DEMOSTENE BOTEZ SCRIERI 4 Bucureşti — 1973 DEMOSTENE BOTEZ OBSESIA OAMENI DE LUT ROMANE EDIŢIE DE AUTOR W EDITURA MINERVA Toate drepturile rezervate EDITURII MlNliRVA OBSESIA Romaji I 946 Masa era pusă provizor într-o cămăruţă de lîngă bucătărie, în care pîna atunci zăceau aruncate geamantane goale, mături şi toate lucrurile de gospodărie scoase din uz. Hala aceasta de vechituri eteroclite fusese evacuată în magazia de lînga garaj. Şi cămara cu pereţii încă răniţi de lucrurile âruncate la întîmpîare şi cu găuri largi în zidurile din care cuiele fuseseră scoase violent servea acum de sufragerie. Scaunele pompoase, îmbrăcate cu catifea roşie, cu spătarul drept, masa lucioasă, pendulul sonor, înalt ca o vitrină, contrastau cu goJiciunea albă a încăperei. Toată bejenia aceasta s-a făcut fiindcă „duduia", după ce terminase de aranjat toate camerele de locuit, a avut ideea să înalţe sufrageria cu şasezeci de centimetri şi să puie în locul geamurilor obişnuite, verticale, un singur gjeam îngust, orizontal, prin care lumina sa cadă de sus. Doamna Neculau, care era o femeie cultivată şi se considera şi de mult gust, văzuse o sufragerie în genul acesta într-o revistă germană de artă arhitectonică, exact a doua zi după ce terminase, în sfîrşit, după şase luni de refaceri, marele transformări ale casei boiereşti cumpărată de avocatul Neculau. Toată familia mai simţea în gftlej praf aspru de moloz şî în nări miros acru şi umed de var şi tencuială. Şase luni au avut o viaţă de zidari, cu hainele mereu pătate, cu tălpile mereu albe, lăsînd urme peste tot, şi cu acel sentiment că 7 nicăieri du mai sunt acasă la ei, că trăiesc în provizorat, că sunt nedoriţi şi izgoniţi jd£;££&tuţipdcm. Această stare de lucruri a făcut ca cei doi copii, Petre, băiatul cel mare, strident în anul'd0%4a drept, şi Ioana, fata, sa stea permanent )a prieteni, unde s-au instalat de-a-binelea. Uneori mai treceau pe-acasă la ora dejunului. Numai Clotilda Neculau, într-un halat murdar aruncat peste cămaşa de noapte, care ieşea boţită pe dedesupt pînă peste călcîie, — cu buzele subţiri, cu ochii bulbucaţi, cu părul încîlcit, cu un aer de stafie nebună, — a rămas toate cele şase luni în mijlocul acestei cvasi-ruini, cicaiind pe fiecare lucrător, trăgîndu-i de mînecă, ţipînd la taşeron, la inginer şi la furnizori. Această stare de intensă beligeranţă era de altfel, pentru ea, plăcerea esenţiala a acelei transformări. O stranie frenezie, o apriga şi mereu schimbătoare imaginaţie, o determinau să modifice planurile în fiecare dimineaţă şî să strice a doua zi ceea ce se făcuse ieri, pentru a începe de la capăt altceva, menit să aibă în timp aceeaşi soartă. Avocatul Neculau, cunoscut în Palatul de Justiţie subt numele de „cuconu Ghiţă", suportase toată această înecăcioasa agitaţie cu blîndeţe şi resemnare. Rămăsese şi el pe şantier, veşnic mutat dintr-o cameră în alta. Clotilda îl educase astfel. Cuconu Ghiţă avea un temperament blînd şi calm. Lumea spunea că Clotilda, care în tinereţe fusese o fată frumoasă şi avusese mulţi pretendenţi bogaţi, îl alesese pe Neculau tocmai pentru aceste calităţi pasive de supuşenie, cu toate că Clotilda s-ar fi simţit în stare să domine orice voinţă. A preferat însă să nu se obosească, să nii“şi mai pregătească „sufleteşte" bărbatul, fiindcă aşa era mai comod. Şi-a ales un bărbat gata făcut, pentru temperamentul ei irascibil, voluntar, capricios şi ciudat. E adevărat însă că, dacă Clotilda, pentru a amenaja în faţă o peluză englezească mare, cu pretenţii armonioase, ar 8 f; dorit ca întreaga casă să fie dărâmată şi clădită apoi la fel, cu doi metri mai în fund, cuconu Ghiţă, docil şi resemnat, ar fi acceptat şi asta* Casa fusese doar cumpărată pe nomele Cloiildei, fiindcă ea, cultă precum era, ştiuse că altfel, în cazul cînd „George" ar muri, rămîne după lege fără nici un drept. Aici voi mai semnala că Clotilda era furioasa atunci cînd, faţă de ea, i se spunea bărbatului ei „ Ghiţă “ sau „cucoane Ghiţa“. Asta mirosea a familiaritate, a mahala şi joasă origină. Lupta ei în lume era să-l transforme pe Ghiţă în „George". De-aceea ori de cîte ori vonbea despre bărbatul ei, — despre care îi plăcea să vorbească des, aşa cum unii iubesc sa vorbească mereu de proprietatea lor, — spunea mereu «George “ : George a făcut, George crede, George a vorbit... mereu George, pentru ca prin persuasiune şi inhibiţie să-l puie în locul bonhomului Ghiţă. Bietul Neculau nici nu mai înţelegea uneori care anume este el, Ghiţă sau George. Noroc numai că, om cu viaţă interioară destul de independentă şi bogată şi cu un caracter minunat, contopise în „tipul* pe care-1 realizase, $i pe Ghiţă, şi pe George. Pe faţa de masă îngălbenită de uz, era aşezat un singur lacîm. Clotilda nu se scula niciodată înainte de ora unu, iar avocatul Neculau trebuia să măn-înce neapărat la douăsprezece pentru ca să poată fi la Tribunal cînd se face apelul părţilor din procese. Cuconu Ghiţă, cu o regularitate cronometrica, în fiecare zi, la ora amiezei, cînd pendula înaltă bătea armonios, cu un sunet plin şi muzical de orgă* douăsprezece bătăi, se aşeza la masă. Măndica, servitoarea, aducea deodată toate felurile de mîncare şi le aşeza unul lîngă altul, ca pe nişte mostre de probă în galantarul uuui mic restaurant de provincie. Nimeni nu ştia ce s-a gătit pentru dejun. Pe cuconu Ghiţă nici nu-1 interesa. El mînca cu o egală indiferenţă, 9 ~ P~ intelectuală ca să * ■^SÎW&ucât^ife: Ga 'studenta ui litere fusese mare admira-a-lui Anatolc France. Nu merge împreuna Thdis cu ' de bucate, fie ea şi în limba franceză, cumpărată îri tiitipul expoziţiei de la Paris. Masa de sufragerie era mare, anume potri-vită pe măsura sufrageriei. Acum, în cămara aceea mică ajungea din perete în perete. Scaunele erau vîrîte unul în altul strîns, împrejur, ca nişte strane dezafectate. In capul mesei, cuconu Ghiţă sta înghesuit. Cine-ar fi intrat pe neaşteptate şi l-ar fi văzut ar fi avut impresia curioasă că este pedepsit. Minca repede, mecanic, ca pe un peron de gară în preajma plecării unui tren care opreşte puţin. Şi tot ca-n preajma unei călătorii, în priviri şi în gesturi, se simţea un fel de trepidantă nerăbdare şi o grabă sacadată. Se vedea bine că gîndurile sînt în altă parte, pline de griji* de multiple preocupări, de grele răspunderi. Peste o oră trebuia să se prezinte la diverse instanţe în cîteva procese. Febrilitatea aceasta era tracul profesiunei lui de avocat. Faptele proceselor, susţinerile de drept, toate se petreceau în mintea lui într-o- mută repetiţie generală. îl agita mereu un vag sentiment de neîncredere, sentimentul că sarcina proceselor îl copleşeşte, că ar fi cu putinţă să se faca mai mult, că n-a gîndit toate ipotezele, toate argumentele, toate apărările posibile. ■în zece minute, dejunul era gata. Singur, ca într-un ceremonial arid, îşi făcuse, fără plăcerea pe care o simt atîţia, datoria faţă de trup. Asta era apogeul vieţii lui „de familie*. Restul se petrecea într-o continuă alergătură pe ia instituţii, pe la autorităţi şi în aşteptarea şi agitaţia din tribunal. Nici biroul lui nu avea pentru el un caracter de stabilitate, ca o aşezare perpetua, definitivă, de care să se simtă prins. Pentru el, biroul nu era altceva decît cărţile din el, pe 10 care le putea lua în geantă, în buzunar, al căror spirit îl putea purta în el, ca pe-un suflet. Clientela, acea adunare amestecată de oameni şi femei de tot felul» îi transforma sufleteşte biroul într-o sală de aşteptare, de birou public ; îi ridica atmosfera de intimitate şi pecetea personalităţii Lui. Biroul era numai decorul unei perpetui treceri de oameni străini, care nu aveau nimic comun cu el, cu cuconu Ghiţă. Asta-1 prefăcea psihologiceşte într-un fel de funcţionar stabil, iar biroul într-un fel de încăpere a nimănui, lipsită de caracter, ca toate birourile publice din lume. Restul casei, din diverse motive, era aproape totdeauna în stare de prefacere, deranjat, neprimitor, lipsit de căldura pe caire o dau lucrurile ştiute de multă vreme în acelaşi loc* Cuconu Ghiţă îşi verifică încă o dată geanta lui voluminoasă, pe care i-o cunoşteau clienţii şi colegii* pentru ca nu cumva să- nu fi uitat vreun dosar, vreo revistă, vreun autor. Mai deschise încă o dată o mapă cu scoarţele verzi, şi petrecu cu ochii notiţele şi actele originale. Zîmbi scuturînd din cap, ca şi cum şi-ar fi făcut un reproş mut. Mai găsise atunci, în ultima clipă, un argument^ admirabil, puternic... chiar cheia procesului. ^Teribilă meserie", îşi spuse în gînd. Şi totuşi, frumuseţea toată nu e în munca brută de pregătire a unui proces, ci în acest neprevăzut, în această latură de devinaţie şi de fantezie... Acest cuconu Ghiţă era şi în meseria lui pozitivistă de avocat, un artist... II La amiază, toate automobilele şi trăsurile care coborau pe Calea Victoriei, spre Dîmboviţa, mergeau la Palatul de ll Justiţie. Pe trotuare, pietonii grăbiţi, cu priviri concentrate, ca-ntr-o halucinaţie, se îndreptau repede înspre acelaşi loc. La uşa de intrare, ca la uşa unui mare teatru la care se da o piesă celebră cu mari actori, bărbaţi şi femei săreau repede din automobile, trîntind portierele, şi se pierdeau grăbiţi pe gura întunecată şi dreptunghiulară a tribunalului. Pe scările scunde, era îmbulzeală. Toţi vroiau să intre deodată. Se înghesuiau fără jena, călcîndu-se pe picioare, făcîn-du^şi loc cu coatele, posedaţi parcă dc o singura idee : de a ajunge cît mai repede. E vară şi cald* Pe culoarele înguste dinăuntru agitaţia continuă» violentă, cu aceeaşi neînţeleasă pasiune. Oamenii se strivesc, trecînd tot înainte; fiecare în direcţia lui, fără să se oprească o clipă din drum, fără să arunce victimelor succesive măcar un cuvînt de scuză. Se amestecă aici oameni din toate clascle sociale. Toţi însă, pe aceste culoare lungi» prin care curentul trînteşte uşile, devin la fel. Cine-ar cuteza să meargă încet e luat de puhoi înainte, dat la perete, evacuat din matcă. Nu e timp de stat. Un invalid duce încet, atîr-rvînd în cîrjă, trupul lui mutilat. Aici însă nu-i valabil nici un sentiment de omenie, nici o prejudecată, nici o judecată. Invalidul, ca să reziste, se lipeşte de zid, consternat, aproape îngrozit. Ochii lui caută o scăpare, un gol. Cele do-uă fluvii de oameni care se încrucişează se ciocnesc, se împletesc, se amestecă, ameţitor. La ghişeul de timbre, s-a oprit o masă de oameni, mînî resfirate se ridică în sus pe deasupra capetelor celor din faţă. Parca ar fi un rix. Toată masa aceea se agită, se clatină ca un singur trup diform şi ciudat* O clipă, printre pălăriile dese, se zăreşte chipul femeii de la ghişeu. E asudată şi plină de disperare. E victima accstei mulţimi fără milă. Mîinile ei umblă repezî : trag coli, lipesc timbre, înseamnă cifrc. Miş~ cări'le ei au ceva de manechin, de agilitate mecanică şi neumană* 12 Cei din faţă, cu cîte o hîrtie în mină, ies striviţi pe dedesubtul acestui zid de oameni, cu haina trasa de pe umeri, cu cnivata răsucită în urmă ca un ştreang. La uşile înalte de intrare în sălile dc şedinţa ale tribunal ultii, rîul de oameni se opreşte, se întoarce în cercuri, se învîrteş-te Îjjl loc, se aşează, se linişteşte puţin, ca apele Ia adînc. Continuă însă o surdă forfoteală pe loc* Nimeni nu stă liniştit. Face cîţiva paşi, revine, iar pleacă. Vezi grupuri mici; răzbat strigăte şi chemări. Iar mai presus de toate, doiriinant, un hău, ca zgomotul indefinit dintr-o scoică imensă. E zgomotul compus din toate zgomotele, din toată agitaţia aceea, amestecate, trecute printr-un gigantic instrument sonor. Hăuie în urechi, ca şi cum ar fi subt apa mării. Uşa lungă aspiră avid, învălmăşit cu alţii, şi pe cuconu Ghiţă. Înalt, întrecea cu un cap pe toţi acei din jurul lui. Geanta grea îi atîrna în mîna stîngă, şi umărul stîng atîrna şi el asimetric în jos. Cuconu Ghiţă era un om voinic şi. greoi. Mişcările lui erau încete şi stîngace. In toată făptura lui avea cefva din masivitatea unui cal breton. Hainele îi atîrnau totdeauna largi şi plecate pe umerii rotunzi. Spatele era uşor adus înainte, cedînd parcă subt propria lui greutate* Avea o faţă largă, plina de francheţă şi de dulce farmec ; o faţa de copilaş crescut enorm, sau văzut prin lupă. Ochii albaştri aveau totdeauna bunătate şi tandreţă. Nasul aproape cîrn da înfăţişării lui un aer mereu spiritual. Un păr creţ, blond, bogat, împodobea angelic fruntea lui largă şi tot chipul acesta de înger gigant. Poate că, după această înfăţişare, George al Clotildei era un nume mai potrivit. Vulgaritatea denumirei „cuconu Ghiţă“ nu se lipea deloc pe faţa aceea cumsecade şi înţelegătoare. Cuconu Ghiţa se furişa pe lîngă perete, pe unde, din experienţă ştia ca puhoiul de oameni este mai puţin violent. 23 ridica chîpiul aPledndu“se : -Să '^rai^'cubdâine-Ghiţă*. 'J f . Ghiţa scutura din cap tu. un zîmbet cald şi se pierdea, luat de vîrtej în mulţimea care înainta împinsă de curentul de afară. Asta se întîmpla' cronometric în fiecare zi la ora %mui făoră zece. Cuconu Ghiţă era un om exact şi .conştiincios. Cine-ar fi ^vut un ceas dubios, l-ar fi putut controla după clipa intrării lui cuconu Ghiţă în tribunal. Urca scările greoi şi an-gîndurat, spre garderoba unde îşi laşa de obicei pălăria, şi uneori cărţile aduse pentru pledoarie. De la masa lungă din fumuarul de sus, colegii nelipsiţi îl primeau cu prietenie, cu exclamaţii care exprimau gradul de intimitate sau de educaţie : «Ura, Ghiţă* ; „să trăeşti maestre" ; „Salve" ; «noroc, tată" ; «salutare şi frăţie" ; * salut, George..." Cel cu „salve" era un „latinist" care nu spunea niciodată că amînă procesul, ci că4 „a.jurnează"3 şi nu spunea mărturie, ci „testimoniu" ; iar ccl cu „salut, George" era un prieten de copilărie al Clotiîdei $i care, din spirit de solidaritate, cautâ să-i dea o mînă de ajutor pentru încetăţenirea lui „GeorgeK. Ileana, femeia de la garderoba, dădea raportul: „V-a căutat un ţăran, un popă, şi doi domni". Conu Ghiţă îi ştia pe toţi ; erau clienţii cu procesele din acea zi. Şi din clipa aceea, cuconu Ghiţă, cel greoi şi parcă abulic, deveneia alt om. Un aer de energie, de vioiciune şi de hotă-rîre îi transfigura faţa, şi cînd relua geanta de pe masă, ca sa plece în secţii, părea ca îmbrăcat pentru un sacerdoţiu. De-a-tunci, omul acela blînd devenea şi el irascibil, nervos, agresiv şi intolerant. Nu admitea concesii nici compromisuri. 14 îmbrăca sufleteşte, temperamental, o altă haină; devenea un alt om, subt aceeaşi aparenţă de calm netulburat. în urma lui, mărunt, ca un mînz, alerga întotdeauna agitat, speriat parca, secretarul lui. Radu Mititekh Radu era un băiat cult şi contemplativ. Avea, poate prin ţnimeri&m oarecare afinităţi cu maestrul. El era însă un boem integral. Un boem consimţit, delăsat, dezordonat. Slab, palid, cu părul vîlvoi, cu nodul cravatei totdeauna strîmb, cu pantofii scîlciaţi şi gulerul lung al camaşei ridicat peste reverul hainei, Radu era bine cunoscut în tribunal, şi atît de nedespărţit de maestru, îricît, cu toată nepotrivirea fizică dintre ei, cînd vedeai pe unul, par că-1 vedeai şi pe celălalt. Pe cît era cuconu Ghiţă de calm, pe atît era învăţăcelul lui de agitat- Purta în toată făptura o veşnică stare de nervozitate şi parcă mereu tremura. Avea ochii mari, exageraţi ca de o alarmă perpetuă, ca de o spaimă neprecisă. Cînd, într-o zi maestrul mai avea multe procese la secţii diferite* Radu era tot timpul în panică, alergînd disperat fără motiv de la tina la alta. Tribunalul şi avocatura îl interesau pe Radu numai ca aspecte ale vieţii, ca colecţie de documente omeneşti. De la ora patru, cînd se fixa definitiv situaţia zilei, şi maestrul rămînea la secţia unde urma să pledeze, Radu se retrăgea în lumea lui de reverii şi era absent. Se depărta complet de tot ce se petrecea împrejur, izbutind să se izoleze, chiar în mişcarea aceeia greoaie, care mai statuia pe sălile obosite şi aproape goale. Nu-1 interesa nici un proces. în sala de şedinţă a curţilor de apel, în care lumina vine revărsat de sus, scotea din buzunarul hainei un Mailarme îmr-o ediţie mica, şi-l citea cu pasiunea cu care preoţii catolici îşi citesc cartea de Tugăciuni. Radu îşi păcălea profesiunea* Maestrul îl iubea chiar pentru această detaşare, pentru curajul tineresc de-a o avea. 15 III Cuconu Ghiţă după ce amînă procesele de la tribunal, care aveau soarta să fie amînate, trebui să aştepte rîndul într-un mic proces de contravenţie, al unui prieten pe care nu-l putuse refuza. Procesul era acum în apel. Tribunalul îi dăduse o mică amendă, dar prietenul era ambiţios şi tenace. Radu aştepta la altă secţie. Capul mare> blînd şi blond al lui George apăru în uşa Curţii. O clipă se opri dincolo de geamurile care închid intrarea ca o cuşcă de sticlă. Chipul lui bun avea ceva de victimă care cere iertare, în tăcere, numai cu privirea. Schimbă, parcă pe furiş, un salut discret cu preşedintele. Se terminaseră amînăriîe şi dezbaterile propriu-zise de-abia începuseră. Se liniştise zarva agitată de la ora unu; cei cîţiva avocaţi care mai rămăseseră în sală se instalaseră în bănci, în spatele lor publicul aştepta cuminte, curios şi atent, ca la o conferinţă publică cu dialoguri. Se judeca un proces penal : o crimă. Din cîte se ştia pînă atunci, cei care ascultau nu-şi putuseră da seama bine daca victima murise sau nu. în boxa, pe-o estradă simplă, era un tînăr slab, nervos, cu ochii mari, cu parul căzut în plete. înfăţişarea lui era de om matur înainte de vreme, dar ochii lui erau vii şi calzi ca o primăvară. Preşedintele-i lua interogaioriul. Cînd a intrat avocatul Neculau în sală, acuzatul istorisea fapta. Preşedintele Stă-nescu era un om inteligent şi cultivat. Magistratura era pentru el un motiv pentru speculaţuini raţionale care-l amuzau. Jocul contradictoriu al argumentelor, artificiile de raţionament, absurditatea artistică a silogismelor, neverosimilul fantastic al întâmplărilor venite spre judecată, totul îl delecta, ca o lectură substanţială, ca o carte bună cu documente omeneşti şi cu interpretări variate. 16 Un scirîs captivant, în care flutura şi ironie şi înţelegere, da feţei lui o iluminare constantă dc bunăvoinţă şi împăciuire. în afacerile penale, asta-1 ajuta pentru descoperirea adevărului mai mult decît orice violenţă şi asprime-: ■ Cînd interoga, aveai impresia că acuzatul e dtis de mina exact spre locul ascuns al memoriei lui, unde era îngropat şi pu? la secret adevărul. Interesant este că această procedare nu era întrebuinţată ca o cursă, cu şiretenie şi răutate. Na era un sistem de captaţie voită şi diabolică. Aşa era firea 1 ui- Maniera oglindea cu sinceritate şi fără nimic veninos* temperamentul preşedintelui. Interogatoriul tînărului acuzat de la început, se desfăşura ca un dialog amical, Tînărul din boxă ucisese cu un foc de revolver o artistă de la barul „Lebăda*. Tînarul fiind sărac şi nefăcînd parte din lumea bună, iar artista fiind una din acele mii de mizere cântăreţe de localuri publice, fapta trecuse neobservată de cronica scandaloasa a zilei, strecurată numai printre faptele diverse. Sărăcia nu poate fi interesantă pentru acei care au timp să se ocupe de viaţa altora, nici chiar cînd duce la excese, (Jn criminal din înalta societate este „un caz" şi un „erou" ; un criminal din obscura mulţime rămîne un simplu criminal fără interes. De-aceea sala nu era mai plină ca de obicei, şi procesul nu constituia şi un spectacol, în genul unei tenebroase şi excitante piese de teatru. Dar, de data aceasta, personajele, mai mult decît acţiu-începuseră tot mai stăruitor să atragă atenţia şi con-centrarca acelora care se găseau în sală şi care, în cea mai marc parte, pe lîngă cei cîţiva avocaţi, erau împricinaţii din procesele următoare. — Cit wisky 'băuseşi dumneata pînă cînd ai comis fapta, întrebă preşedintele. Şi adăoga.,, fiindcă probabil erai beat cînd ai tras, căci altfel nu ar fi explicabil, pentru un student, pe cît se pare strălucit, ca dumneata... 2 — Scrieri» voi. 4 — c. 1/711 17 Preşedintele voia să 4 ducă de mînă... — Domnule preşedinte... reluă acuzatul, e posibil sa fi băut două pahare de wisky cu sifon, dar beat n-am fost. N-am fost niciodată beat în viaţa mea. Nu sînt un beţiv nici prin apucături, nici prin bravada tinerească, — şi nici în noaptea aceea n-am căutat poate să mă îmfoăt, pentru ca sa am mai muk curaj sau sa trec în inconştient. în firea mea am alte izvoare pentru a-mi biciui imaginaţia şi a-mi mobila fantezia. Excitantele îmi sunt inutile şi necunoscute. Poate că, după cele două pahare lungi, m-am simţit mai dur, mai dedublat faţă de mine însumi, mai indiferent şi mai rece faţa de toate. Poate punctul meu de vedere schimbase temperatura, excesiv,, de la o extrema la ai ta, dar fără ca să se fi alterat substanţial raţiunea mea. Eram chiar mai conştient că sînt conştient. Preşedintele, care asculta cu interes şi cu acelaşi zîm-bet şters pe faţa, avea aerul că vrea să întrerupă, aplecat puţin înainte, cu spatele puţin îndepărtat de spătarul înalt. — Ştiu, — se grăibi, subt această impresie, acuzatul, — că, abil şi cinic, aş fi putut să-mi fac o apărare din starea de beţie. Aceasta ar fi fost cea dimii fericire a apărătorului meu, dacă aş fi angajat vreunul. Nici nu mă socot lipsit de instinct de conservare atunci cînd refuz acest ieftin subterfugiu, fiindcă eu crima pe care am comis-o nu se putea să n-o comit. Ea îşi are o justificare, pe care voi încerca să o axat, aşa cum ma voi pricepe, — şi nu pot crede că o justificare izvorîtă din conştient, poate fi mai de înlăturat decît una trasă din inconştient. — Acuzat... revino la fapte ; vă îndepărtaţi prea mult de ceea ce v-a adus în boxă şi care mi se pare un fapt simplu, ca oricc fapt material indiscutabil petrecut. Ai ucis. Moartea nu este un fenomen relativ. E cel mai absolut eveniment de pe pămînt. 18 '' —- Domnule preşedinte, reluă acuzatul, şi ochii lui mari cu genele lungi şi frumoase se zbateau ca doi fluturi prinşi, ştiu din literatură, nu din cunoaşterea ştiinţifică a regulelor de drept, că am ultimul cuvînt. E o ipocrită şi umanitară favoare. Vă rog să n-o transformaţi într~o simplă şi dramatică formalitate. Consideraţi interogatoriul meu şi drept prim şi uitim cuvînt. Dar daţi-i sensu-l lui adevărat. Prin ceea ce vă spun acum, nu înseamnă că dacă mă justific mă absolv ; vreau numai să consimt benevol la penitenţă, precum benevol am consimţit la crimă. E singura uşurare pe care eu însumi pot să mi-o acord, atunci cînd nimeni nu-mi poate acorda alta. De ce să nu mi-o îngăduiţi... —■ Continuaţi... — Cine-i băiatul ăsta ? întrebă cuconu Ghiţă pe colegul ltii din dreapta... Tu4 aperi ?... — Nu ştiu, dragă, spunea că-i student la medicina în anul şase, un doctorand... îl cheamă Simion ; vezi şi tu... Un nebun ! N-are apărător. Curtea l-a ruigat pe Iorgu să puie concluzii... Şi colegul din dreapta, plictisit, poate şi scîrbit sau revoltat, îşi puse fruntea peste braţele lăţite pe pupitru, ca şi cum ar fi vroit să continue un somn improvizat. — Vă mulţumesc, domnule preşedinte. Voi cauta în schimb să fiu mai scurt. Ştiţi... Operaţiunea aceasta de justificare faţă de mine însumi o pot face şi după aceea, singur, intr-un monolog. Poate însă că aceasta interesează, măcar ca o curiozitate, Justiţia în sine, ca noţiune, dacă nu persoanele care o împart şi care, omeneşte este să dispreţuiască orice încercare neizbutită de apărare. Notaţi însă, — eu nu încerc sa mă apăr. Căci eu n-am de ce mă apăra. Faipta mea e în regulele cele mai tari ale naturii; în regulele ei pe care omul nu le poate învinge. Şi eu şi Jennv suntem deopotrivă victime. 19 eşti viu; cşti ° »victimr ^ 'r'y ' w |C >Şi:^imi^n pariu o clipa încurcat. V.'-’i:.^ Aceasta însă nu-i o situaţiune de preferat. Eu prelun-îg^sc Inca conştiinţa unui destin inexorabil care avea raţiunea ră cîrmă, care urca şi te duce după capriciile lui, fără ca prin voinţă să poţi îndrepta ceva. Reflecţii neprevăzute, întâmplări din trecut, o dragoste veche, o seară printr-un şantan de provincie, 22 neurastenizant, odată, cînd a fost tîrît cu de-a sila de colegi şi cînd a cedat numai ca să nu se facă de rîs... toate se înregistrau într~o succesiune fantezistă şi deveneau un fel de realităţi, care puneiau în umbră, îndepărtat, expunerea cam confuză şi plină de digresiuni a celui împricinat- Judecătorii de-alături cu mai puţină viaţa interioară şi cu un simţ mai viu al prezentului începură să manifeste tot *nai vizibil nerăbdarea şi enervarea lor- Se apropia ora pentru care ei aveau dinainte fixat un alt program- Şi apoi, erau oameni pe care nu-i interesa alt om, în nici un chip- Egois-ţnul lor nu era nici măcar atît dc rafinat şi de ipocrit, încît ei să se înduioşeze de altul, presupunîndu-se o clipă măcar in locul lui, pentru ca astfel să verse o lacrimă pe contul lor propriu dar cu aerul că s-au umanizat pentru altul. Această nelinişte cuprinsese fotoliile. Curios însă că, tocmai atunci cînd procesul enerva mai mult Curtea > el devenea tot atît de manifest, mai interesant pentru auditoriul din sală, Oare-i destul să nu fii judecător dl altuia, ca să rămîi om ? Sau era în consilierii Curţii o deformare profesională din acele care ucide totul în formule şi cakifică orice sensibilitate ? Un domn batrîn, cu barbă stufoasă revărsată pe piept, asculta cu coatele sprijinite pe genunchi, cu ochii ţintă la acuzat, petre cînd emoţionat printre nişte degete subţiri, firele de barbă, monoton, regulat, de la rădăcină pînă în vîrful lor. Parcă ar fi încercat nişte coarde suprasensibile, perfecţionarea unui exerciţiu, pe care-1 repeta mereu, reluîndu-1 de la capăt. Şi degatele-ii albe şi osoase aveau sărituri şi jocuri multe, care înregistrau parcă într-un fel de tainica stenografie tactilă, nu numai vorbele, dar şi stările de suiflet. Ele săreau subţiri, ca picioarele unei lăcuste. Un domn slab cu ochelari se sculase încet în picioare, lent, ca împins de un arc blegit, care-l sălta leneş, pînă ce ajunse drept. Apoi tot aşa, lent, cu acelaşi act propulsiv, de data aceasta orizontal, porni înainte, ca un 23 publici,1..d=binciU «ţ ^w.-; A^Â.sfc opri, pipairid bara cu mîimle, ca un orb, ' f gîtul lui: se. întinse înainte, contravenient, ca aşezat înrr-o .'•i "V» ' prăjina. O femeie de la ţară, cu capul înfăşurat într-un tulpan, sta nemişcată cu rnîna la gura, cu ochii ficşi Ia acuzat, într-o încremenire extraordinară* Rare ori şi numai mecanic se întorcea spre ţăranul încremenit şi el în dreapta ei, — parcă pen-tru ca să-l ia martor la această nemaiînchipuită întîmplare, şi revenea la loc, înspăimîntată. Amîndoi simţeau că sînt de faţă la o mare nenorocire, la o grozăvie, care se întîmplă într-o lume care nu-i a lor. Nu înţelegeau aproape nimic din analiza lui Simion, dar pricepusera că băietul acela blond şi slab omorâse din dragoste o fată. Penitru asca, era oare nevoie de arâtea vorbe, de atîta zbucium ? ! în satul lor se întîmplase aşa ceva, acum doi ani şi acum trei ani; băiatul lui Dumitru, venit în concediu din armată de sărbătorile Crăciunului, şi Constantin Ştefan Florea, din crîng, astăvară, în timpul secerei». Amîndoi erau acum dispăruţi ; luaţi şi duşi nu ştiu unde ; nu-i mai vedea nimeni, şi vremea trecea peste toate, fără ei, fără cele două fete, una a lui Codin şi cealaltă a lui Ticu. Iarna, primăfvară, vară, toamnă, veneau şi treceau, cu aceleaşi trefcuri : de adus lemne de la pădure, de adăpat vitele, de arat, de secerat, de strîns porumbul, de desfăcat... Dar, parcă şi pentru ei, în cadrul acela solemn, şi aşa de grozav aranjat, cazul omuşorului acela blond ca un snop de secară, lung şi subţirel, li se parea şi lor altfel. în fond era acelaşi lucru. Şi daca preşedintele ar fi putut, printr-o minime, să ţîe socoteală de ceea ce spune acuzatul, şi de ceea ce ştie şi gîndeşte perechea de ţărani din banca din funjd, ar fi avut noţiunea justă a adevărului şi a ceea ce trebuie să facă. 24 Jv . Dar, preşedintele, ca orice om, nu se cunoştea decît pe el >şi nu avea să judece decît prin propriile lui experienţe, care pînă atunci în această privinţa erau sărace. Cuconu Ghiţă tot privindu-1 pe acuzat avu deodată, ca o revelaţie, impresia că-1 cunoaşte, că l-a văzut undeva. Mintea lui începu sa fie încurcată şi se concentra cu încăpăţînare numai asupra acestei bănuieli. wDe unde dracu cunosc eu băiatul asta !?" Se aplecă uşor spre apărătorul lui Simion şi-l întreba grăbit: — De unde-i ăsta? E din Bucureşti? Cum îl cheamă? >• ; Lui Iorgu întrebarea i se păru cam ostilă apărării, şi cam agresivă. — Nu ştiu ; lasă-mă, te rog. Trebuie să fiu atent. L-o fi văzut vreodată pe stradă, la vreun colţ sau la vreo îmbulzeală, la ieşirea dmtr-un cinematograf, şi i-a rămas aşa în minte, cum îţi rămîn uneori în minte tipuri de care nu mai poţi scăpa şi nu ştii de ce. Din sute de mii de oa- meni pe lîngă care treci în viaţă, şi pe care nu-i cunoşti şi cu care n-ai nimic de-aface — uite, aşa, fără nici o justificare — îţi ramîn, precis, cu figura lor, cîţiva,., poate nişte cunoştinţi dintr-o viaţă anterioară. Parcă aşa era cu ăsta... Dar conu Ghiţă nu era om să se mulţumească cu asemenea explicaţiuni complicate. El continuă să caute una mai concreta şi mai firească. A ! Da ! Acum ştie! L-a văzut în casă la el. Ioana avea obiceiul prost de a aduce deseori în casă, pe ascuns, tot felul de derbedei adunaţi de nu ştiu unde. Unul era şi acest Simion. Acum şi-aduce perfect aminte. L-a întâlnit în vestiibul şi apoi i-a văzut ca acum profilul pe sticla mată a uşei de la intrare, pe care este desemnată în sticlă lucioasă o coroană. Şi coroana-i venea drept deasupra capului acestui tînăr. De asta şi-a reamintit. De aceea i-a rămas în minte. Altfel poate trecea neobser- 25 vat. Cuconu Ghiţă nu iubea aceste adunări ale Ioanei. Iată, acum se dovedeşte ca avea dreptate. Uite» cine făcea tovărăşia copiilor lui. Nu-i atunci dc mirare că nu se mai putea înţelege cu Petre deloc, de parca ar fi vorbit două limbi diferite. Şi cuconu Ghiţă oftă adine. Cineva ar fi putut crede că compătimeşte pe acuzat. Preşedintele ceru acuzatului să treacă „Ia chestie". Banalitatea expresiei îl făcu pe Simion să creadă că acei care vorbesc astfel despre tot ce a fost şi este în el e cu neputinţă să-I înţeleagă vreodată şi orke vorbe de-acum încolo i se păreau inutile. Vorbise în gol. Atunci, totul fusese timp pierdut.*, „Chestie". „Chestie*' era toată tragedia liui ? A lui ? f A, nu ! Nu, a lui. A tuturor oamenilor. Tragedia egoismului speţei, a cărui jucărie fusese el, Simion, tntîmplător, de această dată> la această repetiţie a dramei eterne şi universale. Speţa vrea sa se realizeze optim. De-aici o cursă de selecţie, o luptă. învinge cel mai tare animal. Asta şi vrea speţa. Şi el, Simion, nu era tare : era slab şi alterat de lecturi şi fantezie. Marius, căpitanul de cavalerie, sau un plutonier, sau un soldat, erau mai tari ca el. Speţa este însă trasă pe sfoară cu- tot instinctul, realismul şi legile ei radical naturale, fiindică de cele mai multe ori selecţiunea este falsificată de prejudecăţi de castă sau de clase. Alegerea acum se face pe caste sociale. Asta-i o catastrofă. De asta a degenerat... Toate acestea trecură într-o clipă prin mintea lui Simion. Însemna că este şi el oibosit. „Să treacă la chestie". Expresia se repetă singură în capul lui, şi un surîs imperceptibil, ironic, rău, îi trecu pe buze. Şi nu-şi putu stăpîni luxul de a repeta şi el, cu voce tare, interogativ la rîndul lui, injoncţiunea : — Să trec la chestie ? Dar oare, care-i chestia ? ! 26 Şi iarăşi surîse. Cum se vulgarizează şi se reduc la comun, problemele omului, problemele care-1 depăşesc, care 4 sta-pfnesc. — Văd, domnule preşedinte, că vă răpesc prea mult timp. Şi dacă al meu nu prezintă nici un interes, al dumneavoastră este timp de oameni liberi. Al meu... Dar eu nici n-u mai am un timp al meu. Pentru mine timpul a devenit ceea ce este : ceva în afara de mine, în afară de toţi, care mi aparţine nimănui. Dar (iarăşi ironic) sa revin la „chestie*. (Simion tpcmai observase că şi preşedintele îşi pierduse răbdarea). Spuneam că... Ce spuneam ?! Da, ispuneam că timpul dumneavoastră e preţios şi jiu trebuieşte să vi-1 mai pierd. Băgasem de seamă aproape de la început, şi eu, acelaşi lucru. Totuşi trebuie să mă judecaţi. Am aici un memoriu pe care l-am scris pentru dumneavoastră. Poate e mai uşor de citit decît de ascultat. E o chestie (iar „chestic“) de temperament. Poate asta se potriveşte mai mult. . în memoriu nu fac altceva decît să mă ocup de «chestie" cum mi-aţi cerut dumneavoastră atît de delicat. Aici e cu siguranţă întreaiga chestie. Cu siguranţă ?!... Cu siguranţă ca nu ; dar poate să fie ceva. Dumnezeu ştie... Poate chiar, daca iarăşi stau să raţionez, nu e decît foarte puţin sau chiar nimic. Şi Simion, desfăcînd doi nasturi de Ia cămaşă, scoase din sîn nişte hîrtii groase, împăturite în patru, şi le întinse. Gestul fu neaşteptat şi înduioşător. Parcă ar fi scos ceva de la inimă, din piept, sau chiar inima şi-ar fi întins-o preşedintelui. Şi-apoi gestul semăna aidoma cu gestul oricărui ţăran care scoate din sîn documentele pămîntului lui, ţinute cu mare pază şi grijă. Aşadar Simion era poate fecior de ţăran. Şi parcă nu el ci tatăl lui scosese din sîn memoriul, ca pe-un hrisov domnesc, de la „Domnul*. Ţăranca din banca din fund avu lacrimi în ochi, şi se ridică şi ea încetişor în picioare, dar tot cu 27 preş^dmtele făcu semn distrat sa i se dea memoriul. Mîneca larga a robei flutură ca o aripă neagră şi sinistră. Aprodul* în drumul de cîţiva paşi de la boxa acuzatului Ia masa lunga şi înaltă a Curţii, scăpă pe jos manuscrisul. Şi întinzîndu-se desfăcut, aşa cum îşi întinde membrele un animal care moare, în clipa cea de pe urmă. Şi apoi au rămas, nemişcate. Aprodul le^a luat aşa şi Ie-a pus pe masă. Preşedintele nu s-a atins de ele. Ca şi cum nu l-ar fi privit întru nimic. Ca şi cum erau străine procesului. Şi memoriul, desfăcut, sta în faţa Curţii ca un corp delict, ca un alt acuzat, fără viaţa. Acuzatul simţi brusc ca-1 părăsesc toate puterile, că o mîna nevăzută i-a scos dintr-o dată toate resorturile care-1 susţineau. Deveni palid şi se clătină uşor. Mîinile lui lungi şi osoase se crispară de 'balustradă cu disperare. PreşedfcrDele tocmai se gîndea să rezolve o problema personală, pe care şi-o pusese din oficiu : daca ar fi vreo împrejurare în care el ar putea să ucidă... dacă a fost în viaţa lui vro asemenea împrejurare. Nu-1 revoltase propriu-zis deloc asemenea ipoteze. Nu ştia cum i-au venit în cap ca o preocupare instantanee. Problema rămase numai pusă, fără de răspuns. Orice răspuns pentru el apărea ca o absurditate. E o prostie ! Şi preşedintele tresări ca înţepat de ceva. Chipul acuzatului, paiild, ezitînd, îi apăru în faţă, ca primul om cunoscut care-ţi răsare după o călătorie lungă printre străini. Şi i se păru că era un om care-1 observă, care se uită la el pătrunzător, care4 cercetează- Sentimentul acesta i se păru că-1 jigneşte ca o obrăznicie. Bine, obraznicul acesta criminal nu avea atîia bun simţ, ca să măsoare distanţa hîrriile lui îndoite chinuit şi silnic se dezdoiră pe parchet 28 la el Ia mine, îşi spuse în sine preşedintele. Dar în aceeaşi 'clipa presupunerea lui i se păru imposibilă şi fu lovk de paloarea acuzatului. ...— Stai jos — îi spuse el, privindu-1 în ochi, eu un ton confidenţial, ca şi cum ar fi fost numai ei doi, singuri în Simion se simţi înăbuşind. O sudoare rece şi mascată îi acoperi fruntea, gîtul, ca o otravă. Fiecare bob de sudoare rcce era parcă o mică bulină de otravă, sau poate o mică insectă otrăvitoare- O sfâşiere de nespus îi tăie picioarele, îi goli deodată capul, îi puse plumb în braţe. Voi să ridice mana la frunte să se şteargă. Broboanele de sudoare se făceau şiniţite de îndată ce se formau ca dintr-un izvor, ca picăturile .de ploaie, rare, căzute pe frunte, cînd te surprinde o fur-xună. Dar mîna-i era grea, grea de tot, şi-l obosea numai gtndul să o ducă pînă la frunte. Ar fi închis ochii cu plăcere, s-ar fi lăsat purtat într-o stranie ameţeala, în care totul ş-ar fi învălmăşit, şi realitatea s-ar fi scufundat într-un cataclism, răsturnată, dărămată, inundată de valuri, purtată de un vînt rece. Cînd închise ochii, pleoapele erau fierbinţi peste măsură. Făcu o sforţare supraomenească să se menţie drept, chiar dacă după aceea ar fi căzut dintr-o dată, ca subt lovitura unui trăsnet. Nu-şi mai găsea însă în interior nici fizic, nici 'moral, nici un sprijin ; nimic de care să se razeme, pentru ca să stea drept. Nu era un învins, ci numai un epwV.at. N-avea nici chiar el pentru sine însuşi acea înduioşare de sine care cuprinde pe cei slabi în clipele de deznădejde. Cedaseră numai nervii, trupul. Altfel nu renega nimic, nu conceda nici unei concesii. Dar tocmai cînd nu-şi găsea astfel un punct de sprijin, Mhru, consilierul cu mutră de boxeur, nerăbdător şi enervat de pînă atunci, întinse mîna cu un fel de rînjet sarcastic spre „memoriul* acuzatului. 29 începu să despaturească tacticos foile, să le parcurgă grăbit, cu ochii citind la întâmplare cîte un rînd, două, de pe fiecare pagina. Pe faţa lui nu se putea ghici nimic. Nici un muşchi, nici o mişcare nu trăda vreo emoţie sau vreun sentiment. Petrecu apoi teancul de foi, cu degetul, în semn că sînt mult prea multe* şi apoi îl aruncă departe pe masă, cu aerul indiferent şi degajat cu care arunca dosarele amî-nate, care nu-d mai interesau. Aruncate, foile se răvăşiră. lorgu ceru şi el „memoriul". Era şi pentru dîns-ul o surpriză. în situaţiunea grea pe care o avea clientul lui din oficiu, îşi imaginase o apărare, tipica, în care se amestecau argumente răsuflate şi vechi : ascendenţe, tare strămoşeşti, temperament nervos, chiar iresponsabilitate. Şi era sigur că memoriul îi strică toate socotelile. Aşa sînt uneori clienţii : cred ca ştiu ei mai bine decît avocaţii cum să $c apere. lorgu nu pricepuse încă nici pînă atunci că Simion nu voia să se apere, ci să ştie pentru el că ceea ce a făcut nu se putea altfel şi să simtă că alţii văd la fel, că au înţeles „chestia*. Atît. Restul nu-1 interesa. El pieflduse, prin asasinat, sensul intim al vieţii lui, unicul resort al ei, conceput de el atunci. Şi iarăşi aprodul adună paginile, acum întoarse în toate părţile, unele de-a curmezişul, altele de-a latul. Apatic, dar neobosit şi cu încăpăţînare, cuconu Ghiţă asista la toate scenele acestea cu interes şi curiozitate. Rutina, de douăzeci de ani de profesiune efectivă, şi temperamentul Iui- îl lăsau deobicei destul de indiferent în şedinţele de procese, la care asista fără să participe. Curios i se păru că de data aceasta „cazul* îi ridica şi lui o problemă. Toate „cazurile* cu moarte, cu asasinat, ridică o problemă. Ele ating, vital, preocupări omeneşti şi pun probleme care nu sînt chiar atît de particulare, pe cît par la prima vedere. 30 Ca şi în cugetul ascuns al preşedintelui, şi în mintea lui cuconu Ghiţă Neculau — dolofanul şi blîndul conu Ghiţă se născuse, din senin sau din întuneric, întrebarea dacă în trecut a întrevăzut vreodată soluţiunea unei situaţiuni din viaţa prinrr-o crima, sau dacă în viitor i s-ar putea întîmpla aşa ceva. Dar numai pusă probleima 1 se păru stranie şi fără sens. Asemenea presupoziţii îi apărură şi lui absurde- Astea sînt cazuri patologice. Aşa ceva nu fac decît oamenii bolnavi* atinşi pe undeva, pe la o celuia oarecare, pe unde noi încă nici nu putem bănui. Dezlegarea patologică i se păru singura firească, şi întrucît el era un om a cărui viaţă era măsurată, echilibrată, strunită de o munica de fiecare zi, se considera evident imun de asemenea nenorocite şi tainice maladii. DaT totuşi, dc unde şi de ce i-a venit neliniştea şi i s-au pus în mînă asemenea supărătoare şi nefireşti întrebări ? Acum îl analiza pe Simion în lumina acestei noi nelinişti personale* parcă pentru ca să descopere în el manifestări sau aspecte de anomalie, care să-i confirme diagnosticul pe care4 pusese mai dinainte, din comoditate sau poate dintr-un fel de teamă care s-a văzut instantaneu lichidată. Cc straniu ! Şi Simion nu avea nimic anormal, nici în gesturi, nici în înfăţişare. Desigur o nervozitate crescută dar explicabilă în situaţiunea în care se afla. El singur, vinovat sau nevinovat, pus acolo, nu ar putea fi mai calm. Ştia, foarte bine, de la clienţii perfect echilibraţi şi stapîniţi, că orice acuzare gravă care te copleşeşte te scoate din normal, te cabrează în faţa vieţii, te sileşte să-i pui vieţii ţeava revolverului în piept şi numai astfel să discuţi cu ea. Poate numai curajul şi tăria şi luciditatea atitudinii lui Simion erau neobişnuite, dar ele puteau fi rezulta,tui tocmai al unei judecăţi perfect limpezi şi conştiente. 31 Poate că era ceva de geniu brusc pus la pămînt, în trupul acela slab şi frînt ca un pai înalt de secară, rupt în două subt greutatea spicului, care astfel tocmai el ajunge în ţărînă şw băităitorit de ploaie în noroi. Curios ! Ciudat ! Capul lui conu Ghiţă se apleca şi mai mult decît de obicei spre umărul drept, ca un clopot de aramă* blond, rostogolit pe-o parte. Radu Mititdu năvăli în şedinţă, grăibit, cu ochii speriaţi, cu trupul plecat înainte, ca şi cum ar fi dat să cadă. — Maestre, vine rînidul la a treia. Mai este numai o perimare. Mitkelu, în panică, precum era totdeauna în asemenea împrejurări, vorbi aproape cu vocc tare, în liniştea care domnea tocmai atunci mai desăvîrşită 111 sală. Şi vorbele lui veneau ca dintr-o altă lume, străine, în atmosfera care cuprinsese acolo pe toţi laolaltă. Asta aduse o destindere, o diversiune. Şi parcă toţi şi-au revenit; mai reci, mai stăpîni pe ei. Conu Ghiţă hiă geanta şi, cu acelaşi aer dc copil blînd şi supărat, porni spre uşă. în băncile rezervate publicului, în fund lînga calorifer, scundă, înghemuită în ca, crispată, încordată de atenţie şi emoţie, era fata lui, Ioana. Conu Ghiţă o zări din întâmplare. Se aştepta atît de puţin la asta, încît de-abia cînd să iasa din sală realiză că Ioana-i acolo. întoarse capul şi o văzu iarăişi. Ea era, cu siguranţă. Privirile ei erau aţintite asupra acuzatului. Conu Ghiţă ar fi voit să se oprească, dar trebuia să meargă la a treia... era numai o perimare înainte. Şi apoi, la urma urmei nimic anormal. Puţin după aceea, „la a treia", conu Ghiţă şi uitase întâmplarea. Aşa era temperamentul lui. Cele mai furtunoase întâmplări, odată ce erau recepţionate de el, deveneau un 32 eveniment bine fixat * static, definitivat, pus deoparte ca îiijtţ-un muzeu. Faptul rămînea bine înregistrat în conu Ghiţă, numai că el pierdea din acuitate* După o oră, sau poate mai mult, a revenit la secţia întîia a Curţii, ca să fie faţă şi să puie co-ncluziuni în contravenţia prietenului- Aşa era turneul lui profesional pentru ziua aceea ! Cînd reintra în sala de şedinţă a Curţii de Apel, şedinţa era suspendată. Sala era aproape goa]a, şi peste tot domnea acea atmosferă de plictiseală» de pustiu* de oboseală speci-cifica unor asemena momente. După tensiunea dinainte, o nevoie de echilibru îşi luase revanşa exagerînd în cealaltă direcţie. ; 1 Cîteva dosare mai erau arurucate în nereguiă pc masa grefierului. Registrul de şedinţă era strîtnb pe masa preşedintelui,; fotoliile cu spătarele înalte erau întoarse oblic, ca şi bum ocupanţii lor s-ar fi supărat deodată şi ş-ar fi întors spatele. Cîţiva delincvenţi şi vreo doi avocaţi, care mai erau în sală, dormitau, sporind atmosfera de lehamite şi oboseală care plutea astfel şi fără contribuţia lor. " Pe pupitrele avocaţilor mai erau o pălărie şi o geantă. Printre ele, nişte hîrtii răvăşite : „Memoriul^ acuzatului Simion* Conu Ghiţă se aşeză pe bancă şi începu să-l aranjeze frumos, pagină cu pagină. Făcînd aceasta se uita în acelaşi timp ]a începuturile de fraze, de aliniate. Expresii cunoscute, îl interesau. Era istorisirea, cu divagaţii şi confuziuni, a unei drame. Poate dezlegarea problemei care i s-a pus o clipă stă acolo. Conu Ghiţă pături în două colile de hîrtie şi le vîrî în geanta. Curte şi apărător le dăduse arît de puţina importanţa în cît, fără nici-o identitate (memoriul nu conţinea nici o indicaţiune de dosar şi nici semnătura) erau menite să fie rupte şi măturate de aprod, laolaltă cu dovezi de citaţii ca- 3 — Scrieri, voi. 4 — c. 1/711 33 duce, mucuri de ţigări, note de avocat rămase fără întrebuinţare. La urma urmei o să spuie m?ine şi preşedintelui. Eventual are să-l restituie ca obiect găsit în sală. Conu Ghiţă avea speranţa copilărească dar sigură ca deţine secretul dramei, adevărul ei adevărat, şi în eh dezlegarea problemei pe care şi-o pusese fără sens : cum poate cineva să asasineze din dragoste. Asta t se părea paradoxali. Asta era sau ar fi fost în stare să înţeleagă vreodată ? Paradoxul servise ca material de romane sau de glume proaste-Dar în realitate mi-1 pipăise niciodată. Ia*tă-1 acuma, viu. Şi conu Ghiţă tresări la gîndul că o crimă înţeleasă, justificata, primită ca aitare, acceptartă, este o crimă virtual să-vîrşkă. E numai o chestiune de ocazie, de mobil, de imperativ. Dar daică o împrejurare oarecare o cere, ea se desa-vîrşeşte fără piedici grele. Faptul de odinioară îşi făcu loc în prezent, şi conu Ghiţă se răsuci pe bancă s-o caute pe Ioana. Ioana nu mai era lîngă caloriferul din fundul sălii. Nu mai era nimeni în fundul sălii. Şedinţa fusese aproape lichidată prin amfnă'ri de comun acord sau pentru motiv de lipsă de timp. Coniu Ghiţă strîmse din buze şi clătină din cap uşor, în semn de nedumerire. Ioana în clipa aceea era jos la subsol, unde gardianul îi înlesnise o convorbire ou Simion, cu Costel. Curtea amînase pronunţarea. IV Mitru sună. — Vasile, trei cafele* Vezi să fie amărui. Prezidentule, iw o cafea. — Sigur! 34 — Vai! ce ne-a pisat, individul. De ce l-ai lăsat să bată cîrhpii a'tîta vreme ? ! Eu să fi prezidat, terminam repede. Poi, ce ?! N-a ucis ?! A ucis ! Dac-a ucis, ce mai atîta vorba. Trebuie să-şi ia pedeapsa. ;r 1 Jfudecata se şi fă*cea simplă şi repede. Pentru Mitru, datele erau numai cele concrete, fără nimic dadesutxt. Erau ca lucrurile. Aveau o denumire şi toate erau la= fel, ca scaunele la o berărie, t ^ Stănescu încercă o intervenţie. — Şă vă spun drept, eu am rezerve. Desigur nu asupra faptului care-i recunoscut şi teribil de verificat. Femeia aceea-i moartă. Asta nu-ncape nici o îndoială. Şi că el a ucis-o iar nu încape îndoială. Şi cu toate acestea este ceva care intervine în judecata mea, — care ceva n-aş putea defini, ţţpate că dacă aş fi putut m sta de vorbă cu el, singuri, Îniţr-Q noapte, într-o odaie, aş fi putut vedea şi defini ce anume e acel *>ceva“ şi dacă există sau nu cu adevărat. . — Asta ar mai trebui! N-ai pierdut şi aşa destul timp degeaba. Eu cred că ăsta-i un rafinat sau un nebun. A voit să ne duca. Şi-a jucat rolul. Da pe mine nu mă prinde aşa de uşor. îi ştiu eu. Am fost doar doi ani directorul penitenciarului de la Văcărcşti, cu delegaţie. îi cunosc. Toţi sunt la'fel. Nişte păcătoşi... Sau nişte bolnavi. Mitru se uită la ceas : r"— Aoleu, trebuia să fiu la Anef de la 5. Azi e matcbul pentru Cupa României. Finala : Venus-Rapid* Brandabura c M "formă. ( • Vasile aduse cafelele. Mitru o sorbi repede, ca pe-o cearcă de ţuică fiartă, Aprime o ţigara şi cu greu se strecură, obliîc, pe uşă, cu un umăr înainte, şi păşi apăsat pe culuarul gălăgios, plin de împricinaţi. Aprozii, grămadă, îl salutară. Mkni nu răspunse. El nu răspundea niciodată la nici un salut. Mergea clătinat, aşa cum ai zgîlţîi un par, la dreapta şi la stînga, mereu, ca sa-1 scoţi din pămînt, -şi parcă nu vedea în 35 lături pe nimeni. Prost sau îngîmfat. Poate nici una nici alia. Mojic numai. Celălalt consilier, Munteanu, era un tip închis, morocănos şi tăcut. N-avea nici un prieten ; nu sta de vorbă cu nimeni. Muncitor şi tipicar el se izola în dosare, la biroul lui, sau intra în şedinţa. Oriunde îşi făcea funcţia cu o egală rîvnă, fără strălucire, dar cu conştiinciozitate. Raporturile lui cu colegii erau foarte reduse şi ceremonioase. Chiar cu acei cu care făcea parte din aceeaşi secţie trei ani în şir, era ca în prima zi, cu o rezervă delicată dar distantă şi cu un aer de străin, care de abia atunci a căzut printre ei. Altfel, dc-o politeţă aproape exagerată. Băieţii îl porecliseră „solitarul gentilom". Solitarul gentilom judeca totdeauna de unul singur. Asta însemna că el participa la deliberări foarte puţin, sau chiar deloc. îşi fătea singur convingerea, serios, studiind amănunţit dosarul şi pe urmă nimeni nu-I mai putea scoate din părerea lui. Drept de spus este că nici el nu căuta să convingă pe ceilalţi. De-aceca el se mulţumea să-şi spuie votul lui de la birou şi să renunţe la orice participare la discuţiuni. Daca rămînca în minoritate, asta nu-I interesa. Daca soluţia dată de ceilalţi era evident greşită, nu se revolta. Nu făcea niciodată „un caz“ din opinia lui, sau din „dreptatea'4 în sine. Cînd era vorba de redactat hotărîrea sau opinia lui separată, el o redacta sobru, amănunţit şi cu o logică de fier. Unii ar fi. fost înclinaţi sa-1 creadă un mizantrop. Asta ar fi fost definiţia cea mai greşită. Munteanu era numai un om discret în adevăr singuratec din fire şi respectuos foarte de părerea altora. Pentru solitarul gentilom, în principiu oamenii trăiau şi rămîneau perfect singuri, izolaţi, chiar dacă alţii îşi fac iluzii de comuniune sau chiar de prietenie şi devotament în semenii lor. El nu ura sau defăima oamenii pentru atît, ci făcea numai, obiectiv, o constatare. Daca 36 individul, în cele mai grele ceasuri ale lui, este iremediabil -singur şi orice apel cTirect sau indirect, sau măcar prezenţa $au existenţa lui este o- neplăcere pentru ceilalţi, de ce să-şi facă iluzia unui devotament sincer reciproc în epocile de viaţă bună şi de bucurii ?! Preşedintele ax fi voit să afle opinia solitarului gentilom în chestia Simion, dar nu era nici măcar ceasul deliberării, şi renunţă- Ce-o fi fost închis ermetic în factura ^iceea de om masiv ?... Era tocmai o perioadă de înaintări. Pe scările Ministerului- de Justiţie şi chiar pe trotuar, în faţa Clşmigiului, mişunau magistraţi din toate gradele, din Bucureşti şi din provincie, ca nişte agenţi de schimb în preajma unei burse jpegie. Fiecare se plimba agitat, aruncînd priviri iscoditoare jLutjuror celorlalţi 111 care bănuia un concurent. ys;:JSolitarul gentilom niciodată n-a stat pe la uşile ministerului. Să nu creadă însă cineva că a fost răsplătit pentru aceasta demnitate. Din contra. Atitudinea lui de rezervă, de „ne-intervenţionism“, îl făcea să apară totdeauna, indiferent de regim, ca urn duşman ai regimului. în camera de consiliu nu mai era nimeni. Era tîrziu. Din ecoul procesului Simion, dosar 1848/19... nu mai rămăsese nimic. Ba, mai rămăsese ceva : ca o nemulţumire, ca o nelinişte personală în sufletul preşedintelui, pentru care o anume latură a afacerii rămăsese nelămurită. Şi mai ales nu putuse să afle sau să înţeleagă pentru ce poate şi este în stare cineva să omoare din dragoste. Sau, măcar să omoare, fără unul din acele mobile grosolane cum ar fi furtul sau jaful. Cînd plecă, Munteanu spuse aprodului : — Vasile, să-mi aduci acasă dosarul Simion. Simion Constantin, zis Cos tel, zis Costy, nu mai era om, ci un dosar. 37 V în subsolul Palatului de Justiţie, culuare largi mergeau de-a lungul unor cabinc scunde, reci, cu geamuri murdare, împărţite în pătrate cu gratii de fier. Cînd scoborai ultimele trepte, intrai îrttr-o atmosferă de beci^ în acel climat specific, amestec de răceală, de umezeală, de praf şi de semi-fammeric, de păiarijeniş la colţuri de pereţi, de miriapode şi alte vietăţi cenuşii şi grase cu picioare multe. Gardienii penitenciarului cu revolverele la şold, făceau de pază la uşi. Afară, în stradă, santinelele păzeau cu baioneta la armă. Acolo, pe culuar, s-a întîlnit Costel cu Ioana. Ştia dinainte unde să-l aştepte. O învăţase un prieten, tînăr avocat, care-i arătase drumul pe care-1 fac deţinuţii de la boxă Ia cabinele din subsol. Ioana era palidă şi tremura. Costel avea faţa destinsa ca după un efort supraomenesc şi mergea cu umerii parcă căzuţi, în vid. Ioana îl strigă din urmă : *— Costel... Costel nu răspunsei Trebuie să fi fost o părere. Cine să-l strige pe el ? ! Nu avea şi nu voia să aibă pe nimeni. — Costel l striga Ioana cu voce mai tare; Şi rămase ea însăşi surprinsă de glaisul ei, cum avea să i-1 cunoască Coste! ? ! Era jumătate voce, jumă-tate plîns sau numai un ţipet strangulat. Costel se-ntoarse. Se opri brusc. Pe faţa lui trecu o contractare stranie, ca un rictus de profundă nemulţumire. Apoi se stăpîni. — Ce-ai făcut, Cos&el ?... Bieitul Costel... — Cc cauţi aici, Ioana ?..♦ 38 v;r Au rămas un timp lung fără sa-şi spuie nimic. Simţeau ^mîndoi că-i deoparte o mare tragedie, care-a avut loc întreagă, cît o viaţa de om, din ziua cînd ukima oară s-au întors amîndoi de la fabrică, şi el a condus-o pînă acasă, ■f. Şi to-tuşL. j Ioana se apropie şi întinse mîinile să-i îmbrăţişeze* Costel le întinse pe ale lui la distanţă şi le strînse p.c ale ei oprind pe loc avlntul Ioanei. între ei doi, braţele încordate tremurau c&,doua bare de oţel, elastice şi sensibile, de la un pod de fier pe care trece un expres. ;- — De ce aşa3 Costel ? ţ,..— Aşa trebuie, Ioana. Şi deodată Ioana îi căzu cu capul pe piept, mtr-un plîns zbuciumajt, eliberat, ca un torent care gîlgîie. Zmunciturile umerilor ed eranj ca tresăririle bruşte ale unei agonii, ca acea lupta cu viaţa din clipa în care simte singură că e pierduta pentru totdeauna. , Costel apăsa cu amîndofuă mîinile capul Ioanei pe pieptul lui, ca şi cum ar fi voit să-i înăbuşe plînisul, şi privea drept înainte. Şi avu un surîs sfîşictox de trist cînd chipul gardianului a>paîu deasupra umerilor Ioanei. Costel era stăpîn pe sine. Renunţarea lui la tot era definitivă şi grozavă. Nimic nu4 mai putea ridica din nou ca pe-o ciutura din adîncurile în care coborîse. O luciditate reoe şi nemiloasă, ca o judecată a lui Dumnezeu, înlocuia şi dorinţele inimii şi avînturile celor douazcci şi cinci de ani ai lui. înainte nu mai era decît viaţa v gratis", — cum îi spunea el mai tîrziu. Voia să exprime prin asta o viaţă inutila. Dat în clipele acelea, Costel nu era chiar atît de tare, şi mai ales nu trebuia şi nu voia să mai fie şi crud cu Ioana. Era numai foarte stapînit, dar deloc cinic. Printre spasmţiri şi suspine, Ioana bolboroisca nişte cuvinte neînţelese şi, uşurel, nevăzute, nebăgate în seama, ca într-un 39 vis numai, mîinile ei începură să alinte haina lui Costel, pe piept, apoi pe umeri. Ioana începu apoi să—i sărute haina, febril, nenumărat, ca într-un acces* Costel îi pu'se miîna la gură ca s-o împiedice. Ioana i-o apucă şi începu să i-o sărute cu aceeaşi febrilitate. Costel era confuz şi dezorientai. Nu ştia ce sa facă. Nu pentru el, fiindcă î$i păstrase netulburat aceeaşi luciditate, dar pentru ea, ca s-o liniştească, sa n-o ofenseze cu un gest prea brusc şi totuşi sa n-o încurajeze cu nimic pe calca aceasta fără ieşire. — Nu aşa, Ioana, te rog, nu aşa. Linişteşte-te. Haide să stăm de vorbă puţin amîndoi. Nu trebuia sa vii. Nu avea nici un sens. Nu trebuia să te compromiţi. Eu nu mai sînt nimic din ce am fost. Sînt ak om. Nu mi se mai cuvine nimic. Eu însumi nu mai vreau, nu mai doresc nimic. Mi-am ars viaţa în opt zile. Tot, tot. De-acum trebuie să-mi caut o altă ieşire, dacă voi mai găsi. Sau poate totul e încheiat. Ar fi o crimă, de data aceasta una adevărată — şi Costel avu o «tresărise involuntară — ca să-ţi îngădui să mă mai vezi. Ce te-a făcut să vii azi aici ? ! Bunele noastre zile de camaraderie s-au sfîrşiu Nu mai pot reveni aşa cum am fost, niciodată. De-acum încolo vieţile noastre nu mai merg deloc alături. Vezi, a mea uride duce. Cine-ar mai putea spune unde duce ? ! Ioana îl privea în timpul acesta în ochi, nemişcată, ţinîndu-i încă mîna iui într-ale ei, ca pc-un gaj, ca pe-o fiinţă, pemtru ca să scoată cuvintele pc care le spune. Emoţia ei trecuse de conştient, şi se uita la el cu un fel de degajare, ca într-un vis în care el se îndepărta mereu. — Costel ! — E mai bine aşa. Nici nu poate fi altfel decît aşa. Viaţa ta ar fi un chin. N-ai să mă poţi vedea cinci ani, poate zece ani; cine ştie. Cc-ar fi să fac din tine ? ! Şi după aceea ! Trebuie să te întorci acasă, să meditezi, să judeci singură 40 şi ai să vezi că am dreptate. O să rămînem buni prieteni, dacă vrei, dacă-mi poţi da prietenia ta şi dacă această prietenie se va putea vreodată realiza. — Domnu student, — chemă, sfios, gardianul. Ioana iar avu o criză de disperare, ca o sfîşiere definitivă, ca un sfîrşit dc viaţă. Mai mult: ca un sfîrşit de lume, de univers. — Costel, să ştii că în mine e o schimbare. Am sa-ţi spun odată. Nenorocirea aceasta m-a făcut să înţeleg alte nenorociri, — alţi nenorociţi. Am renăscut. Toate valorile din viaţă mi-au fost revizuite. Puţine din acele pe care le-am apreciat mai înainte au rămas la fel. Sînt capabilă de devotament, de jertfa, dc umilinţă... de asta sînt aici, după tot ce ştiu, divpa ce-ai iubit atiît „femeia aceea“. Buzele Ioanei se strînseră tari, parcă pentru ca să închidă neauzit un şuier sau un scrîşnet. — Am să vin să te vad. — Nu, te rog, nu. — Ba da ; ba da. — Nu. Nu. — Ah ? ! — înţelegi că eu am trecut în altă lume. Eu am cunoiscut „obsesia^. Tu nu ştii ce-i obsesia, ce-i stăpînirca ei, ce-i tirania ei. Obsesia, Ioana. Obsesia, Trebuie să ştii tot ce-i cu mine ; să mă arunci, sa mă deteşti, să fugi, şi cînd vei auzi pronunţindu-se numele meu, — dac-o să-l mai pronunţe vreodată altcineva decît gardienii, dimineaţa şi seara la apelul deţinuţilor. Costel gîfiia, ca după o fugă teribilă, ca după un utcuş repede. Ioana deveni serioasă şi calmă, îl privi pe Costel ca pe-un bolnav, pe care nu trebuie să4 neliniştească, să-l mai tulbure. O să vadă altă dată ce-i de făcut. Acum c în faţa 41 unei situaţii fără dezlegare. Costel e încă „posedat" de viziuni, de amintiri, de nebunia simţurilor exasperate, poate din cauza unei cedări a nervilor, poate din cauza slăbiciunii lui excesive* — Bine, bine, Co&teL Am să fac mult cum vrei tu şi puţin cum vreau eu ; dar nu pot suporta să ştiu că nu mai exist pentru tine. îmi ceri parcă să renunţ la conştiinţa existenţei mele. Bine, Costel, cum vrei tu. Dar îngăduie să mă ocup de tine, nevăzut, neştiut, să fac totul ca să te scap. Nu se poate să rămîi aici — un om ca tine ! ! Nu sînt mulţi oameni ca tine. Tu nu o poţi spune ; poate nici nu o poţi crede. Eu o cred şi pot s-o spun. Asta am de făcut. Acum ştiu ce am de făcut. Am o misiune a mea. Trebuie s-o duc la bun sfîrşit. Ai să vezi. îţi jur, Costel. Ioana părea deodată calmă şi sigură pe sine* Costel era prea epuizat* Ştiu că ceea ce ne spunem noi acum aici nu are prea multă valoare. Sînt patimi şi rezistenţe prea mari care se înfruntă. Vorbele pe care ni le spunem acum sînt ca vorbe spuse într-un delir, într-o stare de febră prea marc. Vorbim la patruzeci de grade, Costel. Asta nu poate să rămîie. Vorbesc în noi, ca-n toate stările de inconştienţă, amintiri deformate» dorinţi fanteziste, reziduri de instincte, refulări cumplite ; nimic nu poate fi şi rămîne din ce spunem acum. Cine şi-a clădit oare viaţa pe delirul celor patruzeci de grade ?... Asta poate înspaimînta numai pe cei prezenţi, penitru moment. Acum Costel era cel care privea lung cum vorbea, cum i se mişcă buzele, cum îi clipesc genele, cum îi merg ochii spre ochii lui. Ce complicată şi curioasă i se păru viaţa ! în adevăr, de cîiteva săjptămîm, nu numai vorbele, dar tot ce face avea ceva de delir, de somnambulism. Ce frumos ar putea să fie, dacă n-ar fi cunoscut „obsesia" ! Curios î Era o obsesie care pîndea uneori, independentă, din afară, dar care de 42 înjdată intervenea, nu ştiu cum, dinăuntru ca să-şi impuie prezenţa. Obsesia lui Costel era Jeny. Era trupul lui Jeny. Era gelozia lui Costel. în Ioana nu mai stăruia numai femeia şi amanta, ci o sora gata de jertfă, plină de devotament. Din clipa în care a înţeles ca Costel este în adevăr bolnav, încă posedat, pînă la cronică neurastenie, de o imagine, de o singură idee, Ioana nu voia decît sa-1 îngrijească, să-l vindece, sa-1 salveze* — Aşa, Costel. Azi nu luăm nici o hotăîîre definitivă. Să nu-mi spui lucruri pe care să le crezi definitive. Avem să ne liniştim. Acum, vezi eram să uit. Aşteaptă o clipă. Şi Ioana fugi pe culuat şi pe scări. Gardianul crezu ca poate prelua acuzatul. — Domnu student, trebuie să plecăm. Altfel voi avea bucluc. Nu avem voie să întîrziem cu deţinuţii. Am făcut-o pentru dumneavoastră. Ioana veni repede înapoi, cu un pachet mare în braţe, — Ai aici ceva de mîncare şi nişte lenjuri, pe care ţi le. trimite Petre. Noua misiune a Ioanei începuse încă înainte dc a se fi gînldit la ea. Costel luă pachetul şi-l strînsc subt braţul sting. Apoi întinse iar, ca Ia început, amîndouă mîinile, — cea stîngă mai apropiată de trup, — ca sa le aţpuce pe ale Ioanei. Şi au stat aşa un timp cu mîinile încleştate, ca şi cum unul din ei era căzut şi atîrna peste o prăpastie, iar celălalt de deasupra îl ţinea cu disperare* Şi, Dumnezeu ştie, care din doi era cel care arfma peste prăpastie şi care-1 susţinea pe celălak !♦.. Ochii se priviră fix, şi âmîndoi avură deodată, exact în acelaşi timp, ca la aceeaşi comandă a nervilor exasperaţi, un zîmbet crispat. 43 — Mulţumesc, Ioana* — La revedere, Costel.,. VI Ioana ar fi voit să rămîie în strada aceea îngusta din dosul Palatului de Justiţie, ca sa-l vadă pe Costel ple-eîmd, dar renunţă să mai adune în ochi şi în aminitiri şi această imagine. Şi porni pe chei, încet, leneş, cu gînduri multe şi cu o mare tristeţe. Seara începuse să cadă pe străzi şi pe casc* Blocurile îşi arătau acum vîrfurile, parcă neprecise şi fumurii, pierdute sus, spre cer, ca într-o ceaţă rară. Un plop, departe spre Cişmigiu, îşi pierdea şi el vîrful stufos în acelaşi fum uşor, ca o flacără ciudată, albastră parca, roşietică totuşi de-un asfinţit în sînge. Trecătorii aveau şx ei ceva fantomatic* Ioana trecea prin ireal. Temperatura celor patruzeci dc grade şi delirul continua şî după administrarea raţională a medicamentului. Cine spunea că trecem prin lume ca printr-o pădure de simboluri ? Poate, — dacă fantomele sînt simboluri. Trecem prin vieţi, prin ce a fost, prin relicvele unui trecut la care am participat numai în parte şi reccnit. în capul Ioanei, cu toata hotărîrea limpede pe care o luase, domnea un vid imens, în care nimic precis nu se putea închega. Nici nu ştia singură unde merge. Se trezise în Ciş-migiu, într-o înserare sură ca o toamnă timpurie. Copacii groşi, înalţi, o protejau parca, îi aduceau prin existenţa lor o mărturie dc realitate şi o largă atmosferă de linişte... „pădure de simboluri”... Se aşeză pe-un scaun ca să-şi facă puţină ondine în gin-duri. Ar fi voit să se poată identifica, să se poată concretiza, unifica, din toate cele cîxe a fost ea în ukimul timp. Pri- 44 virile se pierdeau singure şi distrate pe lac, pe luciul lui gri, în care se răsfrîngeau flori şi crengi, ca- o floră submarină, mai ireala, mai fantomatică. Din nou aceeaşi senzaţie de fantomatic, de trecut, de neprecis, de fum, de ireal. O barcă cu un domn în cămaşă, <;u mînecele suflecate pînă Ia cot, înainta repede, iar la spatele lui o femeie se amuza ţinînd o mina în apă. Vâslele se ridicau şi cădeau regulat. Ai fi spus că un gîndac negru se zbate şi înaintează pe luciul lacului. Şi înserarea proiecta alături, în apă, invers, o altă barcă... fantomatică. Ioana crezu că ameţeşte. Impresii şi viziuni multe o trăgeau mereu alături de viaţă. Trupul ei mic, se înghemuise încordat pe scaunul de lemn, ca un animal care se strînge în sine de teamă, ca să se apere. Se împietrise parcă, aşa, ca un arici, gata să primească de-acum încolo, orice lovitură. Tîrziu se sculă şi plecă mai departe înspre Şturbev-vodă, pe aleile lăturalnice şi întortocheate ale Ciştmgiului, păşind băieţos, voiniceşte, cu paşii ei mari. Ioana avea un mers caracteristic, pe care-1 cunoşteai de la o poştă. Aveai mereu impresia că e grăbită şi lungeşrte pasul. Noaptea care venise de-a binelea lăsa cortina în spatele eî. Dacă nu s-ar fi grăbit ar fi prins-o şi-ar fi închis-o în pădurea cu simboluri a gradinei şi laicului din Ciişmigiu. Ioana purta însă dincolo ceva din imaginea unei noi însu'le a lui Bofcklin, cu un lac al morţii şi cu copaci negri, negri şi înalţi, în suluri. Se trezi acasă. Lucrătorii zidari reţinuţi pînă noaptea, dc vigilenţa acerbă şi zgomotoasa a Clotildei, ieşeau de-abia atunci. Ioana se încrucişa cu ei în prag. Zidarii erau calmi şi gravi. Asta o izbi pe Ioana şi-o făcu să se uite la ei cu mai multă atenţie. între atîtea fantome, ci erau singurele fiinţe vii, reale, prezente, sigure pe ele şi pe viaţa lor. Ioana parcă reuşi atunci o descoperire. Poate în asta e liniştea şi sigu- 45 fanţa de sine, echilibrări, in asta ? ! Adică în ce ? ! în muncă ! î Dar munca nu exclude dragostea. Feţele lor erau aspre şi hotărîte. Oamenii aceia ştiau sîg.ur ce vor şi ce fac. Realizau ceva. Creau. Opera lor se vedea. Sporeau lumea şi bunurile ei. Erau creatori. Făceau ceea ce mai rămăsese de făcut după cele şase zile ale creaţiei. Şi s-a văzut că mai erau atîitea de făcut. Omenirea muncea- de mii de ani, şi mai erau atîtea de realizat, pentru ca să poata avea fiecare ceea oe îi trebuie, dar deocamdată numai ceva de mîncare. Pe obrajii lor erau prinse picături mari de tencuială, ca nişte statui neterminate. Hainele erau înă'lbite de var. Ioana simţi că oamenii aceia pot să fie mai mulţumiţi clocit ea, desigur mult mai fericiţi decît Costel; că merg acum să se spele cu apă rece şi că asta trebuie să fie pentru ei o mare bucurie, aşa cum ea n-a resimţit niciodată ; că se duc pe urmă să mănînce cu aceeaşi adîncă mulţumire ; că au o noapte liniştita cum numai truda o poate da. Să-i invidieze ? I se păru un sacrilegiu. Dar sa se gîn-dească la toate acestea mai mult şi să pătrundă sensul acestei impresii, era o nevoie şi poate salvarea spre care apucase. Unul din ei îşi aruncă, de la uşă, o haină pe umeri. Din ea curgeau cîteva zdrenţe. Ce are a face ? Zugravul începu sa fluiere aşezîndu-şi ustensilele într-un colţ. Şi oamenii aceştia fuseseră terorizaţi o zi întreagă de Ooftillda ! Ioana ştie foarte bine ce-nseamoiă asta. Tocmai în clipa aceea, Coltilda apăru în uşa sufrageriei cea mare, *de musafiri", nepieptănată, cu părul vîlvoi, nespălată încă, strîngînd în dezordine pulpanele halatului murdar. — Ce faceţi ? ! plejoaţi ! ? De-abia v-am scăpat din ochi şi aţi şi pornit-o. Aşa puturoşi n-am mai văzut. După ce mi-aţi stricat tot, plecaţi. V-aţi uitat cum aţi lucrat subt geam ? Sc cunoaşte unde au fost ferestrele vechi. Sînt două 46 pete mari cît erau ferestrele, Mîine trebuie să daţi jos tot. Nu poate să rămîie aşa. Vă faceţi că nu ştiţi, că n-auziţi. Veniţi, poftiţi încoace să vedeţi. Şi Clotilda luă un ciocan şi începu să bata şi sa găurească tencuiala proaspătă de subt deschizătura geamului orizontal pe care-1 concepuse. — Păcat, cucoană, păcat de munca noastră. Tencuiala-i încă uda, de asta-i pătata- Acolo unde-i maî groasă nu s-a uscat încă. Asta-i tot. E pacat. Aşa nu se poate lucra. — Ce-ai spus ? Să nu fii obraznic cu mine. Şi pe nările Clotildei ieşeau flăcări, iar ochii scăpărau fulgere. Şi iar îşi strîngca halatul. iîn sfîrşit, lucrătorii au scăpat. în uşă, unul din ei îşi făcu cruce. Semn de mulţumire că e teafăr sau ca sa-1 păzească Dumnezeu pe el şi ai lui de aşa ceva. Clotiilda se întoarse spre Ioana : — Şi tu ? ! Era o interogaţie neprecisă, în vid. O lumină de lampa cu gaz din odaia vecină proiecta pe perete silueta de nălucă a Clotildei. Ioana tocmai se gîndea : iar fantomă. Numai lucrătorii nu erau fantome. Ei erau ca copacii din Cişmigiu: protectori, siguri, naturali... Ce-i cu tine ? Ce-i mutra asta ? Ai slăbit ca un drac. Vorbele acestea nu erau rostite cu îngrijorare de mamă, ci cu enervare. Te pomeneşti că te îmbolnăveşti, şi încep alte complicaţii ! Asta ar moi trebui! Ioana trecu pe lînga mama ei spre camera unde i-a fost odaia. — Să nu te-aproprii de mine. Cine ştie ce boală ai căpătat, pe unde-mi umbli. Unde ai fost* de unde-mi vii acuma ? Nu cumva ai venit cu tramvaiul să-mi aduci mie microbi în casă ! Şi ochii Clotildei ieşiră şi mai bulbucaţi din orbite, excitaţi de-o spaimă teribila. Grăbi pasul spre dormitor, încuricînd papucii în poalele cămăşii de noapte, ca să ia o sticlă mare de colonie cu care să se spele pe mîini. Nu cumva sa fi prins vreun microb ! 47 Acum, Ioana era privită ca şi cum ar fi fost cu diagnosticul indiscutabil pus, pentru o boala teribilă, care se molipsea inevitabil din aer. Ioana trebuia deci să dispară imediat. — Nu ţi-am spus de-o mie de ori să nu te urci niciodată în tramvai ? Şi reproşul Clotildei avea ceva agresiv. Buzele erau chiar mai subţiri şi mai strînse ca dc obicei. — Dar n-am fost, mamă, cu tramvaiul, — Aşa spui acum, cînd vezi că te-am prins. Şi tu ^ George nu faceţi altceva decît să-mi cărăbăniţi microbi în casă : cl tot ce culege din tribunalul acela împuţit, de la toţi criminalii aduşi din închisorile lor murdare, şi tu din tramvaiul în care te freci de toţi nespălaţii. Şi iar turnă colonie pe mîini- In casa cu miros de var ud, colonia aduse efluvii de parfum şters şi o senzaţie de curat şi de răcoare- — Şi ce-ai venit la ora asta ? Ce s-a întîmplat ? — S-a întors Rodica de la Turnu şi m-am gîndit să n-o deranjez prea mult şi să dorm aici cum voi putea. De fapt, Ioana voia să fie singură. Nu era în stare să suporte în astă seară nici o tovărăşie. N.u voia să spuie nimănui nimic, şi cu siguranţă că Rodica ar fi insistat să-i istorisească de ce-i tristă şi ce s-a întîmplat. Ioana văzu imediat că nu-i nici o odaie uscată, în care ar putea dormi. Şi se duse să-şi ia o cămaşă dc noapte. Clotilda se uită lung după ea şi reîncepu : — Şi sa nu te mai urci în tramvai. Apoi trecu în dormitorul ei cu sticla de colonie în mină, dusă ca un potir cu misterioase libaţiuni şi farmece contra tuturor bolilor omeneşti şi cîincşti, şi în special contra turbei, de care Clotilda se temea mai cu deosebire* loa-na ieşi grăbită ca dintr-o casă pustie, în care este ştiut de toată lumea că umblă o stafie prin odăi. 48 Se sui în primul tramvai, cu ciudă, ca o meschină răzbunare. Ba chiar în claisa a doua. Intră hotărîtă la „Hotel Paris". Portarul cu ochelarii pe nas, cerceta un registru mare deschis pe tejgheaua lui lungă. , — Va rog, o odaie c-un pat. Portarul o privi pe deasupra ochelarilor. Ioana n-avea nici un bagaj. Doar un mic pacheţel învelit într-un jurnal. — Cît răniîneţi ? — Nu ştiu sigur. Doi tipi îinalţi, cu feţele late şi maxilarele depărtate, o priviră bănuitor, măsurînd-o de sus pînă jos. Portarul cerceta registrul, tabloul din spate, şi-i întinse o cheie. — Camera 102. Ioana nu mai intrase ni-ciodată singură înitr-un hotel. "Iotul i se părea rece şi străin, ca proprietatea tuturor şi-a nimănui. Daică pe toate lucrurile ar fi putut să se vadă urmele mîinilor tuturor celor care le-au întrebuinţat, s-ar fi îngrozit şi ar fi leşinat dc scîrbă. Camera 102 era, probabil, ca toate celelalte : îngusta, dreptunghiulară ; un pat, o măisuţă, o şifonieră, două scaune, un lavabou. Rămasă singură» aruncă pe masă pachetul ; jurnalul crăpă, şi prin el apăru, de culoarea pielei fragede şi inocente, cămăşuţa roz, strînsă tare, cu o curba ondulată, ca o pulpă fina de copilaş. în sufletul Ioanei năvăli un imens pustiu, o neurastenie fără margini. Iarăşi, aceeaşi senzaţie de sfîrşit de lume. Şi-acum, ce-are să faca ?! Aici, singură, într-o odaie de hotel, ce-are să facă ? Vroia să fie singură, toicmai ca să se gîndea'scă, să puie la cale, să aranjeze planul pentru tot ce are dc executat de acum înainte. Aşadar, trebuie să se gîndească. 4 — Scricri, -voi. 4 —- c, 1/711 43 încuie uşa înturnînd cheia de două ori. Acum era izolata de toata omenirea, fără nici o legătură cu ea. Se simţi singură* singură. îi trecu pe piele un fior de frică. Avea febră ? Erau numai prea multe pentru o singură zi. Pe-o uşă despărţitoare veneau glasuri nedesluşite. Ioana îşi concentra atenţia, încruntat, să audă ce spun. — Am găsit o partidă de ciorapi. Prea scumpă. E mult mai convenabil la Arad. Şi la Timişoara e mai convenabil. Acolo ai şi unde o depozita, sînt şi mai puţine descinderi ca aici în Bucureşti. Aiici, de cîce ori guvernul e slab şi oamenii 5Înt nemulţumiţi, se fac descinderi... Ioana răsuflă uşurată. La început credea că se complotează ceva, şi-i era teamă să nu fie şi ea implicată, ridicată de-acolo, dusă la poliţie. Bănuise că glasurile acelea bodogănite aveau ceva conspirativ. Ar fi voit să se culce. Poziţia orizontală aduce mai mult calm. Organismul stă în repaos şi de asta gîmdul poate fi mai concentrat, acaparînd singur, treaz, toate energiile disponibile. Răisfrînse colţul pledului aşezat drept pe pernă* Se gîndi : cîţi au mai- dormit acolo în patul acela, luna asta, săptă-mîna asta, aseară ? ! Nu, nu poate să se dezbrace şi să se culce acolo. I s-ar fi părut că doarme cu toţi acei care-au trecut pe-acolo, laolaltă, în aceeaşi cameră, ca într-o baracă comuna, în acelaşi pat, într-o promiscuitate neînchipuită. Trebuie sa renunţe. Se aşeză pe scaun* cu cotul pe masă, cu obrazul rezemat în palma ei mică şi caldă ca un cuib. Aşa... acum- să-mi adun gândurile. Costel va fi cu siguranţa condamnat. La cît ? Asta se va şti de-abia miercuri. Dar asta nu are importanţă. Doi, trei sau cinci ani, nu importă. El trebuie să scape imediat. Trebuie să fie graţiat acuma. Asta trebuie sa fac : să lucrez ca sa fie graţiat. 50 — Să merg la rege... se surprinse ea spunînd singura* Cum ? Prin cine ?... Trebuie sa vorbesc sau să nu vorbesc cu tata. Aceasta e chestiunea principală. Bl e avocat, mi-ar putea da un sfat, m-ar putea ajuta. Mi-ar putea face cererea cu abilitate, adreisaită unde trebuie. Dar ce-i spun eu ? De ce mă amestec şi ce mă interesează pe mine ? Aici e greu. Ioana se gîndi mult, cu ochii pc peretele pc care rămăseseră, de-asupra patului, urme de degete. Fixă un punct, îl fixă mult, inconştient şi deodată tot urmărindu-l, se trezi cu capul ridicat în sus, spre plafon. Punctul fix sc mişca ; urca spre tavan : era o ploşniţă. Ioana feri instinctiv scaunul mai departe de pat. „Tata e bun şi înţelegător. Am sa-i spun tot." Nu-i nimic compromiţător,, nici excepţional. De altfel pînă ce a apărut «femeia aceea*, cu care a fost văzut la „Lebăda", de Petre şi-ap oi de ea, cu ochii ei, nu-şi dăduse seama căJ iubeşte. Şi poate nici după ce a ucis-o. Cc se amestecă în această dragoste nici ea nu ş-tie bine. Dar c ceva teribil. Niciodată sîngele vărsat nu lasă> pe urma lui, linişte şi calm. Dar la asta se poate gînldi mai tîrziu. «Aşadar : mîine spun tot tatei, şi prin influenţa lui ajung pînă la rege*. Inima Ioanei se umplu deodată de o colosală bucurie, şi odaia mizeră se ilumina ca de-un soare ieşit brusc din nori. Toate au apărut uşoare şi realizabile. O noapte în odaia aceea era o fericire ; totul era minunat. Iată, acum ar fi voit să fie cu Rodica, să-i sară de gît, s-o sărute ca o nebună. «...Şi, dacă regele nu vrea să graţieze un criminal „or-dinar".., şi daca Costel, graţiat, nu vrea să ştie nimic dc ea, ca şi înainte... ? !» 51 Un nor gros trecu parca prin noapte şi întunecă iarăşi totul înitr-o beznă de neînchipuit- Ioana clătina singura din cap. Căuta să alunge ideile -acelea negre... imposibile. „Toate acestea vin din cauza oboselii." Trebuie să renunţe de-acum la orice alt gînd. Esenţialul a fost găsit şi fixat : graţierea şi, mai înainte, consfătuirea cu tata* Restul, — vom vedea* Dar astea două, trebuie sa fie. Trebuie, Şi Ioana se trezi bătînd cu cîkîiul în parchet, tare, de două ori. Ca să sublinieze hotărîrca ei. Preocupată cum era, i se păru ca cineva a bătut de două ori, insistent, în uşă, şi strigă : — Intră ! Inima i se smuncea grăbit. Cine poate să fie ? Cine o cunoaşte şi ce are cu ca dc-o caută ? ! Acel „intră" se prelungi în tăcerea nopţii şi parca-1 auzea mereu în ureche, pî-nă ce ecoul lui în creier se stinse şi o Linişte şi mai adîncă se lăsă peste toate. Voi să ştie ce oră era. Se uită la ceas. Era 8. Nu se poate. Duse braţul la ureche. Ceasul stătuse. Uitase să-l întoarcă. Şi deodată întîmplarca aceasta, obişnuită la ea, spori considerabil singurătatea şi de-atunci încolo timpul păru nesfîrşit de lung, intolerabil, neverosimil de lung. De la o vreme — după cît t’rnp oare ? ! — oboseala începu sa îngreuneze trupul Ioanei. Simţi greutatea lui în braţe, în picioare şi, mai cu seamă, capul îi era greu şi nu ştia ce sa facă cu dînsul. Vai, ce greu era ! Atîrna căzînd nesimţit pe piept. Şi-l ridica iar brusc, şi iar cădea, în rate, ca dintr-un mecanism cu rotiţe dinţate, care scăpau cîte un dinte, treptat... Aproape în inconştient, ca într-un fel de amorţeală dulce, generală, trase pachetul cu cămaşa de noapte la marginea mesei şi lăsa fruntea pe el. Braţele strînsc din cot în unghi ascuţit, cu mîinile deoparte şi dc alta a frunţii, semănau, da- 52 corită mîoecilor largi, cu două aripi dc albatros, căzut pe marginea unei punţi. Dacă ar fi fost cineva în odaie, după aceea, ar fi văzut din cînd în cînd scuturindu-se umerii Ioanei şi-ar fi auzit icnituri de plîns prin vis. în plafon, un singur bec, roşietic, slab» a ars toata noapitea. Toate umbrele făcute de lumina lui, împrejur, au rămas neclintite pînă la ziuă, ca într-o îndelungă aşteptare-Ele făceau, pe lîngă decorul mizer al mobilierului camerei, un alt decor, ireal, fantomatic decadent prin colţurile pe unde pereţii în unghi deformau contururile clasice, discret şi tăcut, a'Lcătuit parcă din nuanţe de fum şi cărbune. A fost cea dintîi noapte a Ioanei cu ea însăşi, cu singurătatea. Noaptea aceea a fost pentru temperamentul ci, pentru viaţa ei de mai tîrziu, o noapte de mare schimbare. Singurătatea, părăsirea, i-au adîncit fiinţa şi conştiinţa existenţei ei. Lumina dimineţii a păitruns în odaie, clară ca o apa de izvor. Soarele n-a răsărit decît mult mai tîrziu. La început* de undeva, de supt pămînt, dinspre partea de unde el trebuia să răsară, se ridica numai o lumină albă, ca de lună, ca un abur cristalin. Ioana s-a deşiteptat cu o durere neştiută încă în oase, în încheieturi, în tot trupul. Pe frunte şi pe umerii obrajilor se întipărise cutele pachetului pc care şi-i rezemase, într-,un fel de broderie făcută pe viu. Nu era un tatuaj ; erau încrusta-ţiuni multiple şi neregulate, după o fantezie dezordonată, cu toate ca puteau fi asemănate cu acele figuri de floră stranie şi lunară, pe care le prezintă geamurile îngheţate, iarna. De îndată ce se trezi, Ioiana avu î?n conştient, prezente, imperative, deriziunile luate seara. Şi cu o hotărîre fermă, porni să le realizeze. Portarul de noapte o privi iarăşi lung la plecare. Poate i se părea o sinucigaşă ratată, sau cine ştie ce fetiţă părăsită. 53 Cînd ieşi pe uşa hotelului îşi dădu dc-abia atunci seama că c mult prea devreme ca să poată intra acasă sau la Rodica. Pc străzi circulau numai oameni care se duceau la muncă. Mersul lor era grăbit, fără ezitări. O greutate sobră era pe faţa lor, ca o lumină voalată. Era răcoare. Trotuarele erau stropite, ude, lucii. Mirosul aerului avea un parfum nou, cîmpenesc. . Nişte oameni negri descărcau cărbuni. Altă echipă, în salopete albastre, lucra la şinele de tramvai. în faţa unui restaurant, două femei cu pulpele şi picioarele goale descărcau o căruţă încărcată cu legume. Ioana avu iarăşi sentimentul precis că a ieşit din fantomatic, că a trecut definitiv într-o lume de reaiitaţi, fără neurastenii. Toţi municitiorii ajceia îi faiceau aşa de bine î Era ca o înţelepciune exemplificată, ca un seminar al vieţii la fiecare pas, în plin aer. Şi Ioana se surprinse respirînd larg, cu pieptul plin, bombat, şi cu o mulţumire care nu ştia de unde vine, şi care în situaţiunea ei nu părea să aibă nici un motiv. Era doar mai nefericită ca niciodată. Paşii mari măsurau drumul spre şoseaua Jianu. Starea ei de suflet avea nevoie de mişcare şi de spaţiu. în ea nu mai stăruia niici o urmă de oboseală. Strângea în mînă cămaşa de noapte, mototol. Becurile electrice, pe stîlpi înalţi, la rînd, mai luminau în plină zi, strident şi inutil. Spre bulevardul Ştefan cel Mare, un şir de căruţe ţărăneşti treceau încet, tocînd din osii, spre obor. Pe ce drum falş de ceţuri, de droguri şi artificii apucase Costel ? ! Şi s-ar putea ca unul din căruţaşii care merg atum, subt ochii ei, pe lîngă cai, să fie tatal sau unchiul lui Costel. Hotărît lucru : lumea aceasta are mii de feţe, şi sînt ceasuri în care nu mai ştii care-i faţa ei cea adevărată* Dar asta numaidecît trebuie s-o ştie prin instinct şi fără şovăire cei care merg resemnaţi, monoton, lînga cai. Din una 54 dintre căruţe se ridicau două gîturi lungi de gişte şi un cap rotund şi scund de copilaş, într-o tovărăşie naturală. VII Biroul lui George era singura încăpere mai ordonata r fiindcă el doar nu putea să primească clienţii, luni de-a rîn-dul» »pe un şantier*, ca să iasă oamenii cu umerii sau cu spatele plin de var sau, şi mai grav, de vopsea cu uleîy ştearsă de pe uşi. Şi-n birou totuşi trebuia să te strecori cu atenţie, printre mici mesuţe şi scaune aduse în refugiu provizor, cu dexteritatea cu care schiorii fac slalom* Introducerea aceasta în birou nu era uşoara, dacă aspirai să o faci fără ca să răs-tomi tot soiul de bibelouri, farfurioare şi vaze strînse grămadă, şi unde din ele structural nestabile. Dar conu Ghiţă, dlt era el de gros şi de stângaci (cal breton) căpătase obişnuinţa cuvenită în acest popor de lucruri. : Acolo intră, rîzînd, cu risul ei fermecător, care-i desco- perea două şiruri de dinţi albi, ca doua rînduri de lăcrămioare, doamna Mincu, — Gafoy Mîncu. V. V. Mincu fusese coleg de barou cu George. Cu vreo zece ani în urmă se retrăsese la ţară, la o moşie de lîngă Rîmnicu Vîloea, din. cauza unei boli de piept. Era un orrr firav, subţirel, delicat. Aducea cu el un parfum de boiernaş învăţat la Paris, cu bune maniere şi cu o delicateţa înnăscută. Boala lui de piept nu l-a cruţat, şi acolo, la ţară, de unde n-a mai vroit să plece, a murit. De-atunci Gaby a rămas singură sa se ocupe de moşie, într-o situaţie financiară destui de încurcată. 55 Gaby însă, o olteancă hotărîtă, a luat viaţa în serios şi a izbutit să puie treburile pe picioare* Gaby Miincu era o femeie cu mult farmec ; mersul ei, rîsul ci, privirile erau provocatoare, ostentative* Dormea în ea o senzualitate latentă, care sc presimţea în orice gest, în orice atitudine. Mijlocie de statură, cu trupul plin, ea purta minunat o voioşie naturala agreabilă şi emana în jurul ei o mare dragoste de viaţa. în atmosfera ei, toată lumea se simţea bine. Un organism sănătos şi un temperament puternic şi auto-ritar o făceau extrem de vie şi de activă. O inteligenţă firească seconda voinţa ei hotărltă şi-i crea în viaţă oarecare fantezie. Această femeie tonică izbucni în biroul lui George. — Bonjour, maestre. — Sărut mîinile, doamnă... — Oo ! ! Ce oficial, ce solemn, ce distant.*, bunul meu maestru. George fi sărută mîma, păşind spre colţul biroului. Gaby îl privea cu ochii ei mari, cu cea mai dulce privire a ei şi cu acelaşi zimbet care-i descoperea toţi dinţii. Mersul ei pri.nitre scaune şi mese scunde, era şi mai unduios ca de obicei, şi mai provocator* Avea ceva de pisică voluptoasă, care sc strecoară într-un alcov încărcat. Şoldul ei atinse vroit o mesuţă, şi tot ce era pe ea căzu jos îmr-iin zgomot asurzitor dc candelabru cu nenumărate prizme şi lanţuri de cristal. — Oh ! exclamă doamna Mincu, cu o surpriză afectată, dar fără sa-şi întunece o clipă zîmbetuh lartă-ma, maestre. Ce stîngăcie ! ! George privi resemnat catastrofa şi lăsă ruinele la locul lor. Pentru a le ridica, trebuiau evitate alte posibilităţi de dezastru. 56 — Nu e nimic, doamna. Vina e a caseii Sînt, cum vezi, îjitr-o .perpetuă stare de bejenie. — Lasă-ma, te rog, să-ţi aranjez puţin biroul. Şi Gaby scoase mănuşile, puse poşeta enormă pe birou şi începu să faca ordine. Şi aşeză lucrurile cu abilitate şi fineţe. George vroi sa o ajute. — Nu, nu. Nu te-amesteca. Nu-ţi dau voie, eu. Şi în cîteva minute, biroul căpăta o înfăţişare nouă. Era tot atît de încărcat în realitate, dar Gaby obţinuse un aer cochet, un stil. Stil ui Gaby. Bibelourile au fost rărite ; cele mai neînsemnate dosite pe etajerele de jos ale meselor, cele înalte artistic resfirate pe rafturile şi în nişele din colţuri ale bibliotecii. Numai cîteva farfurii japoneze fuseseră scoase, ca supranumerare. în colţul dinspre geam se schiţă un fel de salonaş aparte, ca un refugiu discret şi luxos, în mijlocul sobrietăţii biroului. — Aşaa I... Şi Gaby făcu cu privirile înconjurul încăperii, mtiiţumită de ea. îţi place ? Nu ? ! Nu-ţi place ? ! Vrai să refac la loc ? Iubeşti halele de vechituri cu solniţe de argint alaturi de bustul lui Bonaparte şi două linguriţe dc domnişoară de pension ? Ei nu. Vezi cum eşti ? L. Hai, spune mersi şi sărută-mi mina. Şi Gaby îi întinse mina, subt acelaşi zîmbet cu dinţi albi, ochi luminoşi şi obraji roz. Aş merita chiar mai mult! Nu crezi ? ! Vai, ce ursuz arăţi. Să ştii că nu-ţi stă bine. Copiilor mici cînd sînt mari, nu le stă bine să fie supăraţi... Spun prostii ! Şi Gaby se aşeză în fotoliul cel mai apropiat de birou şi scoase din poşeta fără fund o tabacheră mică, plată, în aur, din care aprinse o ţigară. — E voie de fumat ? Am uitat să te-ntreb. — Vă rog, doamnă... 57 George se grăbi inutil sa aprindă un chibrit, fiindcă, abilă, Gaby făcu să ia foc, ca printr-un gest magic, o brichetă DunhiU, tx>t de aur- — Vezi.*, prea tîrziu... Să ştii însă ca nu-i niciodată prea tîrziu. George rămase încurcat cu chibritul în mînă şi-l puse maşinal, la loc, în cutie. Acum Gaby îl privea în tăcere, cu ochii parcă lungiţi de un fel de ironie* ca de-un subînţeles, de-un plan diabolic şi nemărturrsit. — Oo ! Pardon. Uitasem că fumezi. — Ştii foarte bine că, din contra, nu fumez decît foarte rar. — Hai, o excepţie, pentru mine* Fii drăguţ. Şi Gaby-i întinse tabachera de aur> desfăcută în do.ua, ca o carte în miniatură* Vrai să venim la afaceri ? Nu-i aşa ? Să fumăm mai înainte în tihnă ţigările, ca doi prieteni. Păcat ca n-avem şi cîte-o cafea. Vă rog sa mă iertaţi, dar la mine tocul c aşa de deranjat*- — Nu-i nimic, maestre. Mă gîndeam numai că decorul ar fi fost mai complet.** şi plăcerea la fel... Şi pe birou ce dezordine ? Cum de te mai descurci ? Parcă le-a adus o inundaţie* Gaby puse ţigara în scrumiera şi începu să-i aranjeze şi pe birou, aruncînd cărţile una peste alta, neglijent, separîn-du-de de dosare, adunând creioanele de toate culorile de sub coli răvăşite. Ea se ridicase acum în picioare şi avea capul aplecat spre birou, aproape de tot de faţa, de gura lui George. Cîteva şuviţe de păr blond şi rebel îi fluturară pe obraz, iritant. — Şi nici cravata nu-mi place. Să nu mai porţi cravăţi albastre, că te fac palid la faţă* Şi-apoi o cravată nu se înnoadă aşa. 58 Ga'by îi trase cravata, i-o desfăcu şi începu sa i-o facă la loc, artistic* Degetele ei lungi cu unghii roşii ca petalele de trandafiri se încovoiau cu voluptate şi graţie printre cele două capete ale crăvăţii. La sfîrşit o trase brusc, o pipăi, o mai îndreptă, întinse şi gulerul şi apoi îl privi pe George, întreg, apledbd capul* îndepărtat. Pe cînd Gaby făcuse această operaţie, George, intimidat, confuz, rămăsese aşezat pe scaun, cu capul ridicat, cu griul întins, lăsîndu-se în voia ei, ca pentru o mică operaţie. îi vedea braţele, umerii şi, aplecata peste el, dominjndu-l, faţa ei cu acelaşi zîmbet, cu toţi dinţii extraordinar de albi. George vedea şi sinii cum se ridică şi se coboară cînd Gaiby respira. Surprins, ameţit, apleca geneie în jos şi, parcă pe furiş, ca printr-o crăpătură, indiscret, privirile căzură pe şoldurile pline, din care emana o neînchipuită voluptate. George fu înconjurat de toată atmosfera pe cârc o purta Gaby în juru-i; şi simţi în nas parfumul ei senzual, acel parfum care era al trupului ei plin şi cald. George puse mîna pe braţele ei goale, ca s-o oprească, şi-n mîLnile lui ramase, pătruns adînc, pentru toata seara, acel parfum, care nu era decît al ei şi nu semăna cu a nimănui alta. Apărarea lui George era slabă, nesigură, plină de ezitări. începuse să sam-ene cu o acceptare. Capul lui exagerat, de copil văzut prim lupă, începuse să se tulbure, să simtă totul ca într-o plutire, ca în preajma unei mari şi intense fericiri. Ar fi voit să facă vreo obiecţie, dar nu vroia nici sa ofenseze şi chiar nici să se mai apere. Atacul fusese prea neaşteptat şi prea cu toate mijloacele deodată. — Aşa ! Acum uită-te la mine. Păcat că n-ai o oglindă să te vezi. Eşti alt om. Şi degetele ei subţiri îi mai resfirară părui blond, pentru ca dezordinea lui sa fie şi mai artistică. Ştii că ai par frumos ! E ondulat natural ? ! 59 Gaby începu să se joace cu parul lui George, ca să-i simtă toate calităţile. Era moale şi docîL — Doamnă... începu în sfîrşit să articuleze ceva, timid, George, — Iar începi aşa ?... Nu-ţi mai permit. Nc cunoaştem dc atîţia ani ; ţi-am destăinuit ca avo cat a citea lucruri ; m-ai ajutat în viaţă cu sfatul d-tale atît de mult, că nu~i îngăduit la nesfîrşît acest ceremonial. Şi, după o pauză : E chiar ofensator. Am sa mă supăr. Şi sa ştii că atunci cînd ma supăr eu, pot să fiu foarte rea. Spune-mi „Gaby", cum îmi spun toate cunoştinţele, cum mă cunoaşte toată lumea. Numai d-ta îi dai înainte cu «doamna, doamnă" şi mai ştiu cu cum* Am hotărît «eu* ca de azi înainte să fim prieteni, nu numai avocat şi clientă. Eşti tutorele meu. Fără dumneata, de cîncf am rămas singură, nu ştiu ce m-a-ş fi făcut. Lumea e aşa de rea şi viaţa c atît de complicată ! ! Gaby trecu !la coarda sentimentală- Surîsul ei scăzu din intensitate şi parea acum de-abia schiţat, dar asta-i da un aer de adîncă melancolie şi vagi regrete. Sur idea oare astfel unui trecut sau unui viitor ? — Şi-a cum, sărută-mi mîna pentru tot ce ţi-am făcut azi aici. George îi .săruta mîna, căutând să ia un aer de bonomie, de glumă prietenească, şi faţa lui pînă atunci posomorîtă se însenină, luminoasă. Apăru îngerul giganit. Gaby gfodi în secret, privindu-i capul, că n-a făcut o alegere proastă. Presimţi că atunci cînd George îşi va reveni din surpriză şi cînd se va lăsa îşi el draigostei, va fi un bărbat delicios. George avea chiar numai în atitudinea lui, în mersul asimetric de urs greoi care icaLcă strîmb, cu un umăr mai jos, în felul de a ţine capul aplecat pe-o parte, un farmec rar, pe care Gaby începuse să^I aprecieze de cîtăva vreme, chiar cu reproşul în sine că n-a observat asta mai din timp. 60 Instinctul ei îi spunea că George, fără ca sa fie un om uşuraiec, era un om slab, ceea ce, pentru scopurile pe care şi le propusese, exa tot atît de favorabil. — Şi-acum mon maure, să-ţi spun la ce-am venit. M-am hotarît să^mi arendez moşia. Nu mă mai jpot ocupa eu. Cu fiecare zi e tot mai complicat. Mi-i de-ajuns- Moşia asta mi-a schimbat viaţa, mi-a idistrus tinereţea. Am alergat pentru ea ca un Hamal. Nu-i pentru mine. Alevra, la care am stat la masa aseară, mi-a spus că nu se poate arenda, ca legea opreşte şi că în orice caz arendarea trebuie neapărat să se facă pe cinci sau pe şapte ani. Eu însă nu vreau să mă angajez pe atît de mult. Nu se ştie ce se mai întlmplă, Poate mă plictisesc şi de viaţa noua pe care vreau să o încep. Aici Gaby se opri şi se uită la George zîmbind iarăşi cu toţi dinţii ei albi. — Am venit sa-ţi cer un sfat, şi, dacă-i cu putinţă, să-mi faci un act bun, în care să iei toate garanţiile pentru mine. Am şi găsit un ardelean care-mi da o arendă bună, plătibilă pe un an întreg la facerea actului- — Ceea ce v-a spus Alevra, doamna... — Iar !! Nu Jdoamnă", ci „Gaby**.. — Ceea cc v-a spus Alevra, duduie Gaby, e adevărat, dar simt mijloace arhicimoscutc pentru a înlătura legea. N-avem decît să facem în aparenţă un act de asociaţie. Aşa se face. Şi cu un contra-înscris. Vorbind de afaceri, de contracte, George Neculau începu să-şi revie, sa-şi regăsească echilibrul. George a expus pe larg, anume parcă, tot punctul lui de vesdere şi a rămas hotărît ca a doua zi Gaby să revie, pentru ca împreună să precizeze toate condiţiile. — Ajunsesem o sălbatică, reluă Gaiby. începusem să vorbesc ca ţărăncile, să umblu cu probe de orzoaică în poşetă ca 61 un misit, să stau la ţară luni întregi, în 'sălbăticie, între vaci, oi şl oîini. Şi dumneavoastră, nobilii de la oraş, care mr mai puteţi facînd literatura cu viaţa de la ţara, aţi binevoit atît de rar să mâ vedeţi în (calitatea mea de fermieră. Eu cu angajări, cu tocmeli, cu cumpărături şi vînzări, cu arat, cu prăşit, cu secerat, cu oameni la maşina, cu .nutreţ ipentru vite, cu înfocare pentru un popor întreg de pe moşie. Asta nu- Asta e treabă de bărbat. Să mai alerg şi cînd veneam la Bucureşti, o dată Ia două luni, după reparat piese de tractor, după scutiri de amenzi la impozite, la Ministerul de Domenii, la Finanţe, la Camera de Agricultură. Destul ! Am văzut că o femeie nu trebuie să fie singură. Aici Gaby lăsă o lungă pauză. Nu le poate face ea toate acestea în locul bărbatului; M-am hotărât să-mi trăiesc viaţa. Ce mai am ?... Oîţiva ani. — Duduie Gaby !! exclamă George, în semn dc protest şi întrebuinţînd pentru prima oară şi, parcă, mai mult sugestionat decît conştient şi din liberă voinţă, exact sau aproape, exţpresitinea pretinsă şi impusă de Gaby. — Lasă, lasă. Nu mai fi amabil. Mi-am şi găsit o garsonieră în Lahovary 7. Am căpătat şi un număr de telefon. Notează-1 pe dosarul meu ; poate ai să ai nevoie : 2.22.10. De trei ori doi şi zece. Ţii minte ! Scrie. E mai bine. Uneori eşti aşa de zăpăcit. Iartă-ma. Dumneata ce crezi ? — Degpre ce ? — Despre ideea de a arenda moşia şi a mă instala la Bucureşti. — Eu cred — daca-mi ceri neapărat părerea mea — că faci rău. Viaţa aici ^ grea. Şi-apoi dumneata eşti deprinsă să fii ocupată toată ziua, să ai o mie de treburi de făcut. Nu crezi c-ai sa te plictiseşti aici ? — Ond mă plictisesc, vin la dumneata, replică Gaby jumătate în glumă, dar simulînd o seriozitate perfectă. Să nu-mi spui că n-ai timp ! 62 Şi Gaby încelpu să-şi strîmgă lucrurile dc pc birou : tabachera, bricheta, notiţa dată 'de viitorul arendaş, un creionaş iriic de aur... şil pe toate le aranja în compartimentele anume amenajate din poşeta ei enorma şi ţeapănă, care sta singură în picioare, deschisă ca o scoică imen'să. — Aşadar, mon maître, a demain. Şi nu mai fii aşa de ursuz. Odată instalata în Bucureşti, am de gînd să te văd des, şi nu-mi plac deJoc oaimenii prea iserioşi... Acum Gaby era în picioarc. Privirile lui George, pentru prima oară mai degajate, o cuprinseră toată, şi simţi un fior nou, în care se amesteca o tristă bucurie cu un presentiment de ascuţita durere. Fără vioiai lui, parcă atunci ar fi descope-îit-o întSia oară, ochii lui lunecară pe tot trupul ei, ca un val de caldă dezmierdare. Rochia era întinsă pe şolduri. Trupul lui Gaby era bine făcut. George îi săruta mîna cu prefăcută indiferenţă. în clipa aceea uşa de la hol se deschise şi pe crăpătura ci apăru capul mic, ca de abanos ai Ioanei. Dar sc retrase xepede, intimidat. VIII George ramase singur în birou. Cu siguranţa în sine de totdeauna, scoase din clasor dosarele pentru a doua zî. Printre ele era şi procesul Morgenstcrn. Un proces pe care nu~l putea suferi. îl amîna de trei ani numai fiindcă niciodată n-avea curajul sa intre în el şi să-l înveţe. Era un dosar gros, cu coli zdrenţuite, ieşite din coperţi pc margini. El părea şi mai voluminos din cauză că o serie de copii fuseseră aduse făcute sul şi nici acum nu se îndreptaseră bine. Stăteau în dosar, scorojite, ca nişte olane. George se uita la el cu lehamite. 63 Se aşeză ia birou şi d-aschise scoarţele tari ale dosarului. Procesul se născuse dintr-un şir de succesiuni vechi, cu mulţi moştenitori, din vreo trei generaţii. Pe prima pagina găsi arborele genealogic, măreţ, cît un stejar ide-un veac, cu nume subliniate cu roş, după o regulă specială. Arborele genealogic era totdeauna decisiv pentru amînare-Prea multe lucruri de ţinut minte, şi prea aride, Acesta-i proces de judecat iarna, pe-ndelete, cînd e frig şi nu aî ce face. Avocatul Neculau părea să-şi fi reluat rolul cu tot cal-mu'l. întoarse arborele genealogic şi dădu de un act scris cu litere chirilice, cu timbre şi peccţi vechi. De el era prinsă cu o agrafă transcrierea în litere latine, făcută de Mititelu, căci Mititelu ştia de toate. Mai întoarse şi dădu de un act de deces dc la 1867 cu litere mari şi groase, de parcă şi literele erau îmbrăcate în doliu masiv* Citi: „Leizer Morgenstem... de 64 de ani..." Caută să descifreze semnături. „Fiu al lui Moise şi al Fridei, fiica luL.“ O întreagă omenire, acum de mult dispărută, ieşea din uitare cu modestie şi popula camera, cu un vag miros de mucegai şi de praf. Asta era moştenirea de la Leizer Mor-genstern. Fii, nepoţi, strănepoţi, identificaţi în actele multe care urmau, .se ridicau toţi fără glas, muţi, sa-şi ceară totuşi drepturile lor, închise ermetic ca o problema grea în teancul acela de coli. Şi actul de căsătorie a lui Leizer cu Maica. în proces era în discuţie dacă averea lăsată pe-atunci era a lui Leizer sau a Malcăi. Pe cît îşi mai aducea avocatul Neculau aminte, Lei-zer era foarte bogat. Maica trebuie sa fi fost, de aceea, foarte frumoasă, George se pierdea inutil şi fără scop ,în acest trecut străin, fiindcă în intenţia lui axmnarea procesului era deja hotă-rită. Dar întîrzia, încurajat de mulţimea aceea de evrei de 64 ^eniult, .de toate vîr,stole, dintr-un impuls inconştient, care vroia să-l .sustragă şi să-l -îndepărteze de actuaL Unul din gesturile lui Geojrge, cînd se gîndea şi sta la birou, era să ţ.ie pumnul pe jumătate închis şi ca un fel de pîlmie pe gură, cu cotul pe masă, într-o poziţie în adevăr meditativă. Tocmai se gîndea la un motiv plauzibil de amî-nare* Şi-11 nas simţi deodată, emanînd din pumnul lui, parfumul lui Gaby* Acum îşi dădu seama conştient, pentru ce se pierdea cu atka neglijenţă printre actele acelea vechi. Parfumul acela nu era simţit numai în miros, ca ceva exterior şi trecăftor, ci parcă în creier şi-n toată fiinţa, în trup, în muşchi, în inimă, şi ca ceva definitiv, stăruitor, organic. ; George îşi deschise palma şi o duse la nas ca pe-o cupă din care ar fi voit să soarbă, şi apoi o închise pe nări, fără voie, ca să nu se risipească nimic din emanaţia aceea fermecătoare, ca un elixir. Şi ramase aşa multa vreme, cu ochii închini, cu cotul înfipt solid în actul de deces a lui Leizer Morgcnstern. Avea impresia că trage în el, acolo, aproape de tot dc creier, un. dulce şi îmbietor narcotic, care-1 scotea din real, care făcea să-i vîjîie urechile şi capul, carc-i întuneca privirile, care-1 înălţa, rece şi fericit, într-o lume dc viziuni şi de culori. Nu simţise niciodată în viaţă o asemenea senzaţie. Imaginaţia lui începu să lucreze, să refacă ceea ce a fost. şa; adune micile bucăţi de mozaic pentru vitraliul noii zeiţe : rochia albă, cu un şir de flori în abajur de-a latul pieptului, ca un lanţ carc-i ţinea sî.nii, şi prin ale cărui ochiuri se vedea pielea ca nişte comfete ; dinţii albi şi egali în acel sur îs, care stăruia încă în odaie, ca lumina prea tare care-ţi rămînea în ochi- multa vreme după ce ai închis şi ai strîns tare pleoapele ; mîinile cu degete lungi şi unghii roşii închis şi linia îrţtmsă, încordata, a şoldurilor pline* 5 — Scrieri, vot. 4 — c. 1/711 65 în palma adunată la nari, era parcă diabolic haşiş, şi George îl sorbea cu aviditate. în urechi îi sunau clopote cu reminiscenţe ascunse din Î8Î2 al lui Ceaikovski, din cîn-tecul de Ia Westminster, şî-n creier era amesjtcc de bucurie necunoscută şi de spaimă, George nu mai avea puterea să reacţioneze acum. N-avea nici bunul simţ .sau luciditatea să se întrebe ce anume se întîmplă cu el. îşi uitase (parcă vîrsta şi deceniile de viaţă ordonată şi 'liniştita, cu bucurii molcome din satisfacţiile profesionale. Haşişul lucra puternic. El nu era numai un parfum oarecare, mai scump poate sau «mai rar aşa cum poţi găsi la o parfumerie din Paris, ci un amestec subtil dintr-un parfum şi mirosul pielei lui Gaby, Era parfumul ei; al trupului ei. El îi completa fiinţa, tonalitatea fiinţei ei. Nici un alt parfum din lume nu era şi nu putea să fie la feL Sînt barmani care au un talent special de a face un coctail personal, cu secretul lor, şi :care ajung celebri în lumea întireagă- Aşa era parfumul lui Gaby. Era un coctail al aromelor. Dar la barman în creaţia lui era numai priceperea sau inspiraţia. Elementele erau în întregime reale, pozitive şi extrinseci. în parfumul Iui Gaby ceea ce era substanţial era ceea ce îi aparţinea ei, structural; era respiraţia, climatul, căldura trupului ei, care da acelui amestec gust amar de sîmburi de cais şi senzaţie tactila d-e matasă grea, plină şi densă. George îşi dădu seama deodată că doza de care dispune şi pc care a luat-o de la Gaby atunci cînd a dat mîna cu ea, cînd a pus mîmă pe umerii ei, era mică şi ca se epuizează încet, prin emanaţie continuă. Şi atunci îşi afundă mai avid, mai deznădăjduit capul în palmă, ca un însetat care stăruie să soarbă ,şi ultima picătură Iddntr-o cupă incomodă* Văzuit rece, degajat, George putea să pară ridicol. Era un om serLo-s, ,un om de patruzeci şi şapte de ani, cu răspunderi, cu o ocupaţie serioasă şi zbuciumată, cu prestigiu. Şi mai ales trupul lui mătăhălos, capul acela greu şi mare, nu păreau 66 pentcru o asemenea primăvară tîrzie, ca a-ceea ce se deştepta în el. Era ridicol. Visurile şi iluziile lui de licean care-i năvăleau -în minte, multiple şi dulci, nu se potriveau cu înfăţişarea lui, cu ccea ce era el în ochii celorlalţi oameni şi a lumii dimprejur. Dar nu era nimeni care să-l privească astfel, de departe, *ece şi obiectiv* George intrase într-0 lume, într-un parc în care toate sînt altfel colorate şi în care puterea simţurilor ascunde, acolo, orice aspect nepotrivit şi ridicol. George trecuse în vis. El trebuia de-acum judecat după io altă unitate de măsură pentru aprecierea valorilor omeneşti. Singurii lui observatori care-1 initeresau erau numai el şi feabv- Restul lumii, întreg, cu toate continentele, cu sutele şi milioanele de oameni îi devenise perfect indiferent. George avea de mult aptitudini pentru asemenea stări. Temperamentul Ini de artist îl pregătise, inconştient, pentru această intrare febrilă în ,grădinile fermecate cu bucurii şi nefericiri ale dragostei. El era de mult un vicios al vieţii interioare şi al singurătăţii. Destin-ul lui nu făcea decît să se desăvîrşească, cu multă şi neaşteptată întîrziere. Telefonul îl făicu să tresară- Parcă l-ar fi surprins cineva asupra unui fapt extraordinar şi nepermis, pe carc nu ţi-1 poţi îngădui decît în cea mai strictă intimitate. Cine intrase deodată în singurătatea lui plină de minimi ? Ridică receptorul plictisit, cu siguranţa ca unul din strănepoţii lui Morgenstern vine tocmai scoborînd din arborele genealogic, să-i strice reveria şi să-l întrebe, oroare !! dacă acum procesul se va judeca. — Alo ! Alo J... George distinse o voce de femeie. O voce cunoscuta. Ohipull lui se lumină brusc şi apoi deveni grav şi atent. Recunoscuse vocea lui Gaby. 67 — Iartă^mă că De deranjez, dar mi se pare că mi-am uitat mănuşile la dumneaita* Ce proces mare studiai ?.;* — Să vedem, doamnă... 4n‘gfiriă Goerge încurcat şi surprins. — Iar „doamna* !! Se cunoaşte ca nai-s acolo, să te cert. Ai găsit George se sculă de la birou, se uita pipăind cu mîinile amîndouă peste hîriii ca un orb* Nu era nimic. în sfîrşit le zări pe una din mesuţele salonaşului amenajat în colţ* Reluă receptorul cu emoţie şi grabă : — Da, da. Sînt. — Erai să te compromiţi degeaba. O pereche de mănuşi de „doamnă", cum îţi place să spui, pe biroul d^mitale !!■ Şi prin telefon, George auzi iarăişi mul ei. Nu ştiu ce să răspundă. Nu mai avea dispoziţie nici ,să ;glurnească, nici să vorbeajscă lucruri indiferenţe. Articula totuşi strînSj cu pasiune şi cu un accent; patimaş în glas, pe care nu şi-l: cunoştea* — De unde vorbeşti ? Unde eşti ? , — E un control !?... răspunse Gaby veselă. Ce bine ! Mă dezobişnuisem. N-am mai fost controlata de mulţ. George crezu deodată că a mers prea departe şi că întrebarea lui a fost deplasată, aproape o intimitate,, şi se înroşi. Ar fi voit să dea înapoi* — Mă întrebam numai dacă ai putut să ajungi acasă aşa ele repede. — îmi păstrezi mănuşile, te rog, pînă mîine,1 cînd vin să te văd* Dar pune-le bine să nu le fure cineva, nici măcar să nu ile vadă* E un corp delict* A demain* Mămicile atârnau în mîna lui George, moi, fine, ca un păianjeniş. Le privi cu atenţie ; erau nişte mânuşi de aţă, împletite, subţiri ; un filigram complicat rejpeta desene artistice de-a lungul lor, de Ia încheietura mînii înspre vîrful degetelor. Gîndul că ele acopăr acolo încheietura, îi dădu un 'fior. 68 încetj încet, parfumul lui Gaby, parfumul ei unic, veritabil, îl învălui, degajîndn-se din plasa fină a mânuşilor din mîini. George le duse la nas, le apăsă pe nări, le sărută cu efuziune, de mai multe ori, repede, mărunt, ca şi cum ar fi pus peceţi1 mici şi dese. începu -să şi le imagineze pe mîinile ci, ca o broderie aleasă, prin care unghiile roşii închis k vîrfuri ar fi apărut întrevăizut ca un şir de pietre preţioase. Firul idin care erau ţesute era moale, şi mănuşile nu mai purtau nimic din forma mîinilor ei. Se depersonalizaseră. Dar parfumul emana din ele şi le identifica fără de greş dintr-im ţnîlio.n de mănuşi. Atît era de-ajuns ca imaginaţia lui George şa refacă integral prezenţa ei şi să o reconstituie aşa cum fusese acolo, ou o precizie de om de ştiinţă care ar compune o formulă dintr-o singură cifră rămasă pe negrul unei tabele. Telefonul iar sună. De data această fără îndoială Mor-genstern. — Alo! Alo! Afectat, cald, parcă voalat, ca o confidenţă. Tot glasul lui Gaiby. — Eu sînt ! Nu te las să lucrezi. Dar m-am gîndit că mi-ai închis telefonul fără să-mi spui nimic. Asta nu-i frumos. Şi mi-am închipuit că nu te superi daică îţi dau ocazia să-mi spui ceva drăguţ. — Scuzaţi-mă. Sărut mîna. — Nu-i destul de drăguţ. Dar e mai drăguţ decît cînd nU mi-ai spus nimic* Probabil că Gaby mai vroia să spună ceva dar n-a mai avut curajul să reia iarăşi telefonul. George în loc să se simtă excedat de această insistenţa, rămase la birou cu urechea aţintită, In speranţa că iarăşi va mai suna Gaby. Aşa ceva nu se mai produsese în viaţa lui pînă atunci, dar acum de-abia George îşi da seama că Gaby La tulburat 69 totdeauna şi că atitudinea ei este prin temperamentul ci, provocatoare. Nu i se părea nimic exagerat. Aişa era ea. Aşa îi era şi reputaţia. Poate el o iubea in fond de mult; poate latent dormea această disponibilitate cu preferinţă pentru ea, dar avea ocazia să o vadă atât de rar, încît nu i-a dat mici o importanţă. De pildă, anul trecut cînd venise, vara, îmbrăcată într-o rochiţă scurtă, cu buline mari albastre, ca să-l invite pe-o săptămîna la ţară ca să se odihnească puţin, ea a fost ca şi acum, şi el ar fi avut timp să plece pe-o săptămînă, dar a refuzat intenţionat, dintr-un fel de frică* Gaby i-a apărut totdeauna ca o femeie periculoasă, cu resurse teribile şi cu un puternic temperament de dominaţie, cu o voinţa care nu vrea isă cunoască refuz. *Nu trebuie să fie o femeie comodă" — îşi spuse singur, aproape tare, ca să o îndepărteze oarecum. Mănuşile-i atîrnau mereu, uitate 111 mînă, ţinute strîm, de parca George le-ar fi gîtuit, Erau doar rezervorul lui de haşiş care se părea inepuizabil. Actul de moarte a lui Leizer Morgenstern sta, drept ca o lespede funerara, cu inscripţii neşterse, deasupra dosarului gros. O clipă, lui Geoirge îi trecu prin minte o întrebare ridicolă, absurda : „Oare Leizer Morgenstern a iubit ? a ştiut ce-i dragostea ?" Caută febril prin acte, de parcă soluţia sigură a procesului depindea de ceea ce va găsi... „căsătorit cu Maica". Oare a iubit-o pe Maica ? S-au cunoscut într-o seară cu lună şi s-au plimbat prin... Şi iarăşi se uita atent în act şi citi : „Primăria comunei Roman“.s-au plimbat prin grădina publică din Roman. George făcuse stagiul militar la regimentul 4 Artilerie din Roman. Cunoştea grădina publică, cu copaci mari, din faţa 70 gării. Şi gazda la care stătuse era alături de grădina publică din Roman. Sentimentele tinerilor soţi Morgenstern de-atunci, de demult, puternice, eterne, făcînd parte din Univers, ca o forţă a existenţei lui, vor fi rămas pe undeva, şi în ce forma ? Gîndul că alţii dc demult au iubit la fel, cu aceeaşi unică şi inedită putere, îl supăra. Refuza un asemenea gînd «ca o ofensă personaiă. Nu erau provocările lui Gaby care au dezlănţuit acest uragan interior, ci refularea, comprimarea lui inconştientă de o viaţă, o putere care-şi cerea dreptul şi o caldă afinitate, pe care o simţise repetat şi continuu faţă de Gaby, dar care a izbucnit acum. Şi George aviu net senzaţia ca intră într-un alt sezon al vieţii lui, aşa cum simţi că intri într-un nou anotimp, că a venit primăvara, cu prima zi în care zăpezile se topesc în şuvoaie gîlgîind, şi simţi brusc mirosul pamîntului ud şi al colţului ierbii. Şi contra anotimpurilor, chiar a acelor în care salcîmii sau merii înfloresc a doua oară, nu se poate face nimic. George acceptă primăvara care se anunţa, fără nici o opunere, dar cu o grozavă sete de iviaţa. Simţi nevoia să iasă, să se plimbe puţin, să ia aer. în faţa casei găsi un grup cenuşiu- plină de necunoscut şî lungi tăceri, în care se simţea foarte bine. Trecu pe lîqgă biserica Albă. Altădată, în copilărie, n-ar fi stat noaptea în preajma unei biserici. Ar fi murit de frică. 76 Gaby doarme cu siguranţă* Trebuie să se îndrepte spre caisa. E aşa de tîrziu. Niciodata nu rămăsese treaz pînă la ora asta. O vagă oboseală începu să-i cuprindă trupul greu, ca o toxina din interior. Acum gînidurilc lui George erau iarăşi neprecise. Nu se gîndea la nimic, nu se mai putea gîndi la nimic. Blocurile, magazinele cu obloanele trase, adormite, rămîneau în urmă fără ca el să ştie, să le bage în seamă. Şi proprii săi paşi, pe care-î auzea regulat pe trotuar, erau pentru el paşii altuia, ai unuia care mi-1 interesa. X în birou, patul pentru George era pregătit, din cauza reparaţiilor, pe o canapea întimsă acolo, în fiecare seară, în spaţiul rămas gol, printre lucruri. Era un pat îngust ca o targa. George se furişă pînă la birou şi aprinse lampa cu abajur dreptunghiular de porţelan, verde pe partea de deasupra şi alb de dedesubt, pe care^o aplecă tare în jos. Se ilumina atunci puternic, ca sub un proiector peste o masă de operaţie, numai o parte din suprafaţa biroului. Camera întreagă rămase într-o uşoara obscuritate. Serios, aproape grav, George îşi luă geanta mare, din care scoase dosarele care-i trebuiseră în ziua aceea, pentru ca să le ia pc cele pentru a doua zi, începu să le claseze ca să fie repartizate fiecare în saltarul cu litera respectivă. Printre ele găsi, boţit, în fundul genţii, memoriul acuzatului din ziua aceea. „Cum Dumnezeu îl chema ?!* se întreba, agasat, George. Ce departe i se părea' şedinţa aceea, cu tot cc fusese înainte de revelaţia Gaby L. Parcă atunci începuse să-l inte- 77 reseze afaicerea şi băiatul- Aicum îi erau atît de indiferenţi. Un proces! Un proces străiii. Se gfndt că trebuie să predea preşedintelui foile acelea şi încercă să îndrepte coliîe. Aşezlindu-le, George îşi aruncă ochii pe de. Apoi fu prins de spovedania acuzatului. A, da! Simion... de spovedania acelui Simion. Poate fiindcă aducea im climtat cu o afinitate asemănătoare. Se aşeză picior peste picior, trase lampa la marginea biroului şi începu să citească memoriul de la capat. Poate simţi nevoia unei diversiuni. Şi la ora aceea tîrzie arvea acea luciditate activă, pătrunzător de conştienta* pe care nu o poţi avea decît noaptea. «MEMORIU Antecddente !?... Desigur ca pe d-voastră, domnilor judecători, vă interesează antecedentele mai mult chiar decât persoana mea. Domnul procuror trebuie sa fi cheltuit multă abilitate ca să le afle. Numai că eu sînt omul fără antecedente. N-am nici mama, nici tată criminali. Aproape că nici nu i-aim avut deloc, fiindcă au murit atniîndoâ într-un accident de cale ferată pe cînd eram de trei ani. Antecedentele mele sînt cu aceasta total închise. Mai departe în urmă, nici eu nu ştiu nimic, nici dracu nu mai poate şti nimic. Nu poate fi găsit nici actul de căsătorie al părinţilor mei. Poate că dacă nu m-aş teme că vă dau material care să vă rătăcească complect, v-aş mărturisi că nici nu ştiu dacă au fost căsătoriţi. Asta nu m-a interesat. Eu am pornit o viaţă a mea, independentă, de îndată, de la tăierea ombilicului. Ceea ce a mai rămas din el, s-a sgîrcit în mine, cu exagerată personalitate şi afecţiune. între lighean şi trupul meu, a oţptat pentru mine. A fost prima flatare pe care mi-a acordat-o natura mărinimoasă şi logică. Mersi î! 78 Nimic din tot ce s-a întîmplat, din mobilele şi execuţia crimei, nu e legat de vreun antecedent. Eu nu sînt dintre laşii care vor să $caţpe, ajcuzînd părinţii sau strămoşii. Eu n-am nici o tară> decît aceea de a mă fi născut om. Singurul meu antecedent de importanţă este faptul naş-terci. Să ştiţi că m-am născut, dacă asta n-aţi presupus-o cu perspicacitatea pe care v-a dat-o îndelungata dumneavoastră experienţă. Daca nu mă năşteam, nu comiteam crima, lata adevărul de la care trebuie să plecaţi pentru ca să nu faceţi cea dintîi eroare în judecata dumneavoastră. Şi adevărul acesta subzistă, persistent, chiar dacă nu veţi găsi nicăieri actul meu de naştere, căci, pe cît ştiu, tatăl meu, beat de fericirea venirii mele pe pămînt, a uitat să mă declare la primărie. Atunci cînd am fost dare la şcoala din lipsa unui asemenea act mi s-a tăgăduit existenţa şi dreptul la viaţă. Cică nu existam !! Prezenţa mea în carne şi oase n-a părut dc-ajuns pentru a confirma că sînt. Bănuiau în mine un subterfugiu. Au trebuit să vie martorii care m-au pipăit şi, pe cît realitatea o fi un adevăr, au afirmat, imprudenţii, cu mina pe cruce, că eu exist, — atunci cînd cu, din cliipa aceea, din spirit de contradicţie, am început să mă îndoiesc. Aşadar, domnilor magistraţi, să ştiţi că sînt martori care afirma că cu exist. Asta e mai mult şi mai tare decît prezenţa mea. La un moment dat începusem să fiu mai recunoscător martorilor care m-au confirmat în viaţă decît părinţilor care mi-au dat-o. Era şi firesc. Martorii au făcut-o conştient şi atunci cînd — oricît de buni ar fi fost — nu mai puteau să schimbe nimic. Să nu credeţi că expunerea aceasta asupra actului meu de naştere este superfluă* Este punctul central al antecedentelor mele. Poate că din acea-stă lipsă, care a produs în oameni atîta dubiu, s-a năstut în mine un fel de dublă, de multiplă 79 personalitate. Lipsa actului de naştere mă făcuse disponibil pentru orice existenţă, pentru orice încarnare şi chiar pentru una. Nefiind iniţial fixat aveam orice alegere, precum şx facultatea divină de-a o schimba după voie. Dumneavoastră, care sînteţi definitiv catalogaţi şi identificaţi, trebuie totuşi, ca prin aspiraţii neverosimile şi irealizabile măcar, să cunoaşteţi fericirile şi sentimentul de libertate şi independenţă a celor fără identitate. Cînd am văzut în ordonanţa definitivă de trimitere în judecata că-mi spuneţi cu mare grijă de detaliu „Constantin Simion, zis Costel, zis Costy*, am apreciat cu satisfacţie această trăsătură de geniu, care evidenţia ceea ce era mai profund în persoana mea : multiplicitatea şi ezitarea; teama de unificare şi definitiv; spaima de a mă califica ; dorinţa de a mă defini în amănunt; grija de a-mi aranja o ieşîre, prin oricare din aceste drumuri ; aplicaţiunea în a mă defini în diverse ipostaze şi dispoziţii din viaţă* Acum chiar, dacă ar fi să vă mărturisesc cu toată sinceritatea care din trei : Constantin, Costel sau Costy este a/sa-sinul, aş putea salva doi din ei. Şi salvaţi sînt cei doi din urmă : Costel şi Costy, fiindcă crima a fost săvîrşita de către cel mai autentic, cel mai serios, cel mai conştient dintre toţi : de Constantin. Faţă de acesta ceilalţi doi sînt oarecum ficţiuni de circumstanţă, alibiuri ale identităţii, ghiduşii existenţei mele, firi uşuratice şi frivole. Oh ! afară de Costel, care-i în fond un copil defunct, înainte de a se naşte. Costel este în realitate, la dreptul vorbind, o legendă, o amintire care nici măcar a mea nu este. Se afirmă că aşa-mi spunea mama cînd eram copiL Eu însă n-am auzit-o niciodată, memoria mea de la trei ani, fiind inexistentă. Dar aici mă opresc. Nu vreau să bănuiţi în mine vreo dorinţă ascunsa, dibace, de a vă înduioşa. De altfel m-ar supăra să-mi atribuiţi un cinisim abject, fiindcă eu aici nu vă 80 fac decît serviciul de a vă spune adevărul curat, fără ipocrizii, dezbrăcat de convenienţe, aşa cum nu veţi avea ocazia să4 auziţi nici asupra dumneavoastră înşivă vreodată* Aşadar, din hotărîrea de condamnare pc care sînteţi obligaţi să o pronunţaţi, puteţi foarte bine să ştergeţi pe Costel şi pe Costy, peratru ca sa nu le parcaţi numele, fiindcă sigur este că Constantin singur a comis fapta. Poate... poate cu o complicitate indirectă a lui Costy. Să vă spun cum, şi dumneavoastră care sînteţi jurişti veţi aprecia dacă a'sta este complicitate sau nu. Costy este numele meu „de guerre“, individul intrus în cercul colegilor şi mai ales a celor cheflii şi gălăgioşi. Ei mi-au spus întîia oară Costy. El era acela care petrecea, care brava, în mine. Nu era un „eu“ adevărat, decît poate în cruditatea ideilor şi cuvintelor lui. Aş putea chiar spune fără să greşesc prea mult că acest memoriu inutil este inspirat şi scris de Costy. Constantin e mai confonmi'st, mai sobru, mai concentrat, mai adînc impulsiv, capabil de lucruri teribile şi mari, el fiind conştient că în fond el e totul şiji patronează frăţeşte pe ceilalţi. în toată afacerea aceasta, Costy n-a avut nici un amestec decît într-o singură seară, cînd am mers cu mai mulţi prieteni la „Lebăda", ca să fiu cîteva ceasuri aproape de Jenny, şi cînd Costy a fotst în adevăr extraordinar de vervă şi vioiciune . Poate aceea a fost simgura dată cînd Jennv s-a apropiat puţin dc mine, atrasă dc exuberanţa şi veselia uşoară a lui Costy, căci Jenny nu iubea decît oamenii veseli. Şi, trebuie să mărturisesc, Costy a lucrat aici conştient. A vroit să se întreacă pe el, sa fie strălucitor, drăguţ, tandru şi generos, să fie profund inconştient. Şi a izbutit. A izbutit astfel, în acea singură seară, să fie chiar fericit. E singurul din noi trei, şi e singura seara cînd a fost fericit. Costal — v-am spus — era decedat, o stafie, poate o irealitate. Constantin, cel grav, singurul res- 6 — Scrieri, voi, 4 — c. 1/711 81 ponsaibil de tot, fiindcă el ne şi condiuicea pe toţi trei, în seara aceea a pîndit din umbră, cu un fel de ciuda, cu răutate, cu ură. L-am auzit scrîşnind uneori. Sigur este totuşi că atunci nu a premeditat nimic, nu s-a gîndit la crimă. Fînă-n seatfa aceea nu avea încă nici un motiv. Dar aşa era temperamentul lui fundamental : închis, puternic* impulsiv, inapt pentru o fericire degajată, senina, netulburată de un tragic presentiment al inutilului, al trecerii. N-aş putea nega că Costy n-a fost conştient de toarte acestea. El ştia ca face pe intermediarul abil între Constantin şi Jenny, că face oficiul de seducător pe contul lui Constantin, că joacă rol de Cyrano faţă de ftoxana. El îşi da perfect scama că numai prin veselia Iui şi ghiduşiile lui, neobişnuite chiar pentru el, o poate ajpropia şi dispune pe Jenny pentru Constantin. Şi ceea ce poate fi mai grav, e faptul ca a presimţit prin cliipe de luciditate, în pauzele de r$s şi de veselie, tragedia căreia îi pregătea o prefaţă cu atîta brio, în fond, sinistru şi grotesc. S-a uitat şi a văzut ce face Constantin. X ştiut ce-i în el. Şi a continuat. A continuat ca dus de un val fiindcă aşa pornise şi trebuia să-şi joace rolul pînă la capăt. Este asia complicitate ? Atunci e un complice. Dar rcdul pînă la capăt nu l-a jucat nici în seara aceea, unica seară, fiindcă de-atunci n-a mai apărut şi a trecut în u-mbră, ca să nu fie el strivit. Era în toiul chefului. Jenny sta la masa noaistră, alături de Constantin. Pulpa piciorului ei, coapsa, era lipita de a lui Constantin. Acesta era concentrat şi parcă suferind. Costy a ridicat un pahar, dîndu-1 pe Constantin la o parte. Atunci, de undeva, din sa>lă, a venit un ofiţer, probabil ameţit şi el, a vroit să ciocnească cu noi. Asta n-ar fi fost nimic. Dar a ţinut neapărat sa bea Bruderscbaft cu Jenny. A intrat peste genunchii cdorlalţi, a căzut aproape peste ei, s-a ridicat călcîrudu-i pe picioare şi răsturnînd băutura şi a ajuns lingă Jenny. Constantin era în cealaltă parte. Ofiţerul a întins 82 braţul în semicerc, schiţînd cu ezitări un început de îmbrăţişare în aer. Atunci Costy a dispărut, şi Constantin, Constantin Simion, s~a ridicat crunt, alb la faţă ca viarul, i-a apucat ofiţerului braţul din aer, cum ai prdnlde un şarpe boa cu un juvăţ, i l-a răsucit şi cu un ţipăt teribil de durere, ofiţerul s-a rostogolit peste spătarul canapelei în boxa de-a lături, cu cizimele în aer* Constantin, — adică eu, — eu, primul acuzat* mi-am aşezat haina, gulerul ia gjt, cravata, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic* căutînd sa ciocnesc iar un pahar cu Jenny. Costy, care dispăruse parcă subit de la masă, a ieşit la suprafaţă ca scos de un resort, ca un măscărici de curte regală* şi a început să cînte ca un nebun, batînd tactul ou amîndoi pumnii în masă. A fost, ce e drept* cea mai formidabilă substituire. Acest tur de forţă a evitat însă un mare scandal, care era pe cale să izbucnească, după o apăsătoare şi prelungită tăcere generală. O ! Dar cum m-am rătăcit. Am pus deodată un episod înainte, fără nici un sistem. Ba, da. Era vorba să decideţi dacă Coisty este sau nu complice. Problema interesează numai abstract, precum ştiţi foarte bine, fiindcă, oricît de paradoxal şi anormal vi s-ar părea, Constantin şi Costy este una şi aceeaşi persoană. Dacă la a'ceastă constatare în aiparenţă axiomatică nu săriţi în sus de indignare. Dumneavoastră însă, din solidaritate, nu va puteţi contrazice, fiindcă ordonanţa definitivă apune numai „zis Costy", ceea ce înseamnă că-i acordă o existenţă parazitară, ireală, fictivă, deloc de sine stătătoare. Făioîndu-vă însă cît mai exact expunerea, cred acum că aici Costel nu este uşă de biserică şi are, transcedental, o mare vină postumă : este un tăinuitor, un tăinuitor al criminalului Constantin, fiindcă de îndată după crimă, şi mai ales 83 după criză, Constantin s-a refugiat Ia Costel, adică în îndepărtatele paragini ale copilăriei, unde spera să-şi găsească o reculegere. Puteţi prin urmare sa credeţi că la un moment dat, dacă n-am avut remuşcări, am avut clipe de reculegcre, de refugiu în copilăria mea, în seninătatea ei, în nevinovăţia ei. Dar iarăşi fără să cădieţi în greşeala de a scoate de aici concluzia că totuşi am de la început un fond bun. Şi iarăşi să nu-mi bănuiţi cumva o intenţie duioasă. Era doar chestiunea de a se stabili rolul lui Coptei la crimă. Faptul că el era deccdat de mult (pomenit numai de Ioana), după cum v-am expus, nu mi se pare a avea vreo importanţă- Refugiul şi tăinuirea mea a avut loc în cnsuţa Iui cu amintiri din copilărie, pe care mi-a lăsat-o moştenire* pentru orice eventualitate şi în acest scop. Poate ca el mă cunoştea bine, dar n-a avut timpul util să mă previe formal. S-ar putea, nu-i aşa, ca cineva să lase unuia un revolver, cunoscînd că e destinat unei crime, şi el să fi murit cu mult înainte de săvîrşirea ei. El rămîne un complice. Evident, nu mai poate fi pedepsit* pentru că, oricît de crudă a fost fantezia oamenilor, ei n-au putut imagina nimic eficacc ca pedeapsa pentru un mort. (Degradările postume sînt doar ridicole şi n-au speriat nici un strigoi demn să poarte un asemenea nume), Costel sau „zis Costel" este, evident, un tăinuitor. Numai că acţiunea contra lui e stinsă prin deces anticipat. Vă rog să credeţi că a murit cu inocenţă, adică făxă voinţa de a se sustrage justiţiei, pe care nici n-a avut timp să o cunoască. O, iar m-am rătăcit! Trebuie să^mi impun o disciplină ca să nu divaghez. Şi cred că cel mai bun sistem este să iau lucrurile de la capăt.» 34 George nu fuma decît foarte rar, dar atunci simţi nea^ parat nevoie de-o ţigară. Scotoci prin saltarul din mijloc al biroului şi găsi un pachet „Mihai*, uitat demult de un client. Deschise geamul. De-afară navali înlăuntru un şiroi de aer rece, ca şi cum s-ar fi dat drumul unui dig. Afară era tăcere. Stelele pe cer parcă se împuţinaseră. Tot Bucureştiul, sutele acelea de mii de oameni dormeau. Dormea cu siguranţă şi Gabv la ora aceea, oriunde ar fi fost şi orice s-ar fi întîmplat. Convingerea aceasta îi da o siguranţă liniştitoare, care-i făcea bine. O clipă-î trecu prin minte, amuzant, dedublarea „Ghiţă£C, „George", o paralelă, „Costy", „Costel*, „Constantin*, Pentru ce ? ! Cu totul stupid. Se gînidi că pentru a doua zi, viaţa lui începe în necunoscut, Nu-şî mai putea povesti sieşi, cu siguranţa programatică de altădată, ce va face, Asta-i provoacă oarecare spaimă.,. Se mîngîie totuşi cu ideea că ziua toate reacţiile psihice sînt altfel, mult mai ferme şi mai normale, şi că starea lui de nelinişte şi teamă de acum se datoreşte nopţii- Un fel de influenţă în genul aceleia pe care o are luna asupra mării. Mîine deci va fi cu totul altceva : ca'lm, regăsire. Cel mai bun lucru deocamdată în-să era să reîniceapă lectura. Ea-1 drotrâg-ea din orice alte preocupări personale şi avea darul să corespundă în multe privinţe cu tonalitatea şi predispoziţia lui sufletească din noaptea aceea. Erau, cum se spune cu ironic, „două suflete surori". Reluă în mfim pagina pe care o lăsase. «Nu ştiu de unde venea Jenny. Ştiu că la un moment dat, vroind să o cîştig sufleteşte, ba chiar ca o revărsare a dragostei mele pentru ea, m-am interesat de părinţii ei, cu gîndul să fiu bun cu mama, cu tatăl ei, să-i ajut, să lc fiu agreabil. 85 O bucată de vreme a evitat să-mi dea orice informaţii asupra lor. Trecea repede şi iritata asupra întrebărilor şi insistenţelor mele. Pînă cînd într-o seară mi-a spus că tatăl ei e pletat -de mult şi nu mai ştie nimic de el, iar mama ei a murit demult. Am primit lucrurile aşa cum mi le-a mărturisit. Mai tfirziu am aflat însă mai multe. în realitate tatăl ei era un mulatru din armatele franceze, care răimăsese în Bucureşti în tâmpul celuilalt război. Asta mi-a explicat o serie de nelămuriri. Trebuie să recunosc cu ruşine că în primul moment detaliul acesta m-a jenat, ca o umilinţă. Dar dragostea mea pentru Jenny a învins totuî. Ea purifica şi învingea toturh Nimic din ceea ce o privea nu putea să fie decît perfect şi bine primit de sufletul meu. Atunci nu m-am gîndit,— fiindcă pentru mine n-avea nici o importanţă, — dar azi mă gîndesc că paternitatea ei explică imposibilitatea absolută de a se adapta la dragostea mea, de a avea o cît de mică înţelegere pentru ea, ca şi cum noi doi am fi vorbit două limbi deosebite. De aici temperamentul ei teribil, ca-n versurile lui Baudelaire, de-aici trupul ei minune, fără egal, obsesia mea. Ea n-avea însă nimic din rasa străină, care să-i fi deformat ohipuL Amestecul străin îi adusese mimai un farmec inedit, o vioiciune stranie de animal sălbatec, zvelt şi crud, şi acea culoare caM-bruna a pielei, plină de sănătate, care transforma parcă dragostea cu ea într-un act al naturii, brut, măreţ, lipisit de orice pervertire. Realiaez de-abia atum că au fost ani şi ani din tinereţea mea, în care n-am ştiut de existenţa pe pănilînt a lui Jenny, şi că s-ar fi putut să trăim toată viaţa în Bucureşti, atît de aproape unul de celălalt, fără să ne întîilnim niciodată. Această întîmplare avea toate şansele, mai degrabă decît aceea a întîlnmi noastre, mai ales că eu nu eram un om obişnuit al localurilor dc noapte. Eu, totuşi, şi acum îmi pot 86 imagina cu greu şi cu o dureroasa strîngere de inimă această ipoteză a trecerii, unul pe lingă altul, fără să ne fi văzut* Parcă natura însăşi nu şi-ar fi putut desăvârşi una din operele ei : o extraordinară tensiune spre creaţie şi o bruscă distrugere. Amîndouă aceste ocupaţii fiind preferate primordiale ale naturii. Dovadă că ignorarea noastră — sau, mai exact, a mea — nu a fost cu putinţă, este ca ea n-a avut loc. Am văzut-o pe Jenny pentru prima oară la o cofetărie pe bulevardul Brătianu. Eu venisem să iau O' cafea cu lapte, — masa mea de seară ; ea lua tot o cafea cu lapte, dar care era cafeaua ei cu lapfte de dimineaţa, fiindcă ea — fluture de noapte — se scula de-abia tîrziu, cînd însera. N-aţi văzut-o H Păcat. Păcat, fiindcă veţi da fără voie o sentinţă nedreaptă. DaJcă aţi fi văzut-o, aţi fi înţeles totul şi aţi fi fost convinşi că femeia aceea trebuia să moară de mîna unui bărbat care o iubea- Nu era o femeie frumoasă. O femeie frumoasă duce la prostii, nu la exasperare şi la crimă. Era altfel decît o femeie ; era o substanţa concentrată de femeie, un drog. Era o altă speţă ; altceva. Nici o femeie din lume nu semăna cu ea. Oriunde intra, orice bărbat simţea că e o femeie unică. Mirarea mea de-acum nu este, domnilor judecători, că eu am omorît-o, ci că s-a trecurat şi a manevrat aistfel şi cu a-tîta abilitate în viaţa ei, încît n-a fost ucisă cîiid avea şaisprezece ani : de la început. Se vede ca bărbaţii care-au cunoscut-o pînă Ia mine au fost nişte blegi, nişte laşi sau nişte tipuri ordinare, care n-au căutat în ea decît o plăcere vulgară. Cunoaşteţi poate mesele acelea mici şi rotunde, înghesuite într-un local de cofetărie. Mesele noaistre erau alături. Cînd am intrat, trecusem pe lîngă Jenny cu gîndul aiurea, poate puţin plictisit de o surdă monotonie izvorîtă din stările mele sufleteşti. 87 Şi> odată ce m-am alezat pe scaun, mi-a apărut atît de aproape* îneît am avut nu numai o senzaţie de surpriza, dar şi de spaimă* Am rămas uitîndu-*nă la ea cu uimire. Era aşa de exotică şi de extraordinară ! Fata care servea, vroind să se strecoare pe lîngă noi, înspre masa din colţ, a cerut să-i facă loc, ca să poată trece. Jenny a trebuit să mişte puţin scaunul ei îivspTe mine, şi o hîrtie de cinci sute de lei> cu care vroia să facă plata, îi căzu jos, uşor, fluturînd spre picioarele mele, M-am grăbit să o ridic. Jenny s-a aplecat şi ea repede* Mîinile noastre s-au întîl-nit jos, şi pulpa ei s-a atins de pulpa mea. M-am surprins tremurînd de emoţie* Am bîiguit nu ştiu ce vorbe de scuză. Jenny privea însă afară, pe geamul enorm al vitrinei, cu aceeaşi înalită indiferenţă. Parcă eu n-aş fi existat. Atingerea mîinid ei îmi rămăsese, nu numai în degetele mele înfiorate, dar parcă în creier, în adîncul cel mai profund al fiinţei mfclc. De-aici a pornit „Obsesia1', Cînd s-a sculat în picioare să plece, şi cu un gest graţios şi-a aşezat haina pe trup, am simţit din nou ca voi fi sau omul cel mai fericit din lume, sau un criminal. Soarta, şi ea, m-a făcut să optez pentru a doua alternativă ! Se potrivea mai bine cu mine ; aşa era destinul meu. Nu comandasem în'că nimic. Dar asta n-ar fi oprit lucrurile- M-am repezit după ea şi am urmarit-o. Era îmbrăcată foarte elegant şi foarte excentric. Aerul ei original şi străin şi luxul ei mi-au sugerat tot soiul de ipoteze. Cele mai multe erau de natură să ma facă timid. N-am îndrăznit să mă apropii de ea, şi cu atît mai puţin să încerc a-i vorbi. Dar mă simţeam iremediabil legat de din sa, cu toată viaţa mea. 88 Capul îmi ardea ca o flacără. Notaţi : dacă în clipa aceea aş fi fost sigur că niciodată nu va fi a mea şi că n-am s-o mai văd niciodată, aş fi asasinat^o atunci în stradă. Asta e foarte important pentru dumnevoastră. Oricît de comozi aţi fi, sînteţi obligat să va desprindeţi busturile marţiala dc pe spătarele fotoliilor, să vă aplecaţi pe estradă şi să vă notaţi mărturia mea zdrobitoare, toţi trei la şir. Dar adevărul, acesta este. îl ţip şi acum. Mă mir numai cum nu l-am ţipat şi-atunci tn stradă. Poate numai instinctiv, fiindcă, dacă l-aş fi ţipat, aş fi fost împiedecat şi pus în situaţia de a nu mai putea realiza impulsiunea. în mine însă el ţipa neînchipuit, dezlănţuit, cu o tenacitate formidabilă. A mers pe bulevard prin dreptul cinematografului Ar o, spre piaţa Romană, dar pe celălalt trotuar. Cei mai mulţi dintre trecătorii care veneau din faţă după ce treceau de ea, se opreau să o privească. Unii cu agresivitate ofensata* alţii cu supuşenie şi umilinţă, alţii cu manifestă admiraţie, dar toţi, absolut toţi, oricare era reacţiunea lor, cu un fel de pasiune, cu o aprigă pornire, de ura sau de contemplare. Indiferenţii erau rari. Şi curios şi de neînţeles, tocmai indiferenţii mă agasau. Ei stricau ambianţa, atmosfera de tensiune in care pluteam şi care era ca un val de parfum în jurul ei. Oh ! Mi se păreau nişte fosile. îmi venea să-i scuip. Era zvelta şi înaltă. Avea o talie subţire şi elastică. Mersul ei era triumfător şi măreţ. Privirile îi umblau parcă pe deasupra tuturor oamenilor* ca şi cum i-ar fi dotainat cu o netăgăduită siguranţă în ea. Mi-am reamintit, ca un refren al gînduhii din mine* ca o copie .muzicală a realităţii din faţă : „Grartde et svelte en marchant comme une chasseresse, Son sourir est tranquille et se$ yeux tossures" 89 Şi mergeam şi eu, ca^n finalul sonetului lui Bauidelaire, *>plus soumis que vos noirsLL. Ah, cum priveam trupul ei în mers ! Bustul, şoldurile, picioarele fine, fiecare din ele viu şi artistic* evocator şi superb, ca o operă de artă independentă. Obsesia creştea, puternică şi dominantă, alimentată de tinereţea şi imaginaţia mea. Şi obsesia m-a dus la crimă, direct, irezistibil. A intrat în blocul de la numărul 7, din strada Lahovary, Uşa era deschisă* înăuntru vedeam parcă o gura mare, neagră şi pătrată, care înghiţea pe cei care intrau. Din prag, silueta lor se mai vedea o clipă, şi pe urmă totul intra în vag şî neprecis, unde ochii nu mai puteau desluşi nimic. Era la miezul nopţii* Atunci am văzut numărul 7 pentru întfîia oară, scris cu litere de metal alături de uşă. Trecuisem de sute de ori poate pe ISngă blocul acela şi aproape nu observasem existenţa lui. De-aibia atunci a început să existe pentru mine, cu o existenţă centrală, absorbantă şi unică. Am trarversat pe trotuarul de vizavi şi m-am uitat la el, măsurîndu-i înălţimea. Are aitîtea nenumărate ferestre!! Care-i fereastra camerei în care-a intrat ? !» De-aici înainte, atenţia lui George începu să se concentreze, ca asupra unei afaceri personale. Stranie coincidenţă ! Lahovary şapte!! Tot ce spunea memoriul în această privinţă îi cna cunoscut, arhicunoscut, mai precis decît un loc natal. între Simion şi George începu să se stabilească o afinitate delicată, ca o prietenie vethe, dintr-o copilărie frumoasă şi agitată. Cuvintele scrise din memoriu au pornit deodată să aibă pentru George un conţinut mai adînc, mai evocator. Ele parcă izbuteau să spuie de daita această exact ceea ce vroiau să sugereze tot. Aşa trebuie să se întîmple, dar pentru oricine* cu operele de geniu. Uneori vorbele lui Simion erau exact vorbele care-i veniseră în minte lui George ; şi sentimontele 90 lui Simion erau la fel cu ale lui George, dar colosale ca proporţie, Memoriul parca interpreta indiscret, destainuitor, tot sufletul Iui George, şi George sc regăsea în el ca-n ritmul unui poem, dar mărit enorm, ca şi cum s-ar fi rega/sit într-o statuie grandioasa. Şi, mai muk încă, parcă amîndoi ar fi iubit aceeaşi femeie, dar, curios, în frăţietate, srimulSîîid:u-se unui pe altul şi facinldu-şi confidenţe reciproce. Pe măsura ce continua să citească, fn capul lua George se petrecea un fenomen tainic de aprobare a celor scrise printr-o verificare cu el însuşi. Nu-şi spunea în sine „aşa e* sau „exact aşa“, căci orice cuvînt care i-ar fi venit în minte, chiar nerostit, ar fi stricat, grosolan, fineţea stării lui de suflet, dar era o perpetuă aprobare, o regăsire tăcută, de care simţea o mare spaimă* George îşi află pe neaşteptate, fără să-şi fi mărturisit cuiva dragostea lui, un prieten gigantic, foarte puternic, în stare să-l înţeleagă desăvîrşit. Nu se mai simţi singur în birou. Totul era populat, acolo, printre mesuţe şi scaune : Gaby, Simion şi Jenny, încă vie şi stranie. De vorbit însă, — vorbea numai Simion. în acest răstimp George rămase cu ultima foaie în mîjiă, ridicată spre ochelari, şi cu privirile peste ea, pe geam. Din orizont în sus cerul se luminase puţin, livid, artificial, indirect. Lumina mare era încă sub pământ, de cealaltă parte, începuse să-i fie rece. Se sculă şi închise fereastra. Deodată avu senzaţia că de-acum atmosfera şi tet-a-tet-ul cu ceilalţi este mai intim. Dacă Gaby ar dormi pe patul din fâţa lui, ar trebui s-o învelească acum, să nu-i fie frig. (Simplă imaginaţie). George reliuă lectura : «Am aşteptat cinci ceasuri. Pînă s-a făcut ora zece jumătate. Aş fi aşteptat cimci ani. Cine n-a ieşit din blocul acela, plin de lume indiferentă, în cursul celor cinci ceasuri ?! N-a 91 tresărit nici un muşchi pe faţa mea. Nimeni, nici o femeie care ieşea nu-mi putea da emoţii că este ea. Nici scheletul ei nu l-aş confunda cu al alteia. Am stat pe postamentul unui gard de fier de pe celălalt trotuar, răzimat de soclu, sprijinit în picioare. Ferestrele s-au deschis, s-au închis* Cineva a atîr-nat nişte haine la un balcon ; s-a scuturat o faţă de masă. S-au lăsat, huruind, jaluzele. Nici nu vă închipuiţi ce viaţă complexă este într-un bloc şi cîtă mobilitate este în faţada lui în aparenţa moartă, O hmga buca/tă de vreme ai în adevăr, impresia că faţada aceea este împietrită, absolut imobilă, ca nimeni nu se mişcă, şi asta devine exasperant, fiindfcă lungeşte aşteptarea. Dar pe urmă, cu încetul, începi să vezi modificări, variaţii de detaliu, şi începi sa speri. Poate că apare şi ea ! în orice caz, vezi semnele de viaţă ale acelui monstru în care a dispărut şi ca. Indirect, oricine se mişcă la un geam sau iese la un balcon aduce un semn de viaţă şi de la ea. Aşteptarea aceea a fost pentru- mine revelatoare. Am trăit într-un univers străin, izolat, singur, ca şi cum aş fi fost căzut din stele. Şi timpul mi-a revelat alta compoziţie. Timpul lung de aşteptare ne descompune. Parcă atunci, dacă aş fi aşteptat şi mai mult pe focul pe care eram, n-ar mai fi găsit nimeni nimic din mine. Sînt substanţe chimice corozive sau curenţi electrici de mare tensiune, pe care, dacă le analizezi îndelung şi de-aproajpe sau dacă le utilizezi frecvent, te distrugi. Aşa se încîmplă cu timpul. Poate părea inofensiv, dacă-i dai pace şi-ţi este indiferent. De îndată ce te ocupi de el, cum face omul care aşteaptă, te destramă, te reduce la ceea ce este el, la indefinit. Nu ştiu dacă aţi fost vreodată subt o ameninţare perpetuă, care poate să te nimicească brusc şi pe neaşteptate, în fiecare clipă -care vine. Atunci, dacă stai să te gînldeşti şi tu în fiecare clipă la asta, repetîndu-ţi în minte mereu „acum, 92 acum", înnebuneşti de spaimă, de febrilitate, într-o aşteptare sinistră, şi pari în cele din urmă a fi mai bucuros să vie o data ceea ce este să vie, decît să mai aştepţi. Nu mai poţi! Asa s-a întîmplat cu mine la început, în 'fiecare secundă îmi spuneam „acum, acuta*. Adică, acum trebuie să iasă. îmi închipuiam că poate, numai, şi-a uitat ceva în odaie şi a venit să-şi ia sau a venit să facă o vizită şi n-a găsit pe nimeni acasă. Multiple ipoteze, cu care îmi hrăneam speranţa ^i nerăbdarea. Alergam după ce era sa vie, după viitor. Veţi spune poate : după victimă, după crimă. Da, alergam după crimă, şi încă gîfîind. Stăteam în picioare, aproape în vîrful picioarelor, întins, înălţat, într-o tensiune grozavă. Dar asta n-a putut să dureze. Cînd m-am uitat la ccas, trecuseră trei minute. N-aş fi putut prelungi această stare cinci ceasuri, — exact : cinci ceasuri şi opt minute. M-ar ifi 'găsit acolo împietrit. Şi a urmat destinderea, care era agreabila, ca o vacanţa. Blocul n-are două ieşiri. Ea trebuia să iasă de-acol-o, pe cea din faţa mea. O deţineam. Nu o puteam pierde. Această siguranţă îmi dădu o linişte plăcută ca o convalescenţă. Mă eliberasem de propria mea spaimă, pe care mi-o fabricam clipă cu clipă, singur, ca acele specimene de vietăţi care-şi secretează singure otrava cu care se otrăvesc. Mă uitam fix înainte. O dată şi o dată trebuia să iasă. Aceasta era o siguranţă. Un fapt cert. Atunci va fi o mare bucurie. Toată viaţa mea va reîncepe într-un ritm nou, şi voi fi fericit. „Negrul* este la uşă. Stăpîna intrase. Aşa-mi era rolul. Şi nu puteam aspira la o fericire mai mare decît sa fiu negrul ei, să trăiesc în umbra vieţii ei. Deja, începusem să trăiesc, fără ştirea ei, în umbra vieţii ei. Sînt de neînchipuit asociaţiile de idei din timpul unei îndelungi aşteptări1. Starea mea alterna între cea mai grozavă ncnorocirc şi oea mai exaltată bucurie. Simt şi acum sufletul 93 plin de fericirea pe care mi-o dădeau atunci, răstimpuri de imaginaţie favorabila, de viziuni. Fericirea aceea era parcă concretă. Şi simţeam nevoia să respir ariînc. A-sta-mi da şi o senzaţie de sănătate grozavă, de energie şi de bărbăţie. Aş fi putut să sfărâm pietre. Cînd a iejit, aş fi vroit ca aşteptarea mea să mai fi durat* înaîmtea ochilor mei era nu una, ci o mie de Jenny, drepte, triumfale. Era îmbrăcată într-o roohie imprimată cu un desen pe care nu-1 puteam urmări cu privirea. în rochia aceea, trupul ei ondula şi mai sinuos. Am pornit în calea ei, ostentativ, aproape agresiv. A trecut pe lîngă mine cu privirea sus, pe deasupra capului meu, Înainte, în nu ştiu ce depărtări. Şi „negrul" a pornit după ea, la o distanţă mai mică, de teamă ca să nu mi se întîmple cine ştie ce piedică şi, pe întuneric, s-o pierd. A mers direct la bar şi a intrat, după ce a bătut în uşa de cîteva ori. Atunci am înţeles ce-i cu ea. Am bătut şi eu în uşă îndată după aceea şi l-am întrebat pe uşier cine-i doajmna care a intrat. Mi-a răspuns cu un aer amuzat: — Cine, Jenny ? — Şi mai cum, l-am întrebat eu. Uşierul a ridicat, surfeînd, din umeri. Era o întrebare pe care nu şi-o pusese niciodată. Poate nici nu avea un nume de familie. Era dintre femeile pu-ţine care n-au nume de familie, care poartă numai un nume mic, monosilabic. Numai acela se potriveşte vieţii lor din afara de lume. Ele nu intra în calapodul societăţii în care trăiesc. Trăiesc în ea ca pe-o insulă. Pentru ele regulile vieţii sînt altele. E o existenţă mai liberă, nu numai în sensul în care li se aplică acest cuvînt, dar în seansul real al cuvîntukii, într-un sens de francheţă, de lipsă de ipocrizie, de degajare de constrîngeri şi convenienţe. Lui Jenny nici nu-i trebuia un nume de familie. Acest nu- 94 me unic, o Identifica de-ajuns* Poate că n-avea nevoie nici de-acesta, atît era de singuratecă, de unică. Pronumele acesta banalizat, uzat şi aproape comun, căpăta, atunci cînd l-am aflat ca al ei, un conţinut nou, şi pentru mine s-au şters toate celelalte reprezentări şi a rămas iremediabil potrivit numai pentru ca. Eram sigur că va rămâne acolo toată seara. Aveam senzaţia că am închis-o acolo şi că o rcgăsesc cînid vreau. Şi-am alergat să caut bani* Am împrumutat douăzeci de mii de lei $i la ora douăsprezece eram înapoi. Jenny era cîntăreaţa barului. Apariţia ei a semănat cu un vis* Eu tot niHmi dam seama ce trăiesc. Totul a fost teribil de neaşteptat şi vertiginos- îmi imaginam că sînt într-o feerie fantastică, poate la un film ca spectator, şi m-au prins mrejele intrigei* Jenny cînta cu un timbru sever -de alto, sobru şi grav- Cuvintele libretului erau în limba enigleză. Le bănuiam numai, după împrejurările în care erau cîntate, că sînt uşura-tece şi vesele, dar nu pricepeam deloc sensul lor. Jenny le spunea rar, prelungind, între vorbe şi tonuri, o reverie mută, care forma fondul dicţiunei ei* Arabescurile de cuvinte şi note muzicale erau utilizate pe ace?st fond straniu* Aceasta prelungire în tăceri crea o atmosferă meditativă şi aproape gravă. Uneori accentele aveau parcă ceva tragic, ca ralurile unei neurastenii din alte ţinuturi foarte depărtate* Nostalgii ascunse şi ancestrale trebuie să fi pus accentul lor patetic pe fiecare notă muzicalăj ca şi cum s-ar fi adaogat un ton nou* dintr-un nevăzut instrument. Nu ştiu dacă a fost numai impresia mea personală, dar aveam senzaţia, aproape, ca Jenny evoca artistic, discret, ca o zeitate paigînă, ideea morţii, sentimentul cel mai inefabil al morţii, şi toţi acei care ascultau rămîneau nemişcaţi, urmăriţi de o prezenţă stranie, ca de chemarea obsedanta din 95 Jedermann. Atenţia era colosală, ca o tensiune mist'că şi ca o ascultare de ceva supraomenesc, de prevestire de-aba sugerata. Şi după aceste încordări, veselia se dezlănţuia eliberată, ca nebuna. Era ceva adînc şi filozofic parcă şi în acea frenezie, care se succeda ca o reacţiune a fiinţelor, far a de greş. Am invitat-o la masă. A venit* Pînă ce m-am ameţit, starea mea de suflet a alterna* ca temperatura la un grav bolnav, de ia bucurie dezordonată, la o neagră tristeţă. Trupul ei cafcl era lîngă mine. Deţineam secretul fericirii. Totul era, în fond, inuman de trecător şi de şubred- Totul era o admirabilă înscenare, în care eu credeam cu toată puterea fiinţei mele. Cînd îmi dam seama de asta şi analizam, mă scufundam într-o adîncă suferinţă, şi lacrimii e^mi ţîşneau în ochi ca şi cum i-ar fi tăiat cineva, brusc, cu un brici. Dar starea aceasta de judecată şi de depresiune dura puţin şi cu timpul nu mai producea nici un efect, fiindcă vroiam să ard totul deodată, să-mi trăiesc toată viaţa într-o noapte, într-o clipa, orice o fi să fie după aceea. Eram luat înainte de un antrenament orb. Nu ştiu ce credea ea despre mine. Trebuie sa fi cunoscut atîţia posedaţi de-o noapte, lipsiţi de interes, vulgari. Profesiunea ei reprezenta un exil voluntar, o fugă de complicaţii. Şi cu toate acestea, iluzia mea şi poate amorul propriu nu m-au lăsat în această ipoteză. îmi atribuiam o maTe importanţă în viaţa ei, o reînviere, cea dintîi dragoste din cariera ei. Era ridicol ! Era ridicol pentru oricine, afară de mine. Pentru mine nici astăzi nu-i ridicol. De altfel nu acesta a fost hotărîtor, ci „obsesia“. Eu aveam deja fără să ştiu, în mine, în fixitatea dorinţei mele, în intensitatea ei, mediul gata pregătit pentru acea obsesie, care s-a precizat înspăimîntător în noaptea aceea. Am plecat cu ea. A deschis singură uşa dc la intrarea principală a blocului din str. Lahovary numărul 7 şi nc-am 96 urcat la etajul finei, cu ascensorul. Ameţeala îmi trecuse. Emoţia copleşea şi domina, tremurînd, totul. în mintea mea, în tor trupul meu se ridicase un freamăt subtil, nervos, Ca acel care agită din senin frunzele plopilor sensibili.’ Eram agitat. Un altul indiferent, ar fi fost numai plictisit sau măgulit. Aici trebuie să vă cer iertare. *> Obsesia" nu se poate defini cu ipocrizii şi reticenţe. Trebuie să spun lucrurilor pe nume. Altfel nu se poate înţelege nimic. Poate şi aşa, concentrarea fiinţei mele, cu toate facultăţile ei, va rămîne neînţeleasă şi stranie. Cînd a apărut goala în semi-obscuritateâ odăii, am ştiut sigur că sunt legat diabolic, josnic, condamnabil, ruşinos, — cum vroiţi, — dar cu o putere supraomeneasca, de trupul acela* Am trecut palma mea, degetele mele peste tot trupul ei, întîi sacadat şi febril, apoi lent şi dezmietdător. Parcă l-aş fi modelat eu. Parcă vroiam să port pînă în creier conturul acelei perfecţiuni. Degetele mele aveau în vîrfullor, sensibilităţi de pianist genial. Fiecare atingere făcea să se dezlănţu-iască o cascadă de senzaţii în inima mea, în trupul meu, în toată fiinţa mea clocotitoare. Palma mea seîngă poartă în ea miniatura vie a acelui trup, cu toate ondulaţiunile lui, cu toate detaliile lui, cu toata odihna pîntecului. Atunci s-a născut cu adevărat obsesia"... din teama de a pierde acel trup, din siguranţa în simţuri că pe pamînt, orice ar fi, voi avea totdeauna senzaţia ca-mi scapă, că-1 pierd, ca-mi fuge, că nu-1 pot avea perpetuu, etern, ca asia nu se poate. Parcă vă văd scandalizaţi, roşi de indignare, tremurînd de ofensă la citirea acestor rînduri. Ani şi ani de educaţie, prin generaţii, v-au format aşa. Eu însumi am fost la fel. 7 — Scrieri, voi. 4 — c. 1/711 97 Să ştiţi Insă că pojghiţa este foarte subţire şi, dacă ne desparte ceva, aceea este o perdea, care cade sau se rupe la prima furtună mai puternică pe care o încearcă fiinţa, Analizaţi-vă însă bine, fiindcă sunteţi unitate de măsură pentru alţii> şi vedeţi dacă nu cumva n-aţi căzut în păcat, dacă şarpele din trup nu v-a muşcat, dacă n-aţi încercat, oricît de meschin şi de diluat) obsesia. Milioane şi milioane de oameni au în aparenţă o viaţă serioasă şi sobră, cu preocupări şi răspunderi grele* fie în treburile lor personale, fie în treburile statului. Faţada e minunată- Sînt oameni pricepuţi, muncitori, constructivi, Sînt foarte mulţi utili pentru colectivitate ; sînt stîlpii societăţii. Să nu-i cercetaţi însă, căci dacă oricare din ei ar fi să-şi facă memoriul cu aceeaşi degajare şi francheţă, cu acelaşi dor de adevăr cu care o fac eu acum, toţi, afară de acei cu organice insuficienţe fizice sau monstruozităţi congenitale, au obsesia “ lor. Poate numai o caricatură dc obsesie, dar cu atît mai dezolant, fiindcă ei nici măcar nu au scuza imperativului şi impetuozităţii unei obsesii nete. Toţi trăiesc anevoie, cu poză şi ipocrizie, o viaţă dubla. Toţi au secretul lor. Sînt robi de o zi, aleargă, muncesc, îşi creeaza artificial ake valori, cu care se păcălesc, şi pc urmă trec dincolo, sub ochiul de g4de al instinctelor. Nu-i ştie aproape nimeni. O servitoare, un portar, un indiscret, cunosc secretul. Uneori, mulţumirea lor stă în reuşita acestei taine a ipocriziei. De multe ori ea iesă la iveala în timpul vieţii : alte ori se îngroapă cu ei. Dar, cîteodată, nici atunci definitiv* Fisura faţadei fără pată iese dintr-o scrisoare găsită după zecc ani, uitată sau ascunsă într-un saltar în care n-a mai umblat nimeni. Viaţa celor mai mulţi oameni stă în arta acestei dedublări. Unii au tăria să se sustragă temporar obsesiei. Eu n-am avut tăria aceasta. Nici n-aş fi putut-o suporta. Eu am avut altă tărie. Aceea a chemării fără sfîrşit a tuturor 98 animalelor din univers* Ea a dus la moarte* Nu-i nimic nenatural în aceasta, aşa cum, cu siguranţă, vă apare. Natura de-atîtea ori, la animale, la plante, cere moartea ca plată pentru extazul suprem al creaţiei. Nu-i frumos ?! E mai frumos să te ascunzi în minciună, într-o penibilă meschinărie şi în duplicitate ?! Dar, în sfîrşit, să nu cad în greşeala de a inversa eu rolurile. Eu sînt acuzatul, nu dumneavoastră, nici toţi acei care m-ar acoperi cu pietre cînd mi-ar cunoaşte gîndul. Şi totuşi exasperarea obsesiei mele a venit din constrînge-rile impuse de condiţiile vieţii mele. Intr-o lume nouă, de sinceritate, cu convenienţele şi constrângerile căzute ia pa-mînt, ca nişte veştminte care a-scund cu ipocrizie nudităţi de care nimeni nu trebuie sa-i fie ruşine, o crimă ca a mea nu va mai fi posibilă. Instinctele nu vor mai fi aşa de uşor şi radical exasperate. Atenţiune! Pentru frumoasele dumneavoastră studii de criminalogie, aici poate fi un material interesant, dacă nu cumva, teoretic, l-aţi şi prelucrat — ea nefiind decît o afirmare tîrzie. Eu n-am putut să vislesc dintr-o lume în cealaltă, din realitatea ocupaţiilor mele de fiecare zi, pînă atunci, în inefabilul lumii pe care mi-o deschidea prezenţa fizică a lui Jenny, Jenny goală, trupul ei. Am cercat un -timp, ca unul care înoată, care a obosit, care începe să dea din mîini şi din picioare din ce în cc mai dezordonat şi simte că e tot mai sfîrşit, că apa umblă clipocind pe la gură ca un rece sărut al morţii. Am încercat atunci să mi^o apropii sufleteşte pc Jenny* l-am vorbit cu căldură, cu devotament, i-am pus dragostea mea în cuvinte alese şi am chema t-o spre mine. Vroiam să-i înfrumuseţez viaţa cu visuri, cu înălţimi. îmi făceam această iluzie ! Urmăream acest ideal nu pentru a reedita o formulă banală de viaţă, dar pentru a satisface şi mai mult obsesia. Actul posesiunei nu rezolva nimic* Rămînea nesatisfăcută o aviditate de contopire totala, poate, sau cu siguranţă, imposibilă aici pe pămînt, altfel decît prin moarte* Aceasta a fost prima idee care m-a dus Ia crimă. Să nu greşiţi. Nu era o simplă gelozie. Era şi asta. Dar era mai ales exasperarea că avtînd totul, îmi scapă esenţialul. Şi aceasta chiar de îndată ce am avut totul şi aş fi avut dreptul trupeşte să savurez, grosolan, oboseala şi drojdiile îmbătătoare şi acre ale delirului. Mai ales atunci! De cîte ori m-am stăpînit să n-o ucid, în asemenea clipe ! Hu nu sînt un criminal cu premeditare. Eu am fost de zeci de ani, pînă la epuizarea nervilor, un abstinent cu premeditare, un om care s-a stăpînit scrâşnind, de-atîtea ori, să nu ucidă, cu toate ca crima i se parea că este singurul mijloc de a rezol va1 totul* înţelegeţi foarte bine ca aceasta n-a putut dura îndelung. Nimic în natură de asemenea fel nu durează* Au fost numai opt zile. Mult prea lung. Dezlegarea se impunea de la început. Ea s-a realizat numai atunci cînd am ştiut că nu reuşesc apropierea sufIţească de ea, o contopire indirectă, printr-o totală nivelare şi înţelegere sufletească* A ! Jenny a fost, hotărât, în contra acestei aproprieri* Poate că era ceva temperamental, poate că era ccva calculat. Nu ştiu* Să ne înţelegem : nu urmăream o idilă dulceagă şi clasică, cu toate că, oricît ne-am feri şi oricâtă ingeniozitate am cheltui, formulele şi tiparele dragostei revin la acelaşi lucru cu o banalitate exasperantă, pe care numai cînd sîntem în cauză nu o vedem. Dar simţeam nevoia unei comuniuni, unei înţelegeri, acelaşi plan de sentimente* N-am surprins la ea niciodată o por- 100 nire spontana de căldură şi de afecţiune faţă de mine. Era drăguţă, cu oarecare gesturi de atenţie, care însă nu treceau dincolo de limitele reci ale unei galanterii, a unui fol de politeţă. O veselie egală, un temperament care nu adîncea prea mult nimic, îi servea drept pavăză tuturor reproşurilor şi insistenţelor mele. Cînd încercam să obţin de la ea o explicaţie, îmi răspundea : — Ce, — nu sunt drăguţa cu tine!? Şi era în adevăr drăguţă, dar o drăgălăşenie de suprafaţă, ca o gentileţa acordată. De multe ori, după o despărţire de cîteva ceasuri, în care o transfiguram în gfadurile mele, veneam alergînd lîngă ea, încărcat de o mare căldură sufletească. Eram hotărît să-i vorbesc toartă dragostea mea, toată tragedia ei, toată patima. Şi să-i cer iarăşi puţină căldură, ca răspuns. începeam să-i. vorbesc : s — Jenny, aş vroi* să-ţi spun... — Ştiu, ştiu ce vrei să-mi spui iar... Şi asta îmi îngheţa sufletul, îmi oprea cumintele, şi-mi închidea în mine, nemărturisit, tot ce simţeam arît de sfî-şietor. Ea era atunci tot mai departe, departe,: în regiuni străine mie, cu gînduri pe care nu i le cunoşteam. O ! cît n-aş fi dat atunci ca să ştiu ce gîndeşte, ca să-i citesc gîndurile. Uneori, mai distrată, ma lăsa să-i vorbesc, şi cuvintele mele aveau tărie de viers. Mă exaltam vorbind, cu speranţa că — ştiu eu — măcar un cuvînt, o intonaţie, un accent al meu ar putea să exprime adevărat şi satisfăcător tot ce clocotea în mine şi că ea va putea prinde acel accent. Dar absenţa ei era şi atunci atît de evidentă, ineît la fel cuvintele începeau să fie timide, să îngheţe, sa moara, de parcă aş fi încercait o minciună şi m-ar fi surprins. Rareori GÎnd izbuteam să înving totul, şi pentru aceasta vorbeam, monologînd, cu ochii închişi, pentru ca expresia atît dc dorită de mine să înlocuiască, în imaginaţia mea, expresia ei puţin plictisită şi neîncrezătoare ; atunci îmi răspundea degajat $i cu un ton egal, fără patetism în glas : — Ce ştii tu din viaţa mea ?! Apoi, tocmai aceasta mă exaspera. Acest ermetism al ei, această izolare. Viaţa ei îmi era în adevăr străina, şi Jenny nu vroia să o amestece cu a mea. Nimic din trecutul ei, nimic din ceea ce era în gîndurile ei şi după ce trăiam împreună* nu-mi era cunoscut. Era mîndrie, discreţie sau indiferenţă ? Aveam mereu impresia că „negrul" creolei lui Baudelaire, care-o urmărea pretutindeni atît de aproape şi nedezlipit, cu spaimă şi devotament, de îndată ce intra în camera ei, era ţinut la uşa, nedemn de a fi primit înlăuntru. Sufletul meu a fost mereu ţinut la uşă, chiar daca eu am fost primit în casă şi nu mi s-a refuzat nimic. Atunci o urmăream în tot ce făcea, cu ochi de cîine fidel. Mă uitam Ia ea ca la o zeitate al cărei gest cel mai mic, hotăra de viaţa şi de bucuria mea. O ! cum mă uitam la ea !! Privirile mele îi alintau hainele de sus şi pînă jos, o cuprindeau, o îmbrăţişau, o strîngeau cu căldură, o înfăşurau ca lumina fierbinte a soarelui. Contemplarea aceasta tăcută, crispată, o simţea foarte bine. Ea era atî* de permanentă şi de stăruitoare, în cît o agasa. Niciodată n-a avut iniţiativa unui gest de tandreţă faţă de mine. Nu m-a mîngîiat o dată, nu mi-a pus o dată mîna ei pe cap, şi doar de-atîtea ori nu s-a putut să nu mă simtă sfî-şiat, îngrozit, pierdut de lipsa unei asemenea mîngîieri. Dezmierdărilor mele răspundea rar de tot, în treacăt, fără convingere, cu un sărut distrat şi reţinut. Şi-atunci, exasperat, mă apropiam de ea, o strîngeam în braţe, o sărutam înmiit peste tot, cu-o aviditate aprigă de fiară îmblînzită în care, în orice moment, sălbăticiunea trebuie 102 sa faca o sforţare ca sa se stăpînească. Tot corpul meu se contracta ca într-o luptă teribilă. Mi-l ştiam tare ca de piatră. Era reflexul încordării lăuntrice de a mă domina, de a nu mă năpusti asupra ei ca s-o sfîşii cu dinţii, cu ghiarele, într-un acces de furie dezlănţuit. Şi mîinile mele iar alergau tremurînd, în spasmuri sacadate, ca-ntr-o febrilă agonie, de-a lungul trupului ei, dez-mierdînd liniile lui unice de armonie. Modelam ca-ntr-un ritual mut fiecare tresărire a muşchilor ei, ca un sculptor nebun, care-a simţit deodată că opera i-a înviat, că e calda, ca e plină de viaţă, şi el îi cunoaşte toate formele. Pentru ritualul acesta mut, la care Jenny se laşa cu o tainică plăcere, am suferit toate cele opt zile şi opt nopţi. Am căutat să-mi păstrez comoara. Ca un avar chinuit de avariţie, purtam mîinile mele pe comoară, îmi spoream patima la exasperare, îmi umpleam simţurile şi sîngele de senzaţia tactilă a ei. Uneori, cădeam în hohote de plîns cu fruntea, cu faţa toată, îngropată în pîntecele ei moale şi cald. Tristeţile mele, pe care de multe ori nu le puteam stă-pîni, o iritau. Cum fugea de tristeţă, Jenny ! Fugea ca de duşman de moarte. Nici apropierea tristeţii nu o putea suporta. Cînd o cuprindea şi pe ea, atunci Jenny se îmbrăca repede şi-mi spunea, luîndu~mă de mînă : — Haide, haide, am nevoie să merg. Mergem undeva... pe bulevard. Şi afară, mergea tăcută, cu acea privire a ei care trecea, sus, pe deasupra capetelor oamenilor. Eram bucuros că mă suportă alături. Mergeam fără sa spun o vorbă lîngă ea, cu un aer de vinovat. Dar niciodată nu mi-a spus dc ce suferă şi ce nelinişte sau griji o tulbură. într-o zi, în ziua de marţi, 7 mai, de îndată ce am intrat în odaia ei, mi-am dat seama că e ceva schimbat în ea. 103 Kra nervoasă, aproape bruscă. Am vroit să mă apropii de ea. Aveam mereu nevoie să-ii- ating măcar un deget, sa am un cît de unic punct de • contact, pentru descărcarea fluidului din mlîne. Numai asta îmi da o bm-efacătoaire şi divină senzaţie dc eliberare, de inundare a unei bucurii în toata fiinţa mea. — Astăzi, nu pune mîna pe mine. — Dece, Jenny ?.~ ce s^a întîmplat! — Sînt prost dispusă. Nu-i nimic altceva. Sînt nervoasă. Eu ma uitam la ea aiurit cu o deznădejde în ochi, fără margini, Şi-i adevărat că prin capul meu treceau tot felul de bănuieli $i ipoteze. — Ce-i asta, Jenny ? mai întrebam eu inutil şi nedumerit. —..Nu-i ce-ţi închipui tu. — Jenny!! Atunci m-am aşezat într-un fotoliu cu picioarele strîrise sub mine, înghemuit, parcă pentru ca să ocup cît mai puţin loc şi să trec neobservat; Ea a umblat mult prin odaie. S-a oprit în faţa oglinzii şi şi-a alezat părul. Braţele jucau brune deasupra.capului; Şuviţe de păr ţîşneau din mîna ei cu încolăciri viclene. Sînii tresăreau smtmdţi de jocul braţelor. îmi muşcam buzele. Aş fi vroit în clipa aceea să am o mare durere fizică. Ce te uiţi aşa la mine ? — Cum mă uit, Jenny ? Nu mai am voie ? Ce s-a întîm- plat ? S-a întâmplat ceva. — Ah, ma agasezi. Am tăcut ca subt o lovitură mortală. A trecut aşa un timp într-o tăcere grea. Mi-au venit lacrimi în ochi. Parcă primisem din mîna ei, pentru care aş fi putut să mor de dragoste, o plesnitură de cravaşă. M-am strîns în mine cît am putut. în oglindă vedeam pieptul ei şi sînii cum se desfăceau în două. 104 Poate e sinigura dată cînid i-a fost mila de mine. — Hai, nu mai fii supărat. Parcă mi-ar fi făcut cea mai extraordinară declaraţie de dragoste, aşa am sărit de bucuros spre ea, s-o acopăr cu sărutări, s-o copleşesc cu aviditatea mea, N-a$ vroi, dojnnilor, să apucaţi pe o cale greşită şi să vă închipuiţi cumva că în ziua aceea de marţi s-a născut în mine ideea de-a o omorî. Fatalitatea acestei crime mi-a apărut din prima noapte, de cînd am cunoscut trupul ei, de cînd s-a născut „obsesia" lui. Nu luasem hotărârea, dar îmi dam perfect seama că altfel nu se va putea sfîrşi. Niciodată însă nu m-a urmărit glndul ca o voi omorî şi nu am fost tentat să mă uit la ea cu această idee în minte. ^Obsesia* acapara şi devora totul cu o putere nemaipomenită, care nu lăsa loc pentru nilmic străin. I-deea crimei mi-mi reapărea atunci cînd ea, ca în ziua aceea, 'mă înlătura, cV atunci cînd mi se da cu mai multa abandonare, cînd aveam sentimentul că este mai mult a mea. în clipele în care ochii mei o contemplau, atunci s-a născut, şi de aitunci mi-a revenit mereu, tot mai puternic, tot mai inevitabilă nevoia de a ucide. Căci atunci cînd aveam tot, aviditatea mea cerea mai mult: cerea eternizarea acelei contemplări, cerea imposibilul. Or, clipele acelea nu se puteau opri altfel. Moartea singură opreşte timpul. Aici trebuia şi Faust să caute secretul cerinţei şi zbuciumului lui supraomenesc. Şi-aşa am ucis-o pe Jenny, cînd aştepta cu-o naturaleţă pe care numai zeiţele o au, dezmierdările mele, cu ochii închişi, cu capul uşor plecat pe-o parte, uşor căzut de pe perină. Trebuie să fi murit în extaz. Trebuie să fi crezut că detunătura, sfîşierea şi leşinul acela era apogeul unui spasm' neînchipuit. Dacă aş fi putut să mor şi eu la fel, m-aş fi sinucis. Eu eram însă lucid şi egoist, infam. Am vroit sa contemplu timpul oprit pe loc, clipa care stă, eternitatea care începe. 105 Şi n-am izbutit. M-a înfrînt groaza* exasperarea ca nu mai pot reface nimic la loc. Fiindcă obsesia a rămas, obsesia fiinţei eii. Opera pentru care am fost născut pe lume. Trupul ei este îmbalsamat în mine, încă moale şi cald. Trupul ei întiivs pe pat, dc zeiţă în repaos. „Obsesia". Şi totuşi trupul ei nu mai este nicăieri în univers. Nimic nu se mai poate repeta, nu mai poate fi„.» Memoriul se sfîrşea aici. Gearţge se ridică e la birou, cu o gravitate adîncă. făcu. Nu numai fiindcă nu avea cui vorbi; tăcu- adînc şi în el. Tăcură toate gîndurile lui în el. Numai o greutate grozavă îi apăsa în piept. Simţea nevoia sa răsufle adînc. Păşi spre geam şi-l deschise în lături, întreg. Aerul rece îl lovi în faţă, ca o apă care curge răcoritoare. Şi ochii lui rămaseră şi ei parcă tăcuţi, adică fără să perceapă nimic, pe deasupra caselor din oraş, pe deasupra pomilor înalţi din gradina botanica, în fund. XI Ioana trecu de două ori, într-o parte şi-n cealaltă, prin faţa intrării de la Palatul Regal. O intimidau soldaţii dc gardă, ţinuta lor marţială, casca teribilă. Avea impresia că-i trdbuie mult curaj ca să poată vorbi cu ei. Dar nu încăpea nici o şovăire. Intră pe poarta grilajului de fier şi se opri puţin, nedumerita. Aştepta s-o întrebe sentinela ce vrea, cu cine doreşte să vorbească. N-o întrebă însă nimeni, nimic. Atunci începu să urce scările, gata să se oprească în orice clipă, dacă cineva ar striga la ea şi ar lua-o la rost. înăuntru era tăcere profundă şi răcoare. Solemnitatea o îngheţă, deşi îl cunoştea bine pe dl Lalescu, mareşal al Curţii. 106 Pînă Ja el însă erau lacheii aceia în livrele, care, poate, aveau să-i puie (întrebări. — Dl mareşal Lalescu, — rosti ea răspicat, — Aveţi ora ? — Am oră. Spuneţi că a venit domnişoara Ioana Neculau. Cu o politeţă perfecta Ioana fu poftită îmr-o sală mare, cu geamuri înalte, cu scaune şi fotolii lipite roată împrejur dc ziduri. Un domn pipernicit şi un locotenent, aşteptau. Ioana păşi apăsat spre geam şi începu să privească lumea care mergea pe calea Victoriei. Treceau şi unii cunoscuţi. Nimeni nu-şi îndrepta privirea spre Palat. Ar fi fost aşa de surprinşi s-o vadă acolo ! Oamenii apăreau în cadrul geamului, făceau cîţiva paşi şi apoi dispăreau în cealaltă parte, cum s-ar fi prezentat la un concurs degajat de mers pe stradă. Jocul acesta era o diversiune după o încordare prea grea pentru dînsa. Venise să se informeze, să audă din guta unchiului Lalescu cc are de făcut pentru Costel, care-î procedura graţiere! sau amnistiei; cît durează şi ce şanse are. Costel fusese condamnat la cinci ani. Trebuia sa-I salveze, să-l ia asupra ei măcar de-acum încolo, chiar fără voia lui. Unchiul Lalescu era un domn blond, cu un surîs amabil* foarte elegara, cam snob dar de-o politeţă aproape ^exagerată, cu toate că totdeauna naturală. Ioana era nepoata lui preferata, mîndria lui. Ori de cîte ori vorbea despre ea, spunea fudul: „Ei, Ioana e fată serioasă* O să vedeţi unde-o să ajungă". Şi se vedea unde-a ajuns: să intervie, încăpăţînată, cu o botartfre severă şi fermă, pentru amnistierea urnii criminal care şi-a ucis amanta, o fată de şantan. Ioana-1 cunoscuse pe Costel de la fabrică. De la „Fusul românesc”, o fabrică de ţesătură de mătasă din partea Vetrei Luminoase. Ioana era acolo desenatoare, iar Costel, angajat cu asistenţa medicală la infirmeria şi dispensarul fabricii* 107 într-o zi ea-$i arsese mîna cu nişte apa clocotită, în care făcea la laborator o experienţă de culori. Pe mîna ei stiîngă era o pată mare de carne vie, roşie, îndurerată. Costel a îngrijit-o suferind parcă şi el laolaltă. I-a spălat rana, i-a uns-o şi a bandajat-o frumos. Faţă de el, Ioana n-a vroit să arate cît suferă şi a fost tare* Au trădat-o numai lacrimile care veneau singure. Dar de această întîmplare involuntară Ioanei i-a fost ciudă ca de-un denunţ umilitor. Costel vroia să-i dea curaj ; făcea glume, o trata ca pe-un copil. Ioana era aşa de micuţa ! în cele din urmă i-a promis un bandaj artistic, care va crea şi ţine moda tot sezonul de iarnă. La sfîrşit a vroit ca din nodul tifonului să facă un fionc frumos cu două ureohioişî egale şi i-a recomandat ca seara, la lumina becului de pe mesuţa de noapte, să se joace cu umbra mînii bandajate pc perete; să vadă ce iepure delicios are să iasă. Atunci s-au întors cu tramvaiul împreună în oraş; un drtim lung în care au putut sta de vorbă* în picioare, pe platforma de dinapoi. Ioana avea ustiurimi îngrozitoare. Castel ■ ştia'asta foarte bine şi de-aceea încerca glume, comi- cării, ceea-ce nu era deloc în firea lui. Ioana a venit ca să-i schimbe bandajul. Costel a îngri-jit-o ca pe-o soră mai miică. Ioana s-a legat sufleteşte de el. Mîndria ei de fata băieţoiasă şi independentă a oprit-o să-i .dea-a.: înţelege' vreodată că ea simte pentru el altceva decît o camaraderie. Ioana era o fată stăpînă pe sine, dar totuşi aerul de protecţie pe care-1 simţea in prezenţa lui Costel îi făcea o plăcere nespusă. Curtea fabricii era îngustă, plina de butoaie, de stive de lemne, de camioane, de oameni care treceau în toate părţile. Din ateliere se transmitea în toate clădirile, subteran parcă, vibraţia trepidantă a fuselor care alergau învîxtindu-se ameţitor şi zgomotul acela monoton, compus din toate zgomotele care se repetau regulat : de la motoare, de la războaie, de la 108 suluri, de la băile de culori, de la uscătorii, din toate măruntaiele acelui organism complicat. Trepidaţia aceasta îi da Ioanei, inconştient, o febrilitate interioară, o- nervozitate cronică, ascunsă- Cine-ar fi observat bine de tot, ar fi văzut cum bluza de pe ea, tremura uşor ca de-o boare nesimţită altfel. Auzul Ioanei se deprinsese cu această melopee fără variaţii şi fără sfîrşit. La început o nerăbdare exasperantă îi sugera parcă voinţa imposibilă de a opri tot, pentru ca tăcerea sa se întindă liniştită şi odihnitoare. Pe urmă tot zumzetul acela se petrecea în afară de ea, străin şi nebăgat de seamă. La biroul ei, pe care-1 avea împreună cu domnul Samuel, era un geam pătrat, fixat în cadru de fier. Numai un ochi mai mic se deschidea ca o portiţă. Cînd era deschis, tot zumzetul se auzea mai tare, de parcă fabrica întreagă s-ar fi apropiat şi ar fi venit să-i cînte la geam. Aerul de-afară intra aspirat, cu zumzetul la un loc, inseparabil. Cînd ochiul de geam se închidea, zumzetul era mai înăbuşit, mai interior, mai subteran, mai enervant. Vibraţia se muta înlăuntru, închisă, amplificîndu-se ca la acele piane mecanice, la care, după ce-ai aşezat mecanismul şi l-ai pus în mişcare, închizi capacul şi merge singur. Planşeta de lucru a Ioanei era aşezata exact în faţa ferestrei. Lumina cădea toată pe planşetă şi pe capul Ioanei, aplecat de-asupra ci. Din cînd în cînd, dacă ridica ochii, fără voie avea înainte tot ce se întâmpla în curtc, adică într-un coridor lung şi deschis dintre două ateliere drepte ca două sere de flori. Fără să vrea, Ioana îl vedea pe Costel cînd venea şi cînd pleca de la dispensar, iar uneori şi între timp îl vedea în halat alb intrînid şi ieşind din ateliere. Obişnuinţa aceasta i-a creat o anumită stare de spirit, o anume predispoziţie. Dragositea ei pentru Costel s-a adunat zi de zi, imperceptibil j fără ca ea singură să-şi dea seama de toată evoluţia, de Ia indiferent la camaraderie, apoi la simpatie, la 109 obişnuinţă, La provocarea obişnuinţei, la nevoia de a4 vedea cît mai mult... — Domnişoara Neculau. Vocea lacheului o făcu să tresară. Uitase unde este. în capul ei zumzetul fabricii vuia fără încetare, într-un viîjîit, care era acel al grjii -şi al încordării ei. Mareşalul o primi cu manifestaţii gălăgioase de simpatie, fără pic de protocol* Ioana prinse curaj. Altfel biroul enorm, covorul uriaş de pe jos, roş aprins, — şi mai roş încă în bătaia soarelui, — o intimidase. — Ioana dragă, de ce nu mai creşti tu ? Cui Dumnezeu semeni ! Cc face George şi nebuna de Clotilda ? Iartă-mă, dar eu am dreptul să-i spun aşa. Mareşalul o ţinea cu amîndouă mîinile de umeri, voiniceşte, cu capul aplecat asupra ei, dominînd-o cu pieptul lui. îl învăluia un vag şi discret parfum de levănţfcă. Ioana se uita în sus, cu capul aplecat pe spate, ca să-l privească în ochi. — Unchiule, am venit să-mi dai o mînă de ajutor. Să nu refuzi. Promixe-mi! — Să vedem despre ce este vorba, — Ba nu, întîi să-mi promiţi. Altfel nici nu-ţi spun. Ioana vroia să fie degajată, dar vocea şi figura ei erau grave. — Da! Ce-i ? ce s-a întîmplat ? Iar a făcut Clotilda vreo nebunie ! — Nu, cu totul altceva. — Atunci promit. Spune. Stai acolo. Mareşalul trase, preocupat şi el, mai aproape un fotoliu mare, roş, şi se aşeză în faţa-i, cu mîinile lui pe genunchii ei, ca la o şedinţă de magie. Ioana începu să-i vorbească, mai întîi încurcată, pe urmă din ce în ce mai stăpînă pe ea. 110 Mareşalul a ascultai cu fruntea puţin încreţită, surprins. Mina lui se retrăsese pe neaşteptate. Braţul drept se întinse pe birou şi degetele începură să mîngîie inconştient profilai ornamentelor de bronz, de pe margini. Din cînd Î11 cînd, involuntar, din adîncul Iui, se auzea înăbuşit cîte un „Hm !rt spus numai pentru sine. Ioana nu ştia ce înseamnă asta : că unchiul e surprins, că chestiunea nu-i place, sau că e foarte grea. Ochii ei î\ ur- măreau de-aproape. Cînd Ioana isprăvi, domnul Lalescu se ridică în picioare, îi luă capul pe pieptul lui, îi mîngîie părul cu amîndouă mîinile, o privi drept în adîncul ochilor şi o sărută lung pe frunte. Apoi se îndreptă, cu umerii căzuţi parca deodată în jos, de cealaltă parte a biroului, spre scaunul pe care sta de obicei. Rămase acolo- un timp, gînidindu-se. Ioana aştepta, mică, vorbele lui ca pe-o sentinţă. Inima îi bătea să se-audă în haosul sonor al biroului imens. — Ioana. Va trebui să mai aşttfpte un timp. Să-şi facă ceva din pedeapsă. Poate şase luni, poate un an. Ioana avu o crispare a feţei, ca şi cum în interior s-ar fi rupt un organ vital. Şi deveni albă. — Nu te speria, Ioana. Aşa trebuie. între timp vom pregăti lucrările, George trebuie să vorbească cu procurorul general, care va trebui să ne facă un raport favorabil... Eu am să mă mai gândesc... Tu ai să capeţi, cum ştii, diplomele lui, dacă spui că sunt excelente, şi rezultatele examenelor de la medicină... şi lucrarea lui de doctorat, asupra stărilor de obsesie şi deficienţelor glandulare... poate chiar o apreciere asupra ei, de la Marinescu. Am să mă mai gîndesc... Tu vorbeşte cu el şi obţine de la dînsul o cerere scrisă adresată majestăţii sale regelui, vizată de direcţia penitenciarului... Unde spuneai că este internat ? — La Văcăreşti. 111 — -Foarte bine. îl poţi vedea* Cererea ai să mi-o -aduci mie, împreună cu ce ţi-am spus. Şi vorbeşte cu George pentru procurorul general ; e foarte important. Ioana era ca un bulgăre de piatră. Aşadar, — e greu ; nu-i aşa de uşor pe cît îşi închipuia. Costel nu putea fi eliberat într-o zi, două... cum crezuse ea. Poate deloc. Domnul Lalescu observă disperarea adîncită, reţinută, crisparea feţei, disperarea pupilelor şi interveni mai optimist. — Aşa Ioana. Aranjam noi asta. Majesratea sa e atît de înţelegător. Voi avea eu grijă. Nu eşti tu copila mea ?! Tu să fii atentă să nu afle ceva maică-ta, că-i în stare să se amestece şi să strice tot. Transmiţi şi lui George salutările mele, şi tu ai încredere în mine. — Crezi că are să4 amnistieze ?... întrebarea Ioanei avea în ea o înduioşare care-ţi sfîşia inima. — Da, da, Ioana, Dacă-mi ceri tu. Domnul Lalescu ştia că-şi atribuie puteri mai mari decît avea, dar simţi nevoia să dea curaj Ioanei. Ioana vroi să-i sărute mîna. El şi-o retrase protestând : — Ioana ! apoi ea se ridică în virful picioarelor, se caţără parcă pe pieptul lui şi-l sărută prelung. După ce domnul Lalescu o conduse pe Ioana, pe cînd se întorcea de la uşă, îşi şterse discret de pe colţul gurii lacrimile amare căruţe pe faţa lui din ochii Ioanei şi îşi spuse singur : „Biata fată !" XII Preşedintele Stăncscu citise şi el memoriul pe care avocatul Neculau i-I înmînase, cu o explicaţie de rigoare. George, contrar obiceiului şi principiilor lui, adăogase şi o votfbă bună pentru acuzat. Pledase chiar în regulă în Camera de consiliu, 112 „fiindcă trebuie să înţelegem asemenea cazuri". Ba chiar pusese şi o excepţionala pasiune, ca pentru un caz personal. — Ştii foarte bine ca eu nu sînt în proces. îţi vorbesc cu totul obiectiv, ca om. Mi se pare că oricine, în locul lui nu ar fi avut altă ieşire. în definitiv, să te gîndeşti bine, ■sînt mult mai mulţi decît crezi tu, acei cărora la un moment dat, într-o împrejurare anume, le trece prin cap ideea unui asasinat, ca sa scape de o situaţie imposibilă. Că n-au curajul sau taria sau temperamentul ca să-l execute, asta-i altceva. Ei sînt însă, virtual, nişte criminali în libertate. Disponibilitatea lor pentru crimă este o primejdie mai mare pentru societate, decît acei care, făptuind odată, şi-au vidat propria lor fiinţă, şi în ci înşişi duc de-atunci încolo o existenţă pe marginea vieţii. Preşedintele Stănescu îl asculta privindu-1 blînd în ochi şi cu zîmbetul lui feciorelnic, ca o fluturare numai, pe buza. — Bine, cucoane Ghiţă. Lectura memoriului trezise în .preşedinte o problemă care dormita în el, sub forma unei aspiraţii înăbuşite, menită sa moară în faşă într-un temperament ca al lui. Stănescu se căsătorise de tînăr. Avusese numai douăzeci şi trei de ani cînd a luat-o pe Elena, fata unui învăţător din Zămeşti, tmde fusese încartiruit ca uînăr sublocotenent la o manevră dc toamnă. Porniseră atunci nişte ploi cumplite. El se înapoia în camera lui, ud şi obosit. Hainele-i erau leoarcă, cizmele pline de noi'oi pînă sus. în fiecare seară credea ca tot ce are pe el nu va mai putea fi întrebuinţat a doua zi. Ioniţă, ordonanţa lui de ocazie, era nepriceput şi stîngaci. Cînd spala cizmele le uda şi pe dinăuntru, iar hainele încerca să le cureţe fără sa se usuce noroiul de pe ele, şi-aturici îl întindea lipicios, lins, pe suprafeţe mari, ca nişte cataplasme. A intervenit atunci Elena. Punea de cu seară totul la uscat, observînd ca cizmele să fie aşezate de îndată pe calapoade, curăţate de noroi, unse aliniate la o distanţă potri- 8 — Scrieri, vo!, 4 — c. 1/7n 113 vită de soba. Elena se mai îngrijea sa fie totdeauna o batista curata în .buzunarul sublocotenentului. Stănescu era atunci tînăr ajutor de judecător de-abia numit. Uneori, seara, rămîneau amîndoi — parcă anume — în biroul învăţătorului, care servea şi dc sufragerie, şi vorbeau pîna tîrziu. Ea-i istorisea înt-împlări din sat, cu ţărani, cu soldaţi încartiruiţi, cu ceva furturi de găini. întîmplări neînsemnate dîntr-un cerc rcstrîns. Puţin după aceea, Elena a devenit soţia lui Stănescu. De-atunci şi pînă acum, a rămas la fel, izolată, singură, fără $ă cunoască pe nimeni. Purta anacronic cozi lungi de-un blond fumuriu, pe care le strîngea într-un coc demodat deasupra capului. Era lipsită de fantezie şi de gust. Aşezase un interior după chipul şl asemănarea ei, cu cîteva scoarţe ţărăneşti, aranjate tacticos, cu franjurile de la capăt pieptănate, cu cîteva perine pătrate acoperite tot cu scoarţe, bine întinse, aşezate şi ele simetric, la distanţe egale, cu cîte un colţ în sus, ca să semene mai mult a romburi decît a pătrate. Acesta era maximum de fantezie şi de gust. în biroul lui Stănescu nu era lăsat deschis la întîmplare, nici un jurnal. Cele cîtcva cărţi erau aşezate teanc, la linie, în fiecare dimineaţă. Nici un colţ nu trebuia să iasă mai în afară. Iar dosarele aduse de Stănescu, ca să le studieze, erau marele inamic al simţului de estetică, de ordine, de simetrie şi de curăţenie al Elenei. Ea le privea cu ură şi punea mîna pe ele cu dezgust, ca pe nişte cadavre spintecate, din care intestinele stăteau gata să iasă în fiecare clipă. Şi, la intrarea lor pe uşa, erau lăsate de aprod în antret. Ca la o moschee erau supuse unei purificări radicale. Erau bătute, suflate, şterse cu petica, şi apoi, numai după ce prezentau oarecare garanţie de igienă, erau înaintate în interior şi aşezate pe cîteva jurnale întinse la piciorul biroului. 114 Dintr-o odaie în alta se prelungeau spălate, drepte, fără nici o cută> ca nişte cărări, bătătorite, covoraşe lungi de aceeaşi culoare stacojie. Nimeni n-avea voie să calce decît pe ele. „Nimeni*4 era numai Stănescu, fiindcă vreo persoană străină nu venea niciodată în casă. Podelele erau lustruite aşa fel îneît, daca, mergînd pe covoraşe, te uitai aplecat alături, tc vedeai cu capu în jos ca într-o apă sticloasă. Bineînţeles ca lenjurile lui Stănescu erau totdeauna puse la punct, fără un nastur lipsa sau măcar pe cale de a cadea. «Şi totuşi, de multe ori Stănescu îşi pusese în taină, întrebarea : ce s-ar întâmpla dacă Elena într-o bună zi n-ar mai fi. Viaţa lui avea o uniformitate exasperanta, un fel de perfecţie ucigătoare, şi toate zilele erau egal de cenuşii. Dacă Elena n~ar mai fi, dacă printr-o împrejurare oarecare n-ar mai -fi ; sau dacă n-ar fi fost deloc ! Stănescu îşi pusese întrebarea, fără să-şi manifeste precis $i direct vreo părere sau vreo dorinţă, în vreun sens afirmativ. S~ar fi ridicat toata fiinţa lui. Dar toate acestea treceau pe lînga el. Pe lîngă !? Sigur ? Este ceva şi mai la fund decît inconştientul şi dincolo de el. întrebarea nevinovată se punea viclean, atunci cînd Stănescu — rareori — era atras în alt mediu, cu mirajul lui înşelător şi plin de tentaţii. O femeie frumoasă, ca un obiect de artă :... Un stimulent..* O obsesie. Viaţa are un milion de aspecte, de posibilităţi. Fiecare e disponibil pentru toate, pentru cele mai fireşti, ca şi pentru cele mai imposibile. Ce anume oare decide un drum sau altul ; o alegere sau alta ? Sigur este numai că aşezarea lumii, cu tentaţiile luxului, legate de avere, şi cu supra-sensibilîzarea individului prin cultură şi civilizaţie, duc la o zdruncinare a echilibrului în om, la agitaţie febrilă şi, cînd e cazul, la crimă. 115 „Simţul estetic, arta* sînt diavoleşti- Omenirea, gîndea el, este sub dominaţia diavolului". Preşedintele Stănescu, contrariat de tot cadrul vieţii lui, nu putea totuşi să tăgăduiască o adeziune tainica, dar adîncă, la mirajul fantastic al artei şi aruncării în vid, după o himeră. Dar o făcea cu teamă şi cu precauţie. Nu trăgea nici o consednţa. Sa tragă alţii* Păcătoşii!! Pentru un asemenea om, fapta lui Simion era neverosimila $i nebunească. Dar memoriul îl făcu sa simtă că undeva, în fund, este ceva adevărat. In compoziţia normala a omului intră şi materia despre care vorbeşte Simion acesta. La unii în proporţie mai mare, la alţii în mai mică. Dar este !! Şi preşedintele fu agasat să constate, nemărturisit şi aproape imperceptibil, că memoriul l-a denunţat şi pe el puţin. Pe-un Mel“ care nu s-a născuta încă, dar al cărai germene există latent, embrionar, în străfunduri. Atenţiune ! Ce frumoase sunt cocurile Elenei şi perinele romboidale, la rînd, la distanţe egale de 12 cm, şi drumurile stacojiii — Ce anume oare te poate păzi de fantasticul vieţii, de feeria ei plina de păcate şi de vicii şi împăca cu untul şi cenuşiul ei ? Stănescu se gîndi ce anume l-a păzit pe el mereu. Şi fu sigur că numai munca de fiecare zi l-a păzit. Cheltuirea în muncă a energiei din om, care, ajunsă la paroxism, na^te fantezie, excitare, nebunii, pervertiri, ca nişte toxine acumulate, care ar duce Ia o formă concretă de delir. Preşedintele căută sa sc declare mulţumit cu explicaţia şi cu soluţia, dar ceva în el nu lăsa să-i scadă neliniştea. Dar dacă natura, vroind să asigure perpetuarea speţei, a exagerat tentaţia şi plăcerea menite sa suscite cu orice chip Ia această perpetuare, greşind doza, — dacă nu Ia toţi, la cei mai mulţi, — şi din această exagerare a venit şi viciul şi M obsesia" ?. 116 Dar acesta nu era un proces dat în competenţa uneî simple Curţi de apel! Şi totul rămase în mintea lui Stănescu, confuz şî nesigur* De-atunci căută să înlăture şi să-ndepărteze cu încăpăţî-nare întrebarea nevinovată : „dacă Elena n-ar exista ?* Tenacitatea şi voinţa nu putea însă învinge- Şi întrebarea revenea, absurda, detestabilă, josnică* ‘Preşedintele Stănescu, cuprins de spaimă, se considera atunci din severitate, un criminal în devenire- Obsesia nu căpătase nici un contur. Şi obsesia are nevoie neapărat de un fetiş, de ccva concret, de-un punct pe care să se facă concentrarea- Nu poţi fi obsedat în abstract. Şi Stănescu aruncă din mîini memoriul, cu ură. XIII Cînd George reveni din odaia de baie, patul „adhoc* era scos, şi biroul aerisit şi aranjat. Făcuse un duş rece, care-1 reconforta. Nu mai simţea nici o urmă de oboseală după noaptea nedormită, cu toate că lucrul acesta nu i sc mai întîmplase de mulţi ani. Ar fi putut chiar sa fie bine dispus. Un sentiment de sănătate şi puteîe fizică îl dispunea pentru o asemenea state de spirit- Ar fi vroit să se apuce de treabă cu acea viziune înainte, care venea din echilibrul lui obişnuit- Siguranţa de totdeauna că va învinge tot ce avea de făcut în cursul zilei, după o trecere în revistă a agendei, îi da încredere în el şi o mare putere de lucru. De data aceasta însă, ceva din interior, ca o idee fixă, îl împiedica să -se simtă ca întotdeauna. Gîndul la Gaby renăscu imediat. Acest gînd se prezintă, acaparator tiranic, din prima clipă cînd deschise ochii după un somn de două ore, furat spre dimineaţă, cu geamul des- 117 chis. Nu-i lăsase nici un moment de aşteptare. Chipul ei făcea parte din conştientul lui George, inseparabil* Un nor vag, ameninţător, sta deasupra acelei zile, plutind prezent peste tot ce gîndea şi făcea George. Dar în ziua aceea o va vedea. Gîndul acesta schimbă tot peisajul lui sufletesc şi tot punctul de vedere subt care se priveau ceasurile acelei zile. înainte era o lumină spre care putea merge, cu sufletul plin de-o necunoscuta îneîntare. Gaby îi deveni un asociat şi un suport. Gîndul la ea îi da putere, îl stimula. George avea de făcut toate, pentru ea, pentru ca apoi să ajungă la ea. în aceeaşi clipă lumea îl transformă complet. Asta era bucuria lui interioară, senzaţia de bună dispoziţie, de succes în toate. îşi pregăti geanta cu mare încredere şi cu dor nespus de muncă. începu chiar să fredoneze ceva, un cîntec vechi rămas în memoria lui de sa se asigure că nu va mai fi nervoie de o nouă modificare. Domnul Weissmann, care era antreprenorul lucrării, era totdeauna de acord cu duduia Clotilda, căreia îi lăuda gustul, »cum n-a mai văzută in fond el reuşise să aifoe o lucrare perpetuă intr-o singură casa. Legenda meşterului Manole, aplicată conştient, nu-1 supăra deloc. Domnul Weissmann nu era un om ambiţios şi nu-1 supăra să stricc azi ce~a făcut ieri, „Duduia* ştie ce face ! spunea el cu deplină încredere şi perfectă admiraţie. Adevărat este că Clotilda îi controla măsurătorile, materialele şi socotelile cu de-amanuntul, şi-l făcea hoţ şi tîlhar, că o pradă şi-o înşala* dar domnul Weissmann era un om delicat şi practic şi învăţase că nu trebuie să contrazici niciodată o cucoană nervoasă cînd e supărată. El ştia însă ca măsurătorile nu mai pot fi verificate, fiindcă lucrarea respec-xivă fusese deja strictă şi total refăcută. . George privea în dimineaţa aceea cu un aer amuzat, planuri şi cheltueli, Parcă ar fi fost vorba de banii şi de casa altuia. Nu era nimic. Era bine dispus* Aproba totul. Era în stare să dea oricît* Orice obiecţie şi orice rezistenţă ar fi făcut, i-ar fi răpit imediat libertatea lui de a se gîndi la altceva, pe care el în acel moment o aprecia mai mult ca orice. Două sute de mii de lei! îi dă. îi aduce de la bancă azi dimineaţă. Puţin pentru răscumpărarea dreptului de a se gîndi la Gaby, de a o vedea. în fond, n-avea nici o legătură una cu alta. Dar predispoziţia lui la generozitate, la (împăciure generală, cu toată lumea şi chiar cu Clotilda venea direct din dragostea lui pentru Gaby, din siguranţa că în ziua aceea o va vedea. Tot ce nu privea această fericire, dar intra încă în marginile posibilităţilor lui materiale, îi era indiferent. Avea chiar o mulţumire nestăpînită să satisfacă pe toţi, pentru ca toată lumea împrejurul lui să fie fericită, să nu-1 plictisească cu suferinţi şi nemulţumiri. 120 Ieşi de pe ^şantier* cu un umăr alb de var, cu tălpile scîr-ţîind de nisip, dar fericit că nimic nu a putut să strice armonia acelei zile,, care se arata atît de frumoasă şi de promiţătoare. Poate că Clotilda — cu toate că era o femeie deşteaptă — văzu în dărnicia bruscă şî nobilă a lui George un semn de iubire pentru ea. Dacă a crezut astfel, nu a fost decît o înşelare. Dragostea totdeauna creează asemenea confuzii şi accese de generozitate. George însă făcea, fără să^şt dea seama, şi un tîrg. Era un fel de a-şi cumpăra libertatea. De îndată ce avu în mîna cele două sute de mii de lei, şi Clotilda găsise o modalitate şi un pretext de a începe lucrul de la capăt, ea nu-i mai cerea nimic lui George. Viaţa lui n-o interesa* Poate fiindcă îl ştia incapabil de orice „aventură” şi atît de afundat în mese'riâ lui. Altfel, să ferească Dumnezeu pe „rivala" imprudentă. Gura Clotildei nu avea pereche, nici furiile ei dezlănţuite. O eventuală acostare, cu răfuială şi bătaie în stradă, pe Calea Victoriei, intra în armele ei din prima clipă. Clotildei însă nici prin "cap nu-i trecea transformarea ce se operase în „George". Telefonul lui Gaby n-ar fi funcţionat dectit pentru a primi amabilităţile cele mai grosolane ale Clotildei, adresate din vîrful buzelor, cu aprige intonaţii în glas, şi numai după un text cu veninul gata preparat dinainte. Ferească Dumnezeu! Toate păcatele şi ticăloşiile adevărate şi iieadevărate, dar existente pe suprafaţa pămîntului, ar fi fost atribuite părinţilor şi strămoşilor lui Gaiby pînă în timpuri din urmă, imemorabile. Vocabularul de insulte ar fi fost reînnoit şi îmbogăţit de Clotilda cu o volubilitate şl o persistenţă fără de egal. Toate acestea însă erau foarte departe de imaginaţia, şi-a Clotildei, şi-a lui Gaby. Erau un armament înspaimîntător pus la magazie, bun pentru timpuri de război. Şi-acum era o pace splendidă. 121 Ziua se prelungea delicioasă şi George savura cu plăcere nouă fiecare ceas. Ar fi vroit să treacă şi să nu treacă- Vroia să se apropie ora cînd o va revedea, dar şi această aşteptare îi umplea sufletul de o mare şi liniştită 'bucurie. Cînd intră, Mititelu fu şi el izbit de buna dispoziţie a maestrului. Mititelu, după cinci ani de secretariat, presimţea cu o precizie fără greş, numai după o singură privire, care-î dispoziţia : bună, rea sau execrabilă, a maestrului. în ziua aceea era excelentă* excepţională. — Ce faci, mînzule ! Cum te simţi ? — George îi spunea „mînzule" mimai în zilele de bună dispoziţie. Mititelu, ca întotdeauna, în panică, expuse dezastrul acelei zile încărcate. Cinci procese pe condică, din care trei în stare de judecata cu adversari dezagreabili, care nu vor sa aştepte colegial, nici sa amîne. Şi toate la secţii diferite. George zîmbi visător şi indulgent acestui tablou negru, Mititelu se calmă şi el faţă de această linişte plină de siguranţă. în igîndul lui crezu că maestrul a aranjat cu adversarii cel puţin amînarea a două procese care erau în stare de judecată. George îl opri pe Mititelu la dejun şi plecară îa tribunal mai devreme ca altădată. George a vroit să meargă pe jos. Mulţi cunoscuţi, cu care se întâlnea, îl salutau. George răspundea afabil, mai afabil ca de obicei. Era şi o zi frumoasă, plină de soare. Aerul avea un fond răcoros, ca aerul de munte. George se simţea mai bun ca niciodată. Acest sîmţămînt îi strafulgeră gîndul fără motiv, venit de nu ştiu unde şi pentru ce. Ceva cu totul neaşteptat şi gratuit. O calda 'înduioşare îl cuprinsese pentru tot. Un automobil funebru, cu steag de doliu, trecu pe chei. Dar George nu realiză ca l-a văzut. Nimic nu putea strica armonia sufletului lui, desăvîrşită. La urlătoarea de sus, contrar obiceiului, George dădu o „şuetă" cu o vervă drăcească, cu variaţii neaşteptate, jonglînd 122 între duioşie şi ironie, evocînd faţă de un grup de tineri avocaţi, Palatul de Justiţie de altă data* Era ca acei artişti care, înainte de concert, fac un mic exerciţiu, în surdină, nu-mai pentru ei. Toate procesele, afară de procesul Morgenstern au fost amînate, George cuccrind prin bună dispoziţie, bunăvoinţa adversarilor, pentru a le smulge amînarea dorita. Se vroia parcă disponibil pentru ceva mare. în fond, George vroia sa aibă capul liber, ca să poala gîndi la Gaby, Dar avea şi nevoia unei destinderi prin efortul pe care i-1 cerea un proqes. N-ar fi putut s~o vadă mulţumit pc Gaby, fără ca în ziua aceea să fi făcut ceva demn de ea, cu care în sine să se simtă mîndru de el. George sta retras în banca din fundul sălii, cu privirea pierdută în vid, cu gîndul la Gaby* atunci cînd grefierul strigă procesul. Erau vreo cincisprezece părţi : un popor întreg Mor-genstern, pe care-1 reprezenta George* Grefierul, monoton, stereotip, cu acelaşi glas egal, repeta ca-ntr-o litanie, ca-nuvun fel de rugăciune, pomelnicul nesfîrşit: Max Morgenstern, Leib Morgenstern, Sara Morgenstern. Morgenstern, Morgenstern, Morgenstern. Morgenstern. Grefierul reuşea să aibă exact aceeaşi intonaţie la fiecare Morgenstern. George îl auzi ca prin vis pe cel din urmă şi se ridică înalt din fund, spunînd „prezent* pentru toţi. — Durează ? îl întrebă un coleg din Ploieşti., — Vra să zică vrei să te judeci ? interogă cu oarecare surprindere adversarul, care pînă atunci nici nu-1 zărise pe George la locul acela cu totul neobişnuit pentru el din fundul sălii. Şi avocatul pîrîţilor primind un răspuns afirmativ, clătină capul pe-o parte şi swîmibă din buze, în semn ca nu mai înţelege nimic. 123 Era un proces arid, uscat, ca toate procesele de moştenire. Succesiune de acte, de generaţii, de fapte juridice, de dona-ţiuni şi testamente- Dar ce-a ştiut şi ce-a putut George sa scoată din el în ziua aceea !! A făcut o pledoarie strălucită- Judecătorii l-au ascultat cu o mainifestă încântare. In sală era o tăcere de biserică. Publicul din bănci asculta atent, uitîndu-se la George. Dintre cci prezenţi, unii veniţi din provincie, întrebau cu voce tare pe cei de alături : — Gine-i domnu avocat care vorbeşte ? — Cum, nu ştii ?!... e cuconu Ghiţă, Ghiţă Neculau. Pledoaria adversarului, surprins şi nepregătit, păru lamentabilă* George fu mulţumit de el, ca de-un examen la care a reuşit cu laudă. Ar fi voit s-o merite pe Gaby, ar fi vroit să-l fi auzit şi ea. Georige avea nevoie de încredere în el. Mititelu, ca întotdeauna luă asupra lui şi în ziua aceea o mare parte din succes- Avea voluptăţile gloriei unui proprietar de cai de cursă care a câştigat Derbyul. George se uită la ceas» începu să fie febril şi nerăbdător. De obicei ieşea din tribunal şi se întorcea la birou pe jos, rătăcind în voie şi alene pe Calea Victoriei, intrînd Ia o librărie sau Ia anticar, uitîndu-se pe la vitrine. Vitrinele erau uria din plăcerile lui- Urmărea fiecare obiect expus cu interes şi curiozitate. Asta-i aducea aminte de voiajurile lui prin marile oraşe ale Europei. îi plăcea foarte mult să cumpere. Orice fleac cumpărat, îi da o bucurie de copil, ca şi cum ar fi primit un cadou neaşteptat. Uneori intra cu Mititelu la Capşa, la o cafea. Era ora Iui de destindere, dc contact cu lumea din afara, fiindcă altfel era un om retras. în ziua aceea se grăbi. îi dădu lui Mititelu cîteva însărcinări în oraş, şi-l eliberă de birou. — Probabil c-ai să întîrzii. Mîine nu avem mare lucru. Poţi sa nu riiai vii astă-seară. Asemenea după-amiezi libere erau destul de rare, şi Mititelu le folosea totdeauna duoîndu-se la cinematograf. El era 124 un mare amator de filme. Sărac, nu avea prea multe posibilităţi de distracţie şi nici nu ducea o viaţa prea bogată în evenimente* Deşi tînăr» el se adaptase vieţii regulate şi austere a lui George, împărţind cu acesta orele de birou şi lungile aşteptări de pe sălile tribunalului. Cinematograful deschidea ferestre acestui orizont limitat- Tot ce nu va putea el trăi niciodată) se putea trăi în două ore plăcute, cu imaginaţia, la un film* Puteai să-ţi închipui ca faci o călătorie în Indii, în America, oriunde pe suprafaţa globului, în tovărăşia celei mai frumoase femei, care era eroina din film. Amestecul eroului, prim-amorez, care totdeauna era supărător de frumos (Mititelu o recunoştea totdeauna cu greutate şi regret), nu-1 deranja decît uneori. Pe scările Palatului de Justdtie» George şe uită iar la ceas şi,, ceea ce nu 1 se întîmplă decît foarte rar, nici nu răspunse la salutul respectuos al portarului, care se ridică de pe scaun cu şapca în mînă. Mai era încă un ceas pînă la ora la care trebuia să vie Gaby. Lua totuşi) ca pentru un tren deja ajuns la gara, un taxi. George mergea mult pe jos, socotind aceasta cea. mai bună gimnastică. Dar atunci intră în cutia caldă şi slinoasă a taxiului, fără să se uite. Curentul maşinii îi îmbujora faţa, îi flutura cravata pe piept şi-i zburlea părul creţ şi auriu* Beţia de moment a succesului, trecuse. Acum începu să-l stăpînească o greutate apăsătoare* Era nerăbdător şi enervat. O clipă viziunea unui vid îi trecu prin minte. Şi cu toate acestea ceasul care venea era plin, bogat, ca un om încărcat cu fructe. — N-a venit nimeni ? — întrebă precipitat. — Nu, conaşule, nimeni. — Nici n-a telefonat ? — Nu, cona-şule, nimeni. 125 I se îndmplasc odată ca ceasul să-i stea o oră şi-apoi. să pornească iarăşi singur, dar sa fie cu o ora în urmă. Se temea să nu fi păţit tocmai atunci la fel. Destinul se amuzi cu asemenea farse. Îşi controla ccasuL Mai erau trei sferturi de oră. încercă sa lucreze ceva dar nu putu. Orice citea, începea să plutească vag, să fie golit de înţeles şi cuvintele să se înşire fără sens. Relua fraza cu o aplicaţiune vroită şi apăsată,, dar sistemul acesta nu dura decît o clipă şi iar trecea în nimicr neobservat, fără a fi capabil sa precizeze momentul de trecere,, aşa cum se întîmpla cînd adormî şi cînd nu ştii niciodată cînd anume ai trecut în somn. In sfârşit sc resemna să nu facă nimic. Era singur în casă. Clotilda plecase în oraş să vadă tapetele de hîrtie, şl zîdarii profitaseră de ocazie să plece şi ei o dată mai devreme. A nu face nimic este a te gîndi, a-ţi trece prin cap tot felul de lucruri posibile şi imposibile. Dar ceea ce domina totul, ca o notă gravă, joasă, ca un instrument care le-ar acoperi pe toate într-o orchestră, era siguranţa că o va vedea, pe Gaby, că ea va sta acuşi pe fotoliul acela din faţă. George savura cu o plăcere teribilă, cu anticipaţie, acele momente. Pentru nimic altceva nu mai era Ioc în mintea, lui. Era întreg, o încordare. Parcă o nota de-o tonalitate caldă, se prelungea în auz, cu rezonanţe adînci în toată fiinţa lui. Pe fereastra largă se vedea pînă departe un întreg cartier din Bucureşti, cu case, cu blocuri, cu vîrfuri de copaci,, cu caşuri roşii de fabrici. 'Privirea lui George plutea peste toate, fără să le vadă3. ca o pasăre oarbă. începu să-şi închipie şi să vadă ce face Gaby în clipa aceea. Mai întîi şi ea trebuia să se giîndească atunci la el, de: vreme ce trebuie sa pornească spre el. 126 Poare acum se îmbracă, poate se mai uită o data în oglindă, îşi caută cheile, închide, coboară cu liftul, e în stradă, caută cu ochii în toate părţile un taxi. Adoră sa umble *cu maşina ! Pe George, în imaginaţie, îl încurca faptul că nu cunoştea camera lui Gaby, tot decorul prin care avea să se învîrtească *ea atunci. Imaginaţia parcă era arbitrară, şi nu-1 mulţumea. I se parea că astfel falsifica şi imaginea lui Gaby, că şi ea devine o ficţiune. Căuta să-şi aducă bine aminte rochia cu care fusese îmbrăcata. îi ştia vag culoarea şi desenele, dar nu reţiunse nici un detaliu. Pe deasupra biroului urmărise numai decolteul de pe piept şi săltarea lentă a sînii or cînd răsufla. Spera să vie tot singura. N-avea deocamdată nevoie de j>rezenţa arendaşului. Trebuia mai întîi ca numai ei amîndoi să fixeze discuţia. La asta nu se gîridise. A scăpat din vedere să-i spuic lui Gaby că nu trebuie să vie cu arendaşul- Şi 'George se posomori subt ameninţare. „Nu, n-are sa vie cu el, îşi spuse singur, e femeie deşteaptă. Şi apoi nici n-a fost vorba despre asta ; cînd ai de gînd să vii cu arendaşul la avocat nu spui : «mon rnaître, â demai?t»i(. Formula i se părea intimă, plină de promisiuni, drăguţă, imposibil de întrebuinţat şi pentru un arendaş. Asociaţiile de gînd uri se înlănţuiau mereu, pe aceeaşi temă unică : Gaby. Ele semănau cu frazele muzicale din simfoniile lui Beethoven, caîe revin pe aceeaşi tema, cînd .amplificate şi cu toată orchestra, cînd simple la un singur instrument. Vremea trecea greu, ca o bară de oţel care se întindea imperceptibil. Gaby întîrziase. N-a găsit taxi, s-a aranjat prea mult ca să fie cît mai frumoasă, a schimbat vreo rochie in ultimul moment.,. Un inoian de ipoteze. 127 Telefonul sună. De la primele sunete George ridica receptorul* — Alo ! Alo ! Cest vou$> mon maitre ? — Da, da... bîigui George.,, — O ! Ce eşti aşa încurcat, ce ai ?! Ţi s-a încîmplat ceva neplăcut ? — Te-aşteptam ! — Ştiu* Tocmai vroiam să-ţi spun că nu pot veni şi să nu mă aştepţi. Eşti aşa de ocupat! — De ce nu poţi veni ? — Nu pot, — Dar tocmai asta aş vrea să-mi spui, de ce nu poţi ?T — Te interesează ?! — Foarte mult. — Aa M —► De dud ? — De ieri* — De ieri ? Da’ ce s-a întîmplat ieri ? — Ga'by (scărpă cuvîntul George, pentru prima oară) te rog vino. — Ţi-am spus că nu pot. — Trebuie să vii. — Dar ce avocat autoritar am ! — Gaiby, nu glumi, — Nu glumesc deloc, — Ba da. — Ba nu... ba nu, ba nu. — Trebuie să vii. Tonul lui George era voalat şi grav. — Nu insista. Ne vedem mîine. Au revoir. George nu mai avu puterea să spuie nimic.,. Şi tăcu. — De ce taci ? Nu ai să-mi spui nimic ? Nici la revedere ? 128 j — La revedere, repetă George, maşinal. Gaby îşi pusese în funcţie mijloacele ci diabolice şi rafinate. De-atunci George începu sa sufere. Dar obsesia nu-şi alesese tncă obiectul. XIV La închisoarea Văcăreşti, Simion era „domnu doctor/' Aşa-1 recunoştea şi direcţiunea, aşa-i spuneau deţinuţ i şi gardienii. Tensiunea procesului trecuse. înainte de proces şi în timpul lui, Simion se constituise în ofensivă. Pentru aceasta adoptase o atitudine rece şi indiferentă, de raţionalist în absurd. Avea oarecare răfuieli cu „societatea". Crezuse că le poate lichida atunci. Nu a simţit decît o satisfacţie minoră. Dar această atitudine îl păzise de altceva ; îi păzise să adîncească faptul în sine, pe care-1 savîrşise, oroarea lui şi vidul imens care a rămas după aceea, cu toate că puterea de degajare pe care o arătase venea din acest vid. Bătălia se terminase. El fusese mediocru ; ceilalţi, adversarii : penibili, subt orice aşteptări. Nu fusese nimeni victorios. Nici chiar el nu a fost înfrînt de judecată şi de sentinţă. Supravieţuiau toţi. Aici era tocmai întrebarea : Cine are şi cine nu are dreptul să supravieţuiască ? Crima n-a rezolvat nimic decît pentru momentul în care ia fost săvîrşită. Nici crima nici moartea n-au oprit clipa pe Ioc, şi n-au realizat posesiunea deplină, eternă. „Obsesia" a rămas. Mai grav. înainte, amorul propriu, îndărătnicia virila, presumţioase şi oarbe, puteau da iluzia, în timpul contemplării încordata a trupului ei, că miracolul se va realiza şi că posesiunea întreagă, contopirea, unificarea în eternitate se vor putea realiza. Acum totul este iremediabil, imposibil de încercat, de 9 — Scrieri, voi. 4 — c. If7ll 129 sperat, de reluat de la capăt. Experienţa reînnoită altădată, este sfîrşită. Si „obsesia" stăruie. Parcă totuşi crima a realizat ceva. Subzistă un sentiment de prelungire în etern a celei de pe urmă posesiuni, de fixare a ei în verii vecii or > fără putinţă să mai scape, dar unde-i fiorul, unde-i fcucuria, unde-i senzaţia de plinătate a universului, de concentrare a Iui, întreg, în trupul acela minunat ? Unde-s ? In toate acestea nu-şi avea loc nici un pic de remuşcare-Dar Simion se întreba dacă nu cumva a greşit radical, experienţa. El crezuse în ea cu toată disperarea şi puterea fiinţei Iui. De-aceea a şi încercat-o. Şi acum are îndoieli daca soluţia aceea era cea mai potrivită, pentru a dezlega amara taină care stă la fundul conştiinţei, că ai şi îţi scapă mereu femeia al cărei trup te obsedează, pînă Ia ştergere complectă, la anihilarea a tot ce este în univers* Şi o altă experienţă nu se mai poate relua, din lipsă de viaţă. Lipseşte viaţa, veselia, inconştienţa, indiferenţa Iui Jenny. Adică, lipseşte tot. Dar crima lui putea să aibă o justificare, un sens care să ducă la unificarea cu ea, numai, să aducă un rezultat, o experienţă omenirii — tuturor Simionilor ce vor să vie, tuturor obsedaţilor, marii mulţimi a oamenilor, care-şi mărturisesc sau nu-şi mărturisesc obsesia. Atunci, da. Sacrifici un om, ca să descoperi un adevăr care să poată salva alte mii de oameni, aşa cum se procedează de-atîtea ori cu cinism, cu sînge rece, cu cruzime, cu ştiinţă. Dar, altfel ?! Altfel, nici pentru el, singurul la care s-a gîmdit atunci, n-a rezolvat nimic. Totul rămîne o banală faptă personală, plină de un egoism îngrozitor. 130 Şi Simion de-aibia acum se găsi faţa în faţă cu egoismul lui. Sc simţi umilit, ruşinat, dezgustat de sine. Obsesia detaşase obiectul ei, de viaţa, de existenţa ca fiinţă a lui Jenny* Trupul ei! Şi Simion, la acest gînd, încerca să imagineze dărîmarea lumii. Conştiinţa propriului lui egoism, feroce, pînă la crima, îi înăbuşi bravada, îi surpă poziţia obiectiva şi ştiinţifică în faţa faptului, Simion se afunda într-o- stare de ruşine şi de dezgust. Gîndul că a fost un laş îi străfulgera în minte. Asta era greu de suportat. La infirmeria închisorii se dăduse cu totul unei munci de asistenţă- Se iviseră cîteva cazuri de tifos exan-tematic. Simion începu sa lupte cu înverşunare. Lua asupra lui toată campania sanitară. Organiză cuptoare dc deparazitare, spălătoriile, băile. Repartiza deţinuţii pe serii. Izolă dormitoarele infectate şi cele suspecte, îngrijea bolnavi fata frică de moarte* Medicul oficial se da la o parte cu prudenţă* Simion îl substitui* Stăruia pentru obţinerea de fonduri necesare combaterii flagelului. Nu pretindea însă nici un ajutor. Singurul lui asistent era Varvara, femeia care-şi ucisese copilul ca să scape dc el şi să-şi poată găsi de lucru* Varvara era o femeie din Cozmeşti, de vreo treizeci de ani. Era voinica, muncitoare şi devotată- în sfîrşit acolo îşi găsise şi ea de lucru şi avea ce mînca. Nici Varvara nu se temea de moarte. Se vede că toţi acei care au ucis pe cineva în viaţa lor, nu se tem de moarte. Treaba Varvarei nu era uşoară* îngrijirea bolnavilor cerea intervenţii scîrboase, murdare. Varvara le făcea cu îndărătnicie* Cînd era nevoie, Sîmion facea ceea ce nu mai ajungea Varvara să facă. Nopţile erau îngrozitoare. Delirul bolnavilor între zidurile acelea goale, pe paturile de seînduri ca nişte tărgi, era un 131 infern. Simion dormea între ei, pe-un pat de campanie mobil. Slăbise. Era de nerecunoscut. Nu avea însă timpul să se gîndească la nimic. Obsesia însăşi era departe, undeva, în neguri, ca o durere uitată, ale cărei suferinţi însă stăruie în simţuri ca şi cum n-ar fi fost încă definitiv vindecată. Sunt boli care au trecut demult, dar care lasă în urmă o durere cronică, multă vreme parcă adormită şi uneori, fără nici o cauză ştiută, trezită din senin. Experienţa lui de extern, apoi de intern la spitalul asigurărilor sociale, la profesorul Jocu, care-1 recomandase şi la fabrică, pentru ca să-i facă rost de un mic venit, îî servea de minune. Luă lucrurile sistematic şi logic. Izolă focarele ; întreprinse o adevărată lupta de profilaxie, o operă preventivă, şi numai după ce luă aceste măsuri se concentra cu toată răbdarea şi priceperea asupra salvării bolnavilor. Directorul, speriat şi mulţumit că a găsit un om care să-l înlocuiască şi pe el într-o asemenea treabă de răspundere, îi pusese echipe de deţinuţi la dispoziţie, şi Simion îi utiliza după aptitudini. Simion izbuti să oprească întinderea epidemiei şi să impuie în viitor pentru deţinuţi un regim de mai multă higiena. Pentru toată închisoarea, doctorul Simion a fost o binefacere, un salvator ; dar cine ar fi fost tentat să creadă că în acelaşi timp a fost salvat şi doctorul, va vedea că lucrurile s-au întîmplat altfel. Din cauza epidemiei de tifos exantematic, Ioana, cu toate stăruinţele puse n-a izbutit să intre la închisoarea Văcăreşti, Toate ziarele scriau despre tifosul exan tematic de-acolo şi de primejdia pe care o reprezintă. Parte din deţinuţi trebuiau doar să fie aduşi periodic in faţa tribunalului, să fie purtaţi pe culoarele şi în sălile Palatului de Justiţie, Era greşit să se creadă că deţinuţii de la Văcăreşti au rupt-o cu restul lumii şi nu mai au nici o legătură cu omenirea de-afară. 132* Familiile deţinuţilor de toate categoriile erau înspăimîn-tate. Grupuri întregi aşteptau în zadar la porţile înalte ale închisorii. Seara se întorceau aca-să, şi dimineaţa se înapoiau, pentru ca măcar acolo, prin mijloace întortocheate şi neper-mise, să afle veşti. Un ziar făcuse un reportaj cu doctorul Simion. A avut şi nedelicateţa să expuie pe scurt şi cauza pentru care el se găsea acolo. Cineva crezu că-i face mare plăcere dacă-i arată ziarul. Din nou, după atît ea eforturi, în capul Iui Simion, vie, tot atît de virulenta, de imperativă şi ds pretenţioasă reveni ideea ca el e un laş. Dar munca istovitoare nu-i lăsa timp pentru o mai îndelungată confruntare cu această idee. Trebuia să facă' injecţii, pentru ca inima bolnavilor să reziste ; să înfăşoare pe cei în plina boală în cearceafuri ude, să stăpîneasca fără spaimă pe cei in delir, care se ridicau în picioare cu priviri halucinante, iradiind fierbinţeală şi teroare, şi care izbuteau sa plece, să iasă, să se agite. Ei se vedeau în altă parte, poate âcasă, şi vroiau sa-şi continuie viaţa lor dinainte de a fi închişi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. în fiecare după-amiază, cînd pleca din nou la serviciu, Ioana trecea pe la Văcăreşti* Maria, .bucătăreasa, era în complicitate cu Ioana. Ea pregătea pe ascuns pachete cu mîncare, pe care 1 le scotea Ioanei la colţul străzii, ca să n-o vadă nimeni. Ioana nu avea timp să stea la dejun. De-abia ajungea acasă, şi trebuia să plece, fiindcă drumul cu tramvaiul pînă la Văcăreşti şi de acolo la Vatra Luminoasă, la fabrică, era lung şi-i lua tot timpul de la amiază. Pe Costel nu putea să-l vadă. Portarul o cunoştea ; îi lua pachetul, şi-i comunica zîitiibind prieteneşte că „domnul doctor* e bine. Şi Ioana pleca mulţumită, aproape fericita. 133 Ea nu cunoştea prefacerile care se frămintau dincolo de ziduri, în mintea lui Costel* îl credea salvat din prăpastia în care-1 ştia. Grupul familiilor deţinuţilor nedezlipit de la poartă, mereu Îndepărtat cu violenţa de santinele, dar mereu revenind, încet, ca o lavă care se prelinge, o cunoştea pe Ioana de departe după mersul ei larg şi bărbătesc. în capul lor era logodnica domnului doctor. De-aceea o aşteptau şi o primeau cu mare simpatie, dîndu-se tăcut la o parte şi făcîndu-i loc să înainteze spre poartă. Femeile o priveau cu sfială şi curiozitate. Unele veneau la ea să întrebe, să ccară informaţii şi detalii, ca şi cum şi ea ar fi fost doctor şi-ar fi ieşit atunci de la infirmerie* Ioana le răspundea cu biinatate, încercînd să le îmbărbăteze. Erau femeile celor bolnavi. Prezenţa Ioanei le făcea bine, de parcă şi ele ar fi fost bolnave, iar Ioana, doctor, — sau poate, venirea ei acolo ar fi făcut bine întrucâtva soţilor lor, care zăceau înăuntru* Nu era însă nimic de făcut: în mintea lor prezenţa Ioanei era legată de speranţele de salvare a soţilor. între toţi nenorociţii aceia de-afară şi Ioana se stabilise o mare legătură. Dar ea nu putea rămîne prea mult la un loc cu toţi ceilalţi şi iar pornea păşind voiniceşte. Faptul că purta o haină simplă, că era simplă în vorbă şi în atitudine, că nu era fardată, că avea aceeaşi grijă şi nenorocire ca toate celelalte, o făcuse simpatică tuturor. Ea era pentru cei de-afară, puţin, 4n miniatură, altfel, ceea ce „doctorul" era pentru cei dinăuntru. De departe, cînd o vedeau cu capul gol, cu bluza umflata dc vînt, cu părul neglijent desfăcut pe spate, deodată una dintre femeile care aşteptau acolo de demult, anunţa : — Vine logodnica domnului doctor. Logodnica domnului doctor !! Ioana habar n-avea de această denumire* I s-ar fi umplut sufletul de bucurie. Ea era logodnica unui vis. Era logodnica visurilor ei. 134 Gardienii şi santinelele de la poarta se schimbau mereu, dar, încetul cu încetul toţi ajunseră s-o cunoască pc Ioana. Pachetele ei nu mai erau controlate. De altfel erau primite cu autorizaţia specială a procurorului general. Ioana ar fi putut să puie în pachet o scrisoare lui Costel. Ar fi putut chiar să-i scrie în fiecare zi. A şi încercat odată. A rămas însă mult timp cu pagina albă, pe masă, în faţa ei. Şi n-a găsit nici o fraza potrivită. Nu cunoştea nimic din starea de spirit a lui Costel, Nu ştia ce-i cu dînsul, în ce stare de suflet este. Se temea sa nu fie prea insistentă. îşi amintea că cl a fost totdeauna foarte drăguţ cu ea ; un bun prieten, un admirabil camarad, dar nu-şi aducea aminte nimic care s-o facă să creadă că el a iubit-o vreun moment. Atunci, de ce să-i scrie ?! Ce să-i scrie ? Ceea ce făcea ea pentru el, era un act de devotament. Numai atît ?... Desigur ca nu. Ea-1 iubea. Dar nu-i de-ajuns atît ca să-i scrie. O lipsă de îndemînare, o greşeală de tonalitate, de accent în scrisoare, ar putea să strice, chiar amintirile. S-ar fi putut chiar să nu-i mai primească nioi. pachetele. Nu faci emisiuni de radio în vid, fără să ştii că este un post de recepţie, pe aceeaşi undă, care să primească emisiunea. Ioana nu cunoştea lungimea de unde. La ce bun să emită ? Aşa era poate mai bine din toate punctele de vedere. Costel poate da interesului ei neobosit semnificaţia pe care o vroia. Şi s-ar putea ca aceea să-i fie cea mai favorabilă- Nu. Pîmă ce nu-1 vede şi nu vorbeşte cu el, pînă nu-şi dă seama ce-i cu el, nu poate să-i scrie nimic. 'Bunul simţ şi judecata Ioanei învinseră toate impulsiunile. Numai să nu se fi apucat gardianul să-L comunice că pachetul este de la „logodnica" lui. Ipoteza aceasta o îngheţă. Ce-are să spuie el ?! „Mi-ar fi trimis cu siguranţă pachetul înapoi la poartă, dacă cineva i-ar fi spus aşa." 135 După cum se vede, relaţiile dintre Ioana şi Costel erau Indirecte şi neobişnuite* Dar iubirea Ioanei nu era o obsesie, nu era terorizantă, tiranică. Temerile Ioanei copleşeau dragostea ei ; o preocupau mult mai mult. De la convorbirea scurtă din subsolul Palatului de Justiţie, nu mai avusese nici un contact sufletesc cu el, nu mai ştia nimic ce se pregăteşte în mintea lui; cîtă este suferinţa lui, care sunt problemele care-1 agita. Ceea ce era curios, era faptul că Ioana nu a resimţit nici un moment gelozie pentru femeia aceea, şi nici nebunia lui Costel pentru Jenny nu i-a întors Ioanei dragostea în ură contra lui. Nu-i făcea, în gîndurile ei ascunse, nici măcar un reproş. Ce vină avea Jenny ? Doar vina de a fd existat. Ceea ce resimţea era numai o durere ascuţită, de altă natură decît gelozia, o milă nespusă pentru el şi grija de a-1 verdea scăpat de’acolo unde se afla. în aparenţa, parcă âr fi atitudine şi gest de soră de caritate ; în fond era cea mai adîncă dragoste. Ioana intra pe poarta de fier a fabricii* istovită de oboseală) dar niciodată în întîrziere. Şi, aşa, trebuia sa aibă acolo, fantezie, gustul jocului de linii şi culori; să inventeze desene, să facă variaţii de modele la modă după cataloage, să combine culori, să realizeze nuanţe şi tonuri, şi apoi să le transpuie. Şi, dacă se poate, într-o zi să dea lovitura, cu un desen şi o combinaţie de culori care să prindă, să faca epocă, aşa precum în muzică, un vals nu ştiu din ce operetă, e fredonat dc oameni pe stradă, acasă, la restaurant. Dar aceasta mu poate veni în 'fiecare zi. Asta poate veni o dată în viaţă, dacă vine. E o chestiune de inspiraţie, poate şi de noroc. Sau de intuiţie- Trebuie să ai intuiţia dispoziţiei colective, şi chiar a unei colectivităţi de femei, nestatornică şi capricioasă. Formulă-reţeta pentru aceasta nu este. Trebuie să ai răbdarea unei căutări şi un mare optimism- 136 Neaşteptatul poate izbucni oricînd. Dacă aceasta se poate în ştiinţă, de ce nu s-ar putea în artă ? ! Ioana avea toate şansele sa izbutească într-o zi. Dar Ioana se simţea atît de obosită în sufletul ei, şi arta pe care-o făcea îi cerea atîta veselie şi zburdăciune ! XV George aştepta în birou exact ca în ziua precedentă* Acum avusese mai puţină tredbă. Imaginaţia învîrtise în el fel de fel de închipuiri, şi aşteptarea era mult mai lungă. Se amesteca şi îndoiala dacă Gaby va veni. Nu mai era sigur* Iluzia pe care şi-o făcea trebuia să aibă rezerve, reţineri; Nu mai trebuia sa se lase ca ieri acelei dezlănţuiri, după care apoi s-a simţit deodată atît de singur şi de nenorocit. îşi doza viziunile cu raţiune, dispus sa primească evenimentele aşa cum vor veni. Amorul lui propriu suferise. George nu înţelegea încă capriciile unei femei. Scoase iar o ţigară din cutia uitată de un client, Gîndu-rile lui pluteau uşoare şi neprecjse. O anume rancuna îl facea rigid şd puţin agresiv. Neliniştea lui cedase din amploare. Nu mai depindeau toate de surisul şi de prezenţa lui Ga'by, dar dacă vine, va simţî cu siguranţă o mare căldură în toată fiinţa lui'. Ea putea să înfrumuseţeze totul, O stranie singurătate, în care se complăcea, copleşi sufletul lui George. Se adînci înxr-o nimicnicie amară, în care ceea .pe avea să vie părea şi indiferent şi inutil. George avu, ascuţit, sentimentul unei universale deşertăciuni şi al unei treceri fără rost prin viaţa. Consideraţiunile şi reflecţiile din capul lui erau atunci de ordin general, în aparenţă ifără un raport direct cu Gaby, Aşa erau ecourile îndepărtate ale refuzului ei de ieri. Depresiunea sc difuza, 137 lărgind cercul pînă departe, în zonele cele mai lăturalnice ale sufletului lui George. La un moment dat avu chiar tăria să se considere eliberat de instalarea lui Gaby, cu toate tentaţiile ei, în viaţa Iui, Şi, degajat, ca după ce ar fi luat o hotărîre într-o chestiune care-i acapara cugetul, luă un dosar şi-i începu serios lectura, ca-n vremurile de altădată. Treaba merse mulţumitor de la început, dar apoi, pe nesimţite, interesul tot scăzu mereu, pînă ce George se găsi fără să vrea, privind în gol rafturile bibliotecii din faţă. Operaţiunea nu era deci atît de uşoară pe cît îşi închipuia şi, parcă adus de cineva la loc, se află pe aceeaşi poziţie de pe care vroise să plece cu atîta hotărâre. începu să chi'bzuiască primejdia acestei constatări. Toată viaţa lui poate fi răsturnată, şi un vag ridicol poate pîndi noua lui ipostază. Dar nimic nu poate obliga dragostea lui sa devie publica. Ea va fi cu atît mai frumoasă cu cît va fi un secret. în ceasul acela, Ioana îl ştia Sn birou. Deschise iar uşa cu precauţie şi exploră treptat regiunea în care se instalau clienţii, să vada dacă era cineva străin în birou. Şi aşa, încet, dădu cu ochii de George singur. George surîse absent. Ioana intră. — Tată, am să-ţi vorbesc. — Ioana, de ce pari aşa de obosită ? — Am avut mult de lucru la fabrica. Aşa e la noi; uneori şomezi, şi alteori, în preajma unui nou sezon, nu poţi dovedi. Intrarea Ioanei întrerupse cursul ideilor lui George. Această neaşteptată întrerupere îl enervă. Se obişnuise a socoti reveria acelui ceas drept un bun intim şi individual al luî-Dar nu putu să fie brusc cu Ioana. O vedea aşa de rar şi o iubea aşa de mult! George considera că Ioana îi seamănă. Asta-1 flata şi-l apropia mai mult de ea, c-un fel de prietenie congenitală. Era mai cu seamă mulţumit că — ferească Dum- 136 nezeu — nu seamănă deloc cu Clotilda, Era o fată minunata. Dar prea lua toate în serios ; prea se surmena. Existenţa Ioanei, în carne şi oase, pusa faţă «în faţă cu ceea ce tulbura gândurile lui George în acele momente, era de natură să-l aduca la realitate. Ioana era doar fata lui. Avea deci copii mari. Era deci un om bătrîn. Şi Gaby era o femeie tînără. Pe furiş, în grabă, ca să nu fie observat, George se întrebă pentru prima oara, ce vîrstă o fi avînd Galby. Treizeci şi doi; treizeci şi cinci... Lăsă problema nerezolvată, pentru mai tîrziu. Ea poate fi dezbătută îndelung şi plăcerile ei speculate. — Ai trea'bă acum ? — întrebă Ioana timidă, simţind că tatăl ei este preocupat de altceva şi absent. în loc de răspuns, sună telefonul. — Alo ! Alo ! Iarăşi eu sînt. Nu pat vemi nici azi sa te văd. Nu te speria. Nu mă simt bine. Am o mică indispoziţie.* Probabil c-am răcit ieri după amiază la cinematograf, unde-a trebuit să merg cu o prietenă. Am însă o propunere de făcut. Vino dumneata la mine. îţi dau şi o ca'fea bună şi vorbim. Da ?! Entendu ?! Gaby vorbea repede, precipitat. Ştirile şi propunerile variate au venit una după alta, atît de neaşteptat încît George n-avu timp sa le perceapă exact şi niti măcar să le urmărească instinctiv cu un joc de fizionomie. Le-a ascultat pe toate, grămadă, cu aceeaşi figură încruntată şi extrem de atentă. De aceea poate nu-i uită nici un cuvint. Ar fi putut să reproducă vorbele lui Gaby fără a le schimba o iotă. Ele se înregistraseră automat, inconştient. Meditapiunile şi comentariile interioare, pe aceste teme date, aveau să urmeze după aceea, în singurătate şi linişte. Gaby, după o pauză relua : — Ei, ce spui ? N-aud nimic- Nu vrei să vii ? Nu poţi ?♦.. Dar de ce nu vorbeşti ? — Trebuie să vin imediat ?! 139 — Dacă mă întrebi, atunci vii cînd vrei sau deloc, răspunse Gaby ca muşcata de şarpe, — Şi altceva ?... — Ce este ? Ce s-a înttfmplat iar ? De ce această voce gravă şi oficială „do-mnule avocată. Ai pe cineva în birou ? — Da, Gaby. George scăpă numele ei, ca pe-o dezmierdare de la care nu se putut abţine. Regretă imediat,- ca şi cum ar fi divulgat întreg secretul tocmai cui nu trebuia : Ioanei, fetei lui. George se înroşi şi, zăpăcit, puse receptorul. Dar nu se putea altfel. în clipa următoare telefonul sună din nou. Era evident ca GaJby îl chema iarăşi. — Mi-ai închis mie telefonul ? Oricare o fi domnul sau doamna din biroul dumitale, — nu mă priveşte, — dar să ştii că o convorbire cu mine nu-i ceva compromiţător. Şi asta să ştii şi dumneata* — Gaby. — Nici un Gaby. ■■ Şi de data aceasta ea închise ostentativ telefonul. In telefon, vibră scurt o detunătură ca un foc de revolver tras, undeva, departe, într-un pustiu. George mai rămase un timp eu receptorul la ureche. Receptorul, sîrmele, aparatul cu cutia lui lucioasă şi plină de miracole, totul era mort. Parcă s-ar fi stricai: brusc* în acest timp Ioana foiîeta distrat o carte găsită, la întîm-plarc, pe birou : o Procedură civila. — Dragă Ioana, iârtă-mă, dar eu trebuie să plec imediat. Vorbim ahă dată. :— Te rog însă, e ceva foarte urgent şi important. George se grăbea preocupat* Lăsă totul pe birou aşa cum se găsea. Cînd ieşi pe uşa parcă atunci îşi aduse aminte de Ioana. Se înapoie, îi luă obrajii în mîini şi o sărută. Ioana întoase capul, ca nu cumva George sa observe că avea lacrimi în ochi. 140 George alerga pe stradă de-a binelea. Trupul lui mare şi greoi semăna iarăşi cu un cal breton gonit la trap. Căuta cu ochiî în to abia bănuit, nemişcat, ca în fundul unei ape negre. E imposibil s-o descopere pe Gaby, aici, chiar dacă ar fi înăuntru. Ideea i se păru absuiidă şî nenorocită. Se ridică şi începu să-işi facă Ioc să iasă. Cei decalaturi întoarseră capetele spre el. Figurile lor erau iluminate ca de^un fard, şi inexpresive. Numai dacă te-ai fi uitat mult la ele le-ai fi putut distinge. George ieşi printre scaune cu greu. Acei din acelaşi rînd cu el, nu se ridicau, şi picioarele Ini George se loveau de genunchii lor, aşezaţi în cale ca nişte obstacole anume aranjate. Cînd se văzu 'din nou afară, fu fericit. Lumina i se părea salvatoare. Aici cel puţin era spaţiu, aer şi lumină. înăuntru se asfixia ; se sufoca. Dacă l-ar fi legat cu lanţuri de scaun, le-ar fi rupt şi ar fi fugit. în tramvaie, pe stradă era lume foarte multă, care alerga în toate părţile. îmbulzeala aceasta de oameni necunoscuţi îi spori impresia de singurătate. Acum este prin urmare ora la care lumea iese. Strada era mai ales plină de femei. George se pierdu printre toţi şi înainta cu greutate. Traversă pe celălalt trotuar, care era mai puţin populat. încotro sa apuce ? în orice parte s-ar fi îndreptat era fără sens şi zadarnic. Ar fi căutat acul în carul cu fîn. Sînt totuşi în-tîmplari-minune în viaţa oamenilor. De ce n-ar fi una acum cu el, şi de ce nu i-ar apărea deodată Gaby înainte. Dar Gaby nu apăru. Ar trebui sa se instaleze în faţa blocului şi să aştepte, nu importă cît. Pînă ce-o veni, cînd o veni, peste un ceas, două 144 sau la noapte. Cînd va da cu ochii de el, va- înţelege. cît de turburat a fost şi că, oricît ar fi greşit, şi-a răscumpărat greşeala. Se îndreptă deci iar spre strada Lahovary, dar odată ajuns acolo, singur şl fără rost, stînd pe loc sau osciltnd, ca un -cîine al nimănui, dintr-o parte în alta, i se păru ridicol. Judecata lui chibzuită nu fusese complect anihilată. Se gîndi că cel mai bun lucru este să se întoarcă la birou, kcolo e un punct de observaţie fix. Are «telefonul la dispoziţie. Poate se înapoiază Gaby şi-i dă un telefon ; poate o găseşte el cu telefonul acasa. Cel mai bun lucru. Şi, ca şi cum ar fi fosit sigur de-acum că în felul acesta o găseşte, se grăbi spre casă, ca să nu piardă timp. Din holul mare, izolat, cu uşile de sticlă mată acoperite cu carton prins cu pioneze, se auzea Clotilda certîndu-se cu zidarii. George intră încet, pe furiş, direct în birou şi întoarse cheia. Se grăbi apoi spre scaun, trase spre el cutia telefonului, ridică receptorul : 2.22.10, Departe se auzea sunînd întrerupt. Suna mereu, insistent, la fel. Dar parcă soneria de-acolo, de la capătul celălalt, suna într-un pustiu, caoi răsuna sonor, ca într-o cameră goală, fără mobile. Ce senzaţie de gol, de părăsit ! Poate a făcut un număr de telefon greşit ! închise şi îndată iar ridică receptorul. Iar 2.22.10. Iar sună întrerupt, o dată de două ori, exact cu acelaşi ton, parcă în continuare. Aşadar, n-a venit, Dc fapt Gaby de-abia atunci plecase. Nerăbdător, febril, George suna la fiecare cinci minute. Intervalul de timp i se părea totuşi enorm. Dar asta era o nebunie. Scoase ceasul de la mîna şi-l -puse pe birou, în faţă, la vedere. Va suna din sfert în sfert de oră.-Altfel este exagerat. George era ca fumătorii pasionaţi, care, văzînd ca fumează prea mult, îşi iau cu ei un număr fix de ţigări, dozat anume cu judecată, şi care pe urmă, după ce le-au terminat, cumpără din oraş un pachet întreg. Căci George ducea ceasul 10 — Scrieri, voJ. 4 — c 1/711 145 Ia ureche ca să se convingă ca n-a stat şi, cu toate ca era convins de precîziunea Loniginului lui, trişa. între timp îşi făcea raţionamentul : cu cît trece timpul este mai probabil că s-a înapoiat şi deci aceasta era adevărat numai în teorie, pentru că la ora aceea, Gaby era, de data aceasta, în adevăr la cinematograf, unde intrase puţin după ce ieşise George. Se 'făcuse opt, opt şi un sfert, opt jumătate, nouă fără un sfert, încet dar inevitabil. Acum e ora mesei. Gafcy nu maniacă acasă. Nu are nici bucătăreasă, nici unde să gătească. Avea o simplă garsonieră. Dar atunci unde putea să fie ? La aceasta nu s-a gîndit niciodată. Proba'bil că ia masa la un restaurant !! Dar unde ? în Bucureşti sînt atîtca restaurante ! ! Ar mai putea să fie la Mălinescu, o familie de prieteni din Rîmnic, din apropierea moşiei, dar George nu-i cunoştea destul de bine ca să le telefoneze şi să-i întrebe. S-ar putea sa mai facă încă o gafă pe deasupra şi Gaby să aibă un nou motiv de supărare* O ! Asta nu* De-ajuns cît este. Pe birou, sclipeau liniile paralele şi literele gravate în aur pe cotorul unei cărţi. George întinse mîna cu interes. Era o distracţie nouă. Mai trecea timp. Bel-Ami al lui Maupassant. Probabil o scosese CI o tilda. Era o ediţie veche, cu gravuri pe margine sau în mijlocul paginilor, din loc în loc- Nişte desene fine, mărturie a unei alte epoci de cochetărie şi cavalerism. George privi costumele de epocă ale femeilor, ţinuta pretenţioasă a bărbaţilor. Foiletă cîteva pagini şi se trezi prins de un pasaj* Reminiscenţele unei lecturi de demult, de pe cînd era student, îi sporeau placerea lecturii. Maupassant îl cuceri încetul cu încetul. George se lăsa luat de întîmplările romanului, ca de un narcotic care-i face bine, cu care uită de o durere cronică, stărui-toate şi agasanta. Şi se aşternu pe citit ca niciodată ; poate 146 sînt ani în urmă de cînd n-a mai avut răgaz să citească literatură. Ou un simţ deosebit de ascuţit percepea şi aprecia experienţele de dragoste şi de viaţă ale Iui Maupassant. George fu furat ca de-un somn. 'Cînd aruncă ochii' pe ceasul aşezat anume la vedere de birou, el arăta ora unsprezece. Era prea târziu să sune ? George păţise ca acei călători care vin la gară cu două ceasuri înainte de plecarea trenului şi izbutesc să-l scape. Dacă e tîrziu, cu atât mai bine. înseamnă că este cu siguranţă acasă. Teama mai mare era : dar dacă nicî acum nu-i acasă ?! Cu aceasta teamă în suflet, George făcu iar 2.22.10. După a doua repriză de sunet, receptorul se ridică. — Alo, alo — începu George cu voce surdă, cu glasul schimbat de emoţie. Gaby ? întrebă cl. — în sfîrşit: te-ai gjfndit la mine. — Dar te caut la telefon ca un nebun, de şase ore. — Da ? ! Curios. Eu sînt acasă de doua ceasuri şi n-am auzit nimic. Probabil că mi-ai uitat numaTul, — Gaby, trebuie să-ţi vorbesc. Te rog. Nu fii neîndurătoare cu mine. Am greşit. — Bine ! Vino, te aştept. George iar fu surprins. Se simţi stînjenit, Invitaţi unea pe cît de înrfntătoarc, pe atît de neaşteptată îl găsise nepregătit sufleteşte. Păstră o tăcere cam lungă. Se înţelegea foarte bine că e încurcat. — De ce nu răspunzi ?... Te aştept acum. Hai vino repede, vreau să te vad. George iar tăcu îndelung, apoi vorbi neclar : — La ora asta ?! Nu-i prea tîrziu ?! — Dacă mă refuzi!... trase Gaby concluzia, fără să o is~ prăvească. 147 — Alerg, Gaby, se dezlanţui brusc George, rupînd toate zăgazurile şi opreliştile din el şi -din afară. George plecă de-acasă ca un hoţ care a dat o lovitură. Prin semi-obscuritate, stingea pe rînd luminile în urmă. Cazna lui .George de a merge nesimţit, în vîrful picioarelor, contrasta rizibil cu trupul lui mătăhălos şi cu capul lui mare şi zburlit, a cărui umbră luneca deformată pe păreţi. Gahy îl întîmpină cu surîsul ei cd mai provocant. Gura ei cu buza superioară puţin răsfrîntă cu o uşoară cută deasupra, avea ceva nespus de senzual. Dinţii frumoşi ai lui Gaby străluceau în frumos şirag, în lumina caldă a unui bec discret* ascuns de abajurul mare al lămpii de la pat- George se apropie tremurînd de emoţie, clocotind în toata fiinţa lui ca un vulcan. — Gaby, spuse el cald, cu o intonaţie vibranta şi plină de pasiune. Erau unul în faţa celuilalt, în picioare. Pieptul mare şi lat a lui George domina bustul ei. Gaby simţi că Geo-rge e gata să o ia în braţe. întinse amîndouă mîinile înainte, ca o pavăză, să-l ţie ca într-o şedinţă de magie, la distanţă, numai prin fluidul voinţei ei. — întîi să ceri iertare. Săruta mîna şi cere iertare. Şi mîinile lui Gaby, care pînă atunci stăteau verticale, cu faţa scut’spre George, se aplecară, supuse şi se ridicară orizontale spre buzele lui. George le apucă pe amîndouă, febril, le acoperi de sărutări, le împreună, ]e strînse în palmele lui mari, le apropie de obrazul lui ca şi cum s-ar fi prefăcut că doarme pe ele, şi-apoi, bărbăteşte, puternic, o cuprinse pe Gaby în braţele lui tari, o strînse la piept şi o sărută pe gură lung, lung. Gura lut Gaby, capul ei cedară, tot mai moi, subt încordarea Iui George. Capul lui era aplecat, mare peste d$nsa ; Gaby dc-abia sc putu vedea subt bustul lui. în îmbrăţişarea lui George era -o pasiune acumulată, necheltuită, de douăzeci 148 de ani. Niciodată în viaţa Ivi simţurile nu au avut o plăcere ca aceasta, George era ca un bloc imens de fericire. Subt capotul înflorit, Gaby era goală. George trăia cea mai fericită clipă din viaţa lui. Lampa cu abajurul larg aşternea numai pe covorul de jos, o lumină de clar de luna, însă în odaie, mai sus, era semiîntuneric ca într-o pădure. XVI La închisoarea din Văcăreşti^ epidemia de tifos exante-matic, graţie „doctoruluin Simion, era pe cale de lichidare. De zece zile nu se mai ivise nici un caz nou. Opt deţinuţi muriseră. Simiotn a vegheat delirul lor furibund* apoi apatia care luneca spre moarte. Simion lucrase mult timp în spital şi era obişnuit cu aspectele umilitoare şi teribile ale bolilor. Văzuse în viaţa lui mulţi oameni murind, mulţi morţi. Făcuse disecţii şi autopsii- Cunoscuse omul devenit material; mai puţin chiar : un material şubred, pe cale de descompunere, hibrid, hidos, respingător. Altădată asista la acest spectacol, cu indiferenţă. Viaţa şi moartea altora erau detaşate de el, erau întîmplari străine. După »dupău Jenny, moartea devenise altceva. Suferinţa altora îi era proprie; moartea altora era un fenomen personal, ca moartea unor celule detaşate din propriul lui organism. Să fi fost o inconştientă încercare de a răscumpăra ceva ?,.. Tot restul evenimentelor din viaţă îi erau mai indiferente ca altădată, numai sensibilitatea pentru suferinţa şi moartea altora erau crescute, pînă la sentimentul unei dureri personale. Costel medita moartea, Treaba pe care o facea atunci, «cariera'4 pe care şi-o alesese, erau experienţe asupra morţii. 149 Preocupările lui la universitate mergeau mai ales dincolo de ea, Ia întrebări şi observaţiuni asupra constituţiei materiei, asupra fenomenului fiziologic şi componenţilor lui. Toate aceste preocupări erau acum departe în urmă, — experienţe părăsite, triste şi îndelung evocatoare, ca nişte case părăsite. Poate că din negativul estetic al acestor preocupări a izbucnit în aceeaşi minte, atît de tiranică, aitflt de imperativă şi dominantă, „o'bsesia" unui trup ; obsesia Jenny. Fusese o încercare nebunească de-a scoate trupul din domeniul fizic, de a-I înălţa în cel esteftic, de a face din el un element spiritual, motiv de delectare în vecinătatea Eternului. Dar Costel nu mai căuta nici o explicaţie, nici o justificare, nici o raţiune, nimic, ni-cx pentru viaţă* nici pentru moarte, nioi pentru el, nici pentru alţii. Jenny scăpa regule-lor şi conceptului generat O confuzie totală domnea în aceasta privinţă* Costel trăia cum trăiesc şi mai merg luptătorii decapitaţi în cursul unei bătălii. în infirmeria închisorii mai rămăseseră doi convalescenţi. Costel se agăţa de soarta lor, de îngrijirea pe care le-o- da, cu insistenţă, de fiecare ceas. Se prindea cu amîndouă mîinile, de-o salvare, care se lichida şi aceasta fără nici un rezultat, în fierbinţeala luptei, cu primejdiile şi cu moartea, — in care cîştigul, premiul muncii şi priceperii lui, era viaţa altora, — viaţa lui, starea lui dinăuntru, interesul iui de viaţă, nu mai erau în joc. Pentru asta nimic nu se mai putea câştiga. Un joc mare, cu premiul unic pe lume awsese loc, şi Cos tei!, jucînd totul, a pierdut* Tot ce-a făcut, a făcut numai cu speranţe pentru alţii; fără nici una pentru el. Dar avea ceva de îndeplinit, ca un ordin mistic. De îndată ce misiunea va fi dusă la bun sfirşit3 va vedea. Nu va vedea nimic ; se va găsi acolo unde a pornit. în acelaşi vid. Cu obsesia, cu laşitatea ! Nu. Numai cu laşitatea. Trupul frumos, bun, catifelat, aderent, al luii Jenny, nu mai 150 era. Obsesia murise atunci, in oroare şi sînge, Costel fugea» cu ochii mari, de altă imagine. Uitarea, în devotamentul îşi oboseala supraomenească pentru salvarea deţinuplor, din delirul ucigător ca o otravă prea puternică, nu schimbase nimic în el. Şi ramînea cu spaima, în ceea ce a fost mai Înainte. Costel se relua, de unde se părăsise» In patul-targă de lînga geam, zăcea încă, salvat, deţinutul Ioan Pătraşcu, Ochii lui adînciţi în fundul tidvei aveau luciul de email. Ochii lui Pă-traşcu erau albaştri ca cerul cînd e prea multa lumină. Pă-traşcu era neînchipuit de slab. De subt pătură ieşea numai capul lui şi un braţ, întors şi aşezat pe piept. Capul avea exact aspectul unui craniu, Costel, stînd alături ore întregi pe-un scăunel de lemn fără spatar, îşi repeta în gînd, privin-du-1, cursul din anul întîi la medicina şi silabisea nomenclatura încurcata a craniului. Ochii lui Pătraşcu au ars mai vii ca ai nimănui dintre toţi bolnavii care au trecut prin paturile acelea. Era în fundul oribilelor, subt ei, un jar neobişnuit. Pă-traşcu nu se lamentase nici un moment, nu avea lupte violente cu viaţa şi cu moartea nici în vremea delirului, nici nu se înduioşase cu lacrimi asupra Iui însumi. Dar jarul acela de de-subt mărturisea că are o tainică şi mare dorinţa de a trăi. Pătraşcu n-a murit din cauză ca oohii lui n-au vroit să moară, Pătraşcu era un comunist prigonit, cînd lăsat liber o lună, cînd închis un an. Tifosul exantematic îl apucase tocmai în cursul unui proces, — poate al zecelea din viaţa lui. Cîteodată poliţia, — să zicem „societatea* îi da drumul, numai pentru ca el, reîncepîndu-şi activitatea, să-şi demaşte astfel, prin frecventarea lor, pe ceilalţi tovarăşi. Poliţia vroia să facă din el un auxiliar, un fel de cîine lup fără voie. Cinism şi cruzime! De-aceea ardeau ochii lui Pătraşcu* Jarul lor era dintr-un foc care nu arsese cu gunoi şi paie. Era jarul unei credinţe. Aşa trebuie să fi fost ochii credincioşilor creştini, sohin- 151 giniţi sau arşi de vii. Ochii aceda vroiau sa 'lase un fel de testament, două peoeţi vii, >cu efigia viziimei unei alte lumi, mai bune şi mai drepte, Costel a stat după aceea de vorbă cu Pătraşcu. L-a ţinut cît a fost cu putinţă de mult în infirmerie, ca să nu-] arunce pmla regimului: ucigător îa care era supus, odata trimis din spital. De aceea Pătraşcu încă de la început venise atît de slab* Slăbiciunea lui i-a ajutat înt-r-o privinţă* fiindcă inima lui a avut mai puţin de lucru şi a rezistat mai ibine. Costel nu $e temuse nici un moment de inima lui Pătraşcu, ci numai de rezistenţa lui generală* Dar ochii lui Pătraşcu au hipnotizat moartea şi au învihs-o. în convorbirile lor, Pătraşcu a schiţat fbumos, în faţa lui Costel, viziunea credinţei lui, cu omul eliberat de sub om, eliberat de sdavia şi a averea şi a sărăciei, la fel de riraiiiîce şi de josnice, pus în demnitatea lui, în sentimentul d£ egalitate cu toţi. Pătraşcu nu era un autodidact. El urmase doi ani la drept şi filozofie- Pe urmă n-a mai fost chip să urmeze. Ar fi trebuit ca cursurile şi examemeîe să şe ţie cu profesorii în turneu prin toate închisorile din ţară şi mai cu osebire să aibă sediul la Doftana. Cunoştinţele lui sociale aveau o baza solidă din lecturi de vacanţă, adică de scurte intervale între anii <$e închisoare* Dar poate tocmai de-aceea limbajul lui, expunerea Jui, n-aveau nimic pddant. Nu întrebuinţa cuvinte specifige vocabularului comunist decît atunci cînd era ajbsolută nevoie, adică atunci cînd era de definit o noţiunea nouă. Vorbirea lui era simplă, caldă, captivantă. Pătraşcu trebuie să fi avut la origina credinţei lui, nu atJÎt un concept social, cît un crez de umanitate. Pătraşcu era un comunist din umanitarism. Un comunist apreciind valorile spirituale şi chiar sentimentale ale omului. Era deci în el şi un paradox. Dar acesta era. 152 Şi poare de-aceea avea cele mai multe şanse să facă, din-tr-un Costel vacant sufleteşte, un discipol apt să-şi însuşească un ideal nou, inedit pentru el, la care nu se gîndise. Conversaţiile între ei s-au prelungit zile şi nopţi. Ochii lui Pătraşcu urmăreau cu bunătate şi căldură fizionomia lui Costel, care-1 asculta ca pe-un predicator, cu capul puţin plecat. Ce torent negru’ şi repede luase val-vîrtej fiinţa lui Costel !! în gîndul lui, ascultînd, se întrupa o viziune luminoasă, un ideal splendid. Da, Pentru asta poţi să mori şi ucizi fără ruşine. Prea tîrziu, gîndi el. Prea tîrziu ! Prea tîrziu la douăzeci şi cinci de ani* Dai dispoziţia lui puţin acră, mult indiferentă, acum amatoare de paradoxe negative, de scepticism şi ironie, nu găsea nimic de atacat în vorbele lui Pătraşcu. Era în ele ceva care depăşea noţiunea ourentă de om. Şi era un adevăr şi o sinceritate splendidă. Costel îşi da seama că în aceasta credinţă ar putea fi salvarea lui* faţă de el însuşi, adică găsirea unui rost, al unei chemări care sa dea o justificare vieţii, măcar pînă la realizare pe pamfm a acelui ideal. O dezlegare, nu definitivă, a vieţii ca fenomen biologic ; ci temporară, ca un expedient care însă era minunat. Putea fi înainte. Acum era prea tîrziu. Acest „prea tîrziu* n-a fost niciodată mărturisit de Costel lud Pătraşcu. Era ceva prea intim. Valorile lui Pătraşcu erau frumuseţi dintr-o lume în care el, Costel, mu mai putea intra. Nu mai avea faţă de ele decît un punct de vedere obiectiv, de observator din afară. Pentru întîia oară „după", Costel avu un sentiment de înduioşare şi de emoţie. Şi aceasta pentru Pătraşcu, în ziua cînd 153 a trebuit să părăsească infirmeria şi să plece. I-a cuprins capul in mtfini şi l-a sărutat pe văgăunele obrajilor. Avea sentimentul că Pătraşcu pleacă iara$i într-un război greu. Costel întrevedea în Pătraşcu idealul lui de viaţă pierdut pentru totdeauna. Şi a doua viaţă nu se mai poate reîncepe ? De ce oare toata organizaţia vieţii, şi fizice şi sociale, face ca penitru anîţia, atâtea idealuri să fie „prea tîizii ?“ Cu toate nenorocirile lui, cu toată suferinţa care-1 mai aştepta, Costel văzu îm Pătraşcu un om fericit* Ochii albastru-închişi ai lui Pătraşcu l-au privit cu compasiune. Şi Costel rămase singur. XVII Avocatul Gheorghe Neculau era un „personaj", un tip reprezentativ al societăţii din Bucureşti. El era ceea ce obişnuia să se numească astfel, un „intelectual* de vază, un exemplar dintre cele mai reuşite ale unei generaţii în acea epocă- Aşa trebuia să se realizeze idealul omului după concepţia zilei. Şi avocatul Gheorghe Neculau avea incontestabil calităţi : era muncitor, era foarte onest> avea oarecare talent, era inteligent şi bun* El îşi făcuse profesiunea cu devotament şi chiar cu pasiune. Toţi acei care-1 cunoşteau aveau stimă pentru eh Cei care nu-1 cunoşteau auziseră numai cuvinte de laudă şi de bună apreciere asupra lui. Neculau nu făcuse cu voinţă nici un rău nimănui* Nu se ştia dacă din laşitate, din calcul şl oportunism sau chiar dintr-o înclinaţie a firii lui. Din cauza aceasta el nu avea duşmani înverşunaţi, dintre aceia gata să distrugă un om la prima ocazie. Şi-n timpul întîmplărilor consemnate aici, era în deplina dezvoltare a calităţilor lui. 154 O teama surdă, intimă, de a compromite aceasta situaţie atît dc greu cîştigată şi pc care se baza toată experienţa lui îi submina fericirea. Intra şi ieşea pe furiş din blocul din strada Lahovary 7, unde venea cel puţin o data pe zi. 'Fericirea lui putea să capete caracter de obişnuinţă şi astfel, uzul şi comoditatea obiceiului să i se substituie pe neştiute. Dar Gaby nu era femeia sa lase ca să se stîngă în monotonie o admiraţie atît de supusă pentru ea. Bruşti supărări, agasante capricii, dădeau impuls de rachetă, pasiunii oarbe a lui George. Reproşuri repetate îl puneau pe George într-o continuă stare de alarmă. Dimineaţa trebuia să-i telefoneze. Dacă, luat dc ocupaţii sau reţinut doua ceasuri în şir de dezbaterile unui proces, întîrzia cu telefonul, Gaby era foc : — Tu eşti, Gaby ? — A, ai binevoit să-mi telefonezi ? — Dar n-a fost chip. Acum am ieşit din proces. — Credeam că eu te interesez mai mult decît mizeriile acelea de procese. — Ce faci ? Cum 'te simţi ? — Nu fac nimic. Azi nu ne vedem. — De ce nu ne vedem ? — Am treaba. — Ce treabă ai ? — Asta ma priveşte ! — Dar, Gaby, nu se poate ! Lui George deodată i se părea cu adevărat ca faptul de a nu o vedea pe Gaby o zi este cu neputinţă, de neconceput. Toată viaţa în douăzeci şi patru de ore era organizată pe ceasul întîlnirii cu ea. Acolo la dînsa era recreaţia şi bucuria lui. — Nu -se poate. — Eu am sa trec* — Să nu treci deloc că mă superi. 155 George mai telefona. Nu răspundea nimeni. George mai trecea. Nu găsea pe nimeni. A doua zi începea : — U-nde-ai fost ieri ? — Ţi-am spus că am avut treabă* — Dar ce treabă : poţi să-mi spui şi mie. — Cu ce drept mă cercetezi ? — Dacă începi aşa, nu găsesc că e bine să nc vedem nici azi. — Gaby ! exclama exasperat George. — Nici un Gaby !! George începuse să cunoască, după tonul primului cuvînt, dispoziţiile variate ale lui Gaby. Glasul ei avea atunci ceva surd, tăios şi detaşat. Dimineaţa, George ridica cu teamă receptorul. Nu era sigur niciodată cum va fi primit. Nu depindea de el. în zilele acelea George era urmărit şi dominat-de o voinţă teribilă de-a o vedea. Contrarietatea îi exaspera dorinţele. Făcea totul ca s-o vadă. XI lăsa pe ftîititelu în tribunal „să facă ce-o şti" şi pleca imediat în Lahovary. Acolo era primit execrabil* — Să nu te apropii de mine. Să nu pui mîna pe mine. Să nu m-atingi. De ce-ai venit ?! Pleacă ! Pleacă !! — Galby, te rog, te implor, nu mă alunga. Spune-mi cu ce-am greşit. Nu mă simt vinovat cu nimic. Te rog. Uită-te la mine ; sînt disperat. Spune-mi ce trebuie să fac. — Să pleci. — GaJby, te-am rugat. în mintiea lui George totul se părea terminabil şi pierdut. O bruscă senzaţie de părăsire şi de vid îi golea creierul. îl cuprindea o disperare sfîşietoare. Cădea în fotoliu. Corpul lui greu era sprijinit în mîirii, cu coatele pe proprii lui ge- 156 nunchi. Umerii şi tot corpul lui George se scutura puţin ca într-o trepidaţie de cutremur. Gaby se coafa indiferentă. Un timp lung şi apăsător se scurgea între amîndoi. George se monta în sine însuşi, aşteptînd în fiecare clipa ca Gaby să cedeze, să vie la el, să-i treacă mîna ei prin păr, Ga'by nu venea. Ea ştia să dozeze exasperarea, cu un simţ savant şi sigur. George, fără s-o vadă» îi auzea paşii prin cameră, de Ia toaletă Ia baie şi înapoi; ştia cînd se aşează pe taburetul din faţa oglinzii. Auzea finitul rodiei. în mers. Presimţea trupul ei gol dedesubt. Şi disperarea lui creştea, singură, în tăcere, alimentîndu-se din sine Snsuşi, progresiv. Disperarea lui intimă* deconsiderată se urca şi cobora în valuri. Uneori, pentru scurt timp, domnea în el o linişte dureroasă ca o amorţire, de parcă ar fi resimţit efectele unui anesteziant. Atunci, indulgent, supus, fatalist, se împăca cu-soarta aceea penibilă, pe care încă o considera ca o fericire, fiindcă suferea din cauza ei. Dar îndată creştea dorinţa de a o săruta, excitat de ideea că ea este acolo aproape şi că nimic n-ar fi mai uşor decît să fie fericit. Şi-atunci strîngea tare din dinţi şi-ar fi vroit să sară, dezlănţuit, să fie violent, să o lovească... Dar a procedat o dată astfel. Gaby surprinsă, uluită, a ramas atunci, încordata, dreaptă, înaintea Iui. Ochii ei scăpărau de mînie. Era în ea o grozavă putere de rezistenţă şi de voinţă, — Pleacă ; să pleci pentru totdeauna ; să nu te mai văd-Pc umărul sting cămaşa îi atîrna sfîşiată. George a trebuii: să plece. Şi a rămas în stradă toată noaptea. N-a putut să se îndepărteze de casa ei. Noaptea aceea nu se putea uita. Dar nioi repeta. Nervii lui George, oricît de solizi, începeau să cedeze. Şi atunci George se resemna, nu mai încerca o ieşire violentă a doua oară. Atunci crezuse că totul s-a sfîrşît, şi amintirea acelui sentiment era îngrozitor. 157 Tîrziu, tare tîrziu, atunci cînd instinctul ei de femeie îi spunea, Ga'by se apropia de el, îi trecea degetele prin păr şi începea ă un răstimp Ioana începu să se mişte ; scotoci ca pe întuneric în poşetă, îşi scoase batista şi îşi tampona faţa inundată de lacrimi. Apoi se-ntoarse spre el: — Iartă-mă, te rog. Costel nu scoase nici un cuvînt. în seara aceea, acolo, nu se mai putea vorbi nimic. Ioana se sculă să plece, Hîrşîitul scaunului pe care stătuse o făcu să tresară. Paşii ei nesiguri răsunau nefiresc de tare în camera aceea goală. Costel mergea alături, puţin în urma ei. Trebuia să treacă şi prin asta ! Scoborî scările. El o susţinea de braţ şi ea simţi mîna lui alături, acolo, lîngă trupul ei, lipită, pentru întîia oară» A fost singura apropiere a fiinţei lor. Gardianul aştepta pe banca să o conducă. 164 Şi-au strîns mîinile fără să-şi spuie ceva. Nu se putea spune nimic. Şi Costel plecă pe sub arcada bisericii, în cealaltă parte. Ioana mergea nesigur. Cliipul ei era ermetic. Portarul o salută ceremonios : „Logodnica domnului doctor". XIX George, hotărît, 'biciuit de conştiinţa atîtor umilinţi inutile şi penibile, ieşi din camera lui Gaby. A plecat totuşi cu greu. Ştia bine ca o dată ieşit din odaie, rămas singur, cel dintâi lucru era să încerce o revenire. Nu putea suporta ideea să fie fără ea, tocmai atunci cînid ea se arăta mai înverşunată contra lui. Şi în adevăr se întâmplă astfel. Uşa se închise brusc după el, împinsă de curent, căci geamul de la balconul garsonierei era larg deschis* Uşa nu avea clampă pe dinafară, ci numai o bulă nichelată, ca un cap de 'baston, care era fixă şi cu care nu puteai deschide chiar dacă nu era încuiat. George rămase singur, între scări care urcau şi scoborau la dreapta şi la stânga lui. Golul ascensorului sta suspendat de funiile de sîrmă, George se-ntoarse şi începu sa sune. Apoi bătu în. uşă. Gaby dinăuntru nu răspunse nimic. — Gaby, te implor, deschide. Vreau să-ţi explic. Nu fi crudă cu mine. Nu mă exaspera. Nu ştiu ce se întâmpla. Gaby... Gaby... n-auzi ?! Poate ca Gaby nici n-auzea. Ea intrase în odaia de toaletă să se pudreze, să se pieptene puţin. Şi apoi George chema cu timiditate, în surdină, confidenţial, ca să nu audă locatarii de-alături. Nu reuşi să facă nimic. 165 Mai avea un mijloc. Sco'borî şi căuta un telefon public, în sfârşit găsi la o bodega din colţul bulevardului. în bodega era lume multă, care discuta agitată ca într-o discuţie contradictorie. Mirosea a vin acru şi bere vărsată, ca şi cum s-ar fi spălat pe jos cu bere. Nimeni nu-1 băga în seamă. Un domn gras la casă, care primea şi comenzile de la chelneri, ai aruncă enervat o fisă. Pe ziarul din faţa lui George citi o manşetă cu literă groasă : „Greva generală din textile. Incidentele din Piaţa Bratiami". Titlul era pe toate şapte coloane. Dacă greva şi incidentele ar fi avut loc în Patagonia, nu l-ar fi interesat mai puţin pe George. Telefonul era chiar acolo, alături de casă, într-o nişă ascunsă. Puse fisa şi făcu enervat, dar tocmai de-aceea cu preciziune şi atenţie, 2j22.10, cu aplicaţiunea cu care un om beat merge drept, cu conştiinciozitate. Telefonul sună ocupat! — Ce ghinion ! se stropşi George. Aşteptă, leganîndu-se greoi pe picioare, ca un urs într-o cuişcă prea mică. Puse din nou fisa. Chelnerii erau îmbulziţi împrejur. In sfîrşit telefonul se auzi sunînd. Suna, suna, întrerupt, monoton, lung. Exasperant chiar, ca nişte semnale de alarmă. Nu mai suna. Gaby ridicase receptorul. Apoi iar nu se mai auzi nimic. îl pusese la loc, evitînd astfel soneria repetată, care-o enerva şi pe ea. George întrebuinţase şi altă dată acelaşi sistem. Trecu printre mese şi ieşi. După gălăgia dinăuntru, în stradă, liniştea i se păru colosală. Alergă iar în Lahovary şi se poiStă în faţa blocului. Cunoştea geainul şi balconaşul garsonierei lui Gaby. Cîteva petunii tirzii cădeau răvăşite şi rupte pe balustradă, Vîntul le resfira, clătinîndu-le. George începu să privească în sus, ca hipnotizat, fix, cu gîtul întins lunatic. Era întuneric şi strada era liniamtă. Ni- m meni nu-1 tulbura. Subt greutatea trupului lui, schimba din picioare cum fac caii* lăsîndu-şi greutatea întreagă, cînd pe-un picior, cînd pe celălalt. Parcă se vedea ceva mişcând pe balcon. Cadrul uşii şi al geamului erau întunecate. Nu se putea observa nimic desluşit. Ochii lui George se concentrau, oontractîridiHi toată faţa. Gaby apăru. I se vedea pe deasupra balustradei numai partea de sus a bustului şi capul. Pe umeri George desluşi robe-de-chambre-ul cel alb, cu flori mari albastre, ca«re-i venea aşa de bine> cu o tăietură specială, muk despicat în faţa. Cînd mergea, picioarele frumoase, tari, se vedeau pînă sus. Aşa dar Gaby îşi schimbase între timp halatul. Se apropie de cutia cu petunii, şi în întunericul nopţii, un punct de foc, roş, mic, stea neînsemnată, se ridică, sclipi o clipă lungă mai violent, apoi descrescu scoborînd- Era vîrful de foc al ţigării lui Gaby. Steaua se riidica şi scoborî de multe ori, cîteodată făcând traiectorii lungi de stea căzătoare, alteori căzînd brusc ca un mic bolid care se stinge scoborînd într-un cer în miniatură, care ar fi fost foarte departe, la milioane şi milioane de mile. Jocul vîrfului de ţigară părea o semnalizare voită. Ga;by îl bănuia pe George, cu siguranţă, în stradă. Cînd îl văzu rîse cu satisfacţie şd se amuză stilizînd mişcările ţigării în arabescuri complicate, care-ar fi vroit să spuie ceva. George o privea amărît, plin de deznădejde şi de fericire. N-avu curajul să urce direct. Alergă iar la bodegă. Mai erau cîteva mese ocupate. Con-sumatorii stăteau cu cîte un obraz proptit în palmă şi cu cotul pe masă, ascultînd. Alături j sticle cu vin şii sifon. Casierul se schimbase. George simţi o uşurare. Aproape ca s-ar fi temut de el. Sună. Gaby răspunse degajat, drăguţ, ca şi cum nimic nu s-ar fi încîmplat. — Da, da. Haide, vino, vino. 167 In stradă George îşi spuse : Acum să nu mă duc. Sa nu-i mai telefonez .nimic şi sa nu ma duc EU- Reacţie palidă şi slabă- O idee nebună şi absurdă. Şi George grăbi pasul, ca nu cumva să întîrzie şi s-o indispuie iar pe Gaby. XX A doua zi după întrevederea cu Costel, Ioana sta aplecată pe planşetă, în biroul de la fabrică. Imaginaţia ei nu funcţiona în ziua aceea. Toate liniile pe care le trăgea erau inutile. Lucrul ei era absurd : o jucărie. Pentru ce ? Capriciile femeilor care la ora aceea se leneveau încă în alcovuri cereau modele noi, la zi. Desene care se potrivesc la femei grase; desene care merg la femei slabe* Culori pentru persoane mature ; culori pentru fete tinere; culori vii pentru mare, pentru plaja. Asta era foarte important pentru firmă ! Era un articol mult căutat. Aici se putea da o lovitură, cu puţină fantezie şi atenţie* Ioana avu impresia că lucrează la un microcosmos, că sînt mai multe lumi: că este o lume mare, largă, în care se cuprinde tot, cu păduri, cu oceane, pe care e greu să o îmbrăţişezi cu mintea, şi în ea sînt milioane de lumi mici, mititele, în care tot ce faci este limitat, meschin. Ea, Ioana, era acum în una din lumile acestea mici care era- la fabrica. Cucoanele care aşteptau modelele erau şi ele într-o lume din acestea mici, în care se învîrteau. Dar dragostea ei pentru Costel şi Costel însuşi erau din lumea cea mare, cea lajgă, cea universală... Tot ce faci pentru lumile cele mici este mărunt şi neînsemnat. E pierdere de timp şi de viaţa. Numai sentimentele şi ideile fac parte din lumea cea mare, cea universală. Ioana simţea lumea aceea, prin dragostea ei. Şi i se părea curios să mai lucreze lucruri mici şi inutile, mai dinainte 168 zadarnice, într-o părticică meschină de lume. Aşa erau ideile ei, incoerente, în ziua aceea. In curtea fabricii se auzi un freamăt, apoi o rumoare, apoi voci mai tari, care se desluşeau. Ioana deschise oblonul geamului alb, să vadă ce s-a întîmplat. Lucrătorii, lucrătoarele, femei şi fete ieşiseră în curte* Era agitaţie mare. Rumoarea acoperea vibraţia şi zgomotul monoton al fabricii, chiar şi gîfîitul, cu intervale rare, al motoarelor din sala de maşini, care era aproape. Toţi erau încă în halatele de lucru : o mare albastru-violetă, care se mişca. Nimeni nu sta pe loc. Era un dute-vi.no necontenit. Se formau grupuleţe şi se desfăceau. Se formau altele şi se desfăceau. Şi curtea se umplea din ce în ce mai mult. Alţi lucratori ieşeau pe uşi ascunse. Un şuvoi se revărsa prin curtea îngustă, ca o stradelă, dimre două ateliere parafele. Alt şuvoi venea din cealaltă parte. Ieşiră şi funcţionarii din birouri. Toată lumea era afară, între ateliere. La un moment dat zgomotul 'fabricii începu să încetinească, tot mai mult, tot mai mult, pînă ce încetă, treptat-treptat, cu totul. Atunci dinăuntru se aşternu o linişte completă. Rumoarea de afară însă crescu şi s-auzea mult mai bine. în fund, un lucrător se urcă deasupra cisiternei de ţiţei şi începu sa vorbească. Vorbele lui se auzeau desluşit şi rat- Ioana ştia pcrfcct despre ce este vorba. Cu două seri înainte, în comitet secret, hotărîseră această mişcare. Societatea refuzase urcarea salariilor, înfiinţarea cantinelor, concediu plătit pentru lehuze, avansuri pentru lemne. Ministerul Muncii sesizat de un memoriu, numi o comisiune. Propusese arbitraj şi facerea formelor legale pentru judecarea conflictului* Dar timpul trecea. Comitetul a hoţărît încetarea lucrului şi o manifestaţie de stradă, cu o delegaţie în frunte, în faţa ministerului. Dele- 169 gaţia urma să intre, susţinută de mulţime, în audienţă la ministru. Direcţiunea afla de-abia atunci că Ioana face parte din mişcare. Ea aspirn mereu să facă parte din lumea cea mare, cea universală. Qnd ieşi în curtc, toată lumea o aclamă. Apoi se încolomă tăcută- Paşii mulţi făceau pe ca'lldarîm un zgomot de trupă neregulată. Numai unii vorbeau aparte între ei, aplecaţi unul spre altul. Cei mai mulţi mergeau tăcînd. Nu ştiu de ce capul coloanei o pornise prea repede- Cei din urmă se ţineau cu greu, în rînduri frînte şi neregulate. Femeile* care aveau paşii mai mici, parcă fugeau, ţinîndu-se de mînă, să nu se rătăcească una dc alta, în capul coloanei, mică, Ioana păşea mai larg ca altădată. Era cu capul gol. Părul negru îi flutura în neregulă. îşi uitase bereta pe planşetă- Drumul de la fabrică pînă la minister era lung- Convoiul trebuia să treacă prin străzi periferice. Oamenii de pe delături se opreau din cale, se informau, se uitau un timp după coloană, şi~şi căutau de treabă. Coloana albastră înainta grăbit. Acum sc frînsese în mai multe bucăţi şi distanţa dintre ele acu se mărea, acu se micşora. Străzile lăturalnice erau întortochiate. Coloana şerpuia după ele, mişunând- De la mijloc, uneori nu se mai vedea capul ei, intrat după colţ, în altă stradă ; alte ori nu se mai vedea sfîrşitul, rămas în urma la un capăt de stradă pustie. Un praf subţire şi înecăcios se ridica de subt bocanci, pe cal-dărîmul cu pietre neregulate. Pe la geamuri ieşeau nedumerite cucoane obeze, care se uitau curioase, fără să înţeleagă nimic. Două automobile trecură unul după altoiul claxonînd răstit şi des- Treptat, treptat, coloana se îngusta succesiv, lăsîndu-1 sa treacă. 170 Unii ţipau cuvinte neînţelese spre şofer. Un nor lung de praf ridicat de roţi şi viteză xămînea în urmă, răsfirîndu-se rărit pe deasupra coloanei. Era cald, şi cei. din frunte o porniseră evident mult prea repede. Cei mai mulţi asudaseră. Şiroaie sclipitoare curgeau pe obrajji, pe ceafă. Prafui se lipea, plcios. în piaţa Brătianu coloana se opri. Cei din urmă nu ştiau de cc anume s-au oprit. Şirul se strânse atunci compact, în rîn-duri regulate şi dese. Era ca o regrupare în preajma atacului. Un comisar şi cîţiva sergenţi făcuseră semne de oprire şi începuseră să parlamenteze. Grupul era poposit pe şinele tramvaielor . Circulaţia se blocase, local. Călătorii din tram-vaie se aplecau cu bumirile şi cu capetele afară peste geamuri, ca isă vada înainte ce s-a îrotîmpla't. Unii dintre ei, văzând că încurcătura din stradă se prelungeşte) s-au dat jos ; la fel şi vatmanii. Acum se făcuse o masă compactă şi amestecată de lucrători, de civili, de tramvaie şi de automobile. Şoferii începură sa clacsoneze nervos şi repetat. Se făcuse un vacarm asurzitor. Cei din coloană, auzind că sînt opriţi, se -îngrămădiseră spre cei din faţă, unde se parlamenta, formînd o mare de capete. Mulţi erau aşezaţi în amfiteatru, roata împrejur, pe treptele statuii Brătianu, alţii erau căţăraţi chiar sus, lîn'gă soclu. Poliţia izbutise să izoleze un grup mic dintre manifestanţi şi încet, încet, aluneca parcă cu ei, gesticulînd, înspre Prefectura de poliţie, cu intenţia vădită de a-i aresta. în grupul acela era şi Ioana. Mică, nu se veidea de mulţime, dar acei care-i cunoşteau glasul îl auzeau vociferînd, Un poliţai o apucă de umăr şi o smuci. Ioana îl muşcă de mîna cît putu şi sări cu mîinile şi cu pici oarele asupra lui. Se iscă pe neaşteptate o încăierare. Mulţimea era hotărîtă şi întarîtată. Căldura sporea enervarea. Citeva -bastoane se văzură jucînd pe sus. O voce tare acoperi totul : 171 — Înainte, la minister. Se auziră fluieraturi dese. Pe subt zidurile universităţii, nişte indivizi alergau cît îi ţineau picioarele* Coloana încercă iarăşi sa se regrupeze şi să pornească ; cei de pc treptele statuii săriră jos* Dar coloana nu putea înainta. Capul ei parcă se lovea de un perete. Lucrătorii enervaţi, începură să strige, să huiduiasca. Lumea era din ce în ce mai agitată, mai hotărî ta. Toţi împingeau, înainte, spate în spate. Coloana ca un zid sita aplecata înainte gata să se prăbuşească. Şi se prăbuşi. Cordonul ceda. întregul şir se prăvăli grăim înainte, ca un torent care a rupt opustuî. Un tramvai vroi să treacă şi să rupă coloana în două. Lucrătorii făcură un semn. Tramvaiul se opri. Dar interveni îndată alt cordon. Soldaţi aduşi în grabă, se auzeau tropăind în pas alergător : zdup, zdup.- Se auzea şi zăngănitul armei or lovite de baionete şi de cătarămi. Grupuri de soldaţi se intercalară, din interval în interval, în şirul de lucrători. Coloana fu îmbucată ţi tă vrîstat. Apoi înconjurată în grupuri mici, împrăştiată. Lucratorii fură amestecaţi de-a valma cu oamenii de pe stradă, cu cei care se dăduseră jos din tramvaie, diluaţi, într-o masă eterogenă şi amorfa. Cîţiva lucrători, printre care Pintilie şi Ioana au fost reţinuţi, identificaţi ca -instigatori şi duşi la Prefectura de poliţie. Ceilalţi se-mprăiştiara dezorientaţi. Un grup mai compact mai încercă să se formeze lîngă Bursă, dar fu îndată împrăştiat de poliţişti şi armată, venind în pas alergător pe patru străzi deodată. Circulaţia se reluă cu greu, fiecare grăibindu-se să plece mai curînd. După o jumătate de oră piaţa Brătianu căpătase aspectul ei obişnuit, ca şi cum nimic nu s-ar fi înttfmplat. 172 A doua zi, direcţiunea căută că facă curăţirea faibricei de elementele anarhice şi provocatoare. După o listă alcătuită, unii aveau* alţii nu mai aveau voie să intre în curtea fabricii. Această măsură a {măritat şi mai mult spiritele. Maşinile n-au putut fi puse în funcţiune. Cei admişi s-au solidarizat cu cei daţi afară. Şi s-a declarat de fapt, grevă. Toate familiile au rămas fără să aibă ce mînca. Ministerul Muncii făcea formele. Inspectorii semnau rapoartele. Direcţiunea fabricii nu sta degeaba. XXI George se înapoiase de la tribunal în birou, căutînd să-şi reia viaţa 'lui de odinioară, calmă, regulată, fără surprize, în fond George era un egoist feroce şi comod. Viaţa dinainte îi da toate satisfacţiile fără un efort prea mare. Şi-a sacrificat totul pentru Gaby, mai exact : pentru capriciile ei. Acum era obosit, sătul de-atîtca nelinişti. Nervii Iui odihniţi o viaţă întreagă începuseră să cedeze. Se simţea slăbit şi-n imposibilitate să-şî concentreze gândurile. Capu-i vîjîîa, şi o ceaţă greoaie îi apăsa pe ceafă, pe umeri, în jos. Altădată dimineaţa se scula odihnit, cu capul limpede, cu uşurinţă în gesturi, cu un sentiment de tinereţe şi de voie bună. Acum se trezea dc la început obosit, încordat dc tensiune, sfîşiat între dorinţa de a alerga la Gaby şi spaima de ce-o să se mai în'tîmple. începuse să-şi piardă controlul nervilor ; devenise peste măsura de irascibil ; totul îl agasa. Bietul Mititel u nu ştia ce să mai facă şi cum să-i mai intre în voie. Orice întreprindea, nu era bun. Observaţiile erau aspre, neobişnuite. Era evident că mae&trul suferea, ca era chinuit. Se petrecea ceva ascuns, şi Mititelu nu ştia bine ce anume. 173 Şi faţa lui George se schimbase : gura era parcă mereu contractată într-o crispare, parcă de suferinţă interioară, parcă de o mare concentrare. O fi suferind de ceva ; de ficat, de splină, are aciditate... întrebări şi ipoteze pe care Radu şi le punea cu îngrijorare. „Are nevoie de odihnă serioasă ; munceşte prea mult", sc mai gîndea el. Dar totdeauna a muncit şi n-a fost aşa. Asta este ceea ce vedea şi observa Radu. Dar ceea ce gîndea şi observa George însuşi era şi mai grav. EI îşi da de multe ori seama că a intrat cu capul înainte şi se afundă ca încăpăţînare într-o adevărată nebunie; că şi-a uitat, şi prestigiu, şi demnitate de om, şi profesie, şi familie, şi prieteni».. Unde-are să-l duca ?! în el suna un semnal de alarmă de ultimă oră. Nebunia aceea, tensiunea aceea nu mai putea dura ; îl distrugea. George s-a speriat de el lînsuşi. Starea Iui de depresiune devenise patologică. Dragostea lui — mai exact, dorinţa lui anormală pentru Gaby — începuse să se amestece cu ură, cu o apriga pornire de violenţă şi de răzbunare. Prea-l chinuise ; prea-şi bătuse joc de el, fără pic de înţelegere, fără o oră de comunicare a sufletelor. O veşnică înarmare, o veşnică luptă. Dacă sentimentul lui s-ar fi tradus exact în gesturi şi-n fapte, ar fi trebuit s-o ia în braţe, s-o sărute, s-o strîngă la piept pînă la istov şi-apoi s-o trîntească cu capul de toţi pereţii. Să nu mai vadă tisul ei cu dinţi frumoşi şi albi care-i stă aşa de bine, care-i atit de provocator, de senzual. Un alt George în el, fiinţa lui, eul lui biologic, se ridica dc spaima şi de tămie, fiindcă nu vroia să se distrugă. Structura sănătoasă a lui George se constituise în legitimă apărare şi se ridicase hotărîta, interpunîndu-se între George şi Gaby. George era decis să se ia în mîini. in fond excesele ÎI ajutau, slăbind şi pălind mirajele imaginaţiei şi ale tentaţiei. 174 Era o scăderc uimitoare a facultăţilor lui, şi pe care cei din jur începuseră să o observe. Este adevărat că din instinct George evita acum toată lumea, ise izola, .aproape se ascundea, Din cauza slăbirii nervilor şi a oboselii, ajunsese să sc complacă în surea lui de depresiune, să aibă o neagră viziune a vieţii, un pesimism tragic, o apatie detestabilă. Acum George revenit, relua contactul cu realităţile ne-turmentate de narcoze. îşi regăsea dosarele şi punea mîna pe ele ca pe nişte realităţi. Toate în jur erau reale, aşa cum sînt nu numai nişte apariţii de vis. Gaby îi anunţase, aşa, din senin, că pleacă pentru o lună la Predeal, Niciodată nu fusese vorba de aşa ceva. Noutatea i-a fost anunţată Ia telefon. IJrobabdi că instinctul lui Gaby simţise că are nevoie de mijloace mai tari. Şi plecarea brusca la Predeal era în adevăr o lovitură care ieşea din comun. Toate capriciile şi mizeriile pe care le făcuse pînă atunci eran fleacuri. George rămase trăsnit. Dorinţa lui de a vedea mereu pe Gaby, de a o şti aproape, de a-i putea vorbi oricînd, de a alerga la ea în orice oră, ziua sau noaptea, a primit prin această contrariere, prin ridicarea unui obstacol de netrecut pentru mult timp, o teribilă exasperare şi o cruntă 'biciuire. Aceasta n-are să se întîmple niciodată, gtfndi George. Dar Gaby totuşi a plecat, A plecat fără ceea ce se cheamă „o despărţire". George, singur, disperat, căuta zadarnic să refacă din amintiri multe ultima ei imagine, cea de pe urmă a lor întâlnire. Garsoniera era încuiată. Nu rămăsese nici ceva din cadrul dragostei lor. Gaby nu mai era în 'Bucureşti. George oscila nesigur, extremist, între o disperare fără margini 'şi un sentiment în sfîrşit de eliberare. Atunci pentru cea dintîi dupa-amiază în care era singur, cu toate puterile lui de rezistenţă adunate, se regăsise. A doua zi, la ora obişnuită de birou, telefon. — Vorbiţi cu Predealul. 175 — Alo ? Predealul, alo ! Predealul ! — Vorbiţi vă rog. Glasul lui Gaby se auzi parcă la o distanţă colosală, disperat şi singur* amestecat cu -alte glasuri mai slabe care vorbeau în acelaşi timp. George era iar pierdut* Impresia aceea de singurătate, de izolare, de depărtat, pe carc o avu din receptor, îi sfîşie inima şi-i provocă o mare milă şi înduioşare pentru Gaby, care era atât de singură. — Alo ! Alo ! Gaby, Gafcy. — Da, da. Eu sînt. Să-ţi fie ruşine. Nu mi-ai dat un telefon, un preaviz. Aşa mă iu-beşti! Eu trebuie să te chem ?! — Dar, Gaby de-abia ieri ai plecat. Nu am... — De-abia ieri ! ! Aşteptai poate să treacă două săptamîni ca să binevoieşti să-mi dai un telefon. Frumos ! — Gaby, draga, dar asta nu înseamnă că nu te iubesc. — Lasă-mă cu iubirea ta. Dacă m-ai fi iubit cît dc puţin, azi ai fi venit aici să mă vezi. Toată dimineaţa am crezut c-ai să vii. Dacă mă iubeai... — Am să; vin.,, scăpă vorba George, sincer în clipa aceea. — Cftnd ? Cînd ? Vii mîine ?! — Da. Mîine. Cum scap din tribunal. — Ah revoir• A demain. George lăsă receptorul fără să ştie în clipa aceea ce anume este în eL Da-n clipa următoare izbucni bucuria dc a o revedea pe Gaby, de a fi amîndoi o noapte la Predeal. Şi e lună plină M Ca un copil, care a aflat că mîine nu se învaţă, strînse dosarele, închise geanta lăsă totul baltă. Lucrurile se întoarseră într-un minut, iarăişi, cu totul. îşi simţi pieptul plin de bucurii şi nerăbdare, ca la prima lui întîlnire. Se uită le ceas. Era de-abia ora patru, Pînă mîine e o( eternitate. Ce are să facă pînă mîine ?! Nu se putea doar gîndi la nimic altceva. 176 Lui George îi fulgeră prin cap o idee : Să plece imediat. Ce surpriză!! Ce bucurie colosală!! Trei ceasuri cu maşina. La şapte e acolo. Exact pentru masă. Gaby ! Şi George 'sc surprinse pronunţîndu-i munele. Scrise repede, pentru orice eventualitate, oîtcva rînduri lui M-îutelu, şi plicul îl aşeză la vedere pe bir om. Mîine nu sre nimic important. S-ar putea ca el să nu sc înapoieze. Vorbi cu primul şofer de taxi din colţul străzii. — La Predeal V. Acum ?! se întreba el cu mirare. Şi se uită la ceas. E tîrziu. — Ce-i aceea tîrziu ?! Hai, hai ! — Dar n-a>m benzina. — Punem la Băneasa, Şi George porni fericit ca un copil. Soarele inunda cîm-pul bogat. Fermele din marginea şoselei spre Ploeşti, de o parte şi de alta* erau deschise, locuite. Se vedeau automobile în faţă ; femei în haine colorate pe scaune de pînza... Toată lu-mea-i apărea lui George, fericita, fericita... Şi el care îşi îngroapă viaţa în aerul închis din tribunal. E un prost. Asta c viaţa. George privea, cînd spre dreapta cînd spre stingă, pei^ sajul care curgea repede în urma şi fredona fericit. Mai repede decît mergea, nu putea să meargă. Ideea aceasta îi calma nerăbdarea. Merge, aleargă, 70 kilometri pe ora.- 80... va ajunge. Va vedea-o acuşi ; în seara aceea, în noaptea aceea. Ce putea cere vieţii mai mult ! Şi George urmări tot drumul, socotind kilometrii şi spu-nîndu-şi : am făcut un sfert de drum... o jumătate... am trecut de jumătate.-. La capat era Gaby. Şi venea pe neaşteptate. Bucuria va fi cu atît mai mare. Ce surpriză !! CSmpina, Breaza, Sinaia... Nerăbdarea creştea cu oît se apropia mai mult. Parcă ar fi voit să sara din maşină. „Ce prostie*' îşi răspunse singur la ideea asta. 12 — Scrieri, voi.. 4 — c. 1/711 177 Trecuse de Azuga. Şoseaua urca prin marginea pădurii care cobora de sus, din nevăzut, pînă -la şosea. Seara venea uşor pe Valea Prahovei ca o apa. Aerul începuse să fie rece. George închise -geamul. Se simţea întărit de drum, de aer, de privelişti; Avea senzaţia câ pieptu-i este plin şi puternic- O stare generală de fericire îi inunda toată fiinţa. Avea înaintea lui o nouă bucurie. Pădurile erau albastre : decorul fericirei lui. în asta-seară se va plimba cu Gaby prin pădure ; vila ei era tocmai sus, spre Timiş, Ia margine. De-acoîo înainte, şoseaua cobora şerpuind pe vale* Şuierul se înălţa conturat precis, luminat de soare dinspre apus, pe cerul senin. George se pierdea cîte puţin în această contemplare, carc îl fura ca un vis, şi iar revenea la gîndul central, copleşitor : în zece minute are s-o vada- Acum •şoseaua se lumina prelung înainte, cîteva automobile veneau în sens contrar, lunecînd parcă. Le văzu întîi din profil, apoi, după o cotitură, din faţă, mici, crescînd încet. Gînd treceau pe liîngă automobilul în care era el, se auzea fîşîitul lin pe asfaltul şoselei, şi un curent puternic intra prin geamul din faţă. — Mai încet, te rog, spuse George şoferului, Cîteva vile veneau parcă leneş în calea lor, în dreapta şoselei. Una, două, trei. A treia era vila unde sta Gaby. Automobilul intră cu greu pe un podeţ striîmlb spre un mic platou al vilei care domina toata valea Timişului. George avu un sentiment de uşurare. în inconştient, fusese tot drumul urmărit de teama să nu. se întîmple ceva care să-l împiedice să ajungă. Revederea şi surpriza erau parcă prea frumoase ca să se poată realiza aşa cum le visase el. Şi nu se întî-mplase nimic. Ajunsese- 17 8 Gînd sări jos din automobil, .fu izbit de măreaţa privelişte. Piatra Mare, Şuierul, se ridicau uriaş în apusul de soare. Şi peste tot era o linişte adîncă. Valea Timişului se cufunda in propria ei umibră. Misterele începuseră să plutească pe-acolo, pe dedesubt. George avu o clipă gîndul că peisajul acesta era la fel şi-acum două mii de ani, cu aceleaşi profiluri, cu aceleaşi stînci albe cu crestături de monştri. Era un decor etem, străvechi, pentru dragostea lui de-a-tunci. Ajunsese ! Acesta era gîndul careul domina. Dar dacă Gaby nu-i acasă ? Această îndoială îi întunecă fericirea şi-i umbri mintea, întrebarea şi bănuiala aceasta, răsărite din senin, îl umplură de spaimă, şi George grăbi paşii spre terasă. Vila era întoarsă cu spatele spre colţul şoselei, şi cu faţa spre Valea Timişului. Terasa înainta ca o sccnă, şi după ea începea coborîşul prăpăstios şi repede* şi brazii se vedeau numai din vîrf, ca dintr-un funicular atîrnat pe sîrme. George se simţi neobişnuit de emoţionat. După colţul vilei, dădu în plin de acci carc stăteau pe chai$e-long-\ir\ în semicerc, pc terasă. Gîtcva persoane se treziră deodată cu el înainte şi-l priviră mirate şi -surprinse, încetînd 'brusc conversaţia. George se roşi fără sa vrea. Se simţi stingherit dc parcă toţi -cei de-acolo ar fi cunoscut marea taina a vieţii lui şi l-ar fi surprins pe neapşteptate. — Bună seara, rosti, cu o voce nesigură. Gaby, care era aşezata pe-un fotoliu de pînză cu spatele spre locul de unde apăruse George, îi recunoscu glasul înainte de a-1 vedea. întoarse capul peste umăr, cu un aer sever, se ridică şi porni în întîmpinarea lui George, care, încurcat, se oprise în loc. Gaby ţinea capul mai ridicat ca de obicei* Mersul ei avea numai, aceeaşi senzualitate în legănatul lui plin şi ademenitor. Dar pe faţa lui Gaby nu a;paru nici o clipă lumina bucuriei şi zîmbetului ei, care-i da o neînchipuită strălucire şi viaţă. George îşi dădu seama de-abia atunci, într-o clipă, că Gaby serioasă are altă figură, e o altă femeie, cu un aer aspru şi dezagreabil. Gaby veni spre el, îi întinse mîna şi, fără să spuie o vorbă, porni înaintea lui, ca să-l conducă spre uşa de intrare. George merse în urma ei nedumerit, plecînd uşor capul ca să nu se lovească de sus, cînd intră prin cadrul uşii. De îndată cc înainta doi paşi în odaia ei, Gaby sc opri şi se întoarse cu faţa spre intrare. George se opri, pironit, şi el. Totul se petrecea atît de neaşteptat, atît de altfel decît îşi închipuise el, îneît George nu mai putu desluşi în el stările de suflet. Tot entuziasmul din ccasurile petrecute pe drum îi îngheţă, în faţa unui neprevăzut. Gaby îl privi din cap pînă-n picioare, cu severitate şi asprime, şî-i spuse atît: — De ce-ai venit ?! — Dar, Gaby, tu mi-ai spus să vin, — răspunse George nedumerit. — A a ! Sigur. Dacă -nu-ţi spuneam eu n-ai fi venit chiar dacă aş fi murit de urît aici, singură. — Dar, am venit, Gaby. — Ţi-am spus să vii mîine, nu azi. Azi mă deranjezi. Tocmai trebuia sa plec la Braşov... — Gaby, am vroit să-ţi fac o surpriză, o bucurie. Eram aşa de fericit alergînd mai repede spre tine ! — Nu-mi plac surprizele... Nici copilăriile».. Şi Gaby se întoarse spre fereastra. Geamul era deschis. în cadrul ferestrei se profila departe un tablou măreţ. 180 — M-aî compromis... Nimeni n-a fost prevenit. Pe faţa ei: se citi contrariere şi enervare. George fu deodată conşticnt de cruzimea şi de absurditatea jocului. Era prea mult. Fusese aruncat prea brusc, de prea sus. Sîngele îi măvăli în obraji; capul îi vîjîia, tîmplele f se zbateau, ca şi cum cineva ar fi bătut cu pumnii în ele,, repetat şi exasperant. Fu cuprins de o furie violentă. Se simţea ajuns la limita. E prea mult. Ar fi vroit să-i strige toată indignarea şi toată revolta lui, să-i arunce vorbe tari, tot adevărul care* clocotea în el. Dar nu putea să strige acolo* Şi ar fi vroit să urle- George îşi încleşta pumnii, strînsc din dinţi şi cu apriga hotărâre cu care ar fi asasinat în el pe cineva, privi încă o dajtă înamteia lui, în vid, şi fără să spuie un cuvîm, se-ntoarse-şi ieşi. •Curentul izbi uşa brusc cu o pocnitură teribilă. George nu mai văzu pe nimeni pe terasă. Nu mai văzu nici1 Piatra Mare> nici munţii din jur. Mergea repede cu capul înainte, ca şi cum ar fi fost hotărît să se arunce într-o prăpastie şi-i era teama să nu se răzgîndească. Urcă în «taxi. Şoferul îl privi nedumerit. — Ne-ntoarcem. — La Bucureşti... domnule avocat ?! — La Bucureşti. Peisajul în jur era absent. George călătorea prin noapte şi prin vid. Tremura tot. Ce teribilă incapacitate de a se gîndi! Acum nu mai fugeau în urmă brazi, case, păduri, ci cioburi de amintiri, de înrfmplări disperate şi fără legătură, idei uitate de demult... Simion... Simion... „Cine-i Simion ?L." întreba singur. „Obsesia", „obsesia..." 18* Da-n locul unui gînd de crimă, un tainic şi puternic sentiment de revoltă copleşi sufletul pur şi rănit a lui Geoirge. Hotărît lucru, — George nu putea înţelege cum poţi omorî din dragoste. Tîrziu, noaptea, pe cînd taxiul trecea de la Băneasa, cînd George zări luminile Bucureş ţiului se trezi fredonînd, eliberat- Dar era o melodie tristă, care nu semăna nici una cu alta, nescrisă de nimeni, poate atunci compusă de el. XXII în infirmeria închisorii erau doi bolnavi, un tuberculos, Vasile Ciuraru şi Varvara, care contractase o pneumonie. Ciuraru era un om neînsemnat, şters. Se pare că fusese închis dintr-o eroare judiciară, dar asta n-are importanţă. închisoarea nivelează pe toţi. Asemenea ierarhii şr deosebiri, pe asemenea criterii, nu sînt cunoscute acolo. Fireşte, sînt deosebiri şi clase, dar acelea, ca şî în afară, sînt după avere. Regimul social îi urmează cu toate nedreptăţile lui, care acolo apar şi mai acute, şi mai grave, Vasile Ciuraru era un deţinut sarac. El avusese tocmai o zi proastă, cu tusa continua şi teribilă, după o hemoptizie gravă. Acum dormea istovit. în coşul pieptului lui, la care puteai număra coastele regulat, ridicate în sus ca nişte gratii, se zbatea cumplit respiraţia. Ai fi crezut că înăuntru este strîn-s, chinuit, un vultur care încearcă să iasă, să-şi ia zborul, şi aripile lui dedesubt se zbat lovind şi umflînd coşul pieptului. Costel era mulţumit că Ciuraru s-a calmat şi doarme* Cel puţin nu mai simte nimic ! Cine $tie unde era el plecat acum ; în ce lume hălăduia sufletul lui fantomă ! Ciuraru era acum un absent, un inexistent, un lucru, mai puţin dedt im lucru. El nu mai exista nici în conştiinţa lui. 182 Nu mai exista în nici o conştiinţa. Singura lui legătură cu viaţa, din ceasul acela, era prin procesul mintal al lui Costel, prin conştiinţa lui care-1 înregistra. Pieptul lui Ciuraru se zbatea tot mai cumplit. Apoi începură să se agite picioarele, capul se apleca pe-o parte şi pe alta. Tot trupul era scuturat şi agitat de convulsiuni. Părea a fi un trup legat burduf, care încearcă şi face eforturi disperate ca să se elibereze. Sforţări în vid. Poate se înăbuşea. Aerul jiu mai intra înăuntru dătător de viaţă. Plămînii sc blocaseră lipsiţi de elasticitate, duri. Suflarea lui Ciuraru începu să fluiere într-un fel de tînguire prelungită, uneori cu accente de mirare. Nu ştiu cc vînt cumplit nu-şi găsea loc prin tubul gîtului. Spasmele crescură, braţele se aruncau în lături, bătînd pieptul se ridica amarnic, gata sa sc rupă de trup, şi vulturul dinăuntru să se înalţe. Şuieratul respiraţiei avea ceva din aspiraţiile forţate ale unui piston de locomotiva veche. Şi după o- ultimă încordare, totul căzu afuridîndu-se în? sine, greu ca un plumb. Şi pe urmă calm şi tăcere. Vulturul murise înăbuşit, fiindcă n-a putut să iasă. Locomotiva veche s-a oprit, obosita, gî-fîind. Parcă de-abia numai atunci s-ar fi făcut noapte şi-ar fi început gîndurile să umble singure prin linişte. Costel căută sa-şi mute privirile în altă parte. Sta şi el întins pe unul din paturi, de cealaltă parte a drumului care le despărţea în două rînduri paralele. Pînă atunci capu-i era aplecat pe-o parte, spre acolo unde era Ciuraru. Acum îl întoarse şi privi spre plafonul dat cu var. în colţul dinspre ochiul geamului, un păianjen cfo un bob de piper, cu picioarele lungi şi fine, îşi ţesea pînza. Costel îl privi mult. Parcă păianjenul ar fi croşetat cu firele acelea ale lui. Vie în odaie mai era Varvara, femeia aceea voinică, animalul de muncă al penitenciarului. Costel o uitase pînă atunci. 162 Varvara dormea liniştită. Se vedea că picioarele ei se bătuseră prin somn, căci pătura care o acopcrea era acum dată la o parte, de-a lungul patului. Cămaşa de cit era mototolita şi udă de sudoare- Trebuie sa fi avui încă o tempera-tură mare* Trupul Varvarci se arăta în toată goliciunea, impudic, cum sînt numai cadavrele. El avea însă acea culoare, acea atmosferă specifica corpurilor vii. Pielea era întinsă, vinele se vedeau zvîcnind. Trupul se simţea şi cu ochii> cald, fierbinte. Trupul Varvarei era bronzat, înnegrit. Varvara era ţiganca din parxea gropilor lui Outau. Sînii moi cădeau, atîrnînd în laturi ca un mîl. Dar coapsele, pulpele erau ferme, puternice şi poate ademenitoare, Pîntecele* mai evident decîţ pieptul, se ridica moale, regulat, în ritmul unei respiraţii repezi. Aşa cum era aruncat pe pat, trupul Varvarci apărea grotesc şi caricatural. Gostel îşi ridică bustul, cu capul sprijinit într-un cot ca să-I poată privi. Şi îl privi îndelung. O vagă reverie trebuie sa se fi amestecat în priviri:, căci ramase pe gîndurL. Ehei! Obsesia !! Costel privi cu groază şi dezgust caricatura concretă a idealului lui de viaţă. Podul palmei lui, care mai purta amintirea dezmierdărilor de demult, şi degetele lui ca de pianist cu mare sensibilitate, care cîntaseră pe-o claviatură de nimeni văzmă, se mişcară încct înuvun gest obişnuit, ca şi cum ar fi dezmierdat ceva în vis. Şi Costel întîi surîse amar, apoi începu să rîdă cu hohote, nestăpînit, ca un actor prost într-o piesă proastă, ca un clovn care face haz. Totul sombra în clipa aceea într-o pantomimă grotescă şi sinistră. Un straniu şi penibil faliment. In Costel se deschise o mare senzaţie de gol şi inutiL Fără nici o oglinda abjectă, în acea impudică şi urîtă realitate, tot ce realizase Dumnezeu mai frumos, era crud ridiculizat. 184 Costel sari din pat şi trase pătura cu ură şi groază peste trupul fierbinte al Varvarei. Dar mai întîi puse palma pe coapsele ci care ardeau ca un jar. Alături chipul lui Ciuraru parcă rînjea. Murise doar î! Te pomeneşti că nu murise şi asistase la toată scena aceea de confruntare între Costel şi caricatura hidoasă a „Obsesiei". Ciuraru murise însă. Ca să scape de rînjetul lui, îi trase pătura peste faţă. In Costel, procesul dura de mult. Acum era gata. Hotă-rîrea cea mare o trecuse asupra altora. El avea ceva de făcut fără curaj : numai să meargă. Nici celuilalt nu-i trebuia curaj ; mai degrabă, frică. După ierarhia de lumi din capul naiv al Ioanei, Costel era şi el din lumea cea mare, din lumea universală- îl mînau probleme universale. Şi Ioana era din lumea universală. Cum de nu s-au întîlnit ?! Şi Ion Pătraşcu era din lumea cea mare. în microcosmos se zbătea penibil, oscilînd penibil între două ficţiuni, aparent la poli opuşi, între un fel de suferinţa adîncă şi disperată şi o fericire plină dc exaltare, Gaby şi George. Dar Iui Costel îi erau necunoscute acestc compartimente. Iar dacă le-ar fi cunoscut, i-ar fi fost total indiferente. „Totul trebuie să fie simplu", gîndi el. Trebuie să ia puţin aer. îşi puse halatul alb de medic. Deasupra inimii avea cusută o cru.cc roşie. Pe culoar auzi îndată paşii rari ai gardianului. — Ce faceţi, domnule doctor ? — Vreau să ies puţin în curte. Simt că mă înăbuş. Am nevoie de aer. A murit Ciuraru. Nu mai pot sta acolo. E o nebunie. Şi Varvara... — A murit şi Varvara ?! întreba gardianul mirat. — Nu. Varvara e vie. Nu asta am vroit să spun. Altceva ! Gardianul deschise încet. 185 Afară, Costel se simţi deodată acoperit dc cer şi stele. Intrase în lumea lui, în „lumea cea universală*. Aceasta a fost ultima senzaţie. în podul palmei stingi* în vîrful degetelor sensibile, se mişcau amintiri, ondulau... parcă un trup minunat, în miniatură, sc scula din morţi şi se întindea. Costel grăbi paşii. Strînse tare pumnul stîng. Porni fugind spre zidul de centură. Zări la colţ, sus, ghereta santinelei ca o spînzuratoare. Apucă spre ea. Un o-m alb, o stafie* un om de cretă... Santinela trebuie să-şi facă datoria. Santinela dormita în gheretă. Costel începu să urce scările spre ca. Paşii lui trosneau vroit tare, sonor în liniştea nopţii. Costel îi auzi: zdup, zdup, zdup. Santinela se trezi besmetică. — Cine-i! Cine ?! Stai. Zdup, zdup*.* O lumină bruscă scapără în noapte* Cum ai aprinde un chibrit. Detunătura răsună suibt tot ccrul. Apoi akele : Un foc, două trei... un încărcător, la şir, repede... repede... grăbite. Ciuruit de gloanţe, trupul lui Costel se rostogoli pe scări» cu capul trîntit de trepte, pînă jos» D:in celula numărul unu, în care fusese (încarcerată în ziua aceea, Ioana auzi cu spaimă cele cinci focuri de armă. Ce-o fi fost ?!... Şi încremeni, ascultînd atentă... Se dădu alarma. Şeful de post şi gardienii putură să vadă în noapte, la lumina unui felinar fumegînd, crucca roşie pe inima „domnului doctor'*. — Domnul doctor !? sc mirară ei, cu mina la gură, în-trebîndu-se unul pe altul. Şi nimeni nu înţelese nimic. OAMENI DE LUT Roman 1947 I Un fulger repede sfî^ie neregulat cerul negru la miazănoapte, ca-ntr-o experienţă de reclamă luminoasă la care s-ar fi ars siguranţa. O creangă subţire şi stilizată arse cu toate ramurile ei uscate, aprinsă strident, şi deodată se stinse scrum. Deasupra pădurii de stejari bătrîni de la Buriaşi se ridica tot mai înaltă o masă de nori negri, prin unele locuri tiviţi cu un alb violent. Rotocoale mari se îmbulzeau, aruncîn-du^se unele peste altele, ca un fum dens, de parcă undeva, d'gdesuibt, după orizont, ar fi clocotit subteran. Se şi auzeau departe, surd, bubuituri necontenite, cu zgomote inegale. Parcă se dărîma ceva subt păoiînt şi se auzea deasupra. Vuietul era de hrube care se surpă la intervale mici* Alt fulger, şi apoi altul luminară alb întunerecul care acoperea satul cu două ceasuri mai devreme. De-abia începuse scara aceea de iulie. O bucată de vreme, fulgerele mici nu se văzură, mistuind în depărtări crenguţele lor de panouri japoneze. Cerul numai se lumina, şi îndată iarăşi se scufunda în întuneric, aşa în cît s-ar fi putut crede că pe undeva, la orizont, este un port subt furtună, şi un far gigantic luminează în spasmuri, depărtările. Norii masivi alergau repede, se învălmăşeau grăbit, se încălecau unii peste alţii într-o fugă dezordonată, ureînd tot 189 mai înak şi tot mai ameninţăt-or peste cîmpuri şi sat. Era subt cer o marc alergătura apocaliptica, prinsa de o panică nebună. Pe urmă, fulgerele au început să se vadă bine cu biciurile lor de foc cu multe şfichiuri, alungind din urmă, năprasnic, cu o mînic supranaturală, munţii clocotitori ai norilor negri. Pe zare, lava aceea plutitoare, neagră şi revărsată, se răs-pîndea în lături, cuprinzînd tot mai mult, pînă peste ogoarele de la apus, de la Buitimanu. Această goană din văzduh se răspîndise ca un suflu rcce şi pe pămînt, gonind din urmă repede, spre case şi adăposturi, oameni şi animale. Furtuna tălăzuia vîrfurile înalte şi voinice ale stejarilor din pădurea Crainici şi apleca pînă la pămînt> moale ca pe-un păr negru şi despletit, salcîmii de pe marginea drumurilor, care păreau că sc pleacă şi sc ridică, dînd pletele peste cap şi înapoi, în repetate şi chinuite mătănii. Un vînt rece fîşîia prin porumbi, furios, în răstimpuri. Venea furtuna. Norii, acum mai aproape, erau vineţi, de un vînăt de primejdie mare* Satul sc făcuse mic şi aştepta. Pe casele acoperite cu stuf, vîntul zburlea paiele bătătorite de ploi şi timp, şuierînd sinistru prin ţevile de fluier luciu ale stufului de Ia streşini. Vitele de la im aş, lăsate în voia lor, se grăbeau spre case. Cloştile se îndreptau cloncănind spre uşa tindei, cu puii ţipînd după ele. Numai raţele întîrziaseră, albe, pe apa înăsprită de valuri tremurate ale iazului. Lumea satului, cu toate vietăţile, părea tot mai mică, mai neînsemnată sub grandoarea naturii dezlănţuite. Timpul fusese şi el încurcat- Părea că furtuna mînase în neştire şi învîrtise cu vreme cu tot şi minutarele ceasurilor, aducînd pe pămînt în acele locuri, o noapte timpurie, un fel de jioapte artificială. Asta sporise atmosfera de panică, nervozitatea tuturor vietăţilor, izolînd cu sine şi mai mult pe 190 fiecare. Toate gesturile erau mai repezi* toţi erau grăbiţi. Pupilele ochilor se măriseră fără voie şi umblau în gol după ceva de care să se fixeze. Oamenii, pînă atunci aşezaţi, care-şi căutau lent de treaba lor, s-au simţit deodată ca rătăciţi, ca într-un fel de stare de bejenie şi de sfîrşit de lume. O furtună, chiar ca aceea, nu era ceva neobişnuit, şi totuşi, de fiecare dată, toate vietăţile îşi pierdeau puţin firea şi se simţeau cuprinse de o mare grijă şi teama. Fulgerul lumină mai lung, apoi iar şi iar. Nu ştiu ce uriaş ar fi scăpărat să-şi aprindă universul lui, şi iasca de pe amnar tot nu se aprindea. Uriaşul scăpă-ra tot mai des şi mai nervos. O clipă, lumina stridentă învălui toată casa şi curtea lui Vasile Voicu, din satul Româneşti. Un fulger scoase în plină lumină peretele alb de var al casei lungi, aşezată perpendicular pe drumul care duce în pădure. Chenarele roşii dc la ferestre şi de la cadrul uşii părură ca de foc. Măndica, fata lui Vasile Voicu, era în curte şi văzu casa în lumină ca de lună, o olipă ; la fel : şura, pătul-ul, grajdul. Dar parcă nu aşa de bine, fiindcă lumina îi orbise vederea. Fulgerul iar scăpară, şi se văzu : vaca subt st-reaşi-na grajdului, cu ochii care sticliră mari şi violeţi ; porcul, care se zbatea legat. Fulgerul iar scăpară : o pisică păşea grăbit spre bucătărie ; un porumbel vînat, strein căzu pe acoperiş, speriat. Pădurea, în fund, se auzea mugind ca o mare agitată. Uneori se auzea Trosnituri sonore de crengi care se rupeau. Se auzeau şi scîrţîituri de trunchiuri căzute unul peste altul. Vîntul tupila totul la pamînt. Apoi, picături mari începură să se înfigă în ţărîna uscată. Noaptea se înteţi neagra ca un catran, ca o lavă. Picăturile începură să fie rot mai dese şi mai tari. Şi deodată, vărsate de sus, începură să cadă aruncate, zvîrlite cu ciudă şi cu furie. Grăunţe albe de gheaţă ţăcăneau pe ţigle, pe tulpinile pomilor, lovind ascuţit şi repede. Grăunţele albe începură să fie tot mai mari, şi bucăţi 191 de gheaţă începură să sară pe jos, să se înfunde în iarbă, sa sară de pe stîlpii prispei, ţăcănind în geamuri. Piatră ! Bate piatra ! Pămîrmtl deveni repede al'b. Bulgării de gheaţă cădeau lot mai înăbuşit în apa care nu prididea să intre în pămînt şi între ceilalţi bulgări dc igheaţă. în curînd, peste to.t sc aşternu ca o zăpadă aspră şi murdară. Iradierea aceasta, iluminată de jos, contrasta straniu cu noaptea neagră de sus, dînd întregului peisagiu un colorit nefiresc şi ciudat. Tinca, nevasta Iui Vasile, închise uşa de la tindă, ca să nu trăsnească în casă, şi rămase pe prispă, făcînd cruci repezi şi spunînd mereu „Doamne-Dumnezeule, Doamne !" maşinal* cu o- voce egală şi monotonă, clătinînd din cap la dreapta şi la &tînga. Pe Măndica, piatra o apucase în uşa grajdului. Vaca era lipită de perete. Vasile Voicu era încă la cîmp. Măndica sta neclintita. Fulgerele îi luminau în răstimpuri chipul nemişcat, ca pe-o icoană. Un bulgăr de gheaţă mare cît un ou de porumbel, lovit de uşorul rotund al uşii, o pocni în frunte. Măndica tresări. Ea se gîndise la altceva, departe de acest dezastru, care batea tot mai mînios şi care-i sărăcea pe toţi, făcînd fără de folos toată munca lor de-o vară. Pentru sara aceea, cînd cădea întunerecul, avusese o întîl-nire cu Ion la „stejar", Ia locul ştiut, din marginea pădurii. Acum ar fi trebuit să fie acolo. Poate Ion e acolo şi-o aşteaptă. Vîn-tul se-ntorsese dinspre miazăzi, cu mai multă putere, şi grindina bătea oblic, ţăcănind în ferestre, mai tare şi mai des. Măndica se smuci din uşa grajdului, luă în mîna fusta, ridieînd-o pînă la brîu, şi se năpusti spre fundul grădinii, cu disperare. Tălpile goale călcau pe grindină ca pe un pietriş şi simţi răceala de gheaţă pînă in creştet, O bucată de grindină o tăie în mijlocul tălpii. Ceva fierbinte se amestecă mai tîrziu cu frigul. Dar asta numai în -realitate şi în subcon- 192 ştient, căci Măndica nici nu avu timp sa gîndeasca sau sa simtă cele întîmplate. Intra în pădure ca într-un ocean înfuriat, To-tul părea că se va prăbuşi. îşi pusese mîinile pe creştet; le mu'tă pe ochi, pe oferaz, cu degetele resfirate. Parcă însumi Dumnezeu o alunga şi o batea cu pietre. Pentru păcatul pe care doar numai ea singură îl ştia. Şi deodată, brusc, grindina conteni. Dar de pe crengile înalte şi ude mai continuau să cada picături mari de apă, păcănind pe frunzele moarte de jos, în strat adînc ca o saltea, şi pe gheaţa sonoră. Ajunse la stejar. Era udă toată, de ploaie şi dc sudoaie. Cămaşa alba şi fusta se lipiseră ude de trupul ei, care apăru astîfdl desenat, subţire şi mlădios. Părul îi atîrna pe tîmple, pe ochi, pe umeri, ca la o fata de-abia scăpată dc la înec. în pădure, fulgerele luminau mai înfundat catedrala aceca fără de sfîrşit, peste pînza aspră de in a grindinii adunate pe jos- Cînd fulgera, stejarul cel mare părea să aibă frunzele mai negre şi mai severe. Măndica se opri, răzimată de trunchiul lui zgrunţuros cu reliefuri aspre. Căută să-şi stoarcă părut şi îl cuprinse în mînă, strîrtgîndu-l şi apoi lunecînd mîna spre vîrf. Părul moale se încolăcea, apoi se îndrepta docil. Apa se prelingea de pe el pe braţul Măndicăi, pînă la cot, apoi cădea jos, Cînd 'fulgeră iarăşi, Măndica se uita repede jur împrejur- Furtuna trecuse. Fulgerele erau tot mai departe. Tunetul se auzea tot mai surd. «Farul* din portul nevăzut era tot mai slab. Lumina lui era mai mult albastră decît albă. Măn- dica nu zări pe nimeni. Mai aşteptă nemişcată. în jurul ei, pădurea era obosita şi plîngea. Lacrimile ei, tot mai rare, păreau lot mai grele şi s-auzeau tot mai tare în liniştea care se lăsase mai sensibilă subt pădure. Dc jos, de pe pămînt, se ridica o răceală umedă, ca de iarnă. Măndica simţi frig. Se surprinse tremurînd. Poate îi era frică. Răceala ei era dinăuntru, se iradia din tălpi la un l* — Scrieri, voL A — c. 1/711 193 loc cu un fel de pară, de flacără nevăzută, care o- ardea în acelaşi timp. îşi luă pe rînd tălpile în mînă, ca să le încălzească. Apoi scurmă cu piciorul stratul dc frunze uscate din anii trecuţi şi ajunse cu tălpile pe pământul gol, care i se păru deodată moale şi fierbinte. Un abur şi cald şi rece ieşea din picioarele ei. Tremura tot mai mult. Dinţii începură să-i clănţănească fără ca să-i mai poată stăpîni. Fulgerele se stingeau acum de abia ca o părere, undeva foarte departe. Pădurea devenise cumplit de neagră, iluminată numai de pînza albă-vină ta de jos. Acest ncfiresc joc de al'b şi negru crea un cadru de basm şi de mare epopee* „Oare de ce n-a venit Ion ?" se întrebă încet, printre sughiţuri, Măndica* Altă dată, Ion, care era subţire, se ascundea după stejar cînd auzea de departe foşnind frunzele uscate sub paşii ei şi atunci cînd ea, ca şi acum, se răzima cu spatele de trunchi ca să răsufle, fiindcă totdeauna venea cu frică şi alergînd, el o apuca pt neaşteptate, acoperindu-i ochii. „Ghici, cine-i ?K Măndica făcu înconjurul stejarului, ca pentru un ritual, pentru o vrajă. Era doar sigură că el nu-i acolo. Nu departe, se auzi, la intervale, foşnet de frunze şi plesnituri de crenguţe mici. Măndica ciuli urechile ca o sălbăticiune. „Poate vine lom". Trebuie să fi fost numai fuga uniui ielpure care se speriase de prezenţa Măndicăi. Foşnetul în răstimpuri se pierdu tot mai îndepărtat spre inima cea adîncă a pădurii, acolo unde dihămiile au linişte ele între ele, Măndica avu un fior de tremur în tot trupul. Sughiţuri tot mai dese îi smuceau pieptul. Fluieră uşor. Mai făcuse şi altă dată la fel. O singură dată, cînd întfrziase şi Ion fiindcă îl oprise preotul în drum ca să-l întrebe unde se duce. Nu răspunse nimeni. Ceva, pe sus, din vîrfuri, se desprinse şi fîlfîi prin beznă. Dar nu scoase nici un ţipăt, şi Măndica nu putu şti ce este şi nici măcar dacă a fost ceva, vreo pasăre, vreo bufniţă care a zburat, sau numai o închipuire. 194 Măndicăi începu să-i fie teamă. Degeaba mai aşteaptă ! Ion trebuie să fi crezut că ea n-are să poată veni pe o- furtună aşa de mare. Şi porni înapoi» aproape în nesimţire. Noaptea acoperise acum, la timpul său, toate plantele şi roadele nenorocite şi bătute de pe cîmp. în bezna s-ar fi putut crede că totul a rămas ;şi este şi acum ca mai înainte. Vasile Voicu, cu faţa neagră de mâhnire ca pamî-mul, striga mînios şi puternic la poarta, din căruţă : — Măndico ! Măndico ! N-auzi ? Deischidc... Unde dracu eşti ? TJnco ! Tine o, hai ! Mama voastră de muieri ! — Iaca, vin, răspunse ascuţit şi înspăimântată Tinca. — Aha ! Dormiţi! Mama voastră... Hai mai repede, că va ia mama dracului, tîrfelor ! Tinca nu mai scoase un cuvînt. Intră în gheaţă şi noroi şi dădu poarta în lături. Vasile Voicu, mînios, căută prin întu-nercc s-o plesnească peste obraz cu biciul. Vîrful şuieră prin aer şi se înfundă ca un glorte înăbuşit în umărul TLncăi. Ea-şi cuprinse faţa în mîni şi se tupilă. Biciul mai şuieră de cîteva ori pe sus, în vid, ptnă ce căruţa sc îndepărtă şi- opri în faţa grajdului- — Ardă-v-ar focu, ticăloaselor ! Să vie Măndica să des-hame caii. Măndica ! Măndica ! începu să strige tot mai mînios Voicu* Vocea Iui răsună pînă departe, pe deasupra stejarilor din pădure* şi apoi căzu mai moale, subt coroana lor. Măndica se auzi strigata pe nume, ca prin vis. „Poate Ion, rătăcit cumva", care mă caută, îşi spuse ea deodată, plină de speranţa. Se opri pe loc, pentru ca zgomotul paşilor să nu acopere chemarea. — Măndico... Iua-te-ar dracu ! Unde-mi eşti ? Măndica auzi răspicat sudălrmleişi primi batjocura în obraz. Fără îndoială că se întorsese tată-său de la cîmp. Asta se în-tîmpla de multe ori. Măndica fu cuprinsă de o frica îngrozitoare. Şi astă-seară nu mai avea curajul să se întoarcă acasă. 195 Nu mai avea putere, începu să se baia cu palma peste piept, peste spate, ca să se încălzească puţin, ca să-şi re vie* Dinţii îi mai clănţăneau, 5,Ce Dumnezeu ? Deodată aşa de frig, în mijlocul lui iulie ?" — Mama voastră— ticăloaselor ! se auzea tot mai vajnic glasul lui Vasiie. Grindinaşi apucase în marginea satului, şi de scîrbă şi supărare, Vasile Voicu, ca de obicei, se abătuse pe la Costica. După cîteva păhăruţe de ţuică se îmbătase t>un, şi Voicu era rău şi hărţăgos şi fără mila cu ai lui de oîte ori se îmbăta. Adesea îi batea pe toţi şi-i alunga de-acasă. — Ce-aţi venit aici ? Ce staţi pe capul meu* putorilor, ticăloaselor ? Mama voastră ! ! ! Atunci, Voicu lovea în neştire pe cine îi ieşea în cale $i unde se nimerea. Tinca intră 'în casă, fără să spună un cuvînt. Se refugiase, îşi înfundă capul în clidul de perne — zestrea Măndicăi — şi aşteptă să vadă ce are să se mai întiîmple, Se putea întîm-pla oricind, chiar în seara aceea, orice ; chiar s-o omoare. De atftea ori a scăpat numai dintr-o întîmplare ! S-a ferit mai bine. Lovitura, dacă ar fi fost cu 1111 deget mai sus ar fi căzut drept pe tîmplă, şi ea ar fi putut să rămînă moartă pc loc. Aşa, i-a um'flait numai ochiul. Măndica se -gfridi bine şi chibzui că nu se poate întoarce acasă, Voicu lăsă caii înhămaţi şi începu să caute. Cînd Tinca îl simţi tropăind spre prispă şi auzi şi scîrţîkul portiţei de la grădiniţa din faţa casei, se furişă tiptil spre bucătărie, ieşi pe uşa dinspre pătul, sări ,gardul şi fugi. Glasul lui Voicu tuna mînios prin casă : — Ticăloaselor, ticăloaselor ! Am să vă omor J Vocabularul lui Vasile Voicu nu era prea variat* Cuvintele reveneau mereu aceleaşi; numai accentul varia, tot mai crescut, 196 pînă la urlet. Bîjbîind lîngă uşa, dădu de băţul răzimat de perete, cu care Tinca speria puii care vroiau să intre în casă, şi-l luă în mîna. începu să bată cu el pe pat, pe sub masă, trosnind în dreapta şi-n stînga, cu gîndul că în felul acesta va putea da şi de „ele“, de Tinca sau de blestemata ceea de Măndica... Prin întunerec se auzea „trosc, trosc", şi înjurături..* Caii porniră singuri căruţa spre stogul de lucerna şi începură să mănînce. Ronţăitul lor se auzea ca un motiv dc calm, dc universală linişite şi monotonie. Vasile Voicu, după ce mai făcu o dată înconjurul odăilor, căzu pe pat şi adormi, Cîinele se culcă în prag. Uşa rămase deschisă. II . A doua zi, nu sc crăpase încă bine de ziuă şi toţi ţăranii erau pe cîmp, fiecare la o-gorul lui. Fiecare vroia să vadă la faţa locului ce s-a întâmplat cu semănăturile. în ţarină rătăceau şi femeile, nişte nălucc, înfăşurate în ele însele. în urma lor, cu pantalonii suflecaţi pînă Ia genunchi, înaintau din greu prin noroi copii mărunţi, cu părul vîlvoî, cu picioarele subţiri. Cîmpul era plin dc oameni, care umblau fără rost dintr-o parte în alta, de-a dreptul peste haturi. Parcă nu ştiu ce molimă grozavă t-ar fi scos dîn sate. Ţăranii treceau unii pe lîngă alţii fără ca să-şi spună o vorbă. Feţele lor erau încruntate, fălcile strînse, ochii ficşi şi o adîncă expresie de hotărîre şi de voinţă. Parcă ar fi strîns din dinţi. Fiecare se oprea la capătul ogorului său, se uita de-a lungul, se apleca să ia un fir de grîu sau să pipăie ceea ce mai rămăsese din porumb şi apoi sta neclintit şi neputincios. 197 privind la pogonul acela dreptunghiular, ca la un mormînt de demult. Gîndurile nu se puteau fixa la nimic. Nu era nimic de .făcut. în cele cîtcva minute, totul fusese distrus. Cîmpul era copleşit de greutatea udelii şi zăcea greu şl. lins, cu urme de mîl pe lujere, ca după o inundaţie care ar fi cuprins totul- Apa ploii, căzuta repede şi multă, se adunase deasupra pă-mîntului, şi apoi a intrat Înceî-Încet în noroi, lăsînd deasupra un lut luciu şi lins. Parcă, nevăzut şi apocaliptic, oceancle şi mările globului se revărsaseră atunci, pe îmunerec, peste tot pămîntul, şi apoi s-au retras într-un reflux gigantic. Picioarele desculţe ale ţăranilor se afundau în noroi, şi în adîncitura urmei lor, apa se aduna ca îotr~un *ipar, făcînd un ochi gălbui şi murdărit* în unele locuri, regiuni întregi, pe unde ţarina avea o depresiune, erau inundate, şi capetele ciuntite ale tulpinilor de porumb ieşeau deasupra în rînduri aliniate, ca nişte plante maritime carc-ar fi plutit. Frunzele de porumb erau aşa de zdrenţuite şi pluteau, desfăcute în şuviţe, pe deasupra apei inundate, încfit păreau nişte alge şi aveau acea mobilitate sensibilă pe care o au numai elasticele şuviţe din fundul apelor. Grtul era bătătorit, cu ciocul aspru al spicelor vîrît în noroi, cu paiul frânt în mai multe locuri — îngenunchiat, ca oamenii* Numai rareori cîte-un spic se mai ridicase, ameţit dc propria lui aventură, şi clătina un vîrf -secat de boabe, cu dezolare stranie de om pe care 4 doare capul. Frunzele de porumb care fuseseră late, de un verde sănătos de plante tropicale, care marcau cu gesturi largi şi elegante în boarea vîntului, erau zdrelite, ca tăiate mărunt şi subţire, şi atîrnau mototolite în ,nor oi. Luj erele care mai rămăseseră în picioare păreau nişte sorcove mîzgăllit>e, tiîrîte prin apă şi înfipte rar, ici şi colo. Peste tot cîmpul, dt vedeai cu ochii, era o mare dezolare şi o pustiire fără sens* -Cîmpul sta aişa, nefericit, ai el însuşi, 198 încă nedumerit de furtună, fără să-şi fi revenit cfrt de puţin din nenorocire. Şi aştepta... Ţăranii au fost toată ziua peste ogoare, de parcă nu şi-ar fi aflat loc. Numai- la ogorul lui Voicu nu veni nimeni. El rămase singur ca acele morminte la capătiiul cărora de ziua învierii* nu vine nici o rudă rămasă în viaţă. Apa năclăise tot, ca pretutindeni. Vecinii doar spuneau între ei : — Uite şi la Voicu. Ce rîs, ce mînia lui Dumnezeu... Un bîtlan fericit trecu în zbor lent, cu picioarele lungi şi împreunate în urmă, pe deasupra cîmpului năpăstuit, de la lacul Rîioasa spre balta de la Coşniţa, ca o patrulă întîrziată peste împărăţia pustiitoare a apelor. Viaţa măruntă a satului se opri pc loc pentru cîteva zile. Doar toate treburile se raportau neapărat, într-un fel sau altul* la ceea ce era de făcut pe -cîmp. Trebuia sa urmeze tocmai atunci la cîmp munci multe şi grele : cel din urmă prăşit, seceratul, căratul. Nu mai era acum ce prăşi* ce secera, ce căra. Nu mai era de făcut nimic. Oamenii rămaseră astfel fără nici un rost al lor pe pămînt, într-un fel de concediu. Gîm-pul nu mai avea nevoie de ei. Din cauza asta era pretutindeni dezorientare şi nedumerire. Nimeni nu mai ştia de ce sa se apuce. Parcă pînă atunci nu se băgase de seamă cît de organic şi dc total viaţa de fiecare zi a Heicăruiia este legată de pămîni. Acum dintr-o dală, peste noapte, nu mai era ţarină, nici grîu, nici ovăz. Era ca în Sahara. După un timp, ţăranii plecară cu căruţele în alte regiuni, care fuseseră ferite de grindină, ca să angajeze porumb pentru iarnă şi nutreţ pentru vite. Femeile torceau bumbac alb ca zăpada, oinchite în porţi. Nenorocirea trecuse. 199 Vasile Voicu, rămas fără treaba de la cîmp, era şi el mereu liber şi sta mal mult acasă. Viaţa Tincăi şi a Mandicăi de> venise din- cauza asta un iad. Mînios, violent, Vasile umbla toată ziua prin curte, în-jurînd cît îl ţinea -gura, cu ccle mai urîte cuvinte. Oamenii treceau pe drum, întorceau o clipă capul spre casa lui Voicu şi) deprinşi să-l auda vorbind aşa, îşi căutau de drum. Numai uneori, cînd din casă sau din grajdul unde se refugiase se auzeau ţipetele disperate ale Tincăi subt loviturile fără seamăn ale bărba-tului ei, lumea intra în ogradă să-l domolească* Dar atunci, Voicu se înfuria neînchipuit. Faţa lui plina şi roşie, cu vinişoare dese, devenea violetă şi apoi neagră de mînie. — Ce căutaţi aici ? Aici e casa mea ! Ce căutaţi la casa mea ? Fac ce vreau ! Fac ce vreau ! M-auziţi ? Sau nu m~au-ziţi ? Afară ! Afară ! Ieşiţi! Plecaţi de-aice ! — Naşule, nu-i frmos, naşule! intervenea Ion Marin* împăciuitor, dar fără nici un rezultat. Glasul Tincăi nu se mai auzea. Parcă ar fi fost moartă. Ea nu ţipa decît atunci cînd nu mai putea de durere. Altfel, ştia că ţipetele ei îl înfuria u şi mai mult pe Vasile, care ar fi fost în stare s-o ucidă numai să n-o mai audă ţipînd. Tinca era o sfîntă. Chipul ei era numai bunătate, precum faptele ei. Muncea fără preget toană ziua pînă ce înnopta. Casa ei era curată şi albă. Toate lucrurile erau la locul lor. Şi nu era nevoiaş în sat să nu-1 fi ajutat, să nu-i fi dat mălai la nevoie, să nu-i fi dat făină la Crăciun sau oua pentru cloşti, primăvara. Avea şi în chip, şi 111 ţinuta o nobleţă de necrezu/t. Aşa se .născuse. Vasile ? ! Un păcat, o slăbiciune din tinereţe. Fugise cu cl, în contra voii părinţilor, cînd avusese numai 16 ani. Şi oricît suferea, o mîndrie ascunsă şi nobilă o împiedica să lase toiul 200 în voia soartei şi să se întoarcă la părinţi. Acum era îşi prea tîrziu- Avea doi copii, pe Petrică şi pe Măndica. Seara, după ce lumina zilei se stingea, şi după cc mîncau, casa toată rămînea pe întuneric» neştiută în noapte, ca şi cum ar 'fi fost nelocuită. Voicu şi Tinca nu aveu ce-şi spune. Voicu pleca la circiumă aproape în fiecare seară. Tinca, singură, se gîndea neîncetat la Petrache. Propriul ei copil 1 se părea ceva de legendă. Nu-şi putea închipui deioc viaţa lui. Bătut o dată crunt, pînă la moarte, de tată-său, a fugit de-acasa. Şi nu s-a mai întors. III Obosită, udă, speriată, Măndica intră la naşa Eleonora Ticu. Eleonora era o femeie de vreo 45 de ani, grasă, cu obrajii rotunzi şi îmbujoraţi, plină de energie şi de viaţă. în urma unei căzături pe scara de la pod, era şchioapa, şi din cauza asta o găseai întotdeauna în timpul verii pe un scăunel scund la portiţă, iar în timpul iernii pe acelaşi scăunel la gura sobei. Soţul ei fusese veterinar în sat şi murise în războiul din 1917, lăsîndu-i oarecare avere, care-i permitea Elconorei să fie bine îmbrăcată şi să aibă tot ce-i trebuie fără ca să muncească. Ea singură se mai ajuta cu „medicina", căci Eleonora fusese îngrijitoare de spital, şi de-atunci ştia o seamă de leacuri pe care nimeni în sat nu le ştia. Putea lecui răni şi răceli, putea pune ventuze, putea face injecţii şi chiar din toate acestea să-şi creeze pentru ea un fesl de prestigiu de vrăjitoare, care-o făcea cautată în sat şi pentru alte sfaturi. — Vai de mine şi de mine, ce-ai păţit, Măndico, de parcă c?ti o pisica înecată... Ce-i cu tine, ce cauţi âici ? Ce s-a în-tîmplat ? am.ioT0CA v Vî'.S" ' Aşa pomi Eleonora pe întrebări. Măndica, drept răspuns, se trînti pe laviţă şi începu sa plingă. Cămaşa ei udă, lipita de piele, îi contura bine umerii mici şi slabi. — Hai, hai, nu te mai smîrcîi atîta, reluă Eleonoora. Spune-mi de ce plîngi... Măndica mai continuă să plînga un timp, şi apoi, printre sughiţuri, începu sa dea drumul nedesluşit la cîte-un cuvînt: — Tăticu... a venit iar beat.» şi eu lipseam de-acasă cînd a ca2ut piatra... şi l-am auzit înjurînd... şi m-am temut să nu mă bata iar-., nu mai pot, nu mai pot... Propriile ei vorbe îi sporeau emoţia, înduioşîndu-se asupra ei însăşi, aşa cum se întîmplă totdeauna. Şi căzu într-un plîns şi mai zbuciumat- — Ei, şi tu acumaj parcă nu l-ai cunoaşte pe tată-tu şi te-ar fi bătut penitru fntîia oară... Mai ai şi tu puţină răbdare pînă oe te-i mărita, şi-ai să scapi. — Da, da... mormăi Măndica. Alaltăieri m-a trîntit jos în tindă şi m-a călcat cu picioarele. Putea să-mi ucidă copilul... Uxmă o clipă de lungă tăcere şi de-o parte, şi de alta. Mandica rămase înmărmurită cu spaimă dc mărturisirea pe care o făcuse fără voie, luată înainte numai dc teama care o tortura, iar Eleonora nu pricepea nimic >şi avea aerul că n-auzise bine. Numai după un timp întrebă : — Care copil, Măndica ? Măndica nu răspunse, dar nici nu mai plîngca. Eleonora repetă, ridieîndu-se de pe scăunaş. — Care copil, Măndica ? Măndica se răsuci deodată brusc din tot trupul şi sc întoarse cu faţa în sus, ramîmnd tot culcată. Poate nici nu ar fi avut putere să se ridice. — Copilul meu... copilul meu din pîntece, naşă Eleonora. Copilul meu,.. * < / 202 Urmă iarăşi o tăcere lungă, Eleonora se rezimă de sobă şi o privea pe Măndica de sus. Acum îşi dădu seama că ceea ce spunea Măndica se observă bine dacă ştii. Obrajii Măndicai aideau ca focul, şi odhiil ei aveau ceva sticlos şi totuşi întunecat în umbra lor, la lumina roşiatică a lămpii cu oglindă în spate, prinsă în perete, între cele două ferestruici. Eleonora se apropie de Măndica, şchiopătând. De jos, cum sta culcată, Mandicăi i se păru că naşa vine călare şi că e săltata într-o^fea, căci fi apărea înaltă din cale-afară. Impresia aceasta strărui peste margiLmle unei aparenţe trecătoare şi luă aspect durabil de halucinaţie. Da ! Eleonora se apropia călare pe un cal şchiop, care nu se vedea. Numai bustul şi capul cu obrajii rotunzi ai Eleonorei se vedeau, săltînd, săi-tînd pîna la ameţeală. Odaia întreagă sălta şi ea ; salta în sus şi-n jos şi lampa, şi cele două ferestruici opace. Calul nevăzut galopa probabil tot mai repede, tot mai repede, pînă la nebunie, şi odaia şi lampa, şi capul imens al Eleonorei galopau cu el, înainte, înainte, înspre ca, Măndica, să-i cadă pc pîntecc, să-i cadă pe pîntece, să-i ucidă copilul — copilul ei. Puse amîndouă palmele pe pîntece şi apăsă tare, ca să-l apere. Mandica închise ochii, să nu mai vadă atunci cînd calul nevăzut şi Eleonora, cu casă cu tot, au să cadă peste ea. Dar galopul continua şi prin întuneirec, subt pleoapele st)rinse, printre o puzderie de stele mici şi roşii, care roiau din toate părţile, în constelaţii dezordonate. Măndica vroi să ţipe, dar deschise numai gura, fârâ nici un sunet, şi leşină. Calul se opri brusc, prăbuşit peste pîn-tecele ei. Eleonora rămase calmă. Scoase dintr-un dulap o sticluţa de oţet, turnă în palma stîngă şi începu să-şi ifrece palmele, apoi le trecu pe tîmplele Măndicăi şi le ţinu la nas, subt nări. 203 Trupul Măndicăi ardea ca un jar. Parca ar fi dogorit. Eleonora îşi dădu îndată seama că Măndica are temperatură mare şi că e foarte răcită. Eleonora iar mai turnă în palmele ei oţet din sticluţă şi începu sa fricţioneze mîoile Măndica î, tîmplele, după urechi, şi apoi o bătu uşor şi din ce în ce mai puternic peste obraji. Măndica gemu ca înitr-un vis şi începu sa sc mişte. Parcă deschise şi ochii puţin. Eleonora o dezbrăcă ; îi pu-se o cămaşă dgga ei; o culcă cu grija şi o înveli bine. Apoi se duse la dispensar, sa ceară nişte aspirină. Pentru asta, făcu lampa mică. Prin semiîntuneric nu se putea vedea faţa Măndicăi. Numai pieptul ei ridica regulat plapoma grea de lînă. Parcă >şî atunci calul«nă-lucă, văzut numai de ea, continua sa galopeze repede, în ajdftnc, 4n trupul ei, fără să-i fi ucis copilul — colpilul ei. Cine-ar fi fost să asculte ar fi auzit, rar, un'oftat «slab şi profund. Nevăzut de nimeni încă, mai galopa înlăuntrul ei un căluţ mai mic, cu o viaţă, de-abia ca un vas a'l Măndicăi. IV Vasile Voicu se trezi tîrziu, cu capul greu. Obrajii şi ochii îi erau umflaţi de somn. Se aşeză pe marginea patului şi trecu prelins podul palmei peste parul rar, ca să-l netezească* Acesta era un tic al lui, pe care-1 repeta foarte des. Căscă prelung şi zgomotos* încercînd involuntar un fel de melodii. „Oah !£C Se uită încă în pămînt, fără să gîndească nimic, fiindcă nu intrase în realitate. Stăruia în el un fel de prostraţie* ca şi cum cineva l-ar fi lovit în creştetul capului şi încă nu s-a dezmeticit. Apoi întinse braţele în lături, încor-dîndu-le. Le trecu şi pe după cap, bombînd exagerat pieptul. 204 Parcă în felul acesta organele lui se puneau pe rînd şi încet-încet tn funcţiune. Şi asta s-ar fî putut face numai intr-o anumită ordine prestabilită, în gura lui rămăsese ceva amar. Prima senzaţie pe care o avu era o senzaţie de foame. Ar fi vroit să mănînce bine, ceva cald şi acru. Se ridică în picioare şi iar mai întinse braţele, scoţînd un fel de răget prelungit. Capul încerca cu greu să se menţie ridicat. Cădea pe piept, rotund şi bălăbănit. Vasile calcă apăsat spre bucătărie şi începu să caute ceva de-ale mîncării. Nu zări nimic. Răsturnă o oală cu lapte şi privi cu dezgust pata albă de jos. — Mama lor de putori! Tinca ! Unde eşti ? N-auzi ? Şi apoi întrebă, mai încet, ca pentru sine : Iar au fugit ? Cred c-o să-mi scape. Pînă nu le omor nu mă las, şi nu scapă. Mandica ! Măndica ! Nici ticăloasa asta nu-i. Iar m-au lăsat singur, ticăloasele ! Un pui de găină sări de-afară pe prispă, apoi pe marginea ferestrei, şi cînd dădu deodată cu ochii de Vasile zburătăci speriat înapoi. Vasile nici nu-şi aducea aminte de tot ce s-a întîmplat ieri seară. Tinca intră în curte. în aceeaşi clipă, toate orătăniile, din toate părţile, începură un vacarm asurzitor, mergînd înspre ea. Găinile zburau grăbite peste gardul scund care desparte grădina de curte şi aterizau cu zgomot la picioarele ei. Raţele alergau cît puteau, leganîndu-se şi măcăind ; cîinele veni scheu-nînd, iar porcul, care se bălăcea în noroiul de la poarta, înccpu sa guiţe îngrozitor, ascuţit, tenace, prelung, mergînd şi el în urma Ţineai. Toată gloata aceasta amestecată era flămîndi*. Tinca îoa-intă spre şură, cu toată suita gălăgioasă ţinîndu-se aproape de călcîiele ei. 205 Vasile sta în pragul uşii de ia casa, ca un preot straniu în uşile împărăteşti, Eia marţial şi „superior". El privea cu oarecare ironie procesiunea aceea grotescă. — Ha î Ai venit! De ce-ai mai venit ? Puteai să nu mai vii. Tinca nu răspunse nimic. Orice-ar fi spus* ştia bine că l-ar fi întărită: mai rău. Numai miere de-ar fi fost cuvintele ei, Vasile ax fi avut pretext să înjure. Aşa — lăsat în pace — mînia lui se măcina în el, singură. Numai ifaţa îi devenea sta-cojie, vinişoarele roze şi vinete care se încrucişau nenumărate pe nas şi pe obraji se contopeau toate laolaltă, de parcă sîngele din ele s-ar fi revărsat, făcînd o singură pată. Pămîntul era încă ud tare, şi în curtea bătătorită apa mai făcea ochiuri murdare* pe care pluteau paie şi gunoi. Cerul era senin, albastru şi curat. Ochii dui Vasile căzură deodată, buimăciţi încă, peste porumbul din grădină. II văzu hăcuit, în fîşii subţiri, în zdrenţe care atîrnau, călcaţi parcă în picioare şi mototoliţi. De-abia atunci îşi reveni. „Piatra dc aseară !“ Şi Vasile sc înţepeni din tot trupul, sc îndreptă şi rămase multă vreme astfel, ca un zeu barbar. Tinca aruncase în şuiră, ca să nu se înfunde afară în noroi, grăunţe pentru păsări. Porcul se îndesa cu amîndouă picioarele dinainte în treuca lui, deasupra căreia fluturau agitate doua urechi mari şi clăpăuge, iar dedesubt se auzea un clefăit lacom şi o bolboroseală prin zoi. Pc urmă deshămă caii, rămaşi la căruţă încă de ieri seară. Părul pe ei era zburlit, şi capetele le atîrnau în jos, mai grele ca de obicei. Aerul era rece îşi sonor, ca şi cum ar fi venit de pe zăpadă, de undeva dc pe un pisc înalt de munte. Vasile strînse tare din dinţi, şi pe fălcile umflate, rotunde se ridicară două umflături de muşchi încordaţi. Cu capul gol, cu părul rar, vîlvoi, ieşi pe poartă şi apucă înspre sait. în 206 dreapta şi-n stînga drumului, casele erau pustii, şi porţile închise. Rămasă singură, Tinca începu să aşeze prin casă. Vasil-e intrase după nişte ţigări şi în odaia cea mare. Cîteva lapoviţe de noroi ramaseră* ca nişte coji de culoarea cauciucului, pe scoarţele de cîrpe cu dungi multicolore aşezate pe jos. Ea se plecă să le ridice şi le adună cu atenţie î.n palma stînga. Cînd se ridica, simţi ca o dor şalele, şi o durere ascuţită îi trecu prin mijloc. Se îndreptă cu greu, cu o strîmbăt-ură crispată a gurii. Şi ochii ei căzură deodată pe fotografia cea mare a lui Petrache, care atlrna singură pe perete, Petrache !! Bucuria cea mare a Tincăi. Băiatul ci! Cel care n-a mai putut suferi injurii şi bătăi şi a fu-git de-acasă. Sînt atîţia ani de cînd Tinca nu mai iştie nimic de el. Privi fotografia ca pe-o icoană. Fără de voie, mînile ei sc împreunară pe piept de o neînchipuită emoţie lăuntrică, şi ochii lăcrimară singuri, plutind parcă la suprafaţă, bulbucaţi în lacrimile care îi scăldau roată împrejur. Chipul lui Petrache, acelaşi, avea privirea lui sinceră şi dreaptă dc totdeauna, în care uşor se vedea o bunătate şi o înţelegere fără margini. Ochii lui erau căprii şi blînzi. Părul, mai mult blond, era dat pe spate, puţin rebel şi dur. O lavalieră aîtfrna aripile ei ofcosite sub o bărbie proeminentă. Petrache era un tîmăi frumos. Pentru ea, el era băiatul cel mai frumos de pe lume- Poate că şi depămrea, poate că şi faptul că Pctraohe trecuse de-acum într-o altă lume, de care se sfia, crescuse în ea un sentiment complex — de dragoste, de veneraţie şi de respect... Pentru ea nu era nimeni ca Pe-irache. Orice s-ar fi întîmplat, oricît ar bate-o Vasile, oricît ar suferi, şi chiar de-ar fi să moară sub lovituri, ea era fericita, suferea fericită, numai pentru că îl are pe Pctraohe. Ea simţea mereu, în fiecare clipă, şi în absenţa lui, o protecţie sal- 207 vatoare care-i venea de la el. Numai cu acest gînd avea resemnare şi putere să facă tot în casă şi sa sufere tot. — Petrache al mamii... se surprinse spunînd. Era o chemare, sau numai un strigăt de nemăsurată şi ne-stăpînita dragoste ? Era într-adevăr un strigăt de ajutor, sau numai o expresie emoţionată de .gratitudine pentru mîngîierea pe care i-o aducea gîndul ca îl are pe el ?*.. Chipul lui Petrache din fotografie părea blajin, cil ceva etern în odhai lui, ca nişte sîmiburi ai omului. Viaţa de la Bucureştii a lui Petrache îi era necunoscută. Toată dragostea ei- de mamă pentru el se cheltuise imaginativ. N-a putut face nimic cu adevărat şi vădit pentru el. Auzise numai, după fuga lui, că există, că trăieşte. Avea atunci de-abia 12 ani. Un copil! Un copil singur, în Bucurcştiul acela, cît e el de mare ! După doi ani a aflat de la Vasilica, nevasta unui acar din gară, care mergea cu cursa Ia Bucureşti dc două ori pe săp-lămînă, că el l-a întîlnit pe Petrache în gara, că l-a recunoscut, că a vorbit cu el şi că Petrache vindea ziare. Petrache vindea ziare ca să aibă cu ce trăi, şi învaţă carte. Aşa a putut face liceul şi o parte din Facultatea de medicină, pînă ce a intrat extern şi apoi intern la spitalul Filantropia. Dar toată viaţa asta a lui Petrache se scurgea departe şi avea pentru Tinca ceva de întîmplarc teribilă, plină de greutăţi şi de primejdii. Ea se gîndise de milioane de ori, singura, cine-1 îngrijeşte, cine-1 spală, cine-i dă ce-i trebuie cînd e bolnav, De-atîtea ori se trezise dimineaţa din somn după un vis rău şi cumplit cu ideea fixă, precisă că Petrache e bolnav. Da, e bolnav. Şi ce poate să facă ? Unde-i? Cine ştie... Sigur era numai ca e bolnav, că e, bolnav greu, fiindcă îl visase copil mic, îmbrăcat numai cu-o cămeşuica roză, pînă la genunchi — aşa cum umblase el în adevăr cind era mic — şi în poalele cămeşuţei strângea nişte struguri frumoşi, cu bobiţele 208 mari şi roşii ca sîngele, şi-l fugărea o baba, şi el nu putea sa fugă, pentru că-i cădeau strugurii. Tinca plecă din odaia mare şi intra din nou în pustiul dimprejur, lipsit de orice afecţiune sau ataşament, dar lăsă uşa deschisă în lături, poate cu gîndul că Petrache, din cadrul lui, o vede trecînd mereu încoace ş»i încolo după treburi mărunte... V In blocul B de pe bulevardul Brătianu locuia atîta populaţie cît într-un oraş dc provincie. Cred chiar că nimeni nu era în stare să ştie şi sa identifice pe toţi cei care domiciliau acolo. Nici portarul. Adică nici cei 5 portari dc la cele 5 scări : Scara A, scara B, scara C, scara D? scara E. Vreo două etaje erau ocupate de birouri de toate felurile. Pentru ele, intra şi ieşea toaită ziua cine vreai şi cine nu vreai : lucrători, oameni de afaceri, femei elegante. Pe urmă erau apartamentele dc locuit: alături ;.unul peste altul ; în 8 etaje. Cine stătea în ele ? Uncie aveau locatari ficşi, care aveau serviciul în altă parte şi care ieşeau şi intrau în bloc la ore fixe, aproape cTonome Dar mai erau alţii, pc carc-i vedeai sporadic**. Un proprietar de moşie, care urca totdeauna cu un ascensor plin de panere şi pachete aduse de Ia ţară... o damă blonda, zvekă, cu ochii, vii, mereu privind în toate părţile cu vădită teamă şi care de îndată ce închidea uşa ascensorului dispărea aproape fugind pe uşa unei garsoniere*., un domn înalt, gros, cu barbă albă, pe care nimeni, niciodată n-a ştiut cum îl cheamă şi care venea regulat, o data pe săptămînă : joi la ora 5, corect îmbrăcat şi mirosind a colonie bună aşa dc tare, îneît ascensorul rămînea şi el parfumat, ceasuri întregii. Pe cei mai mulţi însă, un observator obiectiv sau un locatar perpetuu dar discret nu-i putea şti niciodată, nici unde se duc, nici ce anume şi pe cine caută. Era o lume anonimă, flotantă. Poate să fi fost printre ei foşti dezertori, oameni de afaceri cu reclamaţii )a Parchet, poate şi cscroci sau criminali cu mandate de arestare emise, pe care poliţia nu-i găsea o,sit aranjînd şi au lăsat toate aşa cum erau şi s-au dus -să se culce. Numai o bufniţă, pe care nimeni n-o vedea, dax care trebuie să fi fost pe grinzile încrucişate ale clopotniţei de lemn de la intrarea în curtea bisericci, se auzea rar, monoton : — Uu... UlL. Căsuţa Eleonorei era mică şi cocheta : o singură odăiţa •şi o tindă. înăuntru, toate erau aşezate cu o preocupare sim- 212 plă, de maniac. Şervetele cu flori la capctc şi franjuri erau aşezate în chip de draperie deasupra cadrului unei ferestruici *nifci. Şi pe pereţi erau aşezare, gîtuite la mijloc în creţuri de cordele roşii, asemenea şervete, cu intenţii decorative. în faţa casei se înălţau drepte nenumărate lujere de nalba, gata să înflorească, şi acum despuiate şi ele de frunze subt bătaia grindinii* Casa Eleonorei era îndreptată, ca toate celelalte de pe drumul care duce )a pădure, cu faţa înspre miazăzi. Luna plină batea drept în peretele alb al căsuţei, pe care proiecta siluetele negre ale nalbelor înalte, ca nişte motive japoneze stilizate şi fine. Deoparte, sub gardul care despărţea curtea de Iorgu Bedreag, lucrator la fabrica de sobe de .teracotă din sat, era improvizată, cu cuptor galben de lut, o bucătărie de vară. La lumina lunii, şii chiar pe întunerec, înainte ca luna să răsară, Eleonora făcuse focul la plita aceea de sub cerul liber, şi o lumină roşietică palpita prin semiîntuneric, făcînd jur împrejur o aureolă roişie, care se zbătea, crescînd şi scă-zînd în intensitate, după cum focul de vreascuri uscate se înteţea sau se stingea. Măndica era întinsă pe prispă, la aer, şi ochii ei, sticloşi încă de febră, urmăreau jocul viu ai flăcărilor zbuciumate, care mişcau umbre mai mari şi mai mici pe scîndurile gardului din fund, şi parcă acelaşi joc se repeta pe pupilele ei, în miniatură. Prin linişte se auzeau vreascurile trosnind pe foc, de parcă cineva le-ar fi rupt în genunchi. Măndica era plină de o nespusa spaimă interioară. Se gîndea şi se gîndea şi nu putea să găsească nici o ieşire. Nu. ştia nimic nici despre Ion. Poate să fi plecat. Echipa lui trebuia să^i termine lucrările şi să se ducă departe, pe Olt, la Slatina, unde era, la fel, de reparat sau de instalat un pod de fier. Febra îi da o stare de slăbiciunc şi de reverie, în care realităţile nu se puteau concentra şi prinde contur, iar gîn- 215* durile lunecau uşor dc la unul la altul, fără cai să poată alege ceva din ele. Jocul flăcărilor suibt ceaun avea ceva de rană care tresare mereu, ca într-un spasm. Mai tîrziu, [focul s-a stins încet-încet. Se mai vedea numai un jar imobil, care s-a făcut şi el cenuşă pe nesimţite, pierzîn-du-se în aceeaşi dulce obscuritate- Acum, răzbătută sus, deasupra saldmilor înalţi dc pe marginea drumului, luna singură domina totul, împărţind contururile lumii în lumină albă şi crudă şi în umbră neagră, în care noaptea era alungată. Eleonora sălta greoi pe picioarele ei inegale în jurul plitei şi al mesei de alături. Mămăliguţa răsturnată apăru aurie, aburind agitat şi învălmăşit în răcoarea scrii. Eleonora a niîncat cîteva clipe, stînd în picioare. Pe Măndica a ridicat-o şi răzimat-o- cu spatele de perete şi i-a pus strachina cu brînză şi cu mămăligă la un loc, în poală. Pe urmă iar a culcat-o cu faţa în sus, şi a învelit-o cu o velinţă aspră, pînă sub bărbie. După ce străchinile şi lingurile au fost spălate şi puse la loc, Eleonora se aşeza şi ea în bătaia lunii pe scăunaşul ei scund. Unul din picioare îi era întins ţeapăn înainte, şi celălalt — îndoit în unghi ascuţit. Spatele era răzimat de stîlpul prispei. Liniştea crescu aitunci şi acolo, aproape. Un greier care trebuie să fi fost în tindă se auzea rar «ţîrrr; ţîrrr" la intervale mari, sporind astfel senzaţia de timp oare stă pc loc. Cele două femed rămaseră aşa tăcute, una lîngă alta. Gîndurile fiecăreia. erau departe, neştiute şi fără mărturisire, ca două mecanisme de ceasornice care merg separat, măsu-rînd acelaşi timp. Era ceva neînchipuit de tainic şi de misterios în acest proces de gînduri proprii, fiindcă pe feţele lor se vedeau gîndurile dinăuntru cum se opresc, cum caută să se adîncească, cum dispar, cum revin. Parcă un cariu mis- 214 serios şi tăcut rodea pe ascuns în capul fiecăreia. Şi amîndouă urmăreau fără să vrea luna. Amîndouă aveau faţa îndreptată spre lună şi ochii ficşi în ea, ca sub o hipnoză de la care nu puteau să se sustragă. Intr-un timp, pe faţa Măndicăi, aplecată în lături spre bataia lunii, se prelingeau lacrimi. Eleonora, rupîndu-şi privirea din discul lunii, o văzu plîngînd. — Ce ai, fetiţo ? Ce te doare ? Spune-mi mie totv tot. Se ridică cu greu şi-i petrecu palma pe frunte, apoi dosul palmei după ureche, pe gît. Măndica mai avea temperatură. Trupul ei ardea tot. Eleonora îi înfăşură macatul jur împrejur şi îl strînse 'bine sub umeri. Eleonora oftă prelung. — Ce-i cu tine, Măndico ? Ce-ţi trece prin cap de-ţi curg lacrimile ? Nu te speria. Mîine ai sa te faci sănătoasă. Ai răcit, Rărită... — Nu de asta, aruncă la întîmplare cuvintele Măndica. — Dar atunci, de ce? insistă Eleonora. Spune-mi mie tot. Poate am să-ţi fiu ide ajutor. O să vedem împreună ce-i de 'făcut. — Ce sa fie de făcut ?... Nu-i nimic de făcut... Gîndul Măndicăi rătăcea în deşert, fără nici o nădejde, la Ion. Dacă nu-1 mai vede !?... Trebuie sa fi plecat. Ce furtună blestemată ! — Hai, spune-mi... spune-mi. Oine-i ? Cum a fost ? Măndica îşi mişcă braţele sub învelitură, dueîndu-şi o mînă ca s-o aşeze pe pîntecc. Asta îi făcea bine, în felul acesta nu se mai simţea singura şi nenorocită. Parca aşa şi-ar fi dezmierdat prin trupul ei, copilul; bucuria şi1 nefericirea ei. Măndica tăcu. Eleonora vorbi iarăşi, după un răstimp : — Hai spune-mi». Nu-ţi fie teamă. Eleonora iar se ridică şi o mîngîie pe frunte. 215 Şi Măndica începu să vorbească încet, şoptit, cu ochii ficşi în lună, hipnotizată, spunînd ca o rugăciune cu glas egal şi stins : — Naşa Eleonoro, nu-1 cunoşti. N-aî de unde să-I cunoşti. E strein. Nu-i de-aici, de la noi. Astă-primăvară a veniit o echipă de la Căile Ferate pentru ca să facă podul de fier de lîngă gară. El era şeful echipei, îl cheamă Ion... Ion Mîndru. E marstru. Aşa mi-a spus eh Nu-1 cunoşti. Nici eu n-aş fi putut să-l cunosc dacă n-ar fi fost întîmplarea. In ziua de Buna Vestire fusesem la unchiul Grigore din Poenari. Spre seară mă întorceam pc jos acasă. Din spatele meu a sunat soneria unei biciclete. Eu nici mi m-am uitat şi m-am ferit spre marginea şanţului. Pământul era ud şi se vede că şi eu am făcut un pas greşit, că mi-am răsucit picioTJul şi am căzu* în şanţ. Cel cu bicicleta a trecut repede înainte, strigîndu-mi : „Noroc, fetiţo !“ Dar pe mine m-a durut piciorul tare şi n-am putut să mă scol. După cc s-a îndepărtat, el a întors capul îndărăt şi a văzut că eu nu m-am ridicat, şi-a tun ci a venit înapoi. A lăsat bicicleta jos şi m-a luat în braţe şi m-a pus pe picioare dar, eu nu puteam pune în pămînt piciorul drepr. A sftat un timp şi s~a gîndit ce-i de făcut, sprijinindu-mă. Şi de durere, mă lăsam în braţele lui. Pe mine mă durea grozav, naşă Eleonora» dar am simţit o mare bucurie să-l văd. Ion era frumos, .naşă Eleonora*.. Măndica se opri puţin, privind mereu în lună. Din urmă venea spre moara cu saci de grîu Ghiţă Van ghclc.,. ştii, cel mustăcios. Ion a oprit căruţa, m-a luat în braţe şi s-a urcat cu mine în ea3 ca şi cum ar fi păşit singur. Apoi a spus să-i dea şi bicicleta. •M-a întrebat unde stau. Vanghelc a spus că ştie el, şi am plecat. Căruţa scutura îngrozitor. La fiecare piastră, la fiecare hop tresăream, încordindu-mă toată de durere. Ion m-a luat atunci iarăşi în braţe, şi mă ţinea ca. să nu ma scuture, aşa cum sc ţin copiii pe braţe la botez. îl simţeam tot, voinic. 216 Iaca» se uită deasupra mea» cu capul aplecat, ca luna acum. Şi l-am văzut bine. Naşă Eleonora, mi-a fost drag de-atunci. Şi-am avut în-crcdere în el. M-a lasat acasă, şi noaptea tîrziu a venit să-mi aducă apa de plumb. Se repezise anume pentru asta la Bucureşti* Apoi venea în fiecare zi să mă vadă şi să afle cum îmi merge piciorul. Şi a venit pînă într-o sîmbată seara, cînd s-a întors tata beat de la cîrcîumă de Ia Costică, şi a început să ţipe şi sa spuie cuvinte urîte : „Iar eşti aici, derbedeule ? Ce tot dai aîrcoale putoarei ? Să te căxăbăneşti de aici, că-ţi rup picioarele, domnişorule ! Afară ! Ieşi afară din casa mea ! Ce-ai vrut, să întorci capul muierilor, marţafoiule ? Crucea şi vas-crisul !“ Ion rămase înmărmurit. Eu am început să plîng. Mama voi să-1 ia pe tata de braţ şi să-l scoată în curte. Tata se smuci cu tărie, şi mama căzu jos* „Păi cum ? Se putea ?! Şi tu, tîrfo ! Amîndouă ! Hai !“ Şi către I011 : «Ieşi, n-auzi ? !K Ion era mai de demult în picioare. Tata se apropde de el, vînăt de mînie* Eu muream de frica. Vedeam cum vine nenorocirea. Ion ridică braţul* Muşchii li erau încolăciţi de-a lungul Iui; Mi-am pus amîndouă mîinile pe ochi şi am ţipat cît am putut : „Nu ! Nu da !“ Şi aşteptam. Aşteptam grozăvia. N-am auzit nimic. Iar nimic. Cînd am ridicat mîinile şi am deschis ochii, tata era răzimat de perete, ca pironit, şi Ion nu mai era în casa. Mama se ascunsese în şură. Că de cîte ori sc întîmplă cîte ceva, oricine o fi vinovatul, daca tata e beat, apoi pe mama o bate. După aceea a plecat şi tata. Eu am rămas singură. Toate se-nfîmplaseră aşa dc repede şi de neaşteptat! In casă şi împrejur se făcuse deodată linişte. Uşa de la odaie şi de la tindă rămaseră deschise, lipite dc perete, în lături. De-afară venea un vînt uşurej, care ridica încet un colţ de la faţa de masă. 217 Atunci m-am gîndit mult, naşă Eleonora, la viaţa mea pe care o duc. O viaţă de cîne! Mai rau ! Cînele nostru, care trăieşte în accea^i curte, pe lîngă casă şi cu aceiaşi oameni, o duce mult mai bine. Tata-i da şi lui uneori cîte-un picior cînd îl găseşte dormind în cale, dar cinele se poate feri uşor, îl poate ocoli şi scapă. Noi nu scăpăm... Sar acu Petrache a făcut şi cl ca şi cînele. S-a ferit... a plecat... s-a dus în lumea lui. Dar n-am putut plcca cu toţii de-acasă, ca sa lăsăm totul părăsit. Cc viaţă ! Am voit şi eu să plec, de-atunei. M-am gîndit iar că mama rămîne singură cu el, şi n-am putut, Dc-acuma, tot trebuie să plec. Acuma, orice-ar fi* nu-i cu putinţă sa mai rămîn. Trebuie să-l apar. — Pe cine să-l aperi, Măndica ? — Pe copil, naşă Eleonora. A urmat iar o bucată de vreme de linişte. Măndica privea tot drepit, nemişcat, în lună. Luna se urcase şi se pornise spre dreapta. Măndica răsucise puţin capul şi privea mai în sus. I se vedea acum sub pupilă albul ochilor. — Şi pe urmă l-ai mai văzut pe Ion ? — După ce s-a întunecat l-am căutat în jurul grădinii. Ştiam că are sa vie. Aşa-mi spusese mie inima. Mă căţăram pe gard, aplecam capul în lături şi fluieram puţin. Tata se-n-torsese iar de la cîrciumă şi dormea adînc. Se auzea sforăind din fundul grădinii. întîi nu mi-a răspuns nimeni. Pe urma am auzit şi eu un iluierat scurt. Şi ne-am întîlnit. Era o noapte tulbure. Nori groşi începuseră să treacă la vale, dinspre pădure. Dar îl vedeam bine. Ochii mei se deprinseseră cu întunericul. Am pus mîna pe el, parcă tot -căutând u-l prin beznă, ca să-l recunosc. Am purtat mîinile pe pieptul lui, pe umeri, pe braţe, pc obraz, prin păr. El mă lăsa să-l caut aşa. Ştia că aşa îi spuneam că-i iubesc. 213 Am simţit atunci toată pufterea lui de bărbat şi am . ştiut că are cine să mă apere. M-am lipit de pieptul lui şi am pus urechea şil obrazul aproape de tot, cum pun doctorii la bolnavi. Dedesubt, sub surtucul lui albastru, îi auzeam în fund inima bătînd. Vaca noastră trebuia sa fete. Şi ca să nu se întîmple vreo nenorocire trebuia să o păzească cineva noaptea. Şi o păzeam eu. Am putut aşa să scap din casă şi să dorm în grajd. Şi l-am putut vedea pe Ion în fiecare seară. Ne vedeam tot la gardul din fundul grădinii. Eu din cînd în cînd dădeam o fugă la grajd sa vad ce mai este, şi iar mă întorceam gîfîind. Ion rîdea şi-mi punea mfna pe inimă, ca &-o mai liniştească. Şi eu simţeam palma Ionii parcă pusa direct pe inima mea, ca şi cum ar fi fost goală, afară. Nu-1 puteam aduce în grajd şi nici nu vorbeam decît în şoapte, fiindcă mă temeam să nu se trezească taita şi să iasă prin ogradă. De multe ori după ce se desmeticeşte noaptea din ibeţie, iese pe afară şi umlblă sub cer, ca o stafie. Noi nu ştia-m ce-i în capul lui atunci. Odată şi-a luat o perna şi s-a culcat pe un lăicer în mijlocul curţii. Spunea că noi vrem sa-1 strîngem dc gît noaptea. Şi Măndica oftă lung. — Şi pe urma ? îndemnă Eleonora. — Noii am fost înţeleşi, eu şi Ion, să plecăm la Bucureşti la mama lui, la casele ei din Bolintin, şi să ne luam. Pe urmă trebuia să o hotarîm şi pe mama să vie, să o scap şi pe ca. Asta urma să fie acum, cînd se termină lucrarea la pod. Dc aceea am şi adus aici, pe-ncetul, zestrea mea, ca să nu simtă tata. Eu ţi-am spus atunci numai că mă tem de el. Dar asta era... îrotr-o noapte, naşă Eleonora, tata era dus de cu seară la Bucureşti, cu sobe. Le-ncărcase de la Andrei şi le transporta la magazinul din Bucureştii, de pe Griviţa. Tata făcea asta foarte rar, nu ca alţi oameni care au căruţă şi cai. El o face 219 numai cînd nu mai are chiar nici tin 'ban de băut şi cînd! Cosmică nu-i mai dă pc daîoxie. Atunci porneşte subt seară* merge toata noaptea pe răcoare, îşi spre zorii zilei c în marginea Bucureşti ului, opreşte la rohatca de la Bănoasa, face focul şi stă pînă se face riuă. Aşa a plecat şi-atunci. Era-n primăvară, naşă Eleonora. Toată pădurea Crainici era plina de violete, de albăstrele şi de brebenele. Stăteau pe jos, pîlcuri, vinete, albastre, ca nişte scoarţe* Ştii mata cum, naşă Eleonora. Şi era lună plină ca astă-seară. Drept ca azi. Şi cînd m-am întîlmt cu Ion la gard, luna era tot aşa de sus cum e-acum. Nu era încă miezul nopţii. Peste cîmp, cît se vedea lumina ei, era numai ca un abur alb. Numai stejarii bătrîni din pădure îşi făceau umbră singuri. Din pădure se auzeau, ca de departe, privighetorile che-mînd cu fluierat limpede. Ion mi-a spus atunci : „Măndico, hai în pădure,.," Măndica se opri aici. Tăcerea se prelungi, cum este atunci cînd aştepţi: — Şi, pe urmă ?... mai îndemna Eleonora. — Pe urmă nimic,., şopti încet Măndica. Acum, amîndouă tăceau. Dar Măndica îşi continuă în gînd povestea, şirul amintirilor, „viaţa" ei, singurele ei clipe de viaţa, fiindcă se sfia să şi-o mai spuie cu glas tare. Totul era de altfel ca un cîntec* ca o poveste adevărată. Şi Eleonora simţea că Măndica-şi continuă istorisirea în gînd, tăcut, şi rămase alături nemişcata, ca şi cum ar fi auzit-o* Amintirile, gîndurile Măndicăi, se duceau singure, istoriseau singure, pentru ele, pentru lună, pentru sufletul ei* — Şi-am mers. Am intrat suibt umbra ei cum intri în biserică. Pe jos, ca pe nişte ferestruici cu gratii, cădea printre crengi înmugurate lumina alba a lunii. Deasupra, frunzele nu se întregiseră încă. Dar erau bobocii gata ca lumină- 220 relele. O horbotă subţire şi deasă se aş temea peste tot, cu flori presărate prin urzeală. Albăstrelele şi brebeneii se desluşeau şters. Violetele se simţeau numai după miros. Eram «desculţă. Călcam pe flori ca pe ceva care nu se poate spune, care nu are pereche — ceva care era moale, lipicios şi dulce ca o dezmierdare. Privighetorile chemau, chemau din -toate părţile, fluie-rînd limpede, cu întorsăturii-meşteşugite. Multa vreme am mers aşa fără să ne spunem nimic. Eu mă ţineam cu amîndouă mîinile, apucat de braţul lui, ca şi cum cineva nevăzut ar fi vroit în fiecare clipă să ma smulgă de lîngă ci. Eram aşa, cu trupul şi ou faţa puţin întoarsă înspre el, şd mă uitam în sus spre ochii lui. Cînd mergeam, umbra crengilor tot schimba horbota pe chipul lui, aşa fel că parcă noi am !fi stat pe loc, şi cineva ar fi tras pe deasupra noastră horbota aceea, ca pe-o plasă, lo-an mi-a vorbit apoi de viaţa lui. Bra orfan de tată. Mama lui era croitoreasă. Aveau o căsuţă în Bolintin, cu trei camcre. Una trebuia să fie a noastră. Eu ascultam ca într-un vis. Nu mai ştiam unde merg, nici dacă mai calc pe pămînt, sau sînt în cer. Pe cărarea care duce la pădurărie, în parchetul 33, este un stejar bătrîn. I-on nu-1 ştia, că nu mai fusese niciodată pe-acolo. Şi s-a oprit totuşi drept sub el. Parcă, mergînd încet, aproape rătăcind prin pădure, îl căuta. Acolo ne-am oprit, adică s-a oprit el, şi eu m-am oprit, fiindcă a rămas pe loc braţul lui. Eu aş fi mers aşa o viaţă întreaga, pînă la moarte. El s-a răzimat cu spatele de stejar şi m-a luat în braţe. Eu m-am simţit mică, mică tare. De-abia ajungeam cu capul pe piept. Cînd am ridicat privirile în sus ca sa mă uit în ochii lui, l-am văzut aplecat deasupra mea, mare, cu ochii negri deschişi larg, căutîndu-mă. Gura lui a căzut greu peste a mea, încleştînd-o, ca pe-o prada. 221 Toată pădurea forfotea dc privighetori. Nn se vedeau, dar le auzeam în urechi zbîmîitul zborului lo,r scurt de pc-o creanga de stejar pe alta. Poate că vor fi fost numai cît un fir lungăreţ de ovăz, pe vîrfuri, dar în ele era aiîia viaţa şi atîta dragoste... Şi eu eram mică, dar tremuram ca într-un zbor pc loc, ca într-un zbor de ciocîrlie, de fericire şi de iubire. ■Braţele mele s-au întins în sus. Vroiau să-l cuprindă pe Ion pe după gît, dar n-ajungeau ca sa-1 înfăşure jur împrejur şi s-au căţărat numai peste umeri, unde s-au înfipt cît ce-au putut cu degetele. Nu ştiu cît am stat aşa. Privighetorile sfîrîiau în jur şi fluierau, chemînd. Mai cu seamă era una care chema cu o deznădejde sfîşietoare. Se vede că nu-şi găsea iubita. Chema^ rea ei- îmi trecu prin inimă. O ! Cum aş fi vroit s-o găsească ! Eu eram atît de fericită ! Luna mersese, singura, repede. Eu n-o maii văzusem ; nu mă mai uitam la ea, dar lumina ei ilumina pînă în adînc ochii lui Ion. Braţele lui mă strîngeau tot mai tare şi le simţeam tremurînd ca de-o încordare tainică şi fără rost, ca de-uti freamăt dinăuntru. în bătaia lunii- am văzut ochii lui întunecîn-du-se, ca şi cum un nour negru ar fi trecut peste ei. Poate că un nor trecuse în adevăr peste lună şi se întunecase totul. Dar cu adevărat nu trccuse nici un nor. Pc urmă am înţeles asta. Ion mă lăsă din braţe şi-mi spuse -grăbit şi cu glas schimbat: — Haidem... să mergem. Dar n-a apucat înspre sat, ci tot mai adînc în inima pădurii. Nu maii auzeam chemarea sfîşietoare a privighetorii de mai -înainte. Altele şi altele, urnele aproape de tot — cu un răsunet limpede, care trezea toată pădurea. Nu mai puteam. Tot trupul meu era slab, slaib. Şi tremura. Aş fi vroit să cad jos şi sa aştept, să aştept. Poate că 222 dacă nu m-aş fi -sprijinit de braţul lui aş fi căzut, aşa de mult mă sfîrşisem de dorinţă încordata. în faţa noastră, după un timp, se vedea tot mai clar printre copacij parcă deodată mai rari, o lumină alba, lăptoasă, ca un lac. Am mers înainte, înspre lumina aceea, care se tot lărgea, şi am ieşit în Poiana Hoţului. Acolo, luna cad ca în plin pe verdele crud al poienii şi nu era nici o umbră. în adevăr era ca faţa unui lac fermecat. Şi Măndica se ridică într--un cot, cu capul în sus, ca să vadă atunci cum e lumina lunii în ogradă. — Vezi mata, nu aşa... un lac mare şi alb, alb, parcă pene tot era întinsă o pînză de in, spălată, la uscat. Am stat mult privind minunea asta, cum am fi stat chiar pe marginea unui lac, şi ne-am uitat deasupra lui. Dincolo* în cealaltă parte, stejarii se ridicau iarăşi, negri. Am înaintat pe lac şi am mers peste clarul de lună. Umbrele noastre, culcate alături, îmbrăţişate, mergeau înaintea noastră. Călcam peste faţa acelei ape fă-ră adîncime ca pe-o oglindă de gheaţă dintr-o poveste. Dincolo, cînd am intrat în umbră, ne-am oprit. De multă vreme Ion nu mai spunea nici. o vorba. Dar îl simţeam alături, gmdindu-.se. Cînd vroia să se stăpînească, şi cînd vroia sa mă ia. Era o luptă în eh Eu o simţeam bine* şi-mi era inima mică, şx-ma bătea să se sfarme pieptul. „Acum... acumcf îmi spuneam eu. Şii vroiam să vie odată. Altfel, l-aş fi silit eu. Nu mai. puteam. „Să stăm puţin", spuse Ion. Vorbele lui erau gîfîite şi întrerupte ca după o fugă. M-am uitat iar -în sus, la el. Altfel, îl simţeam alături, dar eu- mergeam privind înainte, căutînd în pămînt cu gînduirile mele. Tîmpîele îmi zvîcneau fără sa mă gîndesc la ele. Şi mijlocul îmi ardea. Chipul lui Ion era foarte sichimlbat. Se încruntase într-o mare hotarîre. îl stăpînea şi pe dînsul ceva cumplit. M-a apucait apoi deodată, ca şi cum ar fi vrut să mă răpească şii să alerge cu mine. Picioarele mele n-au mai atins 223 iatfba şi- frunzele uscate dedesubt. Şi ne-am prăbuşit amîri-doi jos, ca trăsniţi* Parcă prin vis, braţele lui m-au proteguit ca să nu mă lovesc căzînd. N-am să uit niciodată ; n-o să-mi pară râu niciodată, chiar dacă viaţa mea ar fi să se sfîr-şeasca din asta. Subt mine, întins, era pămîntul, care zvîcnea şi el. îl simţeam cum mă suge, umed şi treaz. Capul meu era pc un pîlc de brebenei cu miros uşor, dulceag şi bolnăvicios. Cînd plecam capul pe o parte, muşcam în gură ramuri întregi înflorite, care-mi dădeau un fel de leşin. Printre crengi groase şi negre, luna mergea repede înspre apus. Şi un nouraş mic, alb, singur, rătăcit pe un cer senin, fugea lunecînd contra ci, sporindu-i Iuţeala. Privighetorile chemau, chemau... Pădurea toată, naşă Eleonora... A fost ceva tare ca un trăsnet. O -eliberare neînchipuita. Şi apoi o linişte ca pe Iacul de lună... Cu voce .mai tare : — Ah, naşă Eleonora... Şi apoi iar, ca în gînd : N-am plîns. Am adunat în ochi şî în simţiri tot, ca să nu uit nimic. De-atunci am pentru oricît de lungă sau de scurtă mi-o fi viaţa ceea ce este bucuria ei, adevărul ei. Ah ! Cum simţeam pamîntul zvîcnind $u-b mine ! Ion ma mîngîia... Apoi rămase cu braţele adunate sub cap, cu faţa în sus şi se gîndea. Mă temeam de gîndurile tui. La ce s-o fi gîndit ? N-am să ştiu niciodată. Eleonora privise înainte cerul peste viîrful stufos al unui salcîm de hotar din fundul grădinii. Nici nu băgase de seamă cînd anume Măndica lunecă de pe prispă şi sta răzimată de ea, în bătaia lunii. O strînse dojenind-o, şi vroi s-o ducă în casă. Vraja din urmă luase: sfîrşit ? Măndica se zbătu, opunindu-se din toate puterile. Luna trecuse de colţul casei, şi o umbra neagra acoT 224 pere-a prispa. Dar vraja din amintirile Măndicăi mai stăruia, dezlănţuită. Măndica ,ar fi vrok să moară în sara aceea. VII Biroul din stînga coridorului, la'intrarea sanatoriului Filantropia, era mic. Ultima expresie de simplitate : o masă, trei scaune, un dulap de taiblă vopsit cu verde. Nimic în plus- Ba în mijloc, pe masă, nelipsit, un buchet de flori de sezon, cules din grădina sanatoriului, primăvară, vară şi toamnă. Atunci erau. nişte trandafiri roşii. Corolele lor se desfăceau pînă la durere, îşi apoi cădeau. A doua zi erau alţii, de-abia îmbobociţi, împietriţi de-o lăuntrică pasiune. Profesorul Simu punea la plecare, în fiecare zi, del mai roş boboc de trandafir la butonieră, $i-l purta cu un fel de cocoşea-scă mîndrie, ca pe un buton al legiunii de Onoare. Punctul acela însîngerat era un simbol înflorit al artei lui de chirurg. Biroul avea la geam perdeaua albastră pe jumătate trasă, şi din cauza aceasta, înlăuntru, o vagă obscuritate de cameră de bolnav, care te îndeamnă la linişte şi discreţie. Scaunele erau totdeauna goale, cu husele albe trase peste ele, ca nişte halate, fiindcă în birou nu intra decît „profe-soirul" şi Petrache Voicu, carc-1 asista. Nimeni altul. Iar aceştia doi nu aveau timp să stea în ibirou. în ziua aceea de căldură de iulie, copleşitoare, biroul era răcoxos şi sobru. De dimineaţă, Maria uitase să schimbe trandafiria, iar petalele lor, întîi veişitejite şi mototolite erau acum cu conturul desemnat cu un m«airon de descompunere completă. Aspectul era direct sinistru. Avea ceva mortuar, de omagiu vechi, descompus şi uitat. — Maria, chemă Voicu, să dai astea aifară. 225 15 — Scrieri, voi. 4 —■ c 1/711 Era într-o zd de duminică, Voicu nu înţelegea cum se face ca atmosfera aceea de plictiseală şi lchamete, din oraş, specifică duminicilor, se furişase şd în birou. Se tîra şi acolo, în liniştea Lui austeră şi în cadrul lui simplu, un fel de plictiseală greoaie, de parcă timpul s-ar îfi întins, somnoros şi prelung. Era seara tîrziu, şi afară zăpuşeala stăruia, înăbuşitoare. Biroul totuşi mai păstra cuibul lui de răcoare. Petrache îşi desfăcu încet buttubii de la halat, plecîndu-se uşor cînd îi scoase pe cei de jos, pe deasupra genunchiului. Pentru el, duminica nu exista ca zi fixa de odihnă, şi-o presimţea numai din senzaţia de greutate şi lene din afara lui. Nici asta1 nu-1 atingea prea muk. O observa numai ca o stare de lucruri concretă şi exterioară. Maria atîrna halatul în dulapul îngust de fier, spînzurat slab şi sec. Se mai clătina puţin, ca de un vînt uşor. Era o piesă, sau un frumos poem cu o asemenea paduie de spînzuraţi, în care se repeta un refren... Grădina unui împărat sau rege. Petrache căuta să-şi reamintească al cui era poemul a-cela. Ceva cu „Grengoire"... Cam în felul acesta. Păcat! Erau nişte versuri superbe, cu gest larg; nişte alexandrine : „£ vesela gradină a regelui* O lectură veche de demult, dimtr-o cărţulie mică, o broşură cumpăirată de la anticarul de la Vama Poştei. Petrache vroi să urmărească succesiunea de ginduri şi amintiri mai departe şi să se conccntreze ca să-şi aducă precis aminte: autorul, şi cartea şi versurile... Aşa făcea întotdeauna cînd trebuia să alunge un gând trist, un spectacol trisft, rămas în ochii şi în sufletul lui. Acum venise pentru vizita a doua şi întîrziase în spital, ca să se ocupe de micul Radu Langa, de „domnul*, cum îi era porecla. Langa tatăl era un bancher. Sta şi el în blocul-fur-nicar din bulevardul Brătianu, în care locuia, -în subsol, Pe- 226 trache. Petrache intrase ca preparator în casa bancherului Langa pentru ca sa cîşftige cîţiva bani, fiindcă era sărac şi trăia numai din asta şi din cele cîteva injecţii pentru care alerga serile* din tramvai în tramvai, tot BucureştiuL Lui Radu Langa i se spunea .„domnul*, fiindcă, deşi avea numai 12 ani, purta totdeauna haine de domn, foarte îngrijite, cu guler, cu cravată... *ca un domn. Temperamentul lui era asortat acestui aspect exterior, fiindcă Radu poza în om matur, nu se amesteca în jocuri violente, sta retras şi avea pe chipul Iui o perpetuă expresie de seriozitate, dc om grav care priveşte cu mare atenţie la toate. ■Domnul acesta mic era şi foarte distrat. Felul lui de a fi sau poarte numai poza aceasta a lui îl preocupa prea mult şi-i lăsau prea puţin atenţia liberă pentru ceea ce se petrecea împrejur. De multe ori, pe cînd Petrache-i explica, îşi da seama că Radu e absent şi arc un fel de absenţă pozitivă, cu ostentaţie. Petrache tăcea atunci, tot cu ostentaţie, şi- Radu se deştepta, revenind ca dintr-o mare depărtare. Probabil că din cauza acestei distracţii, în dimineaţa .aceea fusese călcat de un automobil, în Piaţa Romană. Nu avusese finea loc nici o intervenţie chirurgicală- Rănile deschise erau superficiale. Se făcuse dezinfecţia de rigoare, {\ acum era subt observaţie. Radu avea o stare generală proastă, cu mult prea proastă pentru ca să se explice numai cu rănile vizibile. Dureri interne justificau o îngrijorare mult mai mare. Poate, să fi fost un rinichi atins. Radu simţea dureri violente în regiunea lombara. Poarte .spaima, poate şocul îi dăduse o enervare agitată şi o paloare neobişnuită. Luni dimineaţă, profesorul avea sa vadă de ce anume suferă şi va interveni unde va fi nevoie. Doamna Langa îl reţinuse mult pe Petrache cu întrebări fără număr, puse pripit şi cu o încordată îngrijorare, ?i la toate era greu sau prematur 227 de răspuns- Petrache dădu răspunsuri precise ca s-o liniştească, dar în mintea lui se zbateau ccle mai grave ipoteze. Petrache gîndi singur : poate că soarta aceasta scurtă a Iui Radu concentrase în timp redus o întreagă evoluţie de om, şi de-aceea seriozitatea lui de „domn" cu anticipaţie. Ceva în el vroia ca să nu moaură fără sa fi cunoscut măcar înfăţişarea şi pcvza acestei ipostaze a maturităţii. Inconştient, se vroia trăit cu toate fazele fiziologice concentrate. Petrache surtfse acestor ipoteze metafizice. Pe dînsul totuşi, chiar ca medic, îl urmăreau problemele acestea de devi-naţie mistică ale organismului. îşi culegea — deocamdată senzorial — materialul documentar pentru o chestiune pe care odată şi odată işi pusese Sn gînd să o trădeze cu toată adîn-cimea cuvenita. Ambianţa de duminica, din aer, îl ataca şi pe dînsul. Robust, optimist şi- vioi, el nu obişnuia să se lase luat de atmosfere demoralizante sau de idei negre. El obişnuise a-şi im*-pune să vroiască, şi sa învingă totul. Numai aşa putuse răzbate pînă atunci prin greutăţi şi- privaţiuni teribile, într-un oraş nemilos, fată nici un sprijin de la părinţi ?ii la o vîrstă oînd alţi copii lăsaţi singuri încep să plîngă. îl afectase nenorocirea Lui Radu Cu siguranţă. Gravitatea prematură a acestui copil şi un fel de docilitate judecată îl ataşase în cei doii ani de contact zilnic. Petrache trăia prin Radu ceva din copilăria de care el fusese frustrat. Era şi este, întîmplător, o copilărie de „domn*, adică fără voioşie Tumultuoasă şi elaimri nebuneşti. Dat era totuşi o viaţă de început în sînul unei familiii Petrache trăia în altul acea viaţă de care a fost privat, aşa cum unii îşi trăiesc ca; spectatori la un film un ideal ratat. Doamna Marita Langa era o femeie mică, brunetă, slăbuţă. O extremă sensibilitate o făcea să simtă în ea un tremur interior perpetuu, o- neliniişte mereu trează, o agitaţie delicată şi discretă. în faţa ei, Petrache totdeauna se simţea ca în faţa 228 acelor plopi, ale căror frunze argintii se răsucesc mereu în jurul lor, ohdar cînd nu adie nici o boare de vînt. Ochii ei mari priveau totdeauna oamenii cu spaimă şi curiozitate, Şi trupul ei părea că ar vroi să se ferea-scă, să se dea în lături, sa dispară. Această timiditate bănuitoare, ca şi o repul&iune înnăscută de viblenţe o făceau să fie retrasa şi ermetic închisă în ea. O lectură bogată şi serioasă îi înlocuia nevoia de contact cu alte femei şi-i punea la dispoziţie o lume variată şi plină de interes, în mijlocul căreia se «simţea foarte bine. Lectura ei era însă o chestiune strict personală, confidenţială, şi niciodată Marita n-ar fi făcut paradă de cultura ei şi n-ar fi căutat cu orice chip să arate că a cictiit ultimele noutăţi. Dar acest contact cu scriitorii, în lungile convorbiri cu ei* care-s în fond cărţile, îi astulţise şi mai mult sensibilitatea, ci-zel’înd din acest material iniţial de cea mai bună calitate o femeie cu totul rară. Cei care aveau ocazia să stea de vorbă cu ea îşi dădeau imediat seama că femeiia aceasta are un fond excepţional şi o viaţă interioară plină de probleme şi de adînci nelinişti. Pentru bărbaţii profesional amatori de femei, Marita nu prezenta o atracţie, fiindcă ea concepea lucrurile prea profund, şi preopinentul simţea îndată ca aici daca ar putea să fie ceva ar fi complicat şi foarte serios. Şi cum comoditatea este prima grijă a unor astfel de bărbaţi, ei se mulţumeau să recunoască faxă rezerve că Marita e o femeie foarte interesantă şi să se rezume cu ea la o conversaţie pe care de cele mai .multe ori n^o puteau susţine. Petrache o văzuse destul de rar în cei doi ani de preparaţie* Ea-i arătase acea amabilitate exagerată şi jenanta în asemenea împrejurări, cu care vroia .să demonstreze că nu-1 consideră de loc ca pe un „inferior". O delicateţe ned&bace, manifestată primtr-o prevenire prea atentă. Petrache mai cunoscuse asemenea dulci umilinţe fără voie. Timiditatea ei, din ne- 229 încredere în oameni, şi timiditatea lui, din complex de inferioritate izvorînd din starea lui de sărăcie, făcuse ca Marita şi Petrache să treacă uşor, să luneoe unul pe -lingă celălalt fără a se opri faţă în faţă îşi a-şi vorbi răspicat. Totuşi, fiecare dimtre ei bănuia într-însul, descoperea cu oarecare uimire şd noutate, un sentiment nemăxturmt, dar de raxă calitate faţă de celălalt. Marita nu era o femeie ca oricare alta şi nici Petrache nu era un om ca toţi ceilalţi. Materialul diitii unul era cizelat de lecturi, materialul din celalalt — fa-sonat de mîna cea mai aspră a vieţii, de sărăcie, de muncă şi de umilinţe. Nici unul din ei nu dispreţuia şcoala la care urmase celălalt- Şi- erau amîndoi conştienţi că aceste două sisteme de învăţământ formau oameni care erau meniţi să se înţeleagă între ei. Dar grija materială de fiecare ceas, mamca de zi şi de noapte, privaţiunile, toate absorbeau prea mult nu numai activitatea lui Petrache, dar şi preocupările lui interioare pentru ca după ce-a avut o viaţă fără copilărie să înceapă una fără adolescenţă şi fără tinereţe. Celulele de la început erau diferite. Marita era fată de mare şi vechi moşier cu o avere colosală ; .Petrache, băiatul unui ţăran beţiv şi al unei ţărănci minunate. Dar tainele compoziţiei umane sînt aşa de reale şi imperative, îiiicît aceste extreme nu izbutiseră să creeze din ei două concepţii deosebite de viaţă şi două fiinţe spirituale diferite. Dar aceste afinităţi^ pe care amîndoi le presimţeau, au fost considerate de Petrache ca acele stări de dragoste $i de revenire pe care le-ai avea pentru o femeie iubită oare a plecat de mult în America. Starea lui de suflet era una fără urmări, care se complăcea sa ramîie numai un climat, o ambianţă, şi nimic mai mult. Era şi în aceasta o- subtilă plăcere, pe care el o degusta. Asemenea raporturi n-ar fi fost cu putinţă decît între aceşti doi oameni, fiecare apreciind, privind 230 de aproape, dar fără exigenţă, respectând cu admiraţie şi dorind cu linişte, universul celuilalt. Toate aceste aspecte îi trecură prin minte lui Petrache pe cînd îşi dezbrăca halatul, îl predispuneau la aceste revizuiri : faptul că tocmai aomei se despărţise de Marita ; impresia -că acum fusese altifel, mad concentrată în nenorocirea ei, -din care el era aibsent, şi acest aer de disponibilitate şi de singurătăţi cu sine pe car-e-1 aducea atmosfera de duminica. Atitudinea Măritei faţă de Petrache fusese azi din cele mai curioase, în ea se trăda toată complexitatea situaţiei. Gesturile ei, privirile, stările de suflet pe care le manifestau pc rînd ochii şi vorbele mărturiseau treceri subtile, game variate de intenţii în raporturile de atunci cu el. — Vă mulţumesc c-aţi venit. V-am căutat aşa de mult! Nu ytiam ce să fac. Eram singură acasă cînd am aflat. Mîinile ei se întinseră involuntar spre el. Parcă ar fi vroit să puie mîna pe reverul hainei, să-l apuce. — Spuneţi-mi, vă rog, ce este, ce-are să fie ? Eu nu mai ştiu nimic. L-aţi văzut ? Ce nenorocire! Era evident că Marita avea încredere în el ca în cineva care i-ar fi foarte aproape. Ar fi fost înclinată să-i cadă cu capul pe piept, izlbuicnimd în plîns. Dar asta nu era cu putinţă* Maitita se reţinea cu abilitate ori de cîte ori familiaritatea intimă din gînduri o făcea să se apropie de el ca de altcineva decît un străin sau o cunoştinţă oarecare. Marita era copleşită de îngrijorare, de nesiguranţa acelor prime ceasuri, în care ceea ce se aşteaptă fără să se mărturisească este viaţa sau moartea. Gînduî ei era fix, urmărit, terorizat de aceasta aşteptare, de fiecare clipă care trecca. Oricare putea sa aducă grozăvia. înainta în timp cu greu, ca luî-nd în piept un -urcuş abrupt. Domnul Voicu nu exista în ceea ce însemna el altădată nemărturisit între ei, dar totuşi acum era tocmai prin aceea cel mai preţios sprijin. 231 Ea era acum mai departe ca oricînd de momentul de a-î face o confidenţa sau o mărturisire, şi totuşi ceva din atitudinea ei faţă de el tocmai atunci se dezbrăoase de orice convenienţe, dar el îi apărea acum intim $i afectuos, apropiat de ea şi de nefericirea ei. Niciodată nu-1 tratase decît ca pe un strein, dar acum insistenţele ei faţă de el, privirile care-1 căutau cu nădejde şa cu încredere, întrebările, felul de a se apropia de el erau cu totul altele decît faţă de oricine altul. Pentru cineva care ar fi trecut atunci pe culoarul sanatoriului, Voicu ar fi apărut ca un frate mai mare pe care Marita nu l-a văzut de mult ^i pe care-i apropie o durere comună^ — Spuneţi-mi, vă rog. Mi se pare că profesorul .nu procedează destul de repede. Că totul se întîrzie, se întîrzie... Nu s-au făcut injecţiile dedît foarte tîrziu. Analizele n-au venSt nici pînă acum. Radiograffiile nu sînt gata. Mi se pare că nici nu s-a făcut nimic. Şi orele trec. Şi mă tem să nu fie pe urma prea tîrziu... Vorbiţi, vă rog, cu radiologul... treceţi la laborator... Nu ştiu ce-i’ de făcut, dar simt ca înnebunesc. — Doamnă, am fost la laborator, dar totul era încuiat. Azi e duminică. — Vedeţi, vedeţi! îmi moare copilul, şi nu se poate face nimic fiindcă azi e duminică. Nici profesorul nu trece pe-aci pentru că azi e duminică. Colosal ! — Radiografia va fi gata peste două ore. — Şi ce v-a spus radiologul, ce v-a spus ? N-aţi văzut radiografia ? Măcar negativul. — Nu, doamnă. în camera lui Radu era numai o femeie de gardă. Marita avea deopotrivă groază să stea înăuntru- sau să iasă pe culoar. Oriunde, simţea o apăsare pe piept şi respira greu. Nicăieri nu era aer. Asculta la uşă mereu : cîind era afară — ca să audă orice mişcare a lui Radu, orice geamăt; cînd era înăuntru — ca să audă orice paşi caire treceau şi care puteau 232 fie ai unui salvator. Ea nu ştia bine cime-ar fi putut să vie ca să însemne salvarea, dar instinctiv aştepta, nepreeis, pe cineva... Aşa a ie$it şi în calea lui Voicu atunci cînd auzise paşi apropiindu-se. Voicu intrase în cameră. Marita venise după el, tăcută, crispată. Radu părea că doarme subt cuvertura albă, carc semăna a doliu icato-lic. Respiraţia îi era agitată. Femeia de garda vroi să se ridice de pe scaun. Voicu îi făcu semn să stea* — Dacă doarme, nu poate fi nimic grav, spuse el, cu intenţie de mîngîiere şi calmare. — Da ? Da ? repetă Marita, interogativ şi maşinal* Voicu se aplecă, luă uşor braţul lui Radu şi-i căută pulsul. Amîndoi rămaseră manifest nemişcaţi, cu răsuflarea oprită, cu privirile fixe, cu acelaşi gînd şi parca numărînd împreună, cu toate că Marita nu avea ce număra. Ea parcă ţinea propriul ei puls. Era slab, mişcînd ca un pîrîiaş care vine de departe pe-p albie plată. — Regulat... 96... spuse el şoptk. •Marita se uită la buzele lui şi păru că nu înţelege. Era ibine ? Era rău ? Era în orice caz o contradicţie. — Sînt încă efectele şocului, adăugă Voicu, pentru a da o explicaţie. întrudk Radu continua să doarmă, nu se mad pu-tu face atunoi nici o altă examinare. — Sărut mîna, doamnă, spuse Voicu după ce ieşiră pe culoar. Voi mai trece astă-seară, mai tîrziu. Apoi dădu cîteva dispoziţii, aparte, în şoaptă, femeii de gardă. Cînd Voicu se depărta > Marita avu o sfîşîetoare senzaţie de părăsire şi de singurătate. Tot ce mai rămînea — decor* lucruri, oameni — îi era profund străin, aproape ostil. Ea $t Hadu, ca într-o veghe lungă, luinga, fără de sfîrşit. 23 3 Se\ukă la ceas : opt şi jumătate. Dc-ajbia opt şi jumătate ! De-abia faţă de ce ? Faţă dc mîine- Mîine, p-arcă ar fi sosit din cer, din necunoscut salvarea, minunea. Are să o aştepte o -noapte, nemăsurat de hm'gă şi de teribilă. Singură ! Singură ! Izolarea ei în lecturi, în ea, arăta acum acest neajuns : o singurătate grozavă. După aceste străfulgerări de gînduri, Marita se hotărî să fie tare. „Omul în ncnoirooire e itotdeauna singur, oricîţi prieteni de zile bune ar avea*“ Paşii luii Voicu nu se mai auzeau. Nu se mai auzea nimic. Voicu, crcscut în sărăcie şi nenorociri, iar acum trecut de Ia sala de disecţie la semiioamenii morţi din sălile de spitale, era un om rezistent sufleteşte, fără a fi un nesimţit. Un optiroism robust îl îndfemna în toate împrejurările înspre o dezlegare fericită, şi o iluminare vioaie şi plină de inteligenţa îi inunda ochii şi chipul. De-aceca poate, de la început chiar, apariţia lui avea pem-ru bolnavi ceva tonic şi plin dc încredere. Reflexele vieţii sînt contrazicătoare de multe ori şi ar fi putut să pară curios că un om la vîrsta lui, trecută prin atîta întunerec şi greutate, să fi învăţat tocmai din ele a ieşi atît de luminos la înfăţişare şi cu atîta încredere în bine şi în ceea cc poate da viaţa* Dar accidentul grav al lui Radu îl zdruncină din această siguranţă în sine. Se apropiase de Radu prin contactul de fiecare zi, şi la urma urmei, copilul acela, părinţii şi casa lor constituiau pentru Voicu, întir-un fel, familia lui. Era singura casa care-i aparţinea într-o măsură, unde se simţea puţin la el, în afară de jumătatea de odăiţă dc la subsolul blocului B. Pulsul era slab bătut. O hemoragie internă părea foarte probabilă. Fruntea lui Voicu se întuneca. Grădina sanatoriului era frumoasă işL foarte bine îngrijită. Tocmai atunci, un om în pestelcă albastră o stropea. Apa ţîşnea din furtun cu 234 violenţă şi, în stropi albi, plescăia pe pămîntul ud, aplecînd greu creştetul florilor. O boare răcoroasă se ridica dc pe ţarina uda. Petrachc se opri pe loc şi privi mult- Uneori, norul de stropi plutea puţin în aer, pulverizat. Jos, iariba se zbatea ca de-o furtuna adevărată, îşi zbatea firele, le apleca subt şuvoi, iar le ridica, tremurfnd. Pămîntul era inundat. Apa rămînea un timp la suprafaţă, murdară, amestecată cu ţărînă. Apoi, înceit-încet, era suptă de pămîntul ud, care se simţea moale ca o pastă. Un abur nevăzut urca uşor ,ca o respiraţie. Iarba şi florile făceau duş. Pe petalele catifelate de trandafir rămîneau boabe mari şi pure de apa, ca o rouă. Grădinarul făcea treaba aceasta cu plăcere vădită. Torentul de apă care gîlgîaa în furtun ieşea afară sftfrîind, şi uneori era îndreptat departe cu aruncături de fând-na arteziană, alteori scormonea pămîntul proaspăt lucrat, chiar la picioarele grădinarului. . Răcoarea începea să se întindă, să fie simţită pe obraz, pe haine, să devie atmosfera serii. ^ .. Petrache se aşeză pe-o bancă. Apa mirosea a pămînţ ud, şi tot aşa era răcoare acum atiţia ani în urmă, odata, cînţl a plouat într-o seară, şi el sta înghemuit, cu genunchii, la gtţră, pe prispă, cu spatele răzimat de perete, privind ploaia .drept în faţă. Şî-atimci, şi-acum, el însuşi cu tot trupul hii, ;ba şi în ceea ce nu este materie în fiinţa lui, simţea un fel de bucurie şi de mulţumire. El însuşi se simţea bine, răcorit^ atunci cînd pămîntul era ud. De unde această ciudată legătură ? Ce mult i se părea de atunci ! Parcă era dintr-o altă lume, dintr-o akă viaţă. Grădinile din cimitire, din sanatorii sînt frumoase. Frumuseţea vrea să facă un cadou plăcut morţii. Toate celelalte grădini sînt mai părăsite. Omul sănătos, cu 235 gîndul la viaţă, nu- mai are atîta .dragoste de grădini- Voicu vrod sa tragă concluzia ca grădinile şi florile se îngrijesc şi se cultivă cu gîndul la moarte, nu la viaţa* ca ele sînt un memento al morţii* De obicei, el nu avusese pînă acum asemenea reflecţii. Dar nu ştiu de ce, 'gîndul trecu de la Radu asupra lor, în chip firesc, O simplă impresie. Şi porni spre poartă. Cînd făcu primul pas în strada, îl izlbi în faţă o căldură înăbuşitoare şi impura. Parcă ar fi ieşit de subt duş. Această trecere i se păru, brusc, ca un simbol, ca o demonstraţie a trecerii de la sat în oraş. Simţi că respira greu şi ca toate pe-aioi sînt mai triste şi mai lipsite de viaţă. Grupuri de oamenii coborau din deal spre Piaţa Victoriei. Erau oameni siimpli, îmbrăcaţi de circumstanţa, cu cămăşi curate şi haine noi. Le purtau cu stângăcie şi atenţie exaigerată. Din cînd în cînd, îşi aruncau privirile pe ei, cu grijă i îşi trăgeau în jos poala surtucului sau se opreau din mers, -ca să scuture vîrful pantalonilor. în rătăcirea lor fără ţintă, leneş, ezltînd, era manifestă neputinţa fatală de a întrebuinţa un timp liber disponibil, cu care nu sînt obişnuiţi. Ai fi spus că toţi caută ceva, şi singuri nu ştiu cc anume şi pe unde au pierdut. Petrache se amestecă şi el, singur, între ei. Spre Piaţa Victoriei» zgomotul de viaţă, ,cu vuietul lui neprecis, se înteţea. Mişcările celor de pe stradă erau mai vii. Din cînd în cînd, se auzeau rîsete nestăpînite, tari şi sănătoase. Lud Petrache îi apăru în minte salonul nr. 3 din spital; sala dreptunghiulară, mare, şi mai ales înalta, ferestrele largi, pereţii alba, şi cele şasesprezece paturi aliniate pe două rîn-duri, de o parte şi de alta, paralele. Aşa sînt şi mormintele în cimitire, invariabil. Nenorocirea n-are fantezie ; are gustul simetric. 236 Toţi 1'6 la un loc şi toţi, fiecare mai izolat ca oriunde, cu suferinţele lui, cu bucuria ascunsă că nu este aşa dc rău bolnav ca vecinul din dreapta, sau cu regretul răutăcios că e mult mai grav decît vecinul din stînga, pe care-1 invidiază feroce. Şasesp rezece concurenţi, la viaţa, traşi cu putere din ea de o fatalitate nevăzută şi care sînt între ei într-o cursă fără cruţare pentru a scăpa. O altfel dc cursă decît cea mondenă de mai la deal, de la hipodrom. O cursă al cărei premiu este invariabil : viaţa— sănătatea. O cîştigi sau n-o cîştigi. O alergare cu forţe proprii, cu ce-a mai rămas din ele, dar şi cu jochei fn pastile care-ţî biciuiesc energiile adormite, ca să treci obstacole : o sincopă, o pierdere de sînge, o criză postoperatorie. Cursa în regulă. Ar putea sa fie toţi cîştigătoni, -sau sa se plaseze toţi, să scape cu viaţa toţi! şi să iasă, palizi, dar îndemni, pe poarta spitalului în strada Filantropiei Dar fiecare crede că asta nu se poate- Că neapărat grupul din salon trebuie să plătească o vama, să lase în drum, cîţiva : un cal cade, un jocheu e aruncat..* Cu judecata dominata de panică şi nesiguranţa, de hazard şi instincte, fiecare crede, în intimitatea lui haina, că o cădere a celui de alături îi uşurează lui ieşirea, îi creşte şaosele. Parcă pentru unul care moare ar trebui în mod normal să fie 4—5 salvaţi. în mintea lor are loc, fără pic de matematici superioare, un calcul al probabilităţilor. O aleigere făcută de cineva, de EI, de hazard. Cursa continuă gîffind cît subzistă în ei o energie vitală care să o suporte. Sînt însă unii obosiţi, care renunţă ; caii care nu-s antrenaţi sau n-au rasă destulă. Genunchii se moaie, puterile scad, apoi scade şi voinţa ; înainte nu se mai vede decît înfrîngere* Şi jocheul se detaşează tot mai mult, rămîne în urmă. E acum ca un apendice tras spre ceilalţi de-un fir de aţă, apoi net ridicol, departe, într-un 237 efort 'disproporţionat cu ceea ce realizează, şi nu mai ştii daca e cel din urmă dintre cei care trebuie să cîştige, sau primul dintre cei care sucombă... Petrache se gîndi bine, urmărind ideea- Din cită experienţa de spital are, noi a observat niciodată o camaraderie între doi grav ibolriavi. Fiecare din ei speră că celălalt va fi gajul pentru viaţa lui- Sînt fatalmente concurenţi; concurenţi sălbateci. Camaraderia începe numai odată cu con-valcscenţa, cînd amîndoi ’ se socotesc salvaţi şi au euforia vieţii. Hotărît: camaraderia e asociaţie de viaţă şi în viaţă, întreprinderile care sînt anticipaţia morţii, acelea care o prepara, sînt — fatal — firme individuale. N-admit asociaţi. Concluzia aceasta i se păru cinică, deplasată şi barocă. Şi Petrache făcu o sforţare să treacă la altă ordine de idei ; ori care afară 'de Marita. Involuntar, el dorea să scape de cazul AJarita, sau de cazul lui- Şi de cazul Radii- In fond, acelaşi caz, cu o agravanta. Ajunsese pe bulevardul Lascăr Catargiu. Şirurile de pomi ditr mijloc, cu peluzele largi dintre ei, dădeau lupta nemăr-turisita a omului de a aduce pe ck cu putinţă natura, cîmpul, pădurea în cetatea lui de piatra cenuşie, liîdă şi austeră, ca un cimitir dezafectat. Dinspre oraş, vroind sa iasă puţin dintre blocuri> veneau, încrucişîndu-se cu Petrache, perechi-perechi de tineri, un ba-" iat, o fată sau un domn cărunt cu o fată-. Iarăşi îi veni în minte salonul nr. 3- Acolo e o lume ; o planetă. Aioi e altă lume, altă planetă. Alte preocupări, altă atmosferă, alte obiceiuri de fiecare clipă; ake vorbe, ake ■tăceri, alt peisaj- Ce altceva poate deosebi doua lumi diferite ? Cei 16 sînt neştiuţi, ignoraţi de toata lumea aceasta de aici. Acolo este o planetă izolată, de care cei de-aid nici nu vor să ştie nimic. I-ar supăra conştiinţa existenţei celor 16 în halul în care există- Viaţa este eliminatorie de tot ce-a încetat 238 de a fi sau e pc cale de a înceta. Viaţa e crudă ca şi capiii, care prin tinereţea celulei stfnt un maximum de viaţă şi dc sănătate* încu bine peste noapte. Numai după asta era liniştită, fiindcă avea isigjuranţa că în ziua aceea şi măcar pe-o saptăimînă are ce mînca. Paza aceasta a domnişoarei Pîrvu era legitimă, fiindcă toate fetele în casă de la celelalte apartamente din bloc nu aveau altă rugăminte la Dumnezeu decît ca într-o noapte să vie cineva să spargă cămara domnişoarei. Şi dorinţa aceasta generală era manifestată făţiş, cu un fel de ura şi de rancuna sălbatică, de parca domnişoara PJrvu ar fi furat de la ele tot ce aveau şi ar fi tăinuit în cămara ei. Starea aceasta de ostilitate nu ascundea, cum s-ar fi putut crede, un caracter social, fiindcă şi ceilalţi locatari — un inginer, un colonel, un avocat, cu soţiile lor cu tot —- se asociau la acest deziderat de furt cu efracţie, poate din gelozie, poate din acea ostilitate pe care o stîrncsc totdeauna precauţia şi acumularea exagerată. Depozitul acesta nu da însă nici aşa, neatins, cea mai mică liniştire domnişoarei Pîrvu, Din contră. Ori de cîte ori scotea, însemnînd socotit la scădcre în inventar, un kilogram de zahăr, avea impresia că a ajuns pc drojdie, că tot cc avea s-a risipit fără să ştie cînd şi cum, aşa că nu are altceva de făcut decît să-l completeze. De aceea, tot timpul care-i rămînea liber după ce ţinea lecţiile sau conferinţele despre cumpătare şi omenie alerga pe la toate băcăniile şi birourile ca să cumpere alimente* La uşa ei, totdeauna era cineva cu două-trei pachete. 255 Domnişoara Pîrvu era o pesimista în materie economică şi agricolă. Dacă nu ploua două săptămâni sau dacă se urca preţul la ceva, ea da alarma şi se transforma fără voie, automat şi instinctiv, în agent alarmist. Nu ploua, nu sc face nimic ; speculanţii profită ; nu mai sînt grăsimi ; nici nutreţ, şi dispar vitele.» Toate — cu un aer pedagogic, documentar ii ştiinţific, faţă cu oricine era întîlnit pe stradă sau în casă de om. Concluzia: vine foamete. Iar concluzia concluziei personală : provizii. Măndica mergea în urma ei> neauzit. Era o pereche amuzantă : înainte domnişoara Pîrvu, marţială, dreaptă, şi în urma ei, micuţă, cu bucceaua în spate, Măndica, Un fel de versiune feminină şi pedestră a lui Don Quijote şna lui San-cho Panza. Pentru Măndica, totul de-acum era nou şi necunoscut. „Cucoana asta trebuie să fie foarte bună", gîndi ea cu nai vita te, plina de recunoştinţă că a strîns-o dc pe drumuri, în momentele acelea, ea uitase marea taină a vieţii ei, care-i schimbase soarta. Oamenii pe care-i în'tîlnca, casele înalte, tramvaiele zgomotoase cu huruit de fierărie, automobilele care treceau repede, toate o intimidaseră. Nu dorea decît să intre în casa domnişoarei Pîrvu şi să se liniştească acolo şi să stea ca la ţară. Cînd păşi pragul, Măndica fu uimită de frumuseţea dinăuntru. Covoare şi o mulţime dc jucării peste tot, pc mese şi pe poliţe r căni de sticlă verde, pisici şi elefanţi de porţelan, pahare lungi şi subţiri în culori, capete de oameni în lut» mukfe, multe.,. Jaluzelele erau trase, dar nu dc tot, aşa că lumina zebra, cu dungi albe de soare şi de umbră, semiobscuritatea dinăuntru, dînd astfel interiorului un aspect şi mai feeric. Măndica rămase la >uşă. Domnişoara Pîrvu o conduse spre bucătărie, după ce-şi scoase acele lungi şi apoi pălăria cu bo- 256 ruri înguste şi tari- Alături de bucătărie, dînd pe-acelaşi culoar, era odăiţa mică de servitori. Măndica mergea peste tot cu evlavie* ca într-o biserica. In casa asta cu atîtea lucruri stranii, cu potirele acelea lungi, cu dosene pe ele ca pe pereţii unei biserici, trebuie să se facă o slujbă. Pentru Măndica, în acea primă clipă, casa domnişoarei Pîrvu semăna aidoma cu o biserică bogată. Ca să găsească cheile, domnişoara Pîrvu aprinse lumina-Candelabrul înalţă deodată 8 lumini ca de luminare* Biserică !! Măndica simţi o mare mîndrie de a fi intr-o casa a*şa de frumoasă. I sc parea că totul este, puţin, şi proprietatea ei. Ea, care nu avea nimic ! în odăiţa Mandicăi era un pat de fier, o- măsuţă de noapte din tabla vopsită în aib, o masă, două scaunc, o garderobă. Ca o mică odaie de hotel. Domnişoara Pîrvu îşi făcuse educaţia universitară în Anglia şi învăţase să respecte -fiinţa omenească. Mandica se uită uimită- Toate acestea erau de-acum ale ei. Dacă n-ar fi fost copilul !! Trebuia să plece mai demult de-acasă. Să fi venit aici la cucoana asta, care-i aşa de bună ! Vorbele domnişoarei Pîrvu erau 4n adevăr dulci, dulci atunci cînd îi arăta odaia şd lucrurile Măndicăi, de parcă în adevăr, plină Ide milă, i le-ar fi donat. Măndica intrase în rai, cu păcatul ei ou tot. XI Marita trecuse criza de nervi. Se ridică ; îşi şterse lacrimile. Deschise fereastra care da înspre grădină. Lumina dinăuntru ieşi afară pe igeam şi căzu roşietică în noapte, trezind din somn iarba şi trandafirii. Zgomotul Bucureştiului, laolaltă) 17 — Scrieri, voi, 4 — c, 1/711 257 ele pretutindeni, se mai auzea la ora accea ca un vuiet surd de mare cu valuri agitate, undeva, departe. Din copacii mari de-alături cobora răcoarea ca un parfum rece. Marita se aplecă pe fereastră ca şi cum ar fi vroit să-şi lipească fruntea de noapte. Cîţiva paşi scîrţîiră pe nisipul unei alei şi aipoi iarăşi nu se mai auzi nimic. Marita ar fi vroit să iasă şi ea afara, să se înfunde în noapte, sa meargă, să meargă, aşa cum s-ar arunca într-o apă rcce şi ar începe să înoate. Odaia o închidea între ziduri; îi asfixia gîndurile. Marita aştepta. Era singură. Toţi ceilalţi erau dincolo, acolo unde este Radu, aplecaţi deasupra Iui, privind în el, căutând să smulgă rădăcinile morţii. Văzuse odată în cabinetul unui doctor grupul caricaturizat al unor chirurgi executînd o operaţie. Pe masă era întins trupul frumos şi roz al unei femei frumoase. Medicii hîzi, cu gesturi de călăi şi ochi avizi, se strînseseră împrejur. Vinele tăiate atîrnau ca nişte viermi strangulaţi. Alte detalii îi lipseau acum. Toate puterile gîndului ei se concentrară asupra lui Radu, ca să-l susţie. De obicei, toţi cei din afară se detaşează de cel care suferă, cu atît mai mult cu cît el suferă mai tare, şi primejdia îl ameninţă mai grav. Marita nu avea psihologia comodă şi egiostă a celor care privesc un bolnav. Ea însăşi suferea, era pc masa de operaţie, suporta operaţia. Doctorii nu vorbeau ; i se deschisese trupul, tăiat, şi mîi-nile umblau prin el, prin viaţa şi pulsaţiile lui adormite, prin ceva flasc şi cleios. râtul se în timpi ase aşa de repede î Ieri seară pe vremea asta, viaţa îşi continua mersul ei normal, încadrată în obiceiuri care îi dădeau un caracter de definitiv şi de infinit. La ora asta citea, calmă, fără nici o grijă. Fără nici un presentiment. Num adevărat că sînt presentimente. Nici atunci cînd, la telefon, de la spitalul de urgenţă, i s-a anunţat accidentul nu i-a 258 venit să creadă* Era sigură că este o eroare. în programul dc fiecare zi al vieţii ei, în ceea ce era obişnuit şi mai dinainte ştiut, nu intra acest accident. Nu se putea rupe aşa, dintr-o ■ dată, firul întâmplărilor mărunte şi neobservate care-i constituiau viaţa de toate zilele. Nici Radu n-a încercat nici un presentiment. Avea figura lui de totdeauna, prea serioasa pentru vârsta lui* şi se îmbrăcase cu aceeaşi grijă, pentru ca sa fie ca un „domn<€. Cine are presentimentul unei nenorociri nu mai dă importanţă amănuntului, îl neglijează, îl dispreţuieşte. Alte preocupări, interioare, îl .copleşesc cu exclusivitate. Poate ceva ca o cercetare, ca o întrebare asupra ta însuţi, asupra fondului adînc al fiinţei. Nu ! Radu nu a avut nici o întunecare a frunţii în clipa cînd a plecat de-acasă şi a venit la ea să-l sărute* Prea multe în douăsprezece ore ! Şi totul asupra ei. Prin noapte, se-auzea mergînd un tren care se tot apropia* Marita simţi că ca însăşi e într-un tren, şi priveşte pe geam afară, în noaptea opacă. Nu se auzea nimic pe sălile sonore ale sanatoriului, cu toate că şi uşa în spate rămăsese larg deschisă. De-a'bia acum băgă de seamă că stă într-un curent care-i flutură rochia şi părul pe frunte şi pe tîmple. Poate de-aici impresia inconştientă că merge cu trenul şi senzaţia că se mişcă repede. Se întoarse cu faţa spre odaie. Patul fusese aşezat perpendicular pe peretele de la apus, a$a fel îneît umplea toată camera. Cealaltă mobila era lipită de pereţi- Acum iar îi apăru odaia goala. în mijlocul ei, linoleumul strălucea în lumină. Inccpu să aşeze cele cîteva lucruri aduse de acasa ca pentru o fuga vprecipitată. Cele mai multe erau lucruri de-ale lui Radu : o pereche de papuci, o pijama, un halat, două cămăşi curate... ca pentru un weekend undeva în apropiere. Prezenţa lor era prezenţa lui Radu. 259 Marita îl aştepta. Trebuia să vie din oraş, de undeva. Trebuia să găsească totul pregătit. O perie de cap şi pieptenele erau pe masă. Marita le trecu în şifonieră şi puse peria- de dinţi şi tubul cu pastă pe lavabou. Odaia, la înccput străină şi ostilă, începu să devie familiară. Lucrurile aduse de-acasă, cunoscute şi arhicunoscute, creaseră atmosfera din care fuseseră aduse, o transportaseră cu ele ca pe un suflet* Şi lucrurile duc cu ele o- tonalitate, o atmosferă, o ambianţă. Marita nu se mai simţi cu totul străină în odaia aceea. Cu aceasită treaibă trecură vreo cîteva minute. Nu se auzea nimic pe culoare. Becurile electrice erau aprinse, departe omul dc altul. Se aşezase o lumină calmă, dulce, adormita, la fel cu acea stare pe care o au oamenii înainte de somn. Marita ieşi pe cu'loar şi făcu pe furiş cîţiva paşi. Explora tăcerea* Era o linişte altfel decît toate de care-şi aducea aminte : o linişte concentrată, atentă, crispată, ca o încordare. Avea ceva dureros şi întins, de strună gata să plesnească. Ciuli urechile. Vroia să prindă din tăcerea aceea imensă şi sonoră ceva din marea taină care se plăsmuia în sala de operaţii. O clipă se auziră cîteva ţăcănituri, ca- şi cum s-ar fi lovit între ele două cuţite, şi se mai auzî o scîrţîitură prelungă. De unde ? De ce ? Ascultarea aceasta era obositoare, ca un efort suprem al creierului. începu s-o doara capul. Marita duse maşinal mîna la frunte, îşi cuprinse apoi tâmplele în palme şi le strînse apăsat, ca şi cum ar fi- vroit să le aşeze la Ioc, sa le preseze la loc $1 să intre în capul ei toate gîndurile sărite afară, revărsate, fiindcă nu mai puteau încăpea înăuntru. „Ce este ? Ce-au găsit oare ? Doamne Acest „Doamne" îi scăpă Măritei inconştient şi fără nici un sens. Marita nu credea în Dumnezeu. Altfel, ar fi fost uşor. Ar fi putut cere ajutoare, ar fi putut face promisiuni, stabili 260 ţroouri, răscumpăra viaţa lui Radu cu milogeală sau cu jertfe şi privaţiuni aruncate în schimb. Zeii nu pot doar suferi ca oamenii să fie sau sa urmărească a fi fericiţi- Asta îi irită. îi supăra. Mari-ta niciodată nu ceruse autorizaţie celestă pentru fericirea ei pămîmească, lipsită totuşi de păcat. Pedeaspa de 'la Dumnezeu care-i trecuse prin gînd mai înainte, ameninţătoare, era o gluma, o ironie. Sau o superstiţie ! Marita era superstiţioasă. Asta era. Ca un joc, sau ca o distracţie. O formă de a irita hazardul. Un sfert de ceas ! De-abia un sfert de ceas. Dar cu gust de eternitate. Cu gust amar de nesfîrşit şi de van. Marita vroi să surprindă taina şi pomi întru întâmpinarea eî. începu să calce atent şi tiptil pe culoar, cu mîna stângă ră-zimată de perete. Dacă n-ar surprinde-o nimeni! Dacă n-ar surprinde-o pe neaşteptate ştirea, vestea : ce s-a întâmplat ; ce au găsit înlăuntru, în el, în Radu., în trupul lui... în trupul din ea. Ajunse pînă la scările principale. Cabina mare a ascensorului era înconjurată cu ochiuri de sîmiă ca o cuşcă de pasări, ca într-o grădină zoologică. Nu ştia unde-i sala de operaţii : sus, sau jos ? Se opri. De dedesubt veneau acum glasuri care nu se distingeau bine, pentru care ecoul haotic era mai tare şi mai prelung diecît vorbele rostite. Parcă ar fi fost amplificate de un aparat prost. Marita avu acecaşi senzaţie enervantă ca la telefon cînd nu s-auide bine şi nu poţi face nimic pentru ca să prinzi cuvintele. Taina rămînea închisă în mormăiala aceea nedesluşită, Optsprezece minute ! Marita căuta să o desluşească cu răbdare şi persistenţă, aşa cum arheologii caută să descifreze un manuscris cu alfabet necunoscut. Dar nu se auzea nimic lăimurit. Nici un cuvînt clar. Ecoul diforma totul, dizolvând în tăcere, confuz. Vorbele apăreau legate unele de altele, parcă fără intervale, aşa cum 261 grafic se obişnuieşte în cărţile de clasa întîi primară pentru a învăţa copiii să despartă cuvintele- Ar fi dorit să fie de faţă, să ştie tot, şi totuşi n-ar fi putut* Ar fi înnebunit dacă cineva ar fi silit-o să asiste la operaţie. Ar fi vroit, din contră, >să fie departe, să nu mai audă nimic pînă totul nu va fi terminat> şi cu toate acestea, se apropia pe ascuns de sala de operaţii. Dar cine ştie ,cu adevărat unde ar fi vroit să fie'?! Să audă sau să nu audă ce vorbesc medicii între ei ?! Asta ar fi depins de ce anume îşi spuneau. Dar dacă îşi comunicau dezastrul pe care l-au găsit ? Marita fu iarăşi îngrozită, şi alergă spre odaie, ca fugărită de-o spaimă din senin, şi trînri uşa izbită de curent. Picioarele tremurau subt ea* Se aşeză pe un scaun, pe marginea lui, gata sa sară. Inima-i bătea cumplit. Douăzeci şi şase dc minute ! Aşa nu se poate, devine insuportabil. Starea aceasta dc nervozitate face să galopeze tot, şi prin contrast, tot ce este în afară sa fie şi mai lent, şi mai static. „Trebuie să mă stăpînesc, îşi spuse singură. Nu poate fi ceva prea grav* Ideile negre sînt o nenorocire* Te chinuicşti şi apoi vezi că totul a ieşit bine şi altfel decît îţi închipuiai* în fond, o nenorocire nici nu este de conceput. Operaţia o face profesorul Simu un om cu multă autoritate. Se spun despre el unele lucruri rele, dar şi bune. Oricum, e un profesor* Se zice că ar fi învăţat şi la Paris, şi că merge pe la toate congresele din străinătate. Marita aglomera iluzii. Avea atîta nevoie. Totul se va întâmpla ca totdeauna- în asemenea împrejurări. Oricum, timpul va trece. Radu va fi adus ; voi sta cu el o săp-tămînă, zece zile. Apoi îl voi lua acasă. Marita începu sa întoarcă spre viitor giînduri pline de proiecte. ^Domnul Voicu,.." De ce i-a venit iarăşi în cap „domnul Voicu" ? întîi nu avu nici o -explicaţie şi rămase confuză, cu uai precis sen ti - 262 ment ide vinovăţie, prinsa asupra faptului. Iarăşi ! Apoi găsi explicaţia : domnul Voicu va trebui să întrerupă lecţiile un timp, pînă se va reface Radu. După aceea... după aceea, desigur, vor trebui reluate. Domnul Voicu este exact omul indicat pentru aceasta. HI va putea supra-vegjhea în acelaşi tintp şi învăţătura lui Radu, şi dezvoltarea lui fizică- Ce noroc că un om ca acesta primeşte să dea lecţii! Este un caz rar. Marita se gjîndi că Voicu trebuie sa fie foarte sărac. E pentru prima oară cînd s-a gîndit serios la asta, şi o înduioşare caldă îi inundă inima. Era o mărturisire din interior, fără vorbe, cu neputinţă de stăpînit şi pentru care Marita nu-şi recunoaşte nici o vina. Asociaţiile de idei eontinuară, furînd-o înşelător. A refuzat totdeauna, de cîte ori a fost invitat la masă. De îndată ce Radu se va face bine, va insista mai mult. Domnul Voicu trebuie să aibă ziua lui pe săptămînă în care să vie la dejun. în felul acesta îl va cunoaşte pe Radu mai bine. Lecţiile limitează pentru profesor cîmpul de observaţie. Sînt ceva unilateral. Domnul Voicu trebuie să-l formeze pe Radu, nu numai să-l înveţe temele. Neapărat o să-l invite la dejun o dată pe săptămână. Şi-l va determina să primească. Cu aceste viziuni, Marita se laşa atrasă, readusa în normal, în obişnuinţa întreruptă azi-dimineaţă, cu o voluptate noua. Poate obişnuinţa e singura fericire valabilă şi care în fiecare moment. Muncea ştiind că este şi Măndica pe-acolo, cu ea. De-a cum, gata. Singură ! Tot satul ştia de la Catînca lui Vasile Rusu că Măndica e însărcinată cu >un copil din flori. Nu apucase însă a afla că Măndica a plecat. De-aceea, toate femeile o pîndeau, s-o poată vedea, ca pe~o pradă pe care se temeau să n-o scape* Ştiau ele bine că n-are să mai îndrăznească sa vie duminica, la „salon*, la dans, în ochii lumii. Dar trebuia sa iasă şi să treacă vre- 266 odată prin sat. Măcar să meargă cu tatu-său la cîmp, sau, cine ştie, la dugheană ca să cumperc ceva. Nu poate ea sa ramîic de-acum toată viaţa ei închisă în casă. Trebuie s-o surprindă şi s-o vadă ele odată ! Pînda asta surdă şi generală nu se facea pentr-u că femeile din sat s-ar fi înţeles să-i puie la cale cine ştie ce manifestaţie. Ea constituia o preocuparc personală a fiecărei femei dm sat, izvorîta mimai şi numai din curiozitate şi ddntr-o ură fără de motiv. Punctul acesta de vedere era general şi mi se pare că cl nu avea nimic nici cu morala. Era numai ceva carc excita şi da loc la vorbe. Ceva care iese în sfîrşit din obişnuit, din monotonia faptelor fără importanţă care se întîmplă într-un sat. Nici o femeie din toata comuna, fie ea tînară sau bătrînă, fată sau nevastă, nu avea milă sau înţelegere pentru Măndica. Nici una nu-1 aou&a pc Ion, Ele nu adînceau nenorocirea fără fund a Măndicăi. Nu le interesa decît {partea de clevetire, distracţia clevetirii, savoarea ei. Poate că Măndica avea şi duşmani, fiindcă prin firea ei avusese şi ea limba ascuţită şi, deşteaptă cum era, nu iertase pe nimeni şi nu rămăsese datoare nici unei fete atunci cînd se lua la ceartă. La cele mai multe femei însă, răutatea era pur gratuită. Artă pentru artă ! Singură Tinca o înţelegea, o ierta şi o plfngea. Nu pentru că era mama ei. Ca 'mamă, tot aişa de bine s-ar fi putut ridica s-o condamne şi s-o blesteme. Sînt atâtea mame care fac aşa ! Dar ea cunoştea viaţa de acasă a Măndicăi, cea fără nici o mulţumire, O viaţă de spaimă şi de umilinţe. O viaţă dc nedreptăţi ş-i bătăi. Avea şi ea nevoie de altceva : de puţina dragoste, de o mîngîiere în afară, de un prilej de a fugi >i dc a ivita. Şi apoi, Tinca petrecu tinereţea ei. Şi ea fugise de la părinţi pentru Vasile. Şi-a trăit cu el necuminată doi ani. Petrache e copil nelegitim ; copil din flori. Ea ştia bine ce-i în sufletul Măndicăi. Ea a trăit totul, la fel, aceeaşi durere. Mai 267 puţin părăsirea lui Ion ; lipsa oricărui sprijin ; deznădejdea de a fi deodată singură. Tinca oftă adine. Se ridică de pe prispă şi îşi scutură poala dc cojiţele de ştiuleţi* albe şi rotunde, care se prinseseră de fusta ca o mătreaţă. Trebuie să dea apă la vacă, tărîţe la viţel, zoile la porc. Acum rămăsese numai ea. Trebuia să facă totul : şi treaba ei, şi treaba Măndicăi- Munca o fura ca un vtfn-t şi numai uneori gîndurile tn cap mai mergeau singure, în aşa fel îneît se trezea oprindu-se din mers şi întrebîndu-se : „Oare unde dracu ma duceam ?“ în ţarină nu se făcuse nimic. După grindina aceea grozavă, gr$ul nu s-a mai ridicat. Oamenii l-au cosit îşi nici nu l-au mai treierat. îl ţin ca nutreţ. Nici porumbul chiar, nu şi-a mai revenit, fiindcă a urmat o secetă îngrozitoare, care a ars totul de pe cîmp. Treabă în ţarina deci nu era. în sat domnea o acalmie ca toamna tîrziu în preajma iernii. Bărbaţii erau plecaţi să caute pe-aiurea, pe la depărtări de-o sută de kilometri, porumb pentru iarnă. Vasile se îndeletnicea să facă transporturi cu căruţa la Bucureşti. Bea aici la plecare, bea la Bucureşti Ia întoarcere ; aici cu prieteni) acolo de unul singur. Casa i se golise dc copii, — Treaba lor ! Sa se ducă ! Să vie cînd i-oi chema eu ! Vasile se simţea aşa mai liber şi fără nici o răspundere. Bea fără frîu, de-un necaz pe care nu-1 avea. Uneori, numai se simţea umilit în sine de fuga băiatului, apoi de-a fetei. Ştia doar tot satul. Află şi Vasile de nenorocirea Măndicăi. — Aşa ? Spuneam eu ! Gurvele ! Bine le-a făcut J Vasile, în toate sudai mile luî, Ie asocia totdeauna pe amîndouă, pe Tinca şi pe Măindi-ca. Şi cînd se referea chiar numai la una, o pomenea la plural, adică la un loc cu cealaltă. El era de altfel sigur ca ele au fost totdeauna înţelese în contra lui, că au complotat veşnic împreună contra lui. De-aceea, pentru el> prin pluralul acesta denumea „inamicul" : duşmanul lui cu două capete. 268 Nici pc el nu-i interesa cumva latura aşa-zis morală a nenorocirii Măndicăi, ci numai faptul, ca o răzbunare a soartei, pentru tot ce muierile acelea marinau pe-ascuns în contra lui. Grozăvia păţaniei Măndicăi îl satisfăcea. Era confirmarea vădită a vorbelor lui. — Lc cunosc eu !! Vasile era sigur că şi plecarea Măndicăi, ca şi a ticălosului acela de 'băiat, era pusa la cale tot de Tinca, cu ştirea ei, cu ajutorul eî. Ea trebuie să le trimită şi de mîncare, noaptea sau cînd lipseşte el, ca să nu crape de foame. El şi-acuma, cînd numai Tinca rămăsese, tot la plural vorbea : „Să-mi daţi ceva de mîncare", sau JDuceţi nişte lucerna la vacă". în capul lui, acest plural era şi un fel de a evita sa se adreseze direct Tincăi. Pluralul lui cuprindea ceva impersonal. Cînd venea beat noaptea, după ce făcea scandal Tincăi, o caută cu adevărat şi pe Măndica, prin şura, prin iesle, prin şira de paie, prin podul grajdului, cu convingerea că ea tot nu-i plecată, şi asta-i numai o invenţie ca să se ascundă de el. Lucrurile intraseră oarecum în normal. Vasile lipsea zile întregi, cînd se-ntorcea începea să urle, >să înjiure, şi totul se sfiîrşea cu o bătaie. Vecinii ştiau şi ei cc urmează de cum îi auzeau ,gura. Apoi venea o perioadă de viaţă mută, în care nici el, nici ea nu scoteau nici o voîibă. Uneori, duminica, Vasile venea beat la amiaza. Urma scandalul şi bătaia. Apoi ei cădea într-un somn greu şi lung. Spre seară, cînd se trezea, o obliga pe dînsa să se îmbrace curat cu ce are mai bun, şi o lua la plimbare prin sat. Lumea-i vedea aşa : el în cămaşă albă, cu părul udat cu apă, pieiptănat şi lins pe cap, păşind mîndru şi satisfăcut, şi alături de el, Tinca, cu fusta cea bună, neagră, încălţată, mergînd supusă şi tăcută. Asta era demonstraţia lui conjugală de-a lungul satului, pe şoseaua principală, unde-1 vedea toată lumea. 269 Tinca, abrutizată, avea chiar plăcerea sa facă aceste plimbări .duminicale. Ele îi aduceau aminte de anii buni, de Ia început. Lipsea numai de-alături Petrache, care pe atunci era mic şi pe care-1 dureau pici oarele. Atunci îl lua în braţe, şl picioarele lui îi atîrnau, micuţe, bălăbănind. Şi inima ei sc strîngea atunci de un dor neînchipuit. Cîţi ani erau de cînd nu-1 mai văzuse pe Petrache ?! , Acum nu mai trăia, nu mai suferea viaţa aceasta decît cu speranţa ca el, într-o zi, are să vie. Din cînd în cînd, de la oameni din sat, avea veşti de la dînsul. Auzise că învaţă să fie doctor. îi era greu să creadă. Copilul ei L. îi era frică să n-o fi uitat şi nu cumva în sufletul lui s-o puie la un loc cu tată-sau, şi s-o urască. Spre toamnă trebuiră să vîndă ccva. Curtea nu mai era plină de păsări. Tinca ţinea încă totul curat, pus la locul lui, dar o senzaţie de pustiu umbla prin jurul casei. Nij mai era mişcare, n>u mai vedeai aproape niciodată pe nimeni- Viaţa care agita odată două femei harnice dc ici-col o se împuţinase, şi acum pierise. în amintirile lui Petrache, însă soarele bă tea de dimineaţă în pereţii albi, daţi cu var ; chenarele roşii din jurul u^ii şi ferestrelor erau proaspete ; curtea era măturată, găinile cot-codăceau în şură, porcul era legat cu lanţ în fund, caii ronţăiau seara, legaţi la căruţă, iarba — de-abia cosită, care mirosea a toate parfum-urile cîmp ului, a sînziene şi a garoafe dc fîneaţă. Şi paradisul nu era altceva decît această lume rămasă în mintea lui de copil. O muncă aspră şi de multe ori grea de la oraş, satisfacţia de a lupta şi a învinge, viaţa variată şi luminoasă din Bucureşti, nimic nu-i întunccase acest tablou al copilăriei. Se părea că pentru a-1 recîştiga odată munceşte atît de mult. 270 XIII Patul lui Radu, cu un Radu livid, nemişcat, ochii închişi, revenise la loc. In ret sanatoriul, noaptea, era o linişte de mormînt. Numai becurile electrice, rare, vegheau pe culoare şi în saloane. Marita camuflase lumina cu o batistă colorată. O lumina albăstrie dormita pînă în colţuri. îl rugase pe domnul Voicu să rămîie cu ea. S-ar putea să fie nevoie de el la un moment dat, şi ea singură n-ar şti ce să facă- Marita se simţea aşa de mica şi dc incapaibilă ! Petrache rămase. Stăteau fiecare tăcut pc c-fcc un scaun, si în liniştea aceea şi în obscuritatea odăii, fiecăruia i se părea că-i foarte departe de celalalt. Marita simţea nevoia unei tovărăşii mai apropiate. Ar fi vroit să-l simtă alături de ea. Ar fi avut un sentiment de mai mare siguranţă- Scaunul Măritei era aproape de pat. Ea sta puţin aplecată spre Radu şi-i urmărea toate mişcările şi toate variaţiile de fizionomie pc chipul lui. O seninătate destinsă îi plutea peste faţă. Apoi, trăsăturile, ca prin somn, ca printr-un vis urît, se crispau, se strângeau de-o durere tăinuită. Marita le nota în memoria ei pe toate. Ar fi vroit să ştie ce se întîmplă în el. Iarăşi dorinţa aceea imposibila de a citi în Radu, în organele lui rănite şi însîngerate, de a a'fla adevărul nu numai pentru clipa accca, dar şi pentru viitor, pentru tot ce va fi pînă la însănătoşire. Petrache, întrebat în şoapte despre ce anume are Radu, evita un răspuns precis, spunînd că domnul profesor îi va comunica desigur mine dimineaţă, dar adaogă fără multa convingere „că nu este nimic prea grav". Mai mult decît prin vorbe, caută să o liniştească prin gesturi, şi fi puse mîna pc braţ, în semn de calmare. Nici Marita nu insistă prea mult. Pentru ca, de îndată ce-l văzu pe Radu mpirînd, la locul lui, însemna că operaţia a reuşit şi deci de-acum încolo nu mai este 271 dccît o chestiune de răbdare. De-aceeas în ea s-a amcstecat atunci îngrijorarea, cu o înduioşată bucurie. Radu trăia ! Geamul şi uşa fuseseră închise, jaluzelele — lăsate. Radu era în'că subt narcoză. Numai eî doi: Marita şi Petrachc* existau acolo. Singuri numai ei. Odaia astfel închisă sporea această intimitate, îi strîngea mai mult ţ îi izola mai mult. Tăcerea pe care-o impuneau circumstanţele îi înfăşură laolaltă, fiindcă tăceau împreună* Aceasta însemna că tăcerea fiecăruia ■tăinuia şi rumega ascuns existenţa de-alături a celuilalt. Fiecare îl gîndea pe celălalt. Toate asociaţiile de idei, îndeobşte pline de neaşteptat şi de fantezie, se învtîrteau atunci în acele împrejurări într-un cerc restrfns, între ei doi şi Radu, sau prin Radu, care era trăsătura de unire, la ei doi. Evoluţia raporturilor dintre Marita şi Petrache era forţată de această întîmplare. Sărise peste o sumedenie de faze intermediare. Afinitatea dintre ei, niciodată încă mărturisită, lăsată atîta timp în «tare de adormire, constituind numai din cînd în cînd conştiinţa unei plăceri subtile interioare şi secrete, era trecută brusc, neaşteptat, la o lungă verificare în doi, într-o singurătate în doi şi într-o tăcere în doi. In genere, atunci cînd un bă-rbat şi o femeie care au între ei afinităţi ajung la stadiul tăcerilor în doi, au treout prin mărturisirile dragostei lor şi-au ajuns aici fiindcă au înţeles că vorbele spun prea puţin din ceea ce simt şi că-i înşală. Nimeni dintre ei doi nu cuteza să mărturisească făţiş nimic din tulburarea lor, din ceea ce simţeau atunci că divulgă plăcut şi iremediabil acea prelungă tăcere, alături unul de celălalt. Li s-ar fi părut un sacrilegiu. Dar conştiinţa exagerată şi subtilă a acestui păcat mi putea sau nu vroia totuşi să împiedice şirul intim al gîndurilor. Din contră- Părea să fie un diabolic stimulent- Tovărăşia în nenorocire era apoi de natură să opereze între ei o legătură mult mai puternică decît procedura obişnuită 272 a unei apropieri dintre un bărbat $i o femeie. Aici, apropierea se facea oarecum printr-un sentiment ocolit şi pur, care nu era de natură să alarmeze, dar care prindea sufletele cu sinceritate şi toftalâ încredere. Legătura de la Marita la Pctrache se făcea mai indirect prin Radu. Preocuparea ei imediată era fără îndoiala Radu. Dar fiindcă în credinţa ei el era salvat, un nou gust de viaţă nu-i împiedica nici o dorinţă, oricît de temerară ar fi fost. Marita se mai păcălea singură şi prin aceea că ea credea că pune înainte un sentiment de recunoştinţă şi de gratitudine care 11-0 angaja la nimic blamabil. Legătura de la Petrache Ia Marita era mult mai directă. El nu avea în acel moment nici o constrîngere de menajat. El era mai la curent cu starea foarte gravă a lui Radu, se simţea aproape de el pentru că intrase în aceeaşi viaţă de familie în care fusese adoptat, dar îngrijorarea lui nu era organică. Se putea foarte bine ca această grija de Radu să nu fie pe primul plan, fără ca nici cea mai scrupuloasă conştiinţă să-i poate face vreun reproş. Nu vroia să apara în faţa lui ca un profitor al acestei nenorociri, dar fiindcă soarta vroise astfel, nici nu avea putere să renunţe la un vis, la un sentiment scare angaja aşa dc adînc toată fiinţa lui. Pînă acum nu cutezase nimic- Acel imbold de apropiere pe carc-1 degajase totdeauna, fluid de simpatic reciprocă, fusese stăpînit pînă acum- A$a era situaţia lui. El mai avea de muncii pe brînci, în lipsuri mizerie, ani întregi, pentru a avea dreptul la viaţă şi la plăcerile ei rare. încă nu. El pornise din urmă de tot, de la izibă. Mai avea încă de alergat subteran, chiar numai pentru a ajunge la linia de plecare pentru cursa vieţii, unde poţi cădea la primul obstacol, sau ieşi în frunte* învingător. Petrache nu avea un complex de inferioritate. Avea, din contră, o totală încredere în el. Nu intrase însă încă în cursă. Va intra, va alerga, va fi clasat, va cîştiga ma- ia — Scrieri, voi. 4 — <\ 1/711 273 rele premiu. Abia după aceea va putea aspira la bunurile vieţii. Vioiciunea expresiei lui, sănătatea lui, ochii lui* care umblau aşa de curioşi peste tot, erau semne că el va învinge. Dar din subsolul blocului B, unde avea un pat de fier şi jo măsuţă, nu putea aspira în prezent la un lux al fiinţei, cum -ar fi fost pentru cl o dragoste pentru Marita, hrănita de propria lui dorinţă. 'Poate ca o iubea. Dar iubirea lui era numai ca o muzică auzită de departe, ca o plăcută stare de spirit, ca un climat cald pentru suflet care sa dea un colorit mai agreabil vieţii* Şi-acum, deodată, poate sta cu- ea într-o odăiţă, singuri, o noapte ; o poate privi ; îşi vorbesc în şoajpte ; petrec tăceri lungi împreună) în carc nu se poate să nu sc amestece nimic din fierberea misterioasă a vieţii trupeşti. Ea, Mari la, pe care-o zărea pînă acum în treacăt cîteva momente de doua-trei ori pe săptămână cel mult, e acolo lîngă el- Vor veghea împreună o noapte întreagă. Aceasta nu va putea duce la nimic mai departe. Ar fi o nebunie de închipuit. Jucăria i se va lua din mînă, azi, peste cîteva zile. Dar cl nu vrea să ştie asta. Va rămîne totuşi ceva. Va rămîîne foarte mult. Un gust nou al vieţii* Fie numai chiar o amintire* E mult. Alături dc amintirile copilăriei, dc casa cu prispa, de sat, de mama lui* Are aşa puţine amintiri pe care le poate chema cu plăcere !! Nici o iluzie exagerată, deşartă. Degustarea conştientă a unei bucurii prezente* Aşa credea Petrache. El îşi compartimenta viaţa ca pe un program de producţie festivă cu „partea întâia, partea a doua, partea a treia". Şi credea că nu a luat nici bilet pentru intrarea în sală. Avea impresia că se uită numai pe fereastra, şi vedea personagiul principal în lumină feerică. Şi personagiul principal îi surSde şi-i face semne prieteneşti. Petrache se uită la Marita. Acum ea avea fruntea razimată în palmă, şi cotul pe pulpa piciorului* îi veda ceafa, gîtul, cî- 274 ţeya fire de păr atîrnînd pe umerii încovoiaţi. I se pare micuţă şi delicata ; mai mult decît ar fi crezut. E frîntă în două, aplecata asupra ei însăţi. Petrache se simte cuprins de tandreţă, de compasiune. Emoţiile au obosit-o. Ar vroi s-o mîn-gîie, sa-i spuie vorbe de alinare ; poate de dragoste. Daf dragostea Lor a început de la celălalt capăt. N-au ajuns încă Ia vorbe. Sînt la tăceri. în capul Măritei s-a pus o întrebare. Se întoarce spre Pc-trache şi i-o şopteşte : — Crezi că doarme ? Petrache se ridică, sc aplecă deasupra patului, caută cu-privirea capul aşezat pe-o parte. Ochii lui Raidu sînt închişi. Viaţa lui se duce tot singură, izolată. — Mai este încă sub cfectul narcozei. Petrache caută braţul lui Radu, apasă degetele strînsc pe încheietura mînii lui ca lin violonist pe gîtul unei viori, apă-sînt pe toate strunele deodată, şi ascultă atent. Numără în gînd. Buzele lui se mişcă uşor, Marita îe urmăreşte cu aviditate, uitîndu-se la el ca la un oracol care este pe cale de a formula prevestirea. Buzele punctează ceva nevăzut şi regulat; Marita ar vroi să asculte mai adînc, să audă ceca ce nu se pronunţă, ceea ce se gmdeşte numai, căci Petrache nu pronunţa numerele, ci numai Ic gîndeşte, iar buzele mimează din obişnuinţa. Un puls încă scăzut se prelinge în salturi leneşe, ca o apa săracă de şes. Petrache dă din ca'p numai, în semn că ar fi mulţumit, şi se aşaza iar pe scaun. Braţul lui Radu a rama!* afara, deasupra cearşafului, detaşat de el. Marita i-1 aşază cu grijă, ca şi cum i l-ar fixa, organic, la loc. Acum stau amîndoi pe scaun, drept, cu spatele răzimate de spătar, cu ochii deschişi înainte. Fiecare îl simte pe celălalt făcînd la fel. Sînt amîiudoi ca doi pasageri într-o cabină de vagon, într-un tren care stă şi nu mai pleacă, noaptea, î-n- 27Ş tr-o gară adormită şi periferică. Trenul nu mai pleacă. Toate stau pe loc : ceasurile, gândurile, trase pe-o linie moartă, uitate. Pînă mîine dimineaţă. Marita nu aşteaptă altceva decît să se facă ziuă* Ziua e altfel. Are impresia ca mîne dimineaţa va fi totul bine şi mai ales va afla precis ce este. Iarăşi dorinţa şi convingerea că profesorul a putut să citească exact în trupul deschis al lui Radu. Petrache se complace în aceasta obscuritate, în trenul care stă pe-o linie moartă. El n-a pornit nicăieri mai departe. El poate scoborî acolo, în staţia fără nume, daca este împreună cu Marita. Oriunde l-ar duce trenul, nu poate fi mai bine ca aici. Are o senzaţie plăcută de calm. Dragostea iui, începută de la celălalt capăt, este la sezonul tandreţă, ca la un final de dragoste fericită- în care pluteşte melancolia du-lce a despărţirii. El nu simte clocotind în el dorinţe. GSndul lui nu urmăreşte nici măcar imaginea unei îmbrăţişări, a unui sărut. Aceasta ar vulgariza totul. Ar cădea ca o ieşire de jaz într-un vals de Chopin. Realizarea este totdeauna o vulgaritate. Marita era pmtru el numai o prezenţă, dar nedefinită precis, ca parfumul, ca ambianţa ei numai. Cei doi călători mergeau împreună* poate amîndoi pentru aceeaşi destinaţie în alb. Peisajul nu trecea prin faţa ochilor. Era o călătorie de noapte. Gînd se uitau- pe geam afară, nu vedeau nimic decît propriul lor chip în cadrul geamului cu sticla neagra şi lucioasă. Aşa era. Oricc ar fi făcut şi unde ar fi privit, oricîte gîndam ar fi trecut pe lîngă ei, ca peisagiile văzute din tren, ei se vedeau pe ei înşişi, se găseau mereu pc ei, pe fond negru şi lucios. Petrache nu vroia, nu cerea nimic mai muk. Nici atît nu sperase vreodată, I sc dcschrsese o uşa spre o lume de basm pe care o visa şi se furişase înăuntru, tolerat, ca un comi- 276 sionar care aduce un pachct şi care pentru asta este admis să : facă un pas în vestibul. Din vestibul, comisionarul Petrache vedea un interior frumos şi cald şi doamna care sta pe scaun. Comisionarul îşi face din această întîmplare vreo iluzie?... El primeşte numai bacşişul, Nu-i aşa, Petrache simţea bine că nu-i aşa. Un vag fluid care nu minte îi spunea că nu-i aşa. Ceva ireal şi nevăzut îi învăluia pe amîndoi la un loc, ca un parfum. Simţea gîndurile Măritei alături de ale lui, împreună cu ale lui, ca şi cum chiar mînile lor ar fi fost împreunate* în fond, Marita nu avea nici un gînd direct pentru Petrache. Se ferea în mod conştient. Toate reveneau la el numai prin forţa împrejurărilor, indirect, prin Radu, prin petrecerea în minte a vieţii ei de-acasă. în accste viziuni, Petrache apărea mai mult fantomatic decît ca un personaj real. Marita îl aprecia ca om, îi plăcea ^spiritual". 11 simţea un tovarăş bun, un om de toată încrederea. Ştia bine că ar fi putut să stea mult timp cu el de vorbă. Ştia că au afinităţi; o vocaţie de înţelegere $i apropiere. Şi de câte ori îl întâlnise şi-i vorbise, simţise o căldură în tot trupul, în toată fiinţa ei, o bucurie a spiritului, un sentiment dc iluminare şi bogăţie lăuntrică. Ce era asta ? La Marita, dragostea se formula analizată* mai concret, mai pretenţioasă. Cerea mai mult, tot mai mult. Petrache nu putea cere nimic. Ei era numai dispus să dea, să împartă. Dar şi . cerinţele Măritei rănuîneau închise, ascunse profund, niciodată mărturisite, altfel decît prin ceea ce nu se poate stăpîmi : o vagă jenă, o timiditate fluidă, umbra insesizabilă a unui gînd care colorează altfel, o clipă, pupilele. Dragostea Măritei era o dragoste de roman, de jurnal intim de femeie care se teme să înfrunte viaţa ; care şi-o scrie numai, şi-o trăieşte în alb* Ea semăna cu o muzică interioară* de-abia dîutată în surdină de nişte instrumente de corzi necunoscute, Nimeni n-o auzea. Numai ea o auzea. 277 Se aud uneori sonate cîntate la pian, dc departe, de undeva. Notele trebuie să iasă pe o fereastra deschisa în noapte. Nu se ştie cine-o cîntă ; cine-a scris-o ; de unde vine» Impresia depăşeşte chiar marginile unei sonate ; e o muzică universala, nedefinită* fără autor cunoscut, fără executam cunoscut. Sonata devine muzica personală a fiecăruia dintre ascultătorii îndepărtaţi şi întimplătoru Cînd s-a isprăvit sonata, porneşte tn suflete o mare melancolie. A murit un suflet. Muzica din Marita seamănă cu sonata de pian, anonimă, universală, în noapte. Dar totul, invoikintar, se broda pe ea, revenea invariabil şi irezistibil ia ea. Sonata de pian o- găsise pe Marita fără nici o melodie interioară) disponibilă. Era în ea o tăcere gata să primească o imprimare de muzică bună şi ireală ca aceasta. Marita era sufleteşte singură. Aristide) fostul ei soţ, decedat acum vreo cinci ani, gros, mereu cu havana în gură, cu gîndul aiurea) distrat, prins numai de afaceri, foarte des absent cu totul, plecat mereu în străinătate, nu aivea nimic cu care să umple o tăcere saiu o singurătate. Tăcea şi dl. Pleoapele lui clipeau atunci rar şi lipicioase pe ochii mici, dar tăcerea lui — se simţea bine — era tîrg, era tîrguiala în afaceri în curs: cît va mai da ; cît va mai putea să cedeze ; ce sa ceară în schimib. Tacerca lui nu era muzică. Ea număra bani de hîrtie, strecura cecuri ; nimic cu sonorităţi. Marita era ca un funcţionar particular necesar întreprinderii sale bancare cu tot felul de combinaţii. La fel cu o dactilografă sau cu domnişoara de la contabilitate. Nici măcar un subdirector. O sinecuristă ! Tăcerea lui nu era o prezenţă, ci o izolare în biroul capitonat cu muşama, ca să nu prindă nimeni afacerea. Radu începu sa se mişte. Cearşaful foşni ca nişte fnunze moarte. Marita tresări, şi într-o clipă fu în picioare, aplecată deasupra patului. Radu gemu surd, prelung. Buzele îi mişcară 273 încet. Erau uscate. Marita ar fi vroit să-i dea puţina apa». Petrache o opri. Radu deschise ochii. Mama, domnul Voicu îi apărură negria ca două umbre, în depărtare. To-tul împrejur era inconsistent şi depărtat. Şi tavanul era sus, înalt. Şi totul era indiferent şi neconturat. Nu se făcea nici o legătură între ceea ce fusese* înainte şi ceea ce părea acum. Mama, Petrache stăteau nemişcaţi ca într-o poză, ca pe-un panou, decupaţi, umbre. Mai mişcă iar din buze, cu greu. Limba îi lipăi udă, ca şi cum ar fii vroit să scoata un sunet şi se împotmolise. Mama privea nedumerita. Petrache ştia că atunci, după cîteva ceasuri de la operaţie, nu este nimic de făcut şi că bolnavul trebuie lăsat singur să Lupte. Radu lupta din greu. II apăsa ceva pe piept. îl durea capull şi ameţea. închise din nou ochii. Lupta continua inegală, pe întuneric. Organele lui se-zbăteau singure, pe contul lor, pe viaţă şi pe moarte. Nici nu mai luptau ordonat, ca o singură unitate. Fiecr.re vroia să acapareze pentru sine ultimele energii, ca şi cum ar fi fost cu pu-. tinţa ca inima, creierii să-i supravieţuiască lui Radu — lui Radu, care .era toate la un loc, rezultatul lor. Marita ar fi vrut să facă neapărat ceva. Orice, Să aşeze cearceaful, să-i ridice perina, să-i îndrepte capul, să-i dea ceva în gură, o citronada, ceva... Altfel, aşa, era inutila, nu-I ajuta cu nimic. Dragostea ei de mamă vroia cu orice chip să se cheltuiască, Petrache stihiţă un semn de liniştire. Nu era nimic de făcut. La ora aceea, înfca nimic din aceste incomodităţi minore nu-1 puteau supăra. Nici lumina în ochi, nici capul care zăcea pe marginea perinei. Radu ia'răşi nu mai mişca de loc. Marita şi Petrache se uitară unul la altul fără să-şi spuie un cuvînt şi se aşezară iarăşi pe scaune. Obscuritatea albăstrie a odăii începu să se clarifice treptat, fără ca să se ştie de unde. Jaluzelele erau trase, dar de undeva 27& de după ele sc strecura o lumină palidă, albă, rece, prin crăpături, ca o apă care se infiltrează. Se crăpa de ziuă. Marita vroi să grăbească fenomenul cosmic, şi se duse la geam să ridice jaluzelele. Odaia se lumina rece şi vag, ca spălată. Era o lumină pură, fără strălucire. în grădină nu era nici o mişcare. Trandafirii stăteau înţepeniţi, drepţi, purtînd încă pe petale stropi de apă de asară, ca acele lacrimi care se formează, cresc, ^înt mari, atîrna de gene şi nu cad. Boabele de apă erau luminate la fel cu cerul. Toată lumina avea o transparenţă de apă curată. Cele doua scaune erau aproape, în linie* paralele cu marginea patului. Marita se aşeză la loc. Trebuie să fi fost oTa trei şi jumătate. Ceasul de pe ouloar, sau de altundeva, bătuse, dar nici unul din ei nu-1 auzise. Marita simţi cum în trup şi mai ales în cap îi cade o greutate de plumb. Părea că bustul i sc frînjge în zigzaig, şi ea se prăbuşeşte pe linoleumul de jos, şi~i era intolerabil de somn. Ajunsese la marginea puterilor. Nu ştia ce să facă. Mîna ei se prinse de braţul lui Petrache, se agăţă dc el, şi apoi capul se lăsă pc umăr* încet, fericit. Petrache nu mişcă. Parcă un fluture rar s-ar fi aşezat pe umărul lui şi nu vroia să-l sperie. Bustul Măritei se sălta şi se lăsa uşor pe braţul lui. O altă suflare, egală, mai rară, mai calmă, înlocui respiraţia ei neauzită pînă atunci. Marita, în sfîrşit, nu se mai gândea la nimic. Totul se oprise uşurel acolo unde era, ca o lectură de roman la un început de capitol seara, cînd ţi-i somn, cînd simţi că nu mai înţelegi nimic şi închizi cartea. Marita închisese de oboseală cartea tragică a vieţii ei. Petrache rămase ca un semn. Pînă acolo ajunsese cartea. Pînă la Petrache i pînă la Radu ; pînă la amîndoi* Braţul lui Petrache începu să amorţească. Un milion de furnici urcau şi coborau prin el ^ o senzaţie de sec şi de frig. 280 Nu,- propriu-zis o durere. O alarmă, o precipitare anormala. Unghiile Măritei se înfipseseră în stofa surtucului, ca nişte gheare. Tot bustul ei sc sprijinea în degetele crispate. Petrache nu îndrăznea să o privească. Făcea mai mult : o presimţea. Prezenţa ei îi revenea prin simţuri* tactil, nu prin ochi, vizual, îi auzea respiraţia, îi mirosea parfumul ei, al respiraţiei ei, nealterat, direct, ca mirosul unei plante. Respirau împreuna, lipiţi unul de altul. Respirau disonant. Respiraţia lui era mai repede, respiraţia ei — mai rară, mai lungă. Erau ca doi oameni care merg alături şi nu se potrivesc la pas; unul face paişii mici, altul paşii largi, şi se bat umăr în umăr. Involuntar, ca un joc, ca o gentileţă, ca o plăcere, el vroi să-şi potrivească respiraţia lui după a ei. Cîtva timp izbuti. Atunci, pieptul lor se sălta deodată, într-o deplina înţelegere. Dar acest joc nefiresc nu putea să dureze mult şi ia-jăşi urma alternanţa, Petrache căuta să stea neclintit. Singurul lui gînd, singura lui preocupare era atunci să nu mişte şi s-o trezească. Dar cu cît se gîndea mai mult la asta, cu atît apăiea mai imperativă nevoia de a se mişca. Trebuia sa ducă piciorul stîng mai înainte, să sprijine braţul pe genunchi; sa se deplaseze cu totul pe scaun mai la stSnga ; îl deranja o cuta de la pantaloni care i se înfunda în carne. O mie de mişcări se cereau făcute. Astfel nu mai putea sta. Poate că pînă atunci a rămas nemişcat ceasuri întregi fără să-şi dea seama, dar acum era cu totul altceva ; acum trebuia să stea nemişcait. Acest complot meschin al fiinţei lui îl enerva peste măsură, şi enervarea creştea chinul de a sta nemişcat. Petrache îşi impunea cu tărie şi deliciu aceasta tortură minoră. Marita poate să fi dormit aşa zece minute, poate un sfert de oră. Nimeni n-a ştiut. Poate să fi fost şi mult, şi puţin. Depinde. 281 Deodată, tresări şi ridică brusc capul. De-abia atunci îşi dădu seama ce~a făcut. Se uilă cu zîmbet trist la Petrache şe spuse intimidată : — Pardon ! Ochii ci cereau graţie. XIV Domnişoara Pîrvu se îmbrăcase într-un halat alb dc infirmiera, pe care-1 purtase ca soră la Crucea Roşie. Se legase la cap cu o batista verde. Părul îi era strîns subt batistă. Capuî părea aşa mai lungăreţ ; nasul îi ieşea proeminent înainte ; ochii îi erau şi mai mici; buzele — mai decolorate şi maî subţiri. Domnişoara Pîrvu adoptase această uniformă pentru ca să arate Măndicăi, o- dată pentru totdeauna, cum se grije^te casa, cum se şterge praful, cum se curăţă covoarele, cum se umblă cu farfuriile, cum se serveşte ]a majsă. Domnişoara era maniacă şi tipicară. în această demonstraţie casnică şi pedaigogică, gesturile ei erau forţate, dezarticulat stilizate, toate obiectele fiind atinse cu acea grijă cu care se pune mîna pc lucrurile fierbinţi, şi apoi erau aşezate la ioc cu o delicateţă exagerată, ca şi cum toate ar fi fost de-o fragilitate extraordinara. Ornamentaţiile de la bufet, masa de sufragerie şi scaunelc, care erau în stil florentin, erau şterse cu de-amanuntul, cu un deget expert, care se mlădia după toate motivele şi mîngîia rind pe rîind unghiile labelor dc leu dc la picioarele bufetului şi vitrinei- Ai fi crezut că domnişoara Pîrvu le modelează din nou şi le cercetează contururile. Măndica încercă să imite toate aceste mişcări, dar mînile ci întiîrziau apăsat şi cu repetiri primitive pe fiecare floare de lemn, Lucrul ei era ticăit şi grosolan. Parcă ar fi încercat 282 să cîntc la toba mare un concert pe care domnişoara Pîrvu îl cînta cu dexteritate şi flori de stil, la pian. Domnişoara Pîrvu avea gesturile degajate, şi cu adresă deosebită manevra în mîini vazele de cristal, lustruindu-le delicat cu cîrpe. Măndica o privea minunată. Aşa ceva n-are să poată face. O cuprinse o demoralizare subita : aici e prea bine pentru ea, dar nu va putea să facă niciodată serviciul care i se cere. Sc simţi înduioşată dc ca însăşi pînă la lacrimi. O mişca şi bunătatea domnişoarei. Acum* Măndica făcea treaba cea grosolană : spăla mozaicul din vestibul* ridica şi matura covoarele, iar domnişoara Pîrvu aşeza bibelourile. Această trcaibă în comun le apropiase ca pe doua femei, $i domnişoara Pîrvu începu sa întrebe : — De unde eşti ? — Din Româneşti. — Ai părinţi ? — Am, cum să nu ? — Ţărani ? — Ţărani. — Ce fac ? —Ce să facă ?! Pai, cu cîmpul, — Şi de ce-ai plecat de-acasă ? Măndica sc opri încurcată* — Uite-aşa ! Tata ne batea. — De ce ? Sc opri mirată, filantroapă domnişoara Pîrvu, ca şi cum ar fi aflat o mare grozăvie* inimaginabilă. —■ Pentru nimic !... Şi conversaţia se legă lungă pe cît dură grijitul odăilor. Domnişoara Pîrvu, cu vocea ei dulce şi mieroasă, o descosea pe Măndica încetul cu încetul* pînă ce aceasta* credulă* naivă, îi spuse toiul. Se aşezase chiar pe un scaun ca să-i spuie. Ca proasta ! 283 Domnişoara Pîrvu rămase ca trăsnită. Pînă-atunci, nici o servitoare jiu stătuse la ea* Cînd vroia să o angajeze sau â doua zi, îi punea în vedere -că la bucătărie sau în odaia ei n-are «voie sa calce nici un băribat. — Dacă-ţi place, bine ; dacă nu... nu. Celor mai multe nu le plăcea de la început. Altele se prefăceau că primesc şi-aşa, dar cu gîndul că pe urmă vor fi în stare sa se ascundă. Doar zgripţuroaica n-are să stea la uşa ei toată noaptea ! Acestea din urmă se înşelau. Zgripţuroaica încuia personal uşile de intrare şi din faţă, şi din dos, şi în plus, cîn<î nu te-aşteptai, deschidea uşa de la bucătărie, ieşea în halat pe scara de serviciu şi aisculta. Uneori chiar servitoarele se trezeau, noaptea, cu ea în odaie* zburlită, in cămaşă de noapte, ca o stafie. Domnişoara Pîrvu nu avea numai ură pe bărbaţi. Avea o repulsie organică. Cînd a găsit odată în bucăitărie, un bărbat — un lucrător curăţel de la Electricitate — s-au ridicat ca nişte bube porii de pe pielea ei, şi de indignare nici n-a putut spune atunci o vorbă. Dar Ilona era o cinică. Cu tot scandalul făcut, a doua zi avea ca ajutor la şters farfuriile un picolo dat afară de la Continental. Domnişoara Pîrvu putea să tot încuie uşile, fiindcă Ilona îi introducea ca pe nişte hoţi, pe fereastra de la suibsol, pe la spălătorie. Dacă în jurul caisei n-ar fi fost asfalt, s-ar fi văzut o cărare bătătorită de la portiţa pînă la ferestruica aceea, de parcă acolo ar fî fost intrarea principală. Zgripţuroaica asculta. „Să asculte sănătoasă!“ Avea ce auzi. Ilona vorbea în voie, rîdea ; se auzeau chiar două voci de bărbaţi. Facea un mic chef. A doua zi — scandal. Domnişoara Pîrvu, din pudoare şi frică) nu îndrăznise să facă scandalul la faţa locului chiar atunci, noaptea. Ilona răspundea : 234 — Eu nu-s de lemn. Eu n-am intrat la călugăriţe. Eu sînt femeie. Femeia-i făcută pentru bărbaţi. Aşa a lăsat Dumnezeu.*. Ilona avea teoriile ci şi mai ales practica lor. încolo, o femeie iute, harnică şi pricepută. Domnişoara Pîrvu o anunţa că-i dată afară. -— Bine, plcc. Dar nu pleca. Ea era deprinsă cu mofturile astea dc cucoane. „Cel puţin asta-i cinstita. Dar altele — spunea Ilona — aveau trei amanţi* pe care-i aduceau pe rînd în casă, şi nu lăsau să vie la mine un om. Asta era prea mult/' — Nu toată lumea poate să fie ca mata — îi răspundea ea, jumătate ironic, jumătate admirativ —, domnişoară. Dacă toate femeile ar fi ca matale, ar fi dispărut de mult sămînţa oamenilor de pe pamînt*.* Ar fi fost acum numai animale : lupi, urşi, boi... Aceasta era o obrăznicie ! Domnişoara simţi impertinenţa ei cu atît mai mult cu cît logica Ilonei era fără de cusur. — Da data asta să pleci îndată* Pînă-n seara ! — Dacă-mi plătiţi preavizul. Am drept să rămîn cincisprezece zile. Ilona ştie şi legile acestea scrise, nu numai pe cele naturale, nescrise. Şi n îi era totuna. Trupul ei greoi, diform, cu pântecele umflat ca de păianjen, era aruncat în lunecarea smucită a piciorelor cînd într-o parte, cînd într-aka, ca şi cum ar fi fost apucata de picioare şi trîntita, neregulat, în toate părţile. Ploaia se vedea înainte ca o ceaţă subţire şi alburie, uneori părea că ar începe să se facă ziuă. Măndica nu ştia cît a mers, cît mai are de mers. Tot mai rar, farurile de automobile, la cotitură, îi făceau semne. Nimic nu măsura distanţele făcute. Totul era pierdut în întuneric, ca într-o zădărnicie fără sfîrşit. Nimeni n-a putut şti ciît de tîrziu era atunci cînd Măndica ajunse la şosea, ieşi în margine, ca să oprească o ma'şină. Două faruri o proiectă, timidă, cu braţul întins> ca pe-o vedetă de cinematograf într-un film care se încerca cu repetiri. încă o dată scena*.. încă o data... Un vast studio cu perdele negre împrejur care cădeau din cer, şi un singur personaj, nenorocit, ghemuit în el, ezitînd. în sfîrşit, un camion opri şi o luă. în mersul lui, ploaia bătea iacum mai oMic, cu picături mai mari, biciuindu~i faţa. Puse capul în piept «şi închise ochii. Camionul mergea repede, cu zgomot mare şi trîntituri violente. Măndicăi i se părea că apucă în toate direcţiile sau că se învîrteşte în cerc. Uneori apuca brusc în laturi, trîntind-o cu umărul de marginile înalte de seînduri. Măndica se ţinea cu mîinile de pîntece, instinctiv, ca să-şî apere copilul. Cînd intră pe ‘străzile Bucureştiului, cu lumini dese, cu oameni mulţi, de-abia atunci îşi dădu seama că din nou nu va putea face nimic nici aici. îi venea să plîtigă. Oamenii mulţi care mai umblau pe stradă o îngrozeau, ca şi cum ar fi văzut mişunînd împrejur nişte fiare sălbatice. Se împăcase mult mai bine cu pustiul de peste ogoare. Ar fi vroit să se înghesuie în ea iarăşi, să se -facă mai mică. Era cuprinsă de o spaimă nedefinită. Toţi i se părea nişte hingheri care o urmăresc. 304 Era noapte. Ce avea de făcut ? Cineva o luă în braţe şi-i ajută să se dea jos din camicm. Mulţimea Se înteţea grăbită, ca într-un lanţ mişcător, care luneca mereu înspre o clădire lungă, cu scări. O scoborîse în faţa Gării de Nord. Măndica se încolonă între oamenii cu bagaje, cu lădiţe şi ajunse înăuntru. Acolo era furnicar. Om lîngă om. Şi nimeni nu sta pe loc. Unii apucau într-o parte, cu capul sus, ca sa vada pe deasupra celorlalţi, alţii apucau în cealaltă parte. Se auzea un huruit surd. Unii strigau tare, se chemau. Se rătăciseră de ceilalţi ai lor. — Loc, loc ! striga grăbit unul care ducea în spate un balot imens* Măndica se lasă iarăşi dusă de curent la voia întîmplăriL Ea n-avea nici o treabă în gara. Oriunde ar fi dus~o mulţimea, nu era nimic rău. Numai să n-o scoată afară. Scăpase de ploaie* Simţea pe dînsa hainele ude şi grele. Buc cea ua ei era acum ca un pietroi. îi rupea braţele din umeri. Ajunse aşa într-un fund, unde nu mai ducea nicăieri. Acolo, şuvoiul de lume era mai potolit. Unii erau aşezaţi pe jos, lipiţi de pereţi sau unul lîngă altul. Trebuia să calci cu băgare de seamă ca să nu pui piciorul pe capul unuia de jos. Mocnea o îumină roşietică. Aerul era îmbâcsit şi mirosea a 'haine ude şi a Sudoare. Un abur uşor şi înecăcios de lînă muiată se ridica din mulţimea trîntita pe jos, ca din nişte gunoaie 'împrăştiate. Măndica înainta pînă într-un cctfţ, cel mai îndepărtat, unde se înfunda tot. Acolo era şi cald. îşi căută un loc lîngă perete. Cineva, care fuma pierdut, se dădu în laturi, instinctiv. Mandica îşi aşeză bucceaua, apoi îngenunche alături. Sala mare, imensă, cu cotituri, cu coridoare fără capăt, sub lumina clipocind subt abajururi ca nişte pălării, vuia surd, ca un fund de mare, ca o furtună imprecisă. Făcea în urechi „Hooa, hoaaa?... mereu gîlgîit... Măndica asculta cu o încordată curiozitate. Toată sala aceea fără de sfîrşit părea că se 20 — Scrieri, voi. 4 — c. 1/711 305 clatină, că pluteşte, nesigură, cu pereţi cu tot, ca un fund de vapor. Măndicăi îi era foame. în jurul ei, toţi dormeau. Se auzea sforăind, sau numai suflarea aceea rară, regulată şi grea a omului care doarme- Nu departe, prin semiîntunerecul nelămurit de jos, un punct roş se aprindea, se dezvolta, lumina o figură bărboasă $i neagra, apoi iar descreştea : cineva fuma, trăgînd rar din ţigară. Cînd se uită mai bine, Măndica văzu pe cineva care nu era departe, şi faţa lui se putea desluşi necontenit. Omul acela se gîndea grozav. Trăsăturile feţei îi erau încruntate, adinei. Trebuie să fi avut o grijă sau o durere mare. Măndica se uită la el multă vreme. îi aducea aminte de Ion. Se giîndi la cl. Nu-1 învinui, nu mai spera nimic în nici unul din gîndurile ei. A fost ceva frumos tare, care s-a sfîrşit. Aşa i-a fost soarta. Nu vroia să schimbe nimic din mersul ei-O resemnare totală îi da o linişte perfectă. O resemnare ca în faţa grindinii. Nu era nimic de făcut. Soarta ! Un şir de oameni, cu hainele slinoase pe ei, cu feţele înnegrite, păşiră unul după altul, privind cu grijă la cei de jos, spre o uşă din fund, în stînga. Fiecare avea în rnînă o lădiţă, unsuroasă şi ea, şi cîte un felinar. Părea o echipă pentru ritualul cine ştie cărei înmormîntări sinistre, după cine ştie ce execuţie, prin coridoarele ascunse după uşa din fund. Trecură nu departe de Măndica, pe sub un bec slab care atîrna de sus. Becul le lumina faţa, roşietic, o clipă, apoi chipul lor iar intra în acea umbră semiobscură care flutura peste tot. Parcă ar fi trecut printr-o regiune în care fulgera slab, de departe. Mandica îi urmarea cu ochii. Era o diversiune, o mişcare în noianul acela de oameni trîntiţi pe jos, la întîmplare. Cel din frunte era voinic. Avea o scurtă neagră cu guler de miel. Cînd trecu prin bătaia luminii becului, Măndica îl recunoscu- — Ion... 306 Glasul el scăpa chemarea fără sa vrea. El se uită, ca toţi ceilalţi, în jos, între oameni. Dar el mai statornic, fiindcă el tăia drumul. / Mandica vroi sanşi astupe gura cu pumnul. O cuprinse o teamă neaşteptată şi un tremur nervos. Sprâncenele lui groase, bărbia ieşita, aplecată în piept ; mersul lui. Să fi auzit el ? Să nu fi auzit ?,.. Parcă a întors puţin capul, ca şi cum i s-ar fi părut numai că a 'fost strigat, şi apoi a continuat să meargă. Chipurile celorlalţi au trecut prin lumină, scurt, după el, pe rând. Măndica se ridica în picioare şi-l urmări pînă ce dispăru dincolo de uşă. Pe deasupra grămezilor de oameni de jos nu mai trecu nimeni. Dar mai departe, furnicarul nu s-a liniştit toată noaptea pînă s-a crăpat de ziuă. Trebuia să strige tare, să ţipe ! Acum nu-i mai era frica. Acum, pe gîndite, vede că aşa trebuia să facă. La ce bun ? Mai bine aişa. Aşa să fie. Omul bărbos, negru, încruntat, fuma mereu, cu aceeaşi privire fixă, cu aceeaşi încetineală în mişcări. Acum îi desluşea ş\ pleoapele, care cădeau şi se ridicau, la intervale rare, închizînd parcă ceva, mereu, monoton, în cap, sub ochi. După atîtea ceasuri cu privirea purtată pe acelea chipuri, Măndica avu sentimentul unei familiarizări, ca şi cum ar fi fost la un loc cu nişte cunoştinţe mai vechi. Trecu cineva şi sună, zbătînd nebuneşte în mină un clopoţel. Ca la o recreaţie de şcoală. „Tilinc, tilinc, -tilinc"... repede, smucit, insistent. Printre sunetele clopoţelului, omul anunţa ceva, cu voce tare. Trenul de,.. Omul acela apoi întoarse capul în cealaltă parte, şi Măndica nu mai putu desluşi. Dar cei de jos ştiau dinainte. Ei aşteptaseră toata noaptea semnalul acela. Tîrâind picioarele, se ridicau greoi, adunîn-di'Hşi boarfele de pe jos. Era ca o înviere din morţi. Aşa va fi atunci. Şi mulţimea aceea, ca o turma sumbră, se îndreptă 307 spre culoarul din faţă5 cu spatele încoviate, tîrînd tălpile, care hîrşcîiau pe mozaicul murdar. Rămase omul cu barba neagra, fumînd, şi alţi cîţiva, ridicaţi şi ei şi răzimaţi de părete. Privirea lui era la fel, fixă. Mişcarea igeneraiă dimprejur nu-1 interesă, de parcă s-ar fi petrecut pe-o altă planetă. Măndica se gândi că nici el nu trebuie să plece nicăieri. Spre dimineaţă se schimbară „cadrele"* Veniră alţii în loc* Iar avu impresia că stă înconjurată de fiare, de oameni răi. Noaptea fusese o fericire. Măndica ştia că oriunde ar fi fost nu putea întreprinde nimic. Avusese norocul că a oprit-o în faţa gării* Altfel, nu i-ar fi trecut prin cap să vie aici, şi ce s-ar fi făcut ? Dar acum începea ziua. Trebuia să se ocupe, sa-şi caute un loc. Nu ştia cum să înceapă* Asta n-a putut să-şi închipuie niciodată» oricît s-a gîndit. Totul rămînea la voia întîmplării. Avea o singură cunoştinţă : domnişoara Pîrvu.*. Oare va putea sa nimerească la casa ei ?! Nu avea curajul să se mişte de pe locul acela, ca să nu-1 piardă. Ar fi vroit să-l reţie pînă la cealaltă noapte, sau să nu se urnească de-acolo, ca să fie sigură că4 are. S-'a simţit aşa bine în colţul acela ?!... Să rămînă acolo, să stea o noapte, două, trei... Pînă cînd ? Ce să mănînce ?.*. O mare, o sfîşietoare deznădejde o cuprinse. Nu este nici o ieşire. Nici una. De departe, din sat, de la Eleonora, unde sigur nu mai putea rămîne, lucrurile aiti i se păreau mai simple, mai cu putinţă- Aici, cînd e la faţa locului, vezi bine că nu este nimic de făcut. Nu e nimic de făcut! Nu e nimic de făcut! Prin capuî obosit al Măndicăi fulgeră o idee : Trenul. Să se arunce înaintea trenului. N-o scutură nici un fior. Numai a speranţă de linişte. Şi o bucurie! Chiar o bucurie. A găsit o soluţie. Dar copilul U. Ce face cu copilul ? Moare şi el... 308 Nu ; „după", 'să nască -Întâi. Sa nu-1 ucidă şi pe el. Asta nu. Măndica duse iarăşi mîna, instinctiv, pe pîntecele ei umflat, anormal, ca şi cu-m ar fi fost al altuia, al unui om gros, burtos. Afară era frig. Pe străzi, pe trotuar era o mîzgă cleioasă, care trecea prin tălpi, rece, pînă~n cap, O simţea în creştetul capului. Măndica -întrebă unde este Piaţa Victoriei. Ştia că domnişoara Pîrvu sta pe aproape, De-acolo va nimeri. Trecu pe ulîngă un bloc enorm. La uşa de la intrare, la ora aceea de dimnieaţă sta portarul, cu mîinile în şold, cu mînecile suflecate, uitîndu-se de^a lungul străzii. Era un tip gras, cu mustăţile căzute în jos, cu o figură jovială. Măndicăi i se păru un om bun şi încercă : — Domnule* ră vog, nu ştiţi, n-are cineva nevoie de o femeie de serviciu ? Portarul o măsură din cap pînă-n picioare. Ochii lui se fixară asupra pîntecului şi-i răspunse răguşit: — Cu leafa şi pentru copil ? Măndica nu pricepu zeflemeaua. Mai aşteptă. Trebuia să răspundă dacă da sau nu. — Hai-hai, cară-te de-aici... O alunga. Nu înţelegea de cc. Trebuia să-i răspundă dacă da sau nu. — Te-ai jucat, hai! mai grăi portarul. Ai păţit-o ! Sub mustaţa lui rânjiră nişte .dinţi laţi şi galbeni. Măndica porni încet, aiurită. Avea impresia ca ea vorbise alta limbă ; o limba pc care portarul n-o înţelesese, sau el votfbisc aîtă limba. Plecă ochii ân jos. Pîntecele ei, exagerat, ridicînd fusta, mergea ostentativ înainte. Atunci îşi dădu seama că, în starea în care era, nimeni n-are s-o angajeze. 309 Dădu ti Piaţa Victoriei. La ora aceea era aproape pustie-Numai tramvaie cu vagoane împreunate se ţineau unul după altul, sau veneau unul contra celuilalt; o clipă credeai că se ciocnesc, şi tocmai cînd era să se întîmple, o lua unul pe lîngă celălalt pe-alaturi. Aşa, pustie, piaţa îi aparu imensa. Se opri subt un zid, să se orienteze. Tocmai în cealaltă parte, la dreapta, pe lîngă casa cu turnuleţ, ieşită în strada, pe acolo e drumul spre domnişoara Pîrvu. Şi-aduce bine aminte, fiindcă acolo nu-i trotuar, şi atunci cînd mergea cu domnişoara Pîrvu prima oară pe-acolo era să dea un automobil peste ea. Măndica ocoli piaţa. Cînd văzu casa domnişoarei, parcă ar fi descoperit o casă părintească. în toată amărăciunea ei, avu un zîmbet de bucurie şi de mulţumire. Dar aceasta dură o clipă. Casa nu însemna nimic, nu rezolva nimic. Jaluzelele erau trase; casa dormea. Era prea dimineaţă. Se aşeză pe marginea trotuarului exact pe locul unde se pusese cu luni înainte. Acolo, alături, era un tei subţirel. Atunci sc aşezase la umbra lui. Acum teiul era desfrunzit-Numai o singură frunză, mare, galbenă, cu pete ruginii, ca nişte pistrui, rămăsese prinsă de o creangă. Părea uda şi se smucea de vîntul subţire care batea rece. Hainele de pe ea nu se uscaseră bine. Păreau întărite de apa îmbîcsită în lîna polcuţei* cusută în romburi ca o plapumă. Măndica aştepta. Rar, unul cîte unul, oamenii care locuiau pe-acolo ieşeau din case, sc opreau un moment în portiţă, se uitau Ia dreapta şi la stînga şi plecau la treburile {or, în stînga, alături de casa domnişoarei Pîrvu, o femeie de serviciu, dolofană, rumena, legată Ia cap cu o batistă roză, deschise ferestrele, scoase aşternutul, bătu cu palma, tare, în perini şi dispăru, cîntînd un cîntec de oraş, cum auzise ea la »sa!on“. 310 Cerul era acoperit de nori suri şi negri, care se încîlceau, se alungau pe deauspra caselor. Era gata să ploaie, dar încă nu ploua, Lîngă trotuar, într-o depresiune, era o baltă de apă, murdară ca norii de pe cer. Măndica aşteptă sa se trezească şi casa domnişoarei Pîrvu. O dureau picioarele. O umezeală rece începu să pătrundă în ele, să se ridice în tot trupul. Departe, se auzi fUrierînd un tren. Trenul !! Aceeaşi senzaţie de bucurie şi uşurare* Ion — trenul* Un huruit brusc o făcu să tresară. Se ridicaseră jaluzelele dc la casa domnişoarei Pîrvu. „Biserica4* dinăuntru se umplu de lumina mocnită a zilei. Mai tîrziu, poate după o oră, domnişoara Pîrvu ieşi pe uşă. Era-n aceeaşi haină, cu aceeaşi pălărie cu ac, cu aceleaşi mănuşi ca întâia oară. Afara ezită un moment : să se înapoieze să ia umbrela, sau nu ? Apoi se uită şi ea, ca toţi ceilalţi, la dreapta şi la sringa. Măn'dica sc ridică de jos, ca şi cum erau înţelese şi ar fi avut o întîlnire. — Sărut mîinile. — Cc cauţi aici ? Ce-ai venit ? Unde-ai fost ? Măndica tăcu. Domnişoara Pîrvu privi grozăvia. De data aceasta o copleşi un sentiment de milă. Era preşedintă şi la o societate de binefacere, şi la Casa pentru protecţia domnişoarelor străine. înainte, starea Măndicăi îi revelase ticăloşia ei care era mai aproape. Acum ii revela venirea copilului pe lume care era mai aproape. Domnişoara Pîrvu îşi descoperi o necunoscuta dragoste de mamă şi o puternică mîndrie de a proteja. O introduse în bucătărie şi întoarse cheia la uşa care, prin sufragerie, da în apartament, spunîndu-şi în sine : „Nu poţi şti niciodată... Adică : ce poate fi în stare să facă Măndica, rămasă singură ?“ Apoi plecă grăbită. 311 Seara o consultă pe Măndica un doctor mamoş din Comitatul societăţii de binefacere „Samariteanca", -şi 'a doua zi fu internată, cu protecţia domnişoarei Pîrvu, la maternitate. Domnişoara venea s-o vadă în fiecare zi, pe la amiază. îşi făcea datoria pentru societatea de binefacere şi simţea în conştiinţa ei o mare mulţumire- A fost destul să fie convinsă că este de datoria ei să ajute o fată părăsită în halul în care era Măndica, pentru ca apoi să-$i facă datoria cu toată conştiinciozitatea. Domnişoara Pîrvu era o femeie a datoriei. XVIII Doctorul Petre Voicu găsi pe masa lui din biroul spitalului Filantropia o scrisoare. O desfăcu grăbit. Se uită întîi la semnătură. Marita Langa* Marita Mîinile îi devenită febrile. începu să citească. „Domnule doctor> M-am întors de curînd de la ţara. Nu v-am mai putut vedea din ziua aceea groaznică a înmormîntării, cînd aţi venit pînă Ia Dumbrava, să-l conduceţi pe Răduţu, împreună cu noiy pînă la locul de veci. Vreau ca acum, tîrziu, foarte tîrziu, să vă mulţumesc de iot ce-aţi făcut pentru Radu şi pentru mine. Nu voi uita niciodată devotamentul cu care aţi stat lingă mine în cele mai penibile zile din viaţa mea. Aş fi mişcată dacă nu veţi lăsa să cadă legătura care s-a înfiripat în momente atît de tragice şi dacă atunci cînd ocupaţiile vă vor permite aţi trece pe la mine. Aş avea o mare consolare. Aş simţi, puţin, şi prezenţa lui Radu. Cu cele mai bune sentimente, Marita Langa" 312 Petrache ramase cu scrisoarea în mîna, o întoarse maşinal printre degete, o paturi şi o puse iarăşi în plic- Figura lui era gînditoare şi contrariată. în ultimele luni muncise înspăimîntător. îşi făcuse teza, o publicase, o susţinuse. Reuşise cu laudă. Profesorii, afară de Simu, l-au felicitat. Presa, revistele de specialitate s-au ocupat foarte elogios de lucrarea lui. Acum era doctor. Voicu a continuat să lucreze la Filantropia. Dar pentru toate acestea, cîtă muncă ?!... Ochii rămăseseră vioi, faţa deschisa, luminoasă, primitoare. Nici munca aceea nu izbutise să obosească sau să altereze caracterul lui Petrache. Căpătase poate mai multă încredere în el, ceea ce îi da mai mult curaj şi o atitudine mai fermă, mai deschisă cu oamenii. In ziua aceea avea de făcut prima operaţie mai serioasă. Avea să aplice un nou sistem, personal, de anestezie locală, şi un tratament curajos postoperatoriu. Scrisoarea i se păru de bun augur. îi veni ca o îmbărbătare, ca un ajutor. Puse scrisoarea în buzunarul de la piept al surtucului şi îmbracă halatul. Pacientul era un bărbat înalt, cu siguranţă altădată voinic, dar acum complet istovit de boală şi de tratamente. Fusese îngrijit într-un spital C.F.R, cîteva luni de zile. Mult timp nu s-a ştiut ce are. S-au făcut analize şi radiografii. Apoi s-a. pus un diagnostic greşit. A fost supus unui regim sălbatic, de flă-mînzire. Puterile i-au scăzut zi cu zi. în cele din urmă, s-a hotărît operaţia. Diagnosticul ultim era „ulcer la duoden". Petrache îi preluase viaţa asupra lui. Desigur că în cursul experienţei lui de pînă atunci îngrijise sute şi poate mii de bolnavi operaţi, dar cu toţi era altceva : el avea o responsabilitate secundară ; rolul lui era de îngrijitor, nu de medic. Profesorul Simu avea responsabilitatea. 313 Acum, pentru prima oara, pentru o operaţie care putea sa însemne primejdie de moarte, Voicu avea singur toată răspunderea. O viaţă de om, în mîinile lui. Voicu avea în chip superlativ conştiinţa acestei responsabilităţi. A ezitat cîteva zile dacă poate sau nu să facă deodată şi prima experienţa cu metodele lui de anestezie simplă. Avea oroare să producă dureri inutile. Dar era sigur pe ceea ce gândise. Profesorul Simu a ţinut să asiste la operaţie. Era de fapt intrarea Iui Voicu printre chirurgi. Voicu venise la spital de dimineaţă. Gînd traversă Piaţa Victoriei, merse un timp în urma unei bămîne cu o boccea mare în mînă, care se grăbea cu paşi mărunţi, pesemne spre gară. Trecuse în dimineaţa aceea pe lîngă mulţi oameni, dar, nu ştiu de ce, bătrîna îi atrase atenţia, şi silueta ei Încovoiată îi rămase în minte. După o vreme, ibătrîna se opri, puse bucceaua jos, iar ea se aşeză pe postamentul de piatră al unui gard de fier, să se odihnească, cu toată graba ei din mers. Trenul ei avea doar să plece spre seara. Cu un gest iute al palmei, îşi feri bro- boada neagră, care aproape îi acoperise faţa. Atunci, Petraohe trecu pe lîngă ea, ferind bucceaua. O auzi oftînd. După ce se depărtă, din nu ştiu ce imbold tainic, întoarse capul, dar nu mai văzu nimic, din cauza unui tramvai care-o acoperea. Urcînd spre spitalul Filantropiei, asociaţia de idei a lui Petrachc merse mai departe de la acea fntîlnire, în definitiv fără nimic anormal, şi deodată gîndul îi zbură spre mama lui. Se gîndea destul de des la ea, dar de ce tocmai acum, în ziua aceasta atît de importantă pentru viaţa lui ? Ori poate tocmai de-aceea ?... Sau poate, pur şi simplu, fiindcă silueta acelei bătrîne semăna cu a mamei lui ? Dar bătrfnele seamănă grozav toate între ele la ţinută şi la mers. •Marna lui era fiinţa cea mai dragă de pe lume. împrejurările o învelise în ceaţa şi în depărtare. Atiîţia ani .n-a avut 3 U posibilitatea s-o vadă. Apoi a învins repulsiunea, ura de a-1 vedea pe tată-sau> de a se întîlni cu el — hoţul copilăriei lui. Bestia ! Doctorul Voicu nu uitase nimic. O ! Acum ar putea să-l înfrunte ! Şi-l va înfrunta ! Chipul Tincăi, aşa cum îi rămăsese în minte, îi apăru în faţă ca o icoană. Petrache era tare. Dar nu putu stăpîni emoţia şi o lacrimă în.tăietura ochilor. Ce curat i se păru aerul ! Trebuie să ningă : atmosfera era astifel încît i se păru ciudat, anormal, că nu ninge, că nu caid fulgi. Ce Dumnezeu ? Ziua aceasta începu sa capete un caracter de aniversare, din acelea cu amintiri, cu retrospecţii, CO înduioşări asupra trecutului. Intrat în spital, Petrache se grăbi să se .spele pe mîni, şi se frecă mult, insistent. Clăibucii de săpun sporeau, albi, uşori. Petrache îi mesteca mereu — cu mînecile suflecate pînă la coate. Veniseră mulţi studenţi din anul şase ca să asiste. Ei îl cunoşteau pe Voicu $i aveau o încredere nebună în el. Mai mult : admiraţie. Erau siguri că va fi cel mai mare chirurg din ţară. Operaţia a fost făcută cu artă. Pacientul era extrem de slă'hit. Nouă luni purtat prin spitale, zăcînd pe toate paturile, în toate poziţiile... De data aceasta, diagnosticul fusese exacta Orice alt sistem de narcotizare 'decît al lui Petrache ar fi putut să fie fatal pentru un organism atît de zdruncinat* Mî-nile lui Petrache au lucrat minunat. Au avut precizie, siguranţa şi delicateţă. Era cel mai desâvîrşit in'strument care se poate imagina* Ochiul era fără ezitări. Profesorul Simu asistă cu atenţie şi încruntare, îşi dădu imediat seama că Voicu va fi un mare chirurg, care va duce mai departe şcoala medicală românească, Cuvîntul „-gemu" îi trecu fără voie în gînd. De altfel, aceasta o simţeau instinctiv, printr-o intuiţie fără greş, toţi cei care asistau. Nimeni n-ar fi putut spune precis 315 în ce anume consta trăsătura de geniu. Poate nu era nimic care să fi însemnat o inovaţie personală. Era însă şi asta. Dar ceea ce caracteriza mersul operaţiei era o anumită dexteritate, o anumită succesiune de nuanţe, o preciziune milimetrică, o viziune uimitoare asupra măruntaielor ascunse ale pacientului, o siguranţă care era vizibilă ca ceva concret* care se impunea : o magie a jocului de mîni şi de degete, ca într-o complicată şi totuşi uşoară ţesătură nevăzută... Şi peste toate acestea, sau din toate la un loc, un „cef‘ imposibil de definit, care uimea, ca orice manifestaţie perfectă de mare artă; Desigur, Petrache asistase la nenumărate operaţii făcute de profesorul Simu, dar era uşor să-ţi dea seama de îndată că nu are nimic de învăţat de la el. Cînd operaţia se sfirşi, cînd Voicu şi-a descoperit faţa, chipul lui părea iluminat şi liniştit. Acelaşi amestec de timiditate, de simplu şi de încredere îi alcătuia fizionomia. S-a prelungit mult o tăcere ca un omagiu suprem. Ochii tuturor erau aţintiţi asupra lui Petrache. Apoi, studenţii începură să discute aprins şi gălăgios între ei, ieşind din sala dc operaţie, iar profesorul Simu plecă grăbit, fără să spuie un cuvînt. Sora aduse şi prezentă spre semnarea doctorului Voicu foaia de observaţie a pacientului: „Ion Mînd-ru, maistru sudor CF.R*, 30 ani". Ion pe care-1 desluşise Măndica, în gara, noaptea, la lumina roşietică a becului, Ion al ei, fusese numai o închipuire. Ion cel cu adevărat zăcuse nouă luni, şi-aram era după operaţie- XIX In holul mare, plin cu mobile vechi şi covoare persane, ardea focul într-un şemineu cu plăcile patinate şi reliefuri egiptene. 316 Marita suporta greu căldura uscată ide calorifer, O înăbuşea. Avea tot timpul senzaţia că se sufocă, şi o sete grozavă o chinuia ziua şi noaptea. Şi întrucât sta aproape tot timpul în casă, acest neajuns devenea un chin. De-aceea *în bol condamnase caloriferul şi încălzea cu lemne. Spre seară, înainte de-a aprinde lumina electrică, flăcările roşii jucau pe moibile tonuri bronzate şi trezeau prin colţuri umbre stranii. Aceea era ora preferată a Măritei. închidea cartea şi o aşeza jos, pe covor, lîngă fotoliu. în mintea ei, lectura se prelungea singură ca un ecou. Tipurile de eroi, personajele, se adunau toate împrejur. Mobilele din ho! se completau cu cele din cărţi. Marita îlşi împrumuta sufletul şi zbucimul acelor stafii agitate. Viaţa ei se alătura de- deşi era atît de curat şi de frumos ! O constrângere consimţită* şi autoimpusă falsifica gesturi şi vorbe* ...în realitatea cea ascunsă, care nu cuteza să se realizeze, cei doi stăteau tremurînd unul în faţa celuilalt, privindii-se fix în ochi* cu mîinile strînse într-un gest de mare prietenie 319 şi afecţiune. Apoi îşi dădură seama că vorbele ar strica acea muzică interioară din ei şi rămaseră tăcuţi, Marita cu capul pe pieptul lui, el strîngîndu-i amîndouă mînile. Această efuziune îi satisfăcea. Amîndoi se simţeau în ea bine, fericiţi, izolaţi de lume şi adînciţi în marele mister ai vieţii. Nici unul nu cerea mai mult, de teamă să nu se strice tot printr-un gest care să alunge visul. Se iubeau ? Da. Se iubeau. Dar o iubire pură, diafană, ca o completare a singurătăţii fiecăruia, ca găsirea miezului luminos al vieţii, ca o platoşă suavă, miraculoasă contra ideii de moarte, lîngă care trăiau amîndoi: el prin experienţele lui de fiecare zi, ea prin analiza singurătăţii <şi spovedaniile din cărţi, din care, ca un praf amar, se scutura aceeaşi obsesie. Dar acestea erau numai în dorinţele lor. în realitate însă, nici unul n-a avut acest curaj fără exagerare, pe careJl cerea natura lucrurilor. In realitate, au rămas pe fotolii, căutînd fiecare să împletească mereu cu mai multă abilitate firul celor ce gîndeau fără să spuie cu acela al vorbelor, care avea pe ici pe colo, din mătasa firului gîndit. Uneori, firele se încurcau, făceau noduri false, răsucindu-se, şi atunci 'urma o pauza de ajustare. Petre o cunoştea prea puţin pe Marita pentru ca să găsească după diapazon nota justă, tonalitatea cu care să înceapă cît mai potrivit. Este drept că se gândise mult îa ea. Dar în aceste gînduri şi reverii se analizase exclusiv pe dlnsul, nu pe ea. Nici în această operaţiune nu ajunsese la vreun rezultat, fiindcă refuza sa ajungă şi să accepte consecinţele, Şi-apoi, fiindcă munca acaparatoare îl sustrăgea şi de la aceasta* Marita $e gîndise la ea mai mult. I se părea că şe cunoaşte foarte bine. Ştia că iniţiativa trebuieşte sa o ia dînsa. Pe ea o interesa apoi mai cu deosebire dezlegarea problemei ei sufleteşti decît acea a lui Petre- Scopul principal era ieşirea ei din 320 impas, salvarea ei- Pentru aceasta încerca încă rezistenţele în ea, rezistenţele în eL Fericirea pe care o cerea nu avea nimic de aventură sau de patimă feroce. Nimic gen *> fatal". Era numai o pretenţie de înţelegere, de comuniune sufletească. Sursele ei vitale erau reduse; pulsul îi era slab. Lumea, ca şi sentimentele şi cerinţele ei erau voalate, şterse, î.n uşoara atingere cu realităţile, temătoare de a se realiza, de a intta în comun. Marita, în naivitatea reveriei ei structurale, credea în aceste utopii cu sinceritate* Nici o clipa ea nu se credea în înşelătorie* Nu vedea sforile cursei ; nici nu vedea zîmbetul şiret al ipocriziei simţurilor, în realitate deci, Marita începu : — Doctore, încă o dată îţi mulţumesc pentru sprijinul ce mi-ai dat într-o mare nenorocire şi cînd eram aşa de singură. Nu ştiu ce-aş fi făcut fără dumneata. — Vă rog, doamnă... îngăimă timid Petre, oricine în locul meu... — Nu, te rog, nu continua aşa. Nu căuta să dai înapoi ceea ce eu am primit. în zilele acelea au fost prea multe pentru mine ; a$a de multe care mă despărţeau de viaţă şi ceva care începea să mă lege de ea. Am ezitat, m-am zbătut, am suferit, între aceste alternative, care mă trăgeau în direcţii opuse cu puteri în stare să mă rupă în două. ■Cu pierderea lui Radu, am pierdut totul. Un capitol din viaţa mea s-a închis. în mine nu am mai găsit nici o conso-lare. Am avut însă tăria de a primi lovitura în picioare. Şi după o pauză, adăugă cu oarecare ironie : — Nici macar n-am devenit bigotă. Am putut să încadrez nenorocirea mea într-un cidu universal, pentru a-i lua din acuitatea specifică punctului de vedere personal.,. Eu n-am trăit viaţa mea. Am avut atunci ani întregi la dispoziţie, liberi pentru a o medita. Pretind să am justa ei apreciere, atît pe 21 — Scrieri, voi* 4 C. 1/711 321 cît se poate judeca obiectiv. Punerea mea în cauză a schimbat desigur datele, în mod simţitor, dar nu fundamental. Scoasa din albia concepţiei mele, în care am putut să mă împac cu o formulă a vieţii, trîntită la pămînt, călcata în picioare de soartă, am. putut totuşi, atunci cînd am găsit puteri să mă ridic, să revin în aceeaşi albie. Dacă această viziune de poveste şi de efemer poate cineva s-o aplice sie însuşi, atunci acela este în stare să accepte viaţa şi moartea fără de cutremur. După, iarăşi^ o pauză mică : — Toată judecata aceasta dă greş în momentul cel greu de trecere* în care omul e asaltat de toate laşităţile şi le primeşte pe toate, apucfadu-se cu mînile de firul lor de pai, dar asta nu are importanţă pentru perioada cea lungă a vieţii. Ca să-ţi poţi trăi zilele trebuie să ai în faţă o idee oarecare deispre viaţa în sine. După natura acestei idei, o priveşti şi o trăieşti apoi, în panică sau în linişte. Eu mi-am alcătuit c asemenea idee pentru uzul personal. Şi formula ei duce Ia linişte. Am acceptat toate riscurile neprevăzutului şi m-am supus în conştiinţa mea formulei de transformare, sau de pieire definitivă a materiei printr-un proces pe care nu-1 putem modifica. E o atitudine de resemnaie — ai să spui. Da ! E o atitudine de resemnare în acceptarea finalului inexorabil, pe care-1 primesc ca un sfîrşit natural, în ordinea firească a lucrurilor. Dar în intervalul de piua atunci, am cugetat totdeauna că sînt în drept sa-mi aranjez singură viaţa, fără a mi-o falsifica sau anula cu precepte sau amestecuri streine. De ce mă priveşti cu atîta curiozitate ? Este cu adevărat întunerec. Dar eu sînt deprinsă cu el, şi văd ca pisicile, noaptea. Curajul meu a fost că dumneata nu mă vei putea vedea. De-aceea am şi păstrat acest obscur. 322 r: Ştiu, sînt confuză, prolixă, nedefinită încă în ce spun. Pedantă, artificială, tot ce vrei să creai. Dar în mine, totul este limpede. Mă încurcă numai expunerea şi cunoaşterea în formule filozofice consacrate a altor puncte de vedere. Am vroit ca în ochii dumitale să ma justific... poate... să mă reabilitez. Şi mi se pare că am pornit greşit. Să nu mă fi judecat prost, după calapoade tipice, după convenienţe ipocrite, chiar după măsura şi imperativul unui sentiment teribil de real, de mamă, care trebuia să mă ducă şi la înmormântarea mea în deznădejde. Ceea ce a luptat în mine în acele nopţi lungi au fost doua forţe egal dc puternicc şi de veridice. N-am nevoie să ţi le demasc dumitale. Nici una nu s-a putut anihila pe cealaltă. Fiecare a avut faza ei de victorie. în cele din urmă va triumfa aceea legată de viaţă, fiindcă altfel aş fi azi o epavă. Nu e nici bravada, nici sacrilegiu în aceasta, E aceeaşi supunere la regula jocului. Ştiu ca ai avut jenă, reţineri şi judecaţi severe asupra mea. După cei care imprimă şi gândului caracter de păcat, va fi trebuit să fiu arsă de fvie. Dar aceasta e concept religios* adică formula acelui punct de vedere care urmăreşte să înăbuşe în om orice plăcere de a trăi. Nu ştiu nici acuma ce vei fi gîndind despre mine. Dar eu te apreciez şi te respect prea mult pe dumneata pentru ca să mă sfiesc de a mă înfăţişa spiritual, cu toată sinceritatea. N-aş fi vroit, doctore, ca de la început să pornim pe baze false, pentru a ne minţi mai tîrziu. Vei fi intrat în astă seară aici cu previziunea unei mări plictiseli. Vei fi crezut că te-am ru-gat sa treci pentru ca să asculţi plîngerile deznădăjduite ale unei mame care şi-a pierdut copilul. Aceasta însă a fost şi este o chestiune strict personală. Mă priveşte numai pe mine şi intimitatea mea. S-ar fi putut să nu bănuieşti în mine simţul de pudoare şi de mîndrie,' care să mă împiedice de la aceasta. M-ai cunoscut prea puţin: 323 Ai cunoscut numai concluziile — parte din ele — care ţî-au putut apărea stranii, fiindcă nu cunoşteai premisele* De-aceea încerc sa ţi Ie prezint. îţi aduci aminte de o definiţie pe oare Shakespeare a dat-o vieţii : „istorie povestită de-un nebun*... Da. Da. Istorie povestită de-un nebun. La mine, nebunul a fost fără imaginaţie şi rău ca toţi oamenii lipsiţi de imaginaţie. Pe geam începură să se vadă fulgi căzînd. Afară pornise viratul, fiindcă becul de departe, din vîrful stîlpului, se clătina, mişcînd în casă, între cele două fotolii şi pe cei doi ocupanţi, o lumină jucăuşă şi capricioasa, care le ilumina scurt, trecător, faţa. Lumina clătinată căzu pe chipul lui Petrache* Era plin de uimire, de curiozitate şi de interes. Iată o întîmplare la care nu se aşteptase, în mintea luii se amestecau toate. Ceea ce domina era însă un sentiment de descoperite şi de surpriză. Marita privi chipul din lumina care, cădelniţînd, îl fulgerase o clipă. — Ştiu că te surprinde acest monolog tot aşa de plicticos poate ca şi jeremiada la care .te aşteptai şi că ţi se pare anormal. Poate chiar ca un caz clinic. Petre protestă. — Dar eu n-am găsit în toată viaţa mea de pînă acum un om căruia să-i pot vorbi aşa cum fac asta-seară. Niciodată. Eu am fost singură şi ca femeie, şi ca fiinţă omenească. Am adunat, am adunat... nu te surprindă că m-am aruncat asupra dumitale cu lăcomie şi cu sete. „Istorie povestită de-un nebun" : De-abia adusă din Elveţia, măritata la 16 ani cu un om cu douăzeci şi cinci de ani mai în vîrstă decît mine, ocupat mereu cu gîndul la afacerile lui, la dificultăţi, fără nici o afinitate cu mine... Cum vezi, 0 istorie povestită de-un ndbun normal, sau de unul care nu ştia decît sa repete aceeaşi istorie, O istorie banală. 324 E teribil de uimitor sa trăidşti o tragedie care să fie banală* ucigător de banala- Să-ţi plagiezi .fără sa vrei existenţa* Şi să nu poţi ieşi din ea. Banalitatea este însăşi o tragedie atunci cînd eşti conşient de ea. Dumneata eşti singurul om pe care l-am întîlnit în stare să înţeleagă aceste lucruri. Destinul meu trebuie să fie de a înota în banalitate. Şi această pretenţie de a fi neînţeleasă, de a ma crede astfel, de a căuta mereu une ame soeur este o banalitate comună. în sine, totul e o tragedie. în formă, totul e 'banal. O copie după o melodramă. De-aceea mi-am căutat un refugiu în afară de propria mea viaţă; să scap de banalitate, de clişeul unei drame de prost gust. Şi m-am aruncat 111 lecturi. Să mă satisfacă fantezia altora, fantezia atît dc neaşteptata a vieţii, uneori, cînd ştie să se arate generoasă. Caut o formulă în afara de viaţa mea. Vreau să evadez din banal. Dar poate şi afecţiunea aceasta pe care ţi-o port, poate ceea ce ar vroi să spuie un alt aorvînt, pe care ma tem încă să-l spun, este tot în regulile* în logica banalităţii în care am călcat de la început, „Să-mi refac viaţa" — iată încă o faimoasă formulă a tuturor femeilor care şi-au ratat viaţa. Şi care femeie oare nu şi-a ratat-o ?! Era aproape sa o întrebuinţez şi eu, subt impulsul aceleiaşi soarte care mă urmăreşte şi care mă vîră mereu cu capul în banal. Nu e votfba, doctore, să-mi doresc o nebunie sau să vînez o poză excentrică* Banalitatea într-o viaţă liniştită, în ordinea cea firească a lucrurilor este la ea acasă, în domeniul ei. Dar atunci nu e supărătoare ; e numai monotonă. Dar banalitatea în dramă, Î11 „nefiresc*, una paradoxală, este enervanta şi umilitoare. Şi-aşa, doctore, iată-mă aici. Cum se spune : la o răscruce. La una la care stau de 13 ani, pe piatra de kilometraj însem- 325 nata cu zero, şi aştept şi pînă la dumneata n-a trecut nimeni să se oprească. M-am izolat : să nu-mi bat capul cu „dineuri* de interes, cu oameni cu care eu nu am nimic comun ; să nu-mi pierd vremea în vi-ziie la femei care, nenorocitele* mă invidiază ; sa nu mă înfund în partide de cărţi pentru a face din minunatul hazard o dugheană*.. Am stat deoparte, să mă analizez. Fiecare volum citit a fost în fond un motiv de analiză a mea. Aşa este orice lectură. Asta pînă ce am chit pe Proust. Atunci m-am descurajat. Ca un violonist care se-ntoarce de la concertul unui virtuos celebru : de la Enescu, de la Menuhin, de la Heifetz... ştiu eu Nu voi ajunge niciodată sa ma cunosc. Nioi nu mă mai poate ajuta nici o carte. După Proust, totul, este simplu, începător, schiţat, aproape pueril. Am rămas însă, precum ohservi acum, cu obiceiul, cu ticul acesta al singurătăţii mele. Aşa*,. Şi-acum, ai fişa mea clinică. Trebuie să arunci asupra ei o privire de ansamblu. Pe urmă ai să-mi spui ce-i de facu-t. Acum îmi dau perfect seama, e greu să-mi spui ceva. Mai ales, te rog, nimic convenţional, aşa cum văd că înce-puseşi. Hai, dă-mi mîna, prieteneşte. Petrache îi întinse mîna. Degetele ei se strecurară, reci, în ea, ca într-o teacă. Un fior neîncetat şi de-afcia perceptibil se simţea trecînd prin ele, aişa cum s-ar auzi trecînd curentul electric printr-un fir. Situaţia în care se ştia Petrache mi i-ar fi îngăduit niciodată să ajungă pînă aici, să îndrăznească atît. Marita ştia asta. Ştia că flămândul care nu are, fură. Şi furtul lui nu-i păcat. Becul din stradă, purtat de vînt, cădelniţa mereu, ca Intr-un ceremonial, ca pentru o binecuvântare. 326 r Petrache observă ochii Măritei strălucind ciudat şi pupilele prea maxi. Era ceva anormal şi volubilitatea torenţială a Mărit ei) îndeobşte cu o vorbire lentă, parcă Jleneşă. Şi schimbarea aceasta de fizionomie, chipul privirile acestea, care nu erau ale ei, care trădau un fel de pasiune arzătoare, pătimaşă, iarăşi în contradicţie cu firea ei de odaliscă cvasi adormită uneori. ^Trebuie să descopăr ce este aici* îşi spuse el cu oarecare îngrijorare, de parcă ar fi descoperit un simptom ce anunţa o boală gravă la o fiinţă iubită. XX Viorica Cristescu era numai de cîteva luni doctoriţă la maternitate* Rutina nu-i tocise încă sensibilitatea. în faţa suferinţei în serie nu devenise încă nesimţitoare şi cinică. Romantică din fire, şi blîndă, ea încă era în stare să diferenţieze femeile pe care le îngrijea şi să sufere cu fiecare din ele. Internatele nu erau încă pentru dînsa un număr şi nu se înecau în anonimat şi stereotip. Durerile naşterii pentru fiecare însemnau dureri greu de suportat, şi nu numai simptome inerente, care nu mai interesează pe un medic de îndată ce nu reprezintă o manifestare maladiva. în sal-onul ei. Viorica Cristescu era ca o supramamă a tuturor nenorocitelor care se zbăteau în chinuri. Tot ce se putea face pentru a le cruţa o suferinţă, ea era totdeauna gata1 să facă, chiar dacă aceasta K impunea o cheltuială proprie. Erau injecţii necesare care lipseau. Viorica scotea bani din buzunar şi le cumpăra. Aceasta se îmîmpla atît de des, îneît nu ştiu dacă din leafa ei îi mai ramînea ceva la sfîr-şirul lunii. Măndica fusese internată în salonul Viori căi. Starea ei păcălise doctorii. A trebuit să stea mai mult timp internată pînă sa nască. Nici azi, nici mîine, nici poimîine... nu se 327 întîmpla. Toate contemporanele ei — contingentul ei de in-rernate — ieşiseră de demult, şi Măndica rămăsese încă subt îngrijirea preventivă. De-aceea, Viorica o şi poreclise „pensionara". Pensionara îi era simpatică prin docilitatea ei şi pentru o stare perpetuă de spaima. — Măndica, tu nu mai- vrei să naşti odată ? o întreba Viorica bătînd-o prieteneşte cu palma pe obraz. —Nu vreau... Nu vreau. — Şi de ce, mă rog, nu vrai ? — Mă tem. Şi Măndica începea să plîngă. — Nu fi proastă, fetiţo. Eşti de-atîtea zile aici. N-ai văzut ? Nu s-a îmîmplat nimic. — Nu vreau. — Atunci, să te scoatem de-aici. -r- Nu. Nu, spuse cu- aceeaşi spaimă. Parcă Măndica ar fi vroit să se prelungească oricît, o viaţă de om, starea aceca de aşteptare. Avea o casă, un pat, şi ce să mănînce. Se simţea bine; ca niciodată. Era îngrijită ; era cineva care o întreba ce anume o doare, ce-ar pofti. Asta nu i se întâmplase nici acasă cînd era mică, niciodată. Alături de ea — Aurica; era lucrătoare la o fabrică de ţesut. Era la al treilea copil. Avea obişnuinţa lucrurilor- O îmbărbăta pe Măndica. îi descria — tretfnd peste ceea ce era mai teribil — cum are să i se întâmple* Chiar camaraderia aceasta de suferinţă îi făcea bine Măndicăi. Se simţea printr^nsa intrată în lume, laolaltă cu alţii. Viorica îi ştia toată istoria — „istoria ei povestită de-un nebum" — şi1 fusese impresionata. De cinci zile îi căuta un loc pe la toate cunoştinţele. O recomanda cu căldură, stăruia, se ruga. Fără succes. în cele 328 din urmă, nu mai da prietenelor ei, amatoare presupuse, toate detaliile defavorabile Măndicăi, ci anunţa numai : — Lizica dragă, nu ai nevoie de o fată în casă ? Am una minunata. Fata minunată era Măndica. Nu fusese încă într-un ser* viciu în viaţa ei. învaţase doai să şteargă scaunele de praf, din şedinţa pedagogică de la domnişoara Pîrvu. — O cunoşti ? — O cunosc ! — E bună ? — Perfecta. Garantez ! Viorica garanta în alb, cu toată inima. Credea că bunăvoinţa şi bunătatea ei pot completa toate lipsurile Măndicăi; că le pot substitui. — Ai nevoie urgent ? — Tocmai încercam una recomandată de bucătăreasa Lolei. — Atunci, mai poţi aştepta. — Mda. — Dar nu mă uiţi ? — Nu te uit, — Entendu ? — Entendu. — Pa ! După un timp, Măndica se prezentă, cu 'băieţelul ei în braţe, în bulevardul Lascar Catargiu nr. 16, la Lizica Ştefa-nescu — cu un bilet de la Viorica. Ii vorbise iarăşi la telefon. Măndica era „aşteptată". La maternitate, Viorica făcuse dietă pentru „leieta* băiatului pensionarei. Totul era curat, frumos, în culoare albastră, Schimburi, papucei de lînă, scufiţă cu moţ. Lizica deschise singura uşa. Văzu o femeie palidă cu un copil în braţe, lîngă o buccea pe care o lăsase jos din cealaltă mînă. Cu siguranţă o cerşetoare, una din hoaţele acelea care încearcă, 329 siib pretext de cerşetoare, o lovitură. Copilul — al ei sau de împrumut — era elementul de stimulare a compasiunii. Cunoştea sistemul ! Şi înainte ca Măndica sa deschidă gura, Lirica începu : — Hai, pleacă, pleacă ! Ştiu eu.,. Măndica rămase uluită. în nedumerirea ei, crezu că a greşit adresa şi se întoarse supusă, Lizica o mai privea încă atunci cînd totuşi Măndica se înapoie şi spuse încet, întinzînd biletul : — M-a trimis doamna doctor. — Aa ! Dumneata erai ? Şi Lizica începu să zîmbească. Măndica nu ştiu să interpreteze zâmbetul şi încercă» în silă, dar cu bunăvoinţă, să zîmbească şi ea. — Ai copil ? — Da. Aista. — Copilul e-al dumitale şi ai de gînd să-I ţii cu dumneata aici la mine ? — *poi cum ? îl alăptez. E-al meu. Nu ştiaţi ? — Nu ştiam nimic, răspunse Lizica* supărată, şi trînti uşa. O deschise îndată 'şi-i spuse prin crăpătura deschizăturii : — Aşteaptă puţin. Măndica se uită împrejur, îngrijorata, şi se aşeză pe treptele scării care ducea la etaj, O dureau încă picioarele şî se simţea peste măsură de slăbită. Copilul începu să plîogă. îl chema Gheorgjhiţă, ca pe tatăl Vioricăi. Ea-1 botezase. Măndica scoase sînii şi începu să-l alăpteze. Pe scară era cald. De la tuburile de fier ale caloriferului, venea o căldură binefăcătoare şi dulce, *Ce bine-i în casele astea !* se gîndi Măndica. Dinăuntru, prin uşă, se auzeau strigăte, vorbe scurte cu întreruperi şi tăceri între ele. Lizica vorbea cu doctoriţa la telefon. 330 — Dar tu nu-ţi dai seama ? E-o oroare. Are să-mi ţipe mie ziua şi noaptea. Asta niciodată ! — Nu-i chestia să ma rogi. Tu ştii cît te iubesc eu pe tine. Dar pînă-aici ! — Nu-i vorba de faptă bună. Faptă bună pot să fac. Hai, să îi dau ceva. Asta merge. Dar să mi-o iau pe cap ?! — Ştii foarte bine că odaia ei este pe acelaşi palier, lîngă chicinetă. O desparte de sufragerie numai antreul cel mic, de serviciu. Are să s-auda tot. — Nu merge. Nu merge, îţi spun eu. Orice, daT asta nu. — Şi Ionel, care are oroare de copii... Nici nu mă gîn-disem şi la asta. ■— Bravo ! Eşti o fată deşteaptă. Ai înţeles şi tu, — Să ţi-o trimit înapoi ? Bine. S-a făcut! Măndica n-auzise prea bine. Nu înţelesese cum stau lucrurile. Uşa se deschise iar. Lizica părea veselă. Cînd văzu pe scară acest spectacol simbolic al maternităţii, nu-şi putut stăpîni TÎsul. — Ai să te duci înapoi Ia doamna doctor. Am vorbit eu cu ea. La mine nu-i loc. După ce se închise iax uşa, se mai auzi rîsul Lizicăi şi apoi vorbind tare, singură : — Ce idee! Cu copil ! Parcă la mine-i crescătorie de Şi în gînd :„Am să le istorisesc mîine la rummy. Au de ce să se amuze. Ce idee !!" $ Mandica mai rămase încă multă vreme pe scări, la căldură, pînă ce Gheorghiţă se satură şi adormi. XXI Ipsilante îl invitase pc Petrache la dejun*.. Ipsilante, pensionar, nu prea avea ce face. Toată dimineaţa o petrecea numai în convorbiri cu Vet a. în cursul nopţii, ea afla de la subsol cele mai importante evenimente, din comentariile contradictorii pe care femeile de serviciu le auziseră, la masa de seară sau la o serata, de la stăpînii lor. Veta era ca un ziar vorbitor. întîmplarea zilei era prezentată de ea în faptele ei nediscutate şi juste, şi apoi urma o serie de comentarii din toate punctele de vedere. în bloc, erau stapîni de toate categoriile. Fiecare din e: avea optica şi judecata J1 ui, după interesul lui. Căderea guvernului era văzută diferit de patronul de la Luzana, de magistratul rămas în urmă la înaintare şi de avocatul care spera să ia un loc de depuitat. Nu mai vorbesc că în bloc era şi un profesor universitar, care era ministru. Jeana, servitoarea lui, o fetişcană gătită, era cel mai căutat reporter al Vetei. Vet a însă, uimită de Petrache, nu-i vorbea lui Ipsilante decît de el. Atunci, volubilitatea ei se multiplica, punctată mereu de semne de mirare, de interjecţii şi de exclamaţii admirative. — Ce băiat! Unu ca el, de pe acum ar trebui să fie ministru. Şi ce munceşte, domnii" Ipsilante, ce munceşte ! Şi ce carte învaţă ! Zd şi noapte. E tobă de carte. Ce cap ! Ce cap î Veta l-a adus într-o sară pe Petrache la ei, la Ipsilante. Şi Ipsilante l-a luat din primul moment într-o simpatie grozavă. Iar după scurtă vreme au devenit cei mai buni prieteni. 332 Ipsilante-i spunea Vetei : — Ai avut şi tu odată dreptate... Şi Veta era mîndră de asta cum nu se mai poate, de parca Petrache ar fi fost copilul ei. De-atunci, Veta a prins curaj- în fiecare dimineaţă îi da lui Ipsilante raportul asupra întregii activităţi a lui Petrache. Aişa se face că el a ştiut tot: că Petrache şi-a dat doctoratul, că şi-a susţinut teza ; că este numit la Filantropia ; că a început să facă operaţii grele, „maică, de au rămas toţi cu gura căscata" ; că a doua zi bolnavu-i pe picioare, rîde şi mănîncă de toate ; că din cauza asta s-au găsit şi duşmani, care lehăiesc-.. Gura Vetei nu mai tăcea. Ipsilante ordonase un dejun excepţional ca să serbeze succesele lui Petrache- Veta se dăduse peste cap ca sa gătească cele mai bune feluri — specialităţile ei: un peşte la cuptor cu smînrînă ; un muşchi de vacă cu sos de vin ; o savarină--. Aceasta era „maximum". Altceva mai bun nici nu ştia să facă, dar nici nu-şi închipuia ce se poate face. Ipsilante băuse vin mai multişor- îi plăcea să bea la ocazii! Şi aceasta era- o ocazie. Şi cu un prieten. Şi Petrache era un prieten. Ipsilante nici nu putea concepe să bea un pahar de vin fără un prieten- — Dragostea şi beţia se face în doi — spunea e'l clipind din ochi, în unul e anormal şi te tîmpeşte. Petrache nu era tovarăş prea activ la băutură, dar era în schimb colosal la vorbă, mai exact: la ascultat şi la dialog. Era o plăcere sa stai cu el. înţelegea tot. Ochii Iui vioi şi mobili1, plini de o diabolică curiozitate, te urmăreau cu o bucurie şi cu o satisfacţie neînchipuită. înţelegea gluma şi lucrul serios, ironia şi seriozitatea, sentimentalismul ca şi cinicul : lc dădea just fiecăruia locul ce i se cuvin, cu o egală delectare. 333 Ipsilante băuse copios la dejun, iar acum, „după", onora vinul cu exclusivitate* Ochii lui mici ardeau vii în pleoapele strînse, şi pe buze-i flutura mai însorit zîmibetul lui uşor de ironie. Degetele-Î dezmierdau cu voluptate şireota firele bar-biţei Iui negre. — Bre Petrache bre, cred că de-acum s-a sfîrşit cu liniştea ta* De-acum te aşteaptă succesul şi gloria. Două nenorociri ! Petrache-l privi nedumerit, rotind în orbite, in chip de uimire amuzata, ochii lui mari. — Da-da ! Nu te uita la mine contrariat! Aşa e. Căci oamenii te $uportă, şi aş putea chiar exagera şi spune că te şi iuibesc, numai dacă eşti nenorocit. Dacă nu te pot compătimi, te urăsc. Numai dacă eşti mai nefericit decît el, cineva consideră că nu trăieşti din fericirea lui» ca nu i-ai luat locul sau partea iui în univers* Altfel, e sigur că l-ai jeifuit pe el ; ca de drept, ceea ce ai dumneata i s-ar fi cuvenit lui. Pînă acuma ai fost un prăpădit, un calic, un nenorocit, un hamal al vieţii. N-ai interesat pe nimeni. N-aveau ce să-vi ia, de ce sa te dezbrace. De-acum începi a te căţăra, a lua locul altora ; de-acum e grav. N-ai să fii lăsat în pace* Ipsilante era un sceptic, un mizantrop şi un vicios. — Dar eu nu m-am născut cu loc privilegiat. Dumneata» profesore, ştii ce-am muncit, ce muncesc, ce voi munci. Viaţa mea este muncă. — Ira, bre ! Eşti un naiv. Tocmai de-aceea. Eşti de doua ori detestabil. Ce te-ai băgat între ei ? Locul tău era la coada vacii, mi la bisturiu. Ai să vezi ! — Ce pot să-mi faca ? Meseria mea e o meserie liberă. Nu depind de nimeni, derît de priceperea mea, dacă-o am. — O ai, bre. Şi tocmai aici e iarăşi păcatul. Altfel, ai fi fost acceptat în asociaţia generală de sprijin şi admiraţie re- 334 ciprocă, la un loc cu maistrul tău, cu nulitatea de Simu. Tu ai fi spălat mîna lor, şi ei pe-a ta. Să ştii, bre, că bestia asta de om nu poate suiferi independenţa aproapelui. îl ofensează. O consideră ca o sfidare a puterii lui* dc care el este plin pînă peste cap. Ai aerul că-i eşti superior sau cel puţin egal dacă te lipseşti de el. Şi rar om să se accepte inferior sau egal altuia. Fiecare este în fond „cel mai“... numai ca o soartă nedreaptă, o împrejurare nefericită, „strigătoare la cer", l-a ţinut >în urma, necunoscut şi ne valorificat. — Dar pacientul meu nu vine la mine cu această psihologie. El e umilit de suferinţă, supus şi blînd ca un miel. El nu numai că mă recunoaşte — cel puţin dintr-un punct de vedere — superior, dar mă zeifică. El crede în mine, în puterea mea miraculoasa de a-i salva viaţa. — Altă greşeală ! Bre Petrache bre, eu încep să cred că oamenii deştepţi sînt proşti. Cel puţin cei1 veniţi de la coada vacii, ca tine. Şi clientu-i o bestie. Cea mai ipocrită bestie. E licheaua specifică doctorilor. Mieluşelul tău blînd, după ce l-ai operat, şi s-a făcut bine, la chef te-njură : că i-ai luat mult, că nu l-ai operat bine, fiindcă tot îl mai jenează, sau cel puţin că nu i-ai făcut o cusătură estetică ; că l-ai ţinut prea mult în sanatoriu, că n-ai venit destul de des ca să4 vezi, şi ca concluzie : că dacă a scăpat, e numai ?i numai datorită constituţiei lui sănătoase şi rezistente. Rar sînt de-aiştia, recunoscători* Doar cei care au zărit moartea şi au căpătat de-atunci o altă unitate de măsură pentru morala şi evaluarea individului. — Uite, aici greşeşti, profesore. Toată taria noastră stă în această mare bucurie de a-i vedea mulţumiţi, de a le fi putut ajuta să trăiască. — Bre omule, tare greu mai înţelegi tu ! Asta e altceva. Eu vorbesc de ce-i în ei* Fără îndoiala că se bucură că au 335 scăpat. Atît ar mai uebui! Bestiile astea n-au altruismul de a aprecia dispoziţia lor şi bunele tale oficii- După ce licheaua a ieşit pe poarta spitalului, ea mai este prudenta, e amabilă şi lipicioasă din prudenţă- Poate n-are să se simtă aşa de bine, şi s~ar putea să mai aibă nevoie de dumneaeta. Dar după ce-i sigur că s-a restabilit complet, adio, bre, nu mai exişti pentru el decît ca subiect de clevetire. Spiritul lui de observâţie „obiectiv*, cel critic fără adulare, se trezeşte într-însul numai după ce-a trecut fi convalescenţa* De-abia atunci îşi simte libertatea deplină de opinii. Poate că-i şi superstiţie în rezerva lui de Ia început. De-aceea procedează ca păcătosul care oînd trăsneşte îşi face cruce, iar după ce-a stat ploaia şi-i senin înjură de Dumnezeu- — Exagerezi! Vorbeşti ca un doctor dezamăgit. Ca un medic prost care vrea să dea o interpretare abuzului de a ucide fără responsabilitate, din greşeală sau ignoranţă. ■Ipsilante-l sfredeli cu ochii lui ca două aşchii. — Bre, ce naiv eşti ! Medicul prost e şarlatan. Altfel, n-ar mai avea posibilitatea liberei practici; cum se spune la voi : toate cazurile lui sînt anunţate la început ca extrem de grave, disperate* Chiar guturaiul. „Să vedem dacă nu se vor ivi complicaţii..* cine ştie, vreo si nuzi tă c posibilă**, şi asta e aşa aproape de creier.* *“ Aşa vorbeşte el* Dumneata vorbeşti aşa ? Nu vorbeşti. Atunci, dacă cel >cu guturaiul scapă, medicul a fost un salvator, i-a dat viaţa. E un caz unic !!! Se miră şi doctorul cum de-a scăpat. Daca cel cu guturaiul sucombă, toata lumea era pregătită de deznodam'îiitul fatal, şi numai doctorul nu poate fi vinovat. Ar fi fost o minune să scape* EI, cu puterea de devinaţie a iştiinţei, anunţase cu anticipaţie şi precizie tot ce s-a întîmplat. Eu ştiu, bre, cum procedezi >tu. Tu vrei să linişteşti bolnavul şi să calmezi familia. Tu le spui cu blîndeţe şi cu puterea de sinceritate a ochilor aiştia ai tăi : „Nu e nimic grav. O 336 operaţie uşoară : ca tăierea părului sau a unghiilor. Se va simţi foarte bine după operaţie". Tu poate ştii că-i grav* Dar nu te lasă inima să sperii pe bieţii oameni. Ei! Şi operezi minunat. Şi cazul lui e în adevăr disperat, şi nenorocitul moare. Şi tu e»şti criminalul. Ai spus că nu-i grav... părul, unghiile.*. * Atunci, de ce a murit ?!rt Şarlatanii au succes şi sînt la adăpost de critici. Tu ai să fii un nenorocit. Te văd. Eşti făcut pentru asta, Ipsilante simţi cum prinde virusul lui de nihilist şi rîse mărunt şi uscat* — Nnai dreptate. Uite, de pildă, profesorul Simu. Nu-i şarlatan : nici nu-1 critică decît unele guri rele. — Ha-ha ! Dar tu nu ştii istoria ţării- Nu ştii nimic. Aici, Ip&ilante dădu peste cap un pahar de vin, pe care îndată îl umplu la loc (parcă pentru ca să nu se cunoască). Să ţi-o spun : Socrul lui Simu al tău era liberal, prieten, mîna dreaptă a lui Brătianu. Regulat ales senator de cîte ori liberalii erau la putere* Cine nu-1 ştie pe Gică Petrescu ?! în vremea lui, făcea toate afacerile regimului. Fără el nu puteai obţine nici un contract de la stat, nici cea mai mică furnitură, nici pentru o cutie de chibrituri. Tu ai socru ? N-ai! Şi acuma, mai departe. Socrul era cel mai prost medic din România şi din Balcani, din sud-estu'l Europei. Medic Ia Roşiorii-de-Vede. Un „roşiorvedean". îţi închipui. Mare elector la el în judeţ. Imbatabil... Brătianu l-a dus la Bucureşti, l-a făcut imediat profesor la Facultatea de medicină. Cel puţin, la Universitate spunea prostii, dar nu ucidea oameni. Brătianu fusese prin asta un mărinimos de două ori : şi pentru Gică, şi pen-tru onor public. Tu ai socru profesor la catedră universitară ? N-ai. Şi', mai departe : Ai să mă întrebi: ce legătură ? Ce-are-a face scripca cu iepurele ? Să vezi că are de-a face şi că zicalele astea nu sînt nişte prostia răsuflate şi arhaice. Simu este 22 — Scrieri, yol. 4 — c. 1/711 337 ginerele lui Giga. Socru] medic» el medic. Socrul profesor universitar, cl, tot atît de nul, de ce n-ar fi ?!... Noi n-aveam titluri de nobleţă de moştenit. Au fost abolite. Dar Constituţia n-a spus nimic de titlurile universitare, de posturi sus-puse. Ele se pot moşteni: e voie. Te lasă legea legilor. Numai ca la catedră e un drept succesoral aparte. Un drept de cutumă. Nu-i scris nicăieri. Dar e sfînt, şi neclintit ca regulile englezeşti. Aici, catedra, nu trece decît foarte rar în linie directă descendentă de la tată la fiu, ci de la socru la ginere. Aşa e ! N-aş putea să-ţi spun de ce-i aşa, dar catedra e zestre. Are caracter de zestre. Adică de danie cu matrimoniu. Drept era deci ca Simu să-l moştenească la catedră pe Gică. Tu ai moştenire ?! N-ai! Ipsilante mai 'bau un păhărel de vin. — Şi tot n-am terminat, Simu s-a înscris şi el la liberali. Au venit acolo şi cu tradiţia socrului, şi cu vechimea lui. Deodată, a fost liberal cu vază. Deci puternic. Deci în stare nu numai să se aranjeze pe el, dar să te lovească şi pe tine dacă-1 superi. Simu este politiceşte un om tare. Asta e tot. Un om tare nu-i niciodată atacat de toţi căţeii care-or să latre mîine-poimîine în contra ta. Şi Simu al tău e omul cel mai lipsit de scrupule. Nu se dă în lături de la nimic dacă-i stă cineva în cale. Nu ştii nimic. Cînd a fost să vie la Universitate, era candidat un tînar admirabil, Mircea Niculescu. Adversarul lui Simu, netăgăduit superior. Diferenţă ca de la cer la pămînt. Cu tot partidul la spate, lui Simu nu era uşor să~i ia înainte. Şi-atunci, ştii ce a făcut ? I-a înscenat un proces odios, pe urma căruia bietul Nicule-scu a stat un timp şi la închisoare, ca să-i treacă pofta să se mai puie cu Simu. Ehei! Asta-i în stare să-l omoare şi pe tatu-so dacă asta îl ajută în ambiţiile lui. 338 Ăsta ţi-i „profesorul" ! Dacă n-ai să înveţi dc pe-a cum, cînd intri-n viaţa, toată urîţenia asta a lumii de azi, are să te coste mult învăţătura pe pielea ta, de mai tîrziu. Şi-acum, să mai bem un pahar. Nu-i rău de loc Cotnariul ăsta- Mi l-a dat un fost elev, pe care l-am lăsat corigent la greacă. Drept recunoştinţă, fiindcă asta i-a sugerat ideea de a face un import de stafide de la Pireu, cu care s-a îmbogăţit. Fructul recunoştinţei!! Cum vezi, vreau să-i dau o valoare morală, doar-doar l-ai aprecia mai mult du'pă crezul tau de ţăran naiv ce eşti. — M-ai amarît destul... Şi... care-i concluzia ? — Eşti un nenorocit de suflet cinstit. Eşti menit tuturor dezamăgirilor. In ţara asta nu pot create oameni ca tine, Nu-i dimatul propice. îi înăbu;a atmosfera. Aşa cum nu pot creşte înalţi şi nu-i chip să se dezvolte palmierii. Cel mult Ia ţară, acolo la tine, Ia Româneşti, Ia aer liber, şi numai pînă la o anumită dimensiune : pînă la notar, agent veterinar sau dascăl de biserică, dacă ştii ceva să cînţi pe nas. Ce cauţi tu în potaia asta de şase sute de mii de lupi din Bucureşti ? Şi mai vrei să umbli şi cu coada în sus, bravtfnd cu naivitate î Au să-ţi1 mănî-nce capul ura oamenilor şi dragostea femeilor, sau amîndouă împreună. Mă uit ia tine şi te văd : hop, o înghiţitură. Pctrache să-racu în chip dte stridie. Mîncaţ de viu. Fără limonie ! Cel puţin nu se va putea spune că patria mea va fi contribuit la facilitatea operaţiei. Ipsilante devenea din ce în ce mai acru şi mai agresiv. — Ai făcut şi tu greşeala pe care a făcut-o tatu-meu. El trebuia să rămîie să pască mai departe cadrele Ia Michene, iar tu să fi stat la Românetşti dacă ţineai $ă menţii o părere onorabila despre oameni. La mine : greşelile părinţilor. La tine : prostia ta proprie. Eu n-am răspundere. Ochii lui Ipsilante se facura tot mai mici — o dungă subţire numai, ca luna în ultimul pătrar, pînă ce se închiseră de 339 tot. Dar zîimbetul îi rămase pe buze şi se stinse mai tîrziu. Petrache urmări pe faţa lui contractările feţei, jocul fizionomiei, umbra uşoara de nori care-i trecea peste frunte şi cutele unei tristeţi pe care nu i-o cunoştea. Degetele agere se opriseră în bărbiţă, respectîndu-i meditaţia. Ipsilante nu adormise. Nu era nici o scădere a vitalităţii lui; nici un semn de cedare vinului de Cotnari. Bătrînul Ipsi-iamte visa, Visa Ia locurile Iui natale, la apa calmă din faţa Naupliei, Ia castelul de pe insulă, Ia cetatea cea cu o mie de scări din piscu1! care domina orăşelul sărac, Ia golful care se vedfea de sus, jur împrejur, ca nişte ape revărsate ; Ia un copil desculţ3 cu pantalonii scurţi, aşteptiînd pe chei bărcile care se-napoiau de la pescuit după apusul soareiui... Petrache respectă această reverite cu fantome şi locuri care parcă şi ele au pierit din albumul cu amintiri de copilărie al bătrânului: Ipsilante. Şi poate de-abia atunci înţelese prin presimţirea acestui legămînt straniu şi nevăzut, dar aşa de tare, dintre Nauplia şi omuleţul acela cu atâta experienţă de viaţă, puterile care-1 legau subpămîmean de-o casă aproape uitajtă din satul Româneşti* Şt Petrache îşi făcu reproşuri aspre în sinea lui. Cînd a plecat de la dejun, se-ntunecase de mult. Petrache simţi în el tulburarea plăcută a vinului de Cotnari. Şi adormi tîrziu, gîndindu-se la o mie de lucruri. Ipsilante nu era strein de toate gîndurile lui. Veta, auzindu-1 mereu că se-nitoarce în aşternut şi nu-şi află loc, îşi luă curajul să-l întrebe : — Ce ai, maică, nu te simţi' bitae ? — Ba nu, mamă Veto, Dat mă duc gînduriie. Veta oftă. Trebuie să fi fost ora 5 din noapte. Spre ziuă, Petrache luă hotărârea să plece ca să vadă ce este acasă, Ia Româneşti. 340 XXII Marita deveni o parte din viaţa Iui Petre, bucuria vieţii lui, cea dintîi ş-i cea mai dulcc bucurie a vieţii lui. O vedea destul de puţin, dar tot restul existenţei lui era plm de prezenţa ci, de gîndul ca ea există. Orice facea reprezenta pentru el un act pentru Marita, la care ea participa. Pe ascuns, evitînd orice indiscreţii, el o purta cu dînsul, în gînd. Marita deveni tovarăşa lui de fiecare clipă, nedespărţită- Orice ar fi fost în afară de asistenţa acestui gînd era lipsit de interes, inutil, decolorat, absurd. Vizitele la Marita se făcură obişnuite. Tot restul zilei nu mai era decît o aşteptare. Munca grea pe care o făcea Petre, înccpînd, în timpul verii, de la şase dimineaţa, era în sufletul lui numai preţul cu care răscumpăra dreptul de a o vedea scara pe Marita. Activitatea lui întreagă îi apărea astfel legată în fiecare clipă de ea, dedicată ei, închinata ei. Viaţa lui Petrache fusese pînă atunci fără lumina, fără un sens personaj. Munca îi acapara toate energiile, dar fără nimic ademenitor înainte. Nu era nici măcar o ambiţie tenace, urmărită cu încăpăţînate, nici un gest de arivist care ştie ce vrea. Petrache nu ştia bine ce vrea. De mic copil, această muncă îl salvase dintr-o situaţie penibilă. Acum îşi plătea datoria de recunoştinţă, în structura lui neputînd găsi nici un alt sens mai plin de farmec vieţii, intrase cu capul înainte, complet, în această muncă. Pe urmă, cu timpul, ea la prins şi l-a ţinut ca un viciu. Puterea obişnuinţei îi da armurii o rezistenţă excepţională. Dar dincolo de o satisfacţie pretenţioasă de a-<şi considera personalitatea crescută şi cu un rost onorajbil, ba chiar dincolo de un amor propriu ascuns, nu mai era nici o bucurie adevărată, din acelea care să-ţi umple pieptul şi să treci printre oameni ca prin cer. Orizontul împrejur era închis ca de nişte ziduri înalte 341 şi cenuşii, peste care nu se putea vedea nimic. Parcă nici soarele nu ar fi putut să cadă între ele. Şi deodată* revelaţia : Marita. în fond, nu deodată. întîi a fost o presimţire, ca un fel de şoaptă trimisă de desrin. O plăcere deosebită, ca o bucurie a îmtregii fiinţe, cînd o vedea trecînd, cînd o auzea în odaia de alături, cînd îi vorbea în treacăt cîteva cuvinte, cînd o ştia că este. Bucuria aceasta la început părea că nu vine din el, că nu-i aparţine, că e în afară de el. Nu o accepta. Ea rămfnea undeva, într-o regiune indqsendentă, de unde el simţea numai :radiaţiile ei. Fericirea numită Marita era o fericire la care nu putea să aspire. O petrecea cu gîndui, cu acea îndrăzneală care nu angajează la nimic, obişnuita visurilor pe care şi le fac oamenii pentru fericiri pe care nu le simt accesibile. Vis de copil sărac privind la o vitrină cu jucării extraordinare. Intensitatea dorinţei este anihilată de imposibilitatea realizării, dar rămîne 9Î străuie o plăcere abstractă de contemplare) de reverie în sine. Copilul vroia să stea tot mai mult la vitrină. Simţea şi un deliciu al mortificării. în sufletul lui Petrache începuse să cînte simfonia cea mare, dar îndepărtat şi numai cu instrumentele de coarde, şi acelea cu surdină, ca cele mai susceptibile de a reda o tonalitate de vis. Petre nu iubea imposibilul ; îl visa. Apoi, visul a intrat în viaţă. I-a dat farmec. Marea orchestră s-a apropiat. Marita face azi parte din viaţa, nu din irealizabilul vieţii lui. Azi Ma fi“ este a se putea gîndi la Marita, a o aştepta, a o vedea. Pentru Petrache era încă o enigma felul de a fi, contradictoriu, al Măritei. Realitatea ei îi scăpa ; îi era neînţeleasă, inexplicabilă. Schimbări bruşte îl dezorientau complet. O ştia sensibilă şi fugind oricărei precizări. Simţea în ea o vî- 342 brare interioara ca de o coarda care vibrează singură şi se vedea bine că oricînd poate ieşi dintr-o stăpînire grea dominată, capabila de orice. Parcă ar fi putut să ţipe sati să plîngă din senin. O rezervă* un depozit frumos de cele mai contradictorii disponibilităţi- Dar aceasta era o stare latentă. Manifestările acopereau în general această ncîmblînzită frenezie, acest freamăt interior. Poate tocmai această tensiune îi da o stare de oboseală, o viaţă voalată cu mişcări lente, cu o vorbire leneşă, prelungă, muzicală ca o dezmierdare. Ochii ei înşişi purtau u-n voal diafan peste propria ei fiinţă. Voalul acesta îi da un aer de mister, dar de un mister egal, ca şi coloritul şters, aproape ireal, al pastelurilor. Nimic nu te făcea să prevezi bruşte treceri la o volubilitate diabolică, la o dezlănţuire de simţuri, la un adevărat balet de gînd uri şi imagini ca subt puterea fermecătoare a unui extaz. Atunci, Marita era de nerecunoscut, era alta. Era o exagerare a ei. Pulsul, vorbele, cugetul, totul era pornit în galop. Era strălucitoare în expresii şi colorit. Dezlănţuirea ei anormală te antrena, te uimea, dar te umplea de nedumerire şi de grijă. De unde ? De ce ?... Petrache o găsea mai totdeauna cu un aer obosit, aproape placidă. Vorbele ei erau moi şd dulci : — Ce bine-ai făcut, dragul meu doctor, că ai venit să mă vezi î Te aşteptam. Tocmai nu mai găseam nimic care să merite a fi trăit decît prezenţa dumitale. In fiecare dată cînd te vad realizezi minunea de a mă scoate dintr-o „nefiinţă". Parcă sînt mereu en marge de la vie, şi dumneata mă tragi dincoace... Marita are atunci pauze lungi. închide ochii ca într-un somn plin de farmec şi de oboseală la un loc. la mîna lui Petrache într-a ei {1 se joacă cu degetele. Parca i le-ar număra încet $i i le-ar pune deoparte pe cîte unul, apoi le-ar face mănunchi şi le-ar lua cu ea. 343 Petrache o iubeşte aşa. Numai aşa Marita ramîne între realitate şi vis, cu acel farmec de mister nedezlegat şi de lene senzuală. Petrache atunci o priveşte, plimbîndu-şi ochii pe toată făptura ei, cu emoţia adâncă a unui credincios în faţa celei mai sfinte icoane. Simte în el o dulce sffcşiere Ş* un ciudat contact cu nemurirea sau ideea morţii. De teamă să n-o piardă ; din siguranţa că extazul lui nu poate dura veşnicia pe care ar dori-o. El nu-şi poate imagina atunci sfîişitul dra- ^ gostei lui dedt prin moarte. Şi ,gîndui acesta-1 exasperează. Apoi, cu voinţa, îl ascunde, îl înăbuşă. Dar oare acelaşi gînd trece prin capul Măritei, de se tntu-necă deodată, de se ridica, piwindu-1 pierdută, de se duce în dormitorul ei, de unde revine la fel, cu un aer timid de vinovată care cere iertare, pentru ca apoi, să se transforme complet, să fie Marita în galop, să pornească într-o cursă nebună) de vorbe, de idei, dezlănţuită, de nerecunoscut ?... Petrache vede tot mai des şi această faţă a Măritei. Marita îi este tot mai mult o enigmă. Stările ei de indolenţă, de oboseală, de leneşă prelungire a unei reverii par fără explicaţie atunci cînd presimţi subt ele vibrarea ei stăpînită, după cum torentele de volubilitate, stările de excitare anormale sînt fără explicaţii faţă de timiditatea şi discreţia ei, aşa de nuanţat manifestare puţin mai înainte. Petrache n-ar fi putut spune că între cele două Mărite este o nepotrivire totală. Sînt numai două feluri de a exterioriza, ii parcă numai o chestiune de gradaţie. La un indicator, acul ar fi sărit brusc dc la un placid grad începător peste linia roşie care marchează pericolul. El nu ştie unde ar fi ceva ? stricat în mecanismul acela minunat al fiinţei eiF Moartea lui Radu nu era poate străină de aceste fenomene. Petrache începu să se gîndească mai atent, ca medic. Salturile acestea exagerate nu piteau avea o explicaţie logică într-o dezordine organică. 344 Căuta să fie tot mai muk cu ea* Poate sînt simptoraele originale ale unei îndelungi refulări care-şi revarsă torentele ; ale unei singurătăţi ermetice, ale unei bogăţii interioare ne-cheltuite... Făceau plimbări împreună. Şoseaua Jianu era aproape pustie în zilele acel ca de ia rnă. Vîntul sufla în voie, liber, dinspre lacuri, după ce lingea gheaţa de deasupra. Obrajii ei se îmbujorau de frig* El se oprea din cînd în -cînd ; i se aşeza în faţă, ca şi cum ar fi vroit să-i taie calea, şi o privea toată, cu o expresie dc extraordinară bucurie şi dragoste în ochi. Ea se uita la el cu emoţie şi o simţeai tremurînd subt blana ei maro, care îi da un aer de ursişor. Apoi plecau mai departe. Marita-şi scotea mănuşa şi vira mîna ei stîngă în buzunarul de la paltonul lui, la încălzit. Spunea că se refugiază ca vrăbiile de ger* Acolo, pe întunerec, la adăpost, se întîlneau mînile lor fierbinţi şi se jucau pe ascuns, ca doi copii. Fiecare părea că are gîndurile lui. Erau două siluete pe albul zăpezii. Dar gîndurile lor erau înfrăţite ; de multe ori se întîlneau şi ele prin văzduh, şi atunci, din mers, se uitau unul la akul cu un ziîmbet emoţionat. Jocul degetelor din buziunar îi amuza. Fiecare vroia să-l surprindă pe celălalt cu o figură neprevăzută, şi aşa gîndurile lor se mai întîlneau şi ele în acelaşi buzunar* Distracţia aceasta puerilă îi făcea sa simtă o dulce intimitate. Căldura mînilor le da o senzaţie senzuală de interior. Pe lacurile îngheţate, pustiul luneca pe deasupra, trecînd dincolo, unde se pierdea printre barăci pustii şi pomi desfrunziţi. De-acolo, mal departe, presimţeai cîmpul întins şi dezolant, mort suibt crusta de gheaţă şi zăpadă. înainte de a se înapoia, se opreau stînd alături. Mîna ei se retrăgea din buzunarul paltonului lui, privirile lor paralele cercetau locurile albe şi pustii pînă unde începea cerul, şi fiecare avea gîndurile lui, cu viziunile de iarnă din urmă, din 345 viaţa lui, dar ochii lor închideau atunci o viziune care trebuia să fîe a amîndurora şi să însemne pentru totdeauna în amintirea lor comuna acel ceas de singurătate. în asemenea plimbări, Marixa era tînara şi caldă, în mers, trupul ei se lipea de al lui, şi uneori punea obrazul pe mî-neca aspră a paltonului lui. Ieşirile acestea erau fără scop. Ele erau numai o singurătate în care se putea regăsi mai total. — Tu nu găseşti că iarna are în noi un răsunet al ei cu iotul aparte, cu un farmec special ?... Şuierul acesta al vîntu-lui, amorţirea aceasta a naturii, fantasticul zăpezii, frigul care xe îndeamnă să simţi mai mult şi mai deosebit farmecul dinăuntru al casei în care stai, al odăiţei pe care o cunoşti, senzaţia de bine, de cald, de comod cînd auzi focul arzînd, toate au un farmec care nu se uită* Marita vorbea astfel, cu glasul ei moale, cu vorbele ei tărăgănate $i leneşe * care-i plăceau atît de mult lui Petrache, Nimic nu făcea să bănuieşti că ar mai putea să revie cealaltă Marita, cu vorbele apăsate şi repezi, cu aer de halucinată îotr-un fel de delir pasionat. „Ciudat!“ se g4ndi Petrache. Şi spuse şi tare, fără să vrea : — Ciudat! — Ce-i ciudat, Petre ? — Mă gîndeam la ceva. — La ce te gândeai ? Ce era ciudat ? — Ciudat ca de atîtea ori găsesc în tine sensibilitatea mea proprie şi aceleaşi senzaţii adunate in tine şi care fac laolaltă personalitatea ta sentimentală, de parcă într-o altă viaţă sau în aceasta am fi trăit odată, fără să ştim, împreună. — Ştii de ce, Petre ? El o priivi cu atenţie. — Fiindcă şi tu, şi eu am cunoscut lumea la ţară. Am pornit a o cunoaşte în plină natura, în plină sinceritate a naturii, cu epopeile şi miniaturile ei. Aceia care se nasc şi copi- 346 lăresc la ţară sînt plini de aceleaşi imagini, de aceleaşi senzaţii> care formează fondul lor de emoţii şi amintiri, de parcă ar fi copilărit în aceeaşi casa pătimească. Toţi sînt un fel de fraţi* Natura e o vâslă gradină pentru copiii care se nasc şi cresc ia ţară. Tot cadrul acela marc, decorul în care se desfăşoară viaţa, e acelaşi : drumuri, ogoare şi lanuri* fîneţe şi pîraie, vite şi păsări, copaci şi căsuţe, şterge în mare măsură tot felul de deosebiri individuale. Copilul născut şi crescut în blocul B. a putut să cunoască de la început ake lucruri şi imagini de ale lumii atunci cînd a pornit să afle lumea decît copilul din mahala sau cel din sat. Ei n-au să aibă laolaltă niciodată aceleaşi amintiri de copilărie, care să-i apropie. Marita se pasionase de aceasta teorie, dar vorbele ei erau acelea ale Măritei dragi, cu un vag parfum de vis- — Ştii, Petre, noi sîntem, după teoria mea, foarte aproape, Eu m-am născut şi am crescut la ţară* la Dumbrava, unde tatăl meu era propietar. Tu te-ai născut şi ai crescut la Româneşti. Eu nu cunosc casa ta de la Româneşti ; tu ai văzut o singura data casa mea de la Dumbrava, dar amintirile noastre, adică reminiscenţele senzaţiilor noastre dintîi, sînt aceleaşi, căci sînt la ţară, aceleaşi, pretutindeni pe unde este aceeaşi climă aceleaşi anotimpuri* . Avem amîndoi în noi aceleaşi imagini : cum sc întoarce sar a, cireada de vaci de la păscut; cum se întorc oile prin praf, cum rag vacile la porţi; cum sună cîte un clopoţel la gîtul unei oi sau o talangă la gîtul unei vaci; cum miroase praful ridicat din snopi şi paie la maşina de treierat; mirosul de grajd, înserările timpurii de iarnă ; cerul spălat şi limpede de primăvară; mirosul pămîntului după ploaie, farmecul de a umibla desculţ prin apa şivoaielor ; cîinii care dorm vara la umbră, cocostîrcii care se Iasă planat peste cea mai scundă căsuţă din sat... şi iarna, ca acum, cu vînturi, cu pustiu de iazuri şi dincolo de funduri de grădini... 347 Marita vorbea molcom, cu privirea blîndă, fixata ca într-o oglindă magică. Şi se simţea bine alături de Petre. El o asculta cu atenţie. Fiecare imagine şi viziune a ei era şi a lui. Marita avea dreptate* Parcă ar fi copilărit împreună. De unde aceste rezonanţe aldinei în femeia aceea mică ? Cine-a spus că un bărbat şi o femeie se înţeleg mai bine cînd sînt deosebiţi de caracter şi temperament ?... Iată, el se simte acum mai aproape încă de Marita, tocmai prin aceasta armonizare de sensibilitate. — Ne mai întoarcem o data ? întrebă Petre. — Ne mai întoarcem. E aşa frumos ! Timpul avea în adevăr ceva frumos prin asprimea lui. Doi supravieţuitori care se iubesc, singuri, într-o lume cate-i îngheţata şi pustie, Mînuţa Măritei se. vîrî iar în buzunarul paltonului lui Petre. Era îngheţată* Petre o luă în mîna lui, s-o încălzească. — Pe mine, reîncepu Marita, viaţa în oraş m-a neuraste-nizat. Mai ales viaţa aceasta la Bucureşti. Eu nu joc cărţi, nu-mi plac recepţii şi mese, nici să le patronez, nici să fiu invitată. Nu mă interesează societatea şi deci nici „noutăţi* sau clevetiri şi intrigi. Am oroare. Un timp, pînă la moartea lui Radu, m-au salvat concertele simfonice. După aceea... Şi Marita se opri speriată, de teamă că a făcut o mărturisire, că s-a trădat. Şi se uită la el, cercetător, cu teamă în priviri. îşi şi retrase, repede, mîna din buzunar, de frică să nu i se simtă tremurai emoţiei... Petrache simţi ceva anormal, ceva care ,1 s-a ascuns. — După aceea, ce s-a întîmplat ? reluă ed. Nu ţi-au mai plăcut concertele ? Şi aşteptă un răspuns. Ea îngînă, tîrziu : 348 — Nu dhiar asta- E ceva mai complicai;. Am să-ţi explic eu alta dată. Acum aveam altceva să—ţd spun. Cred că numai la ţară m-aş putea salva. — Salva de la ce ? -— Ţi-am spus c-am să-ţi explic eu aha dată. Petre, vreau sa mă întorc Ia ţară. Nu mai pot. Petre bănui că în mod firesc Marita vroia să se refugieze acolo, mai aproape de cavoul în care-i Raidu. I se păru că oricît de mult ar fi vroit să ascundă, suferinţa ei străbatea din această dorinţă. Şi crczu că intr-adevăr e mai bine să nu insiste asupra cuvintelor ei, care i se păreau oarecum enigmatice. — Să stau acolo cu tine, Petre... Haidem la noi acasă. Ochii ei se umplură de o mare bucurie. Dar între pleoape începură să curgă lacrimi lungi, în două şuviţe subţiri. <— Cc ai, Marita ? Ce s-a întâmplat ? Ce-i cu tine ? — N-am nimic. Ce să am ? — Dar nu vezi că tu pfegi, Marita ? — Nu-Î nimic, Petre. Lăcrimez de vînt, de frig* Mi-i frig. Hai să ne întoarcem. Şi Marita, în adevăr, tremura toată. Petre o cuprinse cu braţul, pe la spate, pe după umeri, şi o strînse aproape de el, ca s-o încălzească. Sc-ntoarsera. Vîntul nu le mai bătea în faţă. Dar din ochii Măritei lacrimile continuau sa curgă. — De frig, Petre. îţi jur ! XXIII Avocatul Traian Machedon era un tip din calc-afară de gras, cu ochii mid, cu braţele lungi, cu gîtul scurt, cu capul înfundat între umeri, cu picioarele strîmbe. Fizicul acesta totuşi era mai mult amuzant decît inestetic. El ştiuse să facă 340 din acest material, un gen. Avea mersul lui legănat, cu capul şi umerii înainte, şi avea mişcările anchilozate şi reduse la uU tima expresie. Cînd îl strigai din urmă, se-ntorcea cu totul, ca lupii, fiindcă nu putea întoarce numai capul. Din spate, îl cunoşteai tot aşa de bine ca şi cum l-ai fi văzut din faţă. Tot trupul lui mătăhălos şi lipsit de orice elasticitate, de parcă ar fi fost făcut dintr-o bucata, avea o expresie unică. Cînd, de îa o poşta din urmă, auzeai pe cineva strigînd : „Machedon, Maohedon, Trăiene puteai să fii sigur că nu s-a înşelat. El era. Prin toată lumea asta, cît umbli, întâlneşti aproape pentru toţi cei pe care-i cunoşti cîte unul care-i seamănă, ca un fel de copie mai mult sau mai puţin reuşită, ;şi cu care îl confunzi. Asemănarea de obicei se face prin similitudini caracteristice cu un animal sau cu o pasere : amîndoi seamănă cu un cal de birjar sau un vultur pleşuv. Şi-atunci seamănă şi între ei. Machedon nu seamănă cu nimeni. Era un exemplar unic. Originalitatea lui era cu atît mai surprinzătoare cu dt în genere oamenii graşi, avînd în mod invariabil dezvoltate aceleaşi părţi ale trupului, nu se prea deosebesc între ei. Sânt traşi în serie. Exagerările acestea însă uşurează posilîbitatea de a da expresii variate. Machedon era un gras »altfelrt. Avea desigur şi o burtă respectabilă, dar impresia pe care ţi-o făcea înfăţişarea lui era ca e mai gros sus, la :gît> la piept, la cap. Din această materie primă, Maohedon stilizase un specimen de om social. Era deştept foc şi cinic fără pereche. Nu era imoral; era amoral. Noţiunile acestea de „moral*, de „imoral* nu existau pentru el, nu le putea distinge, după cum nu pot deosebi culorile cei bolnavi de daltonism, Era spiritual şi şiret. Era afabil şi practic. Avea pentru toată lumea o vorbă de spirit, o glumă, un compliment. Se 350 oferea tuturor pentru orice serviciu de îndată ce auzea că au nevoie de ceva. Dacă vorbeai cu el de pildă şi-i spuneai că eşti în căutarea unui coniac francez şi că nu l-ai găsit, seara îl aveai acasă, trimi-s dc eh Mai cu seamă în sectorul acesta al delicateselor şi băuturilor fine, el era un mare cunoscător* Avea cerul gurii rafinat cu 'inteligenţa. Mare amator de mîncari exotice şi băuturi tari. Client nelipsit din băcănii cu specialităţi şi localuri speciale de aperitive rarisime* S-ar fi putut spune că-i un om de viaţă. Era însă mult mai mult, căci el avea fondul, nu aparenţa. Omul de viaţă în expresia curentă reprezintă mai mult manifestarea gălăgioasă şi exterioară a apetitului pentru bunătăţi fine. Machedon nu era atît de exuberant, cît un savant al lucrurilor acestea în sine. El putea să-ţi vorbească despre un homar sau despre nişte stridii bine gătite, ceasuri întregi. Şi te amuza- Un bun Larous.se al acestei specialităţi de degustări şi 'băuturi. De obicei, aceşti amatori, vicioşi ai calităţii superioare, dispreţuiesc, cantitatea. Machedon cumula : şi ales, şi mult* Machedon era avocat cu titlul. Ca să aibă o justificare, un passe-partout. De pledat nu pleda decît foarte rar, suplinind cu un bun-simţ remarcabil şi cu o claritate extraordinară lipsa cunoştinţelor juridice. Pleda în fapt, dar uşa fel, îneît cu greu ai fi văzut că nu are dreptate. Dreptatea lui reieşea din faptul însuşi, nu din abstractul unei teorii. Pentru aceste cazuri rare cînd pleda, Machedon avea o teorie sănătoasă : decît să cumpăr cărţi de drept, mai bine cheltuiesc banii pe mese : dejunuri, mese de seară, la care invit 'întâmplător şi un jude, şi un procuror, doi. Dar nu aşa, o masă obişnuită, cum ar găsi la urma urmei lâ restaurant. O masă excepţională, colosala, cu cinci feluri de mîncare, cu trufandale, cu cinci feluri de fructe la gheaţă, cu trei feluri de vinuri, cu coniac franţuzesc, cu benedictina, cu şampanie... Banchct în regulă! — Asta se scoate cu un singur proces greu» cîştigat. 351 De fapt, eu cred că Machedon nu avea dreptate. Totul însă nu era asta, ci ca lumea să ştie cum procedează şi să creadă ea, cu spiritul ea practic şi logica ei directă, că Machedon are dreptate. Dar acest procedeu, pe o scară vastă, era întrebuinţat mai ales pentru directorii din ministerele cu care lucra, fiindcă profesiunea cea adevărata, cea nemarturisită, cea fără titlu a lui Machedon era aceea de intervenţionist. în felul acesta, e fără îndoială că era prieten intim cu toţi potentaţii permanenţi în ministere. El nu lucra cu oameni politici, trecători în atotputernicia lor. Nu face, draga. Cînd aranjezi masa e ministru, şi cînd ţi-o mănîncă e-n opoziţie şi-ai dat bunătate de mîncare şi băuturică degeaba. El lucra cu cei permanenţi. Cu cei care fac referatele, rapoartele, care alcătuiesc textul legilor, care pun rezoluţiile după atribuţiile îor. — Pe-arştia eşti sigur că-i inviţi şi a doua oară şi că faci un plasament bun. Ai putea spune ca eu pierd capitalul, fiindcă se consumă. Sigur. Dar procentele îl depăşesc de o mie de ori. Uşi deschise, „Ce faci, Trăienică ?“ „Cînd ne mai vedem etc. erau decorul şi ecoul trecerii lui prim ministere. Cu concluzia : „Se face !ff — $i se făcea. Traian era profesional secondat de soţia lui, de Mica. Mica era în adevăr mică. Dar era drăgălaşă, vioaie, deşteaptă, ageră şi gospodină. Ştia să fie şi cocheta, în tovărăşia ei, nici un bărbat nu se plictisea. Măndica tocmai căzuse în casa asta într-o zi' în care seara era o mare petrecere : o masă prolongee, Măndica trebuia sa fie servitoarea secundă pentru treburile mai grele, mai primitive : bătut covoare, curăţat parchetul, spălat farfuriile, scos mobilele la soare. 352 Deocamdată, încă nu se făcuse distribuţia muncii. Măndica dc-abia avu :timp să-şi puie copilul şi bucceaua pe patul din odaia ei, şi sc prezentă la bucătărie. Ohiar angajarea ei sc făcuse fără condiţii, la repezeală, fiindcă în seara aceea era mare nevoie încă de un ajutor. Venea la masă, precum se ştia de toţi, şi un domn ministru ; cred, de la Finanţe. Masa trebuia sa fie prea lungă pentru ca să încapă în sufragerie în mod normal, Măndica a ridicat deci şi a mutat o canapea, un bufet şi o vitrina. A cărat gheaţă. A vîrît sticle Ia răcitor, Mica supraveghea. Ea avea obişnuinţa acestor lucruri. Cunoştea partitura pe dinafară, ca un dirijor de mîna întâi. Nu se amesteca în nimic : nu punea mîna niciodată pe nimic. Se uita numai împrejur. Avea ochiul cîmpului ca un mare conducător de oştire. „Ia asta, mută ceea*, şi îndată tot decorul era schimibat la perfecţie. Nici nu ţipa la fata-n casă. Nici nu se enerva. La masă, pe urmă, toate ieşeau ca din pămînt, ca prin minune, fără să facă un semn, la timpul lor şi de cea mai bună calitate. Mica era un magician. Măndica se simţi uluită de atîta belşug, de atîtea bogăţii, de atîta mîncare. Nici nu avea timp să se gîndească ce-i cu dînsa, Gheorghiiţă plîngea singur, nealăptat, pe pat, pe min-dirul de paie al patului. N-avea însă nimeni timp să-l auda. Nu-1 auzea nici Mica, fiindcă ea nici nu intra în bucătărie. O dată ce-a dat dispoziţii 'bucătăresei, oficiul ei era .terminat. Mita .ştia vag ce-i cu Măndica. Tot Viorica Cristescu îi telefonase. — Bravo, dragă! Te pup. Sa vie repede. Am nevoie imediat. Eşti o comoară ! Diseară, Nu uita la 9. La revedere ! Viorica nici nu mai avu timp ca să-i dea detalii. Nu >iim-teresa nimic altceva ; numai robotul. Şi Măndica putea fi robot. Asta era vocaţiunea ei. 23 — Scricri, voi. 4 — c. 1/711 353 In bucătărie, Măndica sta într-un colţ, dîridii-şi ^eama că ea nu reprezintă nimic din lumea asta. Bucătăreasa^ fata îri casă, îmbrăcata în albastru cu o pestelcă alJbă, mică şi cu găurele, toţi făceau o trea'bă complicata, de care ea rămăsese uimită. Totul de-acolo era nou pentru dînsa. Şi la ea acasă cînd era clacă la prăşit, tot aşa se fierbea mîncare multă, fiindcă erau multe guri, dar cu cit era mai simplu ?! Şi Tinca, şi ea aveau mu'lte de pregătit, dar mai mult decît o ciorbă şi-o mămăligă nu era. Şi tot avea de alergat încoace şi-noodo pînă, într-atît încît în ziua aceea uitau sa dea apă Ia viţel. „Aoleu ! îşi zise ea în gînd, pentru sine, Gheorghiţă !* îl uitase pe Gheorghiţă, Ieişi pe furiş, făcîod tot numai cîte un pas spre uşă, pînă ce se văzu în antreu. De-acolo o zbughi repede în odaie. Gheorghiţă era tot ud şi vînat de atîta ţîpăt. A trebuit să rămînă mult în odaie : să-l spele, să-l alăpteze. Timpul trecuse. Nu se ştie cît. Şi ar mai fi trecut încă mult) fiindcă Măndica uitase de banchet şi de to,t, daca n-ar fi auzat deodată bucăităreasa strigînd : — Toanto ! Unde-i toanta naibii ? Hei, unde mi te-ai dus, ardă-te-ar focu ? Toanta era ea. Bucătăreasa nici nu-i pronunţase numele, căci nici nu i-1 ştia, dar n-avea cine să fie toantă afară de dînsa. II aşeză pe Gheorghiţă la colţul peretelui, cît mai departe de marginea patului, ca sa nu cadă, şi-o rupse de fugă pe scări, la bucătărie. Miţa, bucătăreasa, o namilă de femeie grasă şi voinică, cu mânecile suflecate, numai sudoare, cum o văzu, o şi plesni peste gură. — Un de-a i fost, toanta dracului ? Acu-i vreme de ţînci ? Na-ţi cheile şi fugi la pivniţă de maî adă un braţ de lemne ! 3*4 Să fie din cele mai subţiri. Pivniţa-i colo jos, cum scobori, uşa din stînga. 'Fugi! Cînd se-ntoarse Mandica cu lemnele, se deschise şi uşa de dindos care da afara, şi începură să intre, unul după altul, trei domni în negru, cu haine la spate pînă la genunchi, pur-tînd sus, pe palma ridicată, nişte farfurii lungi şi încărcate. O dată cu ei intră de afară un curent rece şi fulgi grăbiţi de zăpadă. Viscolea. Măndica nu ştiu ce-i în farfuriile lungi, că nu semăna cu nimic din ce cunoştea ca. Dar trebuie să fi fost nişte flori, nişte frunze ceva, fiindcă erau aşezate frumos şi de toate culorile, ca pe-o mîneca de ie înflorată. Se uita la ele ca la o minune. »Astea trebuie să se puie pe masă de frumuseţe", îşi spuse ea. Domnii în negru au rămas şi ei acolo. Erau eleganţi şi frumoşi. Din casă începură să se audă voci multe şi rîsete. Glasuri de domni şi glasuri de cucoane se amestecau. Trebuie să fi fost multă lume, dar Măndicăi i se pusese în vedere că n-are voie să-şi vîre nasul în sufragerie. Pe urmă, domnii cei în negru au servit. Aburul şi căldura înăbuşise bucătăria. Un miros de grăsime sfîrîită îi dădu Măn-dicăi o poftă nebună de mîncare — o foame de lup. Muşchiul, o clipă scos, sfîrîia aburind. Miţa era roşie la faţă şi teribil de preocupată. închidea o portiţă la soibă, deschidea alta ; ghiontea puţin jarul, îl ostoia cu puţină apă, punea un lemn, şi după un timp îl scotea arzînd, cuprins de flăcări, şi-l stîngea într-o căldare cu apă.,. — Toanto, pune mîna, ce te uiţi la mine ca o proastă ? Dă la o parte o oală care clocotea, mesteca ceva roşietic într-o cratiţă mică de-abia aşezată pe un colţ de plita. Măndica văzuse odată un fochist la o locomotivă de tren în gara* cînd a pornit. Miţa îi aduse aminte de fochistul acela. Tot aşa : deschildea ici, învîrtea o rotiţă dincolo, fîsîia într-o parte dintr-un robinet, arunca o lopată de cărbuni pe foc. 355 Era-n gară Ia Crivina, acolo, lîngă Româneşti. Măndica rămase pe gîhduri, şi amintirile copilăriei de-acasă îi treceau singure pe dinainte. Nu mai era acolo, în marginea banchetului. Muşchiul sfîriia... Soba duduia înăbuşit. Măndica se- găsea acasă, Măndica se uita la bucătăreasă, dar n-o vedea. Ochii •ei erau plini de alte chiîpuri şi locuri : Ion... noaptea cu lună. Miţa tocmai scotea o bucata de lemn arzînd din sobă, fiindcă plita se-ncinsese prea tare, şi, apucat în cleşte, îl întindea Măndicăi ca să-l puie în căldarea cu apă. Măndica nu vedea însă nimic. Ion... — Toantoj nu vezi, eşti chioară ? Că ţi-o dau în cap ! Măndica asistă speriată Ia toata aceasta treabă uluitoare şi repede. Nu-nţelegea de ce toată lumea se grăbea aşa de tare în jurul ei. Chiar şi domnii în nesgru veneau şi plecau în fugă. Cînd deschideau uşa de la sufragerie, de-acolo năvălea, tot mai gălăgios» un şuvoi de vorbe amestecate şi de rîsete. Parca s-ar fi gâdilit între ei, într-o joaca generală. Toată mişcarea aceasta o ameţea. I se-nvîrtea capul. Sta de cîteva ceasuri în picioare. Alături de ea era un scăunel, dar nu avu curajul să se aşeze. Toţi ceilalţi făceau atîta treabă ! Farfuriile cu flori au fost duse. S-a* auzit pe uşa întredeschisă un „Aaa..,“ prelungit, spus de toată lumea deodată, ca la o comandă. După puţină vreme, farfuriile lungi au fost aduse înapoi. Erau aproape goale. Cîte-o bucată de morcov sau de sfeclă roşie, tăiată în chip de floare, mai rămăsese lipită pe la margini. Prin mijloc mai era o moviiiţă urîtă, cu bucăţi de carne şi un fel de clei galben, ca şi cum ar fi fost nişte resturi de la o treucă de porci, Măndica avu o strîngere de inimă. De~aici încolo a urmat pentru ea o nruncă istovitoare, la spălatul farfuriilor, a tacîmurilor şi a paharelor. Mîrnile ei mergeau încet şi cu grijă. Parcă ar fi fost ţapene. în bucătărie 356 se ridicase un miros greu şi ud de zoi> care te înăbuşea, te apuca de gfîtlej. La un momem dat, „domnulu, adică domnul Traian, a apărut în antretul de serviciu, unde era şi oficiul, mare cît o odaie cu trei pereţi. Era roş la faţă şi asudat. Ochii îi erau mari şi sticloşi. Gulerul alb şi tare îi intra cu colţurile în gît şi-l prindea ca într-un cleşte. După el veni o cuconiţă, de-albia îmbrăcată cu ceva subţire pe ea, ca o cămaişuică. Era frumoasa tare şi avea părul roş ca focul. Se apucară de mîna. S-au uitat unul la altul. Ea i-a spus dulce : — Micule L. El, gros şi masiv, s-a aplecat deasupra ei şi s-au sărutat. — Destul, micule drag. Ne vede, spuse ea. — Mîine la 5. Cum te-aştept ! „Domnul* a luat apoi trei sticle de şampanie şi a intrat după ea. Părul ei era ca frunzele de cireş, toamna prin vii. Măndica se gîndi că femeiia aoeea trebuie să fie de-aiurea, nu de pe-aici, fiindcă de cînd umblă ea, n-a văzut femeie cu părul roş, roş de tot. In toată comuna lor şi nici împrejur nu-i nici una aşa. Dar Măndica a mai văzut în seara aceea băutură verde, verde cum îi iarba ; şi o prăjitură mare şi rotundă, pe care era ca un strat de zăpadă, a'lba, deasupra ; şi pere, şi prune, şi cireşe mici roşii, toate aşa cum sînt ele, numai că erau cu zeama de zahăr în două ; şi vin, din care ieşea fum cînd destupai sticla şi pe care-1 înăbuşeai cu şervetul, ca să nu pocnească prea tare, fiindcă trosnea ca puştile de soc. Cheful a durat pînă dimineaţa. A fost şi domnu ministru. El a venit mai tîrziu. Din cauza lui s-a întîrziat totul şi era să se ardă friptura. De asta Miţa tot vîra şi scotea un lemn de pe foc. Domnii în negru, fata din casă îi văzuseră cum te văd. Măndica s-a uitat şi ea o dată pe crăpătura uşii, cînd a deschis-o un domn în negru, care intra cu prăjitura, cu gînd să-l vadă şi ea măcar o data ; dar a orbit-o lumina, şi n-a 357 văzut chiar nimic. Nişte femei rîzînd; frumoase». şi-atît. Gheorghiţă a fost uitat toata noaptea. Trei zile în $ir după aceea, Măndica a avut o- muncă grozavă : covoare, parchete, vase, mobila, ca sa fie tot oglinda, fiindcă Mica nu era liniştită pînă nu erau toate la locul lor în cea mai perfectă regulă. Mandica începuse să se deprindă, alergînd la strigătele şi sudalmile Miţei şi la ordinele date de „premiera" fata în casa. Dar a patra zi i s-a comunicat că nu poate rămîne cu copilul. „Să aleagă : ori serviciu, ori copil". Şi Măndica a ales copilul. Afacerea cu ministrul de finanţe se făcuse. Produsele petroliere, transformate, indiferent de calitate şi grad de rafinare, au fost scutite de orice taxă Ia export. Consorţiul rafinăriilor de petrol asta dorea, Traian Maohedon făcuse memoriul. Avea pentru aceasta un onorar care să-i asigure existenţa îmbelşugată pe o sută de ani. N-avda importanţă că din argintărie i-au lipsit din seara banchetului două linguriţe. XXIV Faima de chirurg excepţional a lui Petre Voicu crescu vertiginos. Pe vremea aceea era o mare lipsă de chirurgi cu reputaţie în Bucureşti. Bătrînul Ionescu murise, iar profesorul Simu nu inventase sistemul de a şti şi carte şi a avea talent prin protecţie politică* Câmpul era liber. Petrache profită din plin de acest moment favorabil. Cînd este vorba ca cineva să se opereze şi încă să suporte o operaţie grea şi gravă, Snseiamnă că este o chestiune pe viaţă şi pe moarte şi ca deci se informează, cîntăreşte bine, ca să nu-şi dea pielea pe mîna oricui. Şi informaţiunile toate 35ft îl arătau pe Voicu. Un doctor tînăr, de-abia ieşit dc pe băncile facultăţii, deci la curent cu :ultimele metode, ştiinţifice, şi în plus, cu darul acesta de a opera. Aşa cum alţii, au talent să cînte la pian, el are talent să opereze. La asta nu-i nimic de făcut. Şi-ap oi, are noroc, Să te operezi totdeauna la un doctor care aire noroc ! Poate fi un altul ; savant, dar daca are ghinion, „te curăţi,u. Cam acesta era pe scurt limbajul informatorului. Voicu era la modă. Voicu, Voicu.,. în definitiv, nu vorbea toată lumea degeiaba ! Dar acest renume îi impunea lui Voicu o muncă istovitoare, de cele mai multe ori de la 5 dimineaţa pînă l'a 11 noaptea. Trei — patru operaţii pe zi, Mereu în picioare ; mereu aiergfrid ; mereu încărcat de răspunderi. Şi k capătul acestei munci, în ceasul de recreaţie, Marita. Cele două resorturi careul împingeau mereu înainte. Acum nu mai putea răzbi să facă. el personal totul : să prepare bolnavul, să facă sterilizarea, să schimbe toate pansamentele, să supravegheze narcoza. Îşi înjghebase un personal al spitalului, pe care-1 învăţase, ;şi. numai aşa putea face faţă. Dar într-o bună zi, o doamnă recomandată de Ipsilante, care avea un fibrom intern, e operată perfect. După ia treiâ zi — temperatură. Ciudat ! Temperatura creştea. Şi se menţinea, Petrache e tot mai intrigat. Operaţia nu angaja un organ vital. Nici nu era din cele complicate* Durase exact 18 minute* Nimic nu îndreptăţea această anormala îngrijorare. In cele din urmă, cauza apăru : infecţie, supuraţie la cusătură* Katgutul* Katgutul nu fusese sterilizat. Curios ! Foarte curios! El vine ambalat ermetic. Era un excelent produs străin. Impecabil! Dar cine-1 desfăcuse ? Nu-1 desfăcuse el. Asta nu mai făcea el. Ştie cine făcea. Era Baciu, noul intern al profesorului Simu. El îl asista uneori* El îl asistase la operaţia doam- 359 nei. „Ce are să spuie Ipsilante ?“ Petrache avu un sentiment de ruşine. O înfrîngere ; o decepţie. Prima. Urmară altele ; stereo tipe. Petrache mirosi o infamie, un sistem. Era un act de sabotare, de compromitere a reputaţiei lui cu orice chip. Invidie molierescă de medici. S-a pus să observe, sa controleze, să întindă curse. Bănuiala lui se confirma din ce în ce mai mult. Vorbi cu doamna Răpeanu de la Crucea Roşie, care făcea acolo serviciu voluntar şi care asista la operaţii şi supraveghea schimbarea pansamentelor. Doamna Răpeanu avea o mare admiraţie pentru Voicu. Ea a mers chiar mai departe. îl iubea. Nu lăsase însă cu nimic să se vadă această pasiune. Dar lucrurile 'aceastea se simt. Şi Petra che simţise în privirile Anei că ea-1 urmăreşte cu emoţie şi cu simpatie. Avu încredere în eia. îi comunică bănuiala. Aşa putea să controleze, să vadă orice, mai u'şor. Ticăloşii nu se păzeau şi de ea cu at-îta străşnicie. Sistemul era variat şi diabolic. El ataca uneori, cînd scăpase alte ocazii, chiar alimentaţia celui operat- I se administrau medicamente sau injecţii fără prescripţie şi care dădeau loc la complicaţii plictisitoare. Petrache îşi dădu seama că e în faţa unei ofensive infame. Luă totul din nou în mîna lui. Pregătea personal tot ce-i trebuia ; supraveghea cu ochii->n patru ; 'schimba, alter-nînd brusc fîn ziua operaţiei, personalul ajutător, >sau lua un student din anul şase, la întîmplare, pentru ajutorul de mică importanţă. Dar era de-ajuns o scăpare din vedere, şi surveneau complicaţii, plictiseli. Peîtrache era dezgustat, dezamăgit, plin de o dezolantă amărăciune. Pînă aici luptase în viaţa net, cum, pe faţă. Se luase la trîntă cu toate greutăţile. Dar ele aveau ceva onest. N-avea ce mîn-ca, dar asta era ştiut, văzut, simţit. Acum însă îşi da seama că are de luptat eu puteri ascunse, perfide, fără scrupule! Asta îl scînbea mai mulft decît îl incita la lupta. Bătălia cu viaţa se strămuta pe un teren fu- 360 gitiv de nisip, de lacuri cu nămol înşelător, unde nu se mai pricepea, unde avea dezgust să persevereze. „Să fi • avut dreptate Ipsilante ?îu îi veniră in minte vorbele lui : „Simu al tău e omul cel mai lipsit de scrupule". Voicu î$i însuti totuşi sforţările, dar cu toate acestea era ceva ca-re nu mergea. începuseră şi clevetirile, concomitent. — O luase prea repede băieţaşul. Operaţia e treabă grea şi nu-i rişca, nu-i nici alt joc de noroc. Nu mai tragi încă o carte dacă nu ţi-a ieşit* Gînd cineva se interesa de un chirurg* auzea : — Voicu ?! Mda, vezi tu, aşa se spunea. Dar am auzit— — Cunosc cazuri... Nu mai departe doamna Vicol... un lucru de nimic, un fibrom.*. E greu de spus. — Fă cum crezi*** Se spune ca ar fi bun, dar are ghinion*.. într-o zi a fost internat un student de la Litere, un tînăr poet, pentru o operaţie de apendicita. Avusese o criză cu o lună înainte. I se pusese pungi cu gheaţă. Criza trecuse. Radiografia arăta un apendice mărit, cu vîrful strangulat, O operaţie de apendicită la rece ; cea mad simpla operaţie* S-o facă şi un student. Logodnica lui, studentă şi ea la Litere, o fată blondă, subţirică, vaporoasă, ca ieşită dintr-o frescă de Puvis de Cha-vannc, se instală în -camera pacientului. Petrache operă, A doua zi, pacientul trebuia să fie, ca de obicei, pe picioare, să meargă singur. A doua zi însă, pacientul se simţi tot m!ai rău. La operaţie luase parte acel Baoiu. Mioara — aşa o chema pe fată era într-o stare cumplită de deznădejde. Sta lipita de pacient; ardea şi ea de febra lui; o simţeai bine că dacă se întîmplă ceva, ea se înmorminteaza cu el. Ochii e>î limpezi oa de căprioară erau mari şi fixaţi in gol. Buzeîe stitfnse îi acoperită surîsul, dinţii ei frumoşi* Era sfîşietor de văzut* îşi frîngea mînile, se înclina, avea accese violente de deznădejde şi de furie. Era o nedreptate prea crudă. 361 Noaptea, în odaie, lumina era acoperita. Mioara arunca deasupra lămpii de pe mesuţa o batistă colorată. Totul se adîncea în penumbră, plutind ca într-un vis. Orele erau lungi. Mioara veghea* Capul ei copilăros, cu parul blond, sta nemişcat, răzimat de perete, fiindcă peretele era rece şi-i făcea bine. Parcă un înger coborîse şi sta de pază. Comeliu — aşa-1 chema pe tînăr : Corneliu Popa — era agitat. Vroia să se întoarcă mereu pe o parte şi pe alta, dar nu avea voie, nici nu putea. Atunci bălăbănea -numai capul. Cînd la dreapta, cînd la stînga. Apoi se oprea ou faţa în sus, cu privirile întoarse spre ea, şi două şiroaie de lacrimi îi curgeau pe perină. Scena era mută, Mioara parcă se împietrise... Acum era absenta. Nu mai p lingea. îl urmărea aiurită în toate mişcările lui, cu grija de a le înregistra pe toate, exact. El cerea mereu apă : — Mi-i sete, mi-i sete. Ea nu putea decît să-i umezească buzele cu o batistă udă. Buzele lui erau mereu uscate şi ardeau de un foc teribil dinăuntru. Mioara porni să-l cheme pe doctorul Voicu. Afară, străzile erau pustii, şi un viscol puternic purta zăpada spre locuri adăpostite* Fulgi aspri îi înţepeneau obrazul ei delicat* Mioara se înfăşură bine şi se 'aruncă în noapte şi în viscol, cu capul Înainte, ca într-un incendiu. Cînd plecă îl chemă pe Raciu din camera de gardă, ca să nu-1 lase pe Corneliu singur. Baoiu consimţi cu greu, mut şi încruntat. Şi rămaseră în penumbra odăii, singuri, aproape nevăzuţi unul de altul : Corneliu şi Baciu. Corneliu îi luă mîna şi începu să-i vorbească. Ochii lui Corneliu îl priveau fără încetare, cu o sfâşietoare rugă în ei. — Doctore, salvează-mă, doctore. Vreau să trăiesc. Al văzut-o pe Mioara. O iubesc, doctore, >ca pe viaţa mea. Nu mă pot desparţi de dînsa. Nu-i uman. E prea mult pentru un 362 om, Nu-i cu putinţa, doctore. Fă, te rog, ce ştii, dar trebuie să mă salvezi* Era aşa de bine şi de frumos, doctore ! Ne vedeam, eu şi Mioara, în fiecare zi. De la cursuri alergam la ea* Eram fericit cum n-a fost nimeni pe suprafaţa pămîntului* E prea crud* Nu se poate* Doctore, salvcaza-mă ! Nu-i adevărat. Spune-mi că nu-i adevărat că am să mor ! Spune-mi ca e numai un vis urît, o halucinaţie. Spune. Spune ceva, doctore ! Nu mă lăsa ! Baciu rămase crunt şi tăcut. Sprâncenele lui groase şi negre se împreunară într-un creţ deasupra nasului, dîndu-i o expresie de încordare neobişnuită la el. Mîna lui Corneliiu se urcase pe braţul lui Baciu, apoi pe umărul Iui, se agăţă de el cu degetele crispate ca de om care se îneacă şi vrea să scape cu orice preţ* Unghiile se înfigeau în halat* Apoi, mîna, braţul lui Corneliu căzură obosite, şi rugămintea lui conteni. Ete-aici încolo, începu să aiureze. Vorbele reîncepură fără şir. Surîdea Mioarei, pe care o vedea rîzînd în soare, pe care-o prinsese de braţ după ce o fugărise pe-o fîneaţa cu flori* Alături* Baciu sta nemişcat. După ce se făcu linişte, Baciu mai rămase neclintit pe scaun. Nu se auzea nimic. Nu ştia ce să creadă* Avea impresia că Corneliu a murit, dar nu avu curajul sa controleze* Uşa se trînti brusc în lături. Voicu intra ca o furtună. Era cu capul descoperit, cu părul vîlvoi, cu haina descheiată. în urma lui — surorile de gardă. De-acasă încă telefonase personalului de la sala de operaţii, care în clipa aceea pregătea totul* Nu era timp de pierdut, Adresîndu-se lui Baoiu, Voicu spuse abia stăpînit: — Dumneata ce cauţi aici ? Poţi pleca. De dumneata n-am nevoie. Baciu ieşi, umil, fără să spuie nimic. 363 Pe o targa cu roate înalte, surorile îl scoaseră pe Corneliu. Camera lui rămase pustie, ca o cabină surdă şi ermetică de submarin, în ea, tăcerea avea proporţii de eternitate. Era grea şi apăsătoare, concentrată parca, pînă la explozie. In tot spitalul era un semiîntuneric obscur. In saloane, ca şi pe culoarele lungi şi albe ardeau rare becuri cu o lumină roşietica, parcă bolnavă şi ea. Dar din sala de operaţii izbucnea pe geamurile mate, pînă departe în grădină, o lumină puternică, albă, ca un soare. Părea neverosimilă în bezna nopţii. Parcă ar fi fost o explozie prelungită. O lumină stridentă, artificială. Trebuie să fi fost ora 4-5 spre dimineaţa. Mioara sta la uşa sălii dc operaţii, răzimată de perete, ca împietrită. Operaţia dură mult- Peritonită „Simu ăsta al tău e omul cel mai lipsit de scrupule...* Voku operă cu o extraordinară încordare de voinţă ; parcă ar fi dus pe viaţă şi pe moarte, cl personal, o lupta corp la corp cu Simu. Cînd termină, avu siguranţa că l-a salvat. I-o spunea nu numai un instinct, dar raţiunea firească a tot ceea ce izbutise intervenţia lui. Cînd ieşi din sala de operaţii, Mioara îi căzu în genunchi. Voicu o ridică, jenat, şi-o mîngîie, liniştind-o. Baciu intrase în camera de gardă, închise uşa încet, cu precauţie, parcă pentru a nu trez.i pe cineva, ?i făcu tiptil cîţi-va paşi. îl urmarea încă tăcerea ce urmase după agitaţia dramatică, desperată a lui Corneliu, după apelul deznădăjduit ce făcuse la el. Kra sigur că murise. Nu se aştepta. Asta n-o vroise. Nu ! Nu ! în gîndui şi în viaţa lui nu era nici o intenţie de « ucide. Şi, oricum, nu acest biet student trebuia să fie victima. „Nu, asta n-am vrut 1“ îşi repeta el, înspăimîntat. Glasul, litaniile lui Corneliu îl urmăreau fără mila. Parcă pe mîneca halatului mai zgrepţănau încă degetele crispate. 364 Făcuse disecţii, autopsii, văzuse aiîtea cadavre. Dar toate pîxia atunci au fost cadavre, şi nu oameni morţi — ceea ce nu-i totuna. Şj .încă din inconştienţa, din fapta lui ! Capul îi era greiu Nu era deprins cu asemenea senzaţii, cu sentimente dc înţelegere şi compasiune. El era un om închis* izolat, rău, crud chiar. Nimic în viaţă nu-i surîsese. Sprintenele groase, încruniate veşnic peste ochii aplecaţi totdeauna în pamint, arătau o stare de ostilitate, dc rancună perpetuă pentru tot ce-1 înconjura. Avea şi un fizic ingrat. Picioarele, scurte, îi erau arcuite ca două paranteze noduroase şi inestetice. Mînile îi atîrnau lungi pînă la genunchi. Spatele îi era încovoiat rotund şi striîimb. Părul îi era aspru şi des, fruntea îngustă, o faţă pătrată, lipsită de orice farmec. Poate că şi din cauza acestui fizic ingrat nu a putut reuşi nimic. Nimeni nu se apropia de el cu plăcere. Toţi colegii de totdeauna îl evitau, de cele mai multe ori în chip ostentativ. Expresia feţei lui căpătase din această cauză o înfăţişare concentrată şi parca mereu închisa ermetic în sine şi meditativă. Dar el se izolase cu ciudă, ou răzvrătire instinctivă, pentru toţi cei cu care avea de-a face. Un sentiment de invidie, de răzbunare acaparase tot sufletul şi toate preocupările lui. Şi aceasta nedefinit, faţă de oricine. Oricine îi era duşman neîmpăcat. Cineva care i-a furat şi trăieşte o fericire pe care el n-a putut-o avea niciodată şii nici nu >o putea spera. Mai ales îl iritau, îl enervau, îl înnebuneau acele aspecte ale fericirii omeneşti pe care le vedea împrejur şi care în-semnau căldura şi apropiere între oameni, între două fiinţe. A încercat şi el să iubească o femeie. N-a fost niciodată cu putinţă să primească ceva în schimb. Stîrnea nu numai un zâmbet sau un rîs crud, dar şi o crispare de dezgust fizic care nu se putea stapîni şi pentru care, mai ales, avea o sensibi- 365 litate deosebită, A cântat atunci sâ se refugieze, să-şi găsească alte satisfacţii. Şi-a făcut pentru uz propriu o psihologie de om superior, neînţeles, care poate să dispreţuiască toate acele „fleacuri" ale vieţii. Aceasta i-a făcut mai râu, fiindcă n-a putut realiza nimic care să-i susţie acest «piedestal interior pe care vroia sa se situeze. A tocit în şcoala cu încapăţînare şi cu aceeaşi ură, de parca ar fi învăţat numai şi numai pentru a descoperi oine ştie ce formulă chimică cu care sa poată arunca în aer toată omenirea. Şi n-a reuşit să atingă nici măcar o mediocritate. A rămas repetent, apoi a pierdut examene unul după altul. A stăruit însă cu tenacitate de puşcăriaş care vrea să evadeze şi sapă noaptea, cu unghiile, un tunel prin care să se poata elibera. Unghiile i-au sîngerat, dar n-a putut sapa nimic. Anii au trecut de multe ori pe loc. A ajuns cel mai bătrîn student la Medicină. în sfîrşit, intern la o vîrstă cînd alţii erau profesori sau celebrităţi. Avea cu trei ani mai mult decît Petre, şi asta n-o putea uita. Rămăsese un „edec“ al facultăţii. Persista însă ou capul lui pătrat aplecat înainte, ata-cînd cu fruntea, ca un -berbec din antichitate pornit să darîme o cetate prin lovituri fără număr in acelaşi loc. Era în război declarat, fără milă, cu toată omenirea, cu soarta, poate cu faptul însuşi de a fi fost născut pe lume. Voicu l-a cunoscut şi a înţeles această gîigantică amărăciune, în care clocotea ura fara limită de a fi pornit greşit, inutil, fără rost o viaţă, încă de la început — de a se fi simţit alături, îndepărtat şi exclus de toată lumea. Şi a vroit să facă un act de mărinimie, să-l ajute sau să-l redreseze puţin. Baciu a văzut mai ales în acest gest un act de umilire. N-are nevoie de tutela şi de mila nimănui ! Poate tocmai de aceea îl ura mai mult şi mai ascuns pe acest Voicu. Iată, avea alături, în faţă, în fiecare zi de la şapte dimineaţa pînă la ora zece sara, un instrument al umilinţei, o 36 6 existenţă care-i documenta ce poate da uneori viaţa, atunci cînd lui nu i-a dat nimic. Orice nou succes al lui Petre era ca o flagelare dureroasă pînă la sînge pentru Baoiu, Nu era o simplă concurenţă. Ar fi fost prea puţin. Era tocmai dovada concretă, şi vie că el este în afară de orice concurenţă, iremediabil lăsat la o parte* dezmoştenit. Ura „universala “ şi neprecisă a lui Baciu începu să-şi găsească o precizare, să se individualizeze, să-şi definească un obiect- Aşa i se părea mai uşor* E mult mai greu să lupţi ou toată lumea. E mai practic, pentru a putea obţine în sfîrşit o satisfacţie şi o victorie, să-ţi concentrezi ura asupra unui singur om şi să pedepseşti în el, ca într-un ostatec, toate umilinţele suferite. Petre Voicu era ostatecul ales de Baciu. Acesta îi căzuse subt mînă. Poate fiindcă era singurul om care căutase să se Apropie de el cu oarecare căldură, care se simţea totuşi forţată, în silă. Şi idila superlativă a lui Corneliu şi a Mioarei îl umilea. Ea reprezenta un sumum din ceea ce viaţa îi refuzase. Aşadar, avea să trăiască — şi trecuse aproape prima tinereţe — fără să poată savura acest fruct, -cel mai dulce al vieţii. Prin mintea lui Baciu îi trecură aventurile lui groteşti cu femei ordinare, cu escaladări de geamuri prin bucătarii, cu bordeluri dezolante, în care era un miros dulce şi îrîflorit, de apa de trandafir. Caricatură !! Tot ce ţinea de el era caricatural şi grotesc. Iremediabil ! Rîvna lui crea idile imposibile. Şi iată acum în faţă suprema sfidare : doi tineri care se iubesc aşa cum îi este lui interzis în vecii vecilor. Chiar faptul de a se fi născut îi apăru ca o răutate, ca un fel de răzbunare a cuiva. Cea mai cruda. Putea lovi deodată în toţi. Putea face ţăndări aceste tablouri de triumf ale vieţii, care-1 sfidau, care-i otrăveau sufletul. Şi încercase răzbunarea cea mare contra omenirii* contra vieţii, contra tuturor puterilor nevăzute şi fără milă care-i 367 dăduseră lui acest destin tragic. O încercase cu deliciu. Dar o vroise dozată, cu suferinţa pe care să o deguste. A greşit doza. Petre Voicu, „marele chirurg", trebuia să simtă că are în-frîngeii şi să fie scolborît. Acel Corneliu care-i venise în cale era numai un motiv, un material nevinovat, care i-a apărut întâmplător în faţă, dar care era totuşi şi el, fără sa vrea *i fără sa ştie, un exponent al forţelor umilitoare care-1 rodeau pe acest Baciu. A avut un rictus sinistru de satisfacţie cînd a conceput planul ? Cu siguranţă ! în neputinţa şi rancuna lui, dărîma astfel tot ce poate însemna fericire sau mulţumire pe pămînt: dragoste şi succes. Ardea în efigii aceste simboluri esenţiale, după care toată viaţa de pe pămînt parcă ar fi devenit neagră, ca însăşi viaţa lui. Pentru toată omenirea. Parca însuşi conceptul fericirii ar fi fo-st alterat. •în noaptea asta, Ia capul acelui Corneliu, devenise însă om pentru întîia oară. Nu, moartea unui om nu o vroise ! Ce-i de făcut ? încercase o răzbunare meschină, şi este din nou învins. Şi-n locul sentimentului agresiv de răzbunare, vroi, simţi nevoia sa se răscumpere. Nu o remuşcare banală şi ieftină. Altceva, O înţelegere mai exactă a omului, a mizeriei omeneşti generale, a condiţiunii umane iremediabile şi pentru toţi legată de suferinţă. Triumful lui nu poate fi dccît printr-o nouă umilinţa vroită sau printr-un act de curaj, printr-o bravadă. Să se răscumpere şi să braveze. Să răscumpere sufletul lui Corneliu, pe care-1 credea pierdut şi de care el se simţea încărcat, şi să-l braveze pe Voicu. Judecata lui Baoiu la această răscruce dinăuntru oscila ezitînd. Avea acum de satisfăcut o alta răzbunare : pe profesorul Simu, 368 Gîndurile, hotărfrile, stările de suflet ale lui Baciu erau nedefinite şi confuze. Picioarele lui strîmbe, tn tocurile scîlciate lateral, bocăneau rar pe 'seîndura roasă din camera de gardă. Un sentiment de mare grozăvie, de nebunie, de nefiresc cuprinse chiar pe acest om straniu şi crud. Acceptarea unei acţiuni cu raţiunea şi cu imaginaţia este una, şi ceea ce se naşte după săvîrşirea ei este alta, neaşteptat şi cu neputinţă de prevăzut. Baciu chiar simţi ochii uţnezi. Trecuse aşa un timp ce i se păruse o veşnicie, Hotărirea cea de pe urmă veni de-abia la sfîrşit, şi se impuse de la -sine, amestecată şi ea şi contradictorie. Era în zorii zilei. Lumina era încă neagră-albăstrie, în sticla geamurilor şi afară pe zăpadă. Somnul nopţii se -mai prelungea pe la ferestre, pe coridoare, cu greutatea oboselii pe care-o simţi dimineaţa după o noapte întreagă de insomnie. Era şi el epuizat şi doborît. Baciu intră hotărît în biroul lui Voicu şi rămase la uşă, în picioare. în mintea lui răsuna prelung rugămintea disperată a iui Corneliu. Ideea crimei, conştiinţa, grozăvia, răzbunarea... Toate... la un loc... mcoerente... — Domnule doctor, eu l-am ucis pe Corneliu. Eu, Numai eu. Şi profesorul. Profesorul Simu. El mi-a sugerat ideea sa te sabotez. Nu ştie .nimeni. Numai eu ştiu, Ideea a fost a profesorului Simu. El m-a pus, ca omul lui de încredere. Nu credeam că va muri. N-am făcut cu gîndul ca va muri. Am vroit numai să creez complicaţii, să nu-ţi reuşească... — Sst! îl potoli, Voicu. Taci ! N-aţi reuşit să-l ucideţi pe el. Numai pe mine. Fiţi cu conştiinţa împăcată. Se luminase de ziuă. Era ora obişnuită de operaţii. Sora intră* — Ce bolnav aducem întâi în sala de operaţie ? 24 — Scrieri, voi. 4 — c. 1/711 — Nici unul, răspunse Voicu. Azi an.unţaţi-1 pe profesor să vie să opereze. Rămas singur, Petre îşi spuse tulburat : „Cum e cu putinţă ? Cum e cu putinţă ?!“ Şi-i fulgeră în minte apusele Lui Ipsilami. îşi făcu trusa personală, şi-o strînse, aşezlînd toate instrumentele cu grijă, ca un luptător înfrînt care-şi strînge armele. XXV In seara aceea, Petrache trebuia să meargă cu Marita la Ateneu, la un concert simfonic* în program : Pastorala lui Beechoven. Concertele simfonice erau marea pasiune a Măritei, iar Pastorala, spunea ea „e poemul vieţii noastre, e chemarea reîntoarcerii*. Petrache vroi să se sustragă, subt pretext că nu se simte bine. Chipul lui era în realitate palid şi arăta extrem de obosit. — Petre, tu te surmenezi* Tu munceşti prea mult. Nu se poate aşa. Te epuizezi fizic, nervos. Ai rezistat ani de-a rin-dul ]a o învăţătură excesivă. Erai un adolescent. Dar acum ţi se cere încordare prea mare, rezistenţa nervilor- Asta e altceva. Nu te lăsa atras de succes sau de rutină. Nu te mai las eu. Mi te-au confiscat -spitalul, munca. Te văd tot mai rar şi mai puţin. Iar cînd te văd, cazi de oboseală. Asta nu mai poate să dureze... Şi-apoi mai tandru, mai matern : — Ce ai, ce te doare ? — Nimic precis. Cum spuneai tu, o oboseală generală. In mintea lui Petrache se zbăteau cumplit întrebări şi ne-hotărîre : „Baciu e crud ; Simu e puternic. Ce dovezi am ? Spovedania lui Baciu ? Poate-i o simplă manevră. E o nebunie de necrezut. Şi mi-a făcut-o între patru ochi. Dacă neagă ?... 370 Profesorul ? Nu se poate ! E o invenţie a lui Baciu, din laşitate.K Toate ipotezele, toate alternativele se perindau, se loveau între ele, se contraziceau în capul lui Petrache, în fiecare clipă, toate la un loc. Se gîndi cu mulţumire că Mioara va putea fi iarăşi fericită. Şi avu un sentiment de mare satisfacţie. învinsese infamia. Asta nu e uşor. E mai greu ca orice. Marita insista pentru a merge la concert. — Te rog. Vezi cum eşti ? Te rog şi eu ceva, şi nu vrei să-mi faci >nici plăcerea asta. De cînd mă gîndesc la bucuria de a asculta Pastorala împreună ! Adu-ţi aminte : sîntem fraţi întru viaţa la ţară. După moartea lui Radu, suport numai pentru tine viaţa asta lipsită de sens din Bucureşti* Mă superi daca nu mergi. Şi nu mă mai împac. Vorbirea Măritei era cea dulce şi leneşă, cu un fel de voal pe cuvinte. în sala Ateneului era lume multă. Cînd intrară, din faţă, de lîngă loja comitetului, alăturată scenei, se vedea pînă în fund, sus, în uşoară înclinare de amfiteatru, o mare agitaţie de capete. Figuri, chipuri, unele lîngă altele, cu ciudat colorit de ceară, creînd împreună o stranie privelişte de panopticum. Mulţimea sta de vorbă. O rumoare nedesluşita răsuna sub cupola rotundă. Cei mai mulţi erau aşezaţi la locurile lor. Unii îşi căutau cu atenţie scaunele ; alţii făcuseră grup, în picioare. Petrache intra în sală ca într-un vis, ca într-o halucinaţie. Toată forfoteala dimprejur i se părea o nebunie. Era aşa de streină dc drama din spital, de primejdia lui Corneliu, de spaima de moarte a Mioarei, de drama din sufletul lui... I se parea că descinsese în altă planetă. Aici, toţi păreau uniţi de un interes comun, de o aşteptare comuna, de iluzia plăcerii pe care-o aşteptau. Tot ce era în afară era rupt şi indiferent. Lumea trăieşte din cruzime şi nepăsare... „Aproapele" din Evanghelie e departe, e în altă constelaţie. 37JL Executanţii din orchestră, la început puţini, se înmulţiră. Sala înccpu să răsune pe dcaisupra rumorii de voci amestecate şi nedesluşite, de note variate, aruncate în triluri sau numărate izolat. Se auzeau solfegii, game care urcau şi coborau vioaie, ca într-un joc acrobatic. Pregătirea aceasta de instrumente constituia şi ea un fel de simfonie, o prefaţare imprecisă, dar care prddispunea, pregătea atmosfera. Marita era în culmea fericirii. îi luase mîna lui Petrache într-a ei, de Ia început, de -cum «-au aşezat în fotolii. O amuza sala, zgomotul sonor, arpegiile, tipurile de oameni, tot. Era dejprinsă cu această .introducere stereotipă şi caracteristica oricărui concert. Iarna trecută nu lipsise de la nici unul. Dar acum, totul i se părea nou, inedit, cu un farmec necunoscut, numai fiindcă era cu Petre. La -concert cu Pe-tre ! Aceasta era o viziune, un ideal de demult al ei; de oînd a simţit că-1 iuibeşte, Marita avea chipul unui copil, cum au toate femeile cînd sînt fericite şi iubesc. Numai că Petrache era absent, preocupat, departe. Din cînd în cînd, Marita îl scutura de roflnă, ca să-l readucă lîngă ea, şi se uita Ia dînsul întrebător. MCe infamie! Dar e cu neputinţă ? Ce este adevărat şi ce este infamie în toate acestea ?!" — Tot nu ţi-i bine ? Petre, mă îngrijorezi ! — Nu, Marita, mă simit mai bine. Nu insista. E o simplă indispoziţie. Ţi-am spus : sfîn-t obosit. Am lucrat mult azi. De fapt, nu făcuse nici o operaţie. Marita ar fi vroit sa se poată bucura de ceasurile acelea rare pentru ea ; şi privea pe scena plină cu o figură .minunată de copil emoţionat. Era în preajma unei mari plăceri, pe care o savura conştient. Dar indispoziţia lui Petre îi revenea mereu în minte, ob sedantă. Printre arcuşuri r-id-icate şi instrumente de alamă, intră dirijorul. Zgomotul începu să se domolească, treptat, ca o mare 372 ce se linişteşte, şi valurile sîm din ce în ce mai mici. Dirijorut ridică bagheta. El conducea dintr-o dată nu numai orchestra» dar şi tăcerea ermetică a celor din sală. O aşteptare febrilă domnea în fotolii. Primele note ţişnira limpezi şi începură să toarcă firul unui motiv muzical, melancolic şi evocator. Era atîta puritate, atîta cinste, atîta curăţenie în acele prime note, îneît feţele celor din sală au căpătat, discret, înfăţişări de îngeri. Puritatea aceasta simplă şi universală dezlegă în Petre ezitările pentru domnia îngerilor şi a luminii, „Nu se poate !“ în apele curate şi cristaline de munte pe care ie presimţea prin frazele muzicale nu trebuia să sc închipuie gunoaie şi murdării. Mişelia de necrezut a celorlalţi îi pătase şi lui judecata, cu stropii ei de noroi* Simfonia a şasea îşi desfăşura evocările care puteau să trezească emoţiile omului, de la începuturile lui pînă astăzi. O rugăciune melodioasă a pădurilor, a apelor, a luminii, a pasărilor de sub cer. De amărăciunea neîncrederii în oameni, se lăsa dus, prin uesfîrşiie şi tainice asociaţii de idei, spre viajţa lui de la ţară, spre începuturile copilăriei cea cu sonorităţi de păduri, cu şo-pot de pîraie, cu privighetori şi mierle din pădurea Crainici. Marita şi Petrache erau amîndoi îmbarcaţi pe doua corăbii cu pînzele ireale, care mergeau alături. Fiecare din ele ducea poate alte visuri, alte viziuni, ca pe-o avere fără preţ, dar amîndouă corăbiile călătoreau înspre acelaşi port. Cînd viorile începură să-şi împletească, în.tr-un tors magic, melodia aceea dumnezeiască de seninătate, Marita strînse mai tare mîna lui Petre. El îi răspunse tot cu o strângere de mîna. Cele două corăbii mergeau alături, şi peste puntea lor, cei doi călători din vis îşi strîngeau mîinile. Instinctiv, Marita îl simţi pe Pe>tre mai aproape de ea, şi chipul ei era tot mai iluminat de o lăuntrică bucurie de copil 373 care priveşte jocul feeric al unui basm. Susurul dîn vîrful plopilor, cîntecul păsărilor din zorii zilei, cînd soarele nici n-a râurit, calmul serii de la Dumbrava, toate erau întrevăzute în-tr-o altă lume, fără de contur, ci numai de sunete, în simfonia aceea. Melancolia universală a naturii se presimţea uneori plîn-gînd... în capul Măritei se succedau fara întrerupere tablouri şi amintiri, care-o furau tot mai mult şi o duceau tot mai departe, în fermecata plasă a muzicii. Se găsi astfel undeva, nu se ştie unde, rătăcind pe sub cer, obosită şi calmă. Simfonia a şasea se cînta singură, foarte departe, şi parcă uneori nici n-o auzea, fiindcă ea, Marita, era dusa din sală. Scufiţa miraculoasă făcea să nu mai existe nimeni împrejur, să dispară apoi şi ea* neobservata. La un moment a avut şi aripi cu care a plutit, şi s-a găsit apoi adormită într-o fîneaţă cu flori de cîmp delicate şi multicolore, şi s-a simţit apoi trezi ndu-se de un tril izolat ca o chemare de privighetoare, şi parcă şi-a dat cu apă limpede şi rece pe faţă dintr-un izvor, care-acum trecea prin umbra brazilor, acum săgeta sclipind în soare, acum curgea lin, acum gîlgîia în pietrişul rotund, care se vedea pînă-n adînc. Toate-acestea însă nu erau aievea şi nu se petreceau pe pămînt, şi nici lucrurile nu erau aşa încît ai fi .putut pune mîna pe ele. Nimic nu era adevărat. Totul era mai presus de adevărat, ca sufletul lucrurilor. Uneori, Marita se deştepta din această vrajă fără pereche, cu spaimă, fiindcă în călătoria aceasta a gîndului nu-1 luase şi pe Petre.: Atunci era momentul cînd îşi strîngea degetele în mana lui. îl regăsea. Dar ar fi vroit să-l ducă şi pe el în acele grădini suspendate în care umbla ea, scăldată-n puritate. Să se întîlnească acolo, să se iubească acolo. în acel decor etern şi minunat, care va rămînc în memoria tuturor oamenilor de pe lume şi după 374 ce pământul se va i£i răcit şi făcut stîneă, pînă la cea din urmă dintre amintiri. Marita se simţi transfigurată, obosită de vis. Fericirea se amestecă cu tristeţă, cu o tristeţă calmă şi egală. Ştia sigur că trece ai toată fiinţa ei printr-o constelaţie în care simte miezul cel adevărat ai vieţii. Şi petrecând adevărurile în care a crezut* constată că nu are nimic de rectificat. Ea dăduse exact valoarea ce se cuvine minunilor cele mai mari ale naturii. Religia ei de viaţa era cea justă. Nici o sen2aţie de rătăcire sau de regret pentru erezii în care s-ar fi pierdut vreodată. Trilurile de la finele părţii a doua a simfoniei erau chemările privighetorilor din Dumbrava: reîntoarcerea acasă Ia pămiînt. în faţa misterului universal din poemul Iui Beethoven, amărăciunea lui Petre se adînci. Proiectată pe acest panou divin, mai vast şi mai etern parcă decît pamîntul însuşi, răutatea şi crima oamenilor îi aparu şi mai meschină. Preocupările hidoase ale acestei vieţi atîrnau de cugetul lui Petre şi nu-1 lăsau sa se înalţe liber în sferele de unde umbla, minunat de tot ce vede şi aude, sufletul Măritei. De-aceea ea nu-1 gasea pe-âcolo. Visul lui Petre era ros de-un vierme. Rostul lui de viaţă era rupt mişeleşte. Curajul în luptă era bazat pe încrederea în oameni, pe o dragoste de oameni care să dea măreţie vieţii. Nu mai avea încredere în ei* în nimeni. însă nici atunci nu putea urî, nu putea fi un mizantrop. Dar îi lipsea de-acum încolo elanul de a-i ajuta, partea de credinţă în „bine*. Sanctitatea binelui. De asta se simţea golit, definitiv. Mai rămînea pasiunea ştiinţei şi artei lui, ca o vocaţiune abstractă a omului, şi Marita. Poate o formă oarecare, ceva mai înaltă, a egoismului- Şi rămînea dorinţa ancestrală de a se întoarce în mai multă simplitate, în mai multă franoheţă, în adevăr, în puritate. Să fie un om net, între oameni cinstiţi. Un om de lut, de pămînt. 375 Sonorităţile şi chemările naturii 'din Simfonia a şasea trezise ecouri şi în Petre. Ele tse amestecau însă cu experienţe de viaţă, pentru ca apoi să fie auzite ca supremul adevăr, peste toate dezamăgirile şi minciunile omeneşti. După pauză, urma partea a doua a concertului. Marita şi Petre plecară după sfârşitul Simfoniei a şasea. Nimic nu mai putea adăuga, nici adînci gîndurile fiecăruia. Marita îl luă de braţ. Mergeau tăcuţi. Ei păşeau pe străzi, printre case, dar mai pluteau încă, amîndoi, in corăbiile lor cu vis. Acasă, Marita dispăru o bucată de vreme în odaia de baie. După un timp, reveni. Se aşeză lîngă Petre moale, caldă. Pe faţa ei plutea aed praf diafan ca de pastel roz, şi pe ochi flutura voalul acela subţire al privirii ei de mioapă- Era vădit că Marita aştepta. Aştepta ceva. Se culcase cu capul pe braţul Lui. Petre o privea de sus, în plin. După un timp, cl observa cum chipul ei se schimbă complet,, cum ochii se deschid şi lucesc straniu, cum pupilele se măresc, cum febrilitatea ei creşte. Marita sări drept în picioare, ca arsă. Avu brusc impresia că s-a denunţat, că Petre a putut să vadă. Ar fi vroit să-şi revie, ca sinucigaşul după ce-a înghiţit otrava ale cărei efecte nu le mai poate opri în loc, dar pe care acum nu le mai doreşte. Nu mai putea însă face nimic* Nu mai avea nici un control asupra ci însăşi. Masca dc halucinată apăru. Şi Marita începu sa vorbcască mult, ca într-un delir, să fie pasionata. Un demon ascuns o poseda. Petre fu atras, cuprins în braţele ei, alintat, acoperit de sărutări, cu o patimă dezlănţuită. Rîsul îi era stricat, rapid, brusc. în Petre izbucni o bănuială teribilă. Fenomenele erau tipice. Dar nu-i venea să creadă. Dar asta nu s-a gîndit, n-a presupus ceea ce poate fi. 376 Speriat, Petre striga, smulgîndu-se din braţele ei: — Marita. Ce-ai făcut ? Ea n-avu nici clipă de reacţiune. Ca şi cum Petre n-ar fi spus nimic. Parcă nici nu i-ar fi văzut ochii plini de spaimă, Marita continua să se lipească de trupul lui, să-i poarte mîna pe pieptul gol, virilă printre nasturii cămeşii. Petre se smunci. Alergă în odaia de baie şi începu să caute. Marita fugi în panică după el şi se duse drept la dulăpaşul cu doctorii. Luă şi strînse în pumn un caşet de hîrtie. Apoi se-n-toarsc brusc, drept cu faţa spre Petre* piept în piept, bravîn-du-1, cu capul sus, cu părul în dezordine, parcă zvîcnind şi el. — Marita, dă-mi ce ai acolo. — Nu! — Dă-mi ! — Nu ! Petre îi apucă pumnul într-al lui şi începu să-l strînga ca să-l desfacă. — Nu te-apropia ! Nu pune mîna ! Lasă-mă ! — Marita ! — Nu mă brutaliza ! — Dă-mi! — Nu ! Petre îi strivi degetele şi-i scoase caşetul. Din el curgea un praf al'b, subţire* Cocaină, Marita ridica mfna mortificată ca să-l lovească in obraz. Petre îi prinse braţul în aer şi încercă să o calmeze ca pe-un bolnav. — De -cc fad asta, Marka ? — Spune-mi de cînd iai. Trebuie să ştiu. E foarte important* Marita se repezi sa-i ia din buzunarul de la piept, unde-1 puisese, caşetul de cocaina. Era singurul pe care-l mai avea, şi altul nu putea căpăta decît foarte greu. Se lupta cu o încăpă- 377 ţînare şi o furie cu care nu se luptă decît o mama pentru copilul ei răpit. Petre o îngriji şi o veg-he cu o dragoste nemărginita. Cînd Marita se calmă şi ieşi din transă, Petre o luă în braţe, cu capul pe umărul lui, şi ea adormi astfel ca altădată, în noaptea de la căpătîiul lui Radu. El rămase toată noaptea treaz, uitîndu-se la ea. „Biata Marita !u Şi din inconştient, de undeva, îi veni în minte melodia de la începutul Simfoniei a şasea, ca o chemare. O ! Dacă-ar fi putut s-o fredoneze încet Măritei, pentru ca sa măsoare artificialul sinistru al beţiei ei albe, care-o duce la decreptitudine şi moarte ! Şi Petre încercă în adevăr s-o fredoneze, dar încet de tot, fără să ştie singur dacă ar vroi ca ea să se trezească şi s-o audă, sau dacă ar vroi să doarmă înainte. Dar, se pare, Marita a auzit-o, ca prin vis, XXVI Măndica rătăcise toată ziua ; ceasuri întregi. Doamna Cristescu era plecată din Bucureşti. Se opri la blocuri şi întrebă portarii dacă nu este cumva vreun loc pentru dînsa. O cucoană ar fi vroit s-o angajeze, dar s-a temut, pentru ca Măndica, n-avea acte. Un alt portar, bătrîn, cu figură bltndă, şchiop, merse cu ea şi sună la un apartament. A ieşit o cu'coană bătrînă, cu părul alb. Portarul i-a spus despre ce-i vorba. Cucoana îi pofti în vestiar şi aprinse lumina. Apuca numai să-ntrebe : „De unde eşti dumneata fiindcă Gheorghiţă, speriat poate de lumina stridentă a becului, care-i veni deodată în ochi, sau de cucoana cu părul alb, sau poate chiar numai de frig, începu să plînga, ţipînd. 378 Măndica încercă zadarnic să-l împace* El ţipa din; toate puterile. Ochii îi erau ieşiţi din orbite, şi faţa stacojie. Şi ţipa, ţipa : — Oaaa, Oaaa... Măndica începu, intimidată, nenorocită : — Ssst, sssst! Copilul nu vroia să ştie de nimic. Cucoana mai vroi să vorbească, dar nu se putea înţelege, fiindcă nu se mai auzea nioi în cer, nici pe pământ, din cauza ţipe te lor lui Gheorghiţă. Doamna îşi pierdu răbdarea, îi făcu semn din cap şi din mîhă să iasă. O întîmplare nenorocită ! Portarul dădu din umeri, în semn că altceva nu mai poate face. Pe scări, Gheorghiţă continuă să ţipe cu încăpăţînare, încordîndu-se din tot trupul în pelinci : — Oaaa— Oaaa... In uşi ieşiră cîteva persoane, să vadă ce s-a întîmplatj şi păreau furioase. Una din ele chiar apostrofă destul de violent pe portar pentru că Iasă să intre pe scări tot feflul de persoane străine : — De-aceea se întâmplă atîtea furturi. La uşa mare care da în stradă, Măndica ar fi vroit să sărute mîna portarului pentru bunătatea lui. Starea ei de umi-litate atinsese cele mai adînci funduri. Picioarele-i erau ude. Pe trotuar era o mocirlă amestecată din noroi şi zăpadă pe jumătate topită, care ţîşnea cleioasă în toate părţile subt paşii trecătorilor. Era un frig umed şi pătrunzător. După o zi întreagă de încercări, Măndica se găsi deznădăjduită, fără ni'oi o soluţie. Se opri şi se rezema de un zid, la adăpost. Gheorghiţă tăcuse. Nu dormea însă. Ochii lui verzi, tulburi se vedeau rotunzi subt colţul plăpumii lui mici, primită în dar prin colecta doamnei Viorica, de la maternitate. Şi ochii lui păreau de data aceasta dezolaţi. Semănau cu ochii bătrîniloT scleroticL Aveau o fixitate obsedanta, de fiinţă moartă. 379 Măndicăi îi veni o idee : Gara* La gară. întrebînd din om în om, cu greu putu ajunge pînă acolo. Cînd fu aproape şi recunoscu turnul cu ceas, simţi în ea o mare fericire, de parcă ar fi ajuns la un liman, şi de acum încolo orice nenorocire a luat sfîrşit. Aici, după atita rătăcire prin necunoscut, ştia pe unde merge şi unde are s-ajungă, Locul i se părea familial şi pri-mitor ca o casă părintească adevărată. Nimeri totuşi cu greu, printre mulţime grăbita, hamali încărcaţi şi cărucioare care huruiau pe rotiţe mici de fier, în sala mare, unde m»ai fusese o dată. Căută chiar să se aşeze în Locul în care a stat în celălalt rînd. Acum i se părea un loc neînchipuit de bun. Pe jos însă, pretutindeni, se întindea, frămîntată de tălpi, aceeaşi pastă cleioasa din zăpadă topită şi noroi. Era greu să -tc aşezi in ea. Qîţiva soldaţi stăteau pe lădiţele lor cu efecte, cap la cap, fumau şi vorbeau în şoapte. Lume era mult mai puţină ca întîia oară, dar era şi acuma cald. Picioarele se surpau subt ea. Parcă dacă ar mai fi stat aşa s-ar fi îndoit în zigzag, moi, toate oasele. Sau oasele ar fi trecut unele prin altele. Curaţi cu podul palmei de noroiul ud o bucăţică de loc mai ferit şi se puse jos. Pe Gheorghiţă îl aşeză pe bucceaua ei cu rufe. Măndica aplecă urechea spre el ca spre oi-n ceasornic pe care-ai vroi să-l auzi dacă mai merge şi ascultă o clipă răsuflarea lud egală şi fosăită. Apoi adormi şi ea. Cînd se trezi trebuie să fi fost spre miezul nopţii. împrejur nu mai rămăsese decât cei -trei soldaţi pe lădiţde lor, aplecaţi cap la cap, ca oale cînd e arşiţă. Se clătina din tot trupul, în semn de deznădejde. Nu mîn-case nimic, de-o zi. începu să petreacă în gînd banchetul de la avocatul Machedon : farfuriile lungi cu flori deasupra ; fripturile care sfîrîiau în gura cuptorului cfînd le scotea Miţa ca să le stropească, prăjitura mare cu zăpadă de două degete peste ea... Toate acestea s-au întîmplat oare aievea, sau au 380 fost numai un vis? Bunătăţile acelea n-au fost ale ei. Nici nu i-au dat să guste. „Nu cumva vrei să-i dai şi toantei spuse Miţa. „Păcat sa strici orzul pe gîşte !“ Dar sînt oare oameni pe pămînt care le au, le manîncă, şi încă le mai rămîn resturi ? Şi oamenii aceia îi apărură Măndicăi, puternici ca nişte zei. Toţi oamenii aceia de la oraş, care erau în casele .acelea mari şi calde şi cărora nu le lipsea nimic, erau grozav de puternici» Măndica se g^ndi că de-o vorba de-a lor* de voia lor putea să depindă toată fericirea ei, toată viaţa ci. Fericirea ei sărmană şi mică ! Numai s-o primească pe ea în serviciu, roabă. Fără leafă. Numai casă şi masă. Dar nici atît nu se putea. Toţi oamenii aceia din case puteau face asta daca ar ft vroit. Nu era mare lucru. Ea ar fi muncit. Dar nu vroiau. Nu vroiau. Gheorghiţă începu iar să plîngă. 11 ridică la sin. Sinii ei trebuie sa fi fost reci, Gheorghiţă începu să sugă cu lăcomie. Cum Măndica era de-atîta timp nemîncată, se vede că laptele se făcuse din trupul ei, din carnea ei, prinxr-o metamorfoză, Măndita se simţi tot mai golită de puteri. O îngrozea apropierea dimineţii. Atunci trebuie să k o liotărire. Să pornească iar de la capăt cu cerşetoria muncii ei şi să ofere ceva care nu trebuia nimănui, de care toţi fugeau : munca ei. Un treii pentru care, se vede, nu era ridicat semnalul „liber" în staţie, fluiera prelung şi repetat, cu o chemare disperată, ca pentru ajutor. Atunci, spre ziuă, era linişte peste tot. Fluieratul acela sfîşia tăcerea, violent, Măndica îl auzi. Ascultă cu atenţie, cu capul fix, cu urechile parcă întinse. O •chema ? De ce-o fi fluierînd aşa de lung ? Trenul. Singura scăpare. Trenul. Dar toate i se părură la fel de grele. Şi asta *era greu. Obositor. Dacă atunci, acolo, ar fi intrat un tren şi ^r fi trecut peste ea, ar fi fost o binefacere. Nu s-ar fi clintit din loc. Dar altfel ?... 381 Dimineaţa, de cum se lumină, plecă grăbită, ca şi cum ar fi avut o treaba urgentă şi un plan pe care trebuia sa-1 aducă la îndeplinire. Măndica n-avea însă nici un plan. Nici un gînd al ei nu nuai lucra, n-o mai împingea înainte. Era un mare gol în toată fiinţa ei. Dar era greu peste măsură. Toate erau grele. Şi Gheorghiţă era greu în braţe. O durea încheietura de la cot* din umăr. Nu mergea cu voia, cu ştirea ei. Era purtată, dusă înainte, cum au mers magii după stea. Steaua ei* Steaua ei căzătoare. Ştia numai atît: sa fugă de oraş, de lumea de-acolo, departe, cît mai departe. Atît ştiuse, Atît vroise. Cele din urmă casc din Bucureşti, scunde, mizerabile, se răreau, şi Măndica ieşi în dmpul gol. Un şir de stîlpi însemna un drum. Cfrnpul acoperit cu zăpadă era pustiu. Măndica se înfricoşa de singurătate. Nu ştia ce glas interilor îi striga însă mereu, înainte, maii departe. Mergea în nesfârşit. Urcă o ridică-tură ca un parapet. Era pe şinele liniei ferate Bucureşti—Ploieştii. Şinele luceau înainte, gata să se împreuneze la vârf. Aici era mai uşor de mers. Zăpada nu mai era groasă. Fusese spulberată de vîntul trenurilor. Căl'ca pe traverse, numărîndu4e în gînd, pînă ce obosi. Prin sîrmele de telegraf de pe lături fluiera cu variaţiuni în unde. Vîntul îi bătea în faţa* îşi trase bine broboada peste urechi şi îşi înfăşură tot capul. Numai ochii îi rămaseră afară şi vîrful nasului, îi strînse şi pe Gheorghiţă la piept, acoperin-du-1 cu totul ca pe un pachet lungăreţ. Mergea cu încăpăţînare, cu fruntea înainte, tăind curentul. Să ajungă la un sat, oriunde. Poate în satul ei, ia oasa ei. S-o primească Tinca, tata... Da. Acasă, acasa... Oare şinele astea duc spre Cri vin a ? Va înfrunta orice. Să ajungă acasă* Să-l salveze pe Gheorghiţă. Să-l lase acolo. Pe urmă, ea va vedea ce face. Acasa, acasă... Parcă auzi un fluier prelung. Fluierul trenului de asta-noapte ?! Dar mei acest gînd nu-1 putut isprăvi. Şinele vibrau subt tălpi, se cutremurau, agitate. 382 întoarse capul. Locomotiva era acolo, marc, mare, înaltă, înspăimîntătoare* „Doamne !“ O surprinse aşa, cu capul întors, poticnindu-se* Vagoanele trecură repede, unele după altele : „zdup, zdup, zdup, *dup*\ la intervalul dintre şine. Nimeni n-a ştiut că era Măndica, fiindcă nu avea acte. Avea numai viaţa ei* Şi de-a tun ci, nici acasă la ea, nici nicăieri, nimeni, niciodată n-a mai auzit de ea. Cea făcută bucăţi de trenul Orient-Expres era fără nume. XXVII Petrache coborî în gara Crivina dintr-tm tren mixt care făcea cursa numai pînă la Ploieşti. în Gara de Nord se urcase în primul vagon din coada trenului, cum intrase pe peron. Stătuse la un geam tot timpul. Se desprimăivăra* Cîmpul se simţea pustiit de apa zăpezilor topite şi părea umflat ca o plămadă care începe să crească. Pe întinderile drepte, de şes, nu se vedea nici o vietate, dair se presimţea în adînc frământarea creatoare. Ogoarele erau încă triste şî negre. Petrache se uita cu aviditate şi bucurie. Parca ar fi vroit să coboare din vagon şi să o taie de-a dreptul peste cîmp, cu picioarele înfundîndu-se în noroiul negru şi cleios. Legănatul, zgomotul trenului, aerul acela de vacanţă îl trecură dincolo de amărăciune şi se trezi deodată fredonînd singur, în gînd, pentru sine. Acesta era un acompaniament involuntar al gjndurilor lui nepreoise şi amestecate* „De unde-i melodia asta ?“ se întrebă Petrache. Şi iar o fredona. Un fragment scurt, inform, dar destul ca să-i marcheze o stare de suflet independentă. îl reluă de la capăt. „De unde ? De unde ?a I se părea atît de familiar, îneît ar fi avut tentaţia să creadă că e o gehiala compoziţie proprie. O inspi- raţie de moment. Şi iar o fredona- Era ca un vers frumos, ca o strofă dintr-un poem mai lung. Dar care-i poemul ? Deodată, faţa i se ilumina copilăreşte : *Simfonia a şasea. începutul din Simfonia a şasea*. O ascultase cu Marita. Era,, se vede, un semn de la ea această ranghenă ; ca o floare pusa Ia butonieră ca să n-o uite, sau ca un parfum al ei carc-1 urmarea- Petrache simţea că-i este dor de Marita şi începu sa sufere. N-are s-d vada azi. De mult timp mi se mai despărţise de ea. Nu maii vroia s-o lase singură. Tocmai din scara aceea, duipă concert. E1 constată ca Marita face tot mai muk parte din viaţa lui,, parca din fiinţa lui, ca un organ esenţial şi delicat. Peisagiul avea un anume colorit : Marita. Primăvara avea o anumita bucurie : Marita. Gtfndunile aveau o anumită melancolie dulce : Marita. Sufletul lui aşi găsea vioiciunea şi dorinţa de a trăi: Marita- Viaţa, pe-aici, prin simplitatea aceea pustie, carc-i defila pe dinainte, pu-tea fi fericită, frumoasă : Marita. EI mat putea fi îngăduitor şi plin de iertare faţă de oameni, de toţi oamenii : Marita- Casa copilăriei lui, aşa de îndepărtată, este undeva, acolo unde o aşază acum amintirile lui, mare şi frumoasă : Marita, Mama lui, care i-a venit în minte atît de bună şi de chinuită în viaţa ei, în fiecare zi, şi pe care n-a uitat-o niciodată, trebuie sa-1 aştepte, trebuie să ştie că el va veni odată cu bucurie în ochi, cu o nestăpânita dragoste, care: nu va fi numaii a lui, ci şi a altcuiva : Marita, Asociaţiile de idei se succedau fără un şir logic, cum se în-tîmplă totdeauna atunci cînd nu te gîndeşti anume la ceva precis şi cînd rătăceşti cu gîndurile fără de rost într-o regiune care nu-i nici vis, nici realitate. Dar, oricît de variate ar fi fost aceste asociaţii, ele se duceau, dar se în turn au mereu către ceva fix : Marita. Petrache coiborîse din ultimul vagon pe un pietriş mişcător şi zgomotos. Paşii lui «se înfundau în pietricele rotunde cu sonorităţi de nuci uscate. Gara, roşie, i se păru departe. Alţi că- 384 lători, de-a luagul -trenului, părăseau vagoanele, opinundu-se cu o grabă comică pe Ioc, prin pietriş. Oamenii erau -negri şi mărunţi pe lîngă vagoanele lungi. Parcă o invazie de furnici părăseau -scheletul unui animal preistoric, uscat, pe linii. în staţie era o vagă atmosfera de linişte, de plictiseală şi de lene. Băieţi şi fete se plimbau la braţ, amestecat, într-o parte şi afoa a peronului, ca pe o scurtă promenadă a unui fragment de gradină puiblică provincială. Cîteva bănci verzi erau înşirate de-a Lungul peretelui, ca la o alee, şi toate er-au încărcate de oameni în poziţii neglijente, care stăteau şi se uitau, căsdndj la tren. Era vădit că stau acolo de multă vreme şi că ar mai sta, mult, privind fie trenul acela mixt, fie un tren leneş şi plicticos de marfă, fie şi numai şinele paralele, multe, una după alta. Pe o alta linie fîşîia pe loc, obosită, asudată, parca* o locomotivă veche (viteza maximă : 40 km pe ora), legată de un tren de marfă cu vagoane goale* Trebuie să fi fost şaizeci de vagoane. Locomotiva hia apă. O atmosferă de neurastenie completa .tabloul. Petrache observa totul cu o sensibilitate specifică pentru locuri unde n-ai mai fost de mult şi în care găseşti deodată şi lucruri cunoscute, cu reminiscenţe, şi amintiri, şi lucruri necunoscute, care te supără, fiindcă nu pot să evoce nimic din trecut. In dosul,gării domnea aceeaşi atmosferă, într-un miros greu de urină de cal şi de .grajd. Două trăsuri arhaice, numai fierărie şi resturi de aripi şi burduf, aşteptau parcă de-o veşnicie, din alta eiră. Petrache îl recunoscu pe Dioni-sie, birjarul, care făcea şi în copilăria lui meseria asta de birjar dc la -gară, în satul Româneşti şi mai departe. Sta pe capră, cu spinarea încovoiată ca un şold de cal slab. Petrache îl recunoscu. Dar Dionisie îşi redusese trăsăturile lui caracteristice la minimum — la cîteva linii, acum precise şi adînci, ca-n acele picturi care sintetizează fizionomiile. Trăsăturile erau aceleaşi, ele erau doar Dionisie, dar îngro- 25 — Scrieri, voi. 4 — c. 1/711 385 şate, osificate, uscate, lipsite de viaţă. Totul era simplu şi îngropat. Se accentuase bolta frunţii, curba nasului, unghiul fălcilor .subt ureche, bărbia. Este curios cum în -oameni, şi mai cu seamă în bărbaţi, bătrâneţea pune accentul pe unele trăsături care nu păreau esenţiale în tinereţă, pierdute în viaţa proprie a cărnii, şi le rele-vează apoi ca cele mai caracteristice pentru definirea acelei fizionomii. Presimţi şi îţi aduci aminte că ceva din ele subzista de-atunci, abia ghicit, dar că acum şi-a găsit formula definitiva. Era el, Dionisic. Dar era mai cu seamă o amintire a lui, sau o formulă picturala, o realitate prin transfigurare a ceea ce a fost el. Puterea de evocare a acestei supravieţuiri era însă extraordinară, ca a unei adevărate opere de artă, Dionisie nu-1 recunoscu pe Petrache. Şi Petrache pomi cu birja condusa de acest tablou evocator al unei alte vremi. îi spuse unde sa meargă. — A ! La Voicu. Dar el trebuie sa fie pe-aici, la Costică. (Costică era cîrciumarul din colţ.) — N-are-a facc, tăie scurt Petrache. Privirile lui umiblară împrejur curioase, verifieînd. Cînd era mic, foarte rareori ajungea pînă aici. „In gara", cum se spunea acestui cartier de oîrciumi şi dugheni de mic tîrguşor, era departe pentru el atunci. Strada, casele i se păreau mici şi neînchipuit de triste. Un vînt călduţ de primăvară timpurie flutura pc pereţi afişe de ziar. Petrache nu vorbi nici un cuvînt. Vroia să fie singur într-un decor, pe care-1 cunoştea şi care totuşi schimbase aşa de mult de propo-rţii. Dionbie îmbătrînit, blazat, nu mai avea nici un fel de curiozitate, ou toate că clienţii Iui erau îndeobşte cunoscuţi, mereu aceiaşi, care mergeau o dată sau de două ori pe săptă- 386 <•: mină cu traiul la Bucureşti. Domnul acesta era un strein, dar curiozitatea lui Dionisie era obosită, sclerozată. Pasul cailor tropăia rar, neregulat, într-o cadenţa asime-; trica (fiindcă unu'l era şchiop) pe caldarfrmil şoselei. La ace-laişi timp, se auzea un sunet deşert de fier, fiindcă un cal avea numai o jumătate de potcoavă, şi aceea aproape să cadă şi se agita singura în lături* Trăsura fusese odată cu roţi caueiucate, •J acum în parte golite. Roţile mergeau de aceea în salturi suc-: cesive, de parca trăsura ar fi înaintat pe un angrenaj de roţi dinţate* Petrache se lăsă în voie, furat de monotonia acestor zgomote şi legănări. Cu bustul aplecat înainte, cu braţele pe genunchi, se uita grăbit la dreapta şi la stânga, la cele două şiruri de case care se aliniau de-a lungul şoselei. Uneori îşi aducea aminte numele celui care-o locuieşte, dar de cele mai multe ori trebuia să faca o sforţare ca să-şi aducă aminte* Erau şi unele case noi, din ultima vreme. Cînd nava aceea de uscat din fierărie şi coji murdare de praf, cîrmi spre pădure, parcă însăşi inima lui Petrache se umplu de lacrimi. O emoţie mare îi cuprinse toată fiinţa, şi-n ea se amesteca bucurie şi o sifîşiere necunoscută de tristeţe* O grozavă senzaţie de trecere, de mergere în timp, înspre ruină şi moarte, îi strînse sufletul. Trăsura lui Dionisie se oprise la crucea şoselei care bifurcă şi duce spre Potigrafu. Petrache îl bătuse pe umăr. Vroia să se ; dea jos înainte de casa. Plătind birjarului, zări vişinii din gra-dină şi patului. Petrache înţelese brusc pe toţi acei aventurieri ■y care, după ce au dus o viaţă agitata peste mari şi ţari, atunci ? cînd îşi presimt sfîrşitul, se întorc să moară la locul de unde au plecat. El era tulburat, dar tulburarea aceasta era aşa de adlîncă, îneît ajungea în funduri unde totdeauna nu este decît linişte 387 şi nici o agitaţie dc la suprafaţă nu ajunge. Privi în jur, în urma. Birja lui Dionisie se înapoia la pas. Altcineva nu mai era. Petrache începu să meargă încet, cu paşi egali, ca de bat rin, spre casă. Era cu neputinţă să definească ce era în eL Era sigur o surpriză, ceva neînţeles* parca o farsa. Totul era a^a cum ştia el : casa, şura, patului, vişinii, dar toate în miniatură, îngrămădite în jurul unei curţi mici, cu o grădină mica în fund. Un joc de copii. O transpunere fidelă, într-un joc pentru copii. Acesta a fost coşmarul copilăriei lui. Deschise portiţa, care veni singură la loc, pocnind în urma lui, de parcă ar mai fi intrat cineva după el. Un cîne galben, florean, slab peste măsură, cu coada încîrligata, începu să-l latre. Se opri. Pe aici a fost el; a trăit eL El, Petrache mic, copil* Uşa, dată cu maro, de la tinda casei era închisă- Cînele lătra tot mai înfuriat, apropiindu-ise, dar casa parea pustie. Nimeni nu ieşea. Petrache se opri Ia prispă şi începu să strige, ca la oraş : — Alo... alo..* Nu ieşi nici atunci nimeni. încercă uşa. Clanţa se ridică, şi el se văzu în tinda ; cu scara pusă la pod, cu sacul cu făină, cu o căldare cu apă, cu n^ajsa joasă rotundă din lemn de brad, cu două scăunele scunde.*, toate acolo unde le lăsase el acum 16 ani. Un pui de pisică sări speriat de pe sacul de făină, pc care dormea, şi zbughi repede în pod, pe scara, agăţîndu-se încovoiat ca un drac. Petrache răsturnă cu piciorul o farfurie de tablă cu lapte pentru pisici. Farfuria trăncăni gălăgios, ca ceva căzut şi rostogolit. O voce slabă din casă întrebă stîns : — Cine-i acolo ? 388 Petrache recunoscu vocea mamei lui. Ar fi recunoscut-o şi după o mie de ani. Deschise grăbit uşa de la odaia din dreapta, unde ştii a că se locuieşte permanent. Mama lui, palidă, slăbită, era culcată în pat, cu broboada pe cap, cu mînile adunate sdbt obraz. Petrache ,se opri, tremurînd de emoţie. linca îl recunoscu şi silabisi cu ezitare : — Petrache ?î — Mama ! într-o clipă, Petrache fu în genunchi lîngă pat, cu capul aplecat deasupra feţei mamei lui, luîndu-i capul ta mîini, sărutînd-o, amestecînd amîndoi lacrimi de bucurie şi de tris-leţă. — Mamă, mamă... — Petrache al meu. Puiul mamei, Petrache... Tinca îl cuprinsese cu braţele pe după gît şi-l strîngca asupra ei, tremurînd, încolo, în toată casa nu mai era nimeni. Aşa-1 aştepta pc Petrache de atîţia ani. Epuizată de emoţie, de efort, căzu iarăşi cu capul în perină, cu faţa întoarsă spre Petrache. în ochii ei, din care curgeau lacrimi, era neînchipuită bucurie şi neînchipuită tristeţă ; era uimire şi spaima, şi nedumerire, şi iarăşi adînca, sfîşietoare tristeţă. Se simţea atît de slăbită în ziua aceea marc de reîntoarcere a lui ! Prin bucuria ei fulgera, tăinuit, teribil, un tragic presentiment de moarte. Se gîtidi că dacă Petrache ar mai fi întîrziat puţin, peste o lună, două numai... Şi lacrimile ei începură să curgă mai tare, îăcut... * Tinca aţipise. Petrache o lăsă să doarmă. Rămase încă mult timp alături de pat, pe unul din cele doua scăunele scunde. Făcu lampa mică. 389 Petrache era numai o umbră* S-ar fi putut foarte bine sa fie numai o închipuire, o fantomă neagra de delir a mamei lui. I se vedea numai spinarea încovoiata* Simbol simplu al vieţii lui. Privi lung chipul mamei, trupul ei întins. Se micşorase. Era mai mică, mai puţină la trup, mai scurtă. Dispăruse ca toiul de pe faţa ei acea abundenţă de vitalitate de odinioară. Avusese o expresie aşa de blinda, aşa de senină ! Acum, trăsăturile erau pronunţate, unghiulare, liniare, precise* Petrache întrevăzu -uşor, isubt pielea galbenă, craniul. De ce oare tocmai atunci ?! Nu. Aceasta viziune era prea crudă, prea înfiorătoare. îşi puse paltonul pe umeri şi ieşi afară. Cînele galben începu .să-l latre, apoi obosi şi se retrase în marginea căpiţei de paie, unde îşi avea scobit un culcuş. Petrache rămase în curte, cu noaptea, cu cerul, cu tăcerea. Nu era un ceas tîrziu, dar în sat era o tăcere maisivă, care părea să aibă proporţii universale. Deasupra, cerul era senin şi acoperit de stele. Crengile copacilor, încă uscate, se proiectau pe el, la orizont, ca pe o estampă* Creierul lui Petrache, conştiinţa existenţei lui, era acolo, ca centrul universului. Toate constelaţiile erau reproduse în el, încăpeau în el, cu mister cu tot* începu sa se plimbe prin curte, între poartă şi şură* Ma-ma-i spusese ce simte, ce-o doare* Petrache o consultase îndelung. Asociase, ordonase noatc simptomele. Sigur o leziune la stomac. Poate o tumoare. Poare cancer. Petrache şi-o spuse involuntar, ca un produs logic al unui proces mintal, ca şi cum ar fi fost vorba de un diagnostic oarecare, pus unui pacient anonim, adus la spital. Dar asta era mama lui ! Petrache se cutremură de groază. Ce bine c-a venit ! Trebuie să fi fost o telepat»- îşi făcu reproşuri aspre că n-a venit pînă acum, că ura de itată a dominat şi hotărit peste dragostea Iui pentru mamă. Dar nu era timpul de regrete deşarte. 390 Şi Măndica..* Plecată fără să se mai ştie de ea nimic. Plecaţi, fugiţi amîndoi. El, apoi Măndica. Ura lud crescu, mînioaisă. Totul a fost irosit, suflat în vîn-t de patima stupidă a tatălui lui. Fruntea bombată, ochii ageri şi curioşi, chipul acela plin de exuberanţă şi încredere în sine păreau iarăşi schimbate. O alta mască se substitui atunci, pe întunerec, ca pentru un alt act de dramă — actul final : boala mamei lui, care împlinea tot mai acerb o serie neagră a vieţii lui. Tot ce-1 atinse direct pe el a putut să suporte cu aceeaşi dîrzenie de totdeauna ; fiinţa lui era obişnuită să reacţioneze precis şi drastic la orice lovitură. Ochii lui, totdeauna măriţi de-un aer dntetogajtor, vedeau satisfacţia de dincolo de orice dificultate prezentă. Dar de data aceasta era lovit în viaţa mamei lui, în celulele din care parcă şi acum îşi mai trage viaţa, fiinţa lui. Parcă cineva l-ar tfi lovit pe la spate. Petrache, sub greutatea încercărilor care se încăpăţînaseră asupră-i, se simţi acum obosit, bătrîn. El începuse lupta lui cu mult prea devreme, pe cînd nu se dezvoltase încă suficient-Sorocul capacităţii lui de Indurare, de efort, de muncă era ajuns. El intrase în greutăţile vieţii cu 16 ani mai înainte. Uzura lui a fost cu atît mai mare, cu cît o suportase un organism încă neformat* Poate 'fizic nu era încă epuizat, dar sufleteşte era -un învins. El crezu-se în onesititatea efortului sau, şi credefa într-o lulme neta, curată, în care va putea izbuti. Succesul i-ar fi prelungit rezistenţa, i-ar.fi întărit resorturile. MHşelia, care mişună în Bucureşti l-a eliminat ca pe-un element strein, pe care nimeni nu-1 dorea. Avea un ideal ; nu mai are nici unul. Ştiinţa, arta lui i-au devenit ca o pasienţa, ca un joc de unul singur pentru o uşoară -gimnastică a «creierului. fiătrfin la 31 de ani ! Mai rău : blazat. Confrate bun cu Ipsa'lanţe. De-acum încolo, amator de paradoxe şi formule inedite de cinism. 'Monitor inutil şi gratuit al existenţei altora, al existenţei universului însuşi. Totul dinţr-o eroare. O dez- 391 rădăcinare, o transplantare într-un pămînt şi într-un climat absolut impropriu- Se mal poate revenire ? Se mai prind oare, aduşi la loc, copacii în toartă firea, care n-au putut sa meargă aiurea ? Poate este încă posibilă o împăcare cu pămînrul. Natura în sine nu cere prea mult omului. Omul cere tot mai mult de la ea. Nu va mai pretinde sa o domine întru nimic, nici să fie un zeu sau semizeu. O acceptare a lucrurilor firii aşa cum sînt. Fără revolte ! Petrache se simţea ou atît mai atnărît cu cfc cobora în el mai adînc. Privi stelele, cu faţa în sus, ca-mr-un extaz dintr-un ritual simplu, care făcea de-acum parte din noua lui religie* Stelele palpitau, ca nişte mici meduze de lumină. Erau vii. Niciodată n-avu prilejul, nici- răgazul să sitea atît de direct cu isine însuşi ca în noaptea asta de primăvară. Munca e un mare duşman al cunoaşterii de sine, a confruntării cu ceea ce este altceva decît existenţa materiala. Şi-apoi, Bucureştiulj oraşde mari sînt fără stele. Acolo nu poţi avea contact decît cu oameni, cu case, cu străzi, cu realizări omeneşti. Nu rămîi niciodată faţă-n faţa, ca aici, acum, ca la o judecată de pe •urmă, cu însuşi universul, cu imensitatea lui. Tăcerea este somnul universului. La 'Bucureşti nu este tăcere niciodată. în liniştea deplină a nopţii, se auzi aproape un lătrat scurt de cîne. Apoi se auziră nişte bombăneli. PaTcă oineva ar fi vorbit singur pe două voci. După aceea înceţpură să se desluşească cuvinte : — Ce ? Cooperativa-i a lor ? Cooperati'va-s eu. Cui nu-i place, să plece ! Gata L. Eu mu mă las călcat pe coadă. Gata... Cu-î nu-i place..* Eei!! mama voastră... Gata... Ce comitet-•necomitet ? Cornitetu-s eu. Gata... Cui nu^i place.., Petrache cunoscu cu groază, venind din negura celo-r 16 ani din urma, acelaşi, tare, sonor, glasul tatălui lui. Vraja de-acum cîtava clipe se risipi ca un vis. Petrache înfruntase cu uşurinţă 392 prezenţa Iul în faţa universului. Dar acum :era mai greu. Tulburarea, mînia şi ura se ridicară în obraji. Şi ochii lui capă subt îngrijirea lui Petrache. în el se redeşteptară energiile şi încrederea din trecut. Mi-nunea aceasta a omului, care era ştiinţa medicitiei, căreia el sacrificase totul pînă atunci, t-oată floarea tinereţii Iui, arta lui, de care nu se îndoia, trebuia sa realizeze miracolul. El, Petrache, era chema/t s-o salveze pe mama Lui. Pentru asta vînduse ziare desculţ şi flămStid, pentru asta stătuse la azil, într-o odaie de portar, într-o jumătate de cameră de servitoare bătrîna, pentru asta muncise nopţi întregi pînă ce cădea cu fruntea pe masa, pe cărţile deschise lîngă craniul care rîn-jea alături; pentru asta n-a avut tinereţe, nici bucurii ; pentru asta n~a cunoscut petreceri «şi oameni ; pentru asta a căzut în brînci muncind în spitale ; pentru asta a gîndi't atît de adînc meseria lui; pentru asta a inventat o metoda proprie de narcotic şi de tratament postoperator ; pentru asta d-a pus Dumnezeu dexteritatea de vrăjitor în mini. Ca s-o salveze pe mama lui. 3S5 Tot ce-a făcut, tot ce-a gîndit w>t ce-a suferit timp de 16 ani, pentru asta a fost. Toată truda care i-a săcătuit viaţa, pentru asta ; o viaţă de om, pentru asta- Cea de pe urmă a lui crcdinţă, credinţa în medicină, în acest miracol divin de renaştere a vieţii, era acum pusă la încercare. Oraşul, Bucureştiul, care l-a torturat, care l-a umilit, care i-a luat copilăria, care i-a pus-o la samare, atîit i-a dat: învăţătura asta ; instrumentul acesta dumnezeiesc* Acum, Petre nu se predase, zi <şi noapte, decît acestei opere. Alimentaţia, medicamentele, injecţiile, toate erau chibzuite, gîndite îndelung. Era tot ce Petrache putea da. Nu mai trăia decît pentru asta. Marita veghea, sdiimbîndu-1 pe el la patul bolnavei. Dragostea lor se adîncea asitfel singură, nemănurisit, fără ca nici unul, nici celălalt să se gîndească măcar o clipă la ea. Mai vegheaseră odată împreuna. Dragostea lor purta de-atunci ceva straniu în ea, din pricina acelor veghi. Era un fruct al tăcerilor prelungi, şi crescuse cot la cot cu mari nenorociri, cot îa cot ou moartea. Tinca, cu toată simplitatea ei, îşi da seama că ceva foarte grav se petrece cu ea. După judecata ei, viaţa nu merita atîta zbucium -şi atîta îngrijire. Ea-Î regăsise pe Petrache. îl revă7Aise mare, frumos : „un domn*. O mare mîndrie se amesteca în emoţia ei cu bucuria acestei regăsiri. îşi vedea idealul. Pentru asta suferise, suportase totul atîţia ani: pentru gândul că într-o zi îl va vedea. Acum e acolo. Parca destinul ei sfîrşea cu această întoarcere. Tot ce avea de împlinit s-a împlinit; Zi cu zi, Marita se ataşa tot mai mult de această femeie îmlbătrînita înainte de vreme, care era mama iubitului ei> izvorul fericirii din viaţa ei. Mama Măritei murise pe cînd ea era mică de tot* învăţa de-abia acum dragostea de mamă, Tinca putea să mănînce din ce în ce mai puţin. Stomacul nu mai primea aproape nimic. Puţinul pe care-1 înghiţea îl evacua imediat. Simptomele erau tot mai îngrijorătoare şi mai 396 tipice. O culoare galbenă, de ceară, invada chipiul ei altădată aşa de rumen şi d'e delicat. O slăbiciune tot mai sfâşietoare, ca un leşin, o făcea să renunţe la orice mişcare. Ea cunoştea deja lucruri pe care nici cel mai mare savant, cu oricîtă ştiinţă, nu le va ştii niciodată înaintea pacientului. în sufletul ei domnea o resemnare liniştită, fără nici un lei de contractare inconştienta. Nici o urma de instinct nu agita într-însa speranţe deşarte de viaţă sau iluzii. Nu se crampona de existenţa, înşelîndu-se- Petrache şi Marita căutau să-i ascundă gravitatea situaţiei. Credeau că ei o păcălesc pe diînsa. în fond, ea îi păcălea pe ei. Nici ea nu vroia sa le spuie ceea ce ştia. Şi ea vroia să-i menajeze. Tinca lua drept bună aparenţa 'pe care o crea înşelătoria lor şi nu vroia să-i scoată din această aparenţă. Fiecare suferea aparte, fără comunicaţie cu celălalt. Anume. Petrache presimţi că şi mama lui vrea să-i păcălească, să le ascundă adevănul ei. într-o noapte, spre ziuă, cînd în odaie lucrurile de-abia se distingeau, Peitrache văzu cum din ochii ei se preling două işuviţe de lacrimi. Asta era mărturisirea, spovedania fără greş a trupului, a misterelor lui. Dar ce mult credea Petrache în ştiinţa lui, în puterea lui ! Va dezminţi mărturisirile prezicătoare % misterioase ale trupului- Le va dezminţi! Operaţia nu trebuia să întîrzie, fiindcă starea de slăbiciune se agrava din zi în zi, şi mai tîrziu operaţia ar fi devenit imposibilă. N-ar mai fi fost în stare să o suporte. Emoţia lui Petrache fu stăpînită de hotărîrea şi încrederea Iul Pregăti singur tot. Nimeni altul decît el nu puise mîna pe nimic din tot ce privea operaţia. O făcu cu minuţiozitate, cu metodă, cu calm, în ziua operaţiei apăru în sală, iluminat, cu faţa strînsă de-o extraordinară contractare. Se spălă pe mîni cu să'pun, îndelung. Simţi că degetele-i tremură puţin, că în el, întreg,. 397 este o vibrare interioara pe care nu o poate domina. Se redresa strîngfnd pînă la durere muşchii fălcilor, care sc umflară, diform. Cînd au adus-o în sala de operaţii, Petrache simţi că atunci, de el, de stăpînirea lui depinde totul. Şi cu o- hotărîre supraomenească, se redresa. Dar evită -sa se uite la faţa ei. Operaţia a decurs într-o tăcere grozavă. Cînd va deschide, va işti ce este : dacă se poate sau nu se mai poate face ceva. Acolo, ascunsă în carnea, în pîntecele ei, care-l născuse, sta taina morţii sau a vieţii. Nimeni n-o ştia. Dar era acolo ; ca într-un miez de fruct ascuns înăuntru. De la naşterea ei, ca şi Petrache, ca şi toţi ceilalţi, purta şi ea germenele morţii ei, anonim, tăinuit. Era acolo, şi pentru atunci, sau unde era ?! Gînd deschise 'Stomacul, Petrachc constată că este prins tot de un cancer avansat. Toţi pereţii erau prinşi* în stomac era un fel de floră sufaoceanică, cu bureţi, cu tumori ca nişte eflorescenţe virulente. Taina era dezvăluită. Germenele de Ia început crescuse, se dezvoltase acolo. Petrache închise la loc, cu artă, cu atenţie, ca şi cum operaţia ar fi reuşit la perfecţie. Aşadar, totul, totul a fost neputincios, inutil. Tot. Toată viaţa lui din urmă ! Ştiinţa, arta Iui ! Petrache scoase masca, mânuşile de cauciuc, halatul şi aşeză în cutia lustruită de nichel bisturiul, pensele, acele... Şi-şi spuse iarăşi, pentru ultima oară : „Sîniem am de slabi!" După aceea, timp de două săptămîni, a mai urmat în vorbele cu mama lui comedia, minciuna, pînă la exasperare, pînă la ţipăt. Să glumeşti c-tin mort ; să-l agăţi de viaţă cu povestiri inutile, lipsite de sens ; să minţi, sa minţi, să zîmbeşti, sa faci planuri care sJnr copilării ce nu se vor realiza niciodată. 398 Marita a «rut, a implorat ca trupul fara suflet al Tincăi să fie dus şi aşezat în cavoul de la Dumbrava. Şi Petrache pentru a doua oară a călcat iarba din jurul acekii cavou. Cînd s-a jYttors, sufletul Iui era pustiit. XXIX Luna aprilie din acel an fu o lună capricioasă. în fiecare zi, ploi repezi cădeau peste câmpuri. în urma lor, cerul albas-tru-deschi's apărea spălat şi clar. Parcă însuşi cerul ar fi fost purificat de ploaie. Iarba înverzise pretutindeni, de un verde crud. Tot pa-mînttvl izbucnise spre soare, palpitînd ca o imensă vietate. Din sînul lui ieşeau la lumină şi la căldură milioane de igîngănii. Mugurii de frunze nu crăpaseră încă, şi florile înzăpeziseră toţi pomii. Prin livezile de cireşi şi vişini era zumzet neîntrerupt de albine. Cerul însuşi, noaptea, după un ropot trecător de ploaie, părea şi el înflorit de stele* Violetele parfumaseră pădurile cu parfumul lor dulce, delicat şi bolnăvicios. De mult nu fusese pe aceste locuri attfta profunzime de viaţă şi eflorescenţă. Pomii au ramas aşa, încărcaţi de izbucnirea lor de dragoste, cîteva zile şi cîreva nopţi. Noaptea, fantomele lor se înălţau ca nişte fumuri fantastice prin grădini* Nopţile nu mai erau aşa de întunecate, din cauza luminii florilor din livezi. Corcoduşii, scunzi, stufoşi, erau înnebuniţi de flori* Picăturile cura/te de ploaie rămîneaiu ascunse printre petale, ca nişte lacrimi tăinuite, de prea mare bucurie. Pomi bătrîni, caişi cu crengi anchilozate, pruni pe jumătate uscaţi, care mi mai înfloriseră de cîţiva ani an şir, au dat flori în anul acela, chemaţi încă o dată, pentru cîteva zile, la o nouă tinereţe. Pe dealuri altădată pustii, dintr-un tufiş răvăşit de vite, se ridicau singuratice buchete de flori* Oriunde îi 399 prinsese soarta : pe-o colină, fără rost, lingă un gard, în marginea un ui drum, sau izolat într-o pădure severa de stejari, toţi pomii roditori, sălbateci, crescuţi dintr-un sîmbure aruncat cîndva, înfloriseră. A fost un an al învierii de apoi pentru toată vegetaţia. Flori m-ici .galbene, ca nişte nasturi, împânziră de timpuriu iarba de pe imaşuri. Albăstrelele smă'lţuiau poieni singuratice. Tot ce era culoare în pămînt : galben, albastru, alb, violet, era scos de rădăcini, aranjat în flori, desfăcut în soare. Aceasta euforie a pămîntului, a'ceastă beţie de viaţă, n-a durat mult. După cîteva zile, o ploaie a spălat smalţul culorilor, un vînt repede a spulberat petalele mărunte, şi pomii au redevenit din ce în ce mai temi ; de-un alb murdar, apoi cenuşii, apoi de culoarea castanilor şi pe urmă itot mai verzi. Nebunia dragostei lor trecuse, în crengi, printre frunze, se rotunjea fructul amorului dezlănţuit în soare. La începutul lui mai, toată natura, de data aceasta cuminte, dar plină de extraordinara putere a tinereţii ei, îşi hrănea belşugul. Amoruri tîrzii de meri întindeau cerului corolele lor largi de flori cu nuanţe roze. Liliecii îşi desfăceau ciorchinii lor 'violeţi, albaştri, întinşi peste garduri, în vîrfurile lor moi. Pe colinele dulci, unduioase ale Şiretului, care se îndepărtau — cu gesturi largi, 'întinzînd mantiile dealurilor de albia lui ascunsă, griul era verde4nchis şi unduia ca nişte plete moi subt vîntul primăverii ; orzul şi ovăzul ieşeau ţîşmnd din pa-rnîrn, în lanuri verzi şi drepte, şi porumbul îşi înşira regulat buchetele lui de frunze exotice. La Dumbrava, casa şi grajdurile vechi retrăiau şi ele o a doua tinereţe, năpădite de-o verdeaţă nebună, care se căţăra pe pereţi, se urca ,pe acoperişuri, atîrna cu vîrfuri de-un verde-deschis pe marginile ulucelor găurite. Printre dalele terasei izbucneau smocuri de iarbă, şi pietrişul aleii şi al drumului de la poartă pînă la scările casei era 400 acoperit de volbură cu corole albe, deschise ca nişte delicate abajîiruri în miniatură. Cînd te plimbai pe aleile din parc, mierle negre şi maro, cu ciocul galben, sărind pe tsub tufişuri, foşneau în frunzele uscate şi căzutc de an, de parcă cineva nevăzut te-ar fi urmărit. Marita tresărea totdeauna, cu -mîna pe inimă, cînd auzea brusc — fiindcă mierlele se speriase — „fîş-fîş* prin tufişuri. Alte păsări mici, unele cenuşii, altele negre, cu pieptul gălbui şi plat, bateau în trunchiuri, nevăzute. Parcă ici şi colo, cineva batea în răstimpuri în nişte uşi care nu se mai deschideau* Perechi de sticleţi lunecau unul după altul în zbor ondulat, cînd pe nişte nevăzute creste de valuri, cînd între ele, spre vîrfurile cele mai înalte, unde începeau chemările lor deznădăjduite, repezi, stilizate şi sonore* Pc grămada de nuiele de lîngă bucătărie, cu crengi subţiri amestecate ca un păr încîlcit, o mulţime de vrăibii umpleau văzduhul cu ciripitul lor sfătos şi clevetitor, sărind înfoiate de pe-o crenguţă pe alta. Grămada de nuiele suna, clocotea, şi parcă o sută de clopoţei se agitau deodată. O ploaie curată — perdea cenuşie din cer pînă-n orizont — trecu peste ogoare, peste parc, dincolo, pe cealaltă colină, peste Şiret. Se vedea bine ca un sul înaintînd* Parca dintr-o amforă imensă, cineva se distra să toarne o pulbere subţire de apă. O bucată de curcubeu, frîrit, cu •culori palide, ca un curcubeu colorat în pastel, stătu cîtva timp spre răsărit. Apoi se şterse, dispărînd. După ploaia care durase poate o oră, soarele din asfinţit se uită pe subt nori, din orizontul de senin deschis. El urmărea ploaia cu o cercască bucurie, ca o mare pasăre de foc care se înveselea. Mirosea a pămiînt ud, a iarbă udă şi, bolnăvicios şi dulceag, a buruieni ude. Pămîntul respira în voie, larg, răcoros* Un abur uşor, diafan, se ridica de pe toată vegetaţia şi departe 26 — Scrieri, voi. -i — t. 1/711 401 se facea ca un ireal sul de fum pe deasupra cursului de apă al Şiretului. ţ* în faţa terasei, stejarii bătrîni stăteau neclintiţi, aspri, severi, cu braţele lor noduroase şi negre printre frunzele lor tari, cu marginea neregulată. Marita şi Petre se instalaseră la Dumbrava, de-o zi. în 9ufletul lor era încă nelinişte* Locurile* lucrurile nu căpătaseră încă acel caracter de comoditate, de familiar, de potrivit, pc care-1 dă numai obişnuinţa. Pentru Petrache mai ales, toate erau streine şi păstrau cu oarecare ostilitate taina lor. Ele i se păreau încă neprimitoare şi reci. Faţă de Marita, ele erau vorbăreţe, stăteau la taifas, torceau amintiri, le-ntindeau la fiecare pas. Pe Petre nu-1 cunoşteau şi păstrau secrete, pe care poate că altora decft Măritei — care le ajuta în memoria lor moartă — nici nu le puteau spune. Obiceiurile, acel culcuş al vieţii de toate zilele, care dă senzaţie de prelungire a vieţii şi de deprindere fără teamă ou ea, de-abia atunci se-nfiripau, pentru ca după aceea să nu le mai poată ei înşişi schimba. Terasa cea mare era adăpostită din două părţi de peretele sufrageriei mari, care avea o uşă largă, şi de peretele antreului, care avea o uşa mică de intrare. De celelalte doua păxţi, terasa era deschisă, o parte spre parc, la miazăzi, şi o parte spre ogradă, la apus. Scări lungi cît toată latura terasei scoborau într-o parte şi-n cealaltă. Ele fuseseră odată majestuoase şi poate teatrale, dar acum* mâncate dc ploi, cu marginile zdrenţuite, aveau ceva de muzeu, de vechi şi neînsemnate relicve romane. Din terasa deschisă, casa da de-a dreptul în curte şi în parc. Marita şi Petre erau obosiţi. Toată ziua şi-o petrecuseră aranjind odăile, dîndu-le o configuraţie nouă, de acord, după încercări şi priviri cuprinzătoare aruncate din uşa. Sufleteşte, în ei încă nu se aranjase nimic* Atît doar. Au fugit din Bucureşti, pentru totdeauna. Au ars punţile în urma 4D2 lor. S-au reîntors* fiecare înfrînt în felul lui, la pămînt, la natură, j După înmormîn tarea Tincăi în cavoul de Ia Dumbrava, se înapoiaseră la Bucureşti. Dar de-atunci, totul acolo li s-a părut blestemat. Nu-şi găseau linişte. Locuri* colţuri tinde au fost fericiţi, încărcatc dc acele amintiri care nu se uită, se schimbaseră. Uitaseră tot. Evocau numai un presentiment de nenorocire. Era vădit că acolo nu se mai poate sta. Toate mobilele erau duşmănoase, ostile. îi urmăreau prin odăi cu răceală. Pendula, oglinzile se uitau la ei chiorîş, cu răutate. Casa toată deveni antipatică, de nesuferit. Petre terminase acolo tot ce avea de făcut. Lichidase viaţa. Era pensionar de profesiune liberă la 31 de anL Profesorul Simu, Baoiu, infamia, mişelîa* ipocrizia, minciuna trecuseră peste ei, conduşi ca de-un capelmaistru nebun, cu gesturi dezordonate, dc tatăl Iui, de Vasile Voicu. Carul triumfal al victoriei lui, de la prima cursă fusese răsturnat* făcut bucăţi, aruncat la şanţ, De-acum încolo : liniştea de Ia ţară, întoarcerea la pămînt. Ipsilante visa Nauplia, cu golfuri lucii şi coamele Olimpului în fund, ca un portal de mitologie. Pentru Ipsilante, întoarcerea nu mai putea fi decît un vis irealizabil» o viziune dc paradis pierdut. Pentru Marita, pentru el, reîntoarcerea este cu putinţă. Ea este ctştigată în suflete: Sînt amintirile cele fără dc moarte ale copilăriei, ecourile Pastoraleiy cruzimea mişeliei din Bucureşti* şi din toate, din mirosul pădurii rămas în nările urnui copil, din mirosul şi udeala brazdei* de undeva, din toate, misterios şi tiranic, perpetuu, chemarea surdă a pămîntului. Oamenii de lut! Fiecare din ei avea în gînd aceeaşi soluţie, unică pentru sufletele lor, pentru fericirea lor. N-au rătăcit mult timp fără 403- rost prin apartamentul Măritei din Bucureşti. Pînă cînd imul din ei a spus : — Oînd fugim ? Celălalt a ştiut de ce fug şi unde au de fugit. Acum, Petre scoase din sufragerie, pe terasa, două fotolii. A fost cea dintîi dată cînd a făcut asta. După aceea, în fiecare seară la acelaşi ceas dc înserare, de la începutul primăverii şi pînă toamna tîrziu, Petre scotea în acelaşi loc aceleaşi fotolii. Cînd vremea era răcoroasă se acopereau cu pleduri pe picioare şi luau un pardesiu pe umeri, ca nişte calatori pe puntea unui vapor care călătorea pe-o mare nordică. în aburi uşori, ploaia căzută se întorcea şi ea înapoi la cer. Ea era de loc de-acolo, din cer* Marita şi Petre se găsiră alături i faţă-n faţă, aproape cu parcul* Pe dedesubtul coroanelor de copaci se vedea iarba verde pînă departe, ca un covor întins. Subt corolele masive de frunze suprapuse şi mişcătoare, soarele ajungea pe-alocuri, făcînd pete aurii în umbrele ude. Pe-acolo, prin funduri, pe unde copacii erau prea deşi, şi deasupra îşi amestecau cununile, dedesubt era totdeauna, şi în miezul zilei, urme de noapte ascunsă. Dar ei doi nu erau numai faţă-n faţă cu parcul. Se simţiră iarăşi faţă-n faţă cu ei înşişi. Nu mai fuseseră de mult. Erau lucruri de clarificat. Ceasul era propice pentru spovedanii calme, pentru comunicări. Era un ceas de vecernie. * Au rămas o bucată de timp tăcuţi, să se deprindă unul ou altul în această nouă singurătate. 404 Marita nu îndrăznea. Se temea* Nu vroia să aduca aici* în această dintîi seară a lor* neliniştea de dincolo. Nimic aici din cc fusese acolo. Petre o ajuta. Intre ed rămăsese o nedumerire ; ceva foarte important, care trebuia lămurit — o ştia bine şi unul, şi celălalt. — Marita* tu trebuie să-mi spui ceva. Mari nenorociri au căzut pe nod, una după alta, şi ne-a lipsit timpul şi dispoziţia pentru a ne ocupa de noi. Spune-mi. — Petre, eu am să-ţi spun. Ţie nu trebuie să-ţi vorbesc prea mult ca să înţelegi, Mi-i puţină teamă. Anormalul meu era normal. Ştii foarte bine. Ştii condiţiile în care am fost căsătorită cu Aristide. Aveam 16 ani, avea 40. Am.fost luata de aci, de la Dumbrava^ de la joc în aer Jilber, pe^aici, prin parcul pe careJ vezi. Şi am fost închisă într-un bloc, singură. Aristide se ducea de dimineaţă la bancă* 'şi de.multe, ori nu venea dedlt noaptea tîrziu. In societatea care-1 interesa şi pe -care-o frecventa el» nu am putut să-mi fac nici o prietenă. Toate erau mult mai în vîrstă decît mine. Acelea cu care m-aş fi putut înţelege se jucau încă, umblau în grup pe biciclete... Asta pînă cSnd Aristiide s-a amorezat de dactilografa lui şi-a divorţat- Ţi-am mai spus o dată : m-a urmărit banalul pînă şd în cele mai mari nenorociri» Pe Radu l-a luat el. A fost la dînsul pînă ce Aristide a murit. Am rămas singură. Am căutat să uit tot şi să-mi fac o viaţă a mea. Am plecat la Paris. Acolo, Petre, am cunoscut o rusoaica, o refugiată. Era o fiinţă şubreda, eterică, parcă ar fi fost o şuviţă de fum. Avea ochii mari, albaştri şi părul negru. Era înalta şi era foarte frumoasă. Am făcut cunoştinţă cu ea la hotel. Era amanta unui olandez bogat cu uzine de oţel. O chema Tamara. 405 Petre, ea m-a învăţat să prizez cocaină. Uite, de aici din adîncitura asta, de la încheietura degetului mare. Tamara era stranie. Era o femeie extraordinară. Aveam „cafard“, Petre. Trebuie să fie o boală a oraşelor foarte populate. Ah, singurătatea» urî tul, senzaţia de a nu-ţi găsii loc şi rost într-un oraş mare, într-o mulţime imensă, prin care te pierzi ! Ai simţit vreodată sentimentul acesta ? — Poate... Spune- — Am stat un an Ia Paris. Dacă n-ar fi murit Aristide, poate aş fi rămas acolo. Nu mai aveam în mine voinţă ca să pot pleca. Dar rămăsese Radu singur. Aş fi putut să cunosc Parisul, să-i vizitez muzeele, să merg în împrejurimi. N-am văzut nimic. Tamara m-a atras şi m-a vîrît într-o lume artificială, rece, cu depravări subtile, cu cinism, cu halucinaţie. : r Nu ştiu cum am scăpat. Dar de-atunci, port în mine, plutind, nostalgia unui vis bolnăvicios, ca reminiscenţa unei lumi ireale pe care am întrevăzut-o. întoarsă la Bucureşti, am avut greutăţi materiale de trecut. Ele m-au scos din acest climat de vis. Şi n-am mai prizat. N-am mai prizat pînă ce te-am iubit. Dragostea mea mi s-a părut aşa de irealizabilă, că te evitam. Şi-n singurătatea mea, în acest refugiu, îmi cream o lume de extaz, în care toate par realizabile. Căpătăm energie, curaj. Dar .rămînea în mine atîta simţ al realităţii ca să te evit atunci ciînd eram aşa. N-ai ştiut. Nu ţi-am spus nimic. îmi păreai aşa de departe de mine ! Erai rezervat şi sever. Mă intimidai. Marita îl privi surîzând. Ea istorisea cu vorbirea ei leneşă, lascivă, care-i plăcea atît îde mult lui Petre. Aceasta era Marita cea adevărată. — După sara aceea n-am mai luat. Am fost speriată că m-ai prins. Mă temeam că n-ai să mă mai iubeşti. Dar ai fost 406 aşa de bu.n ! Nu mi-ai spus nimic, dar ai înţeles şi tu, şi eu că n-am să mai fac. Straniu ! Am început să prizez din dragoste pentru tine. Şi-am renunţat tot din dragoste pentru tine. Asta e, Petre, pe scurt. Altădată, aici, într-o seară şi într-o noapte, am să-ţi istorisesc tot, tot. Acum nu vreau să am nici o amintire urîtă. E prima noastră seară aici, în doi. Fără să vrea, dar în urma unei înlănţuiri logice de deducţii de medic, Petre îi luă braţul şi-i cerceta pulsul. Capul lui rămase gînditor ?i atent. Poate că o umbră uşoară căzu peste fruntea şi peste ochii lui, poate că era numai înserarea care se schimbase într-un tainic început de noapte. în parc* sub cununile stejarilor, era întuneric. Petre rămase îngîndurat. — Te-am supărat, Petre ? — Tu sa mă superi, Marita ?! Şi Petre* cu un efort, îşi reluă chipul lui luminos de copil care se distrează. Mîna Măritei rămase într-a lui. Petre i-o dez-mierda. Noaptea potolise viaţa satului. Nu se mai auzea nimic. Era aşa de linişte, că parcă nimeni* nicăieri nu se mai mişca pe pămînt. Marita şi Petre ascultau tăcerea, O destindere odihnitoare se lăsase în amîndoi, şi fericirea li se păru atunci eternă. în noapte, de nu se ştie unde* se auzi ca un lătrat stîngaci, ca o chemare ciudată, carc rupse precis tăcerea. Apoi încetă. Să fie un ţipăt de sălbăticiune ? Nu semăna cu nimic din ce mai auziseră. — Ce-a fost asta ? dntreba înfiorată Marita. — Ţîncul pamîtului... Asta trebuie să fie chemarea lui. Trebuie să fi fost tîrziu cînd Pachiţa năvăli plîngînd pe terasă. Vă aduceţi aminte, era femeia bătrînă care păzise curtea veche şi rclicvele trecutului de-acolo. 407 — Duduie, duduie, ajută-mă, ce să fac ? îmi moarte fata. îmi moarte cu zile. De azi-dimineaţă se căzneşte sa nască şd nu poate. A fost moaşa şi nu ştie nici ea ce să mai facă. Moare, duduie. Marita se uită lung îa Petre. A fost, scurt, repede, o înţelegere mută. — Da-mi trusa. Am pus-o în sertarul biroului, jos, în stînga. Şi Petre se ridică drept. Era alt om. Parea mad înalt- şi mai puternic. Luă trusa din mîna Măritei $i plecă grăbit. — Hai, mătuşă. Fugi înainte la spital şi spune doctoriţei să deschidă. Spitalul rural era dincolo de şcoală* Şi ochii lui Petre sclipiră din nou, vii. Patima meseriei lui şi darul geniului îi ardeau trupul şi se simţi vibrînd de emoţie ca-n preajma unei întîlniri ide dragoste. Petre se, regăsise întreg, în simplitate, pe pămîmul reîntoarcerii. Şi cel strivit de viaţă, dădu viaţă. Obsesia . Oameni dc lut