Demostene Botez • Scrieri 3 DEMOSTENE BOTEZ SCRIERI 3 Bucureşti — 1973 DEMOSTENE BOTEZ GHIOCUL ÎNĂLŢAREA LA CER EDIŢIE DE AUTOR EDITURA MINERVA Xoaie drepturile rezervate EDITURII MINERVA BIBLIOTECA ^ ilttl ¡rrry' Î* PREFAŢĂ După aceeaşi nouă iniţiativă a Editurii Minerva care dă autorului prilejul de a-şi prefaţa şi eventual a-şi explica singur opera, fără ajutor străin şi deci fără presupuneri imaginate, scriu aceste rînduri ca un preambul la patru din romanele mele : Ghiocul, 1934, înălţarea la cer, 1937, Obsesia, 1946, şi Oameni de lut, 1947, cuprinse în aceste volume, 3 şi 4, din seria de Scrieri. Sporadic, in decursul anilor, am mai scris încă un roman : »Bucuria tinereţii", note de călătorie (3 volume) şi cîteva volume de schiţe şi eseuri politico-sociale. O cît de superficială privire asupra istoriilor literare, confi;mă teoria evoluţionistă a celor mai mulţi scriitori din lume, de la poezie la proză. M-aş referi, demonstrativ, la Antologia poeziei franceze, în al cărei sumar găsim trecuţi ca poeţi un apreciabil număr de scriitori, pe care ne-am obişnuit a-i şti ca statornici prozatori : Francis Carco, Biaise Cendrars, Pierre Drieu la Rochelle, George Duhamel, André Gide, Jean Giraudoux, Valéry Larbaud, Pierre Mac Orlan, Anatole France, François Mauriac, Henry de Montherlant, Paul Morand, Marcel Proust, Raymond Radiguet, Jules Romains... şi lista rămîne deschisă pentru o memorie mai vie. Apare, astfel, ca evident că nu e vorba de întîmplări, ci de un' fenomen obişnuit, care-şi are explicaţia în procesul de dezvoltare a scriitorului, de altfel ca şi a oricărui om, de la precăderea interesului pentru poezie, spre acel pentru proză. Evoluţia aceasta este, după cum se vede, în funcţie de vîrstă. Poezia marchează elanul adolescen- tului pentru propriile sale senzaţii, pentru o Transfigurare mai fantastică f a realităţii, pentru analiza sie-însuşi, pentru un subiectivism predominant în însăşi concepţia vieţii, către o yjziune ferică a lumii, eliberată de rigorile logicii şi ale aspectelor materiâtt^şî^ţeale ale vieţii, pentru un joc liber şi îndrăzneţ al imaginaţiei dezjănţuitej! Este, pe semne, în struc tura psihică a adolescentului, o anumită t^Îcă nostalgie genetică, poate reminiscenţe transcendentale de dinainte de fiinţă, care se cer exprimate, cel mai adecvat ţi mai deplin, în ceea ce constituie esenţa de nedefinit a poeziei. Această evoluţie, conformă parcă unei legi, de la poezie la proză nu este atît de tranşantă, de categorică şi de substanţială pe cît se pare. O analiză, cit de cît atentă, a prozei scriitorilor care au debutat în poezie relevă o continuitate de netăgăduit- a unei esenţe lirice în proza care a urmat. Dacă aruncăm o privire globală, amintitoare, asupra prozei tuturor scriitorilor enumeraţi mai sus, detectăm cu uşurinţă în ea nuanţele poetului, sensibilitatea lui, preferinţele lui asupra aspectelor vieţii. Proza lor păstrează o anume coloratură, care vine dintr-o optică de poet asupra vieţii, în considerarea eroilor, în tratare, în tematică chiar. Proza lor este, în general, mai aproape de însemnări personale, de jurnal, de autobiografie, de imaginaţie, uneori chiar direct de fantastic. Evoluţia ar sta astfel, cum ne arată experienţa şi devenirea atîtor prozatori, care au pornit cu poezia şi au terminat cu proza, una de cantitate, nu de esenţă; una de formă, nu de concepţie şi de viziune a lumii. Mi se pare inutil de analizat de ce evoluţia a mers întotdeauna de la poet la prozator şi nu invers, fiindcă tot ceea ce condiţionează viziunea poetică ţine de atributele adolescenţei şi tinereţei, iar anii, vîrsta, tocesc anumite sensibilităţi, din care naşte imnul straniu al poeziei, şi demonstrează preponderenţa copleşitoare a »prozei“ în viaţă, astfel încît cu greu poate rezista iluzionismul şi degajarea de loviturile vieţii, pentru ca un om să rămînă poet. Mi se paie evidentă, demonstrată prin însăşi substanţa inefabilă a poeziei, influenţa unor anumite viziuni şi esenţe ale sensibilităţii copilăriei asupra poeziei, acesteia din urma aducându-i o contribuţie de- 6 cisivă — aş spune ■— memoria neînregistrată a primelor contacte ale copilăriei cu realităţile. Şi este firesc, ca un tînăr să aibă mai proaspete şi mai puternice, ca mai recent înregistrate, aceste amintiri. In ce priveşte evoluţia mea, ea a oscilat de la poezie la proză, şi aceasta în mod aproape în timpiător în aparenţă, pentru ca apoi să se statornicească cu copleşitoare precădere în poezie. Nici această oscilaţie nu este fără o explicaţie, pe care aş voi să o dezvălui cititorilor mei, care, cu cit mă voc cunoaşte mai bine, vor putea înţelege mai bine ceea ce am scris. Vicisitudinile vieţii mele, a căror enunţare numai ar încărca prea mult această prefaţă, m-au pus de îndată după terminarea studiilor universitare în contact cu asprimea necruţătoare a vieţii şi mi-au rectificat radical viziunea despre ea, viziune care se cristalizase în anii copilăriei şi în primii ani ai tinereţii. Au crescut în fiinţa mea, anumite probleme intransigente ale adolescenţei, cu un caracter obsedant, imperativ, care m-au preocupat cu o precădere tiranică. Am pătruns apoi, ca un element, în viaţa socială şi am început să-i cunosc aspectele ei, care au născut în mine judecăţi şi luări de poziţie hotărîte, arătîndti-mi, încă de la primele contacte, locul meu şi direcţia judecăţii mele faţă de om ca subiect de analiză, şi faţă de societate, ale cărei influenţe asupră-mi începură să-şi revendice un loc. Toate acestea m-au determinat să scriu şi eu romane. E posibil să fi adus partea ei de îndemn şi o lectură întinsă de romane, de literatură în proză, mai mult decît de poezie şi, în special, din literatura clasicilor ruşi, care a însemnat pentru mine definiţia literaturii : o literatură realistă, o literatură de probleme esenţial şi general umane, dezbătute de eroi şi exemplificate prin întîmplări, prin legenda romanelor, cu o mare pasiune pentru dialogul contradictoriu. Urmărit de sugestiile poetului, în chip firesc, nedeliberat, am încercat de la început, poate cel mai greu gen de roman : romanul psihologic în trei din cele patru romane, cu toate că, pentru a menţine tensiunea cuvenită acţiunii, de la început şi pînă la sfîrşit, nu trebuia să mă las antrenat de descriptivism (în Dostoievski nu e nici o descriere), cu toate că înclinaţiunea spre poezie mă îndemna mereu 7 înspre aceasta. Ca temă, am luat sau, mai exact, mi-am impus preocupările vîrstei, obsesia puternică, irezistibilă, niciodată satisfăcută a erotismului, nu doar a dragostei, — obsesie care e mult mai puternică, mai necruţătoare, mai violentă. Pentru a-i demonstra puterea şi lipsa de cruţare, am opus-o unei alte mari puteri, celei a ascetismului impus de un misticism fără cruţare şi el. Aceste două mari forţe omeneşti se înfruntă în Ghiocul, pînă la omor, pînă la asasinat, cu nebuneasca credinţă că în fiinţa dorită pînă la nebunie, ucizi nu o banală ispita omenească ci »diavolul*, — misticismul ridicînd acest conflict Ia proporţii de mari simboluri. Dar omorîrea „diavolului", în primul volum, nu face să piară obsesia ; „diavolul“ se întrupează în altă femeie, în orice altă femeie, pînă la teama de a repeta crima, după ispăşirea celei dintîi, — ceea ce face subiectul celui de-al doilea roman, înălţarea la cer, în care tentaţia retrăirii şi a sondării din nou a abisului absurd duce la o de-zerţiune dela imperativele instinctelor, pînă la nesocotirea primejdiilor morţii, asemănătoare unei sinucideri. Aceeaşi tematică a fost reluată în romanul Obsesia, cu tensiunea crescută pînă la paroxism, pînă la o sfidare a convieţuirii sociale, pînă la bravadă, ¡a un cinism care-ar fi voit să-şi aroge toate drepturile. E greu de spus ce anume mi-a inspirat această tematică, pe-atunci deloc obişnuită. Poate că atît m-a determinat la asta : grija de a nu trata o temă minoră, ci un a de-un mare dramatism uman şi care nu diferă de Ia om Ia om dedt prin intensitate. Asemenea temperamente şi stări sufleteşti, într-un fel sau altui, nu pot avea decît dezlegări similare. Alături de mediul calm şi banal din jur, acţiunea şi obsesia lor apar cu aîit mai inexplicabile. Dar nu este, cred şi acum, în toate acestea, doar hotăirîrea şi felul de a fi, mai deosebit, al eroului respectiv, ci ceva midt mai tare, de dimensiuni şi forţă uriaşă, este ceea ce Sehopenhauer numea »glasul speciei“, în unii răsunînd pînă la ultima limită, acea după care se confundă cu un act de suprimare a speciei care strigă şi ispiteşte. 8 Desigur, pentru unul care scria primul său roman, — şi la o vîr-stă prea u'nnră, — o încercare temerară. Ce am izbutit şi ce nu o vor constata cititorii. Dar ce nu vor putea să nege, este veracitatea etern umană a temei acestor romane. Celălalt roman, Oameni de lut, este întru totul un roman social, cu o anecdotică bogată în tipuri şi peripeţii. în esenţă, schematic vorbind, e romanul unui băiat de ţăran, cu calităţi neobişnuite, geniaJe, care încearcă o mare ascensiune socială, într-o societate care nu acceptă intruşi, în care acei care ocupă locurile nu se dau în lături de la cele mai mari mîrşăvii pentru a le menţine. La acesta, unele episoade arata cruzimea absurdă a celor avuţi, absolut neînţelegători la nenorocirea celor umili, şi gesturile de adîncă omenie ale doctorului care este eroul romanului. Şi aici, cei care-şi au locurile lor rezervate parcă de o mare putere divină nu se sfîesc să facă ţi crime, să facă victime nevinovate, fără cel mai mic scrupul şi folosind subalterni ca executanţi servili. Este şi în acest roman o preocupare de adevăr uman, de detectare a forţelor ascunse care ne sublimează existenţa. Dar a scrie proză, mi s-a părut o întreprindere prea grea, prea obositoare. Am scris greu proză. E şi o muncă prea mare, cantitativ. O muncă ce-ţi confiscă trăirea. Şi apoi nu mi-a dat satisfacţia artistică, mai subtilă în poezie, de-o calitate mai rafinată cînd este reuşită. Poezia mi se pare că mă comunică mai substanţial, în esenţa simţirii mele. Nu ştiu de ce proza mi se pare o trudă asemănătoare cu cea de zidărie. Şi eu prefer munca bijutierului sau a oricărui miniaturist. Drumul prozei e lung şi cu multe răscruci. La fiecare ai de optat, pentru o cale sau alta, şi fiecare din cele alese te poate duce în neprevăzut. Am început apoi a lua parte din ce în ce mai activ la lupta dusă in omenire pentru dreptatea socială, împotriva discriminării pe care o stabileşte fără raţiune averea, şi am crezut că în această luptă, proza literară e o arma prea puţin eficace. Am înlocuit-o, renunţînd la amorul propriu de »creator“, pentru ziaristică, pentru pamflet, proză de presă, directă, cu efect drastic, care-şi descarcă năduful şi dă un fel de satisfacţie fizică. Am folosit totuşi în această acţiune de cetăţean, 9 de om, şi literatura, făcînd o mezalianţă a creaţiei literare cu scrisul presei, în acele eseuri politice pe care le-am publicat în diverse volume şi care vor apare şi în această serie de Scrieri, pentru a completa imaginea întregii mele activităţi de scriitor. Şi aşa, cu timpul, cu mici abateri, m-am întors — cum se spune — la uneltele mele şi am dus aproape 60 de ani de activitate de poet. Nu regret deloc această revenire. Din contra. Poezia mă defineşte mai exact şi mai deplin. Ea corespunde mai bine cerinţelor mele sufleteşti, nevoii lor de exprimare şi laturii ce-mi aparţine în dialogul cu oamenii, chiar dacă ei sînt, pentru acest gen de dialog, mai puţini. Aceasta nu înseamnă cumva că îmi neg proza. Ea a exprimat ceea ce nu puteam exprima în poezie, unde am sentimentul tL a mă găsi la mine acasă, de a vorbi parcă cu adevărat limba maternă. Dacă poezia prezintă sentimentele pe care le-am trăit, proza re- prezintă portul în care am ancorat în viaţa socială. Şi tot ce se raportă la sentimente este mai aproape de sufletul omului. Şi apoi, şi în poezie am militat pentru acele sentimente de umanism, care constituiau nobleţea vieţii sociale şi care definesc esenţa creaţiei mele literare, cea care a făcut din munca mea o bucurie. Demostene Botez GHIOCUL roman 1934 PARTEA î N T î I î Cînd urci dealul Boului, deasupra se deschide cît vezi cu ochii platoul Drăcşanilor, de care se reazimă zările roată împrejur. Spre asfinţit, numai munţii retraşi rămîn aşezaţi, vînăt, după mărime, pînă se amestecă la un loc cu norii, şi nu-i mai deosebeşti. Pe-acest platou întins, un şleah cunoscut din vechi în ţinutul Botoşanilor trece prin satul Mîndreşti, făcîndu-şi loc, aplecat, pe subt umbra copacilor bătrîni care înconjoară satul. Cînd s-a dat în lături de ţiganul-lăcătuş Ilie poarta de nuiele împletite a jităriei şi ai trecut prin fumul înecăcios, care iesă zi şi noaipte, iarnă şi vară, din bordeiul de-alături, ai intrat în stăpînirea duhovnicească a părintelui Pavel Ză-hărescu. Şleahul trece pe lîngă zaplazul de scînduri orizontale, cinci la număr, bătute una deasupra alteia şi cu streaşină oblică sus, şi pe la poarta de ostreţe, date cu catran, de la casa părintelui. Nucii din grădină străbat peste zaplaz şi acopăr cu umbră deasă drumul pînă la jumătate. Alături de poartă, o fîntînă mare cu acoperiş de şindrilă şi roată cu lanţ şi ciutură, opreşte toţi trecătorii la adăpătoare, de parcă toţi ar avea să ia o împărtăşanie de la intrarea în mica împărăţie a părintelui Pavel. Toată ziua se aude lanţul zuruind pe fusul gros şi scîrţîitul învîrtit cu grabă la scoborîşul ciu- 13 turei. Fîntîna asta nu-i fericit aşezată. Are uneori un scîr-ţîit de spinzurătoare veche cu multă clientelă. Dascălul Petrache, mititel, spîn şi uscat, controla hamul şi cheutorile în jurul calului sur, pe care-l înhămase la o trăsurică de două locuri, cu burduf şi poclit. Părintele Pavel ieşi din casă, aplecîndu-şi capul, inconştient, din obicei, ca să nu se pălească de pragul de sus şi cu un gest de mult mecanic vîrî, întrunite Ia vîrf, degetul cel mare şi arătătorul subt musteaţa stufoasă, — şi apoi le resfiră deschizîndu-le dedesubt, pentru ca să-şi ridice musteţile, care-i cădeau peste gură. Numai atunci se vedeau din părul aspru şi cărunt, două buze cărnoase şi roze. Păşi grăbit spre trăsurică, îşi strînse ca pe o fustă prea lungă antereui în jurul genunchilor şi călcă direct pe scară, lăsîndu-se să cadă greu pe pernele cu teluri, de la spate. Dascălul Petrache, respectuos şi protocolar, i-a trecut în mîini hăţurile, cu gestul cu care în biserică îi punea la slujbă, în aceleaşi mîini, lanţurile cădelniţei. Repede, apoi, şi cu paşi mărunţi de veveriţă trecu prin dosul trăsuricăi şi urcă şi el în stingă, oblic, cu umărul drept în urmă şi cu amîndouă mîinile strînse între genunchi. Trăsurică, rămase tot aplecată spre partea părintelui, stînd pe-o rîlă, sub greutatea lui îndesată. Şi-aşa porni şi merse şi în ziua aceea, ca totdeauna, cu arcul din dreapta surmenat, cu cel din stingă nepăsător şi huzurind sub timiditatea trupului slab al dascălului, care parcă se mai şi ţinea să nu se lase greu. După burduful de piele, strîns dinainte între două curele, erau legate într-o batistă mare, cărămizie şi cu flori galbene, — într-o batistă cu adevărat popească, — din cele de pus pe cap, cărţile de rugăciuni şi patrafirul. în lădiţa (de dinapoi erau legate într-o prostire, vestmintele. — Ce vestminte ai luat ? 14 — Cele violete de la Sturzoaia, răspunse înfricoşat dascălul Petrache. — Haralamb, Haralamb, deschide poarta ! Moş Haralamb grăbi stîngaci şi greoi de la droşcărie spre poartă. Vroia să fugă şi-i era greu. Puse mîna dreaptă pe locul unde-i atîrna masivă, ca de plumb, o hernie bă-trînă şi începu să sară într-un galop strîmb spre poartă, de parcă ar fi avut un picior de lemn. — O-mbătrînit moşneagul, spuse părintele ca pentru sine. Hm ! Şi ochii lui albaştri se opriră o clipă pe cer, pe deasupra catului. Gnd a plecat părintele Pavel şi cînd s-a închis, din lături, poarta de ostreţe, în ograda plană rămase tăcere desăvârşită. Pe troscotul ud de ploaie trecătoare, roţile însemnară o urmă mai închisă. Părintele Pavel pleca la Bumbeşti, la un botez în casa lui Hrişcă. Moş Haralamb rămase în poartă o clipă, răzimat de stîlpul gros, să urmărească pînă la cotitură trăsurica părintelui. 2 Era o după amiază a unei zile de toamnă de la mijlocul lui septembrie, cu lumina galbenă şi coaptă, peste tot. Ograda părintelui Pavel era mică, verde de troscot şi nalbă, ca un covor moale şi pufos. Numai două cărări înguste şi bătute duceau, despărţindu-se de la portiţă, una spre cuhnea dinspre gard, şi alta mai lungă, tăind oblic ograda, spre casa mare, din fund. După ce moş Haralamb s-a dus şchiopă tind spre grajd, nu a mai rămas nimeni afară. 15 în grădina din dosul casei, subt cei doi peri batrîni, crescuţi frăţeşte de-abia la o depărtare de trei paşi unul di altul, stăteau pe iarbă cele două fete aile părintelui Pavel, Ileana şi Aristiţa, brodind nişte feţe de pernă în pătrăţele colorate. Alături de ele, Catinca, fata crescută de suflet, care era şi servitoare în casă, desfăcea pe genunchi sulurile împletite de aţă şi le prefăcea în mosoare. Aristiţa îşi urmărea lucrul .miinilor cu un cîntec monoton şi jalnic, ca o doină făcută de dînsa, ca o tînguire fără scop şi fără de cuvinte. Era un şir de „la-la, la-la“ intonat pe diferite tonuri, într-o melodie tristă, primitivă şi tărăgănată. Cînd se întrerupea cîntecul, era atîta linişte în sat şi în grădină, că se auzea parcă lucrul mîinilor şi mersul degetelor, care se smuceau sacadat. — Aaa ! căiscă prelung Ileana şi îşi întinse braţele în lături, şi apoi peste cap, ca să şi le dezmorţească puţin. Pînă în fundul gradinei, împestriţată de umbră şi de soare, printre prunii aliniaţi, nu se vedea decît un ied culcat. Aristiţa începu iarăşi tînguiala ei : „la-la-la, la-la-la“... ca o mdlapee, ca într-un mers lung printr-un deşert. Ileana privi fix în gol, fără să ştie şi cu gîndul la altceva, spre capul sur al iedului, care se scutura din cînd în cînd, apărîndu-se de muştele adunate pe botişor şi în jurul corniţelor. Şi deodată, ca în continuarea unui gînd dinăuntru, o întrebă pe Aristiţa, dar fără să se întoarcă înspre dînsa : — Tu crezi c-are să vie ? — Cine, fa... — Teologul acela, despre care ne-a spus tata ieri. — Fireşte c-are să vie, dacă s-a anunţat. Eu cred că ţaţa Profiriţa i-a vorbit despre tine şi... ştii tu că ea nu se lasă uşor cînd şi-a pus ceva în cap. O bucată de nour care trecu pe sub soare acoperi încet, în mers, cu umbra lui, toată livada. Ileana avu un tremur 16 ca de frig şi simţi tremurîndu-i bustul ei plin, în bluza albă. cu buchete mici de floricele roşii. După un timp, iarăşi o întrebă pe Aristiţa : Tu l-ai văzut vreodată ? Ştia foarte bine că nu l-a văzut, dar avea aşa de multă nevoie să ştie cum este ! — Am auzit că nu-i de pe-aici, că-i tocmai de pe lîngă Iaşi. — Cine ţi-a spus ? Catinca se amestecă şi ea : — Eu am auzit. Spunea ieri la bucătărie Surugioaica... Ilie, bărbatul ei, lemnarul, a lucrat tocmai pe acolo anul trecut, la un pod, şi-l ştie. Ilenei îi fu frică să afle mai mult. Puse din poală, alături, lucrul, mosorelul şi andrelele, şi se sculă, pornind spre portiţa dinspre bucătărie, urmată de melopeea Aristiţei, care începu iarăşi, neurastenizant, tînguirea ei de doină fără cuvinte : „tra-la-la-la...“ Cele trei femei îşi continuară gîndul în sinea lor, medi-tînd fiecare la altceva, şi totuşi la fel, asupra tuturor celor ce aveau să vină, şi mai ales asupra celor pe care le visau să vină. Un fir de lînă prins de pantoful Ilenei se desfăşură de pe mosorul care tot sărea în urma ei ca un mîţişor, însemnîndu-i drumul din livadă pînă la bucătărie ca pentru a-i arăta pe unde să se întoarcă înapoi. 3 Casa părintelui Pavel e,ra o casă veche, scundă şi destul de încăpătoare. Un antreu lung despărţea totul în două ; de o parte, spre grădină, două odăi în care stătea preotul, de cealaltă parte odaia cea mare, şi alături odăiţa fetelor. 17 Odăile erau totdeauna proaspăt văruite. Pe ici, pe colo se cunoşteau răsfirate urmele de badana în evantai, ca şi cum nişte snopi invizibili ar fi fost tapisaţi în interior. Din faţă o uşă albastră cu uşorii albaştri; cîte două geamuri, tot albastre, de fiecare odaie. Cămăruţa fetelor avea şi un ochi mic, pe unde se vedea bucătăria. Acoperişul de şindrilă veche era sur, cu streaşina neregulată, cu bucăţi de şindrilă luate de vînt, cu cuie ruginite ieşite prin unele locuri. Acoperişul înainta larg, jur împrejur, strivind parcă întreaga casă dedesubt. Era ca o pălărie prea mare, căzută pe ochi şi pe ceafă. Pereţii parcă se făcuseră mai scunzi şi intraseră în pămînt sub greutatea acoperişului. Ileana învîrti cheia mare din broasca uşii de la intrare şi păşi în taina dinăuntru, fără să ştie ce anume caută. Paşii ei erau nesiguri, scăpaţi de sub controlul gîndurilor, duse în altă parte. Apucă spre „odaia cea mare“, care nu era mai mare de-cît celelalte, dar care purta numele acesta pentru destinaţia şi prestigiul de care se bucura. Asta era odaia musafirilor, în care nu se intra decît pentru a şterge praful, pentru a lua ceştile de cafea dintr-un sipet şi pentru a sta de vorbă cu o familie întreagă, venită în vizită. Ileana abia putu distinge lucrurile dinăuntru. Trebui să închidă şi să stringă ochii, şi ap0; $ă înainteze fără ea să răstoarne nici un scaun. Storurile de pai erau trase pînă jos. încet, începu să se precipite şi să se stabilească o semiobscuritate plină de răcoare şi de linişte. Mobilele dormeau toate; nici una nu trosnea singură, aşa precum oamenii cască singuri cînd nu-s cu nimeni în odaie. Toate opriseră timpul în loc, ca să nu îmbătrînească, şi erau liniştite în aristocratica stare de inactivitate, căreia îi fuseseră destinate : o masă lungăreţ-ovală, 18 pe care atîrna greu, cu margini mari în lături, o faţă de-masă împletită, cu ochiuri rare şi cu canafurl roşii şi galbene la cele patru colţuri ; o şifonieră cu oglindă, o canapea verde cu spătar, pluşată, cu flori exotice, cîteva scaune lucioase în jurul mesei din mijloc, sau rînduite împrejur, cu spetezele rezemate de pereţi — şi, peste tot, pe etajere, pe oglindă — fotografii şi cărţi poştale ilustrate. Un miros amestecat, de fructe şi de ştrudel, dădea o atmosferă, totuşi, de odaie locuită. Ileana nu voi să facă lumină. Se temea de lumină, pentru gîndurile ei, pentru jena ei în faţa propriilor gînduri. Cînd trecu prin dreptul oglinzii cu etajeră, aşezată între cele două ferestre de la faţă, tresări speriata văzîndu-şi silueta în oglindă. Duse brusc mina deasupra inimii, ca s-o oprească puţin din galop, şi spuse numai pentru sine : „Vai, cum m-am speriat! Credeam că-i cineva.“ Nici de glasul ei emoţionat, cu o intonaţie falsă, bemo-lizată, nu se sperie mai puţin. De ce oare starea asta, şi ce căuta acolo ? ! , Nu putu să reziste indiferenţei gîndurilor şi se opri totuşi în dreptul oglinzii. Ileana din oglindă se întoarse şi ea cu faţa spre odaie şi se uită fix la exemplarul real. Cele două Ilene s-au contemplat tăcut şi îndelung. Privirile aţintite, care se înturnau fiecăreia înapoi, tăiate brusc de lama de sticlă a oglinzii, dădeau halucinaţii ca întotdeauna cînd le lipsesc mobilitatea variată, care singură ne integrează în viaţă. Ileana parcă nu se privise niciodată aşa de aproape. I se păru curios că omul nu se poate privi singur în realitate, aşa cum este, că omul nu-şi contemplă niciodată decît propria sa stafie, alcătuirea aceea ireală ş: ciudată, care-ţi mimează mişcările, fără iniţiativă, fără viaţă, ca un manechin. Şi pentru întîia oară îi veni în minte întrebarea : „oare 19 eu cum sînt ?...“ Şi-şi analiză cu atenţie şi curiozitate propriul ei chip rasfrînt în oglindă, palid, şi acum parcă mai îndepărtat, în semiobscuritatea odăii. Din fund, un căţel de postav, aşezat pe un scaun de lingă peretele din faţa oglinzii, privea şi el cu ochii de mărgele sticloase. Ileana se privi în faţă şi găsi că trebuie să-şi aşeze peste umeri cele două cozi castanii de păr, lungi pînă aproape de genunchi — amîndouă la fel de lungi ■— pentru a-i ţine în-tr-un echilibru perfect capul luminos. Se întoarse apoi la dreapta şi la stînga şi se asigură că nasul îi este mic şi în sus, că ochii i-s oblici şi mici, că atunci cînd rîde i se adîncesc, şi genele subţiază o crestătură îngustă ; şi Ileana zîmbi în-creţindu-şi fermecător obrazul în jurul ochilor. Nu se putea distinge bine ce culoare aveau în ziua aceea. Parcă unul era albastru şters, — cel stîng —, şi cel drept verde închis. Ce curios ! Asta nu se observase pînă acum. Se aplecă, să vadă mai bine. Şi pieptul ei simţi răcoarea sticlei, care-1 turti uşor ; fruntea se apropie şi ea, şi faţa Ilenei se desfi-gură, cu nasul, cu bărbia şi cu fruntea lipite de oglindă. Dar ochii, cei patru, s-au găsit aşa de aproape, cum nu mai fuseseră niciodată, şi Ileana văzu în ei expresia unui nebun şi se sperie. Se îndepărtă de oglindă, care o cuprinse atunci toată, cu talia ei plină, cu pieptul mare, cu corsajul prea strîns, astfel că bustul ei avea ceva din forma unei inimi. Şi cu o fluturare a capului îşi trecu iarăşi cozile pe spate. Şerpii castanii, împerecheaţi crispat şi pasionat, doi cîte doi, dispărură după umeri, într-o zvîrcolire iute, ca într-o bos-cărie. Respiraţia Ilenei aşezase pe oglindă un abur alburiu, o brumă abia bănuită, încît întreaga-i înfăţişare, văzută astfel, avea ceva neprecis şi pieildut, aidoma tulburării din sufletul ei. 20 4 Aristiţa o urmărise pe Ileana cu privirea, pînă ce o văzu păşind peste prispa din dos a casei şi dispărînd după colţ. Atunci tînguirea încetă. Atenţia i se fixă înăuntru într-un singur punct şi ochii, absenţi, se răsfrînseră şi ei parcă în interior. Era geloasă ? Ar fi voit să fie ea aleasa ? Să fie vorba de9pre ea ? Putea să se gîndească la toate acestea cînd cealaltă era sora ei ? Pentru cine vine duminică teologul Valeriu Darie ? Desigur pentru Ileana. Dar parcă nu se poate întâmpla şi altfel ?... Se uită la Catinca, lucrînd. Nimic din gînidurile acestea nu se transformase în cuvinte. Aproape nici nu-i treceau, prin minte. Erau numai dorinţe nebuloase, rătăciri de ale simţurilor, dar încolo nimic precis, nici o voinţă din care să se nască un gînd. Totul se petrecea într-un idînc sufletesc, în care nu pătrunde nici un control, de nici o natură. întrebările şi răspunsurile, cu nedumeriri şi acceptări, răsăreau înjă la suprafaţă, de îndată ce o dorinţă cerea mai multă viaţă. Neliniştile acestea nevroite se comprimau de o judecată, după care tot ceea ce se ridică din adîncimea fiinţei Arlstiţei era o nebunie,. Catinca lucra cu o aplicaţiune neobosită pentru ea, dar enervantă pentru Aristiţa, care o privea. Poate Catinca bănuise toate întrebările Aristiţei, dar, ca una ce copilărise cu cele două surori, soră şi ea, lăsată la o parte — cenuşăreasa casei — nu voia să se amestece. Aplicaţia ei atentă la nodurile pe care le făcea şi pe care, cu obişnuinţa ei, le-ar fi putut face şi cu ochii închişi, trăda, încăpăţînarea de a rămîne izolată. Ea de ce nu s-ar putea gîndi, la urma urmei că teologul ar putea s-o placă şi s-o aleagă pe dînsa ? E urîtă, o simte 21 bine. Pata roşie de la tîmpla şi ochiul stîng o desfigurează. Dar ea arc în schimb atîta suflet ! Dc cînd a auzit de sosirea lui, nu se gîndeşte decît la tot ce-ar fi capabilă să facă pentru el. Şi îşi simte inima plină de o duioşie maternă, şi .ar vrea să plîngă... Privirile insistente o înţepau, chinuind-o. De ce ţine s-o întrebe pe dînsa ; de ce vrea s-o umilească ? ! Pata de pe tîmplă i se înroşi brusc, deveni stacojie, ca atunci cînd o încearcă o mare emoţie sau o furie cu greu stăpînită. Ca şi cum ar fi continuat o discuţie părăsiţă numai cu un moment înainte, Aristiţa o întrebă, cercetătoare şi cu ochi aproape duşmănoşi : — Şi tu crezi tot aşa ?... Şi tu crezi că pentru Ileana vine ? !... Şi o privi fix, de parcă ar fi întrebat-o dacă nu a furat un semn al lui Hrişcă, oamenii au strigat de trei ori ura, şi s-au dus acasă liniştiţi. Nimeni n-a ştiut însă nici aţunci şi nici după aceea ce au cerut oamenii. Petiţia a rămas subt şervetul nedesfăcut al lui George, şi Hrişcă 4 a păstrat-o ca un document doveditor că ministrul a fost la el în casă. Cucoana Luiza reapăru şi pofti pe domnul ministru la masă : — Vă rog nu vă supăraţi şi ne scuzaţi, ştiţi dumneavoastră, la ţară, ca la ţară, nu vă putem oferi decît o masă ca într-un sat, cu ce se poate găsi... Ministrul, democrat în care mai trăiau reminiscenţe cl-factice de sarmale cu smîntînă, scuză totul, înţelegător ca orice zeu. Spre sfîrşittil mesei, învăţătorul Tudose avu curajul primitul discurs, după care au urmat altele, în care ministrul era sărbătorit, de parcă el s-ar fi născut şi botezat în ziua aceea, iar nu Decebal Hrişcă. 27 Copilul, deşi un Decebaâ, fusese de mult uitat în braţele moaşei, care a continuat să-l vegheze, pentru ca astfel să nu fie nici ea prea departe de un ministru adevărat. Dintre pelinci începu a scînci, schiţînd melodios o primă cerere cetăţenească, fără de înţeles, aceluiaşi puternic al zilei. Masa luă sfîrşit cu discursul de răspuns al ministrului. — Doamnelor şi Domnilor, trebuie să mulţumesc în primul rînd doamnei Hrişcă pentru ospitalitatea ce mi-a acordat şi pentru onoarea ce mi-a făcut încredinţîndu-mi conducerea spirituala a celui mai tlnăr din vlăstarele ei. Cucoana Luiza roşi de emoţie şi simţi deodată că pă-mîntul se surpă, că scaunul sub ea se scufundă mereu, şi în gînd îşi spuse cu satisfacţie „Are să crape Ungureanca!“ — Mulţumesc apoi, — continuă tirada cu trei reluări periodice de oratorică clasică, — dumneavoastră la toţi, pentru dragostea ce mi-aţi arătat şi care va fi pentru mine imbold în marea luptă ce ducem. Mulţumesc mai presus de toate lui Dumnezeu, — şi se îndreptă spre părintele Zăhă-rescu, parcă spre a-i încredinţa lui acest delicat mesaj, — pentru puterile ce mi-a dat, spre a putea duce cu bărbăţie toate nevoile pe care mi le încredinţaţi. Să trăiască Decebal, doamna Hrişcă, să trăiţi, domnilor, cu toţii... să trăiască Dumnezeu. Toată lumea de pe scaune, din picioare, de la uşi şi de la geamuri a aplaudat frenetic, în timp ce ministrul ciocnea paharul cu domnul Hrişcă, transportat. Numai părintelui Zălhărescu i se păru cam atee urarea de viaţă făcută lui Dumnezeu. Deşi bătrîn, părintele nu ştia că marii oameni politici dispun şi de Dumnezeu, cel mai neconstant şi mai guvernamental dintre factorii politici. Cînd domnul ministru, la despărţire, a dat mîna cu părintele Zăhărescu şi cu dascălul Petrache, mîna lui a întîr-ziat mai mult în mîinile lor, care, imediat s-au retras discret 28 în propriile lor buzunare, după ce socoteala tactilă apreciase exact suma. Limuzina a demarat tăcut, spre marea dezolare a copiilor care o înconjuraseră ca pe un monstru. S-a strigat iarăşi „ura“, cutremurător şi convins. Pe praful aripei dinainte a limuzinei s-a mai putut observa încă un timp, scris primitiv şi neregulat : „Costache a Măriucăi“. 7 Ileana ridică pînă sus storurile de pai la cele două geamuri de la odaia cea mare. Soarele mai cădea oblic şi copt pe pereţii de var. Odaia se lumină plin, din ceaţa semi-iobscură de pînă atunci. Contururile s-au precizat şi, dintr-un decor de vis şi de mister, lucrurile toate au căpătat realitatea bine cunoscută de ani şi ani, în care nici un obiect nu s-a clintit de la locul lui. Ileana începu să aşeze distrat perdelele, să clintească puţin scaunele, să tragă faţa de masă, să alinieze fotografiile : vărul ei în uniformă de ofiţer, grupul familiei la iarmarocul din Botoşani, de demult, fotografia surorii ei mai mari, Profiriţa, moartă la 16 ani. Ileana o luă în mină şi o privi ciudat. Semăna cu dînsa : aceiaşi ochi mici, care se încreţeau împrejur cînd rîdea, nasul 1'9 fel, şi bărbia cu un mic punct în mijloc. Şi cu toate acestea ce stranie i se părea Ilenei! Parcă o privea din altă lume, parcă o chema, parcă o întreba. Bluza Profiriţei mai este şi acum în sipetul cel mare din pod. Era singurul lucru care mai mărturisea existenţa ei. Ileana se gîndi că fotografia asta seamănă cu ea cînd era ţînăra de tot, cînd era de patrusprezece ani. Cit e de mult de-atunci ! Vreme fără nimic neaşteptat, cu zile la fel, cu ani la fel, nedespărţiţi între ei cu nimic, ca şi cum numai 29 viaţa ei nu era împărţită în ani ca a tuturor oamenilor : un drum printre ziduri, fără privelişti, fără urcuşuri şi fără coborîşuri. Sufletul Ilenei, născut pentru melancolii tăcute şi închise, se înnegura mai mult, şi o covîrşi o puternică dorinţă de-a se sacrifica şi de-a se umili. De ce n-a murit ea în locul Profiriţei ? Profiriţa era aşa de plină de viaţă, aşa de zglobie. Deşi cea mai mare dintre ele, era cel mai copil. De ce oare mor mai repede oamenii care au rămas mai copii în viaţă ? ! în seara aceea, de altfel ca toate din viaţa ei, i se păru totuşi că se întîmplă ceva grav cu ea, cu tot ce va fi. Avea un presentiment greu. Avea conştiinţa că aitunci, tainic, fără voia şi fără ştiinţa nimănui, destinul ei ia o hotărîre. încotro ? O nelinişte fără motiv o agita... pe dînsa, care de obicei era calmă, liniştită, sigură şi mulţumită cu ea, fiindcă nu avea nimic, nu ciirea nimic şi accepta totul. Trecu şi acum, din nou, prin faţa oglinzii, dar nu se mai văzu, ca şi cum oglinda ar fi devenit opacă. Subconştientul şi starea ei de sensibilitate erau impermeabile realităţilor ; se născuse parcă un nou simţ pentru stafiile lucrurilor. Ileana îşi contemplase ca pe o realitate mai adevărată făptura vaporoasă din obscuritate, acea apariţie de coşmar, acea venire din neant, acea fluiditate de nebuloasă, şi era incapabilă să-şi vadă aoum, clară şi adevărată, în plină lumină, toată făptura ei împlinită. Din ce moment o fi sălăşluit oare în pieptul ei de femeie, acum matură, destinul naşterii de mai tîrziu a lui Andrei, şi tragedia care a urmat! Poate din clipa naşterii ei, poate în ceasul acela destinul aruncase zarul lui fatal. Nu avusese pînă acum nici o presimţire aşa de acută. Numai viaţa şi sufletul ei veşnic liniştit«, gata să primească orice, cu aceeaşi supunere fără tresărire, erau o indicaţie a 30 unui destin, de la care nu se putea sustrage şi pentru care astfel se pregătise. Numai acum avu o judecată mai revoltată. De ce nu fusese dată la şcoală ? De ce tocmai ea rămăsese să înlocuiască pe mama ei moartă, pe cînd — avea numai zece ani ? Nu avu însă puterea unei răfuieli cu destinul ei şi nici nu vroia să o facă. Era numai un bilanţ scurt, o privire în urmă, venită, nu ştia de ce, tocmai în seara aceea. Ar fi vrut să plîngă, dar plînsul era prea puţin pentru ceea ce simţea ea. Mai degrabă o satisfăcea această înduioşare de ea însăşi, ca şi o satisfacţie mistică şi superior religioasă. Ileana avea voluptatea de a fi victimă ; avea voluptatea suferinţei ei fără relief — modestă şi nemărturisită. îşi aiduse aminte deodată de cele întâmplate în grădină, sub peri, şi porni hotărîtă s-o sărute pe Aristiţa. De la prispă, urmă pe firul de aţă care i se prinsese de pantofi, pînă la locul unde stătuse. Dar acolo nu găsi decît ghemurile, lucrul, andrelele, răvăşite prin iarbă şi părăsite. în seara aceea, la marginea satului, deshămară, de la căruţele înalte, catîrii obosiţi, o droaie de ţigafti. 8 Aristiţa intră grăbită în odaie şi închise uşa. Se temea de prezenţa Ilenei. Nu-şi închipuia ce se putea întîmpla cînd va vedea-o. Nu se hotărîse încă ce atitudine să ia şi ce cuvinte să-i spuie. Ea nu-şi dădea seama că asta se decide într-o secundă, sub imbolduri pe care nu le poţi controla, nici stă-pîni. Se trînti pe patul ei, cu mînie, ca şi cum s-ar fi arunca1; de la o mare înălţime într-o apă adîncă. înfundă capul în 31 pernă, şi perna îi mulă, moale, chipul încordat. îşi trecu mîinlle prin părul creţ şi înfoiat, zburlindu-1 mai tare şi res-firîndu-l. Toate mişcările ei erau dezordonate, mecanice şi bruşte. Nu ştia ce anume trebuie să facă. Toate raţionamentele care pînă acum potoleau răzmeriţa ei interioară au dispărut cu laşitate şi domina, liber şi nestînjenit, instinctul ei de femeie, egoist, barbar, fără nici o jenă. Căuta cuvintele tari, căuta să provoace situaţia care să le justifice, cerceta trecutul cu această aprigă pornire şi iscodea ofense pe care le-a trecut cu vederea, o serie întreagă de jigniri, pînă atunci adormite şi anonime. Ea a fost totdeauna cea de-a doua la toate : la o vizită, la biserică, la ceea ce trebuie cumpărat de îmbrăcăminte. Ea a fost totdeauna ceva inutil, care ar fi putut foarte bine să nu se nască şi să nu existe. Totul făcea şi hotăra Ileana. Mai ales i se părea acum enervant, calmul ei egal, resemnarea aceea de victimă şireată. Uff! Cum nu şi-a dat seama pînă acum. Niciodată nici o contrariere ; totdeauna de acord în aparenţă, în vorbe, şi totdeauna voluntară în fapt — toate în casă s-au făcut aşa cum a vroit ea. „Şi tata, şi tata e de partea ei“, şopti în pernă Aris-tiţa. Gîndul acesta nu mai putea încăpea peste celelalte. Constatarea aceasta accentua izolarea Aristiţei, situaţia ei de fată neglijată, uitată în toate preocupările preoţeşti ale părintelui Pavel. Răsuflarea ei şi cuvintele acestea însemnau o supapă de uşurare, pentru ceva care nu se putea stăpîni. Aristiţa uita că ea fusese dată la şcoală şi Ileana nu ; că Ileana făcea totul, cu un aer de sclavă supusă, de dimineaţa şi pînă seara ; că Ileana avea toate grijile, ţinea toate cheile şi toate socotelile, că ea era bucătăreasa, fata în casă, menajera ; că nici Catinca nu făcea nimic fără cu-vîntul şi supravegherea obositoare a Ilenei. 32 Aristiţa uitase că ea se aşuca numai uneori de o treabă, cu un diletantism stîngaci de fată de pension, că umbla în fiecare zi îmbrăcată ca de sărbătoare, cu părul ei creţ, val vîrtej, că era un fel de musafir veşnic alintat, care asistă la toate cu bunăvoinţă şi ochi atenţi de observator critic sau contemplativ. Mijlocul ei subţire îi uşura o eleganţă mai evidentă şi mai urbană, şi în realitate ea era cea mai bine îmbrăcată. Orice punea pe ea îi venea bine, avea farmec, era aşa cum trebuie să fie. Din cauză că avea timp liber, avea şi putinţa să-şi aranjeze totul mai cu grijă, să fie mai curată. Aristiţa uitase toate acestea şi, într-un acces de furie necugetată, într-o izbucnire din interior, apucă cu dinţii perna şi scutură din cap, ca un cîine rău, care vrea să fupă tot ce apucă în gură, — şi bătu patul moale cu gleznele, ridicînd picioarele de la genunchi şi bătînd cu ele în saltea, cu un aer de copil stîngaci şi obraznic, dar nu lipsit de farmec. Obosită de încordare, Aristiţa adormi, cu un braţ subt trup, cu celălalt aruncat spre perete. Tresări însă repede dintr-un vis urît : ea era deasupra lianei, pe care o strîngea de gît cu amîndouă mîinile, înde-sîndu-se peste ea cu tot trupul, în răstimpuri, cu îndărătnicie, pînă ce văzu ochii verzi ai Ilenei plîngînd. Valeriu Darie o surprinse şi îşi acoperi faţa întorcîndu-se cu spatele. Atunci Ileana bătu în uşă. — Aristiţo, aici eşti ? Şi cînd îi deschise uşa, Ileana o apucă în braţe, caldă, fierbinte de somn, o sărută lung şi rămase tăcută, cu capul răzemat pe umărul ei delicat. Era încă ameţită de somn, în-spăimîntată de vis, nedumerită de realitatea care-i schimba iarăşi, dintr-o dată, sufletul, gîndurile şi planurile. Totuşi Aristiţa nu a vroit să înţeleagă semnificaţia gestului, nici adînca bunătate a Ilenei, şi rămase cu buzele strînse de parcă Ileana nu ar fi sărutat-o, ci ar fi muşcat-o 33 de gît. Cu cît îşi revenea din somn, cu atît buzele i se sub-ţiau iarăşi, strînse cu putere, tari şi răutăcioase. Peste două zile, duminică, trebuia să vie Vaieriu Darie. în noaptea aceea surorile s-au culcat cu faţa la perete fără să-şi vorbească. Luminarea a stins-o tot Ileana, care, fără nici o vină, se simţea totuşi vinovată. Şi adormi cu satisfacţia că suferă pentru nimic. Cînd se trezi, o singură dată, noaptea, văzu prin semi-obscuritatea din odaie părul creţ al Aristiţei scuturînldu-se, — şi nu putu suporta ideea că plînge. Dar ce-ar fi putut face ? 9 Calul alb al părintelui Zăhărescu mergea la pas pe drumul îngust dintre ogoare. Avea capul aplecat şi coama căzută peste ochi, ca şi cum dl însuşi ar fi fost frămîntat de gînduri interioare. Drumul mergea drept: două cărări bătătorite de roţi, înguste şi prăfuite, — şi prin mijlocul lor o fâşie verde de troscot. Astea erau şinele trăsuricăi. Trăsura mergea singură drept, de aceea părintele şi lăsase hăţurile slobode bălăbănind peste fundătoarea dinainte, iar vîrful biciului, pus în toc ca un băţ de steag, se clătina şi el, şerpuind liber, cînd la dreapta cînd la stînga. Era ceasul de seară, liniştit şi misterios, în care toate plantele şi toate vietăţile de pe cîmp parcă se pregătesc de o rugăciune, şi aşteaptă. , Părintele Zălhărescu stătea cu bustul puţin aplecat înainte, cu braţele răzemate pe genunchi, cu capul în jos, fără să vadă nimic. în mersul trăsuricăi, chiar capul lui şi tot trupul se clătinau, ca şi cum ar fi vroit să se aşeze mai bine şi nu-şi găseau loc. Dascălul Petrache sta tot ferit de trupul 34 părintelui şi privea în lături la ogoarele care se învîrteau încet, cu cît înainta trăsurica. Pe deasupra porumburilor, prinşi în spicul înalt şi acum uscat, se ţeseau funigei, liniştiţi în acest ceas de mare tăcere şi pace. Călătorii nu erau grăbiţi, iar calul cunoştea drumul şi mergea singur. Prin gîndul părintelui Zăhărescu treceau scene din viaţa lui de odinioară, grijile de azi, moartea preotesei, chipul Ilenei, scrisoarea teologului Valeriu Darie, casa lui, şi, ca o concluzie la toate, oftă adînc. Citise în gazete despre ministrul acesta, Sever ; îi văzuse de multe ori fotografia publicată... Oare se ţine de cuvînt ? — Petrache, cum ţi s-a părut ministrul ? — Mare om, părinte ; mare om. A vorbit ca un evanghelist. — Da, filozof, adăugă părintele Zăhărescu. N-am înţeles eu bine ce a vrut să spuie cînid a sfîrşit discursul cu „Trăiască Dumnezeu“, dar e mare filozofie aici şi mare putere de om... Petrache, l-ai mai văzut pînă acum ? Ai mai auzit de el ? — Nu, n-am auzit, părinte. Ştiu numai că am văzut scris prin gazete ; că ar fi furat fondurile secrete de la minister şi ar fi primit zece milioane de lei, pentru ca să dea unuia o comandă de bocanci pentru sergenţii de stradă din toată ţara. Asta, dar altceva n-am auzit. — Nu se poate, nu se poate. Astea-s calomnii. L-am văzut eu; trebuie să fie om cumsecade şi de samă şi de aceea are duşmani. Duşmanii lui trebuie să fi spus infamiile celea. Eu unul nu le cred. Părintele Zăhărescu, mai ales, nu vroia să le creadă. Socotelile lui nu-i dădeau voie să le creadă. încrederea lui era o încurajare, de care avea nevoie, pentru a nu se dă-rîina tot ce gîndise el şi tot ce pusese la cale cît stătuse cu ochii în fundul trăsuricăi. Dar îndoiala adusă de informa- 35 ţiile dascălului Petrache nu-i dădu pace, şi după un răstimp de tăcere, izbucni într-un „Hm !“ apăsat, urmat de o scutu-rătură de cap, care putea să însemne orice. — Ascultă, Petrache, dumneata ai fost vreodată la Be-reşti ? — Nu ! — Nici n-ai cunoscut vreun om de pe-acolo ? — Nu părinte... Părintele smuci din hăţuri, şi calul porni la trap. Au intrat în sat o dată cu înserarea. Peste copaci plutea parcă o ceaţă subţire sau un fum rar. Bucătăriile de vară din ogrăzi 'lăsau în coloane drepte fumul, care se destrăma apoi. Pe la porţi mugeau vacile întoarse de la păscut. De la fîn-tîna de lîngă poartă, o femeie ieşi în calea părintelui cu două căldări pline cu apă. Umerii ei erau lăsaţi în jos sub greutate, şi paşii erau apăsaţi şi grei. Femeia plecă înainte capul şi silabisi în faţa trăsuricăi : — Sărut mîna părinte. Părintele Zăhărescu dădu din cap distrat, iar în gînd găsi întîmplarea aceasta drept o bună prevestire. 10 Cele cinci căruţe de ţigani aşezaseră şatrele pe imaş, între grădina şcoalei şi cimitirul vechi. Corturile erau ridicate neregulat, cu fundurile căzînd peste căruţele încrestite şi cu roţi înalte ; cu deschizătura înspre drum. Catîrii se adunaseră în şanţul drumului, pe unde era buruianul mare, spini şi scai. împrejur, cîţiva porci din sat. Dintr-o gaură săpată în pămînt, fumul umple toată şatra, iese prin crăpături, bătut de vînt, prin deschizătura triunghiu- 36 Iară din faţă, de parcă toată pînza ar fi ars mocnit înainte de a izbucni flacăra. Dancii goi, unii din ei numai cu clteva pelinci în zdrenţe, şedeau lîngă drum şi pînideau trecătorii. între timp, se fugăreau unul pe altul şi se băteau. O ţigancă bătrînă, cu un profil de Wagner, apucă traista mare, care atîrna cu baierile prinse în leuca din spate a că-ruţii, şi porni spre sat. Făcu numai cîţiva paşi, se opri pe loc, se bătu cu mîna peste broboada roşie pusă pe cap şi strigă spre şatră : — Teiu, mă Teiule, bă, dă-mi ghiocul din ladă, haide, mai fuguţa. Cum se poate să-l fi uitat. Aoleu, n-are să fie bine, n-are să fie bine, n-are să fie bine... în duminica aceea, era încă dimineaţă cînd ţiganca Rada intră încetişor, ca la furat, pe portiţa de la ograda preotului Zăhărescu. Cleampa sări ţăcănind pe clenciul de fier din stîlp, portiţa scîrţîi strident, şi cleampa iar căzu ţăcănind. între timp Rada se strecură înăuntru şi rămase o clipă pe loc, strategic, să studieze situaţia, să vadă bine unde-i casa, unde-i cuhnea, unde duc cărările, care cărare-i mai bătută. Şi apoi, apucă sigur spre bucătărie. Rada, ca toate ţl-găncile, avea mersul legănat la dreapta şi la stînga, ceea ce făcea ca fustele ei roşii, murdare şi creţe să se zbată, cînd la dreapta, cînd la stînga, peste călcîiul gol, într-un ritm de pendul. Traista goală cu dungi roşii şi albastre de-a curmezişul, cu baiera pusă pe umărul stîng, atîrna alături de trup, aproape de genunchi, parodiind şi ea ritmul scuturat al fustelor. Bluza murdară, cu flori care de-abia se mai cunoşteau de lip, sudoare şi fum, atîrna peste mijloc. Talpa şi călcîiul îşi lăsau „amprenta" pe colbul cărării. în ogradă, ca şi sub cer, pe întreg pămîntul parcă, era o linişte mare. Părintele Zăhărescu era la slujbă. Aristiţa, gătită, plecase şi ea la biserică, nu din evlavie, dar ca să nu rămîie acasă cu Ileana ; moş Haralamb era în sat. Catinca 37 grijea odăile. Ileana singură era la bucătărie. Tocmai mătura săliţa care da afară, cînd ţiganca apăru în prag. •— Nu mă mătura, duducă, nu mătura norocul, mînca-ţi-ar baba ochii, că sînt ca mura şi babii îi plac murele, ca la urşi. Ptiu ! duducuţă, că mîndră şi bună la suflet te mai făcu Dumnezeu, că de asta ai crescut aşa sprincenată şi oacheşă ; ptiu, să nu te deoache duşmancele, că nu ai multe, dar ai una care ţi-i pre-aproape şi care te urmăreşte cu gînd rău, ca şarpele care pîndeşte Ia drum, pe unde treci, pe unde te întorci, zău, na, duducuţă. Vin la baba să-ţi ghicească., să ştii ce-a fost, ce are să fie, cine te iubeşte şl cine te urăşte, cine are să te îndrăgească ; uite, colo, duducuţă, se arată de la drum un om spînatic şi înalt, cu ochi ca de vultur, care te adulmecă şi care o să-ţi fie partea, uite, uite, duducuţă ce spune aici... Baba vorbea repede, apăsînd fiecare silabă, şi cu mina stingă scotoci ghiocul în fundul traistei şi-l luă în palmă. Pune, duducuţă, cinci lei, numai cinci lei aici, în ghiocul babei, şi am să-ţi spun tot, că baba vede înainte în vreme şi citeşte ca şi în sufletul omului, şi le află toate, şi le spune toate ; da, da, se arată cineva, care cade de la drum... pune, duducuţă, cinci lei aici, în ghiocul babei. Ileana, obosită de nesomn, de treabă, de griji, de necunoscut, tulburată pentru întîia oară din liniştea ei, se uita aiurită şi speriată. Nu credea în nimic, nu vroia nimic, nici nu vroia să aştepte nimic, şi deodată ţiganca aceasta o pune în faţa propriului ei necunoscut; ochii ei îi străbat prin gînduri şi prin suflet; e ca în faţa unei oglinzi în care se vede tot, prin haină şi prin trup, care desface tot, de care nu poţi scăpa. Cine a adus ţiganca aceasta în ograda ei, în faţa ei ? ! Şi parc-ar fi fost surprinsă făcînd ceva neîngăduit; aşa fu de zăpăcită şi de pierdută. Obrajii i s-au înroşit, ca în 38 faţa unui judecător trimis din cer sau din iad şi, deşi nu avea nimic de ascuns, îi veni să-şi acopere faţa, să puie mîinile pe ochi şi pe obraz şi să fugă. Vorbele ţigăncii erau măgulitoare şi fără şir, dar surprinse ceva din viaţa ei, din gîndurile ei. Va veni cineva pe drum, care va fi partea ei ! De unde ştie asta ? De unde au venit glasurile necunoscutului care vede în viitor şi care i-au şoptit tăcut tot ceea ce gîndea ea, Ileana popei Zăhă-rescu din Mîndreşti ? Frînturile acestea de adevăr, de realităţi întîmplate şi prezente, o făcură să aibă încredere în ţigancă, în tainicele ei raporturi cu cele supranaturale. Toate acestea i-au trecut prin gînd repede, ca un ecou dinăuntru, amestecat cu vorbele cîntate ale ţigăncii, care nu a contenit deloc. Gîndurile năşteau din cuvinte fără înţeles, din armonia lor, din refrenul ţigăncii „duducuţă, lasă baba să-ţi ghicească“ şi „pune aici cinci lei şi-ţi ghiceşte baba“. Toată vorbăria aceasta muzicală, cu îmbierea ei calldă şi ameţitoare, avea ceva din ritualul fără rost, totdeauna muzical, al vrăjilor cele care nu se înţeleg de nimeni. Capul Ilenei începu să cedeze ; melodia o cuprinse în misterele ei, raţiunea dispăru, născură speranţe, nădejdi, idealuri care se vroiau realizate, bănuite măcar, întrevăzute, aşa, ca silueta Ilenei în oglindă, alaltăieri cînd era întuneric în odaia cea mare. Cînd dădu să iasă afară din săliţă, o cloşcă cu pui tîrzii venea la mîncare cloncănind, înconjurată de puicuţe şi co-coşei în miniatură. Ileana, ca prin vis, ca un somnambul, luă o mînă de crupe din sacul de după uşă şi-o aruncă afară, şi droaia de pui se strînse grămadă, ciripind. Ileana fugi în casa mare, să aducă cinci lei. 39 Cu atîta cumpără misterele lumii, care nu-şi poate vedea vremea înainte ; cu atîta putea să se uite la viaţa ei care vine, tremurînd ca într-o albie de pîrău curgător. Deschise saltarul din faţă, de la măsuţa de lîngă patul ei, scoase o cutie pe care era scris deasupra „Tutun Regal“, şi de acolo luă cinci lei. Erau bani făcuţi dimtr-un metal din care trebuia să se topească cheia fermecată cu care se deschid porţile necunoscutului şi intri în viitor ca într-o grădină, în care te vezi pretutindeni pe tine, ca şi cum tu însuţi nu ai existat, ci există cea pe care o vezi ; şi te uiţi Ia tine, aievea, cum trăieşti, cum te mişti, cu alţi oameni împrejur, pe care încă nu-i cunoşti ; te vezi mireasă şi mamă, şi rîzînd şi plîmgînd, cu cît mergi mai departe în grădină, pentru ca în celălalt capăt al grădinii să te vezi moartă, la nouăzeci şi cinci de ani, cu un mormînt înflorit ca un strat al lui Dumnezeu. Ileana strânse tare banii în mînă, se uită grăbit în oglindă, să se vaidă cum va fi ea prin grădina care va să vie, îşi aşeză puţintel părul şi fugi afară. Ţiganca se aşezase pe prag şi se uita cu jind şi cu melancolie la cocoşeii care acum se bateau, doi cîte doi, în faţa ei. Ileana închise uşa de la săliţă, cu cheia, luă ţiganca de mînă şi o duse pe prispa din dosuii casei mari, în grădină. Acolo era umbră, răcoare şi linişte. Frunzele copacilor şi crenguţele lor îşi jucau umbrele pe peretele de var de din-dos, de parcă cineva ar fi mişcat pe el o dantelă fină, cu ochiuri rotunde, albe şi neregulate. Ileana şi ţiganca se aşezară oblic pe prispă, faţă în faţă. Rada ţinea ghiocul în palma stingă, strînsă ca un alt ghioc, mai mare şi negru, ca o crustă de vietate necunoscută, cu ghiare şi carapace. Ghiocul era mic numai cît un ou. Pe fundul care sta în palmă era vînăt închis, iar înspre deschizătură se înălbea, 40 pîna ce ajungea ca fildeşul. Pete rari, vinete, rotunde, ca nişte stropi, dădeau un aspect veninos de piele de şarpe împietrită. Ţiganca culegea şi arunca în răstimpuri, cu pauze foarte scurte, ca o răsuflare, adevărurile viitoare din gura ghiocului cu crestătura zimţată ca un rînjet crispat de mort. Sînt unii bătrîni care au gura astfel, parcă cusută, cu creţuri verticale deasupra şi dedesubt. Ghiocul era lucitor şi curat. Rada avea ceva din tipul şi din atitudinea unei vrăji- toare. Acum, cînd văzuse cei cinci lei în palma Ilenei, eliberată de preocupările financiare, luă o pcză severă de Pitie inspirată. Ochii erau pe jumătate închişi; numai din cînd în cînd îi deschidea larg şi mari asupra Ilenei, pentru a-şi hipnotiza pînă la complectă pasivitate acest mediu docil şi ameţit. — Duducuţă dragă, ai o scîrbă mare, ai aşa ca o greaţă îa suflet şi parcă te bate un vînt. Şi-ţi este silă, şi ţi-i de-a scăparea. Asta nu-i pentru sufletul matale, duducuţă, că-i plapînd ca un copilaş. Dar din seîrba asta are; să iasă bucurie mare, de la un drum ; este, uită-te, cum ţi-am spus, un om spînatic şi înalt, care s-apropie şi care ţi-i partea. Ileana aplecă şi ea capul să se uite în ghioc prin crăpătura misterioasă cu dinţi, dar înăuntru era întuneric şi se vedeau numai cîteva vine roşietice. Ar fi vroit să puie urechea pe scoica aceasta cu blesteme şi daruri, să asculte vuietul pe careŢl poartă, ca un vaier al deşertului din lume. Ar fi vroit să doarmă cu ea pe pernă, să aibă mereu în urechi urletul acela difuz, cu reminiscenţe marine, ca o chemare la o călătorie a sufletului prin alte lumi. Dar dacă ghiocul acesta e o jucărie şi o înşelăciune ? Dar glasul Radei alungă îndoiala, cu preciziuni tot mai uluitoare : 41 — Ai o scîrbă, duducuţă, şi ai o duşmancă, ciufulită şi slabă ; o duşmancă în casă, care vine în casă, care ţi-i de-a-proape şi de care nu te poţi păzi singură, dar de care o să te apere Dumnezeu şi diavolul... Iacă, să vezi, cum au să se desfacă duşmanii. Rada desfăcu din mîneca largă a cămeşii un fir de aţă. rupse două bucăţele şi una o întinse Ilenei. — Fă trei noduri, duducuţă, şi gîndeşte-te la duşmancă, şi le leagă bine. Ileana cu abilitate de croitoreasă strînse trei noduri unul peste altul. De data asta totul i se păru o mistificare. Credinţa ei într-un mister care poartă destinele oamenilor, mai dinainte hotărîte, scăzu. — Să vadă baba dacă ai înnodat bine. Rada cocoloşi în palmă capătul de aţă, apoi îl puse în mina Ilenei, bolborosi ceva, bătîndu-se peste cap, peste gură şi peste pumnul strîns aii Ilenei, şi spuse inspirat şi obosit : — Desfă mîna duducuţă, şi întinde aţa. Aţa nu mai avea nici un nod. Sînt oare puteri supraomeneşti ? Trebuie să fie o şărla-tănie, o înşelăciune. Dar totuşi, dacă nu în ceea ce faice, dar în ceea ce spune, ţiganca Raida sugera viitorul, îl hipnotiza, îi ordona, îl făcea să fie altfel, să fie aşa cum îl imagina ea. Rada alcătuia o viaţă, un roman, cu datele pe care le avea, cu bătaia inimii Ilenei care se vedea prin pieptul plin, cu ochii ei naivi, cu tulburarea ei de aşteptare şi cu tot ceea ce vremea aduce în viaţa unei fete, cu visuri mărunte, limitate, cu idealuri modeste, în care viaţa, oricum, este |nai mult sau mai puţin orînduită. — Duducuţă, omul acela slab şi înalt ţi-i partea, dar fericită cu el n-ai să fii. Uite, se vede aici întunecat; şi baba arătă cu degetul spre crestăturile cu rînjet osificat. Şi ai să faci un copil, duducuţă. Şi are să fie frumos, aşa cum eşti mata, duducuţă. Dar n-ai să ai parte să-l vezi crescut, 42 zburătăcit. Iaca, aici drumul, calea matale se mîntuie ; iacă, se înfundă acolo dedesubt, în întuneric. Poate soarta Ilenei era în jocul de umbră şi lumină din dosul casei, de pe prispa din dos. De ce a adus-o pe ţigancă acolo ? Ca să n-o vaidă nimeni. Dar putea s-o ducă şi în altă parte, pe bancă, sub peri. Acesta era destinul. Intîmplarea aceasta mică, fără însemnătate, inconştientă, căreia nimeni nu i-a dat nici o importanţă, acesta este destinul Ilenei. ■— Şi are să fie pe urmă, duducuţă, o moarte năprasnică. Nu se poate vedea bine cine are să moară aşa năprasnic, dar întîi o sa fie unul. Iată două gămălii negre, care se scufundă dintr-o dată în întuneric. Duducuţă, de ce mi-am uitat ghiocul azi dimineaţă ! Ileana îşi simţi ochii umezi, grei, ca dinăuntrul lor, ca şi cum pupilele începeau să-i cadă ca un bob de rouă de pe o creangă. începu să se uite la ţigancă cu deamănuntul, ca să nu mai audă ce spune. Văzu o faţă zbîrcită, cu încreţituri, cu brazde adînci, cu colţurile buzelor atîrnînd. Era parcă o viziune de iad. Ce i-a făcut ea ţigăncii acesteia ? Dar ţiganca putea să mintă ; ar fi schimbat ceva dacă ar fi minţit ? Cozile de păr sărăcăcioase atîrnău din capul ţigăncii, de subt broboada roşie cu flori, peste umerii cămeşii murdare ; în cozi, la gît, salbe de bani de argint cu chipuri şterse, cu inscripţii străine, cu capete în relief, numai pe jumătate vizibile... Toate jucau în ochii şi în capul Ilenei, parcă între ea şi între ţigancă ar fi curs o apă limpede, prin care se vedea totul, dar care mişca chipurile, ameţitor, pînă la halucinaţie. Cum ar fi vroit ca totul să fie numai un vis ! Să nu fi venit ţiganca cu adevărat, să fi fost numai o închipuire !... Ileana avu un regret sfîşietor. Cine a îndemnat-o să se lase dusă de ţigancă ? Altfel n-ar fi fost nimic. Ar fi pregătit mîncarea, poate cîntînd, 43 în orice caz visînd, sperînd că se va termina cu bine. Nu mai era mult pînă ce lucrurile trebuiau să se limpezească. Dar dacă nu ar fi cedat şi ar fi alungat ţiganca, s-ar fî schimbat cu asta ceva din ceea ce fusese hotărît de puterile nevăzute ? I-ar fi fost soarta altfel ? Poate nu, dar nu ar fi ştiut-o. Ileana simţi, primitiv şi misterios, simplu şi profund, că fericirea omului nu poate fi decît în neştiinţa lui, decît în inconştienţa lui şi în ignoranţă. Dacă oamenii şi-ar şti mai dinainte viitorul şi destinul, nici unul nu s-ar putea păzi de el, dar toţi l-ar precipita, l-ar determina mai curînd, cu o diabolică şi sinistră nerăbdare. Ileana silabisi pe o monedă ştearsă, din literele chirilice, ca-n cărţile de rugăciuni ale părintelui Pavel : E c a t e- r i n a II. Efigia ei nu se mai cunoştea ; era numai ca o ceaţă subţire în mijloc. Ochii erau şterşi cu desăvîrşire. Se mai distingea puţin bărbia... dedesubt 17... iarăşi şters. „Alt destin“, îşi şopti Ileana. m Banii din cozi şi din salba de la gît începură să joace, să se încalece, să sune tare, tot mai tare, să curgă unul peste altul într-o cascadă, să se învîrtă, să se uite la Ileana cu ochi de metal, mari, tot mai mari ; să sune, să sune, să curgă, să sune... Şi Ileana simţi o ameţeală stranie, ca un leşin. 11 Catinca ţipa spre poartă cît o ţinea gura : — Ard-o focu de zgripţuroaică. Mînca-o-ar viermii, talpa iadului s-o mănînce. Puri, vrăjitoarea naibii. Blestemele Catincăi se amestecau cu lătratul îndărătnic şi apăsat al lui Hoţu, care se mai repezea în poartă şi alerga de-a lungul gardului, pînă la colţul dinspre fîntînă. 44 •— Mînca-o-ar ciorile s-o mănînce, spurcăciunea dracului. Moş Haralamb era în mijlocul drumului şi transmitea mai departe, cu voce groasă, aceleaşi blesteme, şi, din cînd în cînd, se pleca, lua un bulgăr şi arunca după ţigancă. S-auzeau înainte alţi cîini furioşi, lătrînd la poartă. Se născuse în tot satul o hărmălaie mare, de parcă ar fi intrat lup în sat. Baba Rada călca repede în călcîie, de duduia pămîntul ; se uita chiorîş în urmă, din cînd în cînd, şi arunca şi ea blesteme, bodogănite încet. în mîna ei neagră i se păru că ghiocul îşi strînse, pentru o bucată de vreme, gura zimţată. Ileana era întinsă pe iarbă. în gură mesteca un gust străin. Ceva uscat şi înecăcios. A clipit des din ochi, şi de multe cxri, pînă ce a început să se dezmeticească. Cîteva minute 1 se păru că cerul vine peste ea ca o lespede, că o apasă pe piept. Apoi cerul, acelaşi, s-a ridicat sus, grozav de sus, ameţitor, că-i făcea rău să se uite la el. Nouraşi mici albi se destrămau leneş la înălţimi uimitoare, şi pe deasupra, mai sus, un albastru dens rămînea liniştit. Pe unde se intră oare dincolo ? Mult timp nu făcu nici o mişcare. Ileana era încă hipnotizată de cer. Parcă nu văzuse cerul niciodată. Chiar nici nu-1 văzuse astfel niciodată. Ea se simţea mult mai jos, jos de tot, într-o fîntînă, într-o prăpastie, într-un adine mare, pentru că cerul era aşa de înalt. Ileana se simţi mică, trăind numai prin ochi, răsuflînd parcă prin ei. Niciodată nu stătuse aşa, faţă în faţă cu acest misterios nemărginit. Mişcarea nouraşiior pe sus, destrămarea lor, mobilitatea aceea fantasmagorică de sus, îi dădeau o impresie de curgere, de învîrtire, îneît se simţi iarăşi ameţind, slabă, că-zînd acum dincolo de pămînt, în adîncul lui... şi închise iarăşi ochii. 45 Alături, Catinca se uita la ea înspăimântată, neputincioasă, incapabilă să ştie ce să facă. Buzele îi tremurau, mişcate uşor şi mut, într-o rugăciune, pe care o credea salvatoare, menită să alunge diavolul şi vrăjile lăsate de ţigancă în trupul năpăstuit al Ilenei. Pata de pe tîmpla stingă se înălbise ca niciodată. Ileana privi broderiile de umbre de pe peretele casei, apoi aplecă obrazul pe iarbă şi privi aproape de pămînt, în grădină. Copacii erau înalţi şi coroanele erau tocmai sus. Toţi se întindeau în sus şi îşi încăiecau crenguţele, ca o plasă deasupra ierbii. Cine vrea să-i ţese trupul ei dedesubt ? Catinca se aplecă mai aproape, îngrozită. Ileana vroi să se gîndească singură, cu ochii închişi, la ce s-a întîmplat. Ar fi vroit să ştie numai că a dormit, ca a visat. Doar era culcată. Capul îi era greu cînd vroi să-l ridice. Poate doarme şi acum. Poate acum visează că mai trăieşte, cînd de fapt o fi murit demult. Poate aşa se continuă viaţa morţilor, în această îndoială, in această uitare, în care amintirile vin şterse, în care mişcările nu se mai fac, pentru că sînt prea grele şi duc la înţepenirea aceea veşnică, în care tot trupul, din cauza asta, devine inutil şi se pierde, şi se desface. Ce bine ar fi să se regăsească aşa cum a fost mai înainte, să înceapă a trăi, a lucra, cu speranţe, cu visuri, cu idealuri, cu o lume fermecată a ei. — Doamne ! exclamă Ileana, abia şoptit. Simţea că a fost ceva inevitabil, ceva care nu se mai poate înlătura, ceva mic, neînsemnat, dar de unde totul începe să fie altfel. Aşa-i cu toate nenorocirile mari. Ileana îşi aduse mîna dreaptă pe piept, şi cînd desfăcu degetele îi căzu în sin firul de aţă dat de ţigancă, fără cele trei noduri. 46 12 Părintelui Pavel nu i-a spus nimeni, nimic. Ileana a lipsit de la masă. Catinca i-a explicat pentru ce i-a venit rău. Părintele Pavel explică totul prin emoţia aşteptării. Ştia că ea a fost totdeauna o fire plăpîndă şi simţitoare. Aristiţa n-a vroit să creadă nimic. A bănuit că totul e-o prefăcătorie, ca s-o înşele pe ea. Nici n-a intrat s-o vadă. I-a spus Catincăi să-i aducă rochia cea albastră, cu puncte albe, din dulapul fetelor. La dejun a stat înţepată şi hota-rîtă, ca un duşman aprig, care suferă din cauza lipsei unui inamic cu care să lupte. Ochii îi erau mai rotunzi, părul mai creţ şi mai zburlit, buzele mai supte, bustul mai ţeapăn. Era o după amiază de toamnă cu soare, cu aceeaşi lumină galbenă şi coaptă, care stăruia de cîteva z3e, cu aceeaşi linişte în univers. Moş Haralamb, cu pălăria mare, grea de cinci kilograme, dată pe ceafă, îmbrăcat nemţeşte, cu un bumb mare negru pe gît, la gulerul cămăşii, aştepta de pază la poartă. în casă totul era pregătit şi curat. Era linişte. Numai din odaia părintelui Pavel străbătea un sforăit ţmternic. începea încet, în surdină şi creştea treptat, pînă la un horcăit brusc de om înjunghiat, după care se auzea o răbufnire bruscă a respiraţiei, pentru ca să înceapă din nou, de la capăt, în surdină şi apoi crescendo. Pentru nici un eveniment din lume părintele Pavel nu ar fi renunţat la odihna lui de la amiază. ■— Mă duc să mă las puţin. Asta era vorba lui. De lăsat se lăsa, dar puţinul acesta dura un ceas şi uneori două, şi după aceea ieşea căscînd în uşa de la intrare, să vadă dacă între timp nu s-a schimbat vremea. 47 Sforăiala părintelui Pavel era departe de a tulbura liniştea. Prin monotonia perioadelor ei şi a repetării variaţiei de ton, sporea impresia de pace şi de plictiseală din acea după-amiază de duminică, mai ales pentru acei care o ascultau din altă odaie, după ce străbătea peretele. De alături se auzea plină, matură, subtpămînteană, ca şi cum însuşi pămîntul sau tăcerea, plictisită de ea însuşi, ar fi tors monoton. Aşa ajungea pînă în odaia Ilenei ecoul somnului tatălui ei, şi i se părea că ziua aceea n-are să se mai isprăvească. Era îmbrăcată în alb şi era palidă ca niciodată. Dar paloarea aceasta îi sta bine şi îi da o înfăţişare îngerească : o apariţie de basm. Ochii ei verzi erau mai adinei şi mai tainici. Ileana era vaporoasă şi părea mai fină, cu toată plinătatea trupului. Rochia era simplă şi delicată ca sufletul ei. Niciodată Ileana nu fusese aşa de frumoasă. Nu avea distincţia cultivată şi artificială, dar avea o naturaleţe copilărească, plină de farmec. Nu avusese puterea şi nici voinţa de a se preface, de a voi să fie mai bine, ceea ce ar fi falsificat atmosfera fiinţei ei simple şi sincere. Părintele Pavel mai sforăia încă, atunci cînd se ivi, huruind prin grunzurii drumului, o căruţă cu scaun cu arcuri, pe care era o scoarţă neagră cu flori roşii. Căruţa ajunse la poartă, tocmai cînd moş Haralamb, încălzit de soarele care-i cădea drept în faţă şi pe piept, sub pălăria mare, cu şase butoni albi la fiong, trasă pe ochi, aţipise, răzimat de stîlpul porţii. — Moşule, acasă-i părintele Pavel ? întrebă un domn subţire din căruţă. Moş Haralamb tresări şi, fără să răspundă, se repezi sa deschidă poarta în lături, tîrînd-o pe troscotul verde. Căruţa opri în dreptul casei mari. 48 13 Aşteptat de atîta timp şi cu atîtea întâmplări, Valeriu Darie căzu totuşi, în liniştea casei bătrâneşti de la Mândreşti, pe neaşteptate. Moş Haralamb n-avusese timp să dea de veste, deşi fusese pus la poartă anume pentru asta, şi nici părintele Pavel nu-şi isprăvise odihna. în uşă îl primi Aristiţa, cu politeţă afectată şi cu vorbe mai dinainte alese. Valeriu Darie sări din căruţă, sprinten. Nu avea nici mustăţi, nici barbă. Era slab şi înalt. Faţa lungă avea o osatură proeminentă, care-i dădea un aer de energie şi de austeritate. Fruntea era largă şi bombată ; sprâncenele groase acopereau stufos baza frunţii, ridicată înainte deasupra ochilor mari. Buzele erau groase şi strînse sever, într-o grimasă de amărăciune, care era pecetea dominantă a înfăţişării lui. Cînd dezbrăcă mantaua de praf şi o aruncă în căruţă, Valeriu apăru, cu silueta lui înaltă, într-o jachetă demodată, dar corectă, ca un tînăr „doţent“ neamţ de la 1860. Ochii mari şi fruntea largă îi dădeau o infăţişare luminoasă, care contrasta cu brazdele adînci de la colţul buzelor. Dotat excepţional, fiul notarului Darie din Bereşti făcuse studii frumoase la teologie şi începuse un doctorat în filozofie la Fribourg. L-a întrerupt din cauza morţii tatălui său. Rămas singur sprijin al familiei lui, Valeriu se întoarse grăbit în ţară, după cîteva trimestre numai, şi se gândi imediat să-şi precipite începutul carierei de preot. Serios şi modest, auster şi închis în sine, Valeriu rămăsese simplu, fără gust de parvenire, cu o puternică credinţă religioasă, care-1 chinuia cu problemele ei ; cu idealuri de apostolat şi de sacrificiu, izolat prin gânduri şi prin viaţă de oamenii dimprejur, nu părea totuşi mândru, cu toată 49 această izolare, pe care o bănuiai chinuită. Nici familiar nu era cu nimeni. Vizita aceasta, însurătoarea, intrau de la sine în ordinea vieţii, pe care nu avea puterea, nici vocaţiunea să o contrarieze ; îi erau impuse de viaţă şi de aşezările ei în armonie cu credinţa lui. Ele rezolvau o problemă, simplu, fără zbucium, după tiparul clasic al omenirii, fără avînt şi fără originalitate. Aristiţa vroia să-l minuneze şi crezu intîi că ar fi bine să schiţeze şi cîteva cuvinte franţuzeşti. Se simţi însă incapabilă să reziste unei replici eventuale şi renunţă, adop-tînd numai formula impămîntenită : — Bonjur... Domnu Darie ? — Domnişoară ! — Poftiţi, vă rog. Tata vine Imediat. Invitîndu-se reciproc, pentru a trece unul înaintea celuilalt, au intrat alături în odaia cea mare, în care era răcoare, puţin întuneric şi miros de flori şi de cozonac. — Luaţi loc, vă rog. — Mulţumesc, domnişoară. Valeriu avea un aer doctoral, ca un medic într-o consultaţie serioasă, de care vrea să scape. Aristiţa fusese decepţionată încă de afară cînd îl văzu scoborînd sans façon, dintr-o căruţă cu „ziţ“, ceea ce mirosea a ţăran pur, în vizită la cumetri de Sfînta Maria. îl aştepta într-un docar cu roţi înalte, ofiţeresc, cu doi cai negri şi cu mănuşi... Iar în casă îl găsi rezervat şi rece. Cu un cuvînt : un ţăran necioplit, cu tot Fribourgul lui. Pricepuse că nu ştie să flirteze, nici să danseze. Aristiţa îşi zîmbi înfipt năcazului pe care şi-l făcuse şi visurilor ei cu un cavaler elegant. 50 — Ce frumos e aici la dumneavoastră, domnişoară. Eu stau într-un sat cu rîpi mari săpate de apă, fără copaci, fără multă verdeaţă. — Da, desigur, dumneata ai văzut locuri mult mai frumoase. — Nu aşa multe cît socotiţi ; nu am avut ce-mi trebuia pentru asta. Aveam numai dorinţa să le văd, tot restul mi-a lipsit. Şi apoi, locurile de pe aici au o căldură deosebită. Oricît de puţin naţionalist aş fi, are acest pămînt un farmec al lui pentru mine ; un farmec pe care nu-1 pot explica, dar pe care-1 simt. — „Pămîntul patriei", specifică Aristiţa, ironic şi răutăcios, zîmbind numai din colţul drept al buzelor ei subţiri. Uşa se deschise încet, dar larg, şi apăru părintele PaveU cu părul pieptănat pîna la codiţa pe care o ţinea sub guler, — o codiţă sărăcăcioasă ca de chinez pipernicit — cu barba cam încîlcită şi cu ochii umflaţi de somn. — Fii bine venit în casa aceasta ! — Sărut mîna, părinte. Valeriu se aplecă, să-i sărute mîna cu adevărat, dar părintele Pavel o trase în jos, apăsat: — Stai, te rog, stai. Părintele Zăhărescu se lăsă pe un scaun lîngă masa din mijloc, întinse braţele înainte şi le aşeză cu coatele pe masă, familiar. — Ce vreme, parcă-i vara. Vreme bună pentru popuşoi şi pentru vii, după o vară răcoroasă. — Pe aici pe la noi, ai văzut, cîmpul e frumos, slava Domnului. — Ai făcut mult de la Bereşti pînă aici ? — Trei ceasuri. Dealul Boului e greu şi mi-a luat mult timp. 51 în loc de altă întrebare, părintele Zăhărescu cască zgomotos : Oaach !... şi numai după aceea duse mîna la gură, ca să-şi aşeze mustaţa la loc după deplasarea ei ascendentă. — De mult ai venit din Nemţia ? — De trei luni. Am stat însă atît de puţin acolo, incit parcă n-aş fi lipsit de aici. ■— Şi acum ce gînduri ai ? — Gînduri am multe ; nădejdi de înfăptuire mai pu- ţine. Cred că am terminat cu prima parte a vieţii mele, aceea de rătăcire şi de căutare. Trebuie să mă fixez. Şi pentru asta trebuie să renunţ la idealuri prea mari, care mă obosesc şi după care poţi alerga o viaţă întreagă. Am de gînd prin urmare să mă hirotonisesc şi să-mi caut o parohie, în care să pot face un apostolat. — Mda, spuse în barbă părintele Zăhărescu, fără să fi priceput prea mult din ceea ce i se spusese. Şi întrebă iarăşi : Şi pe urmă ?... ca şi cum răspunsul ar fi cerut neapărat o urmare sau un final definitiv, cînd ştiut este că cele mai multe vieţi de om nu au niciodată un „pe urmă“, ci rămîn la un punct mort, la care nu mai dau nimic. Se întîm-plă, doar, cu vieţile omeneşti, ca şi cu acele plăci de patefon în care cîntecul s-a isprăvit demult, şi acul mai continuă să hîrcăie ceva repetat şi în cerc. Ileana intră atunci pe uşa dintre cele două odăi şi 1 scuti pe Valeriu de un răspuns imposibil sau insipid. Ileana aducea o tabla cu dulceaţă şi cu apă. O chisca bondoacă de cristal lustruia conţinutul de bobiţe negre al cireşelor amare, iar două pahare butucănoase şi bătrîneşti au sporit cu bruma lor aburită răcoarea odăii obscure. Ileana era palidă. Rochia ei albă îi da un aer de apariţie ireală ; ochii verzi priviră înainte, şi faţa schiţă un zîmbet blînd şi iertător. Valeriu se ridică în picioare, nu atît din politeţă, cît dintr-un instinct de respect. Ileana, o clipă zări în oglinda 52 din faţă, în aceeaşi oglindă în care se examinase cu două zile mai înainte, apariţia ei fantomatică şi se simţi fără putere. Puse tablaua pe masă şi întinse cu o voioşie franca, deşi silită, mîna ei grăsuţă. — Asta-i fata mea cea mai mare, Ileana, spuse in chip* de recomandare părintele Zăhărescu. Ileana nu ştiu ce să facă. îl privi întreg, îl învălui cu privirea ei bună şi duioasă, fără motiv, languroasă chiar ; şi aceasta i se păru o îndrăzneală şi se aşeză sub geam. Lumina care-i venea din spate îi rotunjea linia de la gît, iar boarea de afară îi tremura guleraşul alb şi creţ. — Gospodina casei, completă părintele Zăhărescu. Pe Ileana nu o umilea această calificare, dar nici nu se simţea măgulită. Pentru ea viaţa avea un curs pe care nu şi-l putea închipui altfel. A face tot ce făcea era o funcţie a vieţii ; şi făcea totul cu o pasiune de savant care lucrează în vederea unui rezultat final. Valeriu Darie simţea şi el aceeaşi timiditate. Cuvintele nu se adunau normal, deşi era un om simplu şi drept sufleteşte, care nu urmărea nici să pară altfel de cum este, nici să ascundă nimic. Ar fi vroit să poată rămînea singur cu Ileana şi să-i vorbească deschis. Avea intuiţia că s-ar putea înţelege. Fusese informat, iar apariţia ei confirma ceea ce i se spusese. I-ar fi declarat că are încredere în ea şi i-ar fi cerut şi încrederea ei — ceea ce ar fi fost destul pentru început. Pe asta se putea clădi totul. Nu putea fi vorba de dragoste ; abia se văzuseră ; nici nu se priviseră bine ; erau încă două umbre unul pentru altul ; două umbre care schiţează numai un contur fără nici un detaliu, dar care nu diformau nimic. Nu era vorba deci de o căsătorie care să împlinească două vieţi, ci de o căsătorie în care totul se aşteaptă şi vine, mai dinainte hotărît, mai dinainte ştiut, repetat de generaţii, monoton. Valeriu Darie avea nevoie 53 numai de un refugiu şi văzuse, de la prima privire, în Ileana un azil calm şi odihnitor. — Apa aceasta, rece ca roua ei, are ceva din apa minunată cu care se poate tămădui cineva. După drumul lung pe care l-am făcut, e-n adevăr o apă salvatoare. — Avem o fîntînă la poartă, făcătoare de minuni pentru toţi drumeţii. — Este pe aici obiceiul de a se face o fîntînă ori de cîte ori cineva vrea să-şi pomenească un strămoş. Am găsit totdeauna, nu numai cînd sînt însetat, un înţeles profund acestui fel de pomenire. Poate pentru că e legat cu pămîntul şi cu izvoarele lui. — Da, şi tata a făcut fîntînă noastră, pentru pomenirea bunicului. — Au făcut-o nişte italieni, care au clădit şi biserica, lămuri părintele Zăhărescu, vădit plictisit şi privind pe geam. N-ai vrea să mergem puţin prin grădină ? — O clipă, să aduc cafeaua. Şi Ileana trecu iarăşi în odaia de alături. în lipsa ei părintele Zăhărescu îl puse la curent pe Valeriu cu hotărirea lui de a ieşi la pensie, pentru că se simte bolnav, şi de dorinţa de a-i preda parohia, cu cei 400 capi de familie, cu botezuri, cununii şi înmormîntări. De alături, prin uşa cu sticlă, Ileana auzea fragmentele acestei dări de seamă şi se simţea jenată. Morţii satului trebuiau să constituie zestrea ei. Ar fi vroit să oprească această tîrguială şi să strige că nu vrea nimic, că ea-i străină de toate planurile acestea gospodăreşti. Nici Valeriu nu asculta cu atenţie detaliile parohiale, care nu-1 interesau. Pentru el, altceva îi dicta mersul vieţii ; el se simţea destinat unei privaţiuni austere, în care toate calculele de venit nu aveau nici o importanţă. „Mica şocolatieră“ intră într-un răstimp de tăcere grea, în care părintele Zăhărescu aştepta rezultatul concret al ex- 54 punerii lui. Ea ar fi vrut ca în cafeaua lui Valeriu să fie un elixir misterios, care să-i spuie gîndurile ei, jena ei, lipsa el de responsabilitate în această brutală ieşire a tatălui. Se simţea cercetată, oferită şi vîndută. Ce bine ar fi să rămîie ca mai înainte ! In plimbarea lor prin grădină, merse alături de el, cu paşi mărunţi, stîngace, vorbindu-i de flori, de copacii care erau mici cînd era şi ea mică, de un cireş, care a crescut adiată cu ea. Ochii ei verzi erau calzi şi buni. Se priveau unul pe altul vorbindu-şi, fără ca nici unul din ei să ghicească gîndurile celuilalt. Şi s-au despărţit tot astfel, spre seară. Cînd se întoarse Aristiţa de la învăţător, întrebă ironică : — Ţi-a plecat logodnicul rural ? 14 Era noaptea tîrziu. Nimeni nu poate şti ce oră era, pentru că timpul nu mai curgea împărţit în ceasuri ; tonii era un bloc tăcut, deasupra pămîntului şi a vietăţilor adormite. Nici un ceas nu bătea nicăieri. Era o tăcere grozavă. Ileana deschise ochii. Deodată somnul îi pieri şi, orice-ar fi făcut, n-ar mai fi putut să adoarmă. Ochii i se mişcau prin întuneric şi ea îi simţea mişcînd. în odaie era o masă de negru adînc. Numai la geam, printre vergele de pai, linii de semi-obscuritate se întrezăreau. Ileana se veghea pe ea însăşi, fără să se gîndească, la început, la nimic. îşi aşeză mai bine picioarele şi le simţi fierbinţi. Avu brusc un fior de senzualitate, ca şi cum coapsele ar fi fost străine una de alta, şi prin aceasta, plăcerea de a se simţi împreună ar fi crescut. Duse o mînă la piept, într-o poziţie pe care o obişnuia. Era mîna ei ? Şi pieptul i se păru fierbinte şi plin de senzualitate. începu să şi-l pi- 55 paie cu delicateţă şi constată pentru întîia oară că e frumos. Formele lui se ghiceau sub degete : era plin şi tare. Viaţa trupului ei, independentă de ea şi de alcătuirea vieţii ei! Ileana nu se gîndise niciodată la asta. Nu cunoştea voluptatea de a-ţi simţi un trup frumos şi plin de o viaţă a lui. Ce voluptate este să ai conştiinţa de a trăi cu el, de a-i simţi căldura ! Ochii Ilenei urmăreau prin întuneric viziuni neprecise. Ah ! ce chin să te simţi singură. îşi sco-borî palma mîinii pe pântece, pe tors, pe coapse. Ce bună e o mîngîiere ! Pielea e netedă şi caldă. Şi se simţi iarăşi singură. Fiecare părticică a trupului, fiecare por, are sensibilitatea lui, are voluptăţi pe care le cheamă. Ar fi vroit să simtă trecînd prin trupul ei izvoare reci ; sau să se simtă strivită. De unde vin aceste nelinişti ? Se simţi scuturată de un spasm interior şi înăbuşi în pernă un plîns precipitat, cu sfîşieri de deznădejde. Adormi iarăşi. 15 Altă noapte. Hoţu latră la poartă, violent şi rapezit. Parcă s-ar bate cu cineva. Ce-o fi ? Alţi cîini răspund de alături, din ograda lui Damian. Larma creşte şi apoi se depărtează. Hoţu rămîne în curte, lătrînd rar şi monoton, aşa cum latră cîinii noaptea la cîte o umbră de stîlp sau de copac care i se pare suspectă. Lătratul lui se întinde leneş, se prelungeşte căscat şi schiorlăind, pînă ce se preface în urlet: Au-auuu... Se apropie parcă de casă şi urlă iar. E sub geamul Ilenei şi urlă. Ileana e îngrozită. Deschide geamul şi strigă la el. Hoţu se îndepărtează, mîrîind spre geam. Ileana simte înfiorarea rece a nopţii. Bate un vînt uşor de la nord. Trei sferturi de lună căzută după perii înalţi lungeşte umbra tuturor copacilor, a casei, a bucătăriei mici, 56 jumătate lumină de var, jumătate umbră. Acum nu se mai aude nimic. Ileana îşi simte zbuciumat pieptul strivit pe cadrul geamului şi îşi aude inima bătînd. Un fior rece îi trecu peste tot trupul şi-i înăspri pielea. Avu un sentiment de frică şi de singurătate. Aceeaşi singurătate. Toate gîndurile i se par noaptea mai limpezi, dar toate fug şi nici un gînd nu rămîne precis. Ar putea să se scoale acum şi să înceapă a lucra. Nici o mole.şeală. Trupul ei e uşor şi tare. într-un uluc picură rar de tot roua nopţii, prelinsă de pe acoperiş. Ar vroi să sară pe geam şi să se plimbe prin grădină, dar se teme să n-o vadă cineva. Cum nu umbla nici un om, stelele toate au ieşit sus. Ileana nu înţelege nimic din misterul acesta mare, al cărui mecanism învăţat simplist nu o satisface. Copacii nu dorm niciodată. Acum noaptea, ei parcă se bucură de răcoare şl de aer şi respiră mai adînc. Frunzele sînt mai vesele ; fructele abia se văd ascunse. Ochii Ilenei s-au deprins cu semi-întunericul de afară şi începură să desluşească totul. Nu înţelegea de ce omul doarme noaptea. Aproape de tot, — ca subt geamul ei, — un cocoş trîm-biţă scurt, sfîşiind tăcerea. Ca un strigoi, Ileana se retrase de la fereastră, închise geamul şi se culcă iarăşi. O greutate venită de nu ştiu unde îi cuprinse tot trupul. O încerca şi o durere de cap. Cînd se lumină de ziuă, Ileana adormi din nou. 16 Altă noapte. Toate i se par acum naturale. Să se deştepte, aşa, prin întuneric, să înceapă a mişca mai întîi ochii, apoi gîndurile, apoi braţele, pînă ce se deşteaptă toată. De data aceasta se trezi după un vis. îi simte foarte bine at- 57 mosfera ; i-a rămas în cap greutatea întîmplărilor lui, locurile, oamenii, şi totuşi nu ştie bine ce a fost şi nu-şi mai aminteşte nimic. Ce curios ! îl are tot în ea, e mică sub puterea lui, sub groaza lui, şi totuşi nu ar putea să spuie nici o întîmplare din acest vis, nu ar putea să descrie nici un om. Aşa se întîmplă şi cînd eşti treaz de-a binelea cu unele nume de oameni, pe care le ştii, pe care le ai, le simţi undeva înăuntru, şi totuşi nu le poţi spune, — nu vor să iasă. Ştie numai atîta că ea, Ileana, făcea parte din vis. Se întîmplă ceva grozav cu dînsa. Ca după un narcotic tare şi rău, cînd se deşteptă, capul o mai durea, şi o ameţeală dinăuntru mai amesteca umbrele prin odaie cu resturile de viziuni neprecise. Valeriu Darie... N-ar putea spune că s-a gîndit zilele acestea la el, totuşi a fost prezent. Nu poate spune că-1 iubeşte ; l-a văzut doar aşa de puţin. Şi cu toate acestea, în singurătatea ei, se ţine de ea. Amintirea lui se complică în imaginaţia ei. Pancă ar fi fost singură pe o insulă şi la amîndoi le-ar fi fost frică să rămîie singuri, şi tot aşa de frică să se apropie. Nu-1 iubeşte, dar e singurul om pe care l-a văzut cu alte gînduri, cu alte preocupări. Pînă acum, toate evenimentele din viaţa ei erau tihnite, cu o explicaţie tradiţională, cu un început şi un sfîrşit; toate cunoscute mai dinainte. Ileana parcă descoperi sau bănui numai altă lume, în care oamenii sînt şi altfel decît aşa cum apar, în care sînt probleme nedezlegate. Căută să şi-l amintească pe Valeriu Darie aşa cum l-a văzut. Acum zece zile nici nu ştia de existenţa lui. De fapt, nici acum nu ştie decît că trăieşte un anume om, precis, pe care dacă l-ar revedea l-ar putea distinge de ceilalţi. Scopul vizitei lui, planul tatălui ei, aranjamentul acesta o umilea. Poate altfel, dacă l-ar fi întîlnit din întîmplare, l-ar fi iubit. Aşa, era numai obligată să se gîndească la el şi la viaţa cpjre o a|şte)aptă. Dar a plecat fără să spuie nimic, fără să 58 facă nici o aluzie. „Tîrgul“ nu se făcuse. Mai bine aşa. Viaţa va începe liniştită ca şi mai înainte. Nu va mai fi tulburată şi va intra în ordinea din care făcea parte, ca un pom, ca un obiect. Se simţea jenată de procedarea tatălui ei şi, mai ales, surprinsă de vizita lui. Cum a putut să vie şi cum o poate el justifica onorabil ? Ea nu ştia cuvintele bune care ajunseseră pînă la el, de la cei care o cunoşteau. Dar acum se simţea ofensată că, odată venit, a plecat astfel. Căută să reconstituie tot ce a făcut, tot ce a spus, ca să examineze şi să-şi explice şi tăcerea lui. Cînd se gîndea aşa, îi părea rău ; îl iubea aproape ; simţea că-i scapă. Amorul ei propriu adormit, dar sigur, nu putea suporta. Dacă l-ar mai vedea o dată !... Are fruntea largă şi bombată, sprîncenele stufoase şi ochii mari... Nu l-a văzut zîmbind niciodată... Acesta a fost visul ?... Un cap de mort cu frunte largă, cu sprîncene stufoase, cu un rictus amar şi rînjit... Da, Valeriu Darie, capul lui de mort!... Şi-i veniră apoi pe rînd, fără să le mai caute acum, şi celelalte împrejurări. Capul de mort era în vîrful unui băţ înfipt în grădină, în mijlocul copacilor, ca o, sperietoare. Ea se uita la craniu şi plîngea, iar Baba Rada, ţiganca, rî-dea, rîdea... A fost trezită de hohotele ţigăncii. Băţul era înfipt în locul în care-i ghicise ţiganca. Destinul o urmărea... Nu ! Să nu-1 mai vadă pe acest om niciodată. Să înlăture destinul şi vorbele din necunoscut ! 17 Valeriu n-a mai revenit la Mîndreşti. După două luni, în-tr-o după-amiază, omul care mînase caii de la căruţa lui Valeriu sosi călare. Opri în faţa fîntînii, scoase o ciutură de 59 apă, bău, ştergîndu-şi musteţile care-i cădeau peste gură, şi, după ce legă calul de stîlpul porţii, intră în ogradă. Părintele Zăhărescu a fost trezit din somn de către Ca-tinca. Omul scoase din sîn o scrisoare într-un plic galben şi o predă părintelui. — Aristiţo, Aristiţo... adă-mi ochelarii, strigă părintele. Şi sub privirea curioasă şi rea a Aristiţei părintele citi, mişcînd barba odată cu buzele, într-un tremur scuturat : Bereşti, 30 noiembrie 190... Cucernice părinte, Nu am vroit să iau o hotărîre pripită. După ce m-am gîndit bine şi după ce am simţit voinţa lui Dumnezeu alături de a mea, v-am trimis această scrisoare. Pentru o viaţă pe care o închin Domnului nu pot avea alt tovarăş maâ bun şi mai înţelegător decît fiica sfinţiei-voastrc, Ileana. Eu întind pentru ea mîna mea muritoare ; rămîne ca sfin-ţia-voastră să puneţi mîna ei, cu voia ei, în mîna mea, şi să daţi cuvenita binecuvîntare. Cu fiiască plecăciune, Valeriu Darie Părintele Zăhărescu, mormăi în barbă un „bine“ şi spuse omului să aştepte puţin. Călăreţul a ajuns înapoi noaptea. Soarta Ilenei fusese pecetluită, fără ca cineva să o întrebe. PARTEA A DOUA 1 După cîteva luni petrecute în casa părintească a lui Va-leriu, împreună cu mama acestuia, uscată şi rea, şi pe care Ileana o suportă cu o voluptate mai mult, Valeriu şi Ileana s-au instalat în casa de la Mîndreşti. S-au făcut prefaceri. Bătrînul părinte Zăhărescu a luat odaia din fund, din dreapta, şi alături de el, austeră, Aris-tiţa. Cele două odăi din stînga, dinspre bucătărie, fosta odaie a fetelor şi odaia cea mare de musafiri, au fost ocupate de tînărul preot Darie şi preoteasa lui, Ileana. Odaia din stînga intrării a rămas aşa cum era, numai cu un birou’în plus şi cu cărţile lui Valeriu, aşezate în teanc, lîngă perete. Asta a fost şi a rămas odaia de meditaţie şi de izolare a lui Valeriu. Odată aşezaţi aşa, după ce s-au tocit micile asperităţi şi s-au cheltuit răutăţile Aristiţei, fiecare se izola în odaia lui, şi numai rar răbufneau neînţelegeri. Viaţa aranjată astfel a curs fioros de omogen şi nediferenţiat. Anotimpurile au fă-rîmiţat-o mai mult, cu alternanţele lor monotone, cu obiceiurile şi necesităţile pe care le impun, într-un circuit închis şi repetat. Viaţa trebuie să pară înzecit mai lungă în ţările în care este un singur anotimp, şi privirea în urmă are un singur fir pe care te pierzi. Cînd au trecut anii ?... Cînd a trecut viaţa ? 61 Valeriu a fost de la început rece şi auster. Asprimea lui nu era justificată de nimic decît de o rancună interioară, sau de un rigid precept religios şi moral. El nu înţelegea să se lase sedus de nici o plăcere, nu vroia să se lase stăpînit de nici 0 tentaţie. Barba, care-i crescuse rară şi neagră, îi dădea şi ea un aer mai sever. Valeriu rîdea rar, nu surîdea niciodată. Rîsul putea să fie provocat, rar de tot, de o situaţie ridicolă, în care stăpînirea lui de sine şi controlul pe care şi-l făcea nu puteau funcţiona imediat, dar surîsul blînd ca o încîntare a sufletului, ca o oglindire a lui, nu era văzut niciodată pe faţa lui Valeriu. Nici copilul nu i l-a provocat şi nici el nu 1 l-a surprins vreodată. Altfel, delicat, fără violenţe, fără nedreptăţi şi faţă cu Ileana şi faţă cu oamenii. Ajuta în ascuns pe cei săraci, se ducea singur să vadă şi să se îngrijească de bolnavii din sat. Darnic peste măsură, simţind deliciul de a da, de a se despuia, de a se simţi sărac. Ileana nu l-a putut înţelege niciodată. A trăit lîngă el cu teama ca într-o zi să nu izbucnească temperamentul lui ermetic şi tăcut, suportînd o tiranie dominatoare fără violenţă, căutînd chiar în aceasta plăcerea pe care o simţea firea ei pasivă. Valeriu se izola des în odaia lui, fără nici o explicaţie, fără ca nimeni să ştie ce face acolo ceasuri întregi, după care ieşea cu ochii obosiţi, cu faţa suptă, mai îmblînzit însă ca de obicei şi mai împăcat. Vorbea rar. Parcă s-ar fi temut de o denunţare şi ar fi trăit între spioni. Pentru Ileana avea uneori bruşte şi scurte gesturi de tandreţă, după care pleca imediat, pentru ca nu cumva cineva să-i bănuiască această slăbiciune. Dacă Ileana ar fi rămas singură cu el la Bereşti sau în altă parte, cu tot gustul ei de martiraj, nu ar fi putut suporta viaţa aceasta. Avea în ea prea mult inexplicabil şi misterios şi era o fiinţă făcută pentru situaţiuni nete, oricare ar fi fost ele. 62 Aşa, reintegrată în decorul şi în mecanismul vieţii părinteşti, se reluase firul o clipă întrerupt al unei vieţi de obişnuinţe, care mecanizase totul, încadrînd orice dorinţe sufleteşti în necesităţile de fiecare zi. Poate se simţea un străin în casa de la Mîndreşti. Poate se izola de ceilalţi, de bătrînul Zăhărescu, de Aris-tiţa. Dar nici la Bereşti, în primele luni nu a fost mai comunicativ, nici mai tandru. Ileana avea totdeauna impresia că lui îi este frică de ea, că se teme de iubire, de o alintare, de orice sentiment care l-ar putea scoate din el însuşi, din tăcerile lui nepătrunse şi uneori încruntate fără motiv. Şi apoi, bătrînul Zăhărescu nu putea deranja pe nimeni. Aproape paralizat, cerea să i se aducă fotoliul la geam, ca să poată privi pe fereastră, sau să fie scos afară la soare, ca să stea cu ochii clipind în lumină. Sta aşa ceasuri întregi, privind de ani acelaşi peisaj în care şi-a făcut viaţa : fundul de la grajd, acoperişul de şindrilă înnegrit de ploaie, zaplazul aproape căzut dinspre vecinul Damian, acoperişul casei de stuf şi de paie, cu streaşina de abia mai înaltă decît gardul. Nimeni n-a ştiut ce gîndea bătrînul în zilele acestea lungi. Nu cerea nimănui să-i stea alături, nici să-i déa vreo îngrijire. Rareori numai suna clopoţelul pe care i-1 aşezau pe me-suţa de alături şi pe care-1 clătina tremurat numai cînd avea nevoie. Oamenii aceştia bătrîni seamănă cu copacii bătrîni. Au aceeaşi oboseală şi aceeaşi imobilitate care aşteaptă. Ochii vii altădată ai părintelui Zăhărescu erau ficşi şi ceţoşi. Uneori avea exact privire de nebun. Lucra în interior o scleroza, care trebuia să ducă, şi a dus în curînd, la marea imobilitate. Cînd vorbea, cuvintele lui erau despărţite unul de altul prin pauze mari şi articulate nesigur. Gesturi vagi din mînă şi din degete acompaniau şi căutau să explice sensul cuvintelor spuse. Dar gesturile şi mişcarea zvîrcolită a degetelor mergeau mai repede decît cuvintele, care rămîneau în urmă, G3 înecate în gîtlej. Atunci, ochii se măreau nemăsurat şi făceau impresia că vor ei să vorbească. Dar şi oohii rămîneau neputincioşi, imobilizaţi, bîiguind parcă şi ei, sau pipăind tremurat oamenii şi lucrurile dimprejur. Cînd suna clopoţelul, ca să-l culce, şi sta culcat în odaia lui cu storurile trase, era o mică destindere în gîndul tuturor şi o linişte odihnitoare. în odaia părintelui Zăhărescu era atunci întuneric şi parcă familia aceasta, renăscînd preistorice obiceiuri, îşi conserva sub acelaşi acoperiş un zeu penat. Cînd se deştepta, începea să strige cavernos, dar cu puteri cîştigate : — Ileana, Aristiţa, Ileana, Catinca... Cu mici pauze între aceste nume şi cu un „Uf, ăleu“ după fiecare din ele. Acestea erau singurele cuvinte pe care le putea spune tare şi pe caTe le ţipa cu o energie disperată. Parcă un mort îngropat de viu s-ar fi deşteptat şi începea să strige tare, pentru ca să fie auzit de cei de pe pămînt. în ţipătul acesta al lui era şi spaima de singurătatea întunecoasă în care se regăsea deşteptindu-se. De aceea, cum intra cineva, trebuia, după obişnuinţa stabilită, să ridice îndată storul ca să se facă lumină. De altfel bătrînul avea impresia că se sufocă. Lumina îl punea în contact cu viaţa, din nou, îl asigura că trăieşte, îl readucea, aşa cum era el, în mişcarea şi viaţa dimprejur. Pentru mai multă siguranţă, cerea imediat să fie aşezat în fotoliu şi dus la geam. Nu mai avea putere să-şi dea seama de nenorocirea lui. Uneori numai, avea clipe de înduioşare, şi atunci o mîngîia pe cap pe Aristiţa, şi lacrimile îi curgeau din ochi, lungi, prelungindu-se pe obraz şi sărind pe firele de musteaţă şi de barbă, ca pe o icoană făcătoare de minuni. Singura lui plăcere era să mănînce, să mănînce mult, cu lăcomie, cu aviditate. în asta se manifesta dorinţa lui de conservare, printr-un instinct inconştient. Trebuia să mănînce. 64 ca să trăiască. Era şi asta o garanţie de viaţă şi o raţiune biologică. Dorinţa de viaţă se transformase în dorinţa şi aviditatea de a mînca, cu care se cufunda în silogismul lui simplu. Cînd intra Ileana cu mîncarea, căci numai Ileana îi aducea să mănînce şi doza porţiile după prescripţiile medicului de plasă, era singura clipă cînd ochii lui încercau o iluminare. Ochii se agăţau atunci de farfurie, o prindeau, o atrăgeau spre el, spre nasul şi spre gura lui, ca nişte căngi de oţel. Privirile lui erau braţe care cuprindeau şi strîngeau la piept mîncarea : ofrandă şi elixir al vieţii. Preparativele mesei i se păreau lungi şi, cu toată istovirea lui fizică, manifesta nervozitate şi nerăbdare. Mîinile se agitau tremurat, şi începea să mestece în gol. Pe fondul alb al şerveţelului pus pe piept şi înnodat pe după gît, la spate, barba lui tremura într-o mişcare înceată, în sus şi în jos. Dinţii sănătoşi scrîşneau întotdeauna cînd mînca. Cu rizicul de a strica echilibrul, pe care-1 ţinea destul de greu. îşi întindea capul după fiecare lingură de mîncare, pentru a ajunge cu o clipă mai înainte sau pentru a evita o pierdere minusculă a conţinutului ei. Barba şi musteţile îi erau ude de mîncarea scuturată cu mîinile lui nesigure. „ Oricît ar fi mîncat nu se sătura niciodată. Lăsat în voia lui, pentru o încercare, el ar fi mîncat pînă la adormire, pînă la refuzul letargic al forţelor lui fizice, pînă la moarte prin asfixie. De aceea, de cîte ori Ileana ieşea cu farfuria goală a ultimului fel de mîncare, bătrînul o urmărea cu priviri triste şi deznădăjduite, cu melancolii sfişietoare şi cu lacrimi adevărate. Apoi, obosit de digestie, rămînea cu capul în piept, răzi-mat parcă în barbă, nemişcat. Părintele Zăhărescu „trăia“. Această existenţă în aparenţă pasivă era totuşi în mare parte centrul vieţii din casa de la Mîndreşti. Ea crea o atmosferă grea, fără o grijă violentă, dar cu o strîngere de 65 inimă necontenită. Existenţa aceasta stabilise şi in restul casei un miros special, deşi bătrînul nu ieşea niciodată din odaia lui. Acel care intra de afară simţea imediat prezenţa bătrânului, vieţuirea lui de plantă, mucegăită şi mirositoare, şi, din cînd în cînd, auzea şi oftatul lui prelung ca o răsuflare subpămînteană. Bătrînul dicta astfel toată dispoziţia din casă. Nimeni nu se simţea absolut liber pe el, nici pe ceea ce avea să facă. Totul se învîrtea în jurul prezenţei şi a necesităţilor preotului Zăhărescu. Nimeni nu putea să rîdă. Nimeni nu se gîndea să plece nicăieri. Toţi erau legaţi ca de un blestem necunoscut de existenţa bătrînului. Nimic nu se hotăra decît avîndu-1 pe el în vedere. Iar cînd cineva străin intra în casă, se deschideau geamurile şi cu grijă se ocolea odaia în care era jilţul blestemat. Timp de cîţiva ani, părea ca îmbălsămat, ca nemuritor. Starea lui era aceeaşi, cu aceleaşi cuvinte numărate, cu aceleaşi gesturi tremurate. E îngrozitor cîtă putere de a absorbi viaţa altora are un bolnav ! Strînge mereu, cu ultimele puteri, în jurul lui, în el însuşi numai, întreg universul şi toate preocupările celor dimprejur. în afară de el nimic nu mai există, nimic nu mai trebuie să aibă interes. Valeriu evita să intre în odaia bătrînului. Nu fusese niciodată legat de el, şi acum mai puţin ca totdeauna. Ştia că el, Valeriu, dacă ar fi bolnav, ar vroi să fie singur şi ar alunga pe toţi dimprejur. Era un pătimaş al singurătăţii, al vieţii sale în sine, detaşată de orice mediu, şi de aceea nu putea înţelege nimic din tragedia singurătăţii bătrînului. L-ar fi vroit încă în stare să înţeleagă ceea ce i-ar spune ; şi ar fi vroit ca acum, în preajma morţii, el, preotul tînăr, să i-1 reveleze pe Dumnezeu, să i-1 descopere, să-l facă să înţeleagă toată măreţia şi toată liniştea pe care o dă. Zăhărescu fusese preot zeci de ani, dar predicase o ficţiune, un mit, o superstiţie. Valeriu avea iluminarea omului 66 cu adevărat credincios, care a găsit în credinţă totul şi a părăsit restul vieţii. Dar aşa ! Dumnezeu va avea să-l primească aşa cum este, ca pe unul din acei servitori care ar lucra la o maşină fără să ştie niciodată ce face. Zăhărescu fusese un păzitor al da-tinelor creştine, fără să fi fost creştin în suflet, fără să fi găsit în credinţă un liman. Cuvintele evangheliei erau golite de sens; erau numai un motiv sonor de lamentări nazale prelungite ; erau textul neînsemnat al unei melodii banalizate, fără valoare mistică. Valeriu simţea şi el atmosfera creată de existenţa bătrî-nului. Vedea norul scoborît peste streşini, la geam, care apăsa, care întuneca. Dar nu aceasta hotărîse purtarea lui. Era ceva în temperamentul lui, în viaţa lui şi în misterul ei, care-1 făcea astfel. Valeriu nu trăia decît pentru a se chinui, decît pentru a recîştiga prin credinţă dreptul de a trăi. Era un gînd fix, o amintire tragică din viaţa lui, care îl urmărea, şi pe care o ştia numai el. Şi credinţa, şi izolarea, şi voinţa încăpăţînată de a intra în viaţa aceasta zilnică, fără relief, comună, care se perpetuează la ţară, de generaţii, veneau de la o întîmplare şi erau singurele putinţe de a se prinde de existenţă, de a putea trăi. Cu această întîmplare în viaţa lui trecută, el nu vroia să o mintă pe Ileana şi nu vroia să introducă pe nimeni în sfera lui sufletească, pentru că nu îngăduia nici o mărturisire, nici o destăinuire, şi nu accepta nici un confident. Fuga lui de toţi ceilalţi era în teama de a nu fi descoperit, de a nu fi înţeles, de a nu fi iertat. Toată încordarea puterilor lui era pentru a înăbuşi un temperament aprig şi pentru a-1 stăpîni. S-a refugiat în religie cu credinţa că ea îi va impune preceptele unui ascetism rigid, şi de aceea respecta religia şi imperativele ei cu o stric-teţă de apostol. Orice abatere îl putea arunca iarăşi în pă- 67 catul trecutului, pe care şi-l ascundea şi din care a ieşit cu sufletul strivit. Valeriu, studentul pasionat pînă la crimă, de la Frieburg, mai avea încă conştiinţa care să-i dicteze să se vîre singur în cămaşa de forţă a creştinismului. Şi a primit-o ca singura salvare şi pentru trecut şi pentru viitor. Nici Ileana, nici viaţa alături de ea nu erau în măsură să satisfacă patimile lui trupeşti, nici vulcanul lui sufletesc. Renunţarea la viaţă, pentru care avea puternice porniri ; preoţirea, căsătoria, toate făceau parte dintr-un tratament de auto-flagelare, de comprimare pînă la înăbuşire a „eului“ şi a temperamentului cu care se născuse. Găsise în el putere de a se sinucide astfel. Biblia, evanghelia, căpătase un înţeles profund. Născuse în el nelinişti, pe care nu i le putuse potoli nici satisface filozofia. Creştinismul nu începea să fie înţeles decît prin voinţa şi puterea de a se sacrifica, decît prin teribila hotărîre de a renunţa la tot. Valeriu nu renunţase la el însuşi, pentru a fi creştin, ci devenise creştin, pentru că trebuia să renunţe la el. Creştinismul şi credinţa erau pentru Valeriu un leac, pe care-1 adoptase în urma diagnosticului ce-şi pusese singur, după ce începuse viaţa altfel, — viaţa aceea pe care nimeni aici nu i-o cinstea. Ileana nu era pentru el un imbold, ci un antidot al vieţii, cu tot ceea ce făcea, cu rugăciunile fierbinţi pe care le citea ceasuri întregi. Ileana nu înţelegea nimic din toate acestea. Pentru ea, Valeriu era o enigmă ; un amestec de bunătate şi de asprime, de energie şi de ascetism. Ea suferea numai cumplit şi tăcut de tăcerea lui veşnică, de răceala lui calculată şi tenace, de izolarea lui şi a ei, de înstrăinarea care-i despărţea. Şi ea era făcută pentru căldură, pentru tandreţe, pentru a cheltui şi a primi o iubire maternă, plină de simplitate şi de înduioşare. 68 Viaţa Ilenei, ca şi viaţa atîtor alte femei, era la început numai resemnare. îşi dăduse bine seama că a greşit, că Va-leriu nu este ceea ce credea, nici ceea ce creaseră visurile ei de fată, nici ceea ce cerea trupul ei şi nevoia caldă de dragoste. A greşit. Şi nu mai este nimic de făcut. Timpul înainte se întinde la fel, fără nici o ieşire. Nu se gîndise însă la un copil, care a schimbat întreaga direcţie a sufletului ei, a preocupărilor şi scopului ei în viaţă. De la naşterea lui Andrei, nimic altceva nu a mai existat, nimic nu a mai cerut vieţii ei. L-a crescut ca pe un suflet care trebuia să răspundă nevoilor ei sufleteşti, care singur să o înţeleagă mai tîrziu. Toate izvoarele ei de dragoste s-au revărsat în el. Andrei i-a fost la un loc amant, soţ şi copil. Şi Andrei i-a răspuns cu aceeaşi patimă, parcă mai violentă, uneori îngrijorător de violentă, şi crescu astfel iubit pînă la distrugere şi modelat după tumultul stăvilit din sufletul Ilenei. 2 Aristiţa îmbătrînea în odaia ei, rea şi mînioasă. Nu-1 putea suferi pe Valeriu, pe acest mitocan pretenţios. Rezerva lui era luată drept o ofensă personală adusă ei, drept o lipsă totală de politeţă şi de consideraţie. Contrariat de atitudinea înţepată a Aristiţei, Valeriu exagera, faţă de dînsa, austeritatea lui obişnuită. Nu-i adresa mei un cuvînt zile de-a rîn-dul şi nu-i dădea nici o importanţă, ca şi cum ea nu ar fi existat. Iritaţi unul de altul, raporturile lor erau de o tensiune acută. Nu se puteau suferi şi nici nu căutau să ascundă aceste sentimente. Aristiţa slăbise, se uscase. Capul îi devenise mic, faţa palidă, galbenă, şi părul creţ şi zburlit îi fă- 69 cea partea dinapoi a capului mai mare. Numai ochii rotunzi păstrară aceeaşi curiozitate maliţioasă, critică şi ostilă. Antipatia ei cuprindea şi pe Andrei, amestec dens de Ileana şi Valeriu, adică de ceea ce însemna enervarea ei de fiecare zi. Şedea închisă în odaie ceasuri întregi, făcînd pasienţe, brodind, lustruindu-şi unghiile. De multe ori pleca singură la Botoşani, la vara ei, Adela, unde rămînea cîteva luni. Cînd se reîntorcea, avea o răutate ironică şi hărţăgoasă, se sfădea şi ataca, era ironic insultătoare. într-o zi spuse lui Andrei : — Aşa se ţine furculiţa ? Dacă mai mănînci aşa, plec de la -masă. De ce nu te-nvaţă tată-tu ? Valeriu înţelese ironia şi continuă să mănince flegmatic şi netulburat, de parcă nimeni n-ar fi spus nimic. Andrei se înroşi, se uită la Aristiţa cu ochii brusc injectaţi şi plecă. Valeriu nu vroi să-i dea Aristiţei satisfacţia unei enervări ; asta i-ar fi măgulit răutatea, ar fi flatat-o şi i-ar fi dat o victorie. Cînd Ileana vroi să izbucnească, Valeriu puse mîna lui pe a ei, şi apoi făcu un gest de potolire cu aceeaşi mînă. Şi Ileana se supuse, îngrijorată. Mîna hii Valeriu tremura şi sprincenele lui stufoase se lăsară mai jos deasupra ochilor lui mari. O zi întreagă Aristiţa n-a ieşit din odaie, decît după ce pîndea să nu fie prin casă şi s-o vadă. — Trebuia să mă laşi, — explică Ileana lui Valeriu, — trebuie să se termine odată. — Nu trebuia, — răspunse scurt Valeriu, — e nenorocită, e o fată bătrînă cu nervii detracaţi. Trebuie să-ţi fie milă. Pentru mtîia oară Valeriu luă apărarea Aristiţei. 70 3 Valeriu abia rezista atmosferei din casă şi presiunii temperamentului său, care-i ţipa că totul e o nebunie, că trebuie să părăsească şi să plece din nou in Germania, să fie chelner, hamal, orice, numai să trăiască altfel... Valeriu se refugia pe cîmp. Pentru cele cîteva hectare de pămînt ale bisericii, pe care le cultiva singur, îşi căuta de lucru cit mai mult în ţarină. Se scula dimineaţa şi urca drumul spre ogoare cu soarele în piept şi cu hotărîrea fermă cu care ar fi mers spre un rug. Giubeaua largă şi deschisă îi bătea cîlcîile ca cineva care l-ar fi fugărit, dresat şi supus. Mergea dimineaţa cu capul gol, cu fruntea lui mare, pe care luneca aerul curat, cu privire de halucinat. Băţul ascuţit lăsa pe drum găuri mici la intervale regulate, însemnînd calea şi măsurînid-o automat. Din cînd în cînd se oprea, se uita înapoi, îşi ştergea fruntea cu o batistă mare, colorată ; privea împrejur : lumea aceasta ! Cum ar fi vroit să plece, fără să se mai oprească, pînă la istovire, să cadă în drum de sfirşire totală, cu \imărul înainte, sub el, cum cad pelerinii în deşert. Alături trecu un plug, arînd ogorul învecinat cu drumul, îl duceau tatăl şi fiul. Tatăl era zvelt şi tînăr, cu musteaţă tunsă, cu ochii puţin încruntaţi, cu muşchii de la fălci proeminenţi, cu oasele feţii vizibile, şi pe ele pielea întinsă, luciu. Era un om slab dar vînjos. El ţinea de coarnele plugului. Un băieţel, poate de zece ani, cu faţa rotundă, cu ochii rotunzi, cu privirea întrebătoare, serios şi demn, cu aerul grav cu care alţii se joacă sau fac sport, mina boii. Spinările lor zburlite, sure şi osoase, păreau de stîncă şi gigantice faţă de gîngania omenească de alături. 71 Părintele-i cunoscu : Vasile Tizu cu Petrică al lui. Petrică obosise dînd cu harapnicu ; îl durea braţul din umăr. De aceea, cînd se alătura de boi îi ghiontea cu coada harapnicului pe pîntece, ca un şcolar pe un coleg enorm şi leneş, trăgînd şi el oblic înainte, ca şi cum el însuşi ar fi fost înjugat. Cînd boii fluturau din cap şi-l întorceau izbin-du-1 de grumaz, ca să alunge muştele, Petrică era smucit brusc îndărăt, gata să cadă prin curpenii miriştii. Dar în clipa următoare îşi relua netulburat locul şi întindea iarăşi de funie în fruntea tuturor. — Sărut mîna, părinte. — Noroc bun, Vasile. Şi plugul trecu înainte, pe calea lui ştiută şi dreaptă, cu jugul scîrţîind pe ceafa boilor, cu rotiţele de jucărie trăncănind în sărituri peste bolovani. Pe zare se schiţă omuşorul mic din faţă, spinările boilor, îngăimarea de oţel a plugului şi spinarea omului încovoiat. întîmplarea i se păru părintelui Valeriu moralizantă şi tonică, — şi porni mai departe spre ogoarele lui. 4 Cînd au trecut anii ? Cîte veri, cîte ierni ? Nu-i nici un fapt care sa le fi fixat în minte, care să le fi diferenţiat. Toate la fel, suprapuse, una peste alta. Părintele Zăhărescu a murit de mult. Nimeni nu ştie cîţi ani sînt. Sigur numai că era într-o primăvară. Dar cînd ? Trebuie discutat, trebuiesc adunate mai multe fapte, verificat timpul, pus în concordanţă : cîţi ani avea Andrei pe atunci, unde era la şcoală... Şi încă, moartea aceea rămîne neprecis fixată. Cam pe la... Şi doar, după moartea lui s-a schimbat ceva din atmosfera care apăsa pe toţi ; s-au aerisit odăile, s-a făcut o grijitură generală, s-a acoperit casa cu 72 rablă zincuită, s-au zugrăvit odăile, s-a făcut, în locul prispei scunde, un cerdac cu stîlpi cărămizii, cu un gărduţ de scîndurele, în care s-au tăiat regulat găuri în formă de inimă ; s-au pus uluce de zinc, încheiate cu nasturi de zinc, în care ploaia sună altfel, mai ascuţit ; s-a mai făcut un loc în casă. Aproape începu sa fie îndoială dacă a existat părintele Ză-hărescu vreodată. Ileana a urmat cu religiozitate datinile creştineşti la zilele fixe şi e singura care ştie precis moartea tatălui ei. Dar după ce va muri şi ea ? Viaţa în casa de la Mîlidreşti nu-şi schimbase prea mult din aspectul ei. Dispăruse numai din gîndul tuturor conştiinţa că părintele Zăhărescu trăieşte. Lucrurile, casa, satul se schimbaseră puţin numai, în raport cu uitarea lui. Aristiţa n-a putut să reziste tensiunii cu care începuse. Timpul i-a tocit din rezistenţa agresivă de fiecare zi. Răutatea ei izbucnea în răstimpuri, cînd se manifesta isteric cu un plîns zbuciumat şi cu ţipete. De obicei însă vorbea normal şi reintrase în preocupările şi viaţa celor din casă. 5 Astăzi trebuie să plece Andrei la liceu. De-o săptămînă cursul normal al vieţii din casă este oprit. Se coasă, se spală, se calcă numai pentru Andrei : prostiri de pat, lenjuri, ciorapi, au stat o zi desfăcute în grădină, pe funii întinse între copaci, apoi a mirosit în casă a cărbune ars şi a „maşină de călcat“, — pînă ce toate au ajuns păturite pe divanul din odaia cea mare. Pe Ileana o durea capul, o durere adîncă în creştet şi care răzbate în afară numai pe la tîmple. 73 Uniformele lui Andrei cu nasturii lor auriţi şi cu iniţiale au ieşit şi ele şi atîrnau de spetezele scaunelor. în odaie mirosea a naftalină ca într-o hală de lucruri vechi. De fapt, Andrei se mută. Andrei are şi el lucrurile lui mici, la care nu poate renunţa. Face ordine intr-un saltar de la masa lui şi alege cîteva fleacuri : o ascuţitoare, un toc gros şi simpatic, o capsă de creion, două fotografii de actriţe de operetă, un nastur de rezervă, un cuţitaş cu ascuţişul zimţuit, o cheie fără nici o întrebuinţare, două bolduri, cîţiva lei rătăciţi ; un ban austriac, o linie cu gradaţii mărunte şi cu un bumb deasupra... Andrei se distrează alegîndu-le, clasificîndu-le, şi pe cele destinate să meargă cu el le pune într-o cutie, pe care este scris „zahăr cubic, 5 kgr.“ şi în care încap şi caietele lui de însemnări personale. Foiletează caietele lui de însemnări: o poezie copiată din Musset, una din Alfred de Vigny... mai multe din Verlaine. Le ştie pe dinafară. Parcă ar fi sufletul lui: un mozaic de simţuri disparate, strînse la un loc, şi cu o nelinişte care domină totul. Aşează cu grijă caietele în cutia pe care o leagă cu sfoară, în cruce. Starea sufletească a lui Andrei e tulbure şi neprecisă. Se amestecă amintiri din anul trecut, chipuri de colegi cu glumele lor, întîmplări, laolaltă cu viaţa din vacanţă, cu afecţiunea pasionată a mamei, cu severitatea austeră a lui Va-leriu, cu antipatia Aristiţei. Două bilanţuri opuse, două feţe cu două atmosfere deosebite, cu tipuri şi preocupări diferite. în vacanţă, acasă, ideile, gîndurile, sentimentele, viaţa lui intelectuală, sînt dezordonate, lăsate în voia lor, îşi 74 pierd din intensitatea şi din obsesia strînsă în care le adună viaţa de liceu. Parcă toate au umplut cîmpul, au ieşit în aer liber şi acum îi e greu să le culeagă şi să le strîngă. Sînt idei care i-au devenit străine, sînt altele care s-au întărit în acest contact cu natura. Andrei nu e capabil de nici o concentrare de gînduri stricte. Capul lui e în stare de vagabondaj, în care nici o disciplină nu se poate impune, li este şi silă de orice sforţare intelectuală. Are un presentiment de jale. Totdeauna cînd pleacă de acasă are această senzaţie stranie de sfîrşit. Nu poate renunţa la comoditatea liberă de acasă, la mediul de afecţiune, la iubirea mamei lui, pe care o simte îngrozită de această despărţire. Andrei e conştient de iubirea mamei şi, dacă are cinismul de a brava tinereşte o mulţime de alte sentimente clasice şi burgheze, are un cult religios pentru mama lui şi pentru dragostea ei. 6 Ileana nu se poate uita la Andrei în zilele acestea, fără ca să nu-şi simtă ochii brusc plini de lacrimi, ca şi cum o vargă nevăzută i-ar lovi scurt pe albul lor. îl priveşte pe furiş cînd intră şi cînd iese din odaie ; se uită după el cînd trece în grădină, cu mersul lui degajat, cu o uşoară aplecare a trupului spre partea dreaptă, cu umărul drept puţin mai jos. După ce s-a asigurat că Andrei e departe, Ileana plînge tăcut. Lacrimile ei cad peste lenjurile pe care le aşează, pe batistele lui Andrei, în cufărul lui de paie. Plînsul ei e mocnit şi profund. Şi noaptea, acum, e la fel. în tăcerea nopţii se aud lacrimile căzînd înăbuşit pe perină. 75 Ileana n-a fost niciodată la şcoală, nu şi-a părăsit niciodată părinţii. Mama ei a murit pe eînd ea era numai de 10 ani. N-a iubit ca fată pe nimeni. Valeriu e ciudat şi rece. Singura ei patimă e Andrei. Nu poate suferi şcoala, nici că Andrei creşte şi că-1 simte din ce în ce mai înstrăinat. Cînd se vor termina odată aceste plecări ? ! I-a venit în gînd amintirea mamei ei. Era grasă, avea faţa plină şi rotunda. Se mişca greu, se aşeza îndată jos, fa-cînidu-şi vînt cu batista. Cînd era cald părea că se sufocă. Era astmatică. De asta a şi murit. Ce rar se gîndeşte la mama ei! Ileana îşi făcu această imputare, cu gîndul ascuns că astfel ar putea încuraja şi naşte o indiferenţă din partea lui Andrei. Se gîndi ca, după plecarea lui Andrei, să facă o pomenire pentru mama. Ileana se înduioşă astfel tot mai mult, amestecînd cele două afecţiuni din viaţa ei, cele două eterne afecţiuni de mamă şi de copil, în conştiinţa tragică şi oprimată că Andrei pleacă şi n-are să-l mai vadă, cît ? trei luni... mai bine de trei luni. Şi Ileana plîngea numărînd cămeşile : una, două, trei... pe cînd le aşeza teanc, una peste alta, în cufăr. După ce a aşezat toate, însemnîndu-le pe lista trimisă de ,.Internat“, Ileana rămase încurcată. Nu ştia ce să mai puie înăuntru ; ar fi voit să dea totul, să dea ceva de la dînsa, care să-l facă pe Andrei să n-o uite. Căută prin dulap. Avea impresia că o doare capul tare, că-i este greu, că o dor tîmplele ; un cui de fier i le străpunse dintr-o parte în cealaltă şi-i ţinea capul pironit în vid, ca de un perete fierbinte. Arunca pe rafturile din dulap, în dezordine, o pălărie pe care n-o pusese de un an, un voal, o cingătoare, cîteva perechi de ciorapi. Dădu peste două batiste vechi, cu ini- 76 ţialele ei brodate la un colţ. I se păru că nu-s destul de călcate. Alergă la bucătărie să puie maşina de călcat, aşeză un pled pe colţul mesei. Ileana nu putea să stea pe loc. Activitatea aceasta îi ţinea nervii, o făcea să poată suporta. Mişcările îi erau mecanice şi dezordonate. Uită, un moment, ce are de făcut şi-şi duse mîna la frunte, ca să-şi aducă aminte, de parcă ar fi ridicat un voal nevăzut, care se ţesea tainic pe mintea şi pe ochii ei. — Vai ce uitucă sînt ! Doamne, Doamne. Călcă cele două batiste şi pe o parte şi pe alta, cu o minuţiozitate artistica. Ileana era de obicei repede la treabă şi îndemînatică. De data asta, nu ştia unde să aşeze maşina de călcat, nu nimerea piatra pe care o punea întotdeauna. In bucătărie mirosea greu a cărbune ars şi a pîrlit ; un miros înecăcios. Cînd le-a terminat de călcat şi le-a păturit cum vroia, cu grijă, cu iniţialele în afară, iarăşi rămase nenorocită în lipsa unei activităţi pentru Andrei. Parcă n-ar fi avut altă chemare în viaţă, parcă toată menirea ei lua sfîrşit şi ar fi trebuit să dispară şi ea, odată rolul ei împlinit. — A ! ghetele ; cum era să uit ghetele. Le căută sub patul lui Andrei, le trase cu mînerul cor-telului din fund, de la perete. — Nu-s făcute ! Şi începu să le curăţe, să le dea cu cremă, să le lustru-iascâ, să le puie şireturi noi, să le coase urechea de tras, care era desfăcută. Şi se simţi fericită de acest noii izvor de activitate. Lăsă jos capacul panerului, fără să-l închidă, provizor ; poate a mai uitat ceva... Şi începu să-i pregătească lui Andrei mîncarc pentru drum, deşi trenul făcca pînă la Iaşi numai trei ceasuri. 77 7 Andrei nu putea lua parte, nici asista la aceste pregătiri, şi mai ales nu putea suporta impresia de greutate pe piept şi în gîtlej, pe care i-o da dragostea mamei lui. Avea faţa de ea un sentiment curios şi contradictoriu. Pe de o parte îşi da seama de căldura şi duioşia sentimentelor mamei lui, pe care nu le mai are şi nici nu le va mai avea din partea nimănui, şi pe de altă parte avea sentimentul bărbătesc şi agresiv al pubertăţii, că această iubire îl umileşte, fiindcă el este un băiat mare. Apoi, dragostea aceasta îi lua libertatea gîndurilor şi planurilor lui. Veşnic, în tot ce gîndea, în tot ce punea la cale ca speranţă de viitor se lovea de această dragoste mereu prezentă, mereu darnică, dar şi veşnic cerînd fără să aibă aerul, care părea că-1 întreabă : „dar cu mine ce faci ? la mine te-ai gîndit ?“ Andrei nu ştia pînă atunci că toate iubirile sînt o abdicare de la libertate, că e greu să fii iubit ; tot atît de greu şi de tragic ca şi atunci cînd iubeşti. Nu ştia că în iubire totul e sacrificiu şi că, dacă nu ai voluptatea acestui sacrificiu, durerile ei nu se pot suporta. Dar în Andrei se zbateau tot aşa de contradictoriu sentimentul de ataşament faţă de casa părintească, unde căpăta o impresie de siguranţă şi de linişte, şi dorinţa de a evada şi de a rupe cu trecutul lui, de a deveni ceva extraordinar, de a face o invenţie sau o faptă unică. în mintea lui nu era nimic fixat, dar avea intuiţia că libertatea pe care ar avea-o, descătuşarea completă de trecut, de tot ce-1 aduce îndărăt la stîlpul familiei, i-ar da puteri nebănuite, de semizeu. Stînd însă pe scaunul cu spetează al scrînciobului de sub cei doi peri din grădină, idealurile lui nebuloase se diluau, se desfăceau ca nouraşii albi pe cer, şi o strîngere de inimă creştea la gîndul că trebuie să plece de-acasă. 78 Era încă aşa de copil în sufletul lui ! Scrînciobul se legăna uşor, mişcat inconştient de Andrei. Tot peisajul de toamnă al grădinii se clătina şi el, se clătina şi casa mare, şi bucătăria, şi iarba pe pămînt, cadelniţînd uşor. Ele căpătau astfel irealitate de vis, de amintire şi de basm. Decorul acesta în care s-a născut avea o putere sentimentală, de care Andrei nu se putea elibera, de care se simţea legat pentru totdeauna, orice ar fi făcut. 8 Andrei trebuie să plece cu trenul de şapte dimineaţa. De la ora patru toată lumea este în picioare. De mai multe ori în timpul nopţii Andrei văzuse luminîndu-se o clipă geamul de sticlă al uşii care despărţea odaia lui de a părinţilor săi. Ileana nu a dormit de loc. Din cînd în cînd s-a ridicat, a aprins un chibrit, ca să vadă cîte ceasuri sînt, şi s-a culcat din nou. Asta s-a întîmplat la unu şi un sfert, la două fără zece, la trei fără douăzeci şi cinci, deşi ceasul* deşteptător (cu o locomotivă pe cadran) era pus să sune exact la ora patru. Dar dacă nu sună ? Toţi erau somnoroşi, îmbrăcaţi în grabă, şi aveau o faţă îngrijorată. Andrei fu trezit de mama lui. îi era neplăcut să se scoale dimineaţa. Afară era încă întuneric. O luminare pîl-pîia pe masă şi îi juca pe perete umbra capului lui buhos şi mişcările dezordonate ale braţelor. Cînd îşi scoase cămaşa şi cînd, în umbră, apăru ca un om care vrea să iasă, diform, dintr-un sac. Andrei era aiurit de somn, avea capul ameţit şi simţea greutatea momentului pe care-1 are de trecut. 79 Ileana îi pregătea un ceai la maşina de spirt şi, între timp, îi făcea pachetul de mîncare, cu fiecare bucăţică împachetată de mai multe ori şi cu sarea pusă în hîrtie albă, alături. Era atîta dragoste în pregătirea aceasta minuţioasă ! Parcă Andrei ar fi avut să traverseze un deşert, cîteva săp-tămîni; poate o lună. Tot Ileana ieşi să vadă dacă moşu Haralamb a pus calul, dacă nu cumva, odată trezit tot de ea, nu a adormit din nou. Felinarul fu pus apoi, fumegînd pe colţul mesei. Lumina lui afumată, palidă, lungăreaţă, agonizînd, sporea tristeţea din odaie şi repeta în altă direcţie, pe celălalt perete, mai slabe, umbrele celor ce umblau prin casă. Mama lui Andrei simţi că nu poate rămîne pe loc fără să facă nimic, simţi că mişcarea îi ţine nervii, că, dacă ar sta să se uite la Andrei, ar izbucni în plîns. De aceea iarăşi îşi căută treabă cu febrilitate halucinantă. Din cînd în cînd numai, îi revenea realitatea brutală şi atunci se uita la Andrei, pe furiş. Şi iarăşi se uita la ceas ; nu cumva să scape trenul. Oricît ar fi dorit să-i rămîie acasă copilul, asta nu ar fi vroit. Catinca sta într-un colţ şi privea ca un invitat, cu mîi-nile încrucişate pe pîntece ; din emoţie şi din intimidare. Valeriu era stăpîn pe sine şi autoritar. Călca apăsat prin odaie, cu chipul hotărît al unui erou cornelian, în care simţul datoriei s-a impus demult. Aristiţa, cu capul ciufulit, strîngea în jurul trupului ei subţire, un halat albastru cu flori mari, galbene. Ochii ei rotunzi, cu fixităţi stranii, urmăreau cînd pe Valeriu, cînd pe Andrei, şi căutau să stabilească puncte de asemănare. Cu talia înaltă şi subţire, strînsă lipit de halat, Aristiţa avea eleganţa unei viespi. Valeriu o privi pe ascuns ; ochii lui sticliră în umbră ; grei de patimă şi de mînie, şi faţa lui se întunecă. Dacă nimeni nu ar fi vorbit atunci, s-ar fi auzit scrîşnind dinţii lui Valeriu. 80 Andrei îmbrăcat, fu revizuit de mama lui : ghete, nasturi, guler... El avea un sentiment greu, ca in faţa unui eveniment neplăcut care nu-1 priveşte, dar la care este obligat să asiste, şi care nu se mai termină. Avea impresia că ia parte la un fel de înmormîntare, a cuiva din familie, de aproape, şi slujba dura prea mult. Cu tot eroismul formal şi calculat cu care vroia să treacă acest ceas greu, îşi simţea sufletul încărcat şi capul strîns ca într-un cleşte, pieptul apăsat, şi o contracţiune neobişnuită în gît. Era emoţionat, şi era ruşinat de propria lui emoţie. Ileana deschise saltarul de jos de la dulap, ridică o cutioară, un jurnal, şi scoase o hîrtie de douăzeci de lei, pe care o strecură grăbit în buzunar. Pîndi apoi momentul cînd Andrei era singur în odaia lui. Se grăbi după el şi, fără să spuie nimic strivită de emoţie,, îi apăsă, stîngaci, în mînă, hîrtia de douăzeci de lei. Asta se repeta la fiecare plecare din vacanţă. Dar Andrei nu-şi putu stăpîni lacrimile care-i năvăliră în ochi. 9 După plecarea lui Andrei, cercul din casă se restrînse. Era la fel înainte de vacanţă, şi cu toate acestea golul lăsat de el se simţea mai mult. Lipsea un punct de reazăm liniştit pentru fiecare din cei rămaşi, care s-au găsit faţă în faţă mai direct şi mai deschis. Contactul dintre ei era mal nud şi mai obligator. Nimeni nu-1 mai putea evita pe celălalt ; fiecare era preocupare pentru celălalt, fără să vrea. Cuvintele ca şi privirile se schimbau şi ele într-un cerc mai îngust ; viaţa între cei trei, după moartea părintelui Zăhă-rescu şi după plecarea lui Andrei, deveni mai familiară şi 81 mai aproape. Toate se împărţeau numai în trei, — pînă şi timpul. Oricît de izolat, Valeriu trebuia să revie între cei din casă şi să trăiască laolaltă cu ei. Vremea a tocit asperităţile, ambiţiile, toată tensiunea vieţii, al cărei ton a fost scoborît la notele calme. La masă Ileana sta în capul mesei, Aristiţa şi Valeriu, faţă în faţă. De multe ori acum, conversaţiile se legau între toţi trei, normal, fiecare îşi spunea părerea lui fără să irite pe ceilalţi; se acceptau propuneri „adverse“ şi se renunţa cu înţelepciune la propuneri personale, fără amor propriu şi fără nici un sentiment de inferioritate. Valeriu observa de două ori pe zi mişcările Aristiţei, mîinile ei îngrijite, trăsăturile ei stilizate şi fine. Puţin însemnată de vreme, Aristiţa păstra totuşi un aer de femeie care se îngrijeşte, care vrea să placă. Avea o cochetărie personală, pentru ea însăşi. Chiar dacă nu era să o vadă nimeni o zi întreagă, Aristiţa nu era niciodată îmbrăcată neglijent, murdar sau dezmăţat. Cînd vorbea fără ostilitate, glasul ei avea o noutate deosebită, un timbru cald ; vorbele ei erau şi ele totdeauna îngrijite şi purtau pecetea aceleiaşi atenţii artistice pe care Aristiţa o dădea oricărei manifestări. Numai accesele de răutate şi de mînie alterau uneori această estetică, însă nici atunci nu prea mult, fiindcă nu aveau violenţe de limbaj, nici cuvinte ordinare, ci mînia caustică şi ironia chiar faţă de acei care nu înţelegeau nimic, adică faţă de Catinca şi moş Haralamb. Valeriu se surprinse de un timp găsind scuze ieşirilor răutăcioase ale Aristiţei şi justificînd, prin o nobleţe de caracter, izolarea în care se complăcea. „E o fată nenorocită ; n-a avut noroc ; e o dezrădăcinată, o declasată. Nu a avut putinţa, nici energia de a merge mai 82 departe şi a rămas într-un mediu inferior ei, ca idei şi maniere“, gîndea Valeriu. Aristiţa avea aplicaţiune vădită pentru mode. Din lu- cruri de nimic, din resturi, din vechituri, ea îşi aranja cu abilitate şi răbdare, în odăiţa ei, o rochie frumoasă, o bluză originală ori un guler care să-i deschidă figura. La asta lucra zile întregi, săptămîni : făcea şi desfăcea, pînă ce gustul ei era satisfăcut. Ea era şi maistru şi lucrătoare, şi manechin, şi fericită purtătoare. în zilele în care reuşea perfect o bluză, avea o mulţumire de ordin strict artistic, şi amorul ei propriu şi o mîn-drie de femeie mai strălucea în ochii ei rotunzi, care se dilatau. Ileana privea cochetăria Aristiţei cu mulţumire. Ea socotea că numai aceasta o poate face fericită. Ileana credea într-o fericire facilă, într-un fel de pact care să împace pe toţi, într-un echilibru universal, în care toată lumea să renunţe la cîte puţin, pentru ca toţi să fie mulţumiţi. Cu acest sentiment şi cu această nevinovată bună-credinţă, Ileana încuraja risipa lui Valeriu, care niciodată nu se ducea la Botoşani fără ca să nu cumpere şi ceea, ce Aristiţa îi spusese, la plecare. Viaţa în comun a celor trei, de atîţia ani, stabilise legături de obişnuinţă şi familiaritate, în care gesturile erau mai dinainte cunoscute de către fiecare, şi în care buna sau reaua dispoziţie nu trebuia să fie mărturisită. Mai cu seamă gesturile de la masă, felul de a mînca, de a sta, de a întrebuinţa pauza, căpătaseră accentuarea de ticuri şi de manii. Repetarea le ridicase prestigiul de act conştient şi le catalogase printre cele mecanice, fără nici o contribuţie de gînd, de intenţie sau de sentiment. De cîte ori se regăseau în comun, observaţia reciprocă şi constatarea acestor obiceiuri invariabile sporeau impresia de monotonie a vieţii, şi unul pentru celălalt devenea un fac- 83 tor iritant, o cauză concretă de plictiseală, de lehamite, cle>i monotonia aceasta era esenţiala vieţii lor, şi viaţa 111 comun era numai elementul de măsurătoare al ei. Omul cu o temperatură puţin ridicată trăieşte normal atîta vreme cit nu şi-a pus termometrul. Dar de îndată ce a cetit în el treizeci şi şapte de grade şi două diviziuni, devine preocupat şi distras, cu îngrijorare. Stricarea termo-metrului nu poate aduce nici o schimbare. întîlnirile celor trei aveau darul să stabilească nivelul scăzut al temperaturii psihice şi să determine brusc o şi mai accentuată depresiune, cu toate manifestările ei aparente, fără nici o grijă de refulare şi de menajare reciprocă. De cele mai multe ori, atitudinile lor erau stranii şi exprimau cu evidenţă izolarea interioară în trei, pe care o cultivau cu sîrguinţă şi oarecare plăcere vroită. Figurile lor atîrnau uneori cu înfăţişări de măşti de tragedie, cu expresii deosebite, dar în fond, din acelaşi material. Fiecare îşi cultiva, stilizîndu-şi, masca lui proprie, sub care ascundea gînduri care veneau şi plecau singure, fără nici o legătură cu ceea ce vorbea. Cuvintele erau atunci 1111-Tnai expresii goale, care, ca şi măştile, ascundeau vieţi interioare cu totul deosebite. Valeriu avea întotdeauna pe peretele din faţă un covor, pe care era bătut la maşină un cerb cu capul mîndru, ridicat în sus, alături de un izvor din care bea o cerboaica. Ţinuta cerbului era agresivă şi ostilă ; provoca pericolul pe care-1 pîndea. Ţinuta căprioarei era docilă şi încrezătoare. Botul ei mic atingea apa aspră de pluş al covorului, fără să se înfioare. Covorul era analizat zilnic, în pauze. Valeriu descoperea în fiecare zi ceva nou ; fondul de brazi, care se pierdea pînă în creastă, sus, la cuiul din mijloc, de care era prins covorul. Crengile de brazi în mantale grele, îmbrăcate cum sînt caii de dric, lăsau să atîrne greu odăjdiile lor aspre. 84 Erau şi cîteva pietricele pe marginea rîului, care mergea şerpuind albicios şi spălăcit. Copacii n-aveau umbră, şi nici. cele două sălbăticiuni. Nu se putea deosebi ce anotimp o fi fost, şi nici ce oră din zi. Valeriu se distra căutînd să fixeze cel puţin ora, după lumini, după valurile luminii, şi nu izbutea : totul era tem şi şters, iar prin unele locuri ros pînă. la ţesătura de dedesubt. în colţ erau icoanele : un Sfîntul Gheorghe, şters şi el„ adumbrit de unghiurile pereţilor şi de două perdeluţe puse,, una pe un perele şi alta în celalalt, cu două panglici roze şi prăfuite. — De ce nu se şterge praful de pe perdelele de la icoană ? spuse Valeriu, impersonal şi distrat, sărind deodată, din gînd în realitate, cu această întrebare care nu aştepta, răspuns. Pictura icoanei nu se cunoştea deloc. Pe deasupra lemnului luciu era numai un abur cu diverse nuanţe. Privirile Ilenei umblau de două ori pe zi pe celălalt perete, de care atîrna un tablou comemorativ, la 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, cu figura de efigie severă a regelui, şi în jur, cu stindarde, lei, vulturi, frunza de ştejar cu ghindă şi medalioane de felurite mărimi cu chipurile familiei regale. La dejun, rama aurită primea, drept, o rază de soare în colţul de jos. Dedesubt era o fotografie, grup părintele Zăhărescu în tinereţă, cu preoteasa şi cele două fete de azi. Părinţii şedeau pe scaune, şi fetele, alternînd cu. capetele bătrînilor, în picioare. Aveau pantofii puşi în evidenţă, degetele resfirate şi o mînă anume ieşită din plan, pentru a se vedea neapărat un inel, în realitate extraordinar, dar în fotografie numai ca o pată rotundă rămasă de la copiat. Mai erau şi alte fotografii care reprezentau în cărţi poştale : un ofiţer, un magistrat, cu uniformă, robă, şi toate distincţiile sociale. 85 La fotografiile acestea nu se mai uita nimeni altcineva decît musafirii, cînd se întîmpla să rămîie singuri şi cînd, neavîmd ce face, se sculau de pe scaune şi începeau să cerceteze fotografiile de pe pereţi şi din rama oglinzii mari. Pentru Ileana existenţa fotografiilor din peretele la care se uita, era necunoscută. Ochii ei luceau pe deasupra, uneori inconştient, pe sticla lor, care deforma cu apele ei chipul celor de dedesubt. Niciodată nu şi-a oprit pe ele gîndul, niciodată nu le-a înviat cu o amintire, cu o evocare, cu o tristeţe sau cu un regret. Dacă s-ar fi uitat cu atenţie ar fi avut în faţă icoana timpului batjocoritor, cu chipuri care nu mai sînt în realitate, nicăieri; pe care nici o minune alta nu le mai poate reconstitui ; şi cu chipuri tinere, fragede inocente, curioase, naive, pe care timpul le-a uscat, le-a schimbat şi le-a răvăşit. Dedesubt era scris cu litere mari în relief, ca pe scoarţe <3e copaci care au crescut şi au bulbucat literele : „Leopold, Wiena — Strada Lăpuşneanu, Iaşi“. Nici inscripţia n-a citit-o nimeni niciodată, Fotografiile acestea nu erau motiv de evocare şi de reculegere, — erau lipite pe perete numai decorativ. în locul lor, dacă astfel ar fi fost obiceiul, ar fi putut să atîrne altceva, care să acopere numai peretele : un şervet, o batistă, o tabla sau o farfurie. Personalitatea celor fotografiaţi era ştearsă şi inexistentă. Fotografia desigur rămăsese aceeaşi, dar viaţa pe care o fixase dispăruse demult. Se cunoştea care din grup sînt morţi şi care mai trăiesc, de către oricine s-ar fi uitat mai atent. Nu s-ar putea spune ce anume îi deosebea pe cei morţi, dar era o depersonalizare subtilă; ochii lor aveau ceva de regret sau erau mai întunecaţi de umbrele de dincolo, care erau mai aproape de ei în momentul cînd au fost fotografiaţi. 86 Existenţa aceasta a lor miniaturală şi simbolică, de strigoi, era cu totul ignorată. Grupul asista tăcut şi neschimbat în viaţa celor trei, străini de ei, de ceea ce sînt astăzi; ca nişte intruşi nepoftiţi şi analitici, cu ochii veşnic deschizi, la geamul de cadru aurit prin care priveau curioşi din lumea cealaltă... Privirile Aristiţei rătăceau privilegiate pe fereastra din ogradă, şi deseori în oglinda lungă cu etajeră, din faţa ei. Peisajul viu de afară se schimba uneori, întrerupt de trecerea şchioapă şi chinuită a lui moş Haralamb, sau de silueta acum încovoiată a Catincăi, trăgînd de o funie vaca roşie, cu pete albe şi neregulate, de la fîntînă spre grajd şi înapoi. Siluetele lor apăreau atunci în cadrul de lumină al geamului, de la o cercevea spre alta, într-un cîmp luminos, şi dispăreau grăbite, astfel încît uneori se vedea o jumătate de vacă, apoi numai cealaltă jumătate şi o bucată de funie. Fereastra era ca obiectivul unui aparat fotografic sau al unei camere, care întreagă ar fi un aparat de observaţie. Uneori Aristiţa, enervată de monotonie, ştiind că trebuie să treacă vaca la apă, nici nu putea să mănînce nimic pînă ce nu se elibera de această obsesie şi aştepta întîi s-o vadă pe Catinca, apoi vaca — şi numai după aceea începea să mănînce. De cele mai multe ori, şi cîteodată aproape exclusiv, ochii Aristiţei urmăreau în oglindă viaţa din casă, mişcările ei proprii, pe ceilalţi, masa, interiorul casei — frînte în cadrul oglinzii. Reflexul din oglindă i se părea mai realist, mai precis, mai curat şi mai conturat. Avea şi un luciu mobil, pe care îl schimba lumina şi jocul ei în apele oglinzii. Acel reflex însă strîmba realitatea şi proporţiile ei. Masa părea strîmbă, şi văzută în „racursi“, diformată, cu o latură mare şi dreaptă, cu colţurile fugind în fund, ascuţite. Realitatea era în oglindă ca un tablou exact al ei, precis şi liniar, dar cu o sticlă deasupra, lucie şi diformantă. 87 Dar mai ales, Aristiţa urmărea în oglindă mişcările şi chipul lui Valeriu. Cînd se apleca spre masă ca să mănînce, capul lui intra întreg în marginea oglinzii ; cînd sta drept, răzimat de speteaza scaunului, uneori i se vedea numai nasul, iar alteori profilul slab cu barba Iui rară de Crist nenorocit. în oglindă, ochii lui apăreau şi mai mari şi mai vii, sub sprîncenele negre şi stufoase. Aristiţa îi urmărea, căutînd să-i fixeze. Şi de multe ori, sub îndemnul unei nelinişti şi cu sentimentul că cineva îl pîndeşte cu adevărat dinspre geamuri, ochii lor se întâlneau ireal, în oglindă. O clipă se priveau fix, întorşi în aceeaşi direcţie. Privirile lor erau atunci ca două linii drepte ale unui unghi, care porneau din ochii lor şi se întretăiau într-un punct, dincolo. Aristiţa era tulburată. Oohii ei rotunzi erau rugători şi umezi, parcă cereau milă, parcă cereau iertare. Ochii lui Valeriu erau nedumeriţi, îngroziţi de gîndurile dindărătul lor, plini de o spaimă nespusă şi avidă. Erau ca ochii omului care nu vrea şi ezită, dar totuşi se uită într-o prăpastie, de care se teme şi care-1 atrage. într-o zi, cînd soarele sporea lumina şi straniul din ochii lor, Valeriu se sculă şi plecă, ridicîndu-se de la masă fără să spuie nici un cuvînt. Amindoi vedeau în oglindă spatele Ilenei. 10 Andrei scobora în gara Iaşi pentru a şaptea oară, îmbrăcat cu uniforma lui de licean, care-1 strîngea şi-l făcea ghebos. Şi cu toate acestea, după fiecare vacanţă, cînd intra în Iaşi, avea impresia că locul îi este străin, că s-a schimbat ceva, fără să poată preciza anume ce. De fapt, cu cît a crescut el, proporţiile realităţii şi ale lucrurilor au scăzut. Nimic nu-i mai dă acea senzaţie de măreţie sau de colosal, pe 88 care a avut-o în primul an, cind a văzut laşul pentru întâia oară. Casele parcă erau acum puţin intrate în pămînt şi pierduseră din prestigiul lor grandios, iar decorul nu mai putea impresiona prin nimic; devenise banal şi meschin. Şi cu toate acestea, deprins trei luni cu ograda lungăreaţă, cu casa părintească scundă şi turtită de acoperişul prea înalt şi prea larg în streşină, ochii lui se obişnuiseră cu alte dimensiuni, şi din tren, pe geam, în ultimele momente, laşul i se păru iarăşi enorm, cu cele cîteva clădiri care domină, cu gara în care vuieşte un zgomot surd şi neprecis al tuturor plecărilor şi sosirilor adunate la un loc, dintr-o zi. Avu un sentiment demoralizant de umilinţă, de modestie, pe care nu şi-l putea stăpîni. Ceilalţi pasageri aveau mişcările libere, se plimbau ca la ei acasă, deschideau şi închideau uşa de la compartiment, sau geamul de la culoar, cu aere de stăpîni ai vagonului. Andrei aşteptă să se dea jos toată lumea ; şi, cel din urmă, scoborî el, cam aiurit de oboseală şi de această schimbare de mediu şi de decor, cu panerul lui de pai împletit, legat cu funie în cruce şi cu un lacăt la mijloc. Ştia bine încotro să apuce şi totuşi se simţea sfios şi nesigur. Graba celorlalţi şi mulţimea oamenilor care curgea repede în aceeaşi direcţie îl ameţeau. Nu înţelegea bine pentru ce toţi sînt aitît de grăbiţi. Peronul era gol. Nimeni nu aştepta acest tren mic din nordul Moldovei. Paşii călătorilor răsunau pustiu pe asfaltul peronului, ca şi cum ar fi trecut pe un pod, şi ţăcănitul lor se alterna, care mai gros, care mai subţire, într-o cadenţă neregulată de mulţime. Pasagerii treceau cînd unul înaintea celuilalt, cînd altul, într-o cursă la pas, pentru ca la sfîrşit să se vadă cine ajunge cel dinţii la celălalt capăt al peronului. Un copil de vreo 5 ani, încotoşmănat ca de iarnă, cu un paltonaş de miel, anacronic, era tîrît de mînă şi păşea strîmb, cu un umăr înainte, abia atingînd trotuarul. Capul lui se întorcea 39 in toate părţile, bălăbănind smucit, căutînd să vadă unde este şi ce are să se mai întîmple. Tatăl lui, un domn uscat, cu ochelari cu lanţ pe după ureche, mergea drept, fără să se uite măcar la copil. Andrei observă şi un domn mic şi roşcat, cu o valiză de carton cu pînză gri şi un pardesiu pe mînă, care se strecura printre toţi, în zig-zag. cu mare pricepere. Andrei rămăsese cel din urmă. El încheia convoiul de oameni fugăriţi, parcă scăpaţi dintr-o inundaţie sau din-tr-un incendiu, spre care nu mai vor să se uite. Panerul greu îi scobora umărul drept, şi altfel aplecat puţin în jos. Un vîrf de pai rupt îi zgîria pulpa piciorului şi-i împiedica mersul, iar lăcata zăngănea, jucînd deasupra pe ochiul şi cîr-ligul de fier negru şi lustruit. Andrei nu era deloc grăbit. Ah, cum îl strîngea tunica ; între omoplaţi, la spate, era întinsă ca o piele de tobă, iar cusuturile mînecilor strunite pînă la plesnire. Se vede că se i'ngrăşase în timpul vacanţei. Mînecile îi erau scurte. Cînd a dat biletul de tren la uşă, avu impresia că acel bilet îi da voie să reintre în lumea din care trei luni mai înainte se retrăsese. 11 — Hă, hă, uite Darie, băieţi. — Stai tot cu mine în bancă. — M-am învîrtit iar. — La latină stau în spatele tău. •— Urra ! — Uite cum s-a îngrăşat. Alexandrescu, Velicu, Bosie, Traian, toţi îl înconjurară pe Andrei. Asta era pompa care se făcea fiecărui nou sosit. Veselia lor era artificială, dar antrena şi izbutea o înşelare reciprocă. 90 — Mie-mi place tunicuţa lui. Şi Pompei îl învîrti în jur de umeri, ca să-l examineze tot. Rezultatul cercetării fu : Bun băiat. I-a crescut musteaţa. Cînd Andrei suia scările înalte ale liceului, avea nevoie de izolare mai mult ca oricînd. Desprins din mediul bolnăvicios şi ciudat de acasă, el însuşi, tulburat de gînduri şi nedumeriri, avea nevoie de o reculegere şi de o linişte totală. Şi, în loc de asta, îl aştepta larma unei clase excitate. Cînd păşi pragul liceului, îl împrejmuiră sunetele de piculină şi de vioară. Arpegii, studii, cu game în sus şi în jos, trunchiate, descifrate rar, apoi curgînd des ca un izvor care scăpăta. Andrei recunoscu : e piculina lui Ştefănescu, vioara lui Florian, flautul lui Vasilescu. Notele se auzeau o clipă mai tare, cînd se deschidea uşa de la repetitor, şi mai înăbuşit, cînd uşa se închidea la loc. Era o atmosferă muzicală de orchestră săracă în preparaţie. Notele se tîrau greu, fără avînt ; unele şchioape, altele falşe, acompaniate de zumzetul de vorbe al celor închişi înăuntru. Tot liceul avea o vibraţie surdă de stup prea plin ; uneori era vacarm de răscoală, şi uneori numai, tăcerj sonore de pustiu. Do-re-mi-fa-sol... O vioară începătoare, nesigură, urca spre clasa a doua, o gamă primitivă şi tărăgănată, ca un cîntec monoton de negri sau un imn religios păgîn. „Vai ce neurastenie“, îşi spuse ■ singur Andrei. Unul începuse la flaut Gold und Silber iar altul la mandolină  la Martinique. Din clase diferite, pe geamuri de la diverse etaje, din dreapta, din stînga, scăpate pe culoare, alergau melodii contradictorii, de parcă Andrei ar fi intrat într-o casă de nebuni, în care fiecare cîntă ce vrea şi din ce vrea. 91 Andrei nu cunoştea nebunia degajată şi barbară a tinereţii, şi nici farmecul ei care-1 supăra/’ Din fund, de la cursul superior, venea un fel de cor organizat : — Ta-ra-ra-bum-dere. — Ta-ra-ra-bum-dere... Cu accentul repetat, aproape monoton. La „bum“, din vocabularul cifrat al cîntecului, se adăugau mai multe voci, şi se apăsa exagerat, ceea ce constituia toată plăcerea cîn-tăreţilor. Pe culoarul din faţa bibliotecii, Andrei se întîlni cu Mincu, singuratic, cu pelerina pe umeri, cu mătreaţa ninsă pe guler, cu părul nepieptănat, cu faţa plină de coşuri. Mincu era filozoful decorativ al liceului. Intre cursul superior şi cursul inferior, împărţite fiecare în cîte o aripă a clădirii, era, la etajul al doilea, biblioteca liceului. Acolo culoarul era închis de două uşi cu geamuri, care însă erau veşnic deschise şi date în lături. Acolo era sediul filozofic al lui Mincu şi, în parte, al lui Andrei. Era singurul loc mai retras din toată clădirea liceului. Ei îl luaseră în primire încă pe cînd erau în clasa a şaptea, din lipsă de filozofi în clasa a opta. Mincu purta pelerina pe umeri, iar Andrei o manta ; lui Mincu îi cădea mătreaţa pe guler, ca şi cum s-ar fi cojit după o scarlatina, lui Andrei îi cădea părul pe guler, fiindcă era mereu netuns. Deşi prieteni, plimbarea lor nu avea loc totdeauna împreună. Umblau de obicei izolat, încrucişîndu-se la mijlocul culoarului, observîndu-se reciproc sau ignorindu-se complet unul pe altul, ca şi cum ar fi fost doi adversari, închişi la un loc. — Salut Darie. — Cînd ai venit ? — Ieri. — Cum ai petrecut vacanţa ? 92 — Am să-ţi spun. -— Mă duc să-mi aşez bagajele. Cufărul de pai al lui Andrei luă loc printre celelalte, în fundul repetitorului. Andrei ocupă ultima bancă din fund, lîngă geam, alături de Pompei. Camera era lungă, cu trei rînduri de bănci. în celălalt capăt tocmai, se ridica dominator catedra, cu aripile ei chircite de schelet primitiv de aeroplan, şi tabela neagră şi mobilă, pe stîlpi negri şi sîrme împletite, ca o sinistră ghilotină. în pupitrul care trebuia să fie, pentru cîteva luni, toată gospodăria lui Andrei, au fost aruncate plictisit cele trei volume din Război şi Pace de Tolstoi, caietul cu extrase din diverşi poeţi, făcute de Andrei, un caiet alb, cîteva creioane şi fotografia actriţei de operetă Nataşa Florini, blondă şi zîmbitoare. „Oare trupa de operetă a lui Boerescu va veni şi anul acesta cu Nataşa Florini ?“ gîndi Andrei. Zgomotul din repetitor, de pe săli, din alte repetitoare, năvălea şi ieşea pe uşa şi pe geamuri, de la un etaj la altul, amestecîndu-se într-un vacarm confuz, din care unele note săreau deasupra, identificîndu-se violent. Vuieţul acesta îl ameţea pe Andrei, venit din liniştea cîmpului şi a casei de la ţară, şi toate împrejur îi făceau o impresie de irealitate, de poveste, de viaţă care a fost trăită altă dată şi al cărei ecou numai a rămas, rătăcind sonor printre pereţii înalţi. Pe capacul pupitrului citi, sculptat cu un cuţitaş : „Aci a stat Berescu Vasile, 1902“ ; şi altă inscripţie : „idiotule care ai să stai aici, să-ţi aduci aminte de mine“. Idiotul era el ; dar celălalt idiot ? Ce o fi fiind acum acest Berescu Vasile ? Sculptor de monumente funebre ? Inscripţia avea literele stilizate cu înflorituri şi cu umbre, trasate în peniţă gotică. Dedesubt citi, scris de mai multe ori, rînd sub rînd, ca nişte versuri, ca o strofă, de patru ori la fel : 93 „Gety te iubesc, Gety te iubesc, Gety te iubesc, Gety te iubesc Rîndurile erau perfect aliniate, literele îngrijite şi perfect identice. Scriitorul avusese mult timp, trebuie să fi fost scrisă intr-o duminică după-amiază, cînd orele se lungesc şi viaţa pare fără de sfîrşit. Era o mărturisire, era o chemare ? Nici nu se ştia de cînd este şi cine a făcut-o. Mai jos încă, era scris simplu, în fugă, aşa cum s-ar fi scris cu degetul sau cu un creion pe un geam aburit: „Mărie“. Şi nimic altceva. Care din cei doi scriitori o fi iubit mai mult ? Evocaţiile din trecut cu sentimentul de oameni încercaţi, care reieşea obsedant, îl lăsă pe Andrei pe gînduri. Ele deschideau o lume fermecată şi caldă, în care el nu putea privi fără să se tulbure, fără să nu simtă o nelinişte ciudată, ca-n apropierea unui mare mister, pe care i l-a prezis o ursitoare. Cunoştea din cărţi farmecul acesta de prăpastie deschisă în faţa lui, dar nu-1 trăise nimic. Trupul tot îi ardea în zvîcniri puternice, sîngele i se urca în obraz şi îi bătea în tîmple cu ciocănaşe de vată, toate se învălmăşeau ames-tecîndu-se şi nu mai înţelegea nimic. Anul trecut lectura lui Maupassant l-a frămîntat chinuitor, săptămîni întregi. L-a citit tot, cu o aprigă intensitate. A fost ieşit din viaţa lui de liceu şi a trăit pătruns viaţa puternică de om. A simţit că explodează ; s-a plimbat prin faţa bibliotecii, roş la faţă ; a vegheat noaptea, fierbinte ca un jar ; s-a izolat; a fugit de toţi colegii, se simţea bine cu gîndurile lui numai, cum s-ar fi simţit bine cu o femeie, care nu i-ar fi cerut nimic şi pe care ar fi contemplat-o. îi era ruşine şi era în acelaşi timp mîn-dru de gîndurile lui. 94 Andrei lăsă jos capacul pupitrului şi îl închise cu lacătul, cu grija cu care ar fi închis acolo, înăuntru, cea mai scumpă taină din viaţa lui. Abia atunci observă că a uitat în tren, în reţeaua cea mică de la spatele lui, pachetul cu mîncare, pregătit cu dragoste şi cu lacrimi în ochi de Ileana. 12 Aristiţa supraveghea culesul nucilor. Pe marginea gardului din fundul grădinii, dinspre Letos, era un şir de nuci bătrîni, cu coroana mare şi rotundă, cu lemnul alb şi neted, cu frunza groasă şi lucie. Sub ei iarba începuse să se usuce, culcată la pămînt. Ion Manaz şi Vasile Vieru, cel dinţii înalt şi slab, cu mărul lui Adam proeminent pe gîtlej, cel de-al doilea, un gospodar frumos, bine legat, roş la faţă şi voinic, băteau nucile cu două prăjini mari. Cîte una, de cele mai multe ori cîte două, nucile erau ascunse pe sub frunze, strînse alături între ele. Pe cele mai multe, coaja verde se desfăcuse larg ca o corolă de floare veninoasă şi amară, pe dinăuptru neagră. Prăjinile lungi şi elastice alegeau nucile prin frunzar, şi vîr-ful lor cădea brusc peste nuci, cu o pocnitură seacă, de parcă ar fi spart capul cuiva agăţat şi ascuns în pom. Vasile Vieru se urcase pe o creangă groasă, care pornea lateral din trunchi şi care arunca în lături o punte lustruită. Cînd lovea cu nuiaua o nucă, trupul lui Vasile începea sa oscileze înainte şi înapoi într-un echilibru nestabil ; iar cînd se întîmpla ca prăjina, repezită cu toată puterea, să lovească în gol, sfîşiind numai frunzele, atunci Vasile se încovoia în două şi se sprijinea în vîrful prăjinii proptite în pămînt. Nucile cădeau cu zgomot sonor, făşîind pe frunze şi cioenin-du-se, ca şi cum ar fi fost aruncate dintr-o creangă în alta, pentru ca, în cele din urmă, să bufnească înăbuşit în iarbă. 95 Catinca, pe cit era încovoiată din născare, se mai încovoia puţin şi culegea, în poalele unei pestelci, nucile căzute. Pe cap purta un tulpan gros, pentru ca nucile care-i cădeau în creştet să nu-i ridice cucuie. Prin iarbă rămîneau cojile înnegrite ; ciudate găoci de ouă vegetale, cu vine de vată putredă în interior. Coaja tare desfăcea creierul împerecheat, cu reliefurile ei ciudate de sculptură în lemn, neisprăvită. Ion Manaz se uita în copaci cu capul strîmb, cu un ochi mai sus şi cu unul mai jos, aşa cum se uită raţele la soare sau la hultani. Şi tot mişca din cap sucit, ochind cu atenţie fiecare nucă. Ţinea gura căscată în acest joc de preciziune, şi mărul lui Adam umbla în sus şi în jos, ca o indicaţiune interioară termometrică, ori de cîte ori înghiţea prin gîtlejul strunit, din cauza capului ridicat în sus. De pe prispa din dos a casei, Aristiţa urmărea distrată această scenă. Privea cum prăjinile dădeau nucilor „la cap“ şi auzea căderea lor, ca de pietre aruncate din cer. Dar toate le vedea şi le auzea ca printr-o ceaţă, ca şi cum ar fi existat numai sufletul realităţilor. Ochii ei se refugiau pe deasupra nucilor şi a frunzelor scuturate şi zdrenţuite, puţin îngălbenite şi rare, de toamnă. Ieşise anume ca să uite, ca să fie luată de mişcarea altora. Ochii lui Valeriu o torturau. Orice ar fi făcut nu poate scăpa de viziunea lor. Privirea lui poate face din ea orice, în ultimul timp au o putere de pătrundere neobişnuită. Ar putea-o adormi ; ar putea-o hipnotiza. Sprîncenele stufoase le dau o expresie aspră şi tainică, iar pupila e admcă şi fas-cinatoare. De unde vine prin ei acest întuneric profund, această putere de atracţie, această aviditate mistică ? Aristiţa caută să-şi amintească prima ei întîlnire cu el, în pragul uşii, cînd l-a primit în casa. Sînt ani de atunci. Chipul îi apare şters. Nu avea privirea aceasta. Nici după aceea, cînd l-a cunoscut mai bine, nu a avut această privire. A fost un vulcan stins. Acum arde adînc un foc întu- 96 necat. De cînd ? Poate de un an, poate de mai puţin. Poate pînă acum nu l-a observat bine. E aşa de ciudat. Ţinea ochii în farfurie ca un copil dojenit şi avea o rigiditate în atitudini, autoritară şi neplăcută. Poate are şi acum aceeaşi rigiditate. Dar sînt străfulgerări de lumină, ca-n acele zile cînd cerul senin e, totuşi, ameninţat din zări de o mare întunecime care se ridică. Şi totuşi are melancolii calde, trădate uneori de o scăpare din vedere, de o trecătoare lipsă de control asupra lui. Are aerul veşnic absent. Ce face oare în zilele în cari se închide în odaia lui şi nu se aude nimic ? Arist’ţa se gîndi că la început l-a dispreţuit, că l-a urît chiar... Acum se teme de ea şi de el. Are o nobleţă interioară, corectă şi demnă, care impune. Privirea ca şi toată atitudinea lui, o domină. Are calităţi de tiran. Puterea ochilor lui ! Aristiţa avu impresia că Valeriu trebuie să vadă şi noaptea, că trebuie să vadă în om, prin trupul omului, prin gîndurile lui, ca şi cum ar fi străveziu. Şi de ce atrage, şi de ce porunceşte, şi de ce simţi că trebuie să te supui şi nu poţi rezista la nimic acestei priviri ? ! Se uită la ea cu ură întunecată şi cu mînie greu* stăpînită, de îndată ce, cu o clipă mai înainte, au străbătut din adînc lumini calde. Are irisul negru ; face un tot cu pupila. E un havuz de întuneric, în care eşti atras să te arunci. Cu toată frica nu poţi sta departe. Şi cînd te-ai apropiat se trage un perete de oţel, mat. Genele cad în jos, muşchii de la fălci se contractează. Faţa toată se crispează într-o sforţare dinăuntru, ermetică, şi dacă s-ar putea, s-ar auzi în el gemete adînci ca-n vulcanii subpămînteni. Niciodată n-au rămas singuri. Ori de cîte ori s-ar fi în-tîmplat să rămîie amîndoi, el pleca brusc din odaie sau, dacă era nevoie, îşi lua bastonul, cartea de rugăciuni, cheia 97 mare şi dispărea la biserică, de unde se întorcea noaptea tîr-ziu şi intra direct şi pe furiş în odaia lui. Aristiţa nici nu ştia dacă putea spune vreun cuvînt atunci cînd ar fi singură cu el. De atîţia ani stau în aceeaşi casă, şi totuşi la început dispreţul şi ura ei, apoi caracterul lui şi al ei, i-au ţinut departe sufleteşte. Nu s-au controlat niciodată. Sînt încă unul pentru altul un mister. De altfel el este un mister şi pentru Ileana. Ea nu pricepe nimic ; e puţin terorizată, dar e fericită cu el ; spiritul şi voluptatea ei de jertfă sînt satisfăcute. Nici nu încearcă să-l înţeleagă, nici nu se întreabă nimic. în simplitatea ei plină de bunătate, cu care se închide în sine, cu care se cheltuieşte într-o activitate de fiecare clipă, Ileana nu cere nimic. Ea e sclava Iui şi simte plăcerea acestei sclavii. Orice face el, poartă pecetea unei activităţi de semizeu. Aristiţa simţi ascuţit, înţepătura acestei iubiri resemnate şi a acestui devotament total. îşi aduse aminte de voluptatea ei copilăroasă, din ziua cînd Valeriu a venit în casă pentru întîia oară. Zîmbi cu tristeţă şi răutate. Acum e altceva. E ceva asemănător unei salvări a vieţii, în clipa în care se simte înecîndu-se pentru totdeauna. E în ea o deznădejde de femeie care nu a cunoscut nimic din viaţă, care a acceptat asta cu răutate, dar care, acum, în preajma unei triste maturităţi încă fierbinţi, simte că puterile s-au trezit, cum se trezesc adunate şi înmiite în animalul care se zbate în agonie, cînd e tăiat. Toată fiinţa ei strigă şi aleargă spre această chemare. Ileana cu dulcegăriile ei, ou băiatul ei, enervanţi amîndoi, nu pot fi nici o piedică, nu ar putea fi nici o piedică. Dar asta e o nebunie ! Simte ochii agitaţi. îşi muşcă buzele. Tremură. Şi nucile bătute cad de sus, parcă pe capul ei ; pietre aruncate de Dumnezeu. 98 13 Duminica. Pe la ura patru după-amiază, Aristiţa se întoarse de la domnişoara Dumitrescu, învăţătoarea din sat. în faţa primăriei, sub gard, stăteau oameni mulţi, aşezaţi jos sau în picioare. Toţi erau curaţi. Aristiţa se jena de privirile lor. Cei care stăteau jos s-au sculat în picioare şi toţi au ridicat pe rînd pălăriile. Aristiţa le răspunse, sfioasă, cu capul în pămînt, şi trecu repede. Simţea în spate privirile tuturor după ea. Ea îşi ducea frica interioară de a fi ghicită. Oare oamenii aceştia bănuiesc ceva ? Nici nu au ce bănui. Totul e o nebunie, o visare, un vis urîc. Ah, tîmplele, tîm-plele ! Şi se surprinse alergînd, ca şi cum ar fi fost urmărită de toţi oamenii pe lîngă care trecuse. Va să zică şi lapidarea oamenilor ? Şi nu făcuse nimic ; nu se simţea vinovată cu nimic. De unde au venit în ea aceste gînduri, de care nu se mai poate libera ? Cum s-a născut această dorinţă nebună ? A fost ca o boală ; ca acele boli care vin peste noapte. Aşa se întîmplă : te culci sănătos ; cel mult cu o vagă oboseală neobişnuită, şi dimineaţa te trezeşti cu capul greu, cu gîndul negru ; la început ceva nedeşluşit, şi apoi boala grozavă şi iremediabilă, la care nu te-ai gîndit şi pe care nu o puteai prevedea. Dar nimic nu se mai poate schimba, — orice ai face. Dacă toate ar putea fi ca ieri, aşa cum erau cu o zi în urmă ! ? Cine hotărăşte acest neprevăzut care cade ca o năpastă ? Aristiţa fugea de ea însăşi. Acasă nu găsi pe nimeni. Luă cheia de deasupra uşii unde era ascunsă şi intră în odaia ei. Se opri în prag nemişcată. Valeriu a fost în odaia ei. îi simte mirosul fiinţei lui, pe care îl cunoaşte aşa de bine şi pe care-1 iubeşte. Mirosul acesta nu l-ar putea defini; nu se poate spune prin cuvinte, dar e mirosul pielei lui, acela cu care sînt îmbibate hainele lui, de care e plină odaia lui şi cărţile lui. Nu este cu putinţă să se înşele. 99 Valeriu nu a mai fost niciodată în odaia ei. Rezervă ? Pudoare ? Indiferenţă ? Nu ştie ce a fost. De ce a venit acum, de ce tocmai acum ? Ce a căutat în odaia ei ? Sau poate e şi acum ascuns undeva aici ? La gîndul acesta Aristiţa se simte slăbită şi tremurînd. Gîndul acestei singurătăţi cu el o înspăimîntă şi o umple de o fericire în care se simţea murind. îi fu frică sa facă un pas. Nemişcată, pironită, de piatră, încercă să strige, să vorbească ; şi nu putu. Aşa i s-a întîmplat în vis de atîtea ori ! Ultima oară a visat că era fugărită de un călăreţ printr-o apă ; călăreţul avea aripi, calul lui rîdea ironic în urma ei, cu un hohot preistoric ; chipul călăreţului se şterse, se uscă încet şi rămase numai un cap de schelet cu ochii mari ai lui Valeriu. Apa se adîncea tot mai mult şi simţi cum i se urcă pînă la gît. O simţi pe gît, jur împrejur, ca pe o mînă fină gata să se strîngă, şi voi să ţipe. Nici atunci, în vis, nu putu să scoată nici un sunet. Se simţi contractîndu-se toată, în-tr-o sforţare gigantică, pentru un strigăt de ajutor, şi se trezi, auzindu-se pe ea singură, intr-un geamăt slab de copil. Ar fi vroit să aibă şi acum geamătul slab de copil. înaintă încet în odaie, ca într-o cursă întinsă al cărei loc şi taine nu le cunoaşte. Privea grăbit şi sfios în toate părţile. Nu era nimeni. Dar mirosul lui Valeriu îl făcea prezent, chinuitor de prezent. Arisitiţa căută un alt semn al trecerii lui pe acolo, şi nu găsi. De ce a intrat atunci ? începu să caute prin locuri ascunse ; sub saltea, după perinele de perete, după dulap. Pretutindeni nu era nimic. Ar fi vroit să prindă aerul în miini, să-l strîngă în pumni, să-l concentreze, să-l ducă la nas, să-l miroase adînc, să aibă impresia că are obrazul ei alături de răsuflarea lui. Nimic altceva decît acest miros nu i-1 putea face pe Valeriu mai prezent. Avea o pu- 100 tere de sugestie extraordinară. îşi dădu seamă că Valeriu are asupra ei o putere fără margini. Nu se mai recunoscu. Ea care întotdeauna are spiritul de contradicţie, instinctul de rezistenţă şi de opunere ! Avea numai o mînie nestăpînită pentru toată lumea cealaltă, pentru destinul ei. Pe Ileana numai uneori o ura, alteori o privea cu superioritate compătimitoare. Bunătatea şi inconştienţa Ilenei, modestia ei, simţul ei de supunere o dezarmau pe Aristiţa. Avea impresia că dacă ar bate-o, ar zgîria-o, dacă ar desfigura-o cu vitriol, Ileana ar rămînea şi mai departe, calmă, fericită în ea însăşi, iubind mai departe cu supuşenie înspăimîntată pe Valeriu, şi ar continua să se îngrijească de Aristiţa cu aceeaşi egală bunătate. Cum ar fi vroit să aibă o „rivală“, cu care să poată lupta ! Ar fi avut sentimentul dorinţei de luptă, al dorinţei de a înfrînge, al bucuriei de a strivi şi de a desfiinţa. Pentru dînsa nu era bucurie mai mare ca aceasta. Iubirea o transformase, dar numai faţă de Valeriu, căruia îi îngăduia în interiorul ei totul. Vroi să-şi închipuie pe Valeriu intrînd, în pragul uşii, apoi în odaia ei. Ce o fi făcut ? Unde a stat oare ? Prin mintea Aristiţei trecu deodată gîndul că Valeriu a căutat-o pe ea, că a crezut-o acasă. Nu se poate. Aristiţa chema şi în acelaşi timp alunga asemenea închipuiri. Doamne ! Doamne ! Contrariată de această imaginaţie, de speranţe, de propriile ei dorinţe, care se temeau încă de ele, de împrejurarea că nu a găsit nimic lăsat de Valeriu, ameţită de parfumul lui ca de o sărutare pe care o simte aproape, aproape, Aristiţa izbucni în plîns isteric şi se trînti pe pat cu capul în perini. Umerii ei se scuturau sacadat, ca şi cum ar fi vroit să se ridice, s-ar fi smucit în sus şi nu putea să scape de o legătură strînsă, de un lanţ greu, care o ţinea la pămînt. 14 Anul şcolar începea treptat şi se pregătea anevoie. La început ore în care profesorii nu veneau. Toţi elevii erau adunaţi în clasă şi vorbeau deodată : planuri, anecdote, povestiri, aventuri. Vacarmul umplea sala de clasă şi se revărsa pe geam în curte, pe uşă, în culoarul care-i de-a lungul tuturor claselor de curs superior. Pompei, cel mai în vîrstă şi mai voinic din clasă, pîndea la uşă, venirea lui Gol eseu, profesor de psihologie. La un moment dat se repede înăuntru, cu un : „Pst, pst, vine“. Tăcerea se stabileşte brusc ca şi cum plafonul s-ar fi dărâmat şi i-ar fi acoperit pe toţi. Dar nu vine nimeni. A fost o farsă. Pompei începe să rîdă. Toată clasa îl huiduieşte : „huo, huo !“ Şi vacarmul reîncepe mai violent. Lui Andrei zgomotul i se părea asurzitor ; luă din faţa lui Popovici, colegul mic şi palid de alături, cartea de psihologie, începu să o foileteze, şi spicui : „La clădirea metodică a psihologiei, ca operă de orientare generală, — aproape aş putea zice în predarea ei — ca şi pentru învăţarea unei limbi străine, singura procedare efectivă este cea directă, cu înţelesuri în parte deosebite, fireşte, după natura specială a obiectului“. Andrei îşi spuse singur : „Ori e o prostie, ori nu înţeleg eu.“ Mai tîrziu, cînd cu-noscu profesorul cu prefaţa, care preda psihologia direct, s-a convins că era vorba de o prostie. Deschise mai departe : „Cînd studiem o floare, îi observăm culoarea, o mirosim, o pipăim...“ — Ce stupid lucru să studiezi o floare ! „Legea lui Weber şi a lui Fechner. Intensitatea senzaţiilor variază de regulă proporţional cu intensitatea oscilaţiilor, în oarecare limite şi după nişte legi anumite“. 102 în spatele lui Andrei, băieţii şedeau grămadă cîte trei in-tr-o bancă, întorşi cap la cap. Pompei, care părăsise postul de supraveghere de la uşă, spunea în şoaiptă, după ce se uită pe deasupra tuturor spre banca întîi, unde şedea Dănulescu. — Ieri dupa-amiază cînd mă întorceam la liceu, am văzut pe Carol, în dreptul şcoalei militare, pe sora lui Dănulescu. E blondă ca un soare, e grozavă, mă... M-am ţinut eu după ea, dar m-am grăbit să nu scap masa. Nu făcea. Acum îmi pare rău. Aş fi în stare să nu mănînc o săptămînă. — Eşti teribil, tu crezi că orice vrei, se poate. — Se poate, mă ; m-am interesat eu. — Taci din gură, că te aude. — Cine ? — Darie. Andrei era cel mai bun prieten al lui Dănulescu. Pompei tăcu, dar făcu din mînă încă o dată un semn care să arate că era ceva nemaipomenit. O să vedeţi voi. Mi-am comandat un rînd de haine civile, şi atunci vom sta de vorbă. Pompei păşi apăsat spre catedră, îşi zburli părul aşa cum îl poartă şi Golescu, profesorul de filozofie, şi începu imi-tîndu-1 : — Domnilor, psihologia şi pisălogia sînt una şi aceeaşi ştiinţă. Elevul Darie ca cel mai tare în pisălogie, are deci cuvîntul. Toată clasa izbucni în rîs şi se întoarse spre Darie. Andrei schiţă un zîmbet falş şi compătimitor. Popovici trecu la catedră şi începu să desemneze caricaturi. Trei domnişoare cu umbreluţe şi Pompei în urmă îmbrăcat civil şi învîrtind un bastonaş. Golescu, profesorul de filozofie, e un bătrîn de şaizeci şi cinci de ani, cu musteţile albe, cu părul alb atîrnînd peste urechi şi — cu ochelari. Are totdeauna un aer speriat. 103 Cînd explică, tuşeşte la fiecare zece minute, de parcă vorbirea lui ar fi pusă în mişcare de un piston, cu o explozie surdă şi neregulată. — Băieţi, ştiţi că Golescu s-a însurat ? ■— Nu se poate. — Dacă l-am văzut eu ! Se ducea acasă pe strada Asachi. Ţinea de braţ o fetiţă blondă : nevasta lui. Părul îi era plouat, peste urechi. Asudase la deal. — Hă ! hă !... — Şi era nostimă ? — N-am putut-o vedea bine, c-avea o pălărie mare pe o parte, tocmai pe partea pe care treceam eu. Am salutat şi nici nu mi-a răspuns. — Era ocupat, moşneagul. — Da avea un picior ! Şi Pompei plescăi din limbă pe cerul gurii, în semn de admiraţie superlativă. — Ce zici ? cînd ai hainele civile ! — Nu, eu cu corpul didactic nu vreau să am de-a face. — Tu te mulţumeşti cu corpul, pur şi simplu. — Ştiţi c-au trecut douăzeci de minute ? ! — Nu mai vine. —■ Dacă-i în luna de miere ! După alte zece minute Golescu intră. Zgomotul încetă brusc. Golescu scoase batista, şterse ochelarii, apoi musteţile albe. Era roş la faţă ca racul. Se grăbise din cauza întîrzi-erii. Deschise catalogul şi se uită în el, fără nici un scop altul decît ca să se odihnească. Simţea că inima îi bate neobişnuit de repede. Urcase scările de la intrare în fugă. Pe obrazul drept se vedea o dungă roşie ca o zgîrietură. Era ultima sărutare a lui Baby. într-o clipă toată clasa nu se uita decît acolo. Parcă Golescu ar fi fost diform. Elevii s-au întors să spuie celor de la spate ; unii au scris pe o bucată de hîrtie : 104 „Uitaţi-vă la Golescu, pe obrazul drept, şi vedeţi urma unui sărut. Treci înainte“. Şi hîrtia era trecută înainte. Toţi elevii aveau o figură jovială, amuzată, ca în faţa unei mari fericiri. Golescu nu ştia ce se întîmplă. Era un zvon neobişnuit. Rî-sete înăbuşite începură să răsară, distrat, prin bănci, pînă ce întreaga clasă începu să rîdă. Pompei din fund avu curajul. — Ce-ai făcut, moşule ?! — Ce-ai spus ? cine-i obraznicul ? Să se scoale în sus. Nimeni nu s-a sculat. Ca psiholog, Golescu, începu să fixeze pe fiecare în parte. — Dumneata, cum te cheamă ? — Darie Andrei. — Să-mi spui cine a vorbit acolo. — Nu ştiu, domnule profesor. — Cum nu ştii; ieşi afară. Clasa începu să murmure. Tumultul crescu, şi Golescu fu nevoit să iasă din clasă ca să aducă directorul. Dar n-a mai venit cu directorul. în cancelarie, cu degetul arătător înfăşurat în batistă Golescu ştergea ufinele aprinse ale unui erotism tîrziu. Directorului îi sălta burta de rîs. •— Dacă nu te linişteşti, Golescule. Andrei rămase lîngă tablă, şi o linişte plină de aşteptare, de curiozitate şi de frică, domni în bănci pînă ce soneria sună sfîrşitul orei. în aceeaşi clipă zgomotul şi rîsetele izbucniră, dezlănţuite. Dănulescu ieşi din bancă şi veni să-l ia pe Andrei, ca să meargă amîndoi în curtea liceului, cele zece minute de pauză. Andrei se simţi jenat, ca şi cum el ar fi fost vinovat de ceva faţă de Dănulescu. Andrei se simţi umilit şi laş. Pentru un motiv mai mult nu putu să-l sufere pe Pompei. 105 15 După ora patru şi douăzeci de minute cind se termină ultima oră de clasă şi pînă la şase, elevii sînt liberi. E o oră şi jumătate lungă. Curtea liceului e plină de elevi : într-un loc se joacă împăratul, în altul capra ; pe platoul de sus se fac exerciţii de fotbal, lingă infirmerie se joacă tenis ; pe aleea din mijloc se fac curse cu premii : un covrig la Dudei. Pe scările care duc in curte, e o mişcare continuă. Unii suie, alţii coboară, alţii stau pe balustrada de piatră. Sălile de repetitor sînt goale şi sonore ; geamurile sînt deschise. Parcă tot liceul e un enorm instrument muzical, sonor şi dezacordat. Cîteva cărţi aruncate pe pupitre, o manta atîrnă moale în cuierele din fund, ca o sperietoare ramolită. Popovici îşi face corespondenţa. Cînd scrie, Popovici se murdăreşte tot de cerneală pe mîini. Degetele lui sînt pătate violet şi albastru, pe la vîrfuri, şi unghiile sînt şi ele înverzite, ca şi cum ar fi început să putrezească. Dacă Popovici scoate un dop la o călimară cu cerneală, ea este sigur răsturnată, şi caietul cel mai de deasupra din pupitru se îmbi-bează de o pată neagră, ca o hartă opacă a unui continent încă necunoscut. Are peniţă legată cu aţă la condei, şi uneori vîrfurile nodurilor de la aţă, umblă pline de cerneală pe hîrtie, îngînînd slab şi tremurat literele trase cu peniţa. Condeiul lui Popovici e un creion Hardtmuth ascuţit la ambele capete. Cînd vrea să scrie cu creionul îl întoarce, practic, cu celălalt capăt, şi atunci partea plină de cerneală cade in mînă, drept în locul unde degetul cel mare se uneşte cu palma. Cînd face hărţi, Popovici e plin de roş pe mîini, pe faţă şi pe pantaloni, de parcă ar fi ucis un om — iar pe hartă, pe lîngă mările obişnuite şi bine cunoscute, însemnate cu albastru, apar des şi lacuri roşii ca o corectare a geografiei prea monotonă şi invariabilă. 106 Huzum îşi face regulă în pupitru. După ce a scos tot afară, suflă în fund, şi praful îi umple ochii şi gura. Apoi începe să aşeze la loc cu o admirabilă minuţiozitate. Cărţile sînt separat examinate şi învelite în hîrtie albastră, cu titlurile scrise, iscălite cu numele lui întreg „Huzum V. Aureliu". Huzum este destinat să fie arhivar. Operaţiunea aceasta o face fredonînd din cap, fără cuvinte, o melodie compusă de el ad-hoc, asemănătoare perfect cu toate mişcările lui, care-i sînt libretul propriei lui muzici. Din altă clasă se aude fluerînd... Din sala fanfarei, ridică greu notele unor game groase dintr-un helicon. Notele de jos iesă bulbucate, făcînd să tremure geamul. Alte note mai sprintene de fligorn urcă mai repede şi apoi coboară imediat şi mai grăbit, dîndu-se uneori peste cap, alteori făcînd salturi. O melodie este reluată de la capăt cu o răbdare monotonă, de mai multe ori, la fel, cu aceeaşi greşeală spre sfîrşit. Andrei trece pe săli, neliniştit, pe lîngă perete, intră în repetitor, deschide pupitrul, îl închide iarăşi şi iese. Parcă ar căuta ceva şi nu ştie anume ce. Din pupitru i-a rămas întipărită şi merge o dată cu el în cap, fotografia actriţei de operetă Nataşa Florini, în Suzana. îl urmăreşte zîmbetul ei graţios, postelcuţa scurtă şi piciorul. O melodie pe care nu ar putea să o cînte, dar pe care o poartă în suflet, o înconjoară pe Nataşa ca un parfum. O femeie ! Se întoarce înapoi şi scoate din pupitru, pentru ca să restituie la bibliotecă, Boule de sulf a lui Maupassant. îi place Maupassant. Cînd îl citeşte, îşi simte pulsul vieţii mai grăbit şi mai puternic. Pe sală, spre bibliotecă, îl foiletează. Se opreşte la un geam şi reciteşte iarăşi, şi imaginaţia lui lucrează. , Nu a avut niciodată o femeie. O femeie e ceva teribil ! I-e frică de orice femeie. Şi simte ce fericire poate da. E ca o sfîşiere, ca o bucurie care exasperează. Să pui mîna pe o 107 femeie. Să-i porţi mina pe umeri, pe sîni, pe gît, pe şolduri, pe coapse. S-o săruţi! Andrei simte tîmplele băundu-i ; simte inima dedublată cum bate în fiecare tîmplă. Ochii îi sînt ficşi după o himeră pe care o urmăreşte, după un trup de femeie, gol. Are faţa crispată şi contractată într-un rictus de durere. Totul este intr-o tensiune teribilă, care zvîcneşte. Apucă pe sală spre cabinet. Ieşi încovoiat din cabinet, să nu-1 surprindă nimeni. Ah, de ce nu poate fi singur, singur ! Are o senzaţie de calm şi de oboseală plăcută. I-i scîrbă de el ! Dar e aşa de frumos, aşa de sublim. Nu e nimic real. Totul e o viziune, e cum vrea el să fie, cum îşi închipuie el că este. E un vis care se realizează cu o putere de semizeu. Nimic altceva nu are valoare decît visul acesta. Singurătatea e ca un rai, în care Andrei este singur şi visează. E lună peste tot. Se aud cîntece triste, şi se apropie şi se depărtează de el o femeie vaporoasă, cu trupul alb, goală, ca un fum. Dansează, se culcă lascivă şi graţioasă, se încolăceşte în jurul ei însăşi ca un şarpe. La masă în sufrageria imensă, în care răsună gol zgomot de vorbe, de furculiţe şi farfurii, Andrei trăieşte în visul lui, trist, copleşit de fericire şi de iad, neştiutor de tot ce este împrejur, cu ochii în neant. Urmăreşte viziuni, le transformă, suflă în nouraşul alb din care se desface şi iarăşi se reface trupul alb al Nataşei Florini. E epuizat şi-i este foame. Ma-nîncă grăbit, urmărind fantomele. îl plictiseşte mulţimea dimprejur. Se amestecă realităţi, rîsete, vorbe, convorbiri, glume, cu irealitatea imaginilor lui ; îi subminează visul, îl trezeşte, şi el nu vrea. Ar dori să moară în visul acesta, să se topească, să se desfacă întreg, ca un nouraş alb, cu celălalt nouraş, pe care-1 mai vede. 108 în repetitor încercă să citească şi să se adapteze. „După ce am determinat meridianul locului, ca să aflăm poziţia axei lumii sau direcţia polului, e destul să determinăm unghiul ce această axă îl face cu orizontul, adică înălţimea polului deasupra orizontului. Pentru aceasta va fi de ajuns să măsurăm înălţimile unei stele circumpolare, la cele două treceri ale ei la meridian şi apoi să facem semisuma lor. în adevăr, însemnînd cu C C’ cele două treceri ale unei stele circumpolare la meridianul locului avem : HP=HC+C.P, HP=HC'—P.C'. Adunînd relaţiile de mai sus şi observînd că : CP=HC+HC' HP=HC+HC'...“ „Aceasta-i viaţa ? Care-i viaţa ?...“ în capul tulburat al lui Andrei se adună litere mari, un alfabet întreg, cu relaţii abstracte şi neînţelese. „Nu pricep nimic. Din ce lume sînt oare scoase toate acestea ?“ Ce departe le simte de viaţă şi de el ! Literele se dublează, joacă, sar ; e cu neputinţă să le fixeze. O circomferinţă e marcată cu litere, şi un con se ridică în sus. O explicaţie plastică... Universul lui Andrei e mult mai simplu. „Pentru ce HP = HC + C.P. ? Ce înseamnă toate acestea ? Unde-i viaţa ?“ Ce greu îi este capul. E obosit. Pune capul pe braţele aşezate cruciş pe pupitru şi, cu ochii în pă-mînt, se simte bine şi izolat. Lampa electrică, mare, cu cărbune, zbîrnîie monoton, împrăştiind, rotund, o lumină stridentă pe plafon... 109 16 Valleriu luă, de după uşorul uşei de la intrarea în casă, cheia de la biserică. Era mare şi primitivă. Ieşi din ogradă în drum, bălăbănind-o de ureche în mina dreaptă, şi se porni spre biserică. Călca apăsat şi hotărît, de parcă ar fi mers chemat de cineva. în curtea bisericii găsi doi viţei ai dascălului, care se scăr-pinau de crucea de fier a unui mormînt vechi : mormîntul părintelui Zăhărescu. Capetele lor erau întinse înainte şi grumazii se frecau de cruce. Aveau faţa satisfăcută şi juvenilă. Valeriu nu văzu nimic. Cu cît se apropia, biserica se înălţa albă, cu clopotniţa de lemn însurit de ploi şi de vreme, cu zidurile înalte, cu tabla de pe acoperiş vopsită în roşu. Spre altar, peretele era rotund. Cîteva pete de umezeală făcură să cadă cimentul prin unele locuri. Cînd s-apropie bine de clopotniţă, o bufniţă zbură moale şi holbată dintre cele două clopote şi se aşeză cu spaimă pe dunga de zid ieşită în afară, drept ornamentaţie, sub streşină. Ţipătul ei strident îl înfioră pe Valeriu. Deasupra uşii, două cuiburi de rîntdunică erau goale. Cheia trăncăni cu zgomot în uşa de fier, speriind singurătăţi umede. Biserica avea miros închis de cavou, de mucegai, de tămîie şi de luminări. Parcă atunci s-ar fi sfîrşit o în-mormîntare. Chipul lui Valeriu, încreţit şi sever, se întunecă mai hotărît cînd păşi pragul bisericii. Cînd paşii răsunară în pustiul misterios al bisericii, tainele şi viaţa ei de umbre, de lumini şi de tăceri au contenit, retrase în unghere sau dedesubt. într-o biserică goală, sînt ciudăţenii pe care nimeni nu le poate surprinde, căci de îndată ce cineva a intrat înăuntru, misterul a pierit. Sufletul îngerilor jucăuşi, oftatul de regret al sfinţilor, gemetele calvarului înmiit, toate nu se mai aud, — intră în cadrele co- 110 lorate şi se prefac nemişcate în chipuri de lemn. Nimeni încă nu a putut să surprindă clipa acestei transformări. Valeriu păşi cu sfială prin pădurea de simboluri şi de mister care-1 înconjura. Prin geamurile înguste şi înalte, lumina înserării se strecura palidă. Pe uşa rămasă deschisă, curgea lumină peste chipurile care înfăţişau iadul, pictate pe peretele din fund. Şi dracul conteni să mai învîrtă ciţiva oameni într-un cazan cu smoală neagră, înţepenit ridicol cu o furcă în mîini, aşa cum fusese lăsat în clipa cînd dascălul părăsise biserica pentru ultima oară. Uşa de fier scîrţîi prelung, într-un geamăt sfîşietor şi se trînti singură, cu zgomot. — Cine-i ? tresări Valeriu îngrozit, şi simţi pe pielea trupului lui trecînd un fior rece. Valeriu ştia că-1 urmărise gîndul Aristiţei. Iadul din fund, se întunecă nemişcat, în umbră. De sus, candelele atîrnau fixe, scoborîte din cer, în taina închisă a bisericii; mici ciuturi, din care beau îngerii după ce s-au sdns luminile. Toată panoplia catapiteasmei sta nemişcată, ca un zid care împiedică intrarea necredincioşilor în altar. Valeriu venise să ceară ajutor pentru credinţa lui, pentru ispita grea care-i rodea sufletul. Păcatul spre care-1 împingea patima, obsesia pentru Aristiţa, ar fi dărîmat toată credinţa lui, toată sfinţenia anilor grei de rugăciune şi toată viaţa lui aşa cum şi-o prefăcuse. El ceruse credinţei pocăinţă şi iertare şi era încercat cu un alt păcat mai greu. Căzu în genunchi şi chemă, deznădăjduit, ajutor. Cuvintele lui Valeriu aveau ecou, răsunau cîntînd prin colţurile bisericii, se auzeau sus în catapiteasmă, îl îngînau ; parcă toţi sfinţii din icoane ar fi vorbit după el, în cor. Valeriu îi simţi alături de el, în preajma lui, cu toată puterea lor de sacrificiu, o armată întreagă de odăjdii, che-mînd ajutor Ia fel cu dînsul şi rugîndu-se odată cu el. Bi- 111 serica, înainte singură, se populase ; toţi ieşiseră din icoane, era printre cuvinte un zvon de zbor şi şoapte... Toţi îl conduceau înainte ; el era în fruntea lor, îngenuncheat, mcr-gînd în genunchi şi înălţîndu-se. Cînd a năvălit noaptea pe geamuri şi a închis biserica din toate părţile, părintele Valeriu era în genunchi, cu fruntea răzimată pe psaltire, şi spunea rugăciunea pe de rost. Numai buzele lui se mişcau. Rugăciunea venea dinăuntru, din sufletul lui. Vorbea sufletul lui, singur. Se auzea numai ca o bolboroseală slabă de om muribund, care vrea să mai spuie ceve şi simte că nu mai poate. Cînd ieşi, liliecii îi tăiară drumul. Se simţi istovit. Ca un om care, după ce a luat o doctorie, aşteaptă cu nădejde mare o curmare a suferinţei. Valeriu aştepta să urce în el mîntuirea. Şi intră în odaia lui fără să vadă pe nimeni. 17 Imaginea Aristiţei intră şi ea odată cu el în odaie, imaterială şi obsedantă, ca spiritul unei icoane. încercarea divină i se păru lui Valeriu grea şi crudă. Ademenitoare, pro-vocătoare, imaginea juca prin întuneric, se aşeza picior peste picior, fuma, rîdea, îi făcea semn cu degetul, ca în-tr-un film obscen şi mut. Valeriu constată că nimic nu-1 dezgustă, că toată prăpastia această îl atrage şi îl înăbuşă. Şi apoi, imaginea ei din fiecare zi : părul negru şi creţ, pe spate, ochii rotunzi şi ficşi, distincţia mîinilor ei, rochia ei cum nu mai este alta, mersul ondulat. O văzuse de ani şi ani de atîtea ori pe zi, cu răceală reţinută, înainte cu ostilitate, apoi cu milă şi cu înţelegere, pînă ce într-o clipă s-a născut gîndul rău. De atunci nu o mai poate privi netulburat. De unde a venit acest gînd şi pentru ce nu poate 112 scăpa de el ? A devenit o condiţie de viaţă. După aceea s-ar putea întîmpla orice. în ochii lui, Aristiţa e acum altă femeie, e o femeie. Existenţa ei indiferentă, rigidă, a umplut deodată casa, viaţa lui, gîndurile lui. Dar el a fost veşnic într-o încordare interioară, într-o luptă cu această viaţă. Credinţa lai î Voinţa lui de a se salva, de a se stăpîni, şi realizarea, explicarea unui mister. Tot ce-i fusese neînţeles şi profund ss explicase printr-o mare recunoaştere a unei puteri divine. A stat de atîtea ori închinîndu-se, în genunchi, fără ca să-şi audă glasul, fără ca să-şi dea seama de ceea ce citeşte, şi fiinţa lui s-a contopit întreagă într-un inconştient universal, şi a avut voluptatea renunţării la tot, senzaţia divina de a se umili, de a se purifica prin micimea lui, recunoaşterea acestei supuşenii desăvîrşite. A crezut şi a avut tăria credinţei. înfrînarea tuturor dorinţelor, despuierea de voinţă, predarea nelimitată, i-a liniştit zilele. Dacă nu mai doreşti nimic decît umilinţă, ce poate încă nelinişti imaginaţia şi viaţa ? Acum doreşte. în această dorinţă stă păcatul. De la ea începe să renască fiinţa lui, cu drepturile ei omeneşti, care nu vor să fie sacrificate, care nu au puterea de a se sacrifica. Dorinţa lui de aici nesocoteşte împărăţia de dincolo şi o vinde. Toată credinţa, toată puterea pe care o dă, stă în această renunţare la dorinţă. Pierzarea începe de aici. Şi dorinţa ridica inima ei vie, ca ierburile care cresc şi ies la iveală sub pietre de mormînt, ridicîndu-le. Şi gîndul dezlegării de robia Domnului ducea în necunoscut, în nebunie, pe creste de zări... Iată talerul cu plăcerile lumii, ademenitoare ca arginţii, şi mai mult. 113 Valeriu simţi că atît cît mai are putere să gîndească, este pierdut. Trebuie ucisă în el puterea de a gîndi propriu, de a fi el : trebuie istovită fiinţa lui. Cînd adormi, intră în lumină, desfăcut de sine, căci trupul lui se dărîmă sub el. 18 Pompei veni in dreptul lui Darie şi şopti lui Popa : — Treci în locul meu. Şi-l apucă voiniceşte de braţ trăgîndu-1 afară din bancă. Din cartea de biologie, prinsă în mîini de cotor, îi căzură cîteva hîrtii şi o fotografie. — Aaaa ! exclamă Pompei, curtezanule te-am prins. Popa se roşi, strîngînd hîrtiile. Cei din banca din faţă întoarseră capul şi începură să rîdă. Pompei se aşeză, neaşteptat şi nedorit, lingă Darie. Andrei era totdeauna intimidai; de felul de a fi al lui Pompei. Era un tip brutal, voluntar şi impulsiv. Pompei era un „as“ intelectual. Rămas repetent de cîteva ori în cursul liceului, ajunsese în clasa a şaptea la vîr-sta de douăzeci de ani. Cu trei ani mai mare decît Andrei şi decît toţi ceilalţi colegi. Pompei îj domina nu aitît prin siguranţa pe care i-o da vîrsta, cît prin temperamentul lui, care nu cunoştea delicateţe. Era o fire directă, activă şi agitată. Păşea apăsat, nu îngăduia nici un refuz, întrebarea pentru el era numai o delicateţă goală, pentrucă atît în caz de refuz ca şi în caz de acceptare, el proceda la fel, prin forţă. Forţa lui Pompei era de domeniul misticei şi al legendei. Circulau istorisiri cu trei chelneri puşi la pă-mînt, odată, la un chef, la fabrica de bere „Zimbru“. Era tare la rec şi la paralele. Domina şi prin înălţimea lui. Purta capul sfidător, cu o falcă puţin oblică şi ridicată în sus, 114 în semn de provocare perpetuă. Nici chipiul nu-i purta dscît strîmb, înclinat spre dreapta, pe sprinceana ochiului, iar cozorocul era exagerat de lung şi încovoiat în semi-cilimlru lustruit. Cind îl punea în cap îl aşeza ca o cucoană, cu ambele mîini, cu dreapta arcuind cozorocul, şi cu stînga, răsucită la spate, apăsînd chipiul pe ceafă. Călca cu energie strîmb, pe călcîie tocite anormal, oblic, în partea dinafară. Avea un chip de mongol cu faţa rotundă, cu pometele ieşite, cu ochii apropiaţi, cu nasul turtit. Cu mîna lui mare de boxeur înnăscut. Pompei întinse lui Darie o hîrtiuţă, pe care erau scrise una sub alta cî-teva fraze numerotate. Darie aruncă ochii asupra lor şi nu înţelese nimic. — Ce-i cu asta ? — Să mi le traduci în nemţeşte. — Cînd îţi trebuie ? — Aş vrea acuma, n-ai vreme ? Darie citi întîi româneşte şi apoi repetă pe nemţeşte : — Totdeauna singură, domnişoară ? — Immer aliem, Fraulein ? — Cum ? Cum ? se îndesă grăbit Pompei, ca să audă mai bine. — Immer allein, Fraulein ? ■— Nu-mi place cum sună. ■— Nu-ţi place limba ? — Nu fii măgar. — Să trec mai departe ? — Nu. Ştii ce ? Scrie. Scrie pe nemţeşte pe-o bucată de hîrtie, după număr. — Da, ce-i asta ? O lecţie ? Nu cumva prepari pe cineva ? Pompei îi administră lui Darie un ghiont pe sub scaun în pulpa piciorului. — Las, am să-ţi spun eu ţie, după aceea. 115 Darie începu să scrie pe o foaie ruptă de caiet, liniată în pătrăţele, pentru matematici, traducînd întrebările : 2. Sînteţi din Germania, poate din Berlin, sau din Dresda ? 3. Aţi venit de mult în România ? Cum vă place laşul ? 4. Vai, ce copil drăguţ, dar nu-i aşa de dulce ca dumneavoastră. Ce mină fină aveţi! Daţi-mi puţin mina. Ştiu să ghicesc. 5. Ce piele fină. Pompei urmărea de aproape şi faţa lui Andrei şi ceea ce scria, cu o atenţie încordată şi cruntă. — Nu scrie, bre, cu litere nemţeşti. Nu-înţeleg. Ce ai scris aici ? Zuss wie Sie ?... Da ? şi aici ? — Ich weiss. — Cum ?... — Nu... — Dă-ncoace să citesc tot, să văd dacă înţeleg. Şi Pompei luă hîrtia şi silabisi la urechea lui Darie. Apoi declară mulţumit : ■— Bun. Acu, mai departe. 6. Este cineva care vă iubeşte mult. Care-i nebun după dumneavoastră. Asta scrie în palmă. Şi e adevărat. Vă spune cel ce vă priveşte. Darie traduse şi Pompei iarăşi ceru hîrtia că controleze dacă înţelege ce-a scris Darie şi silabisi : — Es gibt '¡emand... Pături foaia cu dexteritate de elev care copie şi se dezlipi de pe scaun. —- Să trăieşti, Darie. Mare hoţ eşti. Dacă aş şti eu nemţeasca ta ! Patria o să-ţi fie recunoscătoare. Nedumerit, Andrei îl mai privi plecînd. Pusese hîrtia pe o carte deschisă, deasupra pupitrului, şi citea, învăţînd textul cu papagalicească încăpăţînare, bătînd tactul frazei cu J16 mîna dreaptă, ca şi cum ar fi învăţat pe dinafară o partitură muzicală. Deodată se sculă brusc şi mai veni la Andrei : — Ce-ai scris aici ? — So... — Ce dracu scrii aşa prost ! Şi reluînd fraza ca de la un diapazon, trecu grăbit la loc. Soneria punctă sfîrşitul celui de al doilea repetitor de seară. 19 Duminică dimineaţa scoboară scările liceului : Popovici într-o uniformă pătată pe piept, Huzum corect şi curat, Pompei în haine civile, aranjat două ceasuri la oglindă, pudrat şi parfumat, cu mănuşile în mîni ; Darie în tunică strimtă, care aducea umerii ghebos înainte. Pompei fredona  la Martinique dînd din cap în tact» ia dreapta şi la stînga, şi aproape dansînd cu picioarele. Elevii din clasele inferioare treceau înainte, mici, in uniformă, parcă rostogolindu-se, şi salutau cu teamă neprefăcută şi respect. Pompei ducea palma răsfirată la pălărie» într-un salut de rege plictisit. în strada Carol grupul se despărţi : Pompei se uită la ceas şi apucă spre Copou, Darie merse înainte spre Sărărie» să facă o vizită lui Dănulescu, ceilalţi doi coborîră în oraş. Trebuie să fi fost ora unsprezece. Pompei urcă spre Copou, cu gîtul încordat de gulerul cu care nu era obişnuit» cu umerii umflaţi de un amor propriu exagerat, care-i încordase muşchii. Şi fredona mereu. Nimeni nu putea fi mai mîndru decît el şi nimeni mai voinic : păşea ostentativ ca într-un asalt, cu pieptul bombat, cu burta suptă. îşi puse mănuşile şi le răsfrînse peste în- 117 cheietura mîinii. Trecu prin dreptul Universităţii şi se gîndi cu deliciu la eliberarea definitivă ce va urma la anul. Dar aceasta numai o clipă. Chipul domnişoarei de pe banca de la Copou, sub teiul lui Eminescu, îl urmărea cu ochii verzi, şi grăbi, ca şi cum ar fi avut o întîlnire şi întîrziase. Dar dacă nu vine, dacă tocmai azi n-o găseşte ? Pipăi în buzunarul hainei hîrtia cu întrebările nemţeşti. Nu e ? Scoase mănuşile, ca să o caute precis, şi o găsi. întrebările erau copiate pe curat de mîna lui cu litere pe care să le înţeleagă ; şi pentru a nu ştiu cîtea oară începu pe dinafară : Immer allein, Fraulein ? Pompei nu prevăzuse nici un răspuns. Răspunsurile nu-1 interesau, fiindcă oricare ar fi fost, el tot nu le înţelegea. El trebuia să puie automat a doua întrebare, oricum nemodificată, de îndată ce domnişoara ar fi răspuns ceva sau chiar dacă ar fi tăcut din gură. Pentru rest, conta pe „hainele lui civile“, şi pe „frumuseţea“ lui pudrată. Nu trebuie să prevezi niciodată totul pînă la sfîrşit. Există un Dumnezeu al elevului îndrăzneţ, care se ocupă de el şi îl ajută. în două dimineţi succesive, cînd fugise de la clasă, sărise gardul şi se plimba prin grădina Copou, o văzuse pe aceeaşi bancă şi o auzise vorbind nemţeşte. Pompei ar fi vroit o fotografie a ei. Era micuţă dar plir.ă şi avea un picior care-1 neliniştise o săptămînă. Era o zi de toamnă cu lumina galbenă. Frunzele copacilor din grădină erau palide şi aveau tremurări plăpîn-de, parcă s-ar fi învîrtit în jurul lor însăşi, pînă ce cădeau. Intră emoţionat pe poarta de cimitir a Copoului. Cîţiva bătrîni, bone, copii împestriţau băncile, rar, pînă la coloana din mijlocul grădinii. Pompei se opri şi îşi şterse de praf, cu batista, pantofii lustruiţi desăvîrşit, de către el însuşi. îşi controlă cravata şi înaintă cercetător. 118 „Fräulein“ era pe aceeaşi bancă, îmbrăcată în roz, cu o pălăriuţă mică, puţin pe o parte. Pompei fu neaşteptat de emoţionat şi simţi cum i se urcă tot sîngele la cap. Asta nu i se mai întîmplase. Pompei nu era un filozof şi nici un imaginativ. El conta pe împrejurări şi pe neaşteptatul în viaţă. Era un temperament politic. Şi avea dreptate. Aşezat pe bancă alături de „Fräulein“ se simţi vidat intelectualiceşte. în cap era numai o vîjîială nedefinită şi un gol imens. Nici un cuvînt nu-i venea în minte, nici româneşte, nici nemţeşte. De obicei era temerar şi indiferent. De data aceasta îl interesa prea mult rezultatul şi de aceea avea o emoţie paralizantă. Pentru a-şi reveni scoase o ţigară. Făcea parte din atributele lui bărbăteşti, din dovezile de eliberare şi independenţă. Furnînd era sigur că va impune. Ochii verzi ai domnişoarei îl urmăreau. El îndrăzni, în fine, să o privească pe furiş, după ce rătăci întîi şiret privirile pe aleea de trandafiri agăţători, care se întindeau spre cazarma regimentului 13. Dar constată cu groază că nu are chibrituri, c^ le-a uitat. Se gîndi că această împrejurare îl consacră drept fumător adevărat : un fumător nu are niciodată chibrituri. Practic însă, lipsa lor îl jena ; fiindcă îi lua putinţa unei ocupaţii impunătoare, care să îndepărteze orice bănuială că el este un elev de liceu, şi apoi, fără asta, nu ştia ce se poate face cu mîinile în asemenea situaţie. Maşinal, muşcă ţigara în gură şi o trecea dintr-o parte în cealaltă a buzelor „Fräulein“ observă şi, îndrăzneaţă, zîmbind ademenitor şi amuzat : — Mi se pare că nu aveţi chibrit. Poftim. Pompei rămase consternat. — Mulţumesc, domnişoară. îmi daţi voie să mă prezint. Sînt Pompei Radu. 119 „Fräulein“ rise de stîngăcia cu care se prezintă şi care nu era lipsită de farmec. — Găseşti că e neapărat nevoie de o prezentare ? Pompei gîndi : „Va să zică nu-i nemţoaică, deşi vorbeşte numai nemţeşte de două zile“. O dată naţionalitatea fixată, înţelegerea s-a făcut deplină. Pompei n-a venit la liceu deeît seara tîrziu, după ce luase şi o întîlnire pentru a doua zi, la ora 11, în acelaşi loc. Toată duminica a urmărit-o prin oraş, a făcut de gardă în dreptul casei ei, din strada Asachi ; intrase la profesorul lui de filozofie, Golescu, şi a ieşit cu el la ora 7. Pompei rămase cu precauţie în urmă. Golescu o ducea de braţ, călcînd dubios şi tremurat în jurul saltului ei uşor de căprioară. In seara aceea Pompei avu viziunea adevărului : „Fräulein“ este nevasta lui Golescu. 20 Tatăl lui Dănulescu era unul dintre cei mai de seamă avocaţi din Iaşi, poate cel mai cultivat. Casa lui din Sărărie era impunătoare, fără agresivitate. Era o casă veche, îngrijită însă perfect. O despărţea de stradă o grădină plină de flori, mai ales de trandafiri, aşezaţi în rînduri. O alee cu plopi tineri ducea din stradă în faţa casei şi apoi înainte, spre atenansele din fund. Andrei călca dezorientat pe strada 40 de Sfinţi. Ceilalţi colegi cu care ieşise în oraş aveau capul echilibrat şi gîndu-rile clare. Pompei, mai ales, era un fericit. Acţiunea aduce imediat satisfacţie sau termină o preocupare pentru a te lăsa vacant pentru alta. Dezorientarea oboseşte fără leac şi fără sfîrşit. Reveria nu are limită. Cerinţele ei sînt supraomeneşti, sînt himere, după care pasul oboseşte şi voinţa se simte os- 120 cilînd. Andrei n-ar fi fost în stare să prindă şi să fixeze nimic din ceea ce îi trecea prin cap, mergînd. Ideile se schimbau repede, se amestecau, făceau un haos din care nimic nu se putea alege. Avea numai senzaţia plăcută a libertăţii de a vagabonda pe stradă, a unei libertăţi absolute, în care visarea te desparte de pămînt şi e gata să transforme orice realităţi. Mersul lui era la fel, nehotărît, rătăcitor, slab şi mecanic. Cu un creion scoase note de harfă în fier, pe grilajul unei curţi. Fiecare vargă de fier sună altfel : un arpegiu. Ar fi voit să cadă în naivitatea de a se iscăli pe pereţii unei case. Biserica 40 de Sfinţi înaintă în sens contrar pe lîngă el. înlăuntru se vedeau, sus, în cerul bisericii, stelele aprinse în candeli, şi străbătea pînă în stradă o cîntare tărăgănată şi un zornăit ca de lanţuri de puşcăriaşi. O femeie bătrînă se opri în loc şi îşi făcu cruce. Andrei se opri şi el, privind-o. Pentru întîia oară se gîndi că el nu a văzut-o niciodată pe bunica lui, pe mama Ilenei. Din castanii bisericii cădeau rar frunze înroşite de toamnă, plutind clătinat cu palma lor desfăcută. Din case, din ogrăzi, ieşeau femei gătite, domni corecţi, toţi în haine curate, atenţi, după ce priveau încă o dată casa sau grădina lor. Andrei văzu în ei o altă lume. între el şi colegii lui şi oamenii aceştia maturi este o deosebire ca între două lumi. Aceştia aveau un simţ în plus, un simţ obsedant şi acaparator ; simţul proprietăţii. în asta găseau mîndrie, satisfacţie, sentimentalism. Era un refugiu echilibrat pentru trup şi suflet. Dar pentru această mîndrie cîte ticăloşii, ce ieşire din viaţă, cîtă luptă, cîtă necruţare ! Ei aranjau lucrurile pe generaţii ; ei, copiii, nepoţii. Vor sta în aceeaşi casă, vor avea un cuib, un centru de plecare, un loc de refugiu. Sau, poate, mai îngust, absenţa oricărei priviri reale şi credinţa într-o 121 f viaţă veşnică în aceeaşi casă. Orbirea în faţa evoluţiei biologice. în Andrei simţul de proprietate era cu totul absent. A fost cu Wexler de cîteva ori în clubul socialist. Andrei era socialist, cum ar fi fost creştin, dacă creştinismul ar fi avut aplicaţia lui practică. Andrei se uită cu dispreţ, dar cu pasivitate, la „proprietarii“ care înainte de a ieşi duminica în oraş, îşi mai admiră încă o dată proprietatea cu un aer de siguranţă şi de mulţumire. — Ce faci, tinereţe, — îl întîmpină în poartă bătrînul Dănulescu, bătîndu-1 pe umăr. — Vă salut, domnule Dănulescu : Radu e acasă ? — Vezi, trebuie să fie. La revedere. Şi Dănulescu, încă zvelt, grăbi spre dealul Sărăriei. Andrei înaintă pe alea de plopi mici, din care căzuseră frunzuliţe aspre şi bronzate, ca nişte bani mîncaţi de vreme. Odaia lui Radu era în fund, într-un fel de aripă a casei, de-a lungul căreia era un culoar, în care dădeau uşile de la „fete“ şi de la odaia lui Radu. 21 Părintele Valeriu ieşi în cerdac şi privi soarele. Era senin şi rece. Bruma dăinuia încă, sură, de partea umbrită a acoperişului. — De unde sînteţi, oameni buni ? — Sărutăm mîna sfinţia-ta, de la Prigoreni, din judeţul Eşi. — Cîţi sînteţi ? — Apoi, cu trei bolnavi. — Şi unde aţi găzduit. — Apoi, la dascălu. 122 — Unde-s bolnavii ? — Apoi, la sfînta biserică. — Duceţi-va voi, că eu vă ajung. Drumul satului era gol. Pe sub garduri, spinii se uscaseră După garduri, în grădină, s-auzea foşăitul făcut de femeile care desfăceau popuşoi. Sufletul părintelui Valeriu era cuprins de linişte, eliberat de obsesia paîimei. Xu încercă să cerceteze puterea tainică ce a vegheat asupra lui, — dar se simţi sub apărarea divinităţii şi siguranţa paşnică din el spori, binefăcătoare. Zidul bisericii creştea lumina soarelui, pe care o primea strident pe varul curat, ca pe o aureolă a locaşului sfînt. La poarta bisericii, trei căruţe stăteau lingă gard, cu cai mici, obosiţi, cu capetele aplecate în jos, cu buzele atîrnînd nemişcate, deasupra unui maldăr de fîn, adunat jos, la capătul oiştei. In faţa căruţelor, lîngă portiţa deschisă, aşteptau în picioare ţăranii cu căciulele în mînă, ca la înmor-mîntare. — Sărutăm dreapta, sfinţia-ta, sărutăm dreapta, — şi toţi se frînseră de mijloc să-i sărute mîna. Apoi, din căruţa dinainte, începură să mai dea jos fîn, şi dintr-un cojoc, miţos, tărcat, scoaseră un copil de vreo zece ani, plăpînd, galben, cu ochii rătăciţi, scofîlcit. Era numai în cămeşă şi începu să tremure. O bătrînă îl înfăşură într-un şal şi rămase lîngă căruţă cu mîna la gură, uitîndu-se după copil, ca şi cum i l-ar fi luat moartea. Ţăranul îşi şterse musteaţa, îşi netezi părul, lăsă căciula pe o bancă şi luă băiatul în braţe. O poală de şal cu ciucuri atîrna pînă la genunchi. Părintele Valeriu porni înainte spre biserică, şi ţăranul cu copilul după el. în pragul pridvorului ţăranul puse copilul jos, făcu de trei ori semnul crucii şi îl luă din nou. în biserică era rece şi umed. Icoanele, nemişcate, păstrau o taină mută şi se uitau fix la ţăran, la copil, la pă- 123 rin tel e Valeriu. Aveau imobilitatea măreaţă a elementelor naturale şi o indiferenţă aparentă, care îngheaţă şi impune. Ţăranul rămase în mijlocul bisericii, intimidat; părea un om rătăcit în cea dintîi zi cînd a intrat în rai. Pe faţa lui era teamă, sfială, umilinţă şi nădejde. O musteaţă iar i se scoborîse în gură, şi plecă în jos capul ca s-o îndrepte cu mîneca. în braţele lui, copilul avea ochi măriţi, cercetători şi curioşi. îi era frică şi tremura tot. Trebuia să fie dus în faţa lui Dumnezeu, judecat şi, dacă merită, tămăduit. Icoanele pentru el aveau totuşi un aer blînd. Maica Domnului avea un zîmbet trist şi ţinea şi ea un copil. Ţăranul parodia gestul ei milenar. Ea trebuie să-i înţeleagă şi să se îmbuneze. Se chinuiesc cu el de atîta amar de vreme ! — Dacă nu se poate, mai bine să-l strîngă Dumnezeu. Asta se gîndeau acasă bunica de la căruţă şi ţăranul. Dar aici, în faţa icoanelor gîndul acesta li se păru păcătos peste măsură. Numai de nu i-ar bate Dumnezeu pentru aşa păcat. — Ce are copilul omule ? — Apoi, ce să aibă, sfinţia-ta ; se vede, ducă-se pe pustii, că-1 apucă, aşa, pe ogor, şi se zvîrcoleşte de parcă ar avea un şarpe în el şi muşcă pămîntul cu bale la gură ; na, ferească Dumnezeu şi pe duşmani. Părintele Valeriu apăru în cadrul uşilor împărăteşti, în bolta neagră sculptată în catapiteasma de aur. Era drept şi palid. Avea chip de iluminat, de om care se înalţă spre cer. Ochii lui mari fixară copilul. Omul înainta sfios şi, în faţa preotului, îndoi sub el un genunchi, şi apoi pe celălalt, cu greutatea în mîini. Părintele aruncă deasupra capului patrafirul şi începu să citească. Omul urmărea pe patrafir semnelele cusute cu aur ; frunze, cruci, cruciuliţe, tigheluri. Numai din cînd în cînd, ofta adînc, cu exclamaţia „Hei, Doamne“, ca şi cum el singur ar fi fost în biserică şi răspundea cu aceste două cuvinte unor porunci dumnezeieşti. 124 încercă să schimbe genunchiul, adică să stea numai intr-unui, şi celălalt să-l ridice, aşa cum se stă la armată în trăgători. Capul copilului săltă pe genunchiul ridicat, sub patrafirul scorojit şi aspru, care însemna o punte de jos, spre cartea din mîinile preotului. Uneori, omul se uita la faţa copilului, ferindu-i un colţ de cămaşă şi o bucată de patrafir. Ochii bolnavului erau mobili, speriaţi şi tăcuţi. Aşteptau. Aşteptau ceva sau erau atenţi la o durere sau la o mişcare dinăuntru, pe care o urmăreau. Vorbele părintelui Valeriu ieşeau din gura lui răspicate, cu patimă şi cu căldură. Era intr-adevăr o rugăciune. Era în ele bunătate şi încredere ; o voinţă mare, o dorinţă ne-stăpînită. Nu era nimic dintr-o cerşetorie plîngătoare. Era o umilinţă demnă. Ecoul bisericii făcea ca o aureolă sonoră fiecărui cuvînt şi făcea ca fiecare vorbă să plutească în adevăr, să zboare, să o simţi înălţîndu-se pînă ce ieşea dintre zidurile bisericii pe undeva, nevăzut, ca duhul sfînt. Niciodată părintele Valeriu nu a făcut o rugăciune mai frumoasă şi mai fierbinte. Cînd a pronunţat numele robului lui Dumnezeu „Ion“, cum îl chema pe copil, parcă era numele unui sfînt, aşa îl aşezase în citirea limpede şi muzicală. Ruga părintelui Valeriu cerea, în sufletul lui, întărirea minunii pe care o simţise în propriul său suflet, de dimineaţă, cînd s-a trezit deodată eliberat, în lumină ; şi era mulţumirea lui şi semnul lui de umilinţă şi de încredere. Ar fi vroit să adune minuni peste minuni, să le vadă în faţă, cu ochii, să le strige poporului, omenirii, pentru ca toţi să proslăvească pe Domnul. Dimineaţa aceea începea cu o victorie a puterilor binelui, şi Valeriu vroia să păşească prin lumină, prin cerul desfăcut, să cînte, de sus, un imn de slavă, pe care să-l audă toţi. Ceva dinăuntru îi făcu rău lui Ion, căci agită picioarele, îndoind pe rînd genunchii, şi gemu timid, ca pentru dînsul 125 singur. Omul, ca o femeie, încercă o legănare pe genunchiul ridicat şi şuşoti şi el, pentru linişte : — Şuuu,— imitînd un susur de izvor pe pietre de munte. Ion nu ştia ce se întîmplă cu el... Cu un ochi scăpat de sub umbra patrafirului, privi sus faţa părintelui Valeriu, încadrată între braţele care ţineau departe cărţile. Vedea bărbia lui cu barba neagră mişcîndu-se neregulat, şi ochii lui aplecaţi cu sprîncenele stufoase, de deasupra. Cînd a contenit rugăciunea, în biserică s-a aşezat îndată linişte mare, ca şi cum s-ar fi închis de deasupra porţile cerului, şi paşii grei ai omului cu copilul în braţe se pierdură pînă la uşa pridvorului, ca-n deşert. Omul se înturnă înapoi, după ce aşeză copilul liberat de necurat, în căruţă. Dintr-un nod de tulpan scoase bani, ca să plătească oficiul divin. Părintele Valeriu — ca întotdeauna — îi feri uşor mîna în lături şi făcu asupra lui semnul crucii, spunîndu-i sever : — Du-te. Alt om a dat jos din căruţă un moşneag ca degetul, ca să-i citească pentru slăbiciune ; după aceea a intrat sfioasă o femeie cu mîna la gură, ca să-i citească pentru că nu făcea copii. în drum, spre casă, părintele Valeriu mergea cu capul în pămînt. Măsura puterea credinţei altora prin el, şi minunile credinţei. Ce va fi mîine cu cei trei bolnavi cărora le-a citit ? Ce-i acum in sufletul lor ? Toată viaţa e nădejdi şi minuni ! Orice om care se trezeşte dimineaţa a înfăptuit o minune ; tot ce e viaţă e o minune, — orice chip omenesc, mai ales. Chipul Aristiţei! Sprîncenele coborîră greu şi întunecos ca norii de furtună mare, şi în sufletul părintelui Valeriu liniştea pieri. Satan, instalat în creier, rîse batjocoritor, ca de-o farsă reuşită. 126 22 în viaţa Ilenei nu se schimbase nimic. Fiecare zi era mai dinainte aranjată, fără nici o modificare, de ani şi ani. Sufletul ei, trupul ei, gîndurile toate se adaptaseră sclaviei pe care şi-o impusese, din obişnuinţă, din devotament, dintr-o nevoie a firii ei. în orice clipă din zi Ileana făcea treabă. Dacă nu era nimic de făcut, iscodea. Nu putea sta un moment pe loc, liniştită, ca şi cum dacă nu s-ar fi agitat ar fi trebuit să cadă jos, fără suflare. Era ca titirezul, pe care mişcarea îl ţine în picioare. Cu timpul, din zi în zi, făcea tot treburi mai umilitoare, pe care le-ar fi putut face alţii. Mulgea vacile, mătura în bucătărie, da singură ciubărul la porci. Scobora vroit sau inconştient, trepte tot mai jos, anihilind gîndurile, ucigîndu-se prin oboseală. Era totdeauna încruntată de atenţia şi aplicaţiunea cu care făcea totul, deşi chipul şi sufletul ei erau peste măsură de blînde. Catinca nu mai avea ce face ; umbla prin sat, aducea veşti, se uita la Ileana, cosea. După-amiezile, cînd toată lumea se liniştea, prin odăi, prin cămară, pe după casă, pe la grajd, silueta acum de timpuriu micşorată a Ilenei trecea neobosită, ca şi cum de zeci de ani ar fi căutat ceva fără să găsească, şi nu se lăsa. în sufletul ei trăia, mai presus de orice, dragostea şi dorul ei pentru Andrei ; frica de tot ce-1 înconjura, de tot ce s-ar putea să i se întîmple, de tot ce viaţa adună ca primejdii în jurul unui om. Poate cine ştie ce îl pîndeşte şi îl aşteaptă, şi ea nu-i acolo cu el, să-l vadă şi să-l apere. De Valeriu avea respect şi teamă ; pe Andrei îl iubea ca pe cineva care simte nevoie să fie protejat. Cum ar vrea să fie cu el, tot timpul ! Ar putea să trăiască altfel, fără teroare, alături de el. Şi Ileana se gîndea cu spaimă, cu groază, cit de puţin îl vede ea în viaţă şi cît de puţin are să-l mai vadă pînă ce va muri. Cartea asta ! 127 Şi Ileana oftă singură, desfăcînd grăunţele pentru găini pe prispa scundă a bucătăriei. Mîinile ei lucrau singure, crispate pe ciocălăul de popuşoi pe jumătate chelit, aspru şi rece. Gmdurile ei mergeau şi ele singure : „Tare-i departe pînă la Eşi!“ Şi grăunţele cădeau în lighean, ţăcănind pe tablă. Cîteva puicuţe se apropiaseră de picioarele Ilenei ca să ciugulească grăunţele sărite mai departe, pe pămînt. Aşa o găsi părintele Valeriu cînd intră pe poartă. Ileana se sfii, ca şi cum ar fi fost prinsă asupra unui fapt grav, pe care nu i l-ar putea ierta. Valeriu trase numai cu coada ochiului spre ea şi păşi mai încruntat spre casa mare, bătîndu-se peste pulpa piciorului cu cheia de la biserică. Gîndurile lui păcătoase, mustrarea lui însuşi, conştiinţa lui grea, toate au fost iritate de existenţa Ilenei. Şi doar ea nu făcuse nimic pentru asta. Nu cerea nimic. Poate nici nu înţelesese nimic. Viaţa ucisese în ea fanteziile şi mirajurile dragostei, şi nu le mai putea bănui nici la alţii. Şi cu toate acestea, cît rău îi făcea lui Valeriu prezenţa ei calmă, absentă, superioară şi mustrătoare, parcă tocmai prin acest calm şi prin aceaîtă acceptare fără revoltă. Valeriu gîndi criminal : „Dacă n-ar fi ea !" Şi imediat îşi muşcă buzele pînă la sînge, torturîndu-se cu maxilarele strînse şi cu bărbia încordată, înainte. închipuirea îi purtă fantoma unei eliberări, în care ar putea altfel să respire, în care tentaţia nu ar mai fi enervată de aceste piedici. Toate lucrurile, natura, toate s-ar linişti împrejur, s-ar descreţi de crisparea sub care le vedea, ar deveni plane, calme, ca un şes verde. Viaţa nu ar mai înainta ca o căruţă prea încărcată, sub încordarea unei sforţări istovitoare, ci ar merge uşor, singură, ca o trăsură de lux. S-ar destinde şi toţi muşchii şi toate circonvoluţiunile creierului lui, contractate de gînduri, de aşteptare şi de necunoscutul în care se învîrtea în cerc, fără de ieşire. 128 Valeriu îşi încorda voinţa, ca să alunge aceste neguri care-1 tulburau cu fumul lor de vin tare, cu emanaţiile lor de iad şi de satisfacţie. Sufletul lui suferea cumplit, strivit între cer şi între pămînt. Simţea adine o durere fizică, în piept, < în cap, peste tot; ceva neprecis, vag, ca o otravă în sînge. Era o slăbiciune, o renunţare, o înfrîngere a propriilor lui dorinţi trupeşti. Ar fi vroit să aibă o suferinţă fizică, mare, care să-i amorţească tot, care să-i acopere cu ţipătul ei organic şi vital elucubraţiile minţii lui. Dacă i-ar fi tăiat cineva o mînă, ar fi fost altceva, mai precis, mai concentrat, ceva cunoscut. Ar fi ştiut ce are de făcut. „Dacă n-ar fi ea ?“ Dorinţa lui, gîndul acesta este tot una cu crima pe care ar face-o şi în plus laşitatea de a nu reacţiona. E un criminal şi un laş, e cel din urmă om. El, „robul“ Domnului! Păcatul începe de la dorinţa fizică pentru Aristiţa, din obsesia trupului ei subţire, a şoldului mlădios, a aşteptărei ei încărcate de visuri şi de iluzii, şi de tot ce viaţa crede că poate da atunci cînd numai promite. Atîta timp cît nu poate ucide această dorinţă, tot ce vine, merge din ce în ce mai jos, pînă în adîncimi care nu se mai văd. „Dacă n-ar fi ea !“ Oricum, Valeriu se simţi inundat de un sentiment de nedreptate ucigătoare şi de milă care trebuie să salveze. Ileana n-a făcut niciodată nimănui nimic : a plîns ascunsă în sine pentru durerile oricui ; munceşte cu un gînd fix, de parcă dincolo de această muncă ar găsi împlinirea unui ideal de fericire, atunci cînd lucrează în realitate cu abrutizare, cu o preocupare simplă şi mulţumirea împlinirii unei datorii primitive, de la începutul lumii. Pentru ce să nu mai fie Ileana ? Pentru luxul unei excitări ? ! în faţa grozăviei închipuite, chiar fără cristalizarea unei imagini concrete de înfăptuire, Valeriu se îngrozi. îi fu milă nemărginită de Ileana, care nu iştia nimic, nu bănuia nimic din toată această tragedie mută, încruntată, care se 129 desfăşura lîngă dînsa. Avu chiar o pornire de iubire, în care să încapă şi iertarea păcatului lui şi răscumpărarea anilor de pasivitate rece şi austeră. Trebuia să o vadă pe Ileana, să-i vorbească, să fie cald cu ea. Dar ce poate să-i spuie ? Să plîngă doar de mila ei, în poalele ei, şi ea să-i mîngîie capul, distrată, cu mîinile. Nu se poate nimic ; el nu poate nimic. între adîncul sufletului lui şi fiecare gest şi acţiune este ceva dezordonat şi stricat. Trupul îl stăpîneşte. E ca un mut, care nu-şi poate spune dragostea, ca un olog care nu poate merge către ea. Totul rămîne aşa cum este, nebulos, cu sfâşieri interioare, intr-o parte şi în cealaltă. E un om pe care cineva îl trage de-o mînă înainte, şi altul de cealaltă mînă înapoi, puternic ; şi el rămîne neclintit, dar simte că o să fie rupt în două, pînă la pieire. Puse cheia mare a bisericii în cuiul din uşorul uşii de la casă. Parcă ar fi predat-o pentru totdeauna, nedemn şi învins. Să o mai ia cel ce cutează. Ileana păşi tăcut în papuci de pîslă pe lîngă el, ca să ridice storurile la ferestre şi să deschidă geamurile. Valeriu o privi în ochii ei verzi, buni, calzi. — Ileana ! Nu-şi recunoscu glasul şi se temu de sine. Nu mai putu spune nimic altceva ; puse mîna lui cu discreţie pe umărul ei puţin adus şi ieşi în curte grăbit. Ileana nu înţelese nimic. Aştepta de două săptămîni o scrisoare de la Andrei, şi nu mai venea. 23 Odaia lui Radu era aranjată cu minuţiozitate. O fereastră mare da într-o grădiniţă din dosul casei cu cîţiva brazi negri. Din cauza aceasta, lumina era întunecată şi confuză. Odaia avea un birou mare, ca de avocat, două fotolii, 130 un divan. Radu era poate cel mai bogat băiat din clasă. Alintat şi fragil, el era un elev şters, dar totdeauna delicat pînă la exces, cu o dulceaţă lipicioasă în vorbe şi în atitudini, timid şi retras. Era singurul elev care purta iarna mantaua blănită ; acasă plapomă şi perne de puf. Umbla totdeauna curat şi îngrijit. Nici un fir de păr nu ar fi tolerat să fie rebel. Avea pieptene şi oglindă de buzunar. Era cosme-ticat la păr şi la vorbă. Cînd saluta, pe oricine, dar mai ales pe un inferior, totdeauna avea un zîmbet prelung, dulceag şi afectat. Era un temperament pasiv, ascultător, fără nici o izbucnire de enervare. Era „diplomatul“ pe care trebuia să-l ofere omenirii promoţia lui Andrei. Avea preparator, profesor de scrimă şi cînta sonate la pian. Era grăsuţ şi puţin şchiop din naştere. Prietenia lui cu Andrei era şi ea de ordin „diplomatic“. Andrei era cu mult cel mai bun băiat din clasă. Era „Marea Putere“ europeană în concernul didactic al clasei. Proteguirea lui nu trebuia neglijată. Andrei era apoi un temperament tot aşa de retras şi de liniştit. între ei însă prea multe idei nu se puteau schimba, căci Radu nu avea elementul de schimb, cu toate că nu-i lipsea o mică bibliotecă şi unele cărţi rare, din ediţii restrînse. în special Radu era admiratorul lui Rostand şi avea Cyrano şi Cbanteclair în cîteva ediţii cu ilustraţii. Andrei era admirator al literaturii ruseşti şi a lui Anatole France. Biroul lui Radu era aranjat ca într-o vitrină : un coupe-papier, o călimară curată, deşartă şi cu capac, un tampon cu sugătoarea fără nici o pată. Vreo carte sau vreun caiet vulgar nu strica această estetică oficială. Andrei privi odaia cu tristeţă. O izolare ca aceasta ar fi sporit tensiunea gîndurilor lui. Simţea aşa de mare nevoie de a se izola ! Numai în singurătate, imaginaţia lui poate lucra nestingherită, şi Andrei trăia din imaginaţie. 131 Radu şi Andrei s-au pus să joace o partidă de şah. — Am spus „garde“. — A ! da. Radu avea o atitudine de june la fotograf : stătea ţeapăn pe scaun. Andrei era aşezat pe divan, cu picioarele sub el, şi, printre mişcări, cerceta odaia, fotografiile de pe pereţi, brazii de afară. O servitoare curată, blondă, cu şorţ alb, bătu în uşă. Silueta ei se bănuia ca în aburi prin geamul mat al uşii. Cînd intră, intimidată îi pofti la dejun. — Să ştii că eu am rămas să mut, fixă Andrei. Terminăm după dejun. Andrei se grăbea conştient, pentru a nu fi ei cei din urmă care intră în sufragerie. Dar de ceea ce s-a temut nu a putut scăpa. Radu deschise uşa sufrageriei şi-l invită pe Andrei, cu gest teatral de ambasador. Sufrageria apăru în faţa lui, întinsă, albă, luminoasă şi plină de lume, ca la o ceremonie. Andrei intră ca pe o scenă. Toţi îl examinau, toţi erau binevoitori. Capetele comesenilor ieşeau ghilotinate deasupra mesei, toate, întoarse către el. Andrei se simţi roşind, intimidat. Niciodată nu intrase în atîta lume necunoscută şi „pretenţioasă“. La un colţ al mesei abia se vedea, mic, domnul Dănu-lescu, cu părul vîlvoi, cu ochii vii, cu figura mică şi deschisă, cu musteţile împroşcate în toate părţile. Capul lui avea un aspect războinic, în contrast cu trupul lui scund. — A ! studenţii ! exclamă domnul Dănulescu. Ce face juneţa ? ! în capul mesei, trona, dreaptă şi voluminoasă, cam rece şi protocolară, doamna Dănulescu, „née Merlesco“ ; in drepta ei o soră ; veneau apoi doi fraţi ai domnului Dănulescu, şi în colţul din fund domnişoara Roro, întoarsă nu de 132 mult de la Paris, unde a fost cîteva luni intr-un voiaj de „agrement“. Locul lui Andrei era alături de ea, Radu încheind capul mesei. Doamna Dănulescu îl prezentă pe Andrei, colectiv : — Domnul Darie, colegul lui Radu. Cel mai bun elev şi cel mai bun prieten al lui Radu. Andrei roşi. Prezentarea aceasta clasică îl umilea. Nu aceasta era el. Nimeni nu ştia ce este. Şi astăzi pentru în-tîia oară, din cauza prezenţei unei domnişoare, a lui Roro, ar fi vroit să se ştie. Dacă ar fi putut să le prezinte sufletul lui ! Şi ar fi vroit să o facă. Roro îşi clinti puţintel scaunul, parcă pentru a face loc lui Andrei. — Mersi, duduie. Andrei era confuz, capul îi amesteca aburi, cu nori, nu realităţi. Niciodată nu stătus^cle vorbă aşa de aproape cu o domnişoară atît de frumoasă şi de elegantă. Parfumul ei îl înfăşură şi pe el în aceeaşi attnosferă, în-văluindu-i împreună. Totdeauna pe Andrei parfumul l-a îndemnat la vis, la exaltare sufletească şi erotică. Parfumul este pentru el sufletul dragostei, tonalitatea ei, cerul şi grădina dragostei. Desfăcu şi îşi aşeză şervetul pe braţe, uitîndu-se în jos. O clipă zări alături coapsele întinse ale lui Roro, strînse în rochia albastră de mătase, lucind ca un metal de preţ. Sîn-gele îi năvăli în obraz şi se simţi vinovat că a făcut o indiscreţie şi o nedelicateţă. Nu trebuia să se mai uite în jos. Dar simţea alături de el efluviile ameţitoare ale metalului luciu şi albastru, cizelat rotund. 133 întoarse capul spre ea. Roro îi zîmbi fără motiv, din simplă delicateţe. Andrei fu intimidat şi pierdut. Surise şi el puţin, convenţional, ca un răspuns. Aveau aerul că s-au găsit deodată alături unul de celălalt şi că sînt jenaţi amîn-doi. Roro avu poate impresia că Andrei tot nu are loc de ajuns, sau vroi să se îndepărteze, dar iarăşi mişcă spre unchiul Alecu scaunul ei. — Nu vă deranjaţi, duduie. Şi Andrei clinti şi el scaunul în cealaltă parte. între ei rămase un spaţiu liber. Bătrînul Dănulescu povestea un proces pe care-1 avusese la Curtea cu juri. Un flăcău împuşcase o fată, cu care fusese logodit şi care apoi vroia să se mărite cu altul. Dănulescu era deştept şi ager. Vroia să explice crima prin altceva decit o gelozie în genul obişnuit. Evidenţia o demnitate bărbătească rămasă intactă la ţăran. Doamna Dănulescu, zisă „Cucoana“, dispreţuia subiectul şi combatea scurt şi autoritar explicaţiile advocăţeşti. Dis-cuţiunea se concentrase spre capul mesei. Roro asculta şi ea. Andrei avu pentru el motiv să se uite spre domnul Dănulescu şi astfel să întîlnească, in privirea lui, chipul din profil al lui Roro. Părul ei blond, ondulat, răzvrătit, îi acoperea o parte din faţă. Profilul era delicat, fin ; cu nasul în sus, cu fruntea pronunţată, cu obrajii roz. Ceea ce istorisea domnul Dănulescu venea ca din altă lume, de departe, fără înţeles şi fără şir. Buzele lui Roro erau cărnoase. — Nu se poate presupune la un ţăran altceva decît un instinct primar. Actul de a ucide se impune, experimental, de către natură. în natură nimic slab nu este cruţat. Natura nu are milă, nici consideraţi,uni sentimentale. Ţăranul, element al naturii, nu poate avea alte mobile... Cîteva cuvinte disparate, fără legătură, mai răzbateau din cînd în cînd în conştientul lui Andrei. 134 Gîtul lui Roro e alb, şi pielea lui e străvezie. — Aici greşeşti. Atribuim totdeauna altora ceva din psihologia noastră. Nu putem judeca şi nici verifica nimic decit prin concepţia noastră şi pe planul nostru psihologic. Va fi imposibil ca un om bătrîn să alcătuiască motivele juste de acţionare a unui copil. Ţăranii sînt încă copii.., Domină în ei instinctul... — E ceva exact, dar, vezi, şi noi purtăm la fund, adormite numai, aceleaşi instincte. Avem în noi, deci, putinţa de control... Roro are ochi albaştri... „Cum pot oamenii aceştia să vorbească ceea ce vorbesc, atunci cînd la aceeaşi masă, în faţa lor, alături de ei, stă Roro ? !“ Totul în afară de ea este neînsemnat. Lui Andrei, femeia aceasta frumoasă i se păru departe. El nu va putea niciodată să vorbească cu ea, amîndoi, singuri ; nu va putea niciodată să ţină mîna ei într-a lui, să se uite în ochii ei mult, să pună mîna pe haina ei. E undeva sus, unde el nu poate să ajungă. O tristeţe nespusă îl învălui. Se simţi mărunt, exclus din viaţă, fără puteri, şi se intimida şi mai mult. Ce caută el aici ? Ce întîmplare a făcut să fie la masa aceasta ? Ar fi vroit să dispară nevăzut de nimeni, să se întoarcă pe furiş la internat, să-şi puie mantaua pe umeri şi să re-înceapă plimbarea lui singuratecă prin faţa bibliotecii, ne-stingherit de nimeni. Şi cu toate acestea, mai înainte avusese încredere în el, ar fi putut să vorbească, să intervie în discuţie, să spuie ceva nou, să vadă toţi că nu-i un prost, nici un ignorant. O, dacă s-ar putea să stea singur cu Roro, să nu fie intimidat de ea, să o simtă aproape sufleteşte, sau cel puţin înţelegătoare şi indulgentă, ce vorbăreţ ar fi ! Are în el o 135 bogăţie de gînduri, de senzaţii, adunate în singurătate, pe care i le-ar explica, şi care nu s-ar putea sa nu-i placă. Dar îl îngheţa frumuseţea aceasta aproape agresivă, puţin cam mîndră, cam dispreţuitoare, — şi starea lui de umilinţă face să-şi piardă încrederea în el şi să fie demoralizat. Şi tunica lui, care-1 strînge şi-i dă un aer ghebos şi stîngaci! Acum a observat că la mîneci are marginile cu franjuri şi nu le poate ascunde. Andrei se închise în el, deprimat. Radu îl servea politicos şi mînca corect, cu preţiozitate. Andrei se simţi stînjenit în gesturi, în tot ce făcea. Dar simţea alături prezenţa minunată. Prin parfumul stăruitor străbătea şi puţin din parfumul trupului ei ; avea în nări acel amestec de parfum cu care recunoşti un om, oriunde, pe întuneric. Ar fi vroit să închidă ochii şi să rămîie aşa, nesfîrşit, oricît. Totul ar fi trecut în vis, unde toate erau cu putinţă, unde ar fi fost posibil să se uite la ea în faţă, să-i ia capul în mîini şi să-i soarbă lumina şi bucuria lui. Aerul dimprejur, viaţa, i se păru plină şi încîntătoare. Sentimentul lui de sclavie şi de inferioritate era şi el o voluptate mai mult. Se umilea pentru ea. Era umilit de ea. Roro duse la gură paharul de vin roşu. Andrei îi urmări braţul, mîna, solicitarea intensă a buzelor, intredeschiderea ior, contactul lor moale cu vinul roş, zvâcnirea de pasăre a gîtului alb. Toate le-a văzut ascultînd pe domnul Dănu-lescu, întors cu faţa spre locul lui, şi încrucişînd în calea privirilor chipul lui Roro. Gestul ei nu i-a evocat nici un sărut. Nici nu l-a putut imagina. Asta nu se putea închipui. Tot ce spera, era să-i vorbească ei, să fie singuri şi sa puie pe furiş mîna pe haina ei. Şi s-o privească. Să-i permită s-o privească. Sau s-o ştie alături, aproape... 136 Dar nici nu-şi putea închipui pe un altul năzuind mai mult. Pe Andrei îl duru acest gînd, chiar în forma în care se născuse. Dacă Roro iubeşte pe cineva ? ! Andrei simţi o durere în inimă şi o sfîşiere a întregii lui fiinţe. Ar fi vroit să cadă în genunchi, să facă orice numai ca aceasta să nu existe. Nu-şi putea suporta gîndul. Şi ar fi fost cu putinţă. Roro era atît de străină de el. Ei poate nici nu-i trecea prin cap că alături de dinsa, elevul acela timid şi stîngaci, în numele unei pasiuni crescută puternic deodată, are pretenţii de a-i stăpîni voinţa. Lui Andrei îi apăru brusc distanţa dintre el şi Roro. Era o exaltare fără care viaţa lui nu-i mai putea da nimic, fără de care nu mai merita trăită. Totul i s-ar fi părut fad, fără de interes. Pămîntul însuşi ar fi fost ca fără soare. De acum totul e altfel. Nu va ajunge niciodată ca această fată să se uite la el; dar el, Andrei, va putea să viseze o viaţă întreagă, şi tot ce va face va fi pentru ea şi va face cu plăcere, ca o jertfă adusă ei, aşa cum altădată mureau în extaz ostaşii pentru un împărat. Toată viaţa are altă tensiune. Andrei ar fi vroit să spuie sau să facă ceva care s-o uimească pe Roro. Suferea cumplit din cauza mediocrităţii lui, din cauza stării de inferioritate în care se simţea. Discuţia dintre cei mari, la care copiii trebuiau să ia parte muţi şi ascultători, îl împiedica să spuie vreo vorbă lui Roro. Precis, nu ştie ce i-âr fi putut spune, dar ar fi dorit să-i vorbească, să-i audă şi ei vocea mai mult şi să o vadă uitîndu-se la el.- Roro se întoarse o clipă spre Andrei. —- De ce mănînci mata aşa de puţin ? — Am luat prea mult domnişoară. Şi Roro iarăşi deveni atentă la ceea ce vorbea domnul Dănulescu. 137 Lui Andrei îi veni în cap nefericita idee de a turna vin lui Roro. Luă încetişor paharul şi i-1 umplu cu vin roşu, apoi îl puse pe masă. Marginea piciorului de la pahar se încurcă în furculiţă, şi paharul plin se vărsă pe faţa de masă şi peste mîneca rochiei lui Roro. Roro scoase un ţipăt: — Ai ! şi sări de pe scaun, speriată, încercînd să se şteargă cu şervetul. Andrei rămase confuz, nenorocit, încurcat. Nu ştia ce să facă. •— Mă iertaţi, domnişoară... Ochii lui căutau un sprijin, un ajutor, ori de unde ar fi venit. Un cuvînt de încurajare, de scuză. Andrei ar fi vroit să moară în clipa aceea. Să dispară deodată şi pentru totdeauna. Domnul Dănulescu, jovial, bine dispus, îl salvă. — Asta-i noroc. Roro, moaie degetele în vin şi dă pe frunte. Te temi să nu-ţi strici tenul. Să moi eu. Şi Dănulescu se întinse peste masă pentru a realiza acest ritual ciudat. Din capul mesei, doamna Dănulescu, înţepată ridică „şedinţa“. Andrei se simţi eliberat dar teribil de nefericit. 24 întoarcerea lui Andrei la internat, duminica seara, era întotdeauna tristă. Chiar un simulacru de libertate cînd ia sfîrşit, e trist. Pentru cîteva ore era scos din mediul de fiecare zi şl lăsat liber într-o altă viaţă ; în viaţa cea adevărată. Toţi oamenii care umblau pe stradă se bucurau, i se părea lui Andrei, de o libertate uimitoare. & puteau duce acasă, sau la dejun, sau la cinematograf, cînd vroiau. Şi apoi, pe stradă erau femei multe, frumoase şi elegante. Şi era o tre- 138 pidaţie care-1 înviora. Totul i se părea demn de gelozie. Andrei nu cunoştea aproape nimic din viaţă. Fiindcă îi vedea pe toţi tîrînd pe strada Carol şi pe Lăpuşneanu o plictiseală domestică, el socotea că toate zilele din săptă-mînă curg la fel. El nu cunoştea constrîngerile grozave ale vieţii. Pe la ora şase, în fiecare duminică, grăbea spre deal aler-gînd mai mult pe lîngă trotuar, ca să nu-1 mai încurce acei care se plimbau, sau strecurindu-se printre ei, aplecat înainte, dînd din coate. Trebuia să nu scape ora mesei. Duminica aceasta Andrei avea sentimente contradictorii. Ar fi vroit să se auto-flageleze, să se simtă cit mai curînd în mediul lui, ca să nu aibă senzaţia aceasta de izolare, de slăbiciune şi de umilinţă. Internatul era un refugiu pentru tot ce simţise în ziua aceea, pentru toate visurile pe care le purta în el, pentru toate frumuseţile pe care le adunase, pentru marea lui nenorocire de la sfîrşit. După ce a vărsat paharul cu vin n-a mai văzut-o pe Roro. Dar, în acelaşi timp, apropierea de internat îl oprima. Se ducea singur la închisoare. Şase zile era cu neputinţă s-o mai vadă pe Roro. Cu neputinţă ! Şi însemna să intre iarăşi în gloata care-1 înfricoşa cu glumele ei, cu veselia ei, cu vulgarităţile ei. Andrei suferea cu anticipaţie de ceea ce îl aştepta. Mai presus de aceste senzaţii inconştiente, simţea o mare deznădejde. Avea conştiinţa că o iubeşte pe Roro şi că este ridicol. Era sigur că nu există pe lume suferinţă mai mare. Şi instinctul lui de bărbat, în stare să-l ducă la moarte pentru o jignire, şi amorul lui propriu, exaltat oricum de tinereţe, erau rănite printr-o simplă întîmplare stupidă. Andrei înainta, purtînd în sufletul lui o hlamidă de dragoste, care învingea sentimentul de umilinţă. Avea impresia că se întoarce în liceu încărcat, plin de praf de stele, ca 139 Cyrano, că era căzut prin aştri, că era vecin cu nopţile, cu cerul, cu vînturile şi cu întunericul. Ce tare se simte omul care iubeşte ! Din stradă auzi zgomotul amestecat al sălilor de repetitor în recreaţie. Vorbeau zece, douăzeci deodată, cîntau o sută, fluierau treizeci ; totul era confuz încă, nedefinit; se apropia ca de un popor care protestează, şi care-i în preajma unei revoluţii. Cînd urcă scările, simţi în nări mirosul sălilor din liceu şi se văzu prins şi încătuşat. Poarte de la intrare l-a înghiţit în întunericul ei. Pe săli, becurile sclipeau morocănos, nemişcat şi mort. Pasul lui, pe sala de jos, goală, răsună şi înainte şi înapoi, ca şi cum l-ar fi urmărit cineva. Andrei se simţi obosit şi ar fi vroit să rămîie singur. în fundul repetitorului, Pompei sta aşezat sus pe pupitru, înconjurat de băieţi. Unii şedeau pe bănci sau pe scaune, alţii în picioare. Pompei istorisea cu gesturi, dînd din cap şi lovindu-se cu palma pe coapsa piciorului. Din cînd în cînd, brusc, ca la o comandă, toţi băieţii izbucneau în rîs şi apoi se strîngeau parcă mai aproape de Pompei. Andrei intră în sală neobservat de nimeni. Pupitrul lui, cu locul de lîngă Pompei era ocupat de gruP- Pompei îl zări : — Darie, vino-ncoace; asta-i pentru tine ! şi continuă povestirea picantă : Şi mi-a spus, măi, cum o sărută Golescu ; cum o dezbracă în fiecare seară, se uită la ea şi o sărută ; şi pe urmă, o duce goală în faţa icoanei şi o pune să jure că nu l-a înşelat în ziua care a trecut şi n-o să-l înşele în ziua care vine. Auzi, filozofu ? ! Mă gîndesc eu ce o să mai jure Ani-cuţa astă seară. Parcă o văd. Nu ! Eu filozofie la un porc ca ăsta nu mai învăţ. Tot grupul izbucni în rîs. 140 Pompei continuă : — Şi ce fată, măi băieţi, ce fată ! Duse degetele mîinii cu vîrfurile strînse la un loc spre buze şi le depăra smucit, scoţînd din gură o ţocăitură vulgară. Grupul izbucni iarăşi în rîs. — Are o aluniţă pe şold cit un vîrf de deget. Şi e fierbinte cum n-am mai văzut nici o femeie. Pompei avea încă chipiul pe cap. Dădu un bobărnac în cozoroc şi-l aplecă spre ceafă. Apoi sări de pe pupitru, urmărit de admiraţia tuturor. — Auzi, porcu ! exclamă cineva. — Care porc ? ■— Porcu de Golescu. Pe noi ne pisa cu psihologia şi ne spunea citind din carte că „de ordinar, cînd se vorbeşte de instincte, gîndul nostru se duce mai ales la animale“, şi pe unmă se duce acasă, o dezbracă libidinosu pe Anicuţa şi o sărută. Băieţii erau excitaţi, veseli şi agresivi. Andrei, venit mai tîrziu, nu înţelesese bine despre ce este vorba. Dar tot ce spunea Pompei era departe de auzul şi de conştiinţa lui. Şi totuşi îl interesase. Excitaţia colectivă îl stăpînise şi pe el. — Roro. Nimeni n-a putut să-l audă. Deschise pupitrul cu plictiseală. Cei dimprejur îl condamnau la tăcere, şi simţi că sentimentul lui creşte, că-1 înăbuşă, că nu poate respira. Nici n-a ştiut cînd a intrat pedagogul şi cînd s-a stabilit liniştea aceea grea de repetitor de seară. Lampa cu arc voltaic bîzîia gros deasupra, adu-cînd tăcerea cu autoritatea gravă a sunetului prelung şi neîntrerupt. Andrei nu avu curajul să deschidă nici o carte. Toate i se păţeau inutile, neînsemnate, în afară de orice sens al 141 vieţii. Oamenii învaţă din obişnuinţă, din disciplina unei reguli, pe care o respectă automat, şi îşi pierd sufletul între foi, şi îşi încarcă întreg capul cu tot soiul de cunoştinţi fără de rost. Cum se pierd anii! Cîte nu ar putea crea omul : ce frumuseţi de artă şi de gîndire, dacă nu ar fi astfel con-strîns şi calapodat. Se poate face altceva decît să urmăreşti un vis cu care să te simţi bine, fericit, cald, viu ! Andrei era conştient de fericirea pe care i-o dă şi dragostea şi suferinţele pe care le simte şi pe care le aşteaptă. Se poate ceva mai bun decît să sufere pentru ea ? în surdină se mai auzea un zumzet discret de şoapte. Cîte doi, alături, îşi destăinuiau impresiile sau învăţau împreună ; alţii citeau singuri, dar nu destul în gînd, căci se auzea lipăitul buzelor şi al limbii mişcată în lectură. Pentru întîia oară Andrei se simţi superior tuturor. Dragostea îi lărgise orizontul vieţii şi înţelegerea destinelor ei adevărate. Era conştient că nu e nimic mai frumos pe lume decît sentimentul acesta al lui. îşi aduse aminte că Dănulescu a lăsat joi la el nişte cărţi, căci se ducea direct de la liceu la un ceai. Le căută grăbit şi le găsi învălite corect în hîrtie albastră, iscălite, curate.. „Elementele de Mecanică... R2 = P2 + Q2 + 2 PQ cos 90“ „Cîte lumi sînt ? !“ I se păru că înnebuneşte. Nu era nici o legătură, dar absolut nici una, între nebunia aceasta de litere abstracte, între cosinusuri şi frumuseţile din gîndul lui. „Unde-i realitatea ? Care-i realitatea ? Care-i nebunie şi care-i adevăr ?“ Trebuie să citească despre „Relaţiunile numerice între două forţe“, sau să lase visul lui liber şi să facă din el esenţa existenţei lui ? ! Realităţile mirajului din afară de liceu se închiseseră dincolo de zidurile albe, dar ele tot mai stăruiau în imaginaţie, cu fragmente şi elemente de 142 amintiri şi cu jocul vîlvătăii din dorinţele care nu erau împlinite. Andrei lăsă Elementele de mecanica să cadă în pupitru. Apoi le ascunse grăbit, cum se ascund cu oarecare groază şi cit mai secret sticluţele cu otravă. Ceasul se lungea monoton şi nesfîrşit. Oboseala toropea şi mai mult gîndurile lui Andrei, cu întrebările şi nedumeririle lui. Se simţi absolut incapabil să citească ceva pentru a doua zi. Nu-1 interesa nimic. Aştepta fără să ştie ce anume, dar instinctiv, spera că orice variaţie putea să aducă o schimbare în bine. Oricum, imobilitatea aceasta tainică, şoapta, tăcerea, prelungite o oră şi jumătate îl exasperau. Nu era astfel nici singur şi nici luat de virtejul zgomotului făcut de alţii. Era cum nu se putea mai rău. Aştepta iar. Capacul pupitrului ridicait îi aşternea umbra peste cap şi îl ascundea ca un scut de toţi cei dinainte. Foileta distrat altă carte, şi se opri cu ochii între file, interesat. Literatura Franceză. Si vous croyez que je vais dire Qui fose aimer, ]e ne saurais, pour un emţire, Vous le nommer * Nous allons chanter â la ronde Si vous voulez Que je l-adore et qu’elle est blonde Comme Ies bles Andrei se gîndi : „ce legătură are asta cu sinus 90° ! E curios cum nu înnebunim“. Şi iar foiletă... Andrei se izolă cu versurile lui, cu Roro. Nu mai exista nimeni împrejur. Era în turn. Găsise omul cu adevărul, cu 143 esenţa vieţii, omul care a descoperit ceea ce căuta el, vocea care venea de la Dumnezeu şi care vorbea pentru toţi oamenii de pe pămînt. Nu mai simţea nici durere, nici fericire, nimic violent. Trăia discret ca intr-o aiurare, în care realităţile se pierd sau se supun şi ele irealului şi încep să joace, să se transforme, să caute, să facă nebunii. Colegii încovoiaţi pe bănci i se părură trăgînd ceva greu şi inutil. Pentru ce aceste întunecate sforţări ?! Ade- vărul vieţii este unul singur, şi l-a găsit. Ar fi vroit să se urce pe pupitru şi să declame, să le crape capul celor care nu pricep, care rămîn fără răsunet, morţi la cuvintele acestea. Ar fi vroit să le fi scris el, să fie celebru ; să le poată scrie, să le poată spune lui Roro. Oare ce ar face ea dacă le-ar fi putut cunoaşte, dacă l-ar fi înţeles, dacă ar fi vorbit cu el !? Cum ar dori să fie aici, lîngă dînsul, pe aceeaşi bancă, în locul lăsat gol de Pompei, care nu a mai venit, să citească împreună, să priceapă că e vorba despre ea, că e totul pentru ea ; cuvintele acestea ca florile căzute de sus, ca stelele... în mintea lui, Roro intră în rîndul femeilor care au fost mai mult iubite în omenire, pentru care poţi să mori, pentru care poţi omorî. Versurile lui Musset se amestecau cu muzicalitatea din sufletul lui Andrei. Cînd sună de închiderea repetitorului, Andrei, care trebuia să se ducă la culcare, parcă atunci se deşteptă... Rămăsese singur în bancă, absent, cufundat în sine, cu toată gălăgia tărăgănată şi somnoroasă a celorlalţi, porniţi spre dormitor. Numai somnul putea să completeze această stare ireală de beatitudine. Sălile şi scările care duceau la dormitor erau întunecoase şi triste. Elevii urcau pe două rînduri : fantome de 144 penitenciar. Andrei se simţi iar încătuşat, strîns în lanţuri, cu sufletul strivit. Pepiniera omenirii, cu oameni în germene, altoiuri rare, crucificaţi de spaliere. Cineva reîncepu : — Pompei, spune cum a fost! 25 Părintele Valeriu ieşi pe poartă, cu capul sus, cu privirea pierdută. Nu avu putere să spuie nimic mai mult Ilenei, dar nici să rămîie alături de ea. O înserare timpurie de toamnă cernu cenuşă peste tot. întoarcerea înapoi nu era cu putinţă. Nu ar fi fost în stare să suporte deodată, alături, prezenţa Aristiţiei şi pe a Ilenei. Era istovit de chinul sufletesc, de aceasta încercare cu care se lupta de atîta timp. Mila pentru Ileana îi spori neliniştea şi remuşcarea. Greşeala lui nu era numai faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de oameni. Cum nu s-a gîndit pînă acum de loc la Ileana ? în orice caz însă gîndul acesta nu ar fi putut schimba nimic-Se zbat în el puteri mult mai mari, pentru ca un sentiment firav şi cumsecade să poată învinge. Puterile diavolului erau puternice şi rezistente. Nu, cu nici un chip acasă. Toţi pereţii l-ar strînge, plafonul s-ar lăsa lent în jos şi s-ar simţi cu încetul asfixiat. Orice, dar asta nu se poate. Plecarea lui este o dezertare, este o slăbiciune, este o mărturisire a fricii din el,, dar nu are curajul să se mintă ; nu găseşte în puterile lui nici o rezistenţă şi nici o ieşire. Din grădină se auzea foşnetul aspru de porumb, pe ca-re-1 făceau femeile la desfăcat. Fumul din ogrăzi se ridica în sus şi apoi se apleca, în strat lung ,şi alburiu ca un lac aerian, spre poalele pădurii. De la nord venea o boare înceată, dar rece. 145 Unde poate să meargă ? li veni în gînd că are o casă în ţarină, acolo unde a fost aria şi unde se adună plugurile de la arat. E şi aceea, oarecum, casa lui. Părintele Valeriu mergea drept prin mijlocul drumului, ca la o ceremonie la care lipsea poporul. îşi strînse cu mîi-nile antereul deasupra genunchilor şi păşea grăbit. Simţea capul gol şi într-un vîrtej interior de furtună. Se amestecau sentimente contradictorii cu motivări, cu scuze, cu blesteme. Şi nimic nu se putea clarifica. Totul rămînea confuz, aiurit, amestecat, fără rost. A renunţat să se mai gîndească la ceva. Totuşi era în fiinţa lui prezentă o mare grijă şi o spaimă cum nu a mai încercat. Parcă ar fi primit în cap o lovitură puternică, de efectele căreia nu putea să scape, şi care-1 durea profund fără de voia lui. Restul fiinţei sale, afară de capul în care se concentraseră toate greutăţile, nu exista conştient. Mersul, vederea, gesturile îi erau mecanice. Din cîţi oameni a întîlnit pe drum, nu cunoaşte pe nimeni, nu-şi aminteşte de niciunul. Cine4 vedea mergînd astfel putea să creadă că s-a întîmplat undeva, la capătul satului, o nenorocire, şi părintele a fost chemat şi aleargă plin de îngrijorare. înserarea a intrat întîi sub garduri, sub streşini, sub copaci, şi apoi a însurit şi acoperişurile de stuf ale caselor. In gura colibei de la jitărie ardea un foc la lumina căruia se zbătea roşietică, încreţită de fum şi lumină, faţa ţiganului Ilie, care era pîndar. De departe s-ar fi părut că-i de bronz. Focul roşu sporea întunericul dimprejur îndesîn-du-1, negru. Casele şi gardurile de mai departe apăreau ca nişte stafii numai, misterioase şi ireale. Ilie puse mîna cozoroc deasupra ochilor ca să vadă cine iese în ţarină. — Tu eşti, fă Catincă ? 146 Nimeni nu răspunse. Ţiganul sări de jos desfăcînd arcurile picioarelor şi se cufundă în întuneric. Cînd desluşi chipul părintelui, se sfii înapoi, spunînd : — Sărut mîinile, părinte, sărut mîinile... Ieşit în cîmp, boarea de vînt se iuţi mai aspră dinspre munte. Sufletul părintelui Valeriu se simţi mai eliberat. Glugile de porumb apăreau pe de lături brusc, cu umbra lor, închipuind stafii. Ochii părintelui Valeriu se deprinseră cu ele, şi, totuşi, la apariţia fiecăreia, avea un sentiment de sfială, ca şi cum i-ar fi ieşit cineva dintr-odată în faţă. Un moment se auzi un trosnet violent, apoi nu se mai auzi şi iar porni. Părintele se opri în loc. în răstimpuri, foşnetul se auzea mereu. Venea din ogorul dinspre dreapta. Un fior rece îi trecu prin tot corpul ; pielea pe trup începu să-l mănînce şi părul se înţepeni pe cap. Ce poate să fie ? Nu era nimic altceva decît taurul satului, rămas singur pe cîmp, care mînca la o glugă de porumb. Ochii părintelui erau aşa de vii, de parcă el însuşi şi-i vedea strălucind în noapte. Mai departe liniştea era deplină ; numai vîntul foşnea uşor în frunzele uscate. 4 Părintele Valeriu se simţi bine în această izolare. Aerul rece, mersul forţat îi dăduseră puteri şi îi treziseră sănătatea. Numai în adînc stăruia ca o boală o greutate de care nu putea scăpa. Omul nu poate fugi de suferinţele sufletului lui. Nu poate scăpa din ele prin fugă. Pe cer se îngrămădiseră nori de toamnă, fumurii, şi nici zarea nu se putea desluşi prin noapte. Drumul prăfuit, alb, înainta printre buruienile hatului, îi însemna calea, fără de rătăcire. Valeriu mergea ca un somnambul. Nu greşea drumul, avea un curaj pe care altfel nu l-ar fi avut, ştia sigur pe unde merge şi totuşi nu-şi da seama. Acum la stînga, la marginea hîrtopului, trebuie să fie casa. Auzi de departe oftatul boilor care stăteau culcaţi, 147 ca şi cum s-ar fi dezumflat greu ceva. Un cîine începu să latre, întîi leneş şi îndoielnic, apoi repezit, apropiindu-se. — Care-i acolo ! tună ca din pămînt glasul păzitorului. — Eu. — Care eu ? — Părintele. Omul cu cojocul pe umeri se apropie, ca să se convingă, şi cercetă cu privirea încreţită faţa părintelui Vale-Tiu. Era neîncrezător şi nedumerit. —- Uite, moş Gheorghe, am rătăcit pe aici şi cred că nu mai am chip să ajung în sat astă-seară. Am să rămîn aici. — D-apu aici e tare rău, sărut mîinile. Omul începu să se scarpine stăruitor pe pîntec. Cămeşa aspră hîrşcîia pe piele. Cîinele îi mirosea pantalonii dînd ■din coadă cu recunoştinţă şi scuză. De sus începu să picure rar. Cămăruţa era scundă, cu două ochiuri de geam cît două pagini de caiet. Cînd trecu pragul, părintele trebui să-şi plece capul. Iar cînd intră şi moş Gheorghe, nu mai era loc pentru nimic. — Chipuie, sfinţia-ta, aici lîngă plită, este un divan. Sînt pe dînsul şi nişte macaturi. Altceva nu-i. Nici chibrituri n-am şi am prăpădit cremenea. Moş Gheorghe parcă icnea după fiecare cuvînt. Vorbele parcă-i ieşeau din pîntece şi-i forţau gîtlejul. — Bine, moş Gheorghe, noapte bună. Cînd rămase singur, părintele Valeriu simţi nevoia să-şi pipăie trupul, să se caute, să se cerceteze pe el însuşi, să •se asigure de propria lui existenţă, să ia act de fiinţa lui. Abia atunci văzu că e asudat tot. Stătu un timp aşa, pe marginea patului de scînduri, pricind înainte. încetul cu încetul, cele două ferestruici se deşluşeau cenuşii ; ochii de orb, care se uitau la el de afară, începuse să ploaie mai tare. Pe acoperişul de stuf se auzea 148 ploaia, ca şi cum nişte păsări ar fi ciugulit des. Din streşină, picurii cădeau în plescăit de apă. Miinile părintelui îi atîrnau împreunate şi grele între genunchi; umerii îi erau încovoiaţi. Iarăşi avu senzaţia că-şi vede proprii lui ochi deschişi în noapte. Numai privirile lui mai erau vii ; restul amorţise, istovit. După o vreme, pe care nimeni nu o putu şti, îşi lăsă trupul alături, orizontal, pe pat. Scîndurile scîrţîiră, elastic,, cînd una mai jos, cînd alta mai sus, sub greutatea neregulată a trupului. îşi simţi toate oasele, scheletul lui întreg ; şi tot scheletul acesta îl durea ; şi în tot, peste tot, era gîn-dul care-1 chinuia... Aristiţa, Ileana... şi de care nu scăpase cu toată fuga lui prin noapte. Oasele simţeau în ele toată viaţa lui Valeriu. Mutase numai, aici, chinul de dincolo, cu aceleaşi întrebări, cu aceleaşi nehotărîri şi laşităţi. încsrcă să reia firul problemei lui sufleteşti. Dar cugetul lucra greu,, amorţit. Din ce în ce parcă se scufunda intr-o cenuşă, care-1 îngropa şi care-1 împresura de pretutindeni. Se lăsă dus de-o stare de vis, în care nimic nu se mai putea preciza. „Aristiţa, ce face acum ea ?“ De alături, ca un ecou primitiv, de la începutul omenirii se auzi, prin somn, un oftat prelung al lui moş Gheor-ghe : — Uuuf, Dumnezeule !... Părintele Valeriu auzi ca prin vis această chemare, în care nădăjduia şi el. N-a putut nici aici să fie singur. O altă suflare de om, alături, îl supăra, ca un martor la înfăptuirea unei crime. îşi adună toate gîndurile, cîte mai rămăseseră, şi se închise în el cu ciudă, cu durere şi cu o tragică resemnare. Picurii de ploaie, monotoni, ajutau oboseala. Cînd închise ochii, întunericul spori; parcă o hlamidă enormă, neagră, îi fu aruncată deasupra, şi diavolul îl luă în seama lui. 14» 26 Uşile de la repetitoare erau deschise în lături. Băieţii intrau şi ieşeau, fredonînd. Aproape toţi erau îmbrăcaţi în haine de mare ţinută, cu gulere înalte şi scrobite, cu manşete rotunde şi albe, cu ghetele lustruite. Viaţa obişnuită de o săptămînă, cu ore fixe, cu aceleaşi mişcări şi evenimente exact la aceeaşi oră, se oprise în loc. Era duminică. Maşinăria aceea multiplă, cu oameni, se oprise puţin şi făcea impresia unei destinderi odihnitoare. Cînteee variate răsunau prin pereţi şi prin uşi, din toate părţile. Afară vremea era întunecată de o ceaţă deasă, care acoperea valea şi casele spre Bahlui. Era totuşi în aer ceva luminos şi plin de bucurie. Pompei intră în repetitor căkînd apăsat pe căl-cîie, în costumul lui „civil“. Era stăpînit de febrilitate şi de o mare nerăbdare. Deschise pupitrul, aşeză oglinda pe fundul lui şi se pudră abundent, lovind cu puful peste nas şi peste obraji, într-un nor de praf alb şi parfumat. îşi aşeză apoi batista afară, ostentativ, în buzunarul de la piept. Toată făptura lui inspira virilitate şi hotărîre. Andrei îl privi cu vădită admiraţie şi ascunsă invidie şi îşi închipui, undeva, într-o odaie caldă cu divanuri noi, pe „Fräulein“ cu ochii verzi, aşteptînd, încordată, tremurînd şi ea de aşteptare. Şi Andrei se simţi mic şi umilit. Pompei îi apăru ca un erou al vieţii, capabil de orice act mare, iar el se văzu mic, rătăcit, inferior, mai inferior decît îşi putuse închipui. Orice încredere în el «pieri, şi se consideră cel de pe urmă om, cel mai de dispreţuit. „Talentul“ lui la învăţătură, cu toată recunoaşterea unanimă, i se păru şi acesta dubios, inexistent, sau, în orice caz, plin de o ironie rea. Andrei, astfel umilit de propriile lui gînduri, hotărî să nu iasă în orasş în duminica aceea. Tunica îi era murdară şi plină de mătreaţă, pe guler şi pe umeri. Deschise pu- 150 pitrul, fără scop, plictisit. Nu ştia ce să facă, şi căută să se refugieze în lumea de nimicuri a pupitrului lui ca intr-un interior familiar, în care se poate simţi bine. Pupitrul închidea o viaţă care-i era aproape, care semăna cu sufletul lui; erau în el însemnări, cărţi poştale, lucruri mici, cu O' atmosferă intimă şi personală. Chiar mirosul din pupitru, care se urca de îndată ce deschidea capacul, semăna cu el ; era un miros particular, care nu semăna cu mirosul nic-iunui alt pupitru din clasă. Aşa, de pildă, pupitrul lui Pompei mirosea ca o frizerie, a parfum dubios şi a pudră cleioasa. Cînd îl deschidea, parcă un bărbier nevăzut ar fi stropit dinăuntru cu un pulverizator infinit de fin. Pupitrul lui Pavlov mirosea a cafea cu lapte, pentru că în fiecare dimineaţă, de la cafea, el îşi transporta o ceaşcă mică de tablă verde, cu cafea cu lapte, pe care o bea în pauza a doua, la zece şi douăzeci. Pe capacul pupitrului Andrei văzu iarăşi, mai insistentă parcă şi mai provocatoare, fotografia Nataşei Florini în opereta Suzana. Sta culcată, cu braţele sub cap, — toarte de marmoră ale unui vas divin, — cu un picior întins, cu celălalt îndoit în sus de la genunchi. Pulpele, erau goale pînă sus. Şi rîdea fermecător, cu dinţi mulţi şi mici, ca un copil. Andrei se gîndi: „sînt pe pămînt asemenea femei şi oameni care să le poată iubi şi săruta !“ I se părea o imposibilitate. Asta putea să fie numai un vis, — un vis adevărat. Nataşa Florini îi surîdea insistent şi se -uita la el„ parcă chemătoare, ca într-un joc de copil. Toate planurile vieţii începeau iarăşi să se schimbe, şi Andrei se scufundă în nedumeriri fără fund, în care sufletul se topea, cald şi dulce. Ochii lui Andrei se împăinjeniră, şi parcă se întorceau înăuntru într-o bulboană. încet chipul lui Roro, cu părul blond, zburlit, cu năsucul în sus se suprapuse peste chipul Nataşei Florini, şi picioarele cu ciorapii întinşi erau 151 ale lui Roro, şi în faţa lui Andrei zîmbea Roro, uitîndu-se la el şi chemîndu-1. Nu se ştie cît timp a trecut. Rapetitorul se golise. Numai în pupitrul din faţă, cu spinarea îndoită, Velicu citea. Andrei îşi puse mantaua pe umeri şi ieşi pe coridorul lung. De undeva, mai străbatea o gamă de flaut: do, re, mi, fa, sol... scandat, rar, primitiv... Altă chemare. Andrei se plimbă pe coridorul din faţa bibliotecii, singur, într-o parte şi în cealaltă, multă vreme, pînă ce obosi. Sălile înalte, în care de obicei răsuna zgomotul amestecat al elevilor şi strigătele lor variate şi dezordonate, erau acum tăcute. Din cauza aceasta, peste tot plutea o tristeţe nedefinită şi apăsătoare. Andrei se aşeză la geam, cu coatele pe calorifer. De jos, venea un aer cald, uscat şi înăbuşitor. Ochii lui urmăreau oamenii de pe stradă, casele, pînă departe, unde ceaţa închidea orizontul fumuriu al toamnei, lotul era trist. Andrei simţi că se asfixiază, că ziua aceea e prea lungă pentru puterile lui, că nu va putea merge pînă la capătul ei. îi era dor de Roro şi nu putu să reziste : după masă trebuie să iasă, poate o va vedea. Altfel, simţi nevoia să-i scrie. Pentru asta însă nu avea destulă încredere în sine ; se simţea ridicol, se temea de ridicol. Dar dacă-i spune lui Radu ?! Dacă află toţi băieţii!? Ceasurile erau lungi şi grele... 27 După amiază, străzile erau pline de grupuri de elevi de la seminar, de la şcoala normală, de la internat. Cei mici, din cursul inferior, îi salutau cu, un fel de sfială şi de admiraţie. Andrei era „mare“. Toţi îl cunoşteau. El rătăcea pe străzi printre soldaţi, elevi şi servitoare gătite, căutînd să 132 ucidă ceasurile cenuşii de seară şi să vadă pe Roro. Se oprea des la vitrine. Coperţi de cărţi ascundeau enigme de viaţă. Cele mai bune din cărţi nici ele nu puteau cunoaşte nimic. Iată o copertă cu o femeie călare, cu joben, cu fustele grele atîrnînd de o parte a şeii, cu un cavaler alături, cu cizme lustruite : Apele primăverii... în altă vitrină, ceasornice : un deşteptător mare cu clopot deasupra, cu o locomotivă pictata pe cadran, — la fel ca cel de acasă, care-1 deşteaptă de cîte ori trebuie să plece din vacanţă, pentru că trenul trece pe acolo, pe la ei, prea de dimineaţă ; ceasuri de buzunar, cu numerele zugrăvite, cu capace negre, de nichel, diverse fabrici : Omega, Roscoph... Andrei le priveşte pe toate cu acea curiozitate atentă şi multiplă pe care o poate avea numai cel dezinteresat, care face asta numai pentru a ucide timpul. începu să burniţeze mărunt. Andrei rătăci şi pe străzi complet deşarte, cu obloanele trase. Roro nu putea fi pe acolo. Urcă pe Sărărie, aproape inconştient, spre casa ei. Mergea încet pentru a prelungi aşteptarea neprevăzutului dinaintea lui şi pentru a întări în el convingerea că o va vedea. Deoparte şi de alta e,rau curţi şi grădini în care viaţa semăna cu cea de la ţară. Andrei se oprea în loc, uneori ca să se familiarizeze cu o grădină, în care buruieni înalte erau ude şi putrede ; pe frunzele lor moi picurau din ceaţă mărgele cristaline de apă. Cînd zări primul plop de lîngă stradă, din aleea casei lui Dănulescu, Andrei îşi simţi inima bătînd cu putere, ca după o fugă teribilă. Un pumn dinăuntru izbea înăbuşit în pieptul lui, acolo, sub manta. Andrei întreg se simţi nesigur pe picioare, nedefinit şi îndurerat. Şi totuşi păşi înainte ho-tărît, cu faţa îmbujorată, cu ochii aprinşi. Ajunse în dreptul casei. Nici un geam de la odaia lui Roro nu da la stradă. Dar dacă era în salon sau în biroul domnului Dănulescu ?... 153 în fajţa casei, mai în fund, spre garaj, era o trăsură dle piaţă... Andrei trecu înainte, cu capul întors spre casa „Ei“, pînă ce nu mai văzu nimic. Dar, odată trecut, îl cuprinse o deznădejde fără de margini. Nu se putea să n-o vadă. Poate tocmai imposibilitatea de a o vedea îi irita toată fiinţa. Se opri în loc, deznădăjduit. Un bătrîn care intra pe o portiţă, alături, se opri şi el şi-l privi lung şi întrebător pe Andrei, care părea nedumerit şi nesigur. — Pe cine cauţi, băieţele ? Andrei tresări la întrebarea aceasta neaşteptată. Parcă l-ar fi surprins asupra unui fapt nepermis. Se uită împrejur să vadă cîţi sînt de faţă şi cine a întrebat. — Caut, domnule, pe avocatul Dănulescu... şi adăugă explicativ ca să se scuze : sînt coleg cu băiatul lui, cu Radu. — Uite, mata, trei case mai la vale. Casa cea cu plopi pe două rînduri. Acum Andrei era obligat să se scoboare iarăşi. Altfel ce ar putea să creadă bătrînul, care tot nu se clintea din portiţă, vrînd parcă să controleze dacă băiatul nimereşte sau nu. Trecu iar prin faţa casei. Se opri în dreptul ei. Bătrînul strigă de la deal : — Acolo, acolo... Şi Andrei fu silit să intre în curte şi să facă, fără să fi vroit, o vizită lui Radu. Uşa de la salon era deschisă şi înăuntru era doamna Dănulescu, Roro şi un ofiţer de cavalerie. Servitoarea Mandiţa îl conduse drept înainte spre odaia lui Radu. O clipă capul luminat al lui Roro, rîzînd cu dinţi albi şi mărunţi ca-n fotografia Nataşei Florini, apăru în cadrul geamului, cu părul ei blond, înconjurat de lumina de afară, ce-i venea din spate ca o aureolă. în odaia lui Radu, rămase tăcut şi înfricoşat ca un om care ar fi săvîrşit o crimă şi s-ar fi refugiat acolo, urmărit de poliţie. Ochii lui Andrei se îndreptau mereu spre uşă, aş- 154 teptînd în fiecare clipă să se deschidă şi să apară urmăritorul neiertător. Radu citea istoria literaturii franceze şi încercă să înnoade o discuţie cu Andrei. El însă răspundea scurt şi era în totul de acord cu părerea lui Radu. El asculta. Dar asculta nu atît pe Radu ale cărui cuvinte erau neînsemnate, ci vorbele rari care străbateau de alături, în răstimpuri. Nu putea însă desluşi nici un cuvînt. Uneori avea impresia că Radu e Roro, pentru că vocea lor avea un ton asemănător şi o melodie specială. De atîtea ori, şi la liceu, Andrei vorbea cu Radu, numai şi numai pentru a-i asculta vocea, pentru a avea impresia că o aude pe Roro. Se gîndea că el o vede în fiecare zi, cît vrea ! Viaţa i se părea nedreaptă. Tocmai cînd Radu îl întreba despre Racine şi influenţa operei lui, Andrei, brusc, fără de nici o legătură alta decît cu un gînd al lui care-1 tortura, întrebă : — Cine-i ofiţerul din salon ? — Locotenentul ? E locotenentul Arhip, băiatul generalului, un fel de văr al doilea cu mine. Andrei repetă, maşinal : 4 — Văr cu domnişoara Roro ? — Sigur că da. Urmă o linişte lungă. Radu părea că nu înţelege, iar lui Andrei îi veniră lacrimi nestăpînite în ochi. — Ştii, e târziu, eu trebuie să mă duc. Am trecut numai să te văd. Şi apoi, ca pentru sine însuşi : e aşa; de bine la tine aici... trebuie să fii aşa de fericit !... Andrei ieşi pe uşa geamlîcului de dindos, în care da odaia lui Radu. Birjarul era tot acolo. Capul îi vuia şi se simţea slăbit. Totuşi trebuia să-l vadă pe acest locotenent Arhip „din cavalerie". 155 La poartă vroi să apuce la deal, dar se temu iarăşi de bătrînul vecin, să nu-1 întrebe şi să nu-1 urmărească din nou. Apucă la vale şi, în dreptul celei de-a doua case, se opri ho-tărît să aştepte oricît. înserarea începu să se lase, sură ca o cenuşă peste toate. Parcă s-ar fi închis, încetişor, pleoapele zărilor. Se urni puţin la deal. Prin geamul de la salon se vedea acum aprinsă o lampă mare atîrnată de plafon, care arunca o lumină roşietică şi opacă. Brizbrizurile fine scînteiau totuşi ca o spumă diafană. înăuntru nu se putea distinge nimic. Andrei iar coborî la locul lui de pîndă. Peste drum, prinsă în gard, era o firmă cu inscripţia : „Odaie mobilată de închiriat“. Andrei se gîndi : „ce bine ar fi să pot sta aici, să iau cu chirie odaia asta Se întunecase. Pe trotuarul din partea cealaltă trecu la deal Pompei cu „Fräulein“ la braţ. Ea vorbea viu şi repede, uitîndu-se în ochii lui, şi rîdea. Părea fericită. Pompei, cu pălăria aşezată pe o parte, o privea oblic şi asculta zîmbind. Lui Andrei, Pompei îi apăru ca un om întreg. „Fräulein“ atîma mina ei de braţul lui, mîndră şi ea de el. Andrei fu bucuros că n-a fost recunoscut şi se strînse parcă mai mic în tunica lui strimtă. în dreptul unui loc viran, după un stîlp de telegraf s-au oprit, s-au cuprins şi s-au sărutat. Andrei îl văzu pe el cu spatele încovoiat aplecat deasupra trupului ei, micuţ. A auzit apoi izbucnirea rîsului ei şi cuvîntul : „nebunule“, şi s-au luat iar de braţ, şi au dispărut la deal. Andrei se mai uita încă după ei cînd îl surprinse trăsura care ieşea de la Roro. S-a uitat fix în ea, ca la o victimă pe care vrea să o însemne bine în minte, ca să n-o uite. Locotenentul avea o faţă mulţumită şi roză. Deodată lui Andrei îi veni în gînd că el îl cunoaşte, că l-a mai văzut, 156 că ştie faţa asta de copil cu monoclu în ochiul drept. Dar de unde, de unde ?... Trăsura coborî pe lîngă Andrei, şi locotenentul îl privi ca pe cineva foarte neînsemnat, fără să facă nici un gest, fără să mişte un singur muşchi al feţii. Pentru el, Andrei era un elev de liceu, văzut în stradă. Andrei însă îl privi cu ură, cu admiraţie şi cu dispreţ, — toate la un loc. Lumina de la salon se stinse. în drum spre liceu, Andrei îşi chinuia gîndul : „Unde l-am mai văzut, oare...“ Masa elevilor se terminase. Toţi erau în repetitor. Pe coridor plutea un miros acru de varză. Andrei întîrziase. Intră în repetitor timid, dar fără teamă de nimic. înlăuntru era linişte. Băieţii au întors cu toţii deodată capetele spre el şi l-au urmărit pînă în fund. Andrei roşi. în bancă, Pompei îşi aşeza cravata, privindu-se într-o oglinjoară rotundă de buzunar. Andrei avu sentimentul că a intrat într-o închisoare. înaintea lui se arăta o săptămînă cu ore, cu teze. I se părea imposibil ; o nebunie. Pentru ce toate acestea ? pentru ce ? 28 A doua zi, luni, la ora patru şi jumătate, Andrei, cel mai bun şi mai cuminte elev din internat, sări cu precauţie gardul de dindos. Sîrrna ghimpată îi agăţă colţul de jos al mantalei şi i-1 rupse. N-are nici o importanţă. Andrei ridică gulerul ca să-i acopere faţa şi grăbi, negru ca o umbră, pe strada dosnică şi pustie. Pe strada Asachi îl întâlni pe Golescu cu „Fräulein“. El era grav şi ea absentă. Andrei salută cu seriozitate. Perechea 157 i se păru hibridă. „Fräulein“ avea graţie de căprioară zveltă — şi parcă era priponită de pisălogeala densă şi apăsată a paşilor lui pe loc. Grăbi spre Sărărie. In sufletul lui era o mare lumină. Era vesel, ca şi cum şi-ar fi dat o întîlnire cu Roro. Ardea de nerăbdare să ajungă mai repede şi mai băr-bătos. Hotărirea de a fugi de la şcoală, şi mai ales executarea fără şovăire a acestei hotărîri îi născuse din nou încrederea în el. Dădu gulerul în jos. Altfel i se păru o laşitate cînd era hotărît la orice. Abia cînd se apropie de casa lui Dănulescu, Andrei îşi dădu seama că alergase după o himeră. Abia atunci văzu că mergea spre un ideal care era numai în mintea lui. Curtea era goală, plopii drepţi şi nemişcaţi; geamurile întunecate, şi înăuntru nici un semn de viaţă. Andrei se opri ca năuc în faţa casei. Se deşteptase dintr-un vis pornit astă-noapte, prelungit prin orele de clasă, după care, eliberat, s-a aruncat peste gard, — ca şi cum ar fi trecut într-o altă lume. Şi deodată, lumea aceea este ermetic şi misterios închisă. La ce a fugit din liceu, la ce a venit aici ? Uite, este aici. Ce poate însă face ? Şi totuşi persista nădejdea de a o visa, ca şi ideea că este mai aproape de dînsa, că este cu putinţă ca s-o vadă. întunericul l-a surprins aşa, în faţa firmei pe care scria : „Odaie mobilată de închiriat“. 29 Seara, lampa cu arc voltaic bîzîia, făcînd linişte deasupra elevilor apletaţi peste cărţi. Andrei simţi nevoia neapărată de a-i scrie lui Roro. Era, ca şi cum ar fi vrut să-şi spuie ultima sa voinţă, fără de care 158 nu şi-ar fi putut elibera sufletul. începu o ciornă pe caietul de algebră, pe pagina din mijloc de lîngă copca de sîrmă : Stimată domnişoară Roro, Mi-am luat îndrăzneala de a vă scrie pentru că alftel simt că nu aş putea trăi. Sentimentul meu a fost prea umil pentru ca să-i fi simţit tumultul. Am căutat să-l ascund in mine atît cit mi-a fost cu putinţă. Şi am răbdat cu o stă-pînire dureroasă, pe care nu o vei cunoaşte niciodată. îmi dau şi acum seamă de temeritatea actului pe care-l fac. El porneşte însă din forţe care mă stăpînesc şi care sînt cu mult mai tari decît mine. Aş putea chiar spune că nu vă scriu eu, ci sufletul din mine, care nu mă mai poate asculta şi care înlătură toată raţiunea şi bunul simţ, care-mi spun şi în această clipă că ceea ce fac este o nebunie. Nici sufletul meu nu poate avea nădejdea că va fi iubit. Nici el nu vrea decîl să fie înţeles, să fie cunoscut şi, dacă este cu putinţă, mîngîiat cu căldură şi milă. Nu pot cere nici în ceasul acesta de curaj, decît milă şi înţelegerea matale. Îmi dau seama că şi aceasta este o imposibilitate şi o nebunie, dar nu pot trăi fără această nădejde şi fără această rugăciune. Aş implora chiar numai dreptul de a vă putea vedea, darul de a nu fugi de mine, de a nu mă dispreţul. Aş vroi poate să vă vorbesc şi mai ales să mă ascultaţi. Am încredere în sentimentul şi în sufletul meu pînă într-atît, încît sper că, dacă am sta de vorbă, aţi putea să mă cunoaşteţi şi, poate, să nu mă mai priviţi cu toată indiferenţa. Numai dacă aş putea izbuti să spun tot ce simt! De cînd v-am văzut sînt stăpînit de farmecul fiinţei matale, dar mi se pare o mare îndrăzneală să v-o mărturisesc, căci chiar expunerea sentimentului meu mi se pare o vulgarizare, o concretizare care nu-i posibilă pentru ceea ce în mine acest sentiment are de vis şi de ireal. 159 Am căutat să vă văd şi să vă vorbesc, şi nu v-am întîl-nit. Am aşteptat ceasuri întregi în faţa casei. Şi, sînt sigur că dacă v-aş fi întîlnit nu aş fi putut spune nimic din ceea ce am în sufletul meu. Nu pot nici acum să vă scriu, deşi mi s-a părut mult mai uşor. Greutatea aceasta vine poate şi de acolo că nu ştiu şi nu îndrăznesc să precizez ce vreau. Simt numai că nu pot suporta o desconsiderare, pe care o bănuiesc şi care nu-mi poate lăsa nici măcar iluzie, speranţe şi vis. Şi fără de acestea nu pot trăi. De aceea scrisoarea aceasta porneşte dintr-o nevoie de viaţă. Dacă nu v-aş fi scris aş fi avut impresia că mă sinucid. Curajul acestei scrisori este curajul pe care mi l-a dat instinctul meu de conservare şi dragostea de a trăi. Vă rog să-mi lăsaţi în cele din urmă acest drept de a vă scrie, oricît de greu de suportat ar fi. Nu puteţi fi decît bună. Vă cer acest sentiment ca pentru orice om în primejdie. Supremul semn ar fi cîteva rînduri ca răspuns acestei scrisori. Să ştiţi că nu am pe lume dec'it această iubire ce vă port şi pe care să mi-o lăsaţi fără a o ucide, căci nu i-aş putea supravieţui, cum nu aş putea supravieţui inimii mele. Îngăduiţi-mi să sărut mîna care a desfăcut această scrisoare şi care-mi poate da sau lua sufletul. 1 Andrei Darie Andrei reciti, refăcu şi transcrise şi în cel de al doilea repetitor, această scrisoare- Nu era completă, dar în el era atîta nevoie de a se exprima întît orice cuvînt era o supapă, şi cuvintele îi apăreau necesare ca o nevoie de a ţipa de durere. De aceea cuvintele chiar i se păreau noi şi pline de un conţinut necunoscut pînă atunci. Noaptea adormi obosit. 160 A treia zi dimineaţa, Manidiţa, fata din casă a lui Roro, o auzi rîzînd singură în pat, unde-i adusese poşta ; şi apoi, cînd se îmbrăca, în faţa oglinzii o auzi cîntînd şi rîzînd. Dar în seara aceea, ca în fiecare miercuri, a fost ceai dansant la Cercul Militar, unde Roro a intrat mai radioasă ca totdeauna. Lui Andrei nu i-a venit nici un răspuns. De atunci evită să se întîlnească cu Radu şi nu a mai ieşit din liceu în nici una din duminicile următoare, cînd pe săli a răsunat la fel de monoton şi de trist : do, re, mi, fa, sol, la, si. 30 Trebuie să fi fost opt seara. Aristiţa era de mult obosită de aşteptare. Tot timpul cît lipsea Valeriu, viaţa îi era o continuă aşteptare. Nu-1 vedea decît foarte puţin în fiecare zi, însă toată vremea ştia unde este, îl simţea în odaia de alături, în ogradă, la grajd, în grădină, îl urmărea pe geam, avea gîndul mereu lîngă dînsul. Avea nevoie în fiecare moment să ştie unde este. Numai atunci era calmă, gîndul ei lucra ascuns cu iluzii, şi Aristiţa şedea pe divanul ei din colţ, liniştită şi fericită, ca şi cum Valeriu ar fi fost în aceeaşi odaie şi l-ar fi privit în faţă. Lucra cu dexteritate artistică la împletit şi cusut. Mîinile ei umblau singure, cu degetele răsfirate, care se zbăteau în spasmuri repezi, dar toate mişcările se petreceau mecanic, ca executate de o maşină simplă şi vie, căci gîndurile ei îl închipuiau pe Valeriu acolo, în odaie, pe scaunul dintre geamuri, şi ea îl privea fix de dimineaţă şi pînă seara. Dar în ziua aceea se întunecase de mult şi nimeni nu ştia unde s-a dus şi unde este Valeriu. Cînd veni ora mesei, şi aşteptarea se prelungi, pentru ca să vie el, şi cînd el nu veni nici după un ceas, nici după două, neliniştea Aristiţei se 161 făcu nebunie. Nu putu face nimic, nu se putea concentra în nimic. îşi frîngea mîinile, ca şi cum şi le-ar fi pedepsit, pentru că ar fi strangulat pe cineva, arunca priviri repezi în toate părţile şi, în răstimpuri, asculta dacă nu se aude ceva. Cînd Ileana deschise uşa de la odaie, Aristiţa tresări şi întoarse capul speriată : — Ce este ? Ileana răspunse placid şi calm : — Trebuie să ne punem la masă. El o fi fost reţinut la vreun bolnav, la vreo împărtăşanie. îmi spusese Catinca de Vasile Mititclu, că-i pe moarte, şi l-o fi chemat de la biserică. — Nu mănînc... nu mi-i foame. Aristiţa începu să o mască pe Ileana din clipa aceea. Raţionamentul ei aşezat şi logic o exasperase. Şi-o imagina mîn-cînd, ca şi cum şi-ar fi imaginat-o făcînd o acţiune de animal pur. Cîtă nepăsare ! Şi pentru asta să se chinuiască ea ani de zile, şi poate, Valeriu la fel. Din cauza stării de nervi, parcă auzea pe Ileana cum mestecă, cum clefăie, cum ples-căieşte limba, cum soarbe... Ea era sigură că dacă ar fi pus atunci orice mîncare în gură, s-ar fi prefăcut în otravă. Simţea că nu mai poate sta în casă, şi că întunericul o înăbuşe ermetic. Avea un presentiment vag de nenorocire, căci, oricît îşi spunea că a mai intimat şi altă dată, nimic nu putea să o liniştească. Nu-şi credea nici unul din propriile argumente, cu care vroia să-şi alunge spaima. Nu ştia bine ce s-a întîmplat, nu putea să precizeze nimic, dar îşi da seamă foarte bine că e ceva grav şi că ce s-a întîmplat o priveşte pe dînsa. Simţi deodată că-1 iubeşte cum nu-şi putuse închipui. Imaginaţia ei îşi însuşise existenţa şi prezenţa lui pînă la obişnuinţă şi de aceea nu simţise încă prea mult violenţa prapnei ei pasiuni. Dar în clipa în care imaginaţia nu a mai putut funcţiona şi cînd realitatea nu-1 găsea, Valeriu apăru deodată ca o condiţie de viaţă. 162 Aristiţa nu plîngea. Avea numai contractaţi toţi muşchii fiinţei ei. Avea chipul desfigurat de încordare, ochii ieşiţi şi tremura toată, într-un tremur interior ca o vibrare. îşi aruncă pe cap un şal, în care-şi înfăşură şi umerii, şi ieşi afară pe uşa dinspre grădină. îl căută pe Haralamb ; o întrebă pe Ca-tînca dacă l-a văzut; trecu în sat, la vecini, întrebă oamenii din jurul bisericii; dascălul. Uitase tot ; uitase că trebuie să ascundă ceva ; că după faţa ei oamenii pot înţelege totul. N-o înspăimînta nimic. Orice raţiune pierise, lot trupul ei zvîc-nea împingînd-o pretutindeni. A aflat că a fost pe la biserică. îi trecu prin cap : „Unde-i cheia ? !“ Se întoarse acasă, o căută la locul ei, apoi în odaia lui Valeriu, peste tot, răscolind, aruncînd lucruri pe jos, fără să-şi dea măcar seama că este în odaia lui Valeriu. Nu găsi nici o cheie. Se întoarse la biserică. Era întuneric şi ploua. Nu simţea nimic. Nici întunericul n-o stînjenea. Mergea ca şi cum ar fi văzut şi noaptea, cum văd unele animale. Teama şi spaima trezise în ea un animal care vedea noaptea ; exasperase şi intensificase, pînă la paroxism, pînă Ia extraordinar, pînă la imposibil, toate simţurile. Crezu că-i închis în biserică într-Unul din acele accese de religiozitate, de abandonare, de auto-flagelare pe care i le cunoştea într-o măsură mai mică. Uşa bisericii era neagră în zidul alb şi, bătută cu pumnul, răsună a tablă şi a fier. — Valeriu, Valeriu, deschide ; sînt eu, Aristiţa. Deschide... Propriul ei glas în noapte o umplu de groază şi simţi pe tot trupul o mîncărime, ca şi cum toate ţesuturile s-ar fi strîns. Bătu iarăşi cu pumnii în uşă, clătinînd încuietoarea. înlăuntru era un mister tăcut şi indiferent. Se uită împrejur, deznădăjduită. Pe sus, o bufniţă speriată ţipă de două ori, sfîşietor. Vroi să înconjoare biserica, să se uite pe geam. Cînd făcu cîţiva paşi dădu de mormîntul părintelui Zăhărescu. Crucea îi veni drept în faţă, parcă gata 163 să o răstignească. Fu cuprinsă de groază. Cine i-a întins crucea aceea ? Şi ieşi fugind pe poartă. Cu cît fugea, cu atît parcă simţea mai existentă în urmă o umbră care o urmărea. Ajunsese acasă plină de o sudoare rece şi de un tremur nestăpînit. N-a fost niciodată într-un cimitir, şi nici lîngă un mormînt, noaptea. „Oare e adevărat că morţii se scoală la miezul nopţii ?!... Unde-i Valeriu ?... Ce s-a întîmplat ?“ Pe masă, ceasul deşteptător bătea hodorogit şi hîrşcîind. Era ora unu. Unu ?!... Asta era ceva precis, care spunea totul, care arăta cu o cifră toată grozăvia împrejurării. Şi ceasul hodorogea înainte. Aristiţa îl ascunse, înăbuşit sub pernă şi iar aşteptă, atentă, ascukînd... în ulucul de la streşină picuri de apă băteau în tinichea, monoton. Altceva nu se auzea nimic. Ce nebunie ?! Aristiţa nu-şi mai putea închipui ceva care să fie verosimil. A petrecut cu gîndul tot ce se putea imagina şi a părăsit pe rînd toate presupunerile. Acum îşi simte capul golit de orice gînduri. L-a ucis cineva ? Cu neputinţă ; el n-are duşmani ; el n-a făcut rău nimănui. Nu. Totul e din cauza dragostei lor. Poate s-a sinucis. Aristiţa simţi laolaltă bucurie nemărginită şi deznădejde dulce. Dacă ar fi sigură că el o iubeşte atunci orice ar fi, orice s-ar fi întîmplat, nu are nici o importanţă. Dacă s-a sinucis, se va sinucide şi ea... S-a auzit ceva mişcînd ? Aristiţa deschise uşa repede. Dacă ar fi fost el, l-ar fi chemat la ea, l-ar fi tras înăuntru. Altfel nu se mai poate, în antret nu era nimeni. Din odaia cealaltă se auzea răsuflarea grea şi regulată a Ilenei care dormea. Aristiţa avu un zîmbet rău, cum ştia ea să aibă cînd ura pe cineva. O ura pe Ileana. Nu mai putea să fie vorba nici de milă, nici de compătimire, nici de înţelegere şi acceptare. Cum poate să doarmă ! Şi Aristiţa ar fi vroit parcă să o scoale, să ţipe la ea, să o insulte, să o bată, să o ucidă... Dar unde-i Valeriu ? 164 Timpul se oprise pe loc. E mai rău fără ceas. E ca şi cum ai merge fără ca să ai alături un punct fix. Aşa se întîmplă în aeroplan, în plin cer, cînd nu te uiţi jos. Ai impresia că stai pe loc. Aristiţa scoase ceasul adormit sub pernă. Două jumătate. Şi hîrîitul dureros al ceasului bătrîn începu iar. Ce noapte lungă. Acum încă Aristiţa era sigură că o urăşte pe Ileana, că Valeriu trebuie să fie al ei, întreg. Nu este posibil să conti-nuie ca pînă acum. în noaptea aceasta cînd îi lipsea complet, cînd nu ştia măcar ce s-a întîmplat cu el, Aristiţa dorea totul, avea nevoie să aibă totul. Tocmai în noaptea în care nu-1 avea de loc, nu putea suporta ideea unei împărţiri, şi se născu hotărîrea de a-1 lua numai pentru ea. Gîndul acestei limpeziri, de care avea nevoie sufletul ei chinuit, îi dădu puteri să suporte restul timpului cu speranţa ascunsă că el trebuie să apară mîine dimineaţa, hotărît şi el să fie numai al ei. înspre ziuă, întunericul se lăsă mai greu şi mai compact. Se filtră astfel în capul obosit al Aristiţei, pe care o copleşi o sleire totală. Se temu să nu adoarmă, şi el să vie între timp, fără ca ea să ştie. Halucinată, urmărită de viziunea lui, se strecură încet în odaia lui Valeriu. Parcă se apropiase astfel de el, de sufletul Iui, de emanaţia fiinţei lui. Acolo era mirosul lui Valeriu. Era ceva din respiraţia lui, din vorba lui, din hainele lui. Se aşeză pe patul lui. Pe măsuţa de alături erau cărţile de rugăciuni. Vroi să citească ceva. O panglică albastră însemna o pagină la locul rugăciunii de seară. încercă să citească şi nu putu. De cînd înfrăţise gîndul dispariţiei lui cu hotărîrea suprimării ei, Aristiţa era mult mai calmă. Toate înainte se potoliră, orînduite după această hotărîre. Nimic mai rău nu se putea întîmplă, şi asta acceptase fără nici o revoltă a vieţii 165 din ea. Mai degrabă decît continuarea la nesfîrşit, fără nădejde, a situaţiei de pînă acum. Aşteptarea lui era legată de o schimbare totală a vieţii lor, cu sacrificarea fără milă a Ilenei, la care Aristiţa nici nu te gîndea. Parcă nici nu ar fi existat. Şi doar ea nu cunoştea nimic din sentimentele lui Valeriu şi nici din zbuciumul lui sufletesc. Dar i-au venit toate astea ca o revelaţie divină, ca şoptite la ureche de o putere care nu minte niciodată. Ceea ce gîndea, ceea ce presupunea, era o siguranţă îndoielnică. Aşteptarea se transformase astfel prin scăderea puterilor ei de viaţă, prin oboseala care nu mai îngăduia nici o reacţiune, într-o fericire calmă şi resemnată. De aici trecerea la vis s-a făcut lin, fără de veste, şi Aristiţa a fost în scurt în lumea cealaltă, unde s-a uitat toate, unde era numai întuneric şi nici un fel de existenţă.. Dar în inconştient se păstra drama întreagă a vieţii ei, pe care avea să o găsească neatinsă şi nesfîrşită în clipa în care va deschide ochii. De aceea Aristiţa avea groază să se deştepte... Cît aţipise ?... La ora şapte se furişă în odaia ei, cu sentimentul că dincolo a dormit cu Valeriu şi că trebuie să se întoarcă la ea pentru ca nimeni să nu afle ? ! Şi întrebările şi groaza reîncepură de la capăt, la fel. 31 Părintele Valeriu deschise ochii cu greu. Avea senzaţia că totul se învîrteşte împrejur, fără să se oprească. Nu putea desluşi bine nimic. Nici nu ştia unde se află. Parcă se rătăcise undeva, departe, şi a mers pînă la istovire, şi l-a găsit cineva căzut, şi l-a ridicat şi dus fără ştirea lui. De aceea nu-şi dă seama unde este. Cu încetul se albi geamul pătrat şi mic de la odaie. Lumina lui săracă era împărţită in cruce 166 de cercevele subţiri, care despărţeau patru ochiuri de sticlă, mai mici decît o palmă de om. Era ciudată această apariţie de cruce pe fondul de lumină de afară. Părintele Valeriu se uită împrejur, ca să recunoască şi să ştie unde-i. Alăturea peretelui de la geam o laiţă de o scîndură era goală. Colţul din stînga de la uşă era plin de plită şi cuptor. De la plită pînă în peretele din fund era patul de scînduri pe două capre. Pe el, două lăicere rupte şi un suman strîns în colţ. Pe laiţă, lîngă intrare, o căldare cu apă şi o ulcică. In odaie era un miros acru de varză murată. Aerul era greu şi dens. Lutul de pe jos era ros, şi în mijlocul casei se vedea pă-mîntul negru, crăpat. O sărăcie teribilă. Părintele Valeriu se simţi bine în acest decor. Dar mai ales singurătatea şi tăcerea care-1 înconjurau, care veneau de pe cîmp, care umpleau cîmpul mort şi părăsit, îl uşura. O ! Dacă ar fi putut să trăiască aici, aşa, singur de acum înainte ; uitat de toţi, fără ca nimeni să se mai întrebe de el dacă mai trăieşte sau nu. Aceasta ar fi singura viaţă în care credinţa lui ar rămîne curată şi întreagă. De îndată ce ieşi dintr-o casă ca aceasta, dincolo de prag încep dorinţele şi urile, şi puţinj oameni au lăria să le înlăture sau să le înconjoare. Suprema fericire era să nu mai ştie nimeni de el şi să trăiască ascuns tainic şi hrănit pe furiş de către moş Gheorghe, ca un cap de bandiţi. Credinţa poate rezista numai în ascetism şi izolare. Gîndul posibilităţii unui păcat nu mai poate fi stăpînit, odată ce se poate realiza şi a încolţit conştiinţa că se poate realiza. Valeriu se simţi obosit, la trup şi mai cu seamă la suflet. Nu mai putea să descurce nimic din ceea ce împletise şi înnodase viaţa lui. încercă să-şi revie, să reia firul de acolo unde-1 lăsase aseară, şi nu putea înainta de loc. Ră-mînea împietrit în faţa unei neputinţi de cuget şi de mişcare. îşi simţea şi braţele parcă ostenite de atîtea gînduri. 167 — Aristiţa... Ce face ea acum !... Sprincenele părintelui Valeriu, stufoase şi aspre, se aplecară încruntat pe ochi, ca să stăpînească un val de emoţie, care pornise din adînc lacrimi nevoite... Şi înghiţi greu, ca să oprească şi nodul ce urca din piept ca o năbuşeală. Pentru întîia oară avu siguranţa că este pierdut, că puterile lui de rezistenţă s-au sfîrşit şi că încercarea Domnului l-a învins. Trebuie s-o aibă pe Aristiţa. O putere nevăzută s-a furişat şi i-a pus în gînd sămînţa aceasta, care se va umfla, va creşte, pînă ce va suge tot din el. Această siguranţă însă nu-i venea atît din raţiune, cît din trupul lui, din viaţa însăşi a lui, care se emancipase şi vroia să meargă înainte, independentă, fără mustrările raţiunii. Şi părintele Valeriu simţi năvălind în el, inuodîndu-1, 0 mulţumire ascunsă şi nemărturisită, pentru această tainică hotărîre adusă dinafară în el, şi o sleire a tuturor puterilor care acceptau această ieşire din istovire. Nu putu să se gîn-dească ce va fi pe urmă. Sufletul lui se vînduse pentru o clipă. Apoi trebuia să-l predea diavolului. Ar fi însemnat că cunoaşte viaţa ?... îşi aduse aminte crîmpeie din Fausl... vînzarea sufletului... au mai fost şi alţii care au căzut... asta era o mîngîiere... erau mai mulţi tovarăşi, vor fi împreună. Faust şi cocioaba de pe cîmp, de la Mîndreşti... Ce a ajuns !... 1 se păruse că a pornit pe un drum drept. Nu ştie cînd s-a întors, nici să fi întâlnit o răscruce de drumuri, şi iată unde a ajuns! împotmolit! Ce mare bucurie să o vezi pe Aristiţa ! Da ! Da ! La asta tinde tot, tot: suflet, trup, viaţa viitoare, pentru o clipă. Asta e eroic. Sîngele tulburat îi reînnoia energia. Şi apoi religia oferă şi putinţa de răscumpărare. Şi preţul răscumpărării poate fi oricît de mare. După aceea se poate retrage aici, singur, sau la mînăstire, să-şi predea zi cu zi, sacrificiu perpetuu, trupul şi sufletul lui, schilodite. 168 O clipă ideea răscumpărării şi a pocăinţii i se păru o laşitate, pe care vroia să şi-o însuşească. I se păru ciudat că religia încurajează o laşitate şi o umilinţă ipocrită. Mai bine să ardă tot pe un rug ; şi viaţa lui sufletească de pînă atunci şi viaţa cea adevărată pe care va cunoaşte-o. E un sacrificiu mai măreţ şi mai demn. Un porc deschise uşa tinzii şi începu să dea cu rîtul în uşă, grohăind. Părintele Valeriu se ridică de pe pat. îl dureau coastele şi tot trupul. îşi aşeza hainele boţite, trăgînrf în jos de antereu. îşi aşeză lins, cu palmele, părul zburlit şi cu un deget, sprâncenele care-i cădeau pe ochi. Gheorghe era plecat devale cu vitele la apă. Afară era ceaţă deasă. Răcoarea îl învioră pe Valeriu, ca şi cum ar fi băut ceva rece. Porcul pestriţ, cu pete negre, ca un cal de circ, se ţinea de el, guiţînd şi dînd cu botul în pantaloni. Părintele Valeriu plecă grăbit, ca şi cum ar fi vroit să nu-1 surprindă nimeni. Căsuţa rămase în urmă cu geamul mic, cu cercevele în cruce, cu acoperişul de stuf hîit în-tr-o parte. Pe zăplazul ocolului de boi erau ciori şi vrăbii. Nici un amănunt din acesta nu-i scăpă observaţiei lui Valeriu. Vroia astfel să fugă de el însuşi. Apucă de-a dreptul peste ogoare înspre sat. Spini mărunţi ca nişte sîmburi cu ghimpi se prindeau de hainele lui. Ceaţa umbla pe pămînt în valuri, în suluri, ca norii care ar fi căzut din cer şi ar umbla pe cîmp. Ceaţa era rece şi îi udă faţa şi barba... Orizontul era cenuşiu, închis şi aproape. Dacă n-ar fi fost dedesupt pămîntul, s-ar fi putut crede sus de tot, undeva, spre cer. Părintele Valeriu călca grăbit, şi nimeni nu-1 mai tulbura. El mergea urmărind propria lui hotărîre. Era de acum un instrument al unui destin, care putea şi el să vie de la Dumnezeu. 169 Chipul Aristiţei mergea înainte, pe jos ; mereu înainte, ca o stea spre care mergi noaptea şi n-o ajungi, dar te îndreaptă numai încotro vrei să mergi. Aristiţa cea adevărată îl văzu intrînd pe poartă. Era ca un nebun fugărit. Avu o clipă de spaimă în care răsuflarea i se opri şi duse mîna la inimă, apăsat. Cînd părintele Valeriu intră în antret, Aristiţa întredeschise uşa de la odaia ei, ca să-l vadă de aproape. Ar fi vroit să deschidă braţele şi să-l cuprindă. Avea lacrimi în ochi. Chipul îi era desfăcut şi straniu. Părintele Valeriu o privi fix, iluminat. Nici unul nu spuse nici un cuvînt. El a intrat în odaia lui. Aristiţa îşi simţi picioarele tremurînd şi căzu pe divan, cu capul în perne, într-un plîns zbuciumat de uşurare. Uşa de la odaia Aristiţei rămase întredeschisă. Valeriu întoarse cheia din uşa odăii lui. 32 „Externii“ au adus vestea că la Iaşi a venit trupa de operetă din Bucureşti cu Nataşa Florini. Sîmbătă seara se joacă Suzana. Entuziasm şi emoţie mare în toată clasa. Parcă Nataşa ar fi fost în persoană între bănci şi toţi ar fi putut s-o privească şi să puie mîna pe ea sau să o sărute. Cel mai agitat dintre toţi era Pompei. El spera un succes răsunător, în urma unei scrisori de dragoste pe care va compune-o Darie şi pe care va trimite-o la hotel prin Dănu-lescu. O săptămînă nu s-a vorbit decît despre Nataşa. Toţi o iubeau. De la „Socec“ s-au cumpărat toate fotografiile care au iluminat pupitrele cu chipul ei blond şi zîmbitor. Toţi erau gata să facă un act de eroism pentru ea, sau o nebunie, ca într-un roman. 170 Andrei văzu deodată că concurenţii lui se înmulţesc agresiv şi energici ; ostili şi îndrăzneţi, pînă la obrăznicie. Fiecare din ei, dacă ar fi întîlnit-o pe stradă, s-ar fi oprit ca să-i vorbească. Numai Andrei îi păstra o admiraţie timidă şi ascunsă, care o proteja în gînd de toată grosolănia virilă a colegilor lui. Nataşa habar nu avea că are atîţia admiratori şi un aşa de timid protector. Darie, după „ordinul“ lui Pompei, alcătui o scrisoare timidă şi plină de rugăminţi calde, adresate Natasei. O compuse din sentimentul propriu ; cu acele cuvinte pe care el i le-ar fi spus dacă ar fi avut posibilitatea şi curajul să-i vorbească vreodată. Scriind, Andrei confunda în sufletul lui pe Nataşa cu Roro ; erau amîndouă un simbol de femeie, adică de ceea ce dorea el de mult şi de ce se temea mai cumplit şi mai ascuns. I-a scris Nataşei cum i-ar fi scris lui Roro, cum i-ar fi scris atunci oricărei femei tinere pe care ar fi cunoscut-o şi pe care desigur ar fi dorit-o. Andrei nu scria astfel Nataşei, ci „femeii“, şi nu exprima o dragoste individualizată şi precisa, ci însăşi nevoia lui de dragoste, impersonală, dar organică şi puternică — iritată şi mai mult de conştiinţa unei inferiorităţi bănuite, de care nu putea să scape. Scrisoarea lui era un imn închinat dragostei. O trecu lui Pompei, ca pe o teză unui profesor sever. Pompei o citi şi strîmbă din buze : — Ce-i asta : „nopţi întregi am simţit suflarea ta plutind deasupra sufletului meu ca un parfum de lăcrimioare“...? ! Tare mai eşti prost, Darie ! Asta-i compoziţie la română, nu-i scrisoare pentru o femeie. Pompei rupse în bucăţi scrisoarea lui Andrei şi compuse una personală. Dragă Nataşa, Te iubesc de cînd te-am văzut. De atunci te visez mereu. Duminică după reprezentaţie ne putem intilni. Eu am să 171 1 fiu la uşa din dos, pe unde ieşi dintre culise. Voi avea o crizantemă la butonieră. Te aştept cu nerăbdare, tremurînd de dorul de a te simţi alături de mine. Al tău, Pompei Pompei o reciti. O scrisoare dintr-o răsuflare şi direct. Fu mulţumit. Scrisoarea cuprindea numai esenţialul. Şi Pompei îşi încorda gîtul, cu capul puţin strîmb, bărbăteşte. Andrei nu citise această scrisoare, dar şi-o închipuia ca pe o ofensă. îşi puse în gînd ca această scrisoare să nu ajungă la Nataşa, cu nici un chip. A doua zi dimineaţa îl pîndi pe Dănulescu şi surprinse întîlnirea lui cu Pompei. Dănulescu de abia îşi dezbrăcase mantaua, şi Pompei îi luă de după gît, îi vorbi foarte aproape, îi puse scrisoarea in mînă şi-l bătu amical peste obraz. Plicul era lung şi colorat. Dănulescu îl ţinu puţin în mînecă, apoi îl puse în buzunarul de la piept al mantalei. în repaosul de la zece şi zece, Andrei fură scrisoarea. Nu avu nici curajul s-o citească. I se păru că citind-o ar fi fi ascultat pe cineva care o insultă pe Nataşa, faţă cu dînsul. Boţi plicul în buzunar şi se duse la cabinet, unde-1 rupse bucăţele cu convingerea că acolo îi era locul. Bineînţeles că Pompei făcea lista celor care vroiau să meargă sîmbătă seara la Suzana. Andrei se înscrise şi el. S-au cumpărat trei loji. în seara aceea s-au dus la dormitor mai devreme, ca să îmbrace tunicile de mare ţinută. Dormitoarele au fost răvăşite ca în preajma unei vacanţe : ghete aruncate pe sub paturi, pantaloni atîrnaţi pe balustrada de fier... Popovici se face frumos şi începe să se radă. Are săpun de rufe şi se freacă pe obraz cu o perie de dinţi ca să facă spume. Are un brici îngust, cu plăsele negre. Oţelul lui se împiedică în părul aspru, cu sonoritate de lamă. Pe Po- 172 povici îl ustură faţa, parcă şi-ar scoate parul cu rădăcină cu tot, dar nimeni nu-1 poate descuraja. Mai trage, clempăit, briciul de cureaua pantalonilor, prinsă în cleampa uşii de intrare, şi iar începe... îşi taie un coş. Sîngele îi umple faţa şi se amestecă cu săpun şi cu apă. Se taie şi la vîrful bărbiei, şi sub gît, şi deasupra buzei. Degetele îi sînt pline de sînge, şi şervetul e roş : cîteva picături de sînge au căzut pe jos. Po-povici parcă a ieşit dintr-un război şi se spală la lavoar, pu-nînd pe locurile rănite tampoane de apă rece. în fine, totul se acoperă cu pudră. De sub ea, sîngele mai stăruie pînă se încheagă, şi faţa lui Popovici e însemnată de ridicături coagulate de sînge, ca şi cum ar avea nişte coşuri. Pompei şi-a prins o oglindă pătrată în încuietoarea geamului şi îşi pregăteşte în faţa ei o figură de cuceritor. Pantalonii hainelor lui civile sînt traşi de sub saltea, unde au fost puşi „la călcat“ încă de duminica trecută. Miroase întreg a colonie de bărbier. Părul e ud şi lins. Pompei este ca un mire. Parcă toţi ar merge la un concurs de frumuseţe. Na-taşa nu ştie nimic din zbuciumul galant al unui popor întreg. Pompei îi spuse lui Huzum : — Măi, fă-mi ghetele, că tu te pricepi! Nu vrei ? Arhi-varule. Ce crezi c-ai să poţi face altceva în viaţă ? Trebuie să te perfecţionezi. Şi Pompei apucă o cuvertură, cu care începu să-şi lus-truiască ghetele, şi apoi o aruncă peste patul vecin. Au urcat la dormitor şi cei care nu merg la teatru, ca să le dea celorlalţi comisioane : — Să-mi iei şase covrigi. — Şi mie trei chifle cu nucă. •— Mie trei cu susan şi două prăjituri. Darie primeşte banii cu socoteală, pentru cornuri, chifle şi prăjituri. El e cel mai cumsecade şi nu uită niciodată. 173 Dormitorul rămase răscolit şi gol. Pe strada Carol scoborau elevii, pe două rînduri, cu Pompei pe de lături, ca „pedagog“. începuse să cadă fulgi. Andrei era cel din urmă. Trupurile lor negre se clătinau în mers neregulat, cînd la dreapta cînd la stînga, unul spre altul, şi apoi îndepărtîndu-se. Trecătorii de pe trotuar erau străini de viaţa acestui şir sumbru, pe care nici nu-1 băgau în seamă. în mers, încrucişau femei care urcau la ideal. Taina lor caldă şi făgădui-toare, cu plăceri de paradis neînchipuit, agita întregul şir. — Ai văzut-o ? ! — Nu cumva vrei să spui că s-a uitat la tine. în grupul ambulant se auzeau rîsete. Andrei păşea tăcut şi închis în sine. îi trecu prin cap ideea că va fi la teatru şi Roro. Nu l-a întrebat pe Dănulescu dacă vine şi el. De cînd îi scrisese lui Roro, se îndepărtase, din jenă şi timiditate, şi de fratele ei. în teatru era lumină multă. Toţi rămaseră în fundul lojii, în picioare, sfioşi. Nimeni nu îndrăznea să păşească şi să se aşeze în faţă. Pentru fiecare din ei, loja era ca o scenă spre care se uita toată lumea. Popovici deranjase cu gulerul mantalei unul din vulcanii sîngeroşi de pe maxilarul drept, şi acum se muncea să-i astupe ruptura cu o batistă colorată. în sală era un zgomot surd de voci amestecate, ca un vuiet, în care nu se poate distinge nimic. Jos, în 'faţa scenei, se acordau instrumentele din orchestră, cu game, cu frînturi de melodii cunoscute, dibuind ; cîte un flaut picura mai sus, peste toate, perlat, note stinghere. Băieţii se uitau pe furiş în lojile vecine, sus la balcon, jos în stal, să cunoască, să vadă. Era o altă lume pentru ei. Se simţeau străini şi jenaţi, dar plini de curiozitate. Toţi aşteptau să se stingă lumina, ca să îndrăznească să-şi ia locurile. Apoi, odată deprinşi cu ele, puteau să le menţie şi după ce s-ar fi aprins candelabrul, din nou. în stînga lor 174 erau încă multe loji goale. Şi jos erau încă locuri neocupate. Zgomotul însă s-a înteţit, a crescut ca un val; o sonerie, mai multe sonerii, au început să sune. Lumea a intrat deodată mai numeroasă şi mai grăbită în sală. Recunoscură pe Golescu cu „Fräulein“ în stalul întîi. Lumina făcea să lucească chelia lui Golescu. Părul ei era ondulat cu grijă, şi umerii ei erau goi şi rotunzi. Pompei începu să scuture din umeri. Golescu citea un ziar. Baby se uită, vie, în toate părţile, nelipsită şi ageră. Recunoscură şi alţi profesori : pe Mateescu de română, la balcon, şi pe pedagogul Vasilescu, la galerie. Pompei se uita în oglinda din lojă, şi-şi aşeza cravata şi părul. întorcea obrazul şi pe o parte şl pe alta, examinîn-du-se amănunţit. întîi se stinse candelabrul din mijloc, de sus, şi apoi luminile din sală. La scenă, jos, izbucni un şir de becuri orbitoare. Arpegiile orchestrei încetară. Un beţişor bătu în pupitru. Toţi se repeziră la scaune. Pompei luă un loc în faţă, lîngă Huzum. Andrei rămase, precaut, spre fund, pe băncuţa înaltă şi strîmbă, lîngă o perdea roşie. Toţi ochii erau îndreptaţi spre scenă. Orchestra începu să cînte uvertura. Capel-maistrul desfăşura şi încurca în aer fire nevăzute, — negru şi agitat. Manşetele albe, ieşite din mînecile fracului, fulgerau pe sus. Se vedeau arcuşurile urcînd şi cobo-rînd lin pe vioare. Cei care cîntau din flaut făceau impresia unor cîntăreţi solitari şi aveau poze clasice de păstori. Melodia unită din toate instrumentele se răspîndi peste tot ca o atmosferă, ca o căldură, ca un fum nevăzut, ca o emanaţie de mister. Toţi spectatorii erau neclintiţi. Prin întuneric se vedeau bine numai capetele lor, în şir, ca într-o sinistră expoziţie de decapitaţi. Niciodată o mulţime 175 nu e mai sinistră decît atunci cînd vezi numai capetele oamenilor. Dar valurile de muzică, emanaţia aceea stranie de sunete, ridica sufletele din locul lor, le legăna ca pentru o lentă adormire şi le transporta în alte lumi. Nimeni nu mai rămase cu sine însuşi, la fel ca pînă atunci. In toţi a crescut un efluviu de emanaţie interioară ; fiecare a început să se simtă absent din sine, vrăjit şi dus de mîni. Gîndurile dinainte au revenit tot mai slabe şi mai disociate, pînă ce şi-au pierdut şi ele legătura cu realitatea şi aveau paloarea apariţiilor din vis. Andrei intră cu mulţi alţii pe porţile fermecate ale reveriei şi ale uitării de sine. Semiobscuritatea din sală sporea această impresie de basm, ştergînd contururile şi viaţa independentă şi distractivă a ochiului. Andrei nu mai trăia nici el decît prin senzaţiile auditive, care ademeneau sufletul plă-pînd. Imaginaţia lui lucra înainte, alcătuind decoruri, veselie, muzică, dansuri şi pe Nataşa Florini, aşa cum o visase el de atîtea ori... Din acest pridvor al visului, care era uvertura, se trecu dincolo, în lumea în care visurile încep a se realiza, exact aşa cum au fost ele închipuite, — cu lumină multă, cu fast, cu lux, cu o bucurie stăpînitoare, cu o tinereţă vie şi aprigă, cu dragoste care se realizează şi care se termină bine. Această trecere spre realizare se făcu încet, odată cu cortina care se ridica şi care deschise o poartă largă, din care veneau cîn-tece şi coruri... Spectatorii au devenit şi mai atenţi, înmulţind senzaţiile pur auditive de pînă atunci cu acest farmec al ochilor. Aveau pe faţă un fel de zîmbet involuntar şi absent, ca zîmbetul tuturor celor care visează ceva ce nu vor avea şi nu vor ajunge niciodată. De la început Andrei o căută cu ochii pe Nataşa. O bănui într-o fată, apoi în alta... toate erau frumoase, toate 176 aveau farmecul deschis al Nataşei şl rîsul ei direct cu dinţii albi. Atunci inima îi batea mai tare şi îi urmărea toate mişcările. Ochii îi erau dilaţi. Alături şi împrejur nu mai exista nimeni pentru el. Dar nici una dintre actriţe nu era Nataşa. El ar fi voit ca în operetă ea să fie săracă, bună, castă şi a lui. Altfel nu putea nădăjdui să o poată iubi... El vroia ca ea să aibă un rol, în care să fie astfel încît Andrei să nu se intimideze, să poată avea curajul de a vorbi cu ea, iar ea să fie nenorocită, pentru ca să-l poată iubi şi să aibă în el un sprijin. în loja de alături se simţi un foşnet confuz şi cîteva vorbe în şoapte. Pe fondul deschis al scenei, apărură două umbre de femeie : una înaltă şi corpolentă, alta zvelta. Şi-au pus poşetele şi mănuşile pe balustrada lojii şi s-au aşezat cu precauţie. în urma lor, în gura neagră a lojii, au rămas cîţiva domni în picioare. Capetele celor două femei se proiectau pe lumina rampei, întoarse spre scenă. într-o clipă, ca într-un fulger care ar fi luminat numai pentru el, Andrei desluşi pe Roro. Lumina aceluiaşi fulger îi spintecă inima şi rupse în el toate legăturile Sufleteşti, cu tot ce simţise pînă atunci în sala aceea. Suflarea i se apăsă în piept, inima îi bătea ca în faţa unei primejdii, şi în cap era un vid ameţitor, care vuia agitat. Era o întîmplare la care nu se gîndise. Instinctiv se retrase pe băncuţa strîmbă de pluş roşu, mai în fund, spre întuneric, protejat de faldurii perdelei strînse. Lumina rampei» violentă, îi făcea lui Roro o aureolă : emanaţie a părului ei blond, cu cochetărie răvăşit în bucle. Ea se întoarse spre doamna Dănulescu ; Andrei îi văzu năsucul în sus şi profilul spiritual şi viu. Era mai frumoasă ca niciodată. Muzica orchestrei era numai ca o amintire. Tinereţea şi veselia de pe scenă erau sfidătoare şi crude. 177 Roro se răsuci pe scaun, spre loja in care era Andrei, înspre fundul lojii ; făcu un semn îmbietor spre întunericul de acolo şi bătu cu mîna ei albă scaunul din spate. Roro invita mut pe cineva din funid. Şi din întuneric se desprinse ţinuta înaltă şi stilată a locotenentului Arhip ; sticla mo-noclului în ochi seînteie o clipă, ca o oglingioară de buzunar la soare ; sabia sună autoritar, şi Arhip se aşeză, cambrat, la spatele lui Roro. Acum se desluşea tunica lui, faţa, părul lins, mîna dreaptă cu un inel mare pe deget. Andrei ar fi vroit să plece. Dar care-i Nataşa ? Pe nişte scări fastuoase, printr-o alee de husari, care semănau toţi cu locotenentul Arhip, sco-bora fermecătoare, Nataşa Florini. Sala izbucni în aplauze. Asta e ea ! Cum a putut să se înşele ? Husarii încrucişau deasupra capului ei săbii sclipitoare. Zîmbetul ei era mai luminos decît lumina rampei. El era tot: umpluse scena, sala, sufletele tuturor. Rochia lunga îi era desfăcută lateral, şi-n scoborîrea scandată pe scări, pulpa piciorului stîng se arăta lucie, pînă sus. Rochia flutura ca un steag pus la picioarele ei. Andrei se uita cu o atenţie nestăpînită şi dureroasă. O dorea cum nu se poate dori o femeie. Toată imaginaţia lui era concentrată în această dorinţă. In mintea lui Andrei, fiinţele lor se contopeau. Nataşa era însă vie în faţa lui, cu pulpele şi coapsele lucii într-un tricou întins, cu mişcări mlădioase şi zvelte, cu zîrnbet ademenitor, cu o stranie promisiune de a se oferi oricui. Husarii nu erau rivali ; erau un decor. Prezenţa lor îi mărea majestatea Nataşei ; nu răpeau nimic lui Andrei. Nataşa avea în piesă rolul unei actriţe de operetă de mare succes. îşi juca pe scenă propria ei viaţă. Andrei ar fi vroit să fie şi el simbolizat acolo. Nu ştia cum : un student sărac şi amorezat, pe care ea să-l iubească în adevăr cu tot sufletul. 178 Cinci Nataşa fugi cu un prinţ, Andrei se simţi părăsit şi singur. O ura pe Roro, pe Nataşa, pe toate femeile ; toate erau mîndre, rele, imposibil de ajuns. Şi Andrei le dorea pe toate, cu pornirea unei răzbunări feroce. în antracte nu a ieşit din acest vis chinuitor. Roro era pentru dînsul ca un personaj din operetă. Arhip era un husar. Roro o actriţă. în scena mică a unei loii, în fund, aceşti doi actori continuau jocul de pe scenă. Andrei era ameţit de zbucium, de ură şi de dragoste. Nu putea desluşi perfect decît o dorinţă teribilă, cu rădăcini adinei în el, cu o imposibilitate de viaţă, care nu vrea să se stingă. Orice gest, orice şoaptă de alături îl chinuia. Nu se stă-pînea totuşi de a se uita cu atenţie, de a urmări tot, de a asculta ; să nu piardă nimic. Cochetăriile Nataşei nu-1 chinuiau. Se săruta cu toţi, dansa, se culca, făcea tot felul de nebunii copilăreşti cu husari, cu prinţi, dar pentru tot ce făcea, el nu era gelos. Avea impresia, inconştient, că o părticică din tot ce făcea este destinată lui. Atitudinea de frivolitate a lui Roro îl exaspera însă. Avea chiar impresia dureroasă că tot ce face e numai pentru ca să-l exaspereze pe el. Pe Roro ar fi ucis-o şi apoi ar fi sărutat-o toată. Sufletul lui Andrei era mortificat aşa, clipă cu clipă. Nu mai putea suporta. Ar fi putut să plece ; şi totuşi nu pleca şi avea chiar regretul timpului care trece. Ar fi vroit ca spectacolul să se prelungească mult, să nu se mai sfîrşească. Trăia totuşi într-o atmosferă, în care sufletul lui era cald, cum se simte cald de propriul sînge, omul rănit. Andrei n-a avut curajul să facă o vizită lui Dănulescu în loja lui. Muzica spori din nou atmosfera de basm şi irealitate. Lumea sufletelor e în muzică. Sufletele numai aşa vorbesc. De la gînguritul de copil şi cîntecul de leagăn pînă la Simfonia a 9-a a lui Beethoven e o diferenţă numai de vocabu- 179 Iar. E deosebirea dintre un om care abia ştie să vorbească şi un mare orator. Spre sfîrşit, dintre culise, din toate părţile, au năvălit ■stoluri de cavaleri şi de femei in haine strălucitoare. Muzica a început să cînte o melodie hotărîtă şi majestuoasă. în mijlocul lor era Nataşa îmbrăcată în paj, luminoasă şi vie, agi-tînd peste cap braţele ei albe, şi un steguleţ mărunt, al regimentului de husari. Corul intensifică şi el cîntul, împletind vocile omeneşti cu orchestra. Era o muzică bogată ; cădea şi se da în lături, ca nişte mantii grele şi simple. Tactul crescu in galop grăbit; notele se urcau tot mai sus, şi într-un final plin, cu voci şi coarde dezlănţuite, cortina începu să cadă, ghilotinînd totul. în sală, începură vorbe şi o forfoteală surdă. Reîncepea realitatea. Sufletul lui Andrei era rănit şi îndurerat. Parcă totul era pierdut de acum, şi el se cufunda într-un întuneric fără sfîrşit. Alături de ieşire, în colţul teatrului, se aduna şirul negru de elevi. Roro trecu într-o trăsură cu doi cai, aşezată între părinţii ei. Un vînzător cu două panere striga răguşit : — Covrigi sa-ra-aa-ţi... Pompei lipsea. Pe cer era lună plină. 33 Tot liceul era adîncit în tăcere. Luna îl lumina ca pe o ruină, transfigurînd pereţii, ochiurile de geam de la ferestre, acoperişul. Sălile erau sonore şi pustii. Convoiul a păşit ciocănind pe asfalt, neregulat, şi a suit sus scările în spirală. 180 în dormitor era cald. Paturile erau aliniate pe două rînduri, ca-n spitale. Băieţii intrară cu zgomot şi tropăituri. De sub cuverturi se auzi un foşnet, apoi se ridica un cap zburlit şi nedumerit, şi în fine se auzea : — Ai adus covrigi, mă... Din cuşca pedagogului, — colţ închis cu cuverturi albe, — se auzi un : — Sşşt... prelung. Vorbele scoborîră la şoapte. Se auzea ronţăind covrigi. Se spuneau impresii. — Era grozavă ?... Iarăşi : — Şşşt... S-a stins lumina. Toţi s-au culcat. Andrei dormea cu picioarele înspre geam şi capul spre peretele care despărţea dormitorul de culoarul lung cu dulapuri. Era cu faţa în sus. Şase geamuri la şir dădeau în cer. Luna plutea uşoară. Dreptunghiurile ferestrelor îşi mutau geometria albă, de cretă, cu linii oblice, pe paturi, pe duşumea şi pe peretele din fund. Un dreptunghi înainta moale şi tăcut spre perna lui Andrei, pe capul lui, pudrat de lumina lunii. Era linişte. Se auzeau cîteva fosăituri prin somn. Se auzi din visul unuia cuvintele, spuse tare : — N-o iubeşti ca mine ! Vorbele acestea au venit în tăcere ca din cealaltă lume. Au fost ca nişte vorbe subpămîntene, ca vorbele rostite de un duh care veghea şi el în dormitor. Andrei privea luna în faţă. Pătratul ferestrei îi acoperea,, strîmb, patul. O simţea mergînd spre marginea din dreapta a cadrului. Ar fi vroit să o oprească. Să nu se mai mişte nimic. Trupul Nataşei, coapsele ei lucii şi tari se strecurară în pat alături de trupul fierbinte al lui Andrei. El însuşi se văzu husar şi prinţ, strîngînd în braţe pe Nataşa. 181 Cadrul alb de lumină al lunii trecu alături. Andrei se desfăcu la fel ca nouraşii din jurul lunii şi aşa se furişă în lumea visurilor, unde toate erau cu putinţă. Cînd a adormit, nimeni nu mai era treaz ca să auda ce-a vorbit în somn. Niciodată Andrei nu s-a lăsat somnului cu atîta obosită plăcere ca în noaptea aceea. O muzică neauzită decît de el i-a luat şi i-a purtat sufletul pînă ce s-a stins : muzică, lună, suflet. 34 Părintele Valeriu s-a închis în odaia lui ca intr-o fortăreaţă. Avea în el însuşi senzaţia că a fost urmărit, fugărit, de o putere nevăzută şi că acum, în siguranţă, poate aştepta încă, în orice moment, o tentativă de confiscare a lui. Cine-1 urmărea şi pentru ce anume, el singur nu putea spune. Toate aceste senzaţii veneau dinăuntrul lui. îl urmarea propria lui conştiinţă şi tulburare, îl urmărea Dumnezeu, Ileana, ochii tuturor oamenilor care se uitau la el. Aici, putea scăpa cel puţin de o parte din această poteră multiplă şi misterioasă. în singurătatea odăii lui se destindeau muşchii feţii şi întreaga tensiune a sufletului şi a trupului. Toată fiinţa lui devenea flască şi pasivă ca orice material care suferă, ca oamenii prea bolnavi, care nu au parcă alt rost al existenţei lor decît ca exerciţiu al unei dureri care altfel nici ea nu ar putea exista. Ar fi vroit să se adîncească într-un somn fără de capăt, din care să nu bănuiască nici o revenire, pentru că somnul este uitarea deplină. Şi totuşi, chiar dacă izbutea să aţipească puţin, trecînd la limita dintre fiinţă şi nefiinţă pe care o dă somnul, numai zbuciumul lui rămînea conştient şi trecea „dincolo“ de viaţă, vibrant, obsedant şi tenace. Cînd 182 simţea că aţipeşte, trupul lui chiar se zbatea tresărind brusc* ca şi cum el s-ar fi apărat violent, într-un spasm care semăna cu spasmul tuturor agoniilor. Trupul lui se apăra de Nirvana, de acea adîncă şi neagră uitare. Conştiinţa lui nu putea să adoarmă. Ea rămînea singură vie, de sine stătătoare, cu viaţa ei proprie, prelungind dincolo de ameţeala somnului ceea ce era esenţial în fiinţa lui Valeriu. Se uita pe geam. Lumea din afară i se părea stranie.. Viaţa era numai un obicei. Acolo unde nu se făcea ceea ce repeta de ani, la aceeaşi oră, rămînea un gol în faţa căruia toţi erau nedumeriţi El însuşi fusese scos din viaţă numai prin ieşirea din acest cotidian imperativ şi părăsirea bruscă a tot ce era obişnuinţă şi „program“. îl izola apoi şi faptul că nimic din el nu mai participa nici măcar la obişnuinţa altora. Catinca trăgea din stog, fîn mărunt cu cîrligul de fier, pentru ca să dea la vacă. Acesta era un act care făcea parte-din viaţa casei. în pîntecele stogului se săpase, aşa, o cavitate, ca un început de pivniţă. Părintele Valeriu nu-şi mai putea însuşi sensorial acest fapt. El nu mai făcea parte din ce trăia acum, şi rupsese orice legătură afectivă cu trecutul, căci nu4 mai evoca nimic, nici pentru ce a fost altădată. Toată mişcarea' din ogradă i se părea astfel străină, neînţeleasă şi ridicolă. La ce duc toate acestea ? Nu puteau fi concepute de el decît ca un, mijloc de a se înşela pe sine, de a fuigi de obsesia timpului şi a inutilităţii unei vieţi predestinate. Gîndul lui Valeriu nu urmărea decît ceea ce făcea Aristiţa, în odaia de care-1 despărţea antretul. Imaginaţia lui alcătuia fapte mici, şi-o închipuia pe Aristiţa îngenucheată în colţul divanului ei, acolo unde stă de obşte, cu capul strîns în palme, cu privirea pierdută, cu trupul încordat şi strîns sub ea, cu gîndul fix, aşteptîndu-1. Bănuia în Aristiţa acea hotărîre năprasnică pe care o luase el şi îi simţea sleirea caldă, care vine din tensiunea unei dorinţi. 183 Ileana intră în casă prin uşa din dos. In odaia ei păşea încet şi cu sfială, li era teamă de starea lui Valeriu, de ermetismul neînţeles şi acut. Ascultă nemişcată, în picioare, în odaia de alături nu se auzea nimic. Sentimentul ei mai mult de mamă pe care-1 avea pentru Valeriu, o împinse spre uşa care despărţea odaia ei de a lui. Ridică cleampa încet, cu precauţiunea cu care se intră în odaia oamenilor bolnavi. Cînd apăru în uşă, Valeriu tresări şi se ridică brusc de pe pat. Ileana îl privi înduioşată şi nedumirită. Sprin-cenele lui stufoase erau încîlcite, faţa suptă şi părul amestecat. Parcă-i cădeau hainele pe trup. Valeriu avea mişcări mecanice şi grăbite : îşi aşeză părul, îşi trecu mîna pe obraz, îşi pipăi haina pe piept, îşi căută buzunarele ; se uita împrăştiat, ca şi cum Ileana ar fi fost desfăcută şi împărţită în toată casa. — Ce ai Valeriu ? Ce te doare ?... Glasul ei era melodios şi mai cald, mai înlăcrimat parcă. — Nimic, nimic, nu vezi. Şi glasul lui Valeriu era stacat şi dezordonat. Cuvintele veneau repede unul după altul ca gloanţele la un pistol automat. — Ce pot să-ţi fac ? — Nimic, nimic. O tăcere. Valeriu se uita pe geam. Mîinile îi erau căzute în jos şi împreunate deasupra pîntecelui. Ileana se uita la el. Asta a durat o veşnicie. Ileana reîncepu. — Să-ţi aduc ceva să mănînci. — Nu, nu... Valeriu îşi trecu iar mîna pe faţă, sacadat. — Am să te chem dacă am să am nevoie. Ileana păşi nesimţit şi ezitînd spre uşa odăii ei, care rămăsese deschisă. Aproape de prag se întoarse spre Valeriu, şi-i spuse pentru ce venise la el. 184 — Am venit să-ţi spun că te cheamă la mmormîntarea fetei lui Creţu. Dascălul Pintilie e aici cu odăjdiile. Părintele Valeriu îşi aminti ca prin vis că aşa este. Murise alaltăieri. Vasăzică trebuia să reintre în obicei. —- Bine. Şi din clipa aceea părintele Valeriu se reluă în stăpînire, îşi căută pălăria, cheile, cartea... 35 Casa lui Constantin Creţu era mică şi sărăcăcioasă. împrejurul ei, curtea şi grădina erau înconjurate cu un şanţ săpat în pămînt, plantat prin unele locuri cu pîlcuri pletoase de cătină. Peste el, vitele şi dinii taiaseră şi bătuseră cărări, care scoborau în drum. Grădina era pustie. Casa era acoperită cu stuf şi paie, înnegrite de fumul care ieşea prin pod, căci nu avea hogeag. O uşă da într-o tindă, şi de acolo se intra în singura odaie pe care o avea. Pereţii erau lipiţi cu lut .galben, nevăruiţi, ceea ce îi da un aer sinistru şi trist. Prispele erau dărîmate. Sub geamurile mici, lutul era ud, ca de un plîns nesfîrşit. De pereţi erau răzimate afară două prapure şi două felinare, de băţul cărora atîrnau batiste albe ca la o nuntă. Cîţiva oameni stăteau de vorbă pe prispă. Uşa de la tindă era scoasă din ţîţîni şi pusă deoparte ca să nu încurce. în tindă, o scară primitivă era răzimată de gura podului. Pe dînsa se suiau la culcare găinile în fiecare seară, ca să doarmă pe căpriorii din pod. Pe un scăunaş mic era o căldare cu funie, o cofă şi o ulcică. într-un colţ din fund, un sac de făină pe jumătate gol, şi alături un ceaun cu coaja galbenă pe dinăuntru şi o pereche de pirostrii cu picioarele în sus. 185 în colţul de după uşă, o covată răzimată în picioare şi o cociorvă. Uşa de la odaie era şi ea deschisă. înăuntru era aproape întuneric. Sicriul de lemn simplu, abia geluit, era întins pe două capre de lemn, pe care de obicei se aşeza leasa de bătut porumb. Pe capac, bătuţi cu ţinte mărunte, doi îngeri de hîrtie aurită ; numai cap şi aripi, ciungi, ca nişte lilieci siniştri. Două luminări. Mama Eleonorei, adică a moartei, sta în picioare cu o mină la gură şi aştepta ascultînd fără ca să ştie ce. Probabil ca să treacă tot timpul cît îi este destinat lumii pentru ca întreagă să dispară. Costache Creţu sta pe marginea patului, aşezat, cu picioarele desfăcute, ţinînd între ele o fetiţă de vreo zece ani, al cărei cap îi ajungea pînă aproape de piept. Cu o mînă c cuprinsese de trup împrejur, iar cealaltă o ţine pe creştetul capului ei, ca într-o mută bineeuvîntare. Alte femei şedeau în picioare, în fund cu capul aplecat, cu tulpanele trase peste gură şi peste ochi. în odaie era frig. Nu se făcuse foc de două zile. Plafonul era roşcat de fum. Cînd intră părintele Valeriu, toţi se sculară. — Sărutăm mîinile, părinte. Valeriu era straniu ca un trimis al lui Dumnezeu. Eleo-nora murise tuberculoasă. Printre hîrtii cu găuri înflorite, chipul ei era deja mumifiat. Oamenii toţi, bărbaţi şi femei, s-au adunat împrejurul sicriului, cu capetele aplecate în jos, cu feţele rigide şi pă-mîntii, parcă prezentînd fiinţa lor unui destin nevăzut. Valeriu cînta răspicat şi demn. Fumul de tămîie spori impresia de ceaţă din odaie şi de la geamuri. Afară, năsălia aştepta deoparte, ca un instrument casnic, ca un fel de car primitiv. 186 Nimeni nu plîngea. Era numai o crispare şi o meditaţie întinsă, încordată, şi o acceptare totală. Mama Eleonorei uitase să puie pe sicriu o năframă, pe care moarta o cususe pentru un flăcău. Procesiunea s-a înşirat prin mijlocul drumului, cu felinarele, cu praporele înainte, cu masa cu colaci şi cu cruci împodobite cu smochine, stafide şi nuci, cu preotul Valeriu, în odăjdii severe şi scorţoase, cu dascălul Pintilie, cu cădelniţă în mîna, cu sicriul dus pe năsălie de patru oameni, ca un rănit; şi apoi femei, bărbaţi...prin noroi. Drumul prin sat era lung. La capătul lui, în dreapta, se vedea zaplazul cenuşiu al cimitirului. Clopotul de la biserică dăngănea fără contenire. Altfel s-ar fi auzit fleşcăitul paşilor mulţimii prin noroi. Un car cu paie venea din faţă ; se opri ; omul îşi luă căciula în mîini. Boii au stat nemişcaţi. Veşnica ei pomenire, cîntată sonor în plin aer, a fost luată de vîntul ud şi dusă pe cîmp. Părintelui Valeriu îi făcu, sufleteşte, bine această înmor-mîntare. L-a pus în faţa unei întîmplări tari, care l-a liniştit prin epuizare. De acum nu-! mai îngTozea nimic. Toate gîndurile lui erau neînsemnate şi lipsite de acea putere de ameninţare care-1 teroriza. Toată zbuciumarea lui de pînă atunci i se păru fără importanţă, fără acea adîncimc sufletească ce-1 îngrozea. Singura întimplare serioasă din viaţa omului i se păru moartea. Proiectată pe acest fond aniversai, viaţa lui Valeriu era ca un zbucium inutil, creat artificial, din creier, fără nici o legătură cu substratul etern al vieţii. Moartea Eleonorei Creţu linişti pentru un ceas, pentru două, chinul sufletesc al lui Valeriu. Aristiţa îi apăru în minte, drept în faţă, aproape, fără ca între ei să fie nimic care să-i împiedice. Trebuia numai să întindă braţele şi să o primească. Mormântul lîngă care fusese, îi excitase gustul vieţii, îi aţîţase toate puterile ei misterioase, de parcă însăşi viaţa lui Valeriu 187 ar fi fost în primejdie şi vroia sâ se apere, să se manifeste, să facă acte violente, să-şi ia o revanşă de mult intimată. La mormînt nu rămase decît mama Eleonorei, pentiu ca pe bulgării cleioşi să aşeze un hîrb de oală, în care să puie cărbuni şi tămîie, spre a simula o ademenire şi o chemare a sufletului sau o emanaţie a lui. Ea rămăsese singură în tot cimitirul. Ritualul era meschin şi ridicol. Şuviţe linse de fum se ridicau puţin, apoi se desfăceau nevăzute în vînt, fără de nici o urmă. Cerul era prea sus pentru ca să poată ajunge pînă acolo fumul de tămîie sau măcar mirosul ei. Sub masa din mijlocul cimitirului, pe care se împărţeau pomenile şi colacii, căzuseră fărămituri de paie, de îngeri şi colaci. Un cîine galben, ogîrjit, cu spinarea încovoiată şi coada între picioare, sperios şi flămînd, căuta de mîncare sub masă. El cunoştea acum rosturile adevărate ale vieţii şi, după fiecare convoi, se înfiinţa la poartă, stătea pînă se termina totul, uitîndu-se cu nerăbdare prin crăpătura dintre scîndurils za-plazului, şi cînd toţi plecau, el venea la micul său tain furat unei veşnicii. Trebuia să moară un om pentru ca să aibă un cîine ce mînca. în tot cimitirul nu mai era altă vietate decît cîinele acesta. Avea pe spate şi pe gît părul rar şi zburlit ca de hienă. Mama Eleonorei se uită la cîine cum caută prin iarba uscată şi bătătorită, cum mănîncă rozînd. Asta stabilea ceva familiar. Se credea la dînsa acasă, pe prispă. înserarea cădea din ce în ce mai sură, ştergînd crucile vechi din fund. Cînd trecu părintele Valeriu prin dreptul casei lui Creţu nu mai era nimic in jurul ei. Era pustiu şi întunecat. Cineva pusese la loc uşa de la tindă. în faţa ei stăteau intr-un picior două găini care aşteptau să le deschidă, ca să se urce în pod, la culcare. 188 36 După visul din seara operetei, veni duminica. Andrei era neobişnuit de agitat. îi tremurau mîinile şi umbla neliniştit. Simţea nevoia să se mişte. Nu-şi afla loc. îl urmărea coapsa Nataşei, rîsul ei, gestul ei dezmăţat, felul ei de a se oferi, public, oricui. Nu-şi mai putea suporta imaginaţia. Ea nu-i mai aducea nici o uşurare. în el creşteau puteri care-i sfă-rîmau gîndurile, care ţîşneau printre ele ; care-i bateau tîm-plele, pulsul, coapsele, pieptul. Avea mereu nevoie să răsufle adînc, să-şi încarce şi să-şi descarce abundent plămânii, în vinele lui parcă se înmulţise sîngele peste măsură, şi nu mai încăpea, şi trebuia să plesnească undeva, pentru a ieşi. întreg el era o zvîrcolire nestăpînită, care venea dinăuntru. Nu-şi mai putea alege nici gîndurile, nici preocupările, nici imaginile. După dejun, în singurătatea monotonă din liceu, această tensiune crescu. Andrei plecă hotărît. Scoborî scările de la Rîpa Galbenă, repede, fugărit, stă-pînit de ideea fixă de a avea o femeie. Păşea sărind cîte o scară, cîte două. Pulsul bătea grăbit după el, alungîn|du-l. Era urmărit de o idee difuză, dar cu neputinţă de înlăturat. Ştia unde merge. Fusese odată cu Pompei pînă la uşă. Acolo simţi spaimă şi frică ; îl lăsă pe Pompei şi el plecă înainte. Cunoştea însă geamul Aglăiţei; da drept în stradă. O uşă care ieşea în trotuar deschidea spre fund un culoar lung şi îngust. Prima uşă în stînga era uşa care da în odaia Aglăiţei. Cînd apucă pe strada Uzinei şi se apropie de casa Aglăiţei, lui Andrei începură iarăşi să-i tremure picioarele şi să simtă din mijloc un fior răzvrătit şi fierbinte, ca o epuizare prin somn. 189 Prin perdeaua cu găurele nu se putea distinge nimic înăuntru. Pereţii erau stropiţi de noroi. Odaia aceea închidea cea mai mare taină şi cea mai mare fericire din viaţa lui Andrei. Ce este înăuntru ? Oare Aglăiţa e singură ? Ideea unei împiedicări îl înnebuni. Posibilitatea imediată de a cunoaşte o femeie îi dădu puteri şi curaj. Trecu de casă, se întoarse îndărăt. La fereastră, perdeaua era neclintită. Iarăşi se întoarse. Trecu grăbit prin uşa culoarului, bătu în uşa din stingă, auzi un glas şi intră imediat... 37 După un sfert de oră ieşea în stradă, descheiat la manta, la haină, cu ochii împăienjeniţi, cu părul încîlcit, cu o figură de nebun scăpat din ospiciu. Fugea cu acel pas iute, care-i între fugă şi mers normal. Poala mantalei nu se putea ţine de el şi flutura în urmă. Totul e pierdut! Nataşa, Roro, totul e departe, curat, imposibil de ajuns vreodată. Se simţi murdar. îi fu scîrbă de el. Şi o tristeţă fără de margini îi acoperea gîndurile, ca o ceaţă cu funingine. Scuipă în lături. îşi căută în buzunar fără să ştie ce. Avea impresia că a căzut jos şi e murdar. Nu se poate să fie aşa ! Nu se poate... Sus, la Ilîpa Galbenă, pe unde trecuse grăbit poate o jumătate de oră mai înainte, se opri. Bătea un vînt ud şi rece de la nord. Andrei se uita devale. Văzu gara, şinele de cale ferată, care se pierdeau în cîmp, după ce se descurcau, un tren care pleca, mărunt, ca o jucărie sub fumul gros şi alb ce se topea în urmă. Trenul de Dorohoi ! Trenul care mergea 190 spre „acasă“ — îşi aduse aminte de mama lui ; ar fi vroit să o vadă ; nu se gindise de mult la ea. Se simţi vinovat. Dacă ar şti mama! Avu iar senzaţia că a făcut o faptă foarte gravă din viaţa lui. Trenul era tot mai mic apoi numai fum, şi apoi nimic. Am să scriu mamei să vie... Roro îi apăru imaculată, divină. Dragostea e gînd. Andrei regreta lumea de închipuiri în care trăise chinuit pînă atunci. Lumea aceea era în el. Andrei se întorcea în el, amă-rît, decepţionat, cu sufletul şi cu trupul grele. Din cînd în cînri se ivea în el un sentiment de mîndrie. Ar fi vroit să se întâlnească cu Pompei. El ar fi văzut în ochii lui ce s-a întîmplat. Şi mama lui ar fi văzut fără ca să-i spuie nimic ; şi Roro... Nu se putea însă altfel. Amintirea unei senzaţii sfâşietoare, a unui spasm de agonie fără de moarte, îl oţeli. Deliciul ascuns şi mistic de a te arunca într-o prăpastie şi a simţi că mereu cazi. Şi e bine, şi cazi, şi simţi plăcerea şi vîrtcjul propriei căderi, şi cazi moale şi diafan ca un nouraş... şi apoi impresia că ai vroit să ucizi pe cineva şi că n-ai izbutit, că acel ceva ce trebuie asasinat e mic şi nu se ştie unde-i... Da ! a văzut o clipă, o lumină de dincolo, dar numai o clipă ; a fost aşa de repede că acum se îndoieşte de ea. Odată s-a uitat prin fundul camerei obscure a unui aparat de fotografiat şi a tras „instantaneu“. Undeva, parcă foarte departe, o fracţiune infinitesimală de timp s-a făcut lumină ; şi repede s-a închis. Şi iar a fost întuneric tot... dar un întuneric mat şi dens. Aşa a fost acuma. Intre tot ce a învăţat şi asta nu-i nici o legătură. Două lumi. Tot ce a citit e o etichetă falsă. Niciodată trupul lui nu a tremurat astfel şi nu a fost aşa de imperativ stăpînit de o idee. „Asta“ e conţinutul fiolei omeneşti, fragilă. Gîndurile au început să devie contradictorii... 191 De la uzina electrică, un fum negru şi gros urca în sus, aplecat spre sud. Toate aspectele vieţii se îmblînziseră şi deveniră nesigure. Andrei fu satisfăcut să ştie că nimeni nu a participat la ceea ce făcuse, că nimeni nu ştie. Aglăiţa era pentru el anonimă şi străină, de altfel ca şi el pentru dînsa. Pentru sufletul ei, Andrei nu a însemnat nimic. Pentru sufletul lui însă, Aglăiţa a deschis probleme cumplite şi a schimbat toţ coloritul vieţii. Ea l-a avut ca pe un înger cu toată puritatea lui, cu toate visurile lui. Ea a fost laolaltă, Roro, Nataşa, toate femeile pe care el le-a văzut în viaţă şi care i-au plăcut, — a fost femeia şi dragostea, impersonale şi dominatoare. Andrei a cunoscut dragostea aceasta cu ochii închişi, cu tot sufletul închis în el. Dacă Roro ar fi răspuns scrisorii lui, dacă l-ar fi înţeles, dacă nu ar fi fost aşa de mîndră, viaţa lui ar fi fost alta. Şi totuşi se simţea mai încrezător în el şi mai tare. Dragostea, aşa cum o cunoscuse, era pentru el un act de bravura şi de curaj. în faţa lui, la picioarele lui, cartierul gării era liniştit şi cufundat parcă într-un somn lent şi nesfîrşit Andrei rămase mult timp acolo, răzemat de balustrada aspră de piatră, urmărind priveliştea cu o curiozitate absentă ; avea senzaţia că trăieşte în vid ; că atunci, acolo, în camera Aglăiţei, s-a rupt ceva înăuntru, în cap, într-o miime de secundă. Porni la deal, slăbit, fără de nici un scop. Cînd ieşi în strada Păcurari întîlni o înmormîntare evreiască : o cutie neagră cu două triunghiuri argintate suprapuse pe capac. Oameni negri, trăsuri, într-o lentă şi tărăgănată tărîre. Andrei întoarse capul. Din adîncul fiinţei lui creştea iarăşi dorinţa de a se întoarce la Aglăiţa, să stea cu ea de vorbă, să-i spuie el tot ce gîndeşte, să-i vorbească şi ea ; să-i spuie is- 192 toria ei şi a părinţilor ei, aceea, cu tatăl colonel mort în război, — istorie pe care o spunea tuturor... Andrei era nenorocit şi umil. Avea nevoie de o tandreţe directă şi caldă, de o alintare. Nimeni nu i-o putea da ; nici mîndra Roro, nici vaporoasa Nataşa, nici mama lui care era departe... El atîta putea spera ; o alintare de la Aglăiţa, o mizeră alintare, pe care o visa sinceră şi care putea să trezească şi în ea, de sub straturi de noroi, un sentiment adevărat. Aglăiţa era singura fiinţă, singura femeie care ar fi stat să-l asculte şi care, deci, ar fi putut să-l înţeleagă. Era nenorocită ca şi el. închipuirea romantică a lui Andrei îşi alcătui imaginea unei dragoste împărtăşite ; care putea să fie curată, ca un vis al lui şi al Aglăiţei. Putea şi ea să viseze, şi visul ei să fie Andrei. îi veniră amintirile proaspete. A fost drăguţă cu el. L-a luat ca pe un copil, ca pe un frate. L-a simţit în mîinile ei, în braţele ei, tremurînd. Nu, nu a fost nimic urît în tot ce a făcut. A adus în camera impudică a Aglăiţei ofranda adolescenţei lui, curată, sinceră, timidă, dornică de viaţă. A fost ceva aşa de ameţitor ! S-a lăsat ei ca o jucărie. Alta ar fi rîs de el. Aglăiţa l-a luat ca pe un copil. De ce a fugit atunci ? A fost o spaimă nejustificată. Intrase într-un necunoscut nelimitat de care se temea. A fost cuprins de panică. Nu a mai putut să judece. Şi îi era aşa de amar şi de trist în suflet! Greşala lui a fost că nu a căutat, nici nu a cerut Aglăiţei o dragoste adevărată. Trebuia să stea, să o cunoască, să o iubească mai înainte, să-i fie dragă. Aşa, nici nu-i cunoscuse bine faţa. Şi-aduce numai aminte că nu era urîtă ; nu era urîtă de loc ; că l-a cuprins în braţe şi l-a sărutat, şi era numai puţin mai înaltă ca el. I-a muşcat buzele. El este vinovat. Trebuia s-o iubească curat, şi dragostea să fie o împlinire completă. îşi aduse aminte cum i-a simţit coapsele calde şi moi cînd l-a luat pe braţe. 193 Ceasul din turnul bisericii Sfîntul Spiridon bătu ora patru. Avea încă timpul să se întoarcă. Scoborî din nou, de data aceasta pe strada Gărei, pe lîngă gardul de fier al Pinacotecii. Se întîlni cu o mulţime de oameni care veneau de la gară. Sosise un tren. Trasurile se întreceau trecînd una pe lîngă cealaltă, fugind. Pe trotuar înainta grăbit o mulţime neagră, cu geamantane în mîini. In urma lor, strada rămase iarăşi liniştită. Cîţiva soldaţi stăteau de vorbă, cu bucovi-nence în bondiţe albe, la garduri. De data aceasta Andrei mergea şi cu sufletul plin, ca la o întîlnire de dragoste. Imaginaţia lui înfierbîntată stiliza chipul Aglăiţei refăcîndu-1 aşa cum îl dorea el. Intră în să-liţă şi bătu la uşă. Înăuntru se auzeau rîsete. — Cine-i ? — Deschide. — Nu se poate, aşteaptă... Mai tîrziu. Aglăiţa întredeschise uşa. Pieptul îi era gol între dantele vaporoase şi murdare. Scoase capul afară, strîngîndu-şi ca-podul vişiniu peste glezne. — Tu eşti ? Ptiu drace ! ce, ai uitat ceva ?... Hai, du-te la şcoală. Şi mîna ei îi apucă bărbia în semn de dezmierdare. 38 în repetitor era liniştea dintotdeauna. Sporită poate chiar de marasmul obosit şi greoi pe care-1 aduceau băieţii din oraş în fiecare duminică seară, după o scurtă evadare, după care viaţa din afară părea mai fermecătoare şi cea dinăuntru mai crudă şi mai tiranică. Andrei avea în cap senzaţia pe caTe o are cineva în picior atunci cînd îi amorţeşte. Era parcă o dizolvare şi o 194 fierbere de celule, ca într-un clocot interior. Asta-i da o ameţeală plăcută şi o toropire lentă. A stat mult cu capacul pupitrului ridicat. Ar fi vroit astfel, ascuns, să se izoleze. Fotografia Nataşei rîdea mereu, dar acum parcă îndepărtată şi ireală. Nataşa nu era decît un artificiu, o închipuire, o emanaţie de laborator. Andrei desprinse cu grijă pionezele şi o ascunse în pupitru. Scoborî astfel steagul ficţiunilor luminoase, care nu se pot realiza niciodată. Andrei sfîşiase perdeaua fluidă şi argintată a reveriilor. Imaginaţia lui proprie îl călise. Idealurile îşi bătură joc de el. Jos! Amintirea Nataşei îi rămase strălucitoare : muzică şi dans. 11 durea încă amintirea lui Roro. îl umilise prea mult tăcerea ei dispreţuitoare şi mîndră. Ar fi vroit să-i facă un rău, s-o umilească şi el la rîndul lui. Ar fi vroit să stea de vorbă cu dînsa, dar de data aceasta nu pentru a o cuceri prin sufletul sau cunoştinţele lui, ci pentru a se răzbuna prin cinism şi răutate. Ar fi găsit cuvinte, ar fi inventat subtilităţi de torturare, aluzii, şi-ar fi căutat eventual prin bu-zunări un monoclu inexistent, s-ar fi declarat chior de un ochi şi i-ar fi cerut să-i predea reţeta de la locotenentul Arhip, pe care l-ar fi deplîns pentru acest plicticos cusur de vedere. Pedagogul Ianoliu, slab, uscat, totdeauna înăcrit, privea în neştire pe deasupra spinărilor şi capetelor aplecate pe bănci. Nu-şi da seama la ee se uită. Privirile lui curgeau absente, fără ca să vadă nimic. Elevii îi erau indiferenţi şi anonimi. Ochii lui se opriră pe capacul pupitrului lui Darie, ca pe o ţintă. O privi, pînă ce pătratul lui îi străbătu în conştient şi-l trezi din reverie. — Care-i acela din fund cu capacul ridicat ? Andrei îl aplecă oblic şi scoase capul deasupra. — Dumneata eşti, Darie ? 195 — Eu. — închide pupitrul. Ce-mi stai aşa ca după cortină, de o oră ? Cînd lăsă capacul în jos, Andrei avu un sentiment de jenă, aşa de aproape şi de direct se simţi între ceilalţi colegi. Scoase deasupra şi deschise o carte, la întîmplare. Avea hotărîrea violentă de a nu citi nimic. „La ce folosesc toate acestea ? Dacă ştiu totul, sau dacă nu ştiu nimic... poţi fi egal de nefericit.“ I se părea că totul depinde de o femeie şi, poate, de un echilibru interior, care era şi el independent de orice învăţătură. Istoria cu războaiele ei, literatura, tot ce rămăsese de vremi îndepărtate nu făceau decît să documenteze dezechilibrul omenesc. Erau acte mari şi celebre care schimbaseră istoria lumii şi care porniseră dintr-un impuls condamnabil, dintr-un sentiment omenesc de ambiţie şi megalomanie. Literatura, mai ales, aducea mărturia aceluiaşi zbucium peste ani şi ani, cu vorbe ca acum, cu suferinţe ca acum ; ca ale lui. în deprimarea-i, acum calmă şi cugetată, Andrei se simţi alături cu toţi poeţii vremurilor, cu o întreagă omenie. Nu era singur, nici copil, nici neserios. Avu chiar credinţa că toţi oamenii sînt urmăriţi de această halucinaţie tragică, de această căutare, de această ieşire din sine, dar că societatea şi prejudecăţile înăbuşă mărturisirile, şi falşifică oameni şi suflete. El însuşi era victima docilă a acestei ipocrizii intrate ca o virtute în moravuri, în religie, în organizaţia socială. Toată lumea, fiecare om, se teme de această stranie fascinaţie, de această nostalgie de altul şi de creaţie : stăpîni-toare pînă la desfiinţarea individului. îi trecu prin minte că e cel mai bun băiat din clasă, că a fost întotdeauna aşa, şi îşi zîmbi ironic sie însuşi. Nu a putut dezlega, cu toată învăţătura lui, decît problemele aride şi inutile de algebră superioară, dar nimic, nici cea mai simplă întrebare din viaţă. Locotenentul Arhip, sigur pe 196 sine şi pe cele două date esenţiale ale vieţii, este mult mai înţelept decît dînsul. Suprema înţelepciune e să ştii cum să te naşti. Ce o fi făcînd acum Aglăiţa ? Ar fi vroit să poată ră-mînea la ea o seară, o noapte întreagă. Seara, noaptea, puterile vitale şi nervoase sînt altfel, sînt mai vii, mai sclipitoare. Mintea oamenilor vede mai bine noaptea, ca şi ochii pisicilor. într-o seară, tîrziu, ar putea să fie în vervă, — să vorbească mult şi colorat ca un curtezan medieval, ar putea să cînte şi să joace. Ar desface hamurile tuturor con-strîngerilor de pînă acum, ca să-şi dea drumul, sălbatic şi neînfrînat. Cine o fi această Aglăiţă ? Trebuie să fie săracă şi nenorocita. Pare aşa de cumsecade, aşa de „bonne fille“. A fost aşa de drăguţă şi atentă cu el ! Dacă ar fi bogat ar ridica-o de acolo, i-ar da un cămin şi o viaţă liniştită fără de umilinţi. Suporta cu durere gîndul că în seara aceea ea putea fi cu altul sau chiar cu mai mulţi. O dorea pentru amorul lui propriu, dar şi pentru ea. Rămase hotărît să o vadă din nou. Avea nevoie de o prietenie sufletească, pe care nu i-o putea da decît o femeie ; şi altă femeie nu era gata pentru asta. Nici nu s-a gîndit ce obiecte are pe a doua zi. Cînd şi-a închis lăcatul de la pupitru, după cel de-al doilea repetitor de seară, parcă şi-ar fi pecetluit un trecut. în dormitor se dezbrăcă repede. îşi trecu amîndouă mîinile peste tot trupul, îşi simţi muşchii şi încordarea lui tare, —■ şi adormi adînc şi neîntors pînă a doua zi, cînd îl trezi clopotul de deşteptare, sunat în răstimpuri, ca o talangă la gîtul unei vaci turbate. Era ora cinci şi jumătate dimineaţa. Afară era încă întuneric. Cerul era acoperit. în vale, pe şesul Bahluiului se desemnau însă şiruri drepte de constelaţii sclipitoare de electricitate. 19T Andrei, pentru prima oară în dimineaţa aceea se întrebă de ce se scoală ei noaptea şi umblă ca somnambulii, cu ochii umflaţi de nesomn, cu capul greu ! 39 Orele de clasă, hotărîte încă de la începutul anului se succedau după program, cu o monotonie dezolantă. Andrei îşi aruncă privirile pe orar.ul zilei de luni. Latina, româna, istoria, gimnastica, biologia. Cinci denumiri stranii. Avu impresia că mestecă ceva în gură de cîteva luni, şi nu poate termina, şi se prinde peste tot ceva cleios şi fad. îşi aduse aminte capetele profesorilor. Plictisiţi, siniştri, mărunţi la suflet şi complet lipsiţi de orice înţelegere. Nici unul din ei nu era în stare să vadă într-un elev un om şi o problemă. Nici obiectele lor nu aveau un orizont mai larg ; se terminau la capătul paginii, ca lecţiile. Cu asemenea profesori nu se poate ca omenirea să meargă mai departe. O să înceapă a căsca sau a urla, după gradul de oboseală sau de revoltă a nervilor. Latina trebuie predată ca o literatură nu ca un instrument de torturare. Limba aceea nu putea fi un scop în sine, ci numai un mijloc de cunoaştere a literaturii. Andrei aşi căuta o scuză la indiferenţa lui completă pentru orice studiu. La orice oră de clasă şi la orice obiect. Andrei era acum un figurant ca la o experienţă făcută de alţii asupra unor camarazi. Nu avea atît conştiinţa unei superiorităţi, cit a inutilităţii a tot ce se învaţă. Ora de gimnastică, intercalata între celelalte îi aduse o vagă destindere. Ora aceasta era ora libertăţii. Prin contrast cu celelalte, făcea să se accentueze în mintea lui oroarea de constrîngere şi acel mistic elan pentru libertate. Cel mai închis în sine dintre elevi avea la ora aceea ieşiri de 198 tinereţă, gesturi libere, cuvinte spuse tare, strigate, într-o sala înaltă şi sonoră. Şi ochii elevilor erau alţii în ora de gimnastică. Primeau în plin lumina de afară şi semănau cu nişte minuni ale naturii şi nu cu instrumente prăfuite de citit. Era o singură oră, în care zgomotul, ţipetele, rîsul ţineau cele şaizeci de minute şi se prelungeau normal în recreaţia care le urma. Andrei se izola acum nu numai de oameni, dar şi de toate ocupaţiunile de care era legată viaţa lui în liceu. Asupra lui însuşi impresiile erau amestecate şi contradictorii. Erau zile în care se ridica în el, ca un măr în floare, nevoia bogată de visare şi în care chipul lui Roro venea iarăşi. Andrei îi ierta tot, nu din mărinimie pentru ea, dar din trebuinţă de a o putea visa. Atunci un alt „eu“, din adîncuri, se deştepta puternic şi confuz, ca acele umbre care cresc peste peisaje în lumina unui foc măreţ. Atunci se simţea mai stăpîn pe sine, deşi era mai timid. Totul era în el. Totul se satisfăcea prin propria lui imaginaţie, şi era frumos. Avea sentimentul unei superiorităţi şi al unei independenţe care-i făcea bine. Cu toate că în zilele acelea se plimba nelipsit încoace şi încolo pe culoarul întunecos din‘faţa bibliotecii, din sufletul lui veneau lumini, de parcă ar fi privit înainte o cîmpie de zăpadă, care-i lumina chipul şi ochii. Viaţa aceasta interioară se amesteca atunci pînă la confuzi-une cu viaţa din lecturile pe care le făcea. Orice erou de roman, orice personaj dintr-o carte mai recentă lua loc în această galerie misterioasă, în această lume, care se popula mereu. în afară de existenţa cîtorva femei, în aceasta lume era chiar oprită orice intrare reală, a cărei simplă vieţuire constituia o brutalizare. Roro, Nataşa, Ileana... erau transfigurate, îşi pierduseră şi amintirea unui contur existent; erau diforme, colorate difuz, contururi de fum, ca nişte amintiri numai. Personajele din romane îi erau şi ele lui Andrei, amintiri, ca dintr-o viaţă anterioară, pe care ar fi trăit-o. 199 Chiar existenţa colegilor lui nu mai devenea perceptibilă pentru Andrei, decît dacă trecea dincolo de manifestarea de fiecare zi a vieţii lor, decît dacă şi ei căpătau un aspect şters de amintire. In mintea lui Andrei nu trăia şi nu era prezent cel ce era în faţa lui, cel ce striga sau cînta din pupitrul de alături, ci acel care a scos o gamă mai tragică şi mai monotonă intr-o duminică ce nu se mai sfîrşea. Colegul era evocat şi avea un rost pe lume numai prin o asemenea senzaţie care a rămas în Andrei. De atunci şi numai prin asemenea căi, colegul căpăta dreptul }a viaţă şi la prezenţă în Andrei. Devenea, aşa, un fel de erou, într-o aventură sufletească a lui Andrei, şi oarecum tot un erou, mai important sau mai secundar, — după împrejurări, — din-tr-un roman al lui Andrei, din jurnalul sau din memoriile lui romanţate. Marea mulţime a elevilor era anonimă, nu numai în sensul că fiecare pentru el nu purta un nume precis, dar mai ales în sensul că ceea ce făcea era lipsit de orice ecou în sufletul lui, şi deci inexistent. Ea nici nu interesa, după cum nu interesează numele fiecărui membru în parte, dintr-o mare masă revoluţionară. In cele din urmă, învăţătura căpătase pentru Andrei o justificare. Ea lărgea lumea acestor închipuiri interioare, înmulţea populaţia ei, îi îndepărta orizonturile. Orice problemă nouă care se punea în Andrei care răsărea dintr-o lectură sau dintr-un curs, însemna o potecă necunoscută în lumea lui de basm. Dacă problema sau întrebările ei rămî-neau fără de răspuns, însemna că poteca duce în necunoscut, în umbre negre ca noaptea, în păduri virgine, cu vegetaţia stufoasă şi formidabilă ca în sudul Africii. Aglăiţa, pe care aproape nici n-o văzuse, pe care o simţise numai pînă în creştetul capului lui, intrase şi ea în această lume, în acest cerc închis. Ea fusese cea mai teribilă realitate din viaţa lui, dar care zguduise toată această construcţie nebuloasă ca o constelaţie în formare. Simţurile lui au 290 adus-o în triumf — împărăteasă în tot acest domeniu de imagini şi excitări. Ca într-un film de cinematograf sonor, în această lume, nevăzută şi stranie, plutea mereu o muzică ascunsă. Aglăiţa bătea toba mare, ca şi pulsul lui Andrei. Amintirea Aglăiţei îl umilea şi-l exalta în acelaşi timp. Andrei sări gardul din dos, ezită în stradă. în clasă era ora de biologie. Ceea ce făcuse era un tablou şi un act din visul lui, din viaţa lui dinăuntru. Trecu prin Sărărie. Plopii la casa lui Roro erau neclintiţi şi înfăşuraţi. La geamuri nici o mişcare. O casă ! Şi totuşi un răsunet în el ca şi cum acea muzică lentă şi nevăzută ar fi început brusc o melodie puternică. O rătăcire inutilă. Dar din lumea aceea dinăuntru, undele odată intrate, ca şi amintirile în mintea omului, nu mai puteau fi scoase după voie. în viaţă poţi să nu te mai întîlneşti cu un om sau să nu-i mai vorbeşti. în viaţa aceea nu se putea. Trăiau toţi împreună, iar înţelegerea se făcea fără vorbe, ci numai prin nu ştiu ce ondulare a sufletului. Roro nu putea deci să fie scoasă de acolo, cu toate rancu-nele lui Andrei, cu toată umilinţa lui şi mîndria inconşti- w> « 4 enta a ei. Un tramvai gol scoborî pe Sărărie cu un zgomot hodorogit de fier vechi. Pe stradă nu era nimeni. Parcă lumea reală se depopulase. Scoborî pe la facultatea de medicină. Studenţi şi studente stăteau în grupuri vesele în poartă. Glumeau. Era un ciripit dulce şi o străfulgerare încrucişată de ochi... Ieşeau de la o oră de disecţie. Oare mai erau cadavre ?... Aglăiţa era la geam ; perdeaua cu găurele era dată în lături. Ea sta răzimată în coate, cu capul în mîini şi privea în stradă. Prezenţa ei acolo era indecentă. Avea brutalitatea şi violenţa unei exhibiţii de femeie, expusă într-o vitrină. 201 W, BIBMOTSCA ' -A 40 Infirmeria liceului era izolată în fundul grădinii, ca o vilă particulară într-un parc. Copaci mari şi tufe de liliac o înconjurau, umbrind casa misterioasă cu geamuri lungi. O alee de lemnul cîinelui tuns regulat, ducea pînă la scările de intrare. Infirmeria putea să fie în imaginaţia lui Andrei un castel fermecat. Alături, între arbuşti încîlciţi, era un lac artificial cu apa aproape neagră şi cu frunze putrede, plutind deasupra. Sala bolnavilor era albă şi înalta. Ferestrele erau sus, şi lumina venea prin ele ca turnată direct din cer. Erau şase paturi de fier, vopsite şi ele în alb. Cuverturile erau şi ele albe. Numai portiţa de la sobă scânteia, galbenă. Mirosea a dezinfectant, ca într-o farmacie. Era o linişte impresionantă. Uneori numai în recreaţii ajungea, vag şi înăbuşit, vacarmul băieţilor care se apropiau, jucîndu-se. Timpul trecea mai încet la infirmerie. Era parcă aşezată într-o altă emisferă, în apropierea unui pol ciudat, la care şi zilele şi nopţile sînt eterne. Zilele şi lumina erau albe, exasperant de albe, de parcă afară ar fi căzut zăpadă. Pe fereastră nu se vedeau decît vîrfurile celor doi castani dinspre strada din dosul liceului. Alt semn de viaţă din afară nu pătrundea. Andrei ocupa patul de lîngă sobă. Era singur. Parcă liniştea însăşi aşezase, plat, cuverturile pe celelalte cinci paturi. Clipea fără nici un gînd. Pleoapele nu făceau nici un zgomot. Privea în plafonul văruit proaspăt şi alb. Concentrarea în sine ajunsese la pietrificarea lui. Nu era ceea ce se cheamă „un bolnav“. Era însă mai grav : era un mortificat. Şi-a mărturisit boala de groază. Usturaturile crescuseră de nesuferit. 202 La ora unsprezece şi jumătate, Andrei fusese singur pe scările infirmeriei. Copacii îşi răriseră de mult cununile, şi printre zăbrelele încâlcite ale crengilor, se vedea, ca printre degete răsfirate, dealul de la Miroslava, cu vile pe coastă, cu hugeaguri negre, cu Galata. Orizontul era departe. Andrei aştepta. Două vrăbiuţe au scoborît din lilieci pe aleea cu prundiş, care ducea la infirmerie. Doctorul Modrea nu venea. Cucoana Raluca, infirmiera, îl întrebase : — Ce ai, băiatule, te doare stomacul ? Andrei se înroşise răspunzînd că are ceva personal cu domnul doctor. Cucoana Raluca îşi ridică ochelarii pe frunte, ca două peceţi puse sub sticlă, şi se uită la Andrei, bănuitoare, cu fruntea aplecată înainte şi cu privirea pe sub sprîncene. Buzele ei subţiri se strînseră cu înţeles, şi figura ei ţepoasă deveni şi mai înţepată şi mai austeră. Cucoana Raluca, boieroaică scăpătată, a fost primită ca infirmieră din bunătate. La dreptul vorbind, ea era un fel de supraveghetoare generală. Cunoştea, după etichetă, doctoriile curente. Prima încăpere în care intrai, atunci cînsd veneai la infirmerie, era o odăiţă mică. în fund era un dulap cu uşi de sticlă, ca un bufet simplu şi vechi, în care erau doctoriile, în faţa lui era o masă cu muşama pe deasupra, iar pe masă un cîntăraş de farmacie şi o carte, — probabil cu noţiuni primitive asupra tuturor boalelor omeneşti : ghidul cucoanei Raluca. Cucoana Raluca era nelipsită de la această masă. Toată ziua era acolo, prezentă, cu „lucrul“ în mină : împletind sau cosînd batiste şi feţe de masă. Trebuie să fi. lucrat cîteva hectare de împletituri. Uşa care da afară era cu geam. Cucoana Raluca lucra automat, cu ochii afară. Vara, uşa era deschisă şi privirile ei cercetau direct aleea printre lemnul cîinelui, pe care, din cind în cînd, înainta cîte un elev. 203 Cucoana Raluca era aşa de severă, încît băieţii preferau să rămîie în clasă cu 40 de grade temperatură decît sa intre sub supravegherea ei. Cucoana Raluca şi purgativele erau duşmanii tuturor bolnavilor. Nu putea suferi mirosul de mîncare. De aceea oricine ar fi fost bolnavul şi orice boală ar fi avut era pus neapărat la regim de lapte şi de ceai. Misiunea ei de infirmieră o îndeplinea cu pudoare şi dezgust. Cînd punea termometrul întorcea întotdeauna capul spre geam şi se uita distrată. Părul aspru şi încîrlionţat de subţiori, pe care-1 simţea numai cu degetele, îi dădea un fior, şi întotdeauna se scutura ca la un contact electric. Andrei îşi aminti fragmente din întrevederea cu doctorul Modrea. El umbla totdeauna cu mîinile în buzunarele pantalonilor, pe care le trăgea în lături, aşa fel încît îi diforma pantalonii şi-i dădea un aer de om crăcănat. Mergea cu trupul aplecat înainte de la mijloc şi cu privirea fixă, de parcă ar fi avut să cerceteze ceva sau să asculte un piept inexistent. Ochelarii erau nelipsiţi, ca un instrument ştiinţific. Doctorul Modrea era cel mai bun om din cîţi cunoscuse Andrei. I-a pus mîna pe umăr... l-a netezit pe cap... l-a întrebat : „Ce ai drăguţă ?“... A zîmbit înţelegător... „Ai păţit-o, cava-lerule... altă dată să fii mai prevăzător... Trebuie să stai liniştit cîteva zile... nu-i nimic... să nu te sperii...“ Doctorul a vorbit apoi cu Vasile, gardianul. Şi iată-1 în pat, izolat aşa cum dorise, dar adînc umilit şi revoltat. Nu-şi meritase boala. O simţea în el, prezentă, vie. Parcă ar fi fost invadat şi subminat înăuntru de paraziţi. Parcă de abia acum şi-ar fi pierdut castitatea. Parcă nu mai avea dreptul să viseze şi să dorească. Se simţea murdărit, impudic, vulgar. Nu cunoscuse încă umilinţa cinica a unei boale. Acum abia avea o conştiinţă de prizonier. Nu se gîndise, nu fu- 204 sese încă conştient de acest balast al fiinţei sale. Atîta timp cît a fost sănătos, imaginaţia lui a ridicat totul de pe pă-mînt, într-un zbor pe care nimic nu-1 mai putea reţine. Acum e rănit în aripile acelui zbor, şi trupul îi este greu, supus unor funcţii care-1 degradează. Nu se va mai putea uita niciodată la Roro ! îi va fi ruşine să-l vadă chiar pe Dănulescu, fiindcă seamănă puţin cu ea. Nu va mai putea merge în casa lor. Trebuie să fie ocolit şi îndepărtat de toţi pretutindeni. Şi mama lui !... Orice gînd care ar fi vroit să se îndepărteze era readus şi pironit de boala lui, de această întîmplare care l-a lovit în plin zbor. Directorul liceului, Paul Ionescu, atunci cînd afla absenţa lui Andrei şi cauzele ei, nu i-a reproşat nimic. Andrei se gîndi : „Cine ar fi în stare să înţeleagă ce-a fost cu mine ?“ „Poate mama...“ îşi răspunse tot el. Gîndurile lui se strecurară acasă, în decorul familiar al copilăriei, şi amintiri de demult reveniră dintr-o uitare veche. Şi Andrei izbuti astfel să se piardă în prâpria lui copilărie, în fapte mici, pe care nu le ştia deeît el, cu vorbe care au rămas pe undeva, în mintea lui. în toate, chipul Ilenei venea, dispărea şi revenea mereu, ca într-un presentiment. 41 — Şi cînd vrai să pleci ? întrebă părintele Valeriu, ca încheiere. — Aş vrea să plec vineri dimineaţa, să pot rămîne acolo duminică ; Andrei are să fie atunci liber şi am să pot sta cu sl» răspunse Ileana. 1105 Glasul Ilenei era tremurat şi profund. Valeriu şi Aristiţa au rămas amîndoi, dar fiecare izolat în aceeaşi clipă, cu privirile îngrozite, cu ochii dilataţi, privind un punct care nu se mişca. Aristiţa era cu coatele pe masă şi cu bărbia în palme. Nu s-a clintit. Numai că, întreaga ei fiinţă s-ar fi petrificat parcă astfel, încordîndu-se. Valeriu, după ce a vorbit, şi-a mutat privirile alături, pe perete. Acelaşi gînd însă a străbătut prin amîndoi, ca şi cum s-ar fi ţinut de mînă şi acelaşi curent electric i-ar fi imobilizat. Din clipa aceea, din acea miime de clipă, nici unul din ei nu mai putea scăpa destinului său. Cu toată imobilitatea feţei şi a privirilor, peste chipul Aristiţei părea că pluteşte un zîmbet uşor, diafan, vag, aşa, numai ca o iluminare ce ar fi venit dinăuntrul ei. Se ridicau din adînc valuri de viaţă, care atunci de-abia începură se se mişte ; precum înainte de furtună marea începe să se neliniştească din genunile ei. în sufletul Aristiţei era o trezire la viaţă, la fel cu aceea care naşte în plante, primăvara. întîi o bucurie nedefinită îi copleşea tot trupul, învăluindu-1, cu o căldură ce se revărsa din inimă, odată cu sîngele. Apoi în această bucurie prea mare se amesteca o teamă neprecisă, un vag presentiment apăsător, o neputinţă de a judeca ce va fi pînă la capăt, înspăimântată de raţiune şi iluzii, Aristiţa nu vroia să precizeze nimic în mintea şi în speranţele ei ; se lăsa, cu deliciu, unui viitor pe care-1 bănuia numai, cum s-ar fi lăsat unui somn, în care visul începe înainte de a adormi. Singura speranţă, îi venea de la încrederea pe care o avea în Valeriu, în sumbra lui hotărîre, în temperamentul lui întreg şi formidabil. Gîndurile acestea erau aşa de acute, încît îi luau toate puterile trupeşti, şi Aristiţa se simţea ca într-un leşin alternativ ; cînd avea iluzia unei puteri neînvinse, cînd se simţea slabă pînă la moarte. 206 Se temea de o întimplare neaşteptată, care să zădărnicească totul, tocmai acum cînd se apropia aşa de mult de limanul luminos de dincolo, îneît faţa ei îi era dogorită de căldură şi lumină. Faţa lui Valeriu era pămîntie. Peste ochi se lăsară perdele negre de umbră şi întunecare. Muşchii fălcilor se strîn-geau zvîcnind, ca un puls al trupului şi al energiei... în sufletul lui, frâmîntarea era mult mai mare şi mai puternică. Acolo era o zvîrcolire pe viaţă şi pe moarte ca între doi oameni care s-au atacat, care-s amîndoi la pămînt şi sînt gata să se omoare. Dar se ştia acum cine va învinge. Valeriu credea că trebui.* să sufere şi el un destin. îl suporta de aceea cu amărăciune melancolică în fond şi resemnare în aparenţă. Oricît a vroit ca paharul să treacă de la el, paharul nu a trecut. Probabil că şi zeii, şi fiii de zei sînt supuşi unui destin de care nu pot scăpa. Este o ierarhie şi între Dumnezei. în sufletul cîntărit al părintelui Valeriu nu era nici o licărire de bucurie adevărată. Era numai o încordare de voinţă şi de dorinţi de mult oprimate. Plăcerea şi bucuria puteau să vie numai din nădejdea acestei uşurări» din ieşirea pentru care, în sfîrşit, se hotărîse. Dincolo de trupul viu al Aristiţei, el aştepta, lipsit de înţelepciune şi plin de deznădejde, o linişte şi o pace. în Valeriu era o dorinţă bărbătească. în centrul fiinţei lui, era mereu trează senzaţia bănuită a acelei clipe supreme, de contopire şi de extaz, pentru care şi-a vîndut sufletul şi pe care nu putea să n-o cunoască înainte de a muri. Altfel avea impresia că toată viaţa lui ar fi fost o aşteptare într-un vid. Valeriu avu senzaţia că lupta se va termina. Eliberarea de obsesie va conteni. Toate forţele lui sufleteşti, mobilizate mereu de atîta timp, vor demobiliza. Nu şi-a putut stăpîni în adînc o satisfacţie stranie la acest gînd. Deodată tot ce a su- 207 portat pînă acum i se păru greu, prea greu şi neînţeles. ît apăru puternică întrebarea : „Pentru ce ?“... într-o singură clipă avu impresia că nu se mai poate duce aşa mai departe şi că finalul trebuie grăbit. Era chiar nerăbdător. Tot ce era in cugetul lui pînă atunci nedezlegat şi contradictoriu îi dispăru brusc, limpede, normal şi de neînlăturat. Acum cînd a acceptat o soluţie, indiferent care este, o senzaţie de linişte şi de împăcare îl copleşi. Numai timpul înainta încet, şi numai întîmplările viitorului erau înegurate. Ele erau încă nebuloase, cu un contur nesigur, într-o vreme care nu mai venea. Imaginaţia lui, care începuse să lucreze accelerat, s-a oprit deodată în loc, acoperită de inundaţia unor senzaţii generale şi neprecise, care se revărsase în toate simţurile lui, peste raţiune, ca şi peste voinţa lui de fier, îndărătnică. Nu putea realiza ce va fi mai departe. Primul gînd, acel al unei posibilităţi neaşteptate l-a cutremurat, l-a invadat, a pus stă-pînire pe el; şi i-a adus totodată un sentiment că se va sfîrşi împreună şi tulburarea ceasurilor lui de pînă acum. Mintea n-a putut merge mai departe. în acest stadiu l-au părăsit puterile. Nici nu putea şi poate nici nu vroia să privească precis înainte. Căci de îndată venea din adînc, din tăcerile lui încordate de ani întregi, din temperamentul lui violent, cu atîta scrîşnire stăpînit, teama de el însuşi, norii unei nebunii care-1 întuneca şi o spaimă de el însuşi, ca şi de toate problemele care l-au canonit pînă atunci. Şi odată ce în abisul său sufletesc, unde nu scoborîse nimeni, unde nici el nu descinsese decît cu ochii închişi, cu mintea înfundată ca într-un perete, se strecura pe o nebănuită crăpătură, raza asta de groază şi de îndoială, iar începea zbuciumul de la capăt, cu aceeaşi ascuţime crudă, cu aceeaşi senzaţie de ceva care duce neapărat la nebunie. Şi de data aceasta în Valeriu, după cîteva momente de linişte hotărîtă, năvăliră căinţele şi mustrările, cu dumneze- 208 ieştile puteri ale credinţei lui sincere şi primitive, şi din nou căzu în panică şi în stăpînire de sine. O clipă, încercă o revenire şi o victorie : — N-ai ce să cauţi la Iaşi. Am să-i scriu eu să-mi răspundă şi am să-l întreb cum de n-a găsit timp să-ţi trimită o carte poştală de atîta vreme ! Valeriu de îndată ce a pronunţat, îăstit şi mînios aceste vorbe, îşi simţi puterile sleite. Vroi singur să le anuleze şi să revie. Nu fiindcă se prinsese în slăbiciune pentru întîia oară şi că această dezbrăcare a forţelor lui de rezistenţă era şi ea un motiv de alarmă, dar pentru că vroia să înfrunte lipsa ei şi viaţa în comun, singuri, cu Aristiţa. Manifestările lui de acum erau zvîrcoliri bruşte şi violente de agonie, cînd puterile se concentrează într-un spasm, după care urmează epuizarea, şi iarăşi vin amintirile şi teribila rezistenţă a vieţii într-o contractare... în Valeriu erau ezitări mai mult ca niciodată. Dar totuşi se preciza puternic regretul de a fi oprit, prin cele cîteva cuvinte, dezlănţuirea evenimentelor care trebuiau să aleagă viaţa lui, într-un fel. Urcă în el o mînie pe el însuşi, pînă la sancţionarea lui cu propria crimă asupra sa. îşi muşcă buzele şi îşi contractă muşchii feţii, sub barba spînatică şi rară. Bărbia, maxilarul de jos îi lunecă înainte, în semn de grea stăpînire de sine şi de aprigă luptă înăuntru, iar dinţii îi scrîşniră scurt ca într-o frecare de două oţele lucii. Era gestul lui obişnuit în ceasuri de grea framîntare. Nădăjduia în sine o revenire a Ilenei, cu noi explicaţii şi, la urma urmei, cu motivarea instinctului şi a dragostei ei de mamă. Ar fi vroit-o de data aceasta mai independentă, cel puţin pentru întîia oară, cînd era vorba de copilul ei. Dar Ileana ştia că nu-1 poate înfrînge niciodată. Nici nu încercase. O viaţă întreagă se resemnase în această renunţare şi ascultare mută de sdavă, care-i dădea chiar o satisfacţie feminităţii ei do- 20? ’ cile şi slabe. Nu îndrăznise niciodată să spuie altfel decît vroia Valeriu. Cu voia sau fără voia lui, prin forţa împrejurărilor, acest om blînd şi poate numai ciudat şi chinuit de îndoieli şi de o problemă a vieţii lui, Valeriu devenise de mult un tiran, încăpăţînat, ursuz, tăcut şi închis. în Ileana erau de mult moarte toate puterile de voinţă, la care renunţase şi voluntar, ca la o sarcină pe care singură niciodată nu o putuse duce. Nu mai era în ea nici intuiţia care sa înţe- leagă momentul greu şi excepţional. Tot timpul, Aristiţa asistase nemişcată, la fel, cu coatele pe masă, cu bărbia în mîini, cu ochii ficşi, ca şi cum nu s-ar fi hotărît atunci de viaţa ei, poate, de moartea ei. Ştia însă bine că nimic nu poate opri, nici pune în mişcare. Aştepta ce se hotăreşte, cu ideea că acum se decide propriul ei destin, prea lung frînt în zig-zag. Scena rămase mută şi încordată, într-o tăcere grea, care-i strîngea ca într-o celulă de oţel pe toţi trei. Cînd se ridică de la masă, Valeriu spuse sumbru, ca şi cum ar fi pronunţat o sentinţă, după o grea chibzuială: — Sau, mai bine-i să pleci, cum ai spus tu, ca să te linişteşti... Şi ieşi grăbit, ca urmărit de ură şi de blesteme. 42 Trebuie să fi fost şapte jumătate seara. Amurgul începuse a întuneca ferestrele infirmeriei cu un gri uniform şi mat. Cerul era şi el gri. Pentru Andrei, ceasul acesta era cel mai greu. El însemna trecerea din afară de el, în interior, în odaia cu pereţii înalţi şi albi începu să nu se mai vadă. Prin colţuri, umbrele începură sa crească, şi pe geam se vedeau crengile copacilor, scuturate febril, şi frunzele rare, care făceau semne disperate. Andrei se văzu împresurat de 210 întuneric, şi numai ochii lui şi-i simţea, albi şi vii. Era încă un sfîrşit de zi. Cele cinci paturi goale, aşezate în rînd, parcă acopereau cu pătura lor albă cinci morţi, care nu mai mişcă şi deasupra cărora s-a aşezat o linişte plană. încă o zi care a trecut... Nu aprinsese nimeni lumina electrică, stridentă, din plafon... Andrei se simţea mai bine aşa, uitat de toţi şi întins singur în întuneric. Era o linişte impresionantă. Nu mai răzbătea pînă la el nici jan vuiet de joacă. Băieţii erau în repetitor. Nici acolo în infirmerie nu se auzea vreun zgomot cît de mic, care să însemne mişcare şi viaţă. Un sfîrşit de zi, care se scufundă astfel, tăcut şi calm, într-o nebuloasă cenuşie şi stranie, era în fiecare seară motiv de zbucium şi de întrebări pentru Andrei. Atunci, la acea trecere dintre două lumi, de la aceea a realităţilor albe din zi, la acea a tuturor amintirilor care ies ca stafiile şi scot visurile în noapte, Andrei iarăşi simţea că nu mai înţelege nimic, că realităţile toate pot dispărea în întuneric şi că altăceva se amestecă şi înlocuieşte această realitate. Andrei se simţea pe dînsul singur, ca singura realitate sigură şi neschimbată prin care trăiau celelalte.. Şi în el, amestecat încă, neprecis şi vag, conştiinţa materiei dimprejur şi conştiinţa de ceva mult mai vast şi mai infinit, care este peste tot, în el, ca şi în orice vietate, ca şi în aer... pretutindeni. Odată cu întunericul şi cu aceste gînduri tulburi, cărora nici mai tîrziu nu le-a găsit luminiş, Andrei simţea coborînd în el, intrînd prin conştiinţa lui şi prin ochi mai cu seamă amintiri din viaţa lui, din zilele din urmă, din instinctele lui. Tot se trezea în simţuri, ca un furnicar deşteptat în zori. Şi iată pe Roro, pe Aglăiţa, pe Nataşa... iată acel vîrtej de simţuri, de visare şi de aprigă pornire a realităţii. Iată dezgust şi oboseală pentru dezamăgirile celei dinţii tresăriri ale trupului lui, care s-a strîns înspăimîntat de durere, dar 211 ■care sapă în interior noi tuneluri pentru o ieşire. Iată recăderea în vis, în acea dulce şi caldă reverie care-i numai a lui, în care nimic nu-1 supără, în care tumultul creşte ca într-o bucată de muzică, pînă la frenezie, pînă la explozie, şi apoi pînă la calm. Şi abia după aceea vin deznădejdile, ca după un Dumnezeu pierdut, ca după singura raţiune de viaţă, care-i scapă şi după care rămîne atîrnat singur deasupra unui abis. Sufletul lui vrea să se întoarcă pocăit la Roro, după o fascinaţie goalăt care l-a înşelat şi l-a pîngărit. Gîndurile lui o adună din cioburi de amintiri şi o refac aşa cum o doreşte el, aşa cum ar vrea-o el. Şi-o închipuie şi pe ea dezamăgită şi singură şi îşi imaginează regăsirea lor pe un alt pian de viaţă, care-i etern şi fără de nici o trădare. O iubeşte atunci profund, cu tot ce-i mai bun în el. Întunericul îi ajută imaginaţia. Colţurile se populează... trece ea, intră... vine, se apleacă deasupra lui, îi şopteşte, îl întreabă... Andrei e cu ochii închişi... se simte bine şi un zîmbet nevinovat îi flutură pe buze. Toate încep să nu mai existe pentru el, căci el însuşi trece printre umbre. Parcă l-ar legăna cineva şi ameţeşte aşa, şi toate se încurcă şi sună în urechi. Apoi toate merg în inexistenţă. Andrei a adormit. Liniştea a rămas mai departe singură, ca şi geamurile cu cadrul lor cenuşiu şi fioros. Tîrziu, din gară, se aude un fluierat lung de tren, care •sfîşie cu ecou depărtat tăcerile ce cad după aceea, iarăşi. 43 Andrei a ieşit din infirmerie. Era pe la unsprezece dimineaţa. Doctorul Modrea s-a înfăţişat cu mîinile în buzu-nările întinse în lături, s-a uitat la Andrei pe deasupra ochelarilor ; i-a dat cuvertura la o parte.... Andrei simţea un sen- 212 timent complex de ruşine, de frică şi de umilinţă. Suferea mai mult de aceste tensiuni sufleteşti, decît fizic. — Băieţaş, poţi să ieşi, dar să vii aici în fiecare zi la unsprezece. Şi să fii ¡cuminte ! Doctorul avea de data aceasta un aer îngrijorat şi sever. Nu dispăruse totuşi de pe figura lui aspectul de bunătate comunicativă care-1 caracteriza. Andrei avu o emoţie fierbinte, aproape filială, pentru doctorul Modrea. Parcă el i-ar fi putut da dezlegarea tuturor tainelor naturii, care-1 zbuciumau şi pentru care nu găsise încă o cale sigură. Andrei nu ştia că omul blînd şi sentimental care era doctorul Modrea, nici pînă la vîrsta lui de şaizeci de ani nu rezolvase această problemă şi că era un bun confrate al lui. Era la spitalul izraelit o internă, cu ochi mari, cu două gropiţe în obraji şi cu sîni plini în halatul alb, care ridicase în sărmanul doctor toate problemele adolescenţei, cu toată nesiguranţa lor dureroasă. La plecare, în uşă, cucoana Raluca îl privi duşmănos. Parcă i-ar fi infectat casa. Andrei adoptă însă o atitudine bărbătească şi demnă, luînd asupra sexului pe care-1 reprezenta drepturi de revanşă ca şi de reproş. Această redresare năştea în Andrei, cu putere de luptă şi aere de frondă, numai în ocazii de acestea, cînd amorul lui propriu era izbit de o atitudine. în sine, cu el însuşi, era slăbit de o viaţă interioară mereu plină de dubiu ; cu alţii însă se trezea în el acea puternică bravadă a tinereţei, cu care ea învinge totdeauna şi dispreţuieşte foarte des. Cînd ieşi în curtea liceului şi auzi de departe vacarmul unei clase în ora de gimnastică, lui Andrei, viaţa sa proprie i se păru ireală şi diafană ; aşa, ca o pasăre, ca o închipuire, pentru menţinerea căreia trebuie să ţii mintea mereu şi strîns concentrată, pentru că altfel se risipeşte şi nu mai poţi stăpîni nimic din elementele ei. 213 f Ar fi vroit să iasă pe poarta de din dos şi să plece în oraş, să caute undeva o singurătate ca aceea de la infirmerie, pe care o regreta ca pe singurul mediu prielnic stării lui sufleteşti. Vagabondajul ar fi fost armonizat cu tot ce era în sufletul lui. Avea oroare să se gîndească la intrarea in clasă şi la întâlnirea cu colegii. Toate obiectele, lecţiile, profesorii, orele fixe, tot ce mai era încă de învăţat, îi apăru şi de data aceasta ca o ficţiune, ca o rătăcire a vieţii, ca o neînţelegere totală a ei, ca ceva falş şi fictiv, fără nici un rost. Nu avea altă siguranţă decît aceea că adevărul vieţii nu poate fi aici. Nu ştia unde-i, dar asta era altceva. Pentru asta trebuia să cugete, să caute, să sufere. El încă nu ştia atunci că asta va face toată viaţa, fără nici un rezultat, — doar cu suferinţi, pe care încă nu le bănuia. Trebuie să reînceapă această inutilitate monotonă. Urmărite în şir, ocupaţiunile acestea cronometrate ale unui elev se puteau duce prin inerţie şi prin puterea obişnuinţei, care anihilează orice iniţiativă şi orice personalitate. Acum, după o întrerupere, în care s-a izbit de ceva necunoscut şi straniu, de cea mai mare taină şi putere a vieţii, era greu de început ceva de la capăt. Ocoli sala de gimnastică, izolată, înaltă şi cu ferestre mari, ca o biserică fără de clopotniţă, din care se auzeau ţipetele clasei a patra. Curtea liceului era goală. O linişte neobişnuită, care parcă aştepta, domnea pe platoul ei pietruit. Culoarele erau şi ele tăcute şi sonore. Paşii lui Andrei ţăcăneau ascuţit, ca un ecou în vuiet lung, pînă-n celălalt capăt. Trecu pe rînd pe la uşile claselor a cincea, a şasea, a şaptea. Dinăuntru se auzea o bodogăneală — monolog : „AB egal DF...“ „Pecenegii au năvălit prin anul...“ Ora de geometrie... ora de istorie... „Voltaire a început să scrie la vîrsta“... ora de franceză. 214 Andrei se văzu deodată izolat şi străin de toate acestea. A fost de ajuns o săptămînă de absenţă, pentru ca să înţeleagă acum că a sărit de pe şinele pe care-1 trăgea, împreună cu ceilalţi, un destin calapodat şi fix, fără de nici o deviaţie care să nu fie o deraiere. Era, nu ştiu cum, evacuat din această ordine a vieţii, scos în afară, pus într-o disponibilitate tragică şi în faţa unei libertăţi de care se temea. S-a dus în repetitor. Şi acolo era pustiu. Şi-a deschis plictisit pupitrul. Curios : şi toate cărţile şi lucrurile lui, şi toate acele nimicuri, care-i erau familiare şi-i creau o atmosferă proprie, i-au apărut străine şi îndepărtate. Nu avea bucuria unei regăsiri, ci tristeţea unui simţ de izolare. Trupa de operetă plecase de mult... Totuşi o legătură curioasă venea din acel trecut efemer, ca o chemare sau ca un semn. Se lăsă iarăşi în reveria, în care amintirea serii de la teatru îi revenea ademenitoare. Soneria care anunţa terminarea ultimei ore de dimineaţă îl trezi brusc, ca un ceas deşteptător. închise pupitrul şi privi pe geam, departe, şesul Bahluiu-lui, peste pietrele albe ca nişte ruine de marmură ale cimitirului israelit, peste dealul Miroslavei... Cînd au năvălit băieţii trîntind uşa în lături,4 în zgomot şi chiote, cu fredonări de fragmente muzicale, îl găsiră aşa pe Andrei, privind pe geam. — Hă, hă, Pompei, uite Darie. — Aaaa ! — Uite-1 cum a slăbit, parcă ar fi avut scarlatină. Cum dracu de ai păţit-o, tocmai tu... Andrei, întîi a fost copleşit, apoi regenerat de vulgaritatea tonică a colegilor lui şi s-a integrat mai uşor decît credea, cotidianului cu program. Nu se isprăvise încă totul. După amiază, Diaconu, profesorul de istorie, intră în clasă ţanţoş şi grav ca întotdeauna. 215 Diaconu este omul cel mai mulţumit de sine însuşi de pe suprafaţa pămîntului. E grăsuţ şi dolofan. Blond şi proaspăt. Are o chelie inexplicabilă, care-i porneşte de pe fruntea curbată şi linsă, ca un pîntecuţ de căţel sătul. Are un fel de vioiciune mecanică în mişcări. Capul e totdeauna sus, cu privirile ceva pe deasupra tuturor oamenilor ; e chiar puţin aplecat pe spate. Diaconu este şi un om prost şi rău. E căsătorit de curînd cu o fetiţă frumuşică şi naivă, cu ochi de viţel de lapte, bulbucaţi şi inexpresivi. Diaconu o şi iubeşte ca un mic tiran ce este, autoritar, şi fără să admită discuţii. E şi gelos. Pentru Diaconu, familia cu tot ce-i legat de ea : tată, mamă şi copil, este stîlpul patriei. Diaconu avînd „Coroana României“ cu rozetă, este şi un mare patriot. Ca profesor de istorie, el ţine regulat discursul patriotic de Zece Mai. Atunci, pe fruntea lui, care pare grasă şi moale dacă ai apăsa-o, ies picături mari de sudoare, care cresc şi se preling geografic pe nas, pe bărbie şi pe gît, intrind în taina gulerului. Suit pe catedră, cu toată demnitatea actualei organizări sociale, Diaconu privi sever peste bănci. îl zări pe Andrei. — Ce cauţi dumneata aici ? — Am ieşit azi din infirmerie, răspunse, sfios dar plictisit, Andrei. — Ticălosule... stricatule... ieşi de la „cursul“ meu. La mine n-ai ce căuta... Trebuieşti dat afară din liceu. Ai să strici toţi elevii. Ieşi ! Andrei era revoltat şi dezgustat. Schiţă din buze un gest de nedumerire şi de dispreţ îndoielnic, se ridică şi ieşi, şovăind, printre bănci. Toată clasa îl privea şi ea consternată şi cu simpatie. Andrei, într-o clipă, avu timpul să-i vadă pe toţi. Erau atîtea capete îndreptate spre el. Niciodată parcă nu văzuse din picioare clasa, în bănci, ca să-şi dea seama cum, pe deasupra 216 şi peste tot, se văd capetele mari, rotunde şi tunse. Şi ochii lor îl urmăreau. Erau atîţia ochi! Andrei nu-şi putu stăpîni un rictus nervos, ca un zîmbet. Diaconu, reprezentantul societăţii fără de prihană, îl urmări cu privirea, întorcînd capul lui ca o burtă umflată, pînă ce Andrei ajunse la uşă : — Netrebnicu... Neruşinatu !... Elevii au simţit că au fost martori la o mare nedreptate. 44 Aristiţa înţelesese totul : şi gîndul ca o străfulgerare care-i venise lui Valeriu şi ei, în aceeaşi secunda, atunci cînd Ileana anunţase că vrea să plece la Iaşi, ca să-l vadă pe Andrei, şi nestfîrşitul fără contenire, şi ezitarea lui Valeriu, încruntată şi ermetică, şi hotărîrea lui gravă şi decisivă. Aristiţa asistase ca împietrită la toată această furtună interioară din Valeriu, cu o aparenţă de nepăsare, dar cu o neclintire pe care numai nebunii o au. De acum soarta ei era pecetluită. Ceea ce văzlise şi spera înaintea ei, mereu, mereu, în fiecare clipă din zi, se apropia grozav şi nedefinit. Aristiţa se surprinse tremurînd ca varga, ca de o febră rece şi ucigătoare. Nu putea apuca nici ţ:nea nimic în mînă. Nici nu se putea gîndi la nimic. Nici chiar fericirea pe care o aşteptase o viaţă nu i se putea preciza şi ar fi vroit să fugă de dînsa. Era ceva prea imens şi prea copleşitor. Parcă era deasupra unui vid, în care trebuia să se arunce. Jos erau flori multe, multe şi se ridica un parfum ademenitor şi plăcut. Dar toate erau prea jos, prea adînc, şi ar fi putut să moară, să se înăbuşe, pînă în fund. Singura bucurie era ca se arunca împreună cu Valeriu şi că vor avea aceeaşi soartă. 217 ! Printr-un joc strîns al sufletelor lor, care s-au împărtăşit aşa de puţin şi care s-au urmărit şi s-au înţeles aşa de mult, Aristiţa ajunsese să-l priceapă pe Valeriu din cel mai mic gest, dintr-o încreţitură a feţii. îi trebuia un indiciu cît de mic pentru a citi totul, iar uneori nici atît : îl simţea întreg cu gîndurile lui, din odaia ei, prin cele două uşi de la antret, care o despărţeau de el. Instinctul ei îşi dezvoltase însuşiri mistice. Se spune că sînt surdomuţi care pot asculta muzica cu degetele, printr-o sensibilitate specială căpătată prin substituire şi rafinare de funcţii. Aşa era cu fiinţa Aristiţei. Erau parcă unde electrice nevăzute, pe care numai ea le recepţiona. Erau efluvii de patimă şi reţineri, pe care numai ea le prindea. Acum înţelesese că hotărîrea lui Valeriu este definitivă. Tot ce va urma după aceea îi era indiferent şi de neconceput. Viaţa ei întreagă şi toate gîndurile se opreau la zilele în care Ileana va lipsi şi în care Valeriu va fi al ei. Atît putea imagina, şi înţelegea că vine ceva, ca o revărsare de bucurie, care acoperă şi desfiinţează tot, care poate duce oriunde, oriunde, cu orice preţ. Parcă ceea ce fusese pînă atunci nu era decît aşteptarea acestui ceas, în care imaginaţia ameţea, îmcordînd viaţa într-o tensiune dureroasă dar plăcută. Aristiţa era agitată şi aiurită de evenimente şi aşteptare. Ceasurile erau lungi, şi Ileana încă nu pleca. Avea nevoie să umble, să se agite, să facă ceva. Prin grădina din dosul casei, iarba acum ruginită se amesteca la un loc cu frunzele căzute, toate umede de ceaţă şi de ploi. Aristiţa umbla pe acolo, cu picioarele ude, cu capul gol, căutînd parcă ceva pierdut prin iarba grea şi grasă, ca nişte alge. Intra apoi agitată şi tremurînd în odaia ei. Trebuia să o pregătească. Aristiţa era ca orice fată în preajma nunţii. Mai mult poate : şi în faţa nunţii ca şi în faţa morţii. Trebuia să 218 se pregătească de amîndouă deodată. Aceasta era senzaţia care o urmărea, caTe o înăbuşea, care-i strica bucuria, care-i supăra gîndurile. Era ceva mic şi negru, ca un punot interior, undeva în creier, care o irita, de care nu putea să scape, pe care-1 alunga în zadar. O obsesie ciudată. Poate un presentiment. Oricum, odaia ei trebuia să fie curată. Cu toată ploaia măruntă de afară, Aristiţa scoase în cerdac lucrurile, le scutură, Ie aşeză Ia loc cu drag. îşi pregătea casa ei de mireasă ! Asta a făcut cu de-amănuntul, răscolind, trecînd toate prin roîinile ei, cu o minuţiozitate care, pentru orice observator, trăda o nervozitate extremă. Grijind şi scuturînd. Aristiţa vibra ca un sensibil instrument muzical, ca o coardă fină, care-i prea întinsă. S-a îmbrăcat şi ea altfel, cu acea apli-caţiune, care era un talent la ea şi care-i da o distincţie deosebită. Şi pe urmă ?... Pe urmă ceasurile s-au lungit, într-o nerăbdare trepidantă şi care nu se mai sfîrşea. Pe urmă a stat ore întregi, în fundul patului, privind cerul cenuşiu de afară şi ascultînd picăturile de ploaie care băteau în uluci. Ochii Aristiţei aveau atunci ceva teribil de dureros şi, pentru întîia oară, ceva bun în expresia lor. Cine ştie ce vedeau ei, dincolo de tot ce visa Aristiţa ! Pe urmă, un plîns nervos îi cutremura trupul şi o deznădejde fără margini îi nimicea tot ce gîndise. Atunci cădea pe pat cu capul în perne, pînă ce c istovire caldă şi ameţitoare o cuprindea ca o binefacere inconştientă. Urechile ei erau atente la cel mai mic zgomot venit de alături, la cea mai mică mişcare pe care o bănuia cu o acuitate mistică, de parcă pereţii dintre ea şi Valeriu ar fi vibrat la orice gest şi chiar la orice gînd. în aeelaişi timp Ileana, îngrijorată pentru că tot nu primise nici o scrisoare de la Andrei, care-i scria numai ei, lucra la bucătărie. Făcea cozonaci, chifle cu dulceaţă, care-i plăceau lui Andrei. Niciodată nu şi-a dat atîta osteneală, 219 pentru ca toate să reuşească bine. A pus mai mult zahăr, pentru că lui Andrei îi plac dulciurile. Cînd se deschidea uşa de la bucătărie, năvălea afară un miros cald şi plăcut de vanilie şi de rom. Ileana renunţase de la început la orice, numai la dragostea ei unică pentru Andrei nu putea renunţa. Iubirea ei de mamă era ca o boală. Era terorizată de existenţa lui Andrei, de despărţirea de el, de toată viaţa pe care el o ducea printre străini, departe de îngrijirile şi sfaturile ei. în această dragoste se concentrase totul. Viaţa ei nu avea nici o altă dorinţă şi nici vreun alt scop. Andrei !... Trebuie să-i facă şi un strudel cu nuci ! Ileana era cufundată în aceste pregătiri ca un savant într-o experienţă de laborator, de care ar depinde toată truda vieţii lui. Era concentrată în sine ; cu fruntea puţin încruntată şi încreţită de această concentrare, cu mersul repede, cu gesturile distrate şi maşinale, dar precise. Acum împrăştia jăratecul din foc, acum cerca rola, acum întindea o foaie de aluat... Şi Ileana era grăbită, ca pentru o fugă din faţa unei primejdii. Nu putu să plece insă decît duminică dimineaţa. 45 — Darie la vorbitor... La vorbitor el ?... Cine ar putea să fie ? Figura lui Andrei era obosită şi palidă. Era îmbrăcat neglijent. Părul netuns ii atîrna peste urechi, neregulat. Se îndreptă spre vorbitor prin culoarul lucios şi lung, cu paşi blegi şi nehotărîţi. în holul de la intrare, cîţiva elevi din cursul inferior ieşeau în oraş, în grup, cu mantăile lungi şi strînse pe talie şi cu gîturile ţapene. 220 Darie intră în vorbitor. Ileana sta pe colţul unui scaun, timidă şi emoţionată. Cînd o văzu, Andrei avu brusc nevoia de a se arunca în genunchi înaintea ei, să-i sărute mîinile şi să-i cuprindă picioarele. în izolarea în care se zbatea, hărţuit de un destin nedrept, mama lui, a cărei dragoste era altădată subiect de superioară ironie, îi apăru acum ca un trimis al soartei în ceasul cel mai greu. îi veniră fără voie lacrimi în ochi şi o sărută, aruncîndu-se cu faţa pe pieptul ei. — Andrei!... — Mamă !... S-au aşezat alături. La început, stingheriţi de tot. Parcă îmbrăţişarea lor strînsă epuizase tot ce se putea spune şi simţi. Se uitau unul la altul, alternînd cîte un surîs nervos, în examinarea reciprocă ce se făcea, ca şi cum abia azi urmau să se cunoască. Pe urmă vorbele s-au dezlegat : „Cînd ai venit, mamă ?...“ „Uite chiar acum vin de la gară... tata e bine, aşa cum îl ştii... Tu de ce eşti aşa de slăbit şi de ce nu mi-ai scris nimic de atîta timp... ţi-am adus ceva ; uite, colo lîngă uşă...“ „Ştii, mamă, şi eu sînt trecut aici pe tabloul de onoare, uite, în tabloul cel de sus...“ Fiecare făcea celuilalt cea mai mare plăcere pe care i-o putea oferi. Cutia de zahăr cubic de Ripiceni, în care erau aşezate frumos dulciurile, a fost dusă şi încuiată în dulapurile de la sufragerie, împreună cu legătura de cozonac... Şi pe urmă, au ieşit amîndoi în oraş. Pentru Andrei vizita aceasta putea să fie o regenerare, şi nu a fost decît o tristeţe în plus. Nu ştia de ce, dar dragostea mamei lui îl depărta mai mult de toţi ceilalţi şi de toată viaţa pe care o ducea. 221 Acum, pe stradă, se simţea solidar cu dînsa, protector al ei şi totuşi ocrotit şi el la rândul lui. O ţinea de sub braţ cu o atenţie emoţionantă. Erau ca o singură fiinţă. Ileana vroia să cumpere nişte pînze de rochii. Pe strada Ştefan cel Mare era închis. S-au întors spre Costache Negri, pîndind uşile de la prăvăliile mici. Au găsit un negustor în uşă. I-au făcut semn că vor să intre. Negustorul le-a deschis uşa, apoi a încuiat-o după ei şi a tras oblonul de fier pînă la jumătate. în prăvălie era obscur şi rece. Ileana a fost invitată pe un scaun în faţa tejghelii şi a început să caute pîn-zeturile prezentate şi desfăcute, care miroseau a crohmală, — a început să le frece la colţuri, să le rupă în dungă, să le scoată cîte un fir, să le examineze la lumină. O operaţie lungă, migăloasă şi care se termina cu o multiplă nehotărîre. — Da... nu iese la spălat ? — Vai de mine, cuconiţă, cum să vorbeşti mata una ca asta. Se poate ?! Marfa noastră este garantată... Şi negustorul scoase din sulul de marfă, ca dintre foile unei cărţi, un cartonaş, pe care-1 prinse între degete şi din care descifră fabrica, numere, preţ... Andrei se uita pe sus la rafturile pline cu cupoanele aşezate de-a curmezişul, şi apoi la mama lui, aplecată peste pînzeturi colorate, atentă şi cercetătoare. Alături de ea, el, cel de altă dată puţin cinic şi grozav, se simţea acum mai bine, mai în siguranţă. Nimic nu poate consola mai mult în-tr-un moment de depresiune şi de demoralizare decît conştiinţa că nu eşti singur şi că este cineva care te iubeşte necondiţionat. Abia acum îşi dădu seama că mama lui a îmbătrînit, că are fire multe de păr alb, că pielea de pe faţă are zbîrcituri timpurii, că şi muşchii feţii s-au lăsat. Andrei avu viziunea vieţii ei triste şi pierdute, care nu se va mai putea reînnoi în condiţiuni mai fericite niciodată. Se simţi inundat de o mare 222 emoţie, de o tandreţă fără seamă, şi se uită la dînsa cu înduioşare. Ileana era pierdută în cercetarea culorilor, a desenelor şi a calităţii pînzelor ce i se pusese pe tejghea. — Aş vrea să-i aleg şi Aristiţei ceva, care să-i placă, se adresă lui Andrei, ca şi cum ar fi vroit să-i ceară şi lui o părere. După ce, în sfîrşit, după multe ezitări şi reveniri, marfa a fost aleasă, a început tîrguiala asupra preţului, Andrei era jenat. Ilenei i se părea un preţ extraordinar ; negustorul vroia să scoată facturile din saltarul unei mici catedre de scîndură de lingă uşă ; Ileana nu voia să ştie nimic de factură... şi cu mare greu s-a ajuns la un acord, Ileana fiind şi după aceea convinsă că negustorul a păcălit-o, că ea a fost slabă şi că, dacă se făcea că pleacă, el ar mai fi lăsat din preţ. Strada era pustie, cu toate că zările se luminaseră puţin, după zile multe de ploaie. Cîte un om trecea rar, oprindu-se la o uşă izolată. Au ieşit în Ştefan cel Mare. Andrei ducea sub braţ pachetul mare cu cumpărături, legat cu sfoa,ră într-o hîrtie groasă şi gri. Aici era lume multă pe trotuar. Unii stăteau de vorbă în grupe adunate în cerc, alţii mprgeau alene cu mâinile la spate. Din cînd în cînd trăsuri de piaţă şi docare particulare treceau spre palatul administrativ. Ileana avea un aer zăpăcit de această mişcare neobişnuită pentru ea. Parcă se ferea şi ocolea împrejur pe fiecare pieton care venea asupra ei, şi era foarte atentă la mers. Avea un pas apăsat şl mărunt, ca şi cum ar fi dus în spate o greutate foarte mare care o apăsa. Andrei mergea lingă ea, numai din cînd în cînd despărţit de cîte un trecător, care, la ezitările Ilenei o apuca printre ei. Ileana vroi să traverseze strada, ca să meargă la portarul de la Mitropolie, pe care-1 cunoştea, şi să lase la el pachetul cu cumpărături. Amîndoi o porniră oblic spre poarta Mi- 223 tropoliei : Ileana cu capul în pămînt, cum era mersul ei, şi Andrei uitîndu-se la dînsa. într-o secundă se auzi un trap de cal grăbit pe asfalt ; Andrei o apucă pe Ileana de braţ şi o trase repede înapoi ; pachetul se rostogoli pe jos ; se auzi un ţipăt ascuţit: „Ai !“ Un docar înalt, cu două roate de cauciuc şi cu un armăsar negru în spume, scăpâră iute drept prin faţa lor, şi un ofiţer de sus, strigă lui Andrei, răstit, aplecîndu-se puţin pe aripa docarului : — Dobitocule, ce, eşti chior !... Totul s-a petrecut într-o secundă... Andrei se uită zăpăcit după docar. Pe sub el se vedeau împletind picioarele agere ale calului, iar pe deasupra fluturînd o eşarfă şi un păr blond în bucle rebele : Roro... Roro, care mîna armăsarul locotenentului Arhip... Da. I-a văzut şi ochii în clipa aceea, i-a recunoscut şi ţipetul acela : „Ai !“ exact ca atunci cînd îi vărsase vinul roşu pe rochie... Se uitase la el, încruntată, cu ochii ieşiţi, cu figura speriată. Oare îl recunoscuse ?... Tocmai în zilele în care se refugiase din nou în vis, în lirism, în nădejdi, în frumuseţi sentimentale, cînd îşi făcuse din Roro un ideal, ca o singură justificare şi explicaţie a vieţii, trebui să se întîmple întîlnirea asta. Ileana era zăpăcită şi porni după pachetul care se rostogolise pînă la bordura trotuarului. Andrei înţelese că singura mîngîiere pămînteană pentru el este numai mama lui ; că pentru el acesta-i este destinul în contra căruia nu poate face nimic. Seara, cînd Ileana a plecat, Andrei a plîms. O singurătate fără de rost se lăsă în jurul lui. Nu putu să se întoarcă direct la liceu, deşi era tîrziu. Nu avea putere sa se ducă nici în altă parte. Orice prezenţă apropiată îl jignea, de parcă acest contact, orioît de relativ, l-ar fi rănit. 224 începu să vagabondeze pe străzi, fără gînduri fixe, numai cu un sentiment greu de spaimă şi de ceva neaşteptat. Se uită la vitrine fără ca să vadă ceva, trecu pe lingă oameni fără să se uite la ei. Uneori se întorcea cu privirile spre nord, într-acolo unde plecase trenul cu mama lui. Lumini electrice se înşirau în linii drepte, apoi altele sclipeau şi se ascundeau şi iarăşi apăreau, iar mai departe, un întuneric fără de fund, în care nu se putea vedea nimic. Şi cu toate acestea, prin acel întuneric, în seara aceea, în noaptea ceea chiar, erau întîmplări grozave, care l-au cutremurat şi l-au nimicit. îşi aduse aminte că nu trebuie să umble mult. Era pe strada I. C. Brătianu. Intră într-o cofetărie, lîngă piaţă. Se aşeză la o măsuţă de tablă şi comandă o baclava. Era o cofetărie grecească : „La Epifaniades“. La o masă alături era un soldat şi o servitoare, îmbrăcată de duminică. îşi vorbeau în taină ; izbucneau într-un rîs zgomotos. Se uitau unul la altul, mobil şi insistent, parcă ar fi fost vorba ca unul să-şi potrivească privirile exact în ochii celuilalt. Privirile lor erau sticloase şi pupilele sclipeau ca un metal falş. Aveau aerul totuşi că se tem unul de Celălalt. Soldatul punea uneori mina pe cămaşa ei, deasupra sinilor, şi atunci ea-1 plesnea peste mînă şi se da îndărăt pe scaun, pleeîndu-se pe spate. Soldatul atunci o apuca de pulpa piciorului cu palma întreagă şi o strîngea. Cei dimprejur nu-i supărau prea mult. Ca şi cum nu ar fi existat. Andrei se hotărî cu greu să urce strada Carol spre liceu. Parcă nimic nu mai avea nici un rost. Se adunară prea multe. Şi aspectele vieţii erau prea multiple şi prea contradictorii pentru ca să le poată cuprinde, să le poaită împăca sau măcar înţelege pe fiecare în parte. Şi aceeaşi întrebare, izvorîtă din sensibilitatea lui aproape feminină, îi 225 reveni iarăşi ca o obsesie, de data aceasta însă mai dureroasă : „unde-i adevărul; şi care-i viaţa ?!“ îl urmărea vulgaritatea aspră şi grabnică a soldatului. Dar poate aceea-i viaţa... Cine ar putea spune ?... 46 între cele două repetitoare de seară, Andrei a fost chemat la cancelarie. Cancelaria era în faţa liceului, lingă intrarea principală. Andrei scoborî unde erau clasele şi trecu, aproape absent şi ameţit de toate preocupările zilei, pe culoarul lung cu asfaltul lustruit din faţa claselor. Uşile erau încuiate. Dincolo de ele se odihnea o linişte obosită de ţipetele şi rumoarea băieţilor. Pe Andrei şl atunci îl chinuia să ştie dacă Roro l-a văzut îşi l-a recunoscut sau nu. Se simţea umilit din toate părţile. întîmplarea din ziua aceea era însă prea neaşteptată şi-i stă ca un ghimpe în inimă. îl urmăreşte. Nu poate să o uite, să se sustragă puterii ei. Orice ar face, pe neaşteptate, gîndul se duce de sub controlul lui, se furişează şi aleargă la scena din stradă, ca să o refacă amănunţit. Pînă ce să bage de seamă Andrei că iarăşi e posedat de acea nenorocită întîlnire, o rană rece se adînceşte mereu. Şi acum, pe sală, păşeşte liniştit, distrat în sine, dar urmărit de viziunile din strada Ştefan cel Mare. A bătut la uşa directorului şi a intrat timid. Directorul, un om înalt, sever, dar drept, cu mustaţa mare, căzută peste gură, scria la birou. Umerii lui laţi şi mari erau ieşiţi mai sus decît capul aplecat deasupra biroului. A urmat un timp lung de linişte, în care Andrei, nemişcat, se uita la director şi în care directorul scria. Era o 226 tăcere teribilă. Se auzea în cancelarie numai scîrţîitul peniţei pe hîrtie, ca un fel de fluier ascuţit. Pe pereţi erau tablouri mari, cu fotografii de absolvenţi, rotunde, aşezate simetric pe un carton comemorativ. Cu asemenea tablouri era tapiţată toată cancelaria. Lui Andrei tot decorul îi era cunoscut. Dar prea era acută tăcerea. După un timp, directorul lăsă tocul, îşi trecu mîna pe frunte, îşi aşeză musteţile şi se uită lung la Andrei. Curios ! Directorul avea un aer de blîndeţe, şi de compasiune. — Darie, îmi pare foarte rău, dar trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă că în consiliul profesoral de astăzi s-a pus chestiunea situaţiunei dumitale în liceu. Profesorul Diaconu a susţinut că nu mai poţi rămîne între ceilalţi elevi, pe care-i poţi îmbolnăvi şi fizic şi moral, şi că eşti o perpetuă primejdie. Dumneata ştii că domnul profesor Diaconu este şi senator şi că are o mare influenţă asupra tuturor colegilor din consiliu. Fără îndoială că atitudinea lui este exagerată. Eu personal te-am susţinut, pentru că eşti un băiat bun. Nu s-a ajuns însă la nici un rezultat. Discuţiunea a fost amînată pe. joi. . Ţi-am spus toate acestea, pentru că, e bine poate să vorbeşti şi să-l rogi pe Diaconu. Poate va ceda. Altfel va fi greu... Directorul, vorbind, se uita cînd la Andrei, cînd lăsa ochii în jos, uitîndu-se la mîinile care se jucau cu vîrful cravatei, deasupra pîntecelui. Avea aerul jenat al omului care vrea să se scuze. Directorul o fi avut o conştiinţă mai dreaptă. Lui Andrei îi ardeau obrajii şi-i tremurau picioarele. Nu ştia ce să aleagă în el : sentimentul de revoltă sau stînje-nirea pe care o simţea la aluziile directorului. Brusc, ca şi cum un piston ar fi pompat deodată puternic în el, prin ochi îi ţîşniră lacrimi... 227 — Asta am vroit să-ţi spun... adăugă directorul... — Bine, domnule director, răspunse Andrei. între timp directorul se apropiase de el. îl cuprinse de bărbie, se uită fix în ochii lui, şi apoi, cînd acesta se întoarse spre uşă ca să iasă, îi puse mîna pe umăr, în semn de protecţie sau de deznădejde şi de milă. 47 în aceeaşi seară la Mîndreşti, părintele Valeriu intră pe poartă în ceasul cîmd întunericul se lăsase, şi casa albă dată cu var îşi desfăcea conturul lunatic pe fond negru. în duminica aceea părintele Valeriu n-a slujit. Aceasta nu se întîmplase niciodată. Plecase de dimineaţa singur, pe jos. Se întorcea acum, obosit, cu ochii aiuriţi, tulburat şi straniu. Aristiţa 9tătea întinsă pe pat. Cînd auzi cleampa de la uşa din faţă, sări drept în picioare şi întredeschise uşa. Valeriu trecu hotărît în odaia lui. în aer, în întuneric, în tot ce înconjura, era o încordare care se simţea apăsător şi greu. Aristiţa asculta cu urechea lipită de uşă. Inima ei bătea repede şi tare. Bătaia trecu prin ureche în uşă şi răsuna înăbuşit ca şi cum ar fi bătut încet, cu pumnul, cineva de dincolo, din antret. îşi strîngea cu mîna tremurîndă halatul pe piept. îl aşteptase toată ziua. Avea febră. îi băteau şi tîmplele şi toată carnea de pe ea, toţi muşchii, toate vinele zvîcneau prea tare. îi tremurau picioarele. în trupul ei treceau valuri de vid, cu goluri de aer. Un leşin lent alterna cu o energie crescută şi aprigă. Alături, în odaia lui Valeriu nu se auzea nimic. Deodată parcă a căzut ceva tare jos. Şi iar tăcere. 228 Aristiţa crezu că s--a întîmplat o nenorocire. Înnebunită trînti uşa în lături şi intră cu priviri disperate în camera lui Valeriu. El era în genunchi, cu capul pe marginea patului, în mîini. Aristiţa întinse braţele. Halatul se desfăcuse şi sînii ei tari se ghiceau vii sub cămaşă. Valeriu sări în picioare. O privi întunecat, o clipă. Apoi o apucă în braţele lui tari şi aspre. O strînse de umeri. O privi. Şi îşi înfundă capul între sîni. Se lăsă cu trupul lui înălţat în vîrful picioarelor deasupra ei, dominînd, negru şi masiv, pînă ce ea se frînse sub greutatea lui, pe pat. Halatul se desfăcu în lături. în Valeriu se înălţau talazuri repezi care zvîcneau fierbinte. Era tot încordat şi strîns ca un pumn de fier. Gîndul îi era fix şi crispat, dureros. în odaie era întuneric. Pielea moale de pe pulpele Aristiţei i-a fript degetele. Se aruncă într-o prăpastie caldă şi dulce... Deodată văzu de aproape, ochii măriţi ai Aristiţei, drept în faţa ochilor lui. Niciodată n-a văzut doi ochi aşa de aproape. Erau stranii şi siniştri. Erau ieşiţi din orbite. Pupilele erau dilatate cu exagerare. Parcă şi vinişoarele pe retină erau congestionate. Fruntea era şi ea strînsă într-o tensiune indescriptibilă. Mîinile ei îi căutau umerii lui tari. Parcă-i lunecau pe ei. Sau poate era o dezmierdare. Apoi degetele ei se crispară şi se înfip-seră în umeri, în spate. Ce zbucium ! Cugetul rămase pierdut, prins de talazuri, bătut de pereţi, dat la fund, ameţit de lovituri. Talazul a crescut... a crescut... a crescut... apoi s-a retras liniştit spre adîncuri mistice fără fund. E pace şi deznădejde. A trecut ceva mare şi puternic prin faţa lor, prin ei, şl s-a pierdut. A fugit. Valeriu se simţi deodată singur, amăgit şi părăsit. 229 A pierdut tot. Pentru ce ?... Himerele s-au scoborît în întuneric cu mîinile la ochi. Totul a fost himeră şi vis!... 11 cuprinse o deznădejde fără seamă. Ce-a făcut ?! In capul lui înfierbîntat încă şi golit sunau clopote de alarmă... Mîinile lui căutară involuntar într-o crispare, pieptul Aristiţei. Era moale. Lunecară spre gît. Sub degetele lui se zbatea colcăind, în vinele gîtului, sînge şi viaţă. Ce am făcut !... în conştiinţa lui Valeriu crescu spaimă şi furie. Degetele lui simţeau vinele curgînd dedesubt. Ochii îi crescură. Gîndul îl străfulgera repede, fără putinţă de împotrivire. Nici nu ştiu ce face. Era un ordin din el sau mai de departe. Strînse degetele strîns. împreună amîndouă mîinile. Dedesubt zvîcnea puternic. Trupul Aristiţei se zbătu desperat, încovoiat în spasm de agonie. Valeriu strînse cu îndărătnicie. Gîtul ceda tot mai mult ca ceva dezumflat. Apoi, trupul Aristiţei mai mişcă o dată încet ca într-un vis şi parcă adormi. Valeriu mai ţinu gîtul strîns cu amîndouă mîinile. Se temea, ca de o fiară, să n-o lase cu viaţă. Cînd le descleşta, tremurau. Trase halatul peste trupul gol care lumina în odaie. îşi trecu mîinile prin păr şi se uită în lături, nedumerit şi fricos. Se uită la mîini. li tremurau. Deschise fereastra. Apoi, ca deşteptat dintr-un somn lung, sări cu spaimă pe geam şi începu să alerge prin curte, strigînd în gura mare : 230 — Am ucis diavolul... Am ucis diavolul... Diavolul !... în sat era linişte. Cîţiva cîini lătrau departe. Nimeni nu auzea nimic... Cucuveaua din podul grajdului zbură speriată, cu ţipăt sinistru, spre hogeagul casei, pe care se aşeză ca o urnă de cenuşă. — Sfîrşit — (Aici se isprăveşte prima parte din viaţa acestor oameni.) Olăneşti ÎNĂLŢAREA LA CER 1 9 3 7 PARTEA î NT 11 DOSAR 1337/191... 1 Intre zidurile vechi ale cetăţii de odinioară, Galata, este instalat penitenciarul preventiv. în curte, dincolo de meterezele zidurilor înconjurătoare şi alipite de ele, sînt camerele închisorii. în dreapta intrării, o clădire mai curată cu etaj : locuinţa directorului. în mijloc biserica. în curte e linişte. Din cînd în cînd, cîte un deţinut în haină vărgată, urmat de un soldat cu arma în cumpănire, traversează pămîntul bătătorit dintre case. Perechea aceasta nedespărţită se întîlneşte mereu, ca un simbol al întregii vieţi. Valeriu, numărul 324, are o cameră în colţul de nord al arestului, la capătul unui culoar care miroase acru a mîncare vărsată pe piatră, ca o sală de spital murdar. Valeriu locuieşte împreună cu un băiat de 25 de ani, cu Costică Mititelu, fost casier la banca „Cumpătarea". Deţinuţii îşi cunosc reciproc întîmplarea care i-a adus acolo, şi aşa cum cred ei şi acum că ar fi trebuit să fie, şi aşa cum a fost cu adevărat. Tainele sînt puţine. O ciudată nevoie de mărturisire a dezlegat, seara, limbile, şi ceea ce n-a putut afla niciodată nici cel mai vajnic judecător de instrucţie se ştie acolo precis cu toate amănuntele. Fiecare deţinut este la rîndul lui povestitor şi duhovnic. De obicei, destăinuirile se fac între patru ochi, şi atunci între perechea aceea de oameni se leagă o prietenie strînsă, ca o frăţie de sînge. 235 Valeriu n-a vorbit nimănui, nimic... Nici sie însuşi nu a putut să-şi facă vreo mărturie. Nu înţelege de loc de ce-i aici. El n-a săvîrşit decît porunca Domnului. Altfel nu putea să facă. Altfel ar fi fost un păcătos. Asta nu poate să înţeleagă nimeni. Nici el însuşi nu poate pricepe, dacă se gîndeşte şi caută să dezlege cu raţiunea ceea ce s-a întîm-plat. Ce-a fost nu este totuşi atît de limpede. Nimic nu putea sfîrşi lupta de fiecare clipă, decît ceea ce a trebuit să facă. A adus credinţei sale neîntinate, cea mai cumplită jertfă : tot ce-1 lega fiziceşte de viaţă. E un păcat ? Unde-i greşeala ? A spiritualizat totul, în clipa în care se simţise tirît deasupra unui abis, din care altfel nu ar mai fi fost cu putinţă o revenire. E o greşeală să te ridici deasupra ta însuţi ? E păcat să te simţi dus în prăpastie şi să scapi sacrificîndu-te ?... Valeriu păstrează, închisă, taina faptei lui. Justificarea nu şi-o caută şi nu şi-o dă singur şi conştient. Ea stă în construcţia lui spirituală, şi se impune ca o realitate independentă. Nici nu caută să o întărească sau să o complice. Nici măcar nu o meditează, dar o simte prezentă ca un mare adevăr, care îl susţine.. Nu are nici mustrări, nici părere de rău. Primeşte destinul cu ideea unei superiorităţi neînţelese. Are convingerea că a răscumpărat două suflete printr-o crimă care i-a înălţat pe amîndoi, şi pe Aristiţa şi pe el. Aici, pe pămînt nu are de dat nici o socoteală, nimănui. Judecata lui nu poate fi decît în alte regiuni. A fost luat de viaţă, a fost amăgit, a fost atras în cursă. A cunoscut iluzia şi ohsesiunile ei şi-n faţa golului şi zădăr- niciei s-a reluat în mîini şi a ucis. A rămas omul fără iluzii şi fără nici o legătură în viaţă. E propriul lui strigoi : propriul lui supravieţuitor. Valeriu, în închisoare, s-a strîns şi mai mult în el. A început să fie un asistent la propria lui viaţă. Trebuia numai» în orice chip şi oriunde, să-şi îndeplinească misiunea, să pre- 236 dice marea renunţare la viaţă şi la înşelătoarele ei plăceri, să realizeze în alţii ceea ce el însuşi n-a putut întrupa. în ziua în care a fost adus, ploua. Pe cărarea construită din cărămizi puse una lingă alta, mergea înainte intendentul, apoi Valeriu şi, în urmă, caporalul de gardă. Din streşina de şindrilă veche curgeau şiroaie. Era un miros de pămînt ud şi de iarbă, ca pe cîmp. Cînd păşi în uşă, Valeriu avu chipul iluminat de parcă o clipă norii s-ar fi dat la o parte şi ar fi apărut soarele. Două paturi de scînduri, o măsuţă, o bancă fără răzămatoare. Duşumelele erau murdare de noroi. înăuntru era o răceală străveche şi miros de mucegai şi de ceva acru. Ce neaşteptate şi nenumărate sînt împrejurările vieţii ? !... Mititelu era pe marginea patului şi se uita atent la o gheată, ca la o pasăre moartă pe care ar fi ţinut-o în mînă. — Patul din fund. Părintele Valeriu gîndi: „De acum începe alt «timp».“ Fără dorinţi şi fără speranţe, timpul este altfel. E mai lent şi mai lipsit de importanţă. Cel ce nu mai vrea să ajungă nicăieri, merge încet şi calm !. Mititelu îl privi timid şi naiv. Trecea prin penitenciar cum a trecut şi prin dragoste, ca printr-un vis naiv. Avea o tinereţe îmbătătoare. Era un alergător după himere — un iluzionist născut. Purta şi în odaia sinistră, un zîmbet de înger nevinovat, care a căzut acolo fiindcă a fost rănit în-tr-o aripă. Ţinuta de stafie rigidă şi tăcută a lui Valeriu i-a stins surîsul. Avea ceva de pastor sever şi neînţeles. Acesta trebuia să-i fie confesorul ? îl îngheţă figura aspră, parcă sculptată în lemn, a lui Valeriu. Ar fi vroit un tovarăş de iluzii, sau dacă nu se putea, singurătatea ultimelor zile în care se refugia în puţinele momente de repaos. 237 Lui Valeriu, această viaţă în doi, care începea atunci, i se păru ciudată. în sine, se simţea singur ca o statuie. Orice tovărăşie i se părea cu neputinţă. Va trebui sa vorbească ?... Ar fi putut cel mult să scrie... A scrie este a vorbi singur, — şi asta ar fi putut să facă. Ieşi îndată în uşă şi privi afară. Ploaia cădea dîrză şi oblică. întinse mîna să prindă în palmă şiroaiele care curgeau din streşină. Apa era rece şi el se simţi, deodată, înviorat. E bine că plouă şi la închisoare, şi-n curtea închisorii : aduce aminte de viaţa din afară, de cîmp... Vra să zică, nu sînt rupte toate punţile. Dar asta-i era acum indiferent. Aerul rece şi ploaia parcă-i spălau privirile şi ochii întunecaţi. în pragul altei uşi, în partea opusă, alt deţinut privea în gol ploaia care cădea. Parcă ar fi fost toţi nişte oameni liberi, care s-au adăpostit pînă s-o însenina. în turlele bisericii, pe grinzile cenuşii de care atîrnă clopotele, se ciuguleau porumbei vineţi şi albi. Sînt închisori şi pentru porumbei ? !... Huruitul lor bulbucat s-auzea surd prin ploaie. Funia de la clopote se clătina uşor de vînt. Cine ştie ce spirit vroia să sune, şi nu izbutea ! Valeriu se familiariza cu decorul. Zidurile înconjurătoare erau murdare şi jupuite. Mersul santinelei, sus, pe puntea de scînduri, suspendată la înălţimea zidurilor, se auzea înăbuşit ca o bătaie surdă în cap. Valeriu simţi un sentiment de singurătate şi de nedreptate, ca un fior rece care-i trecu prin spate, şi se scutură, înfrigurat. Pentru ce toate acestea ? !... Viaţa se plăteşte scump. I se păru că omul este creat ca să nu existe, sau să-şi simtă propria lui existenţă cît mai puţin ! Numai aşa se poate trece, fără tulburări, dintr-un întuneric spre celălalt. Ploaia cădea într-una. Zidurile limitau, pătrat, jos şi cenuşiu, orizontul. O cioară trecu diagonal pe deasupra, în- 238 tr-o clipă lungă şi leneşă. Aripile-i făşîiră in zborul lent, ca o rochie purtată, aerian. într-un uluc spart şi stingher, la capătul clădirii, ploaia bătea sec şi dezalterat. Un clopot, semnal de adunare, alungă toată tihna aceasta tragică. 2 Nu numai oamenii din comuna Mîndreşti dar şi oameni din locuri îndepărtate, de unde veneau să le citească pentru lecuire, au făcut cereri la mitropolie să-l ierte şi să-l lase mai departe la locul lui de păstor pe părintele Valeriu. Ţăranii nu credeau în vinovăţia lui Valeriu. Nu fiindcă tăgăduiau fapta, care se întîmplase fără îndoială, dar fiindcă, fără nici o explicaţie, ei nu-1 găseau vinovat. Ţăranii păstrau pentru Valeriu o mistică credinţă, care-1 scotea din literele legii şi chiar deasupra celor pămînteşti. Nu-i supăra ceea ce făcuse părintele Valeriu Darie ; primiseră la început vestea cu bănuială şi cu multă mirare. Dar, după ce au ştiut că totu-i adevărat, au apăsat toată vina asupra Aristiţei. Au blestemat muierea şi l-au absolvit pe Valeriu. Nici nu l-au plîns. Au găsit că aşa trebuia să fie şi aşa urma să facă. Ei erau mai aproape de legile oele nescrise ale firii, în care asasinatul nebun din noaptea de la Mîndreşti nu era nici un păcat. Ia ! o pacoste ! Pentru atîta lucru, pentru această nedreptate pe care ei n-o înţelegeau, ţăranii nu voiau să renunţe la părintele Valeriu. Nu era în această hotărîre a lor, nici milă, nici judecată. Era numai punerea lucrurilor din lume în albia lor firească şi supunerea la ele. Era un punct de vedere învăţat din întîmplările vieţii, pe care ţăranii îl purtau în ei prin 239 instinct, şi pe care ceilalţi oameni stricaţi de legi omeneşti şi aşezări vremelnice, nu-1 puteau înţelege. Duminică dimineaţă, ţăranii din Mîndreşti s-au adunat toţi sub cele două sălcii bătrîne cu coaja albă, din faţa primăriei. Nu se sfătuiseră mai dinainte. A fost numai o în-tîmplare, dar foarte puţini oameni din sat au lipsit. Biserica era închisă. Sfîntul potir era acoperit cu năframa aceea, în cruce, tivită cu argint. Spiritele, în cripte, se minunau. Gura sfîntă, care se împărtăşea cu fiecare slujbă, sta acum pecetluită de nedumerire şi spaimă de sine. îngerii zburau şi se aşezau nesperiaţi pi lanţurile cădelniţelor atîrnate în faţa icoanei Maicii Domnului înaintată, singură, în dreapta altarului. Ştiau poate unde este păcatul ?... Ţăranii se consfătuiau în grupuri. Nici unul nu se minuna. înţelegerea era peste tot aceeaşi. Era o supărare care-i apăsa pe toţi, cum ar fi după o grindină care le-a bătut recolta. Cîteva femei ascultau deoparte, fără să se amestece în vorbă, cu mîinile la gură şi cu tulpanul strîns. Persista o încordare de gîndire. Cînd a venit primarele Burlacu, oamenii s-au adunat încet în jurul lui. Burlacu e calm şi tacticos. Stă cu braţele încrucişate pe piept, cu capul rezemat în bărbie şi cu mustaţa blondă căzută pe gură. Se uită cînd la unul, cînd la altul pe sub sprîncene. Vrea să-i asculte pe toţi; să adune tot ce spun. Făptura lui zdravănă se scutură numai din cînd în cînd, cilătinînd din umeri şi schimbînd cînd un picior, cînd celălalt, înainte. ■— Eu zic, aşa, că asta nu se poate, dacă satul şi comuna vrea... spuse Vasile Vieru. Toţi oamenii se înturnară cu faţa spre el ; parcă ar fi dat o comandă. — Poi cum ? Aşa preot nu-i nicăieri. Nici n-avem să mai găsim. Noi îl vrem... Asta-., aşa a vrut Dumnezeu, adăugă Costache Vornicu. 240 Şi toţi oamenii se înturnară de data aceasta cu faţa spre dînsul, îndărăt, fiindcă Vornicu era tocmai la marginea cercului ce se făcuse împrejurul lui Burlacu. — Noi trebuie să trimitem cerere la mitropolie. — Şi la rege... adaugă altul. Din tot satul, care era adunat acolo, numai aceştia, vreo patru, îşi dădeau cu părerea, susţinîndu-se unul pe altul. Ceilalţi ascultau şi dădeau din cap. — Bun, să facem cerere şi să o semneze toţi, la primărie, hotărî Burlacu, ca o încheiere la toate cele auzite. în cor, toţi ţăranii aprobară. — Daa... Şi primarele porni tacticos, călcînd apăsat, spre uşa primăriei, iar ceilalţi îl urmau parcă răzvrătiţi. Acum vorbeau toţi între ei şi s-auzea un murmur necontenit, fără sa se desluşească anume vreun cuvînt. Unii s-au aşezat pe jos, lîngă gardul de ostreţe, alţii pe scările de intrare. Cei mai mulţi au rămas în picioare, adunaţi din nou în grupuri mici. — Apoi, pe Gheorghiţă al meu el l-a vindecat. Am fost la toţi doftorii, pînă la Ieşi, şi nimic ! Se strîngea şi se zvîr-colea. Numai în două vineri i-a citit părintele Valeriu, şi gata. — Da... şi fata mea Nătăliţa tot aşa... — Şi cel care venise tocmai de la Câlineşti, şi care avea ducă-se pe pustii tot aşa... — Da... slabul cela de pe la Dorohoi care nici nu putea merge. — Da... Ion Pricop, că-i făcuse acuma şi pomenele, şi a înviat... — Şi femeia ceea mută de la Corni... — Nu se poate, una ca asta !... — Să scrie că noi îl vrem şi nu-1 lăsăm. Unii erau mai porniţi şi vorbeau mai apăsat, alţii adăugau numai cîte o vorbă de aprobare, cu un calm impresionant şi 241 ■sigur. Dacă ar fi fost atunci cineva să spuie altfel şi să încerce să-l ia din sat pe părintele Valeriu, ar fi fost sfîşiat. Ca şi cum cineva i-ar fi strigat înăuntru, se strecura cîte unul pe uşa primăriei, semna răspicat şi strîmb şi apoi ieşea, aşezîndu-şi musteaţa ca după o treabă isprăvită. Petiţia a fost alcătuită de Vasile Vechiu, care fusese pe vremuri notar şi scria foarte caligrafic. învăţătorul din Mîn-dreşti, Ion Ciochină, n-a vroit s-o compuie el, fiindică el este de altă părere. Nu-i pentru iertare. El e un om de or dine. Crima trebuieşte ispăşită. Alte abateri de la lege, mai mărunte, se mai pot trece cu vederea. Printre ele, în special, abuzurile la cooperativă sînt în primul rang. Rezultatele unei inspecţii neaşteptate, în anul trecut, au fost cam negre. Domnul Ciochină a fost chemat pe la instrucţie de cîteva ori. A intervenit deputatul Eracle, şi s-a aranjat. Afacerea s-a clasat. Are şi o ordonanţă de neurmărire ca un certificat de cinste. De atunci este şi mai întreprinzător, ca şi cum ar fi în zona unei epoci de inamovibilitate absolută. Crima părintelui Valeriu este insă cu totul altceva ? Domnul Ciochină, nici nu scrie, nici nu semnează. El nu vrea să amestece răspunderea şcolii în asemenea tulburi şi grele fapte. Domnul Ciochină are un trup mic şi uscat. Merge totdeauna repede de parcă l-ar alunga cineva. Şi vorbeşte repede... Se uită cu capul puţin înclinat şi cu ochii de-abia crăpaţi. Are o privire de vulpe ieşită la soare. Şcoala îl încurcă foarte mult. Altfel ar face pe cont propriu, sub firma cooperativei, care-i părtaşă numai la pagubă, afaceri mai importante. Aşa... n-are timp de ajuns. E proprietarul unei mori în vale, în marginea satului, şi are şi o maşină de treierat, cu care exploatează pe ţărani. E strîngător şi calculat. El nu se amesteca în procesul părintelui Valeriu. Nu vrea să aibă nimic cu „popa“ nici pentru, nici contra. E un 242 „neutral“ prin fire, ori de cîte ori nu se poate bănui rezultatul, — ca toţi profitorii. Burlacu, primarele, n-a putut să scrie petiţia, fiindcă el nu ştie decît să semneze... măcar că e cel mai de ispravă, ş! mai gospodar om din sat. El, chiar cînd împrumută popuşoi la oameni, în ierni grele, înseamnă baniţele pe uşorul uşii de la hambar, cu cîte o liniuţă fiecare. Semnătura lui e ca o parafă şi-i foarte complicată şi cu floricele. O scrie pe de rost. E primar în Mîndreşti de douăzeci de ani, sub toate partidele. Burlacu însă a ţinut să dicteze petiţia, ca să fie cit mai tare, şi să înţeleagă înalt Sfinţia sa că hotărîrea satului asta. este şi nu alta. Coala de hîrtie liniată a fost umplută de semnături şi umie violete de deget, pe toate patru feţe. Iscăliturile erau aranjate pe două rînduri una sub alta, ca şi cum fiecare om ar fi stat unul în spatele celuilalt, şi toţi, în spatele părintelui Valeriu... Şi ţăranii s-au întors acasă, mulţumiţi ca după o zi de. prăşit. 3 Casa parohială din Mîndreşti era pustie. Storurile de pai erau lăsate pînă jos. Nimeni nu mai intra prin odăi. Un întuneric masiv se aşezase peste mobilele cunoscute. Fotografiile de pe pereţi, din cadrul oglinzii mari, nu se mai puteau vedea una pe alta. Trupul mort al Aristiţei parcă ar fi rămas încă înăuntru. Cîteva zile a fost acolo mulţime zgomotoasă. Oameni au intrat şi au plecat. Uşile erau deschise. Procuror, jandarmi, ţărani s-au perindat cu seriozitate şi spaimă. Toţi păreau gînditori şi preocupaţi de o mare problemă. S-a vorbit în şoapte ; s-a tropăit sonor pe duşumelele 243 goale, de pe care covoarele au fost ridicate. Acum, în schimb, e o linişte desăvârşită. O albină prinsă între geamuri, atunci cînd s-au părăsit odăile, s-a zbătut o bucată de vreme, .şi apoi a căzut şi a pierit de foame şi de oboseală. Parcă şi streşina largă a casei a căzut mai jos, peste cerdac. E ca o pleoapă care cade şi se închide, acoperind lumini şi viziuni. S-au prins funigei de stîlpii cerdacului, de uşorii uşii •şi joacă subţiri în bătaia vântului, de parcă s-ar destrăma o pînză, cu fire rupte şi neregulate. Portiţa de la cerdac e închisă cu zăvorul. Şi zăvorul e ruginit. Frunze veştede s-au adunat sub pereţi, în colţul adăpostit dinspre grădină. Buruieni sălbatice au crescut înalte, pînă la marginea de sus a ferestrelor, şi acum sînt aproape uscate şi mototolite. Tros- cotul verde şi nalba au acoperit cărarea care ducea de la portiţă la bucătărie şi cea care ducea de acolo la uşa casei mari. în ogradă, nu se vede toată ziua nici o mişcare. Numai copacii trosnesc în grădină cînd e furtună, şi scîrţîie uşa de la pod, scuturată într-un cîrlig strîmb, care o lasă să joace. Catinca dormitează. Fruntea îi ajunge aproape de genunchi. Deodată tresare. S-a auzit ceva ca o dupăitură, peste gard. Nu e nimeni. Cine să fie ? ! A căzut numai un măr domnesc din vârful copacului. Pomii au continuat să-şi desăvârşească rostul ; au rodit, au crescut fructele, şi acum le leapădă, grele şi coapte. Pomii au încercat, singuri, să perpetueze viaţa, ca şi altădată. Au crezut că o mai pot face. Pest-un an, peste doi, vor renunţa şi ei. Nu mai vin nici vrăbii în liliacul de-a lungul gardului care desparte grădina, nici nu se mai culcă în streşina grajdului. Toată ziua nu se aude nimic. Numai de pe drum se aud paşi de oameni şi vorbe. Semne de viaţă vin numai dinafară. Catinca nu iese în sat. Nici în curte nu umblă. Parcă ar fi legată în bucătărie. Nu îndrăzneşte să meargă decît în pragul uşii. S-a sălbăticit. 1-i spaimă de oameni. Dacă ar 244 vedea vreunul intrînd pe poartă s-ar înspăimînta, s-ar ascunde sub pat sau ar rupe-o de fugă. Veghează, atent şi concentrat, liniştea aceasta de mormint. Toamna răreşte frunzele din nuci ; vîntul le mătură, le aruncă peste gard, le poartă pe sus, le adună în cerdac, pe prispa bucătăriei. Foile lor aspre şi late sună zgîriind pereţii. Parcă şi ele ar voi să acopere totul. Ziua şi noaptea trec la fel; lumina sau întunericul sînt indiferente şi inutile. Ar putea să fie mereu noapte între gardurile casei parohiale de la Mîndreşti şi să rămîie casa şi grădina ca un bloc de piatră neagră, ca înfăşurate într-un giulgiu negru. E mult de cînd Catinca n-a scos nici un cuvînt, de cînd n-a văzut pe nimeni. Poate lumea nici nu mai ştie de existenţa ei. Singură, nu poate vorbi. Poate s-a dezobişnuit să mai şi gîndească. Poate tot ce face este mecanic şi lipsit de voinţă. Vîntul îi duce peste umeri frunze moarte în tinda bucătăriei, unde se mai mişcă pe podeaua de lut, ca nişte păsări care se zbat în agonie. Cînd apune soarele, aerul e rece. Catinca îşi strînge peste urechi şi sub bărbie un -tulpan negru, cu un gest repede. Noaptea, jur împrejur, în sat, se aud lătrînd cîini, cînd lent şi adormit, cînd repede şi insistent. Parcă toţi cîinii din sat ar păzi casa asta pustie şi ar lătra împrejur. Pentru Catinca totul se pare sfîrşit. Parcă nu ar face decît să-şi aştepte moartea. Din tot ce a fost şi cît de repede s-a petrecut, ea nu înţelege nimic. Nici nu judecă. Ea păzeşte. Aşa de mult s-a deprins ca toată casa să fie pustie şi aşa de mult i se pare de cînd pe-aici era mişcare şi intrau oameni, încît dacă deodată l-ar vedea pe părintele Va-leriu ieşind pe uşă, ar muri de spaimă. I s-ar părea că morţii au început să umble. Gardul din fund s-a dărâmat singur. Acum e culcat peste buruienile care îl susţin, oblic. Cum de a avut tăria să cadă ? 245 Grajdul, odăile, toate sînt cuiburi cu tăcere. O tăcere ţie care nimeni n-o ascultă. Stafiile şi strigoii ar putea să nu se retragă nici ziua şi să umble prin curte. Pe Catinca mai curînd ar surprinde-o apariţia unui om viu decît o arătare. Numai cu o stafie ar putea sta de vorbă. Dar nu vine nici una. Nici măcar sufletul nedumerit şi surprins al Aristiţei. 4 Deputatul Vasile Pantelimon are o socoteală cu ministrul cultelor. „Cuconu Vasile“ aranjase o afacere la Culte, şi ministrul l-a purtat cu vorba şi nu i-a făcut nimic. Se angajase pentru numirea unui teolog la parohia din Suliţa. Tîrgul îl făcuse strîns : a cerut pentru treaba aceasta zece mii de lei şi căzuse de acord pentru opt mii şi patru sute. S-a ţinut tare. Teologul era feciorul unui mare negustor de porci din Burdujeni. Avea parale. Şi dacă are, să dea ; acesta era principiul nivelator al deputatului Pantelimon, care era geambaş de cai şi negustor de vite cornute. Nici un sentiment de colegialitate pentru Tudose. „Dacă-şi vrea băiatul popă la Suliţa să numere. Şi să numere mult că «asta-i pe viaţă» şi are timp să amortizeze“. Vasile Pantelimon nu era la prima lui afacere. Era băiatul unui cioban. Ca omagiu adus tradiţiei, pentru costum naţional : berneveci, cămaşa afară, cu flori, o bondiţă de oaie. Era voinic şi îndesat. Avea vorba lată şi timbrul gros. De la o bătaie cu cuţitele rămăsese cu o cicatrice deasupra ochiului stîng, pe care-1 ţinea mai închis. Prin meseria lui cutreierase toate iarmaroacele din nordul Moldovei, dar mai cu seamă era cunoscut în judeţul Sucevei, în tinereţe, pe cînd graniţa austro-ungară era la Iţcani, tînăr şi întreprinzător, făcuse contrabandă de boi. Lumea-i spunea simplu, Pantelimon. Unii pretindeau că e frate bun cu un 246 bandit Pantelimon, care fusese prins şi împuşcat de jandarmi' mai înainte cu vreo opt ani. Umbla prin sate mai întotdeauna călare, cu poalele că-meşei desfăcute pe crupa calului, cu bondlţa descheiata, ca să iasă la iveală pieptul bulbucat şi păros. Mînecile largi îi cădeau pînă la cot, lăsînd goale braţele cu muşchi şi păr. Cu anii, nu era un om în regiune de la care el să nu fi cumpărat un cal, o vacă, un juncan. Toată lumea îl cunoştea. Cînd intra intr-un sat, şi femeile şi copiii îşi spuneau cu admiraţie şi cu teamă : — A venit Pantelimon ! L-ai văzut pe Pantelimon ?... Aşa fiind, nimeni nu putea să-l bată în alegeri. Pentru el, că era în opoziţie sau la putere, tot una. Adversarii nici nu puteau intra in judeţ. Le ieşea la drumul mare şi-i cio-măgea. — Să mai poftească şi altădată. Era cel mai tare om politic. Cum de a îndrăznit atunci ministrul cultelor să nu susţie propunerea lui Tudose pentru Suliţa ?... şi să piardă din mînă, pe degeaba, opt mii patru sute de lei !!... Se deschide Parlamentul. Acum e timpul lui Pantelimon. Va face o interpelare „drastică“... în numele românismului şi al bisericii ortodoxe, ameninţată în temeliile ei. Şi va chema la răspundere. Şi va cere ca justiţia să-şi facă datoria, „întreaga datorie". — Lasă, că-1 învăţ, eu minte ! Auzi... opt mii patru sute de lei. Pantelimon se gîndi că e bine să mai încerce o preavi-zare. — poate ministrul se răzgîndeşte. Altă numire încă nu s-a făcut. Şi cuvîntul ministrului la mitropolie este ho-tărîtor. Nu poate fi refuzat. De aceea, cu două săptămîni înainte de deschiderea Parlamentului, ziarele au anunţat că deputatul Vasile Pantelimon, popularul tribun din nordul Moldovei, a depus la bi- roul Camerii o senzaţională interpelare adresată ministrului cultelor. Dar, interpelarea nici nu se depusese. Intre timp, deputatul Pantelimon trecu din nou pe la minister. Tocmai avea şi o altă treabă cu nişte contravenţii fiscale la Ministerul de finanţe, unlde era mai bine apreciat. I s-a explicat că, în nici un caz şi cu oricîtă bunăvoinţă, ministrul nu-şi poate lua angajamente. După altă săptămînă, ziarele au publicat fragmente din interpelarea deputatului Pantelimon, aşa cum fusese compusă de învăţătorul din Suliţa, aghiotant credincios şi vajnic al deputatului. „întreb pe domnul ministru de culte dacă ştie în ce hai a ajuns biserica creştină, de cînd este în capul acestui mi-nisteriu ? întreb pe domnul ministru de culte dacă nu crede că biserica şi credinţa ortodoxă este temelia de bază a neamului românesc şi ce măsuri a luat pentru ca această temelie să nu se surpe ? întreb pe domnul ministru de culte dacă are cunoştinţă că preotul Valeriu Darie din comuna Mîndreşti a comis o crimă odioasă, în mijlocul enoriaşilor săi, şi întreb ce măsuri s-au luat şi cine poartă răspunderea, căci o ţară fără răspundere este anarhie ? Orice bun român nu-şi poate ascunde îngrijorarea de soarta bisericii creştine, atunci cînd asemenea crime se să-vîrşesc de apostolii ei, adică tocmai de acei cari ar trebui să o apere şi s-o sfinţească. Am convingerea că justiţia ţării, pe care o cunosc, îşi va face toată datoria, dar pînă atunci întreb ce măsuri a luat ministrul cultelor pentru liniştirea spiritelor drept-credin-cioase ? 248 Această interpelare poartă adeziunea miilor de ţărani, pe care îi reprezint şi a căror credinţă sfîntă sînt dator sa o apăr cu cinste şi cu dreptate. Dacă răspunsul ce mi se va da nu va fi mulţumitor, îmi iau dreptul de a dezvolta interpelarea cu actele pe care cer să mi se puie la dispoziţie, fiindcă nu putem lăsa să ne pierdem credinţa şi încrederea în biserică şi în slujitorii ei“. Aşadar, datorită întâmplării ciudate că ministrul de culte rezistase stăruinţelor deputatului Pantellmon şi că acesta îşi vedea pierduţi optmii patrusute de lei, justiţia socială începuse sa funcţioneze în toate resorturile. Aşa dar, nici o vinovăţie nu poate rămîne fără pedeapsă. Societatea este aşa fel alcătuită, încît dintr-o împrejurare fără legătură, ca aceasta, se pun în mişcare forţele ei represive, — care să restabilească echilibrul şi buna dreptate. Ţăranii din Mîndreşti aşteptau răspuns la cererea pe care o semnaseră cu toţii încă din vară. Două dreptăţi stăteau faţă în faţă. Şi mai era şi a treia, — aceea a părintelui Valeriu. 5 Andrei intră direct din vis şi naivitate, în viaţă. împrejurările l-au pus deodată în faţa realităţilor. A trebuit să se ia în mîini, să se uite pe sine, să devină om. O seriozitate aspră înlocui lipsa de grijă din liceu. Intr-o singură zi cu-noscu crima, moartea, nenorocirea, nedreptatea, răutatea, răspunderea... Ca şi cum ar fi trecut prin foc, a păşit în viaţă, transformat, conştient, îndărătnic. Nici o clipă nu s-a lăsat prins de deznădejde, nu a mers cu capul în jos şi cu umerii îndoiţi. A simţit prin instinct că trebuie să fie tare şi pentru el şi pentru ai lui. A luat hotărît, a executat. Şi-a dat seama că a ajuns capul familiei, 249 la optsprezece ani, şi că soarta tuturor depinde de tăria lui. Cînd s-a întîmplat această transformare ? Sînt alţii care n-o-simt într-o viaţă întreagă. Pe unde apucase el ? Nu mai are timp de îndoieli şi deznădejdi. Merge ca pe o punte îngustă, deasupra unei prăpăstii adinei. Toată fiinţa lui este încordată, să nu cadă. Privirile sînt fixe şi concentrate. Un singur gînd îl stăpîneşte : să treacă dincolo, să nu cadă. Puntea aceasta mai are oare vreun capăt ? Ştie bine de unde a pornit. Dar unde o să sfîrşească ? Nici măcar întrebarea aceasta nu se poate pune cînd mergi pe o punte îngustă, fără să te prăbuşeşti. Rămîne cu putinţă numai îndărătnicia şi victoria fiecărei clipe. A fost chemat de procuror, întrebat, confruntat. Şi judecătorul de instrucţie l-a interogat inutil şi lung. S-a ocupat de înmormîntare. Niciodată nu se gîndise precis la moarte. Nici acum nu s-a gîndit. Nu a avut răgaz. Nici nu trebuia. Era o formalitate ; ca o rugăciune făcută de un ateu într-un ceas de spaimă şi de adaptare. De unde în el atîta tărie ? Trăia... parcă ar muşca dintr-o piatră. A vîndut iapa, vitele, a încuiat casa, a luat pe Ileana la Iaşi. A părăsit locurile copilăriei: grădina, ograda, satul, oamenii care-1 cunoşteau. A pornit altă viaţă. A făcut-o fără melancolie, cu asprime. Parcă şi-ar fi pierdut memoria şi n-ar mai fi avut amintire. Trebuia să se salveze. Şi nu numai pe el, ci şi pe Valeriu şi pe mama lui, la fel ca şi cum s-ar fi salvat numai pe el. Nici nu s-a gîndit bine că e vorba de mama lui. Ar fi fost pierdut, i-ar fi venit lacrămi în ochi. Cîţi ani sînt de cînd, la plecarea lui la Internat, ea îi strecura în mînă, ascunzîndu-şi plînsul, douăzeci de lei : tot ce economisise în cutiuţa de tablă pe care scria „Tutun regal" ? Toate amintirile sînt ermetic închise şi puse deoparte. Mai tîrziu... în Sărărie este o căsuţă, ca la ţar«. Un antret, o odaie, ochiuri de geam mici, o curte cu iarbă, o tufă de liliac ; un 250 tei bătrîn la poartă. Acolo stau Ileana şi Andrei. Din dos, se vede dealul de la Aroneanu, o pajişte uscată, cîţiva brazi, sus, la Moara de vînt, o biserică, cimitirul Eternitatea, Repedea, dealurile de la Tomeşti şi Bucium ; un decor dezolant. Andrei l-a descoperit într-o zi, intr-o după amiază de toamnă, mult mai tîrziu. Venise obosit acasă după ultimul examen de bacalaureat. înainte exista desigur acelaşi peisaj, dar nedevelopat în camera obscură. Era într-o clipă de repaus în sine, de regăsire sau de pierzanie şi rătăcire. A petrecut cu privirea tot orizontul. Era nou î De acum, pe cîtă vreme oare, viaţa lui se va învîrti, aici, sub acest clopot transparent, ca o viaţă de gînganie închisă pentru experienţă ? Aşezarea lucrurilor ridicate şi transportate „de acasă“, ca salvate de la un incendiu, a fost pentru Ileana o treabă caTe a readus-o puţin la viaţă. A reluat contactul cu ceva cunoscut de mult şi care făcea parte din viaţa ei de totdeauna, de cînd era copil şi pînă acum. în toate mobilele pe cari le aranja, în toate obiectele mici, cărora le căuta un locşor mai nimerit în noua casă, găsea un sprijin prin familiaritatea lor. Parcă nu se mai simţea atît de părăsită, nici aşa de străină de locuri, privelişti şi oameni. Pentru ea ca şi pentru Andrei, mutatul de la Mîndeşti nu poate fi încă o aducere aminte, după cum o lovitură prea grea nu poate fi îndată prea dureroasă. Mai tîrziu vor reveni toate, cînd se vor aşeza şi vor putea fi legate unele de altele, pe încetul, într-o după-amiază de linişte şi singurătate. Nici pentru Andrei nu exista nimic din ceea ce se întîmplase cu puţin timp în urmă. Nu avea timp de amintiri. Iar atunci cînd i se năzărea cîte una în minte, Andrei închidea pleoapele, scutura din cap şi-şi strîngea dinţii pînă scrîşneau... ca şi tatăl său. Aşa se închidea în el, se bloca în contra propriilor sale nenorociri trecute. 251 Dar, în afară şi independent de voia lui sau de această tenace apărare, întîmplările acelui mutat existau, erau înregistrate adînc pentru totdeauna, şi nimic nu le mai putea schimba şi da un alt curs... „Da !... Era toamnă. Poarta de ostreţe cu greu a putut fi deschisă şi dată la o parte. Ruginise şi se înţepeniră balamalele, iar troscotul o încleştase dinspre ogradă. Oricît au săltat-o oamenii în sus, nu putea trece peste stratul de iarbă şi buruieni, şi a trebuit să le taie cu sapa şi să facă loc. Aşa se închisese totul în îngrădirea acelei case cu strea-şina grea şi neagră, trasa peste frunte şi peste ochi. Se făcuse parcă un bloc de care nu te puteai atinge decît dacă îl sfă— rimai. Trei căruţe însoţite de trei săteni au venit în zorii zilei. Andrei dormise noaptea alături, la Zosin. Nu îndrăznise să se apropie de casa lui. Cînd l-au trezit dimineaţa, geamul şi, afară, cerul era cenuşii, ca prinse de o albeaţă moartă. Au bătut în portiţă, tare şi îndelung. N-a răspuns nimeni. Nici nu putea să audă decît Catinca din bucătărie. Catinca auzea, dar se simţea cuprinsă de spaimă, poate sînt hoţii ! Cine şi ce aveau altfel sa caute acolo ?... De luni de zile nu mai călcase nimeni în curte. Catinca îşi astupă urechile, ca nici măcar să nu audă şi, aşa, să-şi poată închipui că nu-i nimic, că totul e numai o părere. Vasile Vieru a sărit peste poartă. Cînd l-a văzut tre-cînd pe lînga geamul bucătăriei, Catinca a îngheţat de frică. Uşa era deschisă. Vasile a intrat şi a cerut cheia de la lacătul care strîngea lanţul pe după stîlpul porţii. Ea a scos de sub pat un sipeţel, şi din fundul lui, cheia aceea şi cheia de la casă. Dar lacătul, de descuiat, tot nu s-a descuiat. Era plin de rugină, ca şi cum pe fierul lui ar fi crescut un muşchi roş. Au trebuit să-l strice cu toporul. Şl au năvălit, în tăcerea ogrăzii părăsite, căruţe şi cai. Din drum, pe poarta dată în lături, parcă ar fi intrat aer, 252 ca şi cum tot ce era dincolo de gard era închis şi pe deasupra, ca o casă. Caii au început sa pasca lacomi iarba pe jumătate uscată, dar udă de rouă şi moale. Caii întindeau un picior înainte, ţeajpăn şi oblic, pe celălalt îl îndoiau tremurat din genunchi, ca să ajungă cu buzele cărnoase şi strîngătoare la rădăcina Troscotului, pe care-1 rupeau cu dinţii. Cînd mîntuiau de păscut locul de sub bot, clinteau căruţa înainte şi iarăşi se aplecau. In toată această mişcare era viaţă neobişnuită pentru acele locuri. Andrei a ales din cele necesare pentru Ileana şi pentru €l şi atîtea cîte puteau încăpea în odaia şi antreul de la Iaşi. înăuntru era miros şi întuneric închis. Cînd a intrat vîntul pe uşă şi a început să tremure uşa, perdelele de horbotă de la ferestre şi faţa de masă cu franjuri împletite, parcă începuseră să fugă speriate stafiile care se aciuiaseră acolo. Cum au năvălit, in mintea lui Andrei, toate amintirile copilăriei şi ale dramei ! Le-a stăpînit însă, încleştat pe sine, cu o încordare care-i subţia buzele şi-i umfla fălcile, şi a asistat rece şi abstract ca şi cum ar fi fost un străin, ca un judecător care verifica o anchetă şi făcea un inventar. Cînd au început oamenii să culce cu grijă mobilele şi să le scoată orizontal, după ce deschiseseră uşile duble de la intrare, parcă ar fi scos sicrie, unul după altul, dintr-o casă în care toţi cei care au trăit odinioară s-au asfixiat. Praful care s-a făcut singur din nimic şi care s-a aşezat fără să ştie cînd şi de unde, era gros pe luciul mobilelor odinioară atît de frecate de mîna neobosită a Ileanei. Degetele oamenilor .lăsau acum urme lucii, ca şi cum ar fi fost ude sau ar fi topit praful sub ele. Uneori, Vasile le ştergea cu mîneca întinsă, apăsînd pe cot. Sarcofagiile acestea cu amintiri, pe care Andrei le-ar fi găsit la locurile lor, cu ochii închişi, fără de greş, ca şi lu- 253 1 crurile mici, pe care nu şi le putu închipui decît la locul unde le ştia de la începutul vieţii lui, au fost dislocate cu indiferenţă, amestecate, scoase afară şi aşezate grotesc şi dezordonat pe căruţe. Atunci, Andrei nu-şi dădu seama că fiecare obiect din acelea, oricît de mic, dus oriunde şi cît de departe, purta în el toată atmosfera casei din care a fost scos şi că, mai tîrziu, era în stare să reînvie totul, să dea la iveală şi să evoce un întreg trecut celor care l-au cunoscut după cum marilor melomani un acord, chiar izolat, le poate evoca o întreagă simfonie, pe care o pot relua exact de la acel acord înainte, pînă la sfîrşit. Se ridicau aşa, din viaţa lui, pentru el şi pentru mama lui, ceea ce le-ar fi trebuit neapărat într-un fel de viaţă de dincolo, ca şi cum el însuşi, ca un faraon, şi-ar fi ales, ceea ce trebuia să ia cu el, în fundul unei piramide colosale, pentru veşnicie, ca să i se pară că-şi prelungeşte viaţa într-un cadru familiar. Cînd a deschis sertarul de sus, de la bufetul simplu şi vechi, şi a dat peste cutia de tablă „Tutun Regal“, şi cînd din fundul ei, sub un jurnal păturit cu o dată de atunci doi ani în urmă, a găsit doi lei şi cincizeci de bani din economiile mamei, făcute pentru el, Andrei nu şi-a putut stăpîni un nod în gît, care s-a ridicat ca un piston greu, împingîn-du-i în ochi un val de lacrimi. A închis cutiuţa, şi „faraonul“ a luat-o cu el, subsuoară. Mobilele încărcate aveau un aspect ridicol şi straniu. In amestecul lor confuz, îşi pierduseră aparenţele obişnuite şi parcă de-abia puteai pricepe ce anume înseamnă fiecare. Aşa trebuie să se întîmple cu oamenii într-un accident grozav, şi pe care mai poţi să-i recompui din bucăţile răzleţite care încotro. Peste fiecare căruţă s-a aruncat cîte un ţol mare, din acelea care serveau la vînturat orzul şi griul. Mobilele s-au 254 acoperit, cum se acoperă morţii pe faţă, atunci cînd sînt desfiguraţi de boală. Aşa se mai acoperă pianele. Mobilele acelea purtau şi ele, în adînc, şi fără putinţă de exprimare, stranii şi triste muzicalităţi, pe care numai acei care le-au compus ani îndelungi le pot cunoaşte şi auzi. La amiază, caravana era gata. Catinca n-a ieşit deloc din bucătărie, înspăimîntată de sacrilegiu sau de groaza că rămîne şi mai singură. Se uita în ogradă şi urmărea tot ce se petrece, prin ochiul mic de sticlă cît o foaie de caiet, de la fereastra bucătăriei. Cînd s-a terminat de scos dinăuntru şi cînd a ieşit şi Andrei să supravegheze întinderea ţolurilor deasupra, peste căruţe, Catinca s-a furişat încet afară, apoi pe prispă, pînă în odaia Aristiţei, unde a stricat în bucăţele, trîntind jos şi călcînd cu picioarele, oglinda care atîrna de perete, deasupra mesei. I se păru că mai vede chipul ca de fum al Aristiţei, ca nn abur mişcător, în apa moartă şi tulbure a oglinzii. Şi îl calcă în picioare, strivindu-1, cu gîndul că aşa îi omoară şi sufletul care-i mai rămăsese închis, înăuntru. Şi apoi, tot fără să vadă cineva, se retrase la ochiul de geam al bucătăriei. De acest nou atentat al Cajincăi, nu a ştiut nimeni, niciodată. Dar a avut şi ea sufletul eliberat, aşa, în felul în care l-a avut şi părintele Valeriu în clipa crimei. Cele trei căruţe cu piane, sicrie sau sarcofage, au pornit spre Iaşi şi au mers două zile şi jumătate, poposind noaptea la margine de sat, unde s-au aprins focuri în şanţul şoselii, ca pentru un ritual, ca pentru a păzi sufletele lucrurilor îngrămădite în ele. 6 Se spune că în clopotniţa bisericii din mijlocul curţii penitenciarului a fost odată aşezat şi un ceas. L-au scos însă 255 în urma vizitei unui inspector rafinat, care a găsit că este mare binefacere pentru deţinuţi să simtă în bătăile acelea cum trece timpul. Totul este ca ei să aibă pînă la exasperare impresia că timpul stă pe loc. Şi, în adevăr, fără nici un ceas, noaptea mai cu seamă, nimic nu arată că vremea trece şi singură. Era sub cer, o aşteptare prelungită şi încordată. Aceasta insa o simţeau numai deţinuţii noi, începătorii ; cei vechi pierduseră obiceiul de a măsura timpul. Numai aşa el trecea nebăgat în seamă, mai repede. Uneori, cînd era senin şi uscat, se auzeau pînă aici, rostogolite peste ziduri, printre sentinele, bătăile ceasului de la mitropolie ; un fel de milostivire trimisă de Dumnezeu. După ele însă niciodată nu puteai şti exact ce oră este, fiindcă de obicei, de-abia la a doua bătaie îţi dădeai seama că e ceasul, iar ultima se prelungea ca un ecou'înainte de a se pierde. Trebuie poate să mai socoteşti totdeauna un ceas în plus. Important însă nu era să ştii ora, ci să ai siguranţa că, pe cînd stai şi veghezi acolo, timpul trece şi te apropii totuşi de un sfîrşit. Ideea aceasta, existenţa vie a acestei idei era o mare mîngîiere. Parcă, în afară de ziduri, ar fi rămas un prieten complice şi ar săpa cumva, prin aer, o galerie prin care, odaită şi odată, ai să te poţi salva. Cînd auzi pentru întîia oară, într-o noapte senină şi calmă, ceasul mitropoliei, părintele Valeriu văzu în aceasta un semn divin, ca şi cum cineva i-ar fi vorbit cu un vocabular cifrat, bătut în clopote nevăzute. Seminarul e acolo aproape, cu zidurile galbene printre brazi negri. Şi se văzu tînăr, naiv, plămadă neîncercată de necunoscut, în şirul de elevi care se tîrau alene şi neurastenic sîmbătă seara şi duminica spre mitropolie. Fusese un copil slab şi palid ; purta o haină roasă, cu un chipiu scîlciat. Avea şi atunci aerul unei flori de seră scoasă afară la soare, pentru o scurtă aerisire. Sumbru destin ! Uneori se desfăcea şi el din rînduri pentru o jumătate de oră. O evadare. Se 256 uita prin vitrine, se pierdea printre oameni adevăraţi şi liberi, îşi cumpăra un lucru de nimic. Acum nu mai e cu putinţă nici o evadare de o jumătate de oră. Strîns în rîndurile cu haine vărgate ! O parte din noapte s-a scurs aşa, cu amintiri, cu refacerea unei copilării destul de triste, pe care pînă atunci nici nu credea că mai trăieşte în el. Ce curios şi straniu este cum zac în oameni amintiri de demult, pe care nu le-au mai reînviat niciodată, dar care totuşi sînt regăsite, după ani, proaspete şi neatinse ! Părintele Valeriu n-ar fi voit să mai ştie de ele. Ar fi dorit ca ceea ce a fost pînă atunci să fie ceva definitiv încheiat, pus deoparte ca ceva străin de el, izolat de ceea ce avea să urmeze mai tîrziu. Nu-i plăcea să facă nici o legătură între copilul de atunci şi „criminalul“ de acum, cu toate că şi unul şi altul, altădată ca şi acum, au ascultat noaptea bătăile ceasului de la mitropolie : odinioară mai tare, acum, de departe, mai stins... de parcă i s-ar fi tocit auzul şi simţurile. Cu sensibilitatea prezentă, simţea, auzea parcă mersul ploşniţelor pe pereţi, pe pătură, şi asista la tactica lor complicată pentru a înşela vigilenţe omeneşti. Cînd era lună plină, la un anumit ceas, la ora două, o pată de lumină albă din lumina ei, ca o carte deschisă, se plimba zece minute pe perete şi apoi, dispărea, îngustîndu-se pînă ce ră-mînea subţire ca o aţă. Atunci, mersul ploşniţelor, pe pata aceea albă se desluşea limpede, ca şi cum cineva ar fi profitat de o clipă şi de un loc scăldat de lumină, pentru a se deplasa grăbit, sau pentru a deplasa nişte puncte aşezate pe o hartă întinsă pe perete. Vara, şi uneori iarna, cîte un cocoş, cumpărat de directorul închisorii pentru mîncare, cînta spre miezul nopţii şi spre dimineaţă, călcînd regulamente şi consemne. Erau însă nişte mincinoşi. Nu puteai niciodată să ai siguranţa în cîn-tatul lor. Era apoi greu să ştii, cînd te deşteptai, la al cîtelea 257 cîntat te aflai, dacă nu ai fi avut alt semn. Un timp, era un cocoşe! răguşit, care avea un gîtlej fals, de adolescent care-şi schimbă glasul, şi care minţea fără măsură şi dezordonat. Apoi n-a mai fost... Şi mai era o distracţie în nopţile de insomnie : se auzea prin pereţi, din dormitorul comun de alături, întîi, scîr-ţîind patul, apoi un dupăit al călcâielor pe podele, şi după aceea un şuierat sonor, crescînd şi descrescînd, şi iar du-păitul, şi iar scîrţîitul patului. Şi urma altul... Se exercita un fd de sugestie, prin somn. Părintele Valeriu, după lungi insomnii, ajunsese să vadă noaptea, în odaie, aproape ca şi ziua. Ceasuri întregi îl veghea pe naivul, inconştientul şi blîndul Mititelu, care dormea cu o mînă sub cap, şi cu cealaltă după ea, imi-tînd-o, cu o naivitate desăvîrşită, ca un copil. Raporturile dintre Valeriu şi tovarăşul de cameră rămăseseră aceleaşi : o necontenită nevoie de mărturisire din partea celui de al doilea, şi o rigiditate aspră, din partea celui dintîi. Cu timpul însă, părintele Valeriu, fără a mărturisi sau a arăta vreo prietenie, începu să aibă pentru tînărul lui tovarăş un sentiment părintesc, de protecţie şi milă. Dacă în locul lui Mititelu ar fi fost un altul, cu aceeaşi nepricepere a ceea ce i s-a întîmplat, l-ar fi scos din sărite pe Valeriu. Dar Mititelu, aşa era el. Toţi deţinuţii se sfiau de Valeriu. Cei care erau de la ţară îi spuneau, şi aici, „sărut mina părinte“. Ceilalţi nu şi-au îngăduit niciodată faţă de el vorbe mai grele sau mai urîte, pe care, altfel, şi le spuneau între ei de atîtea ori. Nu aveau faţă de el un sentiment de frică sau de reţinere, ca faţă de gardieni, dar îi simţeau un prestigiu pe care nu-1 mai încercaseră niciodată. Era un amestec de autoritate părintească, de putere neînţeleasă, de stăpînire de sine, de rezervă, şi o seninătate liniştitoare, pe care acel care l-ar fi ştiut altădată nu i-ar fi bănuit-o înainte de asasinarea Aris- 258 ţiţei. Acum, în sine, el socotea că şi-a răscumpărat liniştea cu sacrificiul vieţii lui, pe care a jertfit-o, întreagă, şi pe care de acum o are dată ispăşirii fără nici o remuşcare. Tortura cea mai mare a părintelui Valeriu rămîn zilele în care este dus la instrucţie. Nu înţelege deloc de ce-1 mai cercetează, de ce-i pun atîtea întrebări amănunţite şi străine, de parcă el n-ar fi mărturisit totul, şi întîmplările n-ar fi fost cunoscute. Doar n-a mai făcut şi altă crimă pe care n-a declarat-o, şi acum judecătorul de instrucţie ar vrea să-l încurce şi să-l prindă. Fapta e doar aceeaşi, oricît s-ar în-vîrti toată lumea în jurul ei. Nu este alta. Ceea ce a ho-tărît-o rămîne întreg neînţeles şi pentru procuror şi pentru judecătorul de instrucţie şi pentru toţi acei care caută s-o adîncească. Nimeni nu-i atît de pur cu adevărat şi atît de credincios cu adevărat, pe cît este el „criminalul“, pentru ca să înţeleagă ceea ce a împins la crimă. Nici nu se putea să se întîmple altfel decît cum a fost. Lui de-abia de atunci i se părea că s-a purificat. Dar cine să înţeleagă asta ? Asta nu se poate măsura cu măsurile de-o şchioapă ale legilor omeneşti. El singur, şi de-abia de atunci de cînd a ucis, „este vrednic“. 0 dată la două săptămîni, duminica, preotul de la Ga-lata face slujbă în biserica închisorii. Deţinuţii sînt aduşi şi ei, iar la uşa bisericii se adună, din spate, gardienii. Părintele Valeriu urmăreşte curios toată leturghia. Stă mult îngenuncheat cu ochii închişi; multă vreme prosternat cu fruntea pe covorul ţărănesc picurat cu nasturi de ceară. Ştie pe de rost, aproape tot ce se citeşte şi spune, în gînd, înaintea preotului şi a dascălilor. De aceea buzele lui tremură mereu, şi chipul îi este preocupat. Atunci e singur. Nimeni nu mai există pentru el împrejur. 1 s-a permis cu greu să pregătească biserica, să aprindă luminările şi candelele cînd trebuie şi unde trebuie, şi să le stingă. Cînd aprinde luminările, pe aripioarele îngerului pe care apoi îl urcă în faţa catapetesmei în dreapta altarului, crede că însuşi sufletul lui se înalţă şi rămîne sus, privind cu naivitate şi întristare. Face toate aceste simple lucruri, cu o pasionată aplicaţie. Era sigur de asta. Că Dumnezeu a înţeles totul şi că l-a primit cum este, aşa cum a fost. Din ziua aceea, la judecătorul de instrucţie, a tăcut cu şi mai multă încăpăţînare. Reintrase în lumea lui de sus, de data aceasta, eliberat, şi nimic de aici nu mai avea nici o însemnătate. Atunci, noaptea, a primit, ca altădată în biserică, spovedania Iul Mititelu, căruia de atîtea ori i-a spus, aspru, să tacă. El, părintele Valeriu, nu era în odăjdii; nici patrafirul nu-1 aruncase pe spatele aplecat al celui ce-şi descărca sufletul. Dar a fost ceva mai simplu şi mai omenesc. între ei, sta o bucată de noapte, ca un zid negru şi ciudat prin care ar fi putut trece şi prin care vorbele celuilalt se auzeau aproape răspicat. 7 Judecătorul de instrucţie, Justinian Ionescu, este magistrat în a doua generaţie. Are deci justiţia în sînge. Tatăl lui a fost, douăzeci de ani fără întrerupere, procuror la Vaslui. Un procuror spîn, uscat, cu o cicatrice adîncă de-a lungul obrazului drept, care-1 diformase în aşa fel, încît capul parcă era aşezat diagonal şi oblic pe gît. Justinian îi este un demn urmaş, plin de tradiţia robei. Cînd vorbeşte cu cineva, chiar şi la berărie, la un ţap, nu se poate să nu plaseze cîteva dictoane latineşti, aducînd vorba astfel, încît să le poată spune cu oarecare legătură. Inventarul lor nu este exagerat. Domină în special „pater is est“ pe care-1 aşază între vorbe, ori de cîte ori vine 260 discuţia asupra unui cancan de căsnicie din oraş. Este, se vede, un tic străbun, care-i vine de la strămoşul său direct, Justinian cel adevărat. Din cauza „latinităţii“ lui, băieţii în tribunal, îi spun, articulat, „domnul Justinianus“. Este şi el uscat, rigid şi mărunţel. Are ochii mici şi prea depărtaţi de nas, un nas cam lung şi cam atîrnat. Aşa că, domnul Justinianus seamănă cu o vulpe care s-a chircit, domesticindu-se. Procesul şi instrucţia părintelui Valeriu, din cauza campaniei dusă de deputatul Pantelimon şi a reacţiei pe care a produs-o, fiindcă toată lumea morală s-a asociat interpelării lui, au fost strămutate la Iaşi. Justinianus avusese norocul instrucţiei acestui caz. în ziua aceea, tocmai luase încă un interogatoriu de trei ore „popei Darie“. — Al draicului popă, exclamă Justinianus, cînd intră la el în birou procurorul Sandu. L-am frecat trei ore şi-i imposibil să-i scot mărturisirea „premeditării“. Justinianus era un „roman“ — el concepea crima numai cu „mobil“, în regulă şi cu premeditare, ca orice lucru de fiecare zi, pe care-1 face omul. Iar „popa“ refuza să-i aşeze întîmplările în calapodul clasic. — Auzi !?... ţipa Justinianus, încă înfuriat — refuză să răspundă atunci cînd, după o sută de întrebări, îl aduc să spună care a fost „mobilul“ crimei. Şi are încă obrăznicia ca, strîns cu uşa, să-mi dea a înţelege că eu nu aş putea pricepe niciodată explicaţia lui. Azi nu m-am mai putut stăpîni în faţa acestei îndrăzneli, şi l-am lovit. Acum înţeleg necesitatea torturei în instrucţie. Bestiile acestea, altfel, îşi bat joc de noi... ne cred proşti ...şi răspund ce le trece prin cap. Ia să-l fi putut eu „executa puţin !...“ Să vezi cum ar fi început să i se dezlege limba şi cum aş fi „înţeles“ şi eu mobilul dumnealui ceresc şi divin. Dar aşa !... Rămîi în necunoscut, la cheremul 261 lui. Şi, pe urmă, la judecată, parcă aud : „Instrucţia nu-i suficientă ; nu-s dovezi ; nu s-a luminat cauza..." Sigur! Dar nu-i instrucţia sau judecătorul de vină. Sînt mijloacele insuficiente pe care i le pune legea la îndemînă. Procurorul nu-1 contrazise, li era indiferentă toată problema. îi erau indiferente toate problemele, fiindcă nu fusese avansat şi scos din parchet nici la ultima mişcare. Credinţa lui, de acum definitivă, era că nu mai face să-ţi pui sufletul în magistratură... îţi faci, aşa, datoria... dar atît!. Justinianus era ros de ambiţie continuă, chiar în faţa indiferenţei vădite a lui Sandu, care-i venise în birou, în vizita, ca să vadă ce să facă deseară şi ca să mai omoare timpul. — Nu pot afla cu cine-1 înşela Aristiţa aceea pe popa, de s-a hotărît s-o omoare. Am ascultat toţi martorii, pe toţi cei din caisă, nu dau de nimic. Şi sînt convins că nu se poate să fi fost altfel. N-avea nici o raţiune. Popa trebuia să fi fost gelos. Cine era acela pe care azi nimeni nu-1 ştie şi nu-1 spune ; nu-1 pot afla nici eu, dar pe acela desigur popa l-a ştiut. Vezi, siguranţa asta şi greutatea de a o stabili mă scot din sărite. Şi, vorbind şi văzînd din nou cu ochii cum îi scapă instrucţia şi succesul, Justinianus se agita tot mai mult, iar cuvintele-i ieşeau din gură grăbite, apăsate, parcă trase dinăuntru cu o mitralieră. Vorbea şi pufăia pe nas. îşi trase cu un gest manşeta de la mina dreaptă, cu care-1 pălmuise pe părintele Valeriu. — Şi al naibii, popa ! Nici n-a „bronşat“ cînd i-am dat palmele. A pus numai ochii în pămînt, de parcă s-ar fi jenat de mine. Are un aer de mironosiţă şireată, care mă exasperează. Nu pot suferi oameni ca el. De aceea azi nu mai crede nimeni şi nu se mai duce nimeni la biserică... „E tare popa“, îşi spuse ca încheiere... pentru sine. 262 Procurorul Sandu căscă plictisit: — Oaah !... Aseară am fost cîţiva prieteni la „Greci“, să ne bem „bun în grad“. A fost un mic chef al celor neavansaţi. îmi pare rău că nu te-am găsit şi pe tine... Cuvintele lui Sandu erau numai o formulă de politeţe, fiindcă Sandu nu prea era prieten cu Justinianus. Dar azi după-amiză nu avea ce să facă. Colindase toate camerde de consiliu şi cabinetele, şi toţi colegii erau ocupaţi. A fost oarecum silit de împrejurări să intre la Justinianus. Sandu se întinse pe canapeaua de piele, cu picioarele aşezate, sus, peste încovoitura de la capăt. Justinianus se plimba, mereu urmărit de o idee. Se opri o clipă în faţa biroului şi luă dosarul în mînă. îl filui atent ; apoi se aşeză pe scaun şi-l puse, deschis, pe birou. Era un dosar voluminos, gros cît să nu-1 poţi cuprinde la cotor. „Dos. 1337/191... Valeriu Darie, preot. Crimă...“ Mai foiletă tragînd filele printre degete de parcă ar fi voit să le smulgă din dosar. Un zîmbet strîmb îi ilumina faţa, ca şi cum ar fi spus: „Vezi ?...“ Mai întoarse o filă şi continuă lectura, cercetător. Procurorul Sandu, cu palma întinsă, vîrîtă “sub baiera pantalonului, pe şold, cu ochii închişi, aţipi. Justinianus nu observase ; nici nu se uitase spre canapea. Şi, fără să-şi ridice privirile de pe dosar, bătu tare cu palma pe pagina deschisă, strigînd : — Asta e ! Am descoperit! Şi, pe greceşte, încîntat : Evrika ! Procurorul Sandu tresări speriat din somn. — Ce-i ? Ce s-a întîmplat ?... Şi Justinianus reluă., cugetarea, de data aceasta calm. —- Ţi-am spus eu! Am intuiţie de vulpoi bătrîn ; am experienţa. Ţi-am spus: gelozie şi premeditare. Nici o crimă pasională nu scapă din logica lor. Şi iată dovada. Aristiţa a fost văzută de un grup de oameni trecînd misterios prin sat, fără să se ştie unde se duce şi fără motiv serios; iar 263 popa pleacă o noapte întreagă de acasă şi rătăceşte pe cîmp ros de gelozie... Atunci a pus la cale crima ! —- Grefier... sa fie chemaţi din nou, martorii: Vîrtej, Scutelnicu, Grădinaru, Vasile Grigori, Seica, şi să-mi vină şi papa. Pentru săptămîna viitoare. Vezi cînd avem o zi liberă, ca să am timp să mă ocup de ei. Şi Justinianus îşi frecă mîinile mulţumit. îndoi brusc firele cu mărturiile atît de preţioase şi închise dosarul cu un gest scurt şi plin de veselă agilitate. Apoi, încheie tărăgănat : — Aşaaa... Procurorul Sandu, văzînd că nu-i chip de odihnit puţin, se ridică de pe canapea, se întinse încordat, cu pumnii strînşi, strîngînd şi întinzînd braţele în lături, ca intr-o figură de gimnastică suedeză, şi se îndreptă spre uşă... — La revedere ! Va să zică, ai găsit ce-ţi trebuie ? — Ai să vezi! răspunse Justinianus cu mîndrie. Dosarul care avea pînă atunci 870 de pagini, numerotate gata, a fost predat din nou grefierului : — Vezi, să nu-mi dezdoi filele, adăugă judecătorul. Dar adevărul curat, înţelept, neînchipuit încă de nimeni era simplu, în citeva cuvinte, care şi acelea erau poate greu de spus, în sufletul onest şi chinuit al părintelui Valeriu. 8 Cînd au ajuns în Sărărie cele trei căruţe cu „piane şi sarcofagii“, Ileana s-a bucurat ca de o revedere. îndi, simţi milă pentru toate lucrurile acelea, pe care le cunoştea de o viaţă, pe care nu şi le putea închipui decît în locul unde le-a apucat de totdeauna, şi pe care acum, cînd s-au dezlegat şi ridicat ţolurile, le-a văzut deodată răsturnate unele peste altele, de nerecunoscut. 264 Pe drum, între Flîrîău şi Tîrgul Frumos, îi apucase ploaia. O ploaie trecătoare dar apăsată. Apa a trecut prin ţoluri. Lucrurile au fost descărcate în curte şi împrăştiate la soare ca să se usuce. Abia spre seară, Ileana le-a strîns, unul cîte unul, şi le-a dus în casă. Mobila a fost aşezata de la început, şi a rămas aşa. Dar celelalte lucruri mici, pe care le putea mişca singură Ileana, erau mereu schimbate din loc în loc. Era singura ei distracţie. Cum nu-şi afla loc sufletul ei, aici printre străini, tot aşa şi lucrurile ei nu se găseau bine nicăieri. Ileana continua să asiste la viaţă. Lipsită de energie şi de înţelegerea complicaţiilor vieţii, simplă şi naturală, lovită mereu, ea se închisese în sine, fără gînduri, fără speranţe. Ileana nu mai făcea decît să-şi aştepte moartea. Grozăvia crimei ucisese in ea şi amintiri, şi trecut şi viitor. Aşa trebuie să fie celelalte animale afară de om : fără nimic înainte şi în urmă. Aranja prin casă repetind maşinal gesturi de altădată, şi pentru că avea nevoie şi de-o ocupaţie... şi ca să se ia cu ceva. Nu fiindcă ar fi îngrozit-o vidul surd din ea însăşi, cu care se deprinsese ca o plantă, dar dintr-un fel de reminiscenţă inconştientă a mîi-nilor şi a picioarelor. Tot ce făcea, chiar pentru acel moment în care tăcea, nu era conştient şi voit. Imediat uita ce a făcut cu o clipă mai înainte şi revenea, ca să repună lucrurile în starea din care le deplasase cu numai un sfert de oră înainte. în felul acesta era mereu ocupată. Cînd obosea, se aşeza pe un scăunel, înalt numai de-o palmă, cu cotul rezemat pe genunchi şi cu podul miinii în bărbie şi sta aşa ceasuri întregi, fără să facă vreo mişcare. Ai fi putut crede că se gîndeşte la viaţa ei, la trecut, la nenorocirea ei, la Valeriu, la ce are să fie. De fapt, Ileana trecută dincolo de puterile ei de rezistenţă, pierduse toate facultăţile de voinţă şi chiar sensibilitatea şi raţiunea normală. Ileana izbutise marea şi sinistra fericire de a nu 265 se mai gîndi la nimic. Nimeni nu putea să bănuiască această ieşire din destin şi ea mai puţin ca oricine. Toate ii erau indiferente. Orice putea să fie sau să nu fie. Toate treceau deasupra ei, ca peste lucruri. Numai cînd îl vedea pe Andrei, faţa ei acum zbîrcită şi bătrînă căpăta un reflex de lumină, şi ochii ei aveau ceva din strălucirea blîndă şi stranie de odinioară. Se întîmpla cu Ileana, atunci cînd îi apărea Andrei, ceea ce se întîmplă cu surzii care aud, cu muţii care vorbesc atunci cînd au o emoţie mare, care trezeşte simţurile din orice adormire. Pentru Ileana, prezenţa lui Andrei era totdeauna o emoţie mare, care o deştepta din apatie şi renunţare, pentru ca, apoi, odată rămasă singură, să cadă din nou în acea pace fără conştiinţă, care-i aproape de moarte. La bacalaureat, Andrei a reuşit strălucit. Comisia a avut impresia că n-are în faţa ei un elev, cu acele cunoştinţe abstracte, adunate din cărţi, şi cu acel amestec dintre mecanic şi memorizare, care face să se creadă că, în mintea unora dintre elevii cei mai buni, cartea a intrat şi a rămas nedigerată, independentă, cu paginile intacte. Comisia a simţit că are în faţa ei un om, parcă un om matur, înţelept, de o înţelepciune simplă şi sigură, care vede prin lucruri în ,chip firesc. Judecata, stăpînirea şi seriozitatea lui i-a surprins. în răspunsurile lui, mai mult chiar decît în mintea celor care-1 întrebau, tot ce era învăţătură căpăta un sens legat cu viaţa. Orice obiect, orice materie tratată de el, cu calm absolut, căpăta acea nobleţe pe care i-o dă un rost omenesc al existenţei lor. Orice cunoştinţă căpăta o raţiune de a fi. Nu era nimic care să fi rămas o simplă gimnastică a minţii. Din comisie făceau parte profesori bătrîni, prin faţa cărora, în treizeci de ani, s-au perindat mii de elevi. Au văzut elevi foarte buni. Niciodată n-au avut însă acea impresie 266 de maturitate şi de înţelepciune. Nu era o apreciere care se raporta la vîrsta lui, ci o apreciere şi o impresie pe care nu o poţi căpăta decît de la foarte rari oameni maturi. Comisia n-a putut să facă mai mult decît să-l felicite. Dar, cînd s-au întîlnit în cancelarie, toţi profesorii la un loc, şi apoi pe stradă, în drum spre casă, fiecare în parte şi-a mărturisit impresia copleşitoare că a văzut un om excepţional. Profesorul Frunzescu, un bătrîn cultivat şi deştept, mizantrop şi dezabuzat, mergînd singur pe strada Albineţ spre casă, îşi trecu bărbiţa rară printre degete şi, gîndindu-se la Andrei, îşi spuse, dînd nedumerit din cap : „Hmm...“ Aceasta putea să însemne îndoială asupra scepticismului lui şi a mizantropismului, pe care nu le ascundea. Şi îndoiala aceasta o simţise din pricina impresiei pe care i-o făcuse Andrei şi a încrederii pe care o întrezărise în el. Profesorul Frunzescu era un izolat sălbatic. Nu avea nici un prieten, iar în cancelaria liceului era ironic şi rău. Timpul şi-l trecea citind şi scriind. Scria nuvele în genul lui Cehov, în care se amesteca mare dragoste şi simţ pentru natură, bunătate, înţelegere de tot ce-i omenesc şi un umor cu o ironie care-i era parcă independentă de voinţa lui... o ironie a vieţii. Ar fi voit să ştie ce-i cu băiatul acela. Celibatar, mizantrop şi misogin, Frunzescu ar fi voit parcă să-l aibă de copil pe Andrei. Nu i-ar mai fi părut viaţa atît de inutilă. „Da ?... cum îl cheamă ?...“ se întrebă singur. Şi Frunzescu scutură, zîmbind singur, barba lui neagră şi rară. Era încă o ironie a vieţii. Ileana simţea instinctiv valoarea lui Andrei. Dacă „a iubi pe cineva ca lumina ochilor“ are vreun sens, apoi acela nu-şi avea înţeles decît în dragostea Ileanei 267 pentru Andrei. Cînd îl vedea, erau singurele ei clipe de viaţă. Nu era, cum se spune, „nădejdea sau sprijinul ei“ ; era ceva dezlipit de orice interes personal şl conştient ; era ceva care făcea parte, prezent şi, în lipsa lui, neştiut, din fiinţa ei. Andrei avea acelaşi sentiment. Avea impresia unui bloc, unui „tot“ de viaţă, din care făcea parte nedespărţit de el, Ileana şi Valeriu. Andrei nici o clipă nu s-a desolidarizat de tatăl lui. Partea de suferinţă care-i venea, copleşitoare, din ceea ce făcuse Valeriu, o socotea ca venită de la societate şi de la micimea tuturor, iar nu de la Valeriu- în locul lui ar fi făcut la fel. Andrei era singurul care bănuia pacea pe care o căuta părintele Valeriu şi pe care n-o putea avea. Pentru a înţelege deplin, ar fi trebuit poate să mai vorbească cu tatăl lui, dar nu de la tată la fiu, ci ca doi prieteni, care au de dezlegat împreună ceva. Or, aceasta nu era cu putinţă. Şi totuşi Aridrei avea în el siguranţa că a prins fondul adevărului — străin tuturora. Şi doar bietul băiat nu citise cele 870 de pagini numerotate ale dosarului 1337/191... — cu titlul : „Valeriu Darie, preot. Crimă“. 9 în închisoarea Galata, deţinutul preventiv Valeriu Darie căpătase un prestigiu pe care încă nimeni nu-1 mai cunoscuse acolo. într-o zi, unul din deţinuţi, dus odată cu Valeriu la instrucţie, a aflat de la grefier fapta preotului. A doua zi au ştiut toţi cei din penitenciar. S-a întîmplat însă minunea că nici unul n-a crezut. Ei nu aveau nici o explicaţie a faptului. 268 Trebuie să fie o greşeală din acele pe care le face justiţia de atîtea ori, pierzîndu-se în presupuneri nedezlegate. Nevinovăţia lui Valeriu, asupra căreia nici un deţinut nu avea nici o îndoială, ca şi nedreptatea grea ce i se făcea unei feţe bisericeşti au alăturat prestigiului lui Valeriu, şi simpatia tuturor pentru el. Era, în adevăr, ciudat cum oameni fără nici un Dumnezeu, criminali recidivişti, hoţi de buzunare profesionişti, escroci cu cazier bogat, au putut găsi în ei resorturi omeneşti pentru a respecta pe cineva. Dar părintele Valeriu era divinizat mai ales de ţăranii din penitenciar, arestaţi pentru crime de la pămînt, omoruri la circiumă şi vrăjmăşii ca-n evul mediu. Unul din ei era din Corni, nu prea departe de Mîndreşti. Acela le-a spus celorlalţi că părintele Valeriu e un sfînt. Ţăranii deţinuţi, cînd aveau putinţa, nu se adunau decît între ei. Nu se amestecau cu ceilalţi, cu toată viaţa în comun din penitenciar... Se nimerise ca Vasile Turcu din Corni să aibă şi un mare dar de povestitor şi o imaginaţie bogată. El înflorea lucrurile cu uşurinţă. Şi îşi dădea toată osteneala să o facă atunci cînd era vorba de părintele Va-leriu. O nepoată de-a lui, care zăcuse doi ani, fusese vindecată de Valeriu. Ştie el; a văzut el cu ochii lui şi fata dusă culcată, sub plapumă, în căruţă, şi pe urmă aceeaşi fată in-trînd în sat pe picioare, cu ciuboţelele în mînă. Şi-n penitenciar, legendele trăiesc intens ; înlocuiesc şi alungă amintiri urîte, viitor neprevăzut şi mustrări de conştiinţă. Ele creează o altă viaţă, imaginară şi suportabilă. Nu s-ar putea şti niciodată ce anume a impresionat mai mult pe deţinuţi. Poate puterea de credinţă, surdă şi îndărătnică a ţăranilor, poate nevoia tuturor de a avea printre ei un om curat, poate voinţa de a crea cu orice chip, printre ei, nevinovaţi care să apese asupra societăţii şi să justifice nepotrivirea dintre ea şi ei. 269 Era însă şi altceva, cu totul inexplicabil, în această autoritate cîştigată dintr-o dată, fără să se ştie cum anume, de către preotul Valeriu. Sigur că un anumit rol jucase şi ţinuta lui de om izolat, în care acum se vedea o mare bunătate. Nici domnul Mitruţ, directorul închisorii, un om gras şi rotund, şi la faţă şi la trup, nu putea să-şi explice ce e cu popa acesta. Şi doar domnul Mitruţ era directorul închisorii Galata de cincisprezece ani. Ba, chiar şi el, om cu licenţă în drept, şi care a avut de-a face cu tot felul de oameni, se simte stingherit şi dominat cînd stă de vorbă cu preotul. S-a aflat nu ştiu de unde că Valeriu este doctor în teologie de la Frieburg. Domnul Mitruţ a mai avut el aici doctori de aceştia, şi nu s-a speriat. Odată avea chiar patru medici închişi pentru avort — o întreagă facultate de medicina — şi nu s-a intimidat. De ce oare preotul acesta spî-natic, cu o barbă rară şi aspră, cu sprîncenele peste ochi, îi impune mai mult decît toţi care au trecut pe-aici ? ! Probabil tot credinţa curată autentică, a preotului Valeriu îi dă o autoritate neîntîlnită. Altfel doar, el era un izolat şi un om, prin temperament, puţin comunicativ. în ziua în care l-a lovit judecătorul de instrucţie Justinian Ionescu, preotul Valeriu reintrînd pe poarta penitenciarului avea o figură de Cristos. Purta în ochi şi în înfăţişare nu numai puterea jertfei lui, dar şi o înaltă mîndrie a umilinţei pe care o suferise. Pentru întîia oară, cînd i-a căzut lovitura pe obraz s-a simţit mare şi parcă plutitor peste lume. îl înălţa în ochii lui şi în credinţa lui. Nu-i păsa chiar dacă l-ar fi pălmuit cei mai de jos oameni şi cei mai ticăloşi — deputatul Pan-telimon, învăţătorul Ciochină, toţi, toată drojdia omenirii. Numai aşa se cîştigă răscumpărarea sufletului ; numai dacă poţi să-i mai iubeşti şi atunci pe oameni, eşti cu adevărat un om ! 270 în seara aceea Mititelu încercă încă o dată să-şi facă spovedania. Nu din nevoia de a-şi uşura conştiinţa. Mititelu n-avea nelinişti de asemenea natură. Poate, din contra, voia să braveze şi să se laude. Era departe de a-şi da seama că tovarăşul lui nu era deloc potrivit pentru asta. Odată cu înserarea, începuse să ploaie mărunt, cernit, egal. Parcă erau chiar norii care se aşezau pe păniînt. Ploaia a durat toată noaptea. într-un uluc, picurii rari însemnau secret timpul, nu pentru judecata de pe pămînt, ci pentru cealaltă. Era întuneric beznă : şi linişte mare, după ce a trecut şi ultimul tren care pleacă din Iaşi la ora unsprezece. Ziua, Mititelu împreună cu alţi cinci deţinuţi cărase din şosea nişte pietriş în curtea închisorii. Alături este o circiumă „La Iancu“. A fost cu gardianul acolo şi au băut împreună nişte vin nou, acru şi tulbure. E bine dispus şi are gust de vorbă. Vinul nou îi făcu rău. Nu putea să doarmă, într-un tîrziu îndrăzni : — Părinte ! Părinte !... —- Ce e, ce s-a întîmplat ? Valeriu sta ca de obicei culcat pe spate, cu mîinile sub cap, aşa, cu trupul lui, o cruce. — Să vezi, începu vesel Mititelu, să vezi, era un vin bun. N-am mai băut de mult, de cînd am fost odată cu Mimi xntr-o noapte la „Trei sarmale“. Eram eu şi contabilul de la cooperativă. Numai el ştia ce-i cu mine şi cu Mimi! Şi Mititelu rîse scurt, ascuţit şi stupid : Hi, hi, hi... Să vezi, reluă el, să vezi... Uf ! Iar mă încurc... Să vezi... n-ai cunoscut-o pe Mimi. A ! O minune de fată. Era mică, mică de tot. Eu o puteam duce în braţe oricît şi era brunetă... purta cărare la mijloc şi avea ochii mari şi negri : şi ochii, şi genele şi sprâncenele... Hi, hi... Păcat că n-ai cunoscut-o. Şi avea o carne albă şi tare ! Păcat. Făcea să fur şi un milion pentru ea. Nu-mi pare rău, nu-mi pare rău... Hihi... 271 Valeriu sări sălbatic din pat, drept în picioare şi strigă din toate puterile : — Taci, taci, ticălosule ! Nu se vedeau unul pe altul. Mititelu se înfricoşă. — Taci! Mititelu îi simţi silueta albă în fundul camerei înguste, ca un om făcut din fum. — Taci! Gardianul bătu în geam autoritar : — Ce-i acolo ? Ce este ? Prin întuneric se auzea un plîns de copil în spasmuri, cu sughiţuri. Mititelu plîngea cu pătura trasă peste cap. Părintele Valeriu nu putu aţipi toată noaptea. Ar fi voit să înţeleagă ce este „un om“ şi cum se poate să fie atîta nepotrivire între unul şi altul. în uluc, se auzea, semn că afară tot cerne : pic, pic... A doua zi Valeriu a cerut să i se dea o încăpere orieit de mică, dar în care să fie singur. Şi domnul Mitruţ i-a dat un fel de tindă înfundată, în care de obicei se ţineau „politicii“. 10 Andrei se gîndi că trebuie să angajeze un avocat. întîi i-a venit în minte domnul Dănulescu, bătrînul Dănulescu, la care nu mai îndrăznise să intre în casă. I se părea atît de mult de atunci, de cînd stătea la el la masă ! Roro, dragostea lui, i se părea atît de copilăroasă, un joc naiv, ca o zburdare. Fusese aşa de severă viaţa cu el! îşi aduse aminte de o discuţiune, odată, la masă : domnul Dănulescu se arătase înţelegător şi amabil în apărarea pe care o improviza unui flăcău care omorîse o fată din geio- 272 zie. Domnul Dănulescu era un om cultivat deştept şi subtil Ar fi putut face o apărare bună. Dar îi era aşa de greu să intre la el, să sune, să vadă în ochi servitoarea, pe doamna Dănulescu, „Cucoana“, sau poate pe Roro. Cu neputinţă. Nici pe Radu nu l-ar mai fi putut întîlni. Nu fiindcă ar fi simţit vreo vină. Dar apăsa asupra lui ceva din blestemul societăţii, care nu iartă, nu alege şi care se desolidarizează de toţi cei slabi şi nenorociţi. El, Andrei, era în urma nenorocirii într-o altă lume, în care valorile erau altele, şi altele perspectivele vieţii. Prin faptul crimei tatălui său, fără ca el să fi făcut nimic, fără ca ceilalţi din casa domnului Dănulescu să-i fi făcut ceva, fără ca măcar să-şi vorbească, deodată, între ei nu mai putea fi ce-a fost odinioară, — nu de mult, — ca şi cum s-ar fi surpat pămîntul şi nu s-ar mai putea trece dintr-o parte în cealaltă. Dincolo, — la Dănuleşti, — poate fi milă şi dorinţă de a-1 ajuta, dar voinţa de a mai fi împreună şi de a-1 mai aşeza la masă, niciodată. Andrei simţea bine toată această schimbare oricît de inexplicabilă ar fi fost pentru el. Îşi da seama ca ea vine de la o putere mai mare decît toţi, dintr-o ipocrizie care domină toată lumea. Da ! Ştia el, bietul student, luat la trîntă, piept la piept, cu viaţa. Atunci cum să se ducă la domnul Dănulescu ? Cine ştie ? Poate domnul Dănulescu nici n-ar fi vroit să primească procesul, tocmai pentru a evita să se vorbească în Iaşi că Radu, „diplomatul“ de mîine, era prieten cu fiul preotului Valeriu, trimis în judecată pentru „crimă cu premeditare“. Andrei îl ştia însă foarte liberat de prejudecăţi şi convenienţe. Numai să nu intervie „Cucoana“. Avu o clipă de slăbiciune la gîndul că Roro ştie totul, că va afla amănunte, că-1 va compătimi sau, poate, va privi 273 retrospectiv cu dispreţ vremea cînd Andrei îi făcea curte cu nenorocită stîngăcie. Se regăsi însă repede. Nu avea dreptul la nici un pas înapoi. Copilării ! ! Pentru nimic în lume nu trebuia să sacrifice cea mai bună apărare a tatălui lui. Trebuia să treacă peste orice, oricît de greu i-ar fi fost. în definitiv, nu-i erau cu totul indiferente aceste delicateţe şi „mofturi“ de amor propriu ? în cele din urmă ajunse la concluzia că poate să-i vorbească la tribunal. îşi aduse aminte că Ionel Atanasiu, băiatul învăţătorului din Călineşti, a ieşit avocat anul trecut şi s-a înscris în barou, la Iaşi. A doua zi s-a dus cu el la tribunal. Au intrat în secţia întîia. Şedinţa era suspendată. în jurul domnului Dănulescu, care sta la pupitru, erau adunaţi, în picioare, vreo treizeci de avocaţi, de toate vîrstele. Domnul Dănulescu perora în gura mare. Avusese un conflict în şedinţă, cu preşedintele, şi-l discuta. Era agresiv, cu părul vălvoi, şi din cînd în cînd bătea cu pumnul în masă sau trîntea o carte. în băncile din fund, împricinaţii asistau nemişcaţi şi respectuoşi. Domnul Dănulescu le impusese grozav. Pe faţa lor se citea curiozitate, spaimă, admiraţie, consternare şi respect. Parcă toţi aşteptau să audă o sentinţă care nu-i privea direct, dar ca-re-i interesa peste măsură. Nici unul din ei nu ştia ce are să se mai întîmple. Printre avocaţi era rumoare. Cei care intrau în sală luau cunoştinţă de incident, se vîrau între ceilalţi şi se amestecau în discuţie. Pe băncile publicului însă, din contră, era o tăcere încordată, dar absolută. Acolo nimeni nu-şi permitea să comenteze. Fiecare îşi făcea, tainic şi nemărturisit, judecata şi presupunerile lui. :274 Atanasiu a intrat şi el dincolo de grilajul care desparte avocaţii de restul muritorilor şi s-a amestecat în gloată, cu alţi colegi tineri. Andrei rămase singur în picioare, lîngă băncile publicului. Pe domnul Dănulescu îl vedea din spate, cu trupul lui mic şi zvelt cu părul zburlit. Cînd se întoarse o clipă cu faţa spre geam, Andrei îl văzu mai bine. Era acelaşi om simpatic, vioi, sclipitor şi fără aere, cu toată situaţia pe care o avea şi în barou şi-n oraş. Poate din cauza acestei sincerităţi simple de temperament, lumea, obişnuită cu gravitatea tuturor proştilor, îl considera ca un om uşuratec. Şi domnul Dănulescu era numai un om fără poze şi fără prezumţie. Deodată s-a deschis uşa de la camera de consiliu, care da direct în sala de şedinţe. Toată lumea şi-a îndreptat brusc, ca la o comandă, ochii spre uşă şi s-a făcut imediat o tăcere apăsătoare. Din sală ieşi aprodul şi veni la domnul Dănulescu. — Vă pofteşte domnul preşedinte. Domnul Dănulescu, fluturînd capul în sus, trînti ochelarii pe dosar şi răspunse răstit : * — Să poftească pe cine a mai poftit. Nu vorbesc cu oameni necuviincfoşi. S-a făcut iarăşi tăcere încărcată. Aprodul ezita. Nu ştia ce să facă şi ce răspuns să ducă în camera de consiliu. Domnul Dănulescu scutura nervos dintr-un picior şi privea în sus, pe geam, afară. Aşa a mai trecut o jumătate de oră. Andrei aştepta străin şi fără speranţe de a putea face ceva în ziua aceea. A intrat apoi preşedintele cu supleantul după el. Călca apăsat. S-a aşezat pe scaun, şi-a ridicat mînecile de la robă şi privind pc deasupra avocaţilor, în sală, spuse impersonal, adresîndu-se nimănui : 275 — Aveţi cuvîntul. Şi domnul Dănulescu, mai sigur pe sine ca întotdeauna, îşi reluă pledoaria, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, cu aceeaşi cocoşească agresivitate în atitudine şi chiar în cuvinte. Era ora şase seara cînd domnul Dănulescu ieşi din camera avocaţilor, unde Atanasiu intrase să-l anunţe că Andrei Darie vrea să-i vorbească. Domnul Dănulescu era încă transpirat. Ducea pe şold, aburcat, o geantă mare, neagră, pe care Andrei o cunoştea de acasă. — Aa ! Ce faci, mînzule ! i se adresă Dănulescu ; de ce ne-ai părăsit ? ! Nu te-am văzut de atîta timp. Ce-i cu tine ? Ce vînt te-aduce aici, în tribunal ? Nu cumva vrei să faci dreptul. Andrei se simţi încurajat de acest ton prietenesc. Domnul Dănulescu se mai opri cu trei ţărani, care i-au vorbit de un proces. Ţăranii erau respectuoşi şi se uitau la domnul Dănulescu ca la Dumnezeu. — Să veniţi acasă, mîine dimineaţă. — Sărut mîinile... Şi au pornit pe coridorul tribunalului, domnul Dănulescu înainte şi Andrei alături, jumătate întors spre el. Domnul Dănulescu a luat o trăsurică, Andrei s-a aşezat în stînga, de abia atingînd scaunul. — Ei, ce este ? Andrei îi spuse in cîteva cuvinte pentru ce l-a căutat şi-l urmărea cu ochii să vadă ce impresie îi face. Spre marea lui surprindere băgă de seamă că domnul Dănulescu nici nu se îngrozeşte, nici nu-i prea îngrijorat. Andrei vroi să fie scurt, pentru ca să termine înainte ca trăsura să ajungă acasă la domnul Dănulescu. în piaţa Unirii, acesta însă spuse birjarului : 276 — La Jockey... După aceea, întorcîndu-se către Andrei, domnul Dănu-lescu îi spuse : — Bine ! Cunosc chestia. Să-mi aduci o copie după ordonanţa de trimitere în judecată ; restul am să văd eu. Scoase apoi din buzunar o agendă groasă şi ferfeniţoasă, care-şi desfăcea toate filele răsfirat, ca un mic instrument muzical legat în piele ; ca un fel de armonică. — Cînd spui că-i termenul ?... 15 ianuarie ? ! Bine. Apoi se uită lung în ochii lui Andrei, îl bătu uşor peste umăr, şi-i spuse : — Bietul băiat ! Iar, mai tîrziu, după o pauză : N-are să fie nimic. Or să-l achite. Nu fi îngrijorat. Puţin, cît a mai mers trăsura, a fost tăcere între ei. Nu o tăcere jenată, ci una plină de emoţie. Andrei, fără sa vrea, avu lacrimi în ochi. Domnul Dănuleseu, apoi, ca pentru sine, vorbindu-şi parcă singur, spuse : — Dar, mama unde-i ?... — Am adus-o aici, în Iaşi, cu mine. Acolo nu mai putea rămîne. Domnul Dănuleseu se gîndi ce băiat deosebit e acest Andrei şi ce greu a fost lovit. La Jockey, cînd s-au despărţit, Andrei avu impresia că se desparte de un mare prieten şi porni grăbit spre casă, ca şi cum ar fi avut de dus marnei lui o mare veste, sau ar fi avut să-i anunţe că tot ce-a fost nu-i adevărat şi că se reîntorc din nou la Mîndreşti şi va fi ca mai înainte. Acasă, a găsit-o pe Ileana pe scăunaşul ei înalt de o palmă, privind pierdut spre dealurile de la Repedea. Bineînţeles nu i-a pomenit nimic de avocat, de proces. Nu vorbea niciodată cu ea despre astea, ca şi cum Valeriu ar fi murit şi el. Dar a îmbrăţişat-o lung, a sărutat-o cu 27 r dragoste nesfîrşită, parcă pentru a nu se mai separa niciodată. în seara aceea domnul Dănulescu pierdu la cărţi trei mii de lei. 11 Era prima noapte după hibrida şi strania spovedanie a lui Mititelu. Era prima noapte în care, după a tita timp, Va-leriu era din nou singur. Dorea asta de mult. îi era frică de o confruntare cu totul tainică, fără nici o prezenţă împrejur, dar o dorea, ca o ultimă verificare a lui însuşi. Nu îndrăznise însă să ceară domnului Mitruţ o cameră numai pentru el. Dacă n-ar fi fost exasperarea de ieri noapte, pricinuită de beţia lui Mititelu, ar fi rămas şi acum împreună cu dîn-sul. Mititelu nu era un gardian, dar, oricum, era un om „alături“, mereu alături, un om străin. Avea aerul că-1 păzeşte. Exista impresia că se păzesc unul pe altul. Era penibil. Noaptea, pe întuneric, Valeriu putea să gîndească singur, să frămînte în el aceleaşi şi aceleaşi gînduri şi probleme, dar nu era la fel ca atunci cînd eşti singur. Stai parcă legat, şi visezi numai că mergi. Nimeni, şi mai puţin ca oricine, acel simplu şi veşnic inconştient şi senin, Mititelu, nu putea să-i prindă şi să-i cunoască gîndurile. Ele erau tăinuite şi rămî-neau aşa. Dar nu era acelaşi lucru. Prezenţa lui Mititelu în celălalt pat era totuşi o constrîngere. Acum e singur. Ideile s-au aşezat, s-au sistematizat. Valeriu are sigură în el judecata cea de pe urmă, sau, mai bine zis, o avea. 278 Crima lui era un act de auto-flagelare, era jertfa cea mare a fiinţei lui trupeşti, era actul de înfrîngere şi de distrugere a ispitei. Şi era împăcat cu sine, înălţat în sine. Cu această convingere dinlăuntrul sufletului lui Va-leriu mergea la judecată cu resemnare. îi era indiferentă judecata oamenilor. îl interesa numai judecata lui ; şi judecata în faţa Domnului. Nopţi de-a rîndul aşa a gîndit şi s-a întărit; şi s-a verificat. în cazul acesta al lui, uscat şi aruncat pe lume ca de pe o stîneă de munte într-o prăpastie fără fund, nopţi întregi de-a rîndul, pînă la istovirea fiinţei, s-a petrecut judecată după judecată, ca-n acele cămăruţe mici şi întunecate, în care, dacă te uiţi printr-o lentilă, vezi un peisaj, o mare, o pădure, oameni... în cutia asta întunecată a lui Va-leriu trăiau, nevăzute încă de nimeni, imagini, aceleaşi imagini, cu o judecată şi o sentinţă, şi cu el iluminat şi înălţat. Niciodată nu s-a îndoit de sine. Lucid, deştept, cu capul întreg, niciodată nu s-a socotit un criminal de rînd sau o victimă a unei impulsiuni trupeşti. Avea certitudinea că el ştia ce a fost şi ce s-a petrecut în el; şi că-şi cunoaşte viaţa, că trebuie întreg, cunoscută, pentru a se înţelege acest final, aşa după cum în algebră trebuie să ai datele de la început şi simplificările cu regulă, pentru ca să înţelegi formula sintetică' de la sfîrşitul raţionamentului abstract. Aşa a putut rezista. De aici îi venea poate şi prestigiul şi acea aureolă de autoritate de care era înconjurat, fără ca să le fi căutat. Aşa a fost însă pînă ieri noapte, pînă la spovedania de quasinebun isteric a lui Mititelu. De atunci a încolţit o îndoială şi a crescut tainic şi nestăvilit, clipă cu clipă, înlăuntru, pînă ce a devenit puternică şi a ieşit impunătoare din întuneric, ca acele fire de 279 iarbă care, plăpînde dedesubt, cresc mereu şi ridică în sus piatra de mormînt sau ţîşnesc pe de lături. Pentru întîia oară îndoiala aceasta grozavă, care relua toate judecăţile de la capăt şi răsturna tot ce fusese pînă acum, s-a ivit, ca o crăpătură de lumină, ieri noapte înspre ziuă. Atunci Valeriu nici n-a băgat-o în seamă ; era oarecum nevinovată şi firavă. Dar a rămas în mintea lui să germineze, să crească. Era şi prea obosit atunci şi-a adormit îndată. N-a putut s-o vadă bine, ca şi atunci cînd ai ochii obosiţi şi nu poţi distinge amănunte. în cursul zilei a crescut mereu, a revenit repetat, tot mai insistent, mai puternic şi mai imperativ, şi a izbutit să se impuie conştientului. Valeriu, presimţind prăbuşirea, a căutat să lupte, ca să evite confruntarea nouă. Ce puerile i s-au părut atunci, ca într-o străfulgerare prin beznă, interogatoriile şi confruntările judecătorului de instrucţie ! Singurul judecător de instrucţie bun, vigilent, aspru şi neînduplecat, pentru el însuşi şi fapta lui, era Valeriu. Judecătorul de instrucţie... Dl Justinian Ionescu... „Gelozie şi premeditare“... ce meschinărie... palmele domnului judecător de instrucţie... ce neînsemnate şi penibile pe lîngă tortura îndoielii care începe !... De aceea Valeriu căuta să lucreze pînă la istovire toată ziua, să se obosească, să uite, să aibă gîndul anihilat de muncă şi de oboseală. A fost mare salvare munca fizică din ziua aceea. N-o făcuse niciodată. S-a aruncat în ea, ca cel care se aruncă de la etajul al patrulea, fiindcă s-a aprins acoperişul. Mersul gîndurilor cu maşinăria lor delicată şi independentă, s-a intercalat atunci cînd lucra, intervenind şi sustră-gîndu-1. A intervenit însă din ce în ce mai rar, cu cît obosea mai mult, cu cît mîinile şi picioarele şi, încetul cu încetul, şi 280 capul se simţeau intrate în mişcări mecanice şi tot mai mult cuprinse de un fel de leşin. Dar toată truda, aceasta n-a servit la prea mult. A amî-nat numai deznodămîntul. Valeriu a fost ca acei bolnavi care cheltuiesc tot, toate rezervele de rezistenţă fizică şi materială, pentru a prelungi viaţa cu o zi, deşi ziua aceea nu-i decît întreagă de suferinţă. Şi la Valeriu, ca şi la bolnav, stăruie însă inconştientă şi nebună speranţa de vindecare. Bolnavul nu vrea să mai trăiască o zi, pentru ziua aceea de viaţă, ci pentru că prelungirea îi dă speranţe de salvare. Cu aceeaşi ascunsă raţiune, chiar mărturisită sie însuşi, deşi fără prea multă încredere, a muncit Valeriu ca niciodată. Se săpa tocmai în curtea penitenciarului o groapă mare, care urma să servească drept rezervoriu subteran, pentru colectarea apei de ploaie din toate ulucile clădirilor din incinta. Valeriu socotea că a avut noroc. A intrat cu hîrleţul în groapă şi a săpat, asudînd, toata ziua, avînd chipul paiid şi dezolat al omului care-i pus să-şi sape propria lui groapă şi se sileşte să scape mai curînd de obsesia execyţiei. Coada hîrleţului scîrţăia lucie în mîini; îi crescuseră băşici de apă, albe, în palme. Hîrleţul era parcă mecanic ; se adîncea împins de talpa piciorului sting în pămîntul ud şi galben, şi apoi se ridica sus, aruncînd ţărăna udă pe mal. Regulat, deasupra se vedea, fără pauză, un bulgăre mare de pămînt aruncat, ca şi cum acolo ar fi fost un mic vulcan care pregăteşte o erupţie. în groapă mai săpau cinci deţinuţi. Valeriu luase asupra lui, şi scobora la acelaşi nivel cu ceilalţi, un sfert din suprafaţa gropii. Deodată ţăruşul hîrleţului scrîşni strident şi lunecă alături. A doua oară la fel. Cînd îl ridică, din lopata lui căzu jos, ca de pe un taler de balanţă, un os. Era luciu. 281 Pămîntul se lipise de el numai la capetele întoarse, cu mont. Un os de om ? ! Valeriu îl apucă de un capăt. îl privi puţin, nedumerit, şi-l aruncă deasupra. Tot aşa aruncase, la începutul săpăturii, o rădăcină tăiată în bucăţi. Şi porni iar să sape. Hîrleţul iar scrîşni, ca un rînjet de fiară. Alt os. Un schelet de om. Craniul sună gol. S-a încetat lucrul. Dl director Mitruţ a fost anunţat şi a venit la faţa locului, rotund şi dolofan ; îngrijorat, de parcă acolo în fund i s-ar fi înecat un deţinut sau s-ar fi descoperit o galerie de evadare (care era grija lui cea mare). Valeriu a luat, de bună voie, asupra lui să cureţe terenul cu grijă. Şi, cu atenţie mare a început să dea pămîntul în lături, să ia cu mîna ţărîna lipită de oase. Parcă ar fi fost vorba de un copil murdar, pe care-1 curăţa. Era cinchit în genunchi, Avea gesturi de tandreţă şi de alintare, ca şi cum şi-ar fi dezgropat, pentru un ritual, proprii lui părinţi, — sau nişte copii pe care nu i-a cunoscut. Erau două schelete : unul de om matur, altul de copil. Trebuie să fi fost tatăl şi copilul sau mama şi copilul. Mai de grabă mama, fiindcă s-a găsit şi o agrafă ruginită. A cerut şi femurul aruncat şi l-a aşezat la loc. Cînd totul a fost gata, preotul Valeriu în genunchi, în fundul groapei, încovoiat, spuse abia şoptit rugăciunea de veşnică odihnă pe care o citea totdeauna la înmor-mîntări. Cei care se uitau de pe movila de pămînt, în jos, în fundul groapei, vedeau numai un om în genunchi, cu spatele frînt, capul plecat şi, în faţa lui, simplificate, vinete, albe, două schelete, cu două cranii, caTe rînjeau la cel aplecat peste ele, şi două găuri de ochi, pline de pămînt, care nu vedeau nimic. La amiază, cînd soarele a fost drept deasupra, el singur s-a uitat în orbitele negre pînă-n fund. 282 Au venit procurorul Sandu şi un arheolog. Procurorul a dresat, căscînd, un proces verbal. Nu erau doar oseminte de domnitor. Au fost puse într-un sac, şi Valeriu nu mai ştie ce s-a făcut cu ele. Săpăturile au continuat apoi, indiferente ca vremea. Din cînd în cînd, lui Valeriu tot îi venea îndoiala de sine... spovedania lui Mititelu... Dar a amînat-o pînă noaptea. 12 E tîrziu. Ochii lui deschişi parcă ar fi singuri în cameră. Aşa trebuie să fie atunci cînd cineva este îngropat de viu. Numai că atunci durează cîteva clipe ; acum prea mult, prea mult... Parcă ar fi două fiinţe vii, de sine stătătoare, aşezate pe craniul lui, care aşteaptă. Parcă ar fi două păsări de noapte, care privesc speriate. Dar păsările acestea sînt legate de gîndurile din capul lui. Bat din aripi; se închid, se agită, odată cu gîndurile lui. Cînd îi trece prin minte ceva foarte dureros, atunci se închid şi se lipesc de orbite, ca şi cum s-ar tupila, pentru ca durerea să treacă şi să nu le vadă. Cînd face o pauză şi îşi odihneşte încordarea sufletească, ele stau cu privirile deschise şi nemişcate, fără să le sperie nimic. Valeriu, rămas singur în întuneric, ca un mort, ca o anticipare a scheletului găsit ziua, se analizează, îşi disecă marea dărâmare din el. îşi construise un reazem pentru suflet: nu în faţa lui, cît în faţa lui Dumnezeu. Strigătul : „Am ucis diavolul, am ucis diavolul... diavolul...“, din momentul crimei, era un glas spontan şi sincer. în el era însă şi salvarea pentru Valeriu; era toată justificarea divină şi înaltă a crimei. 283 Asta l-a ţinut pînă acum. Pînă acum ! Şi iată-1 singur la revizuire, în faţa lui însuşi, cu credinţa că de data aceasta iese pierdut, cu sfînta lui cauză pierdută. Procesul lui, cel adevărat, nu-i la 15 ianuarie» ci acum, în noaptea aceasta. Se sculă şi se aşeză pe marginea patului. Scîndurile scîrţîiră sub el. Nimeni nu-1 vedea. El era însă conştient de mişcările lui, de parcă el însuşi, cel de acum, ar fi o operă a lui, şi ar urmări-o în realizările ei. Se simţi, aşa, aşezat, cu spinarea încovoiată ca de o greutate imensă, ca o sculptură neagră, dintr-un cărbune ireal, de abia ghicit în noapte. Da. încă o dată ! Atunci cînd Mititelu, beat, în aiureala lui întreruptă, descria farmecele trupeşti ale amantei lui, în Valeriu s-au trezit dezlănţuite patimi omeneşti, ca altădată, ca atunci cînd dorea pe Aristiţa. Cum de au dormitat înşelătoare pînă atunci ? Parcă, în el, un lup crescut de mic şi îmblîn-zit, ar fi văzut deodată pădurea, şi-a sfăşiat stăpînul şi-ar fi fugit liber în codru, ca să înceapă să urle şi să umble după pradă. De aceea i-a strigat ieşit din fire : „Taci!“ Spovedania lui Mititelu, însemna ademenirea şi chemarea pădurii, pentru fiara crezută pe veci domesticită în el. Simţi că sînt încă în stare să se dezlănţuie, oprimate cu voinţă de fier, patimi fără de seamăn şi instincte fără de legi pe pămînt. Diavolul n-a fost ucis ; dia-vo-lul n-a fost ucis. Asasinase numai o întrupare a lui, — una singură dintr-o mie, dintr-un milion, din nenumărate înfăţişări care umplu lumea. Diavolul i-a scăpat. A strîns de gît o stafie, o haină, în care era ascuns, şi el i-a fugit printre mîini. Fusese o 284 clipă în gîtlej, acolo unde a strîns cu sete şi cu tărie şi totuşi i-a scăpat, nu ştie cum, odată cu sufletul Aristiţei. Descrierea acelei necunoscute şi pentru el inexistente Mimi îl ademenise. Ar fi vroit deodată s-o întîlnească, s-o cunoască. Se înşelase poate. Diavolul era în Mimi! Ce ironie ? ! S-au sacrificat odată 2 000 de copii pentru ca să ucidă în unul din ei pe Isus. Şi Isus n-a fost ucis. N-a ucis diavolul, dar a ucis o femeie. A ridicat un suflet de om. Ca orice criminal, ca atîţia alţii din dormitoarele de alături. Jertfire de sine ? ! Ha, ha... Specularea credinţei, pen- tru salvarea a ceea ce a mai rămas om din el. Angajarea lui Dumnezeu ca avocat în proces; ataşarea evangheliei ca piesă justificativă la dosar; strecurarea în cer printr-o arguţie. N-a ucis nici un diavol. Valeriu îşi sprijini capul greu intr-un cot. Parcă l-ar fi simţit atîrnînd, gata să se detaşeze astfel de el şi să cadă jos, rostogolindu-se pe scînduri la picioarele lui. Nici un sacrificiu de sine. Reacţiunea nesatisfăcutului. Barbaria nestăpînită a celui care a cerut prea mult de la viaţă şi care, stăpînind un biet trup omenesc, aluat de sînge şi mucozităţi, vroia să prindă esenţa divină şi să rezolve taina zbuciumului spiritului. Răzbunare crudă în faţa unei adînci dezamăgiri. Act necugetat de copil care-şi strică o păpuşă fiindcă nu mai închide ochii cînd o culcă, şi el vedea în aceasta cel mai autentic semn al minunii vieţii. Asta da, — dar „jertfirea de sine ? ! Trecerea printre sfinţi ? !“ Ce a purificat ? î E un criminal de rînd. Nu un nenorocit meschin şi ridicol ca Mititelu ; e un criminal veritabil, care, pe deasupra, a încercat după aceea, chiar pentru sine, nu numai pentru alţii, o şarlatanie, pîngărindu-şi propria credinţă. 285 I Doamne ! Doamne ! Valeriu căzu în genunchi cu fruntea pe scînduri. Un cui proeminent, rămas ca un cucui deasupra scînduri lor, roase de paşi, împrejur, îi sîngeră fruntea drept în mijloc. Poate a fost primul cui al răstignirii. Rămase, aşa, multă vreme, rechemînd în el rugăciuni, pe care le-a repetat cu umilinţă şi remuşcare. Părintele Valeriu cerşea iertare şi se înspăimînta în faţa ispăşirii divine. O condamnare pe pămînt nici nu-i veni în minte. El avea socoteli de dat divinităţilor în care crede şi al căror mistic halucinat este. Se rugă multa vreme. Prin întuneric îşi auzea buzele mişcind lipicios. Apoi se strînse cerc, ca de un spasm în stomac, se aplecă pe o parte, trîntit pe podele, şi, sub o greutate fără de închipuire, adormi. 13 Biroul domnului Dănulescu era aşa cum îl ştia Andrei de atîţia ani : o odăiţă mică, pe peretele din fund o bibliotecă, alături de un birouaş miniatură, o mesuţă cu mai multe etaje, şi pe fiecare din ele cîte o geantă ; dosare pe jos, pe birou, pe geam şi două fotolii de piele. Domnul Dănulescu sta la birou, nervos şi neastîmpărat, cînd aşez|at pe scaun, cînd sărind în sus şi rămînînd un timp în picioare, tot cu ochii în dosar. De altfel, cînd se scula, nu se înălţa cu mult deasupra biroului. Avea ochelarii pe nas, jos, şi se uita pe deasupra lor. Citea, foiletînd, fragmente din ordonanţa judelui Justin Ionescu şi exclama în răstimpuri, dind înainte încă o filă •. 286 — Ce imaginaţie! ! Uneori se oprea mai lung şi mai citea şi recitea. Strîngea gura în semn de nedumerire şi clătina din cap : Asta-i o prostie. Cînd a terminat lectura, a trîntit ochelarii pe hîrtiile ■de pe birou, şi-a trecut mîna dreaptă resfirat prin părul vîlvoi şi a exclamat sentenţios şi stacato : — Un mo-nu-ment! Şi apoi : Nu rămîne nimic în picioare ! Ia, spune-mi cîţi ani are tatăl dumitale... Aşa ? ! Bun. La ce vîrstă s-a căsătorit ? Ce vîrstă are mama dumitale ? Binee !... Domnul Dănulescu rămase îndelung gîn-ditor, bătînd în birou distrat cu un creion galben. Andrei urmări elaborarea apărării : Aşa. Să-mi dai o listă de martori. Pentru antecedente. Era un om cuvios, — nu ? ! Credea cu sinceritate ? ! Aşa. Aşa mi-ai spus ! Să vie oameni din sat! Să fie citat tot satul. Spui că n-avea duşmănii. Aşaaa... vindeca bolnavi care veneau la el de departe. Să te interesezi care au fost; să aducem din ei vreo zece. Unde-i el ? la Galata ?... Am să mă duc mîine să-l văd. Scoase brusc agenda cea ca o armonică mică şi privi crunt în ea : Nu. Mîine nu pot. Vineri... Ba nu. Sîmbătă după amiază. Să-l prevesteşti. Trebuie să vorbesc şi cu el. Iar după un timp, foiletmd din nou ordonanţa : Să vedem pe ce temă ne punem. De gelozie nu poate fi vorba ? Andrei puse ochii în pă-mînt: •—■ Nu. Nu cred... Sînt sigur că nu. •—■ Curios... Curios totuşi... îşi spuse sie însuşi domnul Dănulescu. Andrei se gîndi atunci cu spaimă că adevărul, care-i altul şi pe care el îl deţinea, s-ar putea să scape omului acela viu şi inteligent. Andrei nu ştia că, la ceasul acela, el mai rămăsese singur cu acel adevăr şi că adevărul acela, parcă sugerat de puterea tatălui lui, devenise şarlatanîe. încerca să explice domnului Dănulescu ceva din ceea ce chiar în mintea lui era atît de confuz. Domnul Dănu- 287 lescu îl asculta absent, cu fruntea încreţită, cu musteţile blonde strînse de buza de jos. Era semn de neîncredere sau de curiozitate ? — Să-mi scoţi copie şi după interogatorii, după toate interogatoriile şi confruntările. Sper că nu s-a contrazis cu nimic. — Cu neputinţă, răspunse Andrei. Tata n-a încercat nici un moment să-şi facă o apărare. A spus adevărul cu îndărătnicie. Şi-a exagerat şi vina, dacă se mai putea. — Să treci la mine duminică dimineaţa, să-mi aduci lista de martori. Pînă atunci mai vedem... mai vorbesc eu cu el. La revedere... Şi schimbînd deodată tonul : Acum ce faci în Iaşi ? — Urmez literele şi filozofia. — Ştii că pe Radu l-am trimis la Paris ? Am să-i spui lui Roro să-ţi dea adresa şi să-i scrii : are să-i facă mare plăcere. Şi domnul Dănulescu bătu de două ori din palme şi chemă : Roro, Roro !... Glasul lui răsună puternic. Uşile dintre odăi erau date în lături. Andrei rămase încremenit, cu inima strînsă. Spre norocul lui, nimeni nu răspunse. Se întîmplase ca Roro să nu fie acasă. Veni numai servitoarea. — Duduia e la „coafor“... — Atunci am să vorbesc eu cu ea şi am să-ţi spun duminica viitoare cind ne vedem. Şi domnul Dănulescu îl apucă pe Andrei cu braţul de după umăr, ca sub protecţia lui părintească, şi-l conduse vesel pînă la uşă. — La revedere, tinere... Joi, Andrei urcă pe jos la Galata. Nu-1 văzuse pe Va-leriu de mult. li spusese să nu mai vie, nici să nu se mai ocupe deloc de el. Erau şi penibile aceste întrevederi, în mare parte mute, dintre doi oameni care puneau fiecare capul în pămînt, mereu jenaţi unul de altul. Pentru Valeriu 288 era desigur şi mai greu. Valeriu avea sentimentul că, de la o zi la alta, Andrei este acel care-1 proteja pe el. Şi îl chinuia ideea situaţiei pe care a creat-o acestui copil, rămas tot timpul în afară de preocupările lui grave de viaţă. Prezenţa lui îi punea o nouă răspundere. Dar aceasta era fără putere asupra lui. Ceea ce era greu şi nedezlegat era tot numai în sine. Fără să ştie. Valeriu, acest sfînt „închipuit“, era şi un mare egoist, ca atîţia alţii. Pe Ileana n-a mai revăzut-o niciodată. Nici nu s-au gîndit la asta, nici unul dintre ei. Era un capitol închis. Valeriu călcase totdeauna peste fiinţa ei ; trecuse fără să observe această existenţă devotată şi pasivă care-i sta alături, gata pentru orice sacrificiu, fără de crîcnire. Joia era zi de vorbitor. Cînd gardianul anunţă lui Valeriu că-1 aşteaptă fiul la vorbitor, aoesta-i răspunse scurt : — Nu pot să văd pe nimeni. Să nu mă aştepte. Să plece. Eu nu mai pot fi văzut în ochi de nimeni, nici nu mă mai pot uita în ochii nimănui. Şi strigă după gardian : Spune-i c-arn murit. Nici sîmbătă, cînd a venit la cancelarie domnul Dănu-lescu şi cînd domnul Mitruţ a trimis să-l cheme, Valeriu n-a voit să vie. — Cine-i domnul Dănulescu ?? Nu-1 cunosc... Avocat ? ! N-am nevoie de avocat. Un om ca mine nu merită să fie apărat de nimeni. Nu mă interesează. Gardianul s-a dus cu răspunsul şi s-a întors înapoi : — E ordin de la domnul Director să vă prezentaţi. Valeriu veni, urmat de gardian. Dar în cancelarie rămase mut şi neînduplecat. N-a scos o vorbă. Domnul Dănulescu rămase consternat. Iar duminica dimineaţa spuse, cu delicateţă şi cu grijă părintească, lui Andrei: 289 — Am sa pledez „iresponsabilitate“. I-a fost milă să-i mai spuie : „Va fi nevoie de o expertiză medicală". De data aceasta Andrei fu sigur că domnul Dănulescu n-a înţeles nimic. Să fie oare oamenii atît de iremediabil străini unii de alţii ? ! Domnul Dănulescu nu i-a spus nimic lui Andrei despre întîmplarea de la penitenciar. 14 Primul procuror Ilarion Mîndrescu sună. Sergentul de la uşă îşi aşeză înfricoşat hainele şi centironul, îşi linse părul cu amîndouă mîinile. Apoi intră la domnul Prim, de abia simţit, introducînd întîi capul, ca şi cum ar fi vroit numai să vadă cine este înăuntru. — Du-te la Cabinetul doi şi-mi adă dosarul 1337/191... Primul procuror, cu de la sine hotărîre s-a decis să susţie personal acuzarea în procesul lui Valeriu Darie. Era un proces care promitea să fie spectaculos, şi „Primul“, Ilarion Mîndrescu, iubea foarte mult să apară în asemenea procese. Iubea exibiţia şi teatralul peste măsură. Domnul Ilarion Mîndrescu era fiul unui boier fudul şi rău. Un om bine făcut, înalt şi voinic. Purta numai burta puţin prea ieşită înainte, nu pentru că ar fi avut o burtă pe care nu ar mai fi putut-o stăpîni, dar fiindcă în felul său de a-şi compune prestanţa, detaliul acesta de la mijloc avea mare importanţă. Dădea o impresie de opulenţă, ceea ce este absolut necesar pentru autoritate. Avea un cap frumos : păr brunet şi totdeauna bine aranjat, ochi mari, un nas potrivit, care ezita între a fi drept sau acvilin, o frumoasă musteaţă tunsă fără reproş, musteaţă care nu era nici groasă, pentru a-i da un aer de 290 burghez sau a-1 îmbătrîni, nici prea subţire, pentru a-1 transforma într-o secătură, ci exact atît cit să sublinieze trăsăturile feţei şi să-i adauge impresia energiei. Era nu numai un bărbat frumos, dar şi foarte îngrijit. Totdeauna perfect îmbrăcat, totdeauna curat, purtînd în jurul lui, ca o atmosferă proprie, un miros discret de colonie bună. Sînt oameni care duc grija de sine pînă la manie şi ridicol. La domnul prim-procuror Mîndrescu era poate în parte o manie, dar se oprea cu simţ just exact unde trebuie, ca să fie un om totdeauna bine pus, fără a cădea în exagerare. Exagerare însă avea domnul „Prim“, în temperamentul său şi în manifestările sale verbale, căci vorbea totdeauna umfiat şi cu mare emfază. Avea ceva din alura unui actor clasic, care declamă şi nu vorbeşte. De aceea, de cîte ori cineva sta de vorbă cu el, avea impresia că în locul domnului Mîndrescu îi răspunde un actor de operă, care cîntă pretenţios frazele cele mai banale. Aşa de pildă cînd domnul „Prim“ spunea sergentului de serviciu „acum poţi să pleci“, o spunea cu gîtlejul plin şi umflat, cu accent grav, ca un actor de operă care ar fi vroit numai să-şi atenueze vocea. De altfel, este probabil că „Primul“ avea şi o voce cantabilă de bariton, foarte frumoasă. Avea şi timbru plăcut şi volum impunător. Domnul „Prim“ vorbea aşa cum alţii scriu în mod obişnuit cu peniţă groasă, ciungă la vîrf, cu caractere ronde. Imediat se observa că-i plăcea enorm să vorbească astfel. Avea, vă spun, pasiune de muzicant pentru propriul său fel de a vorbi... Gesturile erau şi ele potrivite acestui rol, fiindcă totdeauna ridica în sus capul într-o poziţie agresivă, se aşeza bine pe picioare, fără să uite propulsiunea burţii, şi gesticula larg. 291 Acesta era prim-procurorul. Nici nu se putea să rateze ocazia unui rechizitoriu în care toate aceste calităţi şi inclinaţiuni teatrale să nu se producă, spre marea lui mulţumire. Domnul prim-procuror Mîndreseu, mai mult chiar ca oricare om, iubea să fie flatat. Asta nu înseamnă că avea îndoieli asupra lui şi că o apreciere bună din afară îi restabilea o încredere zdruncinată, ci că, în orice flaterie, vedea recunoaşterea sinceră a evidentelor lui calităţi. Căci domnul „Prim“ era un om foarte închipuit. Dar un închipuit simpatic, fiindcă nu era un închipuit grav, ci unul inofensiv. Nu avea pretenţii în probleme mari ; avea numai o mare pretenţie pentru superficialitate drăgălaşă în lucrurile mărunte pe care le cunoştea. Era de o curtoazie desăvîrşită ; manierat cu toată lumea şi serviabil cu cine trebuie. Cu toate acestea, sever, deşi, fiind foarte cumsecade, nu izbutea întotdeauna să-şi menţie severitatea. Domnul „Prim“ era simpatizat de toată lumea. Avea un talent rar de a se strecura prin situaţiunile dificile ale postului său, care semăna cu dexteritatea naturală a mimetismului. La aceasta ajuta şi faptul că domnul Ilarion Mîndreseu nu avea aproape niciodată păreri personale şi nici prea sigure cunoştinţe personale. în discuţii, conceda totdeauna cu amabilitate onctuoasă, lăsînd totuşi să se înţeleagă ca are şi el părerea lui, dar o părăseşte din amabilitate. Avea mare succes la cucoane. Felul lui hiperbolic de a se exprima, ca şi vocea lui caldă şi plină, atrăgeau multe simpatii. Dl Ilarion Mîndreseu era şi celibatar — un celibatar elegant, cu situaţie şi care vorbeşte frumos. Erau multe femei care veneau la tribunal numai ca să-l asculte pe „Iii“ — cum îi spuneau ele, prescurtat. Jurnalele locale făceau serviciul de informatoare nevinovate, anunţîndu-le : „Azi la juraţi se judecă procesul X... Acuzarea va fi susţi- 292 nută de eminentul prim-procuror, domnul Ilarion Mîn-drescu“. Şi „succesul'1 monden al procesului era asigurat. Pentru acuzarea lui Darie, primul procuror era hotărît să prepare un rechizitoriu mare. Avea psihologia unui actor ratat, care a jucat pînă acum un rol mic şi care, deodată, are ocazia să joace rolul lui Hamlet. Sergentul puse sfios dosarul pe birou. Ilarion Mîndrescu observă cu oarecare mîhnire volumul exagerat al dosarului, şi ţinuta teatrală, pentru o clipă numai, se destinse, făcînd loc unei slăbiciuni omeneşti de lene şi comoditate. Dar, se vede, gloria cere şi eforturi, nu numai superficialitatea celor ce o acordă şi apoi o suportă ! Ilarion îşi spuse în sine : „Parcă trebuie să-l citesc ? Am să scot cîteva note după ordonanţa de trimitere. Tema o am fixată. Dezbaterile sînt orale. Voi auzi şi ce spun martorii. Crima e mărturisită. Gravitatea ei nu poate fi pusă la îndoială. Ce, Dumnezeu ? ! E popă ! Foiletă iar dosarul, în felii groase, înturnînd cîte cincizeci sau o sută de file deodată. Sună iar. Capul sergentului din nou îl precedă exagerat pe uşa mai mult crăpata decît dcs-chisă, pe care se furişă şi el: ■— Să am mîine dimineaţă, dosarul, acasă. Dosarul, adică partitura, textul rolului, piesa. Piesa scrisă de preotul Valeriu Darie ; tragedia aceea simplă, care putea să fie o biată dramă omenească comună, dar care s-a complicat cu ceva fără dezlegare, cu umbre şi probleme, ca-n Shakespeare. Ilarion Mîndrescu avu aerul mulţumit cu anticipaţie, ca şi cum rechizitoriul lui ar fi fost gata făcut şi succesul desă-vîrşit. Se simţi într-o foarte bună dispoziţie, satisfăcut de sine şi de ceea ce îi oferă viaţa. Ilarion Mîndrescu nu era un pesimist! 293 Se sculă de la birou şi, cu mîinile în buzunări, privi pe geam : Mitropolia, dealul de la Miroslava, Galata... Privirile însă îi lunecau fără să-i trimită ceva în conştient. Valeriu Darie era la Galata, acolo, între zidurile albe care se văd de aici. Dar acesta era numai un fapt material, nu un gînd al lui Ilarion Mîndrescu. Afară era un timp posomorit. Nimic, nici universul întreg nu zdruncină buna dispoziţie a lui Ilarion, care începu să fredoneze. Procesul de la Curtea cu juri, de la 15 ianuarie, nu era procesul crimei preotului Valeriu Darie şi al vieţii lui, ci procesul talentului domnului prim-procuror Ilarion Mîndrescu, ziua succesului şi gloriei lui, în faţa unui public select de femei frumoase. Ideile şi gîndurile domnului prim-procuror se înlănţuiau, se asociau de la sine, fără voia lui, abuzînd de această stare de beatitudine pasivă, care era stare de repaus şi de uitare. Domnul Ilarion Mîndrescu privea pe geam. Aceasta era una. Dar domnia sa se bifurcase. O altă parte nu mai privea pe geam, ci continua gîndurile trezite de ideea că la proces vor asista o mulţime de femei frumoase... Asta era alta. Şi această a doua parte, strecurată prin adormirea vigilenţei, căuta să reconstituie chipuri, zîmbete, siluete şi să enumere nume. Să meargă în urmă şi să amintească unde le-a cunoscut, cînd, ce-a vorbit cu ele... Această altă parte scoase, ca pe-o fotografie plutitoare în aer, capul Sandei, blond, zburlit, cu rîsul ei plin, cu gura întreagă căscată, cu dantura albă cum sînt bobocii de lăcrămioare. Cînd rîde Sanda, îi vezi toată gura cu gingiile roze, ca şi cum ar fi ţinut între buze petale de trandafir sălbatec şi le-ar fi scăpat în gură şi s-au lipit peste tot, pe cerul gurii. Domnul Ilarion Mîndrescu, cel care privea pe geam absent, începu să fie ademenit de celălalt, de cel cu amin- 294 tirile şi să se prindă de ele, să le simtă savoarea şi plăcerea nedefinită, ca un parfum. „Oare o să vie şi Sanda ? Oare-i în Iaşi ? ! Poate se amină procesul — nu vin martorii şi se amină.“ Cu Sanda a stat de vorbă mult la o masă. Era un ceai de binefacere. Ea recitase versuri. Are o voce caldă şi amuzantă. Dublează sau triplează peste tot pe „r“. Asta-i da un farmec în plus. Atunci, la ceai, avea o piele albă şi catifelată. Şi un piept rotund şi plin... şi o vioiciune de copil. Şi-n urechea lui Ilarion Mîndrescu, rîsul Sandei răsună copios, cu toate nuanţele lui, cu toate trîmbiţele lui, fără să fi uitat ceva, ca şi cum deodată i-ar fi venit în minte un fragment de simfonie... aşa cum vine fără motiv precis, uneori. „Cu ce seamănă blondul de soare din părul Sandei ? !“ întrebarea i se puse lui Ilarion, lui „Iii“, impersonal, fără să ştie nici cine a pus-o, nici cui a fost adresată. Dar era în el. Şi tot el căuta răspunsul. Fotografia plutitoare în aer a Sandei se schimbă, în loc veni alta, ca şi cum la un vizor s-ar fi răsucit un buton aducînd alt clişeu. De data aceasta, Jeannette... elveţiancă de fa Paris, studentă de la conservatorul de muzică... aceea care sta pe Rue des Ecoles, la etajul doi, cu mama ei... Da... Jeannette... Blondă... un blond mai spălăcit... ochii albaştri... tot aşa, mai spălăciţi şi ochii... o fată „naturală“, pură, sinceră, naivă, plină de viaţă... Cîţi ani sînt de atunci ? Ilarion Mîndrescu era student la doctorat. Avea aceeaşi pensiune : Rue des Ecoles numărul 17, la mansardă. Atunci era tînăr şi mai elegant decît acum. Şi Ilarion Mîndrescu cel care privea pe geam şi cel care scormonise din nimic amintiri se contopiseră în unul singur, pierdut ca o amintire, absent din birou, plecat în trecut, evaporat. 295 Mama Jeannettei a plecat iarna la Nissa. Au rămas s;n-guri. Era în fiecare seară în odaia ei... O fată devotată, care-1 iubea mult. A rămas însărcinată. Cînd i-a spus lui, acestui Ilarion Mîndrescu, el a avut viziunea unei mari încurcături şi neplăceri. Era şi mai dinainte plictisit. Nu mai era liber. Mereu trebuia să dea socoteală unde a fost, ce a făcut. S-a hotărît repede, şi seara a plecat în ţară. Mai era o săptămînă pînă la vacanţa de Crăciun. La Bucureşti a avut „ambetamente“. Mama Jeannettei a scris domnului profesor Mîndrescu, tatăl lui Ilarion, profesor de drept penal la facultatea din Bucureşti, şi i-a s-pus că fata e însărcinată. Domnul profesor i-a răspuns sfătuind să avorteze... Fata a refuzat. Acasă în Elveţia nu s-a mai putut întoarce cu copilul. La Paris nu mai avea cu ce trăi. A cerut pensie alimentară. Dar n-a ajuns să primească nimic niciodată. Copilul era crescut la ţară, într-o casă de ţărani. Jeannette, apoi, cînd n-a mai putut suporta, s-a sniucis... Copilul a rămas la ţăranii aceia din Bretagne. Acum trebuie să fie un băiat mare. Fruntea domnului pr.m-procuror se încruntă. Făcu un gest din mînă, ca şi cum ar fi alungat o albină. Afară începuse a se întuneca. Lumini răzleţe se aprinseră în oraş. Pe dealul de la Miroslava, clipea o lumină roşietică, aşa cum clipesc stelele cînd răsar. Aproape nu se mai putea vedea nimic. Seara, ca o ceaţă, învăluia totul şi făcea case şi dealuri ireale, ca de fum, şi le adîncea, le ¿cobora mai jos... Acuzatorul lui Valeriu Darie, procurorul Ilarion Mîndrescu, fostul student de la Paris, azi una şi aceeaşi persoană, se aşeză la birou, dar în seara aceea nu mai putu să lucreze nimic. Sună din nou. Sergentul intră şi rămase mult timp în poziţie de drepţi în cadrul uşei. Domnul prim-procuror nu 296 auzise cînd intrase, nici nu-1 văzuse. Deodată dădu cu ochii de el şi tresări, ca şi cum l-ar fi surprins cineva asupra unei fapte neîngăduite de oameni şi de legi, şi întrebă : — Ce este ? Ce vrei ? — Aţi sunat dumneavoastră, domnule prim-procuror. — A, da ! Să am dosarul acasa chiar astă seară — cum plec eu de-aici. 15 Grefierul împarte bilete de intrare. Aşa e procesul preotului Valeriu Darie : „cu intrare“. Ca la teatru. Piesa lui : cu grozave realităţi, cu omeneşti slăbiciuni, cu misticism. Ca o piesă germană. Vedeta primă : Dl prim-procuror Ilarion Mîndrescu. De două zile, toate ziarele anunţă evenimentul, cu detalii, în care faptele sînt prezentate cît mai picant, pentru ca vulgul să fie excitat. La coafor, cucoanele stau în boxe paralele, despărţite numai prir.tr-o draperie. Unele din ele au deasupra capului un fel de caracatiţă cu carapace şi ghiare de* nichel şi cu mustăţi de fire electrice. Trebuie să fie un fel de maşina di extras ideile din cap. Draperiile catifelate nu le încurcă. Vorbesc unele cu altele „prin perete“ şi îşi trec vorbele pe deasupra despărţituri! de catifea, ca şi cum ar arunca nişte zurgălăi delicaţi. — Auzi, Noelie, mîine vorbeşte „Iii“ la juraţi. Vii ? — Sigur. Se poate. Am cetit în Opinia că-i un proces foarte interesant : „o crimă pasională“. Mi se pare că criminalul e un popă. — Da, dragă- Auzi idee ! Multe se mai întîmplă şi pe lumea asta. Dacă îţi poţi închipui dragoste cu un popa. — Vraiment, ma chere ! 297 — Ieri la Tufli se vorbea că „Iii“ va face un rechizitoriu magistral, interveni dintr-a patra boxă Eleonora Mărgineanu, domnişoară bătrînă. Tot ea : Couche, couche ici, se răsti la foxul de alături. Şi încercă să plece capul asupra lui, dar nu o lăsă scheletul de mitră nichelat de deasupra. Lizette, care era mai curioasă şi mai la curent, sări şi ea, nevăzută, de după altă draperie : — Ştiţi voi cum a omorît-o ? A strîns-o de gît. Pfui ! oribil, — ce bestie. Eu am să mă duc mîine numai ca să-l văd. Trebuie să arate fioros. Şi Lizette avu un „frison“ de spaimă şi sensualitate în acelaşi timp. Buzele ei se strînseră subţiri, a răzbunare, şi se privi în oglindă cu mulţumire. Voi aveţi bilet ? Am auzit că va fi multă lume şi că nu se intră deeît cu bilete de la preşedinte. — Da, sigur că aşa e. Eu am vorbit ieri cu Valentin — Valentin e preşedintele — şi mi-a spus că a luat măsuri severe pentru paza ordinei. Cît e ceasul ? ! Unsprezece şi un sfert ? Mi se pare că s-a uscat. Aranjează-mă mai repede. Trebuie să-l mai prind acasă înainte de a pleca la Tribunal. Să-i telefonez să-mi reţie şi mie un bilet. — Dragă, şi ştii cine-1 apără ? Nebunul de Dănulescu. — Se putea altfel ? El susţine toţi ticăloşii. De asta nu se alege nimic din tot ce cîştigă. — Ai dreptate. Mi-a spus Dorel că şi aseară a pierdut zece mii de lei. — Eu nici nu ştiu de unde are atîţia bani. Tragedia lui Valeriu se amesteca astfel, galant, cu alte nefericiri omeneşti. Saloanele de coafură erau supra-încărcate ca şi cum ar fi fost în preajma reprezentaţiei teatrale a unei trupe străine. Tragedia cumplită şi tainică a lui Valeriu fusese scoasă din pieptul, din capul lui, şi aruncată în arenă, în cuşca cu 298 lei şi cu leoaice. Era diformată, brută, simplificată, popularizată pentru interesul tuturor pînă la nerecunoaştere, dar taina era a lui, ca şi cum mulţimea i-ar fi furat subiectul lui grav şi ar fi făcut din el o comedie barocă şi ordinară. Se creau, pentru satisfacerea instinctelor, a mahalagismului, a urei şi societăţii inconştiente, alte fapte, alt proces, alte tipuri, cu legende şi cu invenţii; exerciţiu bun pentru imaginaţii ratate şi lipsite de scrupul. Trebuia aruncată mulţimii, şi în special femeilor, hrana de care aveau nevoie ca să trăiască. In aceeaşi zi, pe portiţa curţii de la casa în care trăia Ileana şi Andrei, intrară doi domni tineri. Unul din ei avea un aparat fotografic. Amîndoi priviră cercetători în dreapta şi în stînga, de parcă s-ar fi temut să nu fie cineva ascuns şi să le sară în spate. Apoi se uitară unul la altul, ca şi cum s-ar fi îndemnat reciproc să înainteze. S-au apropiat de casă şi s-au uitat la ea lung. Parcă ar fi vroit s-o cumpere. Cel cu aparatul a fotografiat repede, şi apoi ambii au dat să intre în casă. Uşa era încuiată. Ileana ţinea uşa de la tindă închisă tot timpul cît Andrei nu era acasă. Şi-n dimineaţa aceea Andrei se dusese în oraş. A spus că pleacă la universitate ; de fapt era plecat să mai vorbească odată cu domnul Dănulescu, să vadă dacă nu mai are nevoie de ceva şi să-i spuie şi despre onorar. Cei doi domni au bătut în uşă cu insistenţă şi iar s-au uitat unul la altul, ca doi complici care vor să dea o lovitură şi au mereu nevoie să simtă, fiecare, că nu-i singur. Ileana era la bucătărioara din dos, unde făcea mîncare. Asta rămăsese singura ei plăcere. Să facă mîncare era o ocupaţie. Şi apoi mîncarea o făcea pentru Andrei, pentru lumina aceasta din urmă şi singură a vieţii ei. Nu gătea decît cu gîndul şi cu dorinţa mereu prezente să-i placă lui Andrei. Şi pregătea numai ceea ce ştia că preferă el, încă de 299 cînd era mic şi venea, vacanţele, acasă. Umbla ticăit pe lîngă sobă, controla mereu focul, deschizînd şi închizînd portiţa, scormonea jăratecul cu cleştele, mai arunca un lemn ; ridica un capac de pe o tingire, se uita în ea : amesteca puţin înăuntru cu o lingură ; mai presăra puţină sare, se îndrepta apoi spre măsuţa de la geam... Şi aşa îşi petrecea toată dimineaţa. Cei doi domni nu voiau să renunţe la întreprinderea lor. Bătu, de data aceasta celălalt, cel cu aparatul fotografic ; ceva mai tare. Acesta era scund, chel, cu ochii ca două crăpături subţiri, de abia deschişi. Şi era şchiop de piciorul stîng, pe care-1 avea frînt în două de la genunchi, în formă de V, în lături. Acesta era fotograful. Celălalt, reporterul de lovituri senzaţionale, era deşirat, slab, cu o gură mare şi mereu deschisă, cu nasul lung şi încovoiat. Vorbea fîlfîit şi era „şpan-chi‘‘ : cu ochiul drept se uita la om, pe cînd cu cel stîng se putea uita oriunde în altă parte, fiindu-i mobil cu independenţă. Reporterul, văzînd că tot nu răspunde nimeni, duse mîna la bărbie, pe care o netezi cuprinzînd-o, ca şi cum ar fi vroit să încerce dacă i-a crescut prea tare barba sau nu. Acesta era ticul lui cînd era decepţionat sau căuta o idee nouă. Puse mîna pe clampa uşii şi încercă încă. o dată dacă-i încuiată. — Hm ! Nimic de făcut! Ghinion ! Se adresă el şchiopului. Fotograful se săltă puţin în celălalt picior, întinzîn-du-1 înainte pe cel frînt, ca şi cum l-ar fi prezentat, detaşat de trup, de la genunchi în jos : semn de aşezare, cu îndărătnicie, pe poziţie. — Ai văzut bine ce număr e ? Nu cumva ne-am înşelat de adresă ? Aici pare pustiu. Nu vezi ce neîngrijit e totul ? totuşi sînt cîteva urme de zăpadă. Trebuie să fie cineva aici. Să mai încercăm. 300 Şi deşiratul porni singur să cerceteze. întoarse colţul casei şi bătu încetişor în primul geam. Nimic, iar bătu încet. Lipi apoi obrazul de fereastră ; turti nasul lung şi buzele cărnoase de sticlă şi privi înăuntru. Nu se vedea nimeni. — Al dracului ghinion ! Păşi mai departe pe Iîngă perete, întoarse şi celălalt colţ şi, fără să mai bată, se aplecă să privească pe geamul de la bucătărie. Ileana tresări speriată cînd văzu un străin care sta îndoit, cu ochii în geam. Domnul de afară îi făcu semn, să vie să-i deschidă, şi însoţi gestul de un zîmbet amabil. Ileana îşi spuse singură : „Doamne ce o mai fi vrînd şi-aista ? !“ îşi şterse mîinile de pestelcă, mai controla o dată cele de pe foc, ridicînd capacele, şi plecă. Lungul o urmărise pe geam pînă ce ieşi şi fugi victorios la uşă, lîngă fotograf. — Ce poftiţi dumneavoastră, întrebă Ileana cu îngrijorare şi curiozitate. Biata femeie ajunsese să bănuiască toată lumea, să aibă frică de oameni, o frică smerită şi docilă. — Vă rugăm, doamnă, începu tot cel lung, reporterul, aici domiciliază domnul Darie... sau doamna Darie. Avem ceva de vorbit. Avem o rugăminte. Acestea spuse, şchiopul aruncă piciorul detaşabil şi flasc peste prag şi intră. Ileana se feri în lături, şi cel înalt intră şi el, apleeîndu-se mult, ca să nu se lovească de uşorul de sus. în antret era curăţenie mare. Vopseaua pe jos şi un cufăr braşovenesc, cu capacul ca un coviltir, străluceau ca date atunci cu ceară. — Eu sînt preoteasa, dar nu ştiu cu ce vă pot fi eu de folos. Ochii celor doi musafiri umblau roată împrejur, pe jos, pe pereţi, pe plafon, ca şi cum ar fi voit să aleagă repede ceva, să fure şi să plece. 301 „Trebuie să fie nişte hoţi“, îşi spuse în gînd Ileana ; îi păru rău că a deschis şi nu ştiu ce să facă. Şchiopul aruncă iarăşi înainte piciorul mecanic şi intră în odaie. Lungul, deacurcnezişul, jumătate întors spre Ileana, după el, ţinînd conversaţia. — Sărut mîna, doamnă. Ne pare bine că v-am găsit acasă. Noi sîntem de la ziar. Ştiţi, mîine e procesul soţului dumneavoastră. Am voi să vă fim de folos, să-l ajutăm pe cît ne stă cu putinţă, şi am venit să ne informăm ! Poate veţi fi atît de bună, să ne daţi oarecare lămuriri asupra vieţii pe care aţi dus-o cu acuzatul... în fine, ce ştiţi şi tot ce credeţi asupra crimei... Va fi foarte interesant pentru cititori şi marele public... Ar putea să creeze o atmosferă favorabila părintelui în opinia publică... şi ştiţi desigur prea bine că opinia publică influenţează foarte mult asupra verdictului... Judecă doar juraţi... membri ai opiniei publice... simpli muritori, care citesc ziarele, care au contact cu lumea... care, oricum, sînt influenţabili... Lungul avea o volubilitate de şipot, dar Ileana nu putea să înţeleagă încă nimic : Ce vor oamenii aceştia şi de ce nu-i dau pace ? Ce-i interesează pe ei procesul ? Nu-s neamuri, nu i-a văzut niciodată : de ce nu-şi caută de treaba lor ? ! De proces se îngrijeşte Andrei, şi-i de-ajuns. In timp ce lungul îşi depăna argumentele, fotograful se şi învîrtise în jurul mesei din mijlocul odăii, pe care erau aşezate două tacămuri, şi observase toate cadrele de pe pereţi şi toate fotografiile. — Eu nu vă pot spune nimic. Eu nu ştiu nimic. Fiul meu Andrei ştie ce-i cu procesul. Pe uşa îngustă, deschisă, care da în bucătărie, veni deodată un abur mirosind a borş şi un miros de ars. Ileana se grăbi spre bucătărie, luînd pestelca în mîini. Oala în clocot dăduse în foc. 302 — Bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată. Mi-a dat borşul în foc. Să ştii că s-a afumat, şi lui Andrei nu-i place cînd e afumat. Trase cu degetele pe gura plitei, rotogoalele de tuci. îşi şterse mîinile şi veni încruntată în odaie. Cînd intră, musafirii erau în picioare lîngă patul lui Andrei, cap lîngă cap, şi se uitau atenţi într-o fotografie pe care o luaseră din cui. — Doamnă, mi se pare că sînteţi dumneavoastră. Desigur, preotul e părintele, şi copilul, fiul dumneavoastră. Era în adevăr fotografia lor, patru ani după căsătorie. Ileana era acolo, în fotografie, tînără şi voinică ; cu pieptul mare, cu talia strînsă, cu părul aşezat cu îngrijire, cu o floare deasupra cărării. Avea un aer naiv şi blînd. Părintele Valeriu era sever şi sta drept. Hainele îi cădeau lungi, pînă peste ghete... Giubeaua era deschisă, de-abia crăpată, şi dedesubt se vedea şiragul întreg de nasturi de la antereu. Amîndoi stăteau în picioare. Ileana în partea stîngă. în mînă, Valeriu ţinea, cu pumnul închis peste cotorul ei, o carte legată. în faţa lor, între ei, micuţ, speriat, naiv,, cu doi ochi mari, stătea pe un scaun, cu un picior întors sub el şi altul atîrnînd în jos, Andrei. Andrei la vîrsta de trei ani. Era o fotografie veche, din Botoşani. Andrei era şi el îngrijit îmbrăcat; cu o bluză de marinar, cu pantaloni scurţi, cu şosete şi ghetuţe. Fusese într-o vacanţă de Paşti. Andrei era în hainele lui cele noi. — Foarte interesant! — exclamă lungul. Foarte interesant. Şi, şoptit, tovarăşului: Am dat lovitura. în adevăr, de două zile, reporterii umblau să capete o fotografie a acuzatului, „a criminalului“, ca s-o puie în dimineaţa procesului, şi nu putuseră găsi. Fotografia asta însemna „un succes de presă“. 303 — Doamnă sîntem informaţi că acuzatul era un soţ model şi un preot care se ocupa de enoriaşii lui şi-i păstorea cu frica lui Dumnezeu. Este adevărat ? — Domnilor, rugă iar Ileana, o să vie fiul meu şi o să vă spuie tot ce doriţi; eu sînt prea necăjită ; nici nu înţeleg bine ce spuneţi dumneavoastră. — Idioţită, şopti lungul, la urechea fotografului. Şi apoi adresîndu-se din nou Ilenei : — Doamnă, dacă este posibil, ne-ar trebui, pentru cîteva ore numai, fotografia aceasta, şi apoi v-o readucem noi. Nu vă fie teamă, nu se va strica nimic... Ileana înţelegea din ce în ce mai puţin. De ce le trebuie unor străini o fotografie care-i a ei, care-i din viaţa ei. — Domnilor, v-am spus, aşteptaţi puţin, trebuie să vie curînd şi fiul meu. — Doamnă, trebuie să vă atrag din nou atenţia că noi nu vroim decît să vă ajutăm, să vă uşurăm situaţia. O asemenea fotografie, dată publicităţii, este de natură să înduioşeze opinia publică şi pe juraţi, icoana unei familii unite, prezenţa unui copil nevinovat... toate acestea sînt valori sociale şi morale pe care nici o judecată nu le poate nesocoti. Şchiopul găsise pe o etajeră o altă fotografie : Valeriu şi Ileana înainte de căsătorie. Ileana părea o fetiţă de la ţară, îmbrăcată curat, ca la oraş ; Valeriu purta o redingotă lunga, o cravată „papillon“, guler tare şi înalt ; era ras complet. Buza de sus era proeminentă, dominînd cu mult pe cea de jos, iar la colţul gurii lăsa adîncite două brazde. Avea ceva din figura amara a lui Baudelaire. „Fotograful“ era cu o fotografie intr-o mînă şi cu alta în cealaltă şi se uita cînd la una cînd la alta, cîntărind şi valoarea lor artistică şi interesul lor documentar. Parcă ar fi fost să le cumpere şi sta la îndoială pe care s-o aleagă. 304 Deşiratul îi spuse : — Nu ! Nu mai ezita. Cea cu copilul. E mai senzaţională... Are un accent mult mai dramatic. Sau... poate le obţinem pe amîndouă. în momentul acela se auziră paşi în antret şi îndată intră Andrei. îi privi curios şi nedumerit. Se uită repede la ei şi la Ileana. Bănuia ce este şi abia se stăpîni. îşi spuse în gînd, înainte de orice : „Biata mama. Nici de asta n-a fost cruţată. Corbii!“ înaintă spre ei, hotărît : — Andrei Darie ; ce doriţi ?... — Tocmai explicam doamnei... şi reporterul începu să repete avantajele pe care le poate avea... — Şi cu fotografiile ce este ?... — Am dori să le avem pentru două ore... Numai pentru două ore, să luăm nişte copii, să facem un clişeu ; ştiţi dumneavoastră un copil înduioşează... Copilul care trebuia să înduioşeze era el, Andrei. El, copilul naiv, cu ochii curioşi şi mari, în faţa lumii. Şi acum, asta-i lumea ! Andrei smulse fotografiile din mîna şchiopului cu atîta putere, încît acesta trebui să se razeme de masă, ca să nu cadă. Copilul „care trebuia să înduioşeze“ îşi regăsi energia cu care să se apere de umilinţele înduioşării. — Nu se poate ! Şi vă rog să plecaţi. Lăsaţi-ne cu suferinţa noastră. E numai a noastră şi n-o avem de vînzare sau de speculat. Vă rog !... înţelegeţi. Dumneavoastră nu pricepeţi ce faceţi scormonind în viaţa oamenilor în ceasuri ca acestea ? Nu pricepeţi ?! Vă rog. Şchiopul rămase pe gînduri şi îşi trecu emoţionat mîna pe chelie, întinzînd cele cîteva fire cleioase care mai rămăseseră. Reporterul rănji forţat, încreţind şi desvăluind buzele groase într-un fel de strîmbătură. Cu un aer parte je- 305 nat, parte binevoitor, parte de ameninţare, spuse cu ochii în pămînt : — Să nu regretaţi... Ileana avea lacrimi în ochi. Era înspăimîntată. Vra să zică demnii aceştia pot să facă rău ; de asta au venit; şi vroi să calmeze pe Andrei. — Andrei, spuse ea rugător. — Ieşiţi, vă rog. Lăsaţi-ne cu păcatele noastre. Cum nu înţelegeţi că este ceva care ne doare prea mult! Vă rog... Din nou şchiopul păşi întîi, aruneînd piciorul dezarticulat, şi reporterul după el. Acesta ar fi vroit să se mai întoarcă şi să ameninţe mai precis, poate reuşea să smulgă fotografiile. Dar îl reţinu o jenă pe care n-o mai cunoscuse niciodată în cariera lui. Cînd erau prin mijlocul curţii, Andrei, scrîşnind, exclamă : — Hienele !... şi încuie uşa, întumînd cheia de două ori. Ileana se dusese în bucătărie. Andrei veni după ea. O îm- brăţişă emoţionat şi de abia putu să-i spuie : — Fii tare, mamă, eşti cu mine. 16 Curtea cu juraţi îşi ţinea şedinţele în şcoala primară Carmen Silva, din strada Ghica Vodă. Alături, vechea biserică Barnoschi închidea între ziduri chilii şi copaci bătrîni, cu umbra groasă şi umedă. O sală de clasă, cu cinci geamuri mari, era aranjată anume pentru Curtea cu juri. Se organizase de data aceasta şi o garderobă — concesionată —- pentru public. Ca la teatru ! Se deschisese în dos, în cămăruţa intendentului, şi un mic bufet, la care se servea ceai, cafea şi sandviciuri. Tot ca la teatru. 306 Jandarmi în uniformă de mare ţinută, cu coif, cu turelă, cu arma pe umăr, făceau ordine. Parcă ar fi fost la o serbare, parcă s-ar fi împărţit premiile şi trebuiau să vie autorităţi şi părinţi. Noaptea căzuse o ninsoare — o ninsoare liniştită, care acoperise totul cu un strat gros, diafan şi scînteietor. Oraşul căpătase un alt aspect. Deşi iarna era înaintată nu ninsese pînă atunci de loc. Se credea că va fi o iarnă fără zăpadă. Toate casele şi lucrurile, tot ce era afară căpătase deasupra un strat de lumină pufoasă. Tot ce exista căpătase un fel de umbră albă — ceva care parodia invers umbrele verii; ca un înveliş curat şi străveziu. în sala de intrare, pe coridoarele şcoalei, mare fierbere, după amiază. Cucoane elegante se îmbulzeau la uşă, chemau ofiţerul de serviciu, grefierul, întrebau de preşedinte. Toate erau aferate, nervoase, ca şi cum ar fi avut să apuce un vapor şi se temeau să nu plece fără ele, iar a doua cursă n-ar mai fi fost decît peste trei ani, şi dincolo... la debarcare, le-ar fi aşteptat soţi iubitori şi frumoşi. Grupuri compacte erau şi pe scările de intrare şi în stradă. Erau cucoanele care n-aveau încă bilete, care nu ştiu-seră că-i „cu intrare“ şi care nici nu aveau curajul să încerce, fiind fără o precisă protecţie personală. Erau grupurile celor sortite să nu încapă pe vapor, dar care nu se îndurau să se urnească din port înainte de plecarea vasului, cînd se pierd iremediabil toate speranţele. Componentele grupului băteau din picioruşe, strîngeau blănurile la gît şi priveau disperate în toate părţile. Fiecare mai nădăjduia o salvare. De îndată ce apărea un avocat cunoscut, era înconjurat de zece doamne, care solicitau intervenţii, bilet, intrare... Avocatul îşi da importanţă, zîmbea graţios, săruta mănuşi de toate pieile şi înainta escortat de parfum şi femei care implorau. 307 Preşedintele, înalt, mergînd drept şi cu paşi mărunţi ca de tabietic, îşi făcu loc printre grupuri. Nimeni nu îndrăzni să-l atace. Era un om ursuz, sever şi curios. Sergenţii făcură loc la intrare, şi preşedintele păşi înăuntru. Veneau actorii. Pe o portiţă lăturalnică se introduceau martorii. Ei erau luaţi în primire, după listă, de un aprod şi duşi de un jandarm într-o altă sală, dindos. Afară fulguia rar. Cînd şi cînid cădea cîte un fulg în-tîrziat, ca şi cum cerul ar fi visat că ninge. Asta dădea o impresie de calm şi de firesc. Nu era frig ; zăpada se lipea de talpă. în sala de şedinţă era o forfotă neînchipuită. Nu ajungeau băncile pentru public. Se mai aduceau scaune din toate părţile, pe deasupra capetelor oamenilor, ţinute de spătar, cu picioarele în sus. Doamnele discutau cu aprindere şi cercetau nervos toate uşile, să vază c.ne intră. Erau curioase să dea cu ochii de criminal ; n-aveau idee cum arată. — Am auzit, dragă, că-i un sălbatic. — N-ai citit ziarele de azi dimineaţă ? Şi ziarele circulau din mînă în mînă. Mare reportaj asupra procesului, cu fotografia casei în care locuieşte soţia şi fiul asasinului. Titlul : O femeie isterica şi o bestie mistică — era reportajul domnului deşirat, care se răzbunase. După lectura reportajului, rumoarea în sală creştea, alimentată de oarecare amănunte, în cea mai mare parte inventate, dar în totalitatea lor luate drept bune. Doamnele aveau fiori de senzualitate, de spaimă nejustificată, de curiozitate, cu cît înainta timpul şi cu cît se apropia ora şi intrarea acuzatului. Unele din ele, mai sensibile erau cuprinse de un tremur nervos. Femeile sînt foarte nerăbdătoare sa vadă pe acei care sînt în stare să le ucidă. Aceia au asupra lor un fel de autoritate hipnotică. Exista în această curiozitate a lor şi dorinţă şi frică ; ele simt senzaţia 308 contradictorie a celor care se uită în jos de la o înălţime mare şi care au laolaltă ameţeală, teamă şi dorinţă irezistibilă de a se arunca, cu instinctul de conservare anihilat. Dacă cumva, totuşi, s-ar mai putea să trăiască şi după aceea, fiecare femeie ar avea ca ideai să fie cel puţin o dată... de două ori ucisă de un bărbat care o iubeşte. Doamnele care se îmbulziseră să asiste aveau exact psihologia curioşilor detracaţi, care plătesc să se uite nevăzuţi la acte sexuale perverse, satisfăcînd astfel, alb, inclinaţiuni morbide, instincte tari, şi dorinţe pe care singuri n-au curajul să Ie mulţumească. O crimă în care un bărbat a ucis din dragoste o femeie, atrage mai mult ca oricare alt spectacol, toate femeile. Numai din împrejurări independente de voinţa lor, nu pot asista toate cîte au aflat. Cele care nu pot asista se martirizează la domiciliu, îşi surmenează imaginaţia, îşi mortifică curiozitatea şi îşi distrug nervii. O crimă pasională atrage mai multe femei decît o cursa de tauri, decît oricare alt spectacol, orioît de crud ar fi. Aici e doar vorba de o cruzime care se exercită, întrucîtva, asupra lor, — pe care le place s-o simtă, dar de îa care sînt oprite numai de dorinţa mai puternică şi mai grosolană de a trăi. Dacă n-ar fi instinctul de viaţă mai tare, toate femeile ar implora să fie asasinate — să aibă marea şi calda plăcere infinită de a simţi, cu propriile lor simţuri, toată bucuria veritabilă şi reală de a fi ucise de bărbatul care le iubeşte. Aşa, dacă nu-şi pot plăti cu viaţa acest lux, decît numai unele dintre ele, — cele mai „femei“, — cel puţin se bucură să simtă plăcerea de a vedea la altele, la alţii. E ceva asemănător cu plăcerea acelor melomani din naştere, cu totul lipsiţi de voce, care simt totuşi o mare satisfacţie urmărind o operă sau o simfonie numai pe partitură, în gînd, fără să 309 audă nici un sunet. în interiorul lor însă, opera sau simfonia se cîntă, mut şi exact. în faţa şirului de bănci pentru public era locul rezervat avocaţilor. Domnii avocaţi îşi dădeau aere de personaje importante, cu toate că veniseră şi ei acolo de distracţie, ca să vadă lume, femei ; să se găsească în treabă. în grupuri mici, îşi spuneau anecdote picante sau, cîte doi, aranjau, pentru după amiaza aceea şi pentru a doua zi, amînări de procese, filuind agende noi. Domnul Dănulescu intră val-vîrtej, ca totdeauna. Bineînţeles avusese un conflict cu jandarmul de la intrare, care nu-1 cunoştea şi care-i ceruse şi lui bilet. Deşi jandarmul rămăsese jos şi nu mai auzea nimic, domnul Dănulescu continua să-l mai înjure, fără să ţie seama deloc de prezenţa atîtor doamne „pudice“, care se uitau la el cu admiraţie. Păşind voinicos, cu pălăria dată pe spate, cu geanta pe un şold, domnul Dănulescu avansă pînă la pupitru. Roti o privire pe deasupra publicului şi îşi zbîrli, cu amîndouă mîi-nile, părul rar şi rebel. Tot mai pufnea pe nas de furie. — Auzi, mîrlanul să-mi ceară bilet, că-1... Toţi avocaţii l-au înconjurat. Domnul Dănulescu era în centrul atenţiei generale. Cucoanele mutau capul cînd la dreapta cînd la stînga, ca să-l poată vedea pe după capetele mişcătoare ale celor din faţă. Lorgnetele s-au deschis cu arc mecanic, apăsate de buton. Se apropie ora două. De ce n-o fi îneepînd ? şi rumoarea crescu. 17 O sală din dos era plină de martori... cu martori de clasa a treia, adică cu ţărani. Erau vreo douăzeci şi cinci, cu cojoace, cu sumane, cu căciuli ude. De căldura sălii, zăpada 310 topită se evapora şi înăuntru se făcu o atmosferă de udeală mirositoare, ca-ntr-o spălătorie. Oamenii stăteau în picioare ; nici nu erau bănci pe care să se aşeze. Toate fuseseră îngrămădite, pentru cucoane, în sala de şedinţă. Ţăranii erau parcaţi ca animalele. Qţiva mai obosiţi se culcaseră pe jos, cu mîinile sub cap. Veniseră doar acolo, întrebînd din om în om, tocmai de dimineaţă. Cei mai mulţi stăteau de vorbă în picioare, suceau ţigări şi fumau. Vorbeau despre o seamă de lucruri din sat: despre un proces pentru islazul satului, care acum era la Curtea de Apel la Iaşi, şi trebuiau să angajeze un avocat ; despre vreme, constatînd că pe aici a nins bine astă noapte, şi că nu strica să fi nins tot aşa şi pe la ei, fiindcă o iarnă fără zăpadă înseamnă sărăcie; despre procesul de azi şi despre preotul Darie, pe care nu l-au mai văzut de atunci. Din cînd în cînd se deschidea uşa şi mai intra cîte un întîrziat, care se pierdea între ceilalţi, şi jandarmul iar încuia uşa cu cheia. Curtea tot nu intra, deşi era ora două jumătate, din cauză că lipsea un jurat. Preşedintele trimisese după el. Dar între ţărani nu era nici un semn de nerăbdare. Nici nu ştiau cînd trebuie să înceapă, nici cît e ora. Timpul pentru* ei nu era măsurat decît cu zi şi noapte şi, cel mult, cu amiază. Dimensiuni mai mici nu existau. Dacă era treabă, cine să se uite dacă-i dimineaţa sau după amiază, sau dacă-i zi sau noapte. Parcă erau oameni care trăiesc o mie de ani, sau care trăiesc conştient, prin generaţii, fiecare prin urmaşii lui, şi vieţile, puse aşa, cap în cap, aveau timp de ajuns. Unii mîncaseră acolo, cinehiţi, nişte mămăligă cu ceapă. Nu le mai trebuia nimic. N-aveau decît să pornească a judeca atunci cînd vor. Pentru ei procesul n-avea mare importanţă. Trebuia să-î achite, fiindcă părintele nu-i vinovat. Dacă o fi adevărat că el a ucis-o (ţăranii se îndoiau şi de asta), apoi muierea i-a 311 sărit în cap şi nu l-a lăsat în legea lui. Despre asta ei nu aveau nici o îndoială. Ceea ce urma era o formalitate, pe care aşa o cer legile şi „boerii“. Pentru ei era şi hotărît că părintele Valeriu se întoarce în sat. Buhăceanu chiar avea o fată bolnavă greu şi spunea de mult, de acum două luni : — De-ar ţine-o Dumnezeu pînă ce se-ntoarce părintele, ca să-i citească. Numai aşa mai poate scăpa. Vînduse doar pentru doctori doi boi, şi tot degeaba. într-o altă odăiţă mai mică, cu două bănci scunde, erau „informatorii“, adică familia acuzatului şi, printre ei, Catinca, adusă şi ea de la Mîndreşti cu mandat, într-un vagon cu ceilalţi oameni din sat. In totul, aici, erau trei personaje : Ileana, Andrei şi Catinca. Aici era camera de tortură. Undeva, într-o încăpere pe care o bănuiau alături, trebuie să fi fost şi Valeriu, păzit de gardian şi soldaţi. Scena de aici era în totul mută. Fiecare din cei trei parcă se păzea unul pe altul, şi-n mintea fiecăruia gîndurile îşi urmau cursul, independent. Catinca sta singură pe capătul uneia din bănci ; Ileana sta pe banca din faţă. Andrei se plimba agitat, cu mîinile în buzunări, cu capul aplecat, gînditor, concentrat, între ele. Ileana era îngrijorată nu atît de proces, despre care nu-şi da bine seama, cît de starea de agitaţie şi de suferinţa lui Andrei, care o durea ca în carnea ei. De aceea, înspăimântată, îl urmărea în mers, cu capul, cu care ducea lent o traiectorie de la un perete la altul al odăiţei, într-o mişcare înceată şi egală, de felul acelora pe care, în unele vitrine, le fac elefanţii — reclama pentru radiere. Ar fi dat viaţa ei să nu-1 mai vadă în halul acesta. Cu amîndouă mîinile, de o parte şi de alta a trupului, ţinea încleştată scîndura băncii, ca şi cum şi-ar fi pus proptele, să nu cadă. De la o vreme, capul începu să-i aibă un tremur şi lacrimi îi căzură pe genunchi ; în clipele acelea, pentru Ileana 312 nu exista decît Andrei, care era necăjit tare, care suferea închis în el. Observă că gulerul de la surtuc îi este răsfrînt pe dos, la spate. Probabil, de cînd şi-a scos paltonul. Ileana se ridică şi se duse la el să i-1 aşeze. Andrei cînd se trezi cu ea alături, tresări, şi cînd văzu de ce a venit, zîmbi trist şi cu bunătate. -— Lasă, mamă ! Ileana se aşeză exact la loc, oftînd discret, cum şi-ar fi vorbit singură şi continuă să-l urmărească pe Andrei cu mişcarea capului. Acesta era băiatul ei ; viaţa ei ; tot ce i-a mai rămas dintr-o viaţă, pe care acum, dacă ar cuprinde-o cu gîndul, e numai cit un ceas... nici măcar cit o zi... nu... Ileana era imunizată în contra nefericirii şi grozăviei crimei şi a procesului. Parcă lovitura pe care o primise ar fi stins în ea tocmai simţul cu care ar fi putut măsura şi simţi această grozăvie, şi astfel faptul acesta mai cu seamă i-a rămas străin, cu neputinţă de prins în gînd. Pentru ziua aceea, pentru proces, pentru Valeriu, nici un fel de interes. Parcă n-ar fi privit-o pe ea, nici viaţa ei, în nici un fel. îi vîjîia capul tare, şi ca un fel de ceaţă i-1 învăluia şi-i asurzea gîndurile, adormindu-le. Aşa trebuie să fie senzaţiile de cloroform pîna adormi. Andrei se plimba fără încetare. Legat de nu ştiu ce gînd secret, ochii lui Andrei se întoarseră o clipă asupra Ilenei şi întîlni privirile ei fixate asupra lui. De abia atunci observă că ea rămăsese îmbrăcată, aşa cum venise, cu capul îmbrobodit de un şal gros cu franjuri creţe, cu caţaveica de vulpe, pe care o are de cînd s-a măritat şi a cărei faţă e acum verde changeant, şi cu şoşoni. Andrei o sculă în picioare şi începu să o dezbrace ca pe un copil. Ileana se lăsă, pasivă, acestei calde bucurii de a simţi mîinile lui Andrei. Hainele au fost păturite şi aşezate pe capătul băncii. 313 Şi Andrei începu iarăşi să se plimbe, conştiincios, de parcă ar fi avut să facă un anumit număr de kilometri, pe-locul acesta scurt. Se uită pripit şi la Catinca. Cine ar fi privit pe ascuns la această scenă mută şi încordată, care dura de atîta timp, neschimbată, ar fi putut crede că în odaia aceea sînt trei nebuni care se spionează,, care se păzesc, care se observă unul pe altul, fiecare cu maniera lui, mai ascunsă sau mai directă, după gradul de nebunie. Andrei gîndi : „Aceasta era Catinca copilăriei lui r f Aceea care-i spunea poveşti... poveşti simple de tot, ca după imaginaţia ei ?“ Acum pe bancă, o umbră frîntă. Catinca avu un rînjet rece, poate un zîmbet. Nu mai zâmbea de atîta timp ! Semăna cu rânjetul dinilor vagabonzi, cînd te apropii de ei şi devin imploratori, cerând parcă iertare. Andrei observă că acum Catinca avea dinţii negri, mâncaţi, atâţia câţi mai rămăseseră. Cei mai mulţi erau căzuţi. Din cauza aceasta gura ei căpătase un aspect ciudat şi necunoscut lui, de pungă strînsă şi creaţă. Şi ochii ei, ca şi zîmbetul, aveau ceva şi rugător şi înspăimîntat. Andrei se opri o clipă şi o privi lung. Catinca părea cea mai distrusă dintre toţi, de întîmplarea de la Mîndreşti. O clipă-i străfulgera prin minte : poate că şi ea îl iubea pe tatăl lui... O privi mai cercetător. Catinca rînji iarăşi, rece şi sinistru, în semn de apărare, pentru acoperirea tainei din ea. Andrei se gîndi disociat: „Cum trec oamenii! cum se ruinează ! şi cît de zadarnic, de nepriceput de inutil, de ratat, de „alături“ este tot ce trăiesc cît trăiesc ! Mai ales atunci cînd cu viaţa ta mai lungă, poţi cuprinde şi asista la întreaga viaţă a altuia, de la început şi pînă la sfîrşit. Abia atunci îţi dai seama că nu e nimic, că-i ceva cumplit, fioros de gol. Iţi vine mereu să te întrebi, pentru ce s-a născut“. 314 Iată Catinca : e sfîrşită ; e o ruină. Nu mai poate aştepta nimic decît moartea. De ce a trăit ? N-a avut nici o bucurie, ■nici un fel de rost. Dar viaţa tatălui lui, a mamei lui, nu sînt la fel ? ! De ce s-au născut, ce bucurii au avut şi ce sfîrşit vor avea ? Dar el însuşi ? ! Şi Andrei se-nduioşă pînă la lacrimi şi iuţi pasul. Din seara în care se întîmplase grozăvia, Catinca nu l-a mai văzut pe Valeriu. De atunci, mai bine de un an, nu face decît să aştepte ; aşa, fără scop şi fără nici o nădejde. Catinca aştepta şi era hotărîtă să aştepte toată viaţa, aşa cum unii credincioşi speră toată viaţa să vadă Ierusalimul deşi nu fac nimic pentru ca să ajungă acolo. Catinca, desfigurată şi gheboasă, avea pasiunea ermetică şi ascunsă a tuturor celor umiliţi, care simt că lor nu le este îngăduită nici o pasiune şi nici o satisfacţie pe lume. Pentru ea, ca pentru toţi aceştia, orice pasiune se transformă în misticism sau în bigotism. Pentru Catinca, Valeriu nu era un om în carne şi oase, nu era nici măcar un preot, slujitor al lui Dumnezeu, ci un sfînt, un sfînt curat, care coborîse din cer să facă bine, să tamăduiască şi să pedepsească pe cei păcătoşi. Asasinarea Aristiţei nu era decît pedeapsa pe care sfîntul a executat-o, -— şi aşa trebuia să facă. Catinca aştepta să mai vadă odată „sfîntul“. Nici nu bănuiau cei trei din odaia aceea cît de deosebiţi sînt unul de altul, ca şi cum fiecare ar fi venit dintr-un alt univers, cu adevărurile lui proprii. Dintre toţi, numai Andrei era mai aproape de universul acesta în care-i pămîntul... Influenţa personalităţii şi a credinţei lui Valeriu era mult mai mare, asupra tuturor din jurul lui, decît se vedea în aparenţă. Sînt aşa spirite care au o putere de subjugare şi de anexare neînchipuită, şi pe care 315 I nimic nu o poate justifica măcar ; nici cultură, nici inteligenţă... Există un fluid care nu se poate defini, pe care Va-leriu îl avea, şi care la el se putea, poate, explica prin sinceritatea credinţei lui. Andrei era singurul personaj lucid. Şi era singurul pe care-1 interesa, conştient, rezultatul procesului. Oricît de secrete ar fi fost stările interioare ale celorlalţi, îi cunoştea totuşi destul de bine, pentru a-şi da seama că tatălui lui îi este absolut indiferentă sentinţa ; că mama lui nu mai are priceperea de care are nevoie, pentru a şti ce va însemna o condamnare. Numai el, Andrei, cu conştiinţa şi dragostea lui de fiu pentru amîndoi, suplinea cu capul şi cu inima indiferenţa lor, şi suferea pentru amîndoi şi era îngrijorat pentru toţi. Nu putea suporta ideea că tatăl lui va fi condamnat, îl ştia. Nu merita. Nu ! Nu ? Ce păcat că nu poate vorbi ca un prieten cu tatăl lui ! Să-l întrebe, să-i vorbească, să-i povestească, să-i explice el, Valeriu, cu conştiinţa lui curată, tot ce a fost. E sigur că nu-i vinovat. Nu poate fi vinovat. Cînd jandarmul deschise uşa, toţi îl priviră înmărmuriţi. De acum, ce se întîmplă ? 18 Domnul Valentin Pavelescu e primul preşedinte al Tribunalului şi acum preşedinte al Curţii cu juraţi. E un om în vîrstă, cu părul alb, înalt, cu fruntea proeminentă. Preşedintele e un om deştept, demn şi independent. Din cauza aceasta, pînă la vîrsta lui, n-a putut înainta mai mult. N-a linguşit nici un om politic, n-a făcut hatîruri. Şi-a împlinit datoria cu conştiinciozitate. E sever şi curios. Are nc-justificate deosebiri de dispoziţie ; poate să fie uneori foarte politicos, şi altădată brusc şi nedelicat. Această fire neegală 316 i-a creat şi ea greutăţi şi piedici. A avut deseori conflicte cu avocaţi influenţi, chiar cu „maeştri" din Bucureşti, pe care i-a pus la locul lor cam violent ; a fost deseori reclamat la Minister, dar de corectat n-a putut să se corecteze. Aşa era temperamentul lui. Cînd intra în şedinţă, şi aprozii şi grefierii erau îngroziţi. Pentru orice neglijenţa era neînduplecat. Odată aşezat pe scaun, avea un tic : scutura mereu din cap, ca şi cum ar fi vroit să alunge o idee care îl obseda. Ca să mai mascheze acest tic nervos, nu se uita niciodată fix la cel care pleda ; el se uita pe pereţi, cu aerul unui om plictisit, care-i sătul de atîta vorbă, care şi-ar fi făcut deja de la început o idee şi care-1 lăsa pe avocat sa vorbească, dacă aşa crede, dar pe dînsul nu-1 mai interesează. Din cauza aceasta, avocaţii care nu-1 cunoşteau, socoteau că-i dispreţuieşte, că nu vrea să-i asculte, şi erau revoltaţi. Unii se opreau din cursul pledoariei, în semn că solicită atenţie, şi atunci Pavelescu îi invita foarte politicos să continue şi, pentru a le arăta ca dl a fost atent, le indicii oarecum continuarea : „Dezvoltaţi susţinerea eredelyi aparent". Rar de tot făcea cîte o glumă. Avea un humor sec şi o ironie subtilă. Atunci era o plăcere se pledezi la el. Avusese în viaţă multe necazuri familiale. Poate de asta se cam izolase de lume şi, de cîte ori era liber, se retrăgea la Copou, la o viişoară, de care se ocupa singur. Odată, o piatră grozavă i-a bătut via. A venit la tribunal enervat. A dat afară aprodul, care nu ştersese praful de pe birou, a făcut raport la doi grefieri neglijenţi, care nu erau la curent cu hotărîrile, a ţipat la arhivar şi a avut conflicte cu toţi avocaţii în şedinţă. De atunci, de cîte ori avea aerul furios, chiar dacă era iarna, avocaţii îşi spuneau cum îl vedeau in-trînd : „azi iar a bătut piatra“. 317 In ziua aceea de 15 ianuarie iar „îi bătuse piatra". ÎI. scoseseră din răbdare cucoanele cu cereri de bilete şi lipsa unui jurat, care ameninţa să amîie procesul. Intră deci în şedinţă călcînd mărunt, dar apăsat, şi, cum. se aşeză pe scaun şi privi în public, începu să fluture din cap în semn de iritare. Apoi, distrat, rămase nemişcat, privind în gol, aşteptînd, ca acei capelmaiştri de orchestră care,, înainte de a începe simfonia, stau cu capul plecat în pă-mînt, cu bagheta rezemată de pupitru şi aşteaptă să se facă linişte desăvîrşită în sală. Avocaţii şi publicul, surprinşi, îşi căutau locurile să se-aşeze. — Să introducă acuzatul ! Sala avea o singură uşă. Toţi întoarseră capul spre ea, ridicîridu-se de pe scaun. Şi: în cadrul uşii, lăsat gol, ca o ramă de tablou, apăruse Va-leriu, palid şi senin... Deodată simţi sute de priviri puse pe chipul lui şi avu, surd, un scrîşnet de ură şi de indignare. Ba chiar îşi şopti singur „am intrat în arena cu lei“. Şi avu de data aceasta, dureros şi dezolant, senzaţia că e greu să scapi de oameni, că e în mîinile lor şi că sînt răi mai mult decît putea să-i ierte el, de şaptezeci şi şapte de ori cîte şapte pe fiecare zi. Se opri în cadrul uşii. Nu ştia încotro să apuce. Gardianul din spate îi suflă : — La dreapta, treci acum spre stînga, stai aici. Avu sentimentul singurătăţii lui absolute între atîta lume,, ca şi cum ar fi fost un negru, un specimen de altă rasă, un animal rar prins şi adus acolo pentru o demonstraţie ştiinţifică. Şi crezu că trebuie să se apere de toţi... de toţi cei din sală. Nu avu nici o clipă emoţia procesului. Din spovedaniile-pe care le-a primit ca duhovnic, ştia el cît trebuie să valoreze fiecare din acei veniţi acolo şi cît de puţin drept are 318 ■să-l judece. Acum, după ce într-o noapte de groază, la penitenciar, se condamnase singur, ori ce pedeapsă nu mai avea nici o importanţă şi oricare altă sentinţă, nici o valoare morală. Primul şi ultimul jurat, mai rău decît doisprezece cîini la un loc, fusese el, în noaptea cînd s-a dezbrăcat de nimbul divin şi cînd a început ispăşirea de om, cu gîndul de a ■se înălţa din nou, dacă mai este cu putinţă. Dar îl dezgusta teatrul acesta, pe care îl găsea cu atît mai imoral cu cît el se socotea mai vinovat. Ce-i această aviditate de a cunoaşte monştri ; acest gust de panoramă cu estropiaţi morali ? Cucoanele se uitau curioase la el. Simţea pe obraz privirile lor murdare, excitate de nenorocirea lui şi de crimă. Îşi trecu mîneca dreaptă pe ambii obraji, ca să se şteargă parcă. Părul rar, rămase lins. Faţa lui păru şi mai suptă. Cum ar fi vroit să le vorbească pentru a-i face să înţeleagă ce urîţenie omenească e în curiozitatea lor amuzată ! — Interesant e, dragă ! — Ai văzut ?... paxcă-i un sfînt. Vezi, tu, ce distins e ? Nu e de loc o bestie cum scriau cei de la ziar ! ? — Uită-te bine ce mîini fine are. , — Ce, mîini! ? dragă, nu vezi ochii ? ! E tulburător. — Şi ce aer nobil! — Parcă-i un tablou de Greco, adăugă Lisette mai pretenţioasă. Sanda venise tîrziu. Graţie primului procuror obţinuse un scaun adus din sala de consiliu, înaintea tuturor. Era în spatele meselor de avocaţi, aproape de juraţi, în faţa acuzatului. Sanda avea o curiozitate nevinovată de sălbăticiune, ca ■de veveriţă isteaţă. O interesa Valeriu. Figura lui iradia, aşa palidă cum era, o mare forţă. Primul procuror Ilarion Mîndrescu intrase în sală, gră-fbit şi încîntat de sine. Avea aerul să spuie tuturor şi în spe- 219 cial cucoanelor : „veţi vedea, voi învinge !“ Şi avea cabrarea pretenţioasă a unui gladiator. Cu timpul insă, importanţa lui a scăzut, şi stătea izolat pe pupitru, fără să-l mai bage nimeni în seamă, deşi el căuta mereu cunoştinţe prin sala şi le saluta zîmbind graţios. între timp, preşedintele făcu seria de formalităţi protocolare, ca de ritual, citind formula sacramentala din cod, ca într-o carte sfîntă moştenită de la nişte preoţi bătrîni, iniţiaţi în nu ştiu ce taine ale dreptăţii pe pămînt. Şi apoi grefierul începu lectura ordonanţei de acuzare, opera literară a domnului Justinian Ionescu. Lumea vorbea şoptit, făcea reflecţii şi comenta fiecare gest şi fiecare privire, a acuzatului. Valeriu simţea toate acestea şi sta nemişcat. Nu vroia să pară nici emoţionat, nici indiferent. Nu vroia să pară în nici un fel acestei mulţimi meschine, flămînde de senzaţii din cauza golului din sufletul şi din viaţa lor. Nu vroia să-i dea nici o satisfacţie, nici măcar o dezamăgire. Lectura grefierului îl salvase. Se întoarse cu faţa spre el, de parcă i s-ar fi adresat cu deosebire lui, în particular. îl şi interesa. Erau înşirate acolo, dezlînat, fapte care au fost, şi apoi pe ele ţeseau presupuneri, care-i erau străine şi care erau un alt proces. Faptele aşa erau, şi erau ale lui. Atunci de ce mai fusese nevoie de atîta complicaţie ? El recunoscuse faptul. Pentru ce această încurcătură care falsifică tot ? Nu înţelegea pentru ce judecătorul de instrucţie a avut nevoia să mintă în ceea ce spunea şi să inventeze... de ce a fost nevoie să-l lovească ? încetul cu încetul avu impresia că e şi el „public“, că a venit să asiste la un proces care nu-i al lui, la o crimă din gelozie, cu o femeie care-1 înşela pe unul, cu cineva care n-a putut fi stabilit ; cu o crimă îndelung premeditată şi pregătită amănunţit... Şi uită de public. 320 Preşedintele vorbea cu cei doi asesori, primul procuror vorbea cu o cucoană nostimă, care era mai aproape de el, domnul Dănulescu vorbea cu toţi colegii : juraţii se uitau şi ei în sală. Numai Valeriu, singur, asculta nesfîrşita ordonanţă ! Curioasă îngîimare, această ordonanţă ! Putea să privească orice altă crimă din gelozie, numai pe Valeriu nu putea să-l privească. în cele din urmă, lectura ordonanţei se sfîrşi. Preşedintele flutură din cap, se uită în colţul plafonului de deasupra uşii şi se adresă acuzatului, ca şi cum ar fi vorbit la pereţi. — Ai auzit de ce fapt eşti acuzat. Povesteşte domnilor juraţi cum a fost. Valeriu simţi căzînd asupra lui o mare greutate. Nu ştia că va fi pus din nou să spuie şi să explice ceea ce nu se poate explica. Dar se concentră, se uită la juraţi, la oamenii aceia cu feţe variate, care căutau din gura lui adevărul, pentru ca să poată judeca cu conştiinţa împăcată. Valeriu îi simţi aproape şi binevoitori. Oamenii aceia nu veniseră acolo, ca ceilalţi, din curiozitate. Şi începu cu voce sigură, — cu vocea lui gravă. — Este adevărat, — am omorît. Am strangulat... Dar n-am făcut-o din gelozie... şi nici cu premeditare... A fost imperativul unei clipe. Ce putere mi l-a impus, mă întreb de mai bine de un an... de atunci... Eu însumi, pentru mine, n-am putut să-mi dau dezlegare. Am fugit de ispită. Credinţa în Dumnezeu şi teama de mine îmi spuneau să fug. N-am putut... Am fost slab... Am păcătuit... Dar am ucis germenele ispitei. Am crezut că o fac pentru totdeauna. Eram sigur că omor întruparea diavolului... Dar vedeţi, dumneavoastră, e greu de explicat... e foarte greu... cu neputinţă... Nici eu nu înţeleg bine şi sînt chinuit şi sînt în îndoială. Vorbea greu şi cu pauze... Se simţea că îşi caută mereu, sie însuşi, adevărul. Vedeţi... e o mare uşurare să fi venit în 321 faţa dumneavoastră să vă cer eu adevărul, fiindcă eu nu-1 am. Am crezut că-1 am pînă dăunăzi... şi eram, oarecum, liniştit... acum nu-1 mai am. II aştept de la dumneavoastră. Aveţi mai multă linişte decît mine, puteţi judeca obiectiv... dar totuşi mi se pare cu neputinţă şi pentru dumneavoastră... fiindcă este cu neputinţă să aveţi datele sufleteşti din mine... şi nu se pot da, oricît mi-aş desface aid fiinţa mea... Credinţa a ajuns astăzi imposibil de înţeles... Ca o nebunie... Ca să vă pot explica, cred, ar trebui să stăm ca nişte oameni, de vorbă, nopţi întregi... sînt în sufletul meu atîtea... eu sa vă spun ce este, şi dumneavoastră să explicaţi... atunci să judecaţi... Asta e... o mare nedumerire. Ceva adevărat, pe care n-am să-l găsesc niciodată... dar ceva înalt şi curat... Asta e sigur. De asta sînt sigur... Altceva ce pot să vă spun ? !... Nu aş voi să cădeţi în greşeala de a crede drept adevărate cele scrise despre gelozie şi premeditare. Eu sînt vinovat... dumneavoastră trebuie să ştiţi exact măcar faptul material, dacă mai mult nu ne-a fost dat de Dumnezeu să putem pătrunde... Cred că e de-ajuns... Cred că, onest, atîta se poate bănui şi pătrunde în mine... Cînd isprăvi, Valeriu rămase cu privirile aţintite asupra primului jurat. în ochii lui era, în clipa aceea, nedumerire nespusă şi o adîncă înduioşare. Se uita, ca şi cum ar fi cerut cu stăruinţă ceva neştiut, dar de care atîrnă toată existenţa lui. Ar fi vrut parcă, atunci, ca primul jurat, care-1 ascultase mai cu atenţie, şi care avea o figură de om deştept şi cumsecade, să-i spuie el ce-a fost cu adevărat, cu dînsul, în seara aceea, şi ce este ; un criminal ? ! Profesorul Frunzescu, primul jurat, îşi scoase ochelarii şi îşi şterse ochii obosiţi. Frunzescu avea ochii mici şi, cînd se uita la om, încreţea pleoapele aşa de strîns, încît se vedeau doar două crăpături negre, din care ţîşnea ceva cald şi pătrunzător. 322 în sală se făcu linişte. O clipă, fiecare avu impresia că procesu-i terminat, că acesta e procesul, că el nu se poate dezlega şi că orice s-ar mai spune este de prisos. Dar pe masa grefierului bodogănea dosarul de 1208 pagini şnuruite. Procesul din ziua aceea acolo era : convenţional, stereotip, — iar nu în „nebunia“ lui Valeriu. Acesta a fost momentul unic de îndoială a justiţiei, a preşedintelui, a primului procuror. „Instituţia“ însăşi cu rutina ei a rămas o clipă pe loc, ezitînd între sinceritatea simplă a preotului acuzat şi versiunea tipică a judecătorului de instrucţie. A fost momentul de oprire la o răscruce. Pe unde să pornească justiţia : pe drumul umbrit şi nedesluşit al unui adevăr nebulos, sau pe drumul ide fier pentru trenuri de marfă al justiţiei formale cu proces şablon ? Poate, preşedintele distrat, uitîndu-se pe pereţi, fusese prirs şi el de tablourile alegorice, care reprezentau un ţăran cu mustăţi, frumos şi rumen înainte de beţie şi zbîrcit şi slab după beţie, şi mai credea că acuzatul are să continuie. Era apoi obişnuit şi cu acuzaţi tipici, care să nege în instanţă după ce recunoscuseră la instrucţie şi care să caute alibiuri atunci fabricate, care să vorbească mult, pentru a încurca pe juraţi şi a le obosi atenţia şi memoria. Altfel n-ar fi lăsat prelungită, poate un minut, poate mai mult, această pauză în mersul justiţiei şi care da impresia unei slăbiciuni. Doamnelor din public li se păru din ce în ce mai interesant, mai ales că nici una nu pricepuse nimic. Simţeau totuşi, ascuns, o decepţie. Dacă dezbaiterile se mărginesc aici, nu pot afla nimic intim, nimic shocking. Se aşteptau la o descripţie amănunţită a dragostei acuzatului cu victima şi la descrierea actului posesiunei. Să afle cum se întîmplă atunci, în preajma momentului cînd un bărbat ucide femeia pe care a avut-o. Asta voiau ele. Să trăiască cu imaginaţia ceea ce nu au curajul să trăiască în realitate. 323 Sanda rămase absentă, privind fix pe Valeriu. îl ascultase atent, fără să vrea. O putere nevăzută din el îi impusese să-l asculte ; îi poruncise. O atrase mai cu seamă vocea lui. Ea nu mai auzise asemenea voce. Ar fi vroit să închidă ochii şi să-l audă vorbind. Acel timbru grav, plin, cald, care făcea parte din forţele de sugestie ale preotului Valeriu, atunci cînd se ruga pentru vindecarea unui bolnav, de data aceasta suna într-o rugă disperată pentru el. Sanda era emoţionată fără vrere. Faţa ei netedă şi senină, totdeauna iluminată parcă de o bucurie şi de o dispoziţie de viaţă dinăuntru, se crispase neştiut, ca de o durere tainică şi acută. Emoţia ei era atît de puternică încît atrase atenţia întregii săli, în faţa căreia era aşezată aşa fel, încît era văzută din profil. Parcă ar fi scos un ţipăt. Intrase, slabă şi sentimentală, în domeniul de influenţă al lui Valeriu. Era destinată să fie pentru el cel mai bun mediu. Nu ar fi putut spune că-1 iubeşte, nici că l-ar putea iubi. Ar fi fost o nebunie. Ceva fără sens. Dar se simţea stă-pînită de el. Ar fi făcut ca sub hipnoză ceea ce ar fi vroit el. Şi, de acum, deocamdată, vroia cu toată puterea voinţei ce-i mai rămăsese ca el să fie achitat... cu orice preţ... Singura ei scăpare era că Valeriu se uita la juraţi şi nu privise înspre ea nici o clipă. Simţea că dacă i-ar fi întîlnit ochii, în momentul acela toţi de-acolo ar fi înţeles ce se petrece în sufletul ei. încercă o eliberare... e un popă de la ţară... un asasin... Nimic! Expresiunile acestea, care vroiau să fie aspre şi compromiţătoare, erau golite de sens şi îi sunau în minte ca nişte vorbe dintr-o limbă străină, pe care n-o înţelege. Dacă prin ele pătrundea slab vreun înţeles, el era o insultă, un sacrilegiu. Oricine ar fi, orice ar fi făcut, acesta e „stă-pînul“ ei. Libertate de a mai hotărî nu mai are. Cînd Valeriu îşi întoarse faţa mai înspre locul unde era ea, Sanda îl identifică pentru ceea ce în el i se păru mai 324 dinainte cunoscut : Valeriu semăna cu masca lui Moissi din Cadavrul viu. Aceeaşi spiritualitate, aceeaşi panică subtilă, aceeaşi paloare şi aceeaşi atmosferă de om urmărit şi hărţuit de mulţime, aceeaşi copleşitoare omenie şi blîndeţe dezorientată. Barba rară a lui Valeriu accentua paloarea feţii, ca o umbră discretă. Primul procuror fu cel dintîi care, ca păzitor al cala-poadelor justiţiei, simţi primejdia liniştii ce se prelungea, după ce Valeriu tăcu, şi se ridică autoritar : — Domnule preşedinte, dacă acuzatul, cu toate că este doctor, laureat al facultăţii de filozofie din Fribourg, nu poate să explice anumite stări psihologice, ar putea poate să spuie domnilor juraţi care a fost cauza geloziei sale. Asta e, probabil, mai uşor de explicat. Cucoanele se aşezară pe scaune, satisfăcute. „Iii“ le oferea iarba mult aşteptată, şi erau toate numai urechi. Sanda reţinu : „acuzatul e doctor, laureat al facultăţii de filozofie din Fribourg“. De fapt, Valeriu începuse numai facultatea la Fribourg, trecuse excepţional două trimestre şi a trebuit să întrerupă şi să revie în ţară fără posibilitatea de înapoiere, din cauza morţii tatălui lui. Răspunsurile lui Valeriu, la toate întrebările care căutau să construiască palatul gol, de carton, al acuzării, erau scurte şi iritate, Nu-1 supăra insistenţa procurorului, în sine, ci falşifi-carea, pentru care căuta în orice răspuns al lui vreo urmă de temei. Stăpînit, Valeriu adăugă : — De ce nu vroiţi să credeţi că ceea ce v-am mărturisit eu e tot adevărul ? Oricît de decăzut m-aţi socoti, este totuşi cu neputinţă pentru mine să vă spun vreun neadevăr. Nu mai căutaţi altul. Sînt vinovat. Am săvîrşk faptul pentru care sînt aici. Pentru ce atîta încordare zadarnică ? ! Profesorul Frunzescu îl privi iarăşi atent pe deasupra ochelarilor şi trecu degetele prin bărbiţa rară. Vroia să se convingă dacă are de-a face cu un şarlatan, sau cu un om de o excepţională bună-credinţă. Cucoanele, adică „societatea“ constituită, care participa pentru a controla rigurozitatea justiţiei, care funcţiona in normele ei şi care se apăra, au fost decepţionate pînă la sfîr-şitul interogatoriului lui Valeriu. Nimic scabros, nici o intimitate indecentă n-a fost dezvăluită. Maria Tedescu se aplecă spre vecina ei, profesoară ca şi ea la „ortodox“ : — Mă aşteptam să fie mai interesant. Nu plecăm ? M-am plictisit. — Nu se poate, Mărie, răspunse doamna Ciubotariu, profesoară de menaj la acelaşi liceu, de-abia au început... justiţia trebuie să stabilească în ce fel şi de ce a ucis-o. — Eu aş vrea numai să ştiu dacă a trăit cu ea... Auzi... cu două surori, în aceeaşi casă !... — Oribil! Dar oare au trăit împreună, sau ea i-a rezistat şi de asta a omorît-o... bestia ?... — Atunci să rămînem, să vedem... 19 Martori de ai acuzării nu erau. Au fost ascultaţi numai doi ţărani pe care preotul Valeriu i-a întîlnit în drum îndată după crimă şi cărora le-a strigat tremurind : „Am ucis diavolul ! Am ucis diavolul !“ şi jandarmul caTe a intrat întîi în casă. Domnul Dănulescu a insistat cu întrebări pentru a stabili starea anormală a acuzatului în acele momente. Vroia să 326 ceară, în cazul cînd procesul s-ar fi desfăşurat într-o atmosferă neprielnică, pentru sesizarea căreia domnul Dănulescu avea un simţ special, ascultarea unui medic sau o expertiză medicală, pentru stabilirea iresponsabilităţii... Insistenţele apărării în întrebările puse martorilor cu privire la starea mintală a acuzatului atraseră o intervenţie a acestuia : — Domnule avocat şi domnilor juraţi, eu nu sînt un ne- bun. Nu am fost nebun... Poate sînt lucruri pe care nu le înţeleg bine ; dar am fost perfect conştient şi a trebuit să ucid. Jertfa mea de azi nu are nici o importanţă. Domnul Dănulescu se aşeză pe bancă indignat şi scrîşni către colegi, silabisind : — I-di-otu... Dar avocatul Dănulescu nu se lăsa înfrînt şi surprins de nici o împrejurare. Ceru să se asculte mai întîi informatorii, rudele acuzatului. Avea nevoie să creeze o atmosferă, pe care o simţea încă nedecisă. Grefierul strigă : — Ileana Darie ! 4 Sanda se sculă de pe scaun şi îşi făcu loc grăbită prin mulţime. Izbuti să iasă înainte ca sergentul să introducă pe Ileana. Afară, aerul curat îi făcu bine. „Cadavrul viu“ căuta adăpost la pieptul ei, în inconştientul ei. Ileana intră, dusă de mînă de sergent, şi rămase fixă şi ameţită acolo unde a fost lăsată. Valeriu o privi cu dureroasă strîngere de inimă. Acum cînd o văzu pe Ileana, întîia oară după seara aceea se simţi vinovat greu, vinovat nu numai pentru sine, dar pentru ea, pentru femeia aceea, devotată şi supusă. Tot ce gîndise el pînă atunci i se păru alt palat de cărţi de joc şi altă îngîimare abstractă şi mincinoasă. Tragedia nu era în el, aşa cum şi-o închipuise în egoismul lui fără mar- 327 T gini, ci în fiinţele acestea dimprejur şi mai ales în femeia aceasta atît de distrusă. Nici un om nu este atît de singur, încît să se izoleze într-o nenorocire. în noaptea aceea de la penitenciar, după spovedania tovarăşului, avusese numai îndoială. Acum are siguranţa greşelii lui. Adevărul pe care-1 căutase pentru justificarea crimei, cu capul, era simplu, cum simplă era Ileana. 1-1 descoperise parcă acum ea, cu ochii ei, pierduţi, cu care se uită fără sa distingă pe nimeni. Nu se simţea vinovat faţă de toată înscenarea dimprejur, ci doar faţă de fiinţa aceea, din mijloc, înconjurată de un fast gol şi înfricoşător, şi care nu ştia ce să facă şi nu putea să se exprime. Valeriu trecu un răstimp greu. Ileana, întrebată asupra vieţii ei, începu să-i vorbească preşedintelui. Acesta o îndreptă spre juraţi, pe care-i arătă cu un creion. Ileana se întoarse spre juraţi. Dar, tot schim-bînd din picioare, reveni iar cu faţa spre preşedinte. Spunea, ca şi cum ar fi vorbit singură, ca şi cum i-ar fi venit deodată amintirile, i s-ar fi îngrămădit toată viaţa să o petreacă încă o dată, repede, aşa cum se întîmplă cu oamenii în agonie. Tăcută de obicei, acum vorbea mult, spunea de toate ; se lega de lucruri mici, de cîte o întîmplare fără importanţă, de o rătăcire cu sania într-o iarnă, noaptea, pe cînd se întorcea cu Valeriu de la Botoşani şi cînd el a mers pe jos, prin troiene, ducînd calul de dîrlogi, pînă ce s-a crăpat de ziuă... de Andrei, cum îl ducea la şcoală... de cum se ruga Valeriu în genunchi singur, seara, pînă tîrziu şi ea deschidea puţin uşa, ca să-l cheme la masă, şi nu îndrăznea, fiindcă îl găsea în genunchi rugîndu-se... şi-l aştepta ceasuri întregi. Parcă era altă fiinţă. Niciodată nu vorbise atît. Procurorul Ilarion a încercau s-o întrerupă cerînd să răspundă mai precis la întrebări. Ileana a ascultat o clipă, absentă, întoarsă spre el numai pe jumătate, cu capul peste 328 umăr, şi apoi, fără ca să mai aştepte ce o hotărî preşedintele, continuă cu aceeaşi grabă în cuvinte, ca o maşină de vorbit pornită şi al cărei mecanism de oprit s-a stricat, despre credinţa lui Valeriu, despre minunile lui... cum o dată a fost bun cu ea... în după amiaza cînd l-a înmormîntat pe tatăl ei, părintele Pavel... despre boala bătrînului şi bunătatea lui Valeriu... cum îi cumpăra ei haine de la Botoşani... Cît a vorbit aşa nici nu l-a văzut pe Valeriu ; de altfel n-a văzut precis pe nimeni. Nici nu-i cunoştea. Dar parcă nici nu arau. Tot ce era acolo i se părea amestecat cu multe capete vărîte unul în altul, cu oameni cenuşii, chipuri de-abia schiţate, care apăreau şi disipăreau, după cum un fel de fum, un abur, se ridica şi iarăşi venea deasupra lor. Şi totul juca în sus şi se clătina ca o cădelniţă. Şi Ileana, în norii aceştia, vorbea neîncetat. Procurorul iarăşi vroi să întrerupă această aiurită povestire de viaţă, aşa cum o văzuse, cum o simţise şi cum o trăise Ileana. Nimeni n-o ştia pînă atunci. Nici Valeriu, nici Andrei, nimeni din cei care trăiseră cu ea împreună. Nu vorbise niciodată despre ea. Nu se ştia ce gîndeşte şi dacă gîn-deşte. 4 Ileana îşi istorisea viaţa cu o simplitate de copil care spune o întîmplare, crezînd că aşa poate salva pe Valeriu şi, prin el, pe Andrei. Mai ales pe Andrei. Gîndul ei era fix la Andrei, de aceea istorisirea părea spusă fără ştire, mecanic, şi uneori fără şir. Valeriu descoperea atunci că Ileana a avut lîngă el, neştiută de el, o viaţă a ei, că a avut şi ea bucurii, că le-a simţit, că le are în amintire, cum au oamenii pînă la sfîrşit ceea ce le-a rămas, puţinul din viaţa lor. Profesorul Frunzescu stărui ca informatoarea să fie lăsată să vorbească. Pentru el, ca şi pentru ceilalţi juraţi, spovedania ei, ca memorizarea unei povestiri litografiate şi ascunsă într-un saltar, avea un accent de sinceritate curată. 329 Era un jurnal scris zi cu zi, al cărui manuscris s-ar fi pierdut, dar al cărui text, femeia acea îl spusese sub influenţa unei sugestii, care i-a trezit o memorie adormită de ani de zile. — ... O dată, într-o duminică, am fost la vizită la preotul Dumitru, amîndoi. Caii s-au speriat şi ne-am răsturnat. Valeriu m-a prins în braţele lui, ca să nu mă arunce trăsura şi să nu mă lovească... atunci eram însărcinată cu Andrei... De sora mea n-am ştiut nimic, n-am bănuit nimic... în ultimii ani, nu ştiu dţi or fi fiind, patru sau cinci, l-am simţit pe „părintele“ suferind ascuns... era mai tăcut şi de multe ori, seara, nu mai era chip să-l chem la masă, fiindcă se ruga în genunchi pînă ce cădea cu capul rezemat de marginea patului din odaia lui... odată... odată... odată... Şi Ileana începu să repete rar acelaşi cuvînt: odată... odată... ca o placă de patefon care «-a stricat şi repetă acelaşi lucru... Chipurile din jur au început să joace mai îndrăcit, să sară, să se bată cap în cap, să se învîrtă în horă în jurul ei, printre nori, prin ceaţă, să joace, să joace... şi Ileana căzu, prăbuşită, jos. Cineva începu să strige : — Udaţi-o cu apă, daţi-i să bea apă ! Interveni doctorul Vrancea, care era jurat. Ileana fu scoasă afară pe braţe. Pentru întîia oară în viaţa lui, Valeriu simţi că tîmplele i se strîng, că gîtul i se contractează şi căzu plînigînd cu capul în mîini. Preşedintele suspendă şedinţa. 20 La reluarea şedinţei, grefierul strigă : — Andrei Darie ! 330 Intrarea lui întîrzie. Nu vroia să plece de lingă Ileana, caTe-şi revenise, dar care întreba mereu unde este şi continua să istorisească din viaţa ei, privind absentă la Andrei şi la Catinca. Preşedintele, nerăhdător, sună clopoţelul. — Să fie adus Andrei Darie ! Andrei intră, palid, căutînd să-şi ascundă emoţia printr-o încruntare de sprîncene, care la el însemna încordare de voinţă. Păşea repede, ca şi cum ar fi dat cu capul în uşă, ar fi trecut prin ea şi nu se mai putea opri. în faţa preşedintelui îşi aşeză cravata şi îşi netezi părul... — Ai să spui domnilor juraţi ce ştii despre împrejurările în care s-a întîmplat crima. Uită-te la domnii juraţi : Şi, din nou, preşedintele îi arătă pe juraţi cu creionul cu care făcea pe o coală de hîrtie de pe masă chipuri de oameni figuri, litere, pe care apoi le înegrea pe deasupra. Andrei se întoarse către juraţi. îi lipsea parcă suflul, ca şi cum ar fi urcat fugind o parată mare. Puse instinctiv mîna pe inimă. Văzu deodată în capăt, în rîndul întîi pe profesorul Frunzescu — profesorul lui de la bacalaureat — şi avu în- dată, în toată fiinţa lui, un sentiment de încredere şi bucurie. Frunzescu îşi aşezase ochelarii şi se uita atent la Andrei. 31 recunoscuse. Acesta era băiatul acela cu judecata de om matur. Şi, printre buzele lui subţiri, ascunse de mustăţi şi barbă, îşi şopti cu aceeaşi dragoste ca şi pentru un copil al lui : „săracu“. Andrei se uită numai la profesorul Frunzescu. I se păru că este din nou la examen, dar că de data aceasta nu ştie nimic, absolut nimic. 331 Mina Iui Frunzescu, trecută prin bărbiţă, cu gest obişnuit, tremura de emoţie. Andrei spuse că nu poate aduce nici o lămurire asupra faptului, fiindcă el era la liceu în timpul acela. Domnul llarion Mîndrescu se ridică marţial, ca să-i puie întrebări asupra vieţii de familie şi ce observase băiatul din legăturile tatălui lui cu mătuşa lui. întrebarea era pusă brutal şi nedibaci. Aceasta fu impresia generală. O presiune de jenă penibilă şi incomodă se lăsă în mintea fiecăruia, şi toţi se uitau curioşi şi impresionaţi la acest copil cu faţa crispată, cu ochii mari, care-şi frîngea mîinile nervos : ce are să spuie oare ? în aer plutea greutatea unui moment de care toţi ar fi fost bucuroşi să scape. Numai prunul procuror cerceta informatorul cu un zîm-bet gros de satisfacţie, cu care ar fi spus: „cred că acum l-am prins“. Andrei, reculegîndu-se şi întoncîndu-şi din nou trupul dinspre primul procuror înspre juraţi, spuse : — Domnilor juraţi, dacă am înţeles bine, — şi ochii lui se fixaseră asupra domnului Frunzesou, — mi se cere să dovedesc că am fost cenzorul sau spionul părinţilor mei în casa părintească şi să fiu, dacă-i posibil, denunţătorul tatălui meu. Şi după o pauză : Nu mi-am închipuit că justiţia sau societatea, în numele căruia se face, pot cere unui fiu aceasta... Nu cred ca dumneavoastră, domnilor juraţi, să mi-o cereţi. Domnul Frunzescu puse capul în jos, cu bărbiţa în piept, ca să nu i se citească pe faţă emoţia, mulţumirea şi mîn-dria. Preşedintele îşi adună privirile de pe pereţi şi, fluturînd din cap, bătu cu vîrful creionului în masă. Apoi, nemulţumit numai de atît, scutură clopoţelul : 332 — Vă invit să fiţi cuviincios. Altfel voi fi silit să iau măsuri. Nimeni n-a mai avut de pus vreo întrebare. Numai primul jurat, profesorul Frunzescu, vroi să ştie cu ce se ocupă acum martorul. — Sînt student la filozofie. Cînd plecă, Andrei salută Curtea şi pe domnul Frunzescu, timid şi stîngaoi. Profesorul îl urmări şi se întoarse pe scaun, să-l vadă unde se aşează. •— Următorul, dispuse preşedintele. — Catinca Constantinescu, strigă grefierul. Şi sergentul aduse de braţ pe Catinca, parcă mai gheboasă. Ţinea capul în pătnînt cu ostentaţie, cum îl ţin unii oameni de la munte, sălbăteciţi de singurătate. Ea intrase însă, hotărîtă să-l vadă de îndată pe Valeriu. Ea îl căută pe „sfînt“. Oprită în faţa crucii — cît timp preşedintele îi punea întrebările de identificare : cum o cheamă, ce vîrstă are, de unde-i, cu ce se ocupă — ea se vînzolea, întorcîndu-se pe furiş la dreapta şi la stînga, ca să vadă unde‘-i el. îl zări. Cum îl văzu nu mai răspunse nimic. Porni de la loc şi se aruncă în genunchi, după ce-şi făcu cruce, la picioarele lui Valeriu, aşa cum s-ar fi aruncat în faţa unui altar cu o icoană mare şi stranie. Şi rămase, aşa, în mătanie, cu fruntea lipită de podea — muşuroi negru şi mut. „Sala“ n-a înţeles nimic. Procurorul a crezut că-i teatru şi s-a scandalizat, cerînd măsuri. Preşedintele, o clipă nedumerit, sună iar clopoţelul. — Aprod. Ia-o şi ţine-o aici. întoarce-o cu faţa spre domnii juraţi. Şi către ea : — Ridică în sus capul. Uită-te la domnii juraţi. 333 Cînd ridică dintre umerii ei de gheboasă capul, arăta un rînjet reoe, absurd şi sinistru. Rînjetul ei de cîine vagabond, cînd trece un om cu baston pe lingă el. Rînjetul acesta îi rămase fix, ca şi cum deasupra feţii ei, ca la un carnaval, ar fi purtat o mască aplicată, — o mască a cărei expresie nu s-ar fi potrivit de loc cu restul trupului. La întrebări nu a răspuns nimic, orice a întrebat-o. Iar înspre acel care o ameninţa — preşedinte sau procuror — întorcea, ca singur răspuns şi ca scut de apărare, chipul ei cu rînjetul neschimbat, cu dinţi negri, cu dinţi căzuţi. Ambele părţi au renunţat la martoră : O idioată ! o sălbatecă ! Cînd o luă sergentul de mînă, s-o scoată afară, şi cînd simţi că trebuie să plece, se întoarse smucindu-se înspre Va-leriu şi îşi făcu cruce de cîteva ori. Ieşind, îşi strînse semnul crucii tot mai mascat, sub pieptul aplecat aproape paralel cu pămîntul. Au fost apoi strigaţi, unul cîte unul ţăranii. Se întunecase de mult. Feţele tuturor căpătaseră o paliditate de ceară. Păreau obosite. Preşedintele umpluse cîteva coli de hîrtie cu semne, cu numere, cu iscălituri. însuşi primul procuror, domnul Ilarion Mîndrescu, părea adormit; cîteva cucoane plecaseră. Numai domnul Dănulescu rămăsese viu, neobosit, cu părul vîlvoi, sărind de pe scaun ca împins de un resort şi adunînd mereu întrebări care să uşureze situaţia. Căuta să stabilească cu ţăranii şi prin numărul lor obositor de mare, că preotul Valeriu era un păstor cu adevărat, că era absolut curat, că vindecase în adevăr mulţi oameni de afecţiuni nervoase şi că avea netăgăduit o mare putere de sugestie şi de influenţă asupra celor din jurul lui. Ţăranii se prezentau sfioşi, cu căciulile în mâini sau şter-gîndu-şi musteţile ca după masă ; răspundeau cuviincios şi vorbeau cu respect şi evlavie de părintele Valeriu, despre care spuneau : „Noi, satul, îl vrem şi-l chemăm îndărăt, 334 fiindcă altul la fel, atît de bun, nu mai găsim în toată lumea“. Unul din ei explică simplu : — Apoi noi aşa credem că cucoana Aristiţa s-a legat de el ; că, o ştim noi... nu ne plăcea... vedeam noi că nu calcă bine... era gătită şi fudulă... Deh ! Păcatul omului... ceasul cel rău... Dar părintele de vinovat... nu-i vinovat... Ia... o nenorocire. Vorbeau cumpătai, calm, ca şi cum ar fi fost întrebaţi de o întîmplare cu nişte lemne de la pădure sau cu nişte vite care-au păscut nişte ovăz. Aşteptau într-o odaie închisă, intr-un miros îngrozitor, de dimineaţă şi acum era noapte, dar nu erau grăbiţi, nici nervoşi, nici obosiţi. Parcă atunci ar fi fost opriţi pe stradă şi i-ar fi luat înăuntru. Dumitru Grossu, un om scund cu un picior de lemn, fi-indcă-şi pierduse piciorul căzînd de pe o gireadă de grîu, tocmai de sus, cînd îi încheia vîrful, căci l-a făcut vîrfuri era un artist, împreuna snopii de parcă era o şindrilă lucie, spuse păţania lui cu fata, cu Ileonora : — ... Pe Ileonora o apucase o cumpănă la seceră o ploaie cu piatră cît oul de porumbel şi cu tunete şi fulgere de nu se mai vedea nimic. Deodată, dinspre pădure de la Stăneşti, se ridicaseră nori grei de pete albe, de se întunecă întocmai ca noaptea. Fata, întîi s-a adăpostit după o claie ; pe urmă, a dat fuga sub stejari. Secera tocmai, ştiţi, devale la stejari. Se vede că trăsnetul a căzut chiar acolo. Fata a rămas cu zile, întreagă, dar a amuţit. Doi ani n-a spus un cuvînt. După aceea, s-a auzit pe la noi prin sat că este un părinte care vindecă bolile fără leac. Noi sîntem de la Corni, depărtare de vreo treizeci-patruzeci de poşte de Mîndreşti, şi m-am apucat de m-am dus cu căruţa, singur cu fata. I-am spus la ce o duc. I-am spus că o duc la un sfînt, şi dacă nici 335 de acuma n-o mai vorbi, apoi nu mai este nici o nădejde. Că, să vedeţi, fata înţelegea tot, numai că nu putea vorbi. Şi, ce să vă spun, cînd a apărut părintele în uşile împărăteşti, — aici, Grossu se întoarse bocănind din piciorul de lemn înspre Valeriu, ca să-l arate -— eu m-am sfiit, şi Ile-onora, cînd l-a văzut, a spus tare „sfîntul!“ şi a început să vorbească. Şi Dumitru Grossu se îndreptă boc-boc... spre Valeriu, care era numai la doi paşi în stînga lui. Şi dădu să-i sărute mîna ; Valeriu o trase scurt. Preşedintele sună din clopoţel... Cînd veni să-l scoaită afară, Dumitru Grossu se adresă preşedintelui : — Domnule Preşedinte, să ne vizeze biletele, că de acum noi am vrea să plecăm în astă noapte. — Nu se poate, nu se poate... repetă domnul Pavelescu autoritar ; trebuie să rămîneţi la dispoziţia justiţiei pînă se termină dezbaterile. Domnul Dănulescu renunţă la o parte din martori, numai ca să se isprăvească procesul în seara aceea. 21 începură dezbaterile. Cel dintîi vorbi procurorul. Domnul Ilarion Mîndrescu se ridică serios şi important. Pentru orice eventualitate un pahar cu apă îi fu adus, de un aprod, în mod mecanic. Era paharul cu apă anexat totdeauna rechizitorului. Mînecile largi ale robei fluturau pe sus ca două steaguri de doliu bătute de vînt. „Primul“ avea gesturile largi ca de tenor lipsit de voce şi care încerca să şi-o suplinească cu braţele. Vorbea, ceea ce se cheamă, frumos. Făcea fraza corectă şi întrebuinţa adjectivul pompos cu preferinţă. A căutat 336 să reconstituie „faptele“, aşa cum le învăţase din ordonanţă. Dar acum procesul fusese refăcut „viu“ acolo. îl aveau toţi în ochi, în simţuri, l-ar fi putut pipăi ca pe ceva concret. Procurorul însă, ca şi cum ar fi intrat atunci în sală şi ar fi fost absent de la tot ce se întîmplase de vreo nouă ore în şir, a vorbit de gelozie, de răzbunare, de „mobil“, cule-gînd argumente de pe o fiţuică de hîrtie pregătită de acasă, dinainte. Ca şi cum, după ce compusese partitura aceea, nimic nu ar mai fi survenit. Părintelui Valeriu i-a fost cu neputinţă să explice cele ce au precipitat faptul şi impulsul momentului. Dar, din dezbateri, fără ca nimeni să o afirme cu precizie, s-a desprins atmosfera de la Mîndreşti şi personalitatea acuzatului, cu temperamentul lui, şi ambianţa şi o parte din viaţa de acolo. Era ceva neprecis, dar poate tocmai în acest vag stă adevă-rul-adevărat. Procurorul era străin de toate aceste elemente noi. Patosul lui era de tragedie clasică, artificială, şi aici se desfăşurase o biată nenorocire omenească. Actorul nu era pentru rol. * A făcut şi cîteva aluzii indiscrete, citind dintr-un interogatoriu de la instrucţie, cu privire la situaţiunea cam indecentă în care s-a petrecut crima, apoi a accentuat asupra lor, vulgarizîndu-le pentru a scoborî pe acuzat... şi cucoanele au fost încîntate. — II parle comme un ange... — II est extraordinaire aujourd’bui! — II s’est dépassé... notre „Iii“... II a été chez nous hier soir, il nous a prévenu. Mais il est mieux que nous nous atten-dions. — Formidable talent... — A fost născut să fie procuror... 337 Profesorul Frunzescu îl asculta cu un imperceptibil surîs pe buze, ascuns în barbă... Era vădit că-1 amuza... în mintea lui şi în ureche îi suna încă povestea lui Dumitru Grossu. Domnul Ilarion Mîndrescu termină citind fragmente din interpelarea deputatului Pantelimon, care, la deschiderea Camerei, pe baza ei, izbutise să obţie numirea lui Tudose la Suliţa şi să încaseze opt mii patru sute de lei. Ilarion Mîndrescu citi cu emfază, dînd glasului solemnitate superlativă, dintr-un ziar ataşat la dosar, textul interpelării, ca şi cum ar fi citit rechizitorul „societăţii însăşi“. De abia ţinea dosarul în mîna stîngă, şi cu cealaltă mînă gesticula, punctînd cu degetul arătător deschis, spre juraţi : — ...Orice bun român nu-şi .poate ascunde îngrijorarea de soarta bisericii creştine, atunci cînd asemenea crime se săvîrşesc de apostolii ei, adică tocmai de acei care ar trebui să o apere şi s-o sfinţească. în fine, şi acesta e dezideratul unui reprezentant al naţiunii : Am convingerea că justiţia ţării pe care o cunosc îşi va face idatoria. Răspunsul dumneavoastră, domnilor juraţi, dat deputatului Pantelimon, dat naţiunei prin el, nu poate să fie decît: „Da, ne-am făcut datoria“. Şi datoria este : un verdict de condamnare...“ Steagurile de doliu se lăsară în jos pe masă. Parcă un fluture mare, negru, căzu din zbor. In tăcere se auzi, din public : — Epatant! Profesorul Frunzescu şopti ceva în barbă, dar nimeni nu putu să audă. Observă însă cu grijă că cei din spatele lui erau impresionaţi. Frunzescu îl cunoştea pe Pantelimon, această „naţiune“ a procurorului. Venise acum un an să stăruie pentru un elev, spunîndu-i : „Trebuie să-mi faci. Altfel pierd cinci mii de lei“. 338 A vorbit apoi Idomnul Dănulescu. S-a ridicat agresiv şi sigur pe sine. Părul zburlit îi da un aer de adolescent abia sculat. începu să vorbească rar, accentuînd cuvintele. Andrei, în fund, unde căpătase un loc, asculta îngrijorat. Se temea de un conflict... îl cunoştea pe domnul Dănulescu. La bară e susceptibil. Dacă se ceartă cu procurorul ? Dacă îl apostrofează pe preşedinte ? La el te poţi aştepta la orice. Andrei se gîndi la ceva şi mai grav : dacă intervine şi-l contrazice însuşi Valeriu, ce are să se întîmple ? Avea impresia că atmosfera e favorabilă şi eă un incident ar strica şi ar primejdui situaţia tatălui lui. Cu fiecare minut trecut, Andrei parcă ar fi cîştigat o victorie. Era tîrziu, trecuse de ora două noaptea. Sala se golise. Cei care rămaseră erau obosiţi şi apatici. Chiar procurorul, atît de grijuliu de sine, îşi descheiase roba, sta rostogolit pe speteaza scaunului, avea buzunări pline sub ochi şi faţa descompusă. Preşedintele nu mai scutura din cap. Sta drept ca un Buda. Nici nu mai desemna nimic. Juraţii păreau de ceară topită, puşi de formă în douăsprezece scaune. Numai profesorul Frunzescu, cu toată vîrsta lui, asculta încă atent, cu ochii subţiaţi, cu o fluturare "de surîs în barbă. Lui Valeriu i se dăduse voie să stea jos. Acum era aşezat cu amîndouă braţele întinse, vîrîte între genunchi, încovoiat, ea şi cum ar fi fost legat cu o funie. Părea şi el obosit... obosit şi singur. Domnul Dănulescu izbuti să trezească toată lumea aceasta toropită. Preşedintele îşi rezemă obrazul intr-un cot, pus pe masă, înainte, şi asculta cu mare atenţie. Procurorul întinsese capul, parcă pentru ca să fie mai aproape ; Frunzescu pusese mîna pîlnie în urechea stingă, cea dinspre Dănulescu. Ceilalţi juraţi se ridicaseră şi ei din mijloc, ca şi cum s-ar fi desfăşurat, întinşi de un resort. Valeriu se sculă în picioare. 33i) Domnul Dănulescu a analizat şi atacat violent ordonanţa de trimitere în judecată. Andrei nu mai putea de frică : „Acuşi sare preşedintele“. Dar n-a sărit nimeni. Atacul a fost dat cu vehemenţă, cu subtilitate şi cu amuzantă ironie. Cînd a trecut la explicaţia crimei şi la reconstituirea psihologică a crimei, Andrei observă că domnul Dănulescu nu sesizase partea de mistică, acea cristalizare interioară a unei obsesii, de aceeaşi natură cu acea din dragoste, şi care a dus la deznodămîntul ce se judecă. N-a accentuat destul asupra imperativelor simple pe care le impune o credinţă creştină ; n-a prins acea luptă din Valeriu, între un temperament tumultos înclinat spre ispite şi refularea pe care i-o dicta credinţa şi bigotismul lui, nici depresiunea idealului fizic consumat. Aici era cheia dramei. Lupta de forţe egale în Valeriu, între temperament şi ascetism, dominînd cînd unul cînd altul, şi tragica dezamăgire pe caTe o creează trupul. Domnul Dănulescu a speculat însă frumos şi cu abilitate, acel ascendent covîrşitor, acea putere de influenţă şi de subjugare formidabilă, tuilbure şi neexplicată şi ea, pe care Valeriu o exercita asupra celor care îl priveau. Cînd spuse : „Priviţi-1, şi veţi încerca senzaţia că sînteţi în faţa unei forţe de stîncă, şi veţi fi cuprinşi fără voie de respect şi teamă, ambele semne de supuşenie...“ şi cînd preşedintele, şi juraţii şi sala toată se întoarseră cu faţa spre Valeriu, Andrei simţi, laolaltă cu ceilalţi, că acolo stă drept un om care are în el ceva extraordinar şi că puterea lui, ca un fluid, îi stăpîneşte pe toţi. în sală a fost ca un freamăt uşor de pădure, în suflete. Şi toţi au simţit că se judecă un proces mai presus de judecata oamenilor şi de înţelesul lor. Frunzescu rămase încă mult timp cu privirile aţintite asupra lui Valeriu, ca şi cum ar fi fost prins şi nu mai putea scăpa. 340 Domnul Dănulescu, pe aceeaşi linie, a speculat şi marea demonstraţie de mistică colectivă, pe care au desfăşurat-o atîţia martori, ce s-au închinat sau au căzut în genunchi în faţa acuzatului. — ...Aceasta era în textul codului domnului procuror, preamărirea crimei, căci era proslăvirea şi divinizarea criminalului. Dacă era, în adevăr, o crimă din cele din saltarul domnului judecător de instrucţie, după şablon, cu gelozie şi premeditare, de ce divinizarea asasinului, şi de ce aţi stat cu braţele încrucişate ? — Pentru că erau oameni prea simpli... răspunse Ila-rion Mîndrescu. — E mai simplă explicaţia decît oamenii, pentru că oamenii aceştia simpli au sufletul curat, instinctul nepervertit, judecata naturală, şi ei, în simplicitatea lor, au putut să înţeleagă această formidabilă putere de spirit, de care noi rămînem străini. Pe fruntea, pe obrajii, pe gitul domnului Dănulescu, curgeau picături şi şiroaie de sudoare. Celor două steaguri de doliu din mînecele fluturate ale robei procurorului, domnul Dănulescu le răspundea cu steagul alb al unei batisite mari, cu care se ştergea pe faţă. Cînd termină domnul Dănulescu cerînd un verdict de achitare, cei din sală, răzleţi, începură să aplaude. Cucoanele plecaseră. în fund, se strecurase, nu se ştie cînd, neobservată, plină de frică şi emoţie, schimbată la faţă dar tot luminoasă, Sanda. Preşedintele sună clopoţelul, de formă. Cînd au reintrat juraţii, profesorul Frunzescu, în surtuc negru, cu mina dreaptă pe inimă, emoţionat, cu barba tre-murînd, citi verdictul... Nu. Valeriu Darie, nu este vinovat... A urmat o tăcere, ca-n acele momente în care se preaslă-veşte un dispărut. 341 Capul blond al Sandei căzu pe mîini, rezemat pe speteaza băncii din faţă şi de abia cel de alături auzi un plîns înfundat. Andrei văzu umerii ei scuturîndu-se şi nu ştiu ci-ne-i femeia aceea. Andrei avu un rictus reţinut de bucurie, care se înecase brusc într-o tristeţe fără sfîrşit. Toată încordarea voinţei lui pentru proces, ajunsese La capăt; resortul căzu, şi se simţi deodată rămas cu privirea şi cu toată fiinţa lui intr-un gol. Un mare necunoscut se deschidea nepătruns, înainte. Se uită la Valeriu. Tatăl lui era neschimbat. Aceeaşi înfăţişare senină, nealterată, obosită numai şi absentă ca şi înainte de proces, ca şi în tot cursul procesului. Parcă, în locul lui, fusese pus un figurant străin de proces. Dar, ca şi înainte, se simţeau în el hotărîri luate în afară de verdict. Ele erau judecata lui şi pedeapsa lui. în clipa aceea Andrei avu intuiţia că pentru ei Valeriu tot este de-acum pierdut. Nu şi-l putea imagina de loc întors acasă, vieţuind mai departe cu ei. în sală se făcuseră grupuri. Unii se îndreptau spre uşă, alţii discutau. Gardianul aştepta probabil să se rărească publicul, să se facă loc, şi între timp vorbea cu grefierul pentru facerea formelor de eliberare. Valeriu rămase singur, izolat, între scaune, bănci şi mese, înalt şi palid. Andrei nu ştia ce să facă. Nu avea curajul să se ducă la el. Nu ştia ce să-i spuie. Ştia numai că l-ar fi supărat dacă l-ar fi îmbrăţişat sau i-ar fi manifestat bucurie. îl cunoştea ; şi în el stăruiau uneori reflexe asemănătoare. Se pre-simţeau fără vorbe, fără ca măcar să se vadă. Cînd gardianul termină de vorbit cu grefierul, Valeriu îl rugă să-l cheme pe domnul Dănulescu. Domnul Dănulescu se înldreptă spre Valeriu ştergîndu-şi încă sudoarea în jurul gulerului, la ceafă. Domnul Dănu- 342 lescu era încă şi ia ora aceea, după o zi de nervi şi oboseală, vioi şi sprinten. Valeriu îi spuse rece : — Vă mulţumesc mult, domnule Dănulescu. Domnul Dănulescu îi întinse mîna. Valeriu avea o mină fină şi caldă. Cînd se întoarse spre pupitru să-şi ia geanta, cîţiva colegi îl mai aşteptau. Şi acum băieţi, o baie bună ! Valeriu rugă gardianul să-l cheme pe Andrei. El nu se mişca din loc ; parcă ar fi fost legat. — Vreau s-o văd pe Ileana. într-un coridor îngust, de dindos, Valeriu, faţă în faţă cu Ileana şi cu Andrei, le spuse, uitîndu-se la ei cu milă stăpînită şi cu grozavă încleştare : — Iertaţi-mă. Apoi lui Andrei : — îţi mulţumesc. Domnul să te aibă în paza lui. Ileana îl privi, pentru întîia oară după fapta lui grozavă. în sala de judecată, nu-şi aducea aminte să-l fi văzut. Valeriu era parcă mai înalt, şi diafan... diafan. Avu impresia că se înalţă la cer, şi ei amîndoi, ea şi Andrei, ră-mîn aici... îşi făcu, tremurind, semnul crucii. Apoi, Valeriu se întoarse către gardian şi-i spuse : — Mergem „în deal“. „în deal“ era expresia care desemna pentru localnici închisoarea Galata. Şi Valeriu pomi cu gardianul alături. Ileana ieşi în uşă. O clipă, pînă ce dădură colţul şcoalei, ca să iasă în stradă, zări pe albul curat al zăpezii două umbre negre : cea înaltă şi dreaptă fusese tovarăşul ei de viaţă. Şi îşi înfundă gura cu colţul şalului înnodat pe piept. Era tîrziu noapte. Sus era tot întuneric. Numai pe pă-mînt, zăpada era ca un clar curat de lună, — dar lună nu 343 era. Rămase numai lumina ei, pentru ca Valeriu şi gardianul să vadă drumul pînă sus, la Galata. Pe deal, sub zidurile închisorii, se opriră şi, maşinal, s-au întors cu faţa asupra oraşului. Jos, mai sclipeau numai cîteva lumini. Spre Nicolina se auzi un fluierat de tren, ca o chemare... „Ah ! Departe de oameni! Singur ! gîndi Valeriu ; scăpat din ghiarele lor.“ O clipă-i trecu prin minte sala plină de cucoane, teatrul acela, omenirea aceea, toată, pornită asupra unui om. Şi pentru întîia oară avu în inimă, în piept, în cap, în toată fiinţa lui, sentimentul eliberării şi căldura unei bucurii. Undeva, pe deal, o lumânare se stinse. Poate era lumina casei în care ajunseseră Ileana şi Andrei. Valeriu se întoarse către gardian : — Să intrăm. PARTEA A DOUA INALŢAREA LA CER 1 După trei zile, in zori, prin mijlocul drumului, după ieşirea din Humuleşti, asupra unui vînt aspru de nord, care ridica o perdea de zăpadă măruntă, înainta cu capul în piept, cu un sac în spinare, înfăşurat şi strîns cu cureaua, o umbră neagră : Valeriu. Drumul ducea, peste apa Neamţului, la Mănăstirea Neamţu. Cîmpul era alb, şi troienit. împrejurimile erau băl-ţate, cu pete de păduri uscate sau de brazi negri. Valeriu simţea cum vîntul îngheţat se strecoară prin găurile de nasturi, pe dedesubt, ridicînd pulpana hainii, şi se răspîndeşte pe trup. Dar mergea vîrtos. Vîntyl îl oprea, cu palma pusă în piept, şi-l împingea înapoi. Opintirea lui îl dovedea. în barba rară, praf îngheţat de zăpadă se prinsese, tremurat. Praful acesta îl bătea şi-n lumina ochilor, înţepîndu-1. De aceea mergea mai mult cu ochii închişi. Din cînd în eînd, ca să nu dea de un copac sau ca să nu calce alături, în vreun şanţ, deschidea puţin numai un ochi, şi apoi iar mergea ca prin întuneric. Praful de zăpadă îl pişcă de pleoape, parcă fierbinte. Oricît ar fi strîns însă pleoapele, albul zăpezii trecea parcă prin ele, ca şi cum ar fi fost străvezii, şi simţea în cap şi în ochii calzi de dedesubt lumina ei crudă şi halucinantă. 345 Uneori, venea un vîrtej mai puternic, care ridica suluri de zăpadă, aşa cum se ridică, vara, nori de praf fugăriţi de-a lungul drumurilor umblate. Atunci, Valeriu se întorcea cu spatele la vînt şi mergea o bucată cu faţa îndărăt, privind în urmă, nestingherit, viforniţa care curgea repede ca o fluidă apă îngheţată, pe lîngă el, în jurul lui şi pînă sus, în cer. Cînd veldea că vîntul s-a mai calmat şi a revenit la normal se întorcea şi pornea hotărît înainte. Valeriu tăia acest deşert de zăpadă şi vijelie, ca să fugă de oameni, să fie cît mai departe de ei, să îndepărteze în urmă ispita. Fugea ohiar de ai lui, de Ileana, de Andrei. „Singur, singur... să fii sălbătăciune“. Să ai libertatea seninătăţii tale, dezlegată de orice pămîntesc. Numai oamenii singuri pot fi cu adevărat liberi; numai în pustietăţi te poţi regăsi pur. Şi Valeriu înainta, crunt, cu capul în piept. Stăruia încă în el bucuria de a fi achitat, de a fi scăpat din mîna oamenilor, din ghiarele lor, din adunarea aceea de fiare, dintre „lorgnete" şi priviri crude de inutilitate, din simplă delectare a simţurilor, din distracţia instinctelor. Abia acum, cînd e singur cu vijelia, îşi dă seama ce mult era încleştat de oameni şi la discreţia lor şi încătuşat de ei, fără scăpare, pe viaţă. Să fii silit să trăieşti cu ei, să calci acelaşi noroi, să te înfunzi în aceleaşi micimi, în aceleaşi păcate, ascunse, pe care nimeni nu le mărturiseşte, pe care toţi le au. între oameni e greu să nu-i urăşti, să nu fii dezgustat, să nu ai păcatul greu al mîndriei tale, să nu ai toate cele şapte păcate. Să nu ai ispita titanică a trupului, a cărnii... De abia acum Valeriu simţi groaza condamnării pe care ar fi putut s-o aibă şi îi măsură adîncimea. Acum refuza să dea oamenilor o satisfacţie, pe care şi-o luau singuri, cu 346 forţa, cu jandarmul, cu gardianul, cu procurorul... şi pentru care nu aveau autoritatea morală, acea puritate fără pereche care singură ar trebui să dea unui om dreptul de a judeca pe altul. Orice condamnare venită de la oameni ar fi fost nedreaptă, pătată de ipocrizie, fără valoare de purificare. II speria acum judecata oamenilor. Pe aceea înspre care mergea, o primea cu o seninătate desăvîrşită, cu bucurie şi cu pieptul deschis. Ce bine c-a scăpat din mâinile lor ! Trecu un pod lung deasupra unui rîu de munte. Sub el, apa, numai o fîşie, curgea cristalină şi repede, pe lîngă muchii de gheaţă ca sticla. Malurile erau troienite. Vîntul aducea acolo praf de zăpaidă, tocmai din munte, mai vijelios, ca şi cum un rîu de gheaţă nevăzută ar fi curs acum, uimind aceeaşi albie, dar de deasupra — torent venit din văgăuni, de vale ! Pe aici trebuie să fi coborît viscolele, cînd se porneau pe apa Moldovei şi se coborau pe Şiret. Aici, praful tăios ca de sticlă, curgea aerian, paralel cu pământul. 4 Valeriu trecu podul, mergând de-a curmezişul, cu spatele la nord, cu faţa înspre curgerea apei, urmîndu-i firul pînă ce intra sub un tunel de zăpadă şi sub crusta de gheaţă. Zăpaida aspră scrîşnea sub tălpi. „Ah ! Ce bine e !... nu sînt oameni“, îşi şopti Valeriu, pentru a se încuraja la drum. Omul din marginea Humuleştilor, la care a stat noaptea, îi spusese ca ajunge la mănăstire pînă la amiază. Nu se vedea nimic înainte, decît, nu departe, o pînză mişcătoare, grăbită, ca de fum, care mergea fugărită în panică la vale. Nici nu-şi putea da seama, luat de gînduri amestecate, cît a mers. Uneori parcă se întuneca din cauza unor nori 347 nevăzuţi, de dincolo, de mai sus de perdeaua de pulbere de zăpadă, şi Valeriu credea că se înserează, şi tot n-a ajuns. Altă dată, auzea alături un fîşîit prelung ca şi cum ar fi trecut pe aproape un cîrd de păsări uriaşe în zbor. Cînd se rărea viforniţa zărea însă un pîlc de brazi, poate o pă- dure întinsă care fîfşîia în vînt. Brazii de la margine se încovoiau greoi şi apoi reveneau, clătinaţi, la loc. Cei din fund, se vedeau aplecînd numai vîrfurile şi purtînd leneş şi zburlit crîngile din lături, de desubt. Vîntul acoperea tot mai mult cu pulbere de zăpadă proaspătă cele cîteva urme de sanie care însemnau drumul şi pe care Valeriu mergea drept, ca pe o lamă lude de ar-gim‘ După o cotitură intră într-o pădure bătrînă, cu copaci înalţi şi groşi. Trunchiurile lor cenuşii îşi pierdeau vîrfurile în furtuna, care aici trecea pe deasupra. Partea dinspre nord a trunchiurilor era poleită ou o pojghiţă de gheaţă şi zăpadă, cu un înveliş de sticlă stricat în cealaltă parte. Valeriu ieşi din drum şi se adăposti, să se odihnească, după un copac. Se rezemă cu spatele de trunchi şi aşeză sacul jos. Vîntul fugea pe de lături. Trecu mîinile pe obraz ; era rece şi înţepenit. Sub căldura mîinii, grunzurii de zăpadă prinşi în barbă se topiră şi-i udară podul palmei. Trecu mîinile şi pe ochi. Pleoapele erau reci, dar dedesubt simţi ochii calzi, mişcîndu-se ca două vietăţi, ca două păsărele adăpostite de viscol. Şi Valeriu se înduioşă de propria lui fiinţă, ca de un nenorocit pe care l-ar fi întîlnit pe acest drum pustiu. Curînd simţi pe şira spinării sudoarea răcindu-se, şi porni repede. în urma lui rămaseră urmele picioarelor abătute din drum şi apoi venite la loc, aşa cum se văd dimineaţa, urmele sălbăticiunilor care au umblat noaptea după hrană sau după adăpost. 348 Ar fi vroit să meargă aşa, oricît. Mergea sub ochii şi paza lui Dumnezeu. îl spălau vîntul şi viforniţa de tot praful din lume ; îl purificau... Şi se simţea dezlegat de orice. Prin ceaţa aceea rece, zări în dreapta o îngrădire de nuiele. Mai departe, alta de scînduri şi, în stînga, o grădină cu brazi negri. Şi, din văzduh, parcă din cer, vîntul aducea, zbătut, sunet plin, de clopot. Poate vîntul singur poartă funiile în clopotniţă. Apoi, desluşi turlele mănăstirii şi zidurile chiliilor. Şi Valeriu căzu în genunchi, în zăpaldă, se închină, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit să ajungă pînă aici. De acum viaţa lui poate fi liniştită. De undeva, din ceţurile albe şi aspre de deasupra se rostogoleau bulgări sonori de aramă, uneori mai tare, ca bătuţi deasupra capului lui, alteori mai îndepărtat şi mai pierdut, fie abia: auzit, ca o amintire. Clopotele sunau în cer ¡şi vaerul lor era luat şi purtat de vînt ca nişte bolizi de sunete, bătuţi de copaci, de stînci, şi apoi rostogoliţi pe sus. Se auzeau parcă pretutindeni în jurul lui Valeriu, îl înfăşură vuietul lor prelungit, ca şi cum prin văzduh ar fi zburat, luate de pe un acoperiş de mănăstire sfîntă, table unduioase de alamă, pe care vijelia le purta pe deasupra făra de odihnă. Bang... bang... sonor, tremurat, plîns parcă, pierdut şi iarăşi revenit. Sunau şi munţii nevăzuţi, de care sunetele imateriale se loveau ca de pereţii unei incinte cu chilii, pînă la cer. 2 în noaptea procesului lui Valeriu, Sanda veni acasă spre zorii zilei. De la şcoala din strada Ghica Vodă, ea porni pe jos, să-şi revie. I Avusese o criză de nervi. I se mai întîmplase. Dar tot-deaua după o asemenea criză se simţea slăbită şi avea nevoie să respire larg, aer rece. Calmul nopţii de afară şi plimbarea îi făcură bine. Zăpada punea surdină paşilor ei şi parcă pe toate zgomotele din oraş. Auzi un tren pufăind greoi. Acum, departe, singură, se simţea eliberată de sub puterea de dominaţiune a lui Valeriu. Prezenţa acelui necunoscut pînă atunci o subjuga nestăpînit, cu o misterioasă forţă, la care nu putea, nici nu avea dorinţa să se opuie. Şi asta i se mai întîmplase o dată în viaţă, la Berlin, cu un actor. Dar, atunci nu fusese atît de straniu ca acum. Şi era mai tînără... Cum scăpa însă de ambianţa fiinţei lui, ca şi cum ar fi scăpat de sub raza de influenţă a unei planete, se calma încet, încet. întîmplarea şi sentimentul ei i se păreau fără raţiune, absurde, şi ea devenea normală. Purta numai îri toată făptura ei ca o nostalgie a unei fericiri, din care i-ar fi rămas numai o amintire puternică. Era la fel cum i s-ar fi dat în ascuns o narcoză, un stupefiant, care-i crea temporar o stare de delir şi de extraordinară fericire, şi apoi efectul lui scădea treptat, pînă ce simţurile reveneau la normal. Sanda, slabă sufleteşte, credulă, sentimentală, dispusă totdeauna să fie ocrotită de cineva — fiindcă avusese atîta nevoie în viaţă, şi nu găsise pe nimeni — era, se vede, exact mediumul lui Valeriu. Instinctiv ghicea în ei o forţă neînduplecată, care-i biciuia imaginaţia şi care-i satisfăcea toate dorinţele nasatisfăcute. în astă noapte, mai mult ca întotdeauna, i se părură insipide, groteşti şi ridicole, insistenţele graţioase şi prelungite ca un salut lipicios ale lui Ilarion Mîndrescu. Acum, toată atitudinea lui avea ceva vîscos şi dezgustător ca de omidă obeză. 350 Chipul lui Valeriu îi rămăsese întipărit în ochi, cu trăsăturile lui accentuate, cu faţa cu umbre de lumini, ca o gravură în lemn, în care totul este simplificat, curat şi esenţial, fără linii sinuoase şi înflorituri. Gravura aceasta în lemn, austeră şi gravă, era încă în ea, aşa cum într-o odaie, un tablou continuă să subziste, cu toate detaliile lui, şi noaptea, pe întuneric, cu toate că ochii nu-1 văd. Sanda purta pe strada Carol spre Copou, prin puritatea unei nopţi de iarnă, în care mai cernea cînd şi cînd cîte un fulg leneş, zărit numai de becurile electrice, ca nişte mici fluturaşi de gheaţă albă, adunaţi în jurul luminii, gravura de lemn pe care o ducea acasă, în odăiţa ei, strînsă şi ascunsă sub palton, la căldură. în seara aceea, servitoarea ei, Maria, o aşteptase cu masa pînă la unsprezece. Să nu vie duduia, — nu se mai întîm-plase niciodată. Pe urmă adormise îmbrăcată pe scaunul din bucătărie, cu braţele pe masă şi cu capul peste ele, ca elevii care dorm în bănci. Lumina electrică — un bec slab şi roşiatic — veghea deasupra ei ca un luceafăr casnic. Cînd Sanda întoarse cheia în uşă, Maria tocmai visa că duduii i se întîmplase ceva groaznic. în clipa în'care tresări, de spaimă, uită pe loc ce anume a visat, dar era ceva îngrozitor. — Vai duduie, ce tare m-am speriat ! — Nu-i nimic, Mărie, poţi să te culci. Ai să strîngi asta mîine dimineaţă. De pe masa pusă, luă un măr, îl cuprinse în mîinile reci şi muşcă din el cu toată gura, cu sete. Din dulapul din antret scoase o sticlă cu vin roşu şi bău patru pahare pline, unul după altul. Căldura vinului se împrăştie cu iuţeală în tot trupul, ca un alt sînge, şi Sanda se simţi bine, moleşită, fericită, fierbinte. Tîmplele îi băteau violent. Zadarnic vroi să le po- 351 tolcască, strîngîndu-le cu amîndouă miinile sau îndesîndu-le cu dosul palmei. Puse mîinile şi pe obraji. Ardeau şi ei. Vai ! Ce cald !... Şi Sanda de abia avu timp să se dezbrace. Şi adormi cu credinţa că a scăpat de el, de obsesie, că a trecut încă o dată printr-una din întîmplările curioase din viaţa ei. Un cocoş cînta la colonelul de vis-a-vis. In stradă se stinseră, dela uzină, toate luminile. Oraşul întreg era adîncit în somn şi linişte. Tăcerea lingea zăpada. 3 Stareţul Mănăstirii Neamţ era un bătrîn şi învăţat episcop, retras din lume, din pricina unor intrigi şi acuzaţiuni ticăloase şi neadevărate, care-1 scîrbiră de oameni şi de deşertăciunea vieţii lor, peste măsură. Stareţul era un om înalt, cu părul alb, cu barba bogată şi albă, care-i acoperea tot pieptul, cu un nas cărnos în mijlocul feţii, cu ochi albaştri. înfăţişarea lui era blîndă şi cucernică. Trebuie să fi avut şaptezeci de ani. Era retras acolo, în Mănăstirea Neamţului, de aproape un sfert de veac. Trăia în casa mare cu geamlîc, din piaţa mănăstirii, dincolo de aghezmatar. în faţa intrării în incinta de chilii a Mănăstirii Neamţului era un platou de formă rotundă, între case cu zăplazuri de scîndură cenuşie, în mijlocul căruia era aghezmatarul, în forma unui vîrf de clopotniţă, mare şi bombat. Văzut de departe, îţi făcea impresia că a mai fost o mănăstire mai mare pe locul acela, că biserica aceea sub un blestem ceresc s-a îngropat în pămînt şi nu i-a rămas deasupra decît acoperişul clopotniţei, din care clopotele au căzut şi ele şi au intrat adînc în pămînt. 352 Casa sfinţiei sale era mare, curată şi îngrijită. In jurul ei era o grădină întinsă, în care erau şi flori, şi pomi roditori şi brazi, care străjuiau în fund. Şi părea curios ca această casă să fie atît de îngrijită, şi grădina atît de lucrată, fiindcă ea părea nelocuită. Sfinţia sa nu ieşea de acolo decît foarte rar şi numai ca să se ducă la slujbele mănăstirii şi să păzească rînduielile călugăreşti. Dar şi atunci parcă se furişa, parcă pîndea cînd nu e nimeni ca să-l vadă şi se strecura prin dosul aghezmataru-lui şi pe sub bolta încovoiată de la intrare. Episcopul stareţ, om cultivat şi înţelept, îşi petrecea timpul citind cărţi bisericeşti şi scriind cărţi de interpretări. In timpul acela lucra la o versiune romînească a Bibliei şi se îndeletnicea să dea textului cuvintele cele mai potrivite, în care să sune, ca-n nişte mătănii veohi de chihlimbar, înţelesul cel mai străbun şi mai tainic. în ziua aceea de iarnă, care-i decorase sticla de la geam-lîc cu frunze mari şi delicate de ferigă în gheaţă, sfinţia sa citea un text siavonesc din vechiul testament şi, cu evla- vioasă imaginaţie, căuta să evoce şi să învie timpuri şi întîmplări sfinte, punîndu-le în cadrul lor. Stareţul părăsise o singură dată mănăstirea, ca să plece la Ierusalim. Asta a fost bucuria bătrîneţii lui. Un tînăr cu barba de abia mijînd, curat îmbrăcat şi cu apucături sfioase, se apropie neauzit de jilţul în care citea sfinţia sa şi-l anunţă că a venit un om, care a intrat pe din dos, care-i la bucătărie şi care vrea numaidecît să-i vorbească. Tînărul adăugă că omul a sosit aproape îngheţat şi că vine pe jos, pe vremea asta, de patru zile, tocmai de la Iaşi. Sfinţia sa lăsă ochelarii pe cartea slavonă, pe care literele mari erau toate scrise cu roş şi încercuite de flori, şi, după o pauză lungă, spuse : 353 1 — Bine. Să se şteargă pe picioare şi adă-1 aici. Da-ntăi să aprinzi lampa. Tînărul, tot fără ca să fie auzit, ca şi cum n-ar fi mers, ci ar fi plutit, aprinse în mijlocul odăii mari lampa care atîrna de tavanul văruit şi care avea deasupra un abajur mat şi transparent, alb-albăstrui, de culoarea lăptoasă a albuşului de ou răscopt. în odaie se răspîndi, discret, ca o căldură, o lumină ro-şietică, şi toate lucrurile din casă căpătară o înfăţişare de convalescente. în dreapta cum intrai, un birou lucios, cu cărţi pe el ; în stînga, în colţ, la perete, un pat de fier, şi deasupra o scoarţă românească... Pe jos, macaturi. Cîteva sipete, acoperite şi ele cu scoarţe, completau mobilierul. Lîngă birou şi în faţa lui, un divan, cu perne lungi de paie, îmbrăcate cu creton, la perete. Valeriu intră smerit şi încrezător, urmat de tânărul care-1 condusese. Apoi fu lăsat singur. După birou, în jilţ, sfinţiei sale nu i se vedea decît capul alb, barba şi umerii largi. Valeriu se prosternă cucernic şi-i sărută mîna. Stareţul îi făcu semn să se aşeze. — Ce necaz te-aduce în casa Domnului, fiule ? Valeriu se uită la stareţ ca la singurul om pe pămînt care poate să-l înţeleagă, căruia poate să-i facă spovedania cu bucuria umilinţei şi cu sinceritatea pe care i-o cerea liniştirea sufletului lui atît de zbuciumat şi urmărit de îndoieli. înfăţişarea de bătrîn venerabil şi blînd a stareţului îi inspiră încredere. Ochii albaştri se uitau la el ca la un om găsit. Şi Valeriu începu povestirea vieţii lui, întreagă, cu dea-mănutul, cu tot ce-a fost, cu tot ce-a gîndit, împletind în vorbire faptele întîmplate cu gîndurile care le-au întovărăşit, ca să se ştie feţele celor două lumi. Spunea tot, fără ascunziş, fără să-şi apese sau să-şi uşureze vina, fără ca el să aducă vreo judecată a lui. 354 Cîteodată i se părea că a uitat ceva şi se întorcea îndărăt să adauge, ca să nu lipsească nimic. Valeriu era ca la judecata cea de pe urmă. Valeriu nici nu se uita anume la ochii stareţului, ci îl privea întreg, neprecis, peste tot, aşa cum se vedea după birou, ca o apariţie modelată, albă, într-un nor. Stareţul stătu o vreme rezemat de spătarul înalt al jilţului; apoi se aplecă înainte, aşeză cotul pe masă şi îşi rezemă capul, ascultînd mai de aproape. Valeriu simţi răsuflarea lui pînă la el şi avu mai mult impresia că spune totul unei fiinţe vii, unui om viu, unui frate, unui om adevărat. Umbra stareţului se mută şi ea pe perete, mare şi exagerată, ca un duh care ar fi ascultat şi el. Seara căzuse de mult, împresurînd ferestrele, care la început erau decorate pe cenuşiu şi acum pe negru. Nu era încă tîrziu. Din cînd în cînd, un curent mai tare batea zăpada aspră în sticla geamului, cu acele ei îngheţate şi fierbinţi, ca şi cum l-ar mai fi urmărit şi acolo uri şi blesteme din afară, de care a fugit, dar care nu puteau străbate înăuntru şi, ca în-tr-o minune, cădeau fără putinţă, la uşă, lîngă ziduri, pe prichiciul ferestrelor. Valeriu de abia auzea uneori vijelia care continua afară. în odaie era cald şi bine. Din trupul lui parcă ieşea foc. Dar pentru el, atunci, trupul lui nu exista. După un timp, Valeriu se opri: — Abuzez, sfinţia ta, — vă obosesc. — Nu, nu. Continuă, vorbi greoi stareţul. Apoi, intră iarăşi nesimţit, plutind, tînărul, şi pofti pe stareţ la masă. — Mai tîrziu, îi spuse stareţul. Am să-ţi spun eu cînd. Şi Valeriu reluă spovedania vieţii lui. Cînd termină, avu o nesfîrşită senzaţie de uşurare ; parcă sufletul, pînă atunci închis în el, ca înitr-o cameră întune- 355 coasă, ar fi putut ieşi afară, să se bucure de lumină şi să zboare. O asemenea impresie a mai avut, în mic, în copilărie, cînd, primăvara, dădea drumul din mîna lui sticleţilor pe care-i prinsese iarna şi-i ţinuse închişi în cuşcă. Stareţul rămase gînditor. Iată o viaţă de om, zbuciumul unei vieţi, ca vremea de afară, încăpută în cîteva ceasuri, într-o seară. Apoi, spuse tare : — Ce neînţelese sînt poruncile Domnului şi căile lui. Binecuvîntat fii, fiule. Ochii albaştri priveau drept înainte. Episcopul era bă-trîn tare. Pe tavan, abajurul arunca o umbră stranie. Episcopul iarăşi rămase tăcut, multă vreme, privind în gol. Nimeni nu putea şti ce gînduri vechi treceau prin mintea lui, nici ce amintiri se ridicaseră din trecut. Şi silabisi ca într-un vis : — Milostiveşte, Doamne ! 4 Andrei aşteptase totuşi pe Valeriu să-l cheme din nou la penitenciar, să se sfătuiască ce are de făcut sau sa-i dea dispoziţii. Nu bănuia că acesta e de acum dezlegat de tot ce are vreo legătură cu viaţa lui din trecut. S-au scurs a doua zi pînă seară fără nici o veste. Cînd începu să se întunece, Andrei urcă la penitenciar. Un gardian era afară, aproape de şosea, unde vreo cinci deţinuţi dădeau zăpada la o parte şi curăţau drumul de la şosea la poartă... Era gardianul de la proces. Andrei află că Valeriu a plecat de atunci, de-a doua zi de dimineaţă, luînd cu el într-un sac tot ce avea acolo. întors acasă n-a spus nimic Ilenei, dar, fără motiv, cînd intră în casă, o îmbrăţişa. 356 Dispărea orice posibilitate de întoarcere la Mîndreşti. De acum viaţa lui Andrei se îngrădeşte aici. Trebuia să plece la ţară să ridice tot ce mai era acolo. Dar tot amîna. în drum de la gară pînă acasă, la întoarcerea de la proces, Catinca răci grav. în bucătărie era frig. N-avea cine să-i aducă apă de la fîntînă. Cîteva zile a venit Sevastiţa lui Ion Mitru, de alături. Pe urmă n-a mai venit. într-o dimineaţă, cînd se simţi slăbită de tot, Catinca se îmbrăcă gros, se înfăşură în şal, luă cheia de sus şi scoase din odaia Aristiţei toate hainele rămase de la ea. Şi, una cîte una, le mototolea şi le vîra pe foc. Numai după ce ardea o bluză sau o rochie, vîra alta. Şi apoi, cu cleştele îi vîntura cenuşa, ca nu cumva să rămîie vreun colţ nears. Rămăseseră numai cîţiva nasturi şi copci, care se prindeau de cleşte. Cine ştie ce se petrecea în capul ei ! O fi crezut că o arde, aşa, în „efigie“, în ceea oe mai putuse rămîne din ea, ca un contur, în hainele ei. Sau poate vroia să nu mai găsească nimeni urme din ea. Nimic, în bucătărie se făcuse un miros greu şi înăbuşitor. Catinca abia rînjea rece şi satisfăcută în faţa focului care-i juca pe obraz. încet, încet, simţi că o părăsesc puterile, că se rostogoleşte acolo. Dar mai avu tăria să rămîie aşezată în faţa plitei, pînă ce ultimele flăcări se stinseră, ca şi cum deodată s-ar fi înserat. Bucătăria a rămas mai întunecoasă şi moartă. Catinca de abia putu să se ridice pe pat. Obrazul şi trupul continuau să-i ardă fierbinte, ca şi cum focul din plită ar fi continuat în ea. Noaptea, tîrziu, simţi că se înăbuşă : „Mor !“ Luă o luminare de ceară subţire, şi-o aprinse singură şi o ţinu în mînă. O flacără galbenă pîlpîi ca o aripă ruptă. în bucătărie jucau cîteva umbre de lucruri. Luminarea nu se terminase încă şi se îndoi ca un pai, atingînd cu flacăra ei fran-jurii şalului cu care Catinca rămase învelită. Şalul începu să ardă, Catinca vroi să se ridice, să-l arunce de pe ea, să 357 fugă în curte, să strige. Dar nu mai avu putere. Flacăra se urcă pe o perdeluţă de la gemuşor. Catinca simţi peste tot arsuri usturătoare. Căută să se apere cu mîinile, dar bra-ţele-i cădeau. O năduşeală grea o îneca în piept. începu să ţipe fioros. Trupul îi era încins în flăcări. Vroi să respire adînc, adînc, încă o dată. Şi apoi, nimeni nu mai ştiu nimic. Doi oameni, care se sculaseră cu noaptea-n cap, ca să plece din vreme la pădure, să aducă nişte crengi, văzură focul, roş, deasupra zăpezii căzută pe sat. Au sărit şi au dat alarma. S-au adunat oamenii. Dar ce au putut să facă ? ! De abia au putut dărîma gardul împrejur ca să nu se aprindă şi el. Aruncau cu lopeţile zăpada peste pereţi. Dar nu se puteau apropia mult din cauză că dogoarea şi-i frigea căldura. Se apropiau repede, aruncau zăpada şi fugeau iară repede, înapoi. Se făcuse lumină pînă departe şi se vedeau gardul, casa mare, pomii, pămîntul, acoperite cu zăpadă albă. Casa „de sus“ a fost salvată de ninsoarea care era pe acoperiş. Cînd s-a făcut ziuă, dintre pereţii pe jumătate dărâmaţi se mai ridicau numai fum gros şi aburi. Din cînd în cînd, cîte o bucată de grindă mai părîia arzînd cu o flacără iute şi apoi fumega. Andrei a vîndut în sat din lucruri, mai ales cele pentru munca de cîmp. Ce a mai rămas a luat la Iaşi, să le vîndă acolo. A vroit să închirieze casa unui călugăr care venise în sat, să facă slujbă duminica, să boteze şi să facă înmormîn-tările. Dar călugărul s-a ferit s-o ia. N-au vroit nici ceilalţi oameni, nici măcar pentru livadă. Ziceau că e loc blestemat. Şi casa a rămas aşa, părăsită, cu scînduri bătute în fereşti, cu gardul căzut. Dar, cînd a venit primăvara, pomii din livadă, prunii şi cireşii, şi merii au înflorit frumos ca altădată, şi-n cren- 358 gile lor înflorite peste tot, de n-ai fi avut de unde să le apuci fără ca să scuturi o floare, era zumzet de albine şi miros tare şi dulce ca mierea. 5 Stareţul Mănăstirii Neamţ s-a dus la mitropolie, la Iaşi. A vorbit cu mitropolitul, a făcut tot ce trebuia la cancelaria mitropoliei, şi Valeriu a rămas la mănăstire. Vremea era din cale afară de grea, şi stareţul era bătrîn. Dar a vroit să se ducă el cit mai repede, fiindcă prin corespondenţă lucrurile nu se puteau explica mai pe înţeles. Şi apoi, bătrînul episcop vroia să se ducă acolo, ca să influenţeze cu toată autoritatea lui. Cînd l-a văzut secretarul mitropoliei intrînd, nu-i venea să creadă... Stareţul nu mai coborîse din munte, spre Iaşi, niciodată. Secretarul nu-şi aducea aminte. Valeriu deveni Visarion. Fratele Visarion a stat puţină vreme in chilia din incinta mănăstirii. Era acolo prea multă lume. Cine trecea pe aici numai decît trebuia să treacă şi să viziteze mănăstirea. El nu vroia să vadă oameni. Doar de ei fugise.*.. îşi luă o căsuţă, cu două odăiţe şi o tindă, sus, spre poiană, cum urci de la casa mare a stareţului, la stînga, la deal. Era casa cea de pe urmă. De acolo, în sus, urma o poiană, şi apoi pădurea de brazi şi urcuşul, cît puteai vedea pieptul muntelui. Cînd îşi schimbă numele, Valeriu intră în altă lume, eliberat de trecut, de acum de nimeni cunoscut, fără nimic în urmă, decît ceea ce stăruia în conştiinţa lui. Se simţea adunat şi concentrat în sine, numai în sine. Numele nou era pentru precizarea fiinţei lui, independent, dezlegat de lume. Omul mirean murise, cu nume cu tot. Nu mai exista decît Visarion, care n-avea părinţi decît pe Dumnezeu, care n-avea fraţi 359 7 decît pe cei de credinţă şi de mănăstire, care nu mai avea pe nimeni. Nimeni nu putea fi copilul lui Visarion. Visarion nu avea nimic pe lume- Celălalt, Valeriu, nu mai exista. La început avu o senzaţie stranie, acea senzaţie imprecisă de transformare şi de tranziţie. Nu intrase încă în noua personalitate, şi nu ieşise din cea veche. Un timp, fu atîrnat în nesiguranţă, ca un om care, dacă s-ar putea imagina, şi-ar fi pierdut personalitatea, cum se pierde o cetăţenie. Visarion era în formaţie. Cînd un călugăr îl striga „frate Visarion“, el avea un timp de ezitare. Nu era el. Nu era încă el. Aşa se gîndea şi se întreba Valeriu. Dar fără numele acesta, rămînea în mănăstire om fără nume, fiindcă nimeni afară de episcop nu ştia numele lui de mirean, — numele lui din lume. Trecerea aceasta nu era atît de uşoară. Nu se făcea o dată cu schimbarea hainei. Fratele Visarion nu avea nici un trecut şi-i greu să te deprinzi, la aproape patruzeci de ani, fără trecut, ca şi cum ai suferi de o amnezie. Trecutul fratelui Visarion era încă tot trecutul lui Valeriu Darie. Şi-l împrumutase. Fratele Visarion era ca acele zeităţi mitologice, jumătate om şi jumătate animal, ea un altoi a două fiinţe de specii diferite, la care trunchiul cel de la început trebuie să piară. Valeriu Darie nu trebuie să fie un transformist, ci fratele Visarion cu adevărat. Stranie impresie ! Această depersonalizare era tot ce căuta Valeriu. Ea singură însemna dezbrăcare de trecut, pregătirea pentru viaţa pură, pentru sacrificiul total; închiderea porţilor de fier şi întuneric dinspre partea unde forfoteşte lumea. Totuşi mai stăruiau drojdiile trecutului, ridicate fără voie, şi existenţa noului frate Visarion apărea în primejdie. 360 A trebuit să treacă o vreme, pentru ca Valeriu să nu se mai zbată cu toată dorinţa lui de a dispărea, şi fratele Visarion ,să rămîie numai el. Pentru asta, Visarion se consacră unei trebi meticuloase, care-i oprea pe loc orice gin — Bun băiat, Andrei, continuă Ghiţă. Tu ai văzut ce bun e şi ce delicat ? ! — Şi deştept foc, adăugă Cezar admirativ. De obicei aiştia care tocesc atîta sînt tîmpiţi şi te sfidează. Andrei nu. Ai observat tu cît e de sigur de el, cît e de calm cînd discuţi cu dinsiul. Şi niciodată nu se contrazice cu brutalitate ; el vrea să te convingă, şi la urmă recunoşti singur... — Păcat de el ! — De ce păcat, bă, păcătosule ! — Aşa... asta-i viaţa. Nu vezi ce obosit şi trist e totdeauna. Dă cîte cinci ore de lecţii pe zi. îşi bate capul cu toţi tîmpiţii, cu toate progeniturile de ciocoi. Şi cursuri, şi mai citeşte, şi biblioteca facultăţii şi lucrări de seminar. Ce-i glumă ? ! Cînd au pornit-o pe jos din Paşcani, pe panta care urcă spre pădurea de la Moţca, după cîte un şpriţ şi o duzină de măsline, entuziasmul muzical reveni, dar de data aceasta mărginit numai la marşuri şi cîntînd, pe rînd, ca trompeţii. Cînd termina unul, comanda celuilalt : „Acuma tu 1“ în jurul lor, înălţate nevăzut din grîu sau din arături, ciocîrliile se ridicau spre cer, învîrtind un cîntec de note răsucite, care se împleteau în sus, tot mai sus. Tovarăşii se opriră. — Tu o vezi ? — Nu. Nimic. Şi amîndoi încreţiră din ochi privind fix şi încruntat la cer, parcă ar fi căutat stele ziua în amiaza mare. — Uite-o, strigă Cezar, şi-o arăta cu băţul... Uite-o, uite, n-o vezi ? Eşti chior, n-o vezi ? — Aşa te faci tu, parcă tu vezi ceva... Cezar vroi să-l lovească, în glumă, cu băţul. Ghiţă vroi să-i răspundă, şi se fugăriră unul pe altul o bucată de loc, apoi se opriră, suflînd. Simţeau inimile bătînd cu putere. S-au 370 aşezat pentru popas pe o movilă de pietriş şi făceau desene cu vîrful băţului şi se iscăleau pe praful şoselei. Ghiţă găsi o cremene vînătă, cu vine negre şi albe ca o bucată de marmoră, şi o puse în buzunar. După o săptămînă, găzduind pe la arhondaricul mănăstirilor Văratic şi Agapia, coborîră direct peste deal, la Neamţ. Nu credeau să fie aşa departe. Văzînd că nu mai ajung, şi-au închipuit că au greşit drumul. Şi-au mers vîrtos, în neştire. Poteca trebuia să ducă undeva. Pe tot locul mănăstirii nu erau decît două luminiţe. — Unde om fi ajuns măi ? întrebă Cezar frînt de oboseală. Merseseră în putere. De cum se înserase, mergeau şi tăceau. Unul nu mai scotea o vorbă. Sacii erau din ce în ce mai grei. Se vede că, înaintea lor trecuse un şuvoi de ploaie, fiindcă deodată au simţit că din copaci le cad în cap şi pe umeri picături mari de apă, dar, prin luminişuri, vedeau că deasupra sînt stele. Brazii se spălau tăcuţi. Cind s-au oprit o clipă să poposească în pădure, prin negrul de sub coama copacilor şi pe deasupra, în luminişul de peste vîrfuri, era o linişte vastă. Numai picurii de apă care cădeau din creangă în* creangă şi apoi pe pămînt s-auzeau : Pic, pic. In stînga potecii se deşluşi un gard şi după el acoperişul de şindrilă al unei case. Portiţa era încuiată. Drumeţii săriră peste ea. — Al dracului, — era să cad ! şi unul din ei înjură. Casa de abia se desluşea, căci nu era dată cu var, ci numai lipită cu lut galben. — O fi pustie, măi Ghiţă. — Cu atît mai bine. Şi au început să scuture uşa cu putere, ca şi cum erau siguri dinainte că nu-i nimeni înăuntru. — Cine-i acolo, întrebă fratele Visarion din casă. 371 — Deschide, răspunse Ghiţă, studenţi, filozofi, creştini, rupţi de oboseală. Unde sîntem ?! Visarion îmbrăcă haina de şiac cafenie şi le deschise. Băieţii şi-au făcut mămăligă în cealaltă odaie, care era goală şi avea o plită, şi au dormit bine ca niciodată, pe podelele de lut. De jos, cum stăteau culcaţi, se vedeau pe geam vîrfuri drepte de brazi, pe zarea de abia însemnată cu lumină. Fratele Visarion nu mai putu adormi. Orice om îl neliniştea. Venea din altă lume. — De ce i-a primit ?... Dar nu se putea să nu-i primească. Departe, cine ştie unde, fulgeră. Geamul se lumina slab, o clipă, ca şi cum cineva ar fi tot încercat să scapere şi n-ar fi putut aprinde. Apoi se auzea un huruit surd şi depărtat. Fratele Visarion se gîndi că-i pentru întîia oară cînd fulgeră şi trăsneşte în primăvara aceea. 8 A doua zi, fratele Visarion plecă de îndată ce s-a crăpat de ziuă. Uşa la old'aia în care dormeau studenţii era deschisă şi amîndoi înfăşuraţi într-o singură pătură, ca un balot. Capul lui Ghiţă ieşea mare şi zburlit de parcă dedesubt ar fi fost nişte lînă neagră şi creaţă. S-auzea un sforăit puternic, ascendent în răstimpuri şi o suflare plăpîndă şi intimidată. Fratele Visarion ieşi tiptil să nu-i trezească. Afară cerul era senin, limpede şi palid. Soarele nu răsărise încă. Aerul era rece. Brazii erau luminaţi. Picături mari de apă cristalină stăteau pe frunze : mici insecte de sticlă care dormeau. Cînd sufla fratele Visarion, se vedeau aburi, ca iarna. în faţă, pe zarea mai luminoasă de la răsărit, se proiecta coama dulce a muntelui cu brazi întunecaţi. Turlele mănăs- 372 tirii se detaşau albe pe acest fond, neclintite şi drepte, stră-juind tăcerea trează a pădurii. Toată firea sta dreaptă şi pură, spălată de un ropot de ploaie, care trecu noaptea şi pe aici, şi aştepta nemişcată ceasul sfînt cînd avea să răsară soarele. Visarion nu mai avusese niciodată o asemenea senzaţie de curat şi de serafic. Nimic nu se putea închipui mai pur. Şi scoborî prin pietrele potecii care şerpuia devale, spre mănăstire. Acolo, sub ştreşinele de la arhondaric găsi mare veselie de rîndunele. Nici nu ştiuse cînd au venit. Zburau repezit în văzduh, şi apoi se lăsau în jos, planat, făcînd în aer, cu zborul lor, figuri complicate. Unele treceau repede ca fulgerul. Altele şedeau în şir sub acoperiş şi vorbeau între ele fără sfîrşit, scîrţîind din cioc. Fratelui Visarion, ca tot ce este în natură nepîngărit de om, îi apărea frumos şi curat. Toate vietăţile ca şi toate plantele aveau un rost al lor simplu, pe care-1 urmau cu bucurie, pătrunzînd viaţa, — şi numai omul se zbuciumă în zădărnicie, fără să-şi găsească ţelurile şi destinele lui. Viaţa tuturor vietăţilor, care n-au fost alterate şi schimbate de om, este liniştită şi dreaptă, — e tihnă şi adevăr, — e contemplare îndelungă şi acceptare cu bucurie a tot ce se întîmplă. Pentru ele moartea nu stăruie perpetuu, umbrind bucuria firească de a trăi, şi atunci cînd vine, e nobilă şi firească. Lupul o presimte şi o aşteaptă, cînd i-a venit ceasul, singuratic, retras departe, să nu-1 mai ştie nimeni şi să nu fie văzut. In incinta mănăstirii, între zidurile chiliilor care păzeau biserica, liniştea era închisă şi chinuită. Mormintele din dreapta bisericii, închideau, între grilajuri înalte, grădiniţi mici cît îi trebuie cu adevărat unui om. Fratele Visarion n-avu curiozitatea să ştie cine sînt îngropaţi acolo. Se apropie de morminte, acum, singur, cît erau treze numai rîndu- 373 I nelele, ca la o întâlnire de care nimeni nu trebuie să ştie. Lumina avea ceva straniu, ca lumina lunii ; ceva mat. Nu se ridicase încă ide acolo, dintre ziduri, negurile nopţii. Fratele Visarion citi numele, cu indicaţii, cu ani ; formula ultimă a unei lungi ecuaţii. Se aplecă cu mîna sprijinita de grilaj, şi rămase, nu se ştie cît, cu capul plecat în pămînt. Apoi intră în tipografie. Mirosea a cerneală. Lumina de abia trecea ca prin sită prin geamurile scunde. Cele dintîi pagini culese din Biblie erau culcate, moarte, una peste alta, ca nişte faguri de miere putrezi. Fratele Visarion se simţi încurcat. I se păru, pe drum, în dimineaţa aceea, că suprema armonie şi înţelepciune e în orînduiala clară de afară şi că nu mai poate fi în scheletul de plumb uscat şi mut al literelor, care închideau în alcătuirea lor înţelepciunea Biblie:. Şi începu să aranjeze paginile reci cu migaleală, cu atenţie, cu grijă, ca şi cum ar fi aranjat pentru un somn de veci, în altă parte nişte oseminte dezgropate. Şi treaba aceasta o făcea tăinuit şi singur, în zorii dimineţii, cînd ceilalţi dormeau, — de parcă ar fi furat acolo oseminte. Şi fratele Visarion se cufundă iarăşi în munca lui de fiecare zi, cu mai adîncă şi mai vie conştiinţă, că în felul acesta îşi împlineşte jertfa de sine. Gnd s-au trezit, Cezar şi Ghiţă, cel de-al doilea gădi-lîndu-1 pe celălalt cu un fir de pai pe vîrful nasului, soarele era sus. L-au strigat pe Visarion : „Frate, frate !“ Nimic. I-au bătut în uşă. Nimic. în sfîrşit au deschis şi au văzut că fratele e dus. Au început să fluiere, să umble peste tot locul, să caute apă, ca şi cum ar fi fost la ei acasă. Au ieşit în grădină cu şervetele pe umăr, să caute de spălat... în fundul grădinii au dat de un şipot. S-au stropit cu apă rece, au ţipat ducînd-o 374 la obraz, s-au fugărit, s-au bătut, s-au întors înapoi 111 odaie şi s-au îmbrăcat. Au umblat toată ziua printre casele mănăstirii. Erau singuri. Totul era mort, asfixiat de tăcere. Cîteva găini se auzeau cotcodăcind. O singură dată au întîlnit un „fratc‘r tînăr, cu barba de-abia mijind, speriat, care paşea repede pe lîngă gard. în stînga şoselei pe care se intra la mănăstire, vreo zece fraţi lucrau la pus cartofi. Unii săpau cuiburile în şir, iar alţii, aplecaţi şi păşind rar, puneau cartofii şi astupau cu piciorul. L-au căutat pe fratele Visarion şi nu l-au găsit. Nici nu ştiau cum îl cheamă. Numai după figură l-ar fi cunoscut. — Avea o figură „a dracului“, pe care n-ai fi putut-o uita, zise Cezar. — Sigur. Nu-i aici. La amiază l-au aşteptat pe prispa casei, cu picioarele bălăbănind. — Măi, să ştii că s-a speriat de noi şi a fugit. — Nu ştiu ce o fi, dar mie, unul, mi-i foame de mor. Au căutat şi-au găsit sacul cu făină şi i-au tras iar o mămăligă. Cezar era meşter mare, de acasă. Şi-au mîncat, cu ultimii cîrnaţi pe care-i mai aveau, sfîrîiţi şi ei pe jăratec. După-amiază au umblat prin munte. Seara s-a întîmplat la fel. Numai că le-a venit gustul să facă foc în curte, în faţa casei. Doar erau ca la ei! Crengile uscate de brazi, rupte de genunchi, ardeau cu o pălălaie mare cît omul. Cei doi tovarăşi stăteau pe prispă şi admirau jocul flăcărilor. Feţele şi ochii le erau roşii. Um- brele lor jucau negre, pe pereţi. întunericul în lături, roată împrejur, se îndesise. 375 Fratele Visarion, din vale, văzuse roşul zbuciumat, cînd mai înalt, cînd înăbuşit de fum, şi alergă să vadă ce este. Nu-şi putea închipui ce s-a întîmplat. Cînd a văzut focul şi oaspeţii, nu a spus însă nimic. Dar se citea în încruntarea feţii lui că e nemulţumit. — Ei şi ?! răspunse Ghiţă, atunci cînd Cezar îi şopti : — Ai văzut, e mînios popa. Fratele Visarion vroi să rămîie în odaia lui. Era încă devreme. Dar băieţii nu l-au lăsat. Au început să vorbească cu el întîi pe geam. Ei vorbeau de afară şi el dinăuntru, fără să se vadă. Pe urmă, l-au chemat să iasă. Fratele Visarion a adus cîteva bucăţi de lemn de fag, de după casă, le-a aşezat cruciş şi a întemeiat un foc potrivit pentru fierturi. Şi au mîncat toţi trei pe prispă. Duipă aceea Ghiţă a scos ocarina din sac şi a început să cînte un cîratec trist şi prelungit, care semăna cu o doină. în tăcerea nopţii, notele pline răsunau pînă departe, regăsite parcă la ele acasă între munţi, şi erau în ele un sunet de apă de izvor şi ceva din ecoul unui cîntec de privighetoare. Fratele Visarion şi Cezar ascultau tăcuţi, cînd uitîndu-se la foc, cînd în întunericul des, prin care privirile nu puteau trece. Cînd Ghiţă termină, cu o notă care se 9tinse încet, încet şi prelungit într-o tînguire lentă, Cezar vorbi: — Ce ar mai plînge Andrei acum, dacă ar fi cu noi! Şi apoi icătre Visarion. Andrei Darie e un coleg al nostru de la facultate, care-i sentimental şi bun, cum nu-ţi poţi închipui. Fratele Visarion avu, brusc, lacrimi în ochi, ca şi cum i-ar fi venit un val de fum, şi întoarse capul spre întuneric. — Da, măi Cezare ! 376 Fără să mai spuie un cuvînt, fratele Visarion acoperi focul şi trase ţărînă şi cenuşă stinsă în jurul lui. Apoi intră în chilie fără să scoată o vorbă. — Călugărul ista-i nebun ! spuse Ghiţă destul de tare ca să se audă şi în chilie. Acum, după ce flăcările au intrat în pământ, împrejur întunericul s-a rărit iar, şi au început să se desluşească brazii ca nişte umbre şi să se bănuiască numai spinarea încovoiată a muntelui din faţă. Se lăsase frig, şi tovarăşii intrară înăuntru bătîndu-se reciproc şi destul de voiniceşte cu palma peste spate, ca să puie sîngele în mişcare şi să se încălzească. Şi nu după mult timp domni linişte. Valeriu se deşteptă în fratele Visarion. Nu murise. Aşa dar, era adormit înăuntru. A fost destul pomenirea lui Andrei, ca să sară şi să iasă din mormînt: — Cine i-a adus aici ?! scrîşni fratele Visarion. Şi Valeriu începu să judece, să gîndească în trupul lui Visarion, cu capul lui, cu sufletul lui, pe care le-ar fi împrumutat şi le luase înapoi acum. începu să-şi aducă aminte, să se întrebe ce o fi făcînd Andrei, dac» mai trăieşte Ileana... Să-şi petreacă încă o dată, pentru a mia oară, viaţa. Să-şi dea seama că a ratat-o, că a pierdut-o, că s-a isprăvit, — şi alta de la capăt nu se poate începe. Valeriu se introdusese şi el în chilia fratelui Visarion, ca studenţii; se culcase pe laiţa lui, pe macatul lui de petici, pe perina lui de paie, şi fratele Visarion se retrăsese înspăimântat. Simţi că trupul lui e ca o chilie, în care vin doi şi dorm cu rîndul şi trăiesc în ea, cu rîndul. Valeriu trebuie ucis, nu adormit. Altfel linişte nu poate fi. Şi fratele Visarion, pentru întâia oară de cînd era aici, observă că încă nu-i destul de departe de oameni, că nu-i 377 destul de adăpostit şi în siguranţă. Locul nu-i destul de ferit. înăbuşirea lui proprie, în adine, prin uitare, nu-i cu putinţă aici. Oamenii, oricît de străini, aduc din lume, de unde vin, ecouri din viaţa lui, şi se deşteaptă tot. Aşa este cînd pornesc şi clopotele mănăstirii : întîi încape unul mic care sună mărunt şi des, dînd alarma, trezind pe celelalte din tăcerea lor grea, şi atît e deajuns pentru ca, deşteptate, să porneaiscă clopotele cele mari, care se zbat parcă lovite de stîncile munţilor şi aleargă prin văi. — Andrei ! El era cel mai nevinovat şi cel mai nedreptăţit de soartă. Tot ce s-a întîmplat, chiar naşterea lui, i-a fost fără ştiinţă şi fără vrere. Cum s-o fi descurcînd el singur ? ! Şi i se păru straniu cum viaţa unui om, de la începutul ei, dintr-o împrejurare de care el e străin, se schimbă cu totul, trece pe alt drum şi nu se mai ştie unde duce. Studenţii aflaseră numai că-i spune fratele Visarion. Dimineaţa, tot aşa, în zori, Visarion plecă pe furiş. Dar mai întîi, scoase din chilie şi puse în tindă, la vaiere, în cale, sacul cu făină, ceaunul, pirostriile, sarea, ca să le găsească băieţii ; şi apoi, cînd nu mai era nimic înăuntru îşi încuie chilia cu cheia, învîrtind-o de două ori. Se temea ca nu cumva în urma lui să fi rămas, cine ştie cum, ecoul gîndurilor lui din noapte şi să-i denunţe taina. Studenţii au mai rămas două zile în mănăstire, dar pe fratele Visarion nu l-au mai văzut, oricît l-au căutat în fiecare seară. Visarion s-a întors acasă cu frică şi cercetător, ca un hoţ, de abia în a patra noapte. în cleampa uşii de la tindă, găsi o foaie de carnet, pe care era scris cu creionul : „Mul- ţumim de găzduire, frate Visarioane. Cezar Oanea şi Ghiţă Ion, alias Kant şi Hegel“. 378 9 Nu este atît de uşor să scapi de oameni. Poţi fugi de ei, dar întîmplarea neprevăzută ţi-i aduce în casă, şi te iscodesc. Se ţin, se caţără pe munte după tine şi te trezeşti deodată sus în vîrful stîncii ca o căprioară fugărită de vînă-tor, şi ca să nu cazi în mîinile lor, trebuie să te arunci în prăpastie. Căci întoarcere nu mai poate fi. Fratele Visarion se simţi, aici, pe pripor şi cu semnele urmăririi oamenilor după el. Pînă sus, mai era încă. Poate trebuia să mai suie. Trebuia să se gîndească dinainte că pe aici poate fi ajuns din urmă. Dar asta este greu de închipuit atunci, cînd pustiul iernii îngheţase drumurile şi rîurile şi cînd nici o suflare nu călca înspre aceste locuri. Şi apoi era singura mănăstire de călugări pe care o ştia şi la care putu ajunge. în sfîrşit, fără înţelegerea stareţului Nifon, ce ar fi putut face în altă parte ?! După atîta timp, fratele Visarion începu să simtă neliniştea crimei şi tulburările mustrărilor dinăuntru. Nu mai credea nici în iertarea lui Dumnezeu, după cum mi-i adusese nici o linişte, absolvirea oamenilor. Abia acum avu senzaţia că este urmărit şi păzit de aproape, ori unde s-ar duce, şi că uitarea de cîteva luni a fost o amăgire. Şi nu era cu pre-ciziune ceva care venea din el, ci o apăsare nevăzută şi grea care-1 strîngea din afară, care-1 alunga şi sta lîngă el, veşnic prezent. Crezu că făptuieşte păcatul de a nu se putea despărţi cu totul de lume şi de prejudecăţile ei depărtate şi negrăite, că nu este încă pregătit pentru înfrăţirea cu Domnul şi nu poate primi aşa cum se cuvine jertfirea completă de sine. Cu aceasta piereau, în conştiinţa lui, toate putinţele de răscumpărare şi de primire, sus, cu cinste şi fără osîndire veşnică. 373 împăcarea şi liniştea, pe care i le dădu aici credinţa şi munca, erau numai la suprafaţă. în adine, furtuna continua înăbuşit, ca-n acele oceane care au vulcani ascunşi. Cel mai greu de suferit, în toaită această stare de suflet nouă, era îndoiala şi neîncrederea, care-1 duceau la greşeli omeneşti, pe care trebuia sa le stăpînească. Fratele Visarion se anunţă la stareţ. Venea să-i prezinte pentru corectură prima coală din Biblie, în tîlmăcirea ba-trînului episcop. Bătrînul îl primi pe o canapea largă în geamlîcul de sticlă dinspre miazăzi. Soarele bătea înăuntru în plin şi inunda de lumină şi de căldură încăperea lungă şi curată. Fratele Visarion se închină cu smerenie şi-i înmînă hîr-tiile. Ochii albaştri ai bătrînului se limpeziră de mulţumire. Soarele, o clipă dat după un nouraş alb, scăpă în plin şi deodată scălda în lumină chipul de sfînt al episcopului. La fel se petrecuse şi în sufletul lui, scăldat de nădejdea caldă a realizării unui vis de cucernicie şi singurătate. Stareţul bătu de două ori din palme. Tînărul care plutea fără să se simtă sosi neauzit, şi stareţul ceru să-i aducă ochelarii de pe birou. Şi-i aşeză greoi cu hulubele încurcate prin părul lung de la tîmple şi începu să citească, în gînd, textul. Buzele lui se mişcau mute, şi barba se clătina uşor ca mişcată de boarea respiraţiei lui. Pieptul se ridica şi cădea anevoie şi adînc. Fratele Visarion îl privi tăcut, spunîn-du-şi : „Acesta e în adevăr un sfînt“. Foile tremurau în mîimle „sfîntului“, care le tot apropia sau le tot depărta de vîrful nasului, ca să caute poziţia în care le-ar fi văzut mai bine. Cînd voi să întoarcă fila, degetele nesigure se încurcară şi coala căzu jos. Fratele Visarion o ridică şi o întoarse. Soarele iar intră după un nouraş, şi atunci, deodată, o umbră transparentă şi ireală se lăsă prin geamlîcul cu ochiuri multe, şi iar ieşea, revărsînd lumină. 380 Stareţul obosi şi aşeză coala desfăcută, alături, pe canapea. Acum lucrarea i se păru mare, peste puterile lui. Soaiele cald îl moleşise. Obrazul palid cît ieşea deasupra bărbii, avea ceva puhav şi diafan, de mort. La soare, chipurile bă-trînilor sînt. sinistre. Parcă sînt dezgropate şi parcă soarele le-ar descompune cu căldura şi lumina lui. Stareţul privi spre aghezmatar, spre mănăstire... aceeaşi privelişte pe care o ştie de atîţia ani şi asupra căreia va închide ochii. Fratele Visarion se gîndi fără voie la mormintele din incintă şi îşi dădu seama că a uitat numele celor îngropaţi acolo. Puterea soarelui, căzută pe acest bătrîn, aduse presimţiri de nimicnicie şi o tristeţe grea. însuşi fratele Visarion, se simţi aproape de sfîrşit, după o viaţă inutilă şi zbuciumată, şi îl apăsau tot mai greu îndoielile. Pentru a doua oară se spovedi stareţului. Căuta să se acuze mai greu, să adune asupra lui păcate, să scoată tot mai mult la iveală că nu s-a putut uita de tot de sine şi că-1 urmăreşte cel ce a fost dincolo, îmbrîncit de oameni. Stareţul privea jocul rîndunelelor pe cer şi, ca şi cum ar fi primit din soare cuvintele, îi spuse cu tristeţe sfâşietoare în glas şi în ochi : — Fiule, e greu să omori în tine, cu vroinţă, omul. Dar Dumnezeu îţi va ajuta. Nu deznădăjdui. Ţi-o spune un bătrîn. Dar în glasul bătrînului era deznădejde. Cine ştie cîtă deznădejde ! Era tremurat şi nesigur. Peste munte un curcubeu mare cît bolta cerească bea apă din apa Moldoviţei. Şi amîndoi, ca doi buni tovarăşi şi fraţi, îl priviră cu înseninare ca pe un semn ceresc de potolire. După ce plecă fratele Visarion, stareţul rămase multă vreme, petrecînd amintiri şi trecîndu-le dintr-o parte în ■cealaltă a vieţii, cum treci mărgelele, înegrite şi roase de vreme, ale unor mătănii. 381 Fratele acesta cu sufletul neadormit izbutise să-l neliniştească şi pe el. De ani mulţi, judecăţile de sine adormiseră, şi el se socotea de demult luat dincolo şi aşezat la loc de odihna. De atîta timp intrase în viaţa cea fără de prihană, în care nu mai sînt dorinţi şi în care propria viaţa se poate privi închisă, cu încuietori de evanghelie, şi pusă în raft. Pînă acum niciodată nu întinsese mîna s-o ridice de acolo' şi să-i redeschidă paginele. Era uitată, şi pentru el şi pentru orice suflare de pe pămînt, fiindcă toate acele care o cunoşteau şi erau amestecate în ea, trecuseră dincolo, întru. Domnul. Era ca acele cărţi fără de nici o legătură cu vremea, pe care nimeni niciodată nu le mai deschide. Şi iată că fratele Visarion, scoate din neguri cartea uitată şi oamenii dispăruţi din ea şi dă ghes bătrînului să o ia din nou în mîini şi să-i revizuiască judecăţi închise. Dar în episcopul Nifon, toate simţurile erau tocite ; mîi-nile tremurînde nu mai ajungeau pînă la raftul cu volumul uitat. împăcarea nu mai venea în el prin raţiune, ci prin; ace?, renunţare lentă a vieţii care se abandonează obosită- Bătrînul avea mîinile cu degetele răsfirate pe genunchi. Ochii lui căzură pe ele. Erau palide şi slabe, cu pete mari cafenii. Vinele erau groase, proeminente şi albastre. Sub piele se desluşea forma oaselor, puse cap în cap. Soarele făcea pielea şi vinele de sub ea străvezii, dîndu-le o înfăţişare de descompunere vineţie. Stareţul le frecă una de alta. Erau aspre şi, cu toată căldura soarelui, reci. 10 Gheorghe Ureche, profesorul de limba latină de la Liceul Naţional din Iaşi, acum pensionar de vreo douăzeci de; ani, era proprietarul unei case la Mănăstirea Neamţ. E casa. 382 din colţul de peste drum de stareţ. Grădina ei lungă vine pînă în piaţa unde-i aghezmatarul, dar casa-i tocmai la deal, sus, în fund de tot, şi nici nu se vede dintre copaci. A fost casa unui cunoscut călugăr, Vichentie, care era fratele mai mare al profesorului Ureche. Călugărul Vichentie a murit de vreo cincisprezece ani şi-i înmormîntat în cimitirul mic de la Vovidenie. Casa a rămas profesorului. Şi de atunci, în fiecare vară, nelipsit, profesorul Ureche venea la Mănăstirea Neamţ pe la începutul lui iulie şi nu pleca decît pe la sfîrşitul lui septembrie. Venea cu doua căruţe încărcate de la Iaşi, în care aducea mobilă, aşternut, provizii, de toate, după o listă pe care, în fiecare an, o complecta timp de o lună înainte. Profesorul Ureche era un om mic şi uscat. Avea o barbă albă, albă, nu prea mare, un păr alb şi zburlit, sprîncenele stufoase, musteţi care se revărsau în barbă, fără urmă, ca apa râurilor care se revarsă unul în altul. Cînd îl vedeai de departe, capul lui îţi apărea ca un bulgăre de păr alb, zburlit şi scîrmănat, peste ureche, în spate, peste guler. Era neglijent cu vroinţă. Acesta era „stilul“ lui. Aşa fusese toată viaţa. Cu singura deosebire că altă dată bulgărele de păr •era blond şi numai marginile dinspre gură ale musteţilor erau înnegrite de tutun. Profesorul Ureche era cunoscut de toţi călugării, fraţii şi •servitorii mănăstirii. Deseori făcea vizite stareţului, şi atunci, vara, se aşezau în grădină, în două jilţuri de paie, pe care le scotea afară tânărul „fantomă“, care mergea fără să se audă. Bătrînul Ureche era vioi şi neastîmpărat. Se interesa de tot ce se petrece în mănăstire, şi lua parte regulat la toate ■slujbele, avînd rezervată o strană a lui, în partea dreaptă. Se înfiinţa acolo, ca un abonat la teatru, totdeauna în acelaşi loc ; aşeza mîinile de rezemători şi capu-i umbla în toate părţile, cu doi ochi vii şi rotunzi. 383 Ureche avusese o soră mai mare, care a murit la naşterea unicului fiu, Costică. Costică acesta era Cuconu Cos-tică Romanescu şi prin urmare Sanda era nepoata lui Ureche. Intr-o seară, cînd Sanda fusese invitată la masă de simpaticul ei unchi, istorisi plimbarea ei la Scobălţeni şi mărturisi dorinţa de a intra într-o viaţă simplă în mijlocul naturii şi regretul de a fi vîndut moşia. Profesorul îi propuse să vie cu el la Neamţ. îi promitea că n-are s-o plictisească şi că-i va face toate gusturile. De obicei bătrînul venea singur la Neamţ, şi uneori, seara, cînd nu-şi găsea printre vizitatori un cunoscut cu care să stea de vorbă sau să facă un tabinet, se plictisea de moarte. Asta se întîmpla rar, fiindcă profesorul era din firea lui prietenos cu oricine, şi-i era de ajuns să fie cineva care să-l asculte, fiindcă de vorbit, vorbea el. Şi vorbea tare şi apăsat, cu voce egală şi fără nuanţe, ca la surzi, fiincă el însuşi auzea greu. Sanda-1 iubea pentru puterea cu care izbutise să-şi menţină o uimitoare elasticitate a minţii, o deşteptăciune care nu pierduse nimic din strălucirea ei de altădată şi o tinereţe perpetuă, care-i permitea să se adapteze la orice discuţie şi la orice situaţie. Profesorul Ureche, în adevăr, nu avea acel gen convenţional în care se fac mereu aluzii la tinereţe, ci o vioiciune organica şi o agilitate, care crea fără să vrei impresia dominantă că părul hirsut şi alb este o mască şi că ai de aface cu un om care înţelege toate vîrstele, de la cea de douăzeci de ani în sus, şi se adaptează armonios la ele. Sanda primi propunerea cu entuziasm, bătînd din palme şi ţipînd, cu rîsul ei plin : — Ha, ha... merg la Neamţ, merg la Neamţ ! Şi apoi, luînid un aer de tragediană sumbră, adăugă, schimbînd cu totul de fizionomie şi încruntîndu-se copilăreşte : 384 — La mănăstire, Ofelia, la mănăstire. — Dar tu să-ţi iei tot ce-ţi trebuie de îmbrăcat, îi spuse profesorul. De celelalte am eu grijă. Şi să faci bine să-ţi iei lucruri şi mai groase, că seara-i rece. — Da ?! Să-mi iau şi camilafcă, şi rasă, şi caţaveică, şi colţuni de lînă, şi mănuşi ou-n deget deoparte şi patru la un loc şi ce să mai iau ? — ¡Bine, bine, rîzi tu acum, dar ai să vezi ! Şi, pe urmă să ştii că Neamţu-i o mănăstire de călugări, nu de maici. Nu te primeşte nici în călugăriţă, dar nici în toate pijamalele tale cu pantaloni largi de la Paris şi de mai ştiu eu unde. Unchiul găsise ocazia să protesteze contra pijamalelor, pe care le socotea semn de desfrîu. — Auzi dumneata răbufnea revoltat, de cîte ori vedea o femeie în pijama, asta-i mai rău decît ar umbla goală. Ptiu ! Bătrînul avea resentimentul violent şi direct; nu se încurca cu delicateţa. — Dar pe Tuki pot să-l iau ? întrebă Sanda. Tuki era un căţel, fără nici o rasă precisă. Stăruia în el, mai vîrtos, probabil, ceva de fox, amestecat cu dax. Avea o pată albă pe o jumătate de cap, care acoperea un ochi şi o ureche, iar restul era o culoare nedefinită, cu o nuanţă de cafeniu şi de gri. Se uita strîmb şi avea o coadă amuzantă, fiindcă era ţinută covrig, învîrtită rotund de vreo două ori în jurul ei, după modelul coardelor de ceasornic. într-o seară cînd se întorcea Sanda de la cinematograf, pe strada 40 de sfinţi, căţelul se luă după ea de parcă şi-ai fi găsit un vechi stăpîn de care se rătăcise într-o altă lume, fiindcă în aceasta Sanda nu-1 mai văzuse. Şi l-a luat după ea. La .portiţă, el a rămas politicos afară, uitîndu-se însă galeş şi strîmb în curte. Sanda l-a chemat ; el a început să 385 1 sară vesel. A fost spălat şi introdus în „aristocraţie". Acum e fudul şi grav. Tuki e prietenul Sandei. —- Dacă vrei numaidecît ! dar să nu-mi răvăşească prin casă şi să nu-mi tologească toată iarba din grădină, că-1 spînzur în pădure. Au rămas înţeleşi să plece. Au fixat şi ziua şi vehiculele. Şi cînd totul a fost aranjat, Sanda începu sa cînte şi să alerge prin casă, să-i sară de gît domnului Ureche şi să-l sărute. Domnul Ureche avea o barbă aspră, Sanda avu aceeaşi senzaţie ca şi cum l-ar fi sărutat pe Tuki. 11 De la sfîrşitul lui iunie, fratele Visarion observă cu groază că încep a veni şi a se instala vizitatori la mănăstire, închi-riind case pe cîte o lună sau pe întregul sezon. Profesori, avocaţi, doctori, din Iaşi şi de la Roman şi Bacău, soseau în fiecare zi, cu soţii, cu fete, şi se aşezau temeinic, ca şi cum ar fi năvălit nişte armate prin oraşe sau ar fi dat vreo molimă şi locuitorii s-ar fi refugiat aicea, cine ştie pentru cîtă vrmee. Casele din jurul mănăstirii începură să se populeze, una cîte una, şi mănăstirea să devie un cartier oarecare de oraş, ceva mai mistic, dar cu acelaşi fel de oameni. Călugării şi fraţii se vedeau tot mai rar ; şi nici nu se ştia unde s-au retras şi unde vieţuiesc. Trăsuri, poştalioane şi cîte un automobil, veneau, staţionau cîteva ore alături de bolta in-trărei şi apoi plecau, ridicînd praf pe unde au venit. Poiana din jurul aghezmatarului, acum, parcă era o piaţă publică. Pe băncile lungi, pînă atunci goale, care se-ntindeau uscate la soare, au început să se adune fete, copii şi chiar domni în vîrstă, să se joace şi să stea la sfat. 386 Mirenii se strigau dimineaţa şi seara peste garduri, din ceardacuri. Aranjau partide de poker. Au venit cum veniseră rîndunelele, la o anumită epocă a verii, dar cîtă deosebire ! Seara, pe drumurile care scoborau din munte, ca şi de prin grădini, se auzeau cîntece de lume şi, pînă ce le-a oprit cu totul stareţul, se auzeau şi gramofoane. Numai din jos de-amiază mănăstirea căpăta în ceasurile de toropeală, ceva din liniştea ei vegetativă de altădată şi, din nou, pentru puţină vreme, toate stăteau la locul lor. Noaptea nu mai era adîncul întunecat de odinioară, în care locurile acestea cu cîţiva oameni îngropaţi în ele se amestecau una cu muntele negru şi se pierdeau, fără ca cineva de sus să le fi putut ghici unde sînt. Acum, tot soiul de lumini, care de care mai ţipătoare, aideau prin ceardacuri şi pe afară, sau în camere, pînă după miezul nopţii. Mănăstirea era mai rău decît un sat. Ghenadie deschisese şi o mică băcănie, ca să cîştige ceva. Fratele Visarion începu să regrete că s-a oprit aici. Nu fugise destul de departe de hăitaşii din urmă, şi l-au ajuns de îndată ce timpul a fost potrivit. Iată că lupii^ din vale îl înconjoară iarăşi cu zvonul lor de ceată, contra căruia nu te poţi apăra. Năvălitorii aceştia nu se mulţumesc să-şi ocupe odăile şi grădinile cu aere de stăpîni care s-au întors la casele lor şi nu le prea place cum au găsit, dar umblau peste tot, se interesau de toate, scormoneau toate cotloanele călugăreşti, intrau şi ieşeau fără rost prin chilii, cu aceeaşi curiozitate cu care ar fi vizitat o grădină zoologică ; ocupau cu schimbul camerele arhondaricului, se urcau în clopotniţă, se scoborau în bucătărie, în sala de mîncare, mergeau acasă la stareţ. Aveai impresia că fac cu toţi parte din cine ştie ce poliţie secretă şi caută vreun om primejdios ascuns pe undeva, pe acolo. 387 1 Duminica şi-n zilele de sărbătoare, cucoanele şi fetele veneau gătite, cu mînecile goale, în biserică. Veneau toate, chiar dacă n-au mai călcat pragul unui lăcaş sfînt de ani de zile, şi atunci numai la căsătorii sau înmormântări din familie. Slujba era o distracţie. „Ce să faici, altceva la mănăstire ? !“ în timpul leturghiei, iscodeau, făceau observaţii între ele, ca la o întrunire ; rîdeau înfundat. îşi semnalau reciproc cîte un defect fizic al cîte unui călugăr ; un nas cîrn sau o privire şaşie. Şi iar rîdeau şi se ghionteau, tre-cînd observaţia mai departe. Şi preotul care oficia, şi ceilalţi diaconi şi călugări care-1 ajutau simţeau că toată lumea aceea nu urmăreşte slujba şi vorbele evangheliei, ci îi spionează şi-i analizează pe ei, şi tonul fornăit sau piţigăiat cu care cîntă sau citesc. Şi erau stingheriţi, în propria lor casă, în „sfînta sfintelor“, şi se furişau lîngă pereţi, prin strană, surprinşi şi intimidaţi. Fratele Visarion era mîhnit şi îndurerat. El nu-şi putea închipui că o mănăstire poate fi transformată în loc de vilegiatură, în staţiune climaterică şi de plăcere, ca Oglinzi ori ca Băltăţeşti... Se gîndea cu amărăciune : încaltea de ce nu cîrnă muzica militară la ora patru sub cupola aghezma-tarului, în loc de vecernie. El era cu atît mai mîhnit cu cît stareţul se deprinsese cu această stare de lucruri : primea vizite; unele simandicoase, altele numai de cucoane ; le oferea dulceaţă şi cafea, şi-i plăcea să stea de vorbă şi să fie un fel de „număr“ al mănăstirii; ceva care trebuie văzut. Această acceptare îl durea mult pe Visarion. Stareţul fusese pentru el totul; interpret pe lîngă cel de sus. Omul care i-a primit spovedania şi i-a înlesnit calea spre iertare şi „curăţirea păcatului“ era acum un personaj „monden“, oficialitate mireană, cu ceasuri de primire, cu o bunăvoinţă care mergea pînă acolo, încît oferea iconiţe la 388 F doamne de demnitari, după ce le arăta toate adîncurile sipetelor, care stăteau burduhoase pe lîngă zidurile odăilor. O dezamăgire, într-un om, este de obicei dureroasă dacă l-ai stimat şi l-ai pus o vreme deasupra ta. O decepţie în-tr-un duhovnic, căruia i-ai încredinţat dezlegarea eternităţii vieţii tale, şi de la care aşteptai mîntuirea, şi care însemna cel mai înalt loc spre Dumnezeu era ceva care dezorienta. Aşa judeca fratele Visarion, care nu ştia toate împrejurările. De fapt, bietul bătrîn stareţ nu ştia cum să scape de vizite şi de taifas şi să se regăsească în singurătatea lui tihnită. Uşa casei lui era forţată, scoasă din ţîţîni de insistenţele năvălitorilor, pentru care totul trebuia să fie permis. Dacă vroia să vadă pe stareţ şi credea ca o datorie de politeţă să o facă, după regulele din lume, apoi oricine ar fi fost, bătea la uşă, la geamuri, striga, se-nvîrtea în jurul casei, şi în cele din urmă trebuia să intre. Iar o dată în casă, cine l-ar fi putut da afară şi nu l-ar fi primit, vrînd-nevrînd, după datinile moldoveneşti ? ! Dar fratele Visarion judeca lucrurile abstract şi aprig, fără compromisuri. Ştia el cît valorează oamenii ! încetă să mai lucreze toată ziua în tipografie... Puse pe uşă o lăcată mare, de la care numai el ţinea cheia. Şi, ca să fie bine ştiut, lipi pe uşă o hîrtie pe care scrisese : „Tipografia închisă în timpul verii“. Vizitatorii erau oameni cu vaste cunoştinţe istorice. Aflaseră din zvon public, dintr-o convorbire auzită la masa de alături, în bodega lui Stein de la Tîrgu-Neamţ, că aici, la Mănăstirea Neamţ, e cea mai veche tipografie românească, şi că aici s-au tipărit cele dintîi cărţi religioase în slavonă şi că... Gutenberg de abia mai tîrziu a descoperit tiparul. Şi chiar dacă veneau în treacăt şi, ou atît mai vîrtos, dacă rămîneau în mănăstire, vroiau neapărat să vadă tipografia. 389 "1 Fratele Visarion a fost, aşa, deranjat o oră, două, în care a trebuit să dea explicaţii, să răspundă la cele mai fanteziste întrebări : să încurce zaţul, să-l mute în toate părţile, să fie întrerupt mereu, să aibă rolul unei călăuze, şi, mai cu seamă să stea de vorbă cu toţi. Unii dintre vizitatori, mai amabili, după ce aflau tot ce le trecea prin cap despre tipografie, treceau curtenitori, mai departe, cerînd relaţiuni asupra lui Visarion : — Dumneata de cînd eşti aici ? Ce eşti : frate sau călugăr ? Ai învăţat să citeşti în mănăstire sau ştiai ? Şi ce-ai fost înainte de-a te călugări ? Cei care vroiau să fie mai politicoşi, aceia întrebau mai mult, crezînd că în felul acesta acesta îi dă fratelui Visarion atenţie mai deosebită. Atunci, Visarion a încuiat tipografia şi a plecat la cîmp cu alţi doi fraţi. A mers la coasă, prin poenile dimprejur, de sub poalele pădurii. Şi, fiindcă şi pe acolo mai ajungeau unii dintre vizitatori, care veneau să culeagă flori sau să facă „excursii“, Visarion începu să pască boii mănăstirii, cu care se putea izola prin toate viroagele, pînă departe. Pe acolo liniştea mănăstirii se retrăsese şi ea, adormită de mirosul de fîn cosit. Numai la ceasuri fixe ajungea pînă aici, numai pentru el, pentru fratele Visarion, sunetul clopotelor de la Mănăstirea Neamţ. Şi atunci, sub umbra neagră de brazi, cu miros de răşină, fratele Visarion, departe de oameni, îşi făcea singur rugăciunea. Boii păşteau calmi. 12 în anul acela, stareţul Mănăstirii Neamţ hotărî să se serbeze deosebit slujba de Sfîntul Ilie. în împrejurimi era 390 r secetă mare, şi după leturghie urma să se facă şi rugăciuni pentru ploaie. Din satele vecine au venit ţărani cu căruţe sau pe jos. Căruţele au fost lăsate la marginea incintei, şi cîte un băiat păzea cîte două, trei. Oamenii s-au îndreptat spre biserică ducînd în legături şi traiste mere şi pere, după datină, cu toate că pe acolo ele nu erau coapte încă şi le mîncau numai copiii. Veniseră şi preoţi străini de mănăstire, unul chiar din Tîrgul Neamţ. Era o slujbă impunătoare, cu mulţi preoţi îmbrăcaţi în odăjdii aurite. Afară era soare, şi lumina intra veselă pe ferestrele înalte şi înguste, în şuviţe care cădeau acolo, drept din cer... în biserică era lume multă. în faţă se aranjaseră vizitatorii mănăstirii, gătiţi ca de sărbătoare, şi cărora fastul slujbei le impusese de data asta un aer de evlavie îşi smerenie ; în spate stăteau ţăranii şi ţărăncile. Prin mijloc, de la uşă spre altar, era o alee. De o parte şi de alta erau înşirate traistele cu pere şi mere, aşezate aşa fel ca să se vadă şi să fie sfinţite. Fratele Visarion era cel mai bun cîntăreţ din mănăstire. Nu putu să lipsească. Era în strană. îşi impusese, cu tărie, o izolare în toată această forfotă şi, concentrat în sine, urmărea numai slujba, de care era pătruns. Visarion avea un aer sever. Sprîncenele lui erau întunecate peste ochii pătrunzători. Brazdele de la colţul buzelor erau mai accentuate. Pe obraji, ca şi în sufletul lui, simţea ca o boare, ca un fior, transportarea slujbei şi a rugăciunilor. Cînd dădu cel dintîi răspuns, vocea Iui umplu biserica. Parcă erau vibraţiile unei orgi. Timbrul ei avea adîncime, volum şi căldură. Părea curios cum din figura aceea cu înfăţişare aspră putea să iasă un glas atît de cald şi de armonios. 391 1 Toată lumea se întoarse spre strană, surprinsă. Vizitatorii obişnuiţi, cunoşteau din anii trecuţi pe că- lugări şi fraţi. Pe acesta nu-1 cunoşteau. Cine-o fi ? Mulţi se ridicară în vîrful picioarelor şi se uitară peste umărul celor din faţă ca să-l vadă. Şi după cel dintîi freamăt de şoapte, tăcerea se adînci. Toţi ascultau ca la un concert. Avea şi mănăstirea o rezonanţă a ei, după cum clopotele aveau un sunet ca nicăieri în altă parte. Sanda era în faţă, aproape de strană. Se uită lung. Nu avu, nici o clipă, nici cea mai mică îndoială. Acel care cînta era preotul de la Curtea cu juraţi. Şi iarăşi se simţi stăpînită de puterea lui, atrasă, cum sînt atrase de legi fără dezlegare planetele pe cer. Prin tot trupul îi trecu un fior, ca un leşin, şi picioarele îi tremurau. încercă să schiţeze un zîmbet, zîm-betul ei luminos, dar nu reuşi decît un zîmbet trist ca o implorare. Acum îl vedea mai de aproape... „Cadavrul viu !...“ I se păru mai înalt. Prin barba rară, desluşi, adînci, cutele de amărăciune, ca un tatuaj al vieţii. Visarion urmărea cu privirea mişcarea din altar, din uşile împărăteşti, să ştie cînd să dea răspunsul, ca acei muzicanţi din orchestră care, în pauză, caută să prindă din ochi, atenţi, intrările. Cînd unul din preoţi ieşi în mijlocul bisericii, ca să citească sfînta evanghelie, Visarion îl urmări cu privirea şi întoarse faţa spre credincioşi. Atunci Sanda îl văzu bine. Nu întîlnise niciodată un om cu atîta putere de dlominaţiune asupra ei. Se uită la el emoţionată, aproape cu lacrimi în ochi, umilă, supusă şi imploratoare. O clipă, cît ţine în noapte o străfulgerare, ochii lui se opriră asupra ei. Vroi să zîmbească. Avea o figură, în acelaşi timp îndurerată şi suavă. Aceasta trebuie să fi fost înfăţişarea creştinilor de la început, cînd erau duşi să fie sfîşiaţi în circul cu lei. Alături de ea profesorul Ureche sta cu mîinile împreunate pe pîntece, cu barba în piept, atent, ca şi cum ar fi as- 392 w cultat o slujbă îndepărtată, care nu se aude decît în surdină şi dacă te concentrezi. Privirile lui Visarion reveniră asupra ei. Apoi se fixară afară în soare, sus, pe fereastră, deasupra stranei din cealaltă parte. Şi acum i se vedeau ochii scăldaţi de lumină. Doi ochi neînchipuit de trişti şi de adînci. Glasul fratelui Visarion slăbi, nu mai avea acelaşi avînt, era mai emoţionat. O vibraţie nouă trecu prin el, ca un fir de aur nevăzut, ca o rază de soare. Acum era în el plîn-gere şi duioşie. Răspunsurile erau şi ele o rugăciune, deznădăjduită şi sfîşietoare. Ascultătorii erau şi pătrunşi de evlavie şi emoţie. Simţeau parcă sufletul lor plutind, legănat, detaşat de ei; erau numai spirit şi nedefinită meditare. Şuviţe albastre de fum de tămîie se vedeau ondulînd în bătaia soarelui, ca nişte vine albastre printr-o marmoră aeriană. Sanda era aproape de Visarion. El îi simţea, fără să se uite, săltarea lină de val a pieptului ei şi simţea în nări, amestecat cu miros de tămîie, parfumul ei. Se întoarse spre ea brusc, ca şi cum s-ar fi hotărît să-i spuie sau să-i strige să plece de lîngă el. Ochii lui se opriră mai îndelung asupra feţei ei... Nu văzuse niciodată atîta farmec. Nu credea că poate să existe. Sanda era îmbrăcată într-o rochiţă simplă, de olandă albastră, de culoarea ochilor ei. Sub privirile tot severe ale iui Visarion, ale lui Valeriu, figura Sandei avea o expresie de spaimă şi de abandonare. Dar, mulţumită că el s-a uitat la ea, reuşi zîmbetul ei plin de lumină. De unde această apariţie de înger ? ! In fratele Visarion se trezi clocot înăbuşit şi deznădejde. Ar fi vroit să poată privi lung, să-i privească în sfîrşit zîmbetul, şi ochii şi expresia ei de duioşie. Ar fi vroit să-i audă glasul. Strînse pleoapele, tare, ca doi pumni închişi. 3S.Ţ Viaţa îi trimise cea mai mîngîieioare ispită. Fratele Visarion cînta nemaiauzit Doamne miluieşte... în el, hotărîrea era luată. Ştia că acum cîntă pentru cea din urmă oară. Ispita ajunsese iarăşi la el, tulburătoare şi tumultoasă, ca niciodată. îşi alesese înfăţişarea cea mai îngerească cu putinţă. Dar tocmai acum trebuie să învingă. Se îndreptă cu faţa spre altar, dar simţi din spate privirea Sandei aţintită asupra lui, fără să-l slăbească nici o secundă. Acum, crezu că fericirea ar fi fost cu putinţă să se realizeze, fără dezamăgire. Dar tocmai de aceea trebuia să fugă. îşi strînse haina pe piept cu amîndouă mîinile, pe care le aşeză aşa cum sînt aşezate la morţi, se uită încă o dată drept în ochii Sandei, apoi puse capul în pămînt şi îşi făcu loc prin mulţime, spre ieşire. Dacă ar mai fi întîrziat, n-ar mai fi fost cu putinţă să plece. Cînd de afară îşi întoarse capul spre uşa bisericii, o văzu, neagra şi misterioasă, ascunzînd tot ce era înăuntru, şi pe gura uşii ieşea uşor, plutind şi resfirîndu-se, un fum subţire. Fratele Visarion respiră adînc aerul de afară. Urcă repede dealul ¿pre chilia lui, încurcîndu-se printre pietrele drumului îngust şi tăiat de ape, printre garduri. Adună din nou în sac, tot ce avea, cîteva haine, cîteva ustensile de casă, unelte de gospodărie : un topor, o secure, un cleşte, un sfredel, cu care-şi repara zăplazul vechi. Trecu făina în desagul în care o aducea pe cal, de la Neamţ. Luă şi cele două lăicere. Scoase tot, pe prispă. încuie uşile. Puse apoi pe un umăr desagul cu făină şi puţină brînză, iar pe celălalt sacul cu 394 lucruri, şi apucă la deal, ca şi cum ar fi furat tot ce ducea cu el şi se temea să nu-1 ajungă cineva din urmă. Din poiana de deasupra, se vedea jos, albă, în bătaia vîntului, mănăstirea şi cîteva acoperişuri de case. Fratele Visarion mai privi o dată îndărăt, cu ură şi cu deznădejde. Chipul Sandei, venea după el, plutind în aer, în soare, în petele de lumină de pe iarbă, în jocul de umbră de sub copaci. Ca şi în după-amiaza de iarnă în care ajunsese aici, sunau clopotele mănăstirii. Se începuse rugăciunea pentru ploaie — procesiunea. Clopotele de la Mănăstirea Neamţ sunau acum limpede şi sonor, peste munte. Uneori sunetul lor parcă se întorcea după o coamă de brazi, apuca înapoi pe altă vale, unde-şi sporea ecoul cu sonoritatea de cristal al apelor, şi revenea ca de departe şi din ce în ce tot mai apropiat. Fratele Visarion intră în pădure, pe potecă, şi iuţi pasul. Singurătatea umbroasă îl absorbi la un loc, cu caprele, cu urşii, cu toate sălbăticiunile codrului. Clopotele de la mănăstire nu se mai auzeau. Poate încetaseră, poate nu mai ajungea pînă la el sunetul lor. Dar fratele Visarion tot îl mai purta în urechi, şi cu cît îl tot simţea bongănind, cu atîta se grăbea mai mult. Pe jos rădăcinile de brazi îşi adormiseră şerpii întortocheaţi. 13 Cînd slujba fu terminată, Sanda şi profesorul Ureche rămaseră în cele două strane, lîngă perete, să aştepte în linişte ca lumea să se scurgă spre uşă. In biserică era un vuiet surd şi amestecat cu voci. Lumea reţinută în tăcere cîteva ore, începuse să vorbească toată deodată, să-şi schimbe im- 395 presii, să facă planuri pentru după-amiază. Se auzeau ţi paşii tîrîţi pe podele, încet, încet. Apoi, cînd biserica se goli, vocile celor care mai rămăseseră căpătară o sonoritate clară, ca şi cum deodată s-ar fi vorbit mai tare. Fraţi şi călugări, ieşiţi de nu se ştie unde, începură să-şi încrucişeze mersul stins prin biserică, fiecare împlinindu-şi serviciul de sfîrşit de liturghie. Unii stingeau lumânările de jos cu un cleşte care avea o cutiuţă de tinichea în care prindea mucul şi-i înăbuşea flacăra ; alţii umblau cu o nuia lungă şi cu un foarfece la fel în vîrf, pe care-1 închideau şi-l deschideau cu o sfoară ce cobora pînă la mîner. în biserică se răspîndise un miros greu de muc care fumegă, şi un fum dens, în şuviţe, plutea pe sus. Profesorul Ureche puse mîna pe braţul Sandei şi-i şopti : — Hai, mergem şi noi... Sanda, ameţită, nedumerită ea însuşi de ceea ce se întîm-plă cu ea, căuta cu disperare printre călugării care mişunau, luînd în stăpînire mănăstirea, ca nişte duhuri sfinte care-i orînduiau liniştea, pe fratele Visarion. îl văzuse cînd şi-a făcut loc prin mulţime. Crezuse că se îndreaptă spre mijlocul bisericii să spuie crezul sau să împlinească alt oficiu. Şi apoi n-a mai reapărut. Spatele înalt, printre ceilalţi din biserică, îndreptaţi spre altar, îi rămăsese în ochi. Singură, cu bătrînul în unma ei, pe cărarea din grădină, Sanda din nou se simţi scăpată de sub influenţa lui Va-leriu. Avea numai în trup şi în suflet o senzaţie stranie de oboseală, de lene, de ameţeală, de leşin, ca după o narcoză din care s-a deşteptat şi de abia începe să-şi dea seama pe ce lume se află. Stăruia în mintea ei, ca o negură grea. Ar fi vroit să doarmă. Sub un pom, pe iarbă, Tuki se juca singur cu un măr căzut. Alergă în calea Sandei şi i-1 prezentă, făcînd graţii : 396 dînd capul la dreapta şi la stingă şi călcînd ca de paradă. Apoi puse mărul la picioarele ei. Sanda îi trecu distrată, mîna pe cap. Tuki i-o linse cu recunoştinţă. Sanda o trase brusc, speriată. O durea capul ; simţea o sfîrşeală în picioare, în şira spinării. în nări mai avea miros înecăcios de tămîie şi de mucuri de luminare, stinse. Şi avea ochii albaştri umezi şi mai întunecaţi, mai albaştri ca de obicei. Soarele bătea din plin în cerdac. Sub nucul bătrîn din stînga casei era pusă masa pentru dejun, cu două tacîmuri. Faţa de masă alba se vedea de departe, ca o pată de zăpadă. După-amiază, Sanda, singură în odaia ei, căuta în zadar să-şi găsească rosturile tulburării din ea. „N-are nici un sens... E idiot...“ îşi repeta la fiecare sfert de oră, drept concluzie a unei îndelungi meditări. Şi totuşi... „Stupid...“ încercă chiar să rîdă de această întâmplare lipsită de orice logică, cu credinţa că în felul acesta se va putea elibera definitiv de influenţa acelei puteri de sugestie care se mai exercita magic asupra ei. Făcuse şi altădată la fel, atunci cînd se despărţise de actor, şi cînd aduna tot aişa, zile de-a rîndul, şi totaliza defectele lui, pentru ca să se sugestioneze că nu-1 mai iubeşte şi că nu-1 mai poate iubi. Şi atunci, îşi spuse singură : „E stupid... E un om inferior... Ce am putut găsi în el ?“ Spre seară totuşi, cînd vizitatorii din mănăstire începură să iasă pe cărări şi să se îndrepte spre aghezmatar sau spre Vovidenie, pe şosea, Sanda îşi puse taiorul cel mai elegant, făcut la Paris, şi ieşi la plimbare. Avu speranţa ascunsă că-1 va întîlni, măcar că „asta nu poate duce la nimic şi n-are nici un sens" ! 397 Şi fiindcă nu l-a văzut, a doua zi îl căută în toate părţile, din ce în ce mai contrariată şi mai îngrijorată de aceasta dispariţie... Nu-1 găsi la tipografie, unde dădu de uşa închisă cu aceeaşi inscripţie de sezon ; nici acasă. Avu chiar curajul să se uite pe geam înăuntru. Puse amîndouă mînuţele palmă la ochi, una rezemată de tîmpla dreaptă şi cealaltă de tîmpla stîngă, lipite pe geam, şi astfel putu să vadă în chilie. Scîndurile laiţei erau goale, şi, încolo, toată odaia goală. Sub laiţă rămăseseră o pereche de papuci de pîslă. Işi închipui că el şi-a impus acest ascetism sinistru. Era însă vădit că chilia era părăsită. Călugării şi fraţii pe care-i întreba îi răspundeau că nu l-au văzut, dar că aşa e fratele Visarion, nu se prea arată cînd este lume prin mănăstire, — decît noaptea. în seara următoare, Sanda, sub pretextul unei vizite la o colegă, profesoară de limba franceză la Focşani, care venise de două zile, se urcă grăbită spre chilia lui Visarion, din ce în ce mai emoţionată, ca la o întîlnire dinainte hotă-rîtă. Era o noapte senină şi caldă. Greieri nevăzuţi ţîrîiau prin grădini. Cerul era plin de stele, cu atît mai luminoase cu cît pădurea de brazi de jos era mai întunecoasă, ca şi cum ar fi rămas de cu ziuă pe pămînt umbra unui nor. care ar fi trecut sub soare. Priveliştile, cît se ghiceau împrejur, erau ireale, ca de un fum albastru. Sanda se aşeză pe iarbă. De undeva, din spatele chiliei, se auzea, de ahia şoptit, un susur de izvor. Sanda se pierdu într-o visare magică, în care gîndurile ei erau ca parfumul de fîn cosit. Zbuciumul celor zece ani din urmă ai săi, căutarea de sine prin lume, îi deveniră înţelese atunci, privind puzderia de stele şi ascultînd oftatul prelung şi molcom al pădurilor de brazi. Oblic aplecată pe spate, sprijinită în mîini, Sanda ridică faţa în sus, spre cer, şi-l privi lung. Stelele se îndepărtară, se suiră şi mai înalt, se amestecau una cu alta, într-un joc de 398 scîntei. Unele clipeau ca şi cum ar fi făcut nişte semnale luminoase. Calea lactee trecea pe deasupra ei, traversînd diagonal bolta cerului. Grupuri mici de stele, mai jos, făceau diferite desene, unele ca o literă, altele ca o formă geometrică. Sanda îşi aduse aminte vag de „Carul mare“ şi de „Orionul cu cei trei regi“. Care-or fi ? Şi tot cerul, toate stelele se uitau la ea, înaintau lent şi cosmic deasupra ei, sisteme complicate de constelaţii al căror centru era ea. îşi aduse aminte că, într-o vară, în luna august, la Can-nes, a văzut o întreagă ploaie de stele căzătoare. Parcă le-ar fi scuturat cineva, şi cădeau, — rodii de aur şi de foc. Ai fi crezut că Dumnezeu scutură peste omenire nişte flori de foc. Privi cerul roată împrejur, poate va vedea şi acum o stea căzătoare. Lumina cerului îi lumina faţa discret şi avu impresia că faţa ei s-ar putea vedea, singură, ca o minune. Cei zece ani de viaţă călătoare îi apărură aici ca un sens plin de înţelegere, ca un suprem omagiu al existenţei sale. Nu regretă nimic din tot ce-a făcut. A cunoscut, a iubit, a dăruit şi a cerut viaţă. Dar acum ? ! Şi Sanda îşi răspunse tare, singură : , Parcă-aş fi nebună“. încet, apoi crescendo, tot mai aproape, se auziră nişte bubuituri, surde, ca şi cum nişte bolovani s-ar fi rostogolit la vale, tot mai aproape de ea ; doi excursionişti întîrziaţi coborau din munte, cu paşi largi şi repeziţi prin pietrele drumului, şi bocancii lor cu cuie tropăiau greoi în tăcerea nopţii. Sanda avu o clipă de spaimă. Să nu fie surprinsă. Se temu. Un fior rece îi trecu prin tot trupul. Inima îi bătea accelerat! Ascultă cu atenţie. 399 Paşii se pierdură Idin ce în ce mai înăbuşit pînă ce nu se mai auziră. Sanda îşi cuprinse sînul stîng în palme, vroind să liniştească inima. Şi sînul ei umplu mîna, tare şi cald. Cine ar fi putut s-o vadă atunci pe Sanda ar fi înţeles farmecul frumuseţii ei. Simţi iar un fior, apoi un tremur, li era frică, sau începu să-i fie frig ? Imaginaţia lucra singură, odată deşteptată. Şi toate contururile negre dimprejur începură să însemne mister şi ameninţare. Cuprinsă de panică, Sanda porni repede spre portiţă. Grăbită n-o putea deschide. Apoi o trînti larg şi se lăsă ca fugărită la vale. în urma ei, parcă mult mai tîrziu, portiţa se închise singură, cu zgomot. Sanda tresări şi se opri ca prinsă de mijloc. Se uită înapoi. Nimeni. Gînd păşi prin ceardac, parcă o urmăreau propriii săi paşi. 14 Spre seară, fratele Visarion ieşi din poteca de sub brazi ca dintr-un tunel lung, într-o poiană largă. Cum ieşi din luminiş, o droaie de cîini alergară întru întîmpinarea lui, lă-trînd. Visarion avea în mînă un băţ lung, mai înalt decît el, cu care se ajuta la urcuşuri, dar nu încercă să se apere. Se dădu îndărăt cu spatele la un brad, rezemat în saci, şi rămase nemişcat. Cîinii sosiră şi, aşezaţi în rînd, lătrau la el din ce în ce mai leneş. Unul începu să miroasă cu botul întins. Altul se detaşă de grup şi se apropie de Visarion. Ceilalţi continuau să latre, dar tot mai puţin convinşi. A dat fuga spre el, să vadă ce-i, un băiat de cioban, de vreo cincisprezece ani, cu ochii mari, cu-n nas turtit, cu 400 parul vîlvoi crescut şi pe frunte şi peste urechi. Pe el atîrna grea o cămaşă, care strălucea în lumina palidă a serii ca o haină lucie de piele. Bernevecii erau des încreţiţi pe vînă. Numai cît te uitai la ei, îi simţeai că sînt aspri şi grei. Cînd l-au văzut cîinii apropiindu-se, au înteţit lătratul şi au început să se repeadă la Visarion. Băiatul începu să ţipe şi, în cele din urmă, zvîrli cu o scurtătură după ei. Visarion porni înainte şi băiatul după el, ca şi cum l-ar fi escortat. Cîinii lătrau pe de lături. Şi, cînd cel vînăt, cu dinţii căzuţi şi cu sprîncenele bulbucate, se repezea, ciobănaşul striga la el : — Mergi de-acolo !... Stîna era pe colină, adăpostită de vînt, alcătuită numai din nuiele şi stuf, acoperită cu crengi şi fîn. Erau două încăperi, şi prin mijlocul lor, — ca un coridor larg, dintr-o parte în cealaltă, fără pereţi. în dosul stînii era ţarcul. în faţa ei era o groapă pentru fiert ceaunul. Cînd cei doi se apropiară de stînă, cineva din dosul ei strigă : — Cine-i, măi Vasile ? — Ia, un călugăr !... în stînă, în dos, mulgeau oile alţi doi oameni. Unul din ei, înalt şi spîn, cu trăsăturile dure, ca tăiate în fier, cu privirile ascuţite. Celălalt, la fel, dar ceva mai senin ca înfăţişare. Trebuie să fi fost fratele celui dintîi. în încăperea din sdnga se auzi tuşind, şi mai tîrziu ieşi de acolo un moşneag cu barba scurtă dar încîlcită, cu un nas lat şi cu ochii înfundaţi. Un brîu de piele tare şi lucios, ca un cerc de bronz vechi, îi încingea mijlocul chiar deasupra şoldurilor, pînă aproape de subţiori. Nici nu se ştie cum mai răsufla. Parcă era cu toracele pus într-o turnătură de bronz, după cine ştie ce prescripţie şi pentru nu se ştie ce boală misterioasă şi grozavă. Din brîu, atîrnau canafuri de piele, ciucuri, ţărţamuri care se încolotăceau pe afară, şi apoi • t 401 dispăreau cu vîrful după carapacea de piele, între trup ţi brîu. Moşneagul fuma pipă. Şi barba şi musteţile îi erau roş-negre, în jurul gurii. Acesta era baciul Ioachim. în ţarc se mulgeau oile. în gardul care împrejmuia ţarcul era o portiţă mică, la gura căreia se aţinea ciobanul pe un scăunaş sau cinchit pe vine, cu un ciubăr dinainte. Cînd oaia vroia să treacă, el o apuca de un picior, o aşeza cu spatele la el şi, printre picioarele dinapoi, date în lături, o mulgea repede. Laptele curgea în ciubăr, alb-albăstriu. Celelalte oi aşteptau, îmbulzite, cu capul în pămînt, în preajma porţii, să le vie riadul... Cîinii se liniştiseră şi stăteau culcaţi în preajma focului. Era linişte. Se auzea numai laptele muls, şuruind în ciu-bere. Ţîîr, ţîr, ţîîr, ţîr... Visarioo puse jos, sub stuful stînii, sacii de pe umăr, aplecîndu-se. Un cîine tărcat, alb cu negru, se apropie să-l miroase, apoi se îndepărtă, dezamăgit, uitîndu-se chiorîş, cu un ochi ciacîr la Visarion. Ioaohim 9Coase un scăunaş dreptunghiular, şi Visarion se aşeză pe el. De abia acum simţi oboseala în trup. Focul ardea mocnit sub un ceaun mare. Flacăra lui nu se vedea, că era în pămînt, în groapă, şi numai fumul învăluia ceaunul negru. După ce se înălţa puţin, era strîns de boare într-o şuviţă groasă, care curgea lent spre vale, spre izvor... Trăsătura aceasta albă şi lină prin aer dădea o mare impresie de calm întregii privelişti. Visarion dus de Ioachim, aşeză sacii la adăpost. înăuntru, pereţii de stuf şi acoperişul era afumate. La înălţimea omului erau, împrejur, poliţe de nuiele împletite, pe care se uscau caşii, acoperiţi cu o pînză groasă şi rară. Un 40*2 miros greu şi acru de cheag şi zer umplu nările lui Visarion, şi el ieşi afară repede. Soarele în asfinţit, lumina departe, cine ştie unde, peste munţii acoperiţi de verdeaţă, un pisc de piatră, care se colora cînd roşcat, cînd albastru-deschis, cînd gri. Şi pe urmă încet, încet, focul din pisc se stinse, şi culorile pieriră, moarte şi ele. Visarion se simţi istovit. îl dureau umerii, parcă deodată, prea grei. îi atîrnau în jos. Oboseala îi adormise toate gîn-durile. Nu mai putea cugeta la nimic. Privea absent şuviţa de fum care traversa lent poiana, spre izvor. Nici o amintire, nici un gînd dinăuntru nu se lega de ea. Acesta era calmul după care Visarion, fost Valeriu, urca muntele. Viaţa-1 apăsa greu în seara aceea. De atîta putu să-ş? dea seama. Vasile a adus un alt ceaunaş cu caş dulce, a răsturnat mămăliga pe un şervet gros şi, după ce ceilalţi doi au terminat mulsul, s-au aşezat pe jos, în jurul şervetului, şi au mîncat. Cîinii aşteptau roată împrejur, uitîndu-se ia ei. întunericul curgea treptat din munte, la vale, acoperind încet, încet, poiana. Focul ,se stingea singur. Dar din groapa cu cenuşă, ca dintr-un mărunt crater stins, se mai ridica o şuviţă albă de fum, care se vedea prin întuneric, dusă, ca o stafie moartă, spre izvor. 15 în zori de zi, Vasile-i ajută fratelui Visarion să-şi potrivească bine, sacii. El era meşter, fiindcă el ducea caşii în vale şi aducea făină şi merinde înapoi la deal. Visarion luă 403 cu el doi caşi, şi baciul Ioachim îi dădu, şi o putinică goală, şi un pumn de sare. Povara crescu. Cei doi ciobani mulgeau de dimineaţă oile, cînd Va-leriu porni pe cărarea bătătorită pe care se căra apă de la izvor la stînă. Devale se auzea tot mai tare, clocotind printre pietre, şuvoiul de munte. Cîinele cel tărcat, atras de mirosul celor doi caşi, se ţinu de Visarion, pe cărare, mergînd încet, în răstimpuri, cu opriri şi ezitări, în urma lui. Visarion spera, în ascuns, că va veni cu el. Dar după ce Visarion apucă la deal, de-a lungul şuvoiului, cîinele se opri şi privi lung şi trist după el. Era singura vietate care părea că-1 petrece cu regret, în această retragere în pustietate. Pîrîul curgea grăbit la vale, aruncat de pietre, de bolovani, spumegînd şi vîjîind. Pulverizat în lovituri, ridica un fum răcoritor de stropi nevăzuţi. Erau mici adîncuri, care clocoteau înăbuşit, alunecuşuri care gîlgîiau sonor ; se amestecau parcă note pline, de violoncel. O fugă nebună, ca de o furtună care se dezlănţuise sus, gonea apele cuprinse de panică, şi care se aruncau de pietre şi de maluri, se striveau în căderi şi alergau înainte, despletite şi înspumate. Ce aprigă frămîntare fără de sfîrşit! „Destinul meu“, gîndi Visarion. Dar el mergea în susul apei. Din cauza asta i se părea că stă pe loc, că odgoanele împletite ale apei îl trag înapoi, spre văi, departe de această răcoare sumbră şi veşnică. Nu ştia singur şi nici nu vroia anume sa ;ştie prin ce locuri umbla şi ce nume poartă părîul şi muntele din care coboară şi poiana în care era stîna. Visarion vroia parcă să-şi piardă propria sa urmă, să se rătăcească de sine însuşi, să se despartă de el, fără putinţă de a se găsi. Sacii pe umeri se îngreuiau din cale afară. 404 „Departe de oameni... departe de oameni... tot mai departe“. Şi Visarion călca apăsat, voluntar, cu ciudă. Dădu într-un drum care apuca pe ramura altei văi, la stînga, şi intra în pădure, pierdut. Era un drum umblat altădată. Se cunoşteau numai urmele lui. Acum o iartbă anemică şi subţire îl acoperise. Trebuie să fi fost odinioară drum de coborît trunchiuri din văgăuni. Visarion mergea înainte, ţinînd marginea părîului. Acum se obişnuise cu zgomotul lui făşîit, şi nici riu-1 mai auzea decit uneori, cînd apele lui se încurcau mai greu printre bolovani rotunjiţi de piatră sau colţuri de stîncă pe albie, îi simţea însă mereu în coastă răcoarea umedă, de parcă ar fi adiat dintr-acolo o boare rece de vînt. Prin unele locuri, tufari, brazi căzuţi, ierburi şi frunze late de brustur acopereau apa, care se auzea ghicită numai, ca sub pămînt. Şi, mai sus, iar se vedea afară. Visarion făcu un popas. Scoborî spre părîu, se alătură cu spatele pe mal, se lăsă puţin pe spate, şi sacii rămaseră de la sine, pe stîncă. îşi dădu pe faţă cu apă, Apa rece ca gheaţa. Ochii îl durură, sub răceala ei. Şi-i simţi încordaţi sub pleoape, calzi şi vii. Petrecînd palmele pe faţă, pe tîm-ple, pe obraji, îşi dădu seama de abia atunci că slăbise. Oasele, la tîrnple şi la umerii obrajilor, ieşeau stăruitor şi tari între degete. Răcoarea aceasta îi dădu viaţă ! Era asudat tot. Capul îi era fierbinte, şi vinele-i zvîcneau cu putere. Se aşeză pe mal şi mîncă mămăligă cu brînză. Era flămînd. O foame aprigă de animal fugărit. Şi porni iar. Unde merge ? Merge în pace, în linişte desăvîrşită... tot mai sus, mai sus. Ieri plecase de la stînă... 40i Urcuşul începu să fie tot mai greu. Picioarele lunecau pe piatră şi pe rădăcini, care prindeau în ghiare de caracatiţa pămîntul, cu o deznădejde crispată. A doua zi de urcuş se încheia. La un timp, s-a deschis o mică poiană. Pînă atunci, Visarion mergea ca între două ziduri de brazi, fără sa poată vedea coama în dreapta sau în stînga lui. Vedea numai vîriul brazilor şi podul în filigran, pe care braţele lor împreunate îl făceau deasupra. Poieniţa deschise în jur orizontul rotund, ca un havuz cu lumină. în stînga, muntele se ridica, mai sus, prăpăstios ; cîte o stîncă de piatră albă apărea lunatecă, şi pe vîrful ei cîţiva brazi, rari şi negri. în cealaltă parte, panta ridica acoperită, dar se simţea că dincolo de ea începe încă alt urcuş. Deasupra, doi vulturi, unul după altul, la distanţă, făceau rotocoale, încet, plutind în cercuri suprapuse. Visarion îi urmări. Aripile lor stăteau întinse larg şi neclintit. Numai din cînd în cînd făceau o mişcare scurtă de vîsle moi. Cerul părea şi mai înalt deasupra lor. Poate, cine ştie, fratele Visarion, de acolo, din înălţimea la care planau, li se părea o pradă neînsemnată, ca o pasăre, ca o vietate măruntă, ieşită la aer, în poiană. în faţă, valea era închisă de un perete înalt, ca şi cum de acolo înainte nu se mai putea trece, şi acolo era marginea lumii. Lui Visarion îi plăcu această majestate înconjurătoare. Vulturii de sus îi însemnară, în cerc, locul lui de refugiu, cum îşi înseamnă cocostîrcii, tot aşa în cercuri, casa pe care au să-şi facă cuibul. Fratele Visarion îşi făcu cruce, mulţumind lui Dumnezeu că a ajuns, ca şi cum mai dinainte ar fi fost hotărît să vie 406 aici, şi ar mai fi trecut altă dată prin aceste locuri, pe unde nu era urmă de picior de om. Cînd lăsă de pe umeri sacii, ridicînd faţa crispată, observă că soarele mai luminează orizontal vîrfurile piscurilor şi înţelese că înserează. Pînă ce se-ntunecă, de-abia avu timp să-şi improvizeze un adăpost din crengi de brad. Noaptea era aici mai neagră. Stelele, cîte se vedeau, păreau mai mari şi mai luminoase, ca şi cum ar fi fost privite din adîncul unei fîntîni. în vale, părîul curgea fără odihnă. Şi parcă în partea aceea ar fi plouat tare sau s-ar fi pornit o furtună. Fratele Visarion căzu, obosit, cu capul pe desagul cu făină şi adormi adînc. Cînd se deşteptă dimineaţa, auzi pe undeva, pe sus, ţipete ciudate de pasăre, ca o chemare. Trebuie să fi,fost puii de vultur. 16 O săptămînă, Visarion fu ocupat cu alcătuirea adăpostului. în partea de miazănoapte a poienii, muntele pornea brusc. în pieptul lui, Visarion îşi sapă bordeiul. Pămîntul era puhav ; numai nisip şi pietriş. Cînd săpătura a fost gata, a adunat în ea bucăţi uscate de brad, din trunchi căzuţi de furtună, şi a aprins un foc mare, să usuce groapa. Şi numai după aceea a clădit bordeiul. în fund, scobise malul ca o pivniţă ; aproape tot adăpostul era în pămînt. Restul, pereţi dubli cu nisip între ei, şi deasupra căptuşeală de brad, cu vîrful în jos, ca o streaşină aspră şi fîn. Casa cea de pe urmă ! Numai după aceea începu aşezarea în sine însuşi. Fratele Visarion, Valeriu, preotul Valeriu Darie, simţi în această singurătate deplină o mare linişte, o neînchipuită 40? uşurare. Era eliberat de tot ce în vale atîrna de existenţa lui. Toate lanţurile unor constrîngeri, de familie, de societate, de viaţă în comun, de nevoi nenumărate, erau aici desfăcute. Valeriu răsuflă larg, cu gura deschisă, să respire libertate spaţiu... univers. „Ce bine-i departe de oameni şi de lume !“ Singurătatea limpezea gîndurile, le abstractiza, le curăţa de impurităţile cu care le încarcă familia şi societatea. Pe înălţime, eliberate ca şi vederea, care-i mai iute şi vede mai clar prin aerul de sus, gîndurile trec mai bine prin fenomene. Judecăţile se fac drepte, ca de un judecător care nu ar avea nici o legătură cu pămîntul. Creierul, ca şi plămînii, se curăţă în această austeră solitudine. Valeriu se simţi scăpat de ochii mereu prezenţi, ca o halucinaţie, ai celor din familie, cu privirile lor mereu îngr'jo-rate sau prevenitoare, de insistenţa aceea de a-i scormoni sufletul, de a-i ghici gîndurile şi dispoziţia, de a se întreba nemărturisit dar evident : „Pentru ce ? Ce-o fi avînd ? Ce putem face ?“ Să fii singur ! Să gîndeşti şi să nu te privească nimeni. Valeriu simţi, ca într-un fior, tirania privirilor, ca o obsesie grozavă. Se simţi departe şi de marea ispită a trupului său, de prezenţa aţîţătoare a unei femei, care irită deopotrivă şi prin docilitate ca şi prin agresivitate. Imaginea ei nu-i mai îne-gura cugetul şi nu-i mai intoxica sîngele în vine. Să nu ai în viaţă nici o răspundere de existenţa altora, să simţi asta măcar tîrziu şi cu remuşcări, — ce despovărare ! Să nu urmăreşti nimic ! Să-ţi meditezi viaţa, să o filtrezi, să o prelungeşti astfel, lent şi cu toată conştiinţa. Să găseşti sensul vieţii în existenţa însăşi, ca plantele. Să n-ai idealuri morale, fiindcă nu poţi cunoaşte păcat, nu poţi face rău şi nu poţi avea scăderi faţă de nimeni. 408 Să te-ntorci îndărăt destul de tare pentru a trăi singur. Să nu fi fost încă prea degenerat de comoditate şi civilizaţie. Să urmăreşti, ascuns, salturile unei veveriţe şi s-o priveşti cum îşi sfarămă alunele sălbatece, cum le mănîncă şi cum ţine în lăbuţele dinainte coaja, în care sapă cu dinţişorii ei miezul tare, să ai sentiment de comunitate şi superioritatea de a nu te socoti superior ei. Să descoperi în ea gesturi de om şi să le accepţi... Ascultă atent vreme îndelungată, să încerce daca nu se aude ceva, dacă nu străbate cine ştie cum şi pînă aici tumultul din vale şi zvonul amestecat al vieţii omeneşti. Şi nu se auzea decît făşîitul părîului şi în afară de el un hăuit al pustietăţii. Privea ceasuri întregi brazii drepţi cu braţele întinse roată împrejur, cu mîneei largi de brocard verde atîrnînd bogat în jos şi cu ciucuri roşii în vîrfuri. Era calm, nu se mişca nimic. Şi brazii drepţi, încărcaţi, aşa, cu veşminte grele, de care degetele se atingeau şi se prindeau aspru, ca de o înfloritură de metal în relief, parcă aşteptau încremeniţi. Ce aşteptare lungă şi atentă ! Brazii din marginea poienii erau pletoşi, ^tît de bogată le era vegetaţia. Cei dinăuntrul pădurii erau goi pînă aproape de vîrfuri, de parcă ei ar fi crescut, iar odăjdiile verzi, în care erau îmbrăcaţi de cînd fuseseră mici, le-au rămas scurte şi de abia mai încap, sus. Valeriu îşi degusta singurătatea cu acea dulce mulţumire organică, cu care alţii îşi degustă somnul. în cap, în urechi, în trup îi intra din liniştea dimprejur, o odihnă binefăcătoare şi prelungă. Cînd tăcerea era aesăvîrşită, pierdut în pădure, departe de părîu, Valeriu izbutise acea stranie singurătate în care se asculta singur, îşi asculta mecanismul fiinţei lui şi tăcerea din el, de dinainte de fiinţă. Şi se regăsea fericit şi împăcat de sine, ca-n amintirile unei copilării, care a durat cine ştie 409 cîte milenii, înainte de a se fi născut, — copilăria lungă şi fără dureri a nefiinţei lui. Aici nu mai avea de dat socoteală nimănui. Aici nu mai avea nevoie nici de nume, — de nici o identitate. Nu erau doi. Era el, singur. Valeriu, Visarion erau inutilităţi. Nu este nimeni să-l cheme. E omul fără nume. I se păru uşor să fie atît de departe de toate. Aici, Dumnezeirea i se păru aproape de a fi atinsă. Religia pe care o învăţase şi o simţea în lume, jos, i se păru artificială, ca o relatare verbală a celei mai mari realităţi din lume, pe care nimeni n-ar fi fost în stare s-o evoce. Aici religia era fapt şi realitate. I se părea că Dum- nezeu era în brazi, şi în izvor, şi în linişte, şi în lumina de sus, şi în vietăţile ale căror chemări ciudate se auzeau uneori, noaptea. Deosebirea dintre credinţa lui de la Mîndreşti şi cea de aici, era ca între matematici şi arhitectură. Credinţa lui se altoi cu un misticism al naturii. Ziua, Valeriu explora împrejurimile. Pleca prin pădure, urca culmi, cobora prăpăstii, ca să cunoască acele împărăţii neumblate şi impunătoare. Cînd urcă întăia oară pe piscul care se vedea sus de tot, din curtea poieniţii lui, rămase uimit de priveliştea dimprejur, cu şiruri de munţi, care se ascundeau unii după alţii, cu umbre albastre, şi alte culmi îndepărtate, de abia ghicite, că nu ştiai bine dacă sînt creste de munte sau nori care se ridică. Valeriu, pe o stîncă, mic, nevăzut de nimeni, aduna cu lăcomie în ochi, aceste privelişti, acest univers de singurătate, care-i aşa, la fel, de cine ştie cîte mii de ani, aşteptînd mereu, reînoind mereu, nu se ştie pînă cînd. Şi se bucura în sufletul lui că mai este încă pe pămîntul acesta atît pustiu, îneît el să se poată, acolo, sus, simţi în siguranţa singurătăţii lui. 410 Seara se~ntorcea „acasă“ cu o legătură plină de bureţi şi de ciuperci. învăţase de mic copil să le cunoască. Cele mai multe, din cele care creşteau, erau otrăvitoare. Şi erau atît de variate ! Pe sub brazi, pe unde pămîntul era acoperit cu un strat gros şi moale din acele brazilor scuturate de furtuni, erau locuri unde creşteau familii întregi de ciuperci. Unele aveau umbrela din vîrf roşie violent, ca o floare cărnoasă. Altele o aveau verde deschis ; altele pestriţe ; alb cu pete mici roşii „ca nişte carapace de gîndac fenomenal“ ; unele aveau va-riaţiuni multiple de culori, ca aripile de fluturi. Valeriu Ie căuta pe cele bune de mîncare, cu pieliţa groasă, albă, cu lamelele de desubt cafenii. Aduna în fiecare zi şi le punea înşirate pe crenguţe, ca pe o frigătoare, la uscat, pentru iarnă. într-o seară, prin gîndurile leneşe, îi veni amintirea Sandei, la mănăstire. I se păru aşa departe ! Atunci de abia îşi dădu seamă că a învins cea mai mare ispită şi că de acum e mintuit. O rară şi vijelioasă putere de viaţă, un temperament tumultos şi aprig, fără legi şi oprelişti, îşi simţi liniştirea acolo, în seara aceea, fără dată, în locuri fără nume, după în-tîmplări cumplite şi o luptă asupra lui însuşi de atîţia şi atîţia ani. Credinţa învinsese tocmai cînd era „altceva“ decît credinţă în Dumnezeu şi religie cu icoane. Peste crimă şi abandonări, învinsese... sau se stinsese. Natura putu să-l primească în templele ei cu parfum de răşină şi nenumărate coloane, cum primeşte fiarele care au sfăşiat, şi le purifică, şi le adăposteşte. Cei doi vulturi, ca-n fiecare seară, se-nvîrteau în cerc, deasupra, sus de tot, de abia văzuţi, peste bulboanele văzduhului. 4X1 Zilele treceau astfel, petrecute prelung, ca nişte eternităţi rotunde, fiecare. Nu se ştia cît timp a trecut şi cît mai este. Nu se ştia de unde să se înceapă aici măsurătoarea lui şi unde trebuie să isprăvească. Aici măsurile erau numai ale naturii, şi erau universale. Valeriu era acum omul fără nume şi fără timp. Dar soarele şi pămîntul măsuraseră fără greş... şi veni iarna. 17 Era în luna lui Februar. La început. Proviziile pe care Valeriu şi le făcuse, prin ciobanii de la stînă, astă toamnă, cu toată economia, erau pe sfîrşite... Valeriu era slăbit de nemîncare. Ieşi îngrijorat din bordei. Pe zăpadă, dintr-o parte în cealaltă a poienii, urme de dihănii duceau spre părîu. Vremea era calmă. Cerul era de un senin violent şi cristalin. Muntele din fund se desluşea limpede şi parcă mai aproape, fixat pe o mare vitrină de sticlă albastră. Lumina de pe zăpadă bătea în obraz, livid şi strident. Ca să priveşti în sus, trebuia să închizi ochii. Valeriu începu să taie cîteva lemne pentru foc. Loviturile toporului răsunau, limpede, accentuat şi sonor, în toţi munţii, ca o toacă, de parcă în acelaşi timp ar fi tăiat un copac şi-n masivul din fund, şi pe creasta din faţă, şi pe piscul din dos, şi loviturile şi-ar fi răspuns pe deasupra văilor de ninsoare şi gheaţă : Tac... tac... La fel s-a întîmplat toată iarna, în zilele de linişte, dar, nu ştia de ce, în ziua aceea răsunau depărtările mai tare, ca un gigantic şi sensibil instrument muzical. Obosi repede. 412 Gîndi : „Nu e nimic de făcut. Trebuie coborît în vale. Ciobanii au coborît de mult ; stînele s-au desfăcut. Trebuie mers în sat.“ Valeriu puse pe el toate hainele pe cale le avea şi strînse deasupra, cu o curea, rasa aspră de şiac ; luă desagii, legă bine uşa cu o legătură împletită de crenguţe şi începu să coboare pe pariu. Sub brazi, zăpada căzută şi scuturată de pe crengi era groasă şi prăfuită. Picioarele lui Valeriu se înfundau pînă aproape de genunchi. Le scotea cu greu. Parcă pădurea ar fi vroit să-l fixeze şi pe el, să nu mai mişte, să aştepte neclintit ca un brad, ascultînd trecerea veşniciei. în dreapta, pe coastă i se păru mai spulberat. începu să urce. Dădu de o coamă goală şi merse un timp cu senzaţia plăcută de uşurare în picioare. Dar iarăşi începu povîrnişul, şi zăpada era din ce în ce mai groasă, adunată între două spinări. Se-ntoarse pe locul gol şi urmă pe el, calea în sus, spre culmea munţilor. Suia, dar tot era mai uşor. De pe frunte, de pe tîmple, începură să-i picure pe haină picături mari de sudoare. Se opri puţin şi îşi şterse faţa cu mîneca aspră a hainei. Vinişoarele pe tîmple zvîcneau. Porni din nou, agăţîndu-se şi cu mîinile de stînci. Uneori parcă se vedea creasta muntelui şi credea că a ajuns şi poate porni pe ea. Şi, cînd ajungea acolo, creasta se depărta, se muta mai sus. Cînd fu pe culme, zăpada era în adevăr prin multe locuri mai vîntuită. „Va merge numai aşa, pe culme. Se poate merge.“ Era tot, numai apă. Faţa-i zvîcnea, toată. îşi scoase cureaua şi o puse în buzunar. Desfăcu rasa. Aerul rece năvăli pe dedesubt, îngheţînd pe trup. Strînse haina la loc şi se înfăşură bine. Avu un fior de frig, un tremur scurt. 413 De pe o parte şi de alta se deschideau privelişti albe şi stranii păduri negre, în pilcuri. Numai vîrfurile brazilor erau brumate, aspru, în cristale mici şi sclipitoare. Se deschideau adîncuri ameţitoare, în lături, aproape. Dar Valeriu nu avea răgaz să le privească. Şi porni pe creastă, mai departe. Urcase, fără să ştie, cîteva ceasuri. Şi acum mergea, fără să ştie singur de cînd. Dar unde merge ? Unde duce creasta muntelui ? Acum, de o parte şi de alta, largi poiene de zăpadă coborau, străbătute de stînci, care ieşeau prin ele. în gîndul lui Valeriu se înfipse stăruitor întrebarea : „Unde duce creasta muntelui ?“ Şi cu această întrebare îl cuprinse o panică halucinantă şi siguranţa grozavă că-i rătăcit. Se opri... toate împrejur, crestele se urcau una deasupra alteia, cît se vedea cu ochii. Valeriu se simţi încercuit, închis între munţi, în pustiul de zăpadă şi de gheaţă. Se înduioşă de el însuşi, şi lacrimile începură să-i curgă fierbinţi pe obrazul rece. Scînteierea zăpezii se stinse brusc, de parcă din cer s-ar fi stîns reflectoarele unei universale iluminaţii. încet, încet, zăpada căpătă culoarea stranie de cenuşă. O boare rece se înteţea, scoborîtă la vale de pe piscuri. Şi boarea aducea, mînînd iute, o ceaţă rece, care se înteţea mereu, care curgea în valuri, unul după altul, la vale. Prin aer, se prăvălea de sus, rupînd cine ştie ce gigantice zăgazuri, un ocean aerian dezlănţuit, cu valuri tulburi, care se rostogoleau, se ridicau, cuprindeau totul in cale. Valeriu, îngrozit, cu ochi pierduţi, hotărî să se întoarcă. Şi atent, concentrat, cu ochii în pămînt, căuta propriile lui urme şi păşea dezordonat în ele. 414 Acum, avea valurile de ceaţă în faţă ; oceanul peste el, pe deasupra capului, în piept. Muntele era năvălit de nori. Boarea se înteţea, deveni vînt mai iute. Valeriu înainta cu barba în piept, cu capul puţin strîmb, întors înspre dreapta, trăgînd cu coada ochiului la urmele lăsate în zăpadă. Se întunecă. Nu se mai vedea, prin ceaţă şi nori, decît la doi paşi. Vîntul grăbi, şi acum venea ca un zid în pieptul lui Valeriu. Prin ceaţă începură să străbată, ca nişte ace ascuţite şi fierbinţi, grunzuri de ninsoare îngheţată. Valeriu simţi înţepîndu-1 în obraji, în ochi. Se adăposti după un brad gros şi aşteptă. Acum, pe lîngă el suliţele de zăpadă, ca nişte coarde întinse, din gheaţă, alergau paralel cu pămîntul. Un şuier prelungit, nesfîrşit, venea de sus, dimprejur, prin vîrfurile brazilor. Pădurea, muntele, vuiau dezlănţuit. Oceanul de ceaţă îngheţase în ace ascuţite. Vuietul creştea asurzitor... Valeriu se zbătea sub ocean. Porni din nou. Căuta înainte, urmele lui, de acum o oră sau două ore... cine ştie cît... Nu mai zări nimic. Unde sînt ?... Furtuna pînă jos mătura zăpada, purtînd suluri de sîrmă îngheţată. Valeriu băjbăia cu mîna pe jos, în faţă. Găsi pipăind cu degetele, o urmă de picior, aproape astupată, şi a doua... Degetele-i erau reci, nu mai simţeau nimic. Parcă-i ardeau. Parcă ar fi căutat pe jăratic. Era golit de gînduri. O panică îngrozitoare îl stăpînea. Căciula, barba, obrazul, haina, în faţă erau acoperite cu zale de zăpadă bătută de furtună. 415 Vîntu-i intra pe nas, pe gură, în piept, vărîndu-i ace de zăpadă. Nu se mai putu ţine de creastă. Porni să coboare spre dreapta. Păşi. Picioru-i intră pînă-n şold în prăpastia plină de zăpadă. Se prinse brusc, instinctiv, cu amîndouă mîinile, de un brăduţ de pe mal. Rămase, aşa, un timp ca să-şi capete puteri şi trase piciorul din fund. Iarăşi, porni pe creastă. Să se mai odihnească. Se adăposti din nou după un brad înalt. Sus, în vîrf, lemnul scîrţăia sinistru, frecat de trunchiul unui alt brad smuls de furtună şi căzut peste el. Cînd se opri, fără furtună în faţă, Valeriu se simţi uşurat şi bine. Trunchiul bradului tăia furtuna ca o provă de vas, şi marea de gheaţă curgătoare alerga pe de lături, dată la o parte, răsfrîntă în talazuri, ca valurile răsfrînte pe ocean, cînd e furtună. Valeriu avu o clipă iluzia că acolo, adăpostit, a ajuns la el, în bordeiul lui şi că în bordei e foc pe vatră, şi e cald, şi prin ochiul de geam cît palma, din uşă, de abia se vede ceva cenuşiu... afară. O moleşeală dulce îi cuprinse tot trupul. Să se odihnească puţin... şi apoi va porni. Capu-i era greu. Numai ochii calzi. Să aţipească puţin ; numai o clipă. Să capete puteri- Valeriu se cinchi, pe vine, apoi se lăsă jos pe zăpadă, cu spatele rezemat de brad. Pădurea vuia, vîjiind împrejur, asurzitor. Închise ochii. 416 Ce bine se simte ! O să adoarmă puţin. Brazii vîjîiau, scuturînd crestele pletoase. în trupul lui Valeriu, cobora, tot aşa ceva curgător, la început ca o ceaţă, apoi ca un abur cald, binefăcător, care se răspîndea în tot trupul... „Ce bine e...“, mai gîndi pe jumătate conştient... Pădurea vîjîia, vîjîia... Valeriu se aşeză mai bine ; strînse braţele pe piept : lăsă capul plecat în voie... Ce bine e !... Ce cald şi bine e !... împrejur colinele începură să înverzească, să se umple cu flori. Nişte flori mari cît floarea soarelui şi albastre, albastre. Se clătinau uşor revărsate pe coaste, pînă-n văi. Şi soarele cădea fierbinte peste ele, peste el, peste Valeriu. Un soare cald, un soare binefăcător ca de primăvară. Flori multe şi albastre, şi cald... Raiul... El, Valeriu era pe deasupra florilor albastte, numai ca •o arătare de fum, uşor, uşor... Şi era atît de bine şi cald... Vai ce cald ! Şi Valeriu plutea, ca un fluture, pe deasupra cîmpului de flori. Plutea, fierbinte... fierbinte, pînă ce se înălţă la cer. CUPRINS Prefaţă............................................ 5 GHIOCUL............................................11 Partea intîi.......................................13 Parteaadoua........................................61 ÎNALŢAREA LA CER...................................233 Partea întîi. Dosar 1337/191 .................... 235 Partea a doua. înălţarea la cer...................345 I Lector: CORNEL SIMIONESCU Tehnoredactor: TRAI AN ARGETOIANU Tiraj 1 960 ex. legate. Coli tipar 20,25. Tiparul executat sub comanda nr. 1/635 la întreprinderea Poligrafică, „13 Decembrie 1^18“, str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 Bucureşti, Republica Socialistă România