DEMOSTENE BOTEZ SCRIERI DEMOSTENE BOTEZ i .1; j l POEZII ★ ţ EDIŢIE DE AUTOR ( Bucureşti 1971 EDITURA MINER VA CUVÎNT CĂTRE CITITORI Să-ţi alegi singur din tot ce-ai scris o viaţă întreagă, dintr-o activitate publicistică de mai bine de-o jumătate de secol, ceea ce ai vrea să înfrunte anii, este o treabă care te dezorientează şi te cutremură. Ea impune anumite sacrificii, anumite renunţări la ceea ce o dată ai socotit că face parte din trăirea ta interioară ; ea impune un fel de automutilare a unui „eu" care a crescut paralel cu fiinţa biologică şi identificat cu ea. în chiar structura umană, nu toate organele au, prin esenţa şi funcţiunea lor, aceeaşi valoare şi aceeaşi importanţă. Sînt chiar multe, fără de care, în definitiv, se poate trăi. Dar numai integritatea şi ansamblul lor definesc un om, — chiar şi acele care au, congenital sau printr-o întîm-plare, o conformaţie defectuoasă, şi pe care, chiar cînd nu sînt vitale, omul nu şi le amputează. O ediţie ca cea de faţă este un organism constituit, este o fiinţă vie cu organisme mari şi mici, un om alcătuit, un alter ego întieg. De aceea, a lăsa în părăisiire o parte de scrieri, în care odată ai crezut şi te-au definit cu fizionomia ta, — fatal imperfectă, — înseamnă o autoamputare, o durere, un regret organic pilin de-o emoţionantă auto-înduioşare. Criteriile de apreciere şi de triere devin atunci nesigure, ezitante, tulburi, pline de îndoieli, de înclinaţiuni „pro şi contra" la fiecare bucată, la fiecare poezie. Şi începe atunci o luptă cu tine însuţi, o stare de suflet asemănătoare aceluia care e în situaţia de a-şi sacrifica un copil infirm care suferă de-o boală congenitală fără leac. Cine o face în realitate : Cine poate s-o facă ? Cu aceste sentimente am pornit să-mi alcătuiesc singur cuprinsul ediţiei de Scrieri, destinate, oarecum, unei confruntări mai îndelungate cu timpul. Am reţinut, cu slăbiciuni de părinte, ceea ce am scris şi aşa cum i am scris de-a lungul timpului, — ansamblul marcînd stadii şi evoluţii succesive, în mod necesar, la nivelele diferite, variind de la începuturi pînă la ultimii ani. Aceasta va putea marca procesul de creştere, de regrese, de căutări, de crize şi va completa, cred, mai bine, identitatea, aşa cum o fac, concret, fotografiile succesive prin ani. Pentru celelalte, mi-am pus apoi întrebarea dacă eu pot fi, fără greş, un judecător obiectiv al propriilor mele poezii, al căror ecou este legat de multe împrejurări subiective şi de evocări care pot influenţa orice apreciere valabilă. Şi apoi, este greu să părăsesc aşa, în drum, să arunc în neantul timpului poezii care, oricum, au exprimat ceva esenţial din sufletul şi fiinţa mea, chiar dacă expresia, realizarea, nu au putut reda totul. Nu sînt sigur dacă şi un strein contemporan ar avea 'libertatea de justă selectare, el încă fiind influenţat de sensibilitatea acestei epoci, atunci cînd aprecierea trebuie să selecteze numai ceea ce o poezie poartă în ea, mărturia unei sensibilităţi valabile în toate timpurile şi pentru toţi oamenii. în sfîrşit, o poezie, un poet se adresează unui număr de cititori mai mult sau mai puţin numeroşi. Fiecare dintre ei are sensibilitatea lui, disponibilităţile lui de emoţie la anumite sentimente exprimate în poezia pe care o citeşte. Aceasta, unuia poate să-i spună foarte mult, altuia nimic. Nu poţi scrie poezie valabilă în mod egali pentru toţi şi pentru toate timpurile. Sînt, din trecut, poeţi geniali a căror operă, ce reprezenta odinioară o creaţie genială, ne apare acum doar remarcabilă, printr-un fel de respect preconceput, dar în realitate, tragic de desuetă. Am impresia că de asta nu scapă nimeni, că e o a doua moarte a oricărui poet fără excepţie, curînd sau într-un oarecare secol viitor. Poate fi vorba numai de o variaţie de durată, de îmbătrînire mai mult sau mai puţin timpurie. Fiecare cititor al unui volum de poezii face pentru sine o selecţie după intensitatea cu care a vibrat la lectura fiecărei poezii. Nu toţi le receptează la fel. Uneori un singur cuvînt chiar trezeşte într-un cititor un ecou şi o emoţie extraordinara, prinţr-o îndepărtată legătură cu o anume stare de suflet sau numai o împrejurare din viaţa lui^ O poezie, oricît de bună după toate canoanele artei, nu este apreciată la fel de toţi cititorii. Fiecare îi pune nota pe dare o simte el. Şi poate că mu există poezie onorabilă care să nu aibă cîţiva admiratori. M-am gîndit deci că oricare poezie din acest volum poate răspunde cerinţei unor cititori, de azi sau de mîine, şi că deci aş fi nedrept cu mine însumi isă o las deoparte. Chiar experienţa din aceste trei sferturi ale veacului 20, înlăuntrul cărora au fost scrise poeziile din acest volum, arată ce varietate de modalităţi de exprimare s-au perindat uneori la intervale ide cîţiva ani şi cu o tenacitate exclusivistă (pentru oricare din cele trecute, de parcă ar fi fost un alt limbaj, cine ştie ce limba arhaica, devenită neînţeleasă, cu neputinţă de stabilit vreo comunicare. Se întâmpla îmsă ca un mare număr de împrejurări sociale, economice, spirituale să modifice scara valorilor din viaţă, cerinţele de expresivitate mai simple sau mai complexe, să readucă vechi maniere de expresie şi să reînvie, — pentru cit timp ?! — un fel de exprimare de mult uitat. Poeziile, ca de altfel orice artă, corespund unei epoci, cerinţei colective a unei epoci, determinate de foarte multe elemente. Aşa se şi explică faptul că unii poeţi sînt daţi uitării un timp şi apoi revin pe primul plan de parcă nici n-ar fi fost cunoscuţi pînă atunci. Şi nu poate şti nimeni cum vor evolua arta şi preferinţele artistice în viitor. Gustul şi preferinţele de astăzi nu sînt pentru totdeauna. în genere ele fac parte dintr-un ciclu, — sînt consemnate în paginile mai vechi ale istoriei literare. Altele îşi aşteaptă rîndul ; de cele mai multe ori, ca o reacţie, negînd total preferinţele de azi şi instaurînd altele, pe criterii exact opuse. Aşa fiind, chiar poeziile pe care de selectează timpul, nu se bucură de o apreciere eternă. Ele sînt numai susceptibile de a reveni după eclipsele fatale. De aceea, cu tot scepticismul, auri făcut de data aceasta o alegere largă care să-mi prezinte chipul cu toată severitatea realităţii, — aŞ ^ spune, — în mod naturalist. 6 7 \s Prezenta ediţie, care începe cu acest volurn, — şi care înseamnă în fond mărturia existenţei unui om, — cere o prezentare a autorului ca atunci cînd două persoane, — în cazul acesta autorul şi cititorul, — se găsesc faţă în faţă, gata să-şi facă, — în aparenţa cu glas tare şi în public, în realitate în taină şi aproape nici şoptit ■— o seamă de mărturii din cele mai adine păstrate, din cele mai importante trăirii lor spirituale ; tulburări chinuitoare la care de milenii se caută, cît de cît, un răspuns. Şi se caută mereu, şi mereu nu se găseşte, fiecare rămînînd astfel într-o singurătate fără ieşire şi fără comunicare. în viaţa de toate zilele, respectivii actuali convorbitori, care nu se cunosc, îşi pronunţă, unul după altul, numele şi îşi pecetluiesc acest moment de cunoaştere, cu o strîngere de mînă, conform unui obicei ancestral care cuprindea şi un sens practic de prudenţă şi apărare. Uneori, cînd este un al treilea care îi cunoaşte pe cei doi, sau numai pe unul dintre ei, îi îndeamnă direct „faceţi cunoştinţă" sau le rosteşte el însuşi numele, unul după altul, ca într-un protocol simplificat. în faţa cititorilor, mulţi sau puţini, scriitorul se înfăţişează singur, cu mîinile goale, dar cu fiinţa sa, — nu ştiu cum, plină, — şi aşteaptă jenat sau chiar -timid să afle cine este cel din faţa lui, — cititorul, — acest eventuali confident, pe care-1 caută prin lume şi prin care i se pare lui că va putea avea o confirmare pentru tot, inclusiv pentru justificarea propriei sale vieţi. Dintre aceşti doi parteneri, cel care se prezintă este autorul şi opera sa. Practica literară a creat un nobil intermediar în persoana unui critic, — un fel de expert, ca, îndeobşte, la aprecierea tablourilor. De aceea, criticul nu prezintă o carte numai din afara scoarţelor ei, dar şi din lăuntru, printr-un cuvînt înainte sau printr-o prefaţă care, după împrejurări, face şi puţină biografie şi o analiză a operei în casa căreia a intrat. Aceasta este cutuma. Iată însă că pentru ediţia de faţă, menită să cuprindă opera încheiată a unui scriitor, conducătorii Editurii Minerva au un punct de vedere cu totul nou în ţara noastră. în Franţa, e^ adevărat că s-a auzit : „Maurois par lui meme" sau „Valery par lui merae", dar mi se pare că asta e altceva. Scriitorii despre ei înşişi au, în această privinţă, un cîmp larg, — în special în Jurnalele lor, — de care uzează în artă şi cu vădite contribuţii la justa lor înţelegere. La noi însă, nici Jurnalul ca gen literar nu s-a încetăţenit. Citind de curînd schimbul de scrisori între Andre Gide şi Roger Martin du Gard, adunate în două mari volume, — in total peste 1000 de pagini, — am constatat că şi pe această cale se poate face o autoprezentare, chiar cu critici foarte serioase care ridică probleme de ordin general. Nouil sistem mi se pare foarte delicat pentru autor, care este pus în situaţia originală de a avea şi el o dată cuvin tul după 60—70 de ani de scris şi de ascultat părerile altora care, — mai ales în cazul unui poet, — nu pot face decît ipoteze şi o judecată în mod firesc colorată, dacă nu chiar determinată subiectiv de propriile lor preferinţe. în materie de artă, varietatea uluitoare de forme şi fond nu poate încăpea, atunci cînd este judecată, în formula unică a celui care-o judecă. în această materie apoi, preferinţele sînt aproape exclusive, — tot ce nu corespunde afectivităţii criticului este sortit refuzului direct sau voalat. Această altitudine. — că e favorabilă, că este nefavorabilă — este uşurată de faptul că e greu de stabilit, oricît de aproximativ, o unitate de măsură pentru a cîntări o poezie, că însăşi poezia este cu neputinţă să capete măcar o definiţie şi <""ă, acolo unde este vorba de inefabil, nu este indicat să umbli cu instrumentele unui limbaj raţional. De aceea mi se pare mie că, tocmai despre poezie, despre care se poate spune prea puţin, criticii cheltuiesc cele mai multe vorbe. E o metodă de a camufla tocmai dificultatea de a judeca poezia ca pe o idee -sau ca pe un fapt. De aceea, o seamă de critici preconizează de-a dreptul, cu sinceritate, critica impresionistă care-i mai potrivită în judecata poeziei şi care, tot astfel este în fond, chiar dacă ar avea alte pretenţii. De aceea, mergînd mai departe pe aceeaşi linie, unii critici au afirmat că şi criticul este un creator. Adică unul care se substituie autorului cercetat, rămas ca un simplu pretext, ca un punct de plecare, sau ca un material documentar brut, pentru şantierul creator al criticului. De aceea, spunînd lucrurilor mai direct pe nume, un foarte apreciat critic a afirmat 8 9 „dreptul criticului de a introduce sensul lui subiectiv în descifrarea unor opere." E glasul unui sincer. De fapt, fără a o spune, toţi fac aşa. Şi eu aş cuteza să spun că nici nu pot să facă altfel. La drept vorbind, şi simplul cititor, oricare ar fi, atunci cînd citeşte o carte introduce şi el, neapărat, sensul lui subiectiv în înţelegerea a ceea ce citeşte. Poate că acesta este şi unul din rosturile literaturii: să trezească ecourile subiective adormite în fiecare om. Numai că cititorul pur şi simplu efectuează mintal această scamatorie de costumare a autorului în haina lui, pe contul său. El nu are pretenţia de mandatar al marii mulţimi a cititorilor, cum are criticul. El nu are pretenţia de a lămuri pe alţii, ci de a degusta, după sensibilitatea sa, tot ce poate extrage din-tr-o operă literară. El nu impune nimănui părerea sa. în sinea lui, îl declară pe autor bun sau slab, dar atît. El nu prezintă pe autor, el îl citeşte personal. Dar atunci cînd îl prezinţi pe autor trebuie să o faci ni onestitate, să nu i te substitui, chiar dacă eşti de zece ori mai geniak Substituirea este o păcăleală a cititorilor, eventuali candidaţi la lectura cărţii. Citind cronica literară, sau prefaţa, sau ouvîntuil înainte, el vrea să afle ce-i cu autorul, nu ce este în sufletul celui cu prefaţa. Optez deci pentru inovaţia Editurii Miner va, mai ales că pînă acum orice bazaconie spunea criticul despre autor, nu era obiceiul ca acesta să ia condeiul în mînă şi să pună lucrurile la punct, căci, oricum, el ştie cel mai bine ce-a vrut să spună. Să încerc deci această grea treabă şi să fac cum m-oi pricepe. Cei puţin, din ea, cititorul va şti ce este cu mine, — că n-am vrut să fiu în poezie nici filozof, nici ermetic. Am impresia că acest „cuvînt înainte" trebuie să cuprindă şi oarecare date biografice care, după mine, explică foarte muîlte, dacă nu chiar totul. Că am scris poezii pe cînd eram în liceu, era şi atunci ceva obişnuit. Am şi acum cîteva sertare pline cu caiete, carneţele şi foi izolate cu poezii. Exerciţii! Destinate de atunci acestei soarte. Un fel de epocă preliterară fără finalitate. Temele şcolii elementare a poeziei. Dacă am publicat vreo cîteva, simt acum nu o mîndrie, ci o jenă. Azi, adolescenţii care fac exerciţii scriu mult mai bine. Ba, se pare că au sărit deodată peste primul stadiu şcolar. Am apărut în revista Arhiva din Iaşi, prin 1911, apoi în prima ediţie a revistei. Flacăra, scoasă de C. Banu, şi în Convorbiri literare, înainte de a începe colaborarea permanentă la Viaţa Românească. Primul război mondial a strivit sub bombe şi şenile primii vlăstari ce mai dădeau să-şi scoată frunzele. întors de pe front, cu toate greutăţile unui început de viaţă prin propriile mele mijloace, am găsit timp să scriu cele şase poezii scoase într-o broşură sub titlul Munţii, — poezii inspirate de marea tragedie a sufletului şi geografiei ţării noastre, prin luare de către Germania, cu prilejul păcii separate de la Buftea, a tuturor crestelor de hotar ale patriei. Sînt desigur 6 poezii patriotice, dar le-am scris într-o tensiune care n-a admis nici declamaţii, nici lungimi. Ele au fost publicate mai întîi în ziarul Momentul scos şi scris in întregime de Ibrăileanu. Eu coborîsem atunci de pe linia frontului, din munţi, de parcă aş fi fost alungat şi silit să cobor de dictatul german. Jos, în Iaşi, l-am găsit pe Ibrăileanu cutremurat de pierderea culmilor de la Bicaz, de pierderea Ceahlăului, leagăn al adolescenţei sale, pentru a cărui grandoare avea un cult ca pentru un zeu puternic. în această stare de spirit am scris cele 6 poezii, ca dictate de cineva, — poate de jalea străbunilor. Ibrăileanu, care mă cunoştea încă puţin la acea dată, a făcut broşurn mele o prefaţă măgulitoare. încurajat, am cutezat a propune această plachetă de 8 pagini Academiei Române pentru premiul literar Adamache şi am avut bucuria de a afla apoi că mi s-a acordat acest premiu pe baza unui scurt referat al lui Duiliu Zamfirescu : „Printre multe versuri pe care le-a produs războiul, cele şase bucăţi ale d-lui Botez răsar ca un pom înflorit într-un pustiu. Sînt numai şase. Dar fiindcă premiul Academiei este divizibil, iar Munţii ne sînt atît de dragi şi de indivizibili de naţionalitatea noastră, — să dăm o dovadă de mulţumire poetului care a găsit accente duioase şi o estetică orografică nouă pentru a însufleţi cu simţiri româneşti piscurile Carpaţilor noştri". în 1920 apare în editura „Viaţa românească", Iaşi, de data aceasta un volum de versuri, — primul, — sub titlul Floarea Pămîntului, corn- 10 pletat în ediţia de faţă cu un ciclu de poezii de război intitulat Memorial 1916, dintre care unele au apărut la editura „Prometeu" în volumul Pd-mînt şi om. Aceste prime scrieri reprezintă, după mine, care ştiu de unde-au izvorît, o primă etapă, — singura mai senină, petrecută în copilărie şi satul meu natal, în mijlocul ţăranilor cu care am muncit laolaltă şi de la care am învăţat : simplitate, claritate, o resemnată filozofie stînse ca un fum, Din dragostea aceea primitivă, Tristeţă ei pluteşte şi acum. Sau poate-o nesfîrşită agonie Pe care-a suferit-o nu ştiu cine A prelungit prin secole şi-n mine Această stranie melancolie. Tristeţi fără motiv din astă sară, Tristeţile străbunilor, vă port Aşa cum poartă-o urnă funerară Şi toate visurile unui mont. Sau care sol pe aripi nevăzute Prin ceaţa deasă-a destinului meu Şopteşte vorbe-adîne nepricepute Din ce va face mîne dumnezeu ? Sau cel mai mare decît dumnezeu. TRECUT Eu singur nu ştiu cînd am fost, Că azi în mine totul e trecut, Din care ştiu erîmpeie pe de rost Cum de-un cuvînt şi-ar aminti un tmut. Din anii care-au fost mai înainte, Cu viaţa mea, cu tot ce azi mai sînt, E-un cîntec straniu care-mi vine-n minte, Şi-1 ştiu, dar nu mai pot să-1 cînt. Din viaţa mea, a mea, îmi ajmintese Ca de-un roman cîndva foiletat, Pe care nu-1 mai am ca să4 citesc. Pe care l-am uitat. Din tot ce-a fost, atît a a rămas ! Pe unde-i viaţa mea şi anii mei, Cu ce-am trăit în fiecare ceas, Toţi anii mei ?... Acei ce-odată mi-au fost dragi, Pe care nu ştiu cine i-a ucis, Mi-apar abia prin amintire, vagi, Ca oamenii ce i-am văzut în vis. 250 251 Şi însumi eu, cu itot ce-am fost pe lume, Cu tot ce nu-i din ce-a fost înainte, Sînt numai ca un nume Pe care-1 ştiu, dar nu-mi mai vine-n minte... VACANŢĂ DE PAŞTI tablou sentimental Vei fi prin clasa doua de liceu, în care-am fost cîndva, demult, şi eu. în curtea îngrădită, fără zări, Din primăvară s-au bătut cărări, Şi-apoi tot locul unde te-ai jucat Subt un salcîm de-atîţia ani uscat. De-o săptămînă, poate, în grădină Au ancorat corăbii cu lumină Din ceru-ntreg, albastru ca o mare. Şi eşti copil şi peste tot e soare. Te văd jucîndu-te cu păru-n vînt, Nevinovat cum n-a fost nici un sfînt, Neştiutor de tot ce e pe lume. (Mi s-a părut că m-am strigat pe nume.) Pe săli aceleaşi studii şi arpegii Le cîntă tot solfegiind colegii, Dar parcă-acum răsună mai pustiu (Şi eu am fost pe-aicolo şi le ştiu) | Prin clasele care-au rămas mai goale. | Prin flaut urcă gamele agale, Ca nişte doine-abia la început, Şi-apoi deodată toate au tăcut. 253 Şi-acum, de nu ştiu cîte generaţii, în ceasurile lungi de recreaţii Răsună astfel note primitive Ca nişte preistorice motive. Şi în aceste simple melodii Renasc aceleaşi stranii nostalgii De libertate şi de evadare în toate după-amiezile cu soare. Dar într-o sară pe tabela mată Un tren acoperit cu fum (de vată — Desigur trenul cel mai primitiv — Aduce-iacum pe şini de portativ, Pe care ca-ntr-o gară o să stea, Vacanţa cea de Paşti... ca-n vremea mea. Şi după ce-ai plecat şi tu acasă, Odihnitoare, liniştea se lasă în toate băncile de-ac urna goale, Ca-n negre instrumente muzicale ; Şi-atunci cînd nimeni nu-i pe coridoare, Cînd stau ferestrele deschise-n Soare De dimineaţă pînă-n asfinţit, Ca-ntr-un spital acuma părăsit, Cînd vîntul poartă, printre bănci, hîrtii, De parcă sufletele de copii Au mai venit pe-acolo să se joace, Cînd to-r.ită zidăria ceea tace, Cînd nu se mai aude nici un flaut, AţuniTea vin în urma ta să caut, Cum cată-un cerşetor fără să vrea, Prin internat, copilăria mea. SIMBOL DE IARNĂ î Trecătorule, Eu nu-ţi pot spune unde să mă duci, N-am casă, n-am prieteni, sînt ateu. De ila-mceput stau singur la răscruci, Şi nu-mi ştiu drumul meu. S-a dănîmat şi casa din părinţi Şi nu miaii am nimica pe pămînt. Du-mă unde ştii. Spune-mi unde sînt, Dă-mi mînele tale fierbinţi. Eu n-am putere să plec în vreo parte, Că merg de mult şi toate-mi sînt departe Cu mine port în jur aceeaşi zare, Şi toate-s ca-ntr-o vagă aiurare. Nu mai pot singur să-mi aleg un drum La capăt toate s-au pierdut în fum Prin care joacă straniu o nălucă. Orice destin azi pbate să mă ducă. 255 De-aseară fulgii-au încăput să cadă Şi 'tot ce-a fost e-acuma subt zăpadă, Nu-s drumuri vechi, nins căi pe care-am fost, Nimic din ce-nvăţasem pe de rost. Aşa, pe-ntinsul .straniu şi virgin, Să-cicepem drumuri noi spre nou destin ; Să mergem prin troiene ca prin cer, Cu ochii plini de haos şi mister. Să-ncrucişăm în geometrii abstracte A noastre urme grele şi compacte, Cu constelaţii argintii de fiare, Care-au trecut ast-noapte pe ogoare. Să nu purtăm în urmă lanţul greu A tot ce am umblat îşi tu şi eu, Şi prin zăpezi adînci ifără ecou Să-ncepem, de la început, drum nou. Să mergem fără nici un scop anume Şi să descoperim tot ce-i pe lume, Să ne conducă, poate, pe-amîndoi Acel de-a! treilea, nevăzut, cu noi, Să ne mirăm de ce-ntîlnim, de toate, Să mergem duşi cu soarele din spate Prin înserarea ce va fi albastră, Să meargă umbrele-naintea noastră Ca doi satanici, negri zei păgîni, Ce-ar merge orbi, ducîndu-ne de mini. UNIVERS Sînt toate mai presus de mine Şi nu mai înţeleg inimic ; Mă «imit din ce în ce mai mic, Hipnotizat de nu ştiu cine. Nu ştiu de unde am venit, Şi lumea mă priveşte toată. Nici n-am iştiut nimic vreodată ; Sînt toate-n jurul meu un mit. Ce e cu mine, ce-i cu voi, Halucinaţi contemporani ?! Să strige peste mii de ani Acel ce ştie ce-i cu noi. Să-mi spui ce ştii din taina mea, Ce e cu mine, ce va fi, De ce-s născut, de ce-^oi muri De ce isînt toate-n jur aşa. 257 E tot legendă, basm şi vis, Simboluri şi transfigurare. Realitatea va dispare O dată ochiul meu închis. Sînt eu nebun, cu toţii sînt ?! Vărîţi-mi gîndul în pămînt. INSOMNIE Toată noaptea s-a zbătut inima mea ; Toată noaptea ne-am supravegheat. A fost ca iun om care nu-nchide ochii. Mai era parcă cineva în odaie : Un bolnav ce răsufla cu greu. Toată noaptea nu a contenit bătaia ei ; A fost un om ascuns în mine, Un om în agonie, cu capul pus pe pieptul meu. Şi mi-a fost milă de inima mea. Sînt obosit şi-n pace mă afund Ca-n nefiinţă ; Numai inima mea e condamnată la viaţă Fără de odihnă. Ea sin gură-mi duce viaţa din lumea asta în cealaltă Şi înapoi. Cu sufletul şi trupul ei mic de rînldunică, Astă-noapte-a obosit inima mea. Am simţit că nu mai poate bate, Şi mi-a fost milă de inima mea. Timpul a stat neclintit lîngă pat, Uitîndu-se la noi ; 259 I-am văzut umibria neagră .peste tot Şi ochii ficşi, Şi, poate, inima o vreme m-a vegheat dormind, Ca o femeie care mă'iubeşte şi mă ştie Ibdlnav... Şi mi-a fost milă de inima mea. Da. Trebuie să mor, Ga să se odihnească inima mea. CUVINTELE Cuvintele 'acestea pe care ţi le scriu Sînt ale mele, au trăit în mine Şi au fost vii, cum însumi eu sunt viu Şi au pornit cu viaţa lor la tine. Şi au plecat cu timbrul voioii mele Şi toate-a şa, cum lle .gîndisem eu, Cu sufletul vibrînd sonor în ele Şi cu ceva lăsat de dumnezeu. Nu mai erau cuvinte ca aceste ; A mele-au fost cum vocea e a mea Şi cum, la fel, o alta nu mai este, Şi cum o ştii în amintirea ta. Le-am dat căldura vieţii care-o port ; Din mine, cu suflarea mea s-au dus... Dar în scrisoare am găsit că-i mort Cu vîntul viu pe care eu l-am spus. Şi doar năştea din geaimătull străvechi Al celor care nu ştiau cuvinte Şi-al cărui sunet plînge în urechi Cum a trăit cu veacuri înainte. 261 Şi-aşa în foaia păturită mic, | Guvîntul ce-mi fusese-aşa de drag l E numai semne negre... şi nimic. Şi mi-i scrisoarea mea un sarcofag. j STROFE I în sufletul meu, ochii tăi mari, De-asară, cînd erai aşa frumoasă, S-au tot zbătut, şi-acum se zbat Ca două păsărele ce-au intrat într-o odaie-ntuneeoasă i Din care nu «nai pot să iasă. II în adîncimea mărilor, albastră, Deasupra algelor ca nişte plete | Plutesc alene, cu mişcări încete, Ca într-^o scufundată glastră, Flori mari dintr-o mi.sterioa.sa floră. La fel în mine, la aceeaşi oră Purtaţi de hula patimii, din fund, Simt ochii tăi ee-apar şi se ascund Prin amintiri cu profunzimi senine, Ca două flori de lotus, de la tine. 263 III Eşti mereu în mine ca un fum, Ca un dar de lună, nu ştiu cum. Eşti în mine ca o melodie, Auzită parcă-n altă viaţă, Şi pe care nimeni n-o mai ştie, MISTICISM Nimeni nu o mai învaţă. închide ochii : toate sînt ca-n vis... în întunerec, ca-ntr-un lac damnat, Să mă găsesc fluid, transfigurat, Ca-n apele vrăjite, mort, Narcis. închide ochii, să intrăm în noapte, în nesfîrşitul şi adînc şi-nalt, Să fim mai singuri unul cu celalt, Şi văzul nostru să ne fie şoapte. Atent ascultă cum în amîndoi Acelaşi puls îşi biciuie izvorul, închide ochii, să avem decorul Amăgitoarei nemuriri din noi. Şi-aşa, prin el să prelungim iluzii De paradis etern şi isolitar, Cînd ai să simţi sărutul meu amar, Crispat şi dureros pe floarea buzii. închide ochii, isă închizi în tine — Vas scump cu stranie sonoritate •— Aceste clipe lungi de voluptate, Care-au venit de dincolo de mine. 265 închide ochii, în tăceri albastre Să-ţi simt suflarea ca o melodie, Şi trupurile noastre să nu fie Decît ca umbra sufletelor noastre. SCRISOARE Odaie de hotel... Singurătate, în care tot răsună, Prelung şi în surdină, Ca o cutie mare în care-a fost adusă Pe vremi, o pianină. Toţi oamenii au adormit demult Şi-i linişte ca într-un sat. Eu nu ştiu pentru ce ascult, Că nimenea nu m-a chemat. Vecinul a-ncuiat pustiu Şi întunerec deodată1 în odăiţa lui pătrată. Şi e tîrziu... Adorm... <şi ceasul singur bate Cînd sufletele au eşit din noi Şi ne-au lăsat în paturi, goi, Ca nişte stîrvuri ne-ngropate. 267 fi Oare cine m-a chemat ? Oare cine te-a strigat ? Vorbele au stafii ca :şi noi Findcă nimeni n-a vorbit Şi-am auzit ca un cuvînt al nimănui Spunîndu-mi cum îmi spui Cînd sîntem ammdoi... CUM MERGE LUNA Vorbele au stafii şi strigoi... Şi am plecat; cu mine deodată, Ca un trimis al «tău, iubirea noastră S-a aşezat alături, la fereastră, | Şi a privit din tren cîmpia toată. ! A fost în ochii mei ca o coloare I Care-a căzut pe tot ce am privit, j Şi, nevăzută, a călătorit | Cu mine, ca o rază de la soare. A fost mereu în mine g&ndul tău, Şi-n pulsul meu a fost ca un refren, Şi-a curs cu doru-n urmă, lîngă tren, i Şi sclipitor, şi viu, ca un pîrău. ] Iubirea noastră a călătorit Ca cineva ce m-a privit mereu ; A fost în toate ca şi dumnezeu, în tot ce-am ,spus, în tot ce am igjîndit. A ascultat prin ,gtîirnd cum îmi răsună Şi ia privit prin "ochii mei tot oîmlpuî, Şi-a mers deasupra trenului tot tSmpul, I Cum merge luna-n nopţile cu lună. 269 CÎNTEC DE PRIMĂVARĂ ÎN FIECARE SARĂ A-nverzit afară cîmpul. Pentru «cine ? Dadă eu sînt trist tot timpul Pentru tine. în /grădini stet pomi în floare Şi albine, Şi e linişte, şi-i soare... Pentru cine ? Subt castani, pe unde soare Nu pătrunde, Trec, cum trece-o-nimorirnîntare. Oare, unde ?... Pentru cine s-au deschis Zări senine ? Pentru cine-atîta vis, Pentru cine ? în fiecare sară cînd adorm Şi cînd de mine desfăcut cobor Abia ca timbra unul nor Prin întuneric uniform, în ochi, ca două broşe de eniai, Parcă-ncrustate în făptura mea, Subt pleoapele cu spic de catifea Port chipul tău aşa precum erai. Şi igindul meu la tine lin coboară Cu mine-ntreg în bezna mea, Precum coboară un reflex de stea Pe-iacelaşi lac în fiecare sară. Pe cînd de ceea parte-a lumii A noastre suflete-au fugit Ca Umbrele subt infinit, Ca două furişate mumii. Iar dimineaţa cînd ies viu şi greu Din ape negre ca la începuturi, Qind joaică-n odhii luminile ca fluturi, Atunci aduc la soarejn ochiul meu, 270 271 De prin abisurile fără fund, Din neştiuta -somnului bulboană, Făptura ta ca pe-o icoană Pe care am găsit-o-n prund. OFRANDĂ DE SGLAV Iată mînele mele Care ţi-au netezit părul, Care ţi-au mîmgîiat faţa în care stă scris adevărul Şi toată viaţa. Iată mînele mele, în care am plîns, Mînele în care am iStrîns Odată mînele tale Cum strîngi (într-o scoarţă de carte Să ai înainte de moarte Două petale. Iată minele mele Arse de soare, în care ;seri tîrziu, Fără să ştiu, Gîndindu-mă la tine, Mi-i capul ca într-o spânzurătoare Deasupra tristeţii din mine. 273 Ia darul minelor mele, Ofrandă de sclav, Şi în ele, Ca-n pagini de vechi manuscris, Tu singură să poţi citi Tot ceea ce va fi, Tot ceea ce mi-i scris. j SPLEEN Afară plouă ca şi toamna şi-i urît, Mă uit pe geam ca după tine, şi atît. în mine toate amintirile te-aşteaptă, De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă. Ca-ntr-un copil ce-a adormit plî'ngînd, în mine nu mai ieste nici un gînd. Vreau ,să citesc şi-mi cad din mlînă cărţile ; Mă împresoară chipul tău din toate părţile. Mîlna ce mi-a-imprăiştiat părul şi gjîndurile îmi amestecă pe carte toate rîndurile. Rămîn uitîndu-mă pe geam ca după tine, Şi tot aştept pe cineva ce nu mai Vine. 275 IDILA ÎNSERARE Pe o stradă goală ureă-ncet, Strînşi într-o ritm a re indolentă, Mînă-n mînă-o fată şi-un băiet, Poate un student şi o studentă. Merg, şi nu ştiu pentru ce anume ; Numai pentru-un dor de rătăcire. Parcă-s isinguri numai ei pe lume, Urmăriţi de-o grea nedumerire. Li se pare tristă fericirea, Li se pare sufletul amar, Şi de-aceea îşi ascund privirea Şi vorbesc din ce în ce mai rar. Pluti fcytăi o-ncremenită pace : Universal presentiment de moarte, Şi toate cîte fură prea departe, Porniră în tăcere, mai încoace. Şi din înaltele singurătăţi Căzu o umbră va$tă prin eteruri, Ca umbra unei mari divinităţi Ce-ar fi trecut în zbor încet, sub ceruri. Din sine începu să nască ceaţă, — Subţire văl pe-o stranie icoană, — Şi lumea toată fu mai diafană Visîndu-şi parcă propria ei viaţă. Pluti o spaimă de isingurătate Şi reculegere prin infinit. Şi totu-n juru-mi a fost ca privit Cu ochii-abia deschişi pe jumătate. Pe urmă toate-n jurul meu s-au şters Subt pulbere măruntă de cenuşă, Şi numai chipul tău răma's în uşă Şi gîndul meu, au fost în Univers. 276 277 Şi cerul parcă începu să suie Tot mai înalt, şi mai nemăsurat Şi noaptea toată m-a împresurat în sură neclintire de statuie. Eram cu mine însumi mai aproape. Murise tot, ucis de nu ştiu cine, Şi numai chipul tău trăia în mine Aşa cum ziua mai trăia pe ape. Era o pace cum nu va mai fi De-acuma niciodată, cine ştie ? Era o pace cum aş vrea să fie în sara-n care voiu putea muri. AMIAZA DE VARĂ Trece soarele prin mine ca prin geam. Ce mai sînt ? Ce mai am ? Ce-am rănuais ? Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas. Cîte veacuri oare au trecut De cînd stau în soare fără gînd ? Oare-s eu acela de la început Ce-a rămas aicea, ezitînd ? Sau lumina asta de la soare, Scînteind în ochi ca pe izvoare, Mă petrece înspre negre lacuri, Desfăcînd în clipe albe, veacuri. Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii, Eu cu ochii-abia deschişi, ca huhurezii, Văd cum timpul stă pe loc demult Şi ca pe un vuiet depărtat 1-ascuflt. Viaţa 'dormitează germinînd, Şi o simt în jur, universală, într-o nesfîrşită oboseală Şi-n absenţa ultimului gînd. 279 ! i Şi rămîn şi eu uitat de toate Şi de mine însumi tot, uitat, ÎRar clipind, cu capul aplecat, Ca oricare altă vietate. RUSTICĂ în aerul sonor al dimineţii Prin parcul curţii cu copaci bătrîni Pe vîrfuri cîntă, mici şi vii, istigleţii. Un fluierat trecut ca prin fîntîni Răsună-n umbra neagră de stejari Prin crengile ce s-au cupriris de mîni. Şi alte păsări mici cu guşe mnari Se cheamă şi se fluieră strident Cu ciocurile lor de chilimbari. Din mine însumi eu* mă simt absent, Şi soarele curat şi clar ar trece Prin sufletu-mi ca roua transparent: Şi-n dimineaţa limpede şi rece Prin mine ca printr-un izvor de munte Lumina firul luciu şi—1 petrece. Şi palma aşezată peste frunte Mi-i putrezită frunză cu nervure De vreme înnegrite şi mărunte, Şi-n vegetarea udă de pădure Lumina de la soare mă desface Ca vîntu-n praf şi^n cîntec să mă fure. 281 FĂRĂ ANOTIMP SFINXUL Iar a venit o toamnă, dar cînd oare ?! Eu nu ştiu să fi fost o primăvară, începe iar isă fie numai sară Şi u-a fost zi cu soare. Şi zarzării cînd oare-au înflorit ? Cînd au-umblat albinele prin ei, Cu zumzetul lor alb 'de clopoţei Cu care am copilărit ?... Au înflorit şi anu-acesta teii, Cireşi şi vişini şi castanii ? Şi au jucat, cu simplitate, mieii Ca-n ceilalţi ani ? Cînd au trecut iar păsări călătoare ? (De mult timp nu mai trebuiau să treacă) Văd cei din urmă eocostîrci cum pleacă Şi-aud an mine ţipet de cocoare. Cînd a trecut atîta timp ? Eu unde-am fost şi ce-am făcut ? O primăvară... cîte au trecut ? Mi-i viaţa fără anotimp. Vreau să rămîn cu ochii pironiţi în vid, Să nu-i închid, Să nu-i deschid, Să trec prin lucruri cu privirea mea Cum trece printr-un lac o stea, Să trec prin mine însumi ca un zbor De-aicea dincolo de-un nor. Să-mi prelungesc privirea idolatră Ca o subţire suliţă de piatră, Prin oameni, prin pămînt, prin cer, Prin propriu-mi mister... Să stau cu capul răzimat în coate Şi-n ochii goi şi împetriţi în van Să simt ca o tăcere cum străbate Reminiscenţi de zeu egiptian. Să stau cu timpul singur faţă-n faţă Şi să privesc printr-însul ca prin ceaţă, Şi să pîndesc, pe labe, ca o fiară, Necunoscutul ce mă înconjoară. 282 283 Şi-aşa în -mine însumi neclintit, Fără să ştiu, Ca sfinxul în pustiu, Să fiu de piatră şi granit, Să nu mai fiu... MONOLOG NOCTURN Stau în întunerecul nopţii ca în pămînt. Nu se aude nimic şi mi-i frică de mine. Pe mine însumi gîndurile mă descopăr. Viaţa mea mă înspăimîntă, Plăpîndă şi nesigură. Urmărit de destinuri, m-am ascuns în odăiţa mea. Cine ştie cine mă pîndeşte acum ! Aş vrea să-mi las viaţa alături Ca pe-o mare greutate Şi să mă odihnesc lîngă ea. Ce greu este să mergi cu ochii închişi, Să nu ştii unde mergi, Nici cît mai este pînă la capăt... Aisoult : In tăcerea nopţii totul se odihneşte, Numai eu veghez peste întreg pămîntul. Ascult : Timpul nu mai are sfîrşit. Nu ştiu cît va mai ţine liniştea aceasta. Dacă aş fi cu adevărat în pămînt, Aş săpa cu mînele crispate Şi aş deschide tunel pînă la tine. 285 Gîndurile mele, j Ochii mei, i Inima mea f Sînt fiinţe mici, pe care eu le cresc Şi de care mi-i milă. Oare dît o «să miai steie noaptea aista !... ' Sînt obosit. IZOLARE Trebuie să vie-un ceas în care voi cădea. Atunci se vor elibera întrebările strînse în mine ca-ntr-un pumn, ( Şi-abia de-atunjci va-ncepe eternitatea cea adevărată. N-ehotărît rămîn în faţa vieţii mele | Ga un ocnaş lăsat în libertate. Din care neguri, printre care istele I Mi-am întrupat această vietate ? Oricît pe niine nu mă înţeleg, ! Rămîn legat de mine ca de un trunchi, 1 Să-nvîrtă noaptea cerul ei întreg Deasupra mea, cu trei regi în genunchi : Să treacă, imăainîmdu-rnă, un soare De nu ştiu cîte ori, Cu snopul de lumină şi ninsoare | Smuls printre nori. i Cînd plumbul trupului se va lăsa-n pămînt Şi totul mă va înclina subt vînturi Ce-or fluiera prin oseminte cînturi Fără cuvint, Va bate ploaia pieptul meu Păgîn Ca pe-o sperietoare, Iar vinele azi vii de-a lungul tîrnplei mele, Prin care şerpuieşte dumnezeu, Ca viermii scoşi cu brazdele, se vor usca în soare. I Şi eu în mijlocul oîmpului am să rămîn. 287 Vor zace-acolo albe şi curate Şi după ce va trece omenirea toată, Ca după haitele de lupi, A mele oseminte încrustate Pe-ntinderea aridă şi uscată. Nu am nici o dorinţă de-mplinit. îmi leagă ochii noaptea care vine. PLECARE Şi n-am să mă mai regăsesc în mine. Rămîn pe cîmp ca un copac trăsnit. Ştii, drumul meu spre tine porneşte dintr-o gară Atunci cînd este ceasul cel cenuşiu de sară, Cînd oamenii sîinlt umbre prin sălile înalte Şi-s palizi ca bolnavii într-un spital sărac. Luminele se uită la toţi, şi nu cuno'sc pe nimeni ; Toţi sînt streini şi singuri, De acolo începe visul meu. în urma mea rămîn, fără de mine, toate. Vin «singur înspre tine, aşa precum se naşte omul singur. Nu mai am trecut ideoît amintirile noastre, Fragmente dintr-o viaţă pe care trebuie s-o fi trăit odată Şi care mi se pare azi departe... Tot ce-i acum nu mai este decît ca o părere ; Decît ca igîndurile. Nu mai sînt decît eu aici şi tu la capătul drumului meu, Şi gîndul care merge, nevăzut, ca luna, ziua. Am intrat în vis : Toate-n jur sînt ireale şi îndepărtate, Merg sus de tot pe marginea omenirii adînci, Purtat inconştient de mine însumi ca de un somnambul ; 289 Sînt parcă orb şi sînt purtat de mînă înspre lumina care trebuie să-mi dea vedere. Amintirea ta luminează în mine ca 'florile albe, noaptea, Şi cine mă vede mă surprinde surîzfînd singur. Sînt alături cu lumea nebunilor, în care toate visurile ise fac realităţi AŞTEPTARE Şi visul meu începe cu gîndul că te voi vedea... Te-aştept. în mine totu-i viu şi tulburat. Sînt ca pămîntul şi ca pomii în zi de primăvară. Urmăresc cu ură clipa care trece ; Vreau să prelungesc nădejdea revenirii tale Şi să-ndepărtez tristeţea despărţirii noastre. Ceasu-n care ne uităm unul la altul Cu groaza timpului ce trece Bate-n mine o dată cu inima mea. Vii şi dispari într-un vis, Şi rămîn singur cu umbrele amintirii. Viaţa toată merge prea repede ispre-adîncuri Şi mintea mea-i singură şi slabă. Nu ştiu cînd să mă bucur şi cînd să piing ; Vin lacrămi de pretutindeni. Nu ştiu ce mai este şi ce a trecut. Te aştept pe tine : Tremur tot de spaima fericirii mele. în mine-au venit vorbele tale de-altădată Ca rîndunelele ce se întorc. Peste tot e numai aşteptarea mea, Eu nu-is decît acel ce-o poartă, dacă sînt. 291 Cînd te voi vedea, ou chipul tău deodată Va veni la mine gîndul despărţirii Ca un gînd al morţii, Şi va fi nespus de tristă întîkirea noastră.. Acolo unde eşti acum, în sufletul tău, Ga un ecou al poemului de-aici, Aceeaşi tristeţă plînge prelung... Iată, Văd ochii noştri îngroziţi care fixează Timpul care trece. Tăcuţi ne strîngem unul în celalt Ga-n faţa unei fiare, sălbatică îşi rea. Te-aştept. Să simit atuncea niiîna ta-ntr-a mea. INSCRIPŢIE Iată, în mine am găsit O inscripţie veche de cine ştie cînd ; Aşa mă simt cînd mă gîndesc la mine. Cine-a-norustat aceste slove nenţelese, Ce spune semnul lor ? Nu-nţeleg nimic, nu pot descifra nimic. Port în mine taina fără s-o pricep. N-am cheia nici unui cu vînt. Sînt poate ultimele vorbe ale unui strămoş, De-aceea simt tristeţea necunoscutului din ele. Sau cuprind dezlegarea vieţii Pe care mi-a trecut-o-n limba lui de-atunci Şi sînt nefericit fiindcă n-o pot cunoaşte. Cine ştie ? îoehid ochii mei obosiţi de lumină şi viaţă, Ca lumina lor să cadă înlăuntrul meu, Şi-n mine însumi stau cu gîndul alplecat Deasupra mea, pe-aceste însemnări necunoscute ; Stau astfel de cîte ori sînt singur, De cîte ori nasc în mine întrebări Şi n-am putut încă descifra inscripţia mea veche. Am să v-o las vouă, tuturor, în sufletele voastre, Filă ruptă dintr-o carte care s-a pierdut... 293 Tu îţi aduci aminte, Au fost nopţi senine de vară, în care Ochii tăi au crezut să lumineze în mine taina de demult, Dar cuvintele nu s-au potrivit pîn'ia sfîrşit Şi zâmbetul sufletului nostru s-a stins Cu tristeţă focurilor care mor spre noapte, Şi taina întreagă a rămas în noi, IUBIRE Neînţeleasă şi ciudată, Şi o purtăm şi tu şi eu, şi-acum. Sînt demult alăturea de timp. Mi-i gîndul la tine pentru totdeauna. Gîndu-acesta va miai rămJînea din mine | Şi-atunci cînd nimeni n-o să ne mai ştie. Va fi ca lumina şi ca mirosul pămîntului, în fiecare dih oamenii ce vor trece prin lume. | Vom fi-n chemarea păsărilor din pădure ; Şi ne vom iubi noi în taina chemării lor ; Şi-atunci cînd n-om mai fi | Am să cunosc în ele glasul tău. i în fiecare din oamenii ce vor trece prin lume, | Gîndul meu la tine i Va reveni cum vine-o amintire f Pe care n-au trăit-o ei. ! Vom reveni în visurile lor | Cu chipurile noastre, pe care nu le-au cunoscut, ! Şi se vor întreba dumineaţa, j Ca după o călătorie : I Oare cine erau cei doi îndrăgostiţi din vis ? I Iubirea noastră va trăi după noi | în tot ce va mai fi pe lume. 295 Parcă dumnezeu vrea să iubească o dată ca un om, Şi ne-a ales pe noi, Şi dragostea lui e a noastră... E a noastră. SCRISOARE PENTRU SERGHEI ESSENIN Serghei Essenin, Aş vrea să te întreb cum ai avut puterea Să treci „dincolo", Cînd ai iubit aşa ide mult Pădurea, iarba şi pămîntul. Aş vrea să mă înveţi a muri. Toată fiinţa mea se zbate Şi lupt cu puteri pe care nu le cunosc Şi care mă împresoară zi cu zi Şi care-s în mine... în însăşi viaţa mea. Serghei Essenin, Spune-mi cum este cînd mori. Ce fericiţi trebuie isă fie cei care-au trecut clipa Cînd păşeşti dincolo şi te cufunzi în beznă ; Ce uşurare trebue să aibă ! Mă îngrozeşte mai mult aşteptarea asta decît clipa A fost cu putinţă să mori, Cu toată dorinţa şi dragostea ta de viaţă ? învaţă-mă să mor, Serghei Essenin, Tu care ai avut înţelepciunea şi delirul vieţii. 297 Eu am să las scrisoarea asta în grădina părinţilor tăi Pentru că pe-acolo trebuie să mai vii ; Nu se poate să nu mai vii în nopţile cu lună pe care le-ai iubit. Cum voi avea puterea î Serghei Essenin, mă tem Şi plîng înduioşat de noi toţi Care-am întrebat viaţa şi moartea. Să mă aştepţi tu, dincolo, Serghei Essenin. Ştii, Casa ta părintească de la ţară s-a dărîmat : Nu mai este nimic. Doar amintirile tale o mai pot găsi. Tu care nu mai eşti decît umbră şi vis Ai să mai poţi umbla cu capul gol, Sara, Prin grădina înflorită din dosul casei, în primăvara asta pe care trebuie s-o simtă morţii. Nici mama ta sfîntă nu mai este ; Aceea care n-a înţeles nebunia ta amară ; Nici tatăl tău care vroia o haină de la tîrg, Şi femeile pe care le-ai iubit, Şi iubirea voastră dureroasă Şi delirul acelor puteri necunoscute, Al căror copil ai fost, Toate au murit, Serghei Essenin... Toate cîte au fost atît de dragi Tuturor celor de-acolo, Toate au murit... Şi tot ce iubesc eu acum Cu sfîşierea sufletului şi inimii mele, Bucuria de a respira şi a trăi, Suferinţa tragică şi grea de a iubi, Toate ne-nţelese şi adînci, Toate vor muri...! 298 Nu mai ştiu în ce lume şi în ce veac sîntem. Acum sînt toate, tot una de vechi şi de departe. Stau alături de mine însumi fără să mai pot gfrid Tot ce va mai fi se va întîmlpla de la sine Aşa cum se petrec toate după moarte. SINUCIDERE Sufletul meu singur s-a oprit. L-ai chemat tu, L-a chemat dumnezeu, Sau poate-a fost numai o părere ?... (Aşa s-aud cîte-odată chemări din tăcere). Eu stau lîmgă sufletul meu Cum stă totdeauna cineva lîngă un bolnav. Atît a mă mai ţine pe pămînt. Trebuie să-1 veghez fără nădejde : Să deschid ziua, larg, geamurile Şi să păstrez noaptea o mică luminiţă Fiindcă pe-ntunerec sufletele mor mai uşor. Nu-mi pot lăsa sufletul singur După ce eu însumi l-am rănit de moarte. Cu gîndul meu îi prelungesc clipele vieţii ; Nu-i pot cere iertare fiindcă nu mă mai cunoaşte. Nu mă iartă pentru că nu miai poate vorbi. Stăm amândoi ca doi streini muţi, Ne privim fără ură şi fără lacrimi, Fiindcă sfîrşitul e-aproiape şi-1 auzim amîndoi. Nu mai este timp ci numai aşteptate, Şi toate-n jur sînt altfel ca-nainte. Afară trebuie să fie acel cineva care ne-aşteaptă Şi de care nu mă mai tem. 300 I URLET Cel mai frumos vers, cel mai frumos, Singurul vers al omului singur, Urlat spre dumnezeu ; Urletul meu Fără... nici... o... aş-tep-tare... Să scriu poemul ceasului de-acum ! De unde cuvintele, De unde trăsnetul, De unde furtuna ? • Cine copie vorbe vechi pentru-o tristeţă mare ? Cine are pace şi răbdare Să le puie în picioare, Să le-alinieze, Să se joace ? Cine ?!... Unde-s stîncile care n-au fost cioplite, Unde-s copacii fără crestături In inima umedă de pom, Unde-ii pămîntul fără de paşi prin păduri, Unde-i cuvîntul spus de-ntîiul om, Unde-i pustiul în care s-a frînt, Unde-i ecoul ?... Iată urletul meu, Răcnetul gol de gorilă — Barbar şi hidos — în ceasul acesta cînd totul mă doare, 302 CUPRINS Cuvînt către cititori ... ......- 5 MUNŢII Munţii I..........• 19 II........... 20 III..... ..... -0 IV........... 21 V . . ........ 22 VI........... 23 FLOAREA PĂMÎNTULUI Dimineaţa I .......... 27 II.......... 28 De Paşti ........... 29 De la ţară .... ..... 31 Linişte de iarnă......... 34 De pe deal .... ...... 35 Pastel de vară ......... 36 Pe mal ........... 37 305 Auroră După ploaie Vară... Sară tîrzîe Reverie în livadă Amurg de vară întoarcere în pădure Pe-o carte-a ei Interior în hamac Castanii . Fericire Aşteptare (fragment) Noapte de primăvară Destin . . . . Pescari ! Cînta o catirincă Spleen de duminică Duminici Singurătate Tristeţi atavice Amiază Pastel de toamnă Sonată Vecerne de toamnă Putrezim Pustietate Toamna . Singur laşul Pe-un vechi album 33 39 41 42 43 45 46 47 49 51 53 55 56 58 60 61 62 63 64 65 66 68 69 71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 înviere...........■ . &2 Magii...... ..... 83 Deznădejde........... 84 Somnul........... 86 întuneric........... 88 Dumnezeire...... .... 90 în memoriam.......... 92 MEMORIAL — 1916 Trenul . .......... 95 Pămînt ............ 98 Şrapnelele .... .... 100 Din adăpost (în campanie)....... 101 Rănitul între linii....... .103 Dar e pămîntul ţării mele....... 105 Camarade .... ......108 Peisaj......" . . . . . . 110 Marmora .. ........ 111 Invalidul (schiţă)......... 112 Sector liniştit....... ..113 His Master's Voice......... 114 Imprecaţie lui Crist — după război — . . 117 Pămîntul grăi.......... 119 POVESTEA OMULUI Primitivism...... .... 125 Nostalgie........... 127 în grădină . ......... 129 Primăvară rustică......... 130 306 307 Noapte........ ... 132 Viziune.......... .134 De ce-s bolnavi copacii ?....... 135 Toamnă timpurie . ....... 136 Toamna, ca o călătoare........ 138 Panică... ...... .... 140 Şesurile............142 Singurătate de iarnă........ 144 Iarnă............ 145 Sară sentimentală......... 146 Umila elegie........... 147 Dezamăgire......... 149 întîlnire............ 151 Miniatură........... 153 Plecare ... ........ 154 Bufonul morţii (obsesie)....... 156 Noapte pustie......... . 158 Dorinţi de rob.......... 159 Adio toţi.............. 160 Pastel pueril........... 161 Pustiu............ 163 Basm............ 165 Somnul............ 167 Presimţiri........... 168 Crez.............169 Viitorul icare ne surîde........ 171 Primăvară........... 173 Duminici I.......... 174 II.......... 175 III.......... 176 IV.......... 176 La capăt....... ... 178 Unui frate........... 179 308 ZILELE VIEŢII Monotonie........... 183 Ma(rea (atavism)......... 186 La o casă nouă.......... 188 înserare............ 190 Spital............ 192 „El"........... . 195 Religie............ I97 înserare pe ţărm......... 198 Nelinişti............ 1" Martie............ 200 După-amiază de toamnă....... 202' La mînăstire. Vecerne........ 201 Utrenie........ 205 Fantomele copilăriei......... 208 De Anul nou.......... 211 Schiţă de iarnă.......... 214 Gravură simplă . ......... 215 Panou sentimental......... 217 Pe plajă........... 219 Veneţia ............ 221 Iubire............ 222 Toamna ........... 224 Iubita a murit.......... 226 Pustiire (poem în proză)....... 228 Rătăcire (poem în proză)....... 230 Elegie............ 233 Accident ........... 235 Metafizică........... 238 Scheletului........... 239 Viaţa viitoare.......... 241 Suprema glorie.......... 242 Epilog............ 245 309 1 1, CUVINTE DE DINCOLO Tristeţi fără motiv......... 249 Trecut............ 251 Vacanţă de Paşti (tablou sentimental) . . . 253 Simbol de iarnă.......... 255 Univers............ 257 Insomnie ........... 259 Cuvintele........... 261 Strofe............ 263 Misticism.......... 265 Scrisoare ........... 267 Cum merge luna......... 269 Cîntec de primăvară........ 270 în fiecare sară.......... 271 Ofrandă de sclav......... 273 Spleen............ 275 Idilă ............ 276 înserare............ 277 Amiază de vară.......... 279 Rustică............ 281 Fără anotimp.......... 282 Sfinxul............ 283 Monolog nocturn......... 285 Izolare............ 287 Plecare............ 289 Aşteptare........... 291 Inscripţie........... 293 Iubire............ 293 Scrisoare pentru Serghei Essenin..... 297 Sinucidere........... 300 Urlet............ 302 TohLect5r \ C°RNEL SIMIONESCU Tehnoredactor: TRAIAN ARGETOIANU Apărut 1971. Hirtie scris I A de 63 g/m2 Format 540X 840/16. Coli ed. 7,94. Coli tipar 19,5. A. nr. 23158/1970. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 859—0. Tiparul executat sub comanda nr. 1082 la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918", str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 ; Bucureşti, PepuMica Socialistă România.