mmm 99%P DIMITRIE BOLINTINEANU OPERE VI CĂLĂTORI I Ediţie îngrijită, note şi comentarii de TEODOR V  RGO LICI SCRIITORI ROMANI EDITURA MINERVA Bucureşti — 1985 NOTA EDITORULUI Volumul al şaselea al ediţiei noastre cuprinde Călătoriile lui Dimi-trie Bolintineanu, Dat fiind faptul că aceste memoriale nu aujfost publicate de scriitor în ordinea în care a întreprins călătoriile, ne-am îngăduit o derogare de la criteriul succesiunii cronologice a apariţiei lor, pentru a oferi cititorului şi cercetătorului literar posibilitatea de a cunoaşte întocmai traiectoria în timp şi spaţiu a peregrinărilor lui Dimitrie Bolintineanu, desfăşurate aproape în totalitatea lor în îndelungata perioadă a exilului său de după revoluţia din 1848. Astfel, volumul de faţă se deschide cu Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria, apărute antum într-o unică ediţie, în 1858, în acest memorial Dimitrie Boliptineanu evocînd evenimentele imediat următoare înăbuşirii revoluţiei din 1848, care au avut drept consecinţă exilarea sa, precum şi împrejurările în care, plecîrid de la Paris, în 1851, cu dorinţa de a se reîntoarce în patrie, a fost'nevoit, refuzîndu-i-se acest lucru, să se îndrepte spre Constantinopol. După acest memorial urmează cel apărut îriţr-0 primă ediţie, în 1856, cu titlul Călătorii în Palestina şi Egipt, şi apoi, în 1867, într-o a două ediţie, cu titlul schimbat, Călătorii la ferusalim în sărbătorile Paştelui şi în Egipt, luată ca text de bază în prezentul volum. Am apelat lâ această inversare deoarece călătoriile în Palestina şi Egipt au fost cele dintîi pe care le-a întreprins Dimitrie Bolintineanu, în 1854, după stabilirea sa în capitala Imperiului otoman. în continuare, respectînd itinerarul scriitorului, reproducem Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa-Agora întreprinse în 1854, deşi au fost publicate abia în 1863. Urmează Călătorii în Asia Mică, întreprinse în 1856, dar tipărite în 1866, Insola Tenedos şi Canaris, Fragment din călătoria d-lui D. Bolintineanu în Arhipel, făcută în 1856 şi relatată în 1860, Călătorii în Moldova, datînd VII din 1857 şi publicate în 1859, Vizita Domnitorului Principatelor Unite la Constantinopole, efectuată şi tipărită în 1860. Reconstituind, aşadar, succesiunea în timp şi spaţiu a Călătoriilor lui Dimitrie Bolintineanu şi nu în ordinea cronologică a apariţiei lor, nu am mai avut posibilitatea să le distribuim în cele două mari secţiuni utilizate în volumele anterioare ale ediţiei noastre, Din volume şi Din periodice, intercalîndu-le. Ca text de bază, în prezentul volum, am folosit pe cel din ediţiile apărute în timpul vieţii scriitorului şi din periodicele la care a colaborat, după cum urmează, potrivit cronologiei în timp şi spaţiu a călătoriilor: Călătorii pe Dunăre şi In Bulgaria, Bucureşti, Tipografia naţională a lui Iosif Romanow et Comp., 1858; Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paştelui şi în Egipt, a doua ediţie, Bucureşti, Tipografia lucrătorilor asociaţi, 1867; Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa-Agora, Bucureşti, Tipografia jurn. „Naţionalul", 1863; Călătorii în Asia Mică, Bucureşti, Tipografia lucrătorilor asociaţi, [1866}; ! ■ Insola Tenedos şi Canaris. Fragment din călătoria d-lui D. Bolin-tineănu în Arhipel, în Calendar istoric şi literar pe anul bisect 1860, Bucureşti, Imprimeria naţională, .1859, p. .84; Călătorii în Moldova, în Calendar istoric şi literar pe anul 1859, Bucureşti, Librar-editor Christ. Ioanin et Roman, 1858, p. 2; Vizita Domnitorului Principatelor Unite la Constantinopole, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1860. în transcrierea textelor am respectat întocmai toate formele fluctuante ale scrisului lui Dimitrie Bolintineanu, potrivit criteriilor filologice expuse în Nota asupra ediţiei de la primul volum. Aduc şi pe gceastă. cale calde mulţumiri distinsului om de cultură Gabriel Ştrempel, director adjunct al Bibliotecii Academiei Republicii Socialiste România, pentru înţelegerea şi amabilitatea cu care m-a sprijinit în cercetările întreprinse pentru elaborarea acestei ediţii. TEODOR VÂRGOLICI CĂLĂTORII PE DUNĂRE ŞI ÎN BULGARIA CARTEA 1 SCURTARE Plecarea de la Orşova. — Apa Cernei. — Insula Adâ-Kale. — Pasagerii din barca noastră. — Ce ne aşteptai» Cladova. •— Nopţile de iarnă în barcă. Istoria doctorului I. Franţ. — Dama engleză. — Despre Dunăre, *- F<>i> , . tereţa de Fetişlan. — Istoria călătoriii noastre pe gijpie, . duşi *de turci după evenimentele de la 1848. Plecarea' din Cladova cu vaporul. Scurtă istotie a principatului Serbiei. — Scurtă istorie a Daciei lui Traian. Calafatifl. Bătaia de la Cetate. Lovirea a două vase cu vapor pe \ Dunăre. Nicopoli, bătaia de la Nicopoli între cavalerii • creştini şi între turci sub Baiazet; Oraşul Giurgiu, bătălia • creştinilor aliaţi împotriva turcilor la Giurgiu, pe timpul lui Mihai Viteazul. . La l5 ale lunei lui noiemvrie ajunserăm la Orşova. Orşova sau Ruşava'este un fel de oraş, aşezat aproâpe de apa Cernei, pe Dunăre, şi lingă hotarul ce desparte Valahia de Austria. Nu este un singur român care să se fi îmbărcat pe Dunăre pentru Viena sau Paris şi care să’nu fi gustat dulceţile acestui lăcaş, măcar cîteva ore. Intr-acest loc strînsei mina unui vechi amic, poetul Moldovei, V. Alecsandri, căci acolo eram nevoiţi a ne despărţi, el ca să între din nou în ţara sa, eu ca să rătăcesc încă pe pămînturi streine, aşteptând ca. porţile patriei să se deschiză. proscrişilor politici sau ca pămîntul strein să le dea cîte un mormînt. Vasul cu vapor ce era să ia pe pasagerii destinaţi pentru Turcia aştepta la Cladova, un sat.al Serbiei pe malul Dunărei, în jos.de cataracte. Un fel de barcă, largă şi şeaţă, a companiei vaselor cu vapor, ne priimi şi ne transportă la Cladova.. Trecerea cataractelor este periculoasă pentru vase mari, in unele epoce, din cauza scăderei apelor. Atunci compania se servă cu vase mici pentru transportul pasagerilor intr-acest loc. Apele erau scăzute. 3 Vasul plecă. Umbrele serei se întindeau asupra stîncilor ce formează malul Serbiei şi pe undele întărîtate ale Dunărei. Mugirea adîncă, plîngătoare, sălbatică a valurilor sparte împotriva stîncilor ce află în cale în tot latul rîului adăogau maiestatea sălbatecă a acestor locuri, care ne răpiseră ochii, printr-o mie de forme. Lăsarăm la stînga noastră gura Cernei. Această apă merită, sub mai multe raporturi, cîteva vorbe în treacăt. Rîul Cerna, Dierna sau Tierna, se varsă în Dunăre şi desparte, după cum am mai zis, Banatul Austriei de Valabia. După autorii cei vechi, era o cetate romană la gura acestui rîu. Ruineje ei se văd încă astăzi spre nord-vest, pe un unghi format din Dunăre şi din Cerna. Fondamentele castelului fac un pătrat, a cărui linie paralelă cu Dunărea e de o sută douăzeci de paşi; ceialtă, paralelă cu Cerna, are o sută de paşi. Afară din aceste ruine, se mai văd pe aproape urme de zidiri. „In Dacia quoque Zernensium colonia a divo Traiano deducta juris Italici est“, zice Ulpian. Dupe o inscripţie copiată la băile lui Ercule de d. Cario-filus, Cerna a fost altădată o staţie romană. Pînă a nu intra printre cataracte, în mijlocul Dunărei se află o insulă, Ada-Kale. Această insolă ne recheamă nişte suvenire destul de triste. Aici am fost în anul 1848, împreună cu alţi şaisprezece soţi români, închişi trei zile, aşteptînd o ocazie ca să ne pornească înainte cu escorta noastră turcă ce ne aducea de la Cotroceni prin Giurgiu şi Dunăre ca să ne ducă :1a Semlin. Numele insolei de Ada-Kale se vede că vine din turceşte: ada, insolă, kule, turn — insola cu turn. Insola este a Turciei; o garnizoană turcă sade aici — are un gurernor militar, şi locuitorii ei sînt turci, sîrbi şi români, ce trăiesc în cea mai mare mizerie. Mai pe toată întinderea ei, este o fortereţă într-o lungime de o mie opt sute de paşi şi de o lărgime de patru sute paşi. Are o gemie, ce altădată se vede a fi fost biserică a călugărilor franciscani. Nu se află în toată insola nici o urmă de antichitate. Stradele sînt necurate; casele au o fizionomie mizerabilă; zidurile for-tereţei sînt derăpănate şi tunurile ruginite şed pe bastioane. Umezeala cea mai stricătoare, unită cu cea mai adîncă mizerie, domnesc într-acest loc. 4 Noaptea căzu repede — ca în toate zilele de toamnă ploioase. Era timp să-mi întorc ochii asemenea asupra pasagerilor cu care mă aflam într-această colivie plutitoare. Cea mai mare parte din călători era bulgari şi sîrbi, cum şi turci din Bosnia. Mai erau nişte europei. O damă engleză cu o femeie ce o serva, în vîrstă de două ori maioră, sau, dupe cum zic logofeţii, pravilnică: uscăciunea ei, întocmai ca a diabeţilor, sau celor loviţi de boala ce se cheamă diabet şi care usucă omul, prin pierderea zahărului ce are în corp; uscăciunea ei, zic, şi ochelarii săi cei verzi punea coroană la urîciunea ei. Mai era un june turist englez, un doctor german, cu o talie de Ercule, şi semăna că el se afla sănătos pentru toţi bolnavii săi ce nP putuse vindeca. Mai era un român din Banat cu femeia sa, destul de gentilă, un literat francez complecta societatea noastră. f Ajunserăm la Cladova, în Serbia. Aici auzirăm cu spaimă că vasul cu vapor nu venise încă. Trebuia să-l aşteptăm, dar pînă cînd? şi unde să şedem, aşteptîndu-1 ? Agentul companiei de la acest punt ne zise să coborîm pe mal, apoi ne chemă, ne puse la rînd, ne trecu în revistă şi se pării mulţumit. După această mică cercetare, ne ţinu discursul următor: — Pasageri! Cu multă părere de rău sînt nevoit a vă înştiinţa lipsa vasului cu vapor.; vreo întîmplare neprevăzută l-a oprit neapărat pe cale. Cu toate acestea, poate că va sosi pe mine dimineaţă sau pe poimîne. Ăşteptînd venirea lui, nu poci să vă priimesc în casa mea, căci sînteţi mulţi şi eu nu am nici cameră, nici pat să vă dau, dar puteţi dormi în două bărci ce . vedeţi pe apă. Nu vă povăţuiesc să mergeţi prin sat, căci poate să vie vaporul la noapte şi să nu întîmpinaţi plecarea lui. Cît pentru mîncare, îndrep-taţi-vă la această circiumă ce vedeţi mai pe colo. Acest discurs cauză pe adunare mai mare impresie decît cele mai violinte discurse ale oratorilor anticei Ateneb O şoptă surdă se rădică din toate părţile. In adevăr, eram în luna lui noiemvrie — şi era frig umed; cîţiva fulgi de ninsoare ne anunţară începutul iernei. Doctorul german, aşezîndu-şi ochelarii, rădică glasu-i puternic, însoţit de nişte gesturi ameninţătoare, şi vorbele lui răsunară în urechile agentului în chipul următor: 5 — Vei să ne ucizi! A lăsa pe aceşti nobili pasageri să treacă noaptea într-o barcă, în mijlocul iernei, este ca cînd i-ai, osîndit la moarte sigură. In cualitatea mea de doctor ce cunoaşte urmarea rea a unui asemenea fapt, protestez împotriva măsurilor ce ai luat şi te fac răspunzător înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, pentru orice nenorocire ni se va îptîmpla. Dupe doctor veni rîndul damei engleze. — Este ucidere, moarte, trădare, strigă dama ştirbă, care cu vorbele ce-i ieşea din gură stropi un vecin al ei. Ştii d-ta, domnule, că am să mă plîng împotrivă-ţi la împăratul ? O să fac să te puie la închisoare. Dupe dama bătrînă, strigară dar alţi, dar toate aceste pllngeri şi ameninţări se fărîmară împotriva nepăsărei acelui tiran, ca vînturile împotriva stîncilor. Turistul englez se îndreptă către mine şi zise: , — Am face mai bine să mergem cu toţii să vedem despre 'ale mîncărei, la circiumă. Găsii propunerea lui înţeleaptă, şi noi doi şi cu doctorul he duserăm spre bucătărie. Satul Cladova este lăcuit de familii de români, emigraţi în Serbia, după timp. Serbia are peste şaizeci de mii de familii de români. Circiuma, ce ne deschise îndată porţile sale, era ţinută de o română. Ii ziserăm să ne frigă pui de găină şi să ne coacă odă. Cina noastră se făcu numaidecît. Fumul ce era în circiumă nu ne iertă să cinăm aici. Luarăm merindile şi merserăm în barca noastră. Barca era largă, şi în mijlocul ei se înălţau patru pereţi acoperiţi, încît formau o cameră cu patru fereşte. O altă asemenea barcă, ce aflarăm aici, se destină pentru pasagerii bulgari, sîrbi şi turci. Dama engleză adormise, blestemînd administraţia vapoarelor. Femeia ce o însoţea în călătorie îi serva de perină. Rom ântd bănăţean urmase exemplul damei engleze, iar femeia sa veghea şi tremura ca o ramură bătută' de vînturi. Bucatele noastre se puseră pe o masă în mijlocul camerei. Turistul englez ne dete vin de şampanie, ce purta în tot locul du cfînsul ca un prezervativ împotriva frigurilor. Acest vin generos risipi hora grijelor ce pînă aci plutea asupra capetelor noastre. Doctorul german găsi vinul înfricoşat şi dovedi lucrul prin activitatea ce avu, deşertînd cîteva pahare. După care, uitînd şi umezeala în care ne 6 aflam aşezaţi şi vîntul cu fulgi de ninsoare ce venea să ne viziteze prin ferestele bărcei sparte, luă vorba în chipul următor: — Eu unul mă aflu foarte bine în societatea voastră şi doresc să aflu cine ^înteţi; dar ca să am un cuvînt de iertare pentru îndrăzneaţă mea întrebare, voi să vă spui cine sînt eu, sau mai bine istoria vieţei mele. Vorbind asfel, bău restul de vin, scoase ochelarii şi începu asfel să istorisească: — Eu sînt născut la Weimar. Tată-meu era avocat; mumă-mea muri născîndu-mă; la vîrsta de cincisprezece ani eram în şcoala militară de la Potsdam; bună-mea voia să facă din mine un ofiţer frumos, un general şi poate un mareşal, căci bătrînâ era ambiţioasă. Tată-meu avea altă idee: vrea să mă facă medic; cu toate acestea, voinţa lui se alină înaintea voinţei germanei bătrîne, pentru cuvinte de moştenire. Asfel mă trimise la Potsdam. Mai tîrziu, tată-meu se căi şi hotărî să mă trimiţă la şcoala de medicină. „Trebuie să se facă doctor“, striga el către bună-mea. „Şi eu voi să fie ostaş, zicea bătrîna, să poarte sabie, epolete şi pinteni; să se bată, să omoare ca Alexandru cel Mare, ca Anibal, ca NapoleonLa care, tată-meu încă răspundea: „Daca îţi este pentru asta, nu ai frică, ca doctor în medicină, va ucide mai multă lume decît ca ostaş german!“ In scurt mă trimise la şcoala de medicină. La douăzeci şi şase de ani eram medic. Aveam diplomă scrisă în limba latină, ochelari şi cravată albă. Cînd bună-mea mă văzu sub acest costum, nu voi să mă sărute şi căzu leşinată. Ea fuse cel dintâi bolnav pe care îl vindecai. Nu trecuse cincisprezece luni şi-mi făcusem o clientelă numeroasă. Lucrurile mergeau bine; aurul luneca printre degete; din nefericire, amorul, pentru care avusesem pînă atunci un mare dispreţ, îmi dovedi cît de mare este puterea lui. Era la Berlin, unde lăcuiam atunci, o fată de şaisprezece ani, frumoasă ca o virgină ideală; albă ca spuma Dunărei; ochi negri plini de langoare voluptoasă şi expresie dulce ce rechemau femeile lui Byron; părul neguros îi cădea pe umeri ca aripele unui corb pe neaua iernilor; genele-i lungi, negre, noroase cădeau cu melancolie pe ochii săi plecaţi; gura-i deschi-zîndu-se, arăta două rînduri de mărgăritare fine, între care ai fi fost omul cel mai fericit să fii strivit şi să mori. Restul 7 nu era mai jos de calităţile ce vă descrisei. Mi se pare că o văz dănţuind în acest pahar. Oamenii au dat amorului mulţime de definiţii. Unii au zis că este un simtiment ce n-are nimica material; alţii că este dorinţa oprită în posesie materială. Deschideţi cel dintîi dicţionar de medicină la articolul amorului şi veţi citi aceste vorbe: „Nebunia şi frigurile hectice sînt de multe ori rezultatul amorului14. Doctorul Jeanes Ferrard a publicat asupra amorului un tractat în anul 640 în care definează amorul — dupe părerea sa . . . trebuie să vă spui tot ce s-a zis şi scris de la începutul lumei pînă astăzi despre acest simtiment ? Ar fi prea lungă lista; mă voi mărgini a vă zice că toţi autorii ce s-au ocupat de fiziologia amorului l-au cunoscut numai în teorie, precum vedem cei mai mulţi ce scriu despre educaţia copiilor, că nu au făcut copii. Pentru mine, amorul este amorul — adică că nu ştiu ce este. îmi aduc aminte simtomele cele mai mari ale acestii friguri (de ar fi friguri), gelozia şi betiza. Eram atît de gelos* încît odată, întorcîn-du-mă la dulcea mea, am deschis tabacherea mumei sale, să. văz daca un ofiţer tînăr, care o curtenea, nu se ascunsese în tabachere I, Dar betiza mă costă şi mai mult. Nengrijeam pe bolnavi; am ucis patru sau cinci din aceşti nefericiţi, căutîrtdu-i de boale ce nu aveau sau dîndu-le doze nebuneşti; călcam, mergînd, oamenii pe picioare; vorbeam de multe ori şi rîdeam fără timp. Am iubit şi am fost iubit. Cu toate acestea, nu cutezam să cer mîria Luizei mele. Mumă-sa se hrănea de cîţiva ani cu ideea să dea pe fie-sa dupe un principe, cel puţin. Apoi avea mare antipatie împotriva doctorilor, care nu putuseră să-i vindece o bubă în obraz, fără să-i lase o urmă ce o făcea urîtă. Ştiam acestea toate. într-o seară m-am dus să văz pe Luiza. Am găsit-o în costum de bal, mumă-sa asemenea. Era bal la curte, unde eu nu eram invitat. Această ştire mă înlemni. Cînd mă gîndeam că o mînă streină o să strîngă acea.talie divină, îmi vinea să ţip. Mumă-sa ne lăsă singuri clteva minute. Eu mă folosii de această lipsă şi-i zisei: „Nu vei merge la bal astă-seară, sau te sugrum!“ „Este peste putinţă11, îmi răspunse ea. „Peste putinţă? Ei bine! să vezi că este cu phtinţă11. Atunci mă aruncai pe nişte călimări, ce se aflau acolo, pe o masă, le iau şi vărs pe capu-i toată negreala dinuntru. 8 Dodată figura ei cea strălucitoare se întunecă; negreala, dupe ce cotropi capul fetei, se revărsă pe gît, pe sîn, stro-pindu-i vestmîntul de bal. într-acelaşi timp ieşii repede din cameră şi plecai. Mumă-sa aflase lucrul şi dete ordin să nu mă mai priimească în casă. Dar această măsură ne dete ocazia să dorim a ne revedea în secret. După mai multe bilete ce scrisei Luizei, cerîndu-i o întilnire, căpătai voie să intru noaptea în curtea casei sale. De cum sosi ora de întilnire, alergai, mă urcai pe un zid; din nefericire, despre curte acest zid avea o înălţime de trei ori mai mare; dar amorul are aripi, fără să măsor înălţimea, sării jos, în curte. Acolo mă aflai scăpat cu oarecare zgî-rieturi. Din păcate, un cine mare şi înrăutăţit se aruncă asupra mea furios; eu mă urcai repede . într-un arbor ca o mîţă, ce se scapă. Cînele, neputînd să mă ajungă, se puse să latre la rădăcina arborelui. Această muzică ţinu o jumătate de oră; fiece lătrare mă lovea ca o lovitură de stilete. Cînd osteni cu lătratul, se culcă la poalele arborului. Eram în luna lui genarie, şi poci să vă încredinţez că era mai frig de cum ar fi într-această cameră. Picioarele şi mînile îmi era degerate. Nemaiputînd suferi starea mea, hotărîi să rup o ramură din arbore şi să atac acel animal. Dar la cea mai mică mişcare ce făceam, cîinile lătra din nou. Lătratul lui atrase în sfîrşit băgarea de seamă a oamenilor casei. Grădinarul veni să cerceteze cauza pentru care cinele lătra atîta şi zări în arbor umbra unui om. Strigă: „Cine este?“ Eu tac. „Aşteaptă, mai zise, mă duc să-mi iau carabina, şi afară numai de vei hptărî să mori, îmi vei răspunde.“ Grădinarul se întoarse armat. „Vei să-mi răspunzi ori trag ?“ zise el. „O dată, de două!“ . . . Era să răspunz, cînd muma Luizei, însoţită de vreo doisprezece vizitatori şi servi, cu luminări aprinse, ieşi din casă şi veni spre mine. Vă încredinţez că nu este nimica mai trist în viaţă decît a fi ridicul! Asfel voi recomanda două lucruri tutulor: să nu insufle pietate şi ridicul. Muma Luizei, văzîndu-mă, leşină. Un june ofiţer, ce ardea de amor pentru Luiza, făcea parte din aceşti vizitatori. De cum mă recunoscu, mă împo-vără cu o mulţime de sarcasme. Vă încredinţez că anevoie mă necăjesc. în această privinţă mă recunosc ca unul din 9 cei mai adevăraţi fii ai flegmaticei Germanii ; dar daca o dată mă supăr, plec ca o mină de pulbere. Mă necăjii rău. Cea dintîi mişcare ce făcui fuse o palmă ce trintii ofiţerului meu; a doua, să fug pe poarta cea mare ce se deschisese. Trecui o noapte amară. A doua zi de dimineaţă, doi ofiţeri se prezentară la mine şi mă provocară la duel, din partea celui pălmuit. Priimesc. Ofiţerii pleacă mulţumiţi. Eu luai martori doi spiţeri ce-mi rămăseseră îndatoraţi, fiindcă trimiteam la dînşii toţi bolnavii mei să cumpere doctorii. Dar ce să mai lungesc lucru: a doua zi dimineaţa ne băturăm, şi eu ucisei pe adversarul meu, vîrîn-du-i un glonte în cap. Seara citii într-o proclamaţie a poliţiei că toate autorităţile civile şi militare sînt invitate să aresteze, oriunde vor întîlni, pe doctorul I. Franţ, ce a ucis in duel un ostaş şi cu aceasta a meritat osînda legilor ţărei. Mai jos erau semnele mele. ; Dupe asfel de publicaţie, reputaţia mea ca doctor în toată Germania era pierdută şi legea mă gonea. Eu căutai să scap şi plecai pe furiş, ajunsei în Austria, de acolo trecui în Turcia, unde mă făcui doctor de regiment, dupe un concurs ce dedei la şcoala de medicină. Astă dată viu din Bosnia şi merg la Constantinopol. Iată istoria mea. De atunci, insă, au trecut doi ani şi simtimentele mele au trebuit să se schimbe cu datinele mele cele noi; dar este un lucru care nu s-a schimbat — suvenirul Luizei: portretul său este tipărit în cugetările mele; o văz pretutindeni şi în toate lucrurile, afară poate în faţa bătrînei dame engleze. Asfel doctorul istorisi viaţa sa. Dupe dînsul veni rîndul meu. — în adevăr, zisei doctorului, puţine lucruri am a zice despre mine, că sînt român ... Nu apucai să sfîrşesc vorba, şi dama engleză strigă dodaţă: — Germani şi români, oricine veţi fi, lăsaţi-mă să dorm! N-aveţi nici un fel de sfială de dame . . . Daca nu veţi voi să tăceţi, voi face să vă închiză pe toţi, oricine aţi fi. .. Nu ştiţi cine sînt eu . . . Voi seri la împăratul germanilor şi la împăratul românilor, să vă spînzure. Acest spici ciudat şi neaşteptat ne făcu să rîdem cu hohot şi schimbă totdeodată Cursul conversaţiei noastre. Cu toate acestea, nu voirăm să fim barbari cu damele, chiar cînd îb damele ar fi nebune, cum era biata bătrînă, şi lăsarăm pentru altă dată istoriile noastre. Trecurăm patru zile aşteptînd să vie vasul cu vapor. Cu tot frigul ce era şi umezeala în care trăiam în barcă, nimeni nu căzu bolnav; dimpotrivă, sănătatea fiecăruia semăna că se îmbunătăţeşte. Omul este un animal curios: obiceiul are o mare parte de înrîurire asupra sa; am fi putut trece iarna într-această barcă, începînd a ne deda cu încetul la viaţa ce duceam. Mă făcusem foarte intim cu doctorul, cu turistul englez şi cu literatul francez. Treceam zilele alergînd prin laturile satului. Eram în timpul cînd bătrînul Danubiu pare că împărtăşaşte tristeţa malurilor sale, şi această tristeţe îl făcea mai frumos. Apele sînt ca femeile frumoase, ce par mult mai frumoase în mînie decît în liniştea lor. Nicăiri Dunărea nu înfăţişează un aspect mai încîntător decît între Orşova şi Cladova, din cauza cataractelor. Pentru mine, .mărturisesc că această frumuseţe impozantă şi sălbatică poate să rivalizeze cu cele mai renumite locuri din lume. Cîte cugetări nu ne inspiră acest rîu mare, acest geniu binefăcător al Româniii, ce pentru a lui importanţă trăim încă politiceşte. Pentru ce tot ce e natură, e frumos, tot ce a făcut omul, într-această ţară, e mizer? Te salut, leagăn al libertăţii ! Tu eşti ca în toate timpurile, plin de frumuseţe pe malurile tale! şi de avuţie! dar libertatea nu mai înfloreşte pe malurile tale! Noi stăm ore întregi să ne mirăm de această natură maiestoasă şi sălbatecă. Dunărea a fost, de la începutul secolilor cunoscuţi, martoră a faptelor celor mari. Perşii, macedonenii, romanii, bizantinii, turcii, ruşii, românii au amestecat sîngele lor cu valurile acestui rîu. Dariu, Alexandru cel Mare, Traian au aruncat poduri pe dînsa, ca să meargă să bată popolii sciţi. Nu Credem să fie de prisos observaţiile ce am putea face despre această apă. Vom începe descripţia sa prin ideile ce Herodot îşi făcuse despre acest mare rîu. Părintele istoriei zice: „Isterul, cel mai mare din toate rîurile ce cunoaştem, e totdauna mai d-aceeaşi mărime, sau în vară, sau în iarnă, îl găseşti cel întîi în Sciţia spre occidentul celoralte, şi este cel mai mare, căci priimeşte apele mai multor alte rîuri. Printre acelea ce contribuiesc să-l umple, sînt cinci care trec prin Sciţia: acela pe care sciţii îl numesc Porota şi n grecii Piretos (Prutul), Tiarantul, Arariu, Naparis şi Ordesus (Argeşul); cel dintâi din aceste rluri este mare, curge spre est şi se amestecă cu Isterul; Tiarantul e mai mic şi cură mai spre occident; cele trei din urmă, Arariu, Naparis şi Ordesus, curg între aceste două şi se aruncă asemenea în Ister . . . Marisul curge din ţara agatirsilor şi se varsă în Dunăre. Din munţii Hemus (pe'malul drept) ies trei alte mari rîuri: Atlasul, Aurasul şi Tibisis; curg spre nord şi se varsă în Dunăre. Mai vin încă trei prin Tracia şi prin ţara tracilor crovizieni, care iară se aruncă în Ister; acestea sînt Atris, Noes şi Artanes. Klos vine din Paeonia şi din muntele Rodope; taie prin mijloc muntele Hemus şi se varsă în acelaşi fluviu. Angrus curge din Ilira spre nord, trece prin lunca tribalină şi se varsă în Brongus şi acest din urmă în Ister; asfel îneît Isterul priimeşte tot într-un timp acele două rîuri mari, Carpis şi Alpis ies din ţară mai sus de Obrici, curge spre nord şi se perd în acelaşi fluviu . . . Isterul iese din ţara celţilor şi, după ce trece Europa întreagă, întră prin Schiţia printr-una din mărginile ei.“ Ararus cade în Dunăre; Porota sau Piretos (Prutul) iese din Carpaţi în Galiţia şi se* aruncă în Dunăre, mai sus de Galaţi. Ordesus vine din Carpaţi şi cade în Dunăre în faţă cu Turtucaia, după ce primeşte în sinul său Dîmboviţa. Maris (Mureş) curge prin Banat şi se varsă în Dunăre. Naparis (poate Buzăul). Nu se poate da o singură interpretaţie asupra numirilor de rîuri ale lui Herodot. Cea mai mare parte din scriitori au tradus feluritele numiri într-un cbip nesigur. Asfel în explicaţia asupra cărţei peutingeriană vedem Tiarante. sub nume de Şiret; Naparis, sub nume de Carasau; Atlas, sub nume de Aluta şau Oltul; dar Herodot zice că Ararus, Naparis şi Ordesus curgeau şi se aruncau în Dunăre intre Porota (Prutul) şi Tiaranta. Deci Tiaranta nu poate să fie Şiretul, căci cele trei rîuri numite de Herodot Ararus, Naparis şi Ordesus sînt mai în. sus de Şiret, pe cînd Şiretul este aproape de Prut. Naparis nu poate fi nici Carasau, căci Carasau cade între Argeş şi Oltul. Sînt două rîuri numite Călmăţui şi Ruşii 12 de Vede, ce primesc în sînu-le pe Teleorman. Poate pe unul din aceste două Herodot îl numeşte Tiarante? Dunărea curge din munţii Suabiei, din Pădurea Neagră; trece prin Bavaria, Austria, Ungaria, desparte Principatele Române de Turcia şi se varsă în Marea Neagră sub 45°25 lat. şi 47°20 long., dupe un curs de şase sute optzeci leghe. Prii-meşte în sînu-i mai mult de o sută douăzeci rîuri şi rîuleţe. La Pressburg, lăţimea ei este de o mie două sute picioare, mai jos de Buda, de trei mii picioare, şi în dreptul Principatelor Române, de la patru mii la cinci mii picioare. Repeziciunea curentului ei este de trei mii stînjeni pe oră, bazinul ei este de 40,075 leghe pătrate. Dunărea curge în Marea Neagră prin cinci guri: 1) Tia-gala (GioydXa), acum pe turceşte Keli sau Chilia; 2-a) vechiul Bireon (Pupaiov), acum Sulina-bogasi; 3-a) Psilon (yiAXov), adică strimtoare, acum Sîntul George; pe turceşte Endrele-bogasi; 4-a) Paion (n&kov), Porţi (nopti^ai), turceşte Capu-bogasi; 5-a) Noranon (vdpavov), acum Ieni-skele. Sub romani, aceste guri luaseră nume de Boreum, Calum, Navarum, Sacrum, Peuce, Insola Şerpilor se chema Ahilis. In ziua din urmă merserăm să vizităm fortereţa Fetişlan dupe malul, Dunărei din Serbia, unde ne aflam. In Serbia se mai află cinci fortereţe ocupate de cîte o garnizoană turcească. Această fortereţă este una din cele cinci; cîţiva turci ostaşi şi neguţători locuiesc fortereţa şi seamănă mai mult cu nişte prinşi decît cu nişte concheranţi. Zidurile cetăţei sînt dărăpănate, stradele strimte şi deşarte, casele îhge-nucheate pe pămint, în scurt fizionomia cetăţei îţi Insuflă întristare. Toate cetăţile turceşti dupe malul Dunărei, din cauza tractatului cu ruşii ce opreşte orice reparaţii a se face, sînt în stare de dărăpănare. Fizionomia lor şi a lăcuitorilor e mizerabilă. Luxul şi mizeria sînt cei mai puternici agenţi ai corupţiei asupra simtimentelor omeneşti: cel dintâi’ ne fermecă şi ne abate din calea cea bună prin atenţia stră-lucirei sale; cel d-al doilea, prin dezgustul sau spaima ce ne insuflă. Această fortereţă îmi aduse aminte de cîţiva ani înainte, atunci cînd, conduşi de turci, din cetate în cetate, râmaserăm aici trei zile sub gardă. Era după ocupaţia ţărilor de turci şi de ruşi, dupe evenimentele de la 1848; şi fiindcă de la începutul acestii opere m-am dedat a face oarecare abateri la lucruri streine de su- 13- biectul nostru, voi urma tot asfel pînă la sfîrşit şi voi istorisi, începind de la ceea ce ni se întîmplă dupe evenimentele de la 1848. La 13 septemvrie se trimiseră mulţime de deputaţi In tabăra turcească, a cării avangardă descălecase la porţile Cotrocenilor. Intre aceşti deputaţi mă aflam şi eu. Cu deputaţii guvernămîntului de atunci se uniră cîteva sute de oameni, de toate clasele, credinţile şi colorile. Unii în trăsuri, alţii pe jos, semănăm cu o procesie. Trecurăm printr-o mare dei popol ce se adunase aproape de tabără şi ne duserăm drept sub un < cort. îndată ce ajunserăm aici, un regiment de soldaţi turci ce făceau două ziduri în cele două părţi ale locului, unde se afla tabăra, ne prezintă armele; Fuad-efendi, trimisul Porţii, citi un ferman,‘«&&tiform cu răspţjhsul ce dase mai nainte deputaţilor români la Constan-tinopol, adică să restabileze ordinea legală sub căimăcămia unui boier-jromân din partida antinaţională. Doi deputaţi români, N. Bălcescu şi,Ion Ionescu, crezură să se apere de acuzările ce se făcea prim ferman, că mişcarea- era într-un spirit socialist. Dar nu fură ascultaţi. Imtr-un minut, atît deputaţii' popolului, cît şi toţi acei români ce-i urmaseră, se văzură înconjuraţi de, două ziduri de baionete. Afară din acest, ocol, sub alt cort, se aflau toţi boierii din partida contrarie. - Cei arestaţi trecură cîteva oare în această poziţie pînă seara. ., tntr-acest timp auzirăm sunetul tunurilor în'marginea ofaşului. O luptă inegală, născută dintr-o neînţelegere a unor şefi, începu între avangarda otomană şi între o sută cincizeci soldaţi pompieri, Acţia ţinu mult şi măcelul fu mare, •eu perdere mai multă din partea turcilor. Noi nu ştiam nimic ■despre aceasta în tabără. Despre seară veni un secretar d-ai lui Fuad-efendi şi dete ordin să ne conducă, Sub gardă, :.în mănăstirea Cotrocenii. Aceasta se făcu în cîteva minute, în curtea mănăstirei erau aşezate mulţime de corturi soldăţeşti. Ne spuseră că trebuia să trecem noaptea sub acele corturi şi că să ne luăm locurile. Aceasta se făcu. Eram peste trei sute de persoane, o repet, din toate clasele şi de toate culoarele; văzui'printre noi mulţi care nu se aflau •la locul lor. Sîngele vărsat la cazarma Spirei întărîtase -pe soldaţii turci împotriva noastră, ce ne credeau autorii 44 acei loviri; asfel ei ne tratau cu destulă asprime. Ne aruncară cîte o bucată de pîne neagră la toţi. Trecurăm o noapte rea, din cauza răcorei şi a turburărei morale în care ne aflam. Cu toate acestea, societatea noastră era formată asfel, 'încît nu puteam a ne opri de a nu rîde: fel de fel de fizionomii, de idei, de plîngeri şi de curagiuri! A doua zi veni un ordin să se libereze cea mai mare parte din prinşi. Aceasta se făcu dupe o listă unde se afla cîteva nume. Toţi ce purtau acele nume rămaseră încă la mănăstire: ceialţi plecară toţi pe la casele lor. Cei rămaşi erau în număr de treizeci şi mai bine. Atunci ne mutară în casele de âus, dîndu-ne spre lăcuire o sală mare; în cursul de trei zile se mai împuţinară prinşii, prin liberarea a unora dintre dînşii, favorizaţi sau crezuţi mai puţin demni de soarta noastră. Dupe cîteva zile de şedere în Cotroceni, unde venea tot oraşul să ne vază şi să ne aducă hrană, într-o noapte veni un adiotant al lui Omer-paşa, cu şapte trăsuri braşovene, şi ne anunţă că este ordin să plecăm îndată. Ne daseră pas-porturi pentru Semlin, prin Braşov, şi se hotărîră cu învoiala consulului englez să ne ducă cu o escortă pînă la hotar şi acolo să ne libereze. Ordinul purta ca patru din prinşi, şi anume arhimandritul Snagoveanu, C. Aristia şi A. Zanne şi eu, să rămînem încă în Cotroceni şi ceialţi să plece. Dupe un ospăţ împreună, ne îmbrăţişarăm cu acei ce erau hotărîţi să plece. Intr-acest timp vine alt ordin: să pornească toţi, fără excepţie. îndată ne puseră în trăsuri cu lucrurile noastre. Un regiment de cavalerie otomană ne însoţi pe cale, mergînd în rînduri la dreapta şi la stînga noastră; patru călări, deosebit, se rînduiră la dreapta şi la stînga fiepării trăsuri. Eram pe la miezul nopţei. Luarăm o cale ce nu era a Braşovului, vizitiul nostru ne spuse cu mirare că l-a tocmit pentru hotarul Austriei şi că am luat drumul Giurgiului. De aici feluri de bănuieli. Magherul nu lăsase armele din mină: ne va duce acolo să ne puie înainte? Asfel fuse întrebarea unuia din soţii mei. După ce rătăcirăm de mai multe ori pe cale, ajunserăm, în sfîrşit, la Giurgiu, a doua zi pe la amiaz, Întrînd în oraş, citirăm pe faţa lăcuiturilor spaima şi compătimirea ce le 15 a insufla poziţia noastră. Cei mai mulţi se ascundeau cu lacrimile în ochi. Ne duseră drept la cazarma ocupată atunci de turci. Acolo, sbldaţii ne făceau tot felul de gesturi ameninţătoare. Ei credeau că noi ne bătuserăm la Bucureşti şi uciseserăm pe mulţi d-ai lor. N. Golescu, Ion Ionescu şi artistul Ro-senthal, ce muri mai tîrziu în închisoare pentru patria sa, ceruseră voie să plece la Constantinopol, şi voia li se dase, cu condiţia să-i ducă o escortă pînă la hotar. Noi îi credeam la Constantinopol. Care fu mirarea noastră, cînd văzurăm pe aceşti trei fraţi ieşind, din cazarmă şi venind să adaoge numărul nostru! Paşa militar din Giurgiu veni la noi să ne înştiinţeze că vom merge în Turpia. El alese trăsura noastră, unde se afla arhimandritul. „Nu aveţi nici o grijă, ne zise •el, veţi fi mosafirii, iar nu prinşii sultanului.'1 De aici ne duseră la malul Dunărei, ne puseră într-o barcă, mare şi pornirăm spre celalt mal. Acolo, în dreptul Rusciucului, traserăm către un vapor otoman de război, ne ambarcă asupră-i şi ne dete în a noastră dispoziţie vasul, iar'pe noi în garda oamenilor de ’echipagiu. Paşa dp la Rusciuc trimise să ne cerceteze despre sănătate pe doctorul său; ne mai trimise un prînz strălucit, ce preţuia mai mult decît complimentele lui. Şezurăm pe acest vas trei zile, fiindcă unii din noi nu aveau pasporturi şi se aştepta să le vie de la Bucureşti. In sfîrşit, dupe trei zile, veni administratorul de la Giurgiu cu pasporturile. Era un bătrîn cu un işlic mare în cap, ceea ce făcu pe cei mai tineri din noi să strige: „Tompatera!11 bietului administrator, ce se întoarse încredinţat că sîntem nişte copii. Intr-această zi veni nişte rude ale mele şi-mi aduseră o kumă de bani şi merinde ■de drum. Bucuria lor văzîndu-mă era Cu atît mai mare, că nu ştia nimeni de mine ce mă făcusem. Spre seară ne veni un colonel turc; ne căută prin sîn, să vadă daca avem arme. Apoi, încedinţîndu-se că nu avem, ne îmbărcă în două vase plutitoare, două gimii de transport, cîte şapte în fiecare vas. Fiecare vas avea doisprezece oameni armaţi cu puşti şi cu lopeţi. Eu mă aflai în vasul cu N. Golescu, St. Golescu, A. Golescu (Albul), Aristia, G. Boliac, Gr. Grădişteanu, arhimandritul Snagoveanu. In celalt vas erau A. Zanne, C. Rosetti, Ion Brătianu, N. Bălcescu, I. Ionescu, I. Voi-nescu, Gr. Ipătescu. Aceste două vase, dupe ordinul colo- 16 timp să fac descripţia acestii gimii. Lungă de douăzeci de paşi, lată de trei paşi. In mijlocul ei era un fel de groapă, formată într-o cameră lungă şi îngustă, şi de un metru de adîncime. Dasupra acestii gropi stau aşezate lopeţi, peste lopeţi rogojini. Acesta era singurul coperemînt. Vîntul şi ploaia ne siliră să întrăm într-această groapă. Acolo ne culcarăm, unul lingă altul, în lat, zgîrciţi ca nişte oameni legaţi, cum zice românul, fedeleş, cu capul pe o ghiulea de fer, cu corpul pe alte două. Intre aceste bulete sau ghiulele era loc umed şi temerea de umezeală ne silea să stăm pe acele bulete. Ploaia din ce în ce creştea. Dupe cîteva minute, eram toţi muieţi de apă, căci coperemîntul nu serva în nimic. Asfel trecurăm noaptea. A doua zi timpul se făcu frumos; dar vîntul încă încetă cu totul şi prin urmare ne văzurăm nevoiţi ori a sta în loc, sau a ne lăsa să ne remorce soldaţii. Remorcaţia este ceea ce turcii numesc edee, adică să ne tragă barca în susul apei dupe mal prin mijlocirea oamenilor. Asfel nu puteam face pe zi mai mult de două sau trei leghe franceze. în tot cursul călătoriei noastre de treizeci de zile aproape ne tîrîră prin acest mijloc. La Şistov cel puţin puturăm să cumpărăm cele necesarii pentru mîncare, adică pîne, brînză şi struguri. Mîncarea noastră, cum vedeţi, era destul de simplă; cîteodată se sfîrşea înainte de a putea ajunge la un sat, unde am fi putut găsi alte merinde. Cu toate acestea, zilele treceau, răcoarea toamnei se făcea mai simţitoare; noi încă ne dedam cu relele noastre crescînde. După cîteva zile eram atît de dedaţi cu viaţa aceasta, încît orele de mîncare, de somn, de preumblare pe podul gimiei le salutam cu aceeaşi plăcere cu care le aşteptam în libertate şi în prosperitate. Buletele de fer ni se părură mai tîrziu tot atît de moi ca nişte perine de puf. Aceasta ne explică pentru ce omul în cea mai desăvirşită mizerie ţine la viaţa sa tot atît precum omul cel mai bogat ţine la traiul său în fericire. In cursul călătoriei noastre avurăm cîteva întîmplări curioase, pe care însă îmi place a le trece sub tăcere. Voi spune însă despre cele ce ni se întîmplă cu ţăranii români, fugiţi în partea Bulgariei. Aceşti nefericiţi, văzîndu-ne prinşi şi duşi de turci, îşi închipuiau că eram din acei oameni răi şi asupritori ai săracilor, de urgia cărora se vede că ei dezertaseră, căci ori de cîte ori gimia Se oprea la cîte un sat* oamenii ne ieşeau înainte şi ne blestemau în termeni ce ne făceau să înţelegem că ei credeau că sîntem nişte tirani ai ţăranilor. Această a lor credinţă, dupe cum se vede, era rezultatul propagandei ce făceau printre dînşii conducătorii noştri, ca printr-aceasta să se asigure ei mai mult. Noi îi auzeam şi li plîngeam. Şi ce puteam aştepta mai bine de la nişte oameni înşelaţi şi fără cunoştinţe, cînd văzu-serăm alţi oameni cu altă creştere făcînd ca dînşii. Cel puţin, cei dintâi erau de bună-credinţă. La Vidin, furăm priimiţi de soldaţii de garnizoană ce ne prezentară armele, apoi ne luată între baionete şi ne duseră la un corp de gardă. Aici paşa ne trimise îndată secretarul şi doetorul său, şi un prînz care se compunea cel puţin de şaizeci de feluri de bucate şi care se repeta de două ori pe zi, în timp de trei zile cît şezurăm într-acest oraş. Paşa ne iertă să scrim pe la ai noştri în ţară, cu Condiţie să citească scrisorile. Noi făcurăm mai mult: găsirăm mijlocul a redija o protestaţie şi a o trimite la Constan-tinopol, în favorul ţărei. Aici unul din fiii cei vitregi ai ţărei noastre, trecînd Dunărea, pentru o: trădare ‘neapărat, veni să ne viziteze în închisoare ; dar in loc să ne aducă vorbe consolătoare, avu micşorimea de suflet să ne mustre în faţă pentru opiniile noastre politice. Este trist lucru a vedea d-aceste fiinţe, în sufletul cărora nici o cugetare nobilă nu mai viază, urmîn-du-ne pînă într-o închisoare! Unul din noi îi răspunse cum se răspunde la acele suflete laşe, ce înfruntă omul în nefericire; Paşa, auzind de urmarea Î8 acestui om, îi dete ordin să treacă îndată Dunărea în ţară. Eu îmi răzbun trecând sub tăcere numele acestui om. De la Vidin pornirăm în sus. Zilele treceau mai plăcute pentru noi. Poetul Aristia, pe serva tot într-un timp de dragoman, ne dezmerda prin nişte declamaţii frumoase. Intr-o zi luă în mînă tragedia lui Saul şi se puse a declama cu tot talentul şi focul sacru din inima sa. Un soldat ture, plin de mirare, se apropie de dînsul şi, lovindu-1 tare peste umeri, într-un moment de exaltaţie, îi strigă în turceşte: „Ai nebunit tu, dragomane!“ Spaima fuse atîta de mare, îndt cartea căzu în Dunăre. Această întîmplare precurmă plăcerea poetului de a mai declama. ‘ După clteva zile, ajunserăm la Fetişlan. Aici, ca în toate părţile, furăm priimiţi cu cîteva aruncături de tunuri; cu cîţiva soldaţi ce ne prezentară armele şi ne duseră la conac sub gardă. Mulţime de oameni şi de femei, sîrbi şi turci, veniseră pe malul Dunărei să ne vază. Acum eram în Serbia; aici aflarăm mari simpatii printre locuitori. Mulţimear de neguţători ne vizitară, cu-vorbe pline de amicie. Nişte neguţători creştini, amici ai guvernorului; ne spuseră că dispoziţiile luate pentru noi nu > erau să ne ducă la Semlin, ci la o fortereţă în Bosnia. Aflarăm totodată că, la asemenea întîmplare, o ! seamă de sîrbi sînt hotărîţi să ne scape cu orice preţ. Dar las toate celealte locuri, ca să vorbesc despre un subiect ce pentru tot omul trebuie să aibă un mare interes: voi să vorbesc despre devotamentul unei femei. D*na 'Rosetti, în tot timpul călătoriei noastre, ne urmase pe mal, fără să ne scape o singură zi din ochi şi fără să ştim nimic, nici noi, nici soţul său, ce era printre noi. Cu pruncul la sîn, cu lacrimele în ochi, acest geniu al binelui ne urma cu gîndul şi cu ochii, avînd a lupta cu osteneala ce fărîma plăpîndele sale puteri, ou grijile ce împovărau sufletul ei delicat. într-o dimineaţă se anunţă la poarta închisorei noastre, cu pruncul în braţe, şi ceru să vază pe soţul său. Voia i se dete. Şi într-un minut femeia era cu ochii înecaţi de lacrimi la picioarele bărbatului său, prezentîndu-i cel mai frumos buchet, pruncul său. Această întrevedere se făcu sub ochii turcilor. Aveam să expeduim o protestaţie la Constantinopol, tata luă pruncul 19 In braţe şi-i confie cartea, apoi îl dete mumei înapoi. Asfel puturăm încă o dată să exprimăm suspinele popolului, încredinţîndu-le în sinul unei fetiţe. Asfel sînt suvenirele ce îmi rechemau această fortereţă, dar, fiindcă am venit aici, voi urma înainte a istorisi călătoria. De la Fetişlan ne îmbarcarăm şi pornirăm în sus. Trecurăm locul cataractelor pe jos, căci bărcile nu putură să meargă mai departe. In dreptul insolei Ada-Kale, o barcă ne luă şi ne duse la insola aceasta. Aici ne duseră la saraiul guver-norului militar. Acest sarai era o casă veche, jumătate dărâmată; o bucătărie părăsită ne fuse camera noastră a tutulor. Guvernorul ne zise că cele două gimii ale statului nu pot să treacă mai nainte, că pînă la Semlin trebuie să luăm o gimie în contul nostru şi că preţul chiriei unei asemenea gimii este de cincisprezece mii lei. D-na Rosetti, ce ne urmase încă pe mal, trecuse la Orşova şi rugase pe agentul vapoarelor să ne împrumute o barcă bună, pentru trecerea noastră la Semlin. Agentul consimţi şi veni la guvernorul ihsolei să-i propuie, pentru noi, barca companiei, cu oamenii agenţiei şi cu. soldaţii săi turci de gardă. Guvernorul priimi această propoziţie. D-na Rosetti veni aici cu mulţime de veşminte de iarnă pentru noi, cojoace, căciuli de oaie, cizme lungi şi alte necesarii. Acest costum ne era trebuincios. îndată ne schimbarăm toţi Iri mocani. Guvernorul ne dete douăzeci de soldaţi cu trei ofiţeri turci să ne însoţească. Ne îmbărcarăm în vasul companiei vapoarelor. Dorinţa bărcaşilor noştri şi a agentului era să ne remorcheze dupe malul sting al Banatului. Aceasta se făcu, fără observaţie din partea ofiţerilor otomani. Căutarăm să coborîm la Orşova şi să vizăm pasporturile, dar comandantul austriac se opuse foarte. Furăm nevoiţi a urma călătoria înainte. La un sat românesc, trei leghe departe de Orşova, ieşirăm pe mal, urmaţi de gardienii noştri. Abia puserăm picioarele pe uscat, şi mulţime de săteni români veniră spre întîmpinarea noastră. Ei ne întrebară de unde veneam şi unde ne duceam: răs-punserăm la toate întrebările lor. Poziţia noastră îi interesă mult. Aici hotărîrăm să nu ne mai punem în barcă, ci să lăsăm pe turci şi să plecăm înainte prin staturile Austriei, dupe coprinderea pasporturilor noastre. 29 Intr-acest timp, văzurăm venind spre noi, pe uscat şi ; călare, un ofiţer turc, în fuga mare a calului. Acesta, ajungând, ne spuse că este trimis de guvernorul de la Ada-Kale ca să ne înturne pe toţi la insolă, adăogînd că a venit ordin să ne libereze. Noi, însă, fiindcă eram liberaţi, sau ne credeam asfel, nu darăm nici un fel de ascultare trimisului. El se înturnă pe urmele sale: noi plecarăm înainte pe uscat, cu turcii. Barca venea pe urmă cu lucrurile noastre. Dupe şase oare de umblet, ajunserăm într-un sat românesc şi sîrbesc ce se afla revoltat contra ungurilor. Intrarea noastră In sat făcu mare senzaţie. Noi traserăm drept la o locandă. In cîteva minute, piaţa pe care era locanda era plină de oameni: turcii îi făcuseră să crează că noi eram amici ai ungurilor. Aceasta ne strică mult, căci mulţimea, afară, striga împotriva noastră şi ne ameninţa că, neplecînd îndată cu turcii, va sparge ferestrele locandei. Arhimandritul Snagoveanu ieşi printre mulţime. Calitatea sa de preot Ortodox produse mare senzaţie; le vorbi ară-tîndu-le adevărata noastră poziţie. Intr-un minut, această mulţime turbată îşi schimbă credinţa, şi ameninţările ei se schimbară în manifestaţii de bucurie. Atunci veni şi preotul sîrb împreună cu căpitanul satului. Acest din urmă ne viză pasporturile pentru Viena. Pe de altă parte se însăr-cină să aducă trăsuri de plecare. Acestea se făcură şi, pe la miezul nopţei, plecarăm în şeapte trăsuri. Turcii dormeau în cea mai mare nepăsare. Odată liberi, unii din noi luară calea Parisului, alţii se duseră în Transilvania. Asfel fuse această călătorie pe gimiile turceşti. Acum să ne întoarcem la subiectul dintâi. Înturnîndu-ne spre seară de la Fetişlan la Cladova, văzurăm în departe un fum. Era vasul cu vapor ce venea să ne ia. Bucuria ce simţirăm la această vedere nu se poate descri: este una din acele bucurii ce gustă numai oamenii în nefericire şi care sunt necunoscute acelora pentru care viaţa cură monotoană, deşi în fericire. Ne înturnarăm la barcă şi darăm ştirea despre sosirea vaporului. Dama engleză, de multă mulţumire, s-ar fi aruncat pe sinul meu să mă sărute, dacă nu şi-ar fi adus aminte că nu-i eram prezentat de nimeni. 21 a 1 In scurt vasul cu vapor se apropia. Să ne luăm ziua bună de la pămîntul Serbiei, spuind ’ cititorilor noştri ce este această ţară vecină. Serbia este vechea Moesie superioară. Numele ce poartă astăzi i s-a dat de sîrbi sau serabi, popol de viţă slavă, dupe unii scriitori. Turcii o numesc Vilaiete. Sîrbii se aşezară într-această provinţie către mijlocul secolului Vll-lea, pe urmele avarilor. Serbia fuse, în timp de trei secoli, un' stat guvernat de regi ai săi; în anul 923 căzu în puterea j bulgarilor, care o stăpîniră pînă în anul 949, cînd conche- i ranţii şi concuişii intrară, fără voia lor, în împărăţia greacă. Un secol aproape, mai tîrziu, recăpătă neatîrnarea ei şi din nou se guvernă de regi d-ai săi sau craii. Dar în anul 1105, se întruni din nou cu împărăţia greacă. în anul 1151, la căderea împărăţiei, Ciodomil liberă ţara lui (Serbia) şi întemeie un rigat care, pe la XV-le secol, sup Ştefan Duşan, conchise o parte din Tracia şi Machedonia şi cîteva alte oraşe şi sate din Tesalia şi Albania. In anul 1459, turcii puseră mina pe dînsa, afară de Beligrad, care căzu în puterea lor pe la 1521. Austriacii încă domniră în Serbia către începutul secolului XVIII. Tractatul de la Pasarovici asigură partea despre NO. împăratului Charles VI. Dar la luărea Beligradului, în anul 1736, Serbia se întoarse în stăpînirea turcilor. De la acea epocă, sîrbii încercară mai mult decît o dată a se libera; Cerni-George (Gara-George), dupe ce se luptă împotriva turcilor de la* 1804 pînă la 1812, se recunoscu de Poarta Otomană principe domnitor al Serbiei. In anul 1816, o revoluţie, în capul caria se puse Mihail Obrenovici, făcu ţara neatîrnată, oarecum. Această neatârnare se asigură prin tractatul de la Adrianopol în anul 1829. Serbia dă tribut guvernămîntului otoman. Turcii au o garnizoană în Beligrad sub ordinele unui paşă militar; afară de această garnizoană mai au patru altele în patru fortereţe. Sîrbii vorbesc o idiomă slavă. Populaţia ţărei trece peste un milion suflete, înţelegîndu-se şi cele şaizeci de mii de familii români refugiaţi. Vasul cu vapor ajunse şi , se opri la schela Cladovei. 22 ,* Noi ne îmbarcarăm şi ne aflarăm, pe vapor, cu toţii într-acelaşi loc. Aici aflarăm o mică companie: bărbaţi şi oameni ce veneau de la Constantinopol şi treceau la Yiena şi Paris. Aceşti pasageri erau la masă, în capul mesei se afla căpitanul Afranasovici, un june dalmat, cu maniere amabile şi cu simtimente delicate. îl cunoscusem la 1848, îl văzui astă dată cu plăcere, fără să-mi treacă prin minte că doi ani măi tîrziu acest june era să se numere prin cei mai buni ai mei amici. Gum mă văzu, mă recunoscu şi îmi dete loc la masă lingă dlnsul. Ceialţi pasageri făcură ca mine. A doua zi pasagerii pentru Viena plecară cu o barcă la Orşova, iar vaporul nostru se întoarse cu noi.în josul Dunărei. Exilat de mulţi ani din patria mea, cu cită tristeţe şi cu cită plăcere mă uitam la malurile ţârei natalei Cu tristeţe, căci îmi era oprit a pune piciorul pe acest tărîm, totdauna prada enimicilor şi a fiilor lui cei vitrigi; cu plăcere, căci oricare ar fi cauzele ce ma depărta din aceste locuri, oricît de triste şi monotone ar fi fost zilele într-această ţară, şi cît de frumoasă ar fi trecut viaţa în streinătate, nu uită cineva lesne locul unde ochii noştri au văzut soarele pentru prima oare. Ne apropiasem de malul Valahiei despre Turnu, era pe la ora cînd lăcuitorii merg să respire aerul Dunărei. Mulţime de oameni, de dame, se preumblau în sus şi în jos; ochii mei se umplură de lacrimi, fără voia mea. Căpitanul Afranasovici, ce mă observase şi ghicise gîndurile mele, se apropie de mine şi îmi zise: — înţeleg ce trebuie să simţi la această vedere. Cu toate acestea, daca ai fi acolo, în poziţia de astăzi a ţârei, ai dori poate timpul cînd te aflai în streinătate. Oamenii ce sînt acolo nu au nici un cuvînt ca să fie fericiţi! Dar să trecem la alt subiect. Cunoaştem ţara noastră cum este astăzi; voi dă o repede idee însă despre trecutul ei cel mai depărtat. Dacia, spre nordul Dunărei, era locuită de popolii getici, vorbind aceeaşi limbă şi avînd aceleaşi datine. D. d’Anville face osebire între daci şi geţi, care către acestea, dupe dipsul, vorbeau aceeaşi limbă. El zice că geţii veniseră din ţara getă, din Tartaria, şi dacii de la Dahae, despre estul Mărei Caspiene. Dupe alţi scriitori, geţii locuiau aproape de gurile Dunărei, mai jos decît dacii, şi amîndoi aceşti 25 popoli erau de origină din provincia Iasebas, din Persia, J dupe lingă Osus. Herodot află aceşti populi, ce le dă o singură numire de geţi, pe malul drept al Dunărei, în timpul expediţiei; lui Dariu... „Pînă a nu ajunge la Ister, zice el, geţii ce se cred nemuritori fură cel dintâi popol ce Dariu subjugă... Geţii, printr-o nebună îndîrjire, se pusese să se apere...“ Este însă de însemnat că Herodot nu pronunţă deloc numele de daci sau Dacie; aceasta dovedeşte că, pe timpul său, acest nume nu era cunoscut încă şi că se dete mai tîrziu. Ni se pare neîntemeiată părerea lui d’Anville şi altor autori, ce fac doi popoli dintr-un singur popol. în Tucidit se zice ceva despre daci, pe care îi arată aşezaţi în munţii Rodopei. Dar înaintea epocei lui Cezar, nimeni n-a putut zice nimic desigur despre daci. Pentru cele ce zice Herodot că Dariu găsi pe geţi înainte de a trece Dunărea la noi, Volfe zice că numirea de geţi era pentru toate popoarele în lăturile Dunărei. Deşerturile ce în Basarabia şi în Nogai se numeau deşerturi scitice, în Strabon se numesc getice. Tot acest autor zice că dacii şi geţii au trebuit să aibă aceeaşi origină din Tracia. Plin zice că grecii îi numea geţi şi că romanii ii numeau daci. în carta peutingeriană, numele de dac este înlăcuit de numele de get. Volfe pretinde că numele de dac se recunoştea în numele de agatirs; poate că se lăsă pe opinia lui Strabon, care spune că partea Dunărei lăcuită de daci se chema Danubiu, şi cea lăcuită de geţi se numea Ister? „Danubio per Dacos, Istrum per Getos ferri docuit“. Strabon. Afară de aceşti popoli erau încă în Dacia dinuntru, după Ptolomeu, anarţii, biefii, albocensii, buridensii, teuriscii, caucensii, cistobocii, cotensii, sensii. Carta lui Peutinger renumeşte pe daci, pe geţi, pe pinţi, pe poritani, pe venezi, pe bastrani. Dacia veche, ce era guvernată de regii săi, înaintea ocupaţiei romanilor, se întindea de la braţul Dunărei, de la Carpi (Vişegrad), mai sus de Buda, pe malul cel stîng, pînă la Pontul Euxin (Marea Neagră); de la acest din urmă loc pînă la rîul Boristenul sau Dunapru; spre nord pînă la Car-paţi, dupe zisele lui Strabon. Sub romani, hotarele ei se schimbară mult. 24 Dupe ce Traian învinse pe daci, una din părţile Daciei care se afla între Dunăre şi Teisa, lăcuită de iasugi meta-neşti, se dete acestui popol, drept recompensă că nu luase armele împotriva romanilor. Dar mai tîrziu se încorpora cu Dacia. Partea orientală, între Prut pînă la Boristen, număra cu Dacia, dar ţinea de guvernămîntul Moesiei Inferioare (Bulgaria). Tărîmul între aceste două părţi mărginaşe era Dacia proprie. Dar aceste date ale lui Ptolome) nu se lovesc cu cele ce zice d’Anville, că hotarul Daciei spre vest era la Valum Romanum şi că spre orient se afla rîul Tira, pînă la locul unde se aruncă în mare. Dacia se împărţea în Dacia Centrală, Orientală, Occidentală, Boreală, Australă, după natura lucrurilor şi alţi scriitori, dintre care unul este şi Ptolomeu. Numele de Dacia Ripiană, Mediterană şi Alpestră, date Daciei lui Traian, nu sînt cunoscute de cei vechi, autori. Dar să vedem autorii noi de ce i-a dat aceste numiri. Ne vom servi, întru acesta, de observaţia ce face d. Laurianu. . „Gşţ ce au dat piai întîi, zice învăţatul profesor, numele de Dacie Ripiană (Ripensis) Daciei lui Traian n-au făcut alt nimic decît să strămute pe malul stîng al Dunărei această provincie ce se afla pe malul drept, căria i s-a superpus In paralel Dacia Mediterană ce se întinde de la apus (spre răsărit; la aceasta din urmă s-a mai adăogat, într-acelaşi mod paralel, Dacia Alpestră, întinzîndu-se de partea ei boreală. Pierre Rentan fuse născocitorul tutulor acestor greşeli: Epitomae rerum hungaricarum, indice II. Alţi isto-rieni veniţi dupe aceasta... au voit ca Dacia Alpestră să fie Dacia Transalpină. Asfel ceea ce era pe malul Dunărei a priimit de la dînşii acest nume... Ceea ce se cheamă ripiană s-a aplicat malului Teisului, întinzîndu-se pe toată partea occidentală. De aici a născut vestita nomanclatură a secolilor trecuţi şi chiar a secolului nostru, care eiplică cele trei Dacii născocite de ei. Felmer, Thurocz, Sulzerşi mulţi alţii au fost născocitorii acestor erori.“ i1' Dacia proprie< era împărţită, pe timpul romanilor, ca şi Moesia, în Inferioară şi Superioară. Această împărţire nu era încă cunoscută autorilor; dar dupe găsireâ tabletelor d-aramă la satul Grosdipod în Valahia, se ,iv#de curat că Dacia Australă (Valahia), în diploma datăi militarilor romani, se numeşte Dacia Inferioară. Această inscripţie face 25 să se presppuie că, daca a fost o Dacie Inferioară, a trebuit să fie şi o Dacie Superioară, dupe exemplul Moesiei. Această presupunere este astăzi un lucru sigur, căci s-a mai găsit în ruinele unei cetăţi romane (Turnu din Valahia) o inscripţie „Dacia Superiore...** In secolul de mijloc, Dacia lui Traian a luat alte numiri, adică Dacia Centrală, Intramontană, Mebobenia, MeSop-Xa%lu, Opo8a%îa, OpoSaida, OpoJ&aKla, ApyoSepdîAov, Erdeuellum, Ardellum, Erdelium, Ultrasilvana, Transilvana, Septemcastrensis, Hertapolitana. Dacia Orientală. Ultramontana, Mappo8aKla, MaPp-oSavia, MaPpopXaxia, Mo8o8avia, Moldavia, Valahia Maior, Tiriana, Kara-Ulac şi Bogdania, turceşte, despărţită prin Prut în Bassadavia: Basarabia, sau Moldavia proprie. Dacia Australă. Inframontana, AppoSaxia, Aypooaiaa, AypopXaxia, Valachia proprie, Valachia Minor, Istriana: Ak-Flak, turceşte, despărţită prin Olt în Iakiana şi Argi-biana. i Dacia Occidentală. Citramontana, AxpoSaicia, A%oo$Xa-%ia, AxpoSevia, OuyyopXaxia, Panno Dacia, Transtiniscana, la unguri, ce făcea parte din rigatul lor, despărţită prin Mureş în Temişiana şi Crişiana. Dacia boreală. Supramontana XXopoSaicia, XXopoSavia, Xk-opopXa%ia despărţită prin Car păţi spre ceea ce este la apus Mar-morosa şi spre ceea despre orient Arborosa, Ploninia, Bucovina. Polonezii numesc pe Dacia Orientală, Valachia Maior, şi Dacia Occidentală, Valachia Minor. Ungurii, dimpotrivă, dau numele de Maior, Daciei occidentale, şi de Minor, Daciei orientale (Laurianu). Dacia era înţeleasă de la 37—40 pînă la 50—20 lung. şi de la 43-45 — 48-50 lat. Lungimea ei cea mai mare de la gura Tibiscului pînă la gura Băristenului era de DCLXXMP. Lărgimea sa, de la gura Oltului pînă la braţul cel mare boreal al Prutului, în paralel cu cetatea Hohin (Hotin) era de CCCCMP (vedeţi şi geografia rîurilor şi cetăţilor Daciei). Dupe luarea Daciei de romani, această provinţie se co-loniză de romani. Eutrop. lib. VI, cap. 6, zice: „Pentru că Dacia rămăsese deşartă de oameni din cauza războiului lui Decebal, Traian, în intenţia de a popula această provinţe ce avea un milion de paşi, a adus din toate părţile împărăţiei mulţime mare de oameni să cultive cîmpul şi cetăţile.** 26 Această zisă, insă, că Dacia rămăsese cu totul deşartă de oameni, mi se pare exagerată. Un popol atît de tare, ce a putut să reziste puterei romanilor, nu putu dupe război să se extermine tot. întăi căci este dovedit prin istorie că Traian, dupe ce învinse Dacia, nu se purtă intr-un chip a trece ca un exterminător de oameni; al doilea că, să măcelărească atîta mulţime, ar fi trebuit romanilor alţi mai mulţi ani să-i prinză prin pădurile sălbatece şi să-i omoare, şi ştim că dupe război aceste provincii se bucurară de zile line. Asemenea nu putem crede că toţi dacii părăsiră ţara lor. Un popol nomad ar face-o lesne; dacii însă erau ţinuţi aici prin posesiile lor; istoria veche ne păstrează numele mai multor cetăţi dacice dinaintea venirii romanilor, între altele cunoaştem capitala Daciei, Sarmezegetuza. Ptolomeu, în geografia sa, numără mai mult de patruzeci de cetăţi în Dacia, însă pe timpul romanilor, carta peutin-geriană, mai mult de cincizeci. Ulpien zice că cinci din coloniile romane au avut dreptul italic. In vreo trei sute de inscripţii ce s-au găsit pînă acum să cunosc numele a cincisprezece legioane aşezate într-această provincie de împăraţii romani: 1. Adiutrix Minerva; 2. Augusta Partica; 3. ’ Italica; 4. Augusta Flavia; Gallica Victrix; 5. Maee-donica; 6. Vitrix; 7. Claudia; 8. Augusta; 9. Fretensis; 10. Claudia; 11. Fulminarix; 12. Gemina Ulpia; 13. Genuina Martia; Vitrix Moesia; 14. Sicina; 15. Valens, Vitrix Ulpia. Această provincie era a împăraţilor, iar nu a senatului. Romanii o numeau Dacia Augusta. Marcu Scaurian se numi propretor al Daciei de însuşi Traian. Avea drumuri, templuri, teatruri şi amfiteatruri, băi, apeduce etc., cum mărturisesc ruinele de astăzi. Dacia stătu sub domnia romanilor o sută şaizeci de ani, pînă la împărăţia lui Galien, cînd se făcu teatrul resbelelor civile şi invaziilor barbare. Quintus Nonius Regilianus, născut în Dacia, împărat plin de bărbăţie, a respins pe barbari, dar se ucise de ostaşi. Galien avu aceeaşi soartă. „Am ucis trei sute douăzeci de mii de goţi, i-am spart două mii de vase plutitoare ; rlurile s-au acoperit de paveze; malurile, de săbii şi de lănci; luncile sînt învălite de osăminte; nici o cale nu mai este curată... am pus mina pe atîtea femei, încît orice soldat ar putea să 27 aibă cîte două şi trei.“ — „Deberimus trecenta viginti millia Gothorum; duo millia navium mersimus; tecta sunt flumina scutis, spathis et lanceolis; omnia littora operiuntur; campis ossibus latent tecii; nullum iter purum est; ingens corrago deşerta est; tantum mulierum cepimus, ut binas et ternas mulieres victor sibi miles possit adj ungere. “ Epistola impera-toHs apud Trebellium Polionem in Claudio. Asfel zicea împ. Marc Aurel care bătu pe goţi la anul 269. împăratul Aurelian, după multe învingeri asupra goţilor, desperat că nu va mai putea ţine ac'eastă provincie, transmută legioanele romane cu o mare parte din colonii din Dacia peste Dunăre, în Moesia, care luă de la acea epocă numele de Dacia lui Aurelian şi pe care unii autori au numit de atunci Dacia Ripiană şi Mediterană. Alţi mai mulţi coloni rămaseră atunci în Dacia lui Traian, ,cu toate aceste măsuri. Sub goţi, colonii din Dacia lui Traian alegeau, ca pe trecut, pe pretorii lor. Goţii nu numai nu supărară pe colonii romani, dar încă îi proteguiau de ceialţi barbari. Colonii trăiră asfel chiar subI alţi barbari care, către începutul secolului IV, nevoiră pe goţi a trece Dunărea. 1 După ce încetară invaziile barbarilor, capul acestor coloni romani îşi dete titulul de ducă şi se formară mai multe staturi; nhmele ducilor lor perdutu-s-a în noaptea timpului. La venirea ungurilor, dpuă Dacii (Banatul şi Transilvania) se supuseră acestor ultimi barbari. Duca Banatului, numit Claudiu sau Glaudiu, trimise deputaţi la unguri şi ceru pace, lăsîndu-le castelu de buna sa voie, precum şi alte daruri... Ungurii au lăsat ţara la acei ce se coborau din Claudiu etc. „Acestea sînt vorbele notarului lui Bela“ (R. actis Sandi Ghehardi episcopi Chanddiensis). într-această istorie chiar se vorbeşte d-un ducă Mariu sau Mariot ce; guverna ţară mai în sus de Mureş, între acest rîu, despre miazăzi, între Teis, spre apus, şi Sameş, spre nord, moştenind din tată în fiu încă din timpul romanilor. Acest ducă făcu un tractat cu Arpad şi, căsătorind pe fie-sa cu Zolta, fiu al lui Arpad, muri fără moştenitor şi lăsă ducatul ginere-său Zolta (vdrbele aceluiaşi autor). în Dacia Orientală Australă (Moldovia şi Valahia), colonii romani avură îhcă a se lupta împotriva unor rămăşiţi 1 Thorotz, Ch. Hungarorunt, part, 1, cap. 17 (n.a.). 18 de barbari, comanii şi paginaţii. Aceste două provincii se aliară cu bulgarii, cînd aceşti din urmă luară Moesia. De mai multe ori colonii celor două Dacii se bătură cu fraţii lor din Moesia şi bulgarii în contra grecilor, dar fură nevoiţi să trăiască mai mult prin munţi, din pricina invaziilor tătarilor. Tocmai spre începutul secolului XI, Radu Negru, fondatorul principatului Valahiei, veni din Transilvania şi supuse staturile cele mici ce găsi într-această ţară. Atunci Radu Negru îşi aşeză tronul în Cîmpulung, făcu legi şi instituţii salutarii şi uni sub sceptrul său pe toţi micii suverani din provincie. De la această epocă pînă spre mijlocul domniei lui Mircea I, Valahia fuse o ţară independentă şi suverană. Dar Mircea o puse, de bună voie, sub suzeranitatea sultanului. Principatul Moldovei se fundă de Dragoş, un alt cap român, venit din Maramureş, mai tîrziu. Moldova încă fu neatîrnată pînă la moartea lui Ştefan cel Mare; fiul lui Ştefan, Bogdan, o puse sub suzeranitatea sultanului, cu aceleaşi condiţii cu cari se pusese Valahia. Periodul istoriei domnilor români, ce s-ar putea numi cel de suzeranitate, este un şir de tendinţe din partea românilor spre a se libera, atît de puterea otomană, ce cercă să facă ţara paşalîc, cît şi de pretenţiile şi încercările vecinilor creştini, poloni şi unguri, ce vor să-i supuie, Intrigi şi lupte sîngeroase întunecă paginele istoriei acestii epoce. Un alt period începe în anul 1716 cu domnia fanarioţilor, epocă a corupţiei şi a căderei. Pe urmă vine periodul rege-neraţiei, începe cu tractatul de la Adrianopol. în cursul celor dintâi perioade, românii din Principate nu încetară niciodată de a se lupta pentru libertate. Moldavii avură, în timp de trei secoli, optzeci de campanii, din care nouăsprezece războaie civile, treisprezece împotriva ungurilor şi austriecilor, cincisprezece contra polonilor, treisprezece contra românilor valahi, opt contra cazacilor şi douăsprezece contra turcilor şi tătarilor. Românii din Valahia avură lupte mari o, şută patru, din care patruzeci şi opt contra turcilor, din care treizeci le cîştigară românii, douăzeci contra ungurilor, treisprezece contra moldavilor, două resbele civile, trei contra polonilor, trei contra bulgarilor, cîştigate, şapte contra tătarilor, cîşti-gate toate, unul contra sîrbilor. 29 Cei mai mari duci sau capi de oştire ai românilor au fost Ştefatt cel Mare, Ştefan VI, Petru Rareş, Mircea I, VIad V, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Radu cel Mare etc., etc. Cei mai vestiţi generali au fost vornicu Grozea, fraţii Buzeşti, Calomfirescu, Purice, Farcaş, banul Manta, banul Mihalcea etc., etc. Noi reproducem aici un pasagiu al celebrului Dlugosz asupra lui Ştefan cel Mare din Moldova. Iată cum strigă autorul în entuziasmul său: „O virum admirabilem! heroicis ducibus quos tantopere admir amur, nihilo inferiorem, qui sub nostra aetate tam magni-ficam victoriam inter principes mundi primus ex turca retulit. Meo judicio dignissimus cui totius mundi principatus et im~ perium et precipue munus imperatoris et ducis contra Turcum communi christianorum consiliu etc.a Numele Moldovei vine de la un rîu ce cură printr-această provincie şi datează de la secolul de mijloc. Grecii de atunci numeaii pe lăcuitorii dift ambele provincii valahi. Numele de Valahie, de valahi, este cunoscut numai de streini; lăcuitorii se zic români şi nu au nici o ştire de numirea de valahi. Slrit : tnai multe opinii asupra originei acestii vorbe. Erieas Silvius derivă această vorbă de la duca roman Flacus. Bonfinius o derivă de la cuvîntul grec fiăhho a.yj\q. Leun-claviu pretinde că acest nume a fost dat de germani, ce numesc pe toate naţiile oeltoromane, gali, de unde face guali, wăli, weltones, walischi, walachi. Voltaire însuşi era de această opinie. Catanciei zice că slavii, din vorba latini sau.laţii, a format acest nume dupe datina lor: blaci sau viaţi; alţii gîndesc că acest nume a fost dat de slavii ce numesc asfel pe toţi romanii şi italienii. Polonii pretind că acest nume s-a dat după un rîu dintr-acest principat, ca şi acela al Moldovei, ce vine de la rîul Molda sau Moldava. Călătoria mea cu vaporul era să se mărginească la Rus-ciuc. întrebai pe pasageri care din ei vor să rămîie într-acest oraş. Doctorul german şi dama engleză aveau aceeaşi destinaţie cu mine. Eu însă era să stau la Rusciuc cîteva zile, ca să aştept să vie soru-mea Catefina să o văz. Doctorul îmi spuse că el însuşi are să şază mai multe zile într-acest oraş, apoi va porni la Constantinopol. Trecurăm pe la Calafat, acest sat ce de la cel din urmă resbel şi-a făcut un nume european. Cititorii noştri nu se vor supăra daca vom vorbi, în treacăt, de faimoasa bătălie de la Cetate ? Descripţia ce fac mai jos despre această acţie este întemeiată pe raporturi oficiale ale comendantului otoman. Necesitatea de a tăia ruşilor calea Serbiei nevoi pe turci să treacă Dunărea şi să ocupe schelaCalafatului din Valahia Mică: poziţia acestui sat în planul lor era foarte priincioasă. Calafatul era în puterea turcilor şi fortificat; satele din jurul Calafatului erau ocupate de ruşi. Ruşii vedeau cu neodihnă această poziţie în puterea turcilor. Asfel se hotărăsc să-i atace în Calafat. Pînă să execute hotărârea lor, ruşii cercară să taie comunicaţia turcilor cu satele din jurul Calafatului. Atunci ocupară satele Moţoţoiul, Iedu, Dobrul, Cîlcemarul Muzii, Băileşti şi Cetatea, fiecare cu cîte două batalioane de infanterie, cu cavaleria şi artileria necesarie. Turcii din Calafat, neodihniţi despre mişcarea ruşilor, se hotărîră să meargă să-i atace ei, pînă ce oştirile ruse nu ar apuca să se împreune. Se trimise pentru acest atac, din partea turcilor, trei corpuri de oştiri, compuse de infanterie, cavalerie şi artilerie, sub comanda lui Ismail-paşa, capul statului maior, a lui Mustafa Tefic-paşa, generalul de divizie, şi a lui Osman-paşa, de la infanterie. Cel dintâi avea sub comanda lui cinci batalioane de infanterie, două companii de carabinieri, unsprezece bucăţi de artilerie' şi uu regiment de cavalerie. Cel d-al doilea avea cinci batalioane de infanterie, trei companii de carabinieri, unsprezece tunuri şi un regiment de cavalerie. Sub comanda lui Osman-paşa se aflau trei batalioane de infanterie, şase tunuri mici, un regiment de cavalerie şi trei sute de husari. Cea dintâi coloană căta să atace satul Dobru şi Iedul; cea de a doua, satul Muzii, şi cea de a treia, satul Cetatea. La 5 ale lunei lui genar, seara, oştirile otomane ajunseră la satul Maglavitul. Ştirea ce luă cei trei comandanţi, în acest cat, despre mişcările ruşilor, făcu să se schimbe planul lor se proiectaseră pentru atac. Se hotărî să meargă cu toată oştirea spre satul Cetatea. A doua zi de dimineaţă turcii plecară, după ce lăsară în satele Maglavitul şi Ovnia un batalion de infanterie, două tunuri, o companie de călări şi cîţiva husari. Ziua următoare, turcii ajunseră la Cetatea. Cetatea este aşezată pe o coastă de deal ce domneşte peste luncile din jur la şase oare de la Calafat, spre nord-vest al Calafatului. Iată cum descrie d. Dufour poziţia satului Cetatea: „Două rovine închid dealul pe care este aşezat satul Cetatea; cea despre est, adîncă şi rîpoasă, se mărgineşte cu un lac, în dosul căruia se întinde o luncă ce se perde in Dunăre; cea despre vest, nu prea adîncă, turnă spre vîrful dealului, în dosul satului; satul este o adunătură de case răsfirate cu gardul ce ocolesc holdele lăcuitorilor. Calea Calafatului trece prin mijlocul satului, în dreptul nord-vestului, urcînd printre cele două rovine. In susul satului, pe un vîrf, spre stînga drumului, ruşii rădicaseră o redută, ca să serve de retrasă la întîmplare de nevoie . . Ismail-paşa luă şase batalioane de infanterie, şapte companii de carabinieri, două regimente de cavalerie, două sute optzeci de husari şi douăsprezece tunuri şi purcese înainte. Ceialţi doi comandanţi cu restul de oştire formau armia de rezervă şi rămaseră mai departe de sat, cu scop d-a opri oştirile ruseşti ce ar veni într-ajutorul garnizoanei din satul Cetatea. Ruşii aveau într-aeest sat mai mare garnizoană decît în celealte. Dupe raportul lui Ahmet-paşa, această garnizoană s-ar fi urcat la patru batalioane .de infanterie, o companie de carabineri, două companii de husari şi patru companii de cazaci călări. Turcii, ajungînd pe drumul Ovniei, atacară satul. Dimineaţa era frumoasă, cerul senin; toată lunca Dunărei zăcea sub lumină şi sub cea mai mare linişte. Turcii atacară satul din două părţi. Cea dintâi coloană are şase tunuri; cea de a doua, patru, dar se pare mai numeroasă în oameni. Ruşii aşezaseră şase tunuri pe calea satului şi o parte din infanteria lor in locuri favorabile. Turcii, formîndu-se în coloane de asalt şi îndreptînd tunurile, trimiseră înainte pe şasori, ce atacară repede pe ruşi. Ruşii îi priimiră cu o ploaie de gloanţe. Dar focul lor nu opreşte pe Isamil-paşa ce vine cu batalioanele sale şi cu tunuri. Un detaşament din coloana a doua ajunge pînă în umbra ruşilor. Ruşii se retrag, bătîndu-se neîncetat. Tărîmul se stropeşte desînge rus şi turc. Garnizoana rusă se îndreptează spre piaţa bise-ricei cu artileria ce era aşezată pe calea satului. Piaţa bise-ricei, unde se retrăgeau ruşii, era să devie teatru de luptă. Ţăranii români, oameni, femei şi copii, cîţi puteau să scape de sub prevegherea sentinelelor ruse, fugeau prin dosul 52 satului; cei ce nu puteau să scape suferiră toate asprimele resbelului, sau din partea învingătorilor, sau din partea celor învinşi. Ruşii adunaţi pe această piaţă nu întîrziară a se retrage prin două părţi, despre nord şi despre vest de sat, în nişte tranşee. In timpul ieşirei din sat, cavaleria otomană le dă o şarjă. Ruşii se ascund în nişte fortificaţii ce ei făcuseră mai înainte. D-acolo se apărară bărbăteşte. Se răspîndise vorba că Ismail-paşa murise; cu toate acestea era rănit. Altul ii luase locul. Turcii, încuragiaţi de succes, voiau să ia fortificaţiile cu asalt; dar comandantul găsi că folosul ce ar avea din asemenea luare ar fi mai mic decît paguba ce ar încerca şi se mulţumi să le bată cu tunuri în timp de şase oare. i Ştirea acestui atac se auzise la satele vecine. Ruşii de la Moţăţei, Băileşti şi alte sate veniră în ajutorul celor de la Cetate. La amiază, aceste oştiri se aflau aproape de locul unde le aştepta rezerva otomană. Puterea armii ruse se urca la nouă batalioane de infanterie, un regiment de ulani şi un regiment de husari Paschievici cu şaisprezece tunuri. Patru batalioane veneau în rînd şi trei în coloane, dupe cele dintăi, şi două ca rezervă, cavaleria şi artileria de lături. Ahmet-paşa, cu cinci batalioane, hotărî să sprijine atacul. Oştirile otomane se răsfirară pe lungul unui şanţ la poalele dealului, trei batalioane în rînd şi două în rezervă, patru tunuri se aşezară în dreapta rîndurilor şi şease în stînga. Cavaleria se hotărî a apăra artileria lor. Ruşii înaintară; tunurile lor începură focul; artileria turcă răspunse. Ruşii, suferind de lovirile tunurilor enimicului, înaintară; infanteria lor păşi, cu strigăte teribile. Ei sprijiniră focul cu mare bărbăţie cîteva ore, apoi capul coloanei începu să se împleticească şi luară de fuga. Perderea ruşilor fu însemnată. în buletinul turc se urca pînă la o mie cinci sute morţi şi la două mii răniţi: a turcilor, la trei sute treizeci şi opt morţi şi şapte sute răniţi. Noaptea, ruşii ce ocupaseră fortificaţiile le părăsiră şi cu toţii deşertară satul. Alte lupte au mai fost la Calafat, dar de o însemnătate mai mică. 33 Mai în faţă de Calafat se află Vidinul sau Diul, altădată Bononia. Cetate tare, mai mult prin poziţia sa decît prin fortificaţii, se află pe malul Dunărei în Moesia de Jos sau Bulgaria din zilele noastre-, aici este scaunul unui paşă. Vidinul, în timpul vechi, a căzut sub sabia românilor. Nu vom vorbi nimic de satele după malul stîng al Dunărei; cititorii pot afla o întinsă şi interesantă descripţie despre ruinele ce se află pe acest mal în Istriana d-lui Laurianu. în staţia de la Vidin întîlnirăm vaporul numit „Pesta“, daca nu mă înşală memoria. Acest vas ne dete o ştire foarte-tristă. Micul vapor ce. ţinea malul stîng al Dunărei şi care cobora de la Orşova la Galaţi întîlnise vaporul „Pesta“ şi se lovise frunte în frunte cu dînsul. Vaporul cel mic suferise atîta cît rămăsese pe nisip: pasagerii săi, între care era şi poetul Alecsandri, se scăpaseră pe malul Ţărei Româneşti într-o barcă şi poposiseră în cîmp, în timp de iarnă. Nimeni nu avusese ocazia de a regreta nici o persoană ucisă, dar dintre oamenii vaporului erau cîţiva răniţi. Trecurăm pe la Nicopoli şi Şiştov, două oraşe pe malul drept; amîndouă vechi. Nicopoli sau Nicopolis are o parte de glorie în istoria lumei, prin marea bătălie ce perdură cavalerii creştini împotriva lui sultan Baiazid. Mai mulţi scriitori precum Turoţie (Thuroczius), f. 221; Bonfiniu, f. 377; Petro de Reva, f. 28; Setus Calvisius în Opera chronologica; Engel în Ant. Istoria, voi. I, p. 160; d-na de Lussan etc. vorbesc despre acest mare resbel. Calvisius zice că în anul 1396 sultanul Baiazid a încon-giurat Constantinopolul şi că domnii Germaniei şi ai Franţei au judecat să-i stea în contra. „Drept aceea Burgundul a trimes pe Ion, fiul său, cu mare oaste în Ungaria, cule-gîndu-se toate ostile, a pornit spre Tracia (Bulgaria) şi au venit pînă la Nicopolis; iar Baiazid, auzind de venirea lor, au lăsat Constantinopolul şi le-au ieşit înajnte. Acolo Ion a cîrmuit fruntea oştilor peste voia lui Sigismund (craiul unguresc), carele dedese această frunte prinţului Valahiei, Mircea. Turcii cei din frunte s-au făcut a fugi, pre care Burgundul cu mare rîvnă i-a gonit; ci turcii împlîntase pari după nişte tufe, care nu s-au putut vedea de ai noştri. Drept aceea sosind acolo, nici putînd păşi mai încolo, şi îmboţindu-se de. ai noştri, care-i urma, s-au tăiat de turci. Burgundul s-au prins de turci cu mai mulţi boieri." 34!. D-na de Lussan vorbeşte mai curat şi într-un stil mai plăcut despre cearta generalilor creştini, care a şi fost cauza perderei bătăliei. „Ostile franceze au trecut prin Valahia şi cele ungureşti prin Serbia. Erau de faţă pe cîmpul de resbel principele Yalahiei Ion Mircea şi principele Moldaviei. La 27 septembrie, generalii ungureşti au hotărît în consiliu să se puie în fruntea oştilor muntenii şi moldovenii, ca unii ce cunoşteau seama turcilor, ca ei să se înfrunte întăi cu agazii turci, să se bată ungurii şi francii cu ianicerii şi cu spahiii. Dar cavalerii franci au aruncat această propoziţie, avînd sete de a se însemna ei cei dintâi. Aceasta a făcut să pearză resbelul, cădi cavalerii, în cea dintâi furie, spărgînd rîndurile turcilor şi acest succes înfocîndu-i şi mai mult, s-au avîntat fără de grijă dupe fugari, pînă cînd au dat faţă în faţă cu oştirea ienicerilor ce-i aştepta Ca nişte ziduri nemişcate. Această neaşteptată întîlnire îi descuraje atîta, încît abia mai putură să se apere; cei mai mulţi căzură prinşi. Sigismund scăpă cu mare anevoinţă.“ In urma acestui resbel, Mircea puse ţara Valahiei sub suzeranitatea Porţei. Sultanul Baiazid, îmbătat de gloria învingerii, priimi condiţiile de închinăciune cu bucurie. Oştirile lui Mihai încă au luat această cetate şi au prădat-o. A doua zi către seară eram în staţia Rusciucului, vechiul Trimaniu, aşezat în faţă cu Giurgiul. Aici vom lăsa Dunărea şi Valahia şi vom vorbi de aici înainte numai de Bulgaria’. Pentru cea din urmă dată vom mai numi Giurgiul şi vom aduce aminte românilor despre măreţele suvenire ale trecutului. Oraşul Giurgiu este situat, pe partea noastră, sub 43—28; 43—52. Se crede că acest oraş nu exista în timpii vechh Nu se ştie epoca precisă a fondaţiei lui; dar se dă cu seamă că ar fi fondat de români dupe domnia Iui Mircea I. Cînd turcii se întinseră in Valahia, Giurgiul se schimba în oraş turc. Românii îi disputară de mai multe ori noilor săi domnitori, sub Mihai Viteazul se luă de români de mai multe ori. Acest domn trecu sub sabie garnizoana turcă din Giurgiu cu toţi lăcuitorii musulmani,' pe la anul 1594. Mai tîrziu turcii iarăşi luară Giurgiul, pe cînd Sirtan-paşa întră cu mari 35 oştiri în Valabia. Dar pe la 1595 fură nevoiţi să-l lase iar românilor. Dupe moartea lui Mihai, turcii luară din nou Giurgiul cu alte cetăţi dupe malul Dunărei; în războaiele turco-ruse, Giurgiul se ocupă cînd de turci, cînd de ruşi. Oraşul ce se vede astăzi a răsărit pe ruinele celui vechi, dupe tractatul de la Adrianopol, cînd turcii fură nevoiţi să lase cu totul malul cel sting al Dunărei. Pe o mică insolă despărţită de uscat, în Dunăre, se văd ruinele unui castel ce se numea mai înainte Sîntul George şi de unde oraşul a luat poate numele său de Giurgiu. Se crede că acest castel ar fi fondat de genovezi. In timpul călătoriei noastre pe Dunăre cu învăţatul profesor Laurianu am găsit două ziduri, unul mai nou şi mai plăpînd, altul mai vechi şi mai tare, acest din urmă seamănă a fi zid roman. Doctorul Seien ne încredinţă că a găsit aici o cărămidă cu inscripţie romană. în timpul turcilor acest castel era un bastion ce serva totdodată şi de închisoare. Oraşul Giurgiul ne aduce aminte de un fapt de arme ce umplu de glorie popolii creştini ai Dunărei de Jos. Marea armie a lui Sinan-paşa, fărîmată în parte de Mihai Viteazul în valea Călugărenilor, se hotărî să treacă Dunărea în Bulgaria, îndată ce văzu că românii din ambele ţări, aliaţi cu oştirile principelui Transilvaniei, luaseră Tîrgoviştea şi cele mai multe poziţii. Sinan luă dar calea Giurgiului şi aliaţii îi urmară de aproape. Mihai, ce comanda avangarda, plecă repede dupe turci cu un corp român dedat la resbel. Pe cale întîlneşte o mare ceată de turci, ce duceau din urmă mulţime de vite şi alte prăzi făcute în Valabia; o atacă, o răspîndeşte şi o ucide, apoi merge spre Giurgiu, unde află armia lui Sinan (vezi Sieur d’Ambry). Cetatea Giurgiu, afară de fortificaţiile ei, era apărată de un fort sau castel, ce se afla în insola cea mică a Sîntului George, despărţită de acest mal printr-un canal îngust. Ca să calce într-această insulă, turcii făcuseră un pod din două părţi şi care comunica cu amîndouă malurile Dunărei, trecînd prin insola mare ce se află în mijlocul Dunărei. Cînd Mihai ajunse la Dunăre, deja Sinan-paşa, cu o parte din armia sa, trecuse în mica insolă Sîntul George şi în cea mare din mijlocul rîului. Ceialtă parte de oştire se afla încă pe malul Valahiei. Turcii voiau să treacă pe acest pod cu vitele şi alte prăzi din ţară; dar 36 capii lor şi puseseră o taxă pentru trecere şi aleseseră oameni care luau taxe, aşezîndu-i la capul podului pentru aceasta. Această măsură întîrzie trecerea armiei otomane; în timpul acesta, Mihai căzu asupra oştilor turceşti. Turcii, spăimîntaţi, se aruncară pe pod, ca să se scape în insolă; dar din cauza dezordinei, a carelor, a vitelor, nu putură trece. Mihai îi fulgeră cu artileria sa. In timpul nopţei, cei mai curagioşi parveniră în insolă; atunci Sinan lăsă insula şi trecu dincolo de rîu (Camsr; Sieur d’Ambry). A doua zi ajunse principul Transilvaniei. Acesta dete ordin unui corp de infanterie să spargă fortificaţiile ce făcuseră turcii la capul podului; podul era încărcat de soldaţi, de tunuri, care cu muniţii şi prăzi de tot felul. Turcii, ca să înlesnească trecerea, aruncară în Dunăre tunurile şi bagagele; mulţi dintre ei se aruncară singuri în apă, ca să scape, dar se înecară. Artileria română sparse podul pe la mijlocul lui şi rîul sorbi mulţime de oameni; apa roşi de sînge şi se amestecă cu cadavere. Intr-această luptă, turcii perdură şaptesprezece mii de oameni (Sagredo-Sacy, Histoire de Hongrie), artileria lor, muniţiile, stindardele, bagagele şi şase mii de care încărcate cu prăzi din Valahia (Sacy). Ungurii şi românii ce căzuseră prinşi la turci fură liberaţi. Moldavii se distinseră într-această luptă; ei opriseră o parte din oştirile turceşti aproape de pod şi o fărîmaseră (Miron Costin). în ziua viitoare, creştinii voiră să ia şi cel d-al doilea pod. Două companii de infanterie se aruncară pe pod; turcii din celalt cap al podului voiră să taie cu securile capul podului despre partea lor, ceialţi soldaţi creştini nu cutezară să urmeze pe aceşti bravi români şi aleşii fură nevoiţi a se înturna (Sieur d’Ambry). A doua zi creştinii bombardară castelul. Buletele făcînd o scorboră în zidul castelului, infanteria ungurească întră printr-această spărtură; dar se înturnă cu o per-dere de două sute oameni morţi şi mai mulţi încă răniţi. Turcii se apărară aici în timp de două zile. La 27 octomvr., trei zile după înconjurarea castelului, artileria creştină făcînd alte spărturi, generalii ordonară să se dea asaltul; dar ungurii nu se supuseră. Piccolomini, urmat de cavalerii săi, se aruncă 37 în castel cu sabia în mină; atunci mulţi îi urmară. Turcii cerură să capituleze; dar creştinii făcură un act ce întunecă toată strălucirea victoriei lor, ucigînd pe inemici pe toţi, dupe ce capitulară. într-această expediţie, turcif perduseră şaptezeci de tunuri şi numai de la plecarea lui Sinan din Tîrgovişte ei perduseră douăzeci şi cinci de mii de oameni. Sinan-paşa, dupe malul drept al Dunărei, privea cu durere destrucţia armatei sale. Adună rămăşiţele oştirei şi plecă spre Constantinopoli (Giorgio Tomasi). CARTEA II Rusciucul. Ce ni se întîmplă la han. Colonelul Gabrieli. — Scurtă istorie a Bulgariei. Plecarea din Rusciuc cu doctorul Franţ. O cafenea turcă. — Familie bulgară. — Trecurăm noaptea în pădure, rătăciţi; lupii ne atacă. — Doctorul Franţ în peştera tîlharilor. — Bătaia noastră cu tîlharii într-o pădure aproape de Şumla. Istoria unui doctor şi a unei femei turce. — Plecarea de la Şumla. — Răsturnarea trăsurei, găsirea unei femei turcă degerată. Cauza scăderii populaţiei turce. — Avortarea nevoită. — Ce se întîmplă doctorului Franţ cu o principesă pe un vapor. — Devna. — Varna. — Bătălia de la Varna sub Vladislav, unde a fost şi românii. Hanul turcesc. Şoarecii. Acum să ne înturnăm la Rusciuc. Aici este scaunul unui paşă, acela al Silistrei. Populaţia oraşului se urcă la treizeci mii suflete. Majoritatea lăcui-torilor se compune de bulgari. Românii, evreii, turcii, armenii sînt în număr mai mic. Poziţia cetăţei este frumoasă şi aerul sănătos; dar fizionomia ei, foarte mizerabilă. Casele neregulate şi jumătate îngenucbeate la pămînt. Căile strimte, necurate şi deşarte de oameni. Nicăiri, în provincele Turciei, nu am întîlnit încă atîta mizerie ca în oraşele turceşti dupe malul drept al Dunărei. Nu ştim la ce să atribuim cauza acestii mizerii, mai nainte, la căderea comerţului într-acest loc, sau la leneşa vieţuire a lăcuitorilor turci? Cea din urmă poate a născut 39 mu pi jte: m pe cea dintâi, căci mijloacele de comunicaţie cu Austria şi Constantinopol nu lipsesc acestor oraşe; pe de altă parte bulgarii, buni muncitori, trăiesc mai bine şi par mai înavuţi decît musulmanii. Intrebind într-o zi pe un turc de ce mărginele împărăţiei se află în stare mai proastă decît centrul, mai sub toate raporturile, acesta îmi răspunse printr-o figură orientală şi foarte ingenioasă, deşi pentru mine nu fuse destul de mulţumitoare. „Această lumină, îmi răspunse el, arătîndu-mi luminarea pe masă, luminează bine în jurul ei; dar cît de depărtezi de dînsa, razele-i slăbesc, pînă ce se perd de tot. Asfel şi aceste oraşe de margine nu pot să priimească decît o slabă îngrijire de la cel ce cîrmuieşte împărăţia. Trebuie să ne mulţumim pe aceasta, căci nu poate să fie alfel.“ Din Paris în Rusciuc! Cîtă diferinţă şi cîtă schimbare în rău! Pasagerii noştri urmară calea lor cu vaporul. Eu, doctorul german şi dama engleză râmaserăm în Rusciuc. Ne duseră pe cîte trei la o locandă. Această locandă nu era alt decît un han; mulţime de camere nemobilate şi fără sobe. Căta să ne mobilăm cu rogojini în socoteala noastră şi să ne încălzim cu mângâie. Fiecare din noi luarăm cîte o cameră. Dama engleză ceru un mangal în camera ei; acest mangal, nefiind încă bine făcut, puţin lipsi să asfinsieze pe biata bătrînă şi să-şi lase oasele pe malul Dunărei. Eu însumi căpătai, tot de la acest mijloc d-a se încălzi, o durere de cap de mai multe zile. Această indispoziţie făcea lăcaşul Rus-ciucului şi al hanului mult mai trist decît ar fi fost în realitate. Căzusem într-un fel de melancolie ce mă veştejea cu repeziciune. Intr-acest han mă pusei să scriu soră-mei Caterina, che-mînd-o să vie acolo să o văz, căci de la anul 1848 nu-i auzisem vocea decît prin scrisori stropite de lacrimi. Priimii răspuns că are să vie. Acest răspuns începu a-mi înfăţişa oraşul mai puţin trist. Dar zilele treceau şi nimica încă nu se vedea. Neaua căzuse şi cu dînsa gerul cel mai mare. Engleza ce venise ca să călătorească pe uscat, ca asfel să se bucure de frumuseţea poziţiei acestii ţări, se văzu nevoită să treacă iarna în Rusciuc, Dunărea fiind închisă, şi calea pe uscat puţin sigură despre tîlhari. Doctorul, ce avea cu sine oro- 40; logii, emamele şi alte obiecte de vînzare, umbla toată ziua dupe trebile sale, pe care nici nu le începuse. Eram în postul Crăciunului. Puţine lucruri de hrană găseam într-acest oraş, nici o ospătărie. Eram siliţi să ne hrănim cu halva cu pine, curmale şi stafide. Engleza, dupe cîteva zile de viaţă mizerabilă,. căzu bolnavă de un gastrit. Un consol strein se îndură şi o luă la dînsul acasă., Intr-o zi, pe cînd ne socoteam eu şi doctorul să găsim un bucătar, întră în cameră la noi un strein, un om ca de patruzeci-cincizeci de ani, scurt, gros, vorbind tare, miş-cîndu-şi corpul, ca la Viena, cu mulţime de cochetării, care la noi se numesc ţachismete. — D-ta eşti Bolintineanu ? mă întrebă el româneşte. — Eu, domnule. Ce-mi procură onoarea? ... — Eu sînt Gabrieli... Român... Colonel din revoluţia maghiară... astăzi emigrat... am auzit că eşti aici... Oh! dar cît de rău vă aflaţi într-acest han!... Veniţi dincolo, la noi, la hanul lui Mavridi; acolo sînt sobe în camere şi paturile aşternute... o să fim cu toţii... — Ce, domnule, este dar o locandă aici... mergem îndată... şi-ţi mulţumim că ai avut bunătatea să ne vizitezi... prin d-ta am aflat această bună ştire... — Eu mă duc înainte să vă prepar camerele... vă aştept.... veniţi... Vorbind asfel, colonelul Gabrieli ieşi, făcînd mulţime de complimente milităreşti. Noi luarăm această ştire cu o vie plăcere. Dupe o oară, încercarăm şi merserăm la birtul lui Mavridi, unde găsirăm toate cum ne spusese d. Gabrieli. Este timp a zice două vorbe de Bulgaria, în care ne aflăm anume şi despre care avem a vorbi mereu de aici înainte, în cursul acestii scrieri. Ţara aceasta făcea parte altădată din Tracia, despărţită în Tracia proprie, Moesia şi Dacia. Moesia se întinde de la muntele Hemus pînă la Ister (Dunărea), se mai numea şi Misia, dupe numele misienilor din Asia. Cele mai fruntaşe popoare din această provinţie erau tribalii, crobisianii, trerii, tilatienii, scordicii, dardanianii şi poeonienii, ce se aflau toate aşezate spre sudul Danubiului. Moesia se împărţea, sub romani, în Inferioară şi Superioară, adică de jos şi de sus. 4t Moesia Superioară era Serbia din zilele noastre, cea Inferioară, Bulgaria despre care avem să vorbim. ! Perşii, macedonienii, romanii, bizantinii şi mai în urmă barbarii au domnit peste această ţară; mai tîrziubulgarii, apoi turcii. De la satul Roduevaţ, pe Dunăre, începe Bulgaria. Bulgaria se desparte de Rumelia (Rum Eli) prin rîul Camtciti şi prin Balcani, care fac, cu munţii Sardici, hotarele ei despre sud; la vest se mărgineşte cu Serbia; spre nord cu Valahia "noastră, de care o desparte Dunărea, şi spre est cu Marea Neagră. întinderea ei este de o mie şapte sute patruzeci mile pătrate geografice. Spre sud sînt mulţi munţi care spre nord se pitulesc. Această parte este foarte roditoare; are lunci coperite de păşuni, are grîne frumoase şi vinuri. Bulgaria este udată de mai multe rîuri. Religia domnitoare este aceea a bisericei grece orientale, ca şi a noastră. Ea se desparte, politiceşte, în patru sandjacuri: al Sardicei sau al Sofiei, al Yidinului, al Silistrei şi al Nicopolului. Voi vorbi de popolul bulgar care lăcuieşte astăzi ţara. Trebuie să se facă deosebire între cele două ramuri ale popolului bulgar, bulgarii de la Volga şi bulgarii de la- Dunăre. Lucrările erudite ale lui G. F. Muller (Magide Busching, t. XIV) şi ale lui Franch (vezi ediţia sa, d. 16 n. Tosslan şi noile băgări de seamă date de aceasta. în memorandele Academiei de Ştiinţe de St. Petersburg, 6 serie, secsia ştiinţelor politice ale istoriei şi filozofiei, t. I, p. 527—577). Mai multe horde din popolul bulgar de la Volga, amestecate cu slavi, veniră către anul de la Hrist 501 pe malul Dunărei. încă în anul 488 făcuseră o escursie în Moesia, sub regele lor Busas; însă atunci îi bătu şi îi împinse Teo-doric, rege al ostrogoţilor. (vezi Thunmann, Untersuchungen, şi Engel, în marea istorie universală). Pe la anul 501 şi 502 dar, bulgarii înecară Tracia şi o pră-dară. Iată ce zice autorul istoriei Miscellelor, lib. 15. Bulgarii au prădat Iliria şi Tracia în anul 501. Acest fapt este însemnat încă în sîntul Teofan în Cr. ad. arm. 22, Anastasii. în Anastasiu Bibliotecarius în Hist. eccl., p. 5, Cedrenus, t. I, p, 350, Zonaras, t. 2, p. 55, Marcellus Comes în Cr. indiction. 10, Proro et Ariano Cos. zic că aceşti bulgari înecară din nou Tracia la anul 502, şi romanii nu putură •să-i oprească. Către acestea, împăratul Anastasiu îiîncărcă 42 de daruri, numai ca să treacă Dunărea înapoi. Bulgarii trecură atunci in Panonia (Ungaria), pe care o prădară şi goniră pe goţi. In anul 504, Teodoric, rege al ostrogoţilor, trimise la Sirmium, dupe bulgari, pe locotenentul său Peta-Comites, cu oştiri ce bătură pe bulgari şi uciseră pe capul lor (vezi Marianus Scotus, în Cr. Casiodorus pariter, în Cr. Setus Calvisius, in. Op. chr. ex. sigonio). ■ Pe la anul 530, bulgarii iară înecară Tracia şi se goniră de Mundon (vezi Marcelin, Chr. india. 8 Compadio et Oreste coss.); în anul 538 bulgarii cotropiră Dacia, trecură în Tracia pe care iar o prădară. Romanii, sub comanda lui Iustin şi Vandarius, reîmpinseră pe bulgari. Iustin căzu în bătălie. Cei doi regi ai bulgarilor, Volguer şi Deungo, muriră în război; dar armia romană, înturnîndu-se, află alte noi horde bulgare, care lovi şi le puse pe fugă (vezi Teorancus, în Chr. ad ann 12 Iustiniani). Pe la anul 569, bulgarii, înecînd iar Tracia, se reîmping peste Dunăre de Tiberiu (vezi Setus Calvisius, în Op. ch. et Gerund); douăzeci şi opt de ani mai tîrziu o hordă bulgară bătu oarecum pe romani (Aut. Historiae Miscellae). Către mijlocul secolului VH-lea, alte horde bulgare veniră spre Dunăre şi, unite cu bulgarii ce lăcuiau de cîtva timp Dacia (principatele noastre) şi alţi barbari, trecură Dunărea şi merseră să se aşeze în Tracia. Iată ce zice autorul Mis-cellelor întru aceasta: „In timpul lui Constante II, Corvat sau Cruvat, rege al bulgarilor, fiind aproape de ora morţei, cheamă pe cinci fii ai săi şi le zise să nu se desparţă unii de alţii şi să nu serve nici o naţie streină; dar puţin timp după moartea acestui rege, cei cinci fraţi se despărţiră, fratele cel mai mare, numit Butaia, urmînd ordinea părintelui său a rămas in ţara lui; cel de-al doilea frate, numit Cantarag, a trecut rîul Tanaide şi s-a coborît într-o parte ce se afla în faţă cu aceea a fratelui său cel mare. Al patrulea şi al cincilea frate, trecînd Dunărea, unul din ei se aşeză în Panonia proprie, supuindu-se cu toţi ai săi şaganului avarilor (anul 666), şi celalt, adică al cincilea frate, mergînd în Pentapoc (Benevent, aproape de Ravena), se. aşeză printre creştini. Cel d-al treilea din aceşti fraţi, ce se chema Has-paruh, trecînd Dnieperul şi Dniesterul, s-a dus într-un loc care se cheamă Honglon şi s-a aşezat între Dunăre şi cele 4:V. două rîuri ce am numit mai sus... îndată ce aceste horde se aşezară în cinci locuri şi printr-această se slăbiră, veni! un popol de cazaci din fundul Verzilei şi înecă toată ţara pînă la Marea Neagră. Butaia, fratele cel mare, se supuse eu ai săi acestui popol cazac...“ Sîntul Teofan şi sîntul Nicefor sînt tot de această opinie Autorul Hist. Miscellae adaogă: „Dar împăratul Constantin, auzind că o viţă de trei ori necurată a şi întins corturile spre Honglon şi că, apropiindu-se de Dunăre, pradă Moesia de jos şi noua Dacie, s-a întristat foarte şi a dat ordin oştirilor sale să meargă să-i bată pe mare şi pe uscat... La vederea unei armii aşa de mari, bulgarii, înspăimîntîndu-se, s-au adăpostit în Honglon, unde se îngrădiră. Acolo rămăsese trei zile şi nici romanii nu cutezară să-i atace, nici bulgarii nu se apărară... Împăratul fiind bolnav şi silit să meargă la băi..., se întoarse şi lăsă oştiri, orînduindu-le să prevegheze asupra bulgarilor şi de a-i război, daca vor încerca să iasă d-acolo; iar la din împotrivă, să-i înChiză cu ziduri. Dar, îndată ce plecă împăratul, cavaleria romană se retrase, fără cuvînt. Atunci bulgarii ieşiră din fortificaţiile lor, goniră pe romani, uciseră mulţime din ei şi îi goniră spre Dunăre, pe care apoi o trecură şi purceseră pină la Varna. Acolo bulgarii, aflind înlăturările proprii de apărare din cauza Dunărei ce aveau în spate, şi Marea Neagră, şi muntele Hemus ce aveau înaintea lor şi în lături, rămaseră acolo... Aşezară pe sîrbi la strlmtoarea muntelui Hemus; pe beregebori, spre orient; şi spre miazăzi pină către Avaria (Panonia şi Iasigia) aşezară pe cele şapte alte viţe ce se aflau sub dominaţia lor. Cind deveniră mai numeroşi, începură să prade cetăţile şi oraşele romanilor. împăratul căută să facă pace cu ei şi suferi ruşinea (pentru păcatele romanilor) să le dea un tribut pe tot anul.“ în anul 680, bulgarii dobîndiră adaos la tribut. De la acea epocă, după cîteva lupte fericite contra romanilor, bulgarii fundară un rigat neatîrnat. Pe la anul 865, bulgarii, sub regele lor Bogoris, luară religia creştină. Acest rigat se află adeseaori în lupte cu împărăţia bizantină şi la urmă se făcu provinţie a ei. Cel din urmă şef al acestui rigat, Samuel, avu mai multe învingeri asupra bizantinilor. Aliaţi cu valahii, înecaseră Macedonia, trecuseră valea Tempei Şi rîul Penea şi era să intre în Pelopones, cînd Nicefor Uranus, 44 general al împăratului Vasiliu, îl ajunse lîngă riul Sperhiu si sparse oştile lui. Samuel rădică alte oştiri şi dete alte mai multe bătălii; dar, în bătălia de la 1014, armia lui se fărâmă cu totul şi regele bulgar luă fuga. Dupe moartea acestui rege, următorul său bătu o dată pe greci; dar, ucis de un văr al său, acest din urmă se puse în locu-i şi se supuse grecilor. Bulgaria se făcu provincie bizantină, şi Vasiliu luă numele de Bulgarocton. Această stare de sclavie dăinui pînă în timpul împărăţiei lui Isac Angel. Acest împărat, puind un bir nededat asupra provinciilor sale, nemulţumi popoarele. Doi fraţi români, Petre şi Asan, ce se aflau la Constantinopol, se prezintară înaintea împăratului, protestînd împotriva acestii măsuri. împăratului i se păru că unul din ei se exprimase cu multă cutezare, îi dete o palmă. Asan, ce fuse cel înfruntat, se înturnă în muntele Hemus la ai săi, sculă pe bulgari şi pe români. Aceşti doi popoli, uniţi, coborîră din munţii lor şi făcură cele mai mari turburări. După ce bătură de trei ori oştirile lui Isac Angel, Asap se proclamă rege al bulgarilor şi al românilor în anul 1187. Un an mai tîrziu, împăratul perdu cea mai mare parte a oştirilor sale în poalele muntelui Hemus, într-o bătălie împotriva lui Asan. Mai tîrziu Vasil Vatages se ucise şi oştile sale se răspîn-diră într-o bătălie împotriva lui Asan. Acest din urmă învinse pe greci de mai multe ori încă. Dar dupe moartea lui Asan şi a fratelui său, tronul rămase lui Ion, frate mai mic, ce urmă cu succes lucrarea începută de cei doi fraţi ai săi. Papa Inocent III trimise lui Ion un legat, ca să-l recunoască rege al Macedoniei, al Tesaliei, al bulgarilor şi al românilor. Lăuda pe rege că se cobora din sîngele romanilor {Gesta Innocent, III, p. 32, n. 68) „ut sicut genere sic sis etiam imitatione Romanus et populus terrae ţuae de qui sanguine Romanorum se asserit descendere .. .“ Dupe luarea Constantinopolului de latini în anul 1204, noul împărat Baldovin de Flandre dete ştire lui Ion, care îi scrisese încredinţîndu-1 despre simtimentele Iui pacifice, că de aici înainte să-i scrie ea la un suzeran, iar nu ca la unul deopotrivă cu el. Ioan, drept răspuns, purcese împotriva lui cu armie şi răsipi oştile împărăteşti. Corniţele de Blois 45 şi mulţime de cavaleri periră în luptă. împăratul căzu prins. Atunci Ion luă numele de Romeocton. Florilă urmă dupe Ioan. Acest Florilă era nepotul lui Ioan; dar se goni, doi ani la urmă, în anul 1217 de Ion, fiul lui Asan. Acest rege bătu o dată pe greci şi pe urmă se legă cu ei împotriva latinilor. Muri în anul 1241. Dupe dînsul domni Coloman, care lăsă tronul lui Mihai Asan; diipe acesta mai veni Coloman II. Cu acest din urmă se sfîrşi ramura regilor de sînge român. Din acea epocă şi pînă la venirea turcilor în Europa istoria bulgarilor nu are nimica însemnat. Acest rigat trăi dar de la 1186 pînă la 1389. Această din urmă epocă este aceea a bătăliei de Cosova, după care Murat I sultanul subjugă pe bulgari. Baiazid I curmă cu totul neatîrnarea lor. Să ne înţurnăm la Rusciuc. în noua noastră locandă nu furăm mai fericiţi; bucătăria lipsea şi furăm nevoiţi a ne hrăni iarăşi cu halva şi cu pine. Găsirăm un bucătar, un emigrat polon. îi cumpă-rarăm unelte de bucătărie şi-i darăm bani înainte, acesta ne făcu bucate două zile, apoi dispăru pentru totdauna cu tingiri cu tot. Timpul trecea şi soru-mea nu venea. După o lună de aşteptare, sosi în fine răspuns că guvernămîntul se împotrivea să o lase să vie acolo; această împotrivire era născută, nu este îndoială, din ura acelui guvernămînt pentru oamenii de la 1848; căci cine poate lesne înţelege că, de ar îi venit soră-mea la mine, nu s-ar fi periculat liniştea publică în ţară. Nefericită naţie, sărmană Românie! Fiii tăi ce naşti şi hrăneşti cu sîngele tău sînt de multe ori mai răi şi decît streinii, pentru tine! Şi iată de ce ai tot dreptul a te teme că viitorul ascunde mormîntul tău! Doctorul săvîrşise trebile sale; acuma dar puteam a pleca la Constantinopol. închiriarăm o trăsură ce se cheamă acolo araba, cu doi cai, să ne ducă la Şumla. Cîţiva cunoscuţi, precum şi însuşi paşa militar ne consiliară să fim bine preparaţi pentru cale despre mijloacele de apărare, la întîmplare de a întîlni tîl-hari, fiindcă drumurile nu erau sigure. Paşa ne promise •să ne dea doi ascheri pînă la Şumla. Noi mulţumirăm şi refuzarăm. Acest fel de escortă mai mult atrage vegherea tllharilor, făcînd să prepuie că călătorii sînt persoane de la care are ce să se ia. Escortele te lasă în mîna tîlharilor si dosesc, în loc să stea să te apere. Pentru orice întîmplare, luai de la colonelul Gabrieli două pistoale turceşti şi o sabie ungurească ce era încă ruginită în sînge de om. Atenţia noastră era îndreptată către alt inimic, mai redutabil decît tîlharii, către gerul ce domnea atunci; astfel ne învălirăm în cojoace groase. Asfel căpuiţi, pornirăm din Rusciuc. După trei ore de cale, ajunserăm la o cafenea, într-o cîmpie deşartă. Se făcuse seara. Turcul cu trăsura ne spuse că avem să trecem noaptea într-acea cafenea. Ceea ce se şi făcu, cu mare neplăcere a noastră, din cauza necurăţeniei şi adîncei mizerii Ce aflarăm într-acest loc. A doua zi urmarăm călătoria noastră către Şumla. In fiece sat ce ajungeam, eram nevoiţi sau să ne oprim mai multe ore, daca era ziua, sau să mînem daca era noapte. Astfel o cale de treizeci şi una de oare cu piciorul noi o făcurăm în opt zile. în a treia noapte ajunserăm la un sat bulgar. Aici chehaiaua satului ne duse să trecem noaptea la o familie bulgară. Cîtă schimbare în casele şi în viaţa bulgarilor de casele şi viaţa turcilor. Aici tot era în cea mai mare rînduială, curăţenie şi îndestulare. Bulgarul ne priimi cu mulţumire. Iar această mulţumire se schimbă în intuziasm, cînd auzi că eu, cel puţin, sînt de credinţa lui. Ne înţelegeam cu dînsul şi cu femeia sa prin mijlocirea unui evreu, ce luaserăm cu noi din Rusciuc ca dragoman pînă la Şumla. Femeia bulgarului ne prepara o cină simplă, dar curată. Bărbată-său ieşise din casă pentru alte rînduieli; eu cu doctorul şedeam pe pat şi vorbeam felurite lucruri; se vede că evreul nostru spusese acestor oameni simpli că unul din noi este doctor, căci, în timpul ocupaţiei sale cu bucatele, înturnă capul cu sfială către doctorul şi îl întrebă dacă este adevărat că este medic. Doctorul, ce cunoştea limba bohemă foarte bine, înţelesese întrebarea ei şi răspunsese afirmativ. — Atunci te voi întreba ceva, mai' zise femeia. — Spune-mi ce lucru? — Nu poci pînă nu va fi de faţă şi bărbatul meu. într-acest moment soţul ei întră. Femeia îi vorbi cu jumătate vocea şi bărbatul îi dete voia a face întrebarea sa. 47 Doctorul îşi deschise urechea ca să înţeleagă bine vorbele femeii, aşteptîndu-se să-i spuie despre vreo maladie foarte gravă sau misterioasă. Femeia ii zise că sînt patru luni de ■cînd le-a perit un viţel şi că amicul meu, în calitatea lui de «doctor, să-i spuie numele persoanei ce l-a furat. Această întrebare, mai mult decît simplă, ne făcu să rîdem. Dar doctorul îi răspunse cu bunătate că medic este una, şi fermecător este alta. Ceea ce umplu de mirare această familie. Dimineaţa plecarăm şi darăm acestii familii cîţiva bani pentru ospitalitatea care priimisem. Dar ei se supărară şi ne înapoiară banii, zicînd că nici părinţii lor, nici ei nu au vîndut ospitalitatea pe bani. Femeia ne puse în trăsură şi merinde. A treia noapte o trecurăm mai rău decît cea dintâi. Seara ne apucă într-o pădure. Conducătorul nostru perduse calea; caii; obosiţi de lupta ce încercară spărgînd neaua cu pepturile şi trăgînd o trăsură cu roate prin nămeţi, nu mai mergeau. Fără voia noastră trecurăm noaptea în pădure. Aici găsirăm un adăpost; făcurăm foc mare şi ne puserăm împrejurul focului. O turmă sau haită de lupi se auzeau urlînd în vecinătate, ceea ce făcea caii să tresară şi urletul se apropia din ce în ce. Doctorul nu avea armeţ turcul avea un iatagan; toată speranţa noastră rămăsese în cele două pistoale şi în sabia lui Gabrieli, la întîmplare de a fi atacaţi de lupi. Evreul nostru atît se înspăimîntase, încît plîngea cu hohot. Spaima lui ne făcea curagioşi şi ne distra. Intre altele, ca să spăimîntăm şi mai mult pe dragomanul nostru, ziserăm că lupii au obicei de părăsesc oamenii ce întîlnesc, îndată ce le arunci un corp de vită; că noi trebuie să sacrifiem pe unul din noi, ca să scape doi; să se arunce unul, ca să-l mănînce lupii, şi eeialţi doi, în timpul acela, să fugă. Că pentru aceasta, să tragem noi trei la sorţi şi, pe care ar cădea sorţul, să-l sacrifiem. Această propoziţie, deşi era o glumă neadevărată, făcu mare impresie evreului. Se aruncă plîn-gind la picioarele noastre, ca să nu facem una ca aceasta, ■căci el este sigur că sorţul are să cază pe dînsul, căci s-a născut nefericit în lume; şi că ar fi mai bine, la asemenea •48 întimplare, să ne luptăm cu lupii cîte patru, sau de nu, cel puţin, mai bine să sacrifiem caii. Către acestea, lupii se apropiau; îi simţeam dupe urletul lor şi dupe spaima cailor ce din ce în ce părea că creşte.1 Atunci turcul, ce pînă aici era indiferent, strigă repede: — Ne mănîncă lupii! ; Aceste vorbe, zise cu spaimă, făcură să cază evreul cu capul la pămînt. Turcul nu află altă uşurare decît prin blesteme, ce toate se îndreptau la noi. Doctorul deveni serios şi mă întrebă ce este de făcut. — Ia un pistol, îi zisei eu; celalt să-l dăm turcului; eu voi rămînea cu sabia. Vorba este să ne apărăm, să ucidem unul sau doi şi sîntem scăpaţi. Aceste feare au obiceiul, îndată ce ucizi unul din ei, ceialţi săr pe dînsul şi îl mănîncă. Dar sper că nu o să ajungă lucrul nici acolo, fiindcă avem un foc mare, care poate să ne serve ca un azil; lupii nu se apropie niciodată de foc. In scurt, abia ne aruncarăm ochii, mai departe, pe unde cădea lumina focului şi văzurăm vreo şase lupi, opriţi Intr-o distanţă unde razele focului începeau a fi mai groase, cău-tînd la noi şi clănţăind dinţii, cu nişte ţipături neplăcute. — Iată efectul focului, zisei doctorului. Nu ai nici 6 teamă. Nu este trebuinţă nici să tragem în ei, mai ales că pulberea şi gloanţele sînt în ladă, şi, de vom seca pistoalele; nu o să avem cu ce le încărca din nou. ' Evreul nostru era jumătate mort. Doctorul puse răulţime de lemne pe foc. , t — Iată foc, zise el, daca focul are să ne scape. ' Mărturisesc că era una din scenele cele mai fioroasă ce am văzut în viaţa mea: un pictor ar fi putut face cadrul cel mai interesant: o noapte de iarnă, în pădure; pămlntul coperit de nea; un foc mare, Iîngă care patru Oameni se virau cît puteau, să scape de ger şi de lupi; doi ca'i ce tresăreau neîncetat, sforăind şi cătînd să rupă legăturile lor; iar la o distanţă de la foc, mai mulţi lupi clănţănind din dinţi şi uitîndu-se la oameni şi la foc. Această sdenă ţinu cîte’va oare. Cînd fuse aproape de ziuă, lupii plecară. La ziuă auzirăm în pădure, nu departe de unde eram noi, strigătul unor oameni ce treceau cu carele lor1 încărcate. Noi înhamarăm şi ieşirăm la drumul mare, de unde trecătorii ne îndreptară la un sat. 49 Pînă la sat făcurăm trei ore şi, o dată acolo, turcul nj| voi să meargă înainte. Eram într-un sat turcesc, i Toate aceste sate au o casă de mosafiri ce se cheamă conac. Chehaiaua satului ne duse la conac. Aici turcii ne ospătară cu bucate de ale lor, din care nu putui nici gusta, afară de un pilaf. Ţăranii turci sînt oamenii cei mai curioşi ca să vază călătorii ce trec pe la ei şi ca să afle cum merg lucrurile împărăţiilor. Abia Intrarăm în casă şi iacă mulţime de turci, cu turbane cît băniţile şi trenţăroşi. Care cum venea şedea jos şi, după cinci minute de şedere şi de nemişcare, se îndrepta către noi, zicîndu-ne: „Bine aţi venit“. Vizitiul le spuse ceea ce ni se întîmplase noaptea în pădure, lucrul ce făcu pe turci gă-şi smulgă o parte din barbă, în marea lor mirare. Ei ne priviră din acest moment ca nişte oameni ce Dumnezeu (Alah) păstrase pentru lucruri mari, ca nişte sînţi, ca să zic asfel, şi cît şezurăm într-acest sat, ne aduseră peş-eheşe şi ne dară tot felul de înlesniri. , A doua zi ne urmarăm călătoria. , în timp de iarnă, cînd comunicaţiile sînt mai oprite, pămîntul coperit de ninsoare, călătorul n-are nimic a spune despre această ţară, într-un interes arheologic şi pitoresc. Mă voi mărgini a număra întîmplările neplăcute ce Intim -pinarăm şi observaţiile noastre. Două-trei zile trecurăm a spune fel de fel de întîmplări de lupi şi de tîlhari, lucruri ce ocupau mai mult spiritele noastre. Doctorul îmi spuse, între altele, o întîmplare a lui cu hoţii în Macedonia. , Iată cum îmi istorisi întîmplarea sa. — Eram doctor de regiment. Regimentul meu era în garnizoană la Salonic, unde se făcuseră înainte nişte nerîn-duieli. într-o zi îmi veni ordin să plec îndată la Monastir pentru nişte trebi de organizaţie a unui spital. Plecai călare în societate cu patru călători şi cu tătarul ce purta scrisorile de poştă. Nu departe de Monastir, trecurăm printre două dealuri cu păduri, un pasagiu strimt şi pe care trebuia să urcăm. O detunaţie de carabină ne deşteptă pe toţi. din reveriile noastre. Tătarul ce mergea călare înaintea tutulor zăcea în pulbere, lovit în cap de .zburăturile din carabină. Eu eram mai aproape de dînsul; călătorii ce veneau în urmă înturnară repede caii şi o croiră de fuga. Cînd mă 50 trezii bine de această ameţeală, înţelesei că eram coprinşi de tîlhari; voii să scap prin fugă, dar era prea tîrziu, cincisprezece carabine erau îndreptate asupra mea din umbra unui stufiş, pe cînd patru tîlhari căutau în sacul tătarului să găsească bani. Unul din tîlhari îmi strigă în limba greacă: „Doctor eşti tu ? “ „Doctor", îi răspunsei eu tot într-această limbă. „Să nu-1 stricaţi", mai zise acesta către ceialţi tîlhari, şi îndată carabinele lor se plecară. „Vino dupe mine", mai adăogă tîlharul, ce-mi păru a fi căpitanul cetei. Fără a zice o yorbă, mă luai dupe dînsul. Alţi tîlhari veneau dupe noi. Dupe ce coborîrăm şi urcarăm de mai multe ori, trecînd prin locuri păduroase şi perdute, ajunserăm la poalele unei rîpe, sub care se afla o scorboră. Aici era lăcaşul căpitanului. „Intră înuntru", îmi zise el. Intrai, fără să aştept să-mi repete vorbele. Aici văzui o femeie de vreo patruzeci de ani în cos turn albanez. Trăsurile ei spuneau că a fost frumdasă, deşi peliţa îi era veştedă. Ochii ei vii, cătarea-i despreţuitoare, dar pătrunzătoare totodată, creţurile frunţei sale spuneau că, în junia sa, inima ei a fost prada patimilor vijelioase; , Mai spre fundul peşterei, pe un pat de paie, erau culcaţi doi copii de cinci şi şapte ani; în genuche lingă pat, sta plecată pe copii o fată de vreo cincisprezece ani, o frumuseţe de cele mai rari ce am văzut de cînd trăiesc (dar dupe Luiza mea, neapărat). Nu-ţi voi face portretul ei; dar îţi voi spune, ca să-ţi dau o idee precisă, că semăna cu Elena, creaţia cea mai poetică a minunatului Omer. Ochii ei era plini de lacrimi. Căpitanul mă luă de mînă şi mă duse lîngă copii. „Vezi tu, îmi zise el, aceşti copii? Daca eşti doctor, precum zici tu, să mi-i vindeci de boala ce pătimesc; de nu-i vei vindeca, îţi voi tăia limba, nasul şi urechile." „Dar daca îi voi vindeca?" îl întrebai eu. „îţi voi da drumul să pleci. însă spune tu, ce boală au?“ Eu mă apropiai de bolnavi, fără mai multă cercetare era destul de lesne a înţelege că copiii aveau nişte friguri intermitente. 51 „Mă prinz, îi zisei eu, în scurt timp să-i fac sănătoşi." „Dumnezeu să-ţi scape viaţa!" zise căpitanul. „Dar am trebuinţă de sulfat de chinină; aceasta se găseşte la spiţerii în Salonic." „Vei avea cită vrei . . ., dar să scrii numele acestii doctorii." Scosei creionul şi scrisei pe un petec de hîrtie sulfat de chinină. Căpitanul chemă un tîlhar şi-i zise: „Vei merge în Salonic, la cea dintâi spiţerie şi vei cere doctoria ce este scrisă aici, plătind. Mîne de noapte să fii aici. . . Mergi!“ şi omul se supuse, fără să ceară nici o explicaţie şi fără să murmure. Mă apropiai încă o dată de copii, le cercetai pulsul şi văzui că erau in periodul de căldură. Fecioara greacă se uită la mine cu o căutătură ce părea că se roagă să dau viaţa şi sănătatea copiilor. Ea era fiica căpitanului; nevasta lui era femeia cea mai trecută, despre care am vorbit mai sus. Alt tîlhar ajunse atunci suflînd şi spuse că pe cale trec doi franci cu două femei şi cu mulţi servitori şi bagajuri. „La puşti şi la tufiş!" strigă căpitanul. Şi toţi tîlharii ieşiră din toate părţile. Căpitanul se puse in fruntea lor şi plecă, dupe ce sărută fata şi cei doi copii, zicînd: „Aceşti cîni de franci se apără cu arme, cine ştie daca vă voi mai vedea sau nu". Apoi, îndreptîndu-se către mine: „Tu mi-eşti dator viaţa; pentru aceasta, să-mi faci copiii sănătoşi . . . Şezi aici în peşteră, dar ia seama, nu cerca să fugi, căci în loc de libertate vei afla moartea." Zise, plecă şi se făcu nevăzut cu oamenii săi. Iată-mă singur cu cele două femei. Intru în vorbă cu ele, dar soţia căpitanului părea foarte preocupată de noua Întreprindere ce soţul , ei plecase a face. Cu cit priveam acea copilă, cu atît descopeream în ea frumuseţi şi graţii. Zică filozofii şi toţi partizanii urîtelor ce vor voi împotriva frumuseţei fizice, că femeia ce este numai frumoasă seamănă cu o frumoasă floare, fără parfum, că frumuseţele fizice' trec şi numai cele morale rămîn şi altele multe, dar eu ştiu un lucru şi sănătos, că este frumos lucru o femeie frumoasă şi va fi totdeauna mai presus de cele ce nu sînt prea frumoase, dar au suflet frumos. Nu-mi venea să despart ochii de dînsa, de fata căpitanului. O 52 plîngeam că se afla in condiţia tristă de a trăi în mijlocul tîlharilor. încetul cu încetul mă dedei cu viaţa tîlhărească, şi peştera mi se părea mai frumoasă decît palatul împăratului: din cauza fetei căpitanului. Cu. toate acestea, nu o iubeam; dar trebuie să ştii că frumosul, sub orice formă ni se va înfăţişa, are o mare parte de înrîurire asupra sufletelor noastre. Nu ştiu daca mă înţelegi ce zic? Voi să zic că omul adoară frumosul, fără ca amorul să aibă vro înrîurire în sufletul său, precum de multe ori ne răpim ,d£ un peisagiu frumos, de un cadru, de o floare etc,; asfel eram eu răpit de această fiinţă poetică. Nişte detunări de puşti şi nişte strigări omeneşti veniră pînă la noi. „I-a prins! îmi zise Violeta (asfel era numele fetei). Sărmanii oameni, mai zise ea, poată i-au rănit şi poate i-au ucis, şi ce este mai trist că sînt şi femei! ... O, tată, tată! Ce viaţă ne faci să trăim! . . .“ Vorbind asfel, ochii săi ce totdauna erau scăldaţi într-o rouă de lacrimi, lăsară să cure două şire de mărgăritare pe faţele ei albe şi frumoase. Vezi dar că inima acestii fete era frumoasă ca figura sa. Din floare ies ghimpi şi din mărăcini flori. Asfel se întîmplă şi cu oamenii, natura are capriciile sale. Eram în gura peşterei. Văzurăm tîlhai’ii înturnîndu-se ; în mijlocul lor veneau doi franci legaţi, unul era rănit la braţ. Doi palicari purtau, ţiind unul de cap, altul de picioare, o damă europeană leşinată, altă damă venea singură. ■ Căpitanul sosi mai nainte la gura peşterei, unde. depuse carabina. „Asfel pătimesc toţi, strigă el, ce îndrăznesc să se împotrivească lui Catîrgi-Iane!“ Acest căpitan se numea Catîrgi-Iane, ce astăzi este celebru în tot Orientul şi a mutat tronul său în lăturile Smirnei. „Avem un rănit aici, îmi zise Catîrgi-Iane, vino de-1 leagă, căci nu voi să moară.“ Zise şi plecă către o altă scorbură, la zece paşi de unde ne aflam şi unde depuseseră pe cei patru călători franci. Eu mă luai dupe el. Văzui mina lordului rănit; zic lordului, căci orientalii dau acest nume tutulor europeilor ce călătoresc pe la dînşii; rana era uşoară. Il legai. Veni rindul damei leşinate, 53 ce se deşteptase pentru care nu Gei doi bărbaţi time. şi iar avui erau se abătuse. Apoi rîndul celorlalţi doi' a le oferi decît vorbe consolătoare.f englezi şi acele dame, soţiile lor legi- - ’ t: Cel mai în vîrstă din bărbaţi era de patruzeci de ani*1 cea mai în vîrstă dintre dame, de treizeci de ani. Damela1 erau frumoase şi cu maniere ce spun că trăiesc într-o societate nobilă. Amîndouă blonde, ochi albaştri, plini de seni-1 iVătate şi linişte, păr bălai, sînuri albe ca ninsoarea, buze-1 rumene ca floarea laurului roşu, ce creşte pe malul rîurilor^ Greciei. O delicateţă şi proporţie în trăsuri atît de distinsă^ cît da tipul frumuseţei visată de artişti şi de poeţi. Cînd aceşti patru fură în stare de linişte a spiritului, iată ce le zise Catîrgi-Iane: „Ziceţi că bani nu aveţi cu voi, dar cată să aveţi în ţara voastră şi ca să călătoriţi pe aici, cată să aveţi scrisori către bancuri la Salonic, la Smirna, nu-mi pasă, veţi seri o carte la bancherii voştri, în termin de trei, şjle, să trimiţă o mie de livre aici. Daca după trei zile, banii nu vor veni, soarele se va stinge pentru ochii voştri, veţi peri tăieţi bucată cu bucată. Ceea ce zice Catîrgi-Iane, seva face. Acum vă las să scriţi, iată cele trebuincioase pentru âceasta.“ Vorbind asfel, le dete hîrtie şi negreală şi plecă, dedat, fiind să dea ordin şi să nu asculte niciodată observaţii. Cei doi englezi scriseră la bancherul lor de la Salonic, dupe zisele lui Catîrgi-Iane, mulţumiţi să scape atît de lesne.. Ei îmi spuseră cine sînt, şi eu le istorisii cum eram prins în acel loc. Căpitanul luă cartea de la prinşi şi o trimise pe unul din palicarii săi la Salonic. Seara veni. Pe cele două dame le destinară să doarmă într-o mică peşteră din stîncă; pe bărbaţii lor într-alta, unde-se adăposteau tîlharii cei de rînd. Eu trecui noaptea cu căpitanul, culcaţi lîngă copiii bolnavi. Mama şi fata aveau patul lor în fundul peşterei. Seara însă căpitanul trimise un miel fript celor patru călători; iar pe mine mă puse la masa lui, nevasta şi fie-sa ne serviră. , A doua zi de dimineaţă veni omul cu chinină de la Monas-tir. El aducea un vas plin de această doctorie. 54 Eu detei cîte şase grame de chinină bolnavilor. Chinina le făcu bine, căci în ziua viitoare, cînd era termenul să-i prinză frigurile, copiii, ca niciodată de o lună, se sculară si se jucară la uşa peşterei. Aceasta atrase simpatia căpitanului asupra m3a. Mă hrănea de minune şi mă adăpa cu vin de şampanie. Violeta, fata căpitanului, începuse să mă vază cu ochi de simpatie şi eu nu mai puteam dezlipi ochii de dînsa. Englezii, deşi osebiţi de femeile lor, puteau însă să se vază ziua. Erau neodihniţi; căci nu erau siguri daca bancherii vor trimite banii. A doua seară, în ajunul zilei cînd se aşteptau banii de la bancher, Catîrgi-Iani dete ordin să se puie o masă de şapte talere. Ne invită pe toţi la masă. Soţia şi fiica lor încă se puseră ca să ţie compania damelor engleze. în timpul mesei, eu fusei însărcinat să fac pe dragomanul în limba greacă şi engleză. Damele streine erau încîntate de frumuseţea şi modestia Violetei, mă punea pe mine să-i adres în limba greacă complimentele lor, pe care le amestecam cu ale mele. Spre curmarea mîncărei, Catîrgi-Iani prinse la chef, cum zice românul cel vechi. Dar cheful la dînsul era melancolic. Trebuie a mărturisi că la neamul grecesc, simtimentul de patrie este foarte tare, îl găseşti chiar în inima tîlharilor de păduri. Catîrgi-Iani era patriot. Asfel se puse să ne vorbească de suferinţele Greciei şi fuse un minut cînd Ochii săi, lucru de mirare! se umplură de lacrimi. „Uitaţi-vă, strigă el, cîtă nedreptate este aici între oameni: sînt sigur că în inima voastră mă urîţi, căci nu vedeţi în mine decît un tîlhar ce ia averea şi viaţa aproapelui său, prin putere; dar staturile cotropitoare fac altceva mai bine decît mine?“ Zicînd asfel, ne dete cîteva exemple. „Nu este mîntuire pentru omenire, adaogă el, totdauna cel slab va fi robul celui mai tare.“ Apoi, căzînd într-un fel de gîndire: „Nedreptăţile omeneşti m-au făcut tîlhar“. Dupe masă, căpitanul puse pe fie-sa să cinte cîntece grece de clevţi. Violeta se supuse; luă o tamburică lungă cu care se însoţi şi cîntă cu viersul cel mai fraged, cel mai dulce, cel mai încîntător, două cintice patriotice. Noi eram toţi atît de răpiţi, încît uitaserăm că ne aflăm în peştera tîlharilor şi că viaţa noastră era mai puţină sigură 55 decît o barcă aruncată în valurile mărilor. Miezul nopţei trecu. Damele engleze se duseră să se culce; soţii lor ]q1 urmară. Noi mai ramaserăm. Catîrgi-Iani îmi zise: „Daca într-o săptămînă de astăzi înainte copiii mei vor fi bine precum sînt, vei fi liber să te duci unde-ţi place. Cît pentru aceşti franci, mîne chiar să fie liberi sau tăiaţi în bucăţi. Culcă-te şi te odiheneşte. Tu, femeie, şi tu, fată, faceţi asemenea. Timpul ce doarme omul este cel mai dulce în viaţă, daca şi atunci nu visezi nedreptăţi omeneşti." Noi ne culcarăm toţi pe la locurile noastre. Două oare dupe ce adormii, mă deşteptai repede în sunetul pistoalelor şi strigătele căpitanului. Mi se păru că askerii paşii călcase acel loc. Tîlharii în genere se află atît de preocupaţi de grijile de a prăda şi de temerea ce au de a se vedea spînzuraţi, încît nu le rămîne timpul a se gîndi că Dumnezeu, dupe ce ! a făcut omul, văzînd că nu este bine a fi singur, a luat o coastă din coastele lui şi a făcut femeia. Cu toate acestea, se află nişte excepţii ce nu uită că femeia împodobeşte viaţa omenească. Astfel de excepţii erau şi printre palicarii noştri, Frumuseţea occidentală a damelor engleze deşteptase, intr-un chip cu totul grosier, simţurile lor; şase dintre dînşii complotară, într-aceasţă noapte, violaţie asupra persoanei acestor dame. Pe cînd ele dormeau, ei, strecurîndu-se ca nişte umbre în scorbora lor, cercară să execute proiectul brutal şi criminal ce-şi făcuseră. Dar una din dame, deşteptîndu-se, scoase un ţipet teribil, mai nainte de a i se pune pe gură o batistă. Acest ţipet atrase atenţia căpitanului ce nu adormise încă; presupuse ceva şi, luînd două pistoale, se duse în scorbora streinelor. Ajunse la timp. Cu o descărcătură de pistol fărâmă capul celui dintâi ce cutezase a pune mîna pe acele dame; cu altă descărcătură, aşternu pe pămînţ un alt cutezător. Ceialţi căzuseră în genuche înaintea căpitanului şi cereau graţie, pe cînd acesta le făcea o lecţie de morală. Asfel era lucrul, cînd mă dusei în scorbora damelor streine. Aici veniră şi bărbaţii. „Ai văzut, mă întrebă Catîrgi-Iani, cum aceşti neomeniţi au călcat legile ospitalităţei ? Iată însă pedeapsa lor“, mai adaogă el, arătîndu-mi cele două cadavere ce zăceau pe pămînt. 56 Căpitanul dete ordin să rădice cadaverele şi să aresteze pe ceilalţi patru criminali. „Aceştia sînt cei mai laşi din ceata mea, zise căpitanul, şi nu mă prinde mirare că s-au purtat asfel. Să ştii de la mine că acela ce mînuie sabia şi înfruntă moartea cu bărbăţie, în mijlocul luptelor, nu calcă niciodată legile ospita-lităţei; nu înşală amicia; nu corupe soţia sau fiica amicului său; numai cel laş şi mic de suflet, ce tremură sub arme, î naintea morţei, face asemenea crime.“ Cu toată teroarea acestii scene, eu mă dusei în patul meu, să visez la frumoasa Violeta. A doua zi, cînd mă trezii şi ieşii afară, cel dintâi lucru ce văzui fu şase tllhari spînzuraţi de rămurile unui platan. Ziua aceasta fuse tristă. Englezii aşteptau răspunsul bancherului, şi răspunsul nu sosea încă, şi termenul se sfîr-şea, şi Catîrgi-Iani era nestrămutat în hotărîrile sale. „Ce vei face, întrebai pe căpitan, daca pînă deseară nu vor sosi banii ?“ „Le voi da respect pînă mîne, supuind că omul meu a întîrziat; dar daca nici mîne nu va sosi, hotărîrea mea se va împlini!“ ‘ Această zi, noapte şi dimineaţă fură amare pentru franci. A doua zi damele mă puseră mijlocitor, ca să se prelungească termenul. Insă nu izbutii nimic. Căpitanul şedea cu orologiul în mînă, aşteptînd amiaza, preparase toate pentru execuţia sentinţei sale. Veni un moment în care damele căzură la picioarele lui Catîrgi-Iane. Soţia şi fie-sa uniră rugăciunele lor cu ale acestor nefericiţi. Nimica nu mişca inima crudului căpitan. Mai rămăsese un pătrar de oră. Lucrurile luară o faţă şi mai întunecată, cînd trimisul apăru în peşteră aducînd banii ceruţi de la bancher. Căpitanul îi luă, îi numără şi, aflîndu-i toţi, dete ordin la doi oameni să însoţească pe călători pînă îi vor scoate la drum, şi să li se dea caii şi bagagele lor. Servitorii ce avuseseră scăpaseră la întâia întîlnire. Acestea se făcură. Streinii salutară pe suveranul peşterei şi plecară. Eu rămăsei încă acolo. Cu toate astea, sănătatea copiilor era bună, ceea ce mă consola şi mă făcea să crez că o să scap în curînd; pe d-altă parte, văzînd că zilele trec, începuse să-mi pară rău; Violeta 57 mă interesa acum cumsecade. Serile le petreceam împreună vorbind cu căpitanul despre nedreptatea oamenilor, sau ascultând vocea îngerească a Violetei. , într-o dimineaţă, . Catîrgi-Iane îmi zise: „Copiii sînt sănătoşi, şi tu eşti liber; pleacă.“ Plecai cu părere de rău. Cind îmi luai ziua bună de la Violata, ea deveni palidă şi-mi răpunse cu vocea întreruptă; p lacrimă lucea în ochii săi; dar nu crez să fi fost Insuflată de simtimentul ce-n vanitatea mea aş fi dorit să aibă; ci poate gîndind că ea rămîne încă închisă în peştera sa. In scurt plecai şi mă consolai cu speranţa să mă întorc într-o J zi cu soldaţi, să sparg pe tîlhari şi să le iau frumoasa captivă. Asfel fuse istoria doctorului. ; Ne.aflam într-un sat, într-o cafenea; necurăţenia cu fiii săi, puricii, nu ne lăsau să dormim, trecurăm noaptea istorisind fel de fel de lucruri. Asfel, întrebai pe doctor: — Violeta luase locul Luizei? — Nu, zise el. Trebuie să ştii că amorul ce omul simte pentru o femeie este în proporţie totdeauna cu suma plă-cerilpr sau a suferinţelor cp obiectul iubit i-a făcut să guste; afară de aceasta este şi vîrsta, şi întîitatea; pentru toate aceste condiţii nu era comparaţie putincioasă; pe Violeta o cunoscui cîteva zile. — Dar chiar acel mic simtiment cum se stinse ? — Cum ? Ca un vis; peste cîteva zile dupe plecarea mea de la peşteră, nu mă mai gîndeam la greacă. Pentru Luiza însuşi nu mai simţ amor: dacă m-ai întreba ce regretez mai mult din acel timp, vîrsta, suvenirile sau pe Luiza, aş fi în greutate să-ţi răspunz. Suvenirea ei îmi face tot atîta plăcere ca locul naşterii, ca spiţerii cei doi ce-mi fură martori la duel, şi daca ar fi mijloc a desparte suvenirea Luizii de aceea a epocei şi a locului, poate nici nu mi-ar mai veni Luiza prin spirit. Ochii ce nu se văd se uit, zice proverbul, şi este adevărat. Dar să lăsăm ideile doctorului asupra amorului, ca să venim la o întîmplare demnă de a se spune: bătaia ce avurăm cu tîlharii într-o pădure. Două ore aproape de Şumla este o dumbravă; în sinul acestii dumbrave se afla o circiumă, unde se odihnesc călătorii. In ziua cînd ajunserăm în Şumla, cădea neaua şi sufla crivăţul. Acest vifor ne ajunse în dumbrava despre care •58 vorbii. Cînd trecurăm pe lingă circiuma din dumbravă, vizitiul nostru opri căii şi ne zise că aici putem Să gustăm ceva. Ne ieşi înainte un turc înarmat; bucuria ce simţi acesta văzîndu-ne şi care bucurie o exprimă, fără voia lui, printr-un surîs sinistru, nu ne plăcu şi'ne dete prepus. Cu toate acestea, ne coborîrăm şi Intrarăm în circiumă. Aici găsirăm pe circiuma!1, un bulgar, ce ne priimi cu răceală, ca cînd ne-ar fi zis: „Ce soartă rea vă aduce aici!“ Noi comandarăm cîrciumarului să aprinză focul, să ne facă o cafea. El prepară uneltele sale. Doctorul se dhse la locul unde fierbea cafeaua şi, scoţînd o bucată de pine, o cresta şi voia să o prăjească. El întorcea spatele la uşă; în dreapta lui era patul; pe marginea patului şedeam eu, rezemat cu fruntea pe sabie şi avînd pe doctor aproape de mine. într-acel moment, se deschise uşa şi întră un turc armat. Ebreul, ce sta în picioare, deveni palid şi începu să tremure. Tllharul se apropie de pat, pune o mină pe umărul meu şi alta pe spatele doctorului, îşi ia reazem pe umerii noştri asfel şi cu picioarele sare în pat. Această manieră d-a se urca mi se păru mai mult decît barbară. , j- — D-ta care ştii limba turcă, zisjeji amicului meu,, spune acelui om că nu-mi place chipul cu care s-a urcat pe pat. — Ce fel! răspunse doctorul, el a pus mina pe umărpl meu? Eu credeam ca eşti d-ta, eram întors cu spateţe. Apoi, adresîndu-se către tîlhar, ce cu un surîs, despreţui-tor aştepta să ne supărăm, îi făcu cîteva mustrări. Turcul, răspunse prin înjurături şi sfîrşi punind mîna pe pistol: trase această armă şi o descărcă asupra doctorului. Din fericire glonţul trecu pe de lături. Turcul puse mîna pe celălalt pistol . . . Ebreul nostru intrase sub pat. Doctorul se înfurie ca o hiară sălbatecă pe care a rănit-o un vînator stîngaci; acest om avea o talie de uriaş şi o putere de, taur. Se repezi asupra tîlharului, pînă ce acest din urmă nu apucase să tragă cel de al doilea pistol; îl luă în braţe, îl smuci, îl frămîntă, într-un minut îi schimbă forme" ca să zic asfel: hoţul era un ghem, un pui de găină cu capul sub aripi. Cu brîul hangiului bulgar, îl legă fedeleş, şi-l trînti jos pe pămînt, unde căzu ca un glob. Intr-acel timp doi alţi tîlhari veniseră la1 uşă şi cătau să între; uşa era crăpată. Eu trăsei sabia şi mă pusei la uşă 59 hotărît a lovi pe cel dintâi ce ar cuteza a deschide uşa* aceasta ţinu doi oameni în respect. îmi trebuiau pistoalele; dar le dasem să le ţie vizitiul turc. Zării printre uşă pe vizitiu; îi cer pistoalele; dar acesta nu voieşte să mi le dea şi fuge. Atunci unul din tîlharii d-afară, văzînd că vizitiul ţine cu dînşii, cercă să împingă uşa; dar se înturnă repede^ căci îl lovii cu sabia peste ,braţ; sîngele curse şi roşi neaua de afară. Totdodată auzirăm afară o larmă mare. Vreo cincisprezece bulgari, călări şi armaţi, ce umblau asfel de frica tîl-* harilor, sosiră aici. Mirarea lor fuse foarte mare văzînd că doi franci, cu o singură sabie, jumătate ruginită, ţinură în respect pe tîlhari, ba încă pe unul îl legară şi pe altul îl răniră. Ei intrară în casă. i Atunci ebreul ieşi de sub pat şi, uitînd repede umilita poziţie ce avusese pînă atunci, îşi luă un aer de ârou şi începu să dea cu piciorul în turcul cel legat. Doctorul, indignat de laşitatea dragomanului, îl împinse, zicîndu-i că nu este nici generos, nici necesar să bată un om care nu mai poate să se apere. Hangiul ne zise să plecăm, fiindcă poate să sosească ceata cea mare a tîlharilor, ce se compune de douăzeci oameni. Ne mai zise că sînt trei zile de cînd aceşti făcători de rău uciseseră un bulgar, la capul pădurei; că, o zi înainte, prădaseră, bătuseră şi răniseră doi neguţători în circiumă lui; că lui însuşi îi pradă tot şi-i ameninţă viaţa. Că de vonţ ajunge la Şumla, să spunem la zaptie (guvernămînt, poliţie) să trimiţă oameni armaţi, ca să prindă pe tîlhari. Ne urcarăm în trăsură; bulgarii încă încălicară. Dar abia făcurăm douăzeci de păsuri şi auzirăm detunaţia uni$ pistol; glonţul trecu prin învălitoarea trăsurei, un tîlhar, trăsese cu pistolul de dupe circiumă. Spaima ce încerc^ ebreul ne făcu să uităm scena cu tîlharii. Cînd fuserăm departe de circiumă şi în siguranţă, dragomanul respiră mai liniştj$ şi începu să suduie pe tîlharii ce erau poate o jumătatQ poştă departe de noi, înţocmai ca cînile ce fuge, întîlniipţ du-te pe cale, şi latră numai dupe ce se scapă în curtea doip-ţ nului său. , , Nimica nu mă supărase mai mult ca refuzul vizitiului a-mi da pistoalele, cînd i le-am fost cerut. Fapta lui era î»? 60 adevăr o trădare; asfel ajunserăm la Şumla, ne plinserăm caimacamului, şi vizitiul se arestă. Şumla este aşezată într-o poziţie încintătoare, dealurile ce o înconjură formează o cetate naturală. Este una din cele mai tari poziţii militare ale Turciei. Populaţia ei se compune în mare parte de bulgari; ceialţi sînt turci şi ebrei. Noi traserăm la un han turc. Ni se dete o cameră ce-i lipsea chiar mobila obicinuită într-aceşte camere, rogojina. Aspectul camerei era trist; prin plafon vedeam cerul ca printr-un ciur, sub picioarele noastre priveam, printre nişte mici spărturi, pe trecători. Dar camera avea o sobă de cărămidă şi aceasta era o comoară pentru noi. Aici şezuse medicul lui Kossuth, în timpul cînd emigraţii magiari fură ţinuţi aici. Cumpărarăm multe rogojini şi le aşternurăm pe jos, ca să astupăm comunicaţia cu aerul de afară. Un servitor al hanului făcu focul în sobă, casa se umplu de fum; dar doctorul ceru pămînt clisos şi lipi singur soba, în scurt făcurăm o cameră bine încălzită, deşi nu era elegantă. Aici trecurăm zece zile, ce mi se părură zece ani. Doctorul meu insă ştia multe istorii, avusese multe întîmplări şi mi le spunea cu multă plăcere şi talent. Nu mai este îndoială că noi treceam aici serile istorisind şi bînd ceai. In seara dintâi, îmi spuse o întîmplare curioasă pe care o comunic cititorilor mei. — Aveam un amic medic, un om tînăr încă şi, frumos, cu maniere plăcute. Acesta era doctorul casei unui efendi din Constantinopoli. într-o zi căzu bolnav; boala lui ţinu mai multe zile. In timpul acesta amicul meu îmi scrise să mă duc la efendi, la care el se ducea în calitate de doctor, cînd era sănătos. Mă dusei. Efendi mă priimi cu mare amabilitate şi îmi zise: „Nevasta mea este bolnavă, ai bunătatea de vezi ce are“. Un enuc sau, cum zic ei, hadîn, mă duse în apartamentul bolnavii. La uşa camerei unde se afla hanîma, mă întîmpinară mai multe femei învălite la faţă; erau, neapărat, sclavele ei. Una din ele mă Introduse înuntru. Pe o sofa era hanîma culcată şi învălită la faţă. „Vezi, şi spune-mi ce are“, zise introducătriţa mea. ; „Ca să-ţi spui ce are, este trebuinţă să-i văz faţa.“ 61 „Aceasta nu se poate. Tot ce poci a face, este să o apuci de mînă.“ „Aceasta nu este destul: faţa e de mare trebuinţă a se vedea,11 „Nu avem ordin de la domnul nostru pentru aceasta." Eu plecai şi mă dusei în selamlîc, sau apartamentul bărbatului. Acesta, cum mă văzu, mă întrebă ce are femeia sa. Pentru răspuns, scosei orologiul acoperit cu două tasuri şi, arătîndu-i-1, îl întrebai să-mi spuie cîte oare sînt. „Nu poci să văz, căci este învălit orologiul, d-le, şi prin urmare nu poci să-ţi spui cîte ore sînt.11 „Nici eu nu poci a-ţi spune ce boală are doamna dumitale, căci faţa sa este coperiţă.11 Efendi surîse. „Noi, medicii, avem trebuinţă de a cerceta pulsul bolnavilor; dar faţa ne este de multe ori mai trebuincioasă decît pulsul; multe boale, şi mai ales tifosul, se ceteşte pe faţă, gastritul pe limba.11 „înţeleg aceasta, mai zise el, nu te mira daca oamenii mei au făcut altfel, datinele şi ignoranţa îi dominează.11 Atunci chemă pe un enuc şi-i vorbeşte încet. Enucul îmi făcu semn să mă iau dupe dînsul, lucru ce făcui numaidecît. Sclava ce mă introdusese mă priimi la uşă ca mai nainte. Enucul îi spuse ordinul domnului său cu un aer misterios. „Vino11, îmi ziise ea. Astă dată sclava luă vălul dupe faţa bolnavei. Nu ai văzut încă o frumuseţe orientală în toată perfecţia sa ? Una din acele femei ce are cele treizeci de cualităţi ce stau scrise pe pereţii haremurilor turceşti? Nu-ţi voi vorbi decît de acest cap minunat. Un cap nici mare, nici mic; un păr castaniu întunecat, cu fire supţiri şi dulci ca mătasea cea mai fină, acoperea capul ei şi rîura cu voluptate pe ninsoarea gîtului. O frunte potrivită şi lină ca surfaţa marmurului lustrat. Două sprlncene supţiri, arcuite, dar cu peri răsăriţi, deşi terminau josul frunţei; genele-i erau lungi şi încreţite; ochii negri, tăiaţi ca nişte migdale, erau lăcaşul unde se îngîna flăcările voluptăţilor celor mai dulci, cu o rouă de lacrimi ce părea că naşte necontenit, ca să îndulcească flacăra care-i. încingea. Gura mică, buzele rumene ca 6* singele se îngînau cu extrema albeţe pe care plutea această rumeneală. Dinţii albi, mici şi deşi. Toate trăsurile într-o minunată proporţie şi mai pe sus de toate o expresie ce lua viaţa totdodată din dulceaţă şi un picant plăcut. > Asfel era această damă, căldura frigurilor vărsase> in feţele sale o rumeneală încîntătoare. Ea, văzîndu-mă, surise şi îmi întinse mina, apoi cu o voce tremurătoare îmi zise: „Sa nu te superi, doctore, că nu te-a lăsat să-mi vezi faţa! Asfel sînt datinele noastre, de multe ori oamenii sînt nevoiţi să închine voinţa lor datinelor.“ „Ai dreptate, doamnă... şi pentru aeeasta nu m-am supărat nicidecum/4 „Oricum ar fi, ai voit să mă vezi, iată-mă; greşeala este reparată; mă tem însă că faţa mea nu va răspunde cu aşteptarea dumitale44. „Din împotrivă, doamnă ... nu citesc într-însa nimica ce nu promite cele mai frumoase lucruri.44 La aceste vorbe, toată faţa ei se coperi de un văl de purpură, pe care plutea surîsul cel mai dulce. Hanîma avea friguri intermitente. Ii cerui mîna să cercetez pulsul. Atinsei mina cea mai frumoasă şi cea mai albă, legată de braţul cel mai perfect. Sclava întinse vălul pe faţa bolnavei.1 Eu ieşii. ■ Ţi-am spus toate acestea ca să-ţi dau o idee, deşi foarte slabă, despre această femeie ce este eroina istoriei ce am a-ţi spune. Ea se făcuse sănătoasă. Doctorul, amicul meu, încă era sănătos şi urma vizitele sale într-această casă. Dar să zic lucrul mai curînd. Doctorul meu iubea pe hanîmă şî era iubit. El o văzuse de mai multe ori această frumoasă fiinţă şi, cu cît o vedea, cu atît intuziasmul său se mărea pentru dînsa; nu ştiu pe la început care erau simtimentele hanîmei pentru el; dar ştiu că biata femeie era de multe ori bolnavă, şi doctorul venea să o vază de cîte ori se bolnăvea. Femeia ce se plînge că sufere şi se bolnăveşte în toate zilele de micrană şi alte mici doruri, este amorezată şi geloasă. Aş consilia pe bărbat, în asemenea caz, să nu se turbure în nimic. într-o zi, amicul meu medic îmi declară că' o iubeşte cu patimă, ceea ce mă încredinţă că amorul lbr era încă platonic. Căci trebuie să ştii că posesia cei care iubeşti este 63 mormîntul amorului, la cei mai mulţi oameni; lucru cu totul , împotrivă la cele mai multe femei, şi asta se înţelege lesne de vom considera că condiţiile femeii în societate sînt altele decît ale omului: pudoarea încă o face să ţie la acele ce a făcut-o să cază. Doctorul meu îmi spuse dar că o iubeşte cu patimă şi este iubit. Iată tot ce îmi spuse. Intr-una din zile aflai că amicul meu înamorat se făcuse nevăzut, mai tîrziu ştiui că este exilat departe de Constan-tinopoli. Iată ce se trecuse. Această damă dase doctorului un inel de briliant de preţ mare, fără ştirea domnului ei. Acest din urmă o întrebă lntr-o zi ce a făcut inelul. Ea răspunse că l-a perdut. Trebuie să mărturisesc că amicul meu era de acea şcoală ce dezo-noară junimea din zilele noastre, adică din acei ce îşi fac o mare laudă a spune la lume intrigile lor cu femei. Dupe mine, nu cred să fie nimica mai laş şi mai degradat ca acest fel de fanfaroni. Ei profită de credulitatea mulţimei ca să-şi mulţumească înjosită lor vanitate şi nu se gîndesc că indiscreţia poate să veştejească onoarea unei femei, căci ei nu au onoare, prin urmare nu pot să respecte pe a celoralţi. Fapta lor este cu atît mai laşă, că sînt siguri că lovesc în nişte fiinţe care nu pot să se apare; un suflet nobil, generos, delicat nu numai ar păstra secretul unei femei, dar încă ar trebui să fie recunoscător şi să respecte o fiinţă ce sacrifică tot, ca să-i aducă lui o mulţumire; dar aceste suflete sînt rari. Iţi voi spune că sînt alţii care se duc şi mai departe, care se laudă cu posesia cutării şi cutării femei, şi pe care ei au văzut-o abia, i-au vorbit abia, sau pe care femeia i-a împins cu indignaţie sau nu i-a văzut niciodată. Să-i auzi vorbind de femei, ai crede Că nu a scăpat una care să nu se fi închinat înaintea meritelor lor şi că nu mai este femeie virtuoasă. Ei susţin, cearcă să dovedească, jură; asfel de oameni ar trebui lepădaţi cu totul din societate. Eu îi socotesc ca pe punezii ce chiar să-i fărâmi, îţi aduc dezgust. Amicul meu era oarecum din categoria acestii tinerimi înjosite sub privinţa femeilor; cine îl întreba de unde avea acel preţios inel, răspundea cu un surîs ce ascundea un mister: de la cutare damă. Ştirea se duse pînă la oamenii poliţiei ce căutau inelul; poliţia se urcă într-o zi la dînsul 64 şi, găsind inelul, îl acuză că este de furat. Amicul meu, ca să scape de un prepus atîta de sal, avu laşetatea a mărturisi că inelul i l-a dat chiar stăpîna, care era amanta lui, şi că pentru acest din urmă cuvint, ea tăgăduieşte. Poliţia luă inelul, bărbatul află secretul soţiei sale şi, în furia sa, hotărî să o pearză. Turcul nostru se duse seara în apartamentul soţiei. Ea nu ştia nimica despre cele ce se întîmplase. „Inelul tău, îi zise el, l-ai dăruit amantului tău. . . cutare" . . . Femeia deveni palidă. Protestă. Bărbatul li spuse că însuşi amantul ei declarase la poliţie şi scoase inelul pe care îl arătă. „0, cel mai mizerabil dintre oameni! strigă ea. Ei bine! Aşa este, acest laş, ghiaur este amantul meu, deşi nu i-am sacrificat onoarea mea. Ucide-mă, singură eu voi să mor acum.“ Camera în care se trecea această scenă da pe Bosfor; ferestele deschise. Lumina stelelor ce se scaldă intr-acest rîu limpede şi amar, unită cu lumina candelelor ce aprind turcii în ramazan pe vase şi pe minarele, chezăşuiau seninătatea nopţei afară şi făceau să se vază apele Bosforului cu aceeaşi exactitate cu care le văd ochii în timpul crepusculului. Inuntru, camera era luminată de mai multe candele. Dupe această declaraţie a femeii, turcul se înfurie, trase cuţitul să o pătrunză, dar cuţitului pică din mină, cînd voi să lovească. Ţi-am descris frumuseţele rari ale acestii femei cu expresii mult mai slabe decît meritele ei cele adevărate. Aceste frumuseţi, sub impresia desperaţiei ei, trebuie neapărat să-i fi dat o expresie ce aveau zeele lui Omer, în necazul amorului lor trădat, în momentul cînd cuţitul căzu din mîna celui ce voia să o lovească. Dar femeia care poate nici nu văzuse ferul rădicîndu-se, nici căzînd, în mînia sa, crezînd că viaţa de-acum înainte pentru dînsa are să fie mai crudă decît moartea, se repede spre fereastră, de unde se aruncă în undele Bosforului. Bărbatul desperat strigă servitorii. „Jumătate starea mea celui ce o va scăpa din apă! . . .“ Şi, în ameţelea lui, el însuşi sare dupe dînsa. Douăzeci de oameni îl urmară într-această întreprindere periculoasă; unul din oamenii săi o culese din fundul apei; 65 ea trăia încă, dar cu viaţa jumătate. Gel dintâi medic ce chemă să 0 deştepte fui eu însumi. ‘ Era de o mie de ori mai frumoasă decît mi' se păruse la îhtîia vedere. Soţul său, îngenucheat lîngă patul ei, îi luase o mînă şi o uda cu lacrimi. O deşteptarăm. A doua zi, amicul meu şi amantul ei priimi ordin să plece în exil. In momentul cînd vasul cu vapor pe care se afla doctorul căuta să plece, tin turc se urcă pe vas, găsi pe doctorul amant şi-i dfete O scrisoare şi un cuţit. Pe scrisoare zicea: „Daca mai ai o singură scînteie în inimă, iată cu ce să te ucizi". ■ ‘ Acest dar venea de la amanta lui. Dar amantul surise şi zise1: „Inima feste dobitocia." 1! Asfel îmi istorisi doctorul. Mai tîrziu, pe malul Bosforului, văzui această eroină, al feării nume1 îmi rămăsese în memorie. Faţa sa era coperită cd un văl supţire. Co'chetăria sa lăsase vălul să fluture în voia vîntului indiscret. Asfel putui! să o văz un minut fără văl. Mărturisesc că nu am văzut femeie mai frumoasă. Către acestea se zice în Constantinopol fcă prima frumuseţe a Orientului este această damă. Zilele ce şezurăm în Şuirilâ mi se părură lungi ca anii; cu toate acestea, trecură. Tocmirăm o căruţă şi, într-o dimineaţă, plecarăm către Vama. Cînd urcarăm dealul, începu să bată un crivăţ rece. Din fericire, vîntul ne bătea în spate, şi trăsura noastră fiind coperită cu pînză asupra şi fundul, nu simţeam decît o parte din asprimea lui. Caii mergeau la pas,'şi vizitiul turc îi ducea de căpestre, mergînd pe jos. Asfel fiecine poate lesne să ghicească că nu mergeam eu iuţimfea căiei-de-fer. Dupe trei oare de călătorie, vîntul începu mai tare şi mai rece; pe urmă începu să sufle amestecat cu fulgi de ninsoare. Yezitiul, nemâiputînd suferi tăiturile asprului crivăţ, se urcă în trăsură. Nu trecu mult, şi iată că trăsura întră cu două roate din partea mea intr-un şanţ mascat de nea. Se povîrni şi se răsturnă ffiţui, atinşi de oişte, se spăimîn-tară şi începură a fugi, săHnd şi azvîrlind din picioare. Nu numai că eram răsturnaţi, ba încă şi tîrlţi. Ce vom deveni noi, de se va rupe trăsura? Noaptea nu era departe, şi timpul'era mai mult dfecît rău. îti învălmăşala şi măcinarea ce 66 ne făcu răsturnarea căruţei, un pistol ce aveam la briu, fiind foarte slab în arcuri, se descărcă singur; din fericire, glonţul ieşi prin fundul căruţei, fără să lovească nici pe doctor, nici pe mine. Doctorul scoase un cuţitaş şi tăie pînza ce acoperea fundul trăsurei. Noi ieşirăm, pe brînci, prin această spărtură. Caii, neputînd scoate căruţa răsturnată din şanţ, stătuseră singuri, vizitiul plîngea, trîntit în nea. Dîndu-ne jos, puserăm toţi mîna şi rădicarăm căruţa pe picioare, cu mare greutate. Vîntul era atît de îngheţat, cît nu-mi mai simţeam mînile, numai că le expusesem cîteva minute în curgerea lui. Nu se stricase nimic la trăsură, Dupe o oară puturăm urma călătoria. Către seară, găsirăm în cale o femeie turcă căzută jos. Această nefericită fiinţă nu era în stare nici să vorbească, nici să se mişte. Plecase, pînă a nu începe viscolul, de1 la satul ei să se ducă la alt sat, în vecinătate. Vîntul o surprinse pe cale. Ea merse necontenit; mînile îi îngheaţă; apoi picioarele ţ cade jos, încetul cu încetul perde facultatea de a se mişca. i De cum o văzurăm înaintea noastră, alergarăm într-acolo. Văzîndu-ne, voia să vorbească, dar buzele ei erau amorţite. Era jună încă şi curăţică. Ziserăm vizitiului să o puie în trăsură şi să o ducem la cel dintâi sat. Vizitiul® se împotrivi, zicîndcă nu are în gînd, din pricina întîrzierei ce ar face, să înnopteze şi să se! expuie el şi caii lui la perzare. In deşert îi spuserăm ca era o datorie sîntă, fiindcă această femeie era de religia lui, mahome-tană; că altfel făcînd, femeia piere; alergarăm chiar la ameninţări, nu reuşirăm. Ne mai rămînea un mijlOe, să-i dăm o sumă de bani, ca să facă el, turc, pentru o femeie din neamul lor un mic sacrificiu, ca să o scape. îi propuserăm cincizeci de lei. Banii avură mai multă înrîurire. asupra lui decît toate cuvintele morale ce-i puseserăm înainte, precum se întîmplă totdauna cu sufletele căzute sau barbare. Hotărî dar să o puie în trăsură. Puserăm mîna cîtetrei şi ridicarăm acest corp jumătate îngheţat, apoi îl depuserăm în trăsura. In timpul acesta, faţa ei se dezvălise. Turcul puse mîna repede să o învelească zicîndu-ne: — Voi nu trebuie să vă uitaţi la faţa ei. 67 Noi o coperirăm cu o blană lată şi hotărîm să mergem pe jos pînă în sat, învălindu-ne bine. Eram numai eu şi doctorul, căci pe evreul dragoman îl lăsaserăm la Şumla, sau mai bine el nu voise să vie cu noi, căci era sîmbătă în acea zi. Dupe o oară de marş ajunserăm la un sat turc, abia intrarăm în sat şi ştirea că aducem o femeie musulmană degerată se împărţi la toţi lăcuitorii, bărbatul ei veni cel întăi să o vază, femeia nu putea să vorbească; o dete jos şi .cîţiva de ai lor se însărcinară să o ducă acasă. Către acestea, mulţumirile turoilor în faţa noastră plouau din toate părţile. O cadînă bătrînă strigă: — Păcat că aceşti oameni sînt ghiauri! Seara venise şi noi nu mai puteam urma călătoria. Eram nevoiţi să mînem într-acel sat. Chehaiaua ne duse la conac. Nu se poate vedea nimic mai mizerabil decît camera ce avurăm aici. Dormirăm pe nişte scînduri goale. Turcii ne aduseră de mincare; dar o cină atît de rea, încît nici nu puturăm gusta. Ne mulţumirăm cu lapte şi fierserăm ceai. Aici încă veniră mulţime de turci să ne vizi-teze. - Cum merg lucrurile la celealţe împărăţii ? ne întrebă unul din ei; o să se facă vreun resbel în ţările noastre? Am auzit că la franci poporul se bate cu împăratul! La toate aceste întrebări, doctorul, ce cunoştea limba, şe însăreină să răspunză. Ei ne ţinură de vorbă pînă către miezul nopţii; apoi ne părăsiră. — De unde vine că la creştini toate lucrurile sînt în stare de curăţenie şi de îndestulare, şi la turci din împotrivă, tot este în decadenţă? întrebai pe doctor. — Lucrul este învederat ; cauza celor ce observaşi este că cei dintâi produc şi cei din urmă consumă, fără să producă nimica. Ideea doctorului era adevărată. Turcii muncesc atît de puţin cît, prin munca lor, nu pot produce nici cele întăi trebuinţe ale vieţei. Această lenevire este cauza ce face toate nefericirile lor. Cei mai mulţi scriitori ai Europei pretind că populaţia mahometană scade şi atribuie aceasta datiriei lor de poligamie. După observaţiile ce am putut face în timpul călătoriei mele prin tot imperiul, m-am încredinţat că părerea scriitorilor Europei întru aceasta nu are nici un fondament şi este inspirată mai mult de antipatia religioasă decît de cuvînt. Toţi turcii nu sînt însuraţi; pe urmă oamenii din popol au numai o femeie. Cei care au mai multe femei sînt din cei bogaţi, şi atît de puţini în comparaţie cu mulţimea, cît nici nu merită a vorbi. Ce dar produce scăderea populaţiei ? Nimic alt decît avortarea nevoită, adică maniera ce au luat oamenii din popol a ucide pruncii încă în sinul maicei lor, puind în pericol totdeodată şi viaţa mumei. - Această datină crudă este născută de sărăcie. In adevăr, un părinte sărac se gîndeşte cu ce mijloace va putea hrăni o familie numeroasă; băieţii încă trec, căci, venind în stare de şapte ani, pot lucra cîte ceva; nu este asfel şi pentru fete; dupe datinele lor, femeile la turci nu pot să lucreze în public. Femeile creştine lucrează prin fabrici şi uneltesc tot felul de lucrări; femeile musulmane nu pot face aceasta; părintele este dar nevoit să-şi hrănească fetele, el care abia poate să se hrănească singur; ca să nu ajungă acolo, ucide cu bău* turi tari pruncii încă în sinul mumei, iată cauza scăderei populaţiei turceşti. Rugai pe doctor să-mi mai spuie vreo întîmplare din viaţa sa din Orient; dar nu avea dispoziţie şi nu putu a-mi mulţumi curiozitatea. A doua zi pornirăm înainte. In noaptea acei zile mînarăm la un bulgar. Aici găsirăm o mare curăţenie şi toată odihna de care aveam trebuinţă. Doctorul se puse a-mi istorisi una din cele mai curioase întîmplări ale vieţei orientale. — Inchipuieşte-ţi, zise el, că mă îmbarcasem pe< un vas cu vapor francez, ce pleca de la Constantinopoli la > Smirna. Mă îmbarcai pe la cinci oare. Timpul era frumos, detei camă-rierului de locul întăi biletul meu, pe care era însemnat numărul cabinei mele; îi dedei asemenea sacul de călătorie şi alte mici lucruri, să le puie în cabina mea. Dupe aceste rămăsei pe podul vaporului pînă ce aparelă, sau pînă ce ieşirăm din port. Atunci ne chemară la masă în salonul dupe pod. Dupe-masă şezui cînd în salon, cînd pe pod, pînă la miezul nopţi, fără să-mi văz cabina. Yenindu-mi somn, mă determinai să mă culc. Chemai pe camarier; acesta sosi jumătate adormit; îl întrebai unde era cabina mea; el îmi deschise o cabină, zicîndu-mi că acela era locul meu. Intru în cabină şi închiz uşa dupe mine; în cabină era întunerec. 69 Eu mă dezbrăcai repede, cu ochii jumătate închişi de somn, şi, având in gînd unde este patul, mă strecurai binişor în pat.1' Nu poţi să-ţi faci ideea cît de mare fuse spaima mea, simţinînd că patul era ociiapt de a doua persoană! Un mic examen ce făcui mă încredinţă că nu numai mai era unul în1 patul med; ba încă o femeie. Totodată auzii sforăind pe o canapea în faţă. Nu mai era îndoială; acolo dormea bărbatul şi eu împărtăşeam patul soţiei sale, fără să ştiu nimica. it. Aruncarea mea în pat deşteptase dama, care, ameţită de somn, nu ştia ce să crează. Eu mă scol repede, mai repede decît rădică piciorul omul ce ar călca pe un şarpe. Sărind, răstorn un scaun, se face zgomot, îmi strîng lucrurile şi voi să fug. Dar, cercînd a ieşi;'simţii rnîna bărbatului pe un braţ al meu; imlna femei»pe ncelalt braţ; aceasta din urmă credea poate că sînt bărbată-său; dl, că sînt amantul neves-tiisale. < Femeia* aprinse repede luminarea cu o alumetă fosforică.'hCadrul< era originah Cîte trei râmaserăm împietriţi. Acest om era un principe strein; acea damă, femeia sa,'o femeie'tînără, frumoasă, încântătoare, ce răpise pe toţi pasagerii prin graţiile corpului şi ale spiritului ei. — Ei bine, domnule, mă întrebă principele, ce însemnează aceasta? Principesa, aducîndu-şi aminte că era numai jumătate învestită,, stinse luminarea. Eu spusei principelui cum se întâmplase* lucrul şi cît eram de supărat însumi pentru acesta întîmplare. Apoi ieşii repede din cabina lor şi trecui într-a mea. A doua zi, principele chemă pe camarier şi-l întrebă dacă în adevăr el Introdusese din greşală un strein într-a lui cabină. Camarierul îşi aduse aminte şi mărturisi că este adevărat. Numai atunci gelosul nobil putu să se liniştească. In cursul zilei el îmi arătă o vie simpatie şi din acea zi femeia sa se făcu foarte intimă cu mine. I Niciodată femeia nu-ţi arată mai mult interes decît atunci cînd presupune că-i cunoşti vreuna din slăbiciunile sale. Voi să-ţi dau un exemplu istoric. Părintele istoriei, Hero-dot, în cartea muzei Clio vorbeşte de o întîmplare de natura aceasta ce ar dovedi cele ce am zis. Candaule, regele Sardei, ce-şi iubea cu nebunie femeia, sta şi o luăuda lui Gyges, unul din ofiţerii săi. Acest din urmă părea indiferent; regele se pică şi voi cu orice preţ să facă să o vază ofiţerul săju goală. Gyges refuză; dar regele îi ordonă să facă ce-i va zice. el. Noaptea îl duce în camera de pulcare a familiei regale, în dosul uşei ce rămăsese întredeschisă. Regina veni,; depuse vestmintele sale, Gyges o văzu dezbrăcîndu-se şi, pe cînji aceasta se urca pe pat, înturnînd spatele, Gyges ieşi din cameră. Regina înţelese că bărhată-său era autorul acestii fapte şi tăcu. A doua zi regina chemă pe Gyges şi, zicîndu-i că ştie că a văzut-o goală, îi dă ordin să ucigă pe rege şi să devie el bărbatul ei, sau să se prepare el însuşi a muri, de nu va urma cea dintâi voinţă a sa. Această ucidere se făcu şi Gyges devteni rege şi bărbat a cei ce o văzuse fără vestminte. Această istorie aş fi voit să o spui principesei, ca să urmeze exemplul reginei, in faţă cu mine şi cu soţul său. Asfel vorbi doctorul, adormind încetinel şi visînd la principesa din vapor. A doua zi, pe la căderea serei, ajunserăm la Devna. Aici se află cîteva case, cele mai multe ale morarilor turci şi bulgari. Poziţia Devnei este plăcută, dar clima ei în lunele de vară este ucigătoare pentru streini, din cauza lacului ce începe aproape de Devna şi merge pînă la malul mărei, la portul Varnei. Acest sătişor, în tihipii vechi, era un oraş, avea o cetate şi purta numele de Marcianopolis, dupe numele unei surori a împăratului Traian. Aici maserăm la un han, ziserăm hangiului bulgar să ne prepare pentru cină un pilaf turc şi un cadaif, dar în cătăţime mai sănătoasă; hangiul profită din cele din urmă expresii, ca să-şi facă trebile sale, căci prepară un pilaf de zece oca de orez şi un cadaif cît piatra morei de mare, ceea ce ne costă două sute de lei turceşti. Aceste bucate, după ce se luară după masa noastră, se puseră sub iiăsul vizitiului, apoi al cavazilor de la mori, ce veniseră acolo; pe urmă mîncă hangiul cu ai săi, apoi ce mai ramase se servi călătorilor geaba sau pe rumânie gratis. O oară pînă la ziuă furăm vizitaţi de hoţi, după zisa hangiului. Noi ne deterăm în zgomotul ce făceau nişte oameni afară, voind să scoaţă uşa camerei din ţîţîni. Hangiul se sculase şi înaintase la uşă. Cînd deschiserăm ochii, îl aflarăm ţinînd uşa cu spatele. — Cine este acolo ? strigă doctorul. 71 — Tăcere, răspunse hangiul, a venit tîlharii. . . Vor să spargă uşa. — Deschide-le să între, îi zisei eu. E frig afară. — Da se vede că nu ai auzit bine, urmă el, sînt tîlhari, nu sîht călători. — Tocmai pentru aceasta; aici ei vor mai afla un soţ. Aceste vorbe deconsertară pe hangiu, care se duse şi se trase într-un colţ, şoptindu-şi: — Deli adam\ (omul diavolului). Hanul în care ne aflam era de piatră, uşa destul de tare; cei ce cletena uşa, văzînd că nu poate să o descbiză, se duseră. A doua zi ne scularăm şi darăm ordin să înhame caii. Cînd vorbirăm a plăti, ne luă bani numai pentru pilaf şi pentru cadaiî, pentru, celealte nu voi să ia nimic. Adevărul era că cele dintâi plăteau pe celealte cheltuieli. Cu toate acestea, aflarăm că hanul în care eram noi era făcut de un turc şi că acesta, murind, lăsase o sumă de bani anuală hanului pentru ţinerea lui în bună stare, ca să dea ospitalitate călătorilor, de orice religie, gratis. Acest fel de hanuri se află în mai multe sate din provinciile Turciei, De aici la Varna este o cale de vreo trei oare. Nu departe de acest din urmă ora.ş s-a întîmplat celebra bătălie de la anul 1444 între turci şi creştini; la această bătălie s-au aflat şi domnul Ţărei Româneşti cu zece mii de români. Cardinalul Iulian atît a muncit pe regele Vladislav I, pînă l-a adus să rupă pacea cu Amurat II; cuvintele ce da pentru aceasta erau că nu se cuvenise să încheie pace fără ştirea papei şi că, întîmplîndu-se asfel, creştinii nu au tras nici un folos din pace. Regele Vladislav a plecat dar cu oştiri şi au trecut Dunărea, de aici şi-a aşezat tabăra la Nico-poli. Principele Vlahiei Vladislav Dracula, zice Bonfinie, a mers în tabăra regelui. Tot acest scriitor laudă virtuţiile domnului român, zicînd: „Era un bărbat drept şi mintos, care în orice bătaie a fost cel mai tare şi cel mai viteaz povă-ţuitor, pentru că, cu puţine oşti, dar cu mai mare inimă şi înţelepciune şi cu prea mare virtute a oştenilor săi, peste speranţa tutulor, fără vreun ajutor strein, îndelung a ţinut resbel cu turcii, care resbel toţi creştini uniţi d-abia l-ar fi ţinut; însă cu resbelele sale atît îşi împuţinase lăcuitorii ţării sale, cît mai nu rămăsese cine să lucre pămîntul“. J72 Dracula, odată în tabăra creştină şi în consiliul generalilor, se strădui în tot chipul să arate regelui că nu va putea reuşi, căci oastea creştinilor era puţină. „Dupe lungile lupte şi încercări ce am avut cu turcii, zicea el, am cunoscut puterea otomană. Armia voastră e mică, la vînat cînd se duce sultanul, încă are mai mulţi ostaşi decît aveţi voi astăzi pentru o întreprindere atît de serioasă. Iarna ce vine nu vă este priincioasă, nu puneţi speranţa pe greci; grecii sînt prea slabi ei însuşi, ca să poată împlini făgăduinţa ce v-or fi dat. Genovezii şi veneţienii, deşi vă promite ajutor, cînd va sosi timpul să vi-1 dea, pot încă să se schimbe: aurul turcilor străluceşte mai frumos în ochii lor decît rezultatul izbîndei voastre. înturnaţi-vă şi aşteptaţi primăvara, şi atunci cu oştiri mai mari începeţi resbelul.“ Unii din cei ce se aflau în consiliu luau vorbele domnului în parte rea, prepuind că vorbeşte asfel, fiindcă are legătură cu turcii. între alţii, Huniad era cel ce explica mai în rău înţeleptul consiliu al lui Dracula. Acest din urmă reuşi să facă a predomni consiliurile sale înaintea regelui. Dracula, văzînd că nu poate deturna pe rege de la această luptă, a dat regelui ajutor patru mii de soldaţi români călări; şi cînd plecă din acel loc, mai dete lui Vladislav doi cai cu nespusă iuţime, ca la întîmplare de pericol să se folosească de dînşii. Kromer, Foresti, Chalcocondyla, Paloţie, Calimah, Petru de Reve, Ioachim Kureu, Spondan şi alţii zic că Dracula dase regelui la acest resbel zece mii de călări români. Alţii urcă numărul lor la douăzeci mii, ceea ce nu se potriveşte cu vorbele lui Dracula. Creştinii au întîmpinat pe turci la Varna. Aici, lovindu-se amîndouă oştile, s-au tăiat foarte rău. La început creştinii păreau învingători; români au pătruns pînă la corturile turcilor, pe care le-au prădat; Huniad aşezase oştile într-un fel care-i chezăşuia victoria. Dar junele rege strică tot lucru, căci nu şezu în locul ce-i însemnase Huniad, ci se repezi cu calul în mijlocul luptei. Amurat, văzîndu-1, veni cu repeziciune asupra lui, îl răni şi un turc îi tăie capul. Capul regelui, pus în vîrful unei lance, se arată creştinilor. Moartea lui Vladislav descurajă pe creştini, care se puseră pe fugă. Bătaia se întîmplă la 10 noiemvrie 1444. Regele muri în vîrstă de douăzeci ani, zece zile. Pe lîngă dînsul peri în bătaie floarea junimei ungu- 73 reşti. Huniad, puindu-se în fruntea românilor, a fugit spre Dunăre, apoi a trecut în Valahia. Sub acest raport, Vama nu poate să fie indiferentă pentru români; aceste locuri au fost udate cu sîngele străbunilor noştri, pe timpul cînd moliciunea nu îmbătrînise încă ini-mele românilor şi cînd dezbinările nu despărţise pe fiii aceleiaşi ţări în taberi neamice. Populaţia Yarnei se urcă la treizeci mii suflete. Cei mai mulţi locuitori sînt bulgari. Aici este scaunul unui mitropolit grec. Casele şi stradele sînt în stare mai bună declt cele din Rusciuc; călătorii află aici ospătării, deşi nu sînt ceva deosebit. Portul Varftei este periculos pentru vase cu pînză, în timpuri vînturoase. La o furtună, am fost martor cînd se sparseră trei vase încărcate de malurile Varnei. S-ar putea fabe însă un port sigur, spărgîndu-se braţul de nisip ce desparte lacul Devnei de mare şi săpînd acest lac pînă la un loc. Varna purta în vechime1 numele de Odesus. Noi traserăm la un han turc. Aici găsirăm camere mai curate, dar mobilate cu rogojini; ca în toate hanurile din ţară. Aceste camere se încălzeau asemenea cu mângâie; şase zile, ce trecui aici, preferai să dorm fără foc; acesta mă scutea de două rele, de dureri de cap, cauzate de mângâie, şi de punezi, pe care frigul îi amorţea. Din nefericire, şoarecii trăiesc la frig şi nu aflai mijloc a scăpa de dînşii; în noaptea întăi mă vizitară, în camera mea, în număr foarte mare şi dară nişte dej ghinuri, cît credeam că ar fi o turmă de purcei: mă atacară pînă în patul meu şi îmi roaseră cizmele. A doua noapte, ca să fiu scutit în pat şi să-mi scap nasul şi urechile, aruncai pe jos o luminare de seu. Aceasta ntfă cruţă, căci şoarecii, aflînd mîncarea lor, mă lăsară pe mine în pace. Marea răspîndeşte un fel de umezeală caldă; asfel, la o apropiere d-o jumătate oară de mare, tărîmul nu mai era acoperit de nea. Aerul părea mai dulce, şi a patra zi de la ajungerea noastră acolo, deşi eram în mijlocul iernei, ne plouă toată ziua. In sfîrşit veni ziua cînd ne îmbarcarăm pe un vas cu vapor şi merserăm la Constantinopoli. Fine CĂLĂTORII LA IERUSALIM ÎN SĂRBĂTORILE PAŞTELUI ŞI ÎN EGIPT I j * I CARTEA I La 9 martie, pe la cinci oare seara, mă îmbarcai pe vasul cu vapor „Merse“, împreună cu alţi doi compatrioţi. Scopul nostru era să vizităm Ierusalimul şi toate locurile sînte. Noaptea se întindea asupra saraiurilor misterioase, per-dute prin arborii grădinelor desfătătoare ale Bosforului. Cotul *, unde fuse altădată palatul împăraţilor, astăzi saraiul sultanilor, părăsit, rămase la dreapta noastră. Scu-tari, Cadikioi periră unul după altul în umbră şi în depărtare; insulele Principilor, semănate în faţa mărei, păreau că înoată sub cununele lor de scîntei, în apă, în umbră şi în tăcere. Scutari cade în faţă cu palatul cezarilor. In vechime acest oraş se chema Chrisopole sau cetatea de aur. Denis din Bizanţ zice că acest oraş priimise numele de aurit, căci perşii strîngeau aici tributul de la popolii subjugaţi. Aici era mormîntul lui Chrisis, fiul lui Agamemnon şi al Chris-cidei; unii cred că de aici îi veni numele de Chrisopole. După Xenofonte, atenienii se aşezară aici cu treizeci de vase, ca să supuie la contribuţie pe toţi navigatorii care treceau prin Bosfor. Promontorul de la Scutari se chema în vechime Bos, şi se vedea aici (Denis de Bizanţ) o coloană de marmură albă, pe care era statua lui Bos, femeia lui Hares, general atenian. * în prima ediţie: Cornul de aur (n.e.). 77 Cadikioi se află spre sudul Scutarii, dincolo de promon-torul Bos. Acest oraş se chema în vechime Calcedonia; era aşezat pe un rîuleţ de la care oraşul îşi primi numele. Aici se afla o mulţime de monumente măreţe; între altele, templul lui Apolo. Mai era templul Yenerei, al eroului Eupos-, tes şi vestita fontînă Hermagora. Tacit, Ann., c. 12; Strabon, c. 7; Polib., c. 4; Pliniu, c. 5, spun că megarienii fundară această cetate şi că mult1 timp au fost de rîsul vecinilor lor, care le deteră nume de; orbi, căci în loc să se aşeze pe partea Bizanţului, se aşezaseră la o parte retrasă. Perşii de mai multe ori despoiară această cetate; zidurile ei se surpară de Valens; goţii o sfărîmară şi Corneliu Avitu o restabili. Saracinii o dărîmară cu totul. Aici se zidise p biserică, Sînta Eufemia, în care se ţinu soborul (conciliul) general; dar astăzi nu mai este. Aici se osîndi sîntul Hrisostom la exil, pentru că vorbise In contra viţiurilor femeilor şi în contra credinţii pentru statua Eudoxiei. în portul acestui oraş, Foia făcu să peară Mauris şi patru fii ai sai. ’ Pe aici împăratul Constantin se luptă şi triumfă în contra lui Liciniu, şi Mitridat se bătu cu rbmanii. Mai în susul acestui oraş, spre sud, se întinde o limbă de pămînt în mare, ce se numea altădată promontoriul Here-um; astăzi Fanar-bacce; Procop zice că aici era altădată un palat măreţ şi băi, zidite de Iustinian pentru Teodora. Mai în toate părţile se aflau pe aici zidiri ce purtau numele Teodorei. împărăteasa Teodora era fiica unui om care nutrea vite-, maică-sa vîndu pe bani virtutea ei, şi Teodora se prostituă publicului. Fuse ţinută cîtva timp de un haţebol din Tir, care o goni în urmă. De aici merse în Alexandria, apoi veni în Gonstantinopole, unde se ocupă cu trista ei meserie, împăratul Iustinian, văzînd-o, îi plăcu, o luă de ţiitoare, apoi, stricînd legea ce oprea pe împăraţi să se însoare cu femei de meserie înjositoare, o luă de soţie. Procop zice că fuse un bici al neamului omenesc. Muri pe la anul 565. Insulele Principilor sunt patru mai mari şi locuite; ele se află vecine cu coasta Asiei. Pliniu le numeşte Propontide. Aici era odată locul de exil al martirilor politici şi totdeodată azilul de plăcere al curtezanilor bizantini. Două, Proti 78 şi Antigona, nu sunt mult locuite; celelalte două, Halchi şi Princhip, sunt mai roditoare, mai locuite şi mai vizitate de călători. Aici sunt vii, grădini, monastiri greceşti. Halchi se numea în vechime Halchitis. Vasul nostru despica undele nopţii şi qle Propontidei în linişte. Marea Propontidă, sap de Marmara priimea deosebite numiri, după vecinătatea ţărmurilor ei. Se află închisă între malul Europei şi al Asiei, în larg; iar în lung, .între Darda-nele şi Bosforul Traciei. Prin Bosfor comunică cu Marea Neagră; prin Dardanele, cu Archipelul. Este lină, şi caicele plutesc cu mîndrie pe faţa ei. De pe ţărmul Eurppei, în multe locuri, se vede cu ochii ţărmul Asiei. De la Bosforpîpă la Dardanele* în lung, se aleargă, cu vasul cu vapor, în; douăsprezece oare. , Clopotul vaporului ne chemă la masă. Aici făcui cunoştinţa tutulor pasagerilor. Intre cei mai curioşi era un englez, născut în Orient, în vîrstă de cincizeci şi cinci de ani. Acesta vorbea neîncetat, şi pentru aceasta era silit să spuie şi bune; şi rele. Ne spuse o mulţime de anecdote, al căror erou era totdauna el însuşi. Mai era o damă bătrînâ ce se ducea în Palestina, însoţită de un căţel. Era încă un paşă turc, cu douăzeci de şerbi după el. Acesta nu mînca cu noi la masă; dar venea să ne vază mîneînd. Insă era şi o jună fată, engleză, însoţită de părintele său, un lord bătrîn. Fiicele Albionului în genere nu sunt frumoase; graţia, gentileţa, vioiciunea le lipsesc; nalte şi reci, ca nişte coloane de marmură; mari în mini şi în picioare; însă cînd, printre ele, se întîmplă unele frumoase, aceste excepţii sunt frumoase ca nişte minuni. Astfel era această jună ehglefcă; vioiciunea sufletului său se răsfrîngea pe faţa ei, asemenea razelor de soare' ce se varsă pe stele şi pe care ochii noştri nu le pot vedea, aflîndu-se ascunse. Fiecine, tineri şi bătrîni, din pasageri, ar fi dorit să ţie masa în toată viaţa lor; dar zeii îşi rîd de hotărîrile oamenilor, zice Omer undeva, astfel masa ţinu mai puţin decît trebui să ţie, căci auzirăm afară o mare gălăgie. Adoratorii miss Liei uitară farmecele frumuseţei ei şi ieşiră repede afară. Amorul vieţei se vede că este pentru oameni în genere mai presus de toate bunurile, de toate simţimîntele sublime. Astfel cînd pentru o idee înaltă, ca simţimînt divin, oamenii cei aleşi îşi sacrifică viaţa lor, nu este de mirare ca mulţimea oamenilor de rînd şi ignoranţi să crează pe cei ce să sacrifică că sânt nebuni! 1 Frumoasa miss Lia fu dată la o parte, călcată pe picioare ■de cei ce voiră să iasă! Sunt sigur că dacă s-ar fi spart vasul, de ăm fi scăpat în bărci pe mare, de am fi rătăcit mai multe zile însetaţi şi flămînziţi, de am fi hotărît, în ameţeala foamei, să mîncăm pe unul din noi şi soarta ar fi căzut pe frumoasa fecioară, negreşit că aceşti adoratori ar fi mîncat-o, fără nici o mustrare de cuget, numai să nu moară ei. Vasul nostru Intîlnise un caic, încărcat cu marfă şi cu treisprezece oameni, îndată ce îl lovi, îl rupse în două; îl văzurăm plutind un minut pe apă, apoi se cufundă. Cîţiva mateloţi se dară jos din vapor cu o barcă să caute pe cei ce se înecau. Auzirăm încă strigătele lor dureroase, apoi o tăcere de moarte ne întinse peste unde. După cîteva minute, barca veni la vapor •cu trei oameni scăpaţi din apă; zece se înecaseră. Vaporul urmă atunci' călătoria sa prin Întuneric. A doua zi ne aflarăm în strîmtoarea Dardanelelor. Pînă a nu ajunge aici lăsarăm pe partea Europei mai multe cetăţi ce în vechime au fost vestite şi astăzi au picat cu totni în păragină şi uitare. Astfel sunt Silivria sau Silim-bria, de unde începea zidul ce rădicară locuitorii din Con-stantinopole, ca să se apere în contra barbarilor şi care mergea pînă la Filea, pe Marea Neagră, făcînd patru sute douăzeci de stade de lungime; vine în urmă Heraclia, ce turcii numesc Reclia, zidită pe malul mărei la anul Romei 153. Vespasian avea aci un amfiteatru şi mai multe palate, ale căror urme încă se cunosc. In această mare se află încă două insule mai mari: una, Calolimna, nu departe de golful Mondaniei; alta, insula de Marmara sau vechea Proconesa. Canalul Dardanelelor sau vechiul Helespont nu poate să se puie în frumuseţe cu Bosforul Traciei. Nu are nici grădinele totdauna verzi ale malurilor celui din urmă; nici casele şi saraiurile lor, cu desfătările şi durerile misterioase; nici tablourile Bosforului răpitoare, ce se schimbă pe fiece minut, fără să semene niciodată unul cu altul. Canalul Dardanelelor cură cu majestate între două maluri, unul al Asiei, eelalt al Europei; malurile sunt sălbatice şi monotone. Din,,timp în timp se vede, pe unul din aceste maluri, cîte o turmă de oi, cîte un sat sau oraş cu fizionomie de păra-gină, care umple inima de desplăcere. Dar dacă nu farmecă ochii celor ce 11 văd, ca Bosoforul, prin frumuseţea lui materială, cel puţin pentru o seamă de oameni inteligenţi, acest canal are un merit mai preţios. Aduce aminte de fapte mari şi glorioase, din trecut; sîngele atenienilor, lacedemonenilor, perşilor, veneţienilor şi musulmanilor pică şi se amestecă odată cu aceste unde. Strîmtoarea are unsprezece leghe de lungime; lărgimea schimbătoare, începe de la două-nouă kilometre. Pe istmul de la dreapta, intrînd, era odată trei cetăţi vestite: Pactie, astăzi Patio-Patino; Cordia, pe golful Melas, şi Lisimachia, fondată de Lisimach, unul din moştenitorii lui Alexandru cel Mare; aceasta din urmă se află între cele două aşezată. La dreapta iar pe ţărmul Europei se vede Galipole. Oraşul de astăzi este părăginit; dar poziţia lui este avantajoasă; astfel toţi cuceritorii se aşezară aici, mai nainte de a păşi în Tracia. Iustinian ţinea la Galipole o garnizoană numeroasă. In zilele noastre, avînd exemplu trecutul, francezii şi englezii descărcară şi se aşezară aici. Rîul Burga-su şi Musachei-su, care în vechime se chemau: cel dintîi, Percot; cel de al doilea, Practius, cad pe coasta Asiei. Pe ţărmul din faţă se află rîul Aegos, astăzi Caraoba-su. Pe malul lui se întîmpl’ă vestita bătaie a Peleponesului. Mai în sus, pe canal, este o limbă de pămînt, numită Nagara-burnu. Aici se zice că a fost în vechime castelul lui Abidos. în faţă, pe ţărmul Europei, a fost castelul Sestos. Intre Abidos şi Sestos, zice Strabon, împăratul perşilor Xerxes aruncă un pod, ca să-şi treacă numeroasele sale trupe, să meargă să supuie pe greci. Tot pe aici trecu cu oştirile lui Alexandru cel Mare, din Europa în Asia. Turcii încă de aici trecură în Europa pentru întîia oară. Vom vorbi încă de Leandru, lord Byron şi de un june ebreu ce trecură asemenea, dar înot, aceastră strîmtoare. Hero, fiica lui Sestos, pretresă, locuia un castel pe malul acestui canal. Leandru, amantul ei, trecea înot, noaptea, Helespontul, ca să întîlnească pe juna sa amantă; pe cînd aceasta din urmă, din vîrful unui turn, ţinea un fanar aprins, după a cărui lumină se îndrepta, prin întuneric, amantul. Intr-o noapte, pe cînd Leandru trecea apa, se rădică o fur- tună: lumina se stinse de vînt şi junele înotător se înecă. Hero, atunci, se aruncă în valuri şi peri. O mulţime de poeţi ah cîntat această scenă tristă, în versuri şi în proză. Un călător, ce şi-a scris călătoria pe aici, zice că, aducîndu-şi aminte de această întîmplare, a plîns de durere. Eu însumi aş fi scris ceva asupra acestii nefericiri, sau cel puţin aş fi plîns, dar nu făcui nici una, nici alta; eram supărat pe acel Leandru, căci a pus în practică proverbul: „On n'a pas tant d'esprit quand on est amoureux“. Dacă trecea apa într-o barcă, în loc să treacă înot, nu numai nu s-ar fi înecat, ba încă ar fi ajuns la iubita lui, şi învestit şi neostenit, Poetul Virgiliu cîntă această istorie în Georgicele lui, dar cea, mai frumoasă poemă eroică este a lui Musset. Lord Byron trecu apa înot pe aici, urmat de o barcă. Un june ebreu iubea o fată creştină; el o ceru de soţie; părinţii fetei, ca să rîză de el, îi răspunseră că-i vor da-o, cînd el va trece canalul, înot. Ebreul luă această condiţie de serios, se aruncă în văluri şi trecu dincolo sănătos. Se zice că părinţii fetei mu se, ţinură de cuvînt. Pe amîndouă ţărmurile, turcii au aşezat baterii şi au zidit fortificaţii, ca să apere intrarea în Marmara a vreunei flote străine; dar tractatele dintre puterile Europei sunt mai tari, zice d. Blanqui, decît for-tereţele turcilor de aici. Mohamet IX zidi cele mai multe din aceste fortificaţii în anul 1659. Gianac-alesi este un burg pe partea Asiei, cu vreo două mii sau trei mii locuitori. Vaporul nostru se opri aici cîteva oare, iar noi merserăm mai mulţi să vizităm aceste triste baraee. Cîteva case vechi de lemn, ce par că se închină înaintea noastră, ca să ne zică bine am ajuns, cîteva geamii ruinate şi saraiul guvernatorului, ce seamănă, la cel întîi vînt tare, că are de gînd să zboare în mare cu oamenii şi cucuvaiele ce îl locuiesc, formează acest burg. Bazarul se compune de cîteva dughene. Nu puturăm înţelege dacă stăplnii acestor dughene vindeau ori cumpărau, căci marfă nu Se vedea aici. Merserăm Ia un cafeu, pe malul mărei. Aici aflarăm o mulţime de turci, cu chipuri galbene şi posomorite. Ei nici se mişcară, nici rădicară ochii să ne vază, precum fac alţii la venirea unor călători. I-ar fi luat cineva, văzîndu-i, pentru sa •o adunare de morţi în mijlocul mormintelor, precum se:zice în baladele fantastice ale Occidentului. După ce ne aşezarăm pe o bancă şi trecură trei minute, ei ne salutară unul după altul, puind mina la cap. . >,. Aici văzui . . . sau mai bine nu voi mai zice ceea ce văzui. Nu am cetit încă o carte de călătorie în Orient, în care autorul să nu vorbească de un derviş cu barbă, trenţeros etc. Pretutindeni, adică In cărţile acestea, dervişul este tot acela', şi vorbele lui, şi portul nu au nici o deosebire. Ca să nu cad în această greşeală, voi păstra o tăcere asupra dervişului ce văzui aici. Ciudat neam, neamul turcesc 1 Totul în Turcia pare în ruină: oameni şi lucruri; şi această scădere să răs-frînge chiar asupra guvernămîntului. Străinul ce vede aceste lucruri pentru întîia dată crede că Turcia moare. Ea este în ajunul unei prefaceri, şi dacă oamenii ce guvernă vor înţelege misia lor, nu este îndoială că va renaşte, din ruinele ei, mai frumoasă şi mai fericită. Numele de turci se da altădată mai multor populaţii ce locuiau Turchestanul. Aceste semenţii erau cuprinse în marea naţie a sciţilor. Unii autori pretind că turcii erau cunoscuţi în vechime sub nume de mesageţi. Iată ce spune Herodot despre străbunii turcilor, dacă străbunii lor fură mesageţii. „Mesageţii se investmîntă ca sciţii; felul vieţii lor este tot acela. Sunt războitori; trag bine cu săgeata şi sunt lăni-ceri dibaci... se bat călare şi pe jos ... au cîte o femeie; cu toate acestea, femeile sunt comune între ei. . . cînd un mesaget se îndrăgosteşte de o femeie ce vede, atîrnă arcul la cap şi se desfătează cu dînsa, fără temere şi ruşine. Ei nu seamănă în pămint; se hrănesc cu vitele şi cu peşti din Arax ... se închină la soare, căruia-i sacrifică cai, căci, zic ei, celui mai iute din zei se cuvine a i se sacrifica cel mai iute din vieţuitoare. “ Mesageţii locuiau spre orientul Mărei Caspiene, la picioarele Caucazului. Ciru căută să-i supuie prin arme, dar nu izbuti. Această luptă este descrisă de Herodot. Pe la anul 772, califul Ulad I supuse o mare parte din aceste semenţii şi le dete religia musulmană. In timpul răsculărei unor guvernori în contra califilor arabi din Bagdat, acele semenţii veniră în ajutorul califilor; dar îndată începură să facă cele mai mari nerînduieli prin ţară şi deveniră arbitrii tronului şi vieţii califilor. De la 935, turcomanii începură să facă staturi neatîrnate. Oguzianii, una din semenţiilor lor, sau turcii de astăzi, mai rămaseră încă spre orientul Mărei Caspiene; dar cînd se arată Gingishan, emigrară de frica acestuia, cu şeful lor Soleiman, şi se strînseră în număr de cincizeci mii oameni la Aderbegean, de unde, goniţi de mongoli, se aruncară în Armenia. Soleiman, capul lor, se înecase în Eufrat. Fiul său, Ortogiul,, luă comanda şi intră în Asia mică, unde luă putere* prin cutropiri de ţări. Acest Ortogiul găsi la Iconium pe Ala el-Din, un turcoman din cei veniţi mai nainte spre ajutorul califilor. Acesta dete pămînt fraţilor săi şi numi pe Ortogiul general al armiilor sale. Fiul său, Osman, ce se afla,în mare favor pe lîngă moştenitorul lui Ala el-Din, dete ordin ca turcomanii lui să poarte numele său, chemîn-du-se osmanlîi. Acesta fundă un regat, întărit prin provinciile ce luă de la greci. In anul 1300 îşi dete nume de sultan. Următorii lui măriră încă împărăţia cea nouă, prin cîş-tigarea altor provincii. Mohamet II luă Constantinopole. Baiazed, fiul lui Mohamet II, Selim I cîştigară toată Asia Mică, Siria, Egiptul, formînd o putere unită asupra fărâmăturilor turcomanilor. Principii arabi din Bagdat se detronară de tătari. Califii de la Cair încă picaseră. Nu departe de ieşirea din Dardanele se află locul unde se zice că ar fi fost altădată vestita cetate Troada, a cărei incongiurare face sujetul Iliadei lui Omer, şi unde se află mormintele atîtor eroi celebri. Spre seară ieşirăm din Dardanele şi intrarăm în Archipel sau Marea Egee. Archipelul se întinde spre nord, între Macedonia şi Rome-lia, spre vest, către Grecia, spre sud, către Creta, spre est, 84 către Asia Mică. Se mai cheamă Marea Albă. O mulţime de insule sunt semănate pe faţa Archipelului. Abia ieşirăm din strîmtoare, şi seara se întinse peste cîmpiile de azur, lăsindu-ne să vedem cele mai frumoase efecte ale naturei, purcese în parte din grămădirea norilor pe urmele soarelui apus. Dar această mulţumire ne costă foarte, căci timpul se strică. Vîntul de la sud începu dodată să sufle cu iuţime. Căpitanul, prevăzînd o mare furtună, dete ordin ca toţi pasagerii ce se aflau asupra podului vaporului să se coboare în pimniţa mărfurilor, care atunci era deşeartă. Vîntul se îndoi. O. mie de şuierături, pe toate tonurile, făceau prin frînghiile vaporului nişte coneerte înfiorătoare şi fantastice, străine încă la urechile noastre. Vasul începu să dănţuiască. Toţi pasagerii de la locul dinţii intrară în cabinele lor, unde picară bolnavi de răul mărei sau de frică. Englezul cel limbut, care, înainte de-a începe furtuna, să apucase să-şi boiască favoritele cele sive, ca să placă miss Liei, fu silit să intre să se culce în cămăruţa lui, cu o favorită sivă şi alta neagră. Noi râmaserăm încă în salon. In cîteva minute, bănci, scaune, mese bine legate se mişcară, se răsturnară, unele se rumpseră; toate amăruntele din salon începură să sară, să se spargă; oamenii picară la pămînt; dar nici acolo nu putură să afle linişte. Vaporul se pleca la o parte şi la ceialtă; aveam vîntul în coastă. Cu toate că eram toţi trîntiţi pe jos, ne arunca ca pe nişte obiecte, de la o parte la ceialtă a camerei. La o mare înclinare ce făcu vasul, un pasager strigă: — Ne-am răsturnat! La aceste vorbe neplăcute, pasagerii căzuţi în cabinele lor răspunseră prin strigăte de spaimă, dar nu putură ieşi din cuiburile lor. Cîţiva turci, crezînd în adevăr că naperdem, începură să plîngă cu lacrimi şi să-şi ia adio de la rudele lor. Din norocire, căpitanul, răzbind aici, îi ameninţă că-i aruncă în mare, dacă nu vor înceta din tînguielile lor cele ridicule. Paşa turc, care ţinea la mare şi cu care stăm la vorbă aşezaţi greceşte pe planşete, avu nenorocita idee să se scoale în picioare, zicînd că el poate sta. Dar abia se ridică, şi căzu pe o sobă de fer, apoi de aici pe planşete, trăgînd după dînsul soba în braţe. Machina vaporului lucra cu puţin foc. Marea nu putea fi mai turburată; valurile ei, mai mari decît vaporul, treceau unul după altul, lăsînd 85 intre ele un abis. Adesea vasul părea ameninţat să se învă-lească sub unul din aceşti munţi de apă. Trecurăm astfel toată noaptea. Venirea zilei nu linişti undele. Vederea mărei, cu luminăr era mai mult înspăimintătoare. Atunci văzurăm că nu eram departe de insula Mitilenat vechea Lesbos. Această insulă îmi aduse aminte de poeta Safo ce se născu aici. Era frumoasă şi inteligintă. Grecii o numiră a zecea muză. Compatrioţii săi îi bătuseră chip pe medalie. Versurile ei se deosibesc prin delicateţă, dulceaţă, armonie, tinereţă şi graţie nemărginită. Din tot ce a compus a rămas de la ea numai două poezii, ce se află tipărite cu versurile lui Anacreon. Safo se înamoră de Faon de la Lesbos,' care mu o!iubi, şi, desperată, se aruncă în mare de la insula Leucadia. Safo fuse măritată după un cercai din insula Andros; trăi pe la 600 înainte de Iisus Christos. Cînd ajunserăm Ia intrarea !'în golful Smirnei, îngrijirea ofiţerilor se îndoi, căci pe aici se află un prunt de năsip sub faţa apei şi pe căre adeseaori se zdrobesc corăbiile. Spre seară intrarăm în portul Smirnei. Aici valurile se îmblînziră, pasagerii ieşiră toţi pe podul vaporului. Atunci se arătă şi figura englezului cel limbut cu o favorită albă şi alta neagră,' cum se aflase în minutul cînd începu furtuna. Atunci văzurăm pe podul vaporului un pasager de care unii se mirau, alţii se înspăimîntau. Cîţiva greci făcură semnul crucii, suflînd în aer: — Iată, ziceau ei, pentru ce am avut furtună: diavolul era cu noi. Unul îmi spuse că în magazin, unde toţi aceşti pasageri trecură noaptea, cîţiva fanatici creştini şi musulmani ziseră că acel ©m curios era cauza vijeliei şi a fost propus să-l arunce în mare. Acest om era un iezid sau închinător către Satan. Un imam turc îmi spuse să iezidii sunt un popor din împărăţie, dar nu cunoaşte bine din ce parte de loc. Aceşti oameni, mai zise el, cred şi se închină la Satan, fiindcă faptele lor sunt atît de rele, incit numai diavolul poate să priimească închinăciunile lor. Aceşti iezidi se afla pe lingă muntele Singerdag, spre sudul Mardinului (vechea Marda), în Mesopotamia. Acel munte Se mai cheamă Gingistan sau ţara diavolului. 86 Popolul iezid este războitor şi pămîntul ce locuieşte, foarte roditor. Toată populaţia se urcă la două sute mii i suflete. Se crede că sunt o rămăşiţă din vechii mardi, pe care Arsas, rege al Persiei, îi strămută în Mesopotamia şi care dete numele lor cetăţei Marda (astăzi Mardin). > După Strabon şi Pliniu, încă de atunci ei se închinau lui Ariman, geniul răului. Numele lor de iezid le vine de la un general arab, ce se chemla Iezid şi care ucise pe Husein, nepot ăl lui Mahomet profetul. De aici vine, zice d. Poujoulat, ura lor în eontra turcilor. Adoraţia iezidilor pentru Satana este foarte mare. Ei nu pronunţă niciodată numele împăratului întunecimelor cu dispreţ, cum fac creştinii şi alţii; din contra, cu măre respect. Pe Satana ei îl numesc Şeic-Mazan, adică marele-şef. Amar celui ce, aflîndu-se în ţara lor, ar zice o vorbă de rău în contra diavolului! Acela s-ar ucide de cel întîi iezid care îl va auzi. Iată că şi Satana are poliţie în lume! In imaginaţia lor, Satana se înfăţişează sub figura de arhangel, precum era înainte de a se revolta. Este frumos, majestos, nu a perdut nimic din vechea strălucire, dar ,poartă în fizionomie ceva trist şi gînditor care arată o suferinţă adîncă. Satana mai este adorat de iezidi sub forma unui şearpe. Pe fiecare an o dată, ei au un fel de sărbătoare în onoarea diavolului, a zecea noapte din luna lui august. Din locurile cele mai depărtate ale ţărei locuite cfă iezidi, se adună locuitorii în noaptea de sărbătoare, aproape de un munte înalt, Abdul-Azis, la treisprezece leghe departe de Mardin, cu nevestele şi fetele lor. La picioarele muntelui Abdul-Azis este o peşteră foarte adîncă. Ei cred că această peşteră are comunicaţie cu iadul. CÎînd vine miezul nopţei, toţi se aşează pe marginile peşterii şi aruncă în adîncime daruri, adică berbeci, boi, capre, bani, vestminte, pîne, ca să facă plăcere Satanei, care le adună pe toate. Pe urmă, la sunetul muzicei, ei dănţuiesc nişte danţuri sălbatece şi înfiorătoare împregiurul gurei peşterii. După aceste danţuri mulţimea iezidilor se duce către altă peşteră, nu departe de aceea a iadului. Oameni, femei, fete se coboară aici. Mănîn-că, beau, la lumina făcliilor; apoi la uii timp hotărît sting toate făcliile. Atunci orgiile cele mai spăimîntătoare încep; fiece om se dezmiardă cu cea întîi femeie ce-i cade sub mină 87 Ei onoară pe Moise, pe Iisus, pe Mahomet, ca oameni aleşi ai Domnului şi cred că o să vie timpul odată ca aceşti treLsă-i proteagă. Printre ei se află o seminţie, căria este încredinţată garda mormîntului lui Iezid, fundatorul acestei secte. Şeful semin-ţiednste ales totdauna din cel ce se coboară din neamul lui Iezid. Acest şef este privit ca un sînt; iar el, ca toţi ceialţi, crede că are un loc în rai, însemnat mai dinainte. El are pe .lingăiel un om, căruia se dă nume de coşec. Acesta se crede că priimeşte revelaţii de la Satana, că numai lui se arată diavolul şi îi spune voinţele ce are. Eără voinţa acestui , cpşec, nimeni nu face nimica. Unii cumpără cu bani, sau cu alte favoare, de la coşec, un loc în rai. în războaiele cruciaţilor, iezidii luară o parte în contra şi se purtară cu, mare cruzime. Gauthier, istorianul războaielor lui Antioh îi numeşte parti. Partea aceasta a Mesopo-tamiei este locuită de multe popoare curioase. După iezidi, populaţiile cele maîî curioase sunt: sekiisbekii, ce se închină la cini negri, nestorienii, iunişii, şiisii, ghebrii sau închinătorii la foc, manişeenii ce se închină la soare; apoi adora-ţpni părţei femeieşti, despre care vom vorbi mai tîrziu. ‘ " Dar lăsarăm pe iezid şi pe Satana şi, chemînd o barcă, ne coborîrăm în Smirna. Smirna se află situată în amfiteatru în fundul golfului ei celui mare şi încongiurată, de trei părţi, de munţi înalţi şi sterpi. Populaţia Smirnei se urcă, după cea mai nouă statistică, la o sută cincizeci mii locuitori, din care optzeci mii turci, patruzeci mii greci, cinsprezece mii ebrei, zece mii armeni şi cinci mii franci sau streini europei. Golful Smirnei este de douăsprezece leghe, patruzeci şi opt kilometri de lungime şi de doi pînă la cinci de lărgime. Smirna se chema cu acest nume şi în timpii antici. Ea se fărâmă de mai multe ori şi iar renăscu din cenuşa ei. Locuitorii cei mai vechi, cunoscuţi, se crede că ar fi fost coloni efesieni. Eolienii b luară în domnia lor, de la care trecu sub ionieni, mai în urmă sub lidieni. Smirna era situată la început pe lîngă schela de astăzi de la Burnabat; Smirna de al doilea se zidi de Alexandru cel Mare, ca ,să realizeze un vis ce avu, cînd adormi una dată pe vîrful muntelui Pagus. în timpul lui Strabon, Smirna de la doilea era în toată strălucirea ei. Smirna a treia, a evului de mijloc, se aşeză pe 88 ruinele celii de al doilea; împăraţii romani şi greci o stă-pîniră unii după alţii; apoi veniră latinii, cavalerii Rodului, genovezii. Tamerlan o surpă, dar ea renăscu a doua, zi din cenuşă. Douăzeci şi patru de ani mai în urmă, adică pe la 1426, sultanul Amurat II q luă în stăpînire. De atunci se află în puterea turcilor. Se zice că Smirna fuse patria lui Omer şi că pe malul rîuleţului Meles, Critea născu acest, fiu. Se arată încă credulilor călători o peşteră, cale de o oară de la satul Burnabat, ce se numeşte peştera nimfelor şi în care Omer ar fi scris frumoasele: sale inspiraţii. Mai în sus, de vechea cetate este un munte, pe care se zice că era zidit templul cel.,faimos al Cibelei. Aici se arată încă urmele acelui templu. Mai, jos de acest munte, către schela de unde se îmbarcă pentru Bur-nabat, se vede un tumul, unde se crede că ar fi mormîntul lui Tantal. Este, după contele Joseph D’ Estourmer, de trei sute picioare de giur; de peatră brută; vîrfol lui, ce,-a fost rădicat mult, a căzut ,de cutremure de pămînt, flagele fatale la care este supusă Smirna. In temelia acestui mare mormînt s-a găsit o cameră mortuară cu o boltă ascuţită. In vecinătate cu Smirna, se mai află încă urmele templului Fortunei, ţempltd lui Joe, ruinele unui teatru.etc. , ,, . în dosul cetăţei Smirna de astăzi,, se, rădică,,un, munte ce se cheamă Pagus. Fortereţa esţp părăsită; se află zidită pe tot creştetul muntelui lătăreţ, di»: ordinul lui Alexandru cel Mare, pentru întîia oară, sau ipe, ruinele uneimaivechi cetăţi, nu se ştie sigur,; dar după tradiţie, se zice că la poarta acestei fortereţe era aşezată statua amazoanei Smirna, fondatoarea cetăţei celei vechi. Cetatea ,;ruinată, upe s» vede astăzi, este zidită din fărâmăturile celii vechi a lui Alexandru, de Ioan Duca. , Am zis mai sus că Smirna este supusă la cutremure de pămînt, căci tărîmul este vulcanic. Gel mai, mare cutremur, care o surpă, fose cel din anul 1778. Locurile cele mai plăcute, unde se adună locuitorii, sunt podul caravanelor şi malurile rîului Meles. ,în, vecinătate se află satul Burnabat, Bugea şi Sedienii, unde sunt casele de ţară ale locuitorilor celor avuţi. Smirna înuntru ei este un oraş ca toate oraşele din Turcia. Partea locuită de franci e mai frumoasă şi întrece, sub toate raporturile, Pera din Constantinopole. Strada Rozelor, ce 89 şi-âu luat' numele de la frumoasele femei care locuiesc aici * şi cate se arată în ferestre printre glastrele cu roze, este una din cele mai frumoase. Atît pe strada Rozelor, cît şi pe altele ce se află în vecină-'late, văzurăm la toate ferestrele o mulţime de capete feminine. Nu este vedere mai plăcută pentru un călător ce iese ‘din sînul undelor şi întră aici, ca vederea acestor femei, ■ de felurite naţii şi religii, arătîndu-se la ferestre, in costumul -lor pitoresc şi elegant, visătoare şi melancolice, cu capul plecat pe mînile lor albe, şi aruncînd asupra străinilor cite ‘■'o căutare distractă, purcesă dih ochii cei mai frumoşi care ' pot să fie ... se arată la ferestre şi la porţi. Se zice că aceste frumoase creaţii, obicinuite încă din copilărie să se uite după ferestre şi să se plece, uitîndu-se, sunt toate plecate. Nu ştim pină fa ce punt poate să fie adevărat; dar ştim că ‘ cele ţnăî'frufhoase femei' din Orient locuiesc această cetate. ^Societatea europeană de aici este tot de origina societăţii ' europene din Constantinopole; felurimea între ele este mică; dar, că să o cunoaştem mai bine, vom da o repede idee despre din Păra. ' - Pera este o1 parte din Gonstantinopol situată pe o înălţime şi despărţită, spre sud, de Gonstantinopol, prin golf şi prin Galăta. Este locuită de trimişii puterilor străine şi de creştini, greci, armeni şi franci, care se cheamă peroţi. Peroţii sunt de origină din toate ţările Europei, veniţi ’ aici dirt deosibite timpuri şi împrospătăţi sau prin prăsilă, sau prin Venirea altora. Cei mai mulţi sunt neguţători; o mică parte, impiegaţi pe la ambasade. La dînşii nu există simţimîntul de naţionalitate: dacă întrebi pe vreunul din -ei de ce naţie este, răspunde: catolic. Pare că ar fi o naţie catolică în lume! Simţimîntul religios ţine locul naţionali-tăţei. In mijlocul musulmanilor şi grecilor, tot atîta de fanatici, peroţii nu puteau să rămîie în urmă cu fanatismul. Astfel este în toate lucrurile: acolo unde locuitorii îmblă armaţi, călătorii încă se armează. La aceste cauze se mai adaogă înrîurirea ce are asupra spiritului lor propaganda iăzuită italiană şi face din ei oamenii cei mai neiertători către ceialţi de alt rit. Peroţii privesc cu un mare păcat alianţa în căsătorie cu o persoană de ritul grec sau altul. In spitalurile lor publice, bolnavii nu sunt priimiţi dacă nu sunt catolici. în Franţa, catolicismul s-a nobilat prin tole- ranţă; prejudecăţile din veacul de mijloc a perit; dar catolicismul în Orient se află cu mai multe veacuri în urma veacului nostru. Peroţii, în relaţiile lor amicale, sunt foarte reci: rareori vor face cunoştinţă unui străin, fără un interes material. Casele lor sunt nişte fortereţe, în care străinul călător, cu cele mai bune recomandaţii, nu intră niciodată; dar primesc totdauna cu plăcere o invitare la masă, la bal etc. Din fericire se află încă nişte rari excepţii printre cei mai civilizaţi sau printre rarele familii ce păstrează încă obiceiurile vechei lor patrii. Românii rătăciţi pe aici de treizeci — patruzeci de ani au perdut pîuă şi limba lbr, dar nu au putut perde o virtute ce este a neamului lor: ospitalitatea. Bătrînul român Isailă este un exemplu. ' Numele de perot nu sună cu plăcere Ia Urechile1 locuitorilor. Dacă vorbeşte cu dispreţ de peroţi Cătrfe peroţi, ei vor vorbi cu mai mare dispreţ de cei ce poartă acest nume şi nici unul 'din ei mi crede Că face parte din Corpul pero-tesc. . " ' '■ Plaţon a zis că virtuţile trag în Cumpănă deopotrivă cii‘ aurul. La peroţi, virtutea jiu are nici greutatea Ce îi da"filosoful atenian; meritul personal nu însemnează nimic. Acolo unde aurul singur domneşte, muzelor le rămîhe să se spîri-zure. Această maximă poate să se aplice aici. Soţietatea Perei nu produce oameni de talent, nici în artele ‘ frumoase, nici în litere. Cîţiva pămînteni, armeni sau greci, se ocupă de pictură; dar mai puţin pentru amorul artei, ddCît ca să se puie în stare de a face portretul sultanului. Sultanii! priimeşte totdauna cu plăcere' dedicaţii în fel de tablouri ce produce geniul armenesc*, dar îl costă mai mult decît tablourile maisterilor celor mari. ' ‘. în literatură, aceeaşi secetă; dar toate declaraţiile ero-’ tice ale tinerilor eleganţi către dulcineele lor se scriu în versuri : astfel este obiceiul, lată o declaraţie ce mi-a căzuţ în mînă şi pe care am tradus-o în româneşte vorbă cu vorbă. Cititorii vor înţelege că amantul era comerţiant: Tu ce eşti aşa frumoasă ca ducatu-mpărătesc Şi ca lira englezească, o, copilă, te iubesc! Ca ghimia încărcată ce apare-n depărtate, P-orizonul vieţei mele, eu te văd cu palpitare, 91 Al tău nume ce-ntre oameni face-atita mare zvon i Sunâ-n gura omenirei ea un dulce milion. ; Te iubesc cu infocare şi, răpit de-a ta junie, Uit şi somnul şi mmcarea şi mă dă-n apoplexie, Nu-i mincare mai plăcută, nu e vis mai fericit, Ca iubita vieţii mele ce otita m-a slăvit. Dar eşti crudă ... ca steluţa ce se stinge-n firmament, Viaţa mea cu anii-mi tineri, iată face faliment. ;• Peroţii vorbesc toate limbele pe care le învaţă fără să înveţe. Oricare locuitor de ,aici seamănă că naşte cu galoşii in picioare şi cu un fanar în nună, două antidote puternice în contra tinei şi a întunericului. Stradele Perei sunt strimte, necurate; A,ieşi fără galoşi în z'ţle de iarnă este cu neputinţă trăsurile lipaesc; fanarul este neapărat,, din două cauze, una căci astfel este ordinul poliţiei; alta, mai serioasă, căci, fără fanar,;riscă a-şi frîngie picioarele. Fanarul oamenilor de rînd este de hîrtie, cu o singură lumină; cei bogaţi îmblă cu un fanar de sticlă cu trei lumini, pe care îl poartă un fecior ce inerge înainte. Aceasta este aici ceea ce însemnează la Paris o trăsură cu doi cai. Clind trece uh asemenea fanar, onorahilul public se dă la o parte să treacă înalta nobilime, care, în lipsa trăsurilor, înoată prin tină. Mai este un mod de transport prin oraş; scaunele închise, ce le poartă oamenii pe braţe. , Damele ce ţin de corpul diplomatic, silite să îmbie pe jos şi yoipd să şe distingă de ceialţi muritori, au cîte un cavaz ce merge îpainte şi face loc, dînd cp toiagul, ca Moise cînd trecu Marea Roşie; undele popolului se despică îndată sub paşii lor şi, mai ales, sub loviturile toiagului şi se închid după ei. Aceasta s-a făcut obicei, astfel încît acele persoane nu pot să mai îmbie fără cavaz. Se zice că o damă se plîngea într-o zi că toate consolesele şi altele de rang mai mic se însoţesc de un cavaz şi, ce să se deosibească de aci înainte neghina de grîu, ar fi bine fiece cavaz să poarte în spinare un stindard cu armele puterei de care ţine fiece damă. Saloanele deschise străinilor sunt acelea ale ambasadelor. Se cheltuiesc adeseaori sume mari, ea să dea mese şi baluri locuitorilor din Pera. Intrebînd una dată pe un diplomat despre scopul acestor baluri, îmi răspunse că trebuie să-şi facă clacori. Nu ar fi mai bine, ca să ajungă acolo, în loc să le dea baluri, să le dea haciş, cum făcea bâtrinul munţilor ? Prin baluri se vede totdanna aceeaşi lume. Să vorbim de cîteva familii care fac nişte graţioase excepţii prin obiceiuri mai delicate. Salonul d-ei. . . Baltagi este unul din cele mai plăcute; aici strălucesc mai multe flori din grădinele Bosforului ce, perdute in umbra «păroşilor, se uită de ambasade. Dar Încă de ar lipsi aceste creaţii suave şi poetice, amabilitatea, graţia, delicateţa d-ei Baltagi ar face să se uite cele ce lipsesc. în lumea Înaltă frumuseţeîe sunt rari şi aceasta se înţelege foarte lesne, căci doamna ce ţine sceptrul ftrwmuserţei orientale de douăzeci de ani nu a găsit încă o rivală în mina cării să-l depuie. Amorul de multe ori vine în societatea Perei de loveşte în cîte una din inimile damelor, dar săgeţile lui alunecă jfe inima lor, şi atunci junele Cupidon iese ruşinat. Cu toate acestea, cînd află cîte o inimă slabă, el îşi răzbună pentru toate înfruntările ce a priimit. Mulţi a scris şi a zis că clima Orientului, apa, aerul, soarele, au o mare înrîurire asupra simţurilor şi duce pe oameni la urmări neprevăzute. Pot să dovedesc din contra; dar fiindcă sunt silit să întrebuinţez termini de ştiinţă, ce ar supăra delicateţa estetică, mă mărginesc a zice că, sub acest raport, cele ce se întîmplă în toate zilele aici vorbesc in contra acei opinii: oameni, femei aici iubesc cu capul, iar nu cu inima. Să luăm de exemplu fetele, fiinţele cele date spre poezie. Cînd o fată iubeşte pe cineva, cunoaşte mai dinainte cifra exactă a stărei iubitului ei. Dacă socoteala se întîmplă greşită şi mai în urmă află că se amăgise, amorul rumpe arcul şi zboară. Ele preferă pe străini, căci cred să fie ceva mai mult decît neguţători. Astfel, pentru ele orice englez este un lord, orice francez are în sîn epolete de general, orice român, un prinţ de Moldova sau Yalahia în perspectivă. Iată clima Orientului. în toate duminecile şi sărbătorile, tinerii curtezani se adună pe calea cea mare din Pera, înaintea unei biserici, ca să vază ieşind femeile. Graţioasa turma, din parte-i, văzîndu-se obiectul admiraţiei tutulor, saltă în gratia ei. Pe această cale nu mai poţi trece atunci de mulţimea curtezanilor. 93 Damele perote în general nu au gust pentru muzică, -puţine joacă pe piano; în cele mai multe case, jocul cărţilor ţine locul conversaţiilor spirituale. .Astfel este pe scurt soţieţatea francilor din Per a. Cea din Smitna este tot aceea, afară de puţine deosebiri. Smir,-nioţii sunt mai ospitalieri şi mai poliţi cu străinii şi au meţi multă pornire spre civilizaţie. Cine voieşte să aibă o idee mai întinsă asupra perei, citească ingenioasele observaţii -ale d. D. Ralet asupra Perei. La Smirna aflarăm un compatriot,, ce de mai mulţi ani trăieşte aici, ocupat cu creşterea copiilor săi. El ne priimi cu bucuria care simţea un român în ţara străină la vederea altor români, atunci cînd civilizaţia rău înţeleasă nu schimbase încă obiceiurile lui7 A doua zi lăsaşăm Smirna şi, îmbarcîndu-ne, pornirăm tot cu abel vapor înainte. ' CARTEA II Pe la 8 ore seara ieşirăm din golful Smirnei. Noaptea nu ne mai ierta să privim locurile desfătătoare ce treceau pe sub ochii noştri. Atunci ne chemă la masă, unde ne aştepta anecdotele englezului limbut. Pe la miezul nopţei, abia ne culcaserăm, cînd un pasager strigă cu spaimă: — Ne înecăm! Vaporul se opri deodată, şi aburul, liber să iasă din prin-soarea unde era constrîns, se aruncă în aer cu un zgomot spăimîntător. Intr-un minut, toţi eram pe pod, vîntul înqe-, puse să sufle; vasul se legăna necondus de mişcarea machi-nei, întorcîndu-se în toate părţile. Machina se stricase. iStă-turăm aici, ca să o dreagă: stricăciunea era neînsemnată. Nu departe de locul unde ne aflam atunci, văzui-nişte lumini. Era insula Chio. Această insulă, în vechime încă, pretindea că este patria poetului Omer. După moartea acestui poet, mai multe ţări se lăudară că era patria lui. Pe cît trăi, în orice parte a Greciei se arăta, era rău văzut, gonit sau despreţuit; tristă şi dureroasă ursită este aceasta care face pe oamenii cei mari să fie iubiţi şi lăudaţi numai după ce au murit! In Chio se află cîteva urme de edifice vechi. Ruinele de la Cordomila se crede să fi fost templul lui Neptun. In vechime, Chio era puternică, dete o sută de corăbii armate, cu patruzeci războinici fiecare, aliaţilor greci împotriva perşilor. înşelaţi de unii din aliaţi ce nu voiră să se bată, soldaţii după flota din Chio se luptară bărbăteşte; dar slăbiţi ei însuşi, se subjugară de Histia, tiranul de la Milet, după căderea Miletului în mîna perşilor. 95' Locuitorii de astăzi ai Chiolui, degeneraţi de multe cotropiri străine ce încercă această insulă de la perşi pînă astăzi, schimbară cu totul caracterul lor războinic. Astăzi sunt neguţători; cei mai mari comercianţi din Turcia sunt chioţi. înainte de revoluţia de la 1821, Chio avea o sută de mii locuitori; dar la această epocă, cbioţii, compromişi de samioţi, se măcelăriră, şi parte se luară în robie de turci. Astăzi populaţia este foarte mică. Casele de ţară ale locuitorilor erau altădată nişte palate; astăzi sunt în ruine. Chio produce portocale, lămîi, sacîz etc. Insula este verde şi plină de frumoase şi pitoreşti poziţii pe cari le-am admirat la întoarcere. Machina vaporului ■ se' pusa din nou în mişcare. Iar noi din nou ne! arondarăm în ibraţele lui Morfeu, binecuvîntînd această zeitate care ne şterge ochii de lacrimi şi ne face să uităm amărăciuhele-1 vieţei.‘1 i MB*»pă eîteva’ ore ne aflam în dreptul insulei Samos. Aici Morfeu mă părăsi şi zbură. Coasta Asiei ce cade în faţă cu insula aceasta nu este mai puţin interesantă 'decît insulele. ,.i Pe acolo era Lidia, despre care vorbeşte Herodot. Sarda, capitala acestui regat, a eăria fondaţie se perde în noaptea timpurilor, fuse una din cetăţile cele mai vestite din lume. Perşii o supuseră şi o fărâmară în parte, pe urmă pică în mînele lui Alexandru, ale lui Antioh şi ale romanilor; către al Xl-lea veac, turcii deveniră stăpînii ei; sub Baiazed căzu în puterea lui Tamerlan, care o surpă cu totul. Astăzi se află iar sub turci şi este redusă îirtr-un sat mizerabil. Călătorii ce au vizitat-o ne spun că se află aici nunele unui teatru şi mai multe templuri şi că se vede încă urma palatului vestitului Cresus. Herodot ne păstrează, vorbind de origina lidienilor, o anecdotă foarte curioasă. Candaul, un rege al Lidiei, era înamorat de soţia sa, pe care o privea ca pe cea mai frumoasă femeie. Avea un ofiţer lingă dînsul, numit Gyzes, pe care îl iubea mult şi căruia îi vorbea neîncetat de frumuseţile femeiei sale. Odată îi zise: „Tu nu mă crezi că femeia mea este atît de frumoasă pre cît îţi spui, am să te fac să o vezi despoiată... Te voi duce şi te voi ascunde în camera de culcare: o vei vedea, fără să ştie ea.“ Gyzes nu voi să priimească această propu- nere, dar regele îi dete ordin să facă aceasta. La ora de .culcare, îl duse în camera lui, unde veni îndată şi regina. Gyzes, ascuns, o văzu lepădîndu-şi vestmintele şi, pe cînd înturna spatele să se urce în pat, el ieşi din cameră; dar regina îl văzu ieşind.- înţelese că soţul ei îl adusese acolo. Cu toate acestea, nu zise nimica; dar în fundul inimei păstră dorinţa de a-şi răzbuna. A doua zi chemă pe Gyzes şi îi zise: „Tu m-ai văzut despoiată; ori vei ucide pe Candaul şi mă vei lua de soţie, sau te voi ucide eu“. Acesta preferă să trăiască el şi ucise pe regele; îi luă tronul şi femeia. Perşii luară Sarda de la Cresus. Tot Herodot descrie bătaia lidienilor cu perşii şi luarea acestei cetăţi. , Mai în,faţă cu insula Samoş se află schela Nova, vechiul Neapole. Trei ore mai înuntru este Efesul, cetate, veche, ce după fabulă ar fi fost fondată de amazoane. Fazele istoriei ei fură mai tot acelea prin care trecu Sarda. Efesul căzu şubt puterea perşilor^ pe urmă sub a lui Alexandru, Lisimac şi regii Siriei, apoi sub a romanilor, carii înfrumuseţară cetatea cu mulţime de edifice publice. De la romani căzu sub împăraţii saracini, carii apoi o dară iar grecilor la 1206, iar mai în urmă o luară turcii. Dar să lăsăm Asia Mică şi să ne' înturnăm la Samos. Această insulă este de zece leghe de lungă şi cinci de largă. Ea jucă o rolă însemnată,' atît în istoria veche, dît şi îil cea nouă. Locuitorii ei sunt bravi, dar săraci şi daţi la tîlhărie mai mult din cauza lenei, decît din ingratitudinea pămîn-tului. Această insulă a dobîndit o constituţie destul de liberală: are dreptul la autonomie şi administraţie naţională. Se află sub suzeranitatea Porţei, căria-i plăteşte un tribut neînsemnător. Este patria mai multor oameni învăţaţi şi cu talente. Aici se născu vestitul Pitagora filosoful, astronomul Canob care, aflîndu-se în Egipt mai în urmă, proclamă că cosiţa Berenicei regine, depusă la templul Yenerei zefirite şi care se fură de acolo, se rădicase la cer, ca să strălucească printre stele, pe lîngă constelaţia leului ce astăzi încă se cheamă Gerba sau Cosiţa Berenicei, Teodor arhitectul, care zidi templul vestit al Junei la Samos, pictorul Timat, poetul Haril. Tot aici Herodot, fugit din ţara lui, compuse cele dintîi cîntece ale istoriei ce ne-a rămas de la el. 97 Zea Juna, ce avea aici templu, se zice în fabulă că era' născută aici. Oraşul cel mai mare este Yathi, situat pe malul mărei. A doua zi timpul era frumos. Marea lină şi lucioasă ca o mirasă (oglindă); un vînt dulce şi uşor pe ici, pe colo, încreţea subt linele lui sărutări surfaţa de azur a undei şi făcea din aceste creţituri graţioase nişte imagine răpite ce-şi schimbau forma pe fiece secundă şi înotau totdodată sub valurile scînteietoare ale soarelui de primăvară. Ochii noştri, răpiţi şi osteniţi de vie lumină, se înturnau cu voluptate asupra pulberei de insuliţe ce păreau plutind ici-colo pe faţa mărei: unele mici, fără nume, fără locuitori şi fără verdeaţă, unele mai mari, locuite; altele purtînd asupra lor nişte munţi, ale căror vîrfuri se învăleau în sînul unui nor rătăcit în această climă senină. Pe ici, pe colo, pe malul acestor insule, apăreau sate, ale căror case albeau de departe prin grădini verzi şi îmbălsămite. Noi treceam o parte din timp a privi jucînd sau a juca şah cu ofiţerii sau cu pasagerii. Miss Lia, ce iubea cu deosebire acest joc, era cea mai meşteră. Nu este nici un joc care să mănînce mai mult timp ca jocul şahului. Acest joc se inventă de Sesa, filosof indian, şi iată cu ce ocazie: Ardlir, rege al Persiei, inventase jocul triostracului şi era mîndru de aceasta. Sheram, rege al Indiilor, era gelos şi căuta să facă şi el o invenţie. Toţi indienii se,apucară să inventeze cîte ceva, ca să placă domnului lor. Sesa, unul din ei, descoperi jocul şahului şi îl arătă regelui, carele îi promise, pentru recompensă, orice va dori. Filosoful îi propuse şă-i dea atîtea boabe de grîu cîte ochiuri se află în tabla de şah, îndoind la fiecare ochi, adică şeasezeci şi patru de ori. Regele mai întîi rîse la această cerere; dar cînd începu a număra, după dorinţa filosofului, îndoind mereu boabele de grîu, văzu că nu este în stare a plăti atîta mare cătăţime, căci îndată ce ajunse la pătratul numărului ochilor, mai urmînd, numărul se făcu nemărginit. Pe la jumătatea zilei, vîntul de sud începu să bată din nou: valurile se rădicară pe faţa apei; ele veneau deodată cu vîntul: le văzurăm în depărtare venind, vestindu-se printr-o coloare întunecoasă. 98 Pînă Ia insula Rodului aveam să facem încă mai multe Oare; numai noaptea puteam,, ajunge acolo şi portul acei insule nu este practicabil. Aceste motive făcură pe căpitanul să dea ordin ca să rămînem în portul insulei Cos, în dreptul căria ne aflam atunci, Vapprul stete la adăpost şi aruncă racul. Insula Cos, sau Stanchei pe limba turcilor, este mai mică decît Rodul, are douăzeci şi cinci de mile de lungime; face parte din insulele Sporade. Este situată la intrarea canalului ceranic. Strabon vorbeşte despre rodirea ei şi fructele plăcute, ce da încă din vechime. Populaţia ei este scăzută, la douăsprezece mii locuitori ; turcii sunt în maioritate.. Aici s-a născut Hipocrat, părintele medicinei, şi.Apeleş, cel mai mare sculptor din Grecia; în vechime era, aifii templul lui Hipocrat şi statua Venerei ieşind din mare, lucrată. de: Apeles. Aici s-a născut poetul Teocrit; către anul 285 era în floarea lui. Astăzi este căzută în mizeria în care se află toate insulele Turciei. în piaţa oraşului este un platan, a căruia mărime , este prodigioasă. îndată ce ajunserăm aici, guvernorul insulei, turc, veni să ne viziteze, însoţit de consplul francez de acolo, ce era tot într-un timp consol al tutulor puterilor străine. Ei mîn-cară aici. O bandă de muzică ce se afla pe vapor jucă toată noaptea arii de opere, pe cînd vinurile Franţei fierbeau în paharele convivilor. Astfel, prin înţelepciunea căpitanului, în loc de a trece noaptea legănaţi de furtună, o trecurăm în dezmierdări, la umbra unei insule. . A doua zi, vîntul nu încetă, dar noi plecarăm la Rod. Cînd eram aproape de această insulă, marea se linişti. Nici o insulă din Archipel nu are o poziţie mai încîntă-toare. Apele mărei chiar aici seamănă mai albastre. Ar zice cineva că ele se fac frumoase ca să poată rivaliza cu Rodul. Cetatea antică nu mai este; cea de astăzi ne aduce aminte de veacul de mijloc şi de cavalerii ce au domnit aici pînă în ziua cînd Rodul căzu în mînile lui Soliman, la anul 1522. îndată ce intrarăm în cetate, văzurăm o mulţime de case de peatră vechi. Cea mai mare şi mai frumoasă stradă se cheamă strada Cavalerilor. începe de la poarta portului, trece prin cetate şi merge la vechea biserică a Sîntului Ioan. Casele, pe această cale, sunt încă astfel precum erau la luarea 99 cetăţii de turci: unele poartă încă pe faţada lor data cînd s-au zidit; altele poartă numele, armele cavalerilor ce le locuiau,, iar unele poartă încă cruci săpate. Mai au turele, scosuri, gutiere de peatră. Astăzi le locuiesc turcii, care au astupat ferestrele cu scînduri. Insula, în lungime de treizeci şi şase de mile şi în lăţime dă optsprezece, este depărtată de vreo zece mile de coasta Asiei Mici. De la acest oraş, în lungul insulii, pămîntul se înalţă mereu şi formează, pe la mijlocul ei, un munte numit Arta-mira; vegetaţia ei este foarte bogată, pădurile nu lipsesc aici, văile sunt coperite cu luxoase verdeţi şi grădini de arbori delicaţi; palmierii încă rodesc aici. Portul era apărat de două turnuri pătrate ce se cheamă, unul Sîntul loan, ceîalt Statul Mihaii. Mai este un port eu un turn numit Statul Nicolai. Astăzi sunt în păragină. 1 Colosul Rodului, ce se număra între minunele lumei, era pus ta intrarea portului pe două atînoi, departe una de alta de şaptesprezece metri; între picioarele lui treceau corăbii. Era înalt de cincizeci picioare ; costase doisprezece ani de lucru. Un cutremur de pămînt îl dete jos şi şezu culcat nouă sute de ani ptaă la 672 de la lisus, cînd califul Moa-vias vtadu arama colosului unui Ovreu, care încărcă nouă sute cămile. tn această insulă, în timpul lui Omer, erau trei mari 'cetăţi: Lindus, Camisus şi lalisus. In Lindus era templul Minervei. Rodul se zidi de Hipodamu. Să zice că numărul statuelor lui era de o seamă cu al locuitorilor, atît frumoasele arte Înfloreau aici. Locuitorii ei de astăzi sunt turci, greci şi ebrei; populaţia trece de treizeci de mii suflete. De la Rod pînă la Mersina făcurăm două zile şi jumătate sau şaizeci de ore, fără să ne mai oprim în vreun alt port. Coastele Caramaniei, din Asia Mică, ne răpiră cu maje-stoasele sale poziţii. Noi trecurăm zile şi nopţi pe podul vaporului. In timp de mai multe zile avurăm sub ochi munţii Carahianiei, încărcaţi de ninsoare; formele lor se schimbau ■neîncetat, din ce în ce mai bizare şi mai sălbatice: verzile dealuri, ce se află între munţi şi mare, fac un contrast răpi- 100 tor pe lingă acest munte cu o mulţime de capete, de braţe,' de gheburi, toate albe de ninsoare. , Este timp a vorbi despre oarecare datine ce sunt pe vapoare. Ofiţerii despreţuiese pe toţi pasagerii ce nu au bilete pentru locul întîi. Pasagerii de la locul întii despreţuiese pe cei de la locul al doilea, şi rareori vor vorbi cu ei, aflîndu-se pe pod. Cei de la al doilea îşi răzbună către cei de la al treilea etc. Omul a găsit mijloc să practice ierarhia chiar în mijlocul undelor. Ou toate acestea cei ce se află tot într-un loc fac lesne cunoştinţă între dînşii, fără mijlocirea prezentaţiilor cerute în soţietate. Iată pentru ce. Fiecine îşi închipuieşte că cutare şi cutare pasager este cel puţin un prinţ deghizat, un ministru. De cîte ori trebuie să fi trecut în ochii călătorilor pentru milionar!!! La Mersina ne darăm jos cu mare greutate, căci port încă nu este. Mersina nu este nici oraş, nici sat, ci o schelă, unde se află mai multe magazii, în care se depun mărfurile, aşteptînd venirea vapoarelor să le ia; locul este mocirlos,' oamenii nu pot să trăiască aici vara, din cauza frigurilor. Alexandrele, ce se află de ceialtă parte a golfului «ului mare, este un sat mizerabil, unde frigurile ucid pe locuituri; cîteva case ce se află aici sunt în mijlocul unui băltău» Turcii o numesc Ischenderum, este portul Alepului. , De aici urmarăm calea noastră pînă la Latacheă, Latachea este vechea Laodichea; portul ei hu poate adăposti vase mari, nefiind curăţit. Oraşul este sitUat pe un cap de pămînt, numit Ziarefc, împrejurul luLse înălţă grădini de portocali renumite» Latachea, văzută de ;la mare, este unul din cele mai frumoase oraşe după ţărmurile Siriei. Are şase mii locuitori. Comerţul său consistă în tutun şi fructe mai ales. i De la Latachea se îmbarcă pe vaporul nostru o damă alepiană. Ea mi se păru că este vestita doamnă Iorel,despre a cărei frumuseţe toţi călătorii vorbesc şi pe cară însuşi Lamartine a cîntat-o în versuri graţioase, pe ea şi pe narghe-leaua ei. Ca să aflu dacă este ea, o întrebai de obieintiieşte să fume din narghele, căci Lamartine în versurile lui o descrie fumind din această sticlă. Ea îmi răspunse că iubeşte mult nargheleaua. De cînd a cîntat-o Lamartine sunt mulţi ani. Floarea alepiană s-a veştezit, poetul ei trebuie, el însuşi, 101 să fie alb, pleşuv şi ştirb; nargheleaua s-a fărâmat. Numai versurile au rămas tinere şi graţioase; frumuseţea femeii trece;1» poeziei niciodată. - i- De la Latachea merserăm la Tripoli. Tripoli sau trei cetăţi, cum arată numele ei, este situată sub picioarele munţilor Libanul, pe o înălţime ce înaintează îtt'Hlare. Tripoli este o cetate antică. In cartea întîi a maca-beilor se vorbeşte de dînsa. Portul cel vechi se află la marginea limbei de pămînt ce înaintează în mare. Cîteva fărâmături de peatră, răsipite pe ici, pe colo, arată urma vechilor edifice. , f Tripoli are şaisprezece mii locuitori, aerul nu este sănătos. Corniţele Joseph d’Estourmel zice că a căutat peste tot, în Tripoli, să afle urmele casei templului unde muri cavalerul de Rudei, a căruia istorie amoroasă se află în cronicele Franţei. Iată această istorie: :Era în Franţa un june şi frumos cavaler, cu numle de Gfludefroid de Rudei. El auzise de la pelerinii ce se înturnau din Antiohia o mulţime de laude despre frumuseţea şi virtuţile comitesei de Tripoli. Imaginaţiunea lui se aprinse: fără să o vază, se înamoră de ea; compuse asupra ei tot felul de cîntece pline de graţie şi de patima cea mai sublimă : patima lui merse crescînd. Timpul, ce stinge toate bucuriile şi durerile omeneşti, nu putu să stingă din inima lui această flacără, nici imaginea iubitei sale. Căzu într-o adîncă melancolie. în deşeret amicii săi cercară prin toate mijloacele să combată patima lui; de Rudei se făcu cruciat şi plecă în Siria. In lunga sa călătorie pe mare se făcu şi mai melancolic, şi întristarea lui se mărea cu cît se apropia de Siria; o cugetare dulce şi tristă totdodată îl aruncă în amărăciune: fi-va el iubit ? Dar într-una din zile pică într-o boală grea pe corabie: oamenii său crezură că o să moară; dar avînd vîntul favorabil, ajunseră în Tripoli cu domnul lor încă viu. Aici îl depuseră într-un spital. Vestea amorului său, stator-nioia, suferinţa lui veni la urechile comitesei. Aceasta se duse lîngă patul lui de moarte să-l vază şi să-l mîngîie. Ea sa aruncă în braţele lui. De Rudei, afllnd că această femeie etîai subita imaginaţiei sale, se înturnă spre viaţă şi cu lacrimi mulţumi cerului că a trăit pînă să vază pe dama sa iubită. Aţiorfmuri în- braţele celii ce iubea. Comitesa îl înmormîntă în Tripoli în casa templului. A doua zi ea luă vălul şi de atunci trecu viaţa în lacrimi, cugetind neîncetat la credinciosul ei iubit. La fortificaţiile cetăţei Tripoli se afla lucrînd, ca prizonier, pe timpul francilor, vestitul poet persan Saadi. El se născuse la Smiras, capitala Persiei, în anul 1193 de la Chri-stos. Fugi din patria sa secerată de turci, ajunse în Palestina, unde pică în robie. La această epocă, el lucră la fortificaţiile cetăţei. Un neguţător din Alep îl răscumpără şi-i dete de soţie pe fie-sa, cu care nu fu ferice. Seara pornirăm de la Tripoli către Bairut, pre care eram .nerăbdător să-l cunosc. A doua zi vaporul nostru se opri aproape de ţărmul pe care este situat acest oraş. în vechime Bairutul se chema Berit şi era a doua cetate a Feniciei. Se află încă cîteva urme din antica cetate; cîteva fărâmături de coloane. Căile aici sunt aşternute cu peatră pătrată. Acest paviment este din veacul de mijloc. Afară din cetate şi nu departe, se arată locul unde slntul George, după tradiţie, ar fi ucis un balaur. Şearpele locuia singura fîntînă care adăpa pe toţi locuitorii cetăţii. El nu mai ierta de la un timp pe nimeni să scoaţă apă din fîntînă, decit cu condiţie să-i aducă, din tirctp in timp, o fecioară tînără^ «a ,să o mănînce. Mai multe fecioare se dară şearpelui şi le mîncă. Veni rîndul fiicei unui om mare. Fata fu legată la gura fdn-tinii şi aştepta cu spaimă să vie balaurul, cînd sîntul George se arătă aici călare şi arlnat. Şearpele, ale cărui gusturi nu erau fără oarecare poezie, se arătă îndată. Dar sîntul George se luptă cu dînsul, îl ucide, scapă pe fecioară şi o duce la părinţii săi. Această, faptă se află şi în Orlando Furiosul al lui Ariost, dar personagele sunt schimbate. Din toate cetăţile după coasta Siriei, Bairutul pare a fi ursit să ajungă odată una din cele mai importante cetăţi din Orient. Clima lui este sănătoasă şi dulce. De la cetatea cea veche, se întinde două aripi pe malul mărei, cu case noi şi grădini verzi şi frumoase. Toate casele aici sunt zidite de peatră, cu teraţe. Mişcarea este mare în Bairut. Aici se îngînă o mulţime de costume, religii şi naţionalităţi. Siria este o ţară unde, din timpii cei vechi pînă astăzi, populaţii străine veniră una după alta să o locuiască. Asirienii de la Niniva, caldeenii din Babilon, perşii, macedonenii, romanii, bizantinii, arabii, 103 cruciaţii, turcomanii, mamelucii, tătarii, turcii, egiptenii şi ebreii au trecut pe aici mai înainte şi au lăsat în urma lor felurite viţe ce s-au amestecat, perind unele, iar altele trăind încă în genul lor. Aceste din urmă au numirile următoare: grecii, ce se împart în greci catolici şi greci de biserica Orientului; arabi catolici şi arabi de biserica Orientului; maro-niţi, ce se crede a fi de origină greacă şi care se ţin de secta călugărului Maron, ce s-au unit cu biserica Romei. Musulmanii se împart în mutualis, în druzi, în ansarieni. Pe lingă aceştia vin curzii, turcomanii, arabii, beduinii. Noi vom arăta pe scurt care este cultul acestor populaţii işi fazele principale ale istoriei lor. Vom îricepe cu arabii. Intre Persia, Siria şi Egiptul se întinde o peninsulă. Această peninsulă se împarte în trei — Nedged sau Arabia deşeartă: un deşert întins, cu stînci sterpe şi năsipuri arzătoare, ce spulberă vînturile ucigătoare ale lui samun, numit şi îngerul jnorţei. Aici,'din timp în timp, pe malul vreunui rtuleţ> tâtăcit, creşte iarba palidă şi tristă, ce atrage prin murinda ei frăgezime pe locuitorii deşertelor. Hedjas sau Arabia Petree, spre otarul Egiptului; numele îi vine de la oraşul Petree, nume ce îi dau grecii. Arabia fericită este a treia parte; se cheamă încă Yemen, patria apelor dulci, a fructelor delicate, a parfumelor desfătătoare. Locuitorii acestor trei ţări se cheamă arabi. Unii din ei se cheamă şara-chiuni (saracini). Arabii, după Biblie, se cobor din Sem, dar se subîmpart în mai multe viţe. Ioctan, nepot al lui Sem, avu doi fii t popolul lui se chema ioctanid; din cei doi fii ai săi, să osebiră cahlanidii şi dioramidii. Alt neam se coboară de la Abraham. Ismail, fiul lui Abraham, gonit de tată-său, fugi în pustie cu mumă-sa Agar. Acolo Agar văzu pe îngerul Domnului care îi zise: „Acest copil va rădica mina împotriva tutulor şi toţi împotriva lui vor fi, şi va aşeza corturile lui în faţa fraţilor săi“. Din cei doisprezece fii ai lui Ismail s-au născut ismailiţii, fiii deşertului, cunoscuţi astăzi sub nume de beduini. Arabii aveau gust pentru poezie, dar primitivă şi simplă. ■Serbau geniul unui poet născut înainte de Mahomet. Ei se -duceau pe fiece an la tîrgul de la ocad; acolo, schimbînd mărfurile lor, repetau bucăţi de poezie şi elocuinţă. Zoii arabilor, în timpii vechi, nu sunt bine cunoscuţi, dăr să cunosc cîteva lucruri despre cultul lor. Vechile tradiţii 104 spun că era la Mecca o casă numită Kaaba şi zidită de Abraham sau Ismail; în această casă se păstrau două petre; una, pe care era tipărit piciorul lui Abraham, ceialtă, o peatră neagră ce se numea sîmburele cel întîi al pămîntului şi care perduse albeţea sa din cauza păcatelor omeneşti; peatra iar era să se albească la ziua judecăţei. La sfîrşitul lunei fiecărui an, oraşul Kaaba se umplea de pelerini, fiecine se despoia de vestminte; ocolea de şeapte ori Kaaba alergînd, săruta de şeapte ori peatira neagră; arunca de şeapte ori petre în valea Mihei; vizita de şeapte ori munţii vecini şi la urmă sacrifica oi şi cămile. Toţi arabii nu urmară această idolatrie deopotrivă. Unii din ei urmau sabeismul lui Zoroastru, legea lui Moise 'şi chiar cristianismul ale cărui precepte fură răspîndite printre ei de sîntul lud. Alexandru cel Mare voi să-şi întemeieze tronul în Arabia fericită, dar muri mai înainte de a pune în lucrare acest project. Regele arabilor, Aretas, fu bătut de Pompei, în anul 63 înainte de Christos. Sub Traian, Palma, general, roman, supuse Arabia (103). Atunci legile Romei se aşezară aici Jn al IV-lea secol. Tobahii de la Yemen, făcîndu-se ebrei, persecutară pe creştini. Aceşti din urmă, cu ajutorul abisinienilor, îşi făcură un rege creştin, Abiat ; fiul acestuia, voind să surpe idolatria, nu izbuti la Mecca. Yemenul recunoscu supremaţia sasanidilor. După toate acestea veni Mahomet,% fiul lui Abdalah. El se născu la Mecca în anul 570. Familia lui era din! seminţia coreischiţilor. La vîrsta de cinci ani Mahomet rămaSe. 'Orfan, neavînd altă ăvere decît cinci cămile, sub epitropia unchiului său Abu-Taleb. De la paisprezece ani se băgă ,şerb, ca să caute de cămilele unei văduve bogată, numită Gadijae, eu care se şi însură. Atunci să puse să mediteze asupra lucrurilor omeneşti şi să-şi îhchipuiască că poate să fie împăratul Ara-biei, lumei întregi şi profetul lui Dumnezeu. Cincisprezece ani trecu în singurătate, meditînd; la vîrsta de patruzeci de ani, într-o noapte, clnd se afla în peşteră la rugăciune, în noaptea lui Alcadar, adică a porun-cei dumnezeieşti, islamul sau credinţa se coborî, din cer: arhangelul Gabriel i se arătă ţiind o Carte şi îi zise: „Citeşte". „Nu ştiu să citesc", răspunse Mahomet. Atunci îngerul îl apucă de păr şi îl trînti pe pămînt de trei ori. La a treia 105 oară, Mahomet se sculă ştiind ceti, iar Gabriel mai zise: „Citeşte în numele Domnului tău care a făcut totul, care a făcut pe om din puţin sînge; citeşte, căci Domnul tău este cu totul mărit: el’a învăţat pe oameni să scrie şi tot lucru ce omul nu ştia“! Profetul repetă aceste vorbe, şi, mergînd în mijlocul muntelui, auzi un glas care-i zicea: „Mahomet, tu eşti apostolul lui Dumnezeu şi eu sunt Gabriel !“ Venind în Mecca, spuse familiei sale toate cele ce se Intîmplase. Femeia sa crezu cea mai întîi că Mahomet era profet şi se închină în Ismail; atunci soţul ei zice: „Intre oameni sunt mulţi buni; dar între femei numai patru, adică: Asia, fiica lui Faraon, Maria, fiica lui Abraham, Cadijae, femeia, şi Fatmquna, cea din urmă fiică a lui“. Aii, văr al profetului, crezu încă; apoi Zaid, robul lui Mahomet, apoi Abu-Becher, apoi alţi nouă, care toţi mărturisiră că îngerul se arătase lui Mahomet. ' După trei ani, profetul văzu pe înger stînd în tron între ,«er şi pămînt. El fugi către ai săi; strigînd: „Coperiţi-mă!“ Iar Domnul îi răspunde: „O, tu ce eşti coperit, rădică-te“ etc. La un prînz ce dete după aceasta la toate rudele lui, , Ie vorbi de toate fericirile pămînteşti şi cereşti ; dar toţi zlmbiră cu un aer de îndoială. „Voi fi calif; cine din voi va să fie vizirul meu?“ Toţi tăceau. Dar Aii strigă: „Eu voi face tot ce tu voieşti; cine se va împotrivi ţie, îi voi sparge capul; eu voi fi vizirul tău!“ Rudele profetului se retraseră, rîzînd de Mahomet. Mahomet înfrunta şi ameninţa pe compatrioţii lui idolatri că vor suferi în iad. Acestii se plînseră lui Abu-Taleb, unchiul profetului, care, zicîndu-i de aceste, primi răspunsul: „Cînd vor veni către mine cu soarele într-o mînă şi cu luna în alta, încă nu mă vor face să mă lepăd de credinţa mea!“ Coreischiţii atunci proscriseră neamul său. El zise prozeliţilor săi fără familie: „Risipiţi-vă pe faţa pămîntului!“ „Unde?“ îl întreabă ei. „Pe aeo!o“, adaogă profetul, arătîndu-le Etiopia. Optzeci porniră în Etiopia, iar profetul cu proscrişii săi întră în castelul unchiului său Abu-Taleb, unde şezu trei ani încă. Coreischiţii dară un res-cript în contra profetului, oprind pe toţi de a avea înţelegere cu el, pînă ce îl va preda lor. Atunci iar i se arătă îngerul Gabriel cu o sută de capete şi o sută de perechi de aripi, care se întindeau de Ia răsărit la apus, iar Gabriel în zise: „Dumnezeu te salută şi îţi vesteşte prin mine — «O, iubitul meu! O, puterea mea! O, gloria mea! N-am făcut încă nici un profet mai bun declt tine! Pentru ce te-ai umplut de temere şi de spaimă?»". După moartea soţiei sale şi a unchiului său, aflîndu-se pe dealul Al-Acaba, se arătă unor locuitori de la Iatreb şi pe mulţi îi mulţumi prin vorbele lui. Aceştia spuseră celoralţi. Doisprezece din aceşti noi prozeliţi ansarieni, adică ajutători, veniră la Mecca să se închine profetului. Coreischiţii persecutară pe ucenicii lui Mahomet. Gabriel iar se arătă profetului şi zise lui: „Nu te culca'astă noapte în patul tău, unde te culci altă dată“. Aii se îmbrăcă cu haina cea verde a profetului şi se culcă în patul său; iar profetul, deschizînd o uşă ascunsă, apăru în mijlocul conjuraţilor şi, luînd pulbere în mînă, o aruncă pe capetele lor. Aici încep© ' fuga lor sau egire (622). Era vineri: fuga profetului a sînţit' această zi, ce încă astăzi'este o zi de sărbătoare pentru musulmani. El plecă cu ai săi şi pe cale, temîndu-se de vrăjmaşi, întră în peştera Tur, unde şezură trei zile; cei care II goneau veniră aici şi aflară la gura peşterii două columbe ca făcuseră cuibul lor şi o pînză de paiajen care astupa intrarea. „Daca ar fi intrat cineva aici, de curîrid, ar fi spart această pînză de paiajen şi oule columbelor" — ziseră j gonacii. Zicînd astfel, nu intrară şi mersără înainte/ i . » După mai multe necazuri, ajunseră la Iatreb; care din acel minut se numi Medina (medinet, adică oraşul profetului; iar soţii lui se numiră mohagerieni, adică refugiaţi). Aici se zidi o geamie, la care profetul lucră însuşi. Aici se înfrăţiră mohagerienii cu ansarienii. Aici Mohamet se împuternici şi ridică steagul. Ieşi din Medina cu trei sute treisprezece oameni şi şaptezeci cămile; El întîlni pe vrăjmaşii săi, se luptară şi era să ia fuga, cînd profetul îi îmbărbăta încă-lecînd pe cal şi aruncînd pulbere în coreischiţi, zicînd: „Să vi se învălească faţa de ameţeală!", iar către ai săi: „Loviţi din toate puterile voastre!" Vrăjmaşii se învinseră/ De aici merse la Mecca. Mai tîrziu avu încă o luptă cu coreischiţii, în care profetul fu rănit şi şaptezeci de ai săi rămaseră pe cîmpul de bătaie. Mai tîrziu bătu seminţia nadiriţilor şi supuse cea mai mare parte din seminţiile după la Medina, apoi avu război la Medina cu zece mii arabi, dar aceşti din 10 7 urmă, avind mulţi şefi, se certară între ei şi fugiră. După* toate acestea făcu un tractat de pace cu coreischiţii; bătu pe ebrei la Caibar. Mahomet se mai bătu în contra romanilor, apoi luă Mecca. De atunci începu războiul contra idolatriei;, supuse seminţia Honain şi încungiură de două ori pre arabii, de la Taief. Mahomet priimi ambasadori de la cele mai multe staturi ale lumei la Medina (631), nouă ani de la anul egirei.. El muri după ce domni mai peste toată Arabia. Dar să lăsăm aici tradiţia şi să vorbim după istorie. Mahomet cunoscuse în călătoriile sale un călugăr grec eretic şi un rabin. Aceşti doi oameni îi cetiră, unul Evangheliile, * celalt Pentateucul. Aceştia fură îngerii care îl inspirară. Profetul făcu o comparaţie intre aceste două cărţi cu obi-, ceiurile arabilor şi făcu o lege mai bună decît idolatria. Cind se credea inspirat, dicta secretarilor săi, care scriau pe cîte o foaie de curmal. Aceste foi se adunară, după moartea lui; Mahomet, de Abu-Necher şi făcu o carte ou nume de Coran, ca Biblia ebreilor, ca Zend-Avesta perşilor. Islamul este întemeiat pe două principe fondamentale:; nu eBte alt Dumnezeu declt Dumnezeu şi Mahomet este profetul său. Mahomet declară război idolatriei şi schimbă' numai preceptele creştine. Islamul cunoaşte de profeţi sau trimişi de la Dumnezeu pe Adam, pe Noe, pe Abraham, pe Christos; dar Mahomet este cel din urmă, şi prin urmare cel mai sigur, pentru musulmani. Mahomet este acela ce Evanghelia creştină promite să şteârgă lacrimile lumei; ei cred că creştinii vor fi osîndiţi, pentru că cred în Iisus ca într-un Dumnezeu, şi ebreii, ce n-au voit să recunoască pe Iisus, încă se vor osîndi în ceialtă viaţă; că Iisus, el însuşi, are să-i pîrască înaintea judecăţei; că Dumnezeu, ce a priimit fiinţa de la sine însuşi, nu semîn-ţează, precum nu este seminţat, şi nu cunoaşte nici un soţ. Dumnezeu, tot după ei, are îngeri pre cari-i trimite în lume profeţi, este puternic, drept, pedepseşte şi recompensă; face să trăiască sufletul după moarte şi învie corpul la sfîr-şitul timpurilor. Cînd toţi, după moarte, vor răspunde pentru faptele lor, vor trece toţi pe o punte îngustă, ce va fi peste un abis; cei drepţi vor trece lesne, cei păcătoşi vor cădea după punte în iad, mai sus sau mai jos, după faptele lor. Iadul are şapte alte despărţituri; a şeaptea, cea mai amară, va priimi pe ipocriţi, a şeasea pe idolatri, a cincea pe magi, 108 a patra pe ebrei, a treia pe creştini, a doua pe apostaţi sau revoluţionari, cea dinţii pe musulmanii cei răi, care numai ei pot să fie iertaţi de păcate. In rai, Mahomet promite credincioşilor săi că vor fi investiţi în aur, că vor locui o grădină desfătătoare ca Yemenul şi plină de mese strălucitoare cu cele mai delicate bucate, vinuri alese şi huriile cu ochi negri, cu faţa albă ea mărgăritarul Orientului. Ca să poată intra în rai, musulmanul este dator să ereaaă, să se taie împregiur, ca să arate că este aliat cu Dumnezeu, să postească, să se roage şi să dea la săraci. Prin rugăciune, el ajunge la calea jumătate către Dumnezeu, prin post pînă la poarta cerului, prin darea către săraci i se va deschide poarta. Dumnezeu voieşte fiece creddncios să se închine de cincizeci ori pe zi; dar profetul a mijlocit către Dumnezeu să se închine numai de cinci ori. Musulmanul se înturnă spre Mecca, cînd se închină. Vinerea, ziua fugei profetului, musulmanii se închină la geamie. 0 dată în viaţă, dacă poate, trebuie să se ducă la Mecca. Acest obicei era încă înainte de Mahomet. Postul se făcea în timpul ramazanului pentru sărbătoarea baieramului. In acest timp, musulmanii, o lună, nu mîncă ziua, nu bea, nu fumă; dar îndată ce apune soarele, se desfătează în tot felul. Săracilor trebuie să dea a zecea parte din averea lor, şi cine dă, să dea în secret; să împrumute fără dobîndă. Mai sunt datori să se spele (vodca); daca nu are apă, cu năsip. Nu sunt liberi să bea vin, nici altă băutură spirtoasă. Acest ordin (după tradiţie) veni din cer profetului, cînd acesta se afla la masă la nadi-riţi; jocurile de noroc încă sunt oprite, precum şi carnea de porc, de iepure şi alte dobitoace sugrumate; dar să iartă să aibă mai multe femei, de la patru la cincisprezece. Această credinţă se impuse cu armele. Ca să facă pe om să moară fără părere de rău, priimi dogma predestinaţiei, adică „ceea ce este scris să fie, va fi“, aceasta este cauza cea mai însemnată a mărirei arabilor. După Coran, vine Suna, altă carte scrisă de alţii, în urma lui Mahomet, unde se vorbeşte de profetul şi de minunele lui. Abu-Berc se făcu calif, dupe Mahomet. El era socru profetului şi părinte Aişei. Aii, ginere-său, ceru să-l moştenească, dar în deşert. Soţia lui muri, şi el (Aii) fu silit să recunoască pe Abu-Berc; cu toate acestea, Aii inventă un schism. Suneţii recunoscură de legitimi pe cei trei califi ce fură înain- 109 tea lui Aii; pe d-altă parte, siicii au agăogat la islam că, dacă Mahomet este apostol al lui Dumnezeu, Aii încă este vizirul său. Sub Abu-Berc începu războiul de lege, care ţinu douăzeci şi trei de ani, sub trei califi: Abu-Berc, Omâr, Otman. Arabii luară Siria, Palestina, Persian şi Egiptul. Mai tîrziu, războaiele iar începură, sub califii omniazi (692); armele arabilor merseră pînă la Marea Neagră, în Spania şi o parte .din -Franţa. După domnia califilor casei Omniazilor, veni dinastia califilor Abasidi. Către veacul VlII-lea, Abu-Giafer, Almenzar, hotărî scaunul acestei împărăţii la Bagdat, dincolo de Eufrat, în Caldeea. Domnia califilor ţinu şease secoli şi jumătate, apoi lăsă locul turcilor. CARTEA III Maroniţii locuiesc între ansarieni şi între druzi în Siria. Pe la anul 600 de la naşterea Domnului locuia pe malurile Orontului un sihastru numit Maron ce, prin purtarea sa, se făcuse iubit populaţiilor din vecinătate. In certele ce începură între cele două biserici, el luă partea occidentalilor.; Mulţi împărtăşeau ideile lui. După ce muri, ieşi vorbă că pe mormîntul lui se făceau minuni. Creştinii îi rădicară în Hama o capelă şi un mormînt. Pe la încheierea sutei a Vil-a după Christos, un călugăr din schitul Hama, numit Ioan Maro-nitul, se declară pentru biserica latină. Partizanii împăratului din Bizanţ făceau progrese în Liban contra latinilor. Aceşti din urmă trimiseră acolo pe Ioan Maronitul, numin-du-1 episcop. Acesta uni partizanii săi, îi adună şi se duse cu dînşii în Liban, unde formă o societate neatîrnată, sub raportul stărei civile şi religioase. Locuitorii luară nume de maroniţi. De atunci ei se armară, se organizară şi Se luptară contra inamicului comun; ei se făcură stăpîni peste toţi munţii pînă la Ierusalim. Dar, mai în urmă, începură să fie persecutaţi. Şeful lor se ucise prin trădare, le luă zece mii de oameni, oastea ce merse contra lor, sfărâmă monastirea Hama şi măcelări pe călugări. După moartea lui Iustinian, maroniţii bătură oastea ce venise în contra lor. Cu cruciaţii, ei se aliară şi se bătură; perzînd ţinuturile lor, se traseră în Liban. Pe la anul 1215, maroniţii se apro-piară mai mult de Roma. In anul 1588, Amurat III trimise în contra lor pe Ibraim-paşa din Cair şi îi supuse la un tribut anual, ce există pînă în zilele de astăzi. Forma guvernului lor este întemeiată pe datine. Naţia se împarte în popoare şi în şeici sau capi. Ei sunt plugari mai toţi, au fiecare cîte IU o femeie. Legea talionului este pusă în practică printre ei. Mai toţi sunt armaţi. Numărul oamenilor în stare de a purta arme se urcă la patruzeci mii suflete; pînă astăzi ţara lor este un tărîm de revoluţii. Sub raportul religiei, ei depind de Roma; au un patriarh ales dintre dînşii. Preoţii lor se însoară, dar trebuie să se însoare cu fete, iar nu cu -văduve; după moartea celei dinţii femei, nu mai poate să se însoare. Unii din ei citesc litur-gia în limba siriană. Cumenicarea se face cu anaforă, pusă în potir. Regulile monastirilor lor sunt cele făcute de sîntul Antonie. După maroniţi, un popol care locuieşte această ţară şi merită să se însemne' este1i poporul mutualis. Lingă ţara druzilor, spre răsărit,-locuieşte usn popol cu nume de mutualis. El ţine religia musulmană' dar este de partea lui Aii, ca perşii, pe teînd turcii se ţin de partea lui Omar. La anul 36 al egirei, se făcu schismul; .de acolo se născu între aceste două partide o ură neîmpăcată, care trăieşte pînă astăzi. " Pftrtfeanii lui ‘Ornar se numesc soniţi; ai lui Aii, giiţi; mutualis înseamnă iar sectatori d-ai lui Aii. Seotatorii lui Aii îşi mai dau nume de adlie, adică partizani ai dreptăţii. Ei cred că Dumnezeu nu face nimic, decît numai prin principe de dreptate amestecată cu mintea oame-nească; Dumnezeu nu poate să ordine o credinţă ce nu se poate practica, nici fapte neputincioase, nici să îndatoreze pe oameni la lucruri ce sunt afară din cale; dar poruncind supunerea numai, depărtează cauza răului, iartă rezone-mîntul, cere ceea ce este lesne, iar nu ce este greu; nu face răspunzător pe om pentru păcatele altuia, nu pedepseşte o faptă străină, nu află rău în om ceea ce el însuşi a creat şi nu cere să întîmpine ceea ce ursita a decretat asupra lui, căci, după el, ar fi o nedreptate şi o tiranie de care Dumnezeu atotbun nu este în stare să facă. Pe lingă această doctrină, ei adaogă alte; blestemă pe Omar şi pe Moauia, ca pe nişte rebeli; adoară pe Aii şi pe Hosein ca'pe nişte sînţi. Se cred tinaţi dacă se ating de vreun străin; nici nu mănîncă, nici nu beau din vase, din care au mîncat oameni ce nu sunt de secta lor, nici nu şed la masă cu dînşii; se spală începînd de la coate, iar nu de la vîrful degetelor, cum fac turcii. Druzii sau deruzii sunt un popor mic ce locuieşte Libanul. Ei seamănă foarte mult cu maroniţii, se traseră în Liban din 112 cauze de certe religioase. Aoolo trăiau în anarhie, sub comanda mai mulor şeici. Erau despărţiţi în două, în cauzini şi în imani; pe la anul 1588, Amurat III supuse pre aceşti rebeli, ceea ce schimbă mult constitdţia ilor; în loc de mai mulţi şeiei, li sa dete numai unul; dar acesta concentră puterea lor şi îi întări, în loc să-i slăbească. Sub şeful lor, emirul Facar el-Din, druzii se împuterniciră cu totul; bătură pe turci; dai* mai la urmă, Amurat IV-lea trimise o mare armie în contra lui Facar el-Din, care îl bătu şi i îl trimise în Con-stantinopole, unde fu ucis. Druzii rămaseră sub suzeranitatea-Portei otomalne; în revoluţia lui Ali-Beg şi JDaher, ei încăi jucară o rolă însemnată. De aici istoria lor este un şir de războaie mici şi revolte contra Porţei. i Ei sunt plugari, oultivă tutunul, bumbacul, grîne etc.; plătesc tribut turcilor; pot să dea pînă la patruzeci de mii oameni armaţi. ■ Să venim la religia lor; dar mai înainte să aruncăm o repede privire asupra schismului musulman. Certele dintre Aii, ginerile lui Mahomet, şi Moauia, guvernorul Siriei, cauzară schismului. Deosebirea ideilor însă nu era asupra dogmelor, asupra reprezentaţiilor profetului musulman. Se zice că adevărata Cauză a schismului vine din ura ce femeia profetului, numită Aişa, avea în- contra lui Aii. Aceasta, în spirit de răzbunare, rădică asupra lui pe toţi capii arabilor şi pe Amru din Egipt, pe Moauia^ din Siria; cel din urmă se proclamă calif in Damasc. Air îi declară război; dar pieri la Cufa, ucis; fiiul său Hosein îi luă locul; partizanii lui Moauia îl ueiseră şi pe acesta. Dă atunci ura între partizanii acestor prinţi se făcu mai mare şi nu se mai înţeleseră. Din certele religioase să născură o mulţime de idei; unii scoaseră metempsicoza, cele două principe ale binelui şi ale răului, învierea peste şase mii de ani, după Zoroastru; fiecine se făcu apostol, apoi şef de sectă. El-Machim, scriitor arab, zice: în anul egirei 386 (996 de la lisus) se puse calif în Egipt Hachen, care sili pe musulmani, să nu mai meargă în pelerinagiu la Mecca. Postul, cele cinci rugăciuni fură oprite şi vru să treacă drept Dumnezeu el însuşi. Făcuse să suserie pe un registru pe toţi aceia ce vor să-l adoare pe el ca pe un Dumnezeu şi află şeasesprezece mii de închinători. Un profet mincinos, Mahomet ben-Ismail, îi vine în ajutor. Acesta propagă eă pelerinagiul la Mecca, posturile, 113 rugăciunea, tăierea împregiur, sărbătorile erau toate de prisos; că era absurdă oprirea de a se mînca carne de porc şi de a se bea vin; că nunţile între fraţi şi surori puteau să se facă etc. Cît pentru califul acesta, nu era nici mai mult, nici mai puţin decît un Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu se ucise într-o revoltă şi profetul său muri încă ucis pe muntele Mocatan, fără să fi prevăzut această întîmplare. Ei muriră, însă ideile lor rămaseră încă: un discipol al acestui profet mincinos le răspîndi în Egipt, în Palestina şi pe coastele Siriei pînă la Beirut. Druzii priimiră aceste idei. Religia lor este astăzi întemeiată pe opiniile lui Mahomet ben-Ismail, profetul mincinos. Astfel druzii, cu toate că sunt musulmani, nu au tăierea împregiur, nici nu se roagă, nici nu postesc; nu au sărbători, nici oprirbde unele lucruri; beau vin, mănîncă porc şi fratele se însoară cu soră-sa. Printre druzi se află o semenţie care are datine religioase înseninătoare. Cei ce o formează îşi dau nume de ocalizi, adică spirituali. Ei au mai multe grade de iniţiaţie în cele sînte; cel mai înalt grad este fecioria. Se cunosc după turbanul alb, simbol de curăţenie: Dacă cineva bea în vasele lor şi mănîncă din talerul lor, ei sparg aceste blide. Toate faptele lor sunt coperite de mister. Altarele lor sunt singuratece. Acolo se adună adesea în secret cu femeilor lor. Se crede că practică nişte ţeremonii ce înfăţişează un bou sau viţel. Unii din ei au nişte datine religioase ce recheamă metem-psicoza; alţii adoară soarele, luna, stelele. Ansarii sau ansarienii sunt încă mai curioşi; locuiesc pe lanţul munţilor de la Latachia pînă la rîul Nar el-Kerbir,: Originea lor este puţin cunoscută, dar numele ce poartă se dete, încă în cei dintîi timpi ai lui Mahomet, unor prozeliţi. Volney, ce a scris foarte îndelungat despre toate aceste popoare curioase, a găsit în biblioteca orientală documentul următor, pe care îl cităm aici: „In anul 891 de la Iisus era pe lingă Cufa, la satul Nasar, un bătrîn pe care postul şi rugăciunea, precum şi sărăcia îl făcuseră să treacă de sînt. Mai mulţi declarîndu-se partizanii lui, el alese între dînşii doisprezece inşi, ca să împrăştie doctrina sa. Dar căpitanul locului, îngrijit de această mişcare, închise pe bătrîn. Starea bătrînului atinse inima fetei găr-duitorului acei închisori şi hotărî să-i dea libertatea. Pe cînd gărduitorul se culcase, beat, fata luă cheile închisorei; de sub perina tatălui său şi, după ce liberă pe bătrîn, le puse la locul lor. A.doua zi,veghetorul nu mai află pe prins şi căzu la mirare cum a putu să scape; cînd nici o urmă despre ieşirea lui nu era. El crezu căi bătrînul fu scăpat de vreun înger ceresc şi, ca să scape el însuşi de pedeapsă, dete de veste că îngerul liberase pe prins. Din parte-i, bătrînul prins spuse tot astfel unde se duse, şi, de atunci mai mult decît totdeauna începu să propage ideile-lui. El scrise o carte în care se citeşte: « Eu am văzut pe Christos care este vorba lui Dumnezeu, care este Ahmed, fitil lui Mahomet, fiul lui Hanafa, din viţa lui Aii, ce este şi Gabriel, şi mi-au,zis: — Ţu eşti acela care citeşti, omul ce zice adevărul, cămila ce, prezervă pe cei credincioşi de mânie; tu eşti dobitocul ce poartă greutăţile; tu; eşti spiritul şi eşti Ioan, fiul lui Zaharia. Mergi şi spune oamenilor să se închine de patru ori pe; zi, adică de două ori înaintea rădicării soarelui şi alte două după ce apune, întorcîndu-şi feţele spre Ierusalim şi zicînd de trei ori: Doamne totputinte \ Doamne preaînalt! Doamne preamare ! ... Să nu mai ţie decît a doua şi a treia sărbătoare; să postească numai două zile pe an; să nu-şi mai spele membrii, să nu bea bere, ci vin; să nu mănînce carne de vite carnivore » şcl . . . Mulţimea îl crezu, dar, după cîţiva ani; el se făcu nevăzut." , : : ! . . ry : Locuitorii din acele locuri unde trăia bătrînul sunt ansa-rienii. Sunt împărţiţi în mai multe ramuri, sau secte., Printre dînşii sunt semsienii, sau cei ce adoară soarele: calbii ce adoară cînii, şi cuadmusienii ce au un. cult ruşinos. Aceşti din urmă, ca iezidii, au adunări de noapte cu femei, unde se fac orgii înspăimîntătoare. Turcomanii sunt un popor păstor ce îmblă pe ici, pe colo, fără să aibă loc hotărît. Ei se trag din popoare _tartare sau poate chiar din mesageţi, din care se trag turcii. Ei veniră in Siria în timpii califilor. Vorbesc limba turcă. Numărul lor se urcă la treizeci şi cinci mii suflete. Religia lor, cea mahometană; dar nu prea îngrijesc de dînsa. Curzi încă se află în Siria. Ei sunt veniţi de două sute cincizeci de ani, din ţara lor proprie, de pe la Mesopotamia. Sunt păstori şi nomazi. Numărul lor este mai mare decît al turcomanilor. Limba lor seamănă oarecum cu cea persană. Sunt daţi la prade. Legea lor este cea mahometană. Astfel sunt deose- 115 bitele populaţii ce se îngînă în Siria şi se arată în Beirut. Feluritele costume ale acestor popoare ne atraseră mai cu seamă mirarea, însă ce) mai curios costum este al femeilor druze. Ele poartă pe cap, sub văl, într-o parte, un corn lung de un cot aproape. Aici, ochii călătorilor nu mai văd pe strade trecind femeile învălite cu văluri transparente, prin care se zăreşte feţe albe şi frumoase, cosiţe voluptoase împletite cu perle; ochii negri sau albaştri, a căror căutare se varsă asupra străinilor ea nişte scîntei; aici femeile sunt învălite în mantile albe; pe cap poartă un văl alb şi pe figură un alt văl închis, des, prin care văd, fără să fie văzute. Ai zice, văzîndu-le învălite în mantilele lor albe, nişte umbre ieşite din morminte cu giulgiul de moarte şi rătăcind In lumea ce nu mai este a lor. Cîte din aceste femei surprinserăm un minut fără văl, văzute prin porţile caselor lor, ne dară să înţelegem că Beirutul are în sînu-i cele mai rari frumuseţi. în Siria, ochii femeilor sunt partea ce ele ascund mai eu îngrijire, pe cînd sinul rămîne dezvelit; în Turei» proprie ele învălesc gura, mai cu îngrijire; aceasta se face şi in Egipt. Noi VăzUrănt' în Beirut mulţime de femei fără văl, cele mai multe creştine. Miss Lia rămase aici', de unde era să se ducă la Ierusalim pe uscat. Părintele ei ne invită să prînzim împreună la o locandă, unde ne arătă părerea hai de rău eă nw-i însoţeam în călătoria lor pe uscat. Tot ce este ciudat şi răneşte urechile nu se face numai pe la noi. Fiece ţară are ale ei. Iată ce ni se întîmplă în portul ‘Beirutului. I- înainte de a se porni vaporul din port, o femeie şi un secretar de la un consul din Beirut, însoţit de un cavaz ce purta un baston de argint, Veniră la vapor şi reclamară, ghiciţi ce? Pfe vreun refugiat politic? Nu. Vreun bărbat ce-şi lasă femeia şi fuge în hune? Nu, nu! Ei veneau stri-gînd din departe să stea vaporul, ca să reclame două cotlete de viţel ! Consulul zisese măcelarului arab să-i păstreze două cotlete de viţel; măcelarul, aflînd preţ mai bun, le vînduse la vapor. Pentru această lipsă de parolă, consulul se supără şi ceru de la cîrmuire să bată pe măcelar, ca să-l înveţe să fie de aici înainte gentilom. Pe de altă parte, trimise la vapor pe bucătăriţa cu cavazrul său să reclame cotletele. 116 Aici rămase dama alepiană, despre care am vorbit mai nainte. Ea se învăli în portul ei graţios şi poetic, ce este al tutulor femeilor din aceste locuri, şi dispăru în mulţime. Fiindcă suntem în vorbă de dame alepiane, vom zice că toate aceste făpturi graţioase sunt însemnate în faţă sau prin alte locuri cu urma unui urcior sau a butonului de la Alep. Iată ce este acest buton: fiece om sau femeie, fără osebire din străini, care a şezut cîtva timp in Alep, capătă pe faţă, pe braţe sau pe sîn, o broboană, cunoscută sub nume de buton din Alep. Acest buton se face bubă, adese rană, dă friguri, durere şi pere, după un an, lăsînd o urmă amară aceluia ce îi va ieşi buba în faţă! Cauza acestui buton nu este bine cunoscută: apa, cerul, vegetalele poate să o producă. Dama alepiană, cintată de Lamartine, avea urma lui, dar Lamartine nu zice nimica, în poezia lui, despre această. Dar este timp să lăsăm aici damele alepiane şi butonul din Alep. Intre mulţimea pasagerilor ce luarăm de aici, văzurăm cu plăcere o cunoştinţă din Pera ... un secretar de amba-sadă ce mergea să se facă hagiu !. .. Era însoţit de soţia sa, o femeie tînără, mică, plină de vioiciune şi de graţie, ca o gazelă sălbatică. De la Beirut plecarăm drept către Jaf fa, unde ajunserăm după şasesprezece oare. Trecurăm, fără sil ne mai oprint, pe la Said sau vechiul Sidon, Tirul, Acra, Caiîţi. Sidonul fuse acel oraş al Feniciei, ale cănii oorăbii pătrunseseră cele mai întîi mările necunoscute încă pe acei timpi. Astăzi, după trei mii de ani, este un sat mizerabil. Călătorii ce l-au vizitat spun că au văzut coloane din măreţele lui edificii aruncate pe pămînt. Pe aici Iisus se îaturnâ către Marea Gjalileii. Se zice că poziţia este plăcută- El era în vechime împăratul mărilor, pînă cînd Tirul nu-i luă locul. Tirul merită să ne ocupe cîteva minute. Ce idee mai bună putem da despre vechea lui strălucire, decit aceste strofe ale lui Ezechiel: „Tir, tu ai zis în tine însuţi: eu sunt cea mai frumoasă printre frumuseţi şi domnesc preste mări! Catartele corăbiilor tale sunt de lemn din cedrii Libanului; lopeţile tale, din stejarii Bazanului; lîna Egiptului a ţesut vălurile tale, iasomia şi purpura Archipelului dau feţe pavilionului tău. Sidonul îţi dă lopătarii; cîrmacii sunt 117 învăţaţii şi înţelepţii tăi. Lidianul, persul, libianul sunt în armia ta şi arcul pigmeilor luceşte pe turnurile tale cele* prea înalte. Gartagena schimbă cu tine metalurile; Ionia. şi Georgia schimbă robii lor; Armenia, cursierii săi. Sirienii', vind în tîrgurile tale stofe şi pietre preţioase; fiii lui Israib şi ai Iudeii vînd mierea, balsamul; Damascul, vinurile alese şi lîna fină. Mai multe insole schimbă cu tine ebenul şi -ivo>. riul. Arabii îţi dau cana aromatică şi ferul cu graţie poleit; alţii, covoarele; iar locuitorii deşertului, berbecii şi mieii lor» Abisinia şi Yemenul te îmbogăţesc cu aurul şi aromele lor; asirianul şi caldeul îţi trimite argintul şi stofele scumpe,! şalurile şi mantelele lor, Lopătarii tăi te-au purtat pe apele adînci; dar vînturile au sfărâmat în mijlocul mărei marinarii tăi, oamenii de război-ce făceau puterea şi bogăţia tâ! Tot va peri în ziua perdereiV Cei ce ţineau cîriha o -vor părăsi! Cîrmacii vor ramînea pe ţărmuri cu ochii la pămînt. Popolii şi împăraţii vor fi abătuţi şi vor schimba faţa, privind, şi vor pune fruntea în ţărînă şi vor zice unii altora: — Unde se mai află o cetate asemenea’ Tirului! Şi astăzi este muta în mijlocul apelor!“ Această profeţie s-a împlinit. Strălucirea Tirului nu’ mai este. Dar să ne înturnăm la societatea noastră din vapor., O mulţime de sirieni, în costumele lor, ce ne aduceau aminte i de căldărarii din Bucureşti, înecaseră salonul elegant al vaporului. Cînd ne chemă la masă, ej se aruncă să ia locurile pe întrecute: se loviră în capete, se certară, se ameninţară cu pumnii. Locurile damelor, precum şi locurile vechilor pasageri, se luară de ei. Comandantul dete ordin să se pună' o altă masă pentru noi şi pentru dame. O ursită părtinitoare voi să şez lingă graţioasa damă, soţia secretarului de ambasadă, şi lingă un sirian, din a mea nefericire. Aceasta fu. cauza să mă scol de la masă nemîncat. Eram ocupat a con-, vorbi cu dama de lîngă mine şi a-i turna apă în pahar. Cînd găsii un minut de răgaz, vrui să mănînc; dar pîne nu aveam: vecinul meu sirian, după ce mîncă partea lui de. pîne, luă şi pe a ,mea; tot astfel făcuse şi cu apa, cu vinul meu. Vrui să strig să mi se dea pîne şi apă; dar frumoasa 118 mea vecină mă întrebă repede dacă miss Lia era atîta de frumoasă precum se zice. Răspunsul meu aduse alte întrebări; apoi convorbirea noastră se făcu mai interesantă, apoi... adio mîncare!... Eram la sfîrşitul mesii. Cînd mă înturnai către pozitivismul vieţuirei, cerui o bucată de plăcintă dulce ... vecina îmi cere apă ... Sirianul luă plăcinta şi o mîncă pentru mine. — Din ce loc eşti? întrebai pe acest vecin. — De la Nazaret, răspunse el cu buonomie. CARTEA IV O barcă veni să ne ia de la vapor şi să ne ducă la Jaffa. Marea era vînturoasă. Ajunserăm la mal cu mare necaz, căci trebui să trecem printr-o strîmtoare foarte îngustă între două stînci late, ce se rădicau mai pînă în faţa apei, ca să intrăm în micul şi mizerabilul port, bun numai pentru adăpostul corăbiilor. Eram ameninţaţi să ne lovim de o parte sau de ceilaltă a petrelor; dar, după o larmă ce făcură lopătarii, după cîteva saltături ale bărcei şi lovituri cu capul ei de petre, trecurăm, sănătoşi, însă uzi de apă. Jaffa se află situată pe o înălţime, pe malul Mărei Medi-terane, de la treisprezece-paisprezece leghe departe de Ierusalim, între Acra şi Ascalon. Această cetate este vestită în mitologie, în tradiţiile religioase şi în istorie. Pliniu zice că pe timpul său se arăta încă într-o stîncă, aproape de Jaffa, urmele lanţurilor Andromedei, ce fusese legată acolo de Nereide. Sîntul Ieronim încă mărturiseşte că a văzut această stîncă. De aici s-a îmbarcat profetul Iona care, înecîndu-se, şezu trei zile în pîntecele unei balene. Grecii o numesc Iope; numele ei de astăzi îi vine de la arabi. în vechime, Jaffa era singurul port al ebreilor. Sub principii Macabei, fu luată cu asalt de la sirieni. Gestiu, general roman, încă o luă, o arse şi trecu sub sabie opt mii locuitori ebrei. Mai tîrziu Vespasian o bătu, o luă şi o arse din nou; apoi făcu în locu-i cu castel, în care lăsă o garnizoană romană. Sub Constantin cel Mare se afla aici o mitropolie creştină care ţinu pînă pe timpul cruciaţilor. Balduin III fortifică această cetate; dar în anul 1188 se luă de Saladin. De atunci Jaffa începu a se ruina şi către al XVII-lea secol era numai un castel dărîmat şi nişte colibe de pescari. Ceta- 120 tea de astăzi începu a se forma de' o sută douăzeci de ani numai. Noua cetate suferi in urmă din' partea mamelucilor egipteni, carii măcelăriră-pe arabi. Sub Napoleon cel Mare încă se luă cu asalt de către francezi. Noi cităm aici cîteva rliiduri de di S. Munc asupra acestei vestite încungiurări: „în cele întăi zile ale lui februarie, . anul 1799, armia franceză; compusă din diviziile lui Kleber, Răgnier, Lannes, Bon şi Murat, în număr de treisprezece ,mii Oameni, plecă spre Al-Aris. Ea ajunse aici pe la 17 februarie. Garnizoana, compusă de o mie trei- sute oameni, se predate* după o acurtă apărare . . . Buonaparte luă cu aceeaşi înlesnire Gaza, de unde armia se Îndreptă către Jaffa. Aceyştă cetate, ,care avea o garnizoană numeroasă,; dete,, cea dintâi, .exemplu de vie apărare, ce ţinu doyă zile. Aţacată la 4 martie, se apără pînă la 6 ale acelii luni, cînd se luă cu asalt şi se dete voie soldaţilor sa prade în timp de treizeci oare. Buopa-parte trimise âdiotanţîi săi Beauharniş şi Croisier să astîm-pere furia soldaţilor. Aceşti doi ofiţeri priimiră cererile, ae pace a patru mii soldaţi albanezi carii,'retraşi în, nişte mari ziduri,' strigară din ferestre că ei se predau, daca. îi vor lăşa să trăiască; iar altfel, se vor bate pîna la cel din urrriji. Buonaparte nu ştia ce să facă cu ei, cmd se aduseră în tabăra ca robi: să-i trimita'ln Egipt, nu putea, căci Pir avea destui oameni'să-i con&^că1; ntr putda' măi &ă-i libere; de fi*ică să nu se ducă î’a Acră. unde se afla paşă. După trei'zile de deliberaţii, se dete ordin &ă-i ucidă pe’ toţi.“ 1 D. de Bourienne, în 'memoraridele sale, t. II, p. 226, zice despre âkeastă sceîiâ, la 'care se afla faţă: „Mai mulţi din aceşti nefericiţi Scăpară liiotînd pînă la 'nişte petre, unde gloanţele nu ptrteau să-i ajungă. AtUnci soldaţii noştri lăsau pustele pe nisip şi, că să-i facă a se înturnă, le făceau nişte semne de împăciuire, după'datina egiptenilor. Albanezii se înturnau htuilci, dar îndată ce se apropiau, îi ucideau şi se înecau în apă.' în Jaffa, soldaţii ■ lui Napoleon căpătară semînţa de ciumă. • Populaţia Jaffei poate să se urce la zece niii Suflete. Cei mai mulţi locuitori sărit arabi musulmani. Sunt alţii de ritul catolic şi de ritul oriental. Mai sunt greci curaţi, ebrei, armeni şi europei. Căile cetăţei sunt strimte şi cele mai multe for- 121 mate din scări de peatră, din pricina neregularităţei tărî-mului. Casele sunt toate de peatră şi seamănă cu nişte mari închisori; nici o, artă, nici un. gust nu le caracterizează. Comerţul principal al Jaffei stă în fructe. Locuitorii se ţin mai mult cu banii , ce lasă aici pelerinii sau închinătorii creştini. Pe malul mărei, aproape de schele, se află trei monastiri, una a grecilor, una a catolicilor şi alta a armenilor. Monas-tirea catolicilor se află pusă între celelalte două; această a făcut pe călugării latini să zică că Iisus era între doi til-hari răstignit şi că cel din dreapta s-a mîntuit (schitul grecilor cade la stînga lui). Aceste schituri sunt! totdodată ospătării pentru închinătorii ce trec pe aici la Ierusalim; însă ospitalitatea să plăteşte mai scump deeît la o locantă. ’ Erârii hotSrlţi ă'fi- tragem la schitul latinilor, unde se priiriiesc călători de toate ritele şi unde, după cum ni se spusese, era să firii foarte bine trataţi; dar voirăm a cunoaşte' un local despre care nici un călător n-a scris şi a vedea totdbdată cum priimesc grecii pe românii care au Înzestrat aceste monastiri cu venituri atît de mari. Astfel liFrriarăm acestei dorinţi. Schitul grecilor este o grămadă mare de peatră zidită fără artă, fără gust, fără nici o ţintă, cu curţi multe şi mari; galerii, teraţe şi bolţi. Ni se păru că intram într-o închisoare. Intrarăm într-o curte, suirăm o scară, trecurăm printr-o galerie, mai urcarăm două scări, pînă ajunserăm la un loc hotărît. Toate curţile, galeriile, scările, teraţele erau încărcate de oameni, femei, copii, închinători de ritul nostru, din care cea mai mare parte se compunea de greci de la Cipru. Mi se păru că văd o laie de ţigani în călătorie. Un şerb al schitului ne duse îndată la egumenul monas-tirei. Acest călugăr era culcat în pat, fiind bolnav de mulţi ani de gută, sau durere ce vine la încheieturile oaselor şi cade mai ales la picioare. Această boală bîntuie mai pe toţi călugării din aceste locuri, din cauza umezelei petrelor. Părintele Ştefan, egumenul acestii monastiri, era un om de la şaizeci-şaizeei şi cinei de ani; o faţă palidă şi veştedă de ani şi de suferinţe; dar căutătura-i vie şi inteligentă îi rămăsese încă. La egumenul se aflau mai mulţi greci şi arabi de ritul nostru, veniţi în vizită. Aceşti oameni ne întrebară de noutăţi. Noi le spuserăm că a murit împăratul Nicolae. TrăsnC^ tul de ar fi picat aici, nu ar fi produs efectul ce produse această veste! Unii din ei nu voiră să ne erează; ba încă unul ne întrebă dacă am cetit această veste în gazetele franceze. Fiindcă răspunsul lui era cum îl vedeţi, rîserăm şi noi. Părim tele Ştefan, ce avea experienţa lumei, le tăie vorba, zicînd: — Se poate foarte bine, căci împăratul era om, şi omul este trecător Ca floarea cîmpului. Un arab nu voi să înţeleagă această maximă eonsolă-toare şi în durerea lui striga ca un turbat: — Are să ne taie musulmanii! , ■ O lună după aceasta am întîlnit pe acel om cu capul tot pe umere şi cred că nici ^stăzi nu i l-a tăiat încă nimeni, afară dacă nu l-a ucis vreun om. După ce ne dete dulceaţă şi cafele, părintele Ştefan ordonă să ne ducă într-o cameră ce se păstra pentru persoane simandicoase, după cum se exprima egumenul. Camera ce ni se deschise, cu tot numele de simandicoasă, nu avea nici geamuri la ferestre, nici aşternut In paturi ; dar era peste tot o mare de pulbere în care înotau, în toată fericirea lor, milioane de purici călugăreşti. In casa unde se află o pisică nU se află şoarici. Astfel şi acolo, unde şeade o femeie, nvl sunt purici. Nu cred să vie de aici vorba: „Cu o femeie nu faci purici!“ dar femeia, în privinţa puricilor, este ca pisica în privinţa şoarecilor. Locurile locuite numai de bărbaţi sunt vestite pentru aceste insecte; astfel sunt cazarmele şi monâstirile, de unde şi vine vorba: „purici călugăreşti". Noi, ca nişte călători înţelepţi, nu luarăm în seamă această puricărie, apoi Vedprea desfătătoare ce avea pe mare camera noastră ne făcu să uităm toate suferinţele. Aici aflarăm, adăpostit, un călugăr din Moldova, anume Iona, altădată Ilidor. El venise să se închine la Sîntul Mor-mînt şi rămăsese pe aici, neaflînd mijloace a se reînturiia în patria lui. îndată ce auzi că au sosit trei români,'bătrînul Iona veni să ne vază; Suntem recunoscători acestui călugăr rătăcit, fiindcă în tot timpul şederei noastre într-aceste ziduri triste, el ne desfătă prin muzică: juca de minune cu flautul doine mol- 123 dovene. El, ştiu mijlocul să scoaţă din ochii noştri uscaţi de străinătate o lacrimă de dor pentru ţara noastră părăsită, dar niciodată uitată. îndată se puse o masă pentru noi. Eram în pqştul Paştelui. Prin urmare fasolea , era primadona bucatelor. La masă văzurăm mai mulţi oameni ce ne serveau, decît feluri de bucate pe masă. i ,, în acest schit vizitarăm biserica cea nouă, a cării arhi-tept ,se vede că a fost părintele Ştefan, sau că este un plan acolo, după care se zidesc toate bisericile lor; căci cîte am văzut, seamănă unele cu altele. Inuntrul, bisericei sunt două rinduri de coloane măreţe;,dar îndată ce le atingi cu mina, vezi că sunt de lemn scobit, tencuite, ca să imite coloanele de marmură. ! , ■- , Cejp maiifrumoase icoane şi daruri ale bisericei vin de la ruşi. într-pn locande, astăzi,se-află băile, ,se crede că a fost în ,vechime biserica Sîştul .Petru, zidită pe, tărîmul casei Iţii; Şimon, cureJaI!îd*'Aipi principele apostolilor a avut o yedenip în care i s-a zis: „Sppală-te! Ucide şi mănîncă!“ l A'doua zi de dimineaţă merserăm să,pe luăm bună ziua de la părintele Ştefan. El citea pe Agatangpl, profptul după Iisus, şi ale cărui profeţii nu s-au împlinit, încă. Această carte scrisă sau * tipărită ori de vreun , Pralea grecesc, sau de propaganda politică joacă o mare rolă printre oamenii ignore nţi şi simpli după aici. Noi voirăm să lăsăm ceva aici, după cum este şartul, dar părintele Ştefan se împotrivi tare la aceasta. Parăm banii, ca să ne pomenească la,biserică. Aici toţi ne luară de ruşi, căci, pentru 'aceşti oameni jumătate sălbatici, românii şi ruşii sunt una. Unii se aruncau să ne săpute mînile; alţii ne ziceau încet: „Să trăiască Nico-,lae !“ în deşert, le spuneam că se înşală; ei nu voiră să înţeleagă. Astfel furăm siliţi a ne apăra cu biciul. Plecarăm de la schit pe la, amiazăzi. La poartea cetăţei pe unde era să ieşim,, allarăm vreo trei sute de oameni, femei, copii din mai multe naţii, cu up număr mai tot atît de mare de cai, cămile,, măgari şi muie (catîri). Aşteptau să se deschidă poarta, să iasă. Partarul ppa dus să mănînce. După treizeci de minute de aşteptare, apeşt sînt Petru al Jaffei sosi cu faţa veselă şi mulţămită, ce ne spunea de departe că a prînzit de minune. De cealaltă 124 parte a porţei, pe dinafară se aflau, aşteptlnd ca tot atîţi oameni, să intre în cetate. Cînd se deschise poarta, ne aflarăm în faţa celor ce voiau să între, ca două armii ce au să se lupte. Pedestrimea lor, strlngîndu-şi aripele, se aruncă asupra-ne cu furiei. Noi încă nu perdurăm timpul şi pornirăm către ei. Femeile şi copiii strigau, cavaleria inamică sosi, vru să ne învălească; diii norocire, măgarii mi voiră să se supuie; ei întîlniră pe ai noştri şi se opriră să 6e sărute. Aceasta opri şi’ Căii, şi cămilele. După o luptă lungă, ieşirăm de sub poartă. Ei avură o mulţime de perderi; iar noi, un paner Cu portocale vărsat. Cînd mă văzui afară din cetate, căpătai din'nou bucuria inimii, ce perdusem într-aceste morminte locuite de fiinţe vieţuitoare. O vedere fermecătoare ne răpi: iie aflarăm în mijlocul grădinilor ce încungiură Jaffa, despre uscat. Aceste grădini sunt de arbori portocali, lămîi, chitri şi alţii, Ce în ţările noastre abia sunt cunoscuţi în florăriile oamenilor de gust. Calea ce’duce la Ramla, în timp de o oară şi jumătate, trece şerpuind printre aceste nenumărate grădini şi formează nişte alee răpitoare, perdute între două baricade dese şi verzi de arbori de cactus. Ochii se incintă neîncetat la vederea portocalilor, unii înfloriţi, alţii încărcaţi de nenumărate fructe de aur. Ea o mare depărtare de’abeste grădini, aerul este bălsămit de profUmul; fldriîolr Ibr; ' ' 1 ' * > ' ; Calea aceasta ne scoase hi valea numită lnveChimăVălea Cardnulul şi a cării frumuseţe era vestită îii lume f;Ptnă la Ramla nu văzurăm nhnîc însemnător. Mulţimea bfilătttnldr europieni vorbesc de 6 dumbravă de' măslini sădită de cruciaţi şi care s-a împrospătat pîtaă aktftzi,1 precarii şi deyb liîteftiă făcută din ordinul lui Constantin.1 văzurăm această' dumbravă; sunt ciţiva măslini rari şi pulberaţi, ce seamănă bolnavi de oftică. Citerna încă nu merită ă ovdescrieP‘ ‘ De la Jaffa spre Egipt, în lutigul malului mărei, Se ăflă nişte vechi cetăţi destnl de însemnate altădată’, ca să ml vorbim în treacăt. Intîi este Aszdod. Pe timpUlldiSălbmon, această cetate era sub ebrei. Mai tlrziu, filistenii 6 luară înapoi, dar Usia, reluîndu-o, surpă fortificaţiile ei. După Herodot (Cartea II, cap. 157),'Psametic, regfele al Egiptului, o încongiură In timp de 29 ani şi, după ce b ltiă, o surpă Cu totul. Iuda macabeu fârîmă, mai tlrziu, altarele ei idblatre. Fraţii acestuia, bătlnd pe Apoloniu, general ’ sirian, o arseră 1» împreună cu templul lui Dagon. Generalul roman Gabiniu o rezidi., Astăzi este un sat în mizerie, vestit numai prin mulţimea scorpiilor sale. , Mai departe,. pe mulul mărei, se văd ruinele cetăţei Asca-lpn. Vechii săi locuitori erau închinători de idoli. Sempnţia lui Iuda luă cetatea, dar pică iar în puterea filistenilor pînă în timpul principilor Macabei. Aici s-a născut vestita regină Semiramis. Muma ei era adorată aici,sub forma unui peşte; se zice că această femeie ruşinîndu-se, căci avusese relaţii cu un june sirian, al căror rod a fost Semiramis, se aruncase într-un lac aproape de Ascaktn, după: ce a ucis pe amantul ei .(Dipdor din ^icilift). Templul ei (Herodot) s-a despoiat de către sciţii ce locuiau părţile de la nord ale Mărei Negre şi făcură o invazie în aceste locuri. Suh1 arabi, Ascalon se numea Arus elTŞam sau mireasa Siriei. Ascplon suferi mult pe timpul cruciaţilor. La anul 1191 se surpă cu totul de musulmani şi, de creştini. Astăzi este căzut în ruine. Corniţele de Forbin, în călătoria sa pitorescă, zice aşa. ,•,<■■■ > „Această .cetate, care nu mai are astăzi nici un locuitor, este aşezată pe o coastă întinsă, ce face un semicerc. Despre uscat, suişul estş lesnicios; iar despre mare, greu este cobo-rişul care, aici, face coarda unui arc de săgeată. Zidurile, porţile stau încă în picioare: turnul pare că aşteaptă să vie sentinela veghetoare; stradele te duc pe pieţele cetăţii, şi gazejia sălbatică se urcă pe scările palaturilor; echo al bisericilor întoarce numai strigătul şacalului: turme întregi de aceste lighioane sp adună pe pieţele publice şi astăzi sunt singurii ştăpîni ai acestei cetăţi. Arabii de astăzi, ce o numesc Dgerah, pătrunşi de adînca ei tristeţe, cred că pici este locaşul spiritelor rele şi asigură că, noaptea, această cetate se ilumina ; că şe aud: zgomotele , unor glasuri nenumărate, nechezări de cai, lpvjri de arme şi gălăgia luptelor. Nu departe de aceste monumente gotice se află marele fărâmături ale templului Venerei. Patrupeoi de coloane de granit roşu, foarte înalte, capitole, frize de marmură frumoasă se înalţă mai pe sus de o boltă,adîncă şi întredeschisă; ua puţ coboară înuntrurile pâmintului. Smochinii, curmalii, sicomorii în-yeselesc, pe ici pe colo, această întinsă cotropire... Ce contrast pitoresc şi filosofic este acela al ruinelor grece ce dispută eleganţa cu ogivuj şi coloanele împletite care spri- jină bolta unui altar al fecioarei 1 Această capelă predom-neşte asupra ţărmului. Adesea călătorii de mare, în mijlocul perirei acestor coaste furtunoase, au Invocat acest altar. Pe azurul bolţei se ceteşte încă aceste vorbe în caracter gotic: Stella matutina, advocata naviguntium, ora pro nobis“. La cinci leghe departe de Ascalon> este Gaza, cea din urmă cetate despre Egipt. Cartea judicătorilor spune că aici Samson răsturnă templul şi muri cu filistenii ce se aflau acolo. ; ' Gaza se luă’ de semenţia lui Iuda şi se dete înapoi filistenilor. In marşul său în Egipt, Alexandru cel Mare o luă cu asalt, după cinci luni de încongiurâre.1 Ionatan Mâcabeau o luă In urmă şi arse 6 parte dintr-însa. Regele ebreilor, Alexandru Ioanne, o fărâmă; dar se rezidi de Gabinius romanul. Musulmanii puseră mina pe dînsa pe lar 684. -Sub Baudouin III se rezidi de cruciaţi. La 1152 se*dete templierilor, iar Saladin pe la anul 1187 o luă înapoi. Volney zică că Gaza se compune de trei sate, din care unul, sujb nume de castel, este aşezat între celealte două, pe o movilă. Clima aici se schimbă; rouă cade ca pe malurile Nilului. Pe ici, pe colo se văd încă bucăţi de marmură, care dovedesccâ aici fuse altădată locaşul luxului. Pămîntul este negru ’şi roditor ca al Egiptului, în vecinătăţi. Grădinele ei sunt udate de nişte rîuleţe şi produc portocali, rodii, curmali, de la natură mai mult. Industria a două mii locuitori, că se află încă aici, stă în fabricaţia bumbacului-, După o cale de trei obe de la Jaffa, ajunserăm la Rartila. Pînă a nu întră încă în cetate avurăm timpul să privim toate grădinele ce încongîoară cetatea. Pe calea Jaffei vizitarăm turnul celor patruzeci martiri; curtea care îl împresoară este largă. Aici se află maji multe rinduri de chilii ruinate şi o mare citernă suterană. /Turnul este situat spre occident* Acest edificiu ce stă încă în picioare, se zice că jPa' zidit în timpul cruciaţilor; după alţii, ar fi zidit de împărăteasa Elena. Noi văzurăm asupra porţii prin care Intri lntr-lnsul o inscripţie arabă. Din vîrful lui, vederea văiei Saropului, a mărei în depărtare ne fermecă ochii. Prin toate petrele, precum şi prin arborii de măslini din aceste locuri văzurăm o mulţime de guşteri, cu o formă nouă pentru noi şi de o mărime necunoscută. Moise (Levit. c. 2, v. 29 şi 30) vorbeşte despre opt feluri de reptile în Palestina^ 127 Din aceste^ şease sunt din familia guşterilor. Cit despreţ şerpi, aici nu se>află din cei veninaţi '(Seetzen). >. .m Aceşti mari guşteri, seamănă cu crocodilii. Ei nu fac răny şi ioamenii îi lasă în pace. Unul din aceşti guşteri tfani întră în sîn într-o zi şi ieşi pe mînica cămăşii, aflîndu-mă rezemat la umbra unui măslin ; el nu mă pişcă. 1 ; Pînă a nu merge mai departe, este de trebuinţă să dăm o repede idee despre istoria Palestinei. ■ Palestina face parte astăzi din Siria şi din paşalîcul Acrei, .şi al Damascului. Se întinde între 31-r-33 grade de lat. n. şi între 32 şi 35 de lung; E pe o întindere de. o mie trei sute leghe pătrate, i i :n , ■ > , Altădată era locuită, de israeliţi. Ebreii o numeau Palehst. In vechime îi zicea încă Cănaan, nume ce se crede oă-i vine de-la .Cam,) fiul lui Abrahaim De la venirea ebreîlor, ea se măi numi: ţara lui Israel. După exilul Babilortălui se numi ţara lui Iulda, de unde işi ltiă nvune de Judeea, apoi ţaţa sîntă, ,pămlntul făgăduinţei etej ■ >, ■■ Ea ăe întindea (după- Cartea facerei) • pe coasta Mărei Mediterane de la Sidon pînă la Gaza, şi pînă la Iordan şi Marea Moartă-,- despre uscat. Cu toate acestea, puterea ebrei-lor se ducea dincolo de Iordan şi Marea Moartă şi o parte, sub Salomon, pînă la Palmira. , Cei mai vechi locuitori cunoscuţi ai Palestinei au fost rafaimii (uriaşii), ca se subîmpărţeaUi în deosebite ramuri cu mai multe numiri. ' i ; Popolul cananean venise în Palestina înainte de Abra-ham. Acest neam, împărţit în. unsprezece semenţii, cu felurite numiri, se aşezase pe’ ruinele neamului efraimeso. Cana-neenii zidiră cei întîi Sidonul, Aera şi alte cetăţi, afară din Palestina proprie. In această ţară se aşezară cananeenii, ce purtau numirile de hegiţi, iebusisti, carii locuiaujî-n Salem (Ierusalim), emoriţi, girgasiţi şi heviţi. Se mai vorbeşte de două ramuri ale acestui neam: cananiţii şi feriziţii. Toate aceste popoare se. supuseră dş (ebrei şi cei mai- mulţi din neamul cananeenilor fură ucişi de isreeliţi în războaiele lor cele lungi ce avură; alţii emigrară în ţări străine; alţii iar rămaseră în Palestina. Pînă la înturnarea ebreilor din exilul Babilonului încă se vorbeşte de cananeeni. înainte de venirea ebreilor în aceste locuri (o mie opt sute ani înainte de Iisus) veniseră filistenii de la insula Critului şi şe aşe- 12S zaseră pe malul mării de la Jaffa pînăla Gâza, unde au fost' întemeiat cinci principate. Luptele dintre eferei âi( filisteni sunt scrise în Biblie. 1 l;‘ 1 ‘ !■ Acuma, citeva rînduri încă despre ebrei. Abraham, dintr-o familie din Caldeea, veni şi se aşeză în ţâra Ganaanj Familia lui crescu şi se duse în: Egipt. Acolo,, toţi cîţi pur*, ceseră din acest neam se înmulţiră cu timpul şi formară un popor mare. Moise se puse în fruntea lui, îl scoase din Egipt şi, străbătînd cu el deşerturile, ajunse în Palestina. Moise moare, după ce dă legi. Ipsue, următorul lui Moise, cîştigă prin arme ,o mare parte din Palestina. Alţi următori ai acestora urmară să cucerească instituţiile, doctrina^ religia lui Moise! Se apropie de ă for .'cădere; ânarhiâ ameninţă statul ebreilor. Un levit, Sămoil, face să îiiainteze doctrină mozaică, dar nu poate să aducă poporul la principiul curat teocratic. Samoil alege dar rege pe Saul. Acesta bate pe filisteni. Saul însă1 nu poăte să mulţumească pe Samuil. Acest din urmă pune' Uchii pe David. De atunci'Saul cade la melancolie şi Se ucide iii1 război.''David se luptă cia succed şi Se faCe rege. Siib’David, statul ebreu se face miaie şi tare. Saloriion vine după David la tron;1 dar Salom©n;Cade în amorul luxului şi al femeilor;1 două viţiuri ce aduseră idolâtria, care aduse schismul; şi Schismul, 'slăbiciunea. Sub Rehoboam, următdrul lui • Sşlomon, S fiice sâmenţii aleg < altf regâ în parte. Semehţia Iuda şi Beniamin tăhiîrt sub rtioşte-nitorii lui Dâvidi' Statul' Celpr 'iăcd! şemedţii ifo depărtează de credinţa lui Moise. AceSte două sthte slăbiră' prin lupte între ele în tiiăp de d6i secoli Şi jumătate. Statul'celor zece semenţii căiţi sub asirieni, al lui Iuda ţinu încă legile şi doctrina luiuMoise şi se reîntemeiază de Ezeohiasj > Asirienii nu-1 pot supune. După moartea lui Ezectuas, următorii lui favorară idolatria, dar învinşi de caldeeni se iau în robie la Babilon. Acest stat a trăit o sută treizeci de ani mai mult decît acela al lui Israel. ' p' 1 : Perşii aduseră înapoi pe ebreii exilaţi, ’ după ce luară ţara caldeenilor. u . Sub Alexandru; cel Mare, ebreii suferiră înrâurirea grecilor, Mai tîrziu, la chemarea unei familii de .preot (principii Ma-cabei), ebreii scuturară jugul! Domnia Macabeilot este glorioasă, însemnată prid eroismul şi patriotismul ebreilor. Iuda Macabeu puse însă Paletina sub protecţia romanilor. 129 Ca toate protecţiile, protecţia romană se schimbă în stă-pînire. După răscularea ebreilor, romanii surpară Ierusalimul şi măcelăriră mii de ebrei. Cu toate acestea, sub romani,’ebreii formară o societate religioasă civilă, erau guvernaţi de naşii sau patriarhi ai lor ; aveau sinagoge şi şcoli şi ţineau sărbătorile lor în public. De la Constantin, crîstianismul luă mai mare întindere în această ţară. Ebreii se munciră, se arseră vii de către creştini^ pe atunci fanatici şi barbari. Din acel timp încep pelerinagiurile la Ierusalim. In VII secol, regele Persiei, Cosroe III, trimise îh Palestina armie» Perşii, uniţi cu ebreii, luară mai multe cetăţi şi mulţi creştini uciseră. Dar Heradiu bătu pe perşi şi scăpă ţara. . . . Pe atunci islamismul rădicase stindardul său. Omar sosi cp oştile sele în Palestina, luă Ierusalimul ; dar fu mărinimos cu creştinii: le, dete dreptul să aibă bisericele lor. Pe la 638 toată Palestina întră in piarea împărăţie; a arabilor. De mult timp plingerile creştinilor răşun au în toată Europa în contra musulmanilor, ţtegii Europei, temîndu-se de mărimea împărăţiei arabe, se folosiră de fanatismul popoarelor, ca să le scoale, sub pretext religios, în contra arabilor. Alexandru Comnen trimise ,1a papa ambasadori să ceară ajutor. La consiliul din Clermont, papa Urban II şi Pierre l’Ermite înflăcărară adunarea. Mulţime de creştini se hotărîră să meargă să moară pentru lege. Cel ce ar fi murit în luptă era mîntuit de toate păcatele. Aceşti războinici, numiţi cruciaţi, puseră la cap o stofă roşie, în formă de cruce. Dar fiindcă istoria războaielor îndelungate de cruciaţi nu întră aici, ne vom mărgini a zice numai că Palestina căzu în puterea creştinilor, carii fură mai răi decît păgînii. Ei făcură aici împărăţia Ierusalimului. Dupe alte noi vărsări de şînge, căzu în puterea musulmanilor. Pe la 1517 Palestina se luă de turci sub Selim I, după ce trecu mai întîi prin mina sultanilor Siriei. Pe la al XVIII secol, fu prada mamelucilor. La 1799 căzu sub francezi. La 1832 o luă Ibrahim, fiul lui Mohamet Aii; dar o dete înapoi Porţei otomane, în puterea intervenţiei staturilor celor mari din Europa. I CARTEA V Abul Eed, geograf arab, zice că cetatea Ramla s-a zidiţi de califul Soliman, fiul lui Abd al-Melec, pe la 7J.6 după Iisus. Alţii pretind din contra. Ramla este mică şi nu are nici o frumuseţe. Poate să aibă pînă la trei mii locuitori, din care cei mai mulţi sunt arabi musulmani. Sunt cîteva fpmilii catolice şi grece, precum .şi cîţiva ebrei, armeni şi franci. , Traserăm la monastirea grecilor, care aici, ca cea de la Jaffa, ospătează pe pelerini şi este zidită în forma unei mări închisori. Abia ne urcarăm pe scşri şi văzurăm în capul scărei de sus figura rîzîndă a călugărului Iqna Moldoveanul, umbra lui Macbeth, ce ne urma pretutindeni. El se făcuse nevăzut la Jpffa: ne ieşise înainte, sa fje .Iacă surpriză. Călugărul Iqriq ne conduse la egurpenul acestui Schit. Ne prinse mirare şă aflăm în el un adevărat genr tilmsinî El ne primi cu o pqliteţă şi cu o manierp aţît dq plăcute, incit nu puturăm crede deocamdată că acesta eră egumenul, ci vreo fiinţă misterioasă. Părintele GrigOrie locuise mulţi ani în Moldova, acolo fusese în relaţie cu oameni binecrescuţi şi delicaţi!. Acesta era neapărat motivul pentru care se deosebea atît de mult de ceialţi călugări, însă aceasta nu ar fi fost destul, dacă şi natura >nu i-ar fi fost părtinitoare totdodată. ■ > ■ •• A doua zi pornirăm pentru cîteva oare la Lida, un burg în vecinătate. Părintele Grigcvrie ne dete pe nepotul său George, să ne conducă. Peste o jumătate de oară eram acolo. Lida fu zidită de un moştenitor al lui Beniamin. Sub domnia sirienilor, făcea parte din Samaria. Cestiu, general roman, o surpă. Mai tîrziu să rădică din nou sub numele de Diopolis. In secolul al IV după Iisus, Lida fu scaunul unei mitropolii, ce se numea Sîntul George. La marginea acestui burg, spre sud, văzurăm ruinele unei biserici, numită St. George şi zidită, după cum se vede, de împăratul Iustinian. Dară lucru de mirare! In mijlocul acestor ruine, văzurăm încă o dată chipul călugărului Iona. — Iar umbra lui Macbeth! stfrigă unul din soţii mei! Partea bisericei despre răsărit stă încă în picioare. Spre sud-vest se văd nişte coloane împletite, cu capitole de marmură albă, graţios săpată. Mai presus de capitole, se rădică arcuri ogive. Arhitectura ei este veche şi gotică, căci această biserică, după zisa vestitului călător Pockoche, se zidi din nou de Richard Coeur de Lion. In fundul bisericei se vede ÎHeă peatra ce forma masa altarului. Locuitorii de la Lida cred că această masă de peatră a fost morttiintul st. George care, se zice, că aici a fost martirizat. Arabii musulmani aruncă aici necurăţeniile cetăţei, împinşi de ura fanatismului ignorent. La cîţivă paşi de lă biserică, aflarăm o citernă părăsită, şi mai nainte o coloană ^de granit Îngropată în pâmînt. ' ; 1 1 Creştinii au cehit să se zidească aceiastâ biserică, dar arabii se împotrivesc. Astfel ne spuseră grecii; dar adevăratul este altfel. Cu bani ajungă să capete voie de la musulmani Sote a zici Orice biserică, gelozia ce este între greci şi latini opreşte Aceste zidiri. Grecii Vor şă o zidească ei şi să 0 fâcă proprietatea lor: latinii vor să făcă asemenea, şi se împiedică unii de alţii cu intrigi. Aceasta se întîmplă şi cu o dregere ce este să se facă la biserica St. Mormînt. De aici merserăm să vizităm şcoala grecilor din Lida, însoţiţi de vro sptă de, cetăţeni curioşi. ! : Mai toţi băieţii din această şcoală erau cu ochii roşii şi umflaţi, alţi stricaţi, se înţelege nu din ihultă învăţătură, ci este în această ţară* pe partea coastelor mărei, o epidemie care strică ochii locuitorilor, precum este şi în Egipt. In această şcoală, copiii arabilor învaţă limba arabă şi cea greacă. Catehisittul şi puţină aritmetică se predă aici. Şcoala este ţinută cu cheltuiala monastirei grece de la Ramla. După tradiţie, în această cetate, sîntul Petru ar fi vindecat pe! Eneas de lepră. 232 De aici ne înturnarăm la Râmla. Eram în luna lui martie. Dar aici clima nu este ca în ţările noastre: soarele ardea ca în luna lui iuliu pe malul Dunărei. Puturăm, în'să, prin ocoluri, să ne scăpăm de razeje lui, păşind pe la umbra arborilor de cactus. A doua zi plecarăm la Ierusalim foarte de dimineaţă. Părintele C^igone, după ce nq, dete iperinde de tot felul, neştiind ce să ne mai facă ca să ne mulţumească, ne dete cavazul turc al mopastirei, ca să ne petreacă pe calq pînă la Ierusalim. , t •„ , , După două oare de călători^ inţrărăm printre cele. dintîi valuri ale munţilor îudeei. Acest munte se întinde pînă la marginele despre,, miazăzi ale Pajesţmqi, Sprp vest, ^ste' nţăr-ginit cu Marea Mbartă. înainte, de venirea, et>reiîor |sp, cfremad munţii Amoriţi. Gel mai însemnat vîrf al âcestpr opunţi estp acela ce se numeşte Caranjtenia, ce se află spre po(|uI Îuppei lui Ieriţio;■ numele îi vine de la postul de patrnzep^zne al lui îisus în acestj loc. Pe unul din vîrîurile celor întîi pjpjoare ale acestor munţi văzurăm satul Latrun, unde se zice j că a locuit upuj din cei doi ţîlhari răstigniţi pe cruce odată cu îisus. " i;v 0 Nu departe de aici se mai ,zice .c^ a.jîoşt .anticele pepăţi Adulan şi Ţimpa, care înfloreap,pe’|timP,ul. jPial’ripr^ulm Iacob, cum şi fortepeţa Modem, u.nul. Mistreţii sunt aşa de feroşi ca în ţările noastre. în părţile sălbatice ale Palestinei sq găsesc, hiene şi pantere.JLupul este foarte rar, însă nici un animal nu se află în aşa mare număr ca şacalul, ce esţe un fel de cîne sălbatic. Şacalii, după Volney, locuiesc .cu turmele în apropiere de sate şi mănîncă eşurile. Nu atacă niciodată pe oameni şi nu se aud decît 133 prin ţipetele lor, ce sunt foarte triste şi adeseori ţin cîte un pătrar de oară. ,t , Noj făcînd o leghe de cale, intrarăm printre munţi. Nişteţ stihci'arse de soare şi presărate de o pulbere albă şi văroasă, se rădicau în toate părţile. Calea pe aici era atît de grea, încît caii noştri abia putură să se ţină pe picioare. Ici şt colo văzurăm cîte o adunătură de măslini perduţi prin îndoiturile munţilor. Păduri nu întîlnirăm nicăiri încă. Cu toate-aceste, in oărţile vechi se vorbeşte.mult de păduri de măslini; în Palestina (Plin., cart. 16, cap. 44, cart. 27—28, Seidlitz, Deut. 33-24, Ezechiel, 27-17). Pliniu zice că măslinul Palestinei trăia pînă la două sute de ani. Alţi călători spun că se aflau îrica şi alţi arbori, precum smochinul, Ce purta rodul şase luni pe an Şi-l pîrguia de trei ori; sicomorul, ce seamănă cu dudul sau agudul la frunze şi dă un rod de smochină; curmalul, Ce era altădată podqa'ba ţârei (Strabon, cart, XVI, cap. 41), rodiul, fisticul şi terebentinul se află şi astăzi, dar rari. Păduri de stejar se mai află spre laboc, cîte pot încă scăpa de securea be-duinilor. Intr'-o vale umbrită mai mult decît altele de măslini, unde se zice că este calea jumătate, ne oprirăm să facem gustare. Aici întîlnirăm mai mUlte sute de pelerini, oameni, femei, copii ce gustau la umbra săracă a arborilor. Abia ne aşezarăm aici, şi o mulţime de băieţi şi de fete arabe, musulmani şi creştini din vecinile sate, veniră să ne dea pe întrecere apă din vasele lor, cerîndu-ne bacşiş. Printre toate era o fată de cincisprezece ani ce ar fi trecut de o frumuseţe sub alt costum. După cUm se Înţelege, băurăm apă mai bucuroşi de la această din urmă. De aici urmarăm călătoria către Ierusalim; în valea Tur-pentinului trecurăm peste un podişor de peatră, zidit peste un rluîeţ ce seacă vara. Aici David se luptă şi ucise pe uriaşul Goliat. ■ Filistenii înecaseră ţara de jos a Iudeii şi aşezară tabăra lor între Soco şi Azeca. Saul tăbărî cu armia sa pe lunca Turpentinului. Valea ce trecurăm despărţea pe luptători. Un om din cetatea' Gatului ieşi atunci din rîndul iilistenilor şi propuse ebreilor să aleagă printre ei un om, să se lupte cu dinsul: urma acestii lupte trebuia să hotărască care din aceste două naţii să se supuie celeialte. Nimeni din ebrei 134 nu cuteza să iasă la luptă, căci Goliat era mare că un uriaş. în timp de patruzeci de zile, Goliat repetă această propunere, adăogînd vorbe umilitoare pentru ebrei. Salul publică că acela care va ieşi la luptă cu Goliat, după înVih-gere, are să priimească daruri preţioase şi pe fie-sa de soţiie. David, ce venise de la casa părintească cu demîncare in tabără, auzind de una ca aceasta, luă un baston, o praştie şi cîteva petre colţuroase ce le alese din acest rîuleţ. Astfel merse înaintea lui Goliat. Acesta, văzîndu-1, îi zise: „Cine sunt eu, măi, de vii asupră-mi cu bastonul ?“ El se apropie de David, dar acesta* alergînd înaintea lui, îi aruncă o peattă, care îl lovi în frunte cu atîta tărie, încît Goliat pică la pămînt leşinat. Atunci David se repezi şi luîndu-i sabia îi curmă capul. ! Astfel de aduceri-aminte deşteaptă acest rîuleţ. Trecătorul însă trece aceste turburi unde, fără să ştie cît de dulce şi tristă este suvenirea' lor şi, în ignoranţa lui, despreţuieşte tărîmul pe care calcă picioarele sale. Omule peritor! nu deS-preţui aceste turburi undişoare! Cei ce au sorbit altădată din ele, astăzi nu mai sunt. Alţi oameni, alte generăţiî, alţii popoare au Venit de atunci şi fără urmă î,îlcă aU trecut! Numai aceste unde au rămas că totdeauna, jucîhd nfeîncetat pe pietricelele lor, fără să le desfiinţeze bici pumărul^edd-lilor, nici mîna surpătoare ă omului! . ' Din vîrful celui mai înalt munte, văzurăm Ierusalimul. Această cetate este situată pe trei munţi: Sion, parwţ,^ Acra. Muntele Sion cade spre sud-vest, unde se afla pliădata fortereţa vechilor iebusisti. Avra, pe care ebreii o lţjţiseşră în cei dinţii timpi ai războaielor lor, au priimit aceşt nume de la o cetate ce Antioh Epifan zidi mai în urmă asupra lui. între aceşti doi munţi era odinioară o vale cate mergea de la nord-vest la sud-vest, spre fîntîna lui . Siloc. Maria încă,,era despărţită de Acra prinţr-o vale. Prinţul Mt^cabeu a umplut această vale. Astăzi aceşti trei munţi s-a reunit. Ieruşalimul şade sub 31—47 lat. n. şi 33 long. est. Toţi iŞtoricii ebrei şi chiar Iosif sunt de părere că aceasta cedate ji-ÎQ8t Salem (liniştita), unde domnea Melhisedec. înainte 3e David, ea se numea Iebus. Nu se ştie bine la ce epocă ă priipiit nume de Ierusalim (Ierusalim, moştenirea păcii); împăratul Adrian fi dete nume de Aelia Capitolina. Arabii o numesc El-Cods. 135 . Pe timpul lui Iosue, următor al lui Moise, era locuită de cananeeni. Adonisec, domnea peste ea. Acest rege chemă odată pe regii Hebronului, Iaromutului, Lahizii şi Eglo-nuluij ca să ia parte cu toţii în contra gabaoniţilor, aliaţi ai ebreilor. La această veste, ebreii merseră lingă Gabaon, loviră şi învinseră pe aliaţi ; armiile lor se răsipiră şi cei cinci regi se ascunseră într-o peşteră lingă Machedan, unde, găsindu-se de ebrei, fură puşi în cinci furci. . Locul ce se cheamă Cetatea de Jos (Ierusalim) se luă atunci de ebrei; iebusistii rămaseră» în Cetatea de sus. Această cetate se luă de la iebusisti în timpul lui David. împăratul proclamase că acela care va intra cel intîi în cetate se va numi cap al tutulor armiilor sale. Ioab căpătă acest preţ. Pe iebusisti îi goniră, iar David aşeză tronul său în Sion. Cetaţea Ierusalimului, mărindu-se atunci, se făcu capitala împărăţiei. Luarea ei cauz;ă resţiel între ebrei şi filistşni; aceşţi, din. urmă voiră şă. atace, teruş^limpb* dar David îi bătu în valea Refaipaului. El, îi ipai sparşe, în dpud rînduri şi le luă ţara ,Gatului. ;Davidaduşe în ţerusalim arcul sînt Şijîmbunătăţi cultul, Pacea se» turbură pe timpul răsoulării lui Abesalon ; dflr David;,, voind să cruţe locuitorii şi cetatea, plecă In exil. Cind se înturnă, locuitorii îl priimiră cu recu-npştinţă. Sub împăratul Salomon, Ierusalimul se înfrţimu-seţă cu templul său cel vestit şi o piulţime de palate. După ce se. făcu schism, Ierusalimul rămase capitala Iudeii, însă el suferi după aceasta, căci cele zece seminţii dezbinate înttîgară pe lingă egipteni şi aduseră pe Sisac, regele Egiptului, cii oştiri la Ierusalim. Acesta despuie teniplul şi palatele ae avuţii, luînd şi buclierli de aur ai iui Salomon. Sub regele Aţa, se fărâmară în cetate toate urmele idolatriei ce începuse â se întinde. Silb regenţa Ă'taliei se făcu o revoluţie în Ierusalim în contra ei,' îjie Ioiada, preotul cel mare! Această prinţesă se ucise\în valea Ciţronului. Regele Amaisa declară război liii Ioas, rege ăl lui Israel. Lupta se întîmplă la Betsemeş. Ainşdsa fu invjns. Ioâs întră în Ierusalim şi, după ce despui^ tenăplul, se înturnă în Samaria. Pe la 603 înainte de Iisus, în al VIII-lea an al domniei lui Ioachim, Kabu'codonosor intră cu căldeenii în Iudeea. Ioachim se închină hii, dar mai tMid se revoltă' împotrivă-i. Atunci' căldeenii veniră din nou, bătură Ierusalimul,' despoiară toty arserii şi luară în exil pe toţi capii ebreilor. Ierusalimul se 1*36 supuse lui Alexandru cel Mare. iDupă moartea acestuia căzu în mînile moştenitorilor lui. Sub .principii Macabei, Pompei intră învingător în cetate.. Pe la 71 ani după Iisus, Titu o bătu, o luă, măcelări mii de ebrei şi surpă cu totul • cetatea. Atunci se împlini profeţia lui Iisus că cetatea se va fărâma, că nu va mai răminea piatră peste piatră. De atiuhci istoria Ierusalimului, ce este mâi tot aCeea a Palestinei, intră în nişte faze pe care nu avem nevoie a lBimai.sipune aici. Este cu. neputinţă să vază cineva această cetate pentru întîia oară, fără să simţă. o durere secretă pentru lungele ei suferinţe1 şi să nu fie pătrunşi, de un simţimînt! de respect! Un poet ebreu, la vederea acestor locuri de i-durere şi de mărire, a îptopat, urmăţparelq, .şti^ofe ce le dăfla traduse: ,,Ai uitat tu, o, Sion, pe fii ţăi exilaţi pe faţa pppiîntuţw,? Eşti tu nesimţitor la sărutările ce-ţi îndreapţă, fărămătpple turmelor tale răspîn<ţite prin lume ? ,Pin toate păjrţilş exilatul îndreaptă către, ţine o căutătură plin$ 4e şpefanţă, ipu tributul de lacrimi ce-ţi ,est,e dator. Aceste lacrphi pipă pa rouă Ifermonului! Ah! .pentru ,ce nu poţ ejş să purq pe dealurile tale dpşarte! Cind plipg.a ta, durere, pUnggpile mele sunt lugubre ca gşmetul şacalului; dar.nînd.yise^;întoarcerea în patrie,, uneşte plîngeri se îndulcesc ca .suspinele harpei ce altădată inspţea; cînţipăle, tgle diyilJă !i ,lniinai ip.,ea zboară în Iqcaşul l)uroppzeului meu,! Apoi# sq pleacă fînşy intea lui; acolo se deschid porţile,peruţui5,pcplo fflrşieş;tatpa lui Iehova întunecă Ippă.,şaare|e, ştejele. Ab^cle pe nuppţ vărsa sufletul meu acoloi unde, şpiriţniPprnnului ,se pqh9apă pe aleşii săi! Tu erai, o, Siop,.;locaşul rşgţlqţ cel,etpijn,,şj astăzi văz robii şezînd pe trpnul împăraţilor ,ţăi! y Pentru ce sufletul mişu "nu!poate şk,,^utWca.;p^ra locurilor unde divinitatea sp arăta firof^ţiiop tăi' mie aripe şi voi purtfi 'pe ruinelp Vale inimeţ mele! Voi merge să sărut pietrele tale cele muţe şi yoi închina fruntea mea pe a ţa pulbere sîntă. ‘Piciparele rpele yor atinge mormintuP străbunilor; voi vedea la Heljron slntul rnormîntr Voi privi muntele Abarim, muntele Hor, care învălesc ţărîna divinilor tăi domni, cele doua , lumini ale' lui Ispa^iji ,.^n aerul tău voi respira suflarea vieţei; în pulberea' ta pretumul cel de miră; în apa rîurilbr1 tăie, Vor gustă Cereasca ihieî1©! Cît de dulce va fi să umblu cu picioarele1 goale pe ruinele altarului tău, în locul unde pămîntul se deschidea, ca să 137 priimească în sînu-i arcul de alianţă şi cheruvimii tăi! Voi smulge din capul meu această deşartă podoabă şi voi blestema ursita care a aruncat pe adoratorii tăi pe pămintul profan. Cum voi putea eu să mă dau bucuriilor acestei vieţi, cînd văz cînii sfişiind leuşorii tăi! Ochii mei nu pot să sufere lumina zilii, căci lumina zilei mă face să văz corbii sfişiind şi ridicînd în aer cadaverele acvilelor tale!... Opreşte, cupă de suferinţe! Lasă-mi un minut de repaos: toate vinele îmi sunt pline de amărăciunile tele! un minut numai, să mă gîndesc la Ohola (Samaria) şi apoi voi curma băutura ta amară!... încă o repede aducere-aminte de Oholiba (Ierusalimul), apoi te voi seca pină la fund. Sion, cununa frumuseţilor! adu-ţi aminte de amorul cel tînăr al fiilor tăi, pe care fericirea ta ii umplea de bucurie şi pe care suferinţele tele îi cufunda în durere ! Din fundul exilului lor, ei îţi deschid inima şi în rugăciune se pleacă către porţile tete; turmele lor, risipite pe faţa munţilor, nu ău uitat încă phtria. Fiii tăi se simt încă atraşi către ihălţimele tele, Ia umbra palmierilor tăi. Sinear şi Patros, în deşertele lor măriri, pot oară'a se pune cu tine? Ce sunt profeţii lor mincinoşi pe ltngă Urim şi Tunim? Unde este muritorul care poate să se măsoare cu prinţii tăi, cu profeţii, leviţii şi clntătorii tăi cereşti? Toate împărăţiile vor peri in negură, iar tu vei rămînea pîriă ce se vor curma secolii, căci Domnul va alege întru tine locaşul său cel de-a pururea. Ferice muritorul ce va sta la timbra deşertelor tele ! Acela va vedea fericirea aleşilor tăi şi va fi faţă la sărbătorile tele. Iar tu vei fi frumos ca în timpul juniei tele“. Noi intrarăm în Ierusalim pe poarta Betlehemului. Ierusalimul are şapte porţi. Poarta Damascului (Bab el-Amud, pe limba arabă), ea duce lă Napluza. Poarta lui lord sau Efraim (Bab el-Zaheri) este închisă. Poartea necurăţeniilor, care duce la fîntîna lui Siţoe (Bab el-Mogareb). Poarta Sionu-lui (Bab el-Nabi Daud), ce va şă zică poarta profetului David. Mai este încă poarta' Sîntului Ştefan, unde acest sînt se ucise cu pietre, după tradiţia creştină (Bab Sitti Marian); poarta Betlehemului (Bab el-Calil); o poartă ce am numit mai sus, precum şi încă una deosebită sunt astupate, căci poporul crede că creştinii prin aceste două porţi au să intre odată în Ierusalim. 138 Zidurile cetăţei sunt făcute din ordinul sultanului Sulei-man, pe la 1534: sunt de patruzeci picioare de înalte şi de trei picioare de groştset Poartă, pe ţ$i, pe colo,; în fruntea lor, nişte turnuri de o sută douăzeci: picioare de înălţime. Căile din cetate supt strimtepuţine sunt coperite cu pietre. Casele sunt ca în celealte cetăţi ale Palestinei şi Siriei,, cu terase, bolţi, ferestre mici cu. cafase, şi triste, La poarta cetăţei întîlnim o mulţime de oameni şi femei arabe, creştine, ebree şi de alţe neamuri, veniţi să privească deşirînd armia pelerinilor pedesţri Şl călări, în mare număr, Ei luau în xîs toţi aceia ce avpră ideea să încalece pe asini. Trista idee ne dete îndată despre graduţ de civilizaţie a acestor locuitori \ , Am zis că părintele Grigojie ne, dase cavazul său să ne ducă de la Ramla la Ierusalim. El dase ordin acelui pavaz să ne ducă la patriarhia grecilor; de aici şi scrisese totdodată celor mai mari călugări pentru noi. Nemulţămiţi de ospătarea ce1 voiră călugării să ne dea, merserăm la o locantă, unde furăm destul de bine. In altă parte voi istorisi ceea ce ni se întîmplă cu aceşti,călugări răi. îndată ce ne aşezarăm la locantă, ne duserăm să vizităm biserica Slntului Mormînt. , . . < Această biserică este zidită de împăratul Constantin şi Elena, care, singură în persoană, veni. la Ierusalim să fie faţă la lucrarea ei. La venirea perşilor, sub' Cosroe (614 după IisuS), acest rege dete ordinul barbaC de a arde biserica Sîn-tului Mormînt. Cînd perşii săi părăsiră Ierusalimul, luară şi crucea pe care se răstignise Iisus; însă, cînd împăratul Constantinopolului, Heracliu, bătu pe perşi şi în urmă făcu pace cu următorul lui Cosroe, amîndoi principii merseră în Ierusalim cu crucea cea sîntă, ce de atunci se crede că se dete bisericei înapoi. Sub Omar, creştinii ceteau în această biserică. Pe la anul 1008 Moez-Ledin-Alah, calif din dinastia Fatimiţilor, dete ordin să se surpe cu totul biserica Sîntului Mormînt, căci i se spusese că preoţii creştini de atunci, în agiunul Pastelor, făceau să se coboare din cer focul sîht prin mijlocirea unor funii unse cu materii înflăcărătoare, făcînd cu aceasta să crează că lumina venea din cer. Biserica se surpă o parte numai; zidurile rămaseră îngă în picioare, Sub împăratul IS9 grec Constantin Monomac, biserica se drese şi se dete voie sa se ţie liturgie îrtuntru. Monomac căpătă acest drept de la califul Al Monstazar Bilah, cu condiţia să-i întoarcă cinci mii arabi ce luase robi ' Monomac într-un război. Această biserică este pe dinafară înecată de mulţime de case şi barace, ce se reâzămă de păreţii ei. Are forma unei cruci, cu o sută douăzeci paşi de lungime şi şaptezeci de lăţime. Intrarea cea măre este spre miazăzi lîngă un turn dărîmat. Ordinul corintian domneşte în arhitectura ei. Fără peristil. Sunt douăsprezece staţii'In biserică. 1. Staţia ungerei. Aici Se depuse Corpul lui Iisus, după ce 11 dară jos după cruce, de Idsif din Arimatea (Ramla). Aici se află o piatră de marmUrăâlbă, cu balustrade de fer, şease mari candelabre se află împregiur. După Deshayes, piatra este de opt picioarC, măi puţin trei degete de lungă, şi două picioare fără un deget, de lată. Acest loc este cel dintîi ce vezi, înţrînd pe poarta biserictei. ' V2. Stăţia unde Iisus se pusă pfe 'cruce. Este Calvarul sau Gblgota; aici este''oCăpelă, la cară te urci pe cincisprezece trepte. Sfîntul Epifari !are ctivfnt cînd zice că Călvârul nu este un munte. In această capelă se află trei altare. La mijloc un stîlp pătrat sprijină bolta. La mina dreaptă au fost stat cele trei Marii în timpul răstignirei, pe' cînd Iisus zicea mumte-sei; „Femeie, iată fiul tău!“, arătîndu-i pe cel mai iubit discipol; iar lui: „Iată muma-ta“. ’ Estp mare ceartă între învăţaţi despre locul Golgotei şi despre Sîntul Mormînţ. Unii, juînd de mărturi soriitorii vechi, pretind că' Golgota şi mormîntul erau altădată afară din cetate, şi astăzi se află în mijlocul şet^ţei 1. Alţii scriitori îi combat şi;îi numesc,^retici * 1 2. . Iată'ce zice d. Chateaubriand, autorul creştin: „Constantin, după ce a rădicat religia lui Grist pe tron, scrisese ltfi Macarie, mitropolitul Ierusalimului, dîndu-i ordin să facă o biserică frumoasă pe mormîntul lui Iisus. Elena, muma împăratului, merse în persoană în Palestina şi ea însuşi căută Sîntul Mormînt. Acest monument se ascunsese sub edificiurile lui Adrian. Un ebreu, care ştia de la străbuni , , . • t 1 Cont. d’Anville etC. (n.a.). 2 Queressanius, Scholtz (n.a ). 140 acest loc, arătă tărîmul undejera mormîntul şi, căutînd, se află“. , i 3. Staţia unde se înfipse crucea se află tot în această capelă, aici încă psţp un altar. SujD alţjarul coperit cu o tăbliţă de marmură şi sprijinit de cploqpp, în mijlocul unei plăci rotunde de argint, se vede gaura unde se zice că ar fi fost înfiptă crucea; în dreapta şi în ştîiiga,se mai vede alte două locuri, unde ar fi fost crucile celor doi)(tllhari. 4. Staţie, locul de bătaie şe ajflănaproape (de poartă; scobitura altăraşului este într-up zid închis ele, nişte grile. 5. Staţie, unde rămase Iisus, pe cîpd se făceau preparaţii pentru punerea pe cruce. Este o boltă plecată şi sprijinită pe stiipi- ^ ‘ n.j 6. Staţie, locul unde şe împărţiră vestmintele* Mîntui-1 orului. 7. Staţie, de la locul îippărţirei vestimentelor, ţe cobori pe o scară de douăzeci şi opt trepte făcută de s-ta Elena; pe urmă te mai cobori pe altă scară într-o capelă suterană, la locul unde s-a aflat crucea. Este însemnat cu o piatră d,e marmură, pe care sunt săpate trei cruci. 8. Staţie, capela şîntei Elena. Bolţile ei sunt ip ogive,; coloanele unele sunt de marmură, altele ,de granit. Pavimentul, este făcut din felurite materiale, , (j , ( . ; 9. Staţie, locul unde Iisus sp încunimş cu spipp se arpţjp o bucată de coloană pe care tişus ar fi şezut pipei soldaţii îl încununară. . . H, 10. Staţie, locul unde Iisus se arăta Măriei Magdalinei şi unde aceasta, luîpdu-1 drept grădinarul, îi zice: „Daca tu l-ai rădicat, spune-mi unde l-ai pus, ca să-l ,iau“, , 11. Staţie, locul unde Maica Domnului văzu pe Iisus, după înviere. ‘ _ < 12. Sîntul Mormînt în biserică este un loc roţppcţ; pe la mijlocul acestui loc se află un cenotaf sau capelă, şeş^espre-zece coloane de marmură sprijinită, descriind şeaptesprezece arcade, o galerie înaltă, compusă iară de şasesprez^e1 coloane şi şeaptesprezece arcade mai mici, nişte nişe 6e corespund cu arcadele se înalţă mai presus de friza celei' cLiti urmă galerii, bolta începe din arcul acestor nişe. Nişele, zice d. de Chateubriand, erau altădată decorate cu mozaice, infă-ţişînd pe cei doisprezece apostoli. Mai erau s-ta Elena, Constantin şi alte trei portrete. Capela este destul de înalta; toată este în piatră; are două cămăruţe. Cea dîntii înseamnă locul unde îngerul s-a arătat femeilor şi le-a dat'ştire despre înviere. Acel loc se cheamă capela îngeruluiaici este o piatră cit formă de piedestal şi înseamnă loctil unde a şezut îngerul. Din cea dîiitîi cameră intri pe o uşă pitică şi strimtă în camera S-lui Mormînt. Aceasta' caineră este largă de şease picioare şi opt degete; abia pot încăpeă trei oameni. La dreapta întrînd, este mormîntul lui Ii'Suş.’ Piatra mormîntului este de marmură albă, lungă de şease pi'dioare’, lată de trei picioare şi adîncă de două picioare. Astipra acestui mormînt ard candele de argint şi de aur. Păreţii siint coperiţi cu marmură săpată de dinuntru şi pe dinafară. Piatra dupe mormînt este crăpată în două. Intrebînd pe călugării greci de ce piatra aceasta este crăpată,. îmi răspunseră că un turc mare zisese unui patriarh că voieşte să se faca creştin, dacă şi Iisus va arăta putereâ sa printr-0 nouă minune. Patriarhul îi zice atunci să treacă o noapte’ în Sîiitul Mormînt şi ya vedea minunea. Aceasta‘se făcu. TărOul şi patriarhul se îiichiseră în capela mormîntului, pe la mjezuj: hopţei, se auzi un zgomot mare, apoi o lumina ieşi dfih' mormînt. Cei doi veghetori picară cu faţa lh pămînt, a doua zi ăflară piatra crăpată. Turcul se făcu atunci creştin. Alt călugăr mai mintos ne spuse că odată arabii, cerînd această frumoasă marmură să o întrebuinţeze Iii folosul lor, călugării de atunci, de frică să nu o ia arabii, o. crăpară. Această părere se pare mâi'probabilă. Asupra acestei capele se înălţă1 rotunda: deasupra, unde vine lumină, nu este acoperit şi, cu lumina zilei, cade şi ploaia pe ‘câp'ela mormîntului. Călugării, ca să apere capela mOrmîntului de ploaie, au întins un fel de cort, ce începe prin căpătîiele sale sus şi sfîrşeşte pe capelă. Grecii au Cerut să dreagă aceasta, dar catolicii încă au cerut să o facă ei; pentru aceea nu o face nimeni. în bişerţcă tpţi creştinii de orice rit au cîte un altar, în tipapurile pe cînd vestitul Deshayes călători jn Ierusalim, opt naţii aveau o parte de drept în acea biserică. Astăzi însă catolicii, grecii şi armenii au mai mari privilege. Copţii şi sirienii au cîte un altăraş. Cele dîntîi trei comunităţi au in biserică', fiecare, călugării lor ce locuiesc înuntru, prin deosebite apartamente; preoţii catolici sunt toţi italieni şi 142i spanioli. Ei se schimbă la fiece trei luni, grecii au aici un egumen şi cîţiva călugări ce nu se schimbă. Capela grecilor din această biserică este cea mai mare şi mai frumoasă. Capela latinilor este mică şi întunecoasă; a armenilor se află la etagiul de sus. Liturgia se face de toţi, unii după alţii, la altarele cele comune. Catolicii au întîie-tatea, după ei grecii, apoi armeiiii,' Călugării greci ne mai arătară o stîncă ce se despică cînd se răstigni Iisus şi ne ziseră că trei ore ţinu întunerec pe lume; catapeteasma bisericei se surpase, pămîntul se cutremurase, pietrile s-au fost despicat şi abimul a strigat în limba latină: „Dedit abyssus vocem suam /“ Dar cînd se despică stînea, în crăpătura ei se arătă dodătă capul lui Adam. Aceasta tot1 călugării ne-o spuseră, iăr eu repet ce am auzit. *■ CARTEA VI Ieşind pe pparta Sînţului Ştefan, spre răsărit, ne aduserăm aminte că pe aici se ucise cu pietre sîntul Ştefan; t,Qt pe aici se dete asaltul de cruciaţi în anul 1099. De aici te cobori, apoi te urci în Muntele Măslinilor, ce stă în faţă cu Ierusalimul. Acest munte are trei vîrfuri. Pe vîrful cel mai din mijloc, împărăteasa Elena zidise biserica Inălţărei, căci, după tradiţie, de aici s-a înălţat Iisus. în timpul revoluţiei lui Abesalon, împăratul David, ple-cînd în exil, ieşi din Ierusalim cu puţini oameni şi se urcă cu picioarele în vîrful acestui munte. Acolo îngenuche şi se rugă, apoi se coborî de ceialtă parte cu ochii plini de lacrimi. La picioarele acestui munte, dincoace, se vede grădina măslinilor sau Gepsimania (teasc de untdelemn). Această grădină este astăzi ocolită cu zid şi se află proprietate a părinţilor schitului St. Salvador. Aici văzurăm cîţiva măslini bătrîni, pe care părintele italian, care cultivă grădina, ne zise că sunt tot acei măslini ce trăiau în timpul lui Iisus, cu toate că este cunoscut că măslinii aici nu trăiesc mai mult de două sute de ani. în toată grădina, sub arbori se află partea de flori de tot felul, ce cu colorile şi parfumul lor gîdilă dulce simţurile. De aici plecarăm cu părintele Atanail, român din Macedonia, care nu-şi ascundea naţionalitatea sa şi atunci egumen la Gepsimania, plecarăm să vizităm capela Maicei Domnului. Această capelă suterană se află spre nordul grădinei. Ne coborîrăm aici pe o scară de piatră de marmură de patruzeci şi şapte de trepte. Pe la mijlocul scărei, văzurăm la o parte, în zid, o scobitură, unde este un mic altar. Aici 144 se zice că'este unormintul lui Ioachim şi al Anei, părinţii Măriei ; în faţă «u acest iitorraînt^ este mormîntul lui Iosif. De la capul de jos al’Scărei, la nrîna dreaptă, se deschide o cale. Aoolo se află un moiiument de piatră. In acest edificiu Intri pe o poartă mică, plecîndu-te, intr-o cămăruţă, în care se vede o lespede de marmură aşezată; sub această lespede se. zice că este niormîntul! Maicei Domnului. Aici văzurăm mai multe icoane;, candele şi candeliere mari, de argint şi de aramă, cu untdelemA şi cu făclii, arzînd neîncetat. Acestea sunt ale catolicilor, greoilor şi armenilor, ce au aici drepturi egale. Mai văzurăm la dreapta*) afară din acest monument, în zid, o scobitură, Unde este un fel de loc sînt şi unde turcii vin să se închine iei însuşi.' \ .• La âtînga, intri în altă peşteră, a agoniei, tindb sufletul lui Iisus se întrisţă pînă la moarte şi zisfe?: „Nu se pdătte,!dj părinte, să treacă de la mine paharul acesta ?“ Aici un înger veni să-l întărească şi IîsUs adăogă rugă sa şi, căzînd în agonie, asuda sînge şi picăturile Cifrau pe pămînt. Fiindcă sUnţem încă la grădina măslinilor, să rte aducem aminte că aici Iislis venea deseori să se plimbe „şi ieşind se duse, după datina sa, dincolo de rîul Kiaronului, spre Muntele Măslinilor unde era o grădină". 1 1 , Tot pe aici ne arătă pe o ştîncă, afară din zidprile grădi-nei, locul unde adormiră apostojul Petru,; Ioap şi lacob. „Ce! voi dormiţi! nu aţi putut, să ,vă rugaţi, pici,.,un ceas cu mine împreună? Veghîşaţi şi Vp închinaţi, ca să nu cădeţi în ispită, căci zic vouă: duhul eşţe ager,, dâr carpea este slabă. V." Tot aici Iisus mai zise puţin mai în urină: „Dormiţi acuma, timpul a sosit, acela ce are sa mă vînză este aproape de aici". Atunci Iuda veni cu bapda şa prin valea lui Iosafat. Iisus îi ieşi înainte. Cu o sărutare ce, dete, lui Iisus, Iuda arătă sutaşilor că el era. Călugării ne arătară locul unde se dete sărutarea. De la gradina aceasta, către satul lui Siloam spre s.-o. se întiude calea, lui Iosafat, unde se află încă mormintele ebreilor celor vechi. Printre, altele, se arată trei monumente mai deosebite, pe partea stingă: mormîntul lui Abesalon, al lui Zaharia şi a lui Iosafat. Cel puţin astfel se zice prin tradiţie. Aceste trei morminte sunt nişte monumente de piatră ce merită luarea-aminte a călătorilor. 145 In faţă cu satul Siloam este fîntina Măriei. Se vede că ar fi aceea despre care vorbeşte Biblia. Cură în fundul unei peşteri şi comunică cu fîntina lui Siloe. Intre muntele Sion şi Maria, unde se împreună valea lui Iosafat cu valea Chin nomului, se arată fîntina lui Siloe, ce cură dintr-o stîncă de piatră de calcar. Acest izvor face două lacuri mici; cel dinţii uda altădată grădinile regilor şi se chema lacul regal (Nehemia). Cînd Ierusalimul se incongiura de inamici, locuia torii Inturnau apa din Siloe şi astupa izvorul. Aceasta se făcu şi de Hischia sau Ezechias, cînd asirienii încongiurară. cetatea Ierusalimului. Se mai făcu asemenea în timpii cruciaţilor ; Coeur de Lion încetă de a mai bate cetatea, din. cauză că Saladin tăiase apele. Nu departe de aici, se arătă locul unde Isaia, după tradiţie, fu tăiat în două bucăţi cu herăstrăul, din ordinul regelui Manasea; tot aici se zise că ar fi îngropat. Din cei treizeci de arginţi ai lui Iuda, pentru care a vîndut pe Iisus, s-ar fi cumpărat un loc oe. se cheamă cîmpul sîngelui şau Hacheldapia. Acest loc se află spre miazăzi de la Sion, dîncqlo de valea Chinomului. In dosul acestui loc. se înalţă munţeîe numit Sfatul rău şi în care Clare a găsit monumente şi inspripţii grece: Tfjţ dyvaţ 2ic5v. In valea Chinomului, spre vestul cetăţei, se vede o fî’n-tînă ce poartă numele văiei. Mai nainte de-a ajunge la poarta Damascului, văzurăm o peşteră în care se zice că Ieremia ar fi compus plîngerile sale; adîncimea acestii grote poate să fie de treizeci şi opt picioare şi lungul de treizeci, învăli-toarea se sprijină de două coloane. Spre est se mai vede o grotă ce se zice că ar fi fost închisoarea lui Ieremia. La şase sute paşi de la gi*otă, văzurăm un monument, pe care toţi călătorii îl înseamnă. Se crede că aici ăr fi mormintele regilor Iudeei, din urina lui Irod; iar unii pretind că se află şi inormîntul lui Otaniel, Gedeon, Samson, Iefta şi alţi judecători ebrei; însă nu este nimica sigur. Nu puturăm vedea toate aceste lucruri cu nepăsare. Cînd gîndeşte cineva la timpii trecuţi,1 la gloria, mărirea, puterea acestui popor, pe cînd arta şi îndestularea înălţă aceste măreţe monumente, şi apoi trece la starea de astăzi, cine poate să nu verse o lacrimă asupra deşertăciunei lucrurilor omeneşti? Acest sentiment se face cu atîta mai dureros, cînd gîndim că aceste popoare au trecut şi nu s-au sacrificat ele singure. Oricare popor, oricare ar fi mărirea lui, va peri într-o zi şi urmele 146 lui însuşi se vor şterge sub greutatea secolilor! Ferice însă acele popoare, care prin virtuţile lor vor afla mijlocul să amîie sosirea orei de perire!... Orice popor cade, se stinge, el însuşi este vina căderei sale, a suferinţelor .sale... Poporul ebreu însă perduse virtuţile bărbăteşti ale vechilor lor străbuni; moliciunea şi luxul îl duseră la simţualism, aceasta la idolatrie, idolatria la schism, apoi la slăbiciunea ce purcede din dezbinare. n Noi lăsarăm aceste morminte, a căror vedere, ne împlea de întristare, şi ne înturnarăm în cetate, tot prin valea lui Iosafat. Pe cale ni se spuse că un englez, călător, văzînd această vale, ar fi întrebat pe dragoman: Aceasta este valea lui Iosafat ? — Aceasta, i-a fost răspuns. >.-i. . — Unde, la învierea ce are să fie, toţi morţii au să se adune? .< — Aici. — Din Londra este departe, zise englezul... Eu am venit astădată; calea este grea.., aşadar, ca să nu mai am necazul de a veni o dată la timpul învierei, uită-te ce voi să fac ! • ...... Vorbind astfel, el încărcă un pistol, cu care se sinucise. Această anecdotă, ce ne-o spuse un,călugăr, am citit-0 mai în urmă într-un voiagiu. De aici ne duserăm să vizităm geamia lui. Omar. Omar, după ce luă Palestina, dete ordin să ae zidească în Ierusalim o geamie frumoasă, pe locuLunde se afla altădată templul lui Salomon. El însuşi lucră la temelie, chiar cu minile sale, căci voia să facă un monument demn ide templul lui Salomon. Se zice că Sofronim, şeful* bisericei creştine de aici, văzînd că se zidise această geamie, muri de durere. -*> ■ !'■: , > Geamia lui Omar este una din trei geamii pe care musulmanii le preţuiesc ca cele mai sînte. Celealte două sunt cele de la Mecca şi Medina, unde se duc în pelqrinagiu; cea de. la Ierulasim se. numeşte Al-Ac sa (depărtata).' Spre vestul geamiei se înălţă nişte eăsoidare turceşti, ocupate de oamenii ei. în mijlocul curţei.se înalţă geamia, ce formează un optogon regulat,; o boltă sferică, cu* o semilună aurită, o încunună. Bolta se odihneşte pe o platformă; unde te duci pe. o scară largă de şease trepte; aici intri pe 1*17 patru porţi, ce se uită In cele patru puncturi cardinale ţ trei porţi au fiecare cîte o porşă de lemn, graţios lucrată: cea de la nord este împodobită cu o portică ce şeade pe opt coloane de marmură de ordinul corintian. Cele patru părţi unite sunt pătrunse fiecare de opt ferestre; cele patru, prin care intri, au1 numai cinci. Aceste ferestre slnt ornate cu sticle colorate. Fiece faţadă a geamiei este împătrată şi părţile împătratului formează, în fiece unghi, nişte pilaştri plini. Josul păreţilor şi friza sunt, pe dinafară, îmbrăcate în marmură albă şi albastră; iar înăuntru este îmbrăcat tot cu marmură albă. Piatra de sus a păreţilor şi friza sunt cope» rite de mici pătrate de smalţ, de mai hiulte feţe, dar printre care domneşte faţa albastră. Aceste pătrate sunt amestecate de arabescuri şi versete din Coran. Se văd de departe şi formează un mozaic ciudat şi graţios totdată; copere-mîntul este de plumb: bolta încă este coperită cu plumb. Cîţi au putut să între înuntrul geamiei ne spun că nu este nimica interesant. A intra în această geamie, este foarte greu pentru creştini: trebuie să aibă cineva un ferman de la Poarta otomană, şi atunci încă se încearcă mare împiedecare din partea preoţilor musulmani. Noi abia puturăm a o examina pe dinafară, şi aceasta pentru că eram însoţiţi de şeful poliţiei din Ierusalim, ce întîlnirăm la poarta curţei acestii geamii. Dar iată destul despre geamia lui Omar. Să vorbim de templul lui Salomon. Ne vom îniprumuta la mai mulţi autori vechi şi noi, ca să dăm o idee cît se va putea mai justă despre acel templu minunat. 1 Salomon trimise la Hircan, regele Tirului, să-i trimită lemne din cedrii Libanului şi arhitecţi fenicieni, ca să lucreze la templul ce avea de gînd să facă. Mai nainte d-a începe lucrarea, prepară, prin mari strădanii, locul pe care era să-l zidească. Lucrarea începu patru ani de la domnia lui Salomon şi ţinu şapte ani. Templul cel de piatră era de şaptezeci cudee de lung, douăzeci de larg şi treizeci de înalt. înaintea porţei lui se afla o portică, numită Ulam, a cării lungime coperea toată lăţimea templului. înaintea acestii porţiei erau două coloane de aramă atît de înalte1 pe cît templul era de larg, şi largi de douăsprezece cudee fiecare, cu capetele asupra lor, nalte H8 de cinci cudee. Surfaţa capetelor era coperită cu flori de crini în relief. Şeapte lanţuri încongiurau această surfaţă şi formau un fel de viţă. La fiecare din cele două, margini ale capetelor era, de lanţ, o sută de grenade. Coloana despre miazăzi se chema Yachin, şi cea despre nord, Boaz. Artistul care le făcuse se numea Hirom din Tir. Pe două părţi în dosul templului, pe lingă zid, se mai înălţau trei etage, compuse de camere unde era să se ţie proviziile şi tezaurii templului. Mai presus de aceste case, lipite de templu, erau ferestrele templului. Templul era coperit cu lemne de cedri din Liban. Acum să vedem înuntrul lui. Templul era despărţit in două: locul sînt, care priimi nume de Heşal şi Sîntul Sînţilor, care se numea Debir. Acest din urmă, ce se afla spre occident, se întindea peste a treia parte din spaţiul templului, adică douăzeci de cudee; lărgimea lui era încă de douăzeci cudee, precum* şi înălţimea. Păreţii erau coperiţi, cu lemne de cedri, săpaţi în cherubimi, ramuri de palmieri şi ţde flori de toate felurile. Plafonul era iar de lemn de cedri, pardoseala de lemn de ciparis; peste păreţi, plafon şi pardoseală era o lucrare frumoasă, împodobită cu flori de aur. în amîn-două despărţirile, acestui templu, lemnele erau poleite cu aur;iar în Debir şi padoseala era de, lemn de cedrii. Intrarea în Debir era închisă cu o poartă de lemn de măslin sălbatic, săpată şi aurită ca păreţii. Asemenea .poartă era şi|n Heşal; dar broaştele şi * cheile lor erau de, aur. în mijlocul curţii dinuntru se afla altarul cel mare de aramă ce avea douăzeci cudee de .lungime şi lăţime şi şase de înălţime. Bazinul ce se afla spre sudresţ. de la altar, din cauza mărimei lui, se chema marea de aramă. Avea forma unei emisferi; mărginile lui erau lucrate în .forma florilor de crin. El se odihnea pe doisprezece boi de aramă; trei din aceşti boi se uitau spre răsărit, trei spre apus, trei spre nord şi trei spre miazăzi. Afară din acest mare bazin mai erau alte zece, care erau, fiecare, de patru cudee da.adîncime. Erau aşezate pe piedestalele de aramă care * stau pe patru roate. Piedestalele, erau împodobite cu figuri de lei, de boi şi de cherubimi. Cinci bazine se aflau aşezate* spre nord şi cinci spre miazăzi. în Heşal, înaintea întrărei în Sîntul Sînţilor, era altarul parfumelor de lemn de cedri, coperit cu aur. Căndelierul cu şeapte rămuri şi masa* pînei se afla pe acel loc, ca în tabernacolul lui Moise. Mai,era încă la H9 fiecare din două părţi cinci candelabre şi cinci mese de aur, cu o mulţime de cupe, vase şi alte unelte, toate de aur. In Debir era arcul sînt pe un piedestal; doi cherubimi de lemn de măslin poleiţi cu aur, la două margini ale arcului de zece cudee de înalte fiecare, şi aripele lor întinse copereau toată lărgimea Debirultii şi arcul. Templul era zidit pe muntele Moria. Nu departe de templu, Salomon mai zidise palatul său care, după istoricii ebrei; costă treisprezece ani de lucru. B. Munc pretinde că tot edificiul acesta forma im paralelogram cu o curte la mijloc, lttng de o sută cudee, cincizeci de larg şi treizeci de înalt. Fondamentul era de pietre mari, pe care se înalţă ziduri de piatră poleite şi împătrate prin coloane mari de lemn de cedri. Palatul era despărţit în trei etage, al căror plafon erâ de lemn de cedri, lmpregiur se afla, la fiece etagiu, ferestre. La Intrarea sa era o portică sprijinită de coloane de1 cincizeci cudee de lungi şi treizeci de largi. De aici mergea într-o sală, ce se chema portica justiţiei. Acolo era tronul lui Salomon. In dosul porticei, în curtea dinuntru, erau la o parte apartamentele împăratului, de ceialtă parte, ale împărătesei, fiica regelui din Egipt. Edificiul era ocolit cu o curte formată dintr-un zid. Tronul lui Salomon era de ivoriu coperit cu aur. Dosul lui era rotunzit în sus; te urcai aici pe şase trepte, avînd fiecare treaptă doi lei la cele două margini; în sala armelor se vedeau două sute de bucliere mari de aur şi trei sute mai mici. Atît templul, cit şi palatul, am zis că se despoiară de Sisac, rege al Egiptului, mai tîrziu de filisteni sub Ioram; iar sub Nabucodonosor, caldeenii surpară cu totul templul şi palatul. Cele două coloane Yachim şi Boaz, cum şi marea de aramă, se sfărâmară şi se luară la Babilon. Cirus, regele perşilor, dete voie mai tîrziu ebreilor să facă din nou templul lor; dar se zidi numai sub Darie. Acest nou templu se numi al lui Zerubabel; era mai tot atît de mare ca al lui Salomon, dar nu avea nici bogăţia, nici frumuseţea celui dinţii. După cinci secoli, acest templu se surpă de Erod, sub cuvînt să zidească altul, care să răspunză cu frumuseţea celui dinţii. In locu-i, dar, zidi Erod un templu de se săvîrşi după opt ani şi care întrecea în frumuseţe pe al lui Salomon. Templul lui Erod se surpă cu totul la luarea Ierusalimului de Titus, dimpreună cu toate celealte edifice. 150 Era timp să facem o vizită paşii din Ierusalim; pentru care aveam scrisoare vizirială. A doua zi dar merserăm să-l vedem. Chiamil-paşa ne priimi cu o politeţă şi bunăvoinţă rară. Acest paşă. este dintre turcii cei tineri, cu idei mai noi şi generoase în privinţa creştinilor ; nici un alt paşă Înaintea lui, afară de Ibraim, fiul lui Mahomet Aii, nu făcuse ătîtea concesii pentru creştini. Ca să ferate arabilor fanatici că nu trebuie să mai existe oarbele prejudecăţi religioase şi despreţul ce au pentru biserica creştină, acest paşă veni regulat, In toate serile din săptămîna mare a Paştelui, la biserica noastră* Paşa ne întrebă de voim să mergem să vedem Iordanul şi Marea Moartă, după cum fac toţi pelerinii ; răspunzîndu-i că dorim, ne promite să ne dea cavaleri să ne însoţească, precum şi un cort. Insă noi îi mulţumirăm şi îi ziserăm că voim să mergem odată cu mulţimea pelerinilor grbci, pentru ca să vedem această procesie curioasă; cît pentru cort şi alte trebuincioase, li ziserăm că grecii călugări s-au însărcinat singuri a ni le înlesni. — Nu trebuie să vă lăsaţi în speranţa ce vă dă călugării, zise el rizînd; oricum, la întîmplare să vă trebuiasoă^ le aflaţi toate la mine. * De la paşa, merserăm să vizităm cîteva alte locuri în Ierusalim; văzurăm casa suterană unde se zice că s-a născut Maica Domnului. Aici grecii au zidit o biserică de mult, dar astăzi este părăsită; intrarea în peştera ce a fost casa de naştfere se află în biserică. Această biserică nu este ddparte de poarta Sîntului Ştefan. Mai departe de aici vizitarăm locul unde Iisus a fost arestat; fraţii latini au zidit aici un altar. 1 <.. Merserăm de aici să facem vizită patriarhului’ catolic. El ne priimi foarte bine; este un italian, om foarte învăţat şi înţelegător. Ne întrebă despre lucrurile răzbdiuluii; vorbea despre aceste cu înlesnirea unui militar. ! •. El ne invită să mergem să şedem la schitul'catolic, unde ne promitea toată mulţumirea, adăogînd că la' latini se priimesc streinii de orice rit vor fi. Noi îi mulţumirăm; el ne rugă să vizităm cel puţin aşezămînturile lor. Curăţenia şi rînduiala domnesc in al lor schit; aici se află camere în care călătorul află aceeaşi comoditate ca la 151 o locantă de rîndul întii. După un nou ordin al papei, călătorii se ospătează aici în timp de douăzeci zile, fără să se da de la nimeni o lescaie pentru ospitalitatea dată. Tot în acea zi vizitarăm monastirea armenilor; biserica lor este unul din cele mai frumoase moiiumente din Ierusalim. Nici grecii, nici catolicii nu au cevă mai măreţ. Ea este zidită pe muntele Siotoului, în marginea cetâţei. Se zice că ar fi zidită pe locul unde ai fost altădată casa Caiafei. Acolo Petru, şezînd la foc, după oe prinse pe Iisus, se lepădă de stăpînul său, răspunzînd că nu îl cunoaşte. Nu departe de aici, poate chiar în acest loc, a fost palatul împăraţilor vechi ebrei. Aici se trecură atîtea fapte mari şi frumoase i şi totdeodată atîtea micşorimi, atîtea crime! Aici era locaşul celor mai frumoase fiice-ale Iudeei, care cele dintîi împletiră lanţurile de robie ale ebreilor, împletind cununile desfătărilor şi ale rnlbliciunei. i , s Aici împăratul- David, preîmblîndu-sepe terasele palatului său, văzu în grădinele vecine Cîtă osebire din timpii vechi cu cei de astăzi! Astăzi pelerinii ce vin să se închine se priimesc de călugări rău şi pentru un interes material. Cînd aruncăm dchii în cărţile vechi, ne împlem de mirare văzînd schimbarea! în timpii trecuţi, pelerinii se priimeau aici de cavalerii sîntului loan; mai tîrziu, de gardienii Sîntului Mormînt, ce erau de rîndul sîntului Francesco d’Assisa. Păstrînd datinele din. timpii cei vechi, şeful lor spăla el însuşi picioarele călătorilor şi le da tot ajutorul (Munk). CARTEA VII ij Hi: • i • Ducerea la Iordan a închinătorilor de ritul oriental, ca să se moaie în acest rîu, se face, în săptămîna cea mare a patimilor. Acea zi este o zi solemrielă. Guvernămîntul trimite o mare' escortă de cavaleri armaţi şă însoţească pe cale pe h$gii, ca să nu fie aţacaţi de către beduini, ’ înainte de pornirea1 acestei caravane, şeicii sau capii beduinilor trimit la piatriarhia greacă .deputaţi, care se îndatoară să lase să treacă fără supărare caravana şi să dea oameni ca să o însoţească; patriarhia din parte-i se îndatoară să dea şeicilor o sumă de bani pentru acest sfirşit. îndată ce se fac aceste formalităţi, paşa trimite din parte-i cavaleri turci şi un om care să facă poliţia pe cale. Patriarhia trimite un călugăr, şi-beduinii, douăzeci pînă la patruzeci cavaleri de ai lor cu cîţiva şeicî. Mai înainte de pornire, fiece închinător este îndatorat să numere în casa patriarhiei douăzeci şi patru lei, dreptul sau taxa acestei plecări. Tot patriarhia este însărcinată să găsească caii trebuincioşi sau alte mijloace de transport şi să taie pentru toate un preţ hotărît. Caii se plătesc deosebit. O parte din aceşti bani rămîn în patriarhie; ceialţi se dau la beduini. Astă dată numărul hagiilor abia se urca la o mie de suflete, din*cauza războiului ce ocupa toată lumea creştină din Orient. Pentru această scădere, călugării nu erau voioşi. Ei ni se plinseră că românii, dintre toţi, nu vin la Ierusalim. Volney zice că pe timpul său o ducere la Iordan raporta o sută douăsprezece mii cinci sute franci guvernămîntului turc, dar atunci numărul hagiilor era foarte mare. Noi, unindu-ne cu europeii ce profitau de această ocazie, ca să vază acele locuri, plecarăm asemenea şi nu ca să ne 156 scăldăm în Iordan, cum fac unii; nici să vizităm uratele cetăţilor biblice, cum fac turiştii Europei, nici ca să spargem splinul, cum fac englezii; dar ca să vedem această mare procesie, atît de curioasă şi impozantă. Trebuie să aibă cineva credinţa adîncă şi lăudabilă a vechilor creştini sau frumoasa nebunie a arheologilor ce caută ruine-, ca să călătorească CU plăcere în aceste locuri, pe o căldură atît de tare, un soare atît de arzător şi un ţărm atît de uscat. Toată locurile acestor ţări sunt mai frumoase în cărţile călătorilor* dispuşi totdauna să laude orice văd, ea să intereseze pe cititori; dar în realitate scad mult, căci cele mai multe lucruri care fermecă pe învăţaţi nu sunt sigure. Natura ea însăşi, în aceste părţi, nu are nimica de pitoresc să despăgubească pe călătorul deziluzionat şi seamănă ea însăşi că a îmbrăcat vălul întristărei şi al morţei, de cînd MîntuitoruL lumei a suferit pe cruce pentru oameni. Văzînd această natură săracă, aceste stînci goale şi arse de soare, pe care iarba şi arborii parcă se cred că se umilesc de a creşte, aceste văi coperite de năsip şi acele plante ce pălesc şi mor îndată ce se nasc, noi încercăm un simtiment ce nu are nici meritul adîncei melancolii, ci acela al abaterei şi al mOrţei. Plecarăm toţi deodată, avînd în capiii procesiei o bandă de muzică arabă, ale căror instrumente a trebuit să se fi născocit înaintea potopului iui Noe. Mai toată populaţia din Ierusalim ieşise afară din poarta.i Sîntului Ştefan şi in valea lui iosafat, să privească trecînd armia pelerinilor. Trecurăm printre două rînduri de femei arabe, turce, ebree etc., cele mai multe învălite-lâ faţă. După trei pătrare de oră, trecurăm pe lingă satul Bitania, unde, după tradiţie, locuia Lazăr cu surorile sale Maria şi Marta, şi unde se retrase Iisus, în cele din urmă zile,- de goana ebreilor. Gîţiva arabi, ce locuiau acest sat, arată pentru cîteva parale, celor ce vor să crează, un mormînt şi o grotă, zicînd că este grota unde1 locuia Lazăr şi mormîntul său. Pretutindeni, în' Palestina mai ales, pe unde trec streinii, oameni, femei, fete stau pe cale şi fără cuVînt, bici ruşine, îţi cer bacşişul. Trei1 ore de la Ierusalim, munţii ce treceam începură din ce în ce să ia o fizionomie mai tristă, mai sălbatică; verdeaţa încetă cu totul şi calea se făcu anevoioasă. De cînd în cînd vedeam* pe marginile drumului, rădieîn-du-se, asemenea morţilor ce imaginaţia poeţilor germani îi vede rădicîndu-se din morminte, cîte o fiinţă omenească, cite un beduin, jumătate gol, cu chipuri palide, zbîrcite şi sinistre, pe care rătăcea un zîmbet amar ce făcea şi mai sinistră fizionomia lor. Aceste fantasme întindeau o mină neagră, ce ai fi crezut transparinte, să priimească bacşişul, pe cînd cu ceialtă mină ţinea o puşcă. Cînd ajunserăm în vîrful cel mai înalt, văzurăm valea Iordanului, care pe ici, pe colo, pe unde se scura capriţiosul rîu, era verde rîzătoare. Aici se vedea Iordanul curgînd în ocoluri şi Marea Moartă închisă între doi munţi. După cîteva minute eram în vale. Caii noştri ne duseră cu iuţimea vîntului la locul unde a fost altădată cetatea Ierihonul. Ieriho sau Cetatea Palmierilor era aşezată în această vale,> şease ore departe de Ierusalim. Ea se luă de ebrei sub Iosue, următorul lui Moise. Patruzeci de ani după sosirea ebreilor în Palestina, oameni, vite, tot ce era vieţuitor într-această cetate căzu sub sabia cuceritorilor; cetatea se arse cu toate avuţiile ei. Iosue pronunţă atunci anatema peste toţi aceia ce vor zidi din nou aceste ziduri. Cu toate acestea, se rezidi de Hial de la Betel. Aici locuiră mai în urmă profeţii Elie şi Elisei. Cînd se înturnară ebreii din exilul Babi-lonului, aflară Ierihonul în floarea lui. Principii Macabei îl fortifică mai în urmă. Erod făcu aici un teatru şi un palat. Sub Vespasian se dărimă; Adrian o zidi din nou. Pe timpii cruciaţilor se arse cu totul. Iar astăzi nu se mai cunoaşte nici o urmă. Palmierii cei vestiţi au căzut sub săcurea beduinilor. Rozele de la Ieriho, despre care vorbesc poeţii, au încetat de a mai creşte în aceste locuri, de cînd mîna delicată a fecioarelor Ierihonului a îngehţat sub sărutările morţei. Pretutindeni prada, dezolaţia ne aduce aminte de răutatea omului din toate locurile, din toate timpurile! Oare cartea trecutului, scrisă cu lacrime de sînge, nu vădeşte că viitorul nu va fi mai ferice ? Tristă şi dureroasă cugetare! Cît de mult trebuie să sufere omul cel bun la această gîn-dire! . . . Prezentul se amestecă încă şi mărturiseşte că nu este speranţă pentru visele cele dulci ale inimilor nobile şi generoase. Amar acelora ce în zborul imaginaţiei lor şi-au format o patrie, o societate ideală şi frumoasă ca sufletul lor! Vine o zi cînd tot ce este verde, tot ce este tînăr în inimă 138 îmbătrîneşte şi se usucă! Ferice încă de acela pre care moartea îl coseşte înainte ce trista realitate nu a cosit încă florile inimei sale. Nu departe de Ierihon, zice sîntul Antonin în călătoria sa, pe cei dîntîi timpi ai creştinismului, se afla într-un munte o grotă unde locuiau în rugăciune şeapte fecioare. Fiecare fecioară avea cămăruţa ei în fundul grotei,1 venite fiind aici din pruncia lor. Cînd murea vreuna din ele, se îngropa în cămăruţa unde locuia şi se scotea-altă cameră pentru altă fecioară. Aici se zice că se păstra pînzele sau giulgiul cu care s-a fost coperit corpul lui Iisus. , . Această vale are şease ore de lungime^ trei ;de lărgime. Pămîntul ei este năsipos şi coperit ici, colo de ierburi palide şi rari. Pe locul unde a fost cetatea Ierihonului, se află o dumbrăvioară de arburi sălbateci crescuţi din sinul năsi-pului şi face un fel de oazis în mijlocul deşertelor vecine. La umbra acestor arbori cură un rîuleţ ce vine din muntele Carantania. Iosif zice că izvorul lui era foarte aproape de vechea cetate. Profetul Elisei, care îşi dete numele său acestui rîu, îndulci apele lui, ce mai nainte erau sărate. „Aduceţi-mi sare“ zise profetul locuitorilor şi, aruncînd sarea în izvorul rîului, mai zise: „Iată ce zice Domnul, această apă nu va mai da nici moarte, nici secetă". Apoi apa se făcu bună. Munţii între carii se află această vale sunt înalţi, sterpi şi pulberaţi. Muntele Carantania, ce este aici, este acela unde Iisus a postit patruzeci de fcile şi unde i s-a arătat diavolul ca să-l ispitească. Pe coastele1 acestui munte, mai în sus de fîntînă, se află ruinele unei monastiri. Mai înainte, merglnd către Marea Moartă, se văd ruinele monastirei Sîntului Ioan: sunt pe jumătate surpate. După Iosue şi vestitul călător d’Anville, aceste ruine se află pe tărîmul unde a fost în vechime Galgala, unde tăbărîră ebreii, după ce trecură Iordanul, şi unde şeful lor înălţă douăsprezece pietre ce scoase din Iordan, spre aducere-aminte că Israel a trecut Iordanul. Aici ebreii începură să practice tăierea împregiur, pre care o părăsiseră de patruzeci de ani. Tot aici mîncară, pentru întîia oară, fructe din pămîntul Canaan. Aici îngerul războiului se arată lui Iosue. Galgala se făcuse cartierul general 159: al ebreilor. De. aici ei porniră în contra lui Adonisec, rege al Ierusalimului. Prin stăruirea călugărilor greci, se aşeză pe lingă dum-brăvioară o mulţime de corturi destinate pentru pelerini, nefericiţii călători carii plăteau toate cheltuielile procesiei. Dar printr-o întîmplare, ce nu este rară în analele societăţei omeneşti, corturile se ocupară de călugări şi de rudeniile lor, de caVazi, de beduini; hagii rămaseră sub cer, expuşi la soarele zilei şi la rouă nopţei. Călătorii europei aşezară corturile lor lîngă un apeduc. Călugării ne-au fost zis la Ierusalim să nu luăm provizii, căci acolo (la Ierihon) ei au îngrijit de ale mîncărei, cum şi de un cort pentru noi trei. Chiamil-paşa însă ne-a fost zis: „Nu vă lăsaţi în speranţa călugărilor!“ El avea dreptate. Dupe ce ajunserăm la Ierihon şi cerurăm un cort, călugărul dragoman ne răspunse că nu are nici un cort. Din norocirea noastră, paşa ne trimisese un cavaz la plecare. Acest om preţios, îndată ce se încunoştiinţă de bunăvoinţă a călugărului, se duse cu patru beduini şi puse mîna pe cel dinţii eort ce întîlni mai îndemînă. Acel cort era ocupat de nepoatele călugărului. Fapta noastră supără atîta pe unchiul, înbît nu vru să ne trimiţă mîncare. Noi aveam cu noi bucătar, pe popa Iona sau Eli dor. Cavazul ne aduse cele trebuincioase; umbra lui Macbeth le prepară, trecîndu-le prin foc şi prin apăţ şi noi prînzirăm ca totdauna; ba încă trimiserăm să invite a mînca cu noi călugărul dragoman. El refuză cu amărăciune. Pină a nu se face toate aceste, mai multe fete de beduini, din satul vecin, yeniră printre corturile noastre. Intr-un loc se opriră, se luară de mînă, făcură o horă şi începură a se înturna în dreapta şi în stingă, cîntînd o arie sălbatică cu nişte voci guturale şi, de cînd în cînd, bătind din palme şi, fluierînd într-un chip necunoscut în ţările noastre, imitînd oarecum fluierul greierilor de cîmp. Cea mai înaltă dintre ele sta singură în mijlocul lor şi părea că ţine tactul. Dupe această veni rîndul cavalerilor arabi. Jucară giritul pe cai arăbeşti foarte frumoşi. Această exerciţie fuse fru-ifiOasă în adevăr. ■J;fiDifpe dinşii veniră comedienii, muzicanţii şi zicătorii de vWbfe'-comice. > Aceste petreceri dăiniră pînă după miezul nopţei. Cu toată osteneala noastră, nu puturăm dormi de multele zgomote ale oamenilor, vitelor şi de necomoditatea ce Încercam. Prînzul trecuse bine; dar culcarea era altfel. Ne culcarăm sub cort, avînd, în loc de pierne, şelele cailor şi, pentru aşternut, năsipul deşertelor. Mulţime’de insecte Încă ne supărau cu muşcăturile lor. Abia una dată închiserăm ochii; dar ne deşteptarăm repede, treziţi de o mare larmă. Hagii au fost dat bani ca să fie siguri pe cale despre tîlhari. Acum călugării şi şeicii beduinilor voiră să dovedească că acei bani erau bine daţi; voiră poate să mai ia şi alţii. In vecinătatea corturilor se aşezară, încă de cu seara, beduini armaţi, avînd consignă să nu lase pe nici un om din călători să se depărteze măcar zece paşi de la corturi, ca să nu-i atace tîlharii. Tot aceşti beduini plecau, despărţiţi, şi se înturnau toţi împreună către corturi strigînd şi descărcînd pustele. Atunci şeicii lor dau alarma şi trimiteau pe alţi beduini, ca să tracteze cu inemicii comuni, ce veneau să ne despoaie, sau să se bată cu ei, dacă nu vor să tracteze. Dar inemicii comuni, oameni cu minte, au ales totdauna pacea şi au venit la corturile noastre, ca să ne apere. Aceste şiretenii ţinură toată noaptea şi se repetară chiar în ducerea la Iordan. Şiretenia nu este o proprietate a civilizaţiei; este proprie tutulor fiinţelor vieţuitoare, oricare ar fi felul lor, şi a tutulor popoarelor, oricare ar fi starea lor de civilizaţie! Dar se află mai ales în natura fiinţelor celor slabe, la care ea ţine locul puterei ce le lipseşte. Cu cît un om este mai slab cu atît este silit să alerge la şiretenie, sau ca să se apare contra celui mai tare, sau ca să atace el însuşi. Ceea ce este pentru individe, poate, în acest caz, să se aplice şi la popoare. Beduinii se află în această categorie, în care un popor nu poate vieţui, fără să alerge la şiretenie. Divizia, neştiinţa despre puterea lor, despotismul ce-i goneşte din societate, trebuinţele vieţuirei i-au adus la stare de slăbiciune. Dar oricare ar fi cauzele slăbiciunei lor, este netăgăduit că sunt un popol plin de şiretenie. Mulţi scriitori mari, între alţii Volney, s-au aprins de mirare pentru caracterul lor onest! El pune înainte datinele lor; între altele multe, aceasta: că dacă o dată mănîncă din masa ta, apoi te apără cu sîngele său şi, cînd va să-ţi 161 facă rău, te vesteşte, nevoind să ia din masa ta. Cum poate să aibă caracter frumos un popor în a cărui ţară nu poţi merge, fără să fii despuiat, bătut sau ucis, dacă te aperi? Beduinii sunt arabi musulmani, locuiesc deserturile care se întind de la ţărmurile Marocului pînă la hotarele Persiei. Sunt despărţiţi în seminţii, cu şeicii lor. Limba lor este cea arabă. De religiune nu îngrijesc mult: Mahomet îi numea rebeli, pentru această cauză. Nu au case, nici locuri hotărîte, dar aleg totdauna tărî-murile vecine cu vreun rîu, unde se află apă şi ierburi pentru vite ; tîrăsc în toate părţile după ei corturile şi vitele care îi hrănesc cu laptele lor. Nu lucră pămîntul niciodată. Mîncarea lor este foarte simplă. Seamănă în multe locuri cu ţiganii normazi din Principate. Ei sunt negricioşi la faţă, macri. Yestmîntul lor este o manta lungă de lînă sau altă materie, cu un capuşon pe cap, peste care se leagă cu o funie. Această manta se scheamă baracan\ cei mai avuţi poartă pe şub manta cămaşe. Femeile lor. au cîte o cămaşe groasă de pînză albastră şi o maramă iarăşi de pînză, pe cap. Adeseori se războiesc între dînşii. Gît despre starea lor în privinţa turcilor, sunt totdauna în revoltă. Cei din fundul deşertelor sunt cu totul neatîrnaţi. Aceşti strănepoţi ai vechilor patriarhi, dupe d. Gische, ar fi mai oneşti decît străbunii lor. Acest autor dă un exemplu şi zice că unul din şeicii beduinilor, priimind de la paşa Egiptului o leafă mare şi postul de guvernator de provinţie, nu află nici o fată de beduin, care să priimească să-l ia de bărbat. Aceste sentimente nu se potrivesc cu datinele fetelor care le-am văzut pretutindeni întinzînd mîna la călători, să ia mila ce o cer cu neruşinare. Tot acest autor mai zice despre ei: „Femeile măritate poartă un fel de cămaşe mai puţin graţioasă decît a felahelor din Egipt. Feţele lor în.genere sunt goale: ele nu au nici o grijă de coafura lor; părul lor este împletit, strîns şi uns cu grăsime . . . Cînd un beduin va să se însoare, trimite o cămilă la părinţii fetei; dacă darul este priimit, capătă voia să vorbească cu fata, care, în această întîlnire, sau priimeşte sau refuză propoziţia. Cînd răspunsul este favorabil, se hotărăşte ziua nunţei. Mirii şeapte zile nu se văd; în a opta, se adună în casa părinţilor fetei. Atunci se taie cîteva oi şi adunarea se dezmiardă, uitîndu-se alergînd cămilile; 162 a doua zi, mirii se aşază într-un cort. Cămila dată înaintea' nunţei se face proprietatea miresei. . . “ Am putea zice o mulţime alte lucruri despre aceşti sălbatici; dar fiindcă cele mai multe nu pot să intereseze mult pe cititori, vom sfîrşi spuind o istorie ce ne zise cavazul nostru Hasan. Pe cînd auzirăm afară o mare larmă, Hasan întră în cortul nostru, să-şi ia pistoalele şi sabia ce le depusese aici. — Te armezi de bătaie ? îl întrebarăm noi. — Nu, răspunse el; dar bine este ca arma să fie totdauna lingă om . . . cu bedunii se întîmplă multe. Sunt gîlcevitori şi te înfruntă ... In astfel de întîmplare, vorbele sunt deşerte .. . loviturile îţi dau dreptate. — Este adevărat, îl întrebă unul din soţii mei, că aceşti sălbatici despoaie pe călători ? — Se întîmplă cîteodată. Aici nu sunt tîlhari, de meserie, dar sunt toţi tîlhari de întîmplare. De te vor găsi singur sau în număr mic şi nearmat, cei dîntîi beduini ce-i întîlni te dezbracă; de te vei apăra, te bat; de vei trage cu focuri, te ucid. Sunt cîţiva ani de cînd mi s-a întîmplat chiar mie una bună ... Vorbind astfel, Hasan îşi împlu ciubucul; şezu şi începu astfel: — Sunt doisprezece ani de cînd veni în Ierusalim o doamnă mare din ţara rusească. Această doamnă, după ce văzu toate lucrurile din oraş, voi să vază monastirele din afară. Intr-o zi plecă la monastirea Sîntului Sava cu două femei ale ei şi un om ce o servea. Datina este cînd un călător de biserica grecească face această călătorie, să spună călugărilor de la patriarhie, cari găsesc cai şi îi dau un beduin spre gardă, iar călătorul plăteşte o sumă de bani. Această doamnă nu dete de ştire călugărilor, ci trimise să ceară un om de la paşa. Paşa mă trimise pe mine. Plecă dar cu două femei, un om şi cu mine. Eu mergeam înaintea tutulor. Dar abia ne urcarăm pe un munte, şi şease oameni ascunşi după nişte stînci întinseră puştile, strigîn-du-ne să stăm. Totdodată, înturnîndu-se către mine: „Iar tu, lasă ghiaurii şi fugi, căci altfel te vom ucide!“ Mai intîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putinţă. Trăsei sabia; dar patru alţii, ce nu se arătaseră încă, mă apucară pe la spate, îmi luară armele şi mă 163 legară strins şi mă lăsară să zac pe pămînt. Doi copii ce veneau după cai, precum şii; servul, aflindu-se mai în urmă, o luaseră la fugă înapoi. Beduinii deteră pe femei jos după cai, apoi le invitară să se dezbrace şi să le dea lor vestmintele. Ele, tremurînd de spaimă şi ameţite, se dezbrăcară de orice vestminte purtau peste cămăşi şi crezură că beduinii se vor mulţumi pe atîta; dar albeţea cămăşilor îi răpi; ei cerură să se dezbrace chiar de cămăşi. Puteţi să vă închipuiţi că mai întîi nu se supuseră, ţinute de ruşine, dar beduinii le tăiară cămăşile dupe ele şi le luară cu celealte vestminte. 0 damă mare, tînără, care nu umblase poate în viaţa ei decît pe covoare scumpe, iată-o acuma goală, cum se născuse, în mijlocul tîlharilor, cu picioarele plăpînde călcînd pe pietrele arzătoare şi colţoroase! Dar ce era acele, necazuri pe lîngă ruşinea ce simţeai să se vază goale sub ochii atîtor oameni ? Beduinii însă luară caii şi fugiră. Atunci le strigai în limbă grecească să vie să mă dezlege, căci numai aşa aş fi putut să le fiu de ceva ăjutor. Dar puteau ele să mă dezlege, fără să se ruşineze, în starea în care se aflau? Trebuiră însă a mă dezlega. Cu tarabuluzul meu învelii pe una, cu brîul pe a doua şi cu minteanul pe a treia. Iar dă aici merserăm, cum puturăm la monastirea S-tului Sava. Aici altă nevoie! Dupe canoanele monastirei, femeile nu se priimăsc înuntru. Egumenul trimise însă vestminte călugăreşti pentru cîtetrele, le găsi trei măgari şi ne întur-nărăm la Ierusalim, însoţiţi de zece beduini armaţi, ce trăiau din pînea monastirei. Astfel ne vorfoi Hasan şi i'e'şi armat. Pe Ia trei ore dupe miezul nopţei, caravana se prepară de plecare către Iordan. Beduinii şi cavalerii turci deschiseră calea, ,Această armie de pelerini, compusă de oameni, de femei, de copii din mai toate naţiile, pe cai, pe asini, pe cămile,, pe jos, se silea să ajungă pe mergătorii înainte cu torţe aprinse în mină. Toţi se îndesau, se loveau unii de alţii; femeile şi copiii ţipau de prin coşurile în care se aflau pe cămile; caii nechezau; asinii răspundeau prin nişte ţipeţe neplăcute urechilor nededate cu melodioasele lor concerte. Arabii, voind să puie ordine prin rînduri, făceau mai mare larma şi încurcătura. Această caravană, compusă de o mie călători, numără încă o mie de oameni, gardieni, închirietori de cai şi o pulbere de speculatori de tot felul, ce urma cu mărfuri pacinica noastră armie. Văzînd această mulţime, mâi de toate limbele şi religiile, mergînd către locul unde Iisus a priimit botezul, Insufla respect şi da caravanei un caracter nobil şi maiestos. Dar acest sentiment se stingea îndată ce analiza cineva natura acestei caravane. Turcii, arabii, beduinii mergeau la Iordan pentru un interes material, pentru o sumă de bani; călugării, să împlinească o datorie cumpărată cu bani de către călători; o mare parte din călători, ca să treacă prin toate formalităţile impuse acelora ce vor să poarte titlu cel dorit de dînşii, de hagiu; europeii, de curiozotate; rămînea o mică parte de oameni care luase această cale împinşi de un sentiment religios. .. Gît de adîncă şi adevărată este vorba Scripturei, ce zice: „Mulţi chemaţi, puţini aleşi!“ De la Ierihon la rîul Iordanului sunt trei ore. Noi ajunserăm acolo cu lumina zilei, după şease staţii ce făcurăm, din voinţa arabilor, ca să ne asicurăm mai înainte de poziţia inemicilor comuni. Vederea acestui rîu n-are nimica de rar, afară de suvenirele religioase ce ne păstrează. Lărgimea Iordanului este de şasezeci pînă la şaptezeci picioare; douăsprezece picioare de adîncime. Seamănă mult cu rîul Dîmboviţa pînă ce nu ajunge la şanţuri; dar este mai repede. Apa lui este turbure. Malurile sunt coperite de sălcii şi alţi arbori sălbatici. Locul ce el stropeşte este mai verde decît celalt tărîm al băiei. Ebreii îi numeau Iarden; arabii, El-Şarid. Iordanul se face din trei rîuri: din Hasbeni, care iese din muntele Gebel-el-Şeic; din Dan, ce iese despre Hasbeni, aproape de Tel-el-Cadhi; din Baneas (Paneas), ce vine de la est şi care iese dintr-o peşteră de lîngă Baneas, vechea Cesarea Filipi. Aceste trei rîuleţe, împreunîndu-se, fac Iordanul. El cură mai întîi în lacul numit El-Hulei (Samoconites), apoi iese din lac şi aleargă pe băile Galileei. Trei ore şi jumătate de la acest lac, cade în alt lac, ce se cheamă lacul Tiberiadei, pe limba ebree: iam Chineret. Iordanul iese încă din acest lac, fuge pe valea Gorului şi, la o distanţă de douăzeci şi cinci ore, se aruncă şi pere cu totul în Marea Moartă. Caravana noastră se opri pe malul Iordanului, într-un loc unde se zice că Iisus ar fi fost botezat de Ioan. îndată ce ajunseră pe mal, mulţimea pelerinilor greci voi să se arunce 16& în apă; cei mai mulţi din ei erau osteniţi, asudaţi; dar aceasta nu-i opri de a se scălda, îndată ce ajunseră. Fiecare se cufunda de trei ori in apă; o a doua persoană trebuia să-l moaie. Avea fiecare om şi femei o cămaşe de borangic supţire, făcută înadins pentru scăldarea în Iordan. Cu această cămaşe trebuie să se îngroape la moarte. Unii însă nu aveau cămăşi. Femei de toate vîrstele şi albeţele, cu cămăşi supţiri, altele fără cămăşi, despletite, se atuneau in apă, printre oameni, şi îşi expuneau astfel corpul lor la vederea arabilor surîzători. Ar fi crezut cineva că vede o scăldătoare a nimfelor din mitologie. Atîta numai că cele mai multe din aceste nimfe îmbătrîniseră şi se urîţiseră acuma. Un preot grec intrase în apă îmbrăcat, şi acolo citea pe o carte. Iată ce zice, în itinerarul său, sîntul Antonin: „Valea Iordanului era locuită de sihastri. In luna lui iulie şi august malurile Mărei Moarte, în vecinătate cu gura Iordanului, se copereau de leproşi. După ce stau toată ziua culcaţi pe mal, seara se muiau în apa lacului Asfaltit, şi Dumnezeu vindeca pe cei care voia el. . . Segor era încă în picioare . .. Şeapte monastiri de oameni şi şease de femei se aflau prin vecinătate. O cruce de lemn, înfiptă în apa Iordanului, însemna locul unde Mîntuitorul priimise botezul. In ajunul epifaniei, în tot anul, veneau aici mulţime de creştini, cel ce serba întră în rîu, îl binecuvînta, şi îndată rîul Iordanului se oprea cu mare zgomot; undele rămîneau nemişcate. Creştinii din Alexandria veneau la această solemnitate cu vase cu balsam şi alte aromate, pe care le umplea cu apă din Iordan. Din această apă stropeau corăbiile la fiecare nouă călătorie pe mare. Creştinii părăseau Iordanul, după ce se muiau în apa sîntă . . . După ceremonie, undele Iordanului începeau iar să cure ca mai înainte către Marea Moartă.11 Aceste sunt scrise de o mie două sute de ani. Ducerea la Iordan este dar o veche datină. Mulţimea cu care venisem aici era să Se întoarcă îndată la corturile de la Ierihon, unde era să mai doarmă o noapte. Grecii nu iubesc să vază Marea Moartă. Noi lăsarăm aici pe toţi acei scăldători şi purceserăm către lacul Asfaltit. Un şeic de beduini ne dete, pentru cincizeci lei de persoană, un cavaler să ne însoţească pe cale. Cu un singur beduin, 166 eşti totdauna sigur d-a nu fi atacat de beduini. Ei despoaie adesea pe acei călători ce nu se însoţesc de unul din ei, căci aceia dovedesc că nu au plătit dreptul de călătorie în locurile lor. După o oră şi jumătate, ne aflarăm pe malurile lacului, unde întîlnirăm o mare companie de englezi şi francezi. Acest lac sau mare este închis între doi munţi. Este de douăzeci leghe de lung şi patru numai de lat. După La Jenesse (c.14—8—3), pe acest loc, unde astăzi este lacul, altădată era o vale, numită Sidim. Aici se aflau o mulţime de puţuri de asfalt. Se zice că această mare se formă din catastrofa care arse cetăţile Sodoma, Gomora, Adana şi Seboina. Mai înainte de această catastrofă, aceste cetăţi erau guvernate de patru domni, cari se aflau sub suzeranitatea lui Chedorlaomer, rege al Elamuiui sau al Suzianii. Nu se ştie sigur originea acelor popoare. Cei patru domni se răsculară una dată împotriva lui Chedorlaomer. Acesta merse înaintea lor cu oaste, îi bătu în valea Sidimului, apoi se înturnă, cu o mulţime de robi şi avuţii luate de la enemici. Acest rege luă atunci rob pe Lot, nepotul lui ABraham. Abraham, auzind, plecă cu robii săi împotriva lui Chedorlaomer; îl ajunse, îl bătu şi îi luă toate prăzile şi, pe cei ce acest rege făcuse robi. Lot dar locuia în aceste locuri, încă de cînd se deosebise de Abraham. In Biblie se zice că Dumnezeu spusese lui Abraham că are să pearză acele cetăţi. Abraham fugă ipe Iehova să cruţe pe locuitori, sperînd că cei răi se vor ierta pe lingă cei buni; dar fiindcă drepţi nu erau, arderea Sodomei şi celpralte cetăţi fu hotătîtă. Doi vestitori cereşti se duc la Sodoma să scape pe Lot şi familia sa. Lot îi priimi în casă; dar locuitorii cetă-ţei ocoliră casa lui Lot şi cerură să le dea pe acei oaspeţi. Vestitorii cereşti spuseră lui Lot ceea ce era să se întîmple şi ziseră să iasă îndată din cetate. Lot şi familia lui crezură că este o mistificaţie şi nu voiră să-i asculte; vestitorii însă iau pe ’ Lot şi familia sa, prin silă, şi îi depun afară din cetate, printr-o putere peste natură. Atunci o ploaie de foc şi pucioasă cade şi arde cetăţile. Femeia lui Lot se uită spre cetate, dar fuse schimbată îndată într-o stîncă de sare. Victor Hugo, un poet francez, a compus o frumoasă poemă asupra acestui sujet. Acest lac este cunoscut în Biblie sub numele de Marea de Sare, Marea Orientală. Grecii şi romanii o numeau lacul 167 Asfaltit, din cauza mulţimei de asfalt ce se află. pe malurile mărei. Arabii îl numesc Bahret-Lut (Marea lui Lot). Numele de Marea Moartă îi este dat de Euseb şi de sîntul Ieronim; acest din urmă, în comentariele lui asupra lui Ezechiel, zice că se cheamă astfel, fiindcă nu se află nimic viu în apa ei. în adevăr, nimica trăitor nu se află în marea aceasta. Iată cum se exprimă Yolney: „Nu se vede nici verdeaţă pe malurile ei, nici peşte în apă; dar nu este adevărat că aerul să fie atît de înveninat flici, încît paserile să nu poată zbura pe deasupra apei, fără şă le facă rău . . . cauza lipsei vegetalelor şi animalelor este sărăţimea acră a apei, ce aici este mai tare decît în, alte mări; pămîntul din vecinătate, plămădit cu acesta sărăţime, nu produce plante; aerul chiar, tcare ,se încarcă de sărăţime prin evaporaţia mărei şi care priimeşte încă aburii pucioasei şi a bitumului, nu prieşte vegetaţiei." Se zice că oamenii pot' să plutească în marea aceasta, fără să înoate, din cauza greutăţei apei. Iosif scrie că Vespa-sian dete ordin să arunce în această mare oameni cu mînile şi picioarele legate şi plutiră pe faţa apei; Noi ne scăldarăm aici; apa este groasă, te face să pluteşti mai mult decît apa celoralte mări; însă nu atîta precît scriu unii călători. Ieşind din apă, eram toţi albi pe faţă şi pe păr de felurite lucruri ce se află în apa acestei mări. După o experienţă făcută, peştii din alte mări mor îndată ce-i pune în apa din acest lac. Cltăţimek de apă, ce cură din Iordan în acest lac, este mai lesne de crezut că se evaporează, decît că se strecoară prin vreo comunicaţie ascunsă cu alte mări. Vederea acestor locuri, cele mai triste ce pot să fie, este atît de împovărătoare; natura aici se pare atîta de degradată, încît ţi se pare că distrugerea generală a lumei a început aici! Sufletul călătorului se despoaie de tinereţe, de poezie, de iluzii şi într-un minut îmbătrîneşte. Un singur sintiment îl mai pune în mişcare: acela al distrugerei şi al morţei!. Nu departe de malurile acestei mări a trebuit să fi fost cetatea Masada, ce se făcu vestită în timpii lui Titu, prin purtarea ebreilor încongiuraţi de romani. După luarea Ierusalimului de Titu, Flaviu Silva încongiură Masada. Eleazar, ce comanda garnizoana ebree, văzînd că nu este mijloc să se apere cu succes, dar nevoind nici să se închine cu ruşine, luă o hotărîre teribilă, pe care o găsiră de bună toţi soldaţii din cetate. Ebreii, după ce îmbrăţişară femeile şi copiii ’or, chiar cu mînile lor îi uciseră. Pe urmă traseră la sorţi zece oameni ce erau îndatoraţi să ucidă pe ceialţi, apoi ei însuşi să se ucidă pînă la cel din urmă între ei, ca să nu cază nimeni cu viaţă în mînile romanilor. A doua zi, romanii, întrînd în cetate, se mirară de tăcerea ce domnea acolo. Atunci ieşiră două femei şi cinci copii ce scăpaseră ascunzîndu-se prin apeduce. Ele spuseră romanilor cele întîmplate. La vederea cadavrelor, soldaţii romani vărsară lacrimi. De la Mareai Moartă ne înturnarăm la Ierihon prin locuri năsipoâse şi neîmbiate. Astăzi în Palestina" nu se vede o cale bună, nici şosele. Cu toate acestea, era un timp cînd se aflau şi pe aici drumuri bune. Sub ebrei erau .şease mari drumuri: patru plecau din Ierusalim; unul spre n.-e. mergea în Perea, trecînd prin Muntele Măslinilor, deşertul Ierihon şi Iordanul; altul se ducea spre Sişen şi Samaria în Gali-leea; al treilea mergea spre vest, la Jaffa şi la mare; al patrulea se ducea la Hebron, de unde înainta pînă în golful Ela-nitie ; altul încă mergea de la Acra la Damasc şi altul trecea pe lungul ţărmului mărei. Iosif zice că Salomon ordină să se paveze cu piatră neagră sau de bazalt şoselele ce mergeau la Ierusalim. Aceste drumuri se chemau mesila. La Ierihon era să mai trecem o noapte. Noi voiam să pornim chiar noaptea, prin deşerte, către Sintul Sava; dar călăuzii noştri se opuseră, zicînd că este mare pericol despre tîlhari. Astfel râmaserăm noaptea aici, şi a doua zi pornirăm cu toţi pelerinii spre Ierusalim. CARTEA ^VIII Miercuri pe la zece ore Intrarăm în Ierusalim. Mulţime de lume ne aştepta, ca la plecare, să ne vază revenind. In cetate era o mare mişcare, zi de tîrg. Stradele cetăţei ni se părură mai necurate decît totdauna. Se vede că de o mie de ani Ierusalimul nu a luat nici o schimbare în ceea ce se atinge de curăţenia căilor. Căci pe la opt sute ani după Iisus un episcop de la Gaulles, sîntul Arnulf, zice că se făcea, pe timpul său, în cetatea sîntă, un tîrg mare, şi mulţime de oameni veneau atunci în Ierusalim;1 că muHele cămile, cai şi boi împleau de necurăţenii cetatea lui Iisus ; însă, după tîrg, o ploaie minunată cădea regulat şi spăla căile. Din nenorocire această ploaie nu mai cade şi cetatea nu este curată. Guvernămîntul se vede că aşteaptă o ploaie ca aceea, ca să cureţe stradele. Joia este hotărîtă ca să se facă un serviciu religios, cel mai frumos ce am văzut aici, căci are în sine < un princip moral. înaintea bisericei Sîntului Mormînt, pe o înălţime făcută din lemne, se face spălarea picioarelor apostolilor de Iisus: doisprezece călugări înfăţişează pe cei doisprezece apostoli; un arhiereu pe Iisus. Spălarea se face în public. Sîmbătă merserăm la biserică, să fim de faţă la ceremonia ce se face pentru venirea focului sînt pe mormîntul lui Iisus. In timpii vechi această ceremonie se făcea de catolici. Astăzi catolicii nu o mai fac; numai grecii şi armenii schismatici o mai practică. Oameni mai din toate părţile lumei se adunară aici, ca să dea tributul de recunoştinţă celui care învăţase pe oameni să iubească şi să sufere pentru fericirea neamului omenesc. Puţini oameni însă înţeleg adîncele cugetări ale 170 lui Iisus ! Şi mai puţini încă sunt aceia ce urmă voinţelor lui! Cînd cineva a împlinit formalităţile impuse de disciplina şi regulele bisericei, crede că şi-au împlinit datoria de creştin, pe cînd faptele nu seamănă cu voinţa celui ce a pus anatema pe cele rele. Biserica era. plină de lume: englezi, germani, francezi şi alte neamuri veniseră să fie faţă şi să mulţumească curiozitatea lor. Soldaţii turci, postaţi pe; lă? toate ieşirile, pre-vegheau la păstrarea ordinei. Cu toate acestea, arabii de ritul oriental făcură din biserică un fel de tîrg; vînzătorii de portocale, de cafele, şerbete, circulau neîncetat prin biserică, lăudînd marfa lor, prin stirigăte neplăcute. Oriunde aruncai ochii, se vedeau turme de femei arabe învălite la ochi ca nişte măşti de bal, şezînd, unele să mănînce în biserică; altele aduseră aici, dupe la casele lor, aşternuturi şi învălituri şi dormeau în biserică, aşteptînd începutul ceremoniei. Oamenii beau cafele şi fumau pe ici, pe colo, prin colţuri. De cînd în cînd, vederea tutulor se oprea pe nişte arabi de ritul oriental, carii, întrînd cu mulţimea pe poartă, ieşeau pe alta, după ce treceau de două-trei ori biserica, ţinîndu-se de mină şi dănţuind sau sărind în sus ca nişte turbaţi. Ei şuierau ca greierii şi băteau apoi îii palme; ocoleau un cerc ce se afla în lespezile capelei greceşti şi unde grecii de aici, în neştiinţa lor, zic că se află centrul pămîntului. Vorbele ce spuneau erau acestea: „Numai religia grecilor este adevărată; celealte sunt mincionaSe !“ După toate acestea se puneau să urle, chemînd lumina sîntă. Astfel de vorbe nu pot să facă onoare nici celor ce le ziceau, nici celor ce îi lăsau să zică, căci nu a însă nouă şi seamănă să fie mai mult o zidire .turcească. Se compune de un vestibil şi o cameră închisă, în care se vede un mor-mînt. Cu toate acestea, scriitorii vechi vorbesc despre acest mormînt că ar fi fost pe aici. „Cînd mă înturnam din Mesopotamia, zise lui Iosif frate-său Iacob, perdui pe Rahila ce muri pe cale, în ţara lui Canaan... Pe unde intri în Efrata (Betlehem)11. La cartea 10 se mai zice că Rahila muri născînd pe Beniamin şi se înmormîntă pe calea ce duce la Betlehem şi că Iacob îi înălţă un monument peste mormîntul ei. In Cartea împăraţilor, cap. X din c.I, zice încă: . . Vei găsi doi oameni aproape de mormîntul Rahilei, pe hotarul lui Beniamin, spre miazăzi. . . “ Ieremia încă zice: „Ţipete s-au auzit în Rama; şi iată sub ochii noştri mormîntul Rahilei. . . “ Arhitectura acestui monument nu este ebree; aceasta e un lucru sigur. Noi vom da la vale, fiindcă este vorba de artele la ebrei, o repede idee despre frumoasele arte de atunci. Frumoasele arte la ebrei nu au fost niciodată, în vechime, în mare înflorire, din cauza religiei lor; geniul ebreu avea drept misie cunoştinţa unui creator nevăzut, nepipăit; astfel ebreii nu aveau aplecare a reproduce formele din afară al obiectelor naturii văzute şi pipăite. La greci, frumoasele arte se rădicară la atîta perfecţie din cauza credinţei idolatriei; dar în decalog, cum şi în legea lui Moise, este oprită reproducerea lui Dumnezeu sub un chip vizibil. Sculptura singură era mai tolerată, precum vedem cei doisprezece boi de aramă din templul lui Salomon; dar şi aceasta cu condiţie ca să nu reprzente nici o divinitate. 181 Pentru arhitectură, nu era nici un stil ebraic, căci vedem că pentru templul lui Salomon, palatul lui David se chemară totdauna artişti fenicieni. Muzica este iubită ebreilor. Astfel vedem că începutul artei muzicale la ei era întiitor timpurilor istorice. Aceăstă artă se dezvoltă de profeţi, care se inspirau la sunetul instrumentelor. Vedem în istoria Jui Saul efectul ce cînturile lui David produceau asupra simţurilor acestui împărat. Sub David, muzica ajunsese la cea mai înaltă perfecţie. Un mare număr de muzicanţi, osebiţi în mai multe secţii, fură însărcinaţi cu muzica sîntă. Fiecare cor de cîntători avea în cap un virtos (menasseach) care dirigea sau cînta solo. în viaţa privată, prin festine, muzica avea cel întîi rol. Aveau mulţime de instrumente, unele de vînt, ce existau mai nainte de exilul Babilonului, adică: ugab, halii, un fel de fluier ; haco-cera, trompetă dreaptă; şophar, iară trompetă, dar întoarsă. Instrumente cu coarde aveau chinorul, cu care se deosebea David. Iosif zice ;că avea zece coarde, pe care le atingea cu plectrumul şi chiar cu mîna. Nebelul, pe care grecii numeau vdpA,a, era cu zece coarde (după psalmi). Instrumente de percuţie aveau 1—i tof, pe care arabii îl numesc dof, şi spaniolii adufa, un fel de tamburică; 2-le celcelim sau mesil-taim, ce însemna cimbalele celor vechi; 3-le menaaneim; 4-le palisşim. Literatura ebraică s-a mărginit la istoria naţională, la legile şi poeziile didactice şi religioase, precum şi la discursurile profeţilor ebrei. Cărţile istorice ce au putut trece pînă la noi prin urgia secolelor sunt, afară de Pentateuc, cărţile lui Iosue, ale judecătorilor, ale lui Samuel şi ale regilor. Cărţile lui Iosue seamănă cu Pantateucul prin stilul şi spiritul religios care predomneşte în ele. Cărţile judecătorilor, sub cei întîi regi, se compun de două părţi, una despre tradiţia asupra judecătorilor lui Israel, ceialtă despre nerîn-duielele în care căzură ebreii sub republică. Cele două cărţi ale lui Samuel şi ale regilor care în vulgata şi în versia greacă se numesc Z7Ze, şi patru cărţi ale regilor tratează despre istoria poporului ebreu, de la naşterea lui Samuel pînă la exilul Babilonului. Poezia ebraică este de două feluri, didactică şi lirică, precum fuse şi poezia arabilor. Poezia ebraică era nedespărţită de muzică. Cele mai vechi poezii sunt acelea care ce'e- 182 brâu faptele eroice ale străbunilor, sau imne religioase, precum cîntecele lui Moise, după trecerea Mărei Roşii, şi cîntecele Deborahei. Dar numai în timpii lui David, poezia lirică luă o dezvoltare atîta de înaltă. Poeziile lirice mai sunt miz-mor sau şir. Imnul sau oda, care în limbagiul biblic poartă numele de psalmi; chinah (elegia)? despre care avem mode-luri în lamentaţiile lui leramia şi compoziţiile lui David asupra lui Saul'. In poezia didactică aflăm sentinţe morale, enigme şi comparaţii; acest' fel de poezie este desemnat prin numirea de masşal (adică asemănare). Mai sunt şi citeva fabule. Cărţile de poezie mai însemnate sunt: Psaltirea, ce este o culegere de poezii lirice compuse de mai mulţi poeţi, de la David pînă la exilul Babilonului. Unul din psalmi, numit Ruga lui" Moise, se crede că ar fi făcut de Moise chiar. Mai sunt psalmi făcuţi în urmă exilului din Babilon. Cel mai mu1 ţi psalmi sunt ai lui David. Cartea proverbilor lui Salomon este o antologie gnomică în care se deosebeşte o parte printr-o prefaţă a autorului, prin care recomandă tinerimei înţelepciunea, a doua parte e plină de maxime şi sentinţe ingenioase. Aceasta parte se subîmparte încă în trei secţii: în secţia a treia se văd reflecţii şi enigme ale lui Agur; sfaturi date regelui Lemuel de mai -că-sa şi descripţia femeii cei tari, făcută de un poet necunoscut. Mai este o carte numită Cohelet, scrisă într-un spirit de scepticism, cu proverbi şi alte maxime. Cartea lui lob coprinde: „secretele provedinţei divine şi regimul universului sunt nepătrunse de slabii muritori; omul nu poate să cunoască căile fiinţei cei nesfîrşite, ci trebuie să se încline înaintea atotputernicului şi să se şupuie la voinţa sa“. Astfel este teza ce se dezvăleşte în această carte. Opiniile sunt felurite despre epoca cînd s-a scris; unii o cred scrisă în timpul lui Moise, căruia o şi aţribuiese ; alţii, în timpul exilului; alţii o atribuie lui Salomon; unii iar cred că a fost compusă de vreun poet necunoscut în timpii regilor iudei. Cintecul cintecelor s-a făcut de un poet modest, sub Salomon. 183 Literatura profetică a început opt secoli înainte de lisus. Profeţii erau: Iona, Ioel, Amos, Hosea, Isaia, Nişa, Nahum, Sefania, Ieremia, Habacuc, Ezechiel, Obedia. \ In faţă cu monumentul Rahilei se află o vale. Pe dealul de dincolo de acea vale, către sud-est, este satul Begeala. Noi ne repezirăm acolo, în treacăt, împreună cu tînăra noastră engleză şi părintele său. Vecinătăţile satului Begeala sunt de o frumuseţe rară în aceste părţi, din cauza mulţimei de arbori de măslini ce coper valea şi coasta dealului. Niciodată nu am văzut mai mare şi mai frumoasă pădure de acei arbori. Satul Begeala este locuit de arabi de ritul oriental. De la un timp, propaganda catolicilor a început să se înţinză şi aici. Patriarhul latinilor a dat ordin să se zidească aici o biserică şi un schit, zidirea este măreaţă. Călugării greci întrebuinţară toate mijloacele să oprească zidirea acestii monastiri, dar nu izbiitifjă., Un preot catolic ne ieşi înainte şi ne arătă lucrările acestui edificiu. Acesta era un om inteligent şi cu învăţătură. Luînd vorbă cu el despre certele ce au cu grecii, ne spuse că arabii de ritul oriental, întărî-taţi de oarecare fanatici, maltratară cu bătaie pe patriarhul latin, cind veni aici, şi că acesta, asemenea unui vechi martir, suferi toate, fără să murmure. In toată Siria şi Palestina, unde se află oameni ce urmează acestor două biserici, sunt mari certe între preoţii greci şi catolici; se întrec care mai de care să facă prozeliţi din oile celuialt, căci dintre musulmani nimeni nu se face creştin. Pentru o sumă de bani, astăzi grecii se fac catolici, mîne iar se întorc la ritul întîi, pentru altă sumă de bani. Asemenea fac şi arabii de ritul catolic; astfel încît se folosesc de slăbiciunea preoţilor de aceste două rite şi speculă cu religia. De cîtva timp protestanţii ei însuşi au intrat într-această luptă, al cării scop este să facă creştini pe creştini. De la Begeala plecarăm la Ierusalim. Miss Lia ne propuse pe cîmpul ce se afla între biserica profetului Ilie şi Ierusalim o alergătură de cai. Părintele ei refuză pentru el şi se opuse la propunerea fiicei sale. Soţul-meu de călătorie, Marin, acest mentor care, printr-o sistematică moderaţie, voia să ne dea exemplu, abia auzi propunerea şi, în loc să fie de părerea înţeleptului lord, se plecă pe cal, cum fac cozacii, dete pinteni şi calul plecă cu el ca o săgeată. 184: Caii noştri, îmbărbătaţi, zburară cu noi pe urmele bătrl-nului democrat. Pietrele, movilile se neteziră sub ochii noştri şi sub picioarele cailor, atît fuga era repede şi uşoară. Lordul rămase în urmă. In ace&Btă fugă, calul missei Lia se împiedecă, cade, se rostcgolă în 'pulbere. Oprirăm caii ne coborîrăm repede, să o rădicăm, crezînd-o moartă sau cel puţin zdrobită. 'Dar printr-o rară întîmplare, aruncată de laturi, în nişte moi arături, nu păţi nici dn rău. Se rădică şi invită calul Să se ridice, îneălecă şi avu timpUft să ia zborul ei, fără să o vază bătrlnul ei părinte, ce venea încet:pă urma noastră. ; ' Aproape de poarta Ierusalimului rărirăm paşii să aşteptăm pe nobilul lord. — Puţin a fost rămas ca să ne vederii încă int coelo, zise nebuna fată, surîzînd. • ■ 1 — Vorbeşti astfel ca şi cînd vei să ne arăţi că înfrunţi moartea! 1 ! — Azi sau mîne, răspunse ea, nu o să murim? Apoi'de muream astăzi, era să faci o poezie care acum nu o să o faci. Ea şezu pe gînduri cîteva minute, apoi, ca şi cînd ar fi avut presimţimentul unei morţi curlnde, adăogă: Dacă te- vei ţine de vorbă, acea poezie ai să o compui în curînd. Dar să lăsăm în Ierusalim această fiinţă misterioasă şi să vorbim de alte locuri ce mai văzurăm în ziua” viitoare, în vecinătatea Ierusalimului. > ; ••».*< ,> i A doua zi, luarăm Cu noi pe călugărul Atanail, românul din Macedonia, care ne arăta o mare simpatie, şi merserăm să vizităm biserica crucei. Această biserică se află într-o vale, în mijlocul unei curţi încungiurate de locuri închise şi sterpe ale patriarhiei grece. Biserica se zidi de georgieni. Aşternutul ei înăuntru este de mozaic vechi ordinar; aşternutul din altar este încă de mozaic, dar de mozaic foarte fin, pe care se vede o inscripţie în limba georgiană. Sub masa altarului se vede o marmură cu o scobitură la mijloc; sub această marmură se zice că a fost tăiat arborul din care a făcut crucea răstignirei lui Iisus. Călugării greci au făcut aice nişte case pentru locuinţa streinilor, Impiegaţilor monastirei şi a seminariştilor ce învaţă şi locuiesc aici. Acest edificiu este destul de luxos, dar fără gust şi seamănă cu provincialele ce se învestmîntă cu lucruri luxoase, dar fără gust. 185 Profesorul călugăr de aici vorbeşte binişor ’imba gre-mană şi franceză. Ne spuse, între a1 * * * V te muHe, că un misionari de ai papii îi face propagandă pentru, unirea ce’or două bisericL Af'arăm mari discuţii între călugări despre unire. Noi nu avem nici un fel de opinie în această chestie, care ne este atîta de streină, ca şi barba împăratului Chinei. Cu toate acestea, putem da aici o idee repede despre schis-mul ce se făcu între aceste biserici, în timpii vechi. La început, bisericile era una; dar grecii din Constanti-nopol rumpseră această unire. Cauzele dezunirei sunt mai multe; însă cele principale fură: ambiţia grecilor de a se supune, ei care aveau pe atunci printre scriitorii bisericeşti oamenii cei mai mari şi mai învăţaţi; ura ce aveau pentru latini purcesă din chestii de interese politice. Pretextele ce puseră înainte, ca să se dezghine, fură: chestia de icono-latrie 1; ei încriminară pe latini întîi de închinători la idoli, şi al doilea că au băgat, prin şiretenie, în soborul dela Niceea, propăşirea unei doctrine eretice asupra purcederei sîntului duh. Pe de altă parte, latinii afurisiră pe grecii iconoclaşti 2. Aceste certe se arătară încă sub Fotiu (863) şi se mărginiră sub patriarhul Michael (1058), cînd aceste două biserici se despărţiră cu, totul. , La 1274 era să se unească din nou, dar preoţii greci din Constantinopol se întărîtară şi afurisiră pe papa. Pe la 1439, sub Ion Paleologu, se făcu conciliul din Florenţa, în care se subsemnă unirea acestor două biserici, dar clerul grec şi poporul nu recunoscură de bună această împăciuire. Tărîmul în vecinătate cu această monastire este foarte curios prin mulţimea de granit roşu ce are în sinul său; astfel nu ne prinse mirare să vedem în această monastire 1 Die la greceşte: ! eikov — icoană; Xarpsia — adoraţie; închi- nare în icoane (n.a.). 8 encov şi kXcuo, spărgători de ieoane. Vezi Istoria căderii împărăţiei romane, cap. 49, de Gibbon, şi Istoria imp. iconoclaşti de Schlos-ser. Leon III dete, în anul 726, un edit care desfiinţa credinţa icoanelor. Grigorie III, în anul 732, întări din nou acea credinţă. Constantin V Sofronim puse să sfărâme icoanele. Irena, la 787, adună conciliu în biserica S-tei Sofii, pe-Urmă la Niceea, unde se desfiiiiţă editul lui' Leon III şi reînfiinţa credinţa icoanelor (n.a:). mtilţime de lucruri, cum bănci, mese etc. de piatră de granit roşu. Noi ziserăm ziua bună profesorului de aici şi ne întur-narăm în cetatea sîntă, unde mai vizitarăm cîteva alte monastiri, proprietăţi ale grecilor, între altele, o tipografie şi biblioteca patriarhiei. După două zile ne prepararăm de plecare. Ţinta noastră era ca, lăsînd Ierusalimul, să ne îndreptăm pe uscat către Nazaret şi muntele Tabor. Chemarăm închiriitori de cai. Din nenorocire se afla de faţă la învoire un alban, cu nume de Ghica, pe care îl rugarăm să ne fie dragoman cu arabii stăpîni ai cailor. Acest om sau că nu înţelegea bine limba arabă, sau că noi nu ne exprimarăm destul de bine, vorbind despre preţul închirierei cailor, încurcă lucrurile astfel, încît nu le mai venirăm în capăt. Noi tăiarăm un preţ de patru sute lei pe patru cai pînă la Nazaret; arabii fură încîntaţi de aceasta şi veniră a doua zi cu caii lor; trebuind a da înainte suma chiriei, arabii ne cerură şeaisprezece sute de lei pentru cai, numărînd patru sute de lei calul, după învoire. Atunci chemară pe Ghica albanul şi-i cerurăm explicaţie. El zise că de la Iisus pînă astăzi nimeni nu a dat atîta chirie; cu toate acestea, noi ne-am fost învoit a da această sumă. Arabii pretinseră să ne cheme la judecată. Partida era frumoasă pentru noi, mai ales că aveam patru călugări martori de preţul ce zisesem ■ acelui Ghica să dea arabilor, şi era să cîştigăm judecata; dar mai bine voirăm să ne învoim cu acei tîlhari, dîndu-le 50 de lei să se ducă. Aceasta întîmplare ne dezgustă atît, încît ne hotărîrăm să ne înturnăm la Jaffa şi să ne ducem în Egipt. Plătirăm la monastire zilele şederei noastre şi pornirăm la Jaffa, fără a ne mai opri decît la bunul părinte Grigorie de la Ramla. înturnarea noastră fuse o alergătură, pentru două cuvinte: una că ne ardea sufletul să ieşim odată din această ţară tristă; alta, că pornirăm odată cu Mis's Lia, ce călătorea peste munţi şi peste văi, în fuga calului. La Jaffa nu aflarăm nici un vas cu vaopr care să plece către Alexandria în acea zi. Astfel trebuia să aşteptăm şeapte zile. Ideea unei asemenea aşteptări ne făcea rău. Ce vom face? Să aşteptăm vaporul, sau să plecăm cu o corabie care în cea întîi zi era să pornească la Alexandria ? Dar corabia nu putea să ne dea decît locuri pe covertă, căci înuntrul ei 187 era ocupat1de mărfuri; dacă va ploua? Insă ploaia nu cade pe acel timp niciodată şi şederea noastră pe podul corăbiei ae promitea o mare plăcere; apoi, a călători cu o corabie, «ertt ceva nou pentru noi, ceva poetic ... Ne consultarăm ofcămifls Lia, care fu de părerea noastră şi aplaudă cu bucurie ; tată-său încă da în acest fel de idei şi călugărul Iona, numit şi i umbra lui Macbeth, pe care îl luarăm cu noi, ne întări in ,această opinie. Miss Lia dete ordin să aştearnă pentru ei un cort pe podul corăbiei. Noi luarăm din Jaffa nişte saltele şi provizii pentru gură, bucătarul lordului şi călugărul Iona era săn fiarbă bucatele. . Juna noastră engleză se aşeză sub cort cu o femeie pe o servea. Noi cu părintele ei ne înşirarăm pe podul vasului, avînd drept icoperemînt bolta cerului de azur semănată cu iStele de aur. Către seară, corabia întinse pînzele, sale şi, legănată de un vînt priincios, porni printre brazdele de spumă ale mărei. A vorbi de această faptă originală a noastră, sau a ne mira de frumuseţea naturei ce se desfăşura înaintea ochilor noştri, noi nu ştiam ce să preferăm. Cea din urmă învinse pe cea dintîi. Dar noaptea veni repede, o cină simplă ne aştepta şi noi încă mai mult, trecurăm jumătate din noapte în convorbiri de mai multe feluri, pînă ce somnul veni să sărute genele de aur ale frumoasei noastre soaţe de călătorie, care se închise în micul ei cort cu femeia ce o servea. Noi încă ne lăsarăm a ne influenţa de zeul Morfeu pe la locurile noastre. fu Dar abia închiserăm ochii, şi o ploaie repede ce căzu ne aduse aminte că eram slabi muritori. Peste cîteva minute eram cu totul udaţi, şi un torent de apă ce se scura pe podul vasului ne sili să ne rădicăm. Miss Lia nu era mai bine sub cortul ei cel supţire. Ploaia ţinu pînă a doua zi, dar începu din nou cu mai mare repeziune. Noi rugarăm pe căpitanul corăbei, grec de la-Samos, să dea adăpost delicatei darnicele engleze înuntrul corăbiei. Căpitanul priimi bucuros şi-şi dete mica sa cămă-•raţă, preferind să stea el afară în ploaie. El făcu toate ace-iăkăat! fără nici un interes de bani, ceea ce ne făcu să cunoa-ifMoa că greciii şi mai ales samioţii, nu sunt atît de barbari precum îi cred în Europa civilizată. Ne adăpostirăm o zi şi o noapte sub podul cel mic, din capul corăbiei, în societate cu nişte găini închise în colivie. Două lucruri nu ne con-vineau prea mult: unul era mirosul acelor găini, celalt apa de mare, ce din timp în timp întră pe găurile lanţului ancorei şi ne scălda. Călugărul Iona găsi mijlocul a ne scăpa de acele băi dese şi neplăcute, astupînd găurile, una cu potcapiul său, pe ceialtă cu rasa. Marin aruncă în mare colivia cu găini, zicînd: — Muriţi, voi ce sunteţi destinate la moarte. Mai frumos va fi mormîntul vostru în undele de azur ale mărei, decît în stomahul marinarilor! A doua zi, din norocire, ploaia stătu; un soare dulce şi binefăcător se arătă pe cer şi usca vestmintele noastre. Noi mai trecurăm două zile pe podul acestei corăbii. Apoi într-o dimineaţă văzurăm cu mulţumire coastele Egiptului, apoi Alexandria. PARTEA II. EGIPT CARTEA I Intrarea în portul Alexandriei este periculoasă din cauza mulţimei stîncilor ascunse în mare. Vasul nostru, ca să evite, acele stînci, făcu o mulţime de volte, apoi trecu sănătos în port. ■ ,•■■■ Junele erou al Macedoniei, Alexandru cel Mare, luă Egiptul, ai căruia locuitori îl priimiră ca pe un liberator. Pe o limbă de pămînt de patru kilometri de lărgime, ce se află între lacul Mareotis şi Mediterana, spre vestul Nilului, era înainte o burgadă egipteană, cu nume de Racotis. Pe această limbă Alexandru fundă o mare cetate, căria îi dete numele său. Alexandru fundă această cetate, ca să dea Tirului o rivală, căci Tirul nu voi să i se supuie; această rivală trebuia să ucidă comerţul cetăţei feniciene. însuşi Alexandru trase planul nouei cetăţi. Era de optzeci stade de diametru; arhitectonul Dinar se însărcină cu execuţia planului. Aripele cetăţei se întindeau peste tot tărîmul limbei, între mare şi lac. Populaţia sa se urca la un milion suflete, afară de locuitorii aripilor ei şi satelor vecine, căci eroul Macedoniei chemase aici o parte din populaţiile altor cetăţi egiptene, greci din Asia şi mulţime de ebrei. Se rădicară templuri maiestoase, egiptene şi grece; patru mii palate şi alte monumente se zidiră. Alexandria se făcu întrepozitul a tot comerţul dintre Orient şi Occident. Astăzi locul unde a fost vechea cetate este coperit de ruine şi fărâmături. Colonelul Galiei a descoperit sub aceste ruine patruzeci de strade mari, al căror aşternut de lespezi să păstrează încă bine; ruinele unui teatru şi fărâmăturile unui chei pe malul lacului Mareotis; 896 de citerne de piatră, care aveau comunicaţie cu un apeduc mare. 190 Iată ce zice d. Gische în călătoria sa în Egipt despre ruinele Alexandriei: „Ar trebui să se caute urmele vechii cetăţi afară din cetatea bea nouă de astăzi. Foburgul Nicopoli, tinde Antoniu se învinse prin trădarea Cleopatrei, mai mult decît de geniul rivalului său, avem o mare întindere. Aidi se aflau casele de ţară ale celor mai avuţi locuitori. Aproăpe de aici era satul Racotis, locuit de neguţători; mai era Bucolis, ălt foburg populat, pe unde se duceau locuitorii la malre; era încă Eleusina, frumoasă burgadă şi comersantă; pe urmă venea Şedis, unde se lua dreptul mărfurilor ajunse în Egipt. Se vedea templul Venerei Arsinoe, pe un cap ale cărui picioare se scăldau în mare . . . Foburgul Necropole, hotărît pentru înmormîntări, era aşezat spre vestul Alexandriei şi ocupa locul ce dă faţă cu portul vechi. De la scorburele mormîn-tale, ce se cheamă astăzi băile Cleopatrei, se întindea pe tot tărîmul dintre lacul Mareotis şi marea, adică o leghe de lărgime şi mai atît de lungime. Vederea acestui mare cimitir nu era întristătoare; morminte măreţe, mii de capele, loca-şele elegante ale preoţilor, încungiurate de grădini, 6 mulţime d-alte case nu făceau nici o deosebire din aceste locuri mormîntale cu un mare oraş. Mai departe, urcînd coasta spre turnul arabilor, Se vedea, ca în partea despre răsărit, sate mari şi burguri ce semănau că ţin de’Alexandria.41 Noi vizitarăm coloana lui Pompei. Este de nouăzeci şi şase picioare de înălţime şi de douăzeci şi opt picioare de circumferinţă; de granit şi cu o capitulă, ce se Crede că a fost făcută în altă epocă. Este rădicată de Diocleţian, în onoarea lui Ptolomeu. Se zice că este adusă de la Siena. Nu are scris pe faţă nici un nume. Numele de coloana lui Pompei i se dete în al XV secol. Văzurăm două obelisce, din care unul este încă în picioare. Poporul îi dă humele de acul Cleopatriei. Neapărat că regina Cleopatra nu a putut să coase cu astfel de ac. Aceste obelisce erau aşezate la palatul lui Ptolomeu. Se zice că sunt făcute în timpul regelui Moeris. Băile Cleopatrei, tăiate în coasta de piatră a malului mărei, au două camere: apa din mare întră aici prin două porţi. Intrarea a trebuit să fie pe o scară ce cobora din sus şi se-nturna în dreapta, apoi în stingă. Noi, săpînd asupra malului, aflarăm o potecă de mozaic Ordinar care ducea către băi. Opiniile călătorilor sunt deosebite întru aceasta, ceea ce face să nu fie prea sigure: unii cred că era o scorbură ca cele ce se află în vecinătate; alţii că erau băi. Aceste două camere ,nu semănau cu scorburile catacombelor, nu au cu eleniiici o comunicaţie. După tradiţie, aici regina Cleopatra venea regulat să ia băi, în timpul verei, cu sclavele sale. Noi ne aflarăm aici pe la apusul soarelui. Suvenirile trecutului se înălţară în imaginaţia noastră. Seara era frumoasă, cerul senin, marea lină; cele din urmă raze ale soarelui, apuind, vărsa pe faţa undelor torente de lumină de aur, de argint şi de purpură. O rază de inspiraţie poetică, rămasă încă în fupdul inimei, lumină un minut fruntea bardului călător. Cetitorii nu se vor supăra să cetească citeva strofe de suvenirile ce recheamă aceste ruine. Să stăm p-această, stîncă ce se prevede-n valuri! Aceste băi tăiete în lespezi de granit Recheamă o regină ce-n umbr-acestor maluri Venea sâ răcorească al ei, sin înflorit. Vedeţi această scară de dalbe mozaice Ce duce către băi? Picioarele-i plăpinde călcat-au pe aice, Ctnd trupa graţioasă de vergine finice Ierihoene roze puneau sub paşii săi. II Dar soarele se puică . . . tăcere I... o femeie Apare-n acest loc! Cosiţa-i voluptoasă, in aure, scinteie Şi briu-i scump răspindă torente dulci de foc. Ca soarele in raze-i ea arde-n voluptate. O mantă de regină pe umeri riura; Iar albele ei sclave, de vise îmbătate, Tapete preţioase aştern in calea sa. Pe lespede de marmur cu aur poleite, Mantila-i purpuroasă se mişcă . . . a căzut, Şi sclavele-i suave, ca vise înflorite, Formează împregiuru-i un cere nestrăbătut. Dar iată steaua dulce din umbră se rădică Pe umedele-i scări Şi razele-i tăcute răsfaţă-a lor cosică Şi albele lor sînuri cu dalbe sărutări. Căci grupa cestor vergini, folatre, tinerele, Prin valurile limpezi, prin raze, se juca, Lucind ca vise dalbe ce-n nopţi amari şi grele Vin a ne înşela. Pe albele tunice în flori d-argint cusute, Se sparge-al stelei foc, Cînd vesele, uitînd, în undele tăcute, Fecioarele se joc. Dar alba lor regină, cu genele umbroase, P-o lespede-aurită, răpită şade-n dor. „O, dulce tinereţe ! o, zile mult frumoase ! Nu-i oare cu putinţă s-opriţi ab vostru zbor?u Aşa vorbi regina. Din harpa-i aurită Atrage cîntec dulce, curmat de dulci oftări; Iar vocea-i întristată, cu cîntecu-i unită, Lăsă să se auză aceste suspinări: „în darn cerem să-nturne frumoasa tinereţe, Fatalei noastre sorţi l Căci zilele umane sunt flori de frumuseţe Născute în grădina neîmpăcatei morţi l Oh! cursul vieţei'trece cum trece-o sărutare . Aicea pe pămînt ! Putere, fericire şi nume mîndru, mare, Nu vor putea să-mpuie la viermii din mormint. O floare se usucă de criveţe bătută; Dar soarele cel dulce o poate-ntineri; Iar tu, o, vană umbră, odată abătută, Nu vei mai înflori! Dar unde-i frumuseţea, a cării dulce rază Atîta fermeca, Cît August niciodată n-a vrut ca să mă vază, De frică să nu pice în fermecarea sa ! Şi unde mi-e puterea, averile-mi pompoase Şi populi-mi smeriţi? Şi voi gentile turme de inimi graţioase, Frumoşii mei iubiţi? Ah! toate-acele bunuri luciră-n dimineaţă D-un fermec strălucit; Dar la apusul zilei, a morţei tristă ceaţă Tot a învăluit /“ Aşa cîntă regina şi mîna-i diafană, , Pe marmuru-nflorit, C-un ac de aur mîndru a scris: „O lume vană ! . . .“ Şi-ndată a perit. Să ne înturnăm la alte obiecte. Vizitarăm asemenea insula Faros. In această mică insulă se afla farul care întră în numărul celor şeapte minuni ale lumei. Era un turn înalt de piatră albă cu mai multe etage. Ptolomeiu uni această insulă cu continentul prin o şosea. Farul se făcu de Ptolomeiu Soter, prin arhitectul Sostrat. Fiece etagiu se strimta suind, şi avea o galerie pe dinafară de jur împrejur. Se zice că era înalt de o mie de coţi. Scări, făcute cu mare măiestrie, duceau In numeroasele lui apartamente. Se zice că chiar vitele mari ar fi putut să se urce pe acele scări, atîta erau de bine făcute. In secolul XII mai rămăseseră o sută cincizeci coţi de zidire din acest far. Aici se întîmplă o scenă istorică ce merită a se spune. Regina Cleopatra, unită cu romanii în contra soţului şi supuşilor ei, întră odată în secret în apartamentele dictatorului Romei. Tot aici mai tîrziu, pe cînd Cleopatra se închisese în mormintele străbunilor ei, răspîndind vorba înadins că a murit, Antoniu, părăsit de flotă, de armie, de amici, care acuma trecuseră în partea lui Octaviu triumfător, se pătrunse cu sabia, dar nu muri încă pîhă cînd nu cunoscu trădarea amantei sale. Iii deşert această regină voi să învingă pe Octaviu prin frumuseţea sa, acest din urmă hotărîse să o înjunge la caru-i triumfător, întrînd în Roma. Ea se ucise singura la 15 ale lui august, anul 30 de la era vulgară. Astăzi nu se mai află nici o urmă din acest far. O mică fortereţă cu un mic far se află în locul unia din minunile lumei. După moartea lui Alexandru, cetatea lui nu opri zborul dezvoltărei ei. Acest erou muri pe cînd Asia îl admira ca om şi îl adora ca pe un zeu la Babilon. Ţărîna lui se aduse în Alexandria, unde se înmormîntă cu mare pompă. Zece ani după fundarea Alexandriei, 321 ani înainte de Iisus, Ptolomeiu Soter se duse în Siria, înaintea ţărînei eroului pe care căpitanii voiau să 6 înmormînteze în templul'lui Joe Amon. Ptolomeiu izbuti să aducă ţărîna eroului în Alexandria. Un car măreţ, coperit cu un pavilion aurit tras de şeasezeci şi patru de catîri, cu cuntmi de aur şi salbe cu petre scumpe, întră în Alexandria, urmat d-o armie în doliu şi un popor în lacrimi. Sub Alexandru, fiul Gleopatrei, acela ce ucise pe maică-sa, se fură cosciugul de aur cu ţărîna lui Alexandru cel Mare. Strabon zice despre aceasta că ţărîna eroului macedon, încă pe timpu-i, se afla în Alexandria,' însă pusă într-un cosciug de sticlă, şi că cel întii cosciug fusese de aur; că un Ptolomeiu, Surnumit Parisactuş, îl furase, dar, gonit mai în urină, această pradă i-a fost nefolositoare. în al XV secol, Leon Africanul încredinţă că mormîntul lui Alexandru se află într-un templu frumos făcut de Ptolomeiu Soter, că se vedea încă pe timpul său şi că chiar mahometanii îl respectau. Marmorul zice că l-a văzut lă 195 1546, că se afla în mijlocul cetăţei, aproape de biserica Sîn-tqlui Marcu. uSub următorii lui Alexandru, cetatea lui prosperă. Ptolomeiu Soter făcu acea şcoală vestită a Alexandriei, şi de atunci această cetate se făcu patria literilor şi altarul ştiinţelor. Oamenii învăţaţi şi cu orice talent, din toate părţile lumei, se chemară aici: palatul regilor deveni locaşul ideilor sublime. Şcoala Alexandriei era centrul tutulor învăţăturilor fizice şi morale ale geniului omenesc. Ptolomeiu făcu o bibliotecă foarte mare. Şcoala începu a slăbi sub următorii lui Ptolomeiu Soter şi slăbi cu totul; după ce romanii luară Egiptul, cei mai mulţi învăţaţi merseră la Roma. Biblioteca se arse în parte. Pentru întîia oară Alexandria se subjugă de August după moartea lui Antoniu, trei sute unu ani de la zidirea ei. Locuitorii Alexandrei se revoltară de mai multe ori sub domnia romanilor. Caracala o lăsă odată în voia soldaţilor săi, ce despoiară, arseră şi uciseră pe locuitori. Diocleţian atacă Alexandria, dar abia o luă după luni de încungiurare. El dete ordin să se puie foc cetăţei şi voie soldaţilor să despoaie şi să ucigă pe locuitori. Locuitorii Alexandriei erau oamenii cei mai nestabili, turburători ca ebreii din Palestina, sub romani; poate că regimul romanilor îi făcuse astfel. O scrisoare a împăratului Adrian către consolul Servius deseamnă foarte bine caracterul lor. Iată această scrisoare, ce ni se pare foarte interesantă: „Scumpul meu Servius, am studiat foarte bine acest Egipt ce-mi lăudau neîncetat şi l-am găsit uşor, nestabil, lesne a face orice zgomot. Cei ce se închină lui Serapis sunt creştini; cei ce se zic episcopi ai lui Crist sunt încă închinători ai lui Serapis; nu este un singur şef de sinagogă ebreu, nici preoţi creştini, nici divini, nici aruspici, nici scăldători cari să nu se închine acelui Serapis. Se zice încă clnd vine în Egipt patriarhul, că ej, însuşi se închină lui Serapis, alţii zic că lui Crist. Aici se află o viaţă de oameni făcuţi pe revolte, pe laude, pe înfruntări. Cetatea este îndestulată, avută, producătoare şi nimeni nu este leneş. Se află mulţi ţesători de lină; toţi au cîte o meserie. Ologii, orbii încă lucră; chiar ciuntiţii fac cîte ceva... Facă Domnul ca cetatea lor să fie mai poliţă, căci este demnă şi prin întregimea ei, şi prin întindere, a fi capitala a tot Egiptului. Am dat tot ce mi-au cerut, am dat vechile ei privilege, am adăogat chiar altele mai noi, ca să fac pe locuitori să Wnecuvinte timpul de astăzi. Dar abia am ieşit din cetate, şi tot felul de vorbe neplăcute răspîndiseră asupra fiului meu Verus; poţi să-ţi închipuieşti lesne ce au zis despre Antinou 1. Le poftesc să se hrănească cu găinele lor, pe care le fac să nască Intr-un chip pe care ruşinea mă opreşte a spune aici. Ţi-am trimis vasele cu felurite feţe ce mi s-au dat de preoţii templului şi care le vei lua d-tă şi cu sora mea. Doresc ca să le întrebuinţez cu convivii în zile de sărbători. Ia seama însă ba africa’nuî nostru să nu le întrebuinţeze prea mult.“ ' ţ Mai tîrziu, Alexandria se făcu locaşul certelor religioase. Cînd sosiră arabii, locuitorii de aici, ce se dezbinară între ei, îi priimiră cu mulţumire, dar garnizoana Alexandriei se apără bărbăteşte. Cetatea căzu însă sub sabia lui Amrîj. Mai pe urmă, Constantin II, împăratul Orientului, trimise o flotă lui Manuel, să între în portul Alexandriei, să o ia; dar Amru veni iar cu arabii lui, bătu cetatea, o luă şi ordină să o arză. Biblioteca cea vestită se arse, din ordinul lui Amru, încă de la cea dintîi luare. Oarecine, intrebind pe acest) general sălbatec, dacă trebuie să o arză sau să o cruţe, el răspunse că „dacă în cărţile ei se află lucruri neprevăzute de Corqn, această bibliotecă este de prisos; dăcă se află însă lucruri în contra Coranului, este periculoasă'1. Atunci se arse cu totul. 0 scrisoare despre Alexandria a lui Amru cătrie califul Omar, stăpînul său, nu este fără interes în aceasta. Iată coprinderea ei: „Am luat cetatea despre mare. Este foarte întinsă şi plină de minunate lucruri, pe care îmi este cu neputinţă să le înşir. Se află aici patru mii palate; patru mii băi; patru mii comedieni; patruzeci mii ebrei ce plătesc tribut; patru sute teatruri, circuri sau monumente publice; o mie două sute grădini etc., etc.“ 1 Acest Antinou era favoritul lui Adrian. .151 se înecă pe cînd era în Egipt, şi Adrian ce îl plînse mult timp, zidi o cetate căreia îi dete numele lui. Să văd încă urmele acelei cetăţi (n.a.). 197 Sub arabi, Alexandria Începu să reînflorească; Ahmet-Bea-Tulun ocoli cu ziduri, partea cetăţei locuită. Pe la 1234 $e făcură fortificaţiile ce se văd astăzi. De atunci Alexandria ■împărţi soarta ei cu Egiptul întreg. ::. Cetatea de astăzi este aşezată spre nordul celei vechi, populaţia ei se urcă la treizeci şi cinci mii locuitori, cei mai mulţi mahometani, apoi copţi, greci şi o adunătură de oameni ,din toate naţiunile Europei, cunoscuţi sub nume de franci. Cetatea are o fizionomie originală. In cartierul francilor, aproape de mare, este o piaţă foarte Întinsă, hotărîtă din ■toate părţile prin case mari ca nişte palate. Aici călătorul «e crede într-o cetate europeană. Mulţime de dughene, după forma celor din Europa, ospătării mari, trăsuri elegante, dame în costum european se văd aici; însă printre aceastea apar locuitorii ‘ pămînteni cu turbane şi cămăşi albaştrş; femei cu mantale negre şi cu măşti la faţă; aceste dip urmă îţi aduc aminte că nu te afli în Europa. Cămilele încărcate,, ce circulă neîncetat pe strade, dromaderii ce aleargă, asinii ce aici te poarţă in spinare cu repejune şi uşurinţă se amestecă cu obiectele ce-ţi aduc aminte de dati-nele Europei şi compun un cadru încîntător. Toate casele sunt de piatră, cu mai multe etage şi cu terase. Cîteva strade sunt drepte şi curate. Mai multe grădini se află în vecinătăţile cetăţei, unde ochii se îndreaptă cu plăcere, atraşi de pădurile de curmali, ai căror arbori se înalţă cu mîndrie în forma coloanelor antice. In cetate se află două movile de pămînt, făcute de mînă de om şi pe care s-a zidit cîte o fortereţă.Cea despre nord se cheamă de străini Movila lui Napoleon, iar pe limba arabă Komel-Di (movila cocoşului); ceaaltă, numită Cafareli, după numele generalului francez, mort la St. Ioan D’Acra. Mulţi cred că aceste movile se rădicară într-o singură noapte de soldaţii lui Buonaparte, pe cînd francezii ocupară Egiptul, dar este o fabulă. ' Astăzi Alexandria este un întrepozit de comerciu cu Indiile. Este, zice un scriitor, poarta tutulor mărfurilor ce ies din Egipt pentru Mediterana . . . Portul ei este totdauna plin de vase sub bandieri nenumărate. Alexandria nu este aşezată pe delta, ci pe o limbă a deşertului Africei. De aceea şi ţărmul ei este nisipos, pe cînd pămîntul deltei este negru şi roditor. Cetatea are comuni- m caţie cu Nilul printr-un canal numit Mahmudie,: ce făcu sau1 repară Mehemet Aii şi care începe din lacul ce se numeşte Portul Vechi. Nilul varsă în canal apele-i de prisosi vasele din mare nu întră într-însul. Canalul merge pînă la malurile lacului Mareotis, de acolo se întoarce spre est, trece spre lacul Etcu, pe lingă satul Alfech şi se aruncă în Nil. Cînd apele Nilului sunt scăzute, canalul nu este navigabil, dar Îndată ce se rădică, începe plutirea bărcilor mari. Acest canal a costat mai multe milioane de lei la facerea lui, mulţime de oameni morţi, precum şi lacrimile şi blestemele celor ce lucrau prin silă. Un alt canal mai mic îl hrăneşte din apele sele. Folosul ce aducea aceste canale a scăzut astăzi, de cînd' s-a făcut o cale de fer de la Alexandria la Nil. Mai tîrziu rom vorbi despre aceasta. In vecinătăţile Alexandriei, vizitarăm două grădini destul de frumoase: una a patriarhiei armene cealaltă a unui tei turc, pe malul canalului, La această din urmă grădina, publicul este priimit să o viziteze; în mijlocul ei se află o casă, cu un rez-de-chaussee. Călăuzul nostru ne Invită să o vizităm. Noi socoteam că o să fie un grajd. Păreţii ei zidiţi pe dinafară din fărâmături de stîncă, neregulat, nu deşteaptă curiozitatea privitorului. Intrînd înuntrli, ne prinse mare mirare să aflăm un apartament regal: gtistill, luxul, eleganţa domneau pretutindeni. , Satul de căpetenie, unde locuitorii bogaţi din Alexandria petrec zilele verei, este Ramle. f Dacă he vom înturna în cetate să vizităm monumentele de astăzi, nu vom afla lucruri măreţe: geamii vestită’prin arhitectura arabă nu se află aici, ca la Cair. Biserica grecilor cea nouă este un monument, prin mărimea ei, nu însă prin1 arhitectură. Aci este şi o casă de şcoală foarte întinsă. Biserica şi şcoala sunt făcute cu ajutorul neguţătorilor greci. Călugării greci ne spuseră că în locul unde se âflă bibeţică a fost în vechime biblioteca Alexandriei, dar fiindcă sunt o mie de păreri întru aceasta, noi o lăsăm să;treacă. Tot aceşti călugări ne spuseră că, de s-ar fi păstrat pfnă astăzi cărţile acei biblioteci, ştiinţele geniului omenesc ar fi fost mult mai naintate, lucru la care nu eram cu totul de.părerea călugărilor, pentru că Strabon fuse unhl diii bibliotecari, şi de ar fi fost ceva ce cunosc astăzi ştiinţele, el ar fi vorbit în cărţile lui, precum asemenea ne-ar fi spus şi alţi biblio- 199 tecwui însemnaţi, fiecare în specialitatea lui, ei cari au lăsat senari dwpe dîrişii. ''lîn' Alexandria, căldurile sunt mari în zilele cînd suflă vtntul din deşerte. Seara şi noaptea, fără să fie răcoroase, sbtttd umede: o rouă mare cade aici; dacă ai umblat cîteva rttlîfiite afară din casă, noaptea, întrînd, vestmintele se află dde,’ astfel îneît ar crede cineva că ai umblat prin ploaie. Acdastă rouă este periculoasă: rareori locuitorii ies seara, fit Alexandria, ca şi în Gair şi alte ţinuturi ale acestei ţări, ettte* o epidemie supărătoare, boala ochilor; mulţime de oameni au ochii roşii, unii stricaţi, alţii sunt cu totul orbi. Gînd vom ajunge la articolul despre Cair, vom vorbi mai preîUng de aceasta. 1 ‘ 1 Aici se află rezidenţa consulilor tutulor ^puterilor streine, pihjă şi un consul român. Acest din urma s-a improvizat făfă Voia lui. Cînd merserăm la poliţia să ne vizeze pasportul, ne iise să ne ducem mai întii la consulul nostru. [...]. J 'Nil >Ţom părăsi Alexandria,, fără a vorbi de suvenirile glorioase şi totdeodată dureroase cu care armia lui Bou-riapţarţe a tipărit marşul ei în această ţară depărtată. in anul 1798, iulie 3, armia franceză, condusă de Buona-parte, debarcă pe coasta Egiptului; armia cea mare stătu pe flotă încă; dar trei mii şase sute soldaţi debarcă la Mara-but; aproape de vechiul port Cibotis. Kleber era eu ei şi se răpi în cel dintîi atac, pe cînd voia să se urce pe zidurile cetăţii, Generalul Manum se răni în şease locuri, dar pătrunse ou. !p. mică coloană, cel întîi, pe poarta Alexandriei, despre locul unde se află coloana lui Pompei. Generalul Von sparse poarta despre Rozeta. In cîteva ore, francezii luară Alexandria şi toate punturile fortificate. ;n ]Locuitorii capitulară. j< A.doua zi, Buonaparte publică o proclamaţie către locuitorii Egiptului, prin care se da de binevoitor al sultanului şl ml ^locuitorilor din Egipt, declarînd că pentru binele lor vjxia şăd scape de despotismul mamelucilor. JtdGioe; nu cunoaşte faptele glorioase ale acestei armii în Rţdfcfc 'precum şi nefericirile ce încercă aici? I Această armie, după ce luă Egiptul şi fărîmă puterea mamelucilor, fu silită să se întoarne în Franţa. Garnizoana din Cair de cinci mii oameni, năbuşită de o mare armie otomană şi de populaţia fanatică de aici, intărîtată în contra francezilor de anglezi, subscrise condiţii ce le da ocazia să se întoarne în Franţa. La 2 septembre, francezii capitulară şi peste cîteva zile se îmbarcară pe vase engleze, care li duseră în Franţa. i i •'! CARTEA II De la Alexandria pînă la un punt aproape de Nil este o cale de fer. Noi ne îmbarcarăm pentru Cair pe calea-de-fer. Această distanţă o făcurăm în trei ore. Vagoanele drumu-lui-de-fer de aici sunt foarte elegante. Noi ne oprirăm, pe cale, la Damanhur, ce se chema în vechime Hermopolis Parva. Damanhur este un oraş mizerabil, ale cărui case sunt ca toate celealte în toate satele Egiptului, zidite de cărămizi de pămînt nears. Populaţia lui are nouă mii suflete. Înainte de a pătrunde mai departe în această ţară ce fuse leagănul civilizaţiei omeneşti, să dăm o repede idee despre evenimentele principale din istoria acestui pămînt curios. Diodor din Sicilia scrie în cart. I, part. II: „După mitologia egiptenilor, unii din ei pretind că la început zeii şi eroii domniră în Egipt într-un spaţiu de optsprezece mii ani, şi cel din urmă zeu, care fu şi împărat, se chema Horus, fiul lui Isis. De atunci ţara se guvernă de oameni ce domniră mai la cinci mii ani pînă la a o sută opt-zecea olimpiadă (şaizeci de ani înainte de Iisus). Printre acest lung şir de principi, din care cel mai mare număr erau pămînteni, abia se află unii de origine etiopiană şi care nici nu au domnit unii dupe alţii, dar din cînd în cînd, şi mai puţin de treizeci şi şase de ani. De la Cambis, care supuse Egiptul prin arme, perşii domniră aici o sută treizeci şi cinci de ani; pe lingă aceşti ani se adaugă epocile de revolte ale egiptenilor, care nu putură suferi nici asprimea guvernorilor perşi, nici impietatea ce cuceritorii arătau către dumnezeii ţării. Macedonenii domniră aici după perşi două sute şaptezeci de ani; în ceialtă rămăşiţă a timpului, ţara avu trei 202 guvernori pămînteni. Toţi sunt într-un număr de patru sute şaptezeci regi şi cinci regine.“ Din toate scurtările istorice despre Egipt, aceasta ni se pare cea mai sigură. Ne vom sili să dăm cîteva fapte ale acestor împăraţi şi cîteva idei mai delungi asupra epocelor mai însemnate. Menes, şef al castei militare, făcu o revoluţie, schimbă guvernămîntul teocratic în civil. Acest Menes fu cel dintîi rege al Egiptului, recunoscut de istorie; el întreprinse res-bele, fundă cetatea Memfis, ca să desparţă de influenţa preoţilor, ce locuiau în Teba, vechea capitală; fortifică cetatea cu şosele; abătu cotul Nilului, cătră miazăzi r; făcu un lac mare şi zidi templul lui Fta. Regele Atotis, fiul şi următorul lui Menes din dinastia I, zidi palatele regilor din Memfis. Acesta cultivă ştiinţele fizice şi scrise însuşi o carte de anatomie. Şous, din dinastia II, regulă cultul celor trei vite, boul Apis, Menevis şi ţapul. Bofis, din dinastia II, făcu o lege ca femeile să poată împărăţi în Egipt, Sub Nimerofis, din dinastia III, libienii intrară cu arme în Egipt; dar, speriaţi de un eclips de lună, se înturnară în ţara lor. Sesortos, tot din această dinastie, cultivă medicina şi ştia arta d-a tăia petrele. Nicotris, femeia cea mai frumoasă din timpul ei,1 cea dintîi femeie ce domni în Egipt, veni la tron după Mehtesufin din dinastia VI. Iată cum vorbeşte Herodot de Nicotris: „Această femeie, ce domni în Egipt, se chema Nicotris, ca regina Babilonului. Preoţii egipteni îmi spuseră că locuitorii, dupe ce au ucis pe frate-său, ce era rege, îi dară ei coroana; dar ea cătă să-l răzbune şi ucise, printr-o şiretenie, o'thul-ţime de capi egipteni. Din ordinul ei, se făcu sub pămînt un apartament mare, ce de faţă era hotărît pentru festine, dar în secret avea altă destinaţie. Regina învitâ la txn festin, aici, o mulţime de egipteni, pe cari îi cunoştea ca cei mai 1 Herodot, în cartea II, zice: „Menes, care fu cel întîi rege,făcu după zisa preoţilor din Egipt, şanţuri la Memfis. Nilul pînă atunci cura cu întregime în lungul muntelui nisipos despre Libia; dar astu-pînd cotul ce face Nilul despre miazăzi şi făcînd o digă la o sută stade mai sus de Memfis, secă patul său cel vechi şi îi detesă curgere jprintr-un canal nou etc.“ (n.a.). m mari autori ai morţei frate-său, şi, pe cînd ei erau la masă, făcu să între apă din rîu în acel apartament, printr-un canal ascuns, şi toţi oaspeţii muriră înecaţi.41 Tot acest autor zice că ea se ucise după aceasta, ca să scape de furia poporului. Maneton zice că a domnit doisprezece ani. Se crede că Sesostris cel vechi fuse din dinastia XII. El luă prin arme toată Asia, în timp de nouă ani, şi pătrunse în Europa, lăsînd pretutindeni, pe unde trecea, inscripţii pe coloane de piatră, spre aducere aminte despre victoriile sale. Iată încă cîteva rînduri din Herodot, pe care îl vom cita de mai multe ori, ca o autoritate după care toţi' scriitorii istoriei egiptene s-au îndreptat: „Âcest principe, după spusa preoţilor, fuse cel dinţii care, plecînd din Golful Arabic cu vase lungi, supuse popoarele ce locuiesc ţărmurile Mărei Eritree (Mării Roşii) şi purcese încă pînă la o mare, ce nu era navigabilă. De acolo, adăogară preoţii, se înturnă în Egipt, rădică mare armie şi, înaintînd pe uscat, supuse toate popoarele ce întîlni în cale. Cînd afla naţii curagioase şi iubitoare de libertate, înălţa in ţara lor coloane, pe care scria humele său, al patriei sale, precum şi că învinsese acel popor prin arme; iar cît pentru ţările ce lua cu înlesnire şi fără apărare din partea locu-torilor, rădica coloane cu inscripţii, adaogînd, în săpătură, pe coloane, ca să arate laşitatea acelui popor, părţile naturale ale femii... El trecu în Europa şi supuse pe schiţi şi pe traci44. Această subjugare a schiţilor este interesantă pentru istoria ţării românilor. Se zice curat că Sesostris întră în Tracia, apoi în Schiţia. Aeeasta dovedeşte că partea Schiţiei, ce supuse, era cea mai vecină cu Tracia, şi ţara gheţilor săi, România de astăzi, era una din cele mai vecine cu Tracia. Tot Herodot rapoartă răspunsul ce ar fi dat preoţii egipteni lui Dariu că nu pot să aşeze statua lui alături cu a lui Sesostris, căci acest din urmă supusese pe schiţi, pe cînd Dariu i-a atacat, dar nu a putut să-i supuie. De la această epocă, ’ artele începură să înflorească în Egipt. Regele Osimandias, din dinastia XV, făcu război în contra bactrienilor. Diodor din Sicilia şi Hecate, in descrierea ce fac despre mormîntul lui, zic că era scris pe el această bătaie. *■ Ozortasen, din dinastia XVI, rădică obeliscul ce Încă se află în picioare la Heliopolis. Trăi cu douăzeci şi trei de secoli înainte de Gristos. Maneton zice că Salates, şef dintre populii barbari, de origine scită sau ebree, şi care sub Timaus încongiură cu barbarii săi Egiptul, se făcu împărat; că, luînd Memfisul, despărţi Egiptul de' Sus de cel de Jos, rădică biruri grele şi hotărî să facă război asirienilor, dar muri mai nainte. Străinii ce ocupară atunci Egiptul sunt desemnaţi de Maneton sub nume de hicsosi sau păstori. Ei se aşezară în Egiptul de Jos şi îndată se făcură două rigate şi două puteri. Faraonii, legitimi suverani în Egiptul de Sus, şi păstorii în cel de Mijloc. De la moartea lui Timaus pînă la gonirea păstorilor domniră şease faraoni, care formează dinastia XVII, ce ţinu două sute şaizeci de ani. Păstorii în Mefis, de la Salatis, cel întîi rege al lor, avură şase regi, ce domniră două sute cincizeci şi nouă de ani. Se zice că regele, sub care Iosif se făcu ministru, se chema Apofis, şi era din regii păstori; doi regi păstori domniră încă după moartea lui Iosif. In acel timp, împăraţii faraoni, retraşi în Egiptul de Sus, se aflau neîncetat în ceartă cu păstorii. Unul din aceşti regi izbuti să gonească din ţară pe păstori. Acest faraon se chema Ahmosis. Sub următorul lui, ţara scăpă cu totul de străini. Atunci guvernul faraonilor se întinse din nou peste tot Egiptul şi toate luară altă curgere. Cei mai mulţi rşgi făcură monumente măreţe, ale căror ruine se văd şi se admiră pînă astăzi. Amensa, femeie regină din a XVII dinastie, domni peste Egipt douăzeci şi unu de ani. Rădică obeliscul de la templul din Karnak la Teba: este cel mai frumos ce s-a văzut. Fiul ei, Moeris, îi, urmă în tron. Acesta domni treisprezece ani. El încă rădică o mulţime de monumente. Poporul îl numi amicul artelor şi al păcei. Herodot zice de Moeris: „Preoţii egipteni îmi spuseră că din toţi regii nici unul n-a fost încă care să se deosebească atît de mult prin lucruri însemnate ce a făcut, sau prin fapte strălucite ca Moeris . . .“ Un rege ilustru a fost asemenea Amenofis III sau Mem-non, ce ă dat numele lui statuei vorbitoare. El încă rădică 205 mai multe monumente şi fuse din dinastia XVIII-a. Horus, fiul acestuia, lăsă după dînsul iar o mulţime de edificiuri. Sub domnia lui Ramses Meiamun, ţara se turbură. Istoricii greci zic că păstorii se încercară să răpească din nou tronul Egiptului; luară ţara şi şezură treisprezece ani aici, pe cînd Ramses se trăsese în Etiopia. Fiul său Sestos, venind în vîrstă de optsprezece ani, întră în Egipt cu armie, bătu şi goni pe păstori. Acest rege plecă mai tîrziu din Egipt cu armie şi o flotă, luă cîmpu, atacă Finicia, asirienii, medii, şi se duse spre naţiile Orientului. Acolo află că frate-său Armais, pre care-1 lăsase în locu-i, se proclamase împărat. El se înturnă: frate-său scăpă prin fugă. Herodot vorbeşte despre aceasta în cartea II, dar pe Sestos în numeşte Sesostris. Reînnoirea şicului zodian şi căderea Troadei se întîmplară în timpul regelui Menofres (Teon, matematicul). Unul din regii renumiţi fuse Psametic, care scutură jugul ereselor şi chemă 'străini în Egipt, dîndu-le pămînt. Acest rege întreprinse război în Siria; rădică propileele, despre miazăzi, la templul lui Fta (Vulcan) în Memfis, şi domni cincizeci şi patru de ani. Sub Psametic armia sa emigră în Etiopia. Mai In urmă, temerea ce avea de perşi îl făcu să caute aliaţi între greci. Dar să trecem peste cîţiva regi şi să venim la luarea Egiptului de perşi. Pe la 525 de ani înainte de Iisus, Un popor din Asia, tre-cînd pe la Aracs, tîrî după sine o mulţime de populaţii barbare, conduse de Ciru, urmaţi toţi de magi şi comandanţi, in parte, de principi ahmeniţi şi de caste privilegiate a pasar-gazilor. Aceşti barbari supuseră Babilonul, Siria, etc. şi veniră mai la porţile Egiptului. Dar aici muri Ciru, şeful tutulor. Fiul său Cambis se puse în locul lui. Cambis mai avea ajutoare un corp de eolieni şi altul de ionieni; se aliară cu arabii, ca să se asigure despre deşerte, şi înaintă spre Peluza. Psamenit, regele egiptenilor, tăbărî spre gura Nilului, unde aştepta Cambis; armiile se loviră şi egiptenii luară fuga în neorînduială, să se ascunză în Memfis. Cambis trimise deputaţi la Psamenit, dar egiptenii uciseră pe deputaţi. După ce încungiură cetatea mult timp, egiptenii se predară. Perşii 206 Intrară în cetate; Psamenit se cobori din tron, după şease luni de domnie. De atunci Egiptul căzu îh puterea perşilor. Herodot, de la care se ştiu toate aceste lucruri din istoria Egiptului, descrie astfel starea lucrurilor după război (cart. III): „Zece zile după ce luă Memfis, Psamenit, segele Egiptului, fu dus, din ordinul lui Cambis, înaintea oraşului cu alţi egipteni. Perşii îl maltratară foarte, ca să-i încerce. Cambis dete ordin să învestmînte pe fiica acestui rege ca pe o roabă şi o trimise, cu un urcior în mină, să caute apă. Era însoţită de mai multe fete de cele întîi familii, învestite toate ca fata regelui. Aceste fete, trecînd pe lingă părinţii lor, se înecară de lacrimi şi scoaseră ţipete tînguitoare. Părinţii, văzînd pe copiii lor în astfel de stare, le răspunseră prin lacrimi, strigăte şi gemete; dar regele, cu toate că le văzu şi le auzi, plecă ochii numai şi tăcu. După aceasta, Cambis făcu să treacă pe lingă Psamenit pe fiul său, însoţit de două mii egipteni de aceeaşi vîrstă, cu funiile de glt şi un frîu în gură. Ii ducea să-i omoare, ca să răzbune pe deputaţii ucişi la Memfis, căci judecătorii regali ordinară că, pentru fiece om ucis, să omoare zece egipteni din cele întîi familii. Psamenit cunoscu pe fiul său mergînd la moarte, dar, pe clrid ceilalţi egipteni plîngeau şi se tînguiau, Psamenit tăcea şi părea liniştit. După ce trecură toţi, regele Egiptului văzu un bătrîn care mai nainte mînca la masa lui. Acest om, despuiat de toate averile sale şi trăind acuma cu cerşetoria, se ducea din rînd în rînd prin armia perşilor, cerînd graţia fiecărui soldat. Psamenit, la această vedere, nu-şi putu opri lacrimile . . . Gardienii ce şedeau lingă el, ca să-l privegheee, spuseră lui Cambis de cele întîmplate. «Cambis, stăpînul tău, îi zise un trimis, te întreabă pentru ce> nu ai strigat nici nu ai plins, văzînd pe fie-ta tratată ca o roabă şi pe fiul tău mergînd la moarte, ci ai făcut şi una şi alta văzînd pe acest cerşetor care nu-ţi este nici rudă, nici aliat ? . . . » « Nefericirile casei mele sunt prea mari ca să le plîng; dar soarta tristă a unui amic care, la începutul bătrîneţei, a căzut la cerşetorie, după ce a avut mari avuţii, mi s-a părut demnă de lacrimi».“ Cambis găsi că are cuvînt. Cresus, ce urma pe perşi, plînse la aceasta; nu numai el, dar încă toţi perşii aveau ochii plini de lacrimi. Cambis chiar atît fu de atins, încît dete 207 ordin să scoaţă pe fiul său dintre cei ce erau să seuciză, dar cei ce se duseră să aducă pe acest principe, îl aflară mort, căci ăe ucise cel mai întîi. Psamenit trecu viaţa pe lingă Cambis. Se zice că Cambis se duse la Sais, ca să maltrateze ţărîna lui Amasis, după datina barbarilor de atunci; neputînd a-şi răzbuna în contra unui om în viaţa, îşi răzbuna după moarte, maltratînd corpul inamicului. Ajungînd în Sais, Cambis dete ordin să scoaţă corpul lui Amasis şi să-l bată cu nuiele, să-i smulgă perii şi să-l înţepe cu ace. Perşii se purtară cu asprime în Egipt. Ţara aceasta sub perşi se cîrmui de guvernori. Sub Dariu Notu, egiptenii se revoltară, avînd în cap pe un Amirta, care goni pe perşi şi restatornici regatul faraonilor. Această dinastie trăi o sută douăzeci de ani. Cel întîi rege se numi Neferites. Certele urmau între aceşti regi cu perşii. In timpii lui Acoris, egiptenii şe aliară cu ciprioţii, cu arabii, cu sirienii, cu libienii şi lacedemonii. Perşii, ocupaţi de proiecte mai mari, nu făcură cu dînşii război serios. După întîia dinastie, urmă încă una. Sub Dariu Ocu, grecii aliaţi cu egiptenii se bătură şi se învinseră de perşi, carii luară din nou Egiptul (338). Dariu Ocu, după ce bătu pe Nectanab II, rege al Egiptului, în acest război, orîndui satrapi, ca să guverne. Alexandru cel Mare, după ce sparse împărăţia perşilor, luă India şi toată Asia şi întră în Egipt. Locuitorii îl prii-miră ca pe un liberator. El aşeză aici autoritatea sa în anul 332 înainte de Iisus, dar peste opt ani muri în Babilon. Alexandru nu avea moştenitor în vîrstă. Generalii săi se adunară să hotărască pe cine să puie în locu-i. Perdicas propuse un fiu al Rohanei, pe care acesta îl purta încă în pîn-tece. Nearc se declară pentru fiul Barsinei, şi Ptolomeu în contra amîndoror. „Oare am învins pe perşi, zicea el, ca să-i punem pe tronul Macedoniei ?“ Femeile lui Alexandru erau persane. Mulţimea însă, afară, proclamă rege pe fratele, lui Alexandru, Aride. Guvernemîntul Egiptului se dete lu1 Ptolomeu cu Libia şi o parte din Arabia. Ptolomeu fu unul din cei mai înţelepţi principi ai Egiptului. Avu o mulţime de certe cu moştenitorii lui Alexandru, purtă război în Siria, în Archipel şi alte locuri. Rodienii îl subnumiră Ptolomeu Soter (scăpătorul, le sauveur). După mai multe învingeri, luă titlul de rege. O dinastie de origină greacă începu in Egipt. 208 Această dinastie domni două sute şaptezeci de ani. Aceşti regi se chemară Lagizi, de la Lago, nume ce se da lui Ptolomeu Soter. Următorul lui Ptolomeu Soter fu Everget, fiul său cel mare, născut cu Arsinoe. Din căsătoria aoeBtuia eu Berenisa, fiica lui Magos, rege al Libiei şi Cerenaicei, născură mai mulţi fii. Cei Întîi urmă tatălui său la tron şi se chema Filopator. Epifan, fiul acestuia, îl moşteni. Murind, lăsă văduvei Cleopatra doi fii şi o fiică. Fiul cel mare, Filometor, îi urmă la tron. După unsprezece ani de împărăţie, căzu printr-un reshoi du Antioh Epifan, rege al Siriei. Frate-său îi urmă sub nume de Everget II sau Fiscon. El împărtăşi mai în urmă tronul cu frate-său, ce se liberase. Apoi. acest din urmă domni singur optsprezece ani încă, căci frate-său fu silit să domnească numai în Cere-naiea.. După moartea acestuia, Everget veni* cu armie în Egipt şi luă tronul, ca regent şi epitrop al nepotului să». Luă în căsătorie pe muma junelui rege, ce era soră-sa, ucise pe junele moştenitor şi se făcu rege. Un fiu ăl lui Everget, ce era exilat în Cipru, veni în Egipt şi luă tronul. El îşi dete nume de Ptolomeu Soter II. Maică-sa, Qeopatra, sculă poporul în contra acestui Ptolomeu Soter II, îl detronă şi puse în locu-i pe Alexandru, un alt fiu al ei. Ea medită apoi moartea lui Alexandru, ca să poată domni singură; dar acesta prevăzînd, o ucise el. Poporul chemă la tron pe Ptolomeu Soter II, care muri după şeapte ani de nouă domnie. Alexandru II, protejat de romani, se însură cu Berenisa şi luă tronul Egiptului; dar ucise pe Berenisa şi domni singur. Alexandrinii, supăraţi, se răsculară şi îl goniră din tron. El, murind la Tir, lăsă romanilor prin diată o ţară ce nu mai era a lui. Neos Dionises, fiul lui Soter II, luă tronul. Silena, femeia a doua a lui Soter II, soţie a lui Antioh Epifan şi gonităidin Siria, reclamă tronul Egiptului la romani, dar fără folos. Acest rege merse la Roma. In acest timp, tronul se dete fiului său cel întîi. Seleucus, venind în Egipt, se Însură cu_ Berenisa şi se făcu rege; dar aceasta îl sugrumă. Se mărită pe urmă cu Arcelau, ce muri în resboi contra lui Marcu Antoniu. Ptolomeu Denis, ce se afla în Roma, se înturnă cu romanii şi luă tronul. După patru ani muri. Cleopatra, cea mai mare fiică, se urcă pe tron cu frate-său Ptolomeu, după cererea 209 * romanilor. Popbrul era contra Gelopatrei şi cerea numai pe Ptolomeu. 'Poporul, răsculat, ceru să le dea pe Ptolomeu; Iuliu Cezar, care favora pe Cleopatra, priimi; dar junele rege muri repede. Cezar proclamă din nou pe Cleopatra, asoţiindu-i pe un frate Ptolomeu, pe care această regină îl luă de soţ. El era de unsprezece ani şi nu fu nici bărbat, nici rege. Cleopatra se mîntui de acest din urmă şi rămase singură regină. Ea este cea din urmă regină a dinastiei macedone. Domnea fără temere, în puterea armelor rarei sale frumuseţi, mai mult decît în puterea oştirilor şi a flotei; căci văzuse la picioarele ei pe fiul marelui Pompei; Iuliu Cezar uitase în braţele ei ale lui datorii. Antoniu, ce o văzu pentru întîia oară la Tarsus, se bătu în' Armenia, gîndind la Cleopatra; învins, fuge în Egipt şi nu are putere d-a se înturna la arme fără această femeie. Ea- îl urmează la război. Octaviu, voind să surpe acest rival, dar necutezînd, atacă pe această regină, o acuză înaintea senatului. Dar ca să nu întîrzieM la lucruri de puţin interes aici, vom zice numai că Octaviu deschise război ; că Antoniu luă parte cu Cleopatra; că acest din urmă, părăsit de flotă, de armie, urmărit de Octaviu, trădat de Cleopatra, se ucise singur. După ce se ucise însăşi Cleopatra, Egiptul căzu cu totul în puterea romanilor. Lagizii domniseră de la 30 mai 223 pînă la 15 august anul 30, după era vulgară, sau două sute nouăzeci şi patru de ani iulieni şi şaptezeci şi opt de zile, ori două sute nouăzeci şi patru de ani egipteni şi o sută cincizeci şi două de zile. Avură şaisprezece regi şi regine şi dară douăzeci şi una de domnii felurite. Gel întîi prefect, sub romani, fu Corneliu Galu. Petroniu îi urmă. Alexandrinii se revoltară şi fură învinşi. Pe cînd armia lui August, sub Eliu Galu, întră în Arabia, unde suferi atîtea rele, regina Candace a etiopienilor întră în Egipt şi, după ce despuie ţara, se înturnă. Petroniu o urmă în Etiopia şi o supuse la un tribut. August urmă politica lui Alexandru cu egiptenii, tolerînd religia şi datinele lor. Clteva întîmplări ce mai urmară, fiind numite la articolul Alexandriei, vom trece înainte. Sub împăraţii Orientului, Egiptul fu turburat adesea de certe religioase. Pe la anul 614, perşii intrară în Siria învingători; peste doi ani luară Alexandria. împăratul Heraclie recunoscuse 21Q autoritatea lui. Pe atunci ordele arabe ale lui Omar, conduse de locotenentul Iui Amru, Intrară în Egipt; bătură armia lui Heraclie şi pe Macaucas. In anul 641, Egiptul pică cu totul în puterea arabilor. Mai tîrziu, Constantin II trimise o flotă şi o armie în Egipt. Dar: Amru veni din nou în Alexandria şi bătu pe greci, unit cu copţii. Atunci isla-' mismul se statornici în tot Egiptul. Marea împărăţie ca califilor se dezmădulă cu timpul; guvernorii ei se declarară peste tot suverani independenţi. Pe la 969, în Egipt se stabili o putere regală, ai cării principi cîrmuiră sub nume de califi fatimiţi. De atunci ei se certară cu califii Bagdatului; disputindu-le 'acest teatru, califii Egiptului rămaseră stăpîni aici; se amestecară în certele; religioase de secte. Mai tirziu veniră în Egipt cruciaţii. In timpul califului Adhad el-Din, acesta chemă un neam de turcomani şi de curzi din Siria, precum şi pe Nur el-Din, suveran de la AJep. Ei scăpară pe Ahmad el-Din de tributul cruciaţilor şi de pretenţiile generalului lor; dar aceşti străini se făcură epitropi ai califului. Selah el-Din, unul din aceşti. străini, luînd în anul 1171 comanda armiei, sugrumă pe calif,, Astfel arabii Egiptului se supuseră la străini,'ai,cărora principi începură o altă dinastie în persoana lui Sehlah el-Din. Următorii acestui principe, sub nume de turcomani; în anul 1230, după invazia mongolilor, cumpărară1 douăsprezece mii de circazieni, mingrelieni şi abasani, îi crescură, îi exersară în lucrurile militare. Mai tîrziu, această miliţie se răspulă şi dete legi principelui turcoman; pe următorul său îl scoase din tron. Pe la 1250 uciseră pe cel din urmă principe turcoman şi puseră în locu-i pe un şef al lor, cp titlu de sultan, păstrînd pentru ei numele de mameluci, ce înseamnă robi militari. De atunci Egiptul căzu în domnia mamelucilor carii cuceriră asemenea Siria şi Palestina. In două sute cincizeci şi şapte de ani ce domniră, avură patruzeci şi şapte de şefi, a căror tiranie fuse nesuferită. Pe la 1517, sultanul otomanilor, prinzînd pe Sumambeg, cel Locul altarului este coperit. In partea către care cade Mecca se află un mare scaun sau tron. Pe ici, pe colo, pe păreţi, se cetesc versete din Coran. Cele mai frumoase geamii din Cair sunt: întîi geamia lui sultan Hasan, zidită în XIY-lea secol pe piaţa Rumeileh, de Malec el-Nazar Abu; ea pe dinafară este măreaţă. Zidurile ei înalte sunt zugrăvite cu bande roşii şi albe şi cununate de o cornişă, şi pe una din feţele sale sunt pătrunse de opt 225 Ţ rînduri de cruciade. Este încongiurată de capele, ce se deschid pe curte printr-o mare arcadă ogivă, figurată prin cele patru linii ascuţite. Un rînd de trefle, zice d. J. d’Estourmel* face balustradă pe creştetul zidurilor: şease porţi frumoase sunt practicate în nişte retrageri adinei de un picior; pe dasupra sunt Inscripţii şi nişte feluri de ferestre.1. . O fîntînă* cu o colonadă făcută în opt colţuri şi coperită de o cupolă destul de frumoasă, ocupă mijlocul curţei; la dreapta, în fundul unei capele, o poartă duce în sanctuarul unde se află mormîntul patronului sînt. Această urmatecă sală, pătrată şi rădicată, se rotunjeşte în sus ca o boltă; este încongiurată de o friză lată, ce poartă o inscripţie arabă. Mai adaogă o mulţime de mici podoabe pe lîngă această minunată arhitectură, sticle cu multe feţe, boaserii detăiate ă jour; tavane zugrăvite şi aurite după gustul mauresc; lambrii de marmură preţioasă, pardoseala de marchetarii. . . şi vei avea o idee despre geamia lui Hasan. După această geamie vine aceea a lui El-Muarid, bogată prin podoabele ei. Cait-Bai, ce se află afară din cetate spre est, mică dar foarte elegantă; apoi El-Azhar sau geamia florilor. O parte a acestui mare edificiu este scobit şi sprijinit de coloane de marmură albă în număr de o sută treizeci. Toate formele podoabelor ce se află la alte geamii sunt şi aici. Această geamie, încongiurată de accesorii, formă totdodată un caravan-serail şi dă, în sînu-i, loc unei şcoli musulmane. In umbra ei locui Suleiman el-Halegi, ucizătorul generalului Kleber. Şi fiindcă suntem la geamia Azhar, la Suleiman şi la Kleber, cititorul nu se va supăra să-i dăm o idee de această întîmplare. Iusuf-paşa, mare vizir, propaga în Siria, după bătălia de la Heliopolis, idei contra armiei franceze din Egipt. Un musulman fanatic, Suleiman el-Halegi, se arătă preparat a ucide pe Buonaparte. Autorii francezi pretind că vizirul ştiu de această hotărîre şi îl trimise în Egipt cu cheltuiala sa. Orcum ar fi, acest fanatic pleacă în Egipt şi află în Cair azil în geamia Azhar. La 14 iunie 1800, generalul francez Kleber, părăsind casa generalului Damas, ca să se întoarcă la locaşul său, întîlni un om june încă şi rău învestmîntat, care se aruncă la picioarele sale; Kleber, atins la vederea mizeriei ce arăta portul acestui om, se apropie de dînsul şi se plecă ca să-l rădice. Suleiman se scoală şi loveşte pe Kleber cu un cuţit care îi pătrunde 226 inima. Generalul cade şi strigă: „M-a înjunghiat!" Arhi-tectonul Protain, martor la această întîmplare, alergă, să prinză pe ucigaş, dar el însuşi priimi şease lovituri de cuţit şi căzu fără cunoştinţă. Astfel pieri acest mare general. Ucizătorul, fiind aproape de a-1 pune în ţeapă, strigă: „Nu este alt Dumnezeu decît Dumnezeu, şi Mahomet este profetul său!“ Mai văzurăm geamia Calaum, spre nordul cetăţei, Gurih-Barcum, unde se află mormintele califilor, şi Tulum. Populaţia Cairului poate să se urce de la patru sute mii la patru sute douăzeci mii suflete ; ebrei, musulmani, copţi, armeni, sirieni etc. Cairul se compune din: Bulac, Cairul Mare, Cairul Vechi sau Tostat. Bulac, pe unde am Intrat, se află situat pe malul Nilului. Aici sunt fabrice de postav şi de pînză, torsături de bumbac, funierii, . fonderii, şcoala politehnică, făcută de Mehmet Ali. Astăzi se zice că sunt în stare proastă; noi nu voirăm să le vizităm. Bulac se arse şi se surpă de francezi în timpul expediţiei ior în Egipt, într-o zi de revoltă a locuitorilor din Cair. Populaţia lui se urcă astăzi la zece mii suflete. Intr-o dimineaţă, luînd pe frumoasa miss Lia, pe care ne-o încredinţă părintele ei, silit să şează în p^t din cauza gutei, plecarăm să vizităm pite locuri şi lucruri din Cair. Mai întîi merserăm să vizităm cetatea lui Saladin. Pe cale, ne duserăm în rîsete din cauza animalelor ce ne purtau, voi să zic de nobilul animal asinul. Acela care purta în spate-i pe graţioasa noastră călătoare nu voia nici într-un chip să înainteze. Lovituri repetate din partea călăuzei, strigăte, nimica nu putea face pe asin să meargă. Din norocire, nişte muşte, puindu-se în nările lui, îl făcură să alerge în galop. Acest exemplu îmbărbătă şi pe ai noştri, căci cu aceşti asini este îndestul unul să o ia de fugă şi toţi ceilalţi îl imită. Cu noi se luase, de la locandă, un călător, al cărui corp putea să tragă cel puţin cît şease asini, şi cu toate acestea un singur asin îl purta în spate; lingă acest personagiu cu formă rotundă, mergea pe alt măgar soţia sa, nu mai puţin uşoară şi opto-goană. Cînd animalii noştri începură să galopeze prin nisip, ai lor însă o luară de goană. Domnul cel gros strigă, se leagănă, cade în nisip cu faţa către soare; soţia sa încă pică. 227 » Tabloul ce făcură picînd cauză acele rîsuri frenetice ce în călătorie găsesc naşterea în cele mai mici subiecte. Ajunserăm la citadelă. Către sfîrşitul secolului al Xll-lea, Saladin cel Mare zidi o cetăţuie pe coastele dealului Mocatan, pe un înalt mamelon. Această cetăţuie astăzi este locuită de o mică garnizoană şi cîteva tunuri. Vizitarăm puţul lui Iosif, fiul lui Iacob. Acest puţ este tăiat în stîncă; adînc de 269 picioare. Lucrarea lui este minunată şi face de se miră toţi călătorii. Cu toate aceste, istoricii Rollin şi Segur, precum şi cîţiva călători şi chiar locuitorii din Cair, care pretind că este puţul lui Iosif, se amăgesc foarte. Acest puţ este făcut cu trei mii de ani în urma lui Iosif, odată cu cetătuia, precum arată însuşi construcţia lui. Cititorii mă vor ierta a nu le mai face descripţia amăruntelor lui. Vom spune numai că se făcu de arabi, ca să aducă, prin el, apă în cătăţuie. De aici vizitarăm palatul lui Saladin, restaurat de Mehemet Aii şi mobilat europeneşte. Acest palat ne aduce aminte d-o mulţime de scene tragice. Pe teraţa cetăţuiei, s-a fost ucis o mare parte din mameluci din ordinul lui Mehemet Aii. Buonaparte îi bătuse, dar mai rămaseră încă, şi aceştia se înmulţiră mai tîrziu. Mehemet Ali-paşa se temea de puterea lor; rivali ai autorităţei lui, trebuia ori să îiîiparţă aceâ'stă autoritate cu dînşii, ori să-i pearză. El îi combătu mai întîi, apoi se împăcă cu dînşii, ca să poată mai lesne a-i perde. Mehemet Aii numise pe fiul său al doilea şef al unei armii ce era să plece asupra vahabiţilor. Ziua de plecare la război era să şe serbeze printr-o sărbătoare publică. Mehemet Aii chemă în cetăţuie pe toţi bărbaţii de căpetenie, corpurile armiei şi pe mameluci. Aceasta se întîmplă la 1 martie 1811. Arnăuţii, soldaţi credincioşi ai paşii ocupară palatul şi edificele vecine. Paşa sta în divan, în mijlocul oamenilor săi celor mai siguri. G lovitură de tun era să dea semnalul de a începe sărbătoarea. Tunul se auzi. Mamelucii, ce erau înşiraţi pe piaţa armelor, începură să pice sub împuşcăturile arnăuţilor şi ale soldaţilor şi sub loviturile tunurilor; cei ce nu picară alergară să iasă din cetate; porţile erau închise. Doi mameluci putură singuri să scape din această ucidere, sărind după teraţă pe talisul repede ce se află la picioarele zidului cetăţei; aceşti doi scă- 228 păţi fugiră de acolo prin deşerte, dar pe unul îl aflară şi îl uciseră, celalt scăpă în Siria. Citi din mameluci nu veniră în cetăţuie, fură ucişi pe la casele lor şi ori pe unde îi aflară. Casele lor se despoiară de arnăuţi şi de populaţie. Optzeci de francezi, ce rămaseră în Egipt încă din timpul ocupaţiei şi care se făcuseră mameluci, fură cruţaţi. Spre seară ne înturnarăm în Cair. După cîteva zile de la venirea noastră în Cair, se arătă la locandă un călugăr român din Bucureşti, care se afla atunci In serviciul patriarhiei din Egipt. Acest călugăr se zise trimis de patriarhul să ne invite să mergem să-l vedem. Unul din soţii de călătorie, român, se duse să facă această vizită, pe cînd noi însoţirăm la masă pe miss Lia. După trei ore, soţul nostru cel dus se înturnă, încîntat de persoana patriarhului grec., Patriarhul ne învita pentru cîteva zile să mergem la mo-nastirea Sîntului George, în Cairul cel Vechi, care monastire, prin poziţia ei, avea o vedere răpitoare, un aer binefăcător şi de unde am fi putut mai cu Iesnire , să vizităm piramidele şi alte locuri. Sănătatea mea suferea de cîtva timp, din cauza lungilor osteneli ale călătoriei şi din deasa schimbare a climelor felurite. Aveam trebuinţă de repaos şi de aer curat. Aceasta ne determină să priimim amabila propunere a patriarhului. Ne luarăm adio de la miss Lia şi părintele ei şi plecarăm la ţară, însoţiţi de compatriotul nostru călugăr. La o jumătate oră între Cairul Mare şi Cairul Vechi, trecurăm pe sub un mare apeduc, ce aduce apa din Nil şi o împarte prin citernele cetăţei. înălţimea lui poate să se urce la patruzeci metri; are arcade ce se multifică cu o perspectivă nesfîrşită. Astfel lungimea lui este de două mii o sută douăzeci metri. După o altă jumătate de oră eram în Cairul Vechi. Călugărul ne duse la o casă aşezată pe o înălţime şi care casă ea însuşi era foarte înaltă, cu mai multe etage, de unde vederea predomnea preste tot oraşul. Aici era monastrirea St. George. In adevăr, aici nu simţirăm atîta căldură: un vînt răcoros sufla neîncetat. Aerul era mai curat; însă nimica nu era mai frumos, mai măreţ, mai nou pentru ochii noştri decît vederea ce ni se înfăţişa asupra locurilor vecine! După teraţa acestii case, văzurăm Cairul cel mare cu geamiile lui, cu mina- 229 relele sale ce se perdeau prin buchetele de arbori de curmali1; cetăţuia, satele vecine, cîmpiile verzi şi galbene; Nilul cu apele lui capriţioase ce se înturnă ca un şearpe printre grădini şi nisipurile deşertului spăimîntător; lanţul muntelui Moca-tan, hotar între luncile Cairului şi deşertul, între viaţă şi moarte; apoi piramidele măreţe ce seamănă că vor să impuie deşertului, ameninţîndu-1 cu puterea geniului omenesc ce ele poartă în fruntea lor de atîtea mii de ani. Toate aceste lucruri ne fermecau. Intr-o zi eram singur în acest locaş, trist prin singurătatea lui. Eram puţin bolnav. Stăm pe teraţă, privind această natură plină de noutate. Deşertele păreau că se răsfrîng pe inima mea. Seară venea repede şi cu dînsa gîndurile cele mai triste zburau pe sufletu-mi obosit de durerile vieţei, de amărăciunile unui lung exil. La aceste se adăoga impresiiinea dureroasă a locurilor ce vedeam cu sîngeroasele suvenire, de care ne vorbeşte istoria lor. Oriunde ochiul se opreşte, oriunde piciorul călătorului calcă acest tărîm, pulberea acestor locuri este amestecată cu ţărlna eroilor. Ferice pămîntul care produce încăinime nobile şi generoase!... Dar iarăşi nu este un singur loc unde piciorul 'călătorului să nu calce pe lacrimele, pe sîngele acestui popor nefericit! încă din noaptea secolilor, într-un spaţiu de multe mii de ani, acest tărîm fu prada tutulor nefericilor; zilele de bucurie ale locuitorilor lui pot să se numere, fiecare, cu un secol din timpul de Suferinţă. Oh, dacă zilele noastre de durere ar putea să fie egale la număr cu cele de fericire, cît de dulce ar fi încă această viaţă mincinoasă. Căci orice durere se stinge fără urmă in razele unei bucurii, şi niciodată fericirea nu este mai dulce decît după o durere. Dar nu, aceasta nu s-ă dat omului! Sub orice parte a cerului, soarele răsare numai ca să lu-mine o crimă, o barbarie, o . nedreptate omenească! Pretutindeni relele au întins umbra împărăţiei lor! Virtutea se înclină umilită înaintea crimei ca o frumoasă şi timidă fecioară ce atrage înfruntările unei femei neruşinate, fără să poată să se apere; şi soarele nu se întunecă, cerul nu se despică încă ? Totul pare părtinitor celor răi! Nu mai este nici o speranţă de a se vedea vreodată împlinite visele inimilor frumoase! Nici chiar acea speranţă fatală .că pămîntul se va nimici cu cei răi! 230 O, patria mea! Ţară frumoasă şi întristată! Pot eu vorbi de o mare suferinţă, fără să-mi aduc aminte de tine ? Streină-tatea a încreţit fruntea mea încă de tînăr; departe de tine, de amorul tău, care este românul ce ar fi ferice ? Primăvara vie-ţei mele a înflorit şi a scuturat florile cununei ei în străinătate, la umbra singurătăţei. Departe de tine, nu am cunoscut bucuria. Dar străinul, nici inamicul tău nu s-a bucurat văzînd curgînd lacrimile din exil; ele au picat în tăcere şi în umbră, ca rouă nopţilor ... Eu nu m-am hrănit cu laptele vieţei tale. Mîna ta nu a răsfăţat fruntea mea. In cartea fiilor tăi, pumele meu este şters. Nimica nu-ţi sunt dator şi cu toate acestea nu pot să te urăsc; şi fericirea ta poate încă să-mi aducă zile de bucurie. Ah! o zi numai de fericire pentru acest pămînt şi voi fi ferice! ... dar o cugetare amară se întinde ca umbra pe inima mea; mormîntul se va închide peste anii mei, înainte de a vedea această ţară fericită! Eram cufundat în astfel de meditaţii cînd, deodată, pe o teraţă, alături, auzind o voce, şi nu ca aceea a fantasmei ce apăru lui Volney; o voce adevărată, blîndă şi dulce, care îmi zise; — Domnule, seara vine; aici în ţară nu e înţelept a sta seara afară. Era o fecioară de 16 ani, albă, frumoasă, delicată şi poetică ca floarea deserturilor. Această jună copilă îmi spuse că locuieşte cu maică-sa meu apartament al acei monastiri, pe a cărei teraţă se afla. Atuncii soţii mei veniră şi mă coborîi la masă. Cîte zile mai şezurăm aici, căutai să aflu cine era acea fecioară; dar ori pe cine întrebam, nu-mi răspunse nimica, şi încă schimba vorba: un mister!... De atunci niciodată nu se mai arătă. Patriarhul ne dase apartamentul său să-l locuim. O masă, nu luxoasă, ci curată, se punea de două ori pe zi pentru noi. Petrecurăm aici cîteva seri, voioşi. Egumenul monastirei, unul din cei mai mari partizani ai zeului Bachu, ne desfăta printr-o mulţime de anecdote comice. Dar este timp să vorbim de Cairul Vechi, unde ne aflam atunci. Aici era altădată o cetate numită Babilonia. Nu se ştie nici de cine, nici în ce epocă a fost zidită. Cu toate acestea, se crede mai veche decît Alexandria. Ptolomeu, geograful, vorbeşte de cetatea Babilonia din Egipt, că ar fi fost pe locul 231 unde era mai în urmă Fostatul. Aici era scaunul guvernorilor constantinopoliţi. Nişte scriitori pretind că Babilonia ar fi fost zidită de următorii lui Cambis, care îi deteră numele de Babilonia, spre aducere-aminte despre Babilon. Dar se pare o simplă supoziţie. Această cetate se încongiură de Amru, şef de arabi, pe la 644. Era apărată de Macaucas, guvernor al Egiptului sub împăratul Heraclie. Căzu în puterea arabilor. Cartierul copţilor de aici este ocolit de Ziduri. Aici se află o capelă suterană, unde, după tradiţie, Maria, Iosif şi Iisus, în fuga lor în Egipt, ca să scape de furia lui Erod, ar fi locuit cîtva timp. în această cetate se mai află geamia lui Amru. Se crede că ar fi zidită de acest general arab. Geamia este mare şi ă trebuit altădată să fie frumoasă- astăzi însă începe a se ruina. Egumenul de la Sînţul George ne duse să vizităm o biserică (nu-mi aduc aminte ce nume purta) greacă, făcută pe un loc unde se găsesc neîncetat fărâmături de coloane de granit şi de marmură, precum şi alte antichităţi. Biserica este mică şi nu are nimica frumos. în partea bisericei despre sud-est văzurăm mai multe morminte coperite cu pietre, pe care era scris, în mai multe limbi, numele răposaţilor. Erau cîteva nume ale unor călători ruşi. Mai văzurăm mormîntul unui căpitan englez; acest ofiţer, aflîndu-se în Egipt şi voind să se coboare de pe piramide, arătă bărbăţie, nevoind a se sprijini de arabii orîn-duiţi de guvernămînt pentru aceasta, şi, coborînd singur, căzu, se prăvăli pînă jos, unde ajunse în bucăţi; ţărîna lui se îngropă la biserica greacă unde eram. Nu departe de acest mormînt, se află altul, al unui june francez mort în Cair. Acesta îşi făcuse singur epitaful, în versuri, cîteva ore pînă a nu muri. Epitaful era scris pe mormînt. Zicea că moare îp floarea juniei, înainte de a pune în lucrare dorinţele lui binevoitoare pentru patrie şi umanitate. Dar acest frumos simtiment perdea tot farmecul său printr-un vers ce urmează în epitaf şi care vorbea de cai şi de harem; „Adieu, mes beaux chevaux, mes femmes adorees /“ Cetatea Babilonia, sau Cairul Vechi, ori Fostatul, are o fizionomie mizerabilă; stradele sunt strimte, încît de la fe- reastra unei case poţi săruta femeia vecinului la fereastra casei din faţă. Mai în toate zilele ne duceam la Gairul cel Mare, să mai vizităm cîte ceva. Această din urmă cetate se zidi după venirea arabilor. Meez el-Din-Alah, calif din Africa, trimise o mare armie în Egipt, sub comanda lui Giauer. Cel din urmă tăbărî cu ostile sale între Cairul Vechi şi picioarele Mocatanului. Generalul arab dete ordin să se facă aici un zid, ca o barieră de apărare pentru soldaţii săi. Acel ocol se populă cu case, geamii şi se făcu un oraş, căruia se dete numele învingătorului. Neguţătorii veneţieni schimbară pe El-Caharah (numfele oraşului) în Cair (De Maille). Sub Meez el-Din-Alah, fondatorul dinastiei Fatimiţilor, precum şi sub următorii lui, Cairul se înfru-museţă cu monumentele artelor şi binefacerile civilizaţiunei. Ştiinţele, literatura înfloriră aici sub marele Salah el-Din şi sub următorii lui ce formară dinastia Aubiţilor. Cairul urmă a înflori din ce în ce mai mult; dar cînd aceşti sultani cumpă-rară de la Gingis-han (1230) o mulţime de sclavi; care-formară un corp de armie şi uzurpară puterea sultanilor, Cairul, sub aceşti barbari, cerchezi, mingrelieni şi georgieni, îndepu să pearză înflorirea lui. Sub turci încă scăzu, pînă la Mehmet Aii, care dete încă un lustru de viaţă acestei capitale. Este timp să vorbim de această epocă şi de omul ce schimbă faţa lucrurilor în Egipt. Am zis că Mehmet: Aii se născu în Macedonia, în satul Cavala. Se născu pe la 1769, odată cu Napoleon cel Mare. Familia din care purcese era modestă: tată-său era uri impiegat otoman, din cei mai mici. în timpul expediţiei lui Buonaparte în Egipt, Poarta otomană strînse din toate părţile împărăţiei soldaţi şi başi-buzuci. Satul Cavala dete asemenea oamenii săi. Mehmet Aii se puse în capul a trei sute de oameni, care plecară din Cavala să se unească cu corpul ce era să combată pe francezi. Mehmet Aii perdu la bătaia de la Abuchir soldaţii săi, şi el însuşi abia scăpă. De atunci întră între mameluci. Geniul său, deşi necultivat, luci şi îl făcu cunoscut celoralţi. Şefii lui, mulţumiţi de el, îl înaintară. Mehmet Aii se făcu cap peste una mie oameni, apoi şef al poliţiei palatului, mai pe urmă şef secret al unui corp de albanezi ce veni în Egipt. Poarta voi să în-frîngă puterea mamelucilor şi trimise oaste în Egipt, dar ma-melucii bătură pe soldaţii sultanului. Mehmet Aii luase parte 231 cu mamelucii. După ce. scăpă de urgia Porţei, revoltă pe albanezi, carii atacară pe mameluci şi goniră pe capii lor în Egiptul de Sus. De atunci Mehmet Aii luă toată autoritatea în mînile sele; numi însă nu paşă turc vicerege al Egiptului şi el îşi păstră postul de caimacam. Această a lui supunere de bunăvoie către Poartă îi da timpul să rînduiască lucrurile şi să complice intrigile care întrebuinţa, ca să ajungă la alt rezultat. Dete sume mari oamenilor din care voia să-şi facă partidă şi neîngriji cu totul pe soldaţi. Aceşti din urmă, nemulţumiţi în contra paşei în numele cărui se făcea lucruri nemulţumitoare pentru oştire, totodată invitaţi de agenţii lui Mehmet Aii, se revoltară în contra lui şi cerură pe caimacam să fie paşă. Aceasta se făcu; Poarta îl recunoscu la 9 iulie 1805, cu condiţie să trimiţă la Constantinopol un tribut anual de şeapte milioane cinci sute mii franci. Mehemet Aii chemă, după aceasta, mamelucii şi se împăcă cu ei. Sultanul îi dete ordin să meargă cu oştire asupra vehabi-ţilor în Hetjaz, să-i supuie. Mehemet Aii pleacă; dar Poarta voia să se folosească de plecarea lui, ca să numească pe altul în locu-i; astfel, după plecarea-i, se numi Latif-paşa guver-nor în Egipt. Acesta veni la Cair, dar in secret. Mehemet-bei, om credincios al lui Aii, ţinea locul lui în Cair. Acesta se arăta a fi de partida paşei celui nou; îl invită în cetăţuie, dar, cum veni aici, îi tăie capul. Mehemet Aii făcu o flotă mare, adăogă armia şi-i dete organizaţie şi disciplină militară, însărcină ofiţeri francezi şi italieni să înveţe trupele. Poarta era în război cu grecii. Flota ei arsese la Navarin. Mehemet Aii visa să se urce pe tronul sultanilor din Constantinopol. El însă nu schimbă încă nimic în purtarea lui cu Poarta; dar căuta ocazie să se certe. Această ocazie se arătă în anul 1840. O mulţime de ţărani din Egipt, ca să scape de tirania lui Mehemet Aii, emigrară în Siria. Paşa Egiptului ceru de la Abdalah-paşa de la Acra darea înapoi a fugiţilor, precum şi despăgubire pentru o sumă mare de bani ce dase la Poartă să ierte pe acel paşă, pe cînd fusese rău văzut de sultanul. Tot într-un timp scrise la Poartă, cerînd voie să silească, prin arme, pe Abdulah-paşa să împlinească cererile sale. Poarta răspunse că ţăranii din Egipt erau supuşii împărăţiei, iar nu robii paşii din Egipt şi, prin urmare, aveau dreptul a se strămuta oriunde ar voi, in ţinuturile Imperiului 234 otomn. Mai tîrziu, după ce se revoltă paşa de la Scutari, ca să nu-şi facă tot într-un timp inamic şi pe Mehemet Aii, Poarta îi dete voie să meargă cu arme în Siria, dar sub ordinele lui căpitan-paşa. In luna lui octombre 1831, o armie de treizeci mii oameni, oondusă de fiul său, Ibrahim-paşa, plecă în Egipt. Totdodată o flotă de douăzeci şi două bucăţi de corăbii armate porni spre coastele Sirie. Gaza, Jaf fa, Caifa căzură în puterea lui Ibrahim. De aici înaintă la Acra, Abdalah-paşa se opuse; atunci Poarta cătă să-i împace, dar nu izbuti, căci Mehemet Aii nu voi să auză vorbindu-se de pace. Poarta declară atunci pe Mehemet Aii şi pe fiul lui de rebeli. Ibrahim merse înainte cu toată armia, afară de cinci mii soldaţi, ce lăsă lîngă Acra. Aproape de Tripoli, bătu o divizie a sultanului de cincisprezece mii de oameni (7 april), apoi se înturnă la Acra, pe care o luă cu asalt. De aici, după ce luă Palestina şi Siria, plecă spre Tauru şi Eufrat, coprinse Asia Mică. La 24 decembre 1832 atacă la Gonieh armia sultanului, ce o bătu şi o sparse cu totul. La 2 februarie 1833, se puse în capul unui corp compus de un regiment de gardă, de două de cavalerie şi de 6 tunuri şi ajunse la Chiutaia, în zgomotul bucuriei locuitorilor. Aici făcu un tractat cu sultanul la 16 apriliu 1833, prin care i se da Siria în stăpînire, cu condiţie să se tragă din celealte staturi ale sultanului. Expediţia din anul 1840, ce mai întreprinse Mehemet Aii în staturile sultanului, avu alt caracter. Englitera, Prusia, Austria şi Rusia subsemnaseră un tractat la Londra, la 15 iulie, prin care asigura lui Mehemet Aii administraţia moştenitoare a Egiptului şi guvernămîntul pe viaţă al Siriei cu titlul de paşă al Acrei. După acest tractat, Mehemet Aii era dator să-şi tragă, în termin de zece zile, armiile sale, din celealte provinţii ce ocupase. Mehemet Aii nu se supuse acestor condiţii. Atunci puterile cele patru ii declarară război. Flota engleză atacă Bairutul, ce căzu la 11 septembre, cu toată apărarea curagioasă şi demnă a lui Soliman-paşa. Sidonul, Acra încă picară. Viceregele Egiptului încheie atunci un tractat, prin care se îndatora să dea ordin fiului său Ibrahim să lase cu totul Siria şi să se întoarne în Egipt. Mehemet Aii a schimbat cu totul faţa lucrurilor din această ţară. Tot ce face astăzi din Egipt o ţară civilizată, pe lîngă celelalte provinţii otomane, vine de la acest om extraordinar. Mulţi scriitori îl critică ca un mare tiran. Dar cînd va lua 235 cineva cu nepărtinire în băgare de seamă timpul şi locul, cînd şi unde Mehemet Aii se purtă astfel, precum şi ţinta unde voia să ajungă, sub raportul civilizaţiei, neapărat că-i iartă mijloacele despotice ce întrebuinţă. A făcut o şcoală de agricultură ; şcoală de arte şi măiestrii; scoale de limbi; şcoală politehnică; şcoala militară de cavalerie, de dreptul administrativ ; canalul Mahmudie; arsenale, cazarme, şosele; şcoală de medicină; spitaluri; un colegiu la Paris pentru junii egipteni, fabrică de hîrtie, de filaturi şi manufacturi de tot felul de mătase; ateliere pentru facerea roadelor chimice; fonderii; vapoare; o flotă pe apă; o armie mare şi disciplinată etc., etc. Sub următorii lui, toate aceste au degenerat. CARTEA V Intr-o seară hotărîrăm să mergem a doua zi de dimineaţă să vizităm piramidele de la Giza, cele mai mari şi mai vecine cu Cairul. A doua zi plecarăm, dar, călări pe asini, avînd cu noi pe călugărul român Marinescu. Ajunserăm la malul Nilului, ce se află în marginea oraşului; aici ne îmbarcarăm, cu vitele noastre, într-o luntre mare, ca să ne treacă apa. Aceasta se făcu într-o jumătate de oară. Ieşind pe malul din faţă şi încălecînd pe asini, urmarăm călătoria către piramide. Trecurăm printr-o alee de sicomori, apoi printr-o pădure de curmali, ce nu’ ne apăra de soare, căci aceşti arbori au ramuri în vîrf puţine, şi frunză încă mai puţină. De aici ieşind, intrarăm într-o luncă. Pe, cale întîlnirăm o mulţime de fete tinere de felahi. Numele de felahi să dă ţăranilor cultivatori ce locuiesc satele Egiptului. Populaţia Egiptului se urcă mai la trei milioane şi se compune cum urmează: 2.000.000 felahi musulmani 170.000 copţi, creştini . 18.000 turci otomani 70.000 arabi beduini. Această cifră este o supoziţie numai, căci beduinii, trăind prin deşerturi, fără case, loc stabil, nu se ştie numărul lor exact; şi poate să fie mult mai mulţi. 6.000 sclavi circazieni, georgieni etc. 4.000 sirieni 18.000 negri, sclavi şi liberi 237 10.000 ebrei, cel puţin 10.000 greci 10.000 franci, italieni, maltezi şi alte neamuri. Cetăţile cele mai populate astăzi în Egipt sunt: Cairul, Alexandria, Damieta, Rozeta; cele de a doua mină sunt: Suez, Coseir, la Marea Roşie; Romanieh, Damanhur, Mansu-rah, Fuah, Tantal, Belbias; acestea în Delta; iar în Egiptul de Mijloc şi de Sus Benisuef, Siut, Minieh, Girget, Coneh, Esneh, Cus, Etfu, Assuan etc. Satele stabile sunt peste două mii. Dar cîtă osebire se află între numărul de populaţie a Egiptului de astăzi cu cel din timpii vechi! Herodot zice că sub regele Amasis erau în Egipt douăzeci de mii de oraşe şi sate. Cititorii nu se vor supăra să aruncăm aici o repede idee asupra originei vechilor egipteni. Champollion le Jeune, care a studiat la faţa locului Egiptul în monumentele sele, zice: ,;Cele dintîi seminţii ce locuiră în Egipt veniră din Abisinia sau din Senear. Locuitorii Egiptului [sunt] dintr-un neam de oameni asemenea cu canuzii sau cu barabrasii ce locuiesc acuma în Nubia. Nu este nici o asemănare între ei şi copţii din Egipt; nici o trăsură caracteristică. Sunt rezultatul unui amestec încurcat din toate naţiile care cu neîncetare au domnit în Egipt ...u Astfel scria lui Mehemet Aii acest autor renumit, după ce vizitase Nubia. Un autor vechi, Diodor din Sicilia, zice: „Etiopienii pretind că Egiptul a fost colonizat de ei.. Chiar pămîntul Egiptului este adus de Nil, din Etiopia. Este asemănare foarte mare intre legile şi datinele acestor două ţări. Aici se dă regilor nume de zei... scripturile Ce se întrebuinţează în Etiopia sunt tot acelea ce se întrebuinţează în Egipt, şi cunoştinţa caracterelor sacre, ce în Egipt numai preoţii le înţelegeau, în Etiopia erau cunoscute de toată lumea. In amîndouă ţările erau cole-giuri de preoţi organizate tot într-un chip; cei care erau hotă-rîţi pentru serviciul zeilor practicau tot acele regule ... şi erau învestmîntaţi şi raşi tot într-un fel.“ Emigraţia etiopienilor în Egipt nu se ştie la ce epocă se făcu, căci se perde în noaptea timpului. Dar să ne înturnăm la timpurile de astăzi. Vom vorbi de o clasă de oameni ce, prin numărul ei, merită cîteva vorbe. Această clasă este aceea a felahilor sau ţăranii Egiptului, ce 23 S. dispută cu copţii onoarea de a fi următorii vechilor egipteni. Felahii sunt sîmburele populaţiei Egiptului. Sub minile lor se despică aici pămîntul şi izvorăsc bogăţiile ţărei; celelalte populaţii, în număr mai mic, sunt, în Egipt, oaspeţi flămînzi, veniţi să domnească şi să consume rodul muncei lor. Asupra originei felahilor sunt felurite păreri: unii pretind că ei se trag din vechii egipteni; alţii, din feluritele seminţii arabe ce s-au aşezat în Egipt, după ce Omar luă această ţară. Fiece călător ce a scris despre Egipt are opinia sa despre multe; iacă pentru ce nu ne încredem mult pe nici una din aceste păreri. In această confuzie, fiecare poate zice ceea ce îi place; orice călător, înturnîndu-se din Egipt, scrie o carte; dacă va scrie ceea ce o sută alţii au zis înaintea lui, cartea lui n-are nici un merit; trebuie să scrie lucruri ce nimeni încă înainte de dînsul n-a scris. De aici vine mania de a combate, adesea fără cuvînt, opiniile celor ce au scris înainte. Noi nu ne vom opri asupra acestor felurite dezbateri: un vom hotărî care are dreptul şi care se înşală, care este originea felahilor etc., mai întîi că nu se poate dovedi. Ne vom mărgini a spune ce sunt astăzi aceste populaţii. Felahii vorbesc toţi Jimba arabă şi numai această limbă. Ei sunt sobri, dedaţi la arşiţa soarelui, care pe străin aici. îl ucide; dedaţi cu nemîncarea, cu toate privaţiile; dar sunt necuraţi şi fără nici un simtiment de ruşine (pudeur), superstiţioşi, plecaţi şi ipocriţi înaintea celora de cari au trebuinţă, ingraţi cu cei ce le fac bine. 0 purtare delicată ei o iau de. slăbiciune, o purtare aspră face să te asculte cu respect. Ca să-ţi facă un bine, trebuie ori să aibă o temere, sau un interes material ; linguşitori, hrăpitori, avari, răi, cînd nu se tem de tine, degradaţi, sacrificînd onoarea lui şi a familiei sale pentru bâfti; tîlhari, şireţi, laşi, gîlcevitori, mincinoşi; în scurt, sunt astfel cum i-a făcut despotismul atîtor guvernăminte de Cuceritori ce de atîţi secoli i-au strivit sub picioare. Beduinii ce au aflat în deşerte mijloace de a nu se supune jugului, în comparaţie cu felahii, sunt mai buni. Felahii sunt toţi mahometani, dar au nişte supersitţii, nişte datine religioase (afară din cele puse de Coran) întemeiate pe ale vechilor egipteni. Ei se în-vestmîntă totdauna cu nişte cămăşi de pînză albastră. Pe cap poartă sau fes, sau un fel de turban, îmblă cu picioarele goale totdauna. în Alexandria, Cair şl alte cetăţi, servii, cocişii, bucătarii sunt din felahi. Portul lor nu şi-l schimbă 239 niciodată şi servă pe puţin lucru. Femeile lor sunt mai muncitoare decît ei. Ele iau parte la tot lucrul bărbaţilor; în cîmp fac demîncarea; cresc şi hrănesc copii; vînd în tîrg lapte, legume şi alte lucruri. Sunt privite ca roabe ale bărbatului. Herodot zice că femeile vechilor egipteni făceau trebile ce fac în alte ţări bărbaţii. Sub multe raporturi această datină se păstrează la felahi. Ele nu se învelesc la faţă. La turci, din contra, femeia nu lucră nimica. Copţii sunt o populaţie şi mai curioasă. Sunt creştini; au un şef spiritual ce urmează doctrina lui Eutişes, heresiac vestit ce fu osîlidit de' teonsiliul din Constahtinopol şi al Halcedoniei şi care muţi pe‘la anul 451 dupe Iisus. Acest şef de sectă recurio'şteă mimai o natură în Iisus. Iată ce zice un scriitor stimat, Champdllion-Figeac, despre această sectă: „Creştinătatea se făcea sectato'âre a lui Eutişes, în Egipt, şi eţă/ursită'a se părtrti astfel aici pîhă în zilele noastre ... Sub timpul lui Heraclie, secta iacobiţilor era a lui Eutişes, se statornici ... această sectă, era înflăcărată1 de spiritul egiptean, cu totul în contra autorităţei Romei şi era o legătură la toate împotrivirile. Iacobitul fu văzut' ca un adevărat egiptean, şi această cUalificaţie era ca un semn dfe unire în contra ori-căriă autorităţi străine. Iacobiţii Său copţii păstraseră încă, ei singuri, aUticâ limbă naţională; cărţile lor de liturgie erau scrise în idiomă egipteană, alt element ce trebuia să întărească unirea lor şi să-i despartă mai adînc de celelalte asociaţii care vorbeau şi scriau limba greacă, ebraică sau siriană.“ Aceşti copţi au păstrat pînă astăzi stectă lor religioasă ; şi cărţile bisericeşti ale lor sunt scrise. în limba egipteană pe cape ei n-o mai înţeleg. Astăzi vorbesc limba arabă. Copţii se comunică în dou,ă feluri: se taie împregiur ca mahometanii şi ca ebreii; au numai o femeie însă, şi preoţii lor sunt însuraţi. Fetele, la copţi, se mărită unele la vîrsta de zece ani. Femeile sunt roabele bărbaţilor. Ele nu cutează să şează la masă cu bărbaţii, nici să şează jos, pînă ce bărbaţii nu le dau ordin. Cînd ies din casă, se învălesc la faţă cu mare îngrijire. Copţii au o sută treizeci biserici sau capele în Egipt. Arabii îi numesc El-Cubt. Numărul lor cel mai mare se află în Saida sau în Egiptul de Mijloc, unde se află şi cîteva sate numai de copţi. 240 Volney crede că ei se trag din egipteni. Numele de copt, zice el, trebuie să vie de la vorba greacă denouîtpa-oq, un egiptean. Găseşte că copţii au pielea gălbicioasă şi frumoasă, care nu este nici greacă, nici arabă; faţa buhăită, ochii îm-flaţi, nasul strivit, buze groase, ca figura sfinxului de la piramide, al cărui caracter este acela , al unui negru. Volney citează pe Herodot, care zice aşa: „Copţii sunt o colonie de egipteni, pentru: că, ca dînşii, au pielea neagrăişi perii creţi şi groşi“. Volney încheie dar că egiptenii erau oameni negri din felul celor din Africa şi că de atunci sîngele lori s-a schimbat prin orucire cu grecii, cu romanii şi alţii. Maillet şi Denon încă sunt de părerea lui Volney.. Cercetări mai serioase ce s-au făcut întru aceasta mai; în urmă au dovedit că părerile acestor scriitori sunt greşite. Dar este timp să lăsăm autorii şi,opiniile lor şi, copţii cu originea lor şi să vorbim de alte lucruri. Din toate lucrurile curioase şi măreţe din acest pămînt, ce mi-am închipuit,; aveau pînă să nu le văz, în imaginaţia mea, un fermec strălucit; dar după ce le văzui, le aflai mai prejos mult de ideea ce îmi făcusem despre, ele. Dintre. toate, însă, piramidele se deosebesc,; le aflai mai presus de vite ... Piramida a costat douăzeci de ani de lucrare, este bine* păstrată, fiecare din feţele ei are opt pietre de largă şi opt de» înaltă; este de pietre poleite, bine unite şi mari de treizeci picioare fiecare. Piramida se zidi în formă de scară ... Şi se ! spune că: după ce înălţară piramida, se scrise pe ea, în caracter egiptean, cît se cheltuise cu a ei zidire ... Heop, stors de’ bani din cauza cheltuielilor, ajunse pînă să trimită pe fie-sa ’ într-o casă publică, ca să se prostituie, cu ordin de a cere de1 j la fiecare amant o sumă de bani... Nu numai că aceasta urmă 'j ordinului ce-i dete părintele ei, ba încă îi veni în cap să lase’ j şi ea un monument... Astfel, cîţi în casa publică venea să o ; viziteze, le cerea cîte o piatră. Preoţii egipteni îmi spuseră că i din aceste pietre ea zidi o mică piramidă ce se află în mijlocul celorlalte, în faţă cu piramida cea mare şi este de un pletru şi jumătate pe toate feţele ei... Sefren, fratele lui Heop, venind la tron, rădică asemenea o piramidă. Această piramidă nu este aşa de mare ca a lui Heop, nu are nici edificiu în pămînt,' nici canal care să aducă apa din Nil aici; pe cînd ceialtă,’ unde se zice că ar fi mormîntul lui Heop, se află într-o insulă şi este ocolită cu apa din Nil adusă printr-un canal făcut' înadins. Cea dintîi asiză a acestii piramide este de o piatră din Etiopia, cu mai multe feţe; are în înălţime mai la treizeci picioare mai puţin decît piramida cea mare. Aceste două sunt pe acelaşi deal ce este de o sută picioare de înalt ... Miserinus, fiul lui Heop, domni după Sefren . . . Acest rege lăsă asemenea o piramidă; este pătrată şi de piatră de Etiopia pînă la mijloc, dar mult mai mică decît a părintelui său, avînd două-: zeci de picioare mai puţin şi fiecare din părţile ei trei pietre de lărgime.14 Părintele istoriei spune multe adevăruri, vorbind de piramide; însă cele mai multe s-au găsit astăzi neadevărate . Mai la vale vom arăta ce este adevăr şi ce este fabulă, din cele zise. Herodot se înşală cînd zice că aceste trei piramide -sunt făcute de Heop, de Sefren şi de Miserinus. Pe credinţa lui Herodot, piramidele priimiră numele acestor trei regi şi sub acest nume sunt cunoscute şi astăzi; dar s-a dovedit că le zidiră cei dinţii regi din a patra dinastie; cel întîi rege se chemă Sufi, al doilea Sensasufi şi al treilea Manheres. Champollion le Jeune a descoperit, în şanţul piramidei a doua, mormîntul unui ofiţer a lui Sesostris. Pe sfinxul cel mare a aflat o inscripţie hieroglifică din timpul lui Tutmosis IV, ce fusfese înaintea lui Sesostris mai mult decît două sute ■cincizeci de ani. Alte morminte ce s-au mai aflat în vecinătate au avut inscripţii cu numele împăraţilor ce trăiau două mii de ani înainte de era creştină, cu cinci sute ani înainte de autorul ce dă Herodot piramidei. Maneton, preot egiptean, dînd lista regulată a regilor Egiptului, încredinţează că aceste piramide s-au,zidit de cei trei primari regi din a patra dinastie. Ar trebui să se ia în vedere un lucru: pe nici una din aceste piramide nu se află nici o inscripţie hieroglifică, nici pe dinuntru, nici pe dinafară, ceea ce face pe d. Champollion să încheie că piramidele sunt mai vechi decît epoca cînd s-a introdus scriptura alfabetică în sistemeă' hieroglifică. Aceste piramide dar sunt zidite într-un timp mai vechi de cinci mii de ani înaintea erei creştine. Numele celor trei furfdatpri ai piramidelor, de care vorbeşte Herodot, nu se află nici în lista lui Maneton, nici pe vreun monument din.Egipt, cît pentru prostituţia fiicei regelui Heop, din ordinul tată-său, .este o fabulă curată, ca şi ceialtă adăogire a lui Herodot că de la fiece om cu care avea comerţ lua clte o piatră. Un călător a făcut băgare de seamă în aceasta astfel, că piramida ceşi mică este zidită din trei sute mii de pietre şi că acea jună prim cesă n-a putut să aibă trei sute de mii de amanţi. Un autor din cei mai serioşi şi care, în călătoria sa în Orient, plînge asupra oricării pietre ce vede, plînge şi tlrsita acei princese, ce din ordinul tată-său a fost silită să se sacri* fice şi să-şi dea atîta osteneală. Dar, după Herodot, Filista, sau juna acea prineesă, nu luă această faptă ca ostenitoare, căci îndată ce strînse banii cîţi trebuia tată-său, îi veni în minte să facă şi ea o piramidă. Se vede dar că tînăra prineesă se îndulcise în această meserie..' Preoţii egipteni mai spuseră lui Herodot eă Heop a fost un despot şi răuvoitor clerului. Aceasta poate bine să dove- 245 dească că preoţii născociră această muşcătoare fabulă, ca să-şi răzbune în contra familiei acelui rege. Pietrele cu care s-au zidit piramida sunt aduse de la Torab, pe malul drept al Nilului, în faţă cu locul unde a fost cetatea Memfis, iar nu Etiopia. în aceste carieri s-au găsit inscripţii vechi ce zic că faraonii, perşii, romanii încă au tras pietre de aici. Pietrile dinuntru piramidelor seamănă prin natura lor cu cele din aceste carieri. Cît pentru scriptura ieroglifică, de care Herodot zice că se afla pe piramida cea mare şi coprindea suma cheltuielilor ce se făcuseră cu a ei zidire, este încă îndoială, căci pe nici o piramidă nu s-a aflat nici o urmă de inscripţii. Şoseaua de care vorbeşte nu trecea prin valea Nilului. Avea în lungime cinci stade, ceea ce nu este nici a cincea parte dintr-o leghe, înălţime de opt orgii, adică paisprezece metri 4/5 şi lărgime de zece orgii, adică optsprezece metri 1/2 nu a putut să fie, zice d. Giske, decît o rampă pentru suirea pietrelor pe deal. Piramida cea mare noi nu am măsurat-o; alţii au măsurata înaintea noastră şi cu toate că numeroşi măsurători au fost matematici renumiţi, au aflat totdauna deosebite distanţe, astfel încît chiar astăzi nu se ştie sigur dimensiunile ei. D. de Chazelles, ce a măsurat piramida cea mare în anul 1693, îi dă o sută zece stînjini de diametru, sau şase sute şaizeci picioare, şi şaptezeci şi şapte de stînjini 1/2 (patru sute şaptezeci şi cinci de picioare) de înălţime perpendiculară. Niebuh îi dă patru sute optzeci picioare de înălţime perpendiculară. Napoleon cel Mare era de părere că piramida cea mare este de un milion o sută nouăzeci şi opt de mii stîn-jini cubi şi zicea că din pietrile ei s-ar face un zid de patru stînjini de înalt, care ar coperi cincizeci leghe şi ar putea încinge Egiptul de la Baratron la Siena, la Marea Roşie, şi de la Suez la Rafia, în Siria. Champollion-Figeae zice că înălţimea piramidei este de patru sute cincizeci picioare, adică mai mult de două ori de înaltă decît turnurile bisericei Notre-Dame din Paris. Baza ei sau temelia are .şapte sute şaisprezece 1/2 picioare, ceea ce dă un volum de un million patru sute patruzeci şi patru de mii şase sute şaizeci şi patru stînjini cubi. Fiecare din colţurile piramidei se uită către cele patru puncturi cardinale. Faţa despre nord a piramidei este aceea prin care se află intrarea înuntrul ei, şi care se află in dreptul 244 a cincisprezece asize sau trepte, şi la patruzeci şi opt picioare mai sus de bază. Cel întîi loc către care ne îndreptarăm fu faţa de la nord către intrare. Pe această faţă călătorii se urcă în vîrful marei piramide. Treizeci de arabi cel puţin ne încungiurau, învitîn-du-ne să ne urcăm în vîrful ei. Suirea, deşi este grea, dar nu e cu pericol, din cauză că te ţin arabii ce se urcă cu tine. Noi ne urcarăm mai mult ca să nu trecem de fricoşi, decît de plăcere ; căci era o căldură nesuferită, şi soarele era foarte arzător. Dacă niscariva oameni cu minte şi cari nu se află sub în-rîurirea maniei călătorilor ne-ar fi văzut agăţîndu-ne ca mîţele din piatră în piatră, pe astfel de mare căldură, ne-ar fi crezut nebuni. Şease oameni puseră repede mina pe mine; doi mă ţineau de mîni, doi de mijloc, doi de picioare. Eu nu atingeam de pietre decît cîteodată, ci zburam, rădicat în braţele nervoase ale acestor sălbatici. Soţii mei mă urmară. Nu departe de vîrf se află în colţul despre nord al piramidei o scobitură. Şezurăm aici să ne odihnim. Panta piramidei ni se părea lunecoasă şi deprtarea de la pămînt ne da ameţeli. Aici afla-răm, stînd să se odihhească, doi călători englezi: ei ne dară aici veste că un cutremur de pămîrat, întîmplat la Brusa, ă fărâmat cu totul această cetate şi a ucis pe toţi locuitorii. Această nefericire ce privea pe unii din amicii noştri din acel oraş, ne făcu să uităm arşiţa soarelui şi temerea ce ne inspira1 poziţia noastră. Lăsarăm pe englezi şi ne urcarăm în viril Pe vîrful piramidei, unde pot să şează cîteva persoane, toţŞ călătorii ce se urcă aici scriu numele lor. Dar fiindcă nu a mai» rămas loc vacant, spre a se seri, călătorii cei mai noi ştergi numele celor mai vechi şi scriu în loeu-le pe ale lor. Vederăe^ de aici, peste cîmpii, este desfătătoare. La o parte apaPărvatea! Cairului cu satele şi cetatea, pe de altă parte deşertpl* această mare cu valuri mişcătoare de nisip. cpr Dar nu puturăm să ne bucurăm în pace de această privire, căci arabii ne cerură bacşişul înainte de a ne cobori, amenin-ţîndu-ne că de nu îl vom da acolo, ei ne lasă şi eă'f coboară singuri. Această tîlhărie atîta ne supără, îneît lăslodu-i aici începurăm să ne coborîm singuri. Ei, văzînd aceâsta; ne ieşiră înainte; astădată se luară cu noi prin rugăciuni. Capsă scăpăm de atîtea cereri, le darăm un ban de zece franci, pentru care nu fură mulţumiţi. Arabii din Egipt, Siria şi Palestina, cînd îţi fac un serviciu, cît de mare să fie suma'ce le dai sub titlu 245 de bacşiş, nu se mulţumesc; dar fie o para sau o livră engleză} ei tot mai cer. Ne coborîrăm la locul întrărei în piramidă, de unde am fost plecat. Arabii ne invitară să vizităm înuntrul piramidei. Temîn-du-ne să nu repete şi aici cererea ameninţătoare ce ne făcu* seră pe vîrîul piramidei, noi ne îndoirăm; dar aflîndu-ne aproape de Intrare, puseră mina pe noi, ne împinseră înuntru şi iată-ne coborînd în piramidă fără voia noastră. Galeria ce duce în piramidă este de trei picioare, cinci de-* gete de lărgime şi tot atîta de înălţime; te cobori aici, la o înclinaţie de douăzeci şi şase trepte, într-o lungime de nouă-: zeci şi cinei picioare; de aice apuci altă galerie de o sută douăsprezece picioare, dar pe aceasta te urci. La puntul unde întîia galerie se uneşte cu,a doua, este un cadru de granit. Din a doua galerie întri într-un canal, de unde te urci plnă la mar-gine-i şi afli un loc unde te odihneşti. La dreapta a fost orificiul unui puţ foarte adine, tăiat în piatră şi sucit. Aici începe un pasagiu orizontal şi lung de; o sută şaptezeci picioare} acest pasagiu te duce în camera numită a reginei. Cameraî aceasta este de şaptesprezece picioare de lungă şi şaisprezece de largă, Spre partea orientală se vede o scobitură mică. De aici te înturni înapoi şi te duci prin altă galerie ce merge spre centrul piramidei, coborînd. De aici întri pe altă. galerie, în camera regelui. Această cameră este de treizeci şi? două picioare de lărgime şi lungime şi şasesprezece de înălţime. La dreapta, întrînd, văzurăm un cosciug de granit roşatec, fără coperămînt şi deşert, ce se zice că a fost acela al regelui, autorul piramidei. După o inscripţie ce a găsit Belzoni în cea dintîi cameră, piramida s-a deschis de arabi. Inscripţia sună astfel: „Stăpînul Mohamed Ahmet a deschis' aici, şi stăpînul Otman a fost de faţă la deschidere11. Arabii* ne supărară şi aici cu bacşişul lor. Yăzînd că nu le dăm nimica, stinseră luminările şi râmaserăm prin întunerec: trebui să le dăm, şi numai astfel aprinseră luminele şi puturăm ieşi. Văzurăm de aproape şi celelalte două piramide. A treia este mai mică decît a doua şi a doua decît cea dintîi. Un mameluc a cercat înainte timp să deschiză a treia piramidă, ca să scoaţă bogăţiile ce se credeau a fi ascunse aici. El deschise piramida tot pe faţa şi la puntul de înălţime unde este deschisă întîia piramidă; dar,, după ce trase cîteva sute de pietre, fără folos, se lăsă. 246 Piramida cea mai mică a Filistei sau fetei lui Heop, după Herodot, este încă în picioare, dar vîrful ei este ciuntit. Pe toată faţa acestui loc văzurăm o mulţime de piramide mici de doi sau trei metri, şi cele mai multe fărâmate. Aceste ■din urmă, cu totul neînsemnate, a trebuit să fie făcute de particulari, servind de morminte. Afară de aceste, se văd camere suterane şi scorburi prin maluri, de unde s-au scos .sarcofage şi mumii. Un lucru nu mai puţin curios decît piramidele este sfinxul cel mare. Se află aproape de piramida cea mare spre est, tăiat din stîncă de piatră. Sfinxul era la egipteni o ficţie desemnată cu corpul de vită şi capul de om. Statua lui de aici •este lungă de treizeci şi nouă de metri sau o sută şaptesprezece picioare; împrejurul capului spre frunte, de douăzeci şi şapte metri; înălţimea de la pîntece pînă la creştetul capului de şaptesprezece metri. Sfinxul era înainte îngropat cu totul, în nisipul ce de atîţia secoli vînturile grămădiră împregiurul lui; numai capul era încă afară. De la cercările ce făcură învăţaţii francezi în Egipt, in timpul expediţiei francezilor, se săpă un şanţ foarte larg împregiurul sfinxului. Atunci se •cunoscu că între git şi picioarele de dihainte în sus fusese •o intrare care ducea la nişte galerii suterane săpate în stînci şi comunicau cu piramida cea mare, pe sub pămînt. Sfinxul avea pe cap o podoabă regală sau religioasă, ce servea să determine care. era expresia simbolică a lui. Fizionomia-i seamănă unui negru; faţa buhăită, ochii îmflaţi, dar dulci, nasul strivit, buza largă etc. Piramidele se zidiră pentru două cuvinte: 1. să fie nişte monumente care să spuie secolilor numele celor ce le-au făcut şi 2. să serve ca morminte. Mulţi călători au dat felurite alte păreri despre ţelul pentru care ele se zidiră; dar toate acele păreri mi se par nişte fabule. Aici ne preîmblarăm două oare prin sinul mormintelor suterane. Oriunde se lasă ochii, se lasă pe multele săpături, unde locuitorii ţării şi călătorii streini au săpat, ca să afle lucruri interesante. Cînd vedem şacalul scobind mormintele cele proaspete, ca să-şi scoaţă hrana vieţii, un simţiment de •dezgust şi de groază ne încongioară. Cu toate acestea, mult mai nesuferită trebuie să ni se apară lăcomia omului ce turbură pacea mormintelor, ce înfruntă majestatea lor, ca să tragă 247 din sinul lor cadavre omeneşti şi să le vînză pe bani! Aceasta se face neîncetat de locuitori şi de călători!... Noi trecurăm ziua la umbra ce aflarăm în dosul capului acelui mare sfinx. Aici făcurăm şi o gustare din provizii ce luaserăm cu noi. De aici puturăm observa că corpul sfinxului este crăpat pe la mijloc şi crăpătura este atît de largă, încît un" om nu o poate sări. Este peste puţintă să rămîie cineva simplu privitor în mijlocul unei populaţii de morminte, unde odihnesc atîtea generaţii. Vederea aceştor locuri îmi inspirară aceste strofe. I Acei ce vă-mălţară, periră in uitare, De cincizeci evi, pe dinşii s-a-nchis al lor mormint; Ţărina lot'perit-d l-ă viatului suflare ' , Pe-acest deşert pămint. Popoare noi venit-au şi au trecut di# viaţă; Mai multe tronuri mîndre d-atunci s-au răsturnat, Şi lumea fugătoare schimbat-a a sa faţă , în cursu-i minunat. Chiar mintea omenească luat-a o schirfibare; De zeii săi poetici şi cerul a scăpat; Iar voi, o, monumente d-eternă admirare, Nestrămutate-aţi statl II II Colo se arată valea dalbă, verde Unde Nilul vesel, şerpuind, se per de Pintre sicomori. Cairul inalţă albele-i palate, Vesele muschete, graţioas săpate 'N marmură cu flori. III Dar mai colo se zăreşte ' ■ Cel deşert spăimîntător: Unde viaţa işi opreşte ' ■■ Pasu-i verde, rîzător. Emblemă de tăcere a tristelor mormlnturi în care tot adoarme, plăcere, lungul chin; în care numai pasul; fantasticelor vtnturi , \ Deşteaptă im suspin; ' ; * Unde vintul ce omoară ,■<•» • ■ m ■ ' v Nalţă munţii de nisip, ' v Ce pe fiecare oară, . - - . ■ Schimbă forma, se risip. «> ' Dar luncile, deşearte atîl\sunt de. măreţe,-Atit de melancolici, cit ockiul privitor*, Ce cată tinereţe, •, ; Se-nturnă să ascundă o lacrimă de dor ! . <■- v Se luptă umbra tristă cu razele ev.mute Ce-n noapte se risip ; * Iar formele lor albe se schimbă cu durere, Pe fiece minut, • Şi tremurînde-noată în umbră şi-n tăcere Sub vălul lor tăcut. ', ■ , ■** Dar colo pe hotarul deşertelor tăcute Era odinioară acel vestit Memfis: Luminele, ştiinţa şi artele plăcute Făcuseră acolo al lumei paradis. Aici era cetatea cu magice palate; Aici locuitorii trăiau în sărbători; Dar una dată, moartea aice se abate 249 Şi mina lor îngheaţă pe cupe şi pe flori; D-atuncea, In tăcerea anticilor deşerte, Şacalul cel sălbatic se plinge întristat Şi vînturile-ntonă lugubrele concerte în vechile ruine ce timpul a-nfruntat. VI Voi umbre nevăzute, o, fii de-nchipuire ! Sculaţi-vă odată din ast tăcut mormlnt ! Iar tu, lumina vieţei, invie c-o zimbire > Al lor trufaş părnlnt I Tăcere ! iată noaptea ! ... o umbră se arată, Răsare din pămint / Ea face semn cu mina-i plâpîndă şi uscată, Şi mii de alte umbre se-nalţă din mormint. Trei regi ce rădicară aceste piramide, Trei umbre, in tăcere s-aşează la benchet; Trei cupe aurite, la stelele splenditde Rădică in tăcere o mină de schelet. O Unără princesă s-aşează in tăcere Şi cheamă lingă sine fantastici trecători, Şi intonind armonii d-arnor şi de plăcere, Deschide vălul d-aur pe sinul ei de flori. Dar iată se aude o surdă nechezare De ageri cursieri; Cambis păşeşte-n capul popoarelor barbare, Mii ţipete se-nalţă în sinul desei seri; O luptă cruntă-ncepe şi armele în vînturi Răsună cu tărie pe braţele de os; Iar cetele-egiptene reintră in mormînturi Şi aerul răsună d-un zgomot dureros. Eroul macedonie in urma lor apare. El trage dupe caru-i popolii cei coprinşi; Aceste turme sclave se luptă cu turbare Să-nvingă in robie alţi populi neînvinşi. Oh ! nu mai e speranţă- d-aceastâ omenire ! Tu, dulce libertate, ce lumea-ai amăgit, Ori nu ai fost tu oare decîţ închipuire? . . . O, popol, încetează d-a cere-o fericire Pe care nu ştii însuţi s-o laşi la cei robiţi! 250 Dar cine sparge încă nisipurile dalbe? Soldaţii lui preurmp al său car aurit; Ei sunt fieroşi şi falnici şi pletele lor albe Sub arme au albit; v O manta de purpură pe umeri-i s-abate; Iar brîul lui luceşte ca cerul înstelat.; Alături stă amanta-i: divina-i voluptate Pe toţi a fermecat. . El trece, dar s-arată ordiile păgîne : Sub paşii lor pământul în doliu s-a-nvălit; Dar ei chiar se strecoară şi-n urmă nu rămîne Decît o suvenire de dor ce a perit. Dar cine e eroul a cărui strălucire Pe toţi a întrecut? Soldaţii lui sunt palizi de lungă nedormire, Ei n-au nimic în faţă şi-n vorbe neplăcut. Eroul îi conduce în valea glorioasă; în purpură, în aur el nu-i învestmântat; Un redingot albastru, o şlapă colţuroasă Acopere scheletu-i, de vînturi legănat. Dar ochiul lui străluce de-o flacără străină La ceilalţi muritori! Tâcere / Mamelucii se-adunâ, se dezbină Prin umbra nopţei deasă pe caii lor uşori. El face semn din mână . . . ostaşii lui s-adună; Scadroanele s-avîntă prin cîmpul nisipos, O luptă crudă-ncepe şi armele răsună Pe albele schelete ce strălucesc la lună, Pe hîrcele de os. Dar mamelucii zboară prin cîmpii cei sălbatici Ca pulberea în vînt, Şi umbrele lor mute, cu caii lor fantastici, Reintră în mormînt. O, geniu al durerii! tu ai trecut în lume Şi globul sub picioru-ţi gigantic a săltat; Căzut-au edificiul coprins de putreziune, Legi, datine şi tronuri cu regii au picat l Dar Ani picară toate, prea mic d-a le abate, Tu tremuraşi de viaţă-ţi sub greutatea lor! Şi incepuşi d-al doilea să dregi cele stricate, Trufaşe muritori! Aşa la locuinţâ-i, cind un copil foc pune. Suride de plăcere piri’ totul s-a încins; Atunci se înspăimîntă, văzlnd că se răpune, Şi vrea cu mina-i mică să stingă ce-a aprins ; Ca şearpele din făbuli ce-n via-i nerăbdare Fârlm-a mă-sei pînteci născind înveninat, Aşa, venind In lume, zdrobişi cu nepăsare Republica ta mumă, ce-n vieaţă zbor ţi-a dat 1. .. \ w \ '■.o- ;n. '• -AV-. ' v o CARTEA VI La Giza se află un cuptor public, unde clocesc oule de găină, ce dau pui, fără să aibă trebuinţă de cloşti ci numai prin căldura lui. Acest aşezăiriînt se cheamă pe limba ţării Mahmal Ferugi. D-aceste cuptoare sunt mai multe In Egipt. Este despărţit In două scorburi; oule se depun în scorbura de mai jos; în cea de mai sus arde focul. Căldura se cere să fie totdauna de 32 de grade Reamur. Aici se depun dodata patru mii de oue, pe trei rînduri Oamenii însărcinaţi cu privigherea lor le înturnă adesea. Clocîrea se face în douăzeci la douăzeci şi cinci de zile căi nitilt; îndată ce pitii ciocnesc oul, îi scoate din tiu şi-i dă femeilor îndatorate isă-i crească. Fiece particîilajf pdş.te ătfuce aici tiuă.’Pântru o Sută ouă, primeşte proprietarîil'lor cincizeci dtipui de titiină. Stima puilor ce scoate ăcest cuptor, pe fiecare an, este foarte măre. Tot ce poate cineva să-şi,‘î’nchipyiască mai graţios, inai feeric,'tnai oriental, tot cfe să asăamăna mai mult cu acele grădini magice din o mie şi uiia de nopţi, este grădina Şubrah, făcută de bătrînul Mehemet Aii. Aleeîe ei cele mâi mată sunt pavate cu riiozaice albe: arborii cei mâi rari şi mai delicaţi se află aici. Chioşcul unde bătrînul paşă căuta umbră în zilele de vară este elegant şi pare că invită pe fieciiWiă repaos şi la desfătare. Mai este un labirint ce poăbtă în vîr-fu-i un pavilion graţios. Aici te urci pe 15 trepte. Pavilionul este pătrat; în mijlocul lui se află un bazin mare de marmură albă ocolit cu figuri săpate graţios , care varsă aici apă limpede ca cristalul. Este cel mai frumos monument din această grădină. Eleganţa, bogăţia, aici sunt vărsate din urna frivolă şi graţioasă a plăcerilor celor mod, mai mult decît oriunde. Aici Mehemet Aii, în mijlocul celor mai frumoase 253 odalisce, venea să uite cîteva minute grijele sale, răpit de plăcerile băiei şi beat de răsfăţările nimfelor graţioase ce îl încongiurau; şi iară de aici, sătul de plăcerile unui simţu-alism brutal, se arunca din nou în viscolul luptelor pătimaşe ale sufletului său ambiţios. Dar acest bărbat nu mai este, şi toate cad în ruină. La trei oare departe de Cair, pe Mocatan, începe pădurea împietrită, despre care o mulţime de călători vorbesc cu entuziasm; mulţi însă cu dispreţ. Să nu credeţi că voi descrie o pădure împietrită ca cele din o mie şi una de nopţi, ce este numai . . . , dar mai nainte să vedem care este părerea d. Gische despre aceasta. Acest autor pretinde că este o adevărată pădure împietrită,, ba încă, cerce tind ţrunchii arborilor, a aflat coaja, rămurile şi nişte crăpături undă altădată locuiau viermuleţi în lemn şi adaogă că poate ;să spuie chiar felul lemnului acestor arbori îippietriţi. Dar să, cităm chiar cuvintele sale: „Apele m§rei au împietrit, această pădure atît de îptinsă; dar,, de cînd s-a tras marea, partea arborilor lipită de pămînt s-au făcut,de fer . . . această a doua schimbare se făcu din cauza căldurei din centru.,, toţi, arborii împietriţi, ce zac pe pămînt, sunt de fer în jumătatea gro-simei lor şi de piatră în ceialtă jumătate . . . materia primară a acestor minunate împietriri a fost sigur de lemn . . . şi nu se poate tăgădui. . . se deosebeşte foarte bine coaja de ceialtă parte; se cunoaşte arborul ce se uscase mai nainte de a se răsturna şi a se coperi de apa sărata a mărei; mii de înţepături mici araţa locul viprmuleţilor ce-i rodeau, şi se găseşte, cu toate că este împietrită, pulberea rumegăturei lor şi pulberea produsă de putreziunea de mai nainte . .. Toate caracterele se păstrează aşa de bine, ca orice ar zice cineva in contra, ar fi o nebunie . . . este lesne să dovedeşti din ce esenţă era lemnul. . . seamănă că este de felul acelui ce creşte în climele ppastre .. .“ Acest autor, cu o lovitură repede şi absolută, hotărăşte două lucruri: că această pădure era de lemn şi că marea a fost înecat aceste, locuri altădată, apoi iar s-au tras. Adaogă că în timpurile antice muntele Mocatan şi munţii Libiei se fărâmară de la natură . . . , că aceşti munţi ,au în sinul lor mulţime de scoici de mare, de unde încheie că marea se afla pe locul unde aceşti munţi se rădicară şi goniră apele mărei: că atunci izvoarau de aici ape dulci ce produseră pe acest munte păduri etc. Volney zice că întîmplarea singură a dat acestor minerale forma unui vegetal împietrit. Fiecine poate să-şi dea o părere; dar în deşert oanienii vor căuta să dea soluţie unei asemenea probleme: nu este dat minţei omeneşti să pătrunză toate secretele naturei. Ceea ce văzurăm înşine despre această pădure este: o mulţime de trunchiuri de piatră, cu forma de arbori, erau culcaţi pe pămînt, ca nişte cadavre despoiate, şi răsturnaţi în toate felurile .. . cei mai lungi erau de treizeci de metri. Unii erau fărâmaţi. f Dar să -lăsăm pădurea împietrită, într-o zi merserăm să vizităm insula Rudah. Se» află mai în faţă cu satul Ghifa şi Fostatul. In această insulă se află un Nilometru făcut de Amru. încă de la venirea arabilor, acest Nilometru era o măsură a apei Nilului; după. el se ştia, la mărsarea Nilului, gradurile înălţărei >apei. Este o coloană ce stă în mijlocul unui bazin, a cărui adîncime este egală cu fundul Nilului. Pe o coloană sunt scrise gradurile. Această coloană este locuită. Se zice că înaintea venirei arabilor era o cetăţuie. In cercul acestei cetăţui se • află Nilometrul. In această inaulă,; se zice că fiica lui faraon, mergînd să se scalde, găsi în apă şi scăpă pe Moise. Aici paşa are cîtev.a grădini frumoase şi case. Este timp să vorbim de relele la care se află supusă această ţară. . ' i înainte timp, în fiece an, ciuma se declara aici pe la februar rie şi ţinea pînă toamna. ' „Cîteva persoane, zice Volney, au voit să ne facă să credem că ciuma se naşte în Egipt ; dar această opinie, întemeiată pe prejudecăţi nesigure, nu seamănă cu ceea ce se întîmplă: > Neguţătorii noştri, stabiliţi aici, şi pămîntenii zic că ciuma nu vine din Egipt; ci întîi se arată pe coasta Alexandriei; de aici trece la Rozeta, Cair, Damieta şi alte locuri. Mai spun că ea se arată după ajungerea vreunul vas venind de la Smirna şi Constantinopol ... se vede dar că vine de la acest din urmă oraş, unde se împroaspătă neîncetat din cauza neîngrijirei etc“. Mulţi alţii pretind că se naşte în Egipt; din aerul cadavrelor ce exală peştii sau crocodilii rămaşi prin nisipul 255 : k deşertelor, după ce se retrag apele vărsate ale Nilului. Alţii’ iar cred că vine din aerul ce exală lacul Mareotis de lingă Alexandria. Noi să nu cercetăm cauzele ce o produc, dar să luăm o cale mai sigură. De cînd s-au aşezat carantine regulate în Orient, chima a perit cu totul.-Dacă era născută in Egipt, ciuma s-ar fi arătat din nou, căci atunci carantina ar fi fost nefolositoare.* Nu putemi zice nici că vine din Corn stantinopol, că nici în acept oraş ea nu se mai arată. Dar ori de unde ar veni, măsurile de curăţenie, prefacerile spre1 îmbunătăţire, făcute de atunci în toate părţile ca să o stîr-pească, au izbutit. Poate' iară câ ciuma să fi fost una din acele boale ce se arată într-un timp de mai mulţi ani şi piere.* Una din epidemiile cele ipai rele în Egipt este perderea vederei: Intr-toii, întrînd în Cair cusoţiimei, făcurăm băgare dd seamă la cei cu Ochii "stricaţi. 1 Aflanăm că la 0 isufcă‘de persoane că obhi. biini, erau cincizeci orbi ochiaţi şi cu ochii îmflăţi. Nuăiă îirtUnitnieâun om care.să aibă Ochii cu totul sănătoşi^ (adică fără să aibă i o căutătură «sare este naturală.1 închipuiţi-văi. o populaţie întreagă bopii, * femei, oameni orbi; nalbeţiţi; sau: mei puţin cu o6hii roşiţi şi lăcrimaţi cu neoontenire purtând asupra ochilor, oriunde purced, un nor de muşte, pe care nimica nu poate să le gonească, şi veţi avea idee ide această neferice populaţie. Nicăirr nu am văzut îneă acea mulţime de muşte care se află în Egipt. Ele intră în bucate, în apă, în gură; în nas; Cauza ce le produce este marea necurăţenie ce domneşte aici. 1 Inflamaţiile ochilor, în Gair, sunt mai dese decît în orice* alt oraş din Egipt.1 Bogaţii şi străinii sunt mai puţin supuşi decît locuitorii. ' ' > Această epidemie a domnit îri Egipt încă întimpii antici. Mai mulţi faraoni erau, după istorie, orbi. Herodot vorbeşte de un rege din Egipt ce era orb şi căpătă vederea printr-o ’ minune. Această‘anecdotă mi se pare foarte picantă şi pentru' aceasta o reproduc aici: 1 „Preoţii din Egipt îmi spuseră că1 după moartea lut1 Sesostris, fiul său Feron se urcă pe tron. Acest principe nu făcu nici o expediţie militară şi orbi. Nilul, vărsîndu-se1 atunci de optsprezece coţi şi înecînd toate cîmpiile, un vînt mare se ridică, care vînt întărită aspru valurile. Atunci1 Feron, printr-o nebunească îndrăzneală, luă o ostie şi o aruncă în mijlocul întărîtatelor ape, după aceasta îndată 256 orbi. Zece ani fuse orb, în. al .unsprezecelea an, i se aduse răspuns de la oracolul de la Duto, ce-i vestea că timpul prescris pentru pedeapsa lui se sfîrşese şi că are să dobîn-deaşcă vederea, dacă se va spăla la ochii cu udul unei femei care nu a cunoscut alt bărbat străin decît pe al ei. Feron încercă mai întîi cu acela al femeiei lui, dar fiindcă nu se -vindecă cu acesta, alergă la acela ad altor femei. în sfîrşit, găsind , unul de t la o femeie, care îl tămădui,; strînse într-o cetate, numită Eritrebolos, pe .toate femeile; c® le încercase, afară de aceea ah carii ud îl .vindecase,, şi le arse de vii cu oraş cu tot; iar pe aceea ce contribui la a, lpi vindecare, o luă de soţie.“ ■ t ■ , r ... Aerul mărei, unit cu umezeala, care umezeală, unită iarăşi cu o mare căldură,* ieste*'cauza acestor inflamaţii 3 nisipul cel mărunt ce se rădică în aer în aceste locuri şi se aruncă pe nesimţite în ochi1 contribui este la propăşirea* ace+ tui rău. * ' - • "'■ - •• Mai este u'n rău ce număi aici Şe întîmplă; o irupţie‘de vine la piele, sătr cu alte vorbe mulţime de broboane şi pete roşii ce se răspîndesc' pe- cbrp, însoţite de mîncărime Nesuferită. Cauza acşstui rău se crede'că1 vine din apa Nilulilh Unul din soţii iriăi de călătorie,'N. Apblonie, nU îl văzuseih n ivj ' , ■ ■ Vechea scriptură egipteană «fete cunoscută tsub nume de scriptură ieroglifică; este compusă de semne numite iepo-glifice, a oării letimologie înseamnă* eara^tmm ^»*»»!§ăpafce. In sistema scripturei iesroglifice, trebuie să se ia în băgare de seamă două lucruri: 1 — informa materială.a semnelor, ce fac trei feluri de caractere, numite .ieroglifice, ieratice şi demotice; 2 — le, expresia, în partea . anfiecărui semn, care face trei feluri de semne, ee sunt: figurative, simbolice şi fonetice. ^ Scriptura-ieroglificăy în parte, se coihpune de semne ce peprezentează1 obiecte din lumea fizică; Cum i 'animale,- plante, figuri de geometrie etc. Numărul ’wcestbr* semne felurite se urcă’la opt sute. ' •• f'cimii m ii" uc- Scriptura ieratiefi este Un thip ‘ 'dd' scurtare, ‘ai' Settmel6t“ ieroglifice; spre exemplu un ^rbor, în loc sa-1 afaţe întreg, ca în ieroglifie,. îl arată prin silueta Jup nuc^ai. p, Scriptura demotică este de aceeaşi natură ca cea ieratică, numai că numărul caracterelor lor era mai mic. ‘ ; , f * Cea ieroglifică'se întrebuinţa pentru moniimettfe mari; cea de a doua se întrebuinţa de preoţij.ţn ale lor lucruri; cea de a treia: era cea mai întrebuinţată şi .mai populară. Semnele figurative arată ideea unui lucru .ale cărui forme le reproduc semnfele: ideea unui'leuţ' căi, Om ete., exprimată chiar prin figura fiecărui din aceste obiecte. Semnele şimbolice exprimau O; idee; metafizică prin chipul unui obiect material, ale cărui cualităţi aveau analogie cu 265 ideea ce era să explice. Albina era semnul simbolic al ideii unui împărat etc. Semnele fonetice exprimau sunetele limbei vorbită şi avea aceleaşi foncţii ca literile în alfabetul de astăzi al euro-peilor. D. Champollion-Figeac, unul din cei mai competinţi autori sub raportul acestii scripturi, zice: „Scriptura iero-glifică . . . întrebuinţa, deodată, în acelaşi text, în acelaşi fraz şi, cîteodată, în aceeaşi vorbă, cele trei feluri de caractere: figurativele, simbolicele şi foneticele, pe cînd scripturile noastre moderne, ce seamănă întru aceasta cu scripturile ■celorlalte popoare din anticitatea clasică, nu întrebuinţează decît caracterile fonetice, adică alfabetice ... cu toate acestea, nu se întîmplă nici 0 încurcătură, căci ştiinţa acestii scripturi este răspîndită în ţară, şi închipuind acest fraz: Dumnezeu a creat pe oameni, scriptura ieroglifică se exprima lămurit: 1- i, vorba Dumnezeu, prin caracterul simbolic al ideei Dumnezeu; 2-le, a creat, prin semnele fonetice ce reprezintă literele care formau vorba egipteană a creat, precedată sau urmată de semne fonetice gramaticale, ce arată vorba radicală; a creat era la a treia persoană bărbătească a preteritu-lui de la indicativul acestui verb; 3-le, pe oameni, sau scriind foneticeşte aceste două vorbe, după regulele gramaticei, sau trăgînd semnul' figurativ om, urmat de trei punturi, semn gramatical al înmulţitului; şi nu era nici un echivoc în expresia acestor semne: 1-i, că cel întîi, ce era simbolic, nu avea valoare nici ca semn figurativ, nici ca semn fonetic; 2- le, căci semnul figurativ om, ce încheie fraza, avea numai acelaşi înţeles figurativ; 3-le, căci semnele fonetice mijlocitoare exprimau sunete ce formau vorba trebuincioasă pentru lămurirea propoziţiei; şi, eu toată această osebire a semnelor, egipteanul care citea acest fraz scris pronunţa ca şi cînd ar fi fost scris în întregime cu semne alfabetice ... Cît pentru semnele fonetice sau'alfabetice, iată cum mergea ... Egiptul, dedat cu o scriptută ideografică ce zugrăvea ideele, iar nu sunetele limbei, nu putea să se rădice deodată la simplicitatea arbitrară a alfabetelor noastre. Silit să combine forma semnelor noi cu acelea ce le avea, nu se lepădă de figurile obiectelor naturale, urmă întrebuinţarea lor şi oţărî numai — după ce analiză silabele limbagiului său şi descompuse sunetele pînă la cele mai simple elemente, care sunt literile 266 — că figura unui obiect, al cărui nume, în limba vorbitoare, începea prin glasul A, va.fi în scriptură caracterul A; că figura, unui obiect al, cărui nume, în ,limba vorbitoare, ar începe prin articulaţia B,,ya fi în ,scriptură caracterul B, şi astfel înainte. în scriptura fonetică, a chila, ce se chema Ahom în limba egipteană, se , făcu litera A; o strachină, Berb, litera B,; o mină Tot, litera T şi D; o săcure, Kelebin, litera K şi C ertc., etc. Din aceasta ajunse ,că tpate obiectele al căror nume începea prin C se făcură semnul», grafic al acestei litere; dar cîteva obiecte numai,, cgle ma^cunoscute, acele a căror formă era determinată sigur, şi putea să se transcrie, lesne, se otărîră să rep,rezinteze .jS.uneţu}, D» Şi astfel înainte. Fură dar un număr oarecare de semne omofone ce exprimau acelaşi sunet în alfabetul scris de egipteni, şi aceasta era trebuincios într-o, scriptură în, care comBirusţia şhrb^wea materială a semnelor erau supuse la regule demne de monumente ,. . Numărul ieroglifqlor fonetice nu se urcă ,mai mult decît la două sute. . Pînă la aflarea pietrii cu inscripţii, ce se găsi la Rozeta, nu era nimica sigur despre aceaştă limbă, ^ceastă piatră, înaltă de cîteva picioare, era săpată cu trpi inscripţii. Cea dintîi era în caractere ieroglifice. A. doua, în caractere demo-tiee, şi a treia, în limba grşacă, ce era.traducţja inscripţiilor de mai sus, neînţelese încă. După donăzeci, de ani de încercări, lumina ieşi, ,din acest monument; 1-i, textiul grecesc, zice d. Champollion, dovedeşte că inscripţia este un monument al preoţilor din Egipt în onoarea iui Ptolomei Epi-fan; 2-le, acest decret spune de mai multe ori numele,acestui rege şi alfe nume proprii; s-a putut traduce şi scrie în limba egipteană toate ideile exprimate în textul grec; dar numele proprii grece, neexprimînd nici 9 idee în, limba egipteană, nu s-au fost putut traduce; [3-lej, a- trebuit,dar ,să scrie în caractere egiptene sunetele ce formează , aceste nume, prpprii în greceşte; 4-le, trebuie să se afle în inscripţia egipteană de la Rozeta semne ieroglifice exprimînd aceste sunete.; poate asemenea să se afle în scriptura iarpglifică semne fonetice sau exprimînd sunetele, iar nu ideale; 5-le, textul egiptean arată o grămadă de semne ieroglifice, deoşebite printr-o întrupare eliptică ce le ocoleşte;, această grămăzioară este de mai multe ori repetată în textul egiptean; numele propriu al regelui Ptolomei era repetat de mai multe ori în textul 267 grec; grămăzioara de ieroglife încadrate poate să fie numele lui Ptolomei şi, în această supoziţie, semnele astfel grămădite, scriind acest nume în ieroglife, aceste semne sunt alfabetice şi cel întîi este un P, al doilea un T etc. Iată dar mai multe ieroglife alfabetice regăsite şi rămîne numai a complecta acest alfabet atît de aşteptat; 6-le, multe stavile sunt încă: grămăzioara încadrată într-un elips, sau cartuşă, este numele lui Ptolomei sau nu este? în catul dintîi, este trebuincios d-a încerca adevărul acestui dintîi rezultat alfabetic asupra altor nume tecrise în ieroglife şi totdodată în greceşte şi în care se află toata literile cunoscute sau supo-zite a fi, prin numele lilî Ptolomei. Inscripţia greacă de' la Rozăta are mai multe alte numă proprii către începutul ei; dar textul ieroglific, fiind zdrobit la acest punt, nu se poate fadfe comparaţie. Nu*era nimica1 sigur de tot pină' atunci' Ift rezultatul atîtor căutări. 7-le, Belzoni descoperi în insula $ile un chip cu’o inscripţie grecească şi un mic'obelisc pur-tînd o inscripţie ieroglifică: se cunoşcu că chipul şi obeliscul fPPinau uii ăingur şi aeelhşi' monument.. .; îhăbripţia greacă numea asemenea pe Un rege PtolomPi, o regină Cleopatra, se vedea In ihScripţiă1 ikhrglifică, în loCUl chiar uhde trebuia să se afle'numele regelui Pthlomei, tot aceeaşi încadrată grâmăzioară ce este inscripţia de la Rozeta; se dâse cu socoteală că era vflrbă Ptolomei. Acest întîi rezUltat' tras ’ din inscripţia de lk Rozetă ăra dhr cu tOtul sigur î humele regelui PtQlomei' tera scris, dar cu ieroglife ; de atunci grămăzioara de ieroglife, încadrată, care1, pe qbelisc, Urmă humele' acestui rege,"nu puteă fi dedt numele Cleopatrei, şi întîiul semn al vorbei Ptolomei, P, se află în scurt al cincilea d-al Cleopatrei; al doilea a celui întîi, T, al şeapţelea al celuialt; al patrulea al celui dintîi, L, era al doilea. Numărul semnelor recunoscute crescu dăr din toate' celealte ce compunea numele Cleopatrei şi ieşi jumătate din alfabet. Şi odată ce grămă-zioarele de ieroglife încadrate, sau cartuşele, se recunoscură pentru nume de împăraţi şi regine, deosebite de etichetă, astfel şi aceste cartuşe, fiind numeroase pe monumente, alfabetul fose lesne complectat şi descoperirea cea mai dorită şi neaşteptată ... se întîmplă ... Champollion le Jeurte fuse acela cărui ştiinţă îi este datoare această descoperire. De atunci se făcu o gramatică despre ieroglife. 268 Pe la începutul cristianismujui în Egipt, alfabetul copt luă locul ieroglifelor. De atunci limba egipteană, ce se scria cu semne ieroglifice, ieratice şi demotice, foarte numeroase, şi cu expresii felurite, sau figurativ, sau ideografic, sau alfabetic, şi reprezentînd, unii ideile chiar, alţii vorbele semne ale ideilor, începu să se scrie cu o serie de 31 de semne d-o expresie identică, toate înfăţişînd alfabetipeşte vocile şi articulaţiele cerute spre a compune silabele şi vorbele limbei vorbitoare, şi din aceste 31 de semne, 24 sunt acelea chiar ce compun alfabetul grec şi celealte şeapte sunt semne din vechiul alfabet demotic, introduse în cel nou, ca'să exprime sunetele proprii alei limbei egiptene. Origina limbei egiptene se perde în noaptea trecutului. Poate şă; fip 4in locurile de untfe.Viinei Nitel ?4Nimepii®u ştie sigur. Limba egipteană dar se vorbi în tot timpul citţinu împărăţia egiptenilor şi însuşi sub concheranţii ce veniră aici. Vorbele egiptene ce le află în lhţabele ehraică, siriacă, haldee s-au introdus prin influenţa celei egiptene, ca cea mai civilizată. Pînă la romani, limba egipteană încă nu perise pe acest1, tărţm. Sub dominaţia grecilor, numai contractul scris în limba egipteană avea tărie; sub rpmani, rugăciunile cuvioase, închise in morminte cu mumiile, erau scrise încă în limba egipteană, .precum, arată manuscrisel«i de atunci pe papirus, ţe se află astăzi, in muzeale Europei. Pjutarh zice că Cleopatra, cea din urmă regipă,-.vorbeai în,această limbă cu străinii; soldaţii romani rădicară împăratului Gordien III un mormînt pe pare scriseră în limba egipteană şi alte patru idiome. Se zice încă că a fost,o carte scrisă în limba egipteană, două veacuri de la lisus. Sintul Ieronim zice că sîntul Paul Ermitul ştia. această limbă, Şi sîntpl Antonie vorbea numai limba egipteană. Biserica creştină din Egipt ne-a păstrat această limbă pînă; la mijlocul secolului al XVII ; asemenea exempluri sunt mai mpjte. , ^ Limba, ce în Egipt se cheamă limba copţilor^, este identică cu cea egipteană. O mulţime de oameni învăţaţi, ce s-au ocupat de asemănarea dintre aceste două limbi, au adus dovezi de natură ce nu se poate combate. Champollion-Figeac merge pînă acolo de zice că era aceeaşi limbă: „Limba coptă, zice el, este limba egipteană; este acelaşi idiom în toate epocele existinţii ei; dar această existenţă se desparte în două preioade neegale, pe cînd se întrebuinţa 264 una după alta cele două scripturi felurite, ca să se scrie aceeaşi limbă: mai întîi semne antice şi primitive numite ieroglife, şi pe! urmă semnele alfabetului grec, adăogite de cîteva semne din vechiul alfabet popular egiptean; astfel limba coptă este cea egipteană scrisă cu semne grece în loc să fie cu semne ieroglifice.“ 1 Limba egipteană !era monosilabică în vorbele ei primitive. Orice vorbă, mai mult de o silabă este vorbă compusă sau derivată. ! Construcţia sau sintaxa ei este în ordine logică, ţiind socoteală de monosilabe, ce statornicesc raporturile vorbelor propoziţiei între ele şi sunt supuse la regule. Dar înainte de a da o scurtă idee de aceste regule, să mai facem cîteva observaţii:'!')! limba egipteană se află o mulţime de vorbe formate^ onomatopee. Această limbă procede prin imitaţie, legîlid un sunet mai curînd decît altul la expresia unei idei datata cînd1 acel sunet ar fi imitativ al ideei chiar. La egipteni numele celor mai multe animale este numai imitaţia aproximativă a strigătului fiecărui animal, astfel porcul se numCa Rir etc. Pentru obiectele neînsufleţite, se urma încă'această lege a imitaţiei sau a zgomotului lor, cum sensen, sunet; cînd aceste mijloace de imitaţie nu se mai putură întinde asupra altor obiecte, se căuta asemănări şi, prin alegerea sunetelor repezi, tari sau dulci, rechemau obiectele ale căror eUalităţi fizice păreau analoge cu acele sunete; astfel vocea se chema auo, răsfăţare, şuşu etc. Pentru modul de a exprima ideile abstracte, întrebuinţară asimi-laţiile trase din ordinea fizică. Iată un exemplu: inima, het, de la care, apoi, au făcut o mulţime de vorbe ce toate au râpOrt cu Ael, fără să se schimbe rădăcina. Sunt trei dialecte prin'cipale: dialectul Tebei, cel memfitic (de la Memfis) şi cel başmuric, din Taium. Cel mai vechi este acela al Tebei, ce se zice şi saidic, şi care fuse fondul limbei egiptene. Aceste dialecte erau caracterizate prin oarecare schimbări de consoane de la una la alta; P teban se făcea F în dialectul memfitic, C şi T teban era Ş şi th în cel memfitic etc. Dar noi ne oprirăm aci, nevoind să întrăm în domeniul gramaticilor. Pe lunca de aici, în anul 1800, marele vizir tăbărîse cu 70.000 oameni, pe picior de a se bate cu armia franceză, 270 stricînd astfel tractatul de la El-Aric, după cererea En-gliterei. După bătălia de la Abukir, generalul Kleber suscrisese cu condiţii onorabile un tractat şi promisese deşertarea Egiptului, şi armia franceză se prepara de plecare. Englezii încredinţară pe vizir că trebuie să lovească pe francezi, carii, în număr mic fiind, vor fi lesne zdrobiţi. Vizirul ascultă şi porni cu armia, pe cînd amiralul englez Keith scria lui Kleber că nu primeşte a ratifica convenţia de la El-Aric şi cerea ca oştirea franceză să puie armele jos, să dea corăbiile, muniţiile şi bagajele. Kleber răspunse printr-o proclamaţie către ai săi: „Soldaţi! La o astfel de insolenţă se răspunde numai prin victorie; preparaţi-vă de bătaie!“ Kleber cu nouă mii de oameni atacă pe vizirul ce avea 70.000, îi sparse şi îi nimici armia, care fugi prin deşerte numai cu cinci sute de oameni. De la Cair la Suez la Marea Roşie, prin deşert, sunt douăzeci şi opt de leghe. Pe lungul acestui drum se află cîteva staţii de repaos, ţinute de o companie şi unde călătorii află cele trebuincioase. Călătoria se face în mai multe feluri: cu trăsuri, cu cămile şi cu asini. Suezul este situat pe malul Mărei Roşii, pe coasta Egiptului, sub 29—58—10 de lat. nord şi 30—15—6 de lung. est. Numele de Suez se dă asemenea istmului ce desparte Asia de Africa aici, şi Mediterana de Marea Roşie. Oraşul are o fizionomie de mizerie; nici un arbor nu înveseleşte marginile lui, nici un izvor nu se află pe aici, dar se văd lacuri stricăcioase sănătăţei în vecinătăţile lui. Fluxul şi refluxul mărei aci este foarte înseninător. Cînd se trage apa, fundul golfului rămîne tot gol. Aici călătorii au căutat să afle locul pe unde evreii, conduşi de Moise, au trecut Marea Roşie şi unde egiptenii, urmîndu-i, s-au înecat. Unii sunt de părere că locul pe unde s-au întîmplat această trecere se află astăzi depărtat de cîteva leghe de ţărmul mărei, căci pămîntul se lăţeşte neîncetat între Marea Roşie şi Mediterana şi prin urmare apele Mărei Roşii se depărtează. Herodot zice că lungul canalului ce uneşte Nilul cu Marea Roşie îl călătorea în vechime în patru zile de navigaţie (canalul era cu ocoluri, adecă treizeci şi două de leghe de lungime). Apoi mai zice: „De la Marea Septentrională (Mediterana) pînă la Marea Australă (Marea Roşie) prin. 27t muntele Casius, ce desparte Egiptul de Siria, este cel mai scurt. De la acest munte la Golful Arabic (iar Marea Roşie) sunt o mie de stade; dar canalul este cu atît mai lung, căci face întorsături' > Astăzi, în linie dreaptă, distanţa este, de la o mare la ceialtăi, de treizeci de leghe. Prin urmare, de la Herodot pîrtă astăzi, s-a depărtat de mai multe leghe, şi locul pe unde au trecut ebreii nu se poate recunoaşte.» ■ ‘V. i.:;ţ /; • i .. ■ ! 11 ^ r *»'- * *! • - t-j '.'i'l' • • i ■ > . li !.:»;■ i. 1 1 • ; ' ■ : ' '.»f ■ :u- ■; l't ■ > i ; c t ■/' . < '• ‘ J » W ■“ .1 1 i . i . " f , < m ■ i' " ;> ■ j- . i 'ii, •' ■ i ' 1 > • ! 1 -a ■< t > x i -. • !■ ■*i- ( . ! i‘-m; I M ■ ■, ' CARfEA VIII Toţi locuitorii din Egipt vorbesc de nişte dănţuitoare numite almee. Aeeste femei: se- află 'la >uh-sat nu departe de Căir; se găsesc asemenea prin cetate. Ele se> deosibesc In două felwic în oalem, cele care * cîntă ’număi; ţi In almee. Aeeste femei cîntă sau dănţuiesc prin haremurile celor bogaţi ; purtarea lor este neruşinată, danturile lor încă sunt scanda^ loase. în- danţurile lor; ele se îmbată de exaltaţie pînă la delir şi atunci uită tot felul de respect către1 persoanele ce privesc’şi însuşi'către persoana lor. Se.arată coprinse de o patimă adîncă !pentru vreunul din privitori, cărui ■ îndreaptă, fără nici © ruşine»,Hfel de fel de^ provocaţii arzătoare de amor. Cele mai mult»! sunt frumoasei1 dan exicesurile de tot felul1 şi mai ales băuturile spirtoase le vestejesc1 îndată.' Sunt învestite că cele mai luxoase odalisce;' Se află prin» toate oraşele' şi i satele şi plătesc o taxă guvdrnămîntuluiv Mehemet: Aii' exilase pe cele mai multe din Egiptul de Sus. De atunci au început să degenere almeele. Cavalii le-au luat loeul. Aceşti cavali sunt oameni neruşinaţi ce se învestmtntă ca femeile1 şi dănţuiesc într-un chip cu totul supărător bunelor moravuri; Intr-o zi merserăm să vizităm locul unde au fost vestita cetate Memfis şi piramidele■ de la Sakkarah. 1 Memfis era : capitala regilor egipteni, centrul civilizaţiei omeneşti, artelor, ştiinţelor, rivala Tebei. învăţaţii din secolii încetaţi au discutat mulţi ani asupra locului unde a fost această cetate; unii ziceau că eBte acolo unde se află Cairul Vechi; alţii, între piramidele de la Giza şi satul ce poartă acest nume. Diodor din Sicilia îl pune pe puntul de pămînt al Deltei, la locul unde Nilul se desparte tn mai multe ramuri. Arabii cred că era pe lingă satul Metrahenii. 273 De la expediţia francezilor încoace, după cercetările membrilor Institutului, ce urmară armia franceză în Egipt, de la descoperirile ce s-au făcut în urmă şi de alţi călători învăţaţi, s-a aflat că Memfis era pe luncile unde sunt astăzi satele Metrahenii, Bedrehen şi Menf. Părerea arabilor era dată întemeiată. Menes, care fu cel întîi rege al Egiptului, voind să scape de înrîurirea preoţilor, părăsi Teba din Egiptul de Sus, unde preoţii aveau toată puterea, şi, venind în Deltă, zidi cetatea Memfis, în al XVIII-lea secol înainte de era creştină. Mai mulţi autori vechi au vorbit de Memfis; între alţii, Herodot. Dar să venim la un autor arab, Abdalatif, ce văzu ruinele acestei cetăţi: „Cu toată întinderea nemărginită a cetăţei aceştia şi înalta antichitate, la care se urcă, cu toată asprimea a multor guveraămînte ce au subjugat aceste locuri, cu toate stăruinţelei mai multor popoare, ca să o nimicească, cu toată greutatea a patru mii de ani, ce au trecut peste dînsa şi au. adăugat cauzele dărămărei ei, ruinele acestei cetăţi arată încă în ochii privitorilor ca o Unire de mai multe minuni, care cufundă înţelepciunea şi pe care omul cel mai elocuent ar încerca în deşert să descrie. Cu cît o priveşti, cu atît simţi mai mult mirarea ee-ţi insuflă ... In numărul minunilor ce admiri, printre aceste ruine, este camera sau scorbura ce se cheamă camera verde, făcută dintr-o singură piatră de nouă coţi de înaltă şi opt de lungă, pe şeapte de largă. Cît pentru figurile idolilor ce se văd în aceste ruine. . . este un lucru mai presus de orice descripţie şi despre care nu se poate da idee . . . Dar ceea ce este încă mai ideiMă de mirare, este exactitatea formelor lor, justeţea proporţiilor şi asemănarea lor cu natura. Noi am măsurat una care, fără piedestal, era mai mult de treizeci de coţi de înaltă; lărgimea de la coasta dreaptă, la cea stingă era de zece coţi, . . era numai dintr-o piatră de granit tăiată . . . frumuseţea chipului acestor statue este tot ce arta omenească poate să facă mai excelent. . . lipsea numai imitaţia cărnurilor şi a sîngelui. . . am văzut doi lei puşi în faţă unul aproape de altul: vederea lor insuflă spaima. Cu toată a lor colosală mărime, păstrau adevărul formelor şi proporţiei lor.“ După autorii mai vechi, precum şi după documentele istorice găsite în Egipt, boul Apis, imaginea taurului ceresc, era hrănit şi adorat aici; tot aici era mormîntul lui Oziris, 274 templul zeei Ator (Venera) şi al lui Esculap, templul cel mare al lui Fta (Vulcan) şi o mulţime altele. De la zidirea Alexandriei, Memfis rămase capitala preoţilor. Strabon vizită Memfisul şi îl descrise ca un oraş măreţ?, cu toată întristarea ce pricinuiău ruinele palatelor, a bazinelor ce-i atraseră mirarea, şi cu toate Statuele colosale ce-1 oprea de a păşi. Dar sub domnia romanilor, după ce răspîndi atîta strălucire, acest oraş peri sub un mormînt de nisip. Astăzi nu mai rămîne nici o urmă din această măreaţă capitală. O pădure de curmali a răsărit pe mormîntul cetăţei cel gigantic. Din cînd în cînd, cîte un călător se vede rătăcind pe aceste locuri; şacalii se adună cu turmele, în toate nopţile, şi plîngerile lor lugubre pare că se îndreaptă la cei ce nu mai sunt. Tristă şi sfîşîitoare vedere în adevăr, şi cu atît mai mult căci ne spune cît de mizeră este ursita omenească, cum piere fără urmă orice a vieţuit, ce a strălucit. Mărire, glorie, bogăţie, frumuseţe, tot ce ne farmecă se sting fără urmă. Nu este un singur om cărui aceste triste cugetări să nu-i vină în minte; cu toate acestea, oamenii pun atîta preţ pe aceste dulci vanităţi! Care este cauza? Asemănarea ursitei omului peritor cu natura bunurilor trecătoare face aceste bunuri să fie dorite atîta de oameni. . Nu departe dC piramidele de la Giza se află piraniidele de la Sakkarah, despărţite printr-o bucata de d,eşert. Aici a fCst anticul cimitir al oralului Memfis, semănat de piramide şi de morminte. Acest cimitir se! cheamă Eunca Mobililor. „Vederea acestui loc, zice un călător, este cu atît mai întristătoare!, căci lăcomia săpătorilor a răspîndit aici devastaţia; mormintele împodobite de sculpturi s-au despoiat ; tărîmul este coperit de codri de nisip, pricinuit de săpături, şi este semănat de osâminte omeneşti pe dinafară, albite de timpuri, rămăşiţă din cele mai vechi generaţii omeneşti." Aceste piramide se zidiră de regii din a treia dinastie şi sunt cele mai vechi monumente ieşite din mlim omenească. Din aceste şease'piramide, trei se află mai aproape de satul Sakkarah; celealte trei sunt mai departe şi Vecine cu satul Abukir. Cea ftiai mare piramidă de la Sakkarah — şi în care generalul Munitoli întră cel întîi, sunt mai mulţi ani — are teraţe şi este formată de şease grămezi piramidale puse asupră-i. înuntrul ei se compune de o sală întinsă cu 275 un plafond foarte înalt. Această sală şi lespedele pe care calci sunt de granit roşu; un puţ pătrunde aici în pămînt. Mai este un puţ ce nu este acoperit ca cel întli, afară din piramidă; servă de trecere şi trebuie să te cobori pe aici, ca să intri în piramidă printr-o sălică strimtă şi cîteva trepte de scări Acolo se află, după zisa arabilor, mai multe camere, în care nimeni nu poate pătrunde şi în care sunt cosciuge cu mumii; porţile lor sunt zidite. Se află aici o piramidă de cărămizi. Herodot zice că a făcut-o un faraon Asihis şi că avea inscripţia aceasta: „Nu mă despreţui, comparîndu-mă cu piramidele de piatră; eu sunt mai presus de ceialţi zei, căci am fost zidită cu cărămizi făcute din huma scoasă din fundul lacului. . .“ Părerea lui1 Herodot' 'despre numele celui ce a zi(ift-o ieşi cunoscut nesigură, prin aflarea mai multor dovezi contren; în urmă. ■ în una din piramidele de la Abukir s-a deschis două intrări: una la nord, ceialtă spre sud, scoţînd pietrele cu mare osteneală. A doua piraxilidă încă este deschisă despre nord. Galeria prih care intri, coboară, apoi se urcă pînă la o cameră mormîntală. Sunt şi alte mai multe piramide, dar nu merită a le mai înşira aici. La jumătate cale de la Abukir si Sa.kkarah, în nişte maluri, aflarăm scorburi foarte întinse. Aici este puţul lui Ibis, Toate aceste scorburi sunt pline cu mumii de ibis, învăluite în vase de pămînt. Acesţe mumii sunt rpilioane. Egiptenii ayeau aici cimitirul paserilor ibis, moarte în ţară şi pe care ei le priveau ca sînţite. ,, ' D. Jumelle a descoperit în vecinătate alte scorburi ce închi-puiesc un apartament complect tăiat în piatră. Se zice că acest loo a fost mormîntul unui rege. Mai departe, în altă scorbură, se află statua lui Sesostris cea vestită,, culcată pe pămînt. Picioarele ei nu mai sunt; dar fără aceasta, este de treizeci şi patru de picioare în lungime. Lucrarea acestei statue este perfectă; este de piatră albă ca marmura. Această statue este aceea de care vorbeşte Herodot, că Darie, voind să-şi puie statua lui lîngă a acestui principe, preoţii îi ziseră că nu se cuvine, căci Sesostris bătuse pe sciţi etc. în timpii vechi era pusă în templul lui Hator (Venera), care a trebuit să fie zidit aici. Tot aici se afla statua Yenerei străine. 276 - Este timp să lăsăm mormintele şi să vorbim de religia egiptenilor celor vechi. Idolatria materialistă nu a fost totdauna cultul egiptenilor. La început ei credeau într-un singur Dumnezeu. Porfir, filosof vechi, zice că egiptenii crezură la început într-un singur Dumnezeu. Herodot încă zice că locuitorii Tebei (cei din Egipt) aveau ideea unui zeu singur, fără început şi nemuritor. Lam-bic, ce a pătruns serios1 spiritul fîlosofiei -egiptene, mărturiseşte că egiptenii bredeau îritr-un singur zeu, ursitor al universului, mai presus de toate elementele, nemateriăl, necreat, nedespărţit etc. Doctrina simbolică învăţă că prin marele număr al divinităţilbr să arătă numai tfn zeii singur, şi prin varietatea puterilor purcese de la dînsul arătă unitatea pu-terei lui1. Religia lor dar era un nionoteism curat, ce ăe arăta pe dinafară printr-un politeism sinibplic, adică ţin ^singur Dumnezeu, ale cărui cualităţi şi ati^Uţii Se persoiiifibau în ălţi agenţi ăctivi, sau zeităţi supuse lui. ' ;; ‘ ‘ 1 Trei puhturi mai !însemnate avea1 această religie: 1-i, dogmăle sau morala ; a 2-lea, ierarhia; ce arăţa rangul şi autoritatea zeilor supuşi; 3-lea, cultul Sau forrrta agenţilor şi ţăre-mohiilor sfinte ce întrebuihţaii în! ptlblib sau în secret.1 Prin dogme era recunoscută uhitateă'lui Dumnezău, nemuri-rirea sufletului1,' o altă viaţă de pedepse şi recompense. Nimica nu poate să explice mai bine celealte două punturi, adică ierarhia zeilor sdpuşî. decît Următoarele rîridUfi scrise de d. Chanipbllion le JeUne' în niijlobul1 ruineSor şi monul mentelor din Egipt. “ ’ "!" ' 1 „îri templurCălabshi, în Nubia, ‘zice elj am aflat b nouă generaţie de zei, care adaogă cercul filmelor lui Amon . . . Ambn-Ra, fiinţă Supremă'^ .. fiind înSuşi el tată-Şău, e'Ste calificat de bărbat al maicei-sei (zea Miît). partea lUi feifte-nină, închisă chiar în a lui persoană, bărbătească şi feme'-i iască totdeodată .'. . Ceialţi zei ăi Egiptului sunt numai nişte forme ale acestor două principii constituante, văzute sub deosebite raporturi, luate în parte fiecare. Aceste sunt numai nişte abstracţii curate ale marelui zeu. Aceste forme doiare, triare fac un lanţ necurmat, ce coboară din cer şi se materializează pe pămînt şi sub forme omeneşti. Cea din urmă din aceste încarnări este a lui Horus, şi acest înpl din marginea lanţului face, sub numele de Horamon . . .’ al zeilor şi Amon Horus (Amon cel mare) este A al acestui lanţ. Puntul de 277 plecare al mitologiei egiptene este o triadă formată de trei părţi: de Amon-Ra, adică Amon bărbatul şi tatăl; de Amut, adică femeia şi muma, şi de Cons, fiul copij. Această triadă, manifestîndu-se pe pămînt, se .înţelege din Osiris, Isis şi Horus; dar Osiris şi Isis sunt fraţi. La templul Calabshi am aflat triada de la sfîrşit, ai cării trei membri se confundă cu c,ei trei membri ai triadei iniţiale; Horus poartă aici nume de bărbat al mumei şi fiul ce a avut de la maică-sa şi care se cheamă Maluli, este zeul cel mare de la Calabshi. Cincizeci de başreliefs arată genealogia lui. Astfej dar triada de la sfîrşit se formă de.Horus, de mumă-sa Isis şi fiul său Malulim, ce toţi întră în triada iniţială: Amon,; mumă-sa Mut , şi fia lor Cons. De aceea la acest templu şi Maluli era sul?, formă asemenea cu a lui Cops, sub acelaşi costum şi împodobit cu aceleaşi insigne. Nţjţpş(\(|?eul cel tinăr poartă, aici paşii piuit titlu de ciomn de. la ^fdpiis, adică de la Calabshi. . întregimea' sistemei religioase era compusă de o serie de triade felurite, dar nu despărţite, legîndurse unele cu altele prip . însoţiri polaterale.,., fiecare nqm (ţinut) avea triada sa şi aceea ce era adorată intr-un templu în capitala unei provinţii, se adora în toate tşmplurjje acei provinţii; fiece nom avînd, astfel, un cult particular pentru trei bucăţi deosebite ale fiinţei dumnezeieşti, ce şi ele aveau forme şi nume in parte. ,, , Pe piuite monumente se află săpat iadul egiptenilor. Este un loc unde patruzeci şi doi de judecători stau şi aşteaptă sufletele morţilor. Multe din pedepsele rînduite pentru cei păcătoşi la egipteni seamănă cu, ale noastre. Cînd faptele bune ale sufletelor jpdecate pot să fie de o seamă cu cele rele, acele suflete se trimit .să se bucure, de fericirea cerească ce gustă cei drepţi. Adesea aceşti judecători trimiteau sufletele pe pămînt, ca să mai trăiască sub felurite forme, potrivite cu natura păcatelor ce făcuseră, pînă ce se pocăiau; lumea dar era luată drept un loc de dureri. Această trimitere a sufletelor sub altă formă pe pămînt poate că a dat idee lui Pitagora, ce vizită Egiptul şease secoli înainte de Iisus, să croiască sistema lui de metempsicoză sau trecerea sufletelor sub alte forme pe pămînt. Înturnîndu-ne din excursiile noastre şi trecînd apa Nilului pe la insula Podah, un arab ne arătă locul unde fuse înecată o fată tînără, sora unui bei mare, din ordinul autorităţei şi 27 S din voinţa părinţilor ei. Cîţiva autori au vorbit de această tragică moarte, dar în felurite chipuri. Arapul ne-o spuse intr-un chip mult mai simplu şi mai aproape [de] crezămlnt. Era In Cair un franc tînăr şi frumos, venit aici pentru speculaţii Comerciăle. Toate femeile, întîlnindu-1 pe strade, stau şi îl urmau cu privirea lor, atît eră de graţios şi plăcut. Faima se dase în tot Cairul despre frumuseţea acestui om şi ajunsese să fie idealul femeilor. O fată tînără, sora unui bei, ce se afla în serviciul lui Mehemet Aii, se înamoră de acest bărbat din vedere şi din laudele ce auzea în toate zilele făeîndu-se despre dînsul. In scurt, această tînără fată, nemai-putînd înfrîna patima sa, se informă de casa şi numele amantului ei şi află mijloace să îl vază în secret. Odată ea se duse în casa lui; dar poliţia, avînd bănuieli, o urmă şi o surprinse In braţele acestui ghiaur. De la casa amăntultii său fu tîrîtă la închisoare; autoritatea 6 condamnă la moarte, dar Mehemet Aii hotărî să o tdimiţă în sinul familiei ei, pe care o rugă să o ierte. Părinţii fetei declarară că numai sîhgele acestei criminale poate să spele afrontul adus asupra familiei lor, şi nici rugăciunea lui Mehemet Aii, nici lacrimile fiicei lor nu pătură să schimbe hotărîrea lilată de dînşii. Gîdea dar luă pe fata şi porni noaptea cu dînsa, pe jos, către Cairul1 vechi, la'focul unde era Să o ucidă. Pe cale fata întrebă uhde o duce şi îl roagă să nu o pearză. Ajungînd în faţă cu itisdla Podah, o puse într-o batfcă. Aidi nefericita fată înţelese că zilele* ei sunt în pericol şi, îngehtinchind, rugă cu lăcrimi pe neîmbllri-zitul ei conducător să b cruţe. Dar în ace! timp gîdea b lovi în cap, o puse în sad şi b arunca în Nil. Fiindcă ne aflăm la datinele acestor popoare, să vorbim despre nunţile musulmanilor. La musulmani poligamia este iertaţă; despărţeniile, foarte lesne. Musulmanul se însoară cu o faţă pe care nu a văzut-o niciodată, numai ca să fie însurat. Femeia este la dînşii un instrupient de plăcere* ce trebuie să7i serve atîta timp cît va voi el. Fetele nu dau zestre, ci bărbaţii asigură o sumă de bani oarecare în folosul femejei. Un ipusulman are drept să se însoare cu patru femei şi să aibă nn nemărginit, număr de ţiitoare. Fetele se mărită foarte tinere; şi s-a văzut de multe ori un om de cincizeci de ani'luînd soţie o fată de zece ani. 279 Cînd două familii se învoiesc pentru o Irisurare şi se otă-răşte un termen pentru nuntă, bărbatul se dă la petreceri cu amicii săi, iar mireasa este condusă la baie de rudele ei cu ţeremonie. In ziua.de nuntă o duce la casa mirelui cu mare pompă şi cu muzică. Toţi amicii şi rudele împrumută pe mireasă cu obiecte preţioase,, cu care o împodobesc în acea zi. Convivii află o .masfl ,întinsă la qasa ginerelui. După oşpăţ toţi se duc şi lasă pe miri singuri. Atunci mirele vede faţa soţiei sale pentrp întba oară. Dacă mireasa a păstrat curăţenia onoarei sale, ginerele trebuie să, arate, a dopa o,batistă sîngerată la toţi invitaţii şi însuşi la vepini. Dar dacă se în-tîmplă din qqntra, mirele goneşte îndată pe mirpasă din casa sp. Muţţq. din, acpsie^nefeyicţte s-au, ucis de părinţii lor, la astfel de întîmplare. ,,, , . Mpi în tqşyţe ^ţlele văzurăm* ;ca, şi in celealte părţi fde Turqiei, pe ştra4a,copii ele, muşiilmani, ţrqcînd cu iparc pompă ca să meargă să se, taie împrejur.,, Da? avă aceste procesii supt şi mai cppinăşc-i.îniZiua^md fjul umji,mpsulman bogat este să se taj%, ş|yaciţ se, joloseşcjjiap.qaastă ocazie ce Je cruţă chelţnie,Lele ţer£mPWPi.,şlbţDVut pe cqpUi lor la tăiere tot Intr-un .timp.,Astfeţ; ve$,, jpaai’. mulţi; copii învesţiţi măreţ, însoţiţi,dş robi, şi de o bandă de,muziqanţi, de dănţuitori navală,.pe femei ce strigă şi aruncă,în trecători,cu apă de roze, trecîpd pe strade şi urrnînd unui om care poartă cu, sine o cutie unde se află instrumentele de tăiere; ei se duc la geamie, d.e un,de, înturnînc|u-sp acasă,., se pun , să mănînce; după mîncafe se ,fpce tăierea împrejur. , Copii, feciori şi fete, ,1a musulmani, sunt supuşi la această operaţie, de la etatea de şeaşe pînă la zece oui- Pentru bărbaţi, este privită ca mijloc de igienă şi de curăţenie; pentru femei, ca un mijloc de a astîmpara arşiţă dorinţelor simţuale. Această datină este Veche în Orient. Ebreii 6 practicau; ei o luară de lb egipteni. Iar In Egipt se crede introdusă de ■etiopieni. Toate muniiile bărbăteşti 'ce se găsesc în Egipt poartă firma acestei operaţiil Herodot încă vorbeşte despre această datină:1 „GblŞidienii, etiopienii şi egiptenii, zice el, sunt singurii oaibeni" ce se taie împrejur încă din timpuri necunoscute. Fenicienii şi sirienii din Palestina zic chiar ei că au luat tăierea împrejur de la egipteni;; dar sirienii de la mărginile Termodonului şi ale Partenisului şi macronii, vecinii lor, spun că o au de la colsidieni. . . Findcă tăierea împrejur pare, la egipteni şi la etiopieni, că este foarte antică, nu voi putea spune care din aceste două naţii o are luată de la ceialtă . . . cît pentru celealte popoare, au luat-o de la egipteni . . Bruce vorbeşte despre tăierea ce se face femeilor în Africa despre miazăzi: şi alţi autori încă arată modul cum se face această operaţie în Egipt. Dar noi vom trece sub tăcere aceste datine barbare pentru respectul ce purtăm gustului celui bun şi lăsăm medicii să vorbească. Să ne înturnăm la costumul femeilor de aici şi să arătăm viaţa lor înlăuntrul familiei lor. j Ele se învălesc într-un văl de mătase numit habarah, ce le copere de la cap la picioare, un fel de domino, mai puţin graţios. Cînd o femeie este măritată, habarahul ei este negru, al fetelor este alb. Pe faţă poantă un fel de jumătate de mască de mătase sau de alte stofe: Sub habarab poartă alte vestminte. Acest port se schimbă însă după clasa şi averea acestor femei. Femeile felahilor puţine poartă măşti şi nici una văluri lungi. Viaţa de harem este tristă în adevăr; dar pentru aceste creaturi, născute şi crescute în acest fel de închisori, se pare dulce şi frumoasă, ele par încă fericite de trişta lor condiţie, dar această fericire este ca fericirea-robului ce niciodată nu a gustat dulceţile libertăţei. Indiferenţa lor pentru soarta femeiei din Europa poată să se asemene cu nepăsarea orbului ce nu a văzut niciodată razele soarelui şi fermecătoarea privire a naturei. Femeile musulmane nu au nici cele mai dintîi cunoştinţe. Abia ştiu să coase; nu se ocupă de nimic folositor, trec timpul exercitîndu-se în danţuri să-şi frîngă corpul, să cînte, sau să asculte cîntînd, să fume şi să bea şerbetul^ să meargă la baie şi să şează la oglindă toată ziua. Priimesc vizite de femei, dar adunările lor favorite sunt pe la băi, unde se desfătează mai toată ziua întreagă. Acolo unde se află mai multe femei adunate, bărbatul, stăpînul de casă, nu poate să între nici într-un chip. Numai bărbatul singur are dreptul a pătrunde în haremul femeilor sale, cînd nu se mai află aici nici o altă femeie străină. Apartamentul bărbaţilor are altă intrare şi altă curte deosebită. Poarta ce comunică dintr-un apartament în celalt nu se deschide decît stăpînului. Hrana şi alte lucruri trebuincioase trec de la seleamlîc la harem-prin mijlocirea unei 281 ferestrui; această fereastră reprezentă o gaură în părete. In această gaură se află o cutie care o astupă şi care se în-turnă în loc. Cutia are în sine două caze: una văzută de o parte, ceialtă de altă parte. în una din aceste caze se depune hrana ce va să o ducă la harem; atunci cutia se întoarce şi înfăţişează caza din ceialtă parte, pe cînd cea încărcată se află în partea haremului. Cînd femeile se preîmblă pe strade, bărbaţii lor nu le însoţesc mai niciodată. Ele îmblă singure, rareori se însoţesc de eunuci. Femeile felahilor sunt tot atit de libere ca şi bărbaţii. Iată cum se exprimă un călător despre aceste din urmă. „Aceste femei, supuse, răbdătoare, muncitoare şi curajoase, ce merită iubirea şi recunoştinţa bărbaţilor, sunt martire ale lor; bărbaţii le îndatorează la muncele cele mai grele, ca pe vitele trăgătoare, dar ele suferă, fără să murmure, cele mai rele tratări şi îndreaptă către cei ce le chinuiesc astfel vorbe de iubire şi de respect.. . vedeţi acel om tăcut şi posomorit ce trece serios, turburat de grija de a-şi duce ciubucul, pe cînd femeia sa îl urmă, încărcată de mai mulţi copii ce-i poartă pe umeri, cum şi d-o mulţime de obiecte ce are pe cap, pe braţe, pe spate; se tîraşte cu greutate, se abate sub poverile ei; dar ce-i pasă stăpinului! el merge şi soţia trebuie să-l ajungă... Fi-va oare ea răsplătită pentru devotamentul ei, pentru răbdarea-i angelică, cel puţin singurul obiect al răsfăţărilor soţului ei ? nu; are rivale, sau o să aibă . . . Fericită încă, cînd nu o goneşte din casă . . . Puţini felahi sunt carii nu se însoară cel puţin cu zece femei în viaţa sa, alungîndu-le una după alta . . . Unii călători zic că femeile felahilor au mare pornire către libertinagiu. . . Călătorii judecă pe nişte simple aparenţe caracterul lor . . . Poate in treacăt au cunoscut niscarva fiinţe nefericite, împinse de mizerie, la o condiţie ruşinoasă; dar a crede că este astfel cu toate egiptencele, ar fi ca cînd s-ar lua excepţiile drept regulă. . . Femeile felahe ce nu sunt prea sărace, se îmbracă cu şalvari, cu o cămaşă albă, altă cămaşă de bumbac albastră şi de o bucată de aceeaşi stofă, ce le servă totdodată de ha-barah, de văl de cap. O pun pe cap in chip ca cele două căpătîie să cază pe umeri; cu un căpătîi îşi copere talia, cu celalt faţa cîteodată... Cele ce pot să cheltuiască cîţiva lei, cumpără o bucată de stofă cu feţe şi îşi fac vălul. Il prind în 282 dreptul ochilor prin ajutorul unor lănţuleţe de aramă sau de argint, ce le înfig în părul capului. . , Două toarte de aramă mari le servă de braţelete ... Cele mai sărace au numai şalvarii, cămaşa albastră şi habarahul, şi toate îmblă cu picioarele goale . . . Datina d-a purta obiecte grele pe cap este poate ceea ce le face să capete acel echilibru, acea supleţă, acele poze elegante şi majestoase totdodată care fac să se uite vestmintele lor cele proaste. Cînd le vezi trecînd prin luncă ... cu o amforă pe cap, cu un braţ; sprijinit pe şale, pe cînd celalt, descriind un semicerc, se pune cu graţie asupra capului, ca să sprijine vasul, crezi a vedea mergînd o statuă antică sau una din muzele grecilor ... şi înţelegi că Venera neagră de la Atena a putut să aibă tot atîţi adoratori ca cea albă. Cămaşa cea lungă fluturoasă desemnă formele şi face să te miri de a lor regularitate. Au braţele şi crăcii rotunzi, picioarele mici . . . Coloana vertebrală arcată, ochii umbriţi de gene lungi, pieptul tare dezvoltat şi dinţii foarte albi. Dar gura lor este urîtă, nasul lat. . . faţa bronzată, şi fac obrajii foarte neplăcuţi, fâcîndu-şi cu indigo o mare pată intre buză şi bărbie. Palma, minele, unghiile sunt tinte c-o faşă roşie cu foi de hene . . . Genele încă sunt tinte . . .“ Cînd un musulman moare, rudele mortului exprimă durerea lor prin ţipete; femeile îşi smulg părul şi adresează mortului felurite întrebări ce au raport cu viaţa lui. îndată ce moare, se fac preparaţii de înmormîntare, căci profetul a recomandat această grabă, ca să nu se strice corpurile morţilor afară. Cum viaţa părăseşte pe un musulman, mortul se pune pe o masă; îl rade, îl spală şi îl acopere într-un giulgiu de pînză nouă. îndată ce se aşează corpul în cosciug, îl poartă la mormînt cu capul înainte, privilegiu de care se bucură musulmanii, căci creştinii sunt îndatoraţi să scoaţă morţii cu picioarele înainte. Mai întîi convoiul mortului merge la geamie, unde se face o scurtă ceremonie; de aici, la cimitir. Pe cale este însoţit de oameni ce cîntă, de servitorii mortului, apoi plîngătorii pentru bani, căci în aceste locuri se află oameni ce au această profesie. Patru oameni poartă cosciugul, dar* pe cale, de este mortul sărac, orice musulman trece, se opreşte şi ia locul unui din purtători, apoi îl lasă altui ce întîlneşte mai în urmă. In mormînt mortul este aşezat cu capul către orient. Ei fac toţi gustare pe marginile groapei şi în urmă toţi se înturnă la casa răpo- 283 satului. Numai imamul rămîne încă la mormînt, ca să asculte întrebările ce fac mortului cei doi îngeri Nachir şi Munchir; apoi se întoarce la casa mortului, să spuie familiei lui tot ce a auzit la mormînt. Oamenii nu poartă doliu pentru un mort; dar femeile îşi tintă minele şi braţele şi întorc pe dos şervetele, covoarele pernele etc. Cimitirul musulmanilor de la Cair este spre sudul oraşului, foarte întins. Fiece familie sapă in acest tărîm un mormînt, după plăcerea sa. Acest mormînt este coperit cu o boltă de cărămidă sau de piatră. Aici încap cinci şi şease morţi; înălţimea lui este atît cît un mort poate să se rădice, cînd va veni să-l viziteze cei doi îngeri Nachir şi Munchir. Pe bolta mormântului'este o tertră lungăreaţă şi zidită; pe căpătîiele ei se află o stelă de piatră ce seamănă prin formă cu o coafură de om sau' de femeie. Acest cimitir, ca cele mai multe, este deschis. în Constantinopol, încă, cimitirile deschise şi umbrite de chiparişi deşi sunt locul unde se adună locuitorii la preîmblare.’ Pe cimitirele creştine de la Gampo Mare nu numai merg locuitorii să respire aer curat, ba încă, pe la sărbătorile Paştelui, se fac danţuri publice. Cimitirele din provinţii şi cele din Egipt, musulmane, sunt expuse la lăcomia şacalilor ce scobesc mormintele. Intre Nil şi Mocatan se află mormintele mamelucilor. Aici este şi mormîntul 'Fui Mehemet Aii şi al familiei sale. Dar cele mai frumoase morminte sunt acele făcute de califii Aiubiţi şi Pătimiţi. Intre celealte, acela al sultanului Barcuc se deosibeşte prin mîndreţe. Este zidit în al XlV-lea secol. Pe cele două căpătîie ale faţadei lui se înalţă două minarele la o înălţime de patruzeci de metri; pe cele două unghiuri ce corespund se află două cupole, în care se găseşte: întruna mormîntul califului, în ceaaltă, mormîntul fiului său. Am uitat să vorbim de două porţi monumentaale ale acestui oraş şi care Se află spre nordul lui: Bab el-Fotuh (poarta învingerii) şi Bab el-Naar (poarta ajutorului). Cea din urmă poartă aduce aminte de o cruzime a lui Selim I. Cînd luă Egiptul îri anul 1517 şi prinse pe Turman-bei, cel din urmă cap al mamelucilor, îl spin zur ă deasupra acestii porţi. Amîndouă aceste porţi au o frumoasă arhitectură. Călătoria de la Cair în sus pe Nil pînă la Teba şi mai departe este cea mai interesantă, din cauza mulţimei şi 2S4 frumuseţei monumentelor rămase de la egipteni. Ruinele Tebei, mai ales, au fermecat pe toţi călătorii care le-au vizitat. Călătoria într-acolo se face cu bărci mari şi învelite, ce se închiriază pentru două şi trei luni. Noi eram otărîţi să vedem aceste locuri interesante, dar ne fuse cu neputinţă, din cauza căldurilor celor mari care începură atunci şi din cauza unei epidemii ce începuse să cosească oamenii. Ne înturnarăm la Alexandria cu speranţa de a vizita Teba în toamna viitoare. Aici mă despărţii de soţii mei de călătorie ; ei plecară din Egipt, iar eu rămăsei încă pînă ce casa fraţilor Polihroniade îmi trimise banii trebuincioşi de a urma călătoria în alte părţi. Miss Lia şi părintele ei plecaseră pentru Indii. Fine CĂLĂTORII LA ROMÂNII DIN MACEDONIA ŞI MUNTELE ATHOS SAU SANTA-AGORA p CĂLĂTORII LA ROMÂNII DIN MACEDONIA Scris la 1858 CARTEA I PÎNĂ LA SALONIC Două mari simţiminte au ocupat mai cu tărie inima omenească: religiunea, naţionalitatea. Originea lorseperde în noaptea timpurilor: oamenii, în stare de sălbăticie, rătăciţi, în familii sau indivizi, în umbra pădurilor, înţeleseră îndată că nu erau ei regii universului; soarele le apare, îi lumină şi încălzeşte, lipsa lui aduce umbră pe pămînt, stelele pe cer. în aer apar vijeliile, norii, fulgerile, trăsnetile; slăbiciunile Omului, moartea mai cu seamă, deşteptase în oameni admirarea şi temerea —una şi alta le deteră ideea de o putere mai presus de dînşii. Iată izvorul religiunii. Fiecare adoară acea putere ce este mai presus, de om: fiecare, după cum o înţelege. Cînd aceşti indivizi sau familii, împinşi de instinctul de conservare, se formară pe ici, pe colo, se aruncă sămînţa naţionalităţii: urmare a acestor adunări ce ele înşile fură povăţuite de trebuinţa de a apăra în comun viaţa contra altor bande de oameni sau de heare. Aceste mici, sălbatice şi nestătătoare grupe, mărindu-se cu timpul, polindu-se şi stabilindu-se, aceea ce la începutul lor fusese o alianţă pentru a ataca sau a se apăra, crescu, se poli, se aşeză pe reguli şi deveni simţămîntul de societate. Cînd toate interesele parţiale se unificaseră, cînd toţi avură acelaşi pămînt, aceleaşi legi, aceleaşi datine, aceeaşi limbă, acelaşi trecut, prezent şi viitor, societatea deveni naţiune. Poezia din toţi timpii îi împrumută strălucirile sale, şi inima omenească dete un loc acestui lucru real şi poetic totodată. Unii au mustrat acest simţimînt. Au avut oare cuvînt ? Nu credem. Cosmopolitismul este o idee nepractică. Lumea poate fi patria celui ce nu are o patrie; însă lumea 289 nu podite fi patria popoarelor. Cele din urmă sînt totdauna de undeva: au totdauna ceva să păstreze sau să pearză. O familie este mai mult legată, decît un singur individ, la locul naşterii sale — un popor mai mult decit o familie: aceste legături au raport cu interesele lor. Dar ne va zice unii: s-au văzut oameni singurateci, fără familii, fără averi pe tărîmul naşterii şi cu toate acestea adorînd patria lor! Să poate; şi daca trebuie a o zice, am înţeles aceasta prin oarecare indivizi: aceştia îşi iubesc patria ca oricare, dar pe dînşii, nici familia, nici averea nu-i leagă cu acest pămînt. La dînşii este un simţimînt poetic. Ceea ce îi leagă de pă-mîntul naşterii este mormîntul părinţilor, este o nebunie sublimă, este ceva ce nu ştim ce este, Ce ne spune şi nu ne lasă a cuvînta. Poate că acest amor de ţară nu este cu totul dezinteresat? A-şi împleti o cunună cu simpatiile amicilor săi, făcînd să tremure o coardă ale cărei sunete sînt atît de dulci încă în lume, mulţumită educaţiunii, nu-mi pasă! Această cauză este totdauna nobilă. A crea o naţiune. .. Care este trebuinţa ? Trebuinţă mare, necesarie. Globul despărţit prin oceane, munţi şi deserturi, deosebiri de clime, nu se află oare însuşi el menit a forma nişte hotare naturale între popoarele ce îl locuiesc ? Aceste deosebiri nu sînt cauza deosebirii legilor, datinilor, limbilor, interesului populilor? Negreşit. Priviţi acele colţuri de lume locuite şi căzute în puterea altor popoare, cu alte limbi, cu alte datine. Sînt oare ele fericite? Ceea ce diferă pe concheranţi de conchişi este cauza urei între stăpîni şi servi. Toate popoarele vorbească aceeaşi limbă, primească aceleaşi legi, aceleaşi datine, aceleaşi credinţi, şi cauza urei va lipsi. Iată ce ne spun visătorii cosmopolitismului. Toate acestea să pot face: dar pe cît globul nu-şi va schimba umbrele şi luminele sale, va rămînea totdauna o deosebire între popoare: această deosebire va fi cauza antipatiei între ele. Cosmopolitismul nu a reuşit în trecut; el a căutat să se închine, cu toate urmările ce trage după sine. Religiunea, mai modestă decît cosmopolitismul, dar mai întinsă decît Naţionalitatea, s-a coborît un moment de la înălţimea ei ideală, ca să înfrăţească societăţile. Panteismul anticilor, înlocuit de doctrina ebraică, Crist complectînd ideea unui smgtir Dumnezeu, urma neapărat a forma lumea după noua 290 imagine a lui Savaot: a unificat! Sub aceste auspice, cristi-anismul înflori. Trebuia a despica grămezile popoarelor unite prin sabie şi a le reuni prin credinţe religioase. Religiu-nea dar uni mai multe popoare. Dar caracterul omenesc reapăru; interesele popoarelor suferiră. Lanţurile, coperite cu flori, se resimţiră prin greutate. Se uitase un singur lucru de schimbat; acesta era: osebirile naturale între popoare, şi religiunea căta să renunţe la planul său social sau să-l prefacă. Nu este compatibil cu natura omenească decît naţionalitatea. Domnia în parte a tuturor popoarelor, împărtăşirea la lucrurile publice a tuturor cetăţenilor este viitorul societăţilor omeneşti ce au să vie. A se eîrmui bine individul, este a cîrmui bine familia, a cîrmui bine familia, este a cîrmui bine naţiunea. A se cîrmui bine naţiunile, este a satornici armonia. Experiinţele o dovedesc. Organizaţi o mare armată cu un cap, dar nu-i daţi nici companii, nici batalioane, nici regimente, nici brigade, nici diviziuni, nici corpuri, nici capi parţiali. Această armată va fi confuziunea personificată, se va risipi. Lucrarea cugetării omeneşti asupra experienţei trecutului nu rămase fără rezultat. Acest rezultat este dovedirea existinţei unei cauze întîitoare a efectelor: este Dumnezeu. A dovedi care poate să fie natura lui, nu este dat omului: mărginirea înţelegerii sale îl opreşte. De aici fabula şi poezia care cutează să insufle însuşi gravele meditaţiuni ale filosofilor. Ştiinţele filosofice, politice, sociale, religioase sînt încă amestecate cu spiritul poeziei. Această înrîurire a fabulei asupra lucrurilor omeneşti este naturală omului. Orice silinţi de a o înlătura vor fi nefolositoare. Cu toate acestea, poezie pentru poezie, nu este mai logic a ne înriuri de ceea ce se apropie mai mult de natura omenească ? Naţionalitatea are de bun aceasta din urmă. Pentru mine înţeleg simţul naţionalităţii dintr-un punct de vedere practic şi poetic. Practic, căci credem că spre a îmbunătăţi soarta lumii trebuie mai întîi a îmbunătăţi soarta naţiunei din care facem parte. Poetic?. . . Acesta este un simţimînt ce nu se explică. Sub aceste cugetări arunc ochii către un popor de un milion de români risipiţi în Macedonia, Tesalia, Epir şi alte locuri. Un milion de români este un popor; este 291 o fărâmătură mărită din acele legiuni romane neînvinse de oameni, neînvinse însuşi de secoli; este o idee, este geniul, este civilizaţiunea lumii vechi, doborîtă, dar neînvinsă; este ruina antică a unui monument ce reâlamă geniul omenesc. V-aţi aflat vreodată la poalele Partenonului ? Golizeului? La umbra templului lui Apolon Indimian? In sălile amfiteatrului de la Milet ? La picioarele piramidelor ? In mijlocul ruinelor Ascalonului? La vederea acestor ruine încă în picioare, nu v-a venit o idee ciudată de adevăr ? Secolii au bătut cu putere maiestatea acestor monumente; le-au surpat pe ici, pe colo; timpul dărîmă tot, învinge tot. Ei bine! iată o eroare; timpul a dărîmat, dar nu a învins; timpul a dărîmat, dar timpul el singur este învins; ruinele, pînă se vor rade dupe faţa pămîntului, vor rămînea învingătoare. Căci tot ce exprimă o idee de mărire, de strălucire nu piere, nu poate să piară: ruinele vorbesc mai mult şi mai bine decît operile scriitorilor noi. Astfel la vederea acestui milion de români, această nobilă ruină a legiunilor ce umplură lumea cu gloria lor, putem zice: această naţiune nu piere niciodată, şi în căderea ei seamănă mai intereisantă decît în a sa strălucire. Gu toate acestea, acest milion de români, în timpii de mijloc, avu strălucirea lui. Aceasta o vom vedea mai tîrziu. Românii din Macedonia-mi sînt scumpi prin mai multe raporturi. Daca Yalahia fuse patria maicii mele, Macedonia fuse aceea a părintelui meu, limba lui fuse aceea a acestor români; sîngele lui, sîngele lor; speranţele şi suferinţele lui, speranţele şi suferinţele acestui milion de români. Ca român, născut în România proprie, încă cată să am simpatii pentru cei din Macedonia. Aceleaşi suferinţi aici ca şi acolo! Poate şi aceleaşi speranţe? Aceiaşi inemici, pentru ce îi vom mai numi? Grecii vechi, căzuţi sub puterea romanilor, căutară a-i învinge prin înrîurirea moravurilor lor fermecătoare. Cei bătrîni lăsară urmaşilor lor în moştenire acest spirit de învingere asupra următorilor acelora ce domniseră Grecia. Românii din Dacia Traiană, precum şi cei din Dacia Aure-liană avură a suferi această înrîurire, o suferă încă. Cei din Dacia Traiană aVură domni greci numiţi de Poartă. Limba lor fuse mai înlocuită în scoale, în biserici, cu limba greacă; a treia parte din teritoriul lor trecu la călugării greci ca danie. Sîngele se amestecă în unele din familiile de sus, şi 292 datinile lor intrară şi se aşezară în locaşnl românilor viteji. Răzbunarea cea făcută era teribilă. Strănepoţii plătiră greşalele străbunilor lor. Astăzi, însă, fanarioţii au perdut dreptul de domnie în Principate* dar înrîurirea lor este încă în vigoare prin sămînţa aruncată pe acest tărîm. Multe familii din Principate sînt fanariote; atit că astăzi aceste ţări ar fi nişte provincii grece, daca printr-o lege ce regulează lucrurile omeneşti, renegaţii unei naţiuni nu ar deveni pentru naţiunea din care au ieşit mai aprinşi decît adversarii naturali. Românii din Macedonia, uniţi cu bulgarii, avură mai mulţi regi din sîngele lor. Acest regat scurt, dar strălucitor, căzu într-o zi cu fondamentele societăţii cei vechi. De atunci, suferinţele lor fură adinei. Ei avură aceeaşi soartă cu românii din Principate. Principalii lor priimiră, cu amăgitoarele datine ale grecilor, înrîurirea lor morală. Veni un timp cînd aceşti capi, nobili prin sîngele străbunilor lor, avură ruşinea a se zice români şi primiră a fi renegaţi. Fii stăpî-nilor deveneau cu mîndrie protejaţii învinşilor, cu condiţiune de a uita originea lor. O, neînţelegere a lucrurilor omeneşti! A trebuit oare ca tot ce a fost mare să se micşoreze? Ca tot ce a strălucit să se întunece ?. . . A se ruşina de naţiunea sa, este a se ruşina de sine însuşi. Şi pentru ce se vor ruşina ei să fie români? Cînd un popor naşte un om ca Coleţti şi alţi eroi ce contribuiră la strălucirea. Greciei de la ,1830, acel popor nu poate să peară. Noi nu urîm pe greci; din cpntra, îi iubim, îi iubim căci avem aceleaşi moşteniri ca dînşii; o naţionalitate a forma; căci avem aceleaşi interese, aceleaşi dureri, aceleaşi speranţe; şi cînd zicem „îi iubim“, nu sînt vorbe deşarte, le putem sprijini cu dovezi: sînul României este deschis cu ospitalitate comerţului grec din toate părţile; mii de greci sînt priimiţi aici cu strîngere de mînă; cei mai mulţi posesori sînt din această naţiune, şi aceasta pe cînd românii, pe tărîmele greceşti, nu căpătă o cupă de apă! pe cînd gazeta greacă din Smirna declară pe emigraţii români (cine ar crede!) pederaşti şi periculoşi, spre a corupe pe turci şi pe greci! Şi invita pe guvernul otoman a-i goni din statele sale. Dar noi nu vom împuta naţiunii grece rătăcirile unui individ cîştigat de politica inamicilor Greciei. Zicem toate acestea ca să dovedim că românii nu urăsc, nu îmbrîncesc pe greci. însă ceea ce trebuia a zice înainte de toate este că 29J românii trebuie să fie români, şi grecii să fie greci. Aceste socoteli întreţin totdauna amicia cea bună. Românii din Macedonia nu sînt greci, sînt români: trebuie să fie români; nu este ideea noastră a-i uni cu noi, căci sîntem depărtaţi de dînşii; nu este ideea noastră a-i ajuta să opereze răsculări. Cugetul nostru este că acest popor de un milion, aruncat în Macedonia, cată să aibă conştiinţa naţionalităţii sale; cupa vieţii sale poate să fie mică, însă trebuie să fie cupa sa; iată cugetările ce mă frămîntau, cînd mă hotărîi să vizitez acest pămînt clasic al Macedoniii. Voiam să văd cu ochii daca acest popor există, daca păstrează limba, datinele sale — iată ce face subiectul acestei călătorii. * La 11 iuniu, anul întîi al resbelului Crimeii, mă îmbarcai pe un vas cu aburi al companiii austriace „Lloyd“. în momentul cînd mă îndreptam către vasul cu aburi, văzui un fel de ofiţer otoman trecînd pe lingă mine într-un caic. Figura sa mi-era cunoscută. — Căutai în fundul suve-nirilor mele. . . Era Eliade. Era marele poet, marele filolog român, era unul din locoteninţii guvernului român la anul 1848. Unul din capii revoluţiunii democratice şi sociale a românilor sub un fes otoman! încins cu spada otomană! Nu era nimic de zis — nu aveam nici un drept a blama. Ţara sa, jumătate slabă, jumătate ingrată, îl uita. Inamicii ei nu uită niciodată. Eliade ascundea oare, sub această aderare la politica otomană, un scop mare şi patriotic? Credea el că numai astfel poate să ajungă la mîntuirea patriei sale? Atunci Eliade este îndreptat, ca Mircea, ca Bogdan, care supuseră ţările lor turcilor, ca să le scape de moarte. Aceasta este un secret între Eliade şi Dumnezeul său. Eliade făcu multe erori politice. Eliade nu va trăi în viitor prin laurii săi politici; cu toate acestea, va trăi ca om de litere. Nici un român nu avu mai mulţi amici, nici mai mulţi inamici decît dînsul între ai săi. Talentele sale căuta să-i facă aceasta. Soarta oamenilor de talent, în ţările mici, este amărîtă. Tărîmul mare, al mai multor şi felurite glorii, deschis ambiţiunilor felurite, lipseşte, este monoton, este strimt: cată să se dispute al cui să rămîie. Orice armă este priincioasă. Eliade trebuia respins de aici. Eliade, amărît, abătut, descuragiat, se lasă să cază. Astfel va fi soarta mai 294 multor oameni de talent în România, în viaţa lor. Oameni mediocri, oameni fără merite, fără talente, fără scop, fără tendinţe în viaţă, unelte ale celor prefăcuţi, vor huli pe toţi oamenii de bine ai Româniii; vor încerca a le răpi însuşi onoarea. Astfel este ursita, că ţărîna eroilor este menită a fi prada vulturilor şi cînilor! Noi nu tînjim aceasta. Astfel fuse începutul tutulor naţiunilor. Gel ce a făcut lucrurile astfel, singur poate să ştie cuvîntul său, şi nu este dat nouă a-1 smulge. Eliade, mîne mort, va deveni mare! Ca poet, ca filolog, va trăi. Urmaşii noştri, depărtaţi de luptele noastre politice actuale, nu vor vedea oamenii, ce nu vor mai fi, prin fumul acestor lupte prin care îi vedem noi. Daca vreodată suferinţele exilaţilor români vor avea de rezultat o formă de guvern reprezentatif, o, ţară! este de datoria ta să gîndeşti la bătrîneţile bardului român, ale cărui merite literare fac să se uite erorile sale politice. In Marea de Marmara întîlnirăm mulţime de vase armate: franceze, angle, sarde. Sevastopolul nu căzuse încă. Res-boiul urma. Cine cunoaşte rezultatul acestei lupte de uriaşi P Lumea toată îl ştie de mai nainte. Resboiul de sub zidurile Sevastopolului nu este un resboi între împăraţi, nu este un resboi între naţiuni; este resboiul între spirit şi materie *, între lumină şi întuneric: unde lumina apare, umbra caută să se retragă. Tu te vei fărâma, o, Sevastopol! Ridicat ca să aperi această întinsă naţiune rusă contra lumii din afară, tu ai devenit propria închisoare a naţiunii ce crezi a proteja. Ca Rusia să fie liberă, trebuie să se dărîme temniţa sa. Tu fuseşi spiritul barbariei sub o formă de granit. Tu ai trăit sub altă formă, în toate epocele, în toate locurile, înainte de a te ridica pe malurile Euxinului! Totdeauna învins, totdeauna renăscuşi din ţărîna ta! în fine, apăruşi pe marginile lumii barbare. Privirea ta trufaşă ameninţa lumea civilizată; tu erai acolo, pentru Europa luminată, ca un nor de vijelie pentru navigatori; regii guvernau rău, naţiunile erau neodihnite, materia avea un templu. Apărarea ta fu teribilă! Aceasta fuse izbirea între două lumi. Căderea ta va fi şi mai teribilă. A umili trufia puterii brutale, a fărâma bariera ce opreşte luminele a se răspîndi pe partea lumei ce tu ascunzi, iată scopul acestui resboi. Astfel, dupe căderea ta, învingătorii vor fi generoşi, şi vulgul, văzînd că învinşii nu au perdut 295- nimic, se va mira, fără să înţeleagă, de mărinimia biruitorilor. Copiii Europei risipesc nobilul lor sînge, ca să te surpe! A te ădtpa pe tine, este a libera Rusia. Ruşii mor cu fericire, spre a-şi păstra temniţa lor. Nu-mi pasă; a combate spre a-şi păstra lanţurile, este a combate spre a fi liberi; orice sacrificiu făcut este o arvună dată libertăţii. Aceste cugetări erau ale lumii întregi. Ca român, ca exilat, căutam să le simţ mai viu. In fiecare piatră căzută din această uriaşă cetate vedeam fărâmat un inel din lanţurile patriii mele. Nu voi să pîrăsc pe nimeni, nici chiar politica rusă. Oamenii sunt numai nişte unelte în aceste lucruri neînţelese. Binele şi răul, a căror imagine sunt lumina şi întunericul, nu sunt lucrarea voinţei omeneşti. Aceste lucruri au trebuit oare să existe? Pentru ce? Aceasta poate să fiş misterul lui Dumnezeu. Adevărul este că ceea ce noi numim nefericirile Rusiei aveau o mare înrîurire asupra apeea ce numim nefericirile Romapiii. România ne interesa de aproape, Această Românie era frumoasa şi adorată de ţleparte de exilaţi. Cele mai duioase clntece ale ebreilor fură acelea ce se auziră în exilul Babilonului. Patria este ca un tablou în ulei. De aproape se vede lutul culorilor; de departe acel lut dispare. Ochiul nu mai vede decît ceea ce este frumos., Ceea ce iubea exilaţii nu era ţara astfel cum este; era portretul ei ieşit de sub penelul lui Rafael, era fantasma sa; era o idee. Am văzut mai mulţi din aceşti exilaţi nefericiţi, în mizerie, suferind de foame, de frig, de dispreţul oamenilor materialişti. Erau însă tari în credinţele lor. Pe unii i-am văzut murind. Unul mai ales, nu voi a-i spune numele, în cele din urmă minute ale vieţei sale, era trist pentru patria sa ce o credea perdută. — Patria ta, îi zise medicul ce veghea lîngă sine, te exilează — apoi ce raporturi aveţi împreună? Acolo nimeni nu te reclamă; patria te lasă să mori de foame, acolo nu ai nimic, nici doi coţi de pămînt, ca să te îngroape. De vei muri, nimeni nu se va întrista acolo pentru tine. Murindul se uită la medic — fizionomia lui era luminată. 1— O, doctore, zise murindul, oare am nevoie de o avere oarecare în patria mea, cînd ea însăşi este averea mea? 596 Acestea fuseră cele din urmă vorbe ale murindului. Iată ce diseamnă amorul exilaţilor pentru pămlntul natal. Amor ideal, sublim, unic! Cine a înţeles acest amor, a înţeles pe Dumnezeu. Era frumos însă acel timp! timp de speranţe, de iluziuni, de poezie! Un viitor strălucit; o patrie liberă, strălucită, frumoasă — o patrie unde domneşte veacul de aur al imagi-naţiunilor moderne, o patrie unde relele sunt necunoscute, unde sufletele sunt mari, inimile iubitoare, cugetările curate, unde tot răsuflă abnegare, sacrifice pentru o idee mare. La 1848, în timpul de revoluţiune, în ziua cînd poporul aleargă la palat unde reacţiunea caută să fărîme programa revoluţionară, ale cării mai multe principii astăzi sîrtt în Conven-ţiune, unul din aceşti exilaţi, june încă, alergă cu ceilalţi. Un om îl vede şi îi zice: — Maica ta moare, du-te acasă! — Maica cea mai mare încă moare, răspunse el. Cată să scăpăm mai înainte pe aceasta. Toate acestea le zicem, ca să arătăm cît aceşti oameni aveau în inimile lor simţimîntul patriei, cît acest simţimînt era generos. Şi patria, atunci cînd exilaţii o vedea atît de frumoasă, de simpatică, jumătate gemea răsturnată sub aspimilej timpului şi ale oamenilor; jumătate dănţuia eu Capul cununat de flori. O, iluzie! Tu eşti virtutea sufletelor alese! Ceea ce este subliihul martirului este simţimîntul acelor oameni ce sufere şi per pen'tru o idee, fără să cugete că numele lor nu’are loc pe paginele istoriei. Capii acestor oameni, cunoscuţi, siguri că au să lase un nume dupe dînşii; ei se mîngîie cu această idee. Dar soldaţii lor necunoscuţi ce se sacrifica cu fericire, siguri că cu dînşii vor peri şi numele lor şi orice aducere aminte; acesta este sublimul. Aceşti soldaţi ai revoluţiunei nu înţelegeau decît o idee: binele patriei. Aceasta era destul pentru dînşii, Ca să se sacrifice. Nu le spuneţi mai mult! Nu le deschideţi poarta sanctuarului, unde se trece toate acele dezbateri misterioase ale capilor, să nu le vază în nuditatea lor, căci atunci credinţele lor poate să slăbească! Ce fuse această revoluţiune de la 1848 în Bucureşti? Era ea faptul a cărui cauze fusese turburările din Europa? Era faptul unui partit ambiţios? unui individ înrîuritor? 297 Nu credem. Această revoluţiune nu avu drept cauză tur-burările din Europa, ci numai drept ocaziune. Nu fuse fapta nici a unui partit, nici a unui individ — fuse fapta naţiunei române. Iată cum se exprimă istorianul N. Bălcescu, intr-o scrisoare a sa din anul 1850. „Revoluţiunea din 1848 în România este dezvoltarea acelii lucrări neîncetate şi providenţiale începută în societatea noastră, precum şi în toate societăţile omeneşti, încă de la a sa origină. Ea derivă mai d-a dreptul de la revoluţiunea din 1821. La acea epocă, apăsaţi de fanarioţi în numele statului, românii se răsculară împotriva acestora. Rezultatul acei revoluţiuni fuse că românii cîştigară cauza lor pe lingă turci: fură scăpaţi de fanarioţi, cîştigară cauza naţională; dar perdură în urmare cauza democratică, căci Regulamentul organic constituă mai tare aristocraţia, şi poporul, în loc a fi apăsat numai în numele statului, fuse încă în numele claselor. Care căta să fie programul revoluţiunii din 1848? Era dezvoltarea progresivă a revoluţiunii din 1821, mai mult a ideelor democratice şi sociale. Astfel era programa din 1848... Românii n-au făcut revoluţiunea nici contra turcilor, nici contra ruşilor. . Românii, în puterea auto-nomiii lor, reclamară observaţiunea tratatelor, fără să voia-scă a se libera de ele. Această revoluţiune făcută, rămînea a se gîndi la Unire ... Ca să facă a intra naţiunea în drepturile sale naturale . . . Unirea Valahiii şi a Moldovii este un fapt ctştigat pentru toată lumea, chiar In ochii Rusiii şi nu poate Intîrzia spre a se îndeplini. . .“ (1850). Iată în scurt istoria acestii revoluţiuni, spusă de unul din autorii ei. Dar să lăsăm istoriii să adîncească nişte fapţi împliniţi şi să ne înturnăm la subiectul nostru. O convorbire ciudată alături de mine mă atrase din aceste cugetări. Umbrele se întindea pe faţa lină a Propontidei şi învăluiau în sinul lor ţărmurile vecine, unde s-au trecut în toţi timpii fapte strălucitoare. Eram pe podul vasului. Doi oameni ce îi luasem de greci, dupe costumul lor, vorbeau limba română, dar un limbagiu ce nu era al nostru: limba română din Macedonia, ce se porocleşte de vecinile popoare ale acestor români limba ţînţârească, pentru că pronunţă des pe (. — Acest vapor cu tre chetartori este, zise cel dintâi român macedon către soţul său de călătorie. 298 — Cu tre, răspunse acesta. Muşat este (frumos este.) — Tru noaptea aesta ventu va batere foarte cu via (cu viiciune). Cînd unul, cînd cellalt, în convorbirea lor, făceau din timp în timp nişte frazuri cu totul cum le-ar face un român din Principate, apoi acele fraze se perdeau în altele de vorbe greco-slave-latine. Prinsei din toată această convorbire vorbele: ne (pentru nw), petrece lepseşte (pentru lipseşte), remaneţi (pentru rămt-neţi), urut (pentru urlt), păţit (pentru păţit), Domne (pentru Doamne), lânced, (pentru bolnav Sau linced), capul, mane (pentru măntnc), aeri (pentru ieri). Ei au păstrat pe a înaintea mai multor vorbe, pe care noi l-am păstrat numai la amiază, acasă etc. Fada (pentru faţă, obraz), mentea (pentru minte), menţiune (pentru minciună), arăpi (pentru răpi) etc. Despre fraze am zis că sunt unele întregi ca la noi. Spre exemplu: „Care de turbat ce era! Nu era mult ma bine se aveai cu aeste şi alante duoă. Este bine se ajuni. Cînd seceri UvadeaC Dar să ne oprim aici despre această limbă, ca să vorbim mai tîrziu într-un chip mai delung, la locul său. 1 Ştiţi ce este o societate de pasageri pe un vas cu aburi în Oriente la cel dintîi loc ? Să vă spui eu, şi ca să fiu mai adevărat, să vă descriu cercul în care mă aflam. Colo un neguţător din Pera, care vorbea cu toţi, fără a-i cunoaşte şi făcînd cunoştinţe, dînd cîte o ţigară de havană, ca cum ar fi dat cîte o priză de tabac. Mai dincolo o engleză tînără, frumoasă, blondă, cu ochi albaştri, cu faţa albă, poetică, melancolică, suavă, sălbatecă, tăcută, fugind de lume şi agăţată de braţul bărbată-său, scurt, gros, gras, roşu la păr şi la faţă ca un stacoj — un adevărat buldoc ce mîrîie necontenit, de cîte ori un pasager trece pe lîngă sine. Dincolo o damă leventină cu bărbatul său care o lasă singură; de urît, ea citeşte pe o carte — o călătorie, istorie, roman ? Nu. O carte de rugăciune latină. Ochii ei se lasă pe carte o dată şi de zece ori pe pasageri, face ochi dulci tutulor. Colo patru ofiţeri englezi, din care doi nu vorbesc cu ceialţi doi, din 1 Domnul Massime, unul din gramaticii şi limbistii cei mai renumiţi, a făcut o gramatecă a aceştii limbi. Noi o recomandăm românilor ca o lucrare de mare merit (Redacţiunea călătoriei) (n.a.). 299 cauză că unii sunt nobili şi ceialţi fii de burghezi. Pe o canape, nişte ofiţeri francezi dezmiardă pe cei care îi ascult printr-o convorbire spirituală şi plăcută. Mai dincolo doi oameni de litere germani, ce mîrîia împotriva francezilor. Mai dincolo doi sau trei neguţători greci ce vorbesc de o corabie înecată; întreabă-i cum se numesc — unul va fi Leonidas* altul Epaminondas, cellalt Alcibiade, trei nume strălucite, cu fesuri lungi, şalvari, iminee. Europeii îi privesc din înălţimea lor. Şi cu toate acestea, aceşti trei oameni ordinari, plecaţi cu gîndurile pe comerţul lor au merite mari. Un grec trebuie să-şi ia căciula, întîlnindu-i. Unul este bogat, şi ca să poată a-şi lăsa toată averea sa patrii, nu a voit să se însoare. Cellalt are braţele amîndouă pătrunse d,e gloanţele turcilor. Al treilea a dat jumătate averea sa pentru şcoale la Atena. Ei însă nu au lustrul societăţii, o ştiu ei însuşi şi şed retraşi. Un boieraş din Tîrgovişte, mergînd la un boier în ^Bucureşti, în zilele din urmă, şi găsind acolo lume elegantă, se sfii şi şezu aproape de uşă, boierul îi zise să şează mai aproape. Acesta răspunse: — Eu şez aici, căci nu ştiu franţozeşte. Aceasta este răzbunarea meritului despreţuit de aparinţă. Mese se pune şi se ridică, oaspii mănîncă cu ardoare. Adeseori fructele dupe masă sunt mîncate înaintea rasolului, cînd acesta întîrzie să sosească — oaspii sînt voioşi. Deodată, un mic vînt se ridică pe mare, surfaţa mării se încreţeşte, pe urmă să valură. Fizionomia mesenilor se schimbă, căci vasul se mişcă. Pînă aci, ai auzit, toţi sînt tari la mare — acum, cine ar crede, toţi ameţesc. Răul mării îi apucă! Redau mării prînzul ce au priimit în stomah, cu oarecare camătă. Unii rămîn lîncezi, căzuţi pe cîte o bancă; alţii cad cu nesimţire pe paturile lor. Acum vîntul poate să sufle, vasul poate să se fărîme de o stîncă, apa să între într-însul şi să-l înghiţă, lîncezii, abătuţi, perduţi, fără conştiinţă despre nimic, rămîn nepăsători — răul ce sufere este mai crud decît moartea, între vasul într-un port, înceteze mişcarea lui, şi toţi se ridică sănătoşi şi umblă ca ologii şi săcaţii pe care Isus îi vindeca, de cum îi atingea, şi umblau. Noaptea era senină, o apră lină se juca pe valuri. Vasul se mişca uşor. 300 Marea sorbea cu voluptate luna plină. Oaspii dormeau, cîţiva erau lîncezi. Auzii deodată pe podul vasului un cor — un imn religios. Şase voci unite, voci de femei, dulci, fragete, mlădioase, intonau un imn, o arie divină. Era un vis ? Un efect al imaginaţiunei auzului ? Un cor al zeităţilor mării ce treceau pe acolo ? . ..« Mă urc pe pod. Erau, pe acest vas cu aburi, îmbarcate şase surori de caritate germane protestante şi un preot. Acest imn urmă in tăcerea nopţii; era sublim. Cine erau aceste femei? Unde se duceau? Care era scopul lor pe aceste mări depărtate? Pentru cei mai mulţi din pasageri erau nişte surori sau călugăriţe; pentru oamenii echipajului, nişte pasagere ce au pălit locurile lor. Pentru omul ce cugetă erau mult. Pentru acesta erau subiectul unor adinei meditaţiuni. Erau umbrele spiritului profetic ce trece peste lume. Erau sufletele lui Hus, Luther, Calvin şi alţi reformatori. Protestantismul se deosibeşte de catolicism, că el nu priimeşte altă autoritate decît aceea a Evangeliii şi a cuvîn-tului individual; protestantismul nu recunoaşte puterea papii, respinge cultul sînţilor, moaştele, purgatoriul, icoanele, spovedania, este rece ca cuvîntul. Imaginaţiunea nu are mult loc în templul său. El făcu să se verse mult singe în lume şi acest singe schimbă faţa societăţii omeneşti — fuse izvorul tutulor revoluţionarilor. Dar să lăsăm protestantismul şi înriurirea lui asupra cuvîntului omenesc, să vorbim de această instituire de caritate. Este sublimă! O soră de caritate nu este o simplă rugătoare. Ea este mireasa nefericitului pe patul de moarte. Acolo unde sărmanul strein geme, părăsit, murind, această soară apare, îi îndulceşte cele din urmă dureri, îi şterge lacrima, îi închide ochii. Acolo unde soldaţul cade lînced, rănit, pentru patrie, pentru datorie, sub ferul vrăjmaşilor, sau sub suflarea epidemiilor lipicioase, muritoare, ea, neţiind socoteală de contagiune, apare, caută pe lînced, pe muripd,ferice dacă poate să piară ea însuşi în sînta împlinire a menirii sale. O găseşti rugîiid la poalele altarului, o găseşti pătrun-zînd mările, tărîmele, pretutindeni unde este un ospital, unde se află lîncezi — acolo este datoria sa. 301 Sunt multe din aceste surori din familii cunoscute. Multe din 6le au fost crescute ca să poarte într-o zi pe frunţile lOr cununa de nuntă; nefericirile de tot felul au făcut dintr-trtsele miresele sufletelor de martiri. Aceste surori protestante sunt mai apropiate de lume declt cele catolice. Sacerdoţiul lor pare a fi mai mirean, ele nu umblă cu capul plecat, cu ochii la pămînt; nici o ipocrizie. Una din aceste şase surori, ce părea să aibă autoritatea asupra celoralte, era o femeie de douăzeci şi cinci ani, palidă, delicată, cu părul bălai, gene bălaie, ochi albaştri, era o fiinţă poetică, inspirată. Fizionomia sa exprima sulfetul său: femeia devenind înger; numai aceasta poate să exprime ideea noastră. A schimba natura sa, este mare! Sufletul ucide trupul. Numai nefericirile au puterea a face aceasta, nefericirile cele mari. A muri, a şti de mai nainte; a se despărţi de lume, încă tînără, este trist; însă a trăi în lume, şi a nu face parte din lume, a zice: lumea este moartă şi eu trăiesc! aceasta este amar! este crud! Pentru ele lumea fericită e moartă; lumea lor este ospi-talul. Suspinele, gemetile, lacrimile şi fizionomia morţii sunt totul. Această soră fusese o principesă. Un amor neferice, o trădare umpluse sufletul ei de durere. Lasă soţul sau şi se face soră de caritate. Cum a fost această istorie? Care este şirul acestui roman dureros, tînăr, acestor fapţi măreţi de abnegare! Nu ştim. Asfel trecem peste toate. Ele se duceau la Smirna, în trebuinţele propagandei protestante, la vreo şcoală sau ospital. Timpul trecu repede. Lăsarăm în urmă Dardanelele, Smirna, ne apropiarăm de coastele Salonicului. Vederi Inclntătoare! Locuri pline de interes pentru imaginaţiunile bogate; reci şi mute pentru toate acele turme de speculatori ai materiii. Oriunde se lasă ochii, întîlneşti un loc ce amintâ fapte mari sau crime, urme ale omului, urme ale trecutului. Istoria Alacedoniii este mai aceea a tutulor acestor ţinuturi. Barbari, sgreci, romani, perşi, macedoneni au strălucit, au trecut şi 302 au perit, cum per toate generaţiunile omeneşti, ca să strălucească mai tlrziu în cartea istoriii. Macedonia este veche. Anul 813 înainte de Crist, Teme-nindes, tîrînd dupe dînsul o mare ceată de coloni din Argos şi alte părţi, se aşează în Ematia, unde aruncă sămînţa Macedoniii, acest regat ce deveni atît de puternic sub Filip şi Alexandru. Acea ţară era locuită; colonii se luptau spre a supune pe pămînteni şi alte seminţii vecine. Gel dintîi rege se zice că a fost Caranos, al doilea Cenos, al treilea Tires. Fondatorul regatului fuse Perdiccas, urmară alţi regi, pînă la năvălirea perşilor. De aici istoria Macedoniii este cunoscută. Noi nu facem un curs de istorie aici. Asfel vom vorbi foarte pe scurt. Treaba noastră este a face istoria românilor din Macedonia. Înrîurirea Atenei asupra Macedoniii, epoca perşilor, înălţarea lui Filip, gloria lui Alexandru sînt epocele cele mai mari ale acestei ţări în istoria antică. In istoria modernă, faptul cel mai strălucit fuse, fără îndoială, splendoarea acestui meteor nevestit de astronomii politici: Ali-paşa Tepeleni. El domni asemenea pe o parte a Macedoniii. O altă stea se înălţă din aceste locuri şi străluci pe cerul Egiptului, Mehmet Ali-paşa. Acesta fuse mai mare decît Tepeleni. Se născu la anul 1769 în satul Cavala, în Macedonia, din părinţi săraci. Tată-său era însărcinat cu garda unui dervent. Din optsprezece fraţi ce avusese, el singur rămase viu. Pentru aceasta era iubit de părinţi, plăpînd şi răsfăţat, încît ceialţi copii ziceau' despre dînsul: „Ce va face acest băiat, cînd va rămînea fără părinţi ? Nu e bun de nimic!“ Aceste vorbe făcură pe Mehmet Aii să se gîndească. îndrăzneţ şi şiret de copil, se arătă şi ambiţios. Intr-o zi locuitorii de la un sat, nevoind a plăti tributul, tînărul Mehe-met Aii se însărcină a-i face să se supuie. Luă o mică gardă cu dînsul, se duse în acest sat, întră în geamie să se roage, pe cînd un om al său se duse să cheme pe cei patru aleşi ai satului, sub cuvînt de o mare treabă. Abia aceştia veniră, fără grije, şi Mehemet puse de îi legară şi-i duseră la Cavala. Această faptă merită lui Aii rangul de bulucbaşa şi nunta lui cu o văduvă, rudă cu guvernatorul şi cu care avu trei fii: Tusun, Ibraim şi Ismail. El făcu comerţ; cu cîştigul acestui comerţ ţinu o mică gardă pe seama sa, astfel cînd Poarta chemă la’ arme pe turci în contra francezilor în Egipt, 303 Mehemet Aii răspunse, plecînd îndată către Nil la 1800, cu o ceată de trei sute de oameni sub comanda unui Aii-aga care, dorindu-şi ţara şi familia, lăsă Egiptul şi comanda celor trei sute lui Mehemet Aii. Am vorbit despre Mehemet Aii în călătoria din Egipt, vom sta aici şi vom vorbi despre altele. SALONICUL Ieşirăm din Elespont — intrarăm în Marea Egee; lăsarăm la dreapta grupa graţioasă de insole, Lemnos, Imbros, Samo-tracs, Thasos; văzurăm capetele ciudate, prin forma lor, desfătătoare prin poziţiunile lor, Acta, Sitonia, Palina, ce formă două porturi, Singitins, Toreniucus, ale căror nume astăzi sunt Schimbate, corupte, ca şi locuitorii lor. Apoi Intrarăm în golful Tesalonicului. Tesalonicul nu şi-a schimbat numele, decît a lepădat cea dintîi silabă a numelui, rămîind Salonic. Insula Imbros — se cheamă astăzi Lembro — are zece leghe de ocol, văi roditoare şi munţi coperiţi de păduri. Insula Samotracs se cheamă astăzi Samandrachi, puţin mai mică. Plin o numeşte libera Semontracs. Această libertate s-a schimbat astăzi. Insola Thasos, sau Tasso, are munţi înalţi coperiţi de păduri. Canalul ce o desparte de uscat are în sînu-i încă o mică insoliţă numită Tasso cel Mic, greceşte Thassopolo. Această insolă fuse vestită în antichitate pentru minele sale de aur. Herodot vorbeşte de dînsa. Aceste mine făcură să i se dea încă numele de Chryse — Aurita. în acele mine se găsea încă petre de opal, amatiste; mina nu s-au astupat. Marmura albă ce să găsea aici şi care rivaliza cu cea de la Păros, se află încă. Ruinele cetăţii Thasos se văd încă. Ea este mai mare de trei ori cît insola Imbros. Este locuită; produce untdelemn, ceară, grîu, fructe, vinuri. Aceste vinuri, în timpii vechi, erau renumite la Constanti-nopol. Odată însă opriţi în golful Termaicului altădată (Salonic) trebui să dezbarcăm. Aceasta se făcu cu mare înlesnire. Clnd Îşi aruncă cineva ochii asupra tutulor acestor ţări si neamuri din aceste părţi, cînd ştie cît unele şi altele au fost înfloritoare, au strălucit în timpii vechi şi le află astăzi atît de căzute, de mizere, negreşit că nu poate a se opri de a striga: „Aceste neamuri a trebui să fie foarte mizere ca să ajungă asfel!“ Nu e nimic mai slab decît tirania otomană. Aceste popo-raţiuni o suferă. Ca să o sufere, trebuie ca ele să fie mult mâi slabe. Altfel nu putem înţelege lucru. Să nu ne îndoim un singur minut; să nu avem nici o pietate pentru popoarele asuprite! Daca sunt asfel, merită să fie. Le lipsesc virtuţile. Acest popor turcoman, ce domneşte peste dînsele, palid, înclinat, minat de mizerie, barbar, ingnorant are încă oarecare virtuţi ce nu le au poporaţiunele creştine. Altfel nu înţelegem că ar putea încă domni. Deşteptaţi-vă, o, popoare căzute, şi înţelegeţi că să ajungeţi la libertate, la mărire, este numai o cale: aceea a virtuţii! Voi puteţi să aveţi instrucţiune, lumini, cunoştinţe întinse în litere, arte, comerţ. Dar virtuţile să vă lipsească, şi veţi rămînea totdauna supuse. - Latitudinea oraşului Salonic este de 40 grade, 41 minute, 10 secunde de latitudine; 20 grade, 28 minute de longitudine. Este aşezat în fund, a cărui intrare este de nouă leghe de lărgime şi lungimea de douăzeci. Oraşul a fost fondat de sora lui Alexandru, Tesalonica, pe tărîmul unui oraş mai vechi, numit Terma. Astăzi încă se văd aici ruine de monumente antice. lustinian clădise aici o biserică Sînta Sofia, dupe modelul celei din Constan-tinopoli; această biserică este astăzi schimbată în geamie. Se vede încă şeapte turnuri, ca cele din Stambul. Sub romani, Salonicul fuse capitala Macedoniii. Locuitorii se revoltară împotriva împăratului Theodosiu, care puse de măcelări şapte mii locuitori, cînd erau la circ. Ţinutul se numea în vechime Migdonia. Fizionomia acestui oraş seamănă cu aceea a laşului, sub raportul mulţimii ebreilor. Afară de ebrei, locuitorii sunt români, macedoneni, turci, greci, bulgari, arnăuţi, armeni şi franci. Ca port de comerţ, Salonicul are unul din cele dinţii locuri în Arhipel. Aici este marele antrepozit de tutun turcesc, ce se încarcă pentru Constantinopoli, de grîne renumite, lină, mătase, ceară, miere etc. [. . .] Ţara împrejurul oraşului este frumoasă şi roditoare. Vegetaţiunea bogată, cultura înaintată. Copaci de tot felul încunună semănăturile întinse. Aveam o scrisoare de întroducere de la un român macedonean, rudă cu d. doctorul Paciura din Bucureşti, ce cunoscusem la Cair în Egipt, către un neguţător, amic al său, din Salonic, iară român. Păstrasem această scrisoare ce-mi era dată în urma dorinţei ce-i exprimasem a vizita Macedonia. Mă prezentai cu această scrisoare la d. Cosmad. Acest onorabil consîngean mă primi cu bucurie şi politeţă. Mă întrebă unde am tras. Spuindu-i că sunt la ospătărie, îmi răspunse cu interes că el nu va suferi aceasta şi că trebuie să mă mut Ia dînsul. Să înţelege că refuzai, mulţumindu-i şi îndreptîndu-mă că nu am să stau mult în Salonic. Ca să-l îmbun, trebui a-i promite spre a prinzi la dînsul. Casa d-lui Cosmad era de lemn, roşie, cu două caturi; interiorul ei vestea lărgimea de care se bucură toţi aceşti neguţători, fără lux insă. Salonul său era bine mobilat, după datina europeană; două alte camere ale sale aveau paturi lungi spre ferestre, îmbrăcate cu stofe de damasc, perdele, oglinzi, mese de nuc, scrinuri. D. Cosmad era însurat. La prînz mă prezintă la femeia sa, ce era încă tînără şi frumoasă. Vorbindu-i în limba română cum să vorbeşte în acele locuri, doamna Cosmad nu păru împiedicată. îmi zise în aceeaşi limbă că îi pare bine că mă vede în casa lor. — îmi pare ghine că te văz la casa mea. La masă fusei întrebat, cînd în limba greacă de d. Cosmad, cînd în limba română de d-na, soţia sa, despre scopul venirii mele acolo; şi mai mult încă, despre ţara noastră. Luai aminte că doamna nu vorbea greceşte, nu ştia acea limbă, şi că mustra pe soţul său de ce nu-mi vorbea româneşte. — De ce sboreşti greceşte şi nu arumâneşte ? Ea îmi spuse că femeile române nu ştiu greceşte şi nu vor să înveţe; că bărbaţii sînt siliţi a învăţa acea limbă, avînd nevoie în comerţ, că şerbii din casă toţi sînt români, ca să înveţe copiii lor româneşte, că pă băieţi îi învaţă greceşte, dar pe fete nu; că ei nu mărită fetele după greci sau bulgari, nici pe băieţi după grece sau bulgare. Că are o fată de cincisprezece ani, că ea ştie limba franceză, turcă, dar nu ştie greceşte. Ca ar fi dorit să-mi arate pe fie-sa, dar este sfioasă; că datinele 306 lor sînt ca fetele să nu se arate la streini, dar că, pentru că sînt român, mie o să mi-o arate într-o zi. în sfîrşit mă întrebă daca voi să vizitez Olimpul şi nişte mănăstiri ce nu sînt departe de acolo. La care îi răspunsei afirmînd. D. Cosmad îmi zise că numărul poporaţiunei române din acele părţi şi cele vecine poate să se urce la două milioane, ceea ce mi se părea o exageraţie. Îmi spuse că sînt două feluri de aceşti români: locuitori de văi şi de munţi; că cei de munţi sînt cei mai curaţi, cei mai voinici, cei mai neatîrnaţi; că ei sînt bogaţi în turme mari de vite, în case de peatră, demne de oraşele cele mari; că unii sînt păstori ce trăiesc sub corturi şi schimbă neîncetat locul; că toţi aceşti munteni vorbesc limba română, că cei din văi sunt orăşeni şi săteni aşezaţi, proprietari de pămînt. Că neguţătorii sunt foarte bogaţi. Că aceştia s-au grecit afară din casele lor. Vorbesc greceşte, simt greceşte; le este ruşine să se zică români în public, din pricină că propaganda grecească i-au luat în rîs; dar că în casele lor, înaintea femeilor lor, tot atît de ruşine le este să vorbească greceşte, să simţă greceşte, să se zică greci, fiindcă femeile lor au rămas române şi rîd de greci. Că aceste femei nu vorbesc decît româneşte; că locuitorii satelor aşezaţi, proprietari de case şi tărîmuri, de vii, de grădini, cultivatori de tutun etc., nu s-au grecit şi că, cu toate silinţele bisericii greceşti a învăţa limba, ei nu vor să trimiţă copiii lor la şcoalele greceşti. Că mulţi greci însemnaţi din Atena, Viena, Londra, Bucureşti, Constantinopol sunt români macedoni. Neamul nostru, adăogă el, trimite mulţime de oameni în ţări streine; însă nu se fac şerbi la streini ca grecii; au toţi cite o meserie; că cei mai mulţi sunt simitari, bragagii, alvigii, Căldărimgii, făcători de cişmele şi apedueuri, de poduri peste ape etc. Trecu o zi plăcută într-această casă ospitalieră. Era frumos să auzi această limbă română, plăcută şi ciudată, în gura unei femei gingaşe, naturală, simplă. ORIGINA ŞI ISTORIA ACESTUI POPOR ROMÂN înainte de a urma şirul acestei călătorii într-o parte a Olimpului, cu domnu Cosmad, şi a pătrunde în ţară, unde sunt rădăcinile românilor, să vorbim despre originea lor, istoria lor. 307 Puţine popoare, atît de mici, atît de înecate de viţe streine, putură să facă atîtea fapte mari în scurta lor viaţă ca acest popor român, sau această colonie romană aruncată şi părăsită aici, ca o sentinelă perdută a învingătorilor lumii. Sînt felurite păreri în istorienii bizantini despre aceşti coloni; însă atestarea celor mai mulţi şi care este că aceşti coloni fură aduşi din Dacia lui Traian în Dacia lui Aurelian, însuşi de Aurelian, din toate familiile mai alese, ca să le scape de năvălirile barbarilor din acele părţi, pe care împăratul nu putuse să le mai apere, este, dupe noi, cea mai adevărată şi se poate proba însuşi cu asemănarea limbagiului şi datinelor, apropiate mai mult între ele decît cu orice ale poporaţiuni din Italia şi Spania, ce fură vechile izvoare ale acestor colonii uriaşe. Următorii lui Traian, sub pretext de năvălirile barbarilor, îşi făcură o plăcere crudă a strica tot ce făcuse Traian în Dacia, care purta numele său glorios. Astfel Adrian strică podul lui Traian dupe Dunăre şi ar fi părăsit colonii Daciei Traiane la barbari, dacă nu l-ar fi oprit unii din amicii săi; asfel Aurelian transportă pe aceşti coloni de dincoaci, dincolo de Dunăre, şi părăsi Dacia. In anul 270, Aurelian transportă din Dacia Traiană soldaţii legiunelor romane şi cei mai principali coloni în Moesia şi formă ceea ce se numi de atunci Dacia Aureliană. După trecerea bulgarilor în Moesia, mult mai tîrziu, bulgarii uniţi cu românii de acolo formară un rigat, care ţinu pînă la 1014, cînd Samuel, regele lor, fuse învins de Nichifor Uranus, ginerile împăratului Vasilii, care fărâmă acest rigat luînd numele de Bulgarocton. Bulgarii şi românii păstrară cetăţile lor, şi autoritatea bizantină era numai o iluziune, cel puţin asfel ne zice Nichitas Choniates. împăratul Isac Angelo, pentru nunta sa cu fata lui Bela, rege al Ungariei, puse pă poporaţiunele acestea dări grele, care supărară pe bulgari. Petru şi Asan, doi fraţi români din muntele Hemus, aflîndu-se la curtea împărătească, şi unul din ei luînd o palmă în public de la însuşi împăratul, cătară să-şi răzbune, se întoarseră in ţara lor şi revoltară pe români şi pe bulgari. Românii păstori coborîră din munţi ca nişte torente, sub comanda celor doi fraţi şi uniţi cu bulgarii. Isac Angelo merse contra lor, în anul 1187, îi risipi. Dar cei doi fraţi români trecură Dunărea în Yalahia, de unde luînd ajutoare de la fraţii lor, cu aceste ajutoare ei goniră oştirea îm- 308 pârâtului. Ioan Gantacozino, cumnat al lui Isac Angelo, merse cu oştiri contra rebelilor. Românii se ascunseră; dar pe cind vrăjmaşii lor erau fără pază pe lunci tăbărîţi, rebelii se aruncară într-o noapte în tabăra grecilor, îi tăiară şi li risipiră. Generalul Cantacozino fugi cu puţinii oameni şi scăpă în Constantinopol. împăratul, la această veste, adună oaste mai mare şi merse în persoană contra lor. Se întîlniră la. Bereu. Nichita Choniates era de faţă ca istoriograf al împăratului. Lupta fuse ciudată, după scrisele acestui istoriograf. Românii înaintau, apoi se prefăceau că fug, ca să atragă pe greci, pînă cînd, văzînd că sînt învingători, se aruncară asupra grecilor şi tăiară cu furie pe cei ce fugeau şi pe cei se ce mai apăţau. Isac Angelo fugi cu ruşine. In primăvara viitoare reîncepu resbelul şi mai serios, sub zidurile Lobiţii, pe care nu o putu lua. Mai tîrziu se duse cu oştire mare şi pătrunse pînă în munţii Hemus. Acolo, în nişte pasagiuri, Asan şi Petru căzură asupra grecilor şi uciseră cea mai mare parte a armatei împăratului, care scăpă printr-o fugă ruşifioasă. Atunci românii luară în stăpinire Anhiela, Yarna, Tria-diţa, Stumpium, Nisus. Cînd Constantin Angelo avu ochii scoşi din ordinul frate-său, românii, şi bulgarii se puseră să arză Filipopolis, să dărîme Sardica şi pătrunseră în Adria-nopoli. Tocmai în anul 1193, Isac. trimise pe Alexi Gui şi Vasile Vataţe, cu o armată foarte mare, să fărâme pe rebeli. Dar armata aceasta fuse fărâmată repede. Alexe Gui dete fuga. Vataţes căzu mort. Ioan se înspăimîntă serios. Ceru şi dobîndi ajutor de la socră-său, regele Ungariii. Cind Alexe Comnen, fratele împăratului, îl surpă, şi surpătorul făcu pace cu românii, Petru şi Asan nu o priimiră. Bătură oştirile noului împărat şi prinseră pe generalul lor Aspiates. Asan şi Petru erau la Strimon şi Amfipolis, cînd sosiră noi oştiri grece, sub comanda lui Isac Sevastocrator. Acest general, tînăr, fără experiinţă, veni repede înaintea enimicilor. Cavaleria era obosită, pedestrimea căzută pe cale. Erau învinşi, înainte de a fi bătuţi. Românii şi bulgarii, ascunşi prin păduri, ieşiră repede, se aruncară asupra grecilor, ii fărâmară; prinseră pe Isac. Abia jumătatea armatei scăpă cu viaţă. Isac rămase rob mai mulţi ani. Asan se proclamase rege. 3C9 El muri ucis de vărul său Ivancu. Petru se făcu rege. Petru asemenea fuse ucis. Ioan, fratele lor cel mic, se urcă pe tronul românilor şi bulgarilor. Protestatorul Manuel porni împotriva noului rege cu o mare armată; dar pe cale, toţi soldaţii fugiră, zicînd că ei nu vor să se bată împotriva românilor şi bulgarilor. în acest timp regele Ioan coprinse Macedonia şi Tracia. Era un căpitan român, anume Hrisus, care se bătea cu banda lui împotriva grecilor pe socoteala sa. Acesta luă cetatea Prosaca şi să aşeză acolo, pe la 1199. împăratul Alexi Comnen merse să asedie această cetate. O bătu, fără să 6 ia, şi fuse nevoit a face pace şi a recunoaşte pe Hrisus de rege şi a-i da mîna uneia din nepoatele sale. După aceasta mai urmă o năvălire de români din Principate asupra cetăţilor grece. Cei de dincolo urmară lupta, luară Constanţa şi ase-diară Varna. Regele Ioan o luă cu o mahină ce născocise. Acest rege Ioan fusese în relaţiuni cu papa Inocent III ca să se facă catolic. Există şi nişte scrisori ale amîndorora. într-un din aceste scrisori, papa zice lui Ioan că el, Ioan, este de sînge roman x: „Heredes descendentes a sanguine Romanorum11. Dar Ioan nu se făcu catolic, iar din cauza unor pretenţiuni ale latinilor. Constantinopoli căzuse în puterea latinilor la 14 aprilie 1204. Regele românilor şi bulgarilor Ioan intră în corespon-dinţă cu noul împărat latin, Baudouin de Flandre. Acest din urmă îi făcu ştire că trebuie să-i scrie ca unui suzeran, iar nu ca unui egal. Latinii asediară Andrianopoli, locuitorii acestii cetăţi cerură ajutor lui Ioan. Acesta porni cu oştiri, îi bătu şi îi fărâmă cu totul. împăratul fuse prins şi dogele Dendolo abia scăpă la Radosto. Ioan făcu un act barbar: tăie pe împărat în mai multe bucăţi şi din ţeasta lui îşi făcu o cupă din care bea vin. Acest Ioan se făcu crud împotriva poporaţiunelor grece, luă titru de Romeocton. Bătu de mai multe ori pe noul împărat Henric. Dar muri repede sub zidurile Salonicului, pe care îl asediase. Acropolitza zice că acest om a făcut mare rău grecilor, cît nimeni altul. El domnea asemenea în Banat. 1 1 Gesta Innocent, III, pag. 31, cap. 67 (n.a.). 310 După moartea lui, Florilă, nepotă-său, îi luă locul (1207), dar ma; tîrziu, venind fiul lui Ioan cu oaste, îl goni (1217). Acesta luă de soţie pe Maria, fata regelui Ungariii Andrei II. Făcu pace cu Teodor şi se încuscri. Teodor îndată îi zise că trebuie să i se supuie lui ca vasal. Ioan Asan, regele cel nou al româno-bulgarilor, porni cu oştiri împotriva grecilor şi îi bătu. După aceasta luă Adrianopoli, Dedemotişa, Bolerus, Sera, Prilop şi Pelegonia, Tesalia, şi pătrunse în Iliria, mai tîrziu făcu pace cu împăratul grecilor Yatages, al cărui fiu luă de soţie pe fata lui Ioan Asan. După aceasta se aliară amlndoi şi porniră contra latinilor ce aveau Constantinopoli şi alte cetăţi. Ioan Asan muri [la] 1241. După el urmă Coloman, fiul său, în vîrstă tînără şi care muri în curînd veninat. Yeni apoi Mihail Asan; pe acesta îl uciseră românii şi bulgarii, fuse urmat în tron de Coloman, fiul lui Alexandru Asan, care el însuşi fuse ucis mai tîrziu. Cu acesta se sfîrşi viţa bărbătească a regilor români de naştere. Sub regii ce urmară, românii rămaseră uniţi cu bulgarii. De atunci pînă la căderea lor sub turci, istoria Bulgariii este şi istoria acestor poporaţiuni române — sub turci, şi românii şi bulgarii sînt supuşi. Cei dintîi s-au răspîndit în Tracia, Macedonia, o parte din Tesalia, Epir. Străbunii acestor coloni, pe care vecinii, lor îi numesc ţinţari, coţovlahi, în ris, luară iniţiativa a rădica vechiul rigat al româno-bulgarilor, şi viţa regilor de sînge român dete cei mai străluciţi regi a acestor două popoare unite. Ei slăbiră puterea bizantinilor. In sfîrşit astfel fuseră aceşti români ce astăzi propaganda greacă îi dezlipeşte de elementul bulgar, ca să-i contopească în elementul elin. MUNTELE OLIMPUL Să ne înturnăm la Salonic. Ţineam mult să văz Olimpul, acest loc unde zeii antici aveau locaşul lor. D. Cosmad decise să plecăm cu un caic, în ziua viitoare, ca să trecem golful de ceialtă parte. Acolo la uscat era să găsim cai şi să mergem înainte. D-na Cosmad era să vie cu noi. A doua zi sosi. Din nefericire acea zi era 311 vînturoasă. D-na Cosmad nu cuteză să între în caic. Plecarăm dar numai amîndoi, adică d. Comad şi eu, avînd cu noi un arnăut, armat de la cap pînă la picioare, şi un şerb purtător de merinde. Ne îmbarcarăm de dimineaţă. Yîntul, fiind priincios, trecurăm repede golful şi ajunserăm de ceea parte la un loc unde găsirăm cai cu şele turceşti ce ne aşteptau. De aici pînă la un sat, ce se cheamă Caterina, făcurăm două ore. Aici descă-lecarăm şi merserăm să vedem pe subprefectul locului, un amic vechi al d. Cosmad. El ne priimi cu o politeţă deosebită,, îi spuserăm că voim a merge spre Olimp şi daca drumul este sigur. El ne răspunse că nu avem a ne teme de nimic şi că va veni el însuşi cu noi. Ne dete cafele şi ciubuce şi ne prepară o gustare turcească,, care ar fi fost bună, daca noi nu am fi avut merinde mai bune. Turcul nostru mu era de acele tipuri grave, bănuitoare, ce întîlneşte cineva aţît 'de des în aceste ţări. Era voios, vorbitor,, deschis — un om de patruzeci şi cinci de ani: faţă rumenă,, rătundăy feshl pe; ceafă şi cu fruntea ieşită. îndată ce gustarăm, caii se aduseră. Cîte un ciubuc încă,, cîte o cafea, şi ne aruncarăm pe cai. Odihnirăm caii în două locuri. înainte de seară eram la mănăstirea Scala sau Scara, la picioarele Olimpului, dupe ce trecurăm mai multe dealuri, plaiuri, cotişuri, văi, dumbrave,, lunci, locuri sterpe, lăcoase, altele pietroase, sălbatice. Satele-se află foarte depărtate unele de altele. Schitul Scala are o poziţiune desfătătoare. De aici se vedea marea, muntele Athos, valea Macedoniii; mănăstirea este-înconjurată cu păduri de brazi, fagi, frasini, stejari, castani.. Interiorul mănăstirii, curat; biserica, nimic extraordinar. Nu mă puteam sătura de desfătătoarea vedere a acestor locuri sălbatice, grandioase. Marea mai ales, văzută de departe, cu nemărginirea sa, cu nenumăratele sale umbre şi lumini, cu colorile ei nehotărîte, cu cerurile ce se răsfrîng-într-însa, sub mişcarea aurelor sau a vînturilor de la ţărmuri,, suflînd din mai multe locuri, încrucişîndu-să, turbure colo,, lină alături, încreţită mai dincolo, apoi iară lină, lucea ca un cristal, luminoasă, formează unul din acele tablouri ce niciodată penelul unui artiste nu a putut prinde cu exactitate, înţeleg pe toţi aceşti insolari greci, ce aflîndu-se în grădina. Cişmegiului se uită unde sînt şi stau privind pe acest lac mic. Trecurăm noaptea în această mănăstire. Întrebai pe superiorul daca are bibliotecă la mănăstire. Răspunse că nu are, că mănăstirea e săracă, că ei se hrănesc acolo cu bunăvoinţă a călătorilor. Lucru ciudat, toţi aceşti călugări, la toate mănăstirile, atit in Macedonia, cit şi în Palestina şi Egipt, îndată ce aud că eşti român din Principate, închid bibliotecile. La Ierusalim, voind să vizitez biblioteca, a trebuit să aştept trei zile pînă să întru acolo. Aceasta a făcut o treabă de stat în consiliul suprem al călugărilor. Către acestea călugărul ne ospătă bine. După cină ne spuse mai multe istorioare ale acei localităţi şi se plînBe de arnăuţi. — Şi eu sînt arnăut, zise turcul, rizînd — te pllngi de mine la mine. —• Eşti arnăut ? îl întrebai eu. Arnăut—de naştere, răspunse el, arnăut musulman. Cei mai mulţi arnăuţi sint musulmani şi aceştia sînt cei mai cinstiţi, voinici şi cavaleri. Cei care sînt creştini, s-au grecit, s-au latinit, au încetat să fie mîndri de neamul lor. Nu au cuvînt, adăogă el, acest neam e plin de mărire şi nu va peri niciodată. O să aibă şi el o zi în viaţă; acea zi e departe, poate; dar o să vie. — Moşu-meu era în casă la Aii Tepeleni. Cînd a murit Aii, ucis prin trădare, fuse şi el ucis împreună, căci îi rămăsese credincios,.. — De ce să nu ne spui această istorie? îl întrebai eu. — Să vă spui, Răspunse el, astfel cum o ştiu de la tată-meu. Dar mai înainte, voi să-ţi vorbesc de consîngenii mei arnăuţi. Neamul nostru este aşezat în partea de la nord a Epirului şi Iliriii greceşti. Numărul acestor albani se urcă astăzi la un milion cu cei răspîndiţi printre neamurile vecine cu dîhşii. Oamenii sînt viteji şi femeile frumoase, la munţi. Mai în toate părţile Turciei, pînă şi prin Asia Mică, autorităţile au în serviciul lor albani d-ai noştri, pentru două cuvinte: întăi că sînt voinici, şi al doilea, că în loc să ţie zece turci, pot să ţie doi albanezi; doi albanezi fac mai bună treabă decît zece turci. Oamenii cu care mă şerb eu sînt albanezi. Cu aceşti oameni Aii Tepeleni săvîrşi lucruri mari, în aceste ţări. Iată un om rar. Acesta se rădică din popor. Era fiul unui aga sărac din Tepelin, dar bărbăţia şi mintea îi deteră aripi să zboare, şi albanezii vîntul. Yeni o zi cînd domnea pe Epir, pe Acar- 313 nania, munţii Pindului, Tesalia şi Macedonia. Era amic cu Bonaparte. Sultanul tremura la numele său. Nelson îi scria şi 11 numea eroul Epirului; împăraţii cerşeau alianţa sa. Ianina era capitala sa. Din saraiul său, el despica secretul Orientului. Agenţii lui furnica în Asia, Africa şi în palatul sultanului. Un singur vrăjmaş se găsi: Paşa-bei, căruia Aii îi răpise averile. Acesta fugi în Constantinopoli, unde se puse a conspira împotriva lui Aii. Făcu pe sultanul să bănuiască că Ali-paşa va să-l răstoarne şi să-i ia locul. Ii spunea totdodată că Aii are comori nenumărate la Ianina. Ali-paşa află aceste uneltiri şi încercă să ucigă pe Paşa-bei, chiar în seraiul sultanului, unde acela era peşchirgibaşa. Un ucigător să prinse şi mărturisi că era pus de Ali-paşa. Sultanul îl chemă la Constantinopoli, hotărî să-l piarză. Trimise oştiri mari împotriva lui. Ali-paşa ţinu bine. Dar vînzarea veni să înlocuiască bărbăţia: sultanul era slab. Vînzarea intră între aliaţii săi, în amicii săi, în familia sa chiar. După doi ani fu nevoit să treacă din palatul.de la Ianina la cetăţuie, unde se luptă crîncen. Ali-paşa se închisese în cetăţuia lacului cu cîţiva oameni hotărîţi, între care era şi moşu-meu. Acolo el aştepta în tăcere ziua primejdiii, hotărît să puie foc pulberii şi să salte în aer. Un turc Selim şedea neîncetat în beciul cu pulbere, cu un fitil aprins în mină, gata să puie foc la cel mai mic semn al lui Ali-paşa. Curşid-paşa, trimis de sultanul împotriva lui, cercă să-i zică că sultanul îl iartă, daca se va supune. Cînd Curşid îl primi în insola lacului, îi zise să dea ordine ca Selim să stingă fitilul aprins, din cetăţuie. La care Aii răspunse că Selim are ordin a nu se supune decît la poruncile sale verbale şi că trebuia să meargă el însuşi acolo. Curşid nu priimi să-l lase. Ali-paşa tot credea că sînt adevărate făgăduielile lui Curşid. Scoase din sîn o jumătate de inel — Selim avea ceialtă jumătate — şi îl dete lui Curşid, zicîndu-i că la această vedere Selim va depune fitilul. Aceasta se făcu. Selim dete fitilul, dar fuse înjunghiat îndată. Ali-paşa, în insula lacului, în mijlocul a cîtorva ofiţeri ai săi, între care era şi moşu-meu, căzuse într-o adîncă abatere, deşi prin vorbe îmbărbăta pe oamenii săi. Era armat cu o carabină largă şi aştepta. Spre seară veniră acolo Hasan-paşa, Omer-bei, selictarul lui Curşid, cu o mulţime de ostaşi de gardă. 314 Ali-paşa se aruncă spre uşă strigînd: — Ce-mi aduceţi ? — Fermanul sultanului, răspunse Hasan-paşa. Vei să-l citeşti ? — Dară, răspunse el. — Supune-te ursitei şi fă-ţi rugăciunea, căci trebuie să mori, mai adăogă paşa. Nu va muri Aii aşa de lesne, strigă el, şi trase cu pistolul în Hasan-paşa, pe care îl răni rău. Descarcă încă două pistoale şi ucise doi din capii acestii deputaţiuni. Oamenii lui Aii scoaseră săbiile şi începură să se apere; Ali-paşa puse carabina cea largă la cătare, dar atunci silictarul paşii trase cu pistolul asupra lui Aii şi îi înfipse un glonţ în peptul de jos, încă un glonţ îi pătrunse peptul. Aii, căzînd, strigă către moşu-meu: — Du-te de ucide pe Vasilichi, ca să nu cază vie în mînile acestor cîni neruşinaţi! Dar abia zise această vorbă şi muri, ucigînd patru oameni. Oamenii ce înconjurau pe Aii se luptară încă. Moşu-meu muri în bătaie, lovit de un glonţ în cap. Capul lui Aii se tăie şi se trimise sultanului, care dete poruncă să-l înfigă în poarta seraiului. Asfel peri Aii, asfel peri tata tatălui meu, fără să fi putut împlini porunca lui Aii de a ucide pe Vasilichi, femeia sa cea iubită, greacă. Iată ce ne spuse soţul nostru de călătorie, lucruri ce le ştiam din istoria lui Ali-paşa. Tot ce nu ştiam era rola moşului său la scena de ucidere. A doua zi de dimineaţă lăsarăm acest schit şi pornirăm înainte. Nu departe de acolo, pe talerul unei măguri, este zidită o altă monastire, Sîntul Dionisiu (Agios Dionisios); în jurul monastirii se văd rîpe nalte şi sălbatice, cu forme ciudate şi variate. Aici găsirăm o bibliotecă de cărţi greceşti, latineşti, slavoneşti şi cîteva manuscrise; vizitarăm o peşteră în care se află un altar făcut de sîntul Dionisiu, dupe zisa superiorului, şi un izvor de apă curată, ce ieşi întîia oară, cînd acest sînt avu sete şi, negăsind apă, bătu din picior — şi iată că se arătă acest izvor. Lăsarăm caii în această monastire şi ne urcarăm pe Olimp, cu picioarele, însoţiţi de superiorul schitului aceluia. Suişul era greu. Dar eram mulţi la număr şi toţi dispuşi a rîde — făcurăm o mare distanţă de suire, fără să băgăm de 315 seamă. Aici ţiindu-ne cu mînile de petre, de copaci, de mărăcini, de ierburi sălbatice, aci mergînd lin, aci înturnîndu-ne, cobo-rind şi iară urcînd, stînd şi privind înapoi şi admirînd o vedere răpitoare. Era căldură mare, arşiţă, vîntul nu sufla. Pe un loc şeţ de cîteva picioare ne puserăm a ne odihni. Era timpul să gustăm cîte ceva. Aceasta se făcu, ne dete nouă puteri. Ajunserăm la o înălţime oarecare, unde văzurăm tărîmul nins, pe ici, pe colo. De aici începe partea de munte coperită de nea. Aici nu era cald. Trecerea repede de la o mare căldură la frig făcu impresiune asupra noastră. Superiorul ne zise că ar fi bine să nu mai mergem înainte, căci fiind obosiţi şi găsind frig în sus, să nu răcim. Gînd ne aflarăm mai sus, cu picioarele în nea, cu mînile roşii de deasa atingere a neaii, avurăm o vedere ce anevoie se poate afla în alte părţi. De acolo se vedea valea Tempei, rîul Peneu, micşorate foarte. Inchipuiţi-vă că acesta este Olimpul, unde zeii se adunau în consiliu, şi mai des încă în banchete, unde curgea nectarul în cupe de aur, unde mirosea ambrozia! După spusa poeţilor antici, locul zeilor trebuia să fi fost în vîrful muntelui. Dar acest virf este coperit de nea; aerul îrigheţat, zeii şi mai ales zeiţele nu erau bine coperite; dimpotrivă lăsau să se dorească mult, sub acest raport. Poate că acea adunare se făcea mai pe jos, în locul monastirii de astăzi, spre exemplu ? Oricum va fi adevărul, noi nu mai puturăm a lupta cu frigul şi coborîrăm, plîngînd pe bieţii zei, expuşi la nea şi la frig. Eram mulţumit că am pus picioarele pe acest Olimp, atît de renumit de mai multe mii de ani. Noaptea aceea dormirăm la subprefectul otoman. Şi a doua zi ne înturnarăm la Salonic. PLECAREA DIN SALONIC Şezui patru zile în Salonic. In cea din urmă zi fusei prezintat domnişoarei Cosmad, această pasăre gingaşă şi sălbatică a Olimpului. Maică-sa avu o mare luptă pînă să o determine a apărea înaintea unui strein. Cînd apăru, tremura ca o iepuroaică, cu ochii lăsaţi spre pămînt, rumenă ca o vişină. 316 Era seara. O societate de români, greci, europei trecu această seară la d. Cosmad în jocuri inocente: gagiuri şi altele. Orientul se bucură încă de aceste datine primitive; în orice casă, îndată ce se adună cîteva persoane, se pun să facă aceste jocuri. Domnişoara Cosmad, învitată să ia parte, întră în joc, cam fără plăcere, apoi fugi repede şi se ascunse în camera vecină, ca cînd aceste jocuri o speriaseră. Nu o mai revăzu nimeni. A doua zi de dimineaţă sosiră caii. Aceste umblete pe uscat, în tot Orientul; se fac călare. Un cal pentru mine* un altul pentru poştaş, pe care se puse şi bagajele, şi plecarăm înainte, dupe ce luai ziua bună de la cunoştinţele ce făcui în Salonic. Scopul călătoriii mele era Monastir, oraş, ca să zic asfel, românesc. Acolo putem vedea, cerceta, studia acest popor român, mai cu înlesnire. Dar mai nainte voi să merg la Pella şi Edesa. Monastirile Muntelui Athos le lăsarăm la dreapta în jos. Aceste monastiri sunt o curiozitate a ţării. Aici sunt destinate a se trimite cele mai multe sume din Principatele dunărene, acest tribut ce nu se mai înţelege. Ciudată analogie cu tributul din timpii cei vechi! Prefecţii Daciii Traiane trimeteau tributul acestii ţări la prefectul Macedoniii. Muntele Athos (Aghion-Oros — Muntele Sînt) se ridică la capul unii peninsule, altădată numită Calcidicia, între golful Contesa şi golful Monte-Santo. înălţimea lui de 2060 metri. După o fabulă veche, acest murite a fost înainte aşezat în Tracia; un uriaş l-a luat în mînă şi l-a aruncat spre Olimp. Muntele, pătrunzînd aerul, căzu in Macedonia. Aceasta o cred însuşi călugării de la monastiri. In timpul lui Str&bone, la picioarele acestui munte erau cinci oraşe. Ocolul bazei sale se urcă la o sută cincisprezece kilometre. Muntele este închinat Maicii Domnului. Pe spina-, rea lui gheboasă sunt zece schituri, douăzeci de monastiri. două sute cincizeci chilii osebite şi o sută cincizeci sihăstrii. Caries este tîrgul acestui popor de călugări. El se numeşte Protaton (cea dinţii). Peste tot se zice că se află aici nouă sute treizeci şi şase biserici, capele, altare. La Caries este rezidenţa unui caimacam turc, căruia monastirile plătesc o dare, spre a le proteja. Acolo se adună J17 pe tot anul consiliul compus de cîte un deputat trimis dej toate monastirile, ca să aleagă pă epistaţii ce îngrijesc de inte- j resele generale ale acestor monastiri. Vom reveni asupra acestor monastiri, ca să vorbim mai] amănunţios; atîta numai zicem că preoţii, călugării, neguţă- j torii, cultivatorii, ţăranii, grecii, în Elada sau în provinciile! turce, fac sacrifice demne de laudă pentru întemeierea na-j ţiunii lor. Cînd vedem pe greci la această întrecere de sacrifice] şi cînd vedem pe români nepăsători de acest simţimînt, nea-| prinşi decît la ură, invidie, calomnie unii contra altora, reci] la interesele generale ale naţiunei, incapabili de sacrifice] pentru fericirea, mărirea neamului, fără credinţă într-înşii,j în ţara lor, în viitor, cine poate să nu să abată, să nu se des-î curageze, să nu se îndoiască de viitorul lor? Daca grecii, pe! lingă patriotismul şi vitejia lor, ar fi unit virtuţile cerutej popoarelor mari, astăzi naţiunea greacă ar fi liberă. In timpul resbelului Crimeii, această epocă de speranţă a I popoarelor apăsate, din toate părţile Turciii, grecii alergară] în Atena. Nu vorbesc de oameni de elit. Toţi şerbii greci din! Constantinopoli plecară în patria lor, ducînd banii adunaţi! din muncă, ducînd sîngele lor, spre a-1 vărsa pe altarul patriii. 1 Stăpînul casii la care şedeam, un om sărac, cu femeia şi zeoe f copii mici, plecă asemenea la Atena, ca să moară pentru j patria sa. Nenorocirile grecilor nu sunt nici lipsa de patriotism, nici] lipsa de vitejie. Grecii, popor supus, caută a se libera, a se] mări pe fărâmăturile altor popoare supuse; vor libertatea numai pentru ei, patria numai pentru ei. Asfel cugetă şi ma-gearii. Şi unii şi ceialţi n-au ştiut să se înalţe mai presus de tiranii lor. Acest egoism naţional va face încă multe timp tre- j bile despotismului! Grecii şi magearii au păcătuit prin prea multă ambiţiune 1 naţională, românii prin totala lipsă a acestii ambiţiuni. Coif din urmă au avut bunul simţ a nu voi să scuture jugul lor, ca să-l puie in gîtul altor popoare. Dar au îngrijit cel puţin] de dînşii ? De autonomia lor ? Această autonomie niciodată nu ] a fost mai violată de streini mai mult decît de români. Domnii diplomaţi, Mircea, Bogdan, ce supuseră ţara turcilor,] Mihai el însuşi, marele resboinic, ce închină patria sa, cînd] lui Batbory, cînd lui Rodolf, ca pe o prostituată, nobilară] aceste triste călcări. Următorii lor din trecut făcură mai bine 1 318 oare? In loc a sacrifica persoanele pentru patrie, sacrificară patria pentru persoane, o ingenucheară, ca să o scape de în-genuchere, o robiră ca să o scape de robie, o înjosiră, ca să o scape de înjosire, o uciseră, ca să-i scape viaţa. Paradoxe dureroase! A îngenuchea, a robi, a înjosi, a ucide patria sa este trădare; a se sacrifica pentru dînsa, iată meritul. A guverna o naţiune este anevoie; este a se sacrifica. Luaţi istoria românilor şi cercetaţi! De cîte ori în trecut capii lor au făcut o faptă cutezătoare, a fost atunci numai cînd persoana lor s-a aflat în joc ; dar ei au rămas surzi la durerile ţării; aceasta dovedeşte lipsa cugetărilor patriotice, mărinimoase. Sîntem sau nu sîntem? Trebuie ori nu trebuie să fim? Vorbă cutezătoare, vorbă amară, vorbă teribilă! Nu vă plîngeţi de guvernele voastre, ele sînt ceea ce voi voiţi să fie; cu o naţie plină de virtuţi şi de mărire, nici un guvern rău nu poate exista. Această naţie română este bună? Este rea? De ar fi bună, nu ar putea să aibă guverne rele. Asfel ea nu poate să aibă guverne bune; cînd va avea un guvern bun, îl va mustra, îl va urî, îl va alunga. Cine sînt acei oameni ce speră încă la mîntuirea patriii ? Românii îi mustră, îi urăsc, îi gonesc. Aceşti oameni sunt nişte nedemni negreşit, ori daca sunt demni, românii nu-i înţeleg, nu pot să-i înţeleagă; ei au venit prea,curînd, sau prea tîrziu. Ca să te înţeleagă românii, trebuie oare a se închina streinilor ? A dezvolta umilinţa ? A tolera hrăpirile ? Dar atunci la ce ar mai trebui o asemenea naţiune? Grecii nu au virtuţi; dar ei au cel puţin vitejia şi patriotismul. Noi nu avem nimic, căci nu vrem să avem nimic, şi noi înşine suntem cauza acestor rele. Nu tînjiţi streinilor aceste rele: ei nu sunt vrăjmaşii noştri; România nu este junghiată de vrăjmaşi: România e plecată de sine. Sunt vorbe amare, dar trebuie a le spune; nu ştim să măgulim. Ranele descoperindu-le, se pot vindeca; ascunzîn-du-le, se măresc, gangrenează, şi moartea este aproape. Trebuie a se vindeca această rană, sau existinţa unei naţiuni române devine netrebuincioasă în planul aceluia ce a creat popoarele. După moartea lui Filip, de vom crede pe Plin, Macedonia avea cincizeci de popoare diverse. Taulentienii, ilirii şedeau în Epidamna şi Apolonia; elimioţii avea pe Elimea, cea mai 519 mare a lor cetate. Orestida, Eordea, Dassareţia, Penestia, Lihnitida, Emeţia erau provincii ale Macednoei. Capitala fuse Edesa, loc de îngropare a regilor ei pînă la Filip. Pieţile cele mai mari fură Verea şi Europa. Vechea ţară pierea cu oraşele Piona, Filare şi Dion, unde Alexandru visă că o să ia Persia. La nordul Emaţiei venea Migdonia cu Antigonia, Leta şi Terpil; la orientul Migdoniii era Amfuxitida cu cetăţile Tesalonic sau Terma. Spre s.-e. de acolo intrai în Calci-donia, unde erau cetăţile Angeu, Singos şi Akente; de acolo începea Peraxida, lingă Palena, ce face colţul golfului; Torona lingă Olinta, patria lui Calisten filosoful. Bizalţii locuiau o parte a malurilor Strimonului şi avea pieţe Europa, Ossa şi Calitera; spre nord era Edonia ce avea Amfipolis, colonie ateniană, Scotusa şi Berga; aproape d-acolo era Filipa, altădată Crepida, de acolo venea Pelagonia cu capitala Stobi. Apoi, spre occidentul ei, era Orbălia cu oraşul Orma şi Gariscos. Venea încă Ioria cu oraşul Ioron; mai spre occident venea tărîmul almonienilor cu Europos, Albanopolis şi Apsal, aşezat lingă rîul Apsos. Spre miazăzi de la almonieni locuiau «strienii cu capitala Estrion; lincestii veneau spre orient cu capitala Heraclia. Peracopolis şi Tristolos spre nord, oraşe ale Sintichii. Limbele ce se vorbea de aceste populaţiuni erau cea greacă dorienă, macedoneană, ce poate fi cea schipă sau albaneză, iliriană şi celtică. Din toate aceste oraşe erau pe lingă Tesalonic în apropiere la stingă Metone, unde Argeu coborî ca să apuce tronul lui Filip şi unde fuse învins de acesta. El muri în bătaie, Pella, mai în sus, unde se făcu nunta cea renumită a lui Filip cu Olimpia; Magnezia, la stînga golfului, întrind, unde Filip bătu pe Onomarkos, îi fărâmă armata, şi unde peri cel dintîi. Olintus, în Galcidicia, partea dreaptă a golfului Salonic, renumită prin certele de atunci la supunerea ei de Filip şi care dară loc lui Demostene a compune vestitele discursuri Olintiene, etc. Vom vorbi numai de cîteva din ele pe care le vizitai urmele in treacăt. Pe după-amiazi ajunsei la Pella. Aici este un sat. Nişte urme de ruine. Pella fusese încă o capitală a Macedoniii. Ea este aşezată aproape de malul oriental al lacului Enige, între două rîuri: Ahios la dreapta şi Lidinus la stînga. Ahios acură din Tracia, taie în două Macedonia şi se aruncă în mare în golful de la Salonic; Lidinus iese de mai sus de Edesa sau 320 Vodena, intră în lacul Enige, aproape de Pella, şi din acest lac iese iară şi se duce de se varsă în golful Salonicului. Pella se află în ţinutul Ematiii. în această capitală, în palatul său strălucitor, Filip, tata lui Alexandru, auzi citindu-se versurile poetului Neoptoleme, care îi preziceau un viitor posomorit: „Mîndrele tale speranţe se rădică pînă la ceruri şi ai voi să-ţi întinzi puterea pînă la marginile pămîntului; viaţa ta are însă o margine, cu toate că ambiţia ta nu are nici una, minutul căderii tale se apropie şi nimic nu poate să te scape de lovitura fatală ce te ameninţă11. La aceste vorbe bucuria strălucea pe faţa curtezanilor. Filip părea nepăsător. Aici în orice dimineaţă uri om rînduit înadins zicea regelui: „Adu-ţi aminte că eşti muritor /“ Tot aici se făcu nunta lui Filip cu Olimpia. Pe urmele acestor ruine, în palatul său splendid, Filip priimi ambasadorii Atenii. Acolo regele, întrebînd la plecarea ambasadorilor daca uriii din ei mai aveau ceva de dorit, Demohares, unul din ambasadori, răspunse: „Dară, negreşit, să te spînzuri tu!“ Filip, cu sînge rece şi văzînd că curtezanii murmură, zise: „Lăsaţi să se ducă în pace acest om nebun!“ Apoi, întorcîndu-se către deputaţi, mai zise: „Spuneţi compatrioţilor voştri că aceia ce fac astfel de înfruntări sînt mai prejos de aceia care, puţind să-i pedepsească, îi iartă11. Căutai să găsesc locul teatrului unde Filip, apărînd cu pompă, fuse ucis de Pausanias. Aici la Pella şi la Edesa, cea mai veche capitală, se dară sărbători lungi, cu ocazia nunţii lui Filip cu Olimpia. Aici se născu Alexandru cel Mare. Acolo Alexandru, în vîrstă de doisprezece ani, priimi ambasadorii Persiii, în locul tată-său. în timpul de cădere al regilor Macedoniii, sub romani, Perseu, învins de Paul Emil romanul la Pydna, fugind, sosi la Pella noaptea , înjunghie cu mîna sa doi gărzi de la casa lui cu aur şi se duse la Amfiopolis. Amfiopolis este pe golful Strimon şi lacul Gercine. Astăzi se numeşte Ianikei. Sînt numai nişte ruine. Cîţiva locuitori pescari. Vom vorbi mai tirziu despre această parte de loc renumită în luptele Macedoniii cu romanii şi unde astăzi se află o mare vînă de români. Ar fi lung a spune tot ce s-a petrecut în aceste locuri. Satul ce a urmat Pellei este mic, locuit de români şi bulgari 321 L cultivatori, proprietari: au vite, ară şi seamănă, pescuiesc, au vii şi arbori roditori. îndată ce mă preumblai pe aceste urme ale gloriii atîtor poporaţiuni ce nu mai sînt, încălecai şi trecui înainte către Edesa. EDESA Noaptea ajunserăm la Edesa. Trăsei la sat, la un bulgar. La început, această cetate se chema Egea, în timpii lui Garanos, mai pe urmă Edesa. Astăzi se cheamă Vodena (apele), din cauza apelor ce se află aici. A doua zi vizitai tărî-mul, însoţit de o cartă geografică veche. Niciodată în viaţa mea nu am văzut un loc mai frumos, nu se poatea vedea. Aici natura pare că a decis a face să se apreţuiască toate frumuseţile sale. închipuiţi-vă o luncă lată şi lungă de cîteva ore, ce se perde în depărtare în mare, coperită cu sate, cu dumbrăvi, rîuleţe, grădini, cu lacul Ianige în mijloc. La capătul ei un munte, cu rîpe; pe marginele unui taler al muntelui volvoră douăzeci de cascade ce se varsă şi se împreună pe vale, ca să se scure în lacul cel mare! Spre răsărit, din vîrfu-rile unei măguri, cade o mare cascadă de apă, fără să-şi mai atingă rîpa, într-o scobitură ce şi-a săpat jos. Acest taler de munte este destul de nalt şi, vărsînd din rîndul său apele, aceste ape se lovesc de alt taler mai jos, de unde iară cură şi formează două rînduri de cascade. Tărîmul dintre aceste cascade de sus şi pînă jos este coperit cu arbori verzi. Pe talerul de sus se văd asemenea arbori. La mijlocul talerului de dasupra se înalţă un chioşc, de unde vederea este minunată. Cine nu a văzut acest loc, nu poate să zică că cunoaşte frumuseţile naturii. In poalele cascadelor se formează un lac împodobit de arbori rîzători. Aici fuse capitala cea mai veche a Macedoniii. Palatul regelui era pe înălţimea aceasta, dincolo de cascade. Ar trebui să facem un volum, daca am spune tot ce s-a întîmplat aici. Astăzi însă totul este ruine, tăcere, uitare. Voi, ce călătoriţi prin aceste mări, nu treceţi fără a vedea Edesa. 322 Locuri interesante sub raportul frumuseţii şi istoriii! M-am urcat în vîrful muntelui. De acolo vedeam marea în fundul orizontului. Mai aproape, această vale desfătătoare, lacul Ianige ce doarme în mijloc; pe malul acestui lac era în vechime o cetate, Pella, de care am vorbit. Să aşezăm din această înălţime, pentru înlesnirea cititorilor, o idee generală despre locurile locuite de români. Românii locuiesc într-o parte a Traciii, Macedoniii, Epi-rului, Iliriii, Tesaliii. După însemnări pozitive ce putui să iau în urmă asupra populaţiunei lor, atît de la autorităţile otomane, către care eram recomandat, cît şi de la români, iată ce am încheiat: în Macedonia sunt 200.000 albanezi 120.000 greci 300.000 bulgari 450.000 români 1.070.000 în Tesalia sunt 150.000 greci 200.000 români : 50.000 turci în Epir şi Albania sunt 350.000 români 100.000 greci 700.000 albanezi în Tracia sunt 200.000 români Peste tot 1.200.000 români, afară din colonia din Grecia proprie. Tesalia este o ţară antică, se chema la început Pandora, Pirea, Pelasgiotilda, Eolida, Xenia, pînă cînd Tesalos, capul unei orde de tesproţieni epiroţi, fondă aci o colonie, şasezeci de ani după luarea Troadei. Se împărţea .atunci în Ftiotida Magnezia, un cap ce înaintează în mare la stînga golfului Tesalonicului, cu muntele Pelion şi cu cincisprezece oraşe şi sate; acolo în vechime era locaşul centaurilor; Hesti-ciotida, Tesaliotida şi Pelasgiotida; această ţară are munţii Olimpul, Ossa, Pelion, Oeta şi Pind, un singur rîu, Peneu, în care se varsă Ananios, Ion, Apidenos etc. 323 In timpul resboiului Troadei, Tesalia avea zece mici rigate. în cele două capitale mai mari, Larisa şi Fares, doi capi mari aveau toată autoritatea. Mai tirziu în Larisa domnea familia Alevados, din care, după Herodot, coborîtorii domniră pînă la Filip, tata lui Alexandru. Tesalia, despărţită în state nea-tîrnate, căzu sub domnia Macedoniii. Sub romani deveni una din provinciile diocezului Macedoniii, prefect[ura] Iliriii. Astăzi formează şîngiacatul Tricaliii; populaţiunea ei astăzi este de patru sute mii locuitori. Ţara este frumoasă, mai roditoare decît Grecia proprie. Epirul număra în vechime patrusprezece cantoane: Helo-pia, Molosida, Perabia, Atintania, Dolopia, Atamania, Pera-veâ, Driopia, Şaonia, Tesprotia, Aidonia sau Celtica, Celeida, Casiopia, Ambrania^ Amfilohia. Asfel era locuit de mai multe poporaţiuni, unele grece, celealte scite (albanezi şi sciţi). Ce mai tare poporaţiune era a moloşilor, cîrmuită de domni din casa Arsacizilor, coborîtori din Pirus. Epirul căzu în puterea Macedoniii. Iliria ce, unită cu Epirul, formează astăzi Albania, era o provincie mică, ce Filip o supuse Macedoniii. Această ruptură din Iliriă cu Epirul se mărginesc la nord cu Montenegru, Serbia, Bosnia; spre vest cu Marea Adriatică, Ionică şi Corfu; spre miazăzi cu golful Arta şi Livadia; la est, cu muntele Agrafa şi Argentor, ce o despart de Tesalia şi Macedonia. Oraşele lor mai însemnate sînt: Seutarii, Aleneo, Ianina, Suli, Berat etc. Epirul, cu o parte din Iliria este locuită de două mari elemente: elementul alban sau arnăut şi elementul român. Albanii sînt răspîndiţi prin Macedonia, dar matca lor este in Epir. Originea lor este întunecoasă. încă în timpii vechi, ei au vorbit un idiom ce nu avea nici un raport cu limba greacă. Românii din Epir sînt mai atît de numeroşi ca cei din Macedonia. Către acestea este o parte din această ţară, Zagorr unde cei mai mulţi au început a se greci de la 1780. Iată pentru ce: Pe atunci se arătă un profet, ce propagă ideea elenismului între români. Acest profet se numea sîntul Cosma. Ajutat de rivalităţile paşilor Aii şi Curd, care se disputau pe înrîurire, făcînd să joace rivalităţile grece şi româno-bulgare, el cuteză a arunca anatema pe toţi acei români care vor mai vorbi 324 limba română. Anatema lui sperie aceste poporaţiuni creză-toare şi simple, şi din patruzeci şi patru de sate române 'de la Zagor, numai patrusprezece a mai rămas care să vorbească limba română. Ceialţi, afară de bătrîni, vorbesc greceşte. Acest sîntul Cosma, ce predicase asemenea împotriva ebreilor, fu ucis de Curd-paşa, după uneltirile celor din urmă, ca să-şi răzbune de profeţiile lui ce vesteau căderea lui Curd-paşa Albanezul şi rădicarea lui Ali-paşa Tepelin. Ali-paşa, drept recunoştinţă, proclamă pe Cosma sînt şi îi adună moaştele. Persecuţiunile de la greci împotriva românilor nu încetară de atunci încoace.1 Propaganda greacă are drept mijloc reli-giunea. Ei numesc greci pe toţi cîţi sînt de ritul oriental, numără pe români, pe sîrbi, pe bulgari şi alţii şi formează un element grec. Dar nu sînt pe toată faţa pămîntului nici trei milioane greci, adică pe jumătate cit bulgarii şi de patru ori mai puţini decît românii. Ceea ce este o nedreptate neînţeleasă, este că românii plătesc pe tot anul mai multe milioane de lei la biserica de ritul oriental, şi preoţii acestii biserici sînt greci, propagă ideile, servă interesele grece, dar nu ideile şi interesele creştinilor din Orient. Ceea ce este şi mai trist, este că o mîrfă de călugări cîrmuiesc aceste aşezăminte, nu ca creştini orientali, ci ca greci, pe cînd românii care le susţin sînt combătuţi, călugării români persecutaţi, înlăturaţi. Orice nedreptate mare, ce ajunge la culmea ei, câtă să se dărîme. Călugării greci nu au înţeles încă aceasta. O vor înţelege în curînd; dar va fi tîrziu. Seara mă găsi pe aceste măguri desfătătoare ale EdeSei. Ea adăogă încă la frumuseţile acestor locuri. Seara e ora inspiraţiunii. Trebuie a saluta în limba zeilor aceste locuri clasice. Asfel lăsai salutare celui mai frumos loc ce se poate vedea. 1 Ni se spune de curînd că, în anul trecut, un diacon român jmace-don din Salonic, priimind acolo din Ţara Românească cărţi de biserică, mitropolitul Salonicului, grec (nu ştim pentru ce!!!), află, se necăji pe diacon, îi luă cărţile, le rupse el singur, o parte le dete rupte la băcan, altă parte le aruncă în foc. Şi aceste persecuţiuni le fac călugării greci asupra românilor, cînd priimesc treizeci milioane pe an de la români! (n.a.). 325 Trecui încă o noapte în satul Vodena. Am zis că trăsesem la un bulgar. O casă cu două caturi. O cameră simplă şi curată. Era tot ce îmi trebuia. Oaspetele meu nu se supăra să mai trec acolo c noapte. Ştirea se dase în sat că un călător român din alte părţi de lume a sosit acolo. Astfel, cînd mă înturnai acasă, aflai aici mai mulţi săteni. Stăpînul casii îmi zise că sunt români. Aceşti oameni erau bine făcuţi. Fizionomii inteligente, priviri pătrunzătoare, dar fără sălbătăcie. Portul lor mai acela al pietrarilor: sarica neagră de capră, fesul, nădragi româneşti negri. Ei mă întrebară din ce loc anume de lume sînt, unde mă duc: — De iu eşti, domne, iu te duţi P Le răspunz că sunt armân din ţara armânească. Mă întrebară unde este acea ţară şi daca sînt mulţi români acolo? Ce religie urmează? Cine îi stăpîneşte? Şi daca viaţa e lesne: — . . . Ei, iu este acesta ţară ? Cari sint mulţi armâni aclo? Ţi piste aveţi aclo? Hiţi ortodocşi? Care va urseste (stăpîneşte) ? Bana este lişioară? Le dedei răspunsuri care îi făcură să se mire mult. Ceea de care se mirară mai mult fuse cînd auziră că în pămînturile noastre nu sînt nici arnăuţi, nici greci, nici bulgari, nici turci; că domnul nostru este român, că avem oştire română, că în biserică să citeşte limba română şi că avem clopote la biserici (kembam). îi întrebai daca sînt mulţi în acel loc, şi răspunseră că acolo sînt mai mulţi bulgari, dar că la Seres sînt ca iarba români: „ca iarba armâniil; spre Bitolie nu se mai ştie numărul lor: „a nu se mai scie numărul1'’. Că ei se întind în Albania, pînă la mărginele Mării Adriatice. Apoi sînt care locuiesc în Grecia: „care şed tru Moreoaa. După aceste vorbe îmi cerură să vază un pistol revolver, ce aveam cu mine. îl examinară, fără să înţeleagă nimic. Căutai să le explic. Ei nu crezură. Fusei nevoit să fac probe, descărcînd unul după altul gloanţele prin fereastră. Con-sîngenii noştri mă priviră atunci cu admiraţiune. Şi mă întrebară dacă acel pistol este făcut în ţara noastră (hoara voastră) .. . Le răspunsei că aşa este. 326 Şi mai multă mirare. Le spusei că am venit la dînşii, ca să aflu ce deosebire este între limba lor şi limba noastră; le cerui să-mi spuie vreo poveste sau să-mi cînte vreun cîntec în limba română. Bulgarul, om voios, să însărcină să-mi facă această mulţumire; luă o tambură sau mandolină, cu gîtul foarte lung şi corpul mic, şi începu să sune şi să cînte mai multe cîntece poporane, din care scrisei pe cel următor, făcut de un poet Improvizator de la Cruşova, Gheorghe Burac, croitor. Acest cîntec este o satiră contra grecilor. El arată cel puţin că românii de acolo nu sînt greciţi, precum au zis unii. Merit literar nu are. Sătenii îl cîntă însă cu plăcere. „Lai1 greci, lai greci, inclişi1 2 Morvă 3 cicior 4 s'narămână d-işi5 Că sunt toţi heersişi Şi cei mulţi copisişi Car-a da di gvine veara (ca abia de) Trăs6 7 tis stămăria1 ţea mare Nu ştiu ţe i agaţă zalea8 Şi un cu alt se-njură ţeara9 Din căceri10 11 12 şi din strigări S-avde11 pînă la Mocerin Şi sbubuiesc laiele13 14 15 di mulieri. Dură1* voă, greci muraţi16 Aveţi mulţi ani ţi-e va primnaţi,16 Taha grecească s'n-o adoraţi17. 1 lai — răi, negri (n.a.). 2 inclişi — ascunşi (n.a.). 3 morvă — dar-ar Dumnezeu (n.a.). 4 cicior — picior (n.a.). 5 d-lşi — din ei (n.a.). 6 trăs — pînă (n.a.). 7 stă Măria mare — sînta Măria mare (n.a.). 8 zalea — ameţeala (n.a.). 9 ţeara — factia (n.a.). 10 căceri — certe (n.a.). 11 s-avde — s-aude (n.a.). 12 Moceri — un lac local de mocirlă (n.a.). 13 laiele — bietele muieri (n.a.). 14 dură — destul (n.a.). 15 maraţi — neomenoşi (n.a.). 16 primnaţi — plimbaţi (n.a.). 27 adaraţi — faceţi (n.a.). 327 L N-aveţi urşine1 lai maraţi. Cind ti lume1 2 voi căutaţi Voi faţa voastră, nu vi o laţi3 4 C-ahtari* ca voi lai .. . S' v-adunaţi mintea, s' v-asternaţi! Că eu zic, ma mă iertaţi, Cu armâniie5 voi s'nu v-agăţaţi, Că din ei, voi dracul va s-aflaţi.u \ După ce-mi vorbiră, îmi cîntară, ba încă erau aproape să dănţuiască, ca să-mi facă plăcere, aceşti bravi oameni să retraseră zicîndu-mi că ar mai şedea, daca nu s-ar teme că sînt obosit. Rămîind singur şi adunîndu-mi aducerea aminte, făcui o mică listă de proverburi ce le reproducem aici. PROVERBURI ROMANE MACEDONE 1 Un suhinciu adună, un răspînditor răspîndeşte. 2 Tine tai lamnele, s’eu adun surţialele. 3 Sborul pătrunde muntele. 4 Calul s’faţe bun ori rău după călăreţ. 5 Găllina care cîntă di seara, nu ouă demineaţa. 6 Cîţi oameni, alate distinii. 7 Cărbunele stins mai agonia ti arde. 8 Ţel gol nu li pasă se si ude stanile. 9 Strigarea oilor nu si alenă pînă în ţer. 10 Cu cît omul înveaţă, cu atît află că nu ştie ţeva. 11 Lenevosul alagă mai mult, silnicul cherde mai mult. 12 Nu este munte nalt fără adîncime din vărligă (alături). 13 Fudzi de puntea di iu ţel bun şi ţel reu trece de adun. 14 Nopţile muşate sunt ca mulierile auşe adirate şi drease. 1 urşine — ruşine (n.a.). 2 cind ti lume — cînd în lume (n.a.). 3 laţi — spălaţi, lăuaţi; de la mă Iau, te lai, se la (n.a.). 4 ahtari — asemene, d-alde (n.a.). 5 cu armănile — cu românii (n.a.). 328 15 Cleştele reu te faţe s’ te arzi. 16 Ectrul răbdării este moartea. 17 Cătuşa (maţia) se închide şi cinele se s’lăghiaşte. 18 Cind înfloresc trandafirul, chiare vioreaua. 19 Nu ti primla tăliind cînilor frînză, 20 Foamea faţe pe cîni ca s’ mîcă mare. 21 Mai ghine astăzi un ou decît mîne un bou. TRADUCEREA LOR 1 Un zgîrcit strînge, un cheltuitor risipeşte. 2 Tu tai lemnele, eu adun surcelele. 3. Cilvîntul pătrunde muntele. 4 Calul e bun ori rău după călăreţ. ■ 5 Găina care cîntă seara, dimineaţa nu ouă. 6 Cîţi oameni, atîtea griji. 7 Cărbunele stins mai curînd te arde. 8 Cel gol nu-i pasă să se moaie. 9 Strigarea oilor nu se ridică pînă la cer. 10 Cu cît omul învaţă, cu atît află'că n,ui ştie nimic. 11 Leneşul aleargă mai mult, scumpul perde mai mult. 12 Nu este nici o înălţime fără prăpastie. 13 Fugi de puntea pe unde cel l?un şi cel rău,trece împreună. 14. Nopţile frumoase/ sînt ca femeile bătrîne împodobite. 15 Cleştele rău te ,face să. te arzi. , 16 Vrăjmaşul răbdării este moartea., . 17 Mîţa se închide şi cinele, se sloboade noaptea. , 18 Cînd.înfloreşte,rpza, moare, vioreaua. 19 Nu umbla tăind cînilor frunză. 20 Foamea face pe cîni, să mănînce mere. 21 Mai bine astăzi un ou decît mîne un bou. A doua zi casa era plină de consîngeni — unul îmi aduse ouă proaspete, altul lapte, alţii găini fripte, unii nişte monede antice de argint Alesandri, Filippi. Voii să le plătesc, şi ei nu voiră să primească preţul. Le dedei însă ca să le împarţă la săraci. Toate cercetările mele mă îndreptau neîncetat spre Pind. Sătenii români glumeau cu bulgarii; cei dintâi porecleau pe bulgari că sunt greci, şi aceştia se supărau. Bulgarii preferă să treacă de români; a trece de albanezi este o mîndrie 329 pentru ei, dar este prea mult, se vede. Ţăranii români sînt făloşi să se dea de români, şi poreclirile adversarilor lor de ţinţari, cop vlahi nu-i supără nimic. Plecai dar către Monastir, avînd la dreapta mai departe rîul Vardarul. Acel rîu altădată se numea Ahios. Era luat de rîu-zeu, tată al lui Flegon, ce avu cu Peribea. OSTROVUL De la Salonic la Pella sunt şapte oare cu piciorul, de la Pella la Vodena sau Edesa, cinci oare, de la Vodena la Ostrov, patru oare. Trebuia să merg pe la Ostrov, unde voiam a trece noaptea. Luarăm calea spre Ostrov; pretutindeni natura rîzătoare, dealurile pădurate. Dormii noaptea într-un sat româno-bulgar, ce se cheamă Ostrovul. Acolo îmi complectai micul meu vocabular cu citeva alte vorbe nouă. Limba acestor români se Împarte ea însuşi în felurite idiome, dar mai neînsemnătoare, urmînd localităţile fiecării poporaţiuni. Popoarele vecine cu dînşii, lulnd vorbe din limba românilor, le-au dat asemenea de ale lor. Asfel unele poporaţiuni române ce se învecinesc cu bulgarii au adoptat mai multe ziceri bulgare; cele ce se învecinesc cu grecii au împrumutat de la greci: românii din Albania au mai multe vorbe albaneze: limba le seamănă ca două fiice latine! Dar toate aceste vorbe streine nu fac o sumă de zece la sută; de la greci au luat două la sută cel mult, de la bulgari două, celealte sunt latine şi române, precum le auzim în limba românilor din Principate. Vorbele luate de la greci sunt mai toate luate prin în-rîurirea religiii, aceste vorbe sunt de religiune. Gramatica lor se apropie foarte mult de a noastră sub toate privinţele. In anul 1770, păru la Moscopoli un mic dicţionar de mai multe limbi, cum şi în limba română macedonă, de preotul Daniil, ceea ce dete poate naştere anatemii sîntului Cosma în contra tutulor acelora ce vor mai vorbi limba română! 330 Această carte se retipări în Veneţia la 1802. Thunmann reproduce multe de aceste vorbe române. Mihail George Boiagi fuse cel dintâi ce scrise o gramatică macedo-română şi pe care o tipări la anul 1812 în Viena. Boiagi era român din Macedonia şi făcea pe profesorul de limba greacă nouă la Viena. Gramatica sa este foarte rară astăzi. Partea română este scrisă cu litere latine, şi explicările în greceşte şi în limba germană. Un englez, Martin Leake, vorbeşte de românii macedoneni şi de limba lor. 1 Puindu-ne în .poziţia Ostrovului, Monastir cade la stînga rîului Epigon, aproape de vechea Heraclia. Ostrov în ţimpii vechi nu exista, dar nu era departe de Erigon, nici de Heraclia. Satul este locuit de români, bulgari şi cîţiva turci. La casa unde mă duse chehaiaua găsii români, era cea mai frumoasă casă din sat, de peatră şi cu două caturi. Abia mă aşezai într-o cameră din această casă, şi stăpînul ei veni să mă vizite. Acesta era jumătate sătean, jumătate neguţător. îmi vorbi greceşte. Mă întrebă noutăţi din Europa. Şi mă trată ca franţez. îmi spuse că a ospătat mai mulţi din compatrioţii mei, de care a rămas mulţumit pentru politeţa lor şi buna creştere. Asupra acestui punt îmi spuse mulţime de anecdote. Cînd crezu că şi-a împlinit datoria, se retrase. După cîteva minute, iată vine o fetică cu o tavă cu dulceaţă. Tînără, delicată, naltă, subţire, albă şi cu ochii negri, cu părul negru, cu gene lungi. E feată jonâ şi muşată, cu ochii lei şi perii lai. — Ce ai, lea feată muşată de pleci ochii lai şi dulci? o întrebai eu. La această întrebare în limba ei, ea rămase înmărmurită, cu tava în mină, deveni roşie şi nu ştiu ce să zică. 1 în grămatica d-lui Massim s-au reprodus atît fabulele de la Boiagi, cît şi frazele române culese de d. Leake. Recomandăm asemenea Florile de Macedonia, sau Liliţele, adaose în această gramatică, cîntece poporane ce rivalizează cu fericire cu cîntecele poporane ale noastre. Vină nouă de cugetări şi de expresii, unită cu graţia antică. Am reprodus cîteva din aceste mici cîntece la sfîrşit. D. Niculescu, care au trimis acele cîntece, este un poet cu talent, român macedonean ce astăzi se află la Giurgiu. Noi îl rugăm să împărtăşească încă aceste frumoase inspirări românilor de aici (n.a.). 331 — Doamne, eşti armân tene? — Eseu armân, ii răspunsei. Frate se-m-ai? Luai dulceaţa şi apa, fata ieşi repede. Nu trecu mult şi stăpînul casii reintră ; astă dată avea un aer de simpatie, ce nu avusese înainte: reintră rîzînd. El îmi spuse că aflase de la fie-sa că sunt român. Iatăt dar un lung subiect de convorbire. El îmi spuse că la Monastic este un paşe Liva şi consoli streini, lucru ce nu fusese mai* nainte, că acest oraş are optsprezece mii locuitori, din care două părţi sunt români şi o parte turci, că mulţime de sater din împrejur sunt locuite de români, că însuşi numele acestor sate în parte sunt române şi îmi dete de exemplu: Ostrovul^ Florina, Cojani şi altele multe în Albania, Tesalia şi chiar'' în Grecia. El îmi zise că numai în Albania sunt şeapte suta-de mii de români, dar că în cărţi numărul lor este micşoraţi' înadins, întîi pentru cuvinte politice ce are guvernul şi grecii, > şi al doilea pentru că însuşi guvernul turc nu ştie bine; cînd este vorba de haraci, căpeteniile creştinilor mănîncă* multe capete de supuşi şi ce scapă de la ei nu scapă de la1 oamenii guvernului turcesc. îmi spuse că în satul lor se plă-: teşte guvernului astăzi pentru un număr de birnici care este » tot acela ce era cunoscut acum treizeci şi cinci de ani, deşi satul lor s-a îndoit sau întreit, în numărul popolaţiunei; că tot asîel se urmează pretutindeni şi mai ales în munţi,: unde nimeni nu poate să ştie numărul românilor, tot aşa precum nu poate să afle numărul brazilor sălbatici. Îmi mai spuse că el are un nepot în Ţara Românească şi că i-a scris mult bine de acolo. Oaspele meu vorbea ca o carte. Adevărul este că numărul populaţiunei române din aceste ţări este în maioritate — nefericirea lor a fost că nu s-a aflat toţi adunaţi pe un tărîm. Daca vrodată guvernul românilor din Principate ar voi să aibă o idee nemerită asupra românilor de peste Dunăre, cel mai bun lucru ar fi să tri-miţă a aşeza o cartă în faţa locului după o amănunţioasă cercetare a satelor, însemnînd cu o culoare oarecare toate satele române. Acesta era planul meu, daca împrejurările nu m-ar fi chemat înapoi. Adresasem un memorandum lui F . . .-paşa în privinţa îmbunătăţirii soartei acestor poporaţiuni române, arătîndu-i totodată şi interesele imperiului otoman a întinde mina aces- 332 tei mici naţionalităţi. Era vorba de a le întinde mina, a le crea şcoli româneşti, biserici cu preoţi de ai lor, să citească în limba lor, şi a organiza o miliţie armată, pentru garda liniştii publice şi derventelor dintre dînşii, în felul grănicerilor şi dorobanţilor noştri. înţelegătorul paşă pricepu toată importenţa unei asemenea idei, dar lucrul se amină pentru cuvinte de oportunitate. D. Poujad, vechiul consul general al Franţei, trimisese un asemenea memorand la guvernul său. Războiul Orientului căută să răstoarne toate aceste cestiuni, de interes atît de mic pe lîngă marele interese ale Europii. Răposatul Grigore Ghica, fostul domn al Moldavii, avusese ideea să vie în ajutorul populaţiunelor române din Macedonia, cu mijloacele de învăţămînt. Căzu, fără să-şi împlinească aceste frumoase idei. Celealte guverne din trecut ale Principatelor, incapabile de a face fericirea românilor din Principate mai întîi, nu puteau să se gindească la românii de peste Dunăre. Guverne fără misie, fără ţintă, ele se spăimîntau la orice idee ce nu era de talia lor; a figura în capul lucrurilor în Principate, a se păstra aici, nu ca să facă fapte naţionale, dar ca să-şi mulţumească nişte ambiţii de mudiri cu orice preţ, ele nu puteau să se gîndească la îmbunătăţirea soartei consîngeni-lor lor de peste Dunăre. Guvernul ce va veni *, guvernul unui regim mai naţional, mai liberal, prin urmare mai demn, sperăm că se va gîndi la colonia lui Aurelian. Aceşti români şi albanezi sînt cele mai frumoase neamuri din aceste locuri, mai ales în părţile muntoase, unde corupţia streină nu a pătruns încă. Românii sînt mai inteliginţi decît albanezii; cei din urmă, mai cavaleri şi mai resboinici decît românii. Românii, prin propaganda preoţilor greci, urăsc pe turci şi împărtăşesc simpatiile grecilor pentru ruşi; dar aceste simpatii, fiind rezultatul propagandelor schimbătoare, nu au nici o semnificaţiune politică. Grecii ei însuşi pot să-şi schimbe nişte simpatii întemeiate pe interese politice astăzi. O cină simplă şi curată mă aştepta în altă cameră. Cinai împreună cu stăpînul casei. Acesta era un om de cincizeci de 1 1 Aceasta este scris în anul 1858 (n.a.). 333 r ani, cu părul cărunt şi împuţinat de pleşuvie, această lună ce se arată în creştetul capului. O fizionomie înţelegătoare, o privire vie şi plină de pătrundere. El îmi spuse că este om de cinci sute de mii de lei, că este văduv, că are două fete, din care una, ce nu o văzusem încă, este logodită cu un român, că în satul lor femeile sunt foarte frumoase, că au vinuri bune, şi la această din urmă mărturisire turna mereu în paharul său. îmi recomandă să trec negreşit pe la satul Florica, unde o să iau o idee de muşetieţea femeilor lor, albe cu coseta laie, îmi spune că nevasta lui era din acel sat, că o luase din dragoste. Apoi reveni asupra fetelor sale. îmi spuse că aceea care îmi adusese dulceaţa avea voce frumoasă fvoce dulce). îl rugai să o facă să cînte şi, mai ales, ceva cîntice române ce sunt acolo. El zise unui şerb să cheme pe Şiana. Şiana sau Jiana nu voia să vie. Se duse tată-său s-o aducă. O aduse. Ea păru sfioasă, dar acea sfială prefăcută ce ţine -de ipocrizie şi pe care creşterea femeilor în Orient o naşte. Şezu pe un scaun. Trebui un pătrar de oră, pînă să se hotărască a cînta. Tată-său, ce voia să ţie ison, îşi drese vocea de mai multe ori; începu cîte un cîntec şi se opri. în sfîrşit, frumoasa -noastră aureliană cîntă cu o voce fragedă următorul cîntec: ; Mi s-a aurit tu eta aoaţa 1 Că cama 1 2 zore 3, dado, nu si faţe 4. Cind îmi ticneşte5 cîte ver-oară6 Perii7 din capulu-mi mi se răscoală. Ma ţe tu ai casa din aparte8 j Tu chiare 9 feata gură de gmiare! Strigă-gmi şi a gnia10 11 s'vin11 ti dormiare12 O scumpă feata gură di gmiare, 1 oaţă — viaţă (n.a.). 2 cama — mai mare (n.a.). 3 zore — durere, amar (n.a.). 4 nu si faţe — nu să poate (n.a.). 5 ticneşte — îmi dă în gînd (n.a.). 6 ver-oară — dodată (n.a.). 7 perii — părul (n.a.). 8 aparte — vizavi (n.a.). 9 tu chiare — în loc umed (n.a.). 19 a gnia — şi eu (n.a.). 11 s’vin — să viu (n.a.). 12 dormiare — să dormim (n.a.). 334 Că esc1 vrut1 2 de şinele 3 tale. A-lea 4 jfe te adori5 ţe te dredzi6 ? Pe palmaţi7 8 ţe faţi? ma ti-ngrâţi* ? Va s'li surpi, scumpă, laele direţi9 Ca eu, vrută, d-a ta vreare 10 11 . Tine di iu 11 mena ai de hdbare 12 ? Di ţu dai tot cu alegare 13 Şi mi mutreşti tot cu aredare14 Atunţia îmi badzi gnică crapare15 Ma Dumnezeu să ne dea răbdare. Timpul trece repede, cînd o gură frumoasă de fecioară, după cină, cîntă cu o voce dulce. Era miezul nopţii şi trebuia a ne retrage, fiecine la ale sale. Aflai de la stăpînul easii că Ostrovul avea două scoale, dar că aceste şcoale erau greceşti. Nici o şcoală românească! Copiii românilor, daca nu învăţă în acele şcoale carte, învaţă cel puţin să despreţu-iască naţia lor; cel puţin aceasta este scopul celor ce fac şcoalele. Tot acest patriot îmi spune că în biserica lor se citeşte greceşte, cu mare nemulţumire a femeilor, care nu înţeleg această limbă. Cunoscînd de aproape acest popor, înzestrat cu multe daruri ale acestii nemuritoare viţe latine, plin de viaţă, de viitor, format din stofa din care se croiesc naţiile, şi văzînd cu ce înlesnire poate să piară, numai pentru cuvîntul că nu a cătat nimeni să-i spuie că trebuie să trăiască de viaţă naţio- 1 că esc — că eu (n.a.). 2 vrut — iubit, dorit (n.a.). 3 şinele tale — sinii tăi (n.a.). 4 lea — lea cutare (n.a.). 5 adari — îmbraci (n.a.). 6 Indredzi — împodobeşti (n.a.). 7 palmaţi — pe grile (n.a.). 8 ma ti-ngrăţi — te pleci (n.a.). 9 laele direţi — bieţii stîlpi (n.a.). 10 vreare — iubire (n.a.). 11 di iu — de unde (n.a.). 12 hdbare — ştire (n.a.). 13 alegare — alergare, ocol (n.a.). 14 mutreşti cu ardare — priveşti cu zîmbire (n.a.). 15 gnică crapare — mai mult necaz (n.a.). 335 nală, pe cînd vecinii lui, ce caută să-l absoarbă, îi spun necontenit că trebuie să roşească d-a fi român, orice inimă de român se aprinde de o dreaptă indignare! Şi cu toate acestea, viţa latină nu pere! Acest popor român va avea să sufere mult încă. Cînd se va fărâma jugul ce îl apasă astăzi şi va crede a răsufla liber, un alt jug va veni să-i încline fruntea: acest din urmă jug va fi mult mai periculos; căci îi se va pune pe cerbice în numele religiunii! Conformitatea de religie a acestui popor cu celealte a devenit oare o nefericire pentru dînsul? Iată ce face un patriotism fanatic şi necuvîntător! Negreşit că dacă românii din Macedonia, încă sub Ioaniţiu, regele lor, recunoşteau autoritatea bisericii Romii, astăzi nu ar fi fost expuşi a-şi perde viaţa naţională. Este însă prea tîrziu astăzi a schimba biserica. Răul nu se mai poate înlătura prin acest mijloc. Românii macedoneni vor să scape viaţa lor naţională? Caută să cugete, să simţă, să se exprime prin ei însuşi; caută să se lumineze, să se agaţe de limba lor română^ precum cel. cş se îneacă se agaţă, de o scîndură, care îl duce la ţărm. Caută să se înţeleagă între toţi cîţi locuiesc Turcia, ca să contribuie a face şcoli în limba română, a introduce în bisericile lor limba română. Asfel pus pe o cale adevărată, va; putea să meargă înainte. Mijloacele nu îi lipsesc — în toate timpurile acest popor a născut oameni renumiţi. La acest sat este un munte a cării înălţime urcă la o mie picioare de Francia, muntele de la Florina la o mie cinci sute douăzeci şi şase, cel de la Monastir la o mie cinci sute şaptezeci şi patru. Aceşti codri de munţi, ca şi satele, mai mulţi au numiri române, precum muntele Bistriţa, Sultăniţa, muntele Vlachi, Palanca, Prespa, Cojanii. Puţini călători şi puţin au vorbit de românii din Macedonia. Nu se află notiţii întinse în scrierile lor; i-au confundat tot-dauna cu grecii, cu albanezii, cu bulgarii. Lucrul se explică lesne. Cei mai mulţi ce au călătorit prin aceste ţări, cu ochii pe harţe şi pe alte cărţi de călătorii, nu au cercetat ţara, ca să afle ceva nou, şi s-au mărginit să copieze pe cei de mai nainte călători. Au trecut numai pă aici şi au întrebat, cercetat, studiat ceea ce puteau să ştie, fără a veni în aceste ţări, pe aceşti români în oraşele lor, în satele lor, în văile lor, în munţii lor, i-au auzit, i-au văzut şi i-au luat de greci, de albanezi, de bulgari; populaţia lor a numărat-o la aceste 3 36 două alte popoare; limba lor a luat-o de greacă, slavă sau albaneză, portul lor, datinile lor avură aceeaşi soartă, atît în Macedonia şi Tesalia, cît şi In Albania şi Tracia. Şi cu toate acestea ei formează un milion două sute de mii de suflete, cel puţin! Vecinii lor le-au luat tot ce au avut: originea, istoria, datinile — numai limba a scăpat, mulţămită femeilor române. Dar am văzut cum sîntul Cosma, acest al doilea sînt Anghe-luşi, dar mai fericit decît cearlatanul din Silistra, puse anatema pe limba lor! Albanezii le-a luat multe vorbe din limba lor, sau le-au avut de la romani; noi dăm aicea un tablou de limba latină, albaneză, româno-macedonă şi română din Principate. TABLOU DE LIMBA ALBANEZĂ, ROMÂNO-MACEDONĂ Şl ROMÂNĂ DIN PRINCIPATE ŞI LATINĂ Română-maced. Albaneză Latină Română din Princ. mente ment mens minte cocoţ gauh gallus cocoş palma peleme palma palma cruce cruc crux cruce ceara keri cera ceară Iepure liepur lepus iepure hoare cătun sat, cătun tată, părinte tate parens tată muma, mama meme matrix mamă flacarae fliake lumina flacără rădicina rene radix rădăcina dzie di dies ziua auş, betrîn bgictere senex bătrîn frică frike terror frică groapă grope fosse groapă liliţa liule 1 flos floare campane campane campana clopot familie femidje familia familie pălat palat palatium palat 1 Lilia — în limba bască (n.a.). balsam valsam capu coc bsţsiu put ritor retor selină selim chiparis kiparis idol idolo moară muli purpură porfuri nepot nip roşu rus sînt skent tra tra hrisafiu ar furculiţă furculiţa aer ere scala scala s-tomacu stomaki carta karta porta porte guberis roata rote diamant diamant margaritar margaritar peper biber jugu zugoi dente demp săpun sapum corona korona cer kiel pace pake chitara kitara mort mort barca barke spirt skiprit neam gint sociu şok profet cumnat knati bals amina balsam capud capul basium pupat, sărut rhetor ritor, orator ţelină cyparissus chiparis idolum idol moletrina moară purpura purpură nepos nepot russeus roşat sanctus sînt trans printre aurum aur furculiţa aer aer scala scara stomachus stomac cherta carte porta poartă gubernum guvern rota roata adames diamant mărgărită mărgăritar piper piper jugum jug dens dinte sapo săpun corona coroană coelum cer pax pace cithera chitară mo rs mort barce barcă spiritus spirit, spirt gens gintă; neam, naţiune socius soţ profeta profet, proroc cognati cumnat 338 fecior oire înalt plin puţin due tre patru este pire mic nalt pliut pauke di tri kator echte koigtoig kien puer amicus altus plenus pauco duo tries, tria quator est cogitare caniş pui, copil amic, prietin nalt plin puţin doi trei patru este cugetare cine cugetare cine Nimic nu mai deosibeşte pe români de celealte popoare vecine decît limba, înaintea călătorilor ce trec. Ca să înţeleagă cineva semnele naţiunii lor, trebuie să între în familiile lor şi să observe. Niciodată grecii, bulgarii, albanezii n-au avut cîntece poporane mai originale [ca] ale acestor români. Dimineaţa îmi luai ziua bună de la domnul casii ce mă ospătase şi care nu voi să ia nimic. Noi consiliem pe acei români, care vor voi să viziteze aceste locuri, să cunoască pe aceşti români, să-şi tragă de mai nainte calea lor de la Salonic la Seres (vechea Siris), să exploreze toată acea parte despre Tracia, apoi întor-cîndu-se la Salonic, să treacă la Caterina, Servia, Disicata, să treacă lanţul Pindului, în Albania, la Sturia, Coriţa, Istarda, Ohrida, muntele înapoi pe la Cîstovo, Velesa, Prilip, Monastir, Florina, Ostrovu, Yodeni, Pella, explorînd toate satele în apropiere de aoeastă cale, precum şi malurile rîului Verdar (Ahios) şi tot muntele Pindul şi Tesalia. Locurile pretutindeni sunt desfătătoare: dealuri, măguri, stînci, munţi, văi, plaiuri, lacuri, rîuri, rîuleţe, fîntîni, nimic nu lipseşte; toate pline de viaţă, de frumuseţe. Florina este un sat de munte. Poate să fie locul Heracliei cei vechi? Aici sunt multe familii române. Oamenii sunt nalţi, cu feţe fragede, femeile albe şi frumoase. FLORINA Despre datinile românilor macedoneni 339 Voii a trece noaptea acolo. Aici trăsei la un han. înaintea serii mă preumblai în părţile învecinate. Trecui peste o podişcă, asupra unui izvor, de aci mă urcai pe o înălţime; la picioarele acestii înălţimi femeile spală rufele. Cele mai multe desculţe — albeţea picioarelor face să nu să dorească încălţămintea. O femeie, cu o trîmbă de pînză pe cap, trecu pe lîngă mine. Ea era mai mult decît frumoasă: încîntătoare. Faţă albă şi uşor rumenită, gură mică, nasul grecesc, ochii negri tăiaţi în migdale, gene negre, lungi, dese, uşor încreţite, sprincene negre cu graţie desemnate, un păr des, supţire, negru, ieşind de sub pînză şi răsfrîngîndu-se pe un gît grăşcior şi în adevăr alb ca neaua, picioarele goale, mici, albe şi rumene — apărerea acestei frumuseţi fuse de un minut, trecu repede, cu ochii plecaţi şi dispăru asemenea unei fantasme. Seara întrebai pe birtaş cine să fie această femeie atît de frumoasă? El îmi spuse că femeile din satul lor sunt vestite de frumoase, dar că cea mai frumoasă este fie-sa, că prin urmare femeia ce văzusem trebuia să fie fie-sa, ce este fată mare, şi că locuieşte chiar la spatele acestui han dasupra, pe o înălţime, într-o casă mai mică. Că ar dori să mi-o arate, dar că este peste putinţă, fiindcă fetele sunt sălbatice. In ţara noastră, mai adăogă el, cînd vine un strein într-o casă, fetele se ascund în dulap, unde ziua este strîns aşternutul. Ocazia este bună, ca să aflu de la acest om mai multe amănunte asupra datinilor locale. El îmi spuse că de mai multe ori un june, cînd se însoară, nu vede pe fată şi că rudele lui, femei sau oameni bătrîni, trebuie să o vază pentru dînsul; el o vede numai la logodnă sau la cununie, că, odată logodit, nu poate să mai vază pe fată pînă la cununie. De la logodnă pînă la cununie, are însă voia să rupă, daca la logodnă nu i-a plăcut fata; dar că acea fată reareori să mărită. Asfel părinţii fetei sunt nevoiţi să-i dea mai multă zestre, ca să nu se lase. îmi spuse că la botezul unui prunc, femeile bătrîne plîng, avînd în vedere nefericirile ce aşteaptă în viaţă pe prunc, după ce se face om, că în acel timp, pe cînd la greci preotul şi naşul suflă, ca să gonească pe diavolul, la români, toţi cîţi sînt de faţă trebuie să sufle şi să scuipe. Muma nu poate să stea de faţă la botez. Copiii ce se află acolo să trimit să dea de ştire numai că botezul s-a săvîrşit şi li se dă bani sau 340 cofeturi. După botez, să pune masă la martori, şi în timpul mesii se aduce un tas cu vin, la fiecare oaspăt care aruncă înîntru bănişori sau parale, menite a se coase pe scufiţa copilului. Celealte formalităţi să fac ca la noi, fără nici o deosebire, muma rămîne patruzeci de zile în casă pînă la binecuvîntarea bisericii, sub cuvînt că este necurată. Foc nu se împrumută la vecini din casa unde este lăuza; în aceste patruzeci de zile în acea casă nu se cîntă, nu se joacă, în timpul lăuziii, şi un străin ce ar întră noaptea în casă este îndatorat să păşească peste un tăciune de foc, ce se aduce înadins în tipsie. Ca şi la ţăranii noştri din Principate, românii, macedoni au ursitorile: trei zile de la naştere, cred că trei femei spirite vin în casa unde s-a născut prunc şi ţin sfat la căpătliul leagănului lui despre a lui ursită. La românii din Principate se pune atunci o masă în cameră, încărcată cu demîncări: se crede că cele trei femei, sau ursitoarele, venind noaptea, au nevoie să mănînce. Despre ceremoniile nunţilor seamănă mult cu ale noastre din Principate, pe la sate. Cortegiul iese întâi de la ginere şi se duce la mireasă. Preoţii fac parte. Ginerele, înconjurat de rude, merge călare. Toţi sînt călări, toţi cîntă cîntece ce se îndreptează către mireasă. Femeile duc de frîu un cal împodobit cu flori şi gevrele, ce este al miresei. Soacra sau muma miresei întîmpină pe ginere la uşa casii, cu un vas ou apă, în care moaie un mănuchi de flori şi stropeşte pe ginere, căruia dă mănuchiul de flori şi îi pune o batistă pe umărul drept. La unele sate, nunul cel mare este însărcinat a cîrmui ceremonia şi a ţine locul ginerelui în multe formalităţi; la altele, este locotenentul ginerului, un amic al său, ce se cheamă fîrtate. Dupe aceste se pune masa, bărbaţii mănîncă. Femeile sînt în altă parte, unde mireasa vine şi le sărută mîna. Acolo se face disgovireQ.; nunul îi aduce papucii şi brîul. Fîrtatele fură de la masa bărbaţilor două linguri. După desgovire, pe mireasă o urcă călare, şi ea să împotriveşte încălecînd, se închină de trei ori la lume, apoi pleacă, acoperită cu un văl alb ori roşu. Toţi cîţi se află în cale, pe unde trece cortegiul, sînt nevoiţi să arate bucuria lor. Ajungînd acasă la ginere, descalecă; muma ginerului aruncă grîu asupra cortegiului, mireasa să dă jos după cal, şi un copil ce are părinţi vii încă trece pă sub calul ei. Atît ginerele cît şi mireasa trebuie să ia seama spre a nu atinge pragul uşii întrînd. Pă 341 prag să pune un cerc de butie prin care sînt nevoiţi să treacă, plecîndu-se şi ţiindu-se de mină; pe urmă acel cerc se rupe în două asupra capetelor lor. După aceasta începe cununia, ce se face ca şi la noi. După cununie, iară masă şi mîncare. în acest timp mireasa şade în picioare cu mînile la pept. După masă începe danţul, hora miresii. Atunci ginerele se repede la mireasă, ce danţă între femei, o ia si danţă cu dînsa. Ospeţii aruncă cîte un dar miresii, ce le sărută mina, şi se retrag. Noaptea, ginerele să ascunde în cămara nunţii. Acolo i se aduce mireasa, ce trebuia să se împotrivească spre a veni, o tîră cu sila în cameră, şi cei ce o duc acolo se retrag şi închid uşa pă dinafară. Daca mireasa nu a avut cualităţile de verginătate, a doua zi nu sa împart cofeturi şi rachiu pe la casele rudelor, şi mireasa se trimite acasă la părinţi. Legăturile de măritagiu precum şi rudenia sînt privita de dînşii cu sînţenie; pentru părinţi, junii au cel mai mara respect, precum şi fraţii cei mai mici pentru cel mai mare. Nurorile privesc pe socru şi pe soacră ca persoane sacre. Înmormîntările se fac întocmai ca la sate în Principate, atîta numai că o văduvă poartă toată viaţa negrele, şi, daca se mărită, poartă o batistă neagră pe podoaba de nuntă. După un mort vin femeile plîngătoare de profesie, ca la cei vechi. Pă morminte, rudele mortului Improvizează cînteca şi plîngeri despre lucruri din viaţa mortului. Pă mort îl citeşte în biserică sau dinaintea intrării în biserică. După înmormîntare, se pune masă. Parastasele se fac iară ca la noi. Românii macedoni cred că un om ce a fost călcător de jurămînt nu putrezeşte. Găsind un mort neputred, vin preoţii de-i citesc şi îl dezleagă. Ei cred încă în strigoi, vîr-colaci, pricolici, în care credeau şi cei vechi şi chiar românii din Principate, şi într-o mulţime de alte spirite binefăcătoare şi răufăcătoare — zîne, iele, zburători, nagode, din care unele au acelaşi nume ca la noi, altele schimbate. Cînd cineva este lînced într-o familie, o rudă moartă, făcută strigoi din cauza păcatelor, se recunoaşte din aceasta, că o persoană din familia lui cade lîncedă; el începe a suge viaţa familiii sale mai nainte. Atunci preoţii citesc la mormîntul mortului strigoi. în insola Nicaria (Icar), lîngă Samos, locuitoriii ei, jumătate sălbateci, merg şi mai departe; în asemenea caz, dezgroapă mortul şi îl bate, şi daca lîncedul nu se vindecă, 342 atunci taie pe mort în bucăţi şi îl ferbe în cazan cu apă pe foc. Această acţie la Nicaria se cheamă cupariţi1. Românii mace-doni se mulţumesc cu citirea preoţilor. Costumul românilor macedoni se varie după localitate. Cu toate acestea cei mai mulţi poartă sarica de păr de capră şi fesul cel mic roşu. Sub sarică , o cămaşă, cioareci de păr de capră; in unele sate mari Sau oraşe poartă şalvari, ilec, fes. Păstorii, vestiminte albe. Ţăranii sînt rău hrăniţi, deşi mulţi sînt proprietari de tărîme, vii, case, vite. Pine de făină sau de mălai de porumb, ceapă, usturoi, rădichi, brinză, legume fierte cu apă; rareori pastramă de capră şi miei, rareori’încă carne proaspătă sau peşte. Numai la zile mari ‘frig cîte un ied sau un miel. Mai toţi fumă, vin beau puţin — nu am văzut nici un om beat în aceste locuri. în toate mişcările politice ale grecilor, trebuie să fie şi din ei amestecaţi. : r - * Ca toate popoarele vecine cu dînşii, ca toate popoarele slabe şi apăsate, aceşti români a cătat să facă fini; viaţa lor este o luptă de apărare împotriva enimicilor; ei se apără cum se poate apăra un popor slab; cu arma inteliginţei. Ei singuri au mai mulţi enimici decît celealte popoare. Turci, greci, albanezi, bulgari asupra lor se rădică neîncetat. Pe lingă oarecare viciuri, născute de trebuinţa de a exista, fiind slabi, românii macedoni au multe cualităţi. Cea dintâi cualitate este ospitalitatea! Onoarea familiii pentru dînşii este sacră. Religia lor este religia noastră, ritul oriental. Se crede că românii din vechea Ilirie grecească şi cei din Pind îmbrăţişară cristianismul încă sub Nerone; dar numai sub Constantin, această credinţă se întinse asupra tuturor românilor din Macedonia şi vecinilor lor. Cartea lui Constantin din 983 către Raguzini sună: „Constantin, şerbul lui Dumnezeu, născut de slnge roman, amic al amicilor lui Crist, împărat pe Constantinopoli, Brusa, Amasia, Laţinia, Romania, Bulgaria, Sclavonia, pină la Drava şi Sava şi dincolo de Dunăre plnă la cercul polar“. 1 în Mehedinţi se făcea aceasta mai nainte, dar nu ferbeau mortul, ci îl luau, îl duceau la munte şi îl aruncau sau îngropau acolo (n.a.)- 343 Stârnirile acestui împărat întări credinţele şovăitoare ale aceBtor poporaţiuni. Cînd schismul lui Foţius despărţi biserica de Orient de aceea a Occidentului, toţi aceşti români părură nehotărîţi, dar trebuiră să treacă cu grecii, sub a căror înrîurire se aflau, mai mult de temerea şi făgăduielile ce lăsă dau, decît de convicţiune; astfel vedem mai tîrziu, sub regele Ioaniţiu, o mare aplecare din partea acestui popor spre a se reînturna la papa. Cîţiva în Iliria greacă rămaseră pentru, papa; aceia fură persecutaţi de greci şi priviţi ca rebeli.. De la al XIV secol, grecii triumfară cu desăvîrşire. Românii sînt armaţi pe alocurea. Femeile lor, am mai zis, nu au voinţă înaintea bărbaţilor. Fetele, cum şi feciorii se mărită şi se însoară după voinţa tatălui. Se mărită foarte tineri, cîteodată de mici sînt logodiţi. Este datina cum era în Principate mai nainte, la ţărani, a tăia copiiior moţul (părul), cînd ajung într-o vîrstă de cîţiva ani. Această tăiere de moţ se face cu oarecare ceremonie; alţii în alte locuri frîng o turtă pe capul copiilor, cînd sînt de un an. Pentru bătrîni în genere âu mare respect. Copiii,, mai ales care au înfruntat pe părinţi sînt răsvăţaţi de toată lumea, de multe ori anatemaţi. Copiii de partea bărbătească singuri moştenesc averile nemişcătoare; fetele, tot ce este-mişcător, afară daca nu se învoiesc cu toţii ca să facă altfel. Ca să ne înturnăm la femei, ele sînt frumoase1 şi plăcute,, mai albe, mai delicate la trăsurile chipului decît albanezele,, mai mlădioase; cu mîni şi picioare mici; au graţia viţei latine şi cu aceasta statura romanelor. Nimic mai frumos decît a vedea o mare cavalcadă de aceste femei, cu portul lor pitoresc, mergînd printre munţi sau rînduite împrejurul unui izvor şi spălînd pînzele cu mînile lor albe şi mici, cu picioarele goale, mici, albe şi roze. Soarele era aproape de apus. Doream să revăz acea persoană frumoasă, ce trecuse ca un fluture pe dinaintea ochilor mei; şezui la o fereastră deschisă şi aşteptai. Nimic. A se duce în locuinţa unde era această familie, fără voia stăpî-nului casii, ar fi fost cea mai mare înfruntare făcută. La o fereastră a casii cei mici, care da pe o grădină, nu departe de fereastra unde mă aflam, văzui o umbră; înaintez capul — văzui pe acea fată frumoasă. Ca să o poci vedea bine, trebuia să înaintez cu capul; amîndouă ferestele, într-o aşezare mai pe aceeaşi linie, priveau pe aceeaşi parte. De mă vedea, 344 ea s-ar fi ascuns. Cu toate acestea, ori că mă văzuse şi se prefăcea că nu vede, ori că nu mă văzuse încă, ea nu mai rămase acolo, dar încă înaintă capul afară. în adevăr era frumoasă: o adevărată vestală romană, astfel cum imaginarea cea mai delicată a artiştilor au putut să-i dea o formă. Ea rămase acolo, absorbită in vise, mai un pătrar de oţă. Apoi să retrase repede, aruncînd în partea unde eram o căutătură furişă, ca cînd ar fi zis: „Ştiu că mă priveai, voi n-aveţi în ţara voastră asemenea frumuseţi /“ Seara chemai pe stăpînul casii să mai vorbesc cu dînsul despre români. — Fata ce ai văzut la fîntînă, îmi zise el, este fata mea. Eram sigur; acum mi-a spus ea însuşi că a văzut acolo un franc. Nu ştia că eşti român. Nu e aşa că e mai frumoasă decît toate celealte femei ce ai văzut în acest sat? — Este cea mai frumoasă decît toate femeile ce am văzut în lume, răspunsei eu. — Daca vei să o iei de nevastă, eu ţi-o dau, zise el surîzînd. — Ha! ha! îi răspunsei. Dar ştii cine sînt eu ? Poate să fiu vreun berbant... ori însurat ... — însurat, poate; crai nu te arată chipul. Dar fiindcă lucrurile ce priveau pe români mă interesau mai mult decît cele ce se atingeau de o fată frumoasă, ce-trebuia să treacă în umbra tutulor viselor frumoase ale vieţii, îl întrebai ce sate române se află împrejurul acelui sat. La aceste vorbe, hangiul «lătină din cap şi se gîndi, apoi zise cu oarecare mărire: — Care sunt pădurile locuite de vînat? Totuna este. Toate satele sunt locuite de români. Dar în unele sate sunt şi bulgari, în altele albanezi; de mă întrebai asfel în ţara grecească, aş fi răspuns: aesta, aela; de mă întrebai în Tesalia, aş fi zis: ţinutul aesta, ţinutul aela, sunt tot români. De la Vlaco-Livada la Bolianu şi Vlaco-Iani şi pînă la Poiana şi Vlaco, treci tot printre români, ca printr-o pădure. Dar poci să-ţi spui sate cu sutele pînă la Atena, care au numiri româneşti ca cele ce am zis: Duminica, Cărpenişi, Geogiţa, Vălemisti, Flamuristi, Creţianu. Prin Tesalia, dar încă prin Macedonia! Toate aceste pretenţiuni îmi răspundeau foarte mult la dorinţele mele, dar trebuia a cerceta lucrurile prin mine însumi. Mă decisei, odată la Monastir, a pleca în toate satele 345 cu oameni de acolo şi a constata adevărul asupra acestui lucru, însă pe atît pe olt văzusem prin mine însumi, îmi era destul Ca să crez că acest popor român nu poate să piară; îmi era destul ca să‘ mă mir cum' atîţi călători au trecut printr-o ţară'de români şi nu i-au văzut, nu i-au auzit sau i-au lăat de greci, albanezi, bulgari! In ziua viitoare plecai către Monastir. ' c ; j ; MONASTIR SAU BITOLIA • * ■ ■ . ,:u . 1 ;■ , ' ■ ■ ■■ . i Acest oraş are vneo cincisprezece mii de suflete, din care cei mai mulţi sunt români nţşcedonj,. cai;e în ochii. călătorilor neprevăzători au trecut totdauiia de greci. Situaţia lui este frumoasă, un mic riu cură printre dînsul. Aiciialbanezii de dincolo de Pind. se arată mai des în portul lor cel pitoresc.«Sunt mulţime Ide români din Albania ce nu se pot osebi de albanezi. Aceste două neamuri sunt cele mai vînoase din aceste ţări. .Românii ,se învoiesc mai bine cu albanezii deeît cu eeialţi. tluueru ciudat! Datinele albanezilor sunt întocmai ca ale românilor din Macedonia, şi ce este şi mai curios,.că seamănă mâi în toate, cu ale românilor din Principate. Cum şi: o mare asemănare în limbă, precum se vede în tabloul de la sfîrşit. . Este un adevăr ce nimeni nu l-a scris: „Cine ve avea pe albanezi şi pe românii macedoni, va avea Orientul“. Turcii pare să fi înţeles jumătate din acest adevăr. Albanezii musulmani sunt un mur de aramă între greci şi otomani — trebuie să fărâme .acest mur ca să ajungă la turci, şi acest mur e!ste tocmai în calea grecilor, acolo unde ei vor ca să se reverse. Am mai vorbit de albanezi şi mă întorc la dînşii cu plăcere. Cestia originii albanezilor este tot atît anevoie de rezolvat, ca şi1 izvoarele Nilului. A fost mare dispută pentru aceasta ; unii din învăţaţi, desperaţi de a putea găsi adevărata' lor origină, s-au lăsat. Alţii îi cred încă coborîtori din colhi. Cu ocazia expediţiunii lui Jason în Colhide, o seminţie din acea ţară ar fi întemeiat Colhinium (Dulcingo) pe coastele Iliriii macedone şi-s-ar fi amestecat mai tîrziu cu locuitorii ţării. Tucidite vorbeşte de dînşii. Zice de Doberus (Dibra) 346 ca de locul unde ei se adpnau. Ptolomeu ne .arată pe albanezi la nordul rîului Scombi (Tpli) în Atbanopolis (Elbasari). Pă skerţonj, .(şipesari) îi arată spre > hotarul Macedoniii, lingă lacul Labeatis (Balta). Plin, care îi împarte în douăsprezece seminţii, îi numeşte scirtari; printre aceste seminţii num,eşte pe cplentini, cepari, epetini,, grabci.< Anpe Comnen se exprimă asfel: „Printr-pn scit, uşor, ca Mercur, Alexi dete de ştire .împăratului despre dezbarcarea lui Boemond în Iliria. Sciţii, comeţidaţi de, Cantacuzin, tăbărîţi pe rîul Harzan (Apsus), năvăliră, împotriva francezilor , . Magiu Patavinu îi pumeşte asiatici şi,;fii ai Caucazului. jEneas Silvus avea aceeaşi opinie. Cît pentru noi credem, că limba trebuie să serve, spre a cunoaşte originea unui popor. Limba dar este o fărămătpră latină, nu putem însă spune din.ee vină 'latină âu ie$b,: nici da ăunt‘,; francezi, cuitt* ‘zic riril'i.’,. Albanezii se numesc şipetari. Formează 'patru » mari familii: ghegii şi mirdiţii, tocsizii, iapizii şi humizii. Aceste familii formă alte Iramure. Albanezii se împarte prin limbi. Limba sau viţa ghegă se întinde' de la Budua pînăla marginile Herţegovinii, şi de la1 'drient Spre miazăzi, pînă la lacul Ohrida (acolo sunt imîlţi români). Pe aceasta întindere sunt: aiîtivari, dulcigrio, zogi,'itfdMin, hiscangii. în Zadrima sunt:’ pardii, cucii, leproşii; bucmirii, darzii,colfe&'-cenienii,' driVeştii; 1 Spre oriebtul şi nordul Zadriiiiii sunt: pulatii, liritii, moghlii, castraţii,1 bogiij sivanii, colbariii, scodrenii, pananii. Pe lanţul muntelui, între rîurile Ce cad în Zenta, sunt clemenţii. Mirdiţii' său vitejii sunt a , doua divizie’ a lii»î>ei ghege. Herodot crede că aceşti mardiţi, sau mardaiţi să trag din perşi. Daperron îi numeşte,antibarini. La nordul lor sunt spasii, călcanderensii; împrejurul lor surit opt'poporaţiuni de şipetari, ale căror omonime 'seamănă cu numirile,, zice d. Chopin,’: naţiunelo'r mardeite, de origină scită. îlaperron zice că în al optulea secul, aceşti mardaiţi locuiau în J.iban şi mai tîrziu Iustinian Renocent chemă douăsprezece riiîj de aceşti viteji care îi aşează în partea Iliriii ce locuiesc astăzi. Oroşer e capitala lor. în văile lor sălbaticei-locuiesc, lăzii, sumagorii şi grăriii. (Chopin zice că sunt din. griscii din valea de la Tanais şi cea din urmă rairiură di» gheghi, inergînd spre lacul Lignidus.) ,«•;» ■ • te u'; > , 347 Limba tocsară este a doua a Albaniii. Istorienii bizantini zic că Baiazet, temîndu-se de sciţi, numiţi tocsani, ucise pe capii lor şi transportă o parte din ei la Salonic (Terma) şi pe malul Yerdarului (Ahios). Chardin, în călătoria în Persia, zice că în Mingralia găsi un popor numit toesid. Barat e capitala. In ţinutul lor, Musaşe, este un oraş, Moscopolis, numit de albani, şi Yoscopolis de românii din Pind. La sudul acestii regiuni, zice d. Chopin, se află satul Georgea, nume ce aduce aminte de georgienii din Siberia. Noi nu punem însă mare temei pe aceste omonime între numirile Vechi streine şi numirile ce au astăzi aceste poporaţiuni. Ele pot să ne amăgească. Iapuria (iapizii) formă ţara limbei a treilea. Albanezii iapizi s-a zis de unii scriitori că ar coborî din iasigi, cu toate că Magius Patavinus combate această opinie. După acest scriitor, în faţă cu Iapigia Epirului, în vederea Acrocenurei, s-ar afla pe tărîmul Italiei o asemenea numire, şi că italienii din aicea parte de loc ar fi fost străbunii albanezilor din Epir, trăgîndu-şi originea pin albani, ieşiţi din Colhida. Duplessis, istorianul lui Schinderbei, zice că epiroţii albanezi cobpară din acel nohil popol italian». Troge-Pompee zice asemenea că izvorul albanezilor este d-origină italiană, asigurînd că ei urmară pe Ercule la plecarea din Italia. A patra limbă, a humizinilor, se formează de massara-nieni, aidoniţi, vecini cu malurile Aheronului şi sulioţii de la Lestrin, astăzi Lasca. Aceste patru poporaţiuni poate să aibă aceeaşi sau mai multe origini. Destul că ei locuiau aceste pămînturi mulţi secoli înaintea Im Traian. Istoria lor este aceea a acestui pămînt ce locuiesc. în anul 1395, turcii pătrunseră la dînşii. Turcan despoia Ianina la 1424 şi făcu la poarta acestei cetăţi o piramidă de două mii capete de albanezi. Schinderbei îi răzbună; dar murind marele căpitan, albanezii suferiră jugul turcilor. Atunci cei mai mulţi se făcură maho-metani, de amorul ce avea pentru armele lor, de care nu puteau să se despartă: a purta armele era condiţia lor. Mirdiţii rămaseră creştini. Cei mai sălbatici sunt ghegii. Oameni frumoşi, ochi negri şi plini de mîndrie, regularea trăsurilor, dinţii tari şi scurţi, barbă deasă anunţă originea lor caucaziană, zice Chopin; faţa lor are culoarea feţii grecilor. Sunt sănătoşi, nalţi de 34S cinci picioare şi jumătate.;in genere; vestmintele lor .roşii, mîndria şi mărirea căutărilor, gesturilor, unită cu mărirea corpurilor, fac dintr-lnşii cea mai măreaţă cavaleriş. In război sunt viteji. Mirdiţii albanezi catolici sunt mai gingaşi în maniere, dar .nu atît de făloşi. Ţpcsizii sunt mai supuşi decît grecii. Sunt mai bogaţi şi mai apropiaţi de civilizaţia streină. Vesmintele lor se,;compun ,de . vesmintele eroice: coturna, clamida, cingătoarea, brîul, tunica pînă la genuche, chica lungă. Ei sunt cei mai fpumoşi şi cei , mai, eleganţi. Iapizii locuiesc in munţii Acrocerauni, sunt cei mai codaci dintre albanezi. Macri, necuraţi, mici, cu priviri crunte. Poartă acelaşi vesmînt ca tocsizii, poartă fesuri. Himarioţii şi argirocastriţii sunt mai puţin barbari şi foarte curaţi la portul lor. Hamizii locuiesc malurile Mării Ioniene, în văi păduroase ale Tesproţiii. Părul lor e blond castaniu, faţa plăcută, căutarea dulce. Femeile albaneze se deosibesc între ele si,seamănă seminţiii din care face parte. Femeile ghegilor se cunosc pă căutarea lor mîndră, pă mersul lor semeţ, pă pistoalele ce poartă la brîu. D. Chopin zice că aceaste mîndre femei, ca să-şi răzbune o înfruntare ce le-ar face un om, nu ar aştepta la bărbaţi, ci şi-ar răzbuna singure, şi că temşrea caută să fie străină la copiii hrăniţi şi crescuţi de asfel de femei. Ele merg după bărbaţi în luptele de seminţii. Nu poartă iaşmacul. Curagiul lor pare îndestul, ca să le ferească de orice patime. Femeile tocside sunt cele mai frumoase şi mai delicaţe. Femeile din Acroceraunia sunt urîte. Cele hemide sunt cu păr şi ochi frumoşi, brune şi delicate. Datinile lor, am mai zis, sunt mai acelea ale românilor. Oricare , ar îi originea acestui popor, este unul din cele mai viteze, mai nobile, mai frumoase popoare din Turcia. In Monastir trăsei la o ospătărie destul de curată. Acolo aflai că consolul englez plecase cu două zile înainte pentru Seres. Trimesei două rînduri secretarului său d. A . . . S . . ., pe care îl cunoscusem foarte bine la Brusâ. Acesta veni îndată la ospătărie, şi din acea oră petrecurăm împreună cîteva zile. 1 Amicul sau oaspele meu, cum zic românii macedoni, îl găsii rău dispus împotriva consîngenilor noştri de acolo, din cauza simpatiilor pentru ruşi, şi tocmai în timpul războiului Crimeii. Prip şederea mea acolo, se îndulci această 349 antipatie. Ii arătai că aceşti români aveau cuvînt — părăsiţi dă driee1 sprijin de către turci, francezi şi englezi, în trebuinţele şi simţimintele lor, lăsaţi în voinţă grecilor, ce umblă să-i contopească, să-şi > mărească elementul lor cu dînşii; şi să se facă importanţi şi periculoşi intereselor de atunci • ale Occidentului în Turcia, pe cînd puterile, luînd o rolă' binevoitoare pe lîngă ei, ar fi putut să-i aducă Ta alte simti-mente, simt lucrurile ca grecii; că orice alt popor, în locul lor, tot asfel ar fi trebuit să simţă. Iată-mă propagandistul unei idei, de bunăvoia mea şi fără ştirea nici unui guvern, nici unei partide, nici unei societăţi! Intrai în mai multe case române. 1 Aici sunt neguţători avuţi, ce au relaţii cu case europene. Şină este român din Macedonia^ După exemplul acestuia, mulţi alţi neguţători români se sfiesb a-şi spune naţia din care a ieşit. Femeile singure ţin la naţia lor. Dacă vreodată i acest popor va scăpa de a fi contopit, va avea o limbă cultivată, o literatură, o istorie, un nume în sfîrşit, el va fi dator aceasta numai îemeiior române. Femeile sunt sprijinul cel mai puternic al naţionalităţii. Sparge acest sprijin şi o naţionalitate dispare. ’ Pindul pare a fi cuibul românilor macedoni. Altădată era muntele Hemus. Izvoarele lor sunt atit în Macedonia, cît şi Tesalia, Epir şi Tracia. Limba lor este mai aceeaşi, afară de cîteVa nuanţe ale locuitorilor. Datinile diferă şi mai puţin; caracterele însă se deosibesc mult, atît despre oameni, cît şi despre femei. Am vorbit de mai multe ori că românii1 macedoneni au luat parte la războaie, s-au sacrificat, au strălucit şi au trecut de greci. Să; dăm aici o parte din numele acelor bărbaţi români pe care streinii i-au luat de greci. Caciadon, renumit în războaiele în contra lui Ali-paşa Tepeleni. El muri tăiat de viu în mici bucăţi, şi în tot timpul acestii operări barbare, nu înceta de a insulta pe Aii, ce erşi. faţă, şi pe toţi turcii. Cionga, fuse unul din generalii ce să războiră în numele creştinătăţii cu turcii. Eftimiu Vlahava, preot, născut în ţinutul Tricale, Tesalia. Hagi Petru, mare căpitan, renumit în războaiele cu turcii, născut la Aspromontamo în Tesalia. Turcii îl numeau Ylah-bei. 350 Andruţul, şi fiul său Odisa, români de la Vlaho-Livadea, capi de oaste în resbelul cu turcii. , u . Palaşca — Başdechi, Catarahia, Learm; Keţaru,- Jiaga, Bueuvala, loti, fură din cei măi viteji căpitani. Toţi sunt români. ■ , )f Coletti era născut la satul Săracu în Epir, lingă Ianina, din părinţi neguţători. El epa medip doctjor, ţ făcuse studiile în Italia. începu cariera sa ca doctpp' laJ^uhtar-pâşa. Român curat. Vorbea bine această limbă. Dosiu sau Deciu, om de litere. Dionisiu Piru, membru Universităţii la Atena. Mihail Boţii,1 legist în Grecia. Născut la Bitolia sau Monastir. Vufa, om învăţat. ţ • ■; -j-r-y ■ >ăv> . Postolaca, capul muzeului de antichităţi - din Atena. Român născut la Meţova. Rigă, poet mare, născut în satul' Velestiiia, pentru care turcii îl numeau VelestenU. Grecii, ca să-i pearză originea, îl numea Fereos, după vechiul nume al districtului aceluia. Alexe Nuţu, român, născut la Zegor. Marou Bociari, născut la Suli, din părinţi români, sau albanezi. v > t Giavela, Dracu, Zerva, Fortumar, Lanibru,' capii sulioţi-lor. Români .albanezi de la Suli. Dracu, român curat. Diacon, pus. în ţeapă de turci. Cu optzeci oameni s-a bătut contra optsprezece mii de turci. Român născut la Platana. , , ; . Miauli şi Condurioti, Bulgaris, albanezi de origină de la Idra. Darvari sau Dărvaru, născut în Clisura, Macedoniii. Seminţiile. Aceşti români se împart în şase semenţii: 1 linlopenii; 2 niculenii; 3 gmmustenii sau muntenii; 4 moţinii sau moţii, în Tesalia; 5 nwscopolenii, dincolo de Pind; 6 gobişenii. , ., Afară de aceştia sînt subdu>izii, cu felurite numiri cp le iau de la ţinutul lui, cantoane, sate, munţi. Lintopenii sînt oamenii cei mai hotărî ţi şi cei mai încăpăţînaţi. Stabilitatea lor este proverbială., Ei,; locuiesc mai în toate părţile Macedoniii, Albaniii, Tesaliii, Sereziii. Cei mai mulţi din neguţători} , români din ,Viena sînt lintopeni, precum: Dumba, Curţi, Spirta, Gehan. , în Principate: 351 German, Hagiat eto. Oamenii către femeile lor sînt severi, reci, nu le pune la masa lor (cei din ţara lor) decît la zile mari. Şerbă pe bărbaţi ca nişte domestice; fac bucatele, pun masa, merg la cîmp, la vite, hrănesc şi cresc copiii. Tot ce este greu vine la dînsele, şi face totul, fără să murmure. Ele sînt frumoase, înalte, trăsurile chipului regulate, brune, cu părul şi ochii negri în genere. Această seminţie coboară de la părţile Castoriii. Niculcenii din părţile Ohridei să deosebesc dintre toţi prin aplicarea lor către eleganţă. Satele, casele, portul lor sînt curate, îngrijite, au un aer de eleganţă, care, la oameni şi la femei se întinde şi la săraci. Femeile sînt cele mai curate şi mai îngrijite în costumul lor, şi cu aceasta şi cele mai cochete şi gingaşe. Ele fac un mare lux in casele lor din manufactura naţională ce iese din mînile femeilor române gramustene. Deşi iubitoare de curăţenie şi lux, ele iubesc munca, ce le procură mijloacele a-şi mulţumi dorinţele lor. Moscopolenii cobor despre Colonia: dintre toate seminţiile, aceasta este cea mai apropiată de civilizaţie. Ea a dat oamenii cei mai însemnaţi românilor, precum: Şina, Mocioni, Şaguna, Gojdu, marele grămătic şi patriot Boiagi, Roza, ale cărui scrieri pentru români, o dstorie şi geografie, s-au perdut. La Moscopoli a fost cea dintîi tipografie. Acolo s-a tipărit o Evangelie în limba română, de părintele Daniil. Limbagiul lor este cel mai ales, precum se vede în scrierile lui Boiagi. Ei sînt românii cei mai plini de politeţă, manieră delicată, vorbe alese pentru toată lumea şi însuşi cu femeile lor care, ca şi dînşii, au şi delicateţa simţimîntelor, şi delicateţa corpului. Din toate femeile române, acestea sînt cele mai plă-pînde, mai graţioase, mai delicate. Mini şi picioarele mici, dinţi mărunţi si sănătoşi, talia de mijloc, blînde, supuse, dulci de caracter, trăsurile capului delicate, mai albe decît altele, părul castaniu închis. Ele nu se dau la lucrări anevoioase. Către acestea le afli în cîmp la muncă; să recunosc îndată după poziţia ce iau: un minut de odihnă, ele se rea-zămă pe sapă, cu graţie particulară, gînditoare, sub portul lor pitoresc, si pare nişte fiinţe ce au conştiinţa unei ursite mai presus de aceea care trebuie să o sufere. 352 Dintre toţi aceştia, gobişenii sau pisoderenii sînt cei mai războinici; ei singuri să pot măsura cu ghegii albanezi, nu să lasă să se calce de nimeni, sprinteni, vii, viaţa lor este mai mult armele. Iau parte în orice războaie s-ar ivi împrejurul lor. Atît ei cît şi femeile lor sînt bruni, bine făcuţi. Moţenii sau moţii locuiesc cei mai mulţi prin Tesalia. Ei sînt cîmpeni cultivatori, meseriaşi, simitari, brutari etc. Românii ceialţi îi privesc cu oarecare mîndrie. Din sînul lor au ieşit Hagi Petru, învăţatul Dionisiu Piru, despre Aspropo-tamen, în Tesalia. Seres, oraş mare de români, închide în sînul său şi localităţile vecine locuitori din trei seminţii deosebite; are treizeci şi cinci mii locuitori, turci, bulgari, greci, din care românii sînt în maioritate. ! Gruşovu, oraş mare, nu departe de un orăşel Tîrgoviştea şi de izvorul Zerma-Reca, spre orientul Dibrei albaneză, unde locuiesc mulţi ghegi, este locuit numai de români. Ei au un voivod turc şi cinci alţi turci ce îl înconjiiră şi guvernă împreună ca un consiliu (mesglis) de cetăţeni români. Numărul locuitorilor se urcă la douăzeci şi patru mii suflete. Se află încă o mare vînă de români spre Scodra sau Scu-tari, de la Antivari la Dâlcigno, şi mai ales despre munţii orientali. Ei nu plătesc tribut turcilor, dar sînt datori, ca şi o parte de albanezi, să ia armele în timp de resbel. Unii din ei sînt catolici. Limbajul lor este mai latin decît al românilor mace-doni. Se împart în1 cultivatori, păstori şi neguţători marchitani. Marchitanii pătrund pînă în Macedonia. De la Elbasan pînă la Berat şi inâi jos, spre mare şi spre munţi, se întind nişte rămuri de saţfe în număr de două sute şi mai bine, locuite de români. Ei se deosebesc de albanezi prin religie, limbă şi portul femeilor, au mai aceleaşi datine şi simţiminte de vitejie. Ţinutul Muzachiii este întinderea unde se grămădesc aceste două sute de sate române. Ei trăiesc în cea mai mare armonie cu albanezii. D. Lan, ce a făcut un stildiu serios asupra limbii albanezilor, nu vorbeşte nimic nici de aceste două sute de sate, nici [de] Muzichia, nici de românii din părţile orientale ale Albaniii, şi, cu toate acestd,1 aceste două sute de sate române există! Consolii străini nu se ocupă mai mult de naţionalitatea română din aceste ţări, şi, cu toate astea, sînt mai mult de 353 fljţţ-! milion de români dincolo de Dunăre! Ce obiect mai inimos i^ţţisă pentru agenţi inteliginţi decît a studia, fără iPffftişire, aceste poporaţiuni de viţă latină, pe care nimeni [pVijf^ putut descoperi încă! Văzînd această nepăsare despre aceşti români, ar crede cineva că toţi cei ce au văzut aceste lqţuri, gi-au dat cuvintul a face trebile grecilor. , Gramustenii sunt păstorii munţilor, viţa cea mai curată pqi»|ână. Ei au casele lor în munţi şi coboară cu turmele, cu femeile şi copiii ca nomazii, în toate ţările vecine. Aceşti gramusteni sunt renumiţi, pentru că niciodată nu ştiu să ipinţă. Femeile lor se ocupă cu facere de covoare, velniţe, ciorapi renumiţi în Turcia etc. Ele au păstrat tipul roman cu datinile. Limba lor este cea mai curată. Din aceşti oameni au ieşit oameni de arme precum Cara-George, fraţii Farmacbi,, generalul Cipga, eţc. Atît păstorii pcestii seminţii, , cît şi ţoţi păstorii români Marina Dragor Dragomanul Izvorul Dragoş Vlaşca Cărsteţ Laieţi Turn Parisu Căpriua T ârgQvistea . Tudoriana Ciurlica Ţarşani Romanaţi Bărbuşca Stania . Graţiana Denescu Peţrinu Trepeziţa Mălovistea Potgoria Petrani Lunca -i Poiani ■ ' Cosirăţi Beliţa Niculita Coşana Iancovăţ Corniţa '• -1' Dolieni etc. ! . ; • i ; Samarina ORIGINEA'ROMÂNILOR Praefuit his, Graecine, locis modo ’ . Flaccus-, et illo Ripa ferox Istri sub duce tuta fuit, Hic tenuit Mysas gentes in pace fideli, Hic arcu fisos terruit ense Getas. Ovid, libr. IV De ponte, eleg. IX Ovid şi pe urmă papa Aeneas Silvius fuseră de părere că numele de valahi vine de la Flaccus, general roman ce învinse pe geţi. Astăzi orice îndoieli au căzut asupra originii românilor. Numele de valah, nefiind cîtuşi de puţin cunoscut nici la românii din Dacia Traiană, nici la românii din Dacia Aureliană, se înţelege că numirea de valahi vine de la streini, de la slavi spre exemplu, care dau acest nume italienilor, din care coboară mai cu seamă românii. Am vorbit de izvorul românilor macedoni, că este Dacia Traiană, şi timpul trecerii lor peste Dunăre l-am arătat, după toţi scriitorii vechi, sub Aurelian. Se poate însă în epoca resboaielor românilor aureliani cu grecii să se fi repe- 358 tat aceste emigrări din Principatele dunărene de ceea parte. Limba românilor de dincoaci atît de mult seamănă în fond, în ordin, în ritm, în siritax, datinile atît sint de vecine cu ale românilor din Principate, încît estâ cea mai mare dovadă că cei de dincolo au plecat de 'âici. Asf&l nu punem nici un temei pe opinia unora că roniânii de dincolo sint cobo-rîţi din fărâmăturile ărmatei lui Pomipeu, ce se adăpostiră în munţi după bătălia de la Farsalaj nici pă opinia celor' ce-i cred ieşiţi din Abruzzi, precum o cred roniânii aspropote-miţi 1.‘ Dar poate că aceste mici fărămîturi se confundară în elementul daco-român? Noi am vorbit de resboaiele lor împotriva grecilor. Acum să reproducem aci cîteva rînduri ce le păstrează Pouqueville, cu colori energicei . : r i „în secolul X-lea, românii intrară în luptă cu grecii, arzînd şi prădînd cele mai frumoase ţări ale Traciii şi Maee-doniii. Cîteodată învinşi, dar foâ/te des învingători, ei strălucesc prin euragiu şi prin (virtute, uniţi cu comanii şi cu sciţii, coborau, ca nişte torente înecătoare, din vîpful munţilor Hemus şi Rodopa. Seres, Filipopoli, Tîrnova, Rodosto încearcă furia lor şi Orientale, spăimîntat, tremură la singurul zgomot al numelui lor. Născocesc toate revoluţiile,-ca să ia parte la ele* şi se amestecă în convulsiile sîngerînde ale statului, ca să-l dăzmădule şi ca să împarţă fâşiile. în sfîrşit, în anul 1205, dau o lovire fatală acestii fantasme de împărăţie greacă ce latinii cercau să sprijine. Aceşti români se arată Înaintea taberii franceze sub Andrinopoli ‘ o lovesc şi atrag p'e vije-lioşii noştri resboinici într-o ambuscadă, în care avangarda lor, tăiată în bucăţi, ispăşeşte greşala vitejiii nesocotite.' Corniţele de Blois, c,apul .yitejilor* perdu viaţa, şi împăratul Baudouin, prins, sa ucide la Tîrnovo ... Europa creştina 1 Vlahi-brUziv 1 români bruziehi (n.a.). 1 ' 3 VUlehardouin ce scapă fărmăturile armatei franceze din mînile românilor spune vorbele comitetului de Blois: „Ne plaisc dam, le dieu que iames me soit tiprouvt mie je fuie de eamp et laisse Vempereor." Zice că împăratul îşi făcu datoria foarte bine: „que onques mes cors de chevaliers mielz ne se defendi de luy“. Cu împăratul periră încă acolo corniţele de Blois, episcopul Petru de la Betlehem,'Etienne de Perche, Renault de Montmirail, frate cu corniţele de Xevers,-Mathjeu de Vaslen-court, Robeft de Roîiţoy, Jean de Friaise, Gauthîer de Milli, Ferri de Herres, Jean, frati-său, Eustache de Henmont, Baudouin de Neyille şi alţii care fură ucişi (Villehardouin, L. XII, pag. 131) (n.a.). 359 tremură la auzirea acestii ştiri grozave. Pietatea părintelui tutulor credincioşilor se înflăcără, dar numai dupe douăzeci şi mai bine de ani Grigoriu IX cuteză să trimiţă pe legaţi 1 său, episcopul Strigonii, către regele româno-bulgarilor Acest trimis află pe bulgari sau români şezînd sub corturi de aba; dar nu izbîndi nimic; căci aceste bărbăţii trufaşe, ce nu cunoşteau decit, ferul şi războiul, erau îndîrjite; ei despreţuiră pe trimisul papii, îl înfruntară, arătîndu-i hîrca împăratului Bapdoiun, pe tărîmul chiar unde se arată străinilor, lingă Turnova, aproape de Hemus, mormintele francezilor . . . “ Am împărţit seminţiile române din Macedonia, Albania Tesalia în şase; dar,aceste numiri de seminţii ele Însuşi sînt subîmpărţite în mai multe numiri după localităţi, despre care vom vorbi mai în urmă. Pînă atunci să ne ocupăm cu românii ce locuiesc înălţimile Pindului, megalo-vlahii (marii români) din cantoanele Malacasis şi Aspropotamos1 ce ţin de sangiacul Tricalii (Tesalia). Românii aspropotamiţi se zic coboriţi din românii bruţieni. Sînt încă românii mezo-viţi sau perebieni, zagorienii, masaragii sau deseraţii, ce rezidiră Moscopolis, căruia dară numele de Voscopolis. „Această vitează poporaţiune 1 2, ale cării seminţii sînt întinse în cantoanele Colonias, Georgea şi pînă aproape de Durazzo, cred că sînt coboritori unei colonii romane aşezate de Quintus Maximus în Taulentia sau Musaşeu, de unde ar fi trecut mai tîrziu în munţii Candavieni. Sînt seminţiile române pe lîngă Pernas şi Cefiza din Focida.“ Chalcocondyla zice că românii se găsesc aşezaţi din Dacia pînă la Pindul Tesaliii 3. Nicetas numeşte această din urmă vatră meteorii munţilor, ce au nume de Megalo-Ylahia (Marea Valahia )4; izvorul acestii mari seminţii este vîrful munţilor. Românii ocupă prin numeroase sate părţile înalte ale munţilor ce să învecină cu izvoarele rîului Peneu, Ahelous, Inahus, alţii au atîrnat satele lor pe colţurile stîncilor, ca 1 Rîu alb, altădată Ahelous (n.a.). 2 Pouqueville, tom II, Voyage en Grece (n.a.). 2 And Acncig ini IlivSov t6 ic, ©saadXiav KapfjKov ivoixt|caţ gpvoţ J&âxoi (n.a.). 4 Vechea Dolopia (n.a.). 360 s,ă trăiască în deplină libertate; alţii au qoborît şi călătoresc cu familiile şi turmele ca nomazi. Alţii însă s-au coborît prin oraşe în mare număr. Anne Comnep, şi Cantacozin 1 au confundat pe aceşti români din Pind (megalprvlahi) cu albanezii, Alţi autori moderni greci şi franci au făcut aceeaşi greşală. Asfel Pouque-ville, singurul călător ce s-a apropiat mai mult de adevăr în ceea ce priveşte pe români, le aruncă o muşcătură energică zicînd: „Se vede că Du Cange şi Pachimere spun cu greşală că armata lui Ioan Paleologu era compusă de greci de origină şi anume, megalo-vlahiţi, ai căror străbuni se luptară sub Ahile; pentru că românii nu sînt nici pămînteni, nici greci, nici pelagi. . . Pentru că se află în Dolopia, nu va să zică că sînt coborîtori din luptătorii lui Ahile . . . dar erudiţia greacă este totdauna îngîmfată de pretenţii de antichitate, pe care nu le poate sprijini. Viciul celor noi (greci) a fost totdauna să trăiască din fala lui Platon, Miltiadi, Simoni, fără a îngriji a-şi face singuri o strălucire a lor proprie/4 , Vedem dar cum grecii, şi după ei cei mai mulţi călători streini, îi lasă la o parte. Grecii văd în toate celealte popo-raţiuni creştine din aceste ţări, greci. Străinii caută să afle în aceste locuri urmele civilizaţiunii antice: tipurile lui Socrat, Alcibiade, Epajninondas. După ce turcii luară aceste ţări, ce mai fericiţi fuseră românii Pindului; ei rămaseră neatîrnaţi, din cauza poziţiilor rîpoase ce ocupau. Mai tîrziq ei singuri, de bunăvoie, capitulară cu turcii, ceea ce îi puse în condiţii mai bune decît celealte poporaţiuni. Întîmplarea voi ca ei să cază sub protecţia validei ittumei sultanului, căria plăteau un tribut uşor ca vasali, şi nu ca supuşi şerbiţi. 1 2 De atunci fură guver- . i' 1 Anne Comnen zice: „Sirgianis, fugind de la Galata la insula Eube, se îmbarcă şi, ajungînd la uscat, trecu prin ţara locrienilor şi acarnanienilor, ca să meargă la albanezi, oameni cîmpeni, daţi la grija turmelor, ce să cîrmuiesc cu legile lor, de care fuse bine primit pentru vechea amicie ce avusese cu ei.” Apoi: „Pe cînd împăratul Mihai Paleologu era în Tesalia, albanezii ce poporăsc aceste locuri şi trăiesc neatîrnaţi, chemaţi cu numele capilor lor (erau românii), malacasis, bobieni, masaraţi, yeniră în număr de douăsprezece mii să-i dea tribut. Se temeau să nu-i fărâme romanii iarna, căci nu au oraşe închise şi trăiesc răspîndiţi prin munţi" (Cantacuzen) (n.a.). 2 Românii din Dolopia (n.a.). 361 naţi în oraşele şi satele lor, formînd douăsprezece căpitănatb mari, de cîte un sfat de bătrlni aleşi dintre ei, fără să aibă a face în nimic cu turcii. Aceasta ţinu pănă la Ali-paşa Tepeleni, care îi supuse pe toţi şi cercă cu toate mijloacele a-i corupe. Cu toate acestea, românii nu sînt clăcaşi, ci proprietari, afară de cinci sate mici, care cu două mii galbeiii se pot răscumpăra. ORAŞE ŞI SATE ÎN MACEDONIA Precum am văzut, noi nu ne ocupăm de nimic alt decîţ de pbporaţia 'română dih Aceste ţări. Lucrul este anevoios, căci' trebuie a deschide o cale nouă. Toţi scriitorii streini şi greci au vorbit atît de puţin de români, încît este ca cînd nu'a Vorbit nimic. Pouqueville, ce păstrează cîteva cărţi în călătoria în Grecia, zice că . numărul tutulor românilor din Macedonia, Epir, Tesalia, Grecia se urcă la şaptezeci şi patru ’mii patru sute şaptezeci suflete. Pentru toţi cîţi cunosc această poporaţie, ideea călătorului francez pare o glumă. El a crezut, dupe cum zice Cantacozin pentru timpii vechi, că românii locuiesc numai vîrfurile dele mai înalte ale Pindului. Asfel, numai de acei români vorbind, îi numeşte asfel. A trecut prin satele şi oraşele lor şi i-a luat de greci, bulgari, albanezi sau de ceea ce este mai obicinuit, de creştini, precum îi şi numeşte. 1 Acest cuvînt de creştini răsună neîncetat în Imperiul otoman. Turci şi creştini sau ghiari! Iată ce au născocit turcii ca mijloc de guvernământ; d&r acest mijloc va fi fatal pentru dînşii, căci nu servă decît să mărească numărul adversarilor lqr. Guvernul otoman nu a avut acea dibăcie politică de a deştepta simtimintele naţionale ale poporaţiu-nilor, ca prin aceasta chiar să poată afla aliaţi între unele' din elev la trebuinţă. Turcii, despreţuind naţionalitatea şi! ■ 1 Cifrele ce am adunat noi despre români sînt cu totul altfel. Aceste cifre, complectate cu altele după noi rensegnemente date de românii macedoni de aici despre ţările naşterii, sînt cele mai îndestulătoare. Noi ne apropiem sub multe rapoarte cu Pâlmerait (n.a.). 3Î>2 rămîind mahometani, trebuia să se aştepte a vedea în faţă qu dînşii creştinii uniţi. Culeg aceea ce au semănat. Din Monastir să luăm dar deocamdată o cale pînă la Comanova şi să căutăm pe români, apoi iară de la Monastir să ne înturnăm pe lanţul Pindului prin Macedonia, Epir, Tesalia, Grecia şi pe, urmă eă cercetă*», litoralul Albaniei. Dupe informări mai noi, luate în Monastir ta urină, aflai că capitala Macedoniii, Monastir, ar fi prosperînd neîncetat şi că poporaţia sa de patruzeci de ani încoace s-a întreit, prin românii ce se adună aici necontenit. Rîul ce cură prin oraş are izvoarele sale dintr-iin munte Dovlegic. Pouqueville crede că numele de Bitolia îi vine de la Stobi, vechi oraş ce s-ar fi aflat pă acolo, după zisa lui Tit Lm Dar Stobi, după ţ.oat,p, frartşje vechi,, se afla, mai aproape' de, unghiul ce face rîul Ahius la Almonia decît de tărîmul pe oare cade astăzi Bitolia. Şi acest oraş nu este tocmai in vechea Pela-gonia, ci mai mult spre Lincestida, după chiar poziţia unghiului marelui rîu. De la Monastir, ca să mergi la Comanova şi Scopla în sus, întâlneşti mai; multe sate 1 înainte de-a ajunge la oraşul Perlep. De la Monastir la Perlep sunt opt leghe. Calea, udată de Vardar, este bogată de semănături şi de verdeaţă strălucitoare ; văi cu turme numeroase, dar lipsesc arborii. Perlep este pe o vale bogată* în- tinutbl vechii Pebnii. Se crede că a fost fondat ln timpul bizantinilor. Fizionomia oraşului este mizeră. Poporaţia lui se Urcă la opt mii suflete, mahometani, români şi bulgari.' Aici se face un tîrg mare, o dată pe an. Se exportă grîne. De la Perlep la Kiupruli şuht unsprezece oare. Pe această cale sunt trei rîuleţe. Intîlneşti mai multe sate1 2. Oraşul Kiupriuli este aşezat în amfiteatru ■ jje coasta a două maluri ale Vardarului, în unghiul ce se face aici. Se crede a fi aşezat pe tărîmul Bilazgarei. Are o poporaţie de douăzeci mii suflete, din care cei mai mulţi sunt turci, bulgari şi români. ' 1 Morliva, Clăpoşca, Noşptal, Ragos, Staviţa, Loho (n.a.). 2 Lenişcea, . Cîrsteţ,- Trojac, Topliţ, Vareş, Vosarţi, Orciovaţ, Cafadeici, Marina, Crivolac, Polosco, Cetişti, I zvor, Bulsiţa, Mona-stiţa, Rosaman, Parisi etc. (n.a ). De la Kiupriuli la Comanova sunt zece 'oare. Comano^i este uri orăşel de trei mii suflete, între care sunt şi români •Intre Kiupriuli şi Comanova, spre orient, se află oraşul Stib sau Karaorman şi mai multe sate \ ' Spre apus cad oraşele Scopia, Sub, Karadag. Şi mai spre ■apus este Calcandeien pe o ramură a Vardarului. * Coborîndu-te pe această linie către Vlainiţa, spre aptiâ, afli, între alte sate, Tîrgoviştea, apoi mai în jos Crueeovu', despre care am vorbit, unde siint douăzeci şi patru mii de români, scatin cu patruzeci sate. Acum să ne coborîm la Bitolia. Sate mai'"însemnate române curate şi amestecate cu bulgari slrit mai multe pe lingă Bitolia. Din cele curate române însemnăm'Magarova cu cinci mii de români suflete, Turnova cu o mie cinci sute români suflete 1 2; urmînd partea despre Gastbria, găsim tîrguri şi sate mai însemnate de români, pînă la Meţovp, Sihicsi du trei mii de români, Brisna, o mie, Furca, trei mii, Amer sau Milia, două mii, Lipista, opt sute, Blaţa, patru mii, Grevena, două mii, Baiasa, două mii, Laca, două sute; Cîrnesi, cinci sute; Cunuli, cinci sute, .Zadile, cinci sute, Negades, o mie, Molovista, o mie cinci sute, Gopis, o mie cinci sute, Şatista, Chiafa, Crupista cu o mie dei români. Reş, o mie, Pipilista, cinci sute opt, Neveasta, patru mii, Clisura, opt mii, Padi cu mulţime de sate româneşti, Hru-pista, o mie, Beliţa, Denesco, Selea cu trei mii 3, Mezovo, •cincisprezece mii. Afară de aceste oraşe curat române şi o mulţime de sate ce nu însemnarăm aici sînt oraşe şi sate de români renegaţi sap, cum se zice acolo, qopăcieri. Spre exemplu, Macronoru, o mie, Burbosco, două mii, Apilio, cinci sute, Giurliaco, opt sute, Baglar, o mie, Disicata, 1 Carageali, Paşakoi, Novoselo, Rîmnic, Drama, Engel, Sulşiţa, Bania spre apus, Creloviţ, Rumilia, Ceaşestiţa, Dobrişan, Clopşaţ, Guriler, Bar etc. (n.a.). 2 Rocodina, Molovistea, Trestenic, Birina, Cernuş, Beliţa, Ian-covăţ, Gopiş, Moscopolea, Nicoliţa, Gramustii, Lintopii, Clisura, Grabova, Şipisca, Blaţ, Nevesco, Golemova şi şasesprezece sate de români mahometani (n.a.). 3 Dorinovo, Peleohori, Acistea, Vovuse (Brasa), Cerneşi, Şaşu, Flamborasi, Macrin, Doleni, Creveniti, Cavalari etc., toate române curate (n.a.). 364 o, mie, Comaţi, o mie, Chiprio, opt sute, Şurgani, cinci sute,. Filchi, o mie, Mevronei, o mie două sute,„Vodinisco, o mie,. Cosmati, o mie, Tista, o mie două sute, Lavda, o mie două sute, Şaştiţa. Oraşe mari, curat româneşti, afară de celealte sunt:. Samarina, cu o mie cinci sute români. Avdale, cinci mii, Perivolia cu zece mii, Pisoder cu două mii români. De ia Meţovo încep românii aspropotamiţi, despre care vom vorbi mai tîrziu. Acum să dezvoltăm puţin şirul acestor oraşe mai însemnate ce am numit. De Bitolia ţin patruzeci de sate, de Prelep treizeci şi şase, de Castoria şaizeci, de Creveno şaptezeci. CASTORI A Castoria este aşezată pe un lac şi în apropiere de tărîmul unde a fost altădată Celetrum, sau Iustinionopolis. Numărul locuitorilor Castoriii se ridică la cincisprezece mii suflete, turci, români, albanezi creştini. Lingă Castoria sunt ruinele vechiului Celetrum, ce merită să fie văzute. In Castoria este scaunul unui mitropolit. Lacul este frumos, dar exală vara miasme ce dau friguri. De jur împrejurul lacului se văd cîteva sate de bulgari şi români, precum Sodoma, Sistevo, Lunga, Tricoviţa; Clendoropina, ce are o monastire, Plotiniţa, mai nainte Mavroro, cu o mie români, renegaţi în maioritate, şi unde se face un tîrg mare la 25 septembre. Vlaho-Clisura, cu opt mii români, este o veche colonie din Moscopolis. In acest oraş se află mai mulţi neguţători bogaţi români. Nu prea departe de aici este Pisoderi, tîrg român, cu două mii, cu drumul ce are acelaşi pume şi care duce, prin cantonul Caulonias, la podul Ostaniţa in Epir. Şatiţa sau Sisani, fuse fondată în secolul al doilsprezecelea de păstori români, ce o numiră Bun sau Bune, din cauza bunătăţii apelor ei. Românii o numesc încă Tiriţa, Tista este aşezată pă regia de mijloc a muntelui Spilion. Smicsi cu trei mii români, nu departe de Avdela cu patru mii români, apoi Perivolia, tîrg mare român, aproape de 365 Halia^nionts. Acest Oraş era în timpul împărăţiii bizantine* atîrnat de’Stata Sofia; dupe venirea turcilor era atîrnat de’ vâcuful Chitab-hane. * MEZOVO Mezovo numără cincisprezece mii suflete, români. Fuse fondat In al zâcelea secol de păstorii români. Acest oraş se rădică în caturi lipite de coasta şi de coroana malurilor rîu-lui ce o desparte în două. De la o parte trece la ceialtă pe un pod. Pe părţile de sus ale coastei, românii cei bogaţi au zidit case frumoase şi cu mari cheltuieli. Aici iarna este foarte rece şi lungă. ■ ' De la Mezovo, pe lanţul Pindului, atît în partea Albaniei, cît şi a Tesaliii,' se întind cantoanele românilor pînă In adîn-curile Greciei proprii. Vin oraşele române, Malacasi, cu satele române ce depîhdă de dînsa; în jos, spre apus, vin Săracu, Calaritas; spre orient, Glinovu, Gardichii, Agrafa, Carpenisi, Neapeatra sau Petragic şi altele, despre care avem a vorbi. Acum să descriem vechea Dolopie sau Marea Vlahie, •ce se compune de cantoanele Malacasis şi Aspropotamos. Mergînd de la Iunina spre românii din Munţii Pindului, treci prin mai multe sate române ce învecinează Ianina. De aici afli Parchio, aproape de biserica Statului Atanasiu, unde ţiganii români serbează în fiece an pă sîntu George, cu un chip zgomotos. Puţin mai nainte, Cuţulios, sat de cinci sute suflete, români şi greci. înainte d-a intra în valea Bargamudi, zăreşti mulţime de sate române. Se mai vede în cale Musachios, Vrasta şi Serviana. După ce treci gîtul Bargamudi, găseşti satul Gula, nu departe de schitul Socii. De acolo spre sud se văd satele Culiarades, Galenţii şi Lozesti. Pe muntele Spanos, printre rîpe, se văd colibele păstorilor români, numite Paleohori. Pe aici este şi satul Vejani (român), calea este rîpoasă, strimtă, întoarsă şi face capăt cu tărîmul rîpos, pe care să află monastirea Statul George, în muntele Polianos. Această monastire este zidită de românii de la Calarites. La o distanţă de o oară este oraşul Calarites, atîrnat de .stînci. Acest oraş numără astăzi nouă mii de români, aşezaţi 366 cu casele lor pe caturi de munte pe coasta muntelui Pădurea Mare. Aici sunt numai români. Oraşul se formă pe la începutul secolului al treisprezecelea, întîi de cîţiva păstori, apoi deveni oraş de industrie şi coiqerţ, făcînd Mezovo un antrepozit al productelor lor. Calariţii . vindeau francezilor mai cu osebire. Ei lucrau stofe de lină foarte mult căutate de marinarii după Adriatica şi de albanezi. Mai tîrziu merseră pe mări, sub pavilionul Francii, cu mărfurile lor, pînă la Marsilia. Românii din Săracu, Mezovo, Aspropotamos, Zagori îi imitară, întrebuinţând corăbii grece. Unii din aceşti români, încă din anul 1760, aşezară cantoare de comerţ la Neapole, Livurno, Genua, Sardinia, Sicilia, Malta şi chiar Marsilia, Veneţia, Triest, Ancona, Raguza; cei mai cutezători la Viena, Moşea, Constantinopoli. Toţi aceşti români fură luaţi greci în stfeinătate. Românii! mai săraci sunt lucrători de stofe de lînă, argintari. * . Pouqueville zice: „Românii ce au călătorit vorbesc mai multe limbi şi au biblioteci bine înzestrate de cărţi franceze şi italiene. Un strein află la dînşii un ajutor literar ce e greu a purta cu sine pe cale. Dar este încă şi mai de mirare să vezi spiritul de rînduială ce domneşte în oraş şi în familii. O înţeleaptă prevedere s-a împrospătat necontenit, ca să îndrepte tot ce omul plecat sub despotism poate face ca să îmbunătăţească soarta sa.“ . ^ ' La Calaritas au case mari multe; dar stradele sînt anevoioase -pentru umblare şi chiar pericoloase, căci poate cineva, alunecînd, să se prăvăle în abimuri, în timpul iernii. Iarna este rece aici. Aerul iute, dar cUrat şi sănătos. La sfîrşitul lui septembriu neaua cade aici. In iernele grele, comunicaţiile să întrerup cu celealte sate. La Calaritas se află o peşteră pe rîul Chipina, foarte curioasă. " , Locuitorii au un şubaş turc numai cu numele. Ei rămîn neatîrnaţi, ca în celealte sate şi oraşe locuite mumai de români. , Bărbaţii şi femeile deopotrivă sînt vîrtoşi, în toate clasele, şi daţi la muncă. Fepieile lor sînt fragete, rumene, umerii laţi, pieptul bine dezvoltat, membrii vîrtoşi. Calarites face parte din cantonul Malacasis; ca să treci în cantonul Aspropotamos, să ia calea prin Pădurea Mare şi Calichi. 36/ Tlrgul Malacasis, scaun al cantonului, are cinci mii suflet^, români. Malacasiţii au aceleaşi meserii, ca şi calarioţii şi aspropotamiţii. La cîteva leghe este hanul Mocozi, şi îi apropiere un sat cu trei mii de suflete români, de unde, fă, un mii mai jos, este rîul Zigospros-Uion, de unde se vădi tirgurile Glizani şi Godovistea, pe valea Godovistea. Toată măgurele vecine sînt locuite de păstori români. Toţi călătorii] se unesc să zică că, din toate popoarele, românii sînt 0$ mai producători şi muncitori. De la Calarites pănă la Calichi este o distanţă de cîtevă mile, calea este printre munţi rîpoşi; întîlneşti Avados, unde sînt ruine, muntele Niculiţa, Baros, ce se leagă cu Polianos J şi Cacardista prin Palaeomandra, Negri şi mai multe rîuri. Calichi sau Halichi pare’ să fie vechea Halcis; numără | trei Ulii trei sute suflete, români, care deşi săraci, dar ospitalieri şi poliţi. Ei se numesc bruzi-români. Ei sînt mai delicaţi decît cei din Calarites la trăsurile chipului. Femeile lor nalte şi cu talii subţiri, zice Pouqueville, au toate părul castaniu şi bălai, cu ochii albaştri plani de dulceaţă. Oraşul este aşezat pe nişte ruine vechi. De la acest oraş,’ la o leghe <şi jumătate, se află Lăpeniţa, oraş de o mie suflete; români; la patru leghe de aici este Cotari sau Cot, oraş cu o popora-ţiune de nouă sute suflete, români. Apoi Milias (Amărui), cu cinci sute suflete, români. Cardichi este la două leghe de aici. Cardichi este oraş cu o mie opt sute suflete români, atîrnat pe rîpe, pe malurile unui rîu. Giorgea este la o leghe şi jumătate de Cardichi. Mai sălbateci decît ceialţi. De aici vine Dragovista, apoi Musara, cu cinci sute locuitori români. Oameni blînzi şi liniştiţi. ' In dosul măgurii numită Piatra inprosta (în picioare) intră într-un plai şi la o leghe se află satul Velizani, locuit de patru sute români. Dogliani nu sînt departe. Aici locuiesc nouă sute români. La două leghe de la Velizani este Schi-niase, tot români, apoi Crania, oraş de şase mii români. Vine în urmă Scamnai, cu cinci sute suflete, români, pe malul rîului Capo, sat de români, apoi Tiflosel, locaş de sărăcie, cu trei sute suflete. Nu departe de Tiflosel este mănăstirea Sacanica făcută de un tîlhar. Mai departe este Deşi, români, apoi Pira, cu o mie opt sute români, şi Vaternico sub muntele Moroţo, nu departe de hotarul Megalo-Vlahiii de Tesalia. Vine în urmă Pertoli, la o oară de distantă. 368 Pertol de Sus şi de Jos. La schitul Veterniste să curmă cantonul Aspropotamos, lingă podul făcut de romani, Coracos, şi unde sulioţii fuseră ucişi de albanezii musulmani, în luna lui ghenariu 1813. Femeile lor, în număr mai mare de două sute, văzînd pe soţii lor ucişi, se aruncară cu pruncii în braţe în rîul Ahelonus, unde se înecară. Această faptă fuse drama cea mai tristă şi ce măi mare a acestui secol! De la Pertoli se face o vale la Paleohori, unde locuiesc tripoloidii, jumătate sălbateci, ce nu sînt nici greci, nici albanezi, ci români. De la Pertoli, este Clicovu, la două oare şi jumătate pe ligheanul Tesaliei. Este încă Vatirina, Velcitas, sat de tripoloidi, apoi Marcovu. Pe malul drept al rîului Ahelonus trei oare şi jumătate de la Mussara, ieste Pacturi; la o oară, Bucovu; la altă oară, Schiveno; la1 două oare, Yaternista. PĂSTORI NOMAZI Am zis că în toate părţile Pindului, unde locuiesc români stătători, sînt şi români nomazi. Să vedem acum seminţiile şi numărul lor cel adevărat. . Marii români din malacasiţi, aspropotemiţi, mezoviţi, zagoriţi, numără cincisprezece mii români nomazi. Românii bovieni din Nea-Peatra, Petragic, Cărpeniţa şi Zeitum (în Grecia astăzi, afară de alţi români din acea ţară) patru mii români nomazi. Masariţii său dassariţii, români macedoneni despre Bitolia, Vascopoli, Periyoli, Avdela, San-Marina şi satele ce depindă, patrusprezece mii români nomazi. Peste tot, afară de cei din munţii Albaniii, Traciii şi alţii, treizeci şi trei de mii români nomazi. Voim a complecta descrierea acestii mari poporaţiuni păstoreşti. Ei se coboară din vîrfurile Pindului către văi, spre mare, şi se urcă din nou, după timpurile anului. Cei. din Tesalia apar pe la începutul lui mai la poalele măgurilor, aproape de izvoarele Peneului. Pun trei luni ca să urce, cu încetul; dar îndată ce se apropie toamna, se coboară din nou. La -369 încaputui iernii se află pe lingă Tricala şi alte locuri, de unde au fost plecat îpainte. Afară de capre şi de oi, ei au cu dinşii cai, catiri şi vite cu coarne. Ei se subîmpart în cete pe văi, unde aşază corturile făcute de păr de capră, pe lingă izvoare, şi păduri. Femeile îngrijesc de familie* fac pînea în coptoare sub pămînt, fac leşia, spală rufele, Iau pe copii, torc lina, adună ierburi pentru hrana vitelor bolnave, pe care ele le îngrijesc. Toţi aceşti păstori umblă armaţi. De multe ori se întîmplă să aibă lupte cu tîlharii ce vin să-i calce. Păstorii sînt supuşi la mai multe nefericiri: la mortalitatea vitelor, asprimea timpului — vărsături şi înecări de apă, ploi reci ce ucid toţi micii născuţi, stîrpirea mumelor de lapte. . . ■ Păstorii români aspropotamiţi coboară în Acarnania, unde află păşunea cea1 mai priincioasă. Păstorii români despre Maţavo, Paianos şi Mercica pleacă spre octombriu, coboară pe valea Tiamisului, unde aşează corturile lor de la gura acestui rîu pînă la Dulvino. Celealte, spre Amfilohia şi Casiopia sau pe la Teoduria. Păstorii români de la Cărpe-niţa, Petragic cobor în Etolia, în văile Amfise, pe talerele Cefisei din Focida. Mulţi din aceşti păstori români sînt luaţi de albanezi. Păstorii români din Pindul Macedoniii, la sîntul Dumitru se adună să serbeze o sărbătoare la Avdela, Perivoli şi San-Marina, oraşe mari române. După ceremonie, se aleg acei bărbaţi, care trebuie să rămîie spre paza caselor ce ei le părăsesc. Se aleg oamenii cei mai voinici şi vîrtoşi pentru această. După aceasta, preoţii citesc binecuvîntarea şi se dă ordin de plecare. Toată mulţimea se mişcă, pleacă în cete. Soţii se opresc de mai multe ori, se uită spre locaşele ce le părăsesc şi strigă în semn de salutare. Cai, catîri, asini, capre, oi, băiţoi, fetiţe, bătrîni, femei şi fete merg înainte. Muma poartă pruncul în glugă pe spate. Catîrii poartă bagajele, coliviile cu găini, corturile etc. Păstorii din San-Marina merg spre Castoria şi trec la rîul Vardar. Cei de la Avdela şi Perivolia se duc spre Grenevo şi văile orientale ale Olimpului. Aceşti păstori plătesc guvernului capitaţia şi dijma. Aceşti păstori români, zice Pouqueville, care poartă pe fruntea lor tipărirea timpurilor, sînt cei mar mulţi tari şi Virtoşi. Capul lor are proporţiile romane; şi timpul, ce slă- .370 beşte tipul naţional, nu a putut a-i cufunda nici cu grecii, nici cu albanezii. Li se Impută încăpăţînarea. Dar printre datinele lor cîmpene, ei păstreazăt o francheţă sălbatecă, ce nu se află în caracterul leventiniJor./ Femeile lor, înzestrate de natură de bogatele colori, despre care Rubens a dat modelul şcoalii moderne, au drept frumuseţe o lungă coamă bălaie, o gură garofată şi frăgezimea sănătăţii.Manta deasă ee le înveleşte, călţunii lungi pestriţi, cu felurite feţe, ce se rădic mai sus de genunchi, o fotă de lină roşie, abia îndestulătoare ca să ascunză părţile pudice, fac tot costumul lor'obicinuit. Mobilele de corturi, ce sînt nişte scoarţă de lînă, nu sînt nici mai mult căutate, nici mai mult delicate decît straiele unui popor menit să rămlie încă mult timp strein luxului în Oriente. Aceşti păstori' mănîncă mai bine decît toate poporaţiuneie din aceste ţări — mănîncă de patru ori pe zi — dimineaţa, gustarea; la amiaz, prtnzul; pe la toacă, merinde; seara, cina. ROMÂNII DIN ALBANIA j. . 1 ' . înainte de a vorbi de românii din^Tesalia şi Grecia sau Elada, să cercetăm pe acei din Albania sau Epir şi Iliria. Am zis în altă parte că între Elbasan şi Berat sînt două sute sate de români. Incepînd de la Scodra, fii toate satele ţinutului din care Seodra este capitala, Sînt amestecaţi români şi albanezi, din care cea mâi mare parte sînt catolici. Limba acestdr români, deşi este tot aceea a românilor macedoni, pare a fi însă mai apropiată de cea latină, mâi curată. Aceşti români sînt din cei mai bâati. împreună cu albanezii, cu care trăiesc în cea mai bună amicie, ei formează o poporaţiune armată, şi, la toate războaiele turcilor, sînt datori a lua parte, pentru care lucru sînt scutiţi de orice dare către guvern. Catolicismul a făcut din români şi albanezi două popoare mai cultivate decît semenii lor de sînge din alte ţinuturi. Românii din acest ţinut sînt renumiţi atît pentru simţi-mintele lor cavalereşti, cît şi pentru amorul lor platonic. 571 In nici o ţară vecină nu se întîmplă mai multe cazuri de suferinţe şi de moarte din cauza amorului decît la dînşii. ‘De[ciJ vom începe enumerarea acestor români încă de 1# Mbscopolis sau Voscopolis. Moâfcopolis cade în cantonul Oh rida, , Ohrida, canton cu şasezeci de sate, a căror poporaţie este amestecată cu români, bulgari, turci, are şi un oraş cu acest nume. Satele române ale acestui canton sînt: Lunca* tîrg, Nieca şi Pisca, Yoscopoli, Corcea, Imborgea (români ameştecaţi cu albanezi), Ţerava, Imbrala de Sus, Imbrala de Jojs, Strugul, Reşi, Tetova (aste două iară amestecate cu albanezi^ Costivaro, Pizdrena, Spechi (iară amestecate cu albanezi) etc. Ohrida ara ţrei snţ.e case de români, două mii de bulgari, o mie de turci. , . , Ânne Comnen, în cartea XII, pg, 371. zice că bulgarii, în timpul regelui lor Mohrus, care fondase un oraş lîngă Sation, schimbară numele lui de Lihnidus şi Iustinianopolis, în acela de Ahrida. Va fi asfel ori nu, acel oraş este astăzi ruine. In apropiere de dinsul se vede noua Ohridă, despre care se zice că a fost fondată în timpul despoţilor Serbiii. Acest oraş avu mai mare importinţă în secolul al XlV-lea decît în zilele noastre. Această capitală are şase geamii, trei biserici. Un ţnare lac este în vecinătate. La gura lacului se află Strungul, un orăşel locuit de români şi turci. A cincea parte sînt turci; numărul total este de cinci mii suflete \ Yoscopoli se zice că este rădicat pe ruinele vechiului Moshes, patru leghe spre sud-vest. de Gheorghea, de către nişte păstori români. Cu timpul a devenit metropolia comerţului din Epir. în secolul din urmă, Moscopoli sau Voscopolea avea patruzeci mii locuitori români. Şcoalele din Moscopoli erau renumite, aici se tipăriră cele dinţii cărţi despre români. Toţi învăţaţii, literaţii greci găseau aici un templu. Dar nişte cete mahometane de Ia Caulonias şi Dagli despoiară caravanele ce plecau şi veneau la acest mare oraş. Beii turci de la Musaşeu, ca să protejeze oraşul, aduseră acolo garni- 1 1 Pouqueville nu zice că aici sînt români, dar atît înştiinţările noastre, cît şi românii locuitori din Strungu, ce se află astăzi aici şi care ne deteră rensegnemtnte despre acele locuri, mărturisesc că sînt mai mulţi români (n.a.)., 572 zoană, şi de atunci tot se ruină. Gîteva mii de oameni, dih care cei mai mulţi sînt români, este tot ce a rămas din vechea sa strălucire. •. Ţinutul Ohrida se mărgineşte la nord ou Drinul, ce o desparte de pâşalîcul Scodrh; la i nord-est, cu Calcanderen şi, prin Starova şi Micri-Gruca, cu Berat; prin Matis, cu Elbasan. BERAT SAU BELARDE In vechime se numea Pulheriopolis, fondat sub Theodosiu cel Tinăr. Bulgarii, ce îl luară, îi dară nume de Belgrad, înainte de bulgari se chema Palhimara. Cantaoozin îl nume» şte Balagrita. Astăzi este capitala ţinutului cu acelaşi nume. în acest oraş se află şase sute de case române pe lîngă mai multe albaneze \ ; Satele locuite de români amestecaţi cu albanezi sînt: Şind Printe (Sînta Vineri), Diviae, Tramiza, Zalaiiica, Cur-cuni, Gîrmara, Bişevsia, Gi-ăbeni, Spuliad, Caratisti, Mateli, Colonia, Ciocani, Bitova, Gruva, Cărbunarii, Luşâni; toate acestea sînt tîrguri mai mari 1 2, Crîmpu, Coniatâ, Cruşova, Puntea Asanbei (acesta e tîrg mai mare), Murava, Pretindi, Tabia, Coclara, Polovin, Rugul, Ferica, Privdonia, Mai-ţeata, Cociova, Lepărdău, Chirişnic, Duşnia, Drupobia, Calrisira, Scrava, Paltin, Sadoviţa, Sinaia, Brâstan, Cozor, Gier, Cicaia Luşna, Gurăz, Cumanic, Cosova, Groşin, Coso-vanic, Ortaniţa, Jâsău, Cuman Mare, Cernăuţi Rubali, Curşi, Alnani, Cazameu, Timista, Rumbulina, Aleliani, Bălăceanil, Giopas, Bitova, Libofeca, Ferica Mare, Brustani, Levena, Progorta, Stolida, Cevi, Grabova, Domoro, Ciof-lica, Calpaşir, Regela, Prenondin, Meceata, Curţiova, Polo-vina Mare, Caziera, Leşerdin (tîrg mare), Drisnicu, Murava. 1 Este de observat că în fiece casă din aceste oraşe se află pînă la cincisprezece şi douăzeci suflete, din cauză că fiece casă este locuită de mai multe familii ce cobor din o familie. Bătrînii, cu feciorii însuraţi şi de multe ori cu fete măritate, trăiesc în aceeaşi casă (n.a.). 2 Sînt din aceste tîrguri în care albanezii sînt în makmtate; altele în care românii sînt în maioritate (n.a.). 373 i¥ăterani; Cameisti, Bresta, Ceanpalena, Gumana, Jerasa, iSomaru, Sacuni, Lumti şi alte două sute sate mai mieii Berat se numea înainte Beligrad. Aici era un episcop ce a» numeai * episcopul Belgradului şi Caninii. Beratul se află! aşezat între cantonul Malacastre, Tomoriţa şi ScraparL ELBASAN Ptolomeu vorbeşte cel dinţii de Albanopolis (Elbasan). Acest oraş, ce este un scaun al unui sangiac din Albania de Mijloc, se află aşezat pe o vale bogată, la nouăsprezece mile de la''mare, lingăi Munţii Căndavieni. A trebuit să fie un joraiştidin celfeimai- însemnate ale .Iliriii macedonene1. El «stampei malul drept al Genusăsului^ ce cură p-o ;luncă copă-rită;ide copaci,' de rîuleţe, de sate, de holde' bogate, poziţii frumoase şi; aer> curat. Numărul locuitorilor săi se urcă la cinci mii case, din care două mii case sînt române 1 şi trei mU ^alJjafl^e; şi turpe. In ţipuţul ,acesta sint. una sută sate de i români ameşţecaţe cu albanezi, în. minoritate, şi > altele cyra,ţe2.i Tîrgurile ,principale,,jiinde sînt români: l Ster-rnenii; 2iŢiabova; 3 Molaşla; 4 Goriţa; 5 Salaţi; 6 Cearava; 7„Cioţalţ; Ş, Bişcani; Coşarii etc. De Elbasan ţin opt cantoane sau vilaietis: Cerenic, cu cinci mii familii creştine şi turci, Yelşa, cu două mii,cinci sute familii din,carp numai a şasea parte sînt turci, Suliava, o mie fapailii,: Dgirat, cu, zece sate, Cadinaşa cu douăzeci sate, Travnic, treizeci şi, şase de sate, Chiara Crabus, douăsprezece sate, Pesa, cu patru mii familii catolice. i ■ • : ş.,,, . TIRANA i , Tirana, unde stăpînea Skanderbeg, se schimbă' in san-dgiac cu două icoade pe la 1501. Se hotărăşte cu Cavalia/ Diuraţo, cu Croia şi hotarul lui Elbasan. Are trei cantoane : Tirana, cu patruzeci sate, Preza, cu treizeci, Işmid, eu patruzeci. 1 1 Cîte zece. numai de casă, fac douăzeci mii români (n.a.). 2 După note aflate la urmă (n.a.). m Oraşul Tirana fuse rădicat de Iustinian. Tirana numără două mii case, din care o sută turceşti şi nouă sute case româneşti şi albaneze. Albanezii şi românii sînt latini în mate parte. ; , ^ Satele româneşti sunt: Reşcaia, tîrg mare, Retul, Eeaga, Repeli, Duş,eu şi încă cincisprezece, care peste, tot fac douăzeci. ■■ o: ,■ ... .... -CAVAIA . .•! : Ga vai a esteun praşuşezat ,pe un deal dingrămada centrală a munţilor Candaviii, Eşte şpaunul voivodilîcului al doilea jal Albaniii de sus, depărtat de trei leghe de Peching, şapte de Elbasan, şase de Tirana, trei de Diuraţo. De dînsul ţin treizeci şi cinci sate mahometane şi patruzeci şi şase sate locuite de creştini lâtini. ’ Oraşul Cavaia are o sută cincizeci case de români, o mie de albanezi şi o sută de mahometarii. Satele locuite de români în mare maioritate sunt: Durii, 'cti o suta case de români, Peleni, cu patruzeci, Vilea, cu douăzeci, Creaţa, cu cincizeci, Rialini, cu treizeci, Bruţii, cu douăzeci, Scandali, cu douăzeci, Canuşi, Duşcazean, Geaeal, Muru, Yleaşcani, Duşev etc. Peching este un voivodilîc, oraşul se află la trei leghe de Cavaia. Acest oraş are două sute case de români şi alte două sute ,de albanezi şi' turci. Saţe româneşti ce ţin de acest voivodilîc sunt Cif>ahr Curcudani, Cinceli, Moiani, Moali-gesti şi alte douăzeci !sate îpcă. Acest oraş este acela ce înainte se chema Scuria. Voivodilîcul sau cantonul său se întinde pş cele două maluri ale rîuluiTobi;--Toate satele lui sînt treizeci, locuite de români şi albanezi creştini, atîrnaţi de episcopul de la Diuraţo; numai în oraşul Peching sunt turci. 375 AVLONA Este un oraş pe malul Adriaticii, cu şapte sute case român şi şapte sute albaneze. Ptolomeu o numeşte cetatea maritimă *; ea recheamă încă pe veneţieni, printr-o stradă are împodobită cu porţiei. Cînd veneţienii se retraseră aici în anul 1691, săltară două fortereţe din vecinătate, ale căror ruine se văd încă. De patruzeci de ani încoace Avlona a prosperat cu repeziciune, sub toate privinţele. împrejmuirile sale sunt frumoase, verzi, roditoare, bogate. Către acestea aerul nu este curat. Dar fiindcă noi nu avem misia a descri istoria oraşelor, ne înturaăm la calea noastră şi însemnăm aici tîrgurile şi satele Române ce'se ţitl ,de dîhsa. Acest? sate locuite de români, şi albanezi sînt două sute douăzeci. Tîrguri mari sunt; Coteli, Poprada, Tronofoza, Imşa Mare, Alelian, Bolina Mare, Sieştena; mai mici sunt; Coroşani, Tronovin, Scapola, Curgi, Ronoveaza, Caşteta, Poşozi, Rişcada, Cradişta, Imsta, Resdi, Yeani Ciocalini, Matea Mare, Matea Mică, Geagodini şi alte două sute sate. AGRAFA Agrafa este un tîrg şi scaun al cantonului ce poartă acelaşi nume. Cantonul are şaizeci şi cinci sate româneşti 1 2, oraşul este în apropiere de Peleo Castro şi de ruinele Ochaliii. Pe coasta munţilor despre Etolia se întinde cantonul Cărpeniţa, între coasta Muntelui Calidromo şi Panetolicon 1 ACX.og ri6X.ii; fenivEiov (Ptolomeu) (n.a.). 2 Gialistra, Agia, Triada, Vulpi pe malul unui rlu, Petrilas, Leon-titos; ruinele Paleocatuna, Liascovo, două oare de la Leontitos, Asmo-covo, trei pătrare de oară. La Gerdichi şi Fanari şade episcopul ce ia numele Agrafiii (n.a.). 376 sau Plocopari, ce se hotărăşte cu cantonul Vlahos. Subîm-părţirile lui sunt Vlaho-Horia spre occident; la centru, Politohoria; la est, Suvalahos, şi în susul rîului, Apocaru. în cantonul Cărpeniţa, în împărţirea' orientală, se află mulţime de români, coborîtori din acei români care, în secolul al X-lea, veniră în (jreciă. Valea ce ocupă este tot aceea ce face capăt cu Tâtariana; de unde sunt trei leghe plnă la Cărpeniţa, oraş de opt mii suflete, rom ani şi albanezi (aceştia in minoritate) 1. Cărpeniţa. Satele cele mai mari dintre Politohoria şunt Marino, Yignia, Pidia, Terovo, Episcopi, şi în valea de mai jos: Aniade, Cutiba şi Crosicades. Spre orientul şi miazăzi a subîmpărţirii Politohoria, pe coastele muntelui Cuporachi, locuiesc su valahii; satele lor, răspîndite, se întind dincolo de lacul Sauria. 1 2 Nu departe de aici este oraşul român Cosina, cu cîteva sate şi cu cinci-syrezece mii suflete, române, care, în timpul lui Ali-paşa, se luptară vitejeşte pentru apărarea tărîmului lor. Cravari e cel din urmă canton din partea coastei Etoliii. Amurani, tîrg de o mie cinci sute locuitori, este scaunul acestui canton. Cantonul Agrafa este de treizeci şi cinci mii suflete, Cărpeniţa, douăzeci şi două mii suflete; Cravari, optsprezece mii. Maioritatea se compune de români. Dupe mărturia mai multor călători, în muntele Pindoros, la nord-vest de la valea Curbesi, udată de rîul Vernacova, se află încă o colonie de români bomiani împărţiţi.într-o mulţime de sate şi .tîrguri pînă la Ocses şi Acifas. 3 Pe malul sting al acestui rhj4 se mai văd Criaţi, Pantagius, ce rămîn la dreapta drumului prin care intri în Dorida. 1 Pe malul sting al rîului ce desparte Cărpeniţa de Agrafa, la o jumătate oară spre sud de Franguista, este Seliţa, apoi Domniţa, Castanula etc. (n.a.). 2 Pe o întindere de patru oare de la n.-v. la s.-e., sunt satele române Vutiro, Milotica, Sîntu Andrei etc., în valea Fidachi sunt Lastovo, Terovo, Fidachia (n.a.). 3 O leghe la nord de Vlaho-Cătune, Nuţombru, Tristene, Surţi, Copadi, opt leghe pînă la mare (n.a.). 377 NEA PETRA (PETRAGIC) Valea Sparhius formează cantonul Petragic. întinderea lui îmbrăţişază partea ţărilor coprinse între Muntele Oeta şi Oris de lâ hotarul Zeitum pînă la Agrafa. Are patru subîm-părţiri. Cea dîntîi ocupă, la marginea orientală a văii, malurile Sperhiului, cinci leghe de la mare în întindere.1 La o oră de aici se află Petragic, scaunul Cantonului; se zice că acest oraş s-a fondat în secolul al VlII-lea de o colonie aheană. Tîrgurile cele mai însemnate din această subîmpărţire sînt Perlevto, Sofo, Bogomilo etc.; a treia subîmpărţire este Geaculadi, cu vreo patrusprezece sate de albanezi, greci şi români amestecaţi. Spre occidentul hotarului acestii subîmpărţiri se află subîmpărţirea Bunaia, udată de Leyca, în ale cării stînci se află treisprezepe sate de români, şi cîţiva albanezi, dedaţi cu armele. Spre apusul Vlahohoria, pe valea de sus de la Sperhius, este subîmpărţirea Politohorîa, ce se învecină cu cantonul Agrafa. Colonii române se înaintează spre centrul Greciii proprii şi mai ales păstorii nomazi. Românii aşezaţi în Grecia proprie, deşi grecii îi silesc a se greci prin şcolile lor, vor rămînea împreună cu albanezii două elemente streine. Mai-marii lor se vor greci; poporul, niciodată. Cît pentru păstorii nomazi, nu este nici o temere, nefiind aşezaţi. Falmereit zice că românii şi albanezii fac maioritatea în Grecia proprie. Luaţi pe români şi pe albanezi de la greci, şi Grecia modernă nu este nimic şi însuşi istoria modernă a Greciii se desfiinţează! Grecii au înţeles aceasta, şi de aceea caută să grecească pe români şi albanezi. 1 Samti-Vlahohoria (sate române). Să hotărăşte cu Leitum Salone şi Lidorichi; la stingă, la două ore de la hotarul Zeitum, este Mihedei, cu opt sute suflete, români numai; la o oară spre vest, Cupohori, cu o mie două sute suflete, români; cele opt sate zise Chefalohorie, aşezate la o leghe depărtare, sînt Castriţa, cu patru sute români, Cami-riani, cu opt sute români, Siliachi, cu o mie două sute români, Colo-chitia cu patru sute români, Argirie, cu patru sute r. Castania, cu opt sute r., Pulcohoria, cu cinci sute r., Lele, cu patru sute r., asilica, cu cinci sute, apoi vreo zece altele, cum: Marmera, Sica, Alpohori, Rogozena etc. (n.a.). 378 Grecii nu au un viitor ca naţie continentală, şi încercările lor de a eliniza poporaţiile continentale vor rămîne fără de rod. Viitorul Greciii va fi mare: ca fenetienii, cartaginezii, englezii, grecii încă sunt destinaţi a apărea în toate oraşele, porturile de mare, în Oriente, a ise sili de a-şi însuşi comerţul lor, a avea o flotă comercială, este a pune mîna pe inima Orientului, este a domni pretutindeni, a face legi pretutindeni, a crea pretutindeni o înrâurire grecească,, o acţie, o putere, este a greoi tot ce se încetineşte cu marea..Mai teamă îmi este că grecii vor deveni stăpînii Brăilii şi GalaţuJui, decît a domni pe un singur canton din munţii Albaniei. Dar este timp. a ne înturna în Tesalia şi Macedonia orientală. • i' l. ■ TESALIA ŞI MACEDONIA ORIENTALĂ în timpul studiilor • mele despre români, căzui lînced de friguri intermitente în Monastir, ceea ce mă opri din orice lucrare. Pînă atunci voiam a vizita eu însum,i toate aceste locuri, despre care aim vorbit, după raporturi sigure, adunate atît acolo atunci, cît' şi mai'in urmă aici, in'Bucureşti, de la locuitori din acele locuri \ dar cerul a voit âltfel. Frigurile m-au făcut â mă înturna la Salonic şi de aici la Constanti-nopoli. Afară de aceste, bănii''de1 călătorie se împuţinaseră. A nu avea nici un venit din ţara sa, a trăi exilat în streină-tate, şi cu toate acestea a călători în ţări depărtate, Asia, Siria, Egipt, ţările locuite de români, a seri broşuri in limba franceză desprâ drepturile patriii care te goneşte, cu jumătate preţul din modesta hrană a vieţii sale de exilat, ca să te înturni odată în sînul patriii, unde poate că te aşteaptă persecuţiile consângenilor tăi, hula şi calomniile confraţilor tăi, sînt lucruri ce trebui a fi cineva exilat, ca să i se întâmple. Dar să uităm lucrurile ţ;e sfîşie inima. Era în Constantinopoli un român cu nume Constantin Polihroniade. Patriotismul acestui om a fdst cauza tutulor acestor fapţi, neînţeleşi 1 Am mai zis, noile renseigneminte comparîndu-le în urmă cu cele priimite în Bucureşti, am prefăcut pe alocurea ideile vechi, unde le-am găsit neexacte (n.a.). 379 împreună. Acest om a împrumutat toată emigraţia română. Toate aceste lucruri se făceau cu o sumă mare ce mi-a împrumutat şi care pînă astăzi nu i-am plătit încă cu desă-vîrşire. Atît d. C. Negri, cit şi alţii, de mai multe ori s-au adresat către guvernul otoman, rugîndu-1 a lua măsuri pentru scăparea de la moarte, ca naţie, a românilor din Macedonia, Tesalia, Epir, Iliria etc. Miniştrii otomani nu au gustat această idee, deşi era favorabilă intereselor comune. Iată cum explicăm noi această încăpăţînare: turcii nu se tem de slavi, nu se tem de greci, pe cît se tem de români — cu cuvint sau fără cuvint, acest lucru există. Oamenii şi-au făcut o idee greşită despre simţimintele turcilor pentru: greci. Adevărul este altfel. Grecii nu au mai buni amici decît pe turci, este simpatie între dînşii, simpatie tradiţională, a cării existinţă are naştere într-o epocă înainte de luarea Constantinopolului. Ura grecilor pentru latini i-a aruncat în braţele turcilor. Această politică, cu toate războaiele ce a .urmat de atunci între turci şi greci, cu toate ura ce pare să se manifeste între concjieranţi şi concuisti, urmează încă: umbra fantasmii latinităţii ajunge ca să facă pe unii şi pe alţii a se înţelege. Preponderinţa grecilor asupra celorlalţi creştini este păstrată cu îngrijire însuşi de turci. Turcii cred că asigură interesele lor prin clerul'grec, al cărui cap este patriarhul. Patriarhul şi toţi mitropoliţii, episcopii şi alţii din toată Turcia, unde sunt creştini de mai multe naţii, sunt greci de naţie. Ei au mari răspunderi către turci şi mari drepturi asupra popoarelor creştine. Cînd un mitro-poliţ va declara că în ocolul său nu mai răspunde de liniştea publică, guvernul otoman trimite îndată oştire acolo. Gapii clerului grec sunt nişte guvernori asupra creştinilor, recunoscuţi şi protegeaţi de turci. Aceşti capi bisericeşti puţină parte au luat în 1821 la mişcarea grecilor. Această politică a turcilor, de a impune celoralţi creştini elementul grec, are şi partea sa dibace, şi partea sa rea. Partea dibace este că prin greci sau clericii greci ţine în frîu pe toţi creştinii; partea cea rea este că, făcînd din toate popoarele creştine, prin încuragearea ce lasă grecilor a greci pe ceialţi, o singură tabără, mai mare şi mai puternică, prepară singuri, măresc, împuternicesc o tabără vrăjmaşă ce, în fund, caută a-i lovi odată. 380 Aceste puţine cuvinte ce nu putem a dezvolta mai mult, de temere a nu intra, dupe tărîmul descripţiunei noastre generale, în tărîmul politicei unui stat, pă ,care avem nevoie a menagea, chiar în interesul patriii noastre, se va înţelege pentru ce turcii nu au voit, niciodată a se ocupa, spre a scoate pe români din ghearele grecismului. Pe lingă aceasta vine. încă un cuvint ce îi facqsă, recule. Acest cuvint este că ei nu înţeleg că românii sunt de viţă latină; el îi cred ca pe bulgari şi sîrbi, slavi, şi prin urmare rusolatri. Grecii, părîn-du-li-se singurul element ce nu va putea niciodată a se împăca cu slavii, ii păstrează, deşi în oarecare hotare. Avem sub: ochi q lucrare sistematică a guvernului otoman despre poporaţia românilor din Tesalia orientală de la hotarele Epirului. ^Românii sunt împărţiţi în două categorii: pămlnteni, în Tesalia, şi nomazi. Satele şi tîrgurile românilor pămînteni sunt: Vlaho-Livadea, cu opt mii patru sute suflete, români curaţi: Clinosu, cu o mie opt sute, Bendista, cu două mii cinci sute douăzeci, Castania, cu trei mii şase sute, Gondovasta, cu o mie două sute, Ciureneo, cu şase sute, Halichi, cu trei mii trei sute, Coturi, şase sute, Lepeniţa, nouă sute, Veletini, cu tre; sute, Sehnesa, o mie două sute, Crania, cu şase mii, Doliana, cu nouă sute. Dragovisca, cu trei sute, Gardichi, o mie opt sute, Pira, o mie opt sute, Deşi, o mie cinci sute, Veterino, şase sute, Pertuli, două mh o sută, Hueiana, şaizeci, Pirneagul de Sus şi Pirneagul de Jos, două mii patru sute, Ciocan, o mie cinci sute. Aceste tîrguri şi sate sînt libere, românii sînt proprietari. După acestea vin satele unde românii se învoiese eu proprietarii, luînd doyă din trei, şi care sunt: Lezesci, cu trei sute suflete; Maroviqo, cu şase sute, Cocleu, cu o mie două sute, Coţufliani, cu trei sute şaizeci, Mocoşi, trei sute, Strueţa, trei sute, Crinciada, o sută optzeci, Tine-redes, cu două .suţe patruzeci, Ciraşia, cu trei sute şaizeci, Cologriani, şase sute. Colonii veniţi din Epir sunt: arvanioţii Vlahi, două mii şapte sute, calarioţii, trei sute, siracioţii, trei sute, mezoviţir, trei mii, apeliaţii, o sută douăzeci, milioţi sau ameriţii, trei sute, malacasiţii, trei sute, perivolioţii, douăsprezece mii, avdelioţii, douăsprezece mii, samarioţii, douăsprezece mii, balcioţii, trei sute, brăngioţii, trei sute, sau altfel patruzeci şi şase mii nouăjsute optzeci români pămînteni din Tesalia şi patruzeci şi trei mii nouă' sute douăzeci de coloni veniţi din Epir 1 sau nomazi. Să numărăm incă pe românii din celealte părţi ale Tesa-liii şi vom avea o sumă apropiată de două sute mii suflete, adică jumătate din locuitorii Tesalii. De la Salambria pînă la satul Aia sunt vreo sută sate de români, care Încep cu Vlaho-Livadea; Conipoplo, Sîntul Dimitrie, Ftari, Cochino-Hori, Meniteri, Izvorul, Castria etc. Toate aceste însemnări sunt aruncate aici cu neîngrljire, scopul fiind a da o idee numai de existenţa românilor. In operă statistică a tutulor românilor aureliani, ce este a se publica împreună cu o hartă, se va enumera toate sîngeacurile cu cantoanele şi cu toate satele cii poporaţia română, intr-un chip regulat şi complect. ÎNTURNAREA LA SALONIC Frigurile puseră o barieră intre mine şi dorinţele mele d-a vizita toate sau o mare parte din aceste locuri despre care am vorbit. Căutai a mă reînturna la Salonic, cu âtît : mai mult că erau speranţe a mă înturna la Bucureşti. îndată ce frigurile îmi mai dară răgaz, mâ pusei pe cale, tot pe aicea pe unde venisem. ■ Nu am vorbit îndestul de ruinele de la Pella, vechea capitală a Macedoniii. Ruinele ei sunt pe o înălţime ce se pleacă spre âpus şi spre lacurile ce O înconjură. Se recunosc încă multe lucruri între ruine. 2 ! * ApropOzito de tîrgurile vechi, Dolopii, între Epir şi Tesaliâ, am vorbit de''mâi multe din aceste sate însemnate aici şi care sînt pe hotar, cum. Halichi, Coteri, Lapeniţa, Milia, Cardichi, Dragoyişte, Doglieni, Scliniaşe, Vitecio, Pertuli etc. (n.aj. 2 „Pella pervenit consul, quem non sine câusa delectam esşe regiam advertit, sita est in iumulo vergente in occideritein hiberriutii. ■Cingant paludes inexuperabilis altitudinis, testate et hieme, quas restagnantes faciunt lacus. In ipsa palude, que proxime urbi est, yelut insula arx eminet/aggeri operis ingentis1 imposita,' qui et rhurumi sus-tinent et humore eircurtlfusae paludis nihil laedatur, >Muro urbis coa- Gei dintâi ce surpară capitala lui Filip fură gaulii, înaintea romanilor. Pe locul vechii cetăţi, se văd încă mulţime de morminte, fărmături nenumărate de cărămizi, olane, sticle. Pă aceste locuri se găsesc, dupe ploi, monede vechi. Pe o înălţime, cea mai înaltă din aceste măguri, se vede ■ fărâmăturile unor zidiri de peatră groase, unde a trebuit să fie cetă-ţuia; coborînd spre miazăzi, întîlneşti urma unui alt zid de îngrădire, ce duce la uri lighean pătrat. Pe fîntîna din sat se citeşte: AIONEIOS MEFAKAEOYE. La morminte este o galerie de pămînt ce are gura spre miazăzi. Această galerie de treizeci plicioare de lungă şi şapte picioare de lată, duce la două săli pătrate. Se mai găsesc şi alte galerii. MUNTELE ATHOS Ne rămîne a complecta ştiinţele ce am dat despre Salonic. Locuitorii acestui oraş, în timpul verii, temîndu-se de miasmele necurate a unor lăcuinţe, se retrag la Calamâria spre vestul oraşului, aproape le Vardar. O stradă lungă desparte oraşul1 în două de la est la Vest, paralelă cu marea. Aici este cartierul populat, tîrgul ;'la dreapta şi la stînga, magazii. Sunt in Salonic treizeci şi şapte de geamii. Printre ele sunt zece biserici Vechi schirh-bate în geamii. Dintre aceste din urmă Sîntul Difliitriu este cea mai curioasă de văzut. ! Pe mormîntul sîntului Dimitriu,' martirat la Salonic în anul 307 după Crişt, s-a rădicat această biserică în al VUI-lea secol. Turcii arată mormîntul sîntului la călugări într-un colţ ăl geamiii. După Nicetas, istoricul grec, din acest mor-mînt curgea mai nainte un izvor de untdelemn, care a secat îndată ce Amurat a întrat în această cetate. Ajungi la biserică printr-o curte de smochini; în biserică intri prin prid- juncta procul videtur,, divisa est intermurali amni, et eadeip ponte juncta, et nec oppugnante externe aditum habeat; nec şi quem ibi rex includat, ullum nisi perfacilimae custodiae pontem effugium" (Tit. Liv., libr. XLIV, e. 46) (n.a.). 383 vor, care are două uşi. Această biserică este împărţită în trei, prin două rlnduri de coloane care sprijin galeriile laterale. O despărţire este mai mare şi se formează din şases-prezece coloane de marmură neagră-verde cu vine albe, altarul de patru coloane de granit roşu. Lespezile sunt de marmură alhă. Mai este în apropiere o biserică Sîntul George, rotundă. Înăuntrul ei păreţii sunt aţinaţi cu mozaice. Să zice că acolo predica apostolul Pavel. Se mai zice că această biserică este mai veche decît cristianismul. Astăzi este schimbată în geamie şi se numeşte Ostendji-Efendi. Mai vine Sînta Sofia, despre care am mai vorbit, rădicată de Iustinian, In cuartierul Suuc-Su (apă rece). Ea este renumită prin frumuseţea mozaicelor sale. Cincisprezece chipuri nalte mai mult de trei metri se văd împrejur: Maica Domnului, un înger şi cei doisprezece apostoli. împrejurul lui Crist, ce este în mijloc, să scrie asfel: „Om din Galilea, pentru ce te opreşti şi'ridici ochii la cer? Isus, care, pără-sindu-te, s-a înălţat la ceruri, va veni cu acelaşi chip cu care s-a rădicat.41 Mai este Eschi Djuma, biserică cu> două, caturi, Serali Geamist^' ce formează o cruce latină, apoi Chessengilar Gea-misi etc. Strada cea mare, ce taie oraşul, se numea în vechime Egnatia. La amîndpuă capetele acestii strade se află două arcuri de triumf, rădicate unul lui August, celalt lui Constantin. Ele sunt perdute în alte clădiri. Se mai văd tot în această stradă cinci coloane de ordin corintian, cu cariatide săpate în bas-relief. Se crede că acolo era ipodromul, unde Theodosiu ucise pe creştini. înainte de a părăsi Salonicul, să vorbim de muntele Athos. Calea cea mai de drept de la Salonic la muntele Athos este prin Vasilica, Gălaţ, Pirgardinia. De aici ori urmeezi calea pe uscat, sau treci golful cu un caic la Cseropotamo sau la monastirea rusă, apoi la Caries. Am spus fabula acestui munte. înainte, locuitorii acestui munte se chemau macrovi, cu Viaţă lungă. Acolo, după zisele călugărilor, ar fi trăind peste trei mii călugări din şase mii, ce erau în alte dăţi. Orice călători trebuie să meargă mai întăi la Caries să vază pe epistaţi şi să ia de la dînşii carte de recomandare. Femeile, ca şi la Sîntul Sava în Palestina, nu sunt primită la mănăstiri. Nici o fiinţă de pârteâ femeiască nu se primeşte, nici miţe, nici căţele, nici măgăriţe. Biserica rusă este pe o înălţime: o grămadă de peatră şi dă lemne vechi. Te urci pe o potecă repede. O poartă veche, dasupra căria este icoana Maicii Domnului, se deschide pe curtea cea mare. In această curte este biserica cu cinci turnuri, de jur împrejur sunt chiliile pe un îndoit rînd de arcade. Călugării sunt greci, români, bulgari şi ruşi. Mai în toate aceste monastiri se află oameni din aceste patru neaţnuri, dar pretutindeni grecii au supremaţia 1 Pe români şi bulgari mai ales îi prigonesc. Din aceştia ttu să înalţă niciodată în rang. Românilor li se face totfeltil de nemulţămiri, ca să-i gonească. De la această monastite la Caries sunt patru oare; calea este printre grădini cultivate de călugări. Vegetaţia e bogată. Mai este o legendă că această monastire ar fi clădită de un doipn al Vlahiii1. într-un colţ de mur vechi este îţ^ră-dit un bas-relieî înfăţişind această închinare a acelui domn către Preacurata Fecioară. Xa dreapta ăâ vede FCciOara cu Isus, copil, in braţe. La stînga, domhul închinător, ţiihd în mina dreaptă biserica şi mînh stîhgă dasupCa ei lipiră. Intre dînşii se vede un cap de taur negreşit, ce' sdântrănă cu un cap de berbec. Acel domni să crfedfe că ar ii fost datblic; Noi credem că â fost vreun domn al românilor Marii * Valahi din AspropotamoS. ' ■ 1 ? • ■: Aici se fondă în secolul trecut o şcoală dă teologie de Evgheniu Bulgaris şi Nicefor Teodoxis. 'Biserici suiit mai multe în această monastire. Biserica cea mare este zugrăvită de Panselinos. Sunt cîteva mozaice frumoase, un tetrqiporf mai ales s-a păstrat foarte bine; teţramorful este coprin-derea într-un singur trup a patru atribute ale evangelisti'lor : îngerul sîntului Matei, acvila sînttilui Ioan, Cartea sîntdlbi Marcu şi boul sîntului Luca, grămădiţi pe-un corp «menesc cu aripi. . r : ; ; ,' : . . La această monastire dezbarcă toţi închinătorii ce vin la Muntele Athos. 1 Marii Valahii din Pind (n.a.). 3 85 Monastirea Esfigmenu a fost închinată lui Simeon de către Theodosiu cel Ţînăr şi sdră-sa Pulheria. Acest Theo-doBiu făcuse chiar în palatul său o monastire: trecea viaţa în posturi şi rugăciuni. La această monastire) s-a adăpostit patriarhul Anitimos. -7 , ■ Nu este fără folos a spune aici pe scurt ce rolă joacă în Turcia aceşti patriarhi Sub turci. Mahomet II, după ce luă Constantinopoli, numi patriarh pe un călugăr Ghenadius, cu putere spirituali» asupra celor ce urmau această credinţă, cît şi cu autoritatea civilă şi judecătorească, ca un cap al grecilor, astfel cîţj patriahul ecumenic din Constantinopoli este de atunci jud^ .îoaLt, M1 trebile civile şi religioase ; pune iipppziţe, leagă şi d^şîjează rpăritişele, judecă,,procesele etc. Autoritatea lor a fost mqre, dar nu a făcut nimic pentru mîntuirea poparelqr creştine; ei ap fost mai mult pentru tui^i. daălţ’! Chilipndari este monastire bulgară. Curtea monastirei este larga. Biserică mare esţb ‘de cărăpiişi. Muntele ce atîrnă pe dînşa este verde: copacii se pleaca pp ţnvăjitoarea chiliilor. Bulgarii şi sjrbii ascultă aici leturgia în limba greacă! Să nu ne mirăm dq aceasta, fiindoă o ascultăm în această limbă, în unele biserici din Ţara Românească, însuşi noi românii, cu cea mai mare nepăsare, a capilor bisericii din Principate, al căror patriotism, întîrzie a se deştepta. Sîrbii în anul 1351 scuturară jugul patriarhului grec şi numiră patriarh al lor pe mitropolitul lor.; dar în anul 1737 patriarhul grec din Ţari grad dobîndi de,la Poartă dreptul â anula pe patriarhul sîrb şi a numi el pe episcopii sirbi. Atunci să şi impuse limba greacă în bisericile sîrbe. Grecii au interes a fi capii bisericii, pe câre ei o numesc grecească, şi noi românii, bulgării, sîrbii o numiră dă ritul oriental. Am putea a o numi slavă fiindcă sunt douăj milioane de slavi în Turcia; am putea-o numi română, fiindcă suntem şase milioane de români In Turcia; dar nu o numim. Grecii însă ce nu sînt nici trei milioane, au curagiul să o numească grecească? Au avut dar cuvînt cei ce au zis că românii, bulgarii şi sîrbii sunt boii de la plug şi grecii sunt cei ce îi mină. 486 Monastirea Chiliandari este aşezată aproape pe istmul de la Seres, ce perşii au tăiat şi de care vorbeşte Juvenal x, Herodote 2 şi alţii. Mai multe păsări scăpate în marmură beau din vasul sînt. Acolo se vede zugrăvit sîntul Atanasiu lovind cu varga o stîncă de unde iese apă.' Călugării zic că această minune s-a întîmplat cînd - se zidea această monastire şi cînd stana secase apele acolo, şi arată, lingă monastire, stînca, şi în biserică, varga. In anul 1277, Lavra primi pe patriarhul Venus, care afurisise pe grecii ce vor părăsi pe papa. Prin aceaşjta, Lavra se făcu urîcioasă celoralte monastiri vecine. Cţnd fiii lui Mihail Comnen, Nicefor şi foan, se rădicară contra luiPţdeo-logu, papa JVicolai III trimise legaţi în Orient, cu mişje a afurisi pe toţi aceia ce ypr fi contra unirii celor două biserici. Aceşti legaţi atacară, şi pe călugării din Munţele .Athos. înaintea porţii moţiastirei Chiliandaru s-au pcis o. mie; de .călugări. Cei din Constantinopoli afuriseau pe cei din Roma, şi cei din Roţţia pe cei din Constantinopoli, La 845 papa Nico-las afurisi pe Eoţiţţş.şi acest jpe papa» Mai tîrziu, pn alt, papă afurisi pe Celularius şi acesta pe papa. In anul 1204, «înd cruciaţii luară Constantinopoli, aceste uri religioase avură urmări crude şi barbari. Cruzimile cruciaţilor fură încuviinţare de papa. Aceste uri seJ măriră şi deveniră cauza, perderţi Ierusalimului şi Constantinopolului şi căderea lor.syb turci/, Cînd, grecii erau aproape de peire, cerură umre.a şi rajut feâ' transporte vasele aintr-o mare la ceialtă(mai pe sus pe istm; dar, el voi mai bine să sape un canal de comunicare cu marşă ce' fuse destul de largă, ca două trireme să poată pluti alături" (n.a!)'. Paleologu se duse singur la Roma şi unirea se decise în soborul de la Florenţa, dar poporul, a cărui ignoranţă îl oprea de a vedea în această unire bisericească mîntuirea sa, se revoltă, şi împărăţia căzu în anul 1458. . i Această mănăstire suferi încă în anul 1821. Călugării \ fură nepăsători la această mişcare naţională: patria lor era cazanul cu supa. < > Diamantis cu românii şi albanezii Verii ea să-i apare la Palena, lingă AţhOs, unde învinse pă Isuf-bei', în cea dintîi luptă. Mai pe urmă venind Abuludub-paşa cu oştiri mari J din Salonic făhămă pe revoluţionari. Călugării tremurară | atunci în Muntele Athos, luară averile lor şi se închiseră în f două monastiri inai spre vîrf, Zrigrafos şi Ierofon, paşa f ceru să facă pace'6ri călugării închişi, cu tocmeală â le lăsa ‘ proprietăţile Iot, dâr a le pune o garnizoană. Călugării primiră, dar turcii deşpoiară aceste două monastiri, după ce Intrai aici. Cătge acestea av^ră timpul sa îmbarce moaş- ! tele, petrele Scumpe, argintăria şî auria pş vasele amiralului Combesis, care le dhsd la Eginâ şi'mai.tirziu se priţură readuce la Athos. . ■ . !' ImVTa are cele mai multe obiectă preţioase. V Pe vîrful cel mai înalt al munţelui este biserica Sînta I Ana, unde călygării se duc o dată pe ari, să se Închine, în f luna lui apgusţ. Acolo sunt icoane în relief, încă din timpul | iconolatrilor. Cultul icoanelor, prigonit de mult timp de epis- 1 copul Egiptului, fuse prigonit încă îri Orient de'Leon Isau- I rianu. Teofan, în analele sale, spune o fabulă, că în vara I anului 726 ieşi un fum des înţre insolaTera şiTerasiaîn Arhi- 1 pelag. Marea îşi rădică valurile şi aruncă pietre pînă pe ţăr- ; murile Asiii şi Europii şi dodată se născu o nouă însolă, lîngă însola Tera. Impăraţul Leon, luînd aceasta ca un semn dumnezeiesc de nriuie împotriva iconolatrilor, adună poporul (anul 7?7) şi zise că a şa închina la icoane este, o idolatrie. De aici începu cearta între iconolatri şi iconoclastri. Constantin Copronim dete ordin ca bisericile să se văruiască şi adună un şpbor care osjpdi pe iconolatri. Soborul (ţe la Nicea hotărî asemanea- Sub Mibail, fiul lui TheofiJ (824) im făcu patriarh , Metodius. Acesta apără pe ineonolatri şi reaşeză prin biserici icoanele cu pompă. în acea zi, biserica de ritri} oriental luă numele de ortodoxă- Către acestea, statuale rămaseră încă ; W înlăturate, căci rechemau prea mult idolatria. La bisărica Sînta Ana se văd încă din aceste vechi statue. ■ t Ca toate celealte monastiri, Yatopedi este o grămadă de turnuri, de învelitori, de bolţi; este aşezată aproape de mare; Aici sunt mai numeroşi călugării. Se zice o fabulă asupra înălţimii acestii monastiri. Fiii lui Theodosiu, Arcadiu şi Onoriu, întorcîndu-se de la Napoli la Gonstantinopoli, cu muma lor, avură o mare furtună lîngă insula Imbros. Arca-' diu, căzînd în mare, se găsi de sihastrii din muntele Athos, culcat pe nişte zmeuri. Cînd Arcadiu deveni împărat, zidi pe Athos această monastire ce o numi Vatopedi-de fiăroq zmeuri; rcaiSiov copil. Nicefor Gregores, unul din scriitorii bizantini, zice despre acest loc: „Dulceaţa aerului, mulţimea verdeţurilor ce bucură vederea şi îmbălsămeze aerul, cîntecului păsărilor, şopta apelor, zborul albinelor, privirea luciului mării, liniş-r tea văilor, tăcerea şi singurătatea pădurilor, toate aceste fac o ţesătură de voluptăţi se răpesc simţurile şi rădio către. Dumnezeu sufletul^. , , Aceste păduri sunt de stejari şi de castani d-o grosime nededată. Caries este un sat ascuns în umbra unui jpufltp, între schituri lipite de poalele lui. O singură stradă este în Caries; pe această stradă sunt prăvălii, în prăvăliiicălpgăp ce vînd mătănii, iconiţe şi unelte de casă săpate de, sHa^tri sau pustnici. Casele sunt mici, cu un rînd, de lemn. Ip capătul acestii strade, într-o casă mai făloasă, este locul consiliului care cîrmuieşte Muntele Athos, compus de douăzeci de epistaţi pentru douăzeci de monastiri. La fiece: patpp; ani se alege cîte un prezidente de acest consiliu, care împarte cîrma cu patru epistaţi ai monastirilor Chiliandari, Vato-pedi, Iveron şi Lavra. Aceşti patru epistaţi cîrmuiesc muntele şi dau socoteală de administrarea lor către adunarea ,generală, care judecă totdodată şi crimele acestui popor negru şi masculin. Aceşti patru epistaţi au o pecete ce se pune ja orice ordine se dau j fiecare are cîte un patrar din acea pecete — unul, daca nu se uneşte la o hotărîre, nu-şi pune, pătrarul de pecete, prin urmare, nu se poate da hotărîrea; trebuie să fie cîte patru uniţi. Iată o republică în toată forma. Poarta otomană a recurioscut, încă de la luareă Constantiriopolii, administrarea şi autonomia acestor călugări, cu învoire a i se plăti un tribut de cinci sute mii de lei pe an, ce se dau 389 antică, ce recheamă vechiul Olofizos. Mohastirea s-ar fi zidit în onoarea sîntului Ioan mergătorul înainte, de trei georgieni sau iberieni; dar nu se ştie în ce an. In biserică sunt mulţime de icoane trimise de la Petersburg, fără nici un merit artistic, dar împodobite cu mărgăritare şi cu şic. De aceste icoane sunt înecate bisericile aici... Aici este icoana Maicii Domnului, renumită ca făcătoare de minuni în tot muntele. Este dasupra porţii de intrare. Se zice de călugării crezători că Theofile, patriarhul Alexandrin, vrăjmaş al sintului Hrisostom, dînd foc la cîteva monastiri, căci era.-certat cu călugărul Isidor, făcu să se arunce icoanele Această icoană a Maicii Domnului, aruncată în mare, reveni către ţărm lingă Iveron şi un călugăr Gavril o culese.. Mai este încă o icoană a Maicei Domnului în fundul unei bisericuţe a Sînţilor Apostoli. Aceasta este rănită la .obraz,' din care rană, zic călugării, iese sînge. Pe la anul 650, piraţii eălcară monastirea Iveron, capul piraţilor lovi icoana cu un cuţit fi din nană ieşi' sînge. Piraţii, văzînd această minune,- se făcură toţi călugări. Monastirea Stavroniohitas nu este departe de aici. Această monastire are un donjon pătrat, învîrfuit cu turnuleţe; aici sunt puţine lucruri, de văzut. Filoteos s-a zidit în al zecelea secol, de trei călugări din Olimp; Filoteu, Arseniu si Dionisiu. La această monastire se află coperemîntul unui manuscris slav, care este o raritate. In visteria de la Caries sunt mai multe lucruri preţioase, între care o cădelniţă reprezintînd religia ameninţată de filosofie. înainte de cruciaţi, zestrea acestor monastiri era un lucru rar. Cruciaţii, apoi turcii la 1821 a despoiat pe călugări. Monastirea Caracalos a apostolilor Petru şi Pavel, dedicată de Ion Antoniu Caracal, are o vedere încîntătoare asupra mării. Nu departe de această monastire este Lavra, pe un tărîm uscat şi ripos. în timpii de demult, aceasta era cea dintâi sub toate raporturile, astăzi dărăpănarea se întinde în acest loe. Turnurile se surpă şi iedera se întinde prin galerii. Decoraţia bisericii cei mari de la Lavra, lucrare in mare parte a lui Panselinos, merită să fie văzută. Nişte figuri mari de jumătăţi de trupuri se văd în josul zidurilor. Isus, în fundul bolţii cei mari; mai jos îngerii, 392 arhangelii şi heruvimii, la şţînga Isuş înaintea lui Pilat patima şi învierea; se văd războinicii martiri; Isus înaintea învăţaţilor, uciderea nevinovaţilor, intrarea lui C-rist în Ierusalim şi Ehma-vestire; apoi Adormirea Maicei Domnului, înaintea porţilor de bronz, dăruite de Nicefor Foca, pe nişte stîlpuleţi de granit, este fialul, pe marginea ligheanului, lingă .doi lei. .Chiţianderi, am zis, este ,aproape de acest istm spre marginea muntelui. înuntrul curţii acestii monastiri are două rîndurj de arcade. Biblioteca ţnonastirei are multe manusorise slave. Ea este fondată de sîntul Sava. Moaştele, Iui se află în catolicon1. Aceşti călugări bulgari, sîrbi supt cei mai muncitori. Monastirea Zografos este a doua a bulgarilor. Se zice că, spre anul 895, Leon înţeleptul înălţă un schit în Muntele Athos şi încredinţă decorarea bisericii unui pictor vestit. Pictorul, după ce zugrăvi zidurile şi ajunse la locul unde era să facă pe sîntul George, nu putu să mai facă nimic, ştergea tot ce zugrăvea. Intr-o dimineaţă, cîhd revenea la lucru, abătut, văzu în fundul bisericii, în mijlocul unui, chedru, o icoană a sîntului George, minunat de frumoasă. Un călugăr ce intra atunci recunoscu pe sîntul George, pe care îl văzuse la Sinai., De atunci mănăstirea luă nume de Zugrafos. Această legendă urmează că un călugăr de la muntele Sinai, venind aici şi ameninţînd pe sîntul cu pumnul, de gelozie, sîntul îi apritiă mîtia şi li tăie degetele cu dinţii. Acest schit este aşezat pe o Înălţime ascuţită; este încon- / jurat de păduri înalte, cu izvoare reci. Vederea este cea mai desfătătoare din această înălţime din tot Athosm. Castamoniti este o mănăştirioară în mijlocul unei păduri dese. Dacă omul n-a făcut nimic pentru podoaba acesţii mănăstiri, natura a făcut mult prin părtinirea cu care la înfrumuseţat-o.1 2 \ 1 Mai este un sîntul Sava,,în Palestina, care a fondat biserica Sîntul Sava din deşerturi, aproape de Marea Moartă. Am văzut acolo o peşteră ce ne-a spus că a locuit-o sîntul Sava şi un măslin ce ne-a spus că l-a plîntat sîntul Sava (n. .). 2 Neagoe V. V. făcu o pristatiste în Ascalon la mare ... şi o au zidit cu zid împrejur şi o culă cu arme şi tunuri şi altă metohuri cu de toate . . . din care are monastirea mult venit şi i-a pus numele Lavra cea mare. Iar lavra Sîntului Atanasiu, toată biserica cea mare cu oltarul şi tinzele le-au preînnoit ... şi o au coperit de iznoavă şi 393 ■ Mâi sînt Dochiarios, Sîntul Xenofon şi altele ce nu au nimic de interesant spre a vorbi. Ce este oare această instituire monahică, ce există pînă în zilele noastre? însuşi vorba grşacă povadtfjptov ne spune că va să zică singurătate, sihăstrie. Originea aşeza-riiîntului monahie se urcă în al IV-lea secol după Crist, cînd sîntul ‘ Pahomeu în Orient şi sîntul Martin în Occident \ încăpură să facă aceste reuniri de frâţi, sub o regulă comună. 1 Doi secoli această regulă dăini cu neschimbare, dâr în al Vl-lea ‘ secol, călugării, abătîndu-se diin calea cea bună, căută a se face alte reguli mai aspre. Cea dintâi reformă se făcu de sîntul Benoit, dar nu izbuti a ţine mult timp. în ş Occident mai ales, călugării deveniră puternici în atît, îneît ! ei dispuseră de oştirile regilor şi împăraţilor. Credinţa oamenilor avuţi făcuse tot, ca să înavuţească prin legate acest aşezămînt. în secolul de mijloc, in acest timp de deluviu âl popoarelor, mănăstirile Occidentului serviră de singurul adăpost al ştiinţelor i omeneşti, i Creatorii acestor aşezăminte avură neapărat, la a lor întemeiere, o idee mult mai înaltă despre misia lor, decît a crea nişte temple de închinători: o cugetare politică, socială, umanitară a cătat să dicteze trebuinţa creerii unui asemenea aşezămînt. Orice â fost, a avut un cuvînt să fie. A se ruga numai, aceasta nu este îndestul pentru o societate de oameni: ruga este mijlocul; îmbunătăţirea vieţei omeneşti este scopul. toată clişărbiţa a zidit din temelie şi au făcut vase de aur şi de argint, şi zăverze cusute cu aur, au dat şi mertic mare cîte zece mii talere de an. Iar în lavra Iverului a lui Sîntu Eftimiu mai presus de ziduri au adus apă cu urcioare, ca de două mile de loc de depărtare. Iar cinstita lui doamna Despina a dat o zevelcă cusută tot cu auri. . . Iar la mona-stirea Pantocrator au făcut mari ziduri ca şi la Iver şi multe daruri au făcut domnul român, şi în lavra cea mare a Chiliandarului iar a adus apă ca şi la Iver. Iar în lăudata monastire a Vatopedului, tocmi să •dea milă pe an, ca şi la lavra Sîntului Atanasiu, şi au pus pre făcătoa-rea de minuni icoană a Maichii Precistii, umer de aur cu mărgăritar şi petre scumpe, şi zidi şi pimniţă mare din temelie. Au împodobit şi marea monastire Heropotam, că au făcut trapezărie din temelie şi pimniţă; iar la Sîntul Pavel a zidit o culă din temelie. în sfîrşit toate monastirile din Sîntul Muntele Athon le-au îmbogăţit cu bani, vase, dobitoace, şi fuse ctitor al Sîntului Munte acest Neagoe V. V. al Ţărei Româneşti (Istoria Ţărei Române, Magazin istoric, tom. IV, p. 256, 257, 258 etc.) (n.a.). 394 Mai toate testamentele credincioşilor, ce lasă averi la mănăstiri, recomandă ţineri de şcolţ, de spitale, măritişe de fete sărmane, ajutoare celor nefericiţi. Aşezămîntul monahismului a perdut oare această misie ? Dacă iei o are încă, este încă trebuincios; dacă a perdutrO, nu mai are drept a fi. Monahismul Orientului pare că s-a înlăturat de nobila sa misie. El nu poate să. fie o lumină pentru biserică ritului oriental, căci făcliâ cunoştinţelor s-a stins in mînile sale. Nu poate să fie un sprijin al poporaţiunilor creştine, i Căci el primeşte viaţa, autoritatea de la apei ;ce au interes a ucide zbojul poporaţiunelor creştipe din Orient. E^L însuşi se află într-una din acele crize, cîria trebuie să se reformeze spu să cază de sine. Acest monahism nu este nici progresist, nici conservator. Progresul îl înspăimîntă, căci nu-1 înţelege; conservarea îl nemulţumeşte, căci este mizeria. El nu ştie nimic, nu voieşte nimic. Monahismul oriental cade în extremitatea diametral opusă cu aceea în care cade monahismul occidental; în Orient, prea mult întuneric; în Occident, prea multă lumină. Ochii oamenilor nu pot să vază bine nici în prea multă întunecime, nici în prea multă lumină. Dar să vorbim numai de monahismul oriental. Clericii acestui rit sînt ignorinţi, şi ceea ce este mai rău, că au perdut chiar acea credinţă simplă a sihastrilor primitivi. Creştinismul Orientului este menit a se rădica numai atunci cînd acest cler se va rădica. Dar pentru ce vom mai vorbi de nişte răni ce sînt cunoscute? ÎNCHEIERE Grecii şi românii Care căută a fi aspirările românilor macedoni? Este o cestie serioasă, şi vom termina cu dînsa. Văzurăm că sînt mulţime de români în Grecia proprie, Tesalia, Epir, Iliria, Macedonia, Tracia şi chiar în Bulgaria. A forma toţi aceştia un rigat peste celealte naţionalităţi, mi se pare un vis, ba încă un vis nedrept, ca şi acele ce visează grecii: de a subjuga pe celealte naţionalităţi. Toate aceste lucruri sînt secre- 39> tele viitorului. Ceea ce credem noi că toţi aceşti români ar trebui să facă, este de a-şi păstra cu stnţenie limba şi datinile române, oricare ar fi soarta ce viitorul le păstrează. în aceste vorbe se Încheie toată politica românilor aurelieni. în aceeaşi categorie sint şi fraţii lor din Austria: ia exemplu de la -dînşii. Slavii, grecii mărească-se, intinză-se, strălucească, ei,-românii, să-şi păstreze limba şi datinele lori în privinţa puterei otomane, credem că ei ar trebui să urmeze politica străbunilor lor, cară capitulară cu turcii, păstrîndu-şi astfel multe drepturi şi privilegă 1 piuă la satrapul Ali-paşa Tepeleni. JtţC VOCABULAR Macedo-rom. ' • Române Macedo-rom. Române arapire răpire ; chinisesc mă duc paţient pătimaş adeliu adiu (a adia) leul leul ’ poftiţia portiţa lupul lupul mene eu, pe mine lierta iartă isvor izvor pădure pădure cuturbură turbură întavălea tăvălea muştele muştele bucata bucata aclo acolo cervu cerbul hiţi sînteţi cane cîne mulierea muierea rîu rîu pulili pui calul calul lesioară uşoară mente minte vinvici douăzeci cală cale muşata frumoasă mielul mielul selagit liber apa aşarţira măritată actari asemeni mendui gîndi bana viaţa, traiul alenă urcă de iu de. unde demanda întreba 1 Grecii se bucură astăzi de dorinţele a se mări prin ajutorul Engliterii. Noi nu credem aceasta. Englitera nu poate să mărească, să întărească un popor ca să-l facă într-o zi rivalul ei în comerţ şi plutire (n.a.). 396 florile usuc dînsul slăbesc glas sbora dodată muşaităţea stejar ma timp banezu lapte bătut menduiri înţelegere nama lipseşte sclinciu prost gargalenul bani agiului a prinde pelacreseşte sorţi stepselă mîncarea agudeşti jumătate dumiaia atacară breşti lucrul rea fara gonească cerapuf umerii sigisească fereastră (firida vînătatecul sobii în Valahia) unzesc parte frescu suflet in peptul di umbrită schipona liliţile nisu boce d-un ora cupaciu iamană dala chicasmo prepseşte glar pecuni acaciare scurta giela midia apustrusire liguria aznească numerilă ferida parte suflet peptul aumbrită peri lei coseţa piţior dulce buzia demeneaţa gardena zina stele lumina aestor strene îngrupaţi protlu iatripseşte peri negri cosiţa picior dulce buze dimineaţa grădină ztna stele lumină acestor straie îngropaţi cel dintîi vindecă agre pade legătura mumă tată topeşte truba castraveţi castane mere pepeni trupul purici amanatalui seara usuc slăbesc vorbe frumuseţea dar trăiesc gînduri nume zgîrcit guşa sîntului roagă păcatele baţi • « lumea cauţi neam prost coptorul cîntărească albastru se cuvin proaspete în de vulturul sălbatice cîmp legătură mumă tată topeşte turba întocmai tîrziu seara gorţie pere taci taci către seara către seară bele belea napoi înapoi vai! vai! culaltazu alaltăieri alegro blînd di mult de mult pecatu păcat una oară o dată ohu! oh! mine mîne locu loc poimîne poimîne muiere muiere, femeie aeri ieri vicină vecină ancerţ anul trecut, anţărţ lungu lung astăzu astăzi gros gros ază azi unul, o idem tru oară îndată doi idem. contra contra, împotriva trei idem dupe aceea dupe aoeea patru idem di astăzi incplo de astăzi încolo cinci idem CU ii cu şase idem către către şepte idem la la opt . idem după după nau nouă sub sub zace zece i :I, pretu, presub pentru unsprezece de de la jinjici şi cando cînd vin viei : douăzeci atuncea atuncea treizăci treizeci panu pînă una sută una sută nescande ori cîteodată una nilie una mie altă oară altădată două milii - două mii candocido totdeauna una milione un milion cancido a doilea a doilea în zare în zori a treilea bravo! bravo! a patrulea a zinzicilea a douăzecilea în sus în sus îndoit, -ă îndoit, -ă etc. auce încoa aice, încoa a tale ale tale acolo acolo a tei ai tăi pe aţia pe aceia , a ta a ta pre au, pre auce, pe aici 3 98 sa a sa a sai lui a nostru al nostru ’ a noştri ai noştri a noastre a noastră a voăstru al vostru aistu acest aisci aceşti aista aceasta aiste aceste acel ’acel acelii acei: eu îrisumji eu însumi tu însuci tu însuţi el însuşi el însuşi ia însuşă ea însuşi noi înşină noi înşine a meu al mei a mei ai mei a mea a mea a mele ale mele a teu al tău verun, verună vreun, vreună avere, a avere, a (se conjugă ca verbul român din Principate) ele ele Cando va si jini la mine ? Mine va si jinu. Vinici încoa. Iu este îratile a vostru? Ajine te purtaşi. Muri omul acel bun. Cum treci zamanca? Cu preimnarea. Nu aveci vor unâ cunoştinţire ? Neci una. Eu va si vă făcu cunoscutor. Vreci si grici încă cu mine? Eu esc auce csenu. în jos în jos disupra ’;' dasupra înuntru înîntru afoară 1 ' afară " dinaparte ' in' faţă, vizavi aproape aproape1'' indirept indirect di indireapta 1 ’ din dreapta nică încă1 “ ■ 1 ahtant atîtâ ’1 eu eu de la mine ' de la mitre mine, me mine, frtib !l noi noi " a noster 1' ă nostru ' " ;' tu tu " ' ;;11' a tui a ta, ţie voi voi 1! 1 * el el 1 a lui a lui di la el de la el elu el ■■ a lor a lor ia ea a liei a ei di la ia de la ea a lor a lor Cînd o să vii la mine? Mîne o să vin. Veniţi încoa. Unde este fratele vostru?" Bine te purtaşi. Muri omul cel bun. Cum treci timpul? Cu plimbarea. J Nu aveţi vreo cunoştinţă? Nici una. . - " ' Eu voi să vă fac cunoşc^ţ».,,, Vreţi să vorbiţi încă cu mine? Eu sunt aici strein. 399’ ■Si ma lierţi, domne. Nji pare foarte ghine. Tut’ una. Ahtan Imn si curat cătu poate ■si hibă tru citate Icido mesu aveţi czarşahi late? ■■Cu trei meşi, i cu un mesu ? *Cu septimana. Nu e dure un taliru? Lipseaşte si u facă. ‘Cum sichiamă aista socac? Icido demaneaţă va si vă aducă 'Ună ligene cu apă frescu. -Gjine vinatu, doamne. Me rog fără complimente -şedeţi. Si mi liertaţi că nu era putere şi am ma bun traitament. Eu mane di tuta inima. Eu biui dure. Va armănem foarte obligaţi. Aista este prinzul di toată ziua. Vreţi să vă jucaţi cărţi? Plicatu servulu a vostru. Eseu lanzid. Este aduncoasă apa. «Cîte sunt numerile? r Aista casă este moară. Nji frică si nu mă muşcă. Acolo şă du cu dialagă unu liepure. ‘Ci om este acel cu stranie verzi ? Sunt pulji inuntru? Tră exemplu. Curios că avem noi una plase >di fortuna. ■Ce e di care? Să mă ierţi, doamne. Ne pare foarte bine. Numai una. Atît de bun şi curat cit poate să fie în cetate. în fiecare lună sunt cearceafe spălate ? Cu trei luni, ori pe o lună? Cu săptămîna. Nu-i destul un taler? Lipseşte să o facă. Cum se cheamă această stradă? în toată dimineaţa o să vă aducă, un lichgean cu apă proaspătă. Bine ai venit, doamne. Mă rog fără complimente . şedeţi. Să mă iertaţi că [nu era putere să am mai bun tratament. Eu mănînc din toată inima. Eu băui.'bine. Vă rămînem foarte obligaţi. Asta este prînzul pentru toată ziua. Vreţi să jucaţi cărţi? Plecat vostru şerb. Sunt bolnav. Este adîncă apa. Cîte sunt numerile ? Astă casă este o moară. Mi-e frică să nu mă muşte, Acolo aleargă un iepure. Ce om este acel cu straiele verzi? A Sunt pui înuntru? Spre exemplu. Curios este că avem acest noroc. Ce este aşadar? . -400 Va si me obliguişti vîrtos. Fără îndoire absenţa va si nu Iji hibă Iongă zamane. Va si videm, si furi că nu ai prea mult fede. Foarte muşiat! tu puteai si niji cumuniţi. Va să mă îndatoreze mult. Fără îndoirş, iipsa ta să nu fie lung timp. Să vedem de ce nu ai prea , multă credinţă. Foarte frumos! tu puteai să ne comunici. O SCRISOARE LUATĂ DIN BOIAGI, ÎN LIMBA ROMANĂ MACEDONĂ Tu aşteptaşi ahtant ghine enumeracia a călătorii a mei, vrută Lenă, cîtu ngi u am tră mare şi ce enumera inscrită, născute muşeteţi din Hamburg, pănă si potu si ce cumimcu cu gura tute a mele obscerationele. Tu va si erei că eu păpu tora ceva altă nu fecsu dicăt că măncu, că ma di pranzulu a meu ce aduceam aminte. Ma lipseaşte nică si ce pun de înainte, impresionea ci sencii căndo intrai tu portu, ică ma ghine si zieu, trecundalui pretu pădure di eatrizi ci se, află acolo, nji se părea că eram. translocat tru lume nao; lucrulu ci se spune iucido, io arucă omul oclili multe plăşi di limbu ci arde omlu si sburască a verigă di el (că acolo se află catrize di tute nacione) curioasele fiziognomii ci nă esu di uccido di înante, tute aiste aduc un haosu di idei si simeeari ci nu poate omlu singur ghine si le pune di înante. Şi singure catrigile me injirară cu mareacia şi fabricacia a lor, cu tut-aceia ci minduiam că am ună acurată idee tră ele din pre icoane şi di descripcione; nică şi tora nu este acurată ideea, că pănu tora ma aceia di afoară vezui, ma mumă mea, nji se obligui că va si me ducă tru un catrig, tre si pot tute parcile ghine si le liau pre minte. Auce tru portu se află unu catrigu di oaste a lăsătilii citate Hamburgu care va si ngi dau in prarâ şi lu cunoscu ghine, şi care si me tornu va si ce enumer tute di căte vizui; cu gura va si ci descriu si ună recreacione ci me aşteapte seara aistă; este una preim-nare pre apă, un nghic riu ci se nurtiişcăşte Âlster formă din untru a citatilii una mare cisternă, tru care se preimnă cu barca, şi multe ori se află nescanci, ci cenu musicanţi 401 are alegrează sarbatoarea. Si era călătoria a noastră iarna vrea si am fortuna si vedu nemcesti sti franCezeşti comedii; ma eu tragu dinainte ma mult acele ci gni procură muşată zamene care spune gardinile di auce tru tută lucirea a lor; suntu multe, care i ma mult i ma pucinu sunt di citate dipar-tate, şi acolo face omlu zefcă foarte ghine. Tu vezi, vrută sor, că auce nu gni lipseaşte civa tră trecirea zămanilii; eu u profitesc cu mare alegreaţă, ma ce dau tru cunoscire că nu vream tut’diuna si şed auce; inviciata hiindului tru incietu, care domnuaşte ma mult tru partea a citatilii a nostrei, iu eşti casa a mumă meaî, nu vream si audu tutu din una publică strigarea a tutulor municioni di gură. Şi multu altor lugurii: nu cutează omul si imnă pre tu cale fără mare loare aminte, di frică si nu lu calcă verună cheră i caretă. Acolo în aiite vrundu eu şi mumă mea si facemu ună cale jire pade, fumu angustaci si lungimu calea către una socacă, ahtăntă mulcime de oameni era, ci nu era putere trâ trecire1 pre aolo; hă ziseră că era oara iu si adună nego-citbrlii lă bersă şi multu numirlu a lor este ună spunere,' cât floreaşte negocihl ; u credu, ma eu nu voi ahtantămur-murare, şi va si me torn cu tută inima tru a noastră njică citate, iu va si aflu vruta mea soru, a cui ambraciăndalui cu delicatesă va si lji zicu că u voi di tută inimă. MACEDONIA Ieşi flacăre din pept Acum sau niciodată! < ' Acuma îmi arată Să strig al ţării drept, — Al ţării ce de secoli cu lacrime de slnge, Ca muma văduvită, neîncetat se plînge. Eroi de la Carpaţi, A căror famă zboară Ca acvila uşoară 4(52 Din secoli depărtaţi, — Voi cari înfruntat-aţi atite ginţi barbare, Voi care Europei aţi fost drept apărare ! — Cum oare aţi uitat, Sau nu aţi avut milă D-a Emului copilă, Ce plinge nencetat? Ea geme în sclavie, şi hidrele streine Prin uneltiri ascunse o sfîşiu între sine ! Nu ne-au şoptit ades, Plîngînd, părinţii noştri? „Şi ei sunt fraţii voştri? Şi sîngele ales Le curge lor prin vine, un sînge ce rodeşte; Într-înşii al mărirei dor încă mai trăieşte Români, ce aşteptăm? Daţi icea mlnă-n mină, Cu inimă română Din lanţuri sâ-i scăpăm ; Sunt fraţi cu noi d-o mamă, fraţi buni de-acelaşi sînge. Acuma se cuvine, concordia d-a strtnge. Acum şi pentru noi Un soare se aprinde, Lumina lui se-ntinde, Ne scăpă din nevoi. Curagiu l N-aveţi teamă, căci sînt tn agonie Fiastrii ţârei noastre. . . şi moartea nu-ntîrzie. Noi nu ne vom. lupta Pe cîmpul bătăliei, Din fiarele sclaviei 403 Spre a o libera P-a României scumpă şi dulce surioară. Noi n-avem trebuinţă de nimeni ca să moară. Bar vrem să le strigăm: — Români macedoneni! Voi nu sunt eleni, D-un singe noi suntem. Trimite-vă-ţi feciorii aici tn ţara noastră, Căci Roma, nu Atena, vă este mama voastră. Uniţi-vă cu noi, Căci patria ne pltnge ; Daţi mina ici a stringe, Căci umbre de eroi, Asan, Corvin şi, Mţrcecţ ne strigă din morminte: „Concordia ca face Rqmâniâ piitinte!uu Grandea MACEDONEANUL Pastoreh, de voieşti, Spune-mi mie cine eşti? — Sint român ca ceia care Trăiesc colo la Carp aţi, Şi de dinşii am dor mare Că sunt mie prea buni fraţi- — Păstorel cu mieă turmă, De ce plînsu-ţi nu se curmă? — Cum n-a pltnge cel cc-i brav Şi trâieşte-n lanţ ca sclav? Cum n-a plinge cel ce are Fraţi tn număr foarte mare, Dar de dinşii e uitat Şi suspină-nstreinat? Cum n-a pltnge mindrul june, Ctnd nu-i liber a-şi răpune Viaţa pentru ţara lui? Cind nu are nimălui Spune chinul ce-l sflşie? Clnd chiar fraţii in sclavie Fără milă-l părăsesc, Iar ei liberi blind trăiesc? — Pastorele, te-ntreb iară, Mare este a ta ţară? Şi ca tine români vii Mulţi sunt p-ale ei cimpii? — Zi la vlnt să o măsoare, Că-n Epir nu se găsesc Cai aitţi cit trebuiesc România s-o-nconjoare. Clte stele sunt pe cer, Cite frunze cresc şi per, Cîte paseri trec in cale, Cite flori pe Pind la vale, Tot aşa la număr ei Sunt de mulţi românii mei. — Pastorele, te-ntreb iară A ta gintă n-o să piară, Dacă voi nu vă uniţi Un stat mare ca să fiţi? — Cit va fi Balconul munte, Tot atit şi noi de frunte Vom fi gintă pe pămînt, Căci e scris de Domnul sînt: „A românilor unire îi va duce la mărire Puţin să mai aşteptăm De fiastri să scăpăm, Şi republica romană Se va înălţa titană !. . . Ah! şi cred în visul meu Precum cred In Dumnezeu Grandea Fine Eram la Samos. D. Ion Ghica, ce era atunci domn în această insulă, îmi propuse o preumblare pe coastele Asiei Mice, unde au fost altădată atîtea cetăţi strălucite. Plecarăm într-o dimineaţă, îmbarcîndu-ne pe un bric de resbel otoman cu zece tunuri şi optzeci de oameni de echipagiu. Acest bric era in dispoziţiunea domnului de Samos. Timpul era frumos. Vasul ieşi din portul de la Vathi, luă calea la dreapta, trecu printre canalul ce desparte insula Şamos de muntele Mycale, apoi reieşi din nou în lumina Arhipelului, spre a urma coasta Asiei Mice. O boare favoritoare sufla in pînzele elegantului bric, care, cu cochetărie plecat la o parte, aluneca pe suprafaţa mării uşor încreţite şi spumate. Nici zgomotul monoton şi neplăcut, nici fumul nesuferit al vaselor cu aburi nu ne întrerupeau plăcerea ce se încearcă în aceste călătorii nautice. Vasul aluneca ca o pasere in aer. Lăsarăm la stînga frumosul munte Mycale, renumit prin bătălia navală ce se dede aproape de aici în anul 479 înainte de Crist, şi în care Xantipe şi Leotyhide învinseră pe perşi, în ziua chiar cînd Pausania cîştiga bătălia de la Plateea. "I" Nu cred a fi de prisos daca am spune aici pe scurt cîteva trăsure despre istoria acestor popoare, cari locuiră frumoasele ţărmuri ale Ipniei. Muntele Mycale este pe coasta Ioniei. Dupe fabule, Ion avea tată pe Xuthus, bun pe Helen, străbun pe Deuca-lion şi mai sus pe Prometeu şi Japhet. Pe cînd fratele lui Ion, Aheus, părăsise Peloponesul şi mergea în Tesaha, Ion cu m colonii săi se duceau în Egiale (aproape de Corint). Selium îi dede pe fie-sa în căsătorie şi îl făcu moştenitor. Ion fundă o cetate numită Helia, dupe numele soţiei sale. Domni mult timp şi muri la 1360 înainte de Crist, lăsînd fiii săi pe tronul Egialei, care luă numele de Ionia, fundară douăsprezece cetăţi. Mai tîrziu veniră preste Ioania aheenii, goniţi din Argos şi din Micene de dorieni, cari, ajutaţi chiar de cei din urmă, goniră pe ionieni. Numele ţărei de Ionia se se schimbă în Ahaia. Ionienii se duseră în Atica. Aici se născu între viţa dorică şi ionică o mare rivalitate, care forţă pe ionieni, cu timpul ,să emigre. In capul emigraţiunii ioniene se puseră Neleu şi Androcles (1130 îna. de Crist). Veniră cu ei şi lochitdri din Focida, din Beoţia şi alte provincii, rădicară pîUzele sprd Asia Mică; acolo goniră:dupe ţărmurile meridionali ale Indiei, dupte ţărmurile nordice ale: Cariei, pe locuitorii cei Vechi; amestecătură de carieni, lidieni şi pelasgi. Eţihi'ă in pdsersiune şi insulele Samos şi Hio; fundară sau reparară doUăsjiiezece detăţi: Focea, Erithea, Clazo-menft, Theos, Lfebedos, Colofari, Efesu. Priena, Miunte, Milet şi insulele Şamos şi Hio. Eolienii şi dorienii, ca ionienii, forfMră două confederaţiuni diferite. Doi secuii, ionienii luptară contra regilor lidieni, de la Gyges pînă la Gresus, care îi supuse: Acesta fu învins de perşi la Thimbreu în 545. Grecii din Asia Mică deveniră cu timpul mai civilizaţi decit cei din Europa^ prin progresul lor în arţi şi în ştiinţe. Striviţi de domnia perşilor, ionienii se revoltară sub Dariu şi gonirăm pe tirani. Şase ani ţinu lupta. Milet, încungiurat pe mare şi pe> uscat, căzu împreună cu Ionia. Femeile şi copiii ionienilor, dupe victoria perşilor, se luară robi; oamenii . trecură sub sabie. Unii se scăpară în Italia, in Africa. Mai tîrziu Ionia reînflori. în timpul resbelelor medice,, perşii se serviră cu ionienii contra grecilor. La Salamina, ionienii trădară pe perşi. Gînd grecii bătură pe perşi la Plateea, armata lor de mare, comandată de sparţiatul Leotyhidâs, purtă celebra victorie de la Mycale, şi de care am vorbit măi sus. Flota era staţionată la Delos. De aici plecă spre Samos, unde căpitanul, văzînd’ pe peăşi că fug, li urmă pînă la Mycale. Persianii dupe flotă .cdboţlră pe ţărm, ca să se pună sub protecţidneă armatei persiane de Şaizeci fnii oameni. Grecii coborlră după dînşîi: Perşii; temîndu-se ade vreo trădare, 4ib dezarmară pe samieni şi goniră din'tabără pe milesieni. In momentul cînd lupta devenise mai; Înverşunată, perşii primiră ştire că Mardonius fuse bătutân Beoţia. Aceasta îmbărbătă pe greci. Tabăra perşilor * fce-sîărîmă, generalii lor fuseră ucişi. Atenienii comandaţi de Xantipe avură cea mai mare glorie a acestei zile. • i . * Aici peri şi se stinse puterea Asieit Toată > mulţimea perşilor nu putu rezista contra unui număr mic denOameni, dară cari avea pentru dînşii geniul, civilizaţiunean.şi geniul libertăţii, unite cu ordinea. : 1 id Pe acest munte era în anticitate celebrul Panionium. Acolo era adunarea deputaţilor celor douăsprezece cetăţi ale Ioniei confederate. Dupe Strabone, acest Panionium • era situat la capul Trogila, trei stade de la ţărmul mării,, şi pus pe coasta muntelui Mycale;'cu faţa sjjire nordî Ari mijloX cui acelor muri, numiţi Panionium, se aria templul Helicdxiius. Tot anul, deputaţii confederaţiunii se adunau aci şi discutau despre interesele generali ale Ioniei. Noi lăsarăm la stingă capului Trogila, numit astăzi Budu: este la marginea nordică a canalului de la Samos. Chandler şi Charles Texier spun că au vizitat acest munte şi au găsit ruine. în dosul muntelui a fost Celebra cetate Pidena. ■ De dimineaţa pînă la patru oare dupe-amiază, vasul nostru pluti pe această frumoasă mare, nu departe de ţărmii Asiei. Este cu neputinţă a exprima impresiunea ce produce asupra simţurilor această frumoasă mare, in unire cu nişte ţărmuri desfătătoare, a căror climă este cea mai plăcută ce se cunoaşte în lume! Marea; cerul, coastele Asiei, insule, pare că rivalizează, expunîrid ochilor nenumăratele şi variatele lor frumuseţi. Pe la patru ore ne ameninţa un mare pericul, ce nime nu-1 prevăzuse. Din întimplare d. Ion Ghica, aruncînd ochii pe b cartă marină engleză şi venind tocmai la locul unde noi havigăm, yăzu că eram aproape să cădem pe nişte stînci ascuhse sub’apă şi însemnate pe cartă. Cheămă pe comandante şi îi spune că suntem ameninţaţi. Gomandan-tele cercetă carta sa turcească trămisă de Ministerulude marină ; nu văzu nimic. Pilotul grec fuse-asemenea întrebat, şi nu spuse că acolo era o stlncă ascunsă sub apă. / Nu era de mirare; fiindcă aceşti navigatori călătorescuicu ■ caice mici, care, fteluînd fuild mult, trec peste stlnci., Oijiin se dede ă schimbă calea. Cînd ne crezurăm scăpaţi li* periojul, capi- 411 tanul dede ordin unor marinari să se coboare în barcă şi să măsoare apa în dreptul unde se bănuia că se află stincile. Aceasta se făcu şi se găsi o stincă foarte aproape de puntul în care vasul schimbase calea; astfel scăparăm d-un mare pericul. Nu departe de acest loc se opri vasul, şi noi, coborînd lntr-o barcă, cercarăm să intrăm in rîul Meandru, care se varsă în mare. Această intrare fuse cu neputinţă, din cauza grămădim nisipului la gura Meandrului. Ne înturnarăm către bric şi purceserăm înainte, să aflăm un alt loc pe unde să debarcăm. Rîul Meandru are izvoarele sale într-un loc ce se chema odată Autocrene, pe un munte cu acelaşi nume. Trecea prin cetatea Gelene, stropea districtul Apameu (Titu Liviu, lib. XXXVIII). Plutare zice că Meandru se chema mai în vechime Anaboenott, adică: „cel ce se întoarce pe urma sau ; s-a chemat astfel, zice acest autor, din cauza lui Meandru, fiul lui Cercaphus şi al Anaxibii, care, în timpul unui resbel contra cetăţii Pasinunte, promise Junonei că, de va învinge, îi va sacrifica pe cea dintîi persoană care va veni să-l felicite. Intîmplarea voi, la întoarcerea lui, cele întîi persoane ce se prezintară lui să fie Arhelatis, fiul său, soră-sa< şi maică-sa. El le sacrifică; apoi de multă durere şi părere de rău se aruncă el însuşi în rîul Anaboenon, care se numi în urmă Meandru, din cauza lui. Alţi autori, cum Demostrate, vorbeşte altfel. în timpii antici, cetatea Milet era la gura Meandrului; în timpii romanilor nu mai era. Golful de la Milet se închise cu încetul şi se schimbă într-un loc ce se cheamă astăzi Oufa-bafi şi Milet este depărtat de malurile mării. înaintea serei ajunserăm la capătul Posidium, astăzi Arbor. Aruncarăm ancora în. micul port Panormus. Proiectul nostru era să vizităm ruinele celebrului templu al bran-hizilor, consacrat cultului lui Apolon Didimien. Trecurăm noaptea în bric. A doua zi foarte de dimineaţă debarcarăm. Locurile ce trebuia să vizităm erau vizitate mai mult de tîlhari, decit de călători. Fuse trebuinţă să luăm cu noi o escortă de şase soldaţi turci şi doi ofiţeri, însă cea mai mare asiguranţă a noastră era într-un grec, Vechi căpitan de clefţi, celebru prin viteziele sale, şi acum unul din capii gendarmeriei guvernului creştin din .Samos. El cunoştea toate aceste locuri, pe care mulţi ani înainte 412 le cutreierase cu picioarele în fugărirea turcilor. Mergea înaintea noastră cu şişinoava pe umeri. Ne aduse cai, căci locul unde se afla templul era depărtat de locul unde debarcasem aproape de o leghe, apoi de acolo căta să mergem înainte pînă la ruinele Miletului. Trecurăm o luncă şeţă şi coperită de pămînt roditor încununat cu plante de tot felul. Aici întîlnirăm mulţime de şerpi. Locul pe care se văd ruinele templului este puţin mai rădicat declt lunca. El se cheamă astăzi Gheronda. Sunt vreo zece sau cincisprezece case de ţărani, o moară de vînt, cîteva grădine cu legume. Locuitorii sunt greci de la Samos şi de la alte insule. . , Ruinele templului ne apărură de departe dâ un deal de dărîmături pe peatră surmontat de trei coloane superbe de marmură, care a rămas încă în picioare. Două coloane apropiate se împreună către vîrf printr-o arhitravă, altă coloană apare mai departe izolată. Am zis că ruinele formează un deal de peatră. Acest deal este deşert la mijlocul lui, murii au căzut neapărat de vreun mare cutremur şi au format acest deal, al-cărui sin lasă un mare deşert, interiorele templului. Cei mai mulţi cred că templul a căzut în periodul de la 400 la 1600. In această mare grămadă de marmură văzurăm mulţime de coloane sfărâmate, capete lucrate cu mare artă şi păstrate în bună stare. Templul pare să fi fost diapter, prin urmare decastil. Se vede încă un mare petic de mur, înalt ca de trei metri, despre celâ. Grămada petrilor este mai mare spre locul pronaosului. Coloanele sunt de ordinul ionic. Noi nu avurăm timpul a face asupra acestor ruine cercetări mai îndelungate. Ne vom mărgini însă, dupe unii din anticii autori, a da oarecari relaţiuni despre starea acestui templu în timpii săi cei buni. Acest templu fusese cel mai celebru din aceste locuri, dupe templul de la Delf; ţinea de teritoriul Miletului. Greoii vechi credeau că aşezămîntul acestui oracul venea de la eroul Branhus, favorit lui Apolon. Preoţia templului acesta rămăsese un drept în familia lui Branhus, şi de aci luă nume de Branhide, cu care era cunoscut. Muma lui < Branhus, visînd odată, fiind însărcinată, că soarele i se . arătase şi ii 413 intrase în sîh, dede fiului său nume de Branhus ((îpavicoOq). Acesta, cînd se făcu flăcău, întîlni într-o pădure pe Apolon, care ii dede o sărutare şi îi acordă darul profeţiei. Rădică acestui zeu un templu numit Branhide. Jocuri numite disy-mine se aşezară şi se celebrară la Milet mai mulţi secuii. Leodamas din Milet, de viţă regală, aduse cu dînsul dintr-un resbel cu caristienii o femeie roabă, ce era mumă. Branhus adoptă copilul şi îl numi Evangelus, din care se trase familia milesiană Evangelida. El luă locul lui Branhus ; ofrandele ce veneau la templul acesta formară cu timpul un tezaur imens. Dupe ce reduse pe milesieni, Darius ordonă să pună foc templul (ii; dară ruina lui fuse sub Xerxes, care arse toate templurile din Ionia şi luă tezaurii templului acestuia. Pe timpul lui Alexandru cel Mare, milesienii construiră acest templu pe un plan mai măreţ. Acest monument este acela care a venit pînă la noi şi ni se prezintă astăzi ruinat. Dafnis din Milet şi Paeonius din Efes fură arhitectonii lui. Vitruve pune acest templu în numărul celor patru măreţe lucrări ale Greciei. Către acestea, templul nu se terminase cu totul. Templul putea să priimească în sînu-i toată populaţiunea unui burg. Era acolo statua lui Apolon, sculptată de Canahus din Ciciona, era de bronz pe modelul lui Apolon Ismenien din Teba. Zeul sta în picioare, cu chica înnodată şi aruncată pe spate; ţinea în mină o liră. Principalele preot din acest templu era stephanophorul, care purta cunună de aur în timpul sacrificielor, profetul ce da răspunsul oraculului. Un prefect şi doi ajutori gardau tezaurul, apoi hydrophorii, însărcinaţi să poarte apă la sacrificie. Imperatoarele Adrian era onorat ca binefăcător şi fundator al templului. Plecînd de aici şi ieşind din micul sat, văzurăm mai multe statue foarte vechi, din cari cele mai multe sunt cu capetele sparte. Priena, în poalele lui Mycale, nu mai prezentă astăzi decît nişte ruine. Nu puturăm să vizităm ruinele ei, fiindu-ne preş te mină şi neavind ce vedea care să merite sacrificiul ce am fi făcut ca să le vizităm. în Priena se alegea preşedintele serbărilor Panionium in onoarea lui Neptun Helico-nius. Priena era o cetate cu totul religioasă. Pausanias citează templul Minervei ca o statuă foarte antică a zeiei (P., lib. VII, ch. 5). Ruinele lui se zice că se văd grămădite. 414 Se vede asemine ruinele unui teatru şi unui ştad. Chandler a găsit acolo următoarea inscripţiune: „Regele Alexandru a dedicat acest templu la Minerva Poliade1-. , , ,, în cîteva ore de călătorie ajunserăm ; într-o i pădure, unde, descălecînd, ne puserăm să mîncăm proyiziunile ce aveam cu noi, pe cînd soldaţii făceau gardă (împreguiru! nostru, în mai multe direcţiuni. Dupe ce ne ospătarăm astfel, încălicarăm din nou şi pornirăm către celebifa cetăte Milet. Ajunserăm într-un sat mizerabil. Cîteva case locuite de turci trenţăroşi şi gălbejiţi de friguri. Vitele lor însă erau1 mari şi grase. Aici ni se spunse că este Miletul. Traşerăm lă subprefectul locului; acesta nu era aici. Se duse să-l caute. Peste cîteva minute, el veni, închinîndu-se. cu adine, respect, înaintea principelui de Samos. Ni se. prezentă ciubuce, şi, cafele, dupe obicei. Subprefectul otoman ne spuse că acolo: sunt ruinele pe cari mulţi călători vin să le vază, dară nu ştiu să ne spună nimic mai mult despre ele. t Ne dede un albanez, ca să ne conducă la ruine. Mai toate templurile şi cetăţile din aceste locuri se crede că ar fi căzut din mari Cutremure de pămînt. Theo Qaros, Priena; Branhide şi Magnesia erau împodobite de templuri măreţe de marmură albă de ordinul ionic. Toate aceste templuri zac pe pămînt, fapte a cutremurelor, neapărat, iară nu a mînei omeneşti, căci tot materialul ,se află încă aici răstur-ţ nat: coloane, căpiţe, tot. Milet se fundase la gura Maandrului, ceea ce îi da comu-nicaţiunea cu marea şi cu; Frigia prin calea uscatului pe calea Meandrului. Aceasta dase Miletului atîta dezvoltare în comerţ. Nu se ştie desigur cînd s-a fundat această cetate, înaintea venirii ionienilor, aceste locuri erau ocupate' de lelegi. Milet era situat pe partea stingă a rîului Meandru şi pe teritoriul Cariei. Se zice că carienii, veniţi de la Crit cu Sarpedon, goniră pe lelegi şi fundară cetatea Milet dup© alta din Crit. Mai tîrziu ionienii, conduşi de Noleiiy O luară şi fundară altă cetate cu acel nume în vecinătate., Miletul avea patru porturi pe mare, unul golful, care astăzi, este astupat, altul al micei insule Lada, astăzi uscat. Cele două alte pe pămînturile din dreapta şi stingă cetăţii, cetatea fiind aşezată pe un istm. Toate sunt umplute şi uscate. Am văzut insula Lada, unde se reuneau în .consiliu aliaţii, greci, cînd cu resbelul perşilor, şi lingă care . insulă se zice că altădată 415 plutea flota grecilor. Astăzi intre Milet şi Lada este o vîlcea umplută de nisipurile aruncate de Meandru, care trece aici foarte aproape şi tocmai dupe cîteva ore cade in mare. Regii Lidiei cusură intrige cu cetăţenii din Milet, promiţîndu-le guvernul. Resbelul se declară sub Sadyate. Alyate, fiul acestuia, urmă resbelul contra milesienilor. în tot anul venea cu armata şi distrugea semănăturele milesienilor. Două mari bătălii se dederă: una în lunca Meandrului, ceaaltă lingă Limeneium. Lidienii puind foc la nişte case, flacăra se întinse şi arse templul Minervei Asesiene. Alyate căzu bolnav. Pitia nu voi să zică nimic, pină cînd templul Minervei nu va fi reconstruit. Se făcu pacea.. Cit ,trăi Cr.esus, milesienii trăiră în pace cu vecinii lor. Dupe căderea regatului Lidiei, făcură tractate cu Cirus,’ în timpul lui Darius. Milet intră în capul revoltei. Darius îl atacă cu puteri mari şi ajutat de fenicieni, rivali ai milesienilor. Adunarea ionienilor în muntele Mycale decide că să se însărcineze Miletul să-şi apere zidurile sale singur, iară confederaţiunea să apere cetatea pe mare. Herodot descrie frumos bătălia de la Lada. Bătălia se dede; flota greacă fu zdrobită; Darius Începu asediul Miletului pe mare şi pe uscat. Dupe şease ani, perşii luară cetatea, împârţiră pămînturile Miletului: ei luară lunca şi dederă carienilor partea muntoasă. Nici un milesian nu mai rămase în Milet. Dupe bătălia de la Mycale, milesienii scuturară jugul perşilor, ca să cază sub acela al atenienilor. Ei se revoltă contra atenie-nilor, căci de mult se adunaseră aci. O mie de hopliţi şi o mie cinci sute argieni şi o mie de aliaţi, plecaţi de la Atena pe patruzeci de vase, abordară la Samos şi trecură pe urmă la Milet, unde au tăbărît. în bătaia ce se dede, milesienii fură învingători. Miletu nu voi să deschidă porţile lui Alexandru cel Mare, care o luă cu ăsalt. Către acestea ei fură tractaţi cu blîn eţe. In timpul romanilor, Milet fuse un oraş comercial,dsub bizantini deveni obiectul lovirilor din partea mahometa-nilor. Cu toate că de atunci porturile sale se umpluseră şi vasele muiau in Meandru. Văzurăm aici multe templuri. răsturnate la pămînt din temelie. Băile stau încă în picioare în mijlocul ruinelor. însă nimica mai frumos ca teatrul, construit cu totul în mari blocuri de marmură fină, dară despoiat de ornamente, cum coloane, căpiţe şt alte decora- 416 ţiuni. Teatrul este nalt, în semicerc; băncele există încă, de marmură, galerii largi îl încongiură. In aceste galerii găsirăm mulţime de vaci, adăpostite de soare. La o mică depărtare de la acest teatru este o geamie părăsită, bolţile de cărămidă, murii de peatră îmbrăcaţi în plăci de marmură albă, graţios sculptată. Iată tot ce rămase din această cetate, unde ştiinţele şi arţile frumoase au făcut gloria Ioniei. Iată cum se perd cetăţile, populii şi, ceea ce este mai grav, însuşi geniul şi civilizaţiunea. Nici o călătorie nu poate să aibe o mai mare parte de descripţiuni poetice şi de reflecţiuni filosofice ca aceea ce ar face cineva în Ionia. Am cîntat şi am filosofat atît de mult în Ionienile, încît orice aş mai zice aici de felul acesta, ar fi o repetiţiune. Filosoful, poetul, arheologul, artistul găsesc în aceste locuri o plăcere ce nu se poate exprima. Turistul, gastronomul el însuşi poate afla aici ceva care să-i placă: vite grase şi de o vedere răpitoare, cari promit cele mai bune biftecuri. Fără a ne odihni mult în aceste locuri, plecarăm înapoi către locul dezbarcaţiunii noastre, trecînd din nou pe la templul de la Branhide, unde locuitorii veniră să ne ofere pentru monete curgătoare, monete antice. Seara ne reîmbarcarăm şi trecurăm noaptea în micul golf. A doua zi apariind, rădicarăm pînzile şi pornirăm către anticul Halicarnase, unde se făceau scobirile pentru găsirea mausoleului. O zi frumoasă, o boare plăcută în spate; noi zburam. La stînga coastele desfătătoare ale Asiei, la dreapta grupa poetică a insulelor, la mijloc o mare de azur plină de plăceri fără pericule; asupra noastră, un cer strălucitor de senin; era o adevărată fericire a naviga. Trecurăm pe lingă insulele Leros şi Calemnos, înaintarăm către Kos, insulă verde ce pare o nimfă care se rădică asupra mării şi ţine pe braţele sale grădini dezmierdătoare. Lăsarăm Kos, ne îndreptarăm către coasta Asiei, către Halicarnase. Două ore înaintea serei eram în portul acestei cetăţi renumite în timpii vechi şi aruncam ancora aproape de o fregată engleză. Dezbarcarăm şi merserăm să vedem pe d. Newton, consul englez într-o insulă şi amic al d. Ion Ghica, iară acum însărcinat de guvernul englez să scobească şi să dezlege dificila 417. problemă a mormîntului lui > Mausole de la Haliearnase. Acest arheolog ne văzu cu mare plăcere. Pe mine mă întîm-pină însă cam rece, crezînd că sunt vreun arheolog francez, venit acolo să profit de descoperirile importanţi ce el făcuse; dară se linişti, îndată ce auzi că nu sunt nici francez, nici arheolog, şi deveni amabil. D. Newton ne făcu o lungă teorie asupra istoriei mausoleului, apoi ne spuse că de mulţi ani era frămîntat de ideea să găsească mormîntul lui Mausole. în fine ne spuse că l-a găsit. Guvernul englez cheltuise sume mari de bani, ca să cumpere o mahala întreagă din oraş spre a dărîma şi a săpa sub case. Peste o mie de oameni erau întrebuinţaţi la această lucrare. Pînă vom spune cu de-amănuhtul starea mormîntului dupe descoperirea făcută de d. Newton, să dăm lectorilor noştri o idee răpede despre, acest mormînt, care trecea între minunile lumii vechi. Haliearnase fuse unul din cele mai mari oraşe ale Cariei. Este aşezat în fundul unui golf, în faţă cu insula Kos, despre care avem a vorbi mai tîrziu. Se zice că Anthis fuse funda-torele acestui oraş. Strabone zice de acest Anthis că veni aici în capul colonilor traezenieni. La început se numi Zephi-ria, de la o mică insulă ce era aproape; făcu întîi parte din confederaţiunea dorienă; dară fuse scoasă măi tîrziu. Yitruve ne spune că aici Mausole, care locuia mai întîi oraşul Mylesa, se decise a-şi muta capitala în Haliearnase. Acest loc, zice el, se face rond în forma unui teatru. în partea cea mai de jos, aproape de port (în fundul golfului) era forum, şi mijlocul curburei era o piaţă mare, în mijlocul căreia se afla construit Mausoleul, adunătură de atîtea capodopere ce treceau între minunile lumii. în mijlocul cetăţuiei din vîrf era templul lui Marş, conţinînd o statuă colosală. . . făcută de celebrul Levharis. Pe vîrf la dreapta, la marginea curbei, se afla templul Venerii şi al lui Mercur, lîngă fîntîna Salmacis, şi la stînga palatul lui Mausole. De acolo se vedea la dreapta forum, portul şi toată priveliştea zidurilor, la stînga portul secret ascuns de munţi, astfel îneît nime nu putea să vază, nici să cunoască ceea ce se făcea aici, cînd regele din palatul său putea, fără a ii văzut, comanda flotei şi soldaţilor. Cei mai mari autori vechi vorbesc de acest mormînt: Yitruve, Pausanias, Strabone, Lucien şi alţii. Pausanias zice: „S-a construit sub domnia îui Mausole, rege din Haliearnase. Este însemnat prin mărimea imensă a arţii eu care este construit. Astfel romanii, în admiraţiunea lor fără margine, numesc mausoleu toate mormintele remarcabili,“ In Yibius Sequester se zice: „Mausoleul, care este în Caria, este înalt de o sută optzeci picioare şi are patru sute picioare de congiur. Acolo este sicriul regelui în marmură de, Lihnite." Pliniu zice ceva mai bine decît toţi: „Scopas avu tot într-un timp rivali pe Briaxis, pe Timoteu, pe Leoharis. Nţu trebuie a-i despărţi aici, fiindcă ei întrebuinţează împreună foarfecele lor pentru Mausole, mic rege al Cariei, care muri în al doilea an de la a o sută şeaselea olimpiadă. Lucrările acestui artist puseră acest monument în rîndul minunilor lumii. Feţele expuse spre miazăzi şi spre miazănoapte au şeasezeci şi trei de picioare. Este mai scurt despre frunţi. Tot purturti este de patru sute unsprezece picioare; se rădică pe o înălţime de douăzeci şi cinci de coţi; este ocolit de treizeci şi şease coloane, şi s-a numit această coloană pteron. Scopas lucră în partea răsăritului, Briaxis în partea nordului. Timoteu spre miazăzi şi Leoharis spre apus. Regina Artemisa, care rădicase acest monument în memoria soţului său, muri înainte ce aceşti artişti putură să termine lucrarea; dară ei o terminară pentru propria lor glorie şi pentru onoarea arţii: un al cincilea artist se uni cu cei pe cari i-am numit, căci asupra pteronului rădică o piramidă, a cărei înălţime era egală cu partea inferioară. . . Pe vîrf puse un padrigiu de marmură, lucrare a lui Pythis, şi care adaug cu restul da edificiului o înălţime totală de o sută patruzeci picioare.41 D. Newton a găsit fărămăturele mausoleului într-uq loc catrangular, ce se înălţă spre sud-est al coloanii, numit templul lui Marş. Dupe raporturile sale către guvernul englez, se zice că mausoleul se odihnea pe un subasemînt catrangular, ocolit de o friză, înfăţişînd bătăliile amazoanelor; că acest subasemînt era surmontat de o coloană din ordinul ionio, cu un intablement întreg, a cărui friză era împodobită cu bătălii între greci şi amazoane. Văzurăm trase dinpămînt şi zăcînd pe suprafaţa pămîntului un mare număr de figuri de lei în marmură, un fragment de statuă ecuestră d-o mărime prodigioasă. ' D. Newton ne spuse că acest monument â fost răsturnat de un cutremur de pămînt şi că cavalerii de la Rod l-au despuiat dupe fărămarea lui. 419 Să vorbim puţin despre regele Mausol şi soţia sa Artemisa. In timpul autorităţii perşilor, carienii se administrau de domni din naţiunea lor. Artemisa, fiica lui Lygdamis, tiran din Halicarnase, priimi titlu de regina Cariei. Această prin-cesă făcuse lui Xerxes cele mai mari servicii în timpul res-belului celui mare, oferindu-i soldaţi, pe cari ea îi comanda în persoană. Regele Persiei, drept mulţămire, îi dase puterea suverană, care se întindea chiar asupra insulelor vecine. Aceasta avu un fiu, Lygdamis, care o moşteni, ca principe tributar perşilor. Hecatomnus se aşeză în Halicarnase ca rege. Acesta avu trei fii: Mausole, Hydrieu şi Pyxodore, si două fiice Artemisa şi Ada, cari se măritase dupe fraţii lor. Mausole moşteni pe tată-său ca rege. Acesta avu mai multe războaie cu*vecinii şi făcu ca ţara lui să capete o mare putere şi avuţie prin multele contribuţiuni ce pusese în Licia, plnă chiar pe dreptul a purta părul lung. El domni douăzeci şi patru de ani, muri în anul al patrulea al 106-lea olimpiadă, 353 ani Înaintea lui Crist, şi lăsă puterea reginei Artemisa, Văduva şi soră-S&, care muri repede dupe dînsul, de mare durere despre moartea soţului său. Dupe ei veni Hydrieu, ce lăsă regatul soţiei sale Ada, care fuse gonită de Pyxodore, alt frate. Acest din urmă chemă pe un pers să cîrmuiască împreună cu dînsul, Orontobates. Persul se însură cu Ada, fata regelui. Pte atunci veni aici Alexandru cu armata sa. Ada cea detronată se duce atunci la Alexandru, să-i ceară ajutor contra uzurpatorilor. Alexandru consimţi. Dupe împărţirea imperiului lui Alexandru, Caria fuse dată lui Anti-ohus, pînă cînd se anexă cu statele devenite romane. Astfel este istoria acestor cetăţi ce vizitarăm, aceeaşi care este a Cariei, din care a făcut parte. Dupe ce văzurăm şi admirarăm aceste rămăşiţe ale unei civilizaţiuni stinse, rămăşiţe în adevăr demne să fie admirate pentru perfecţiunea arţilor, făcurăm o vizită guvernorului turc, boier de ţară. Nu voi spune multe despre această vizită, neavînd nimica interesant. De aici ne duserăm să vizităm cetăţuia ce este asupra portului, unde se află arsenalul şi unde se văd încă urmele cavalerilor. Arsenalul nu are nimica ce ar merita o descripţiune. Ce am văzut mai curios este urma cavalerilor, armele lor, humele lor încrustate pe murii cetăţii. Orientele trebui să treacă şi prin această nouă tiranie! Seara fuserăm invitaţi pe fregata engleză; 420 mă dusei cu d. Ion Ghica. Trecurăm mai multe ore aici. La plecare, se făcură ceremonie în onoarea domnului de Samos. A doua zi bricul nostru întinse pînzele şi o boare plăcută ne scoase răpede din acest golf plin de suveniri istorice. Seara petrecurăm în micul port de la Kos. Aici am coborît în sunetul tunurilor. Populaţiunea greacă venea să vază pe domnul Samosului. Guvernul ne priimi cu multă distincţiune. Insula Kos, astăzi Stankieu, este una din cele mai frumoase Sporade în faţă cu golful Ceramic şi aproape de Doride. Are patruzeci şi patru kilometri în lungime, şaptesprezece şi douăzeci şi doi în lărgime, o sută douăzeci şi trei în circumferinţă. In timpii antici ia numele de Menepa, de Caea, de Nymphea, de Caris, de Meropis; apoi numele de Kos sau Koos, ce-i dede fata lui Kos, regele ei. Intîi ^uverpul ei avu formă monarhică, pe urmă căzu în mina poporului, apoi în mîna aristocraţiei. Istoria ei este tot aceea a celorlalte provincii vecine. Hipocrate şi Apelles născură aici. Ea mai este patria Canphi-lii, femeia căreia industria mătăsii îi este datoare nemurirea sa. Purpura se pescuia în aceste ape, şi gazurile sale de mătase erau atît de fine, incit poeţii le numeau vînt ţesut. Erau aici două templuri mari, al Venerii şi al lui Esculap. Statua Venerii ieşind din mare, lucrată de Apelles, făcea mirarea străinilor în vechime, în aceste locuri. Pe templul lui Esculap erau scrise pe plăci de aramă numele maladielor, simptomele, progresul, paroxismul, curele şi virtuţile; leacurilor cu doza lor. Aici Hipocrate scrise, spre 400 înainte de era creştină, acea vestită clinică a anticităţii: Aforismele. Diodore din Sicilia face frumpase elogiuri Kosului, Tot felul de arbori fructiferi şi de flori delicate nasc şi acoperă această insulă, sub clima cea mai dulce din lume. Una din curiozităţile actuali este un platan, care se află în oraş şi care acopere cu ramurele sale mai multe case. Marginea golfului de la Halicarnase, patria lui Herodote, marginea ce formează un cap mai ascuţit, avea nume da Doride şi capul Tripaeum, în memoria lui Triopos. Acest erou fundă celebra cetate Cnide, metropole a confederaţiunii doriene. In al şeaptelea secul înainte de Crist, Cnide era în toată floarea sa. Această cetate era sitpată pe partea cea mai despre răsărit a capului; partea cea mai marea 421 oraşului se întindea pe uscat. Iată ce zice Strabon de Cnide: „In faţă cu Cnide este o insulă de şeapte stade de circuit, rădicată în amphiteatru şi unită cu pămîntul printr-un mol, ce face din Cnide un oraş îndoit, căci o parte din cnisieni locuiesc în insulă“. Yenerea cnidiană făcută de Praxitele era aici un obiect de admiraţiune din partea totor suveranilor. Vom reproduce un pasagiu dintr-un autor vechi despre templul de la Cnide: „Ne hotărîrăm a dezbarca la Chide să vedem oraşul şi să admirăm templul Venerii, celebru prin statua acestei zee, cap d-operă al lui Praxitele. . . Apropiindu-ne de curtea sacră, profumul cel mai delicios ne îmbăta. Căci înîntru nu este parc poleit, area este dispusă cum se cuvine unui sanctuar al Venerii şi este plin de arbori odoriferanţi, ce parfumă ăerul. Mirtul, care înfloreşte neîncetat şi se copere cu fructe, onor mai ales pe zee: nici un arbore"aici ntl sufere de bătrî-neţe, sunt totdauna tineri şi totdauna dau noi lăstare. Cei care nu fac fructe se osebesc prin frumuseţea lor, astfel sunt chiparisii înalţi, înalţi ca platanul cel mare, şi obendru. Iedera îmbrăţişează cu amoare toţi aceşti arbori, pe cînd 'via arată fericita unire a celor două divinităţi. La umbra arborilor se află locuri de repaos destinate la mîncare, care cu toate că rarebri sunt frecuentate de poporul oraşului, sunt vizitate însă de vizitele străinilor. Dupe ce cu lăcomie ne-am săturat de frumuseţile naturii, intrarăm în templu; în mijloc este divinitatea, în marmură de Păros, operă splendidă. Un surîs pe jumătate oprit pare pe buze. Nici un văl nu ascunde frumuseţea ei, nici o parte a corpului nu este ascunsă, afară d-aceea pe care o înveleşte mina sa Stingă. Arta sculptorului a fost ‘ astfel încît marmura tare şi ribile reprezintă forma delicată a fiecărui membru. HericleS'într-un moment de extaz strigă: «ferice între zei acela care fuse lănţuit de tine!» Şi, aruncîndu-se cu gîtul întins, sărută statua de mai multe ori. . . La fiecare margine este o intrare în templu, astfel încît poţi admira pe zei din toate părţile. Poarta a doua este destinată particular, aleasă de se vede dosul statuei. Ne întoarserăm împre-giurul porticului, unde gardianul porţii, deschizînd poarta, furăm loviţi de o mirare răpede la vederea *acestui cap d-opera. . . ”(Lucien: De Amoribus). v ■ 422 Această statuă se transportă la Constantinopole de Theodosiu; în palatul Lausus, dară arse într-un incendiu mare în anul 475 cu tot palatul. • . Ne rămîne a vorbi de multe alte cetăţi antice ale Cariei, chiar în vecinătatea Halioarnasului, precum de pe sus Syga-gela a lelegilor, Milassâ, Labranda, Euromus, Stratonicea, Alabanda şi altele. In toate aceste cetăţi au existat, teatruri şi templuri renumite, ale căror ruine se văd' şi astăzi: pretutindeni urma unei mari civilizaţiuni. Dar civilizaţiunea nu se mărginea la hotarele Cariei; dincolo de Caria venea Licia Panphicia, apoi Gilicia despre mare, cu, mulţime de cetăţi renumite prin civilizaţiunea ce domnea întru toate. Cum civilizaţiunea s-a stins cu totul din aceste părţi L Aceasta face să credem că vor veni timpuri cînd naţiunile cele mai mari, cele fnai civilizate de astăzi, nu vor mai fi, şi pămîntu-rile ce au ocupat vor prezenta ochilor acelaşi aspect ce prezentă aceste locuri sălbatice ale Orientului. Dară asta nu opreşte pe populi de a face tot să se civilizeze şi să trăiască în lumină, ca, perind, într-o zi, să lase dupe dînşii trăsurele strălucite ale geniului, Noaptea dormirăm pe bric. < A doua zi de dimineaţă plecarăm către Samos. Astă dată vîntul ne fuse împotrivitor. Trecurăm toată ziua a face volte, adică a merge în dreapta şi în stîngay curse lungi, întorcîndu-ne de unde am plecat şi ciştigînd la fiecare voltă cîte un kilometru de depărtare. Seara vîntul se înteţi. Erata pe podul bricului. Căpitanul cheamă pe toţi matrozii şi le ţine un discurs: Marea este furtunoasă, astă noapte, le zice el. Voi; acuta, mai mult decît totdauna, să vegheaţi spre a combate furie-le vîntului şi ale mării. Nu uitaţi că acesta este o datorie stată către sultanul, părintele nostru. Acum faoeţi rugăciunea de seară! -■ • Vorbind astfel, căpitanul era jumătate adormit: Ce trebuiau să fie matrozii! Toată noaptea ne legănarăm pe mare, urmînd a face voltele. A doua zi vîntul căzu cu totul. O linişte complectă se făcu, şi bricul nostru, cu pînzele întinse, se văzu nevoit să stea pironit pe loc. în deşert căpitamili dede ordin să dezlege o barcă, să pilnă tatr-tasa matrozi, să o lege cu funie 42> de bric, să vîslească din barcă, ca astfel să tragă puţin dupe dinsa bricul cel greu. în zece ore abia Înaintarăm cincizeci de metri. O boare uşoară, ce veni din muntele Mycale, ne aruncă, dupe treizeci şi şase de ore, In strîmtoarea de la Samos, dară această boare încetează îndată şi noi cădem din nou în amorţire. Trei zile petrecurăm aici, nemişcaţi şi nefăcînd altceva decît prinzînd peşte cu undiţa, sau uitîn-du-ne cum turcii trăgeau cu tunurile la semn in spinarea unei stinci rîpoase despre Samos. Credem că este timpul a vorbi aici de insula Samos, care încă din timpii antici pînă astăzi jucă un rol atît de însemnat în istoria naţiunilor, ce părură şi dispărură în aceste locuri clasice. Samosul are şase mirametri pătraţi, situat aproape de coasta Ioniei, din "Asia Mică, în faţă cu Efesul. Turcii oe numesc Samo sau Sussan-Adasi. Face parte din eyaletul Djesair. încă din secuiul al şeaselea, înainte de Qrist, Samos îşi făcu o mare reputaţiune, căci ea avea flote, nu numai in interesul comerţului, dară încă pentru apărarea patriei contra inamicilor şi dezvoltă o activitate extraordinară. Aici Pitagora avu şcoala lui, aici fuse încă o şcoală de artişti arhitecţi în toată Grecia. Istoria antică a insulei este bine şi prelung descrisă in imortalele cărţi ale lui Herodote, mai ales în timpul tiranului Policrate care, răsturnind republica, deveni capul guvernului. Erau pe atunci mai mu.te cetăţi celebre aici. Cetatea Samos pare a fi fost cea mai mare. Astăzi ea poartă numele de Ţigani. Nu mai prezentă decît mici ruine.Pe un munte, o cetate formidabilă, ale cărei ziduri stau pînă astăzi în picioare; pe vale, pe malul mării se văd ruinele vechiului oraş. El pare că a fost foarte întins, căci ruinele care acoperă tărîmul sunt răspîndite pe o întindere foarte largă de pămînt. Mai multe templuri se văd pînă astăzi răsturnate în fărâmături de coloane, căpiţe şi alte obiecte. Toată această mare întindere de ruine apare coperită cu un des tapet de vase fărâmate şi amestecate cu mozaicuri ordinare de toată mărimea. Nu ai decît să rîcîi puţin, ca să găseşti monete şi medalii antice. Aceste templuri fură rădicate în onoarea a mai mulţi zei şi zee, între cari unul era al zeei Hera, ca protectriţă a 424 insulei întrege. Templul acestei zee se cheamă Heraeum. Era afară din cetate; astăzi nu se mai vede decît o singur ăi coloană în picioare. Samos, împreună cu Argos, se lăudau că Herea sau Juna era născută la dînsele. Poeţii greci pretind că Herea se mărită cu Jupiter în insula Samos şi istorisesc lucrul că, dupe ce a iubit-o de mult timp, fără a fi dobindit. ceva, Jupiter o văzu într-o zi pe cînd ea se plimba fără sclave, şi şezuse atunci pe un parter de iarbă, şi trămise o vijelie răpede preste Samos, pe cînd el se aruncă la picioarele Junei, sub forma unei cuc, ud de ploaie şi tremurînd de frig. Juna sau Here, cumpătimind, îl luă şi îl înveli in mantăa ei; iară Jupiter atunci, reluînd adevărata lui formă, îi promise să o ia de soţie. Apropo de acest templu, Cicerone mustră atît de aspru pe Verres, că a cutezat să-l despoaie, întoreîndu-se din Asia cu armata. Aici erau instituite acele sărbători renumite junonienele. Instituţiunile ei republicane existau pînă în timpul lui Alexandru şi ţinură pînă sub Vespasian în 70 ale erei creştine. Ea trecu în puterea arabilor, veneţianilor, genovezilor* apoi a turcilor. Jn timpii din urmă, refugiaţii din Asia* Ipsara şi din alte locuri veniră să [se] aşeze aici. La începutul insurecţiunii grece, samioţii luară asemenea armele în mină şi combătură ca nişte eroi. Prin protocolul subsemnat la Londra în 1830, Samos fuse constrîns a recunoaşte din noui suveranitatea Porţei. In 1835, fură supuşi între toate, dupe ce însă se dede semioţilor amnistie şi dreptul să aibe principi din neamul lor. Populaţiunea Samosului se urcă la treizeci mii suflete; pămîntul, deşi petros, dară este coperit cu mai multe plante decît în alte insule vecine. Samosul are munţi foarte înalţi şi mai mulţi torinţi şi şioaie. Comerţul său se compune de fructe de tot felul, de vinuri, untdelemnuri, munbre, mătase* miere, ceară, marmură, şi de un pămînt renumit încă din anticitate pentru facerea olăriei. Am vizitat mai multe sate din munţi. Populaţiunea este săracă, cu toate acestea au case bune cu interiore curat, şi se vede în popor uri polei de civilizaţiune în datine, care nu se află la noi încă. Satul cel mai din vîrf al munţilor este Pirgo. Acolo, am văzut cele mai frumoase femei din toată insula. 42$ Am stat zece lune în.Samos; am avut ocaziunea să studiu constituţiunea insulei. Este foarte liberală în privinţa autonomiei. Samosul este guvernat de un principe creştin, numit sau întărit de sultan. Principele n-are drept de vieaţă şi -de moarte asupra supuşilor, dară tribunalele lor condamnă la moarte sau achită pe incriminaţi. Ei, au o Cameră şi un Senat. Senatul este-permanent. Funcţionarii se aleg. Armata este numai cu numele, deşi au dreptul să aibe o gendarmerie. Toţi 'sunt deopotrivă înaintea legii, domiciliul este inviolabil. Domnul este răspunzător, acesta are un aginte oficial la Constantinopole. Au libertatea presei, dară n-au nici o gazetă. Camera şi Senatul fac legile care le sancţionează domnul. D. A; Zâne, la care şedeam, era adus înadins de principele Ion Ghica, spre a face o şosea în insula Samos. Cînd plecai din insulă, şoseaua era aproape de a se termina. Această lucrare este remarcabilă prin nişte muri gigantici de bloc,uri mari de peătră, ţari formează talerul şoselei, la Vathi, despre mare; lucrare făcutăcu arestanţii. Dupe ce d. Ion Ghica şi-a daţ demisiunea şi s-a înturnat în ţară, am auzit că următorul său la domnia Samosului ar fi părăsit această frumoasă lucrare. Astfel de lucruri pe noi românii nu ne mai pun în mirare, ^ fiind dedaţi acum să vedem un ministeriu nou stri-cînd orice lucrare a proiectat un minister mai vechi, şi urmînd această manoperă de destrecţiuni -de şeapte ani! Boarea unei alte dimineţe ne făcu să reintrăm în portul de la Vathi. Abia ajunserăm, şi auzirăm o bubuitură de tunuri pe uscat la care răspunse bricul cu altă bubuitură. Clopotele se uniră cu tunurile şi făcură un tapagiu care ne sparse urechile. DE LA SAMOS LA SMIRNA Era în luna lui 1 iuliu, într-o zi la cinci ore de dimineaţă, plecarăm din Samos pentru Smirna, pe un caic de poştă, paie şi uşor. Acest caic căta să mă ducă pînă la coasta Asiei Mice, împrotivă, diştanţă de vreo şease ore de navigaţiune. La cinci ote de dimineaţă ieşisem din port, aveam un pilot şi doi matrozi; Un vînt tare începu să sufle deodată, acest vînt ne bătea în coastă şi pe întîrzia. Pe la şase ore vîntul 426 se schimbă în vijelie. Pe urma noastră văzurăm mai multa caice şi vase mai mari ieşite din port şi luptînd a se înturna în port. Se dede aviz pilotului daca trebuie să urmeze exemplul celoralte vase. El răspunse că este peste putinţă, aflîn-du-ne prea depărtaţi de post, şi nu se poate întoarce fără a risca de a fi aruncaţi pe vreo stîncă. Vasul nostru era de un metru şi ceva de larg şi de cinci la şease metri de lung. Spre mijlocul lui, pe margini, era destul de jos, astfel Incit, ca să oprească apa de a intra purta bende de pînză. Aceste bande erau acum netrebuincioase, căci valurile treceau peste ,ele, şi intrau în caic. Veni un moment cînd pilotul îşi perdu capul, cînd un matroz începu să plîngă, cînd vasul făcu mice salturi ce semănau a răsturnare, cînd în fine ne aşteptam pe tot minutul să vizităm imperiul întunecos al lui Pluton. Această teroare se adause prin tristul spectacol ce ne dede un caic în urma noastră, care se răsturnă, sub ochii noştri, şi dispăru cu oameni cu tot. Pentru întîia oară In vieaţă-mi văzui murind şi avui un simţimînt penibila Nu perdurăm însă capul. Aruncarăm în mare mai multe obiecte, ce îngreuiau caicul; pînă şi panerul meu cu proviziuni de mîncare. Eram scăldaţi pe tot momentul de apă. Pe lingă toate acestea eram toţi pătrunşi de ameţeală, de atîtea zguduiture. Luptarăm astfel cu valurile pînă la 9 ore seara. Atunci nu mai ştiam unde suntem. Cînd simţirăm caicul lovindu-se de o stîncă, dară dodată salturile încetară, un matroz zise că am căzut pe o insulă. Aprinde fanarul: eram lîngă o insulă. Nu putu cunoaşte ce insulă. Plini de apă, nemîncaţi, obosiţi, trebuie să dezbarcăm şi să trecem noaptea pe un colţ de peatră, ceea ce am şi făcut. Dupe cinci ore, începurăm a zări şi a ne recunoaşte. Eram pe insula deşartă ce se află în faţă cu oraşul turc Cuş-Adftsiy sau Scala-Nova, punt opus celui către care plecasem. ■ Pilotul, profitînd de linişte, întinse pînzele şi plecarăm la locul destinaţiunii noastre. Făcurăm trei ore de cale cu lopeţile. Aşteptam răsărirea soarelui deasupra muntelui, ca să decidă de vînt. Soarele se arătă pe munte. Tablou minunat, desfătător ! O mare limpede, liniştită şi albastră ca azurul, respirînd turbilioane de aburi uşori, transparinţi; mare şi aburi aurindu-se la razele soarelui născlnd. Eram răpiţi de această vedere delicioasă, cînd zării tnt departe, tocmai acolo unde noi mergeam, o sprinceană umbroasă 427 desemnlndu-se pe luciul mării. Această sprinceană era vîntul ce venea. Din grosimea acestei sprîncene înţelesei daca o să avem vînt tare sau mai lin. Zisei să ne întoarcem la Scala-Nova ; cîrmaciul nu voi. Cîteva minute încă, şi vîntul ajunse răpede, turbat. Din fericire, pînzele erau lăsate. O mică pînză la catarg mai era întinsă. Cîrmaciul, înspăimîntat acum, voi să întoarcă vasul. Manevra se făcu fără pericul. Acum trebuia să mergem avînd vîntul în spate. Zburam. Zece minute fuseră îndestul, că să ne ducem în portul oraşului Scala-Nova. Odată în port, aruncarăm ancora. Portul el însuşi era întărîr tat. Matrozii strigară să vină cineva de la corabie cu o luntre să ne ia. Nime nu cuteza să se apropie. Dupe multe rugăciuni, văzurăm un maltez înaintînd spre noi cu o barcă mică, în care abia avea loc un om pe lingă dînsul. Ne luă cîte unul-unul şi ne depune pe mal. Aici găsiserăm un han, unde mîncarăm ceva. Cîrmaciul, ce era totdodată şi curierul guvernului de la Samos, îmi zise că el va rămînea acolo pînă va sta vîntul şi că eu aş face bine să mă duc la Smirna, călare, d-a dreptul. Această idee îmi surise, căci mă face să văz mai multe ruine, între altele ruinele Efesului. Un, preot grec pleca la Smirna călare; găsii şi eu un cal, mai găsii unul pentru un soldat turc ce mergea pe jos la Smirna, îl tocmii pe seama mea, cu condiţiune că soldatul să se abată din drum pe unde mă voi abate şi eu. Doi alţi călători, plecaţi pentru Smirna, întîlnindu-ne pe drum, se uniră cu noi şi preferară a face mai bine cu noi ocoluri decît singuri a se expune a fi despoiaţi de tîlhari. Scala-Nova, în timpii vechi Neapolis, este situată în fundul golfului şi adăpostită de insula unde am căzut noaptea, Cuş-Adasi, adică insula paserii. Casele se rădică în amfiteatru şi se uită pe mare. Grecii sunt aşezaţi pe partea de sus, turcii pe partea de jos; partea cea mai puţin curată este cartierul evreilor. Nu departe de Scala-Nova sunt ruine ce se cred a fi acelea ale cetăţii Pygelii, a cărei origine se rădică pînă la Agamemnon. Aici a fost şi un templu al Dianei Munychie, dupe cum zice Dioscoride (Civ. V, 12). Pînă la Efes, locul este deşert, muntos, uscat. Am întîlnit rîul Caystru, muntele Corissus; o vale seacă şi stearpă şi cîteva ruine, un apeduc. Aici sunt locurile care în antichitate ar fi fost populate de amazoane. Amazoana Smirna şi Sisirba luară Efesul de la 428 lidieni şi lelegi şi dederă numele lor oraşului. Cultul Dianei era cunoscut aici înaintea venirii amazoanelor; templul fusese fondat de Cresus şi Efesus, care dase numele său cetăţii. Efesul vechi purta nume de Smirna şi era situat pe panta muntelui Prion, lingă gimnaziu, intr-un loc numit Trahea. Cetatea, care o fondase Androclus, era lingă templul Minervei şi fîntîna Hypeleă (Strabon). Cînd lidianii veniră aici, schimbară încă locul cetăţii. In timpul perşilor, generalii perşi făcură cuartierul lor în Efes, pe cînd Cir era la Sarda. Efesul bău atunci din cupa amărăciunii, ce trebuia mai tîrziu să-l spulbere în vînturi; din cupa moliciunii, ce omoară naţiunile şi pe cele învinse şi pe cele învingătoare, conchişi şi concheranţi deopotrivă.1-Cir, în Sarda, dezvăluia un lux fără margini. Grecii, bine tractaţi de perşii concheranţi, se lăsau cu fericire a se duce la această vieaţă de moliciune. O asemene vieaţă nu lipsi a ucide într-înşii spiritul resbelic. Atunci artele frumoase lîngeziră, ştiinţele păliră, nu se mai făcu nimic pentru binele public. Lucrurile nu se îndreptară aici, decit cu venirea lui Lisandru. Cînd o naţiune cade în moliciune, în corupţiune, în nepăsare despre tot ce este public, este peste putinţă să se îndrepteze prin sine însăşi, afară de o mare revoluţiune, sau de străin ce vine a da altă cale lucrurilor. Lisandru duse armata sa în Efes. Găsi aici spiritele pentru sparţiaţi; dară ele fuseseră pentru perşi asemene, pentru oricine ar fi venit la dînşii; însă ce nu găsi Lisandru fuse spiritul resbelic, fuse vieaţa. El îi dede vieaţa. Aruncă o nouă sămînţă de civilizaţiune; tărîmul nu fuse ingrat; aruncă fundamentele acei măriri ce se văzu mult timp în urmă şi care făcu admiraţiunea neamurilor. O vale mare se întinde aici. Caystru trece preăte dînsa. Aici se vede muntele cu numele vechi de Lepreu, apoi de Prion. Celebrul munte Corissus închide despre sud şi merge spre est pînă la muntele Messagis. De aici văzurăm încă desfătătorul tablou ce prezenta marea Samosului, cu insulele semănate pe suprafaţă. Din nemărginita ruină a Efesului se văd încă eleştaiele Caystrului, numite în anticţiiţate Seli-nusiene. Ele dau un mare venit la templul Pianei. Murii lui Lisimac sunt ruinele cele mai bine păstrate, pe creasta Corissului, lungi încă de vreo două sute cincizeci metri, între templul Dianei şi templul lui Jupiter Olimpianul, 42» aproape de poarta Magnesiei, era mormîntul lui Androclus. Urcîndu-te de la oraş pe Corissus, vezi un edificiu pătrat şi cunoscut sub numirea de închisoarea sfintului Pavel. Este însă un turn antic. Aici se vede murul lui Lisimac. Acest mur este încălecat ici şi colo de turnuri şi poterne, şe întinde pînă la gimnaz şi la teatru. Un mic drum tăiat în peatră duce pînă in vîrful muntelui, unde sunt murii cu turnurile cele minunate prin lucrarea lor. Ele sunt pătrate, cînd în asize regulate, cînd în pseudisodomon: au porţi pătrate curonate de arhitrave, cele mai multe sunt bine păstrate. Aceşti muri închideau cetatea ce Lisimac făcuse efesienilor pentru siguranţa lor, deşi ei preferau să locuiască valea unde era templul Dianii. Strabon zice că Lisimac profită de o ploaie răpede, ca să astupe şanţurile, astfel încît oraşul din vale se văzu inundat fără veste. Monumentele ce există astăzi în cetatea lui Lisimac sunt toate din epoca romană; cele vechi s-au risipit. Intrînd în oraş despre Aiasaluk, vezi o mare grămadă de ruine în giurul unui deluşel sau movili. Sunt toate construcţiuni romane de la cel dintîi şi cel d-al doilea secul de la Crist: stadul, teatrul, băile. Stadul are săli întinse. Arena este înecată de dărîmăture. Partea stingă a monumentului era sprijinită pe munte aproape de locul unde era săpată cavea teatrului. Grădinele erau aşternute cu marmură. Intrarea în stadă, unde au fost carcerele, se termină printr-o arcadă din care mergi la o scară. Poarta este de bucăţi de marmură. Teatru a fost spre sud de stadă. Proscenium este dărîmat, era construit în blocuri mari de peatră, fără var. Locul spectatorilor se vede încă în bună stare, ca acela de la teatru din Milet. Arhitectura teatrului este romană. Lîngă teatru era un portic sau plimbător public, care, dupe Yitruve, trebuia să se afle aproape de toate aceste edificii. Era mult timp de cînd cei vechi nu mai permiteau jocu* nile în amfiteatru, ci numai în stadă şi în teatru. Băile sunt curioase de vizitat. Luasem, să vizităm ruinele, pe un călugăr grec şi pe soldatul turc. Călugărul grec îmi vorbea mereu despre sîntul Pavel, soldatul turc despre geamia nu ştiu cărui emir, pe cînd eu mă interesam de ruine mai vechi, acelea cari, pe lingă vechime, aveau pentru dînsele meritul arţii. -430 Cînd merserăm de la galeriele teatrului spre terme şi spre agora, văzurăm ruinele unui templu de ordinul corin-tean, prostile şi titrastile, despre care vorbesc mai mulţi călători. Bolţile şalelor de băi au căzut; păreţii stau încă; abia pe aici, pe acolo se mai vede pe faţa lor urma unor pic-ture. Gimnaziul prezintă încă un ce întreg. In muntele Prion, sunt mici cariere foarte - însemnate. De aici s-a scos marmura trebuincioasă pentru edifiăiele din Efes. Se încredinţează de unii autori că, pe cînd efesienii stau la gînduri de unde să aducă marmura pentru construirea templului Dianei, unii din ei fuseră de părere să o aducă din Thasos, Proconese sau Păros: cheltuiala transportului păru însă mare. i Din muntele Prion să o aducă, era depărtare prea mare.şi drumul impracticabil. ţ ; ‘ Pe cînd efesienii se gîndeau ce vor face, un păstor ce-şi păştea turma în munte aici văzu o capră, în bătaia ei cu alta, lovind cu cornul stînca vecină, din care sări o ţandăra de marmură albă d-o rară frumuseţe. Păstorul alergă în oraş să spună această veste şi fuse priimit cu strigări de bucurie, apoi recompensat, schimbîndu-i numele de Pyxodor în Evangelius. Cultul lui Apolon şi Dianei exista în Ionia înaintea venirii aici a ionienilor din Grecia. Templul fuse fundat de Cresus şi Efesus. Cel din urmă dede numele său oraşului, locuit d-o amestecătură de carieni, de lelegi şi de amazoane. Statua templului era foarte antică, un consul roman, Mueianu, a scris un tractat despre dînsa, unde zice că era de lemn de viţă. Se vorbeşte multe încă, dară toate le spun pe timpul fabulelor, prin urmare nu credi că trebuie să vorbim mult timp. Vom spune numai că picioarele ei nu erau despărţite unul de altul, că corpul forma un făt acoperit cu mulţime de ţîţe; că braţele îi erau dezlipte de corp; în stînga şi dreapta statuei erau două figure de cerbi, cum se vede în medaliele antice. Zeea era acoperită-eu vestminte preţioase, şi în faţa ei era o perdea lungă lăsată, pe-care o rădica în timpul ceremonielor. Preoţii erau -aduşi aici din toate ţările şi se numeau megalobizes. _ Erau eunuci. Mai multe prfeotese, fete tinere; din familiei© cele mai însemnate, oe se lepădau de măritat* ajutau în serviciul divin pe preoţi. Ele se chemau tereia, însă dupe ce treceau prin grade mai mice. Cînd se retrăgeau, li se da o pensiune şi se bucurau de oarecari privilegii. Astfel vorbeşte Strabon în XIV, 640. O inscripţiune de la finele întîiului secul, găsită, spune că la acea epocă colegiul preoteselor exista încă, dupe stingerea preoţilor sau megalobizilor. Această inscripţiune sună astfel: „In onoarea Ulpiei Evodia Mundiana, preoteasa Artemisei, fiica lui Mundianu şi a Evodiei,nepoata lui Straton şi a lui Dyonisius, familie din care au ieşit preo-tesele şi cosmeteresele surorii Ulpiei. Straton Cosmeter a funcţionat executînd misteriele şi făcînd toate cheltuielele cu ajutorul rudelor sale.“ Se crede că cosmetera era preoteasa sau iereia, sau calo-iereia (călugăriţă) însărcinată cu vestmintele şi podoabele statuei. Tot în descripţiunea. i^siei Mice, tom. II, 280, găsim şi inscripţiunea unde este vorba de un donator, rudă al lui Lucius Phoenias Faustus, care a instituit o sărbătoare pentru toată luna, purtînd numele zeei, care a aşezat concurs în onoarea Artemisei, care a adaus preţul în jocurile publice, care a consacrat statue în onoarea învingătorilor. Să nu ne mai mirăm de unde vine instituţiunile clericali cu datinele lor, şi ceea ce se practică la noi pînă în zilele noastre cu monas-tirile şi călugării. Originea lor o vedem aici. Templul, care fuse ars de Erostrate în ziua naşterii lui Alexandru, nu era cel vechi din timpii primitivi ai barbariei. Acel templu se rădică mai tîrziu de efesieni şi era cel mai splendid monument al lumii civilizate. Întîiul său arhitect fuse Hersiphron. Acesta fuse cel care trecu printre minunile lumii. îndată ce arse întîiul edificiu, prin nebunia lui Erostrate, ■efesienii se gîndiră a rădica un altul. Alexandru cel Mare, venind mai tîrziu în Efes, propuse ca el să se însărcineze cu construirea noului templu şi cu a sa cheltuială, cu condiţi-une însă ca să fie el declarat ca fundator. Efesienii nu voiră fi unul chiar li zise: „Nu se cuvine unui zeu de a construi templuri pentru zei“. Atunci efesienii făcură contribuţiuni mai splendide decît cele ce se fac la noi, cînd patria este în periculv Toate femeile •din toate clasile depuseră pe altarul patriei toate bijuteriele şi podoabele lor preţioase, averile lor în bani şi cele nemişcătoare, cum şi sumele ce le reveneau din vînzarea coloanelor templului cel vechi. Templul nou fuse construit în ordinea ionică. Strabone numeşte pe arhitectonul noului tempu 432 Kirocrate, şi Vitruve, Dinocrate, care fundă cetatea Alexandriei în Egipt. Dupe autorii vechi, iată cum făcură la rădi-carea templului: De frica cutremurelor de pămînt, aleseră pentru templu un teren, mociorlos, aşezară fundamentele pe un strat gros de cărbuni pisaţi şi coperiţi cu piei de berbeci. Patru sute douăzeci şi cinci picioare era lungul şi două sute douăzeci picioare era largul templului. Nimic mai frumos decît coloanele lui: o sută douăzeci şi şeapte coloane de marmură, fiecare dăruite de cîte un rege, erau înalte de şease-zeci picioare. Din ele treizeci şi şease erau sculptate în toată lungimea lor fără osebire. Lucrarea templului dăini două sute douăzeci de ani şi se termină de arhitectonii Paeonius din Efes şi de Dimitrie Hierodule. Avem si noi românii un mic, dar frumos monument la Curtea de Argeş. De cînd s-a rădicat acest monument, care nu s-ar construi astăzi cu zece, nici cinsprezece milioane, nu s-a mai pus o peatră, nu numai cu intenţiunea a se complecta planul, dară nici a se repara. Toate catedralele din Europa au sume mari anuale pentru urmarea lucrărilor şi reparare. Celebrul dom din Milan nu este încă terminat şi se lucrează intr-insul pe tot anul regulat. Micul, unicul, dară frumosul edificiu ce are România la Curtea de Argeş este menit spre a se ruina. Şi orice vor zice miniştrii, orice vor proiecta pentru repararea lui nu va avea rezultat. Arţile frumoase, cu toate celelalte artere ale civili-zaţiunii, sunt în mormînt; şi spiritul lor nu mai locuieşte ţara românilor. Dară să lăsăm mormintele României, ca să vorbim de acelea ale Ioniei, unde chiar morminte cum sînt astăzi inspiră mai multă vieaţă decît vieaţa din nefericita noastră patrie. Templul era octostil şi dipter, adică avea opt coloane în frunte şi o portică îndoită laterală, cu un număr pereche de coloane. Urmînd cele ce zice Pliniu, Diana ar fi pus marea arhitravă ce corona poarta de intrare, pe cînd arhitec tonlu dormea; şi cînd acesta se deşteptă, văzu peatra aşezată pe locul ei. Coloanele de şeasezeci picioare erau dintr-o singură bucată. Ctesiphon învelise aceste coloane în cutii de scînduri şi de Ia cariere pînă la templu le rostogolise. Astfel făcu şi cu arhitravele. 433 Templul se rădica pe un subasemînt de zece trepte. Sub? ele erau pivniţe foarte large, unde s-au depus tezaur ii zeei> şi unde multe familii depuneau obiectele lor cele mai preţioase (fără să le fure oamenii templului). In anul 75 al erei creştine, Mucianu, vizitînd Efesul, găsi porţile ca noi, deşi aveau patru sute de ani. Ele erau de lemn de ciparis; patru? ani Înainte de a le pune la locul lor, se lasă lemnul a se usca. Plafonul şi harpantaera de lemn de cedru, scările de lemn de viţă. Praxitele, dupe cum zice Strabon, lucrase cele mai multe sculpturi din altar. Tot Strabone zice că peribolul templului acesta, ca acela de la Samos, avea mulţimi de săli cu tablouri cele mai preţioase, între care un frumos portret al lui Alexandru cel Mare, făcut de Apelles. Porticii ierau. decoraţi cu sculpture nenumărate şi se vedeau însemnate pe pereţi ofrandele tuturor prinţilor din Asia. Templul avea, încă din timpul amazoanelor, dreptul de azil, pînă la August, care rezervă acest drept numai în( ţemplu, căci Mitridate, Marc Antoniu îl întinseseră pe jumătate cetatea. Astăzi însă nu se mai vede nici o urmă din acest templu, şi nu se ştie sigur nici locul pe care a fost construit. Doi secuii dupe era creştină, templul de la Efes era încă centrul religios cel mai căutat din Asia Mică. Filostrate ne spune, în Vieaţa sofiştilor, că un sofist, Damian, făcu un portic de marmură ce duce de la poarta Magnesiei la templu şi o sală pentru banchete ce se dau la templu. Murii ei erau îmbrăcaţi în lespezi de marmură de Frigia sau de Sinada, ce era pe atunci o mare raritate. Geţii şi sciţii, anticii noştri vecini, în timpul lui Galien, făcură o invaziune în Ionia şi desppiară templul. Poporul atribui această nefericire ideei profane ce avu Neron de a transporta la Roma toate averile templului Dianei, din Ephisthodome. . In timpul cînd cultul lui Crist începu să se întinză în Orient, templul de la Efes era rău privit de toţi creştinii, din cauză că cea mai mare opoziţiune într-însul ei o găsiseră. Constantin dede ordin ca toate aceste cuiburi de diavoli, cum le numea el, să se dărîme şi să li se ia materialele. Eroare nedemnă de un om atît de mare! El nu avea decît a introduce în aceste superbe monumente cultul lui Crist şi ar fi înzestrat biserica creştină cu aceste edificii memorabili. Coloane, statue, căpiţe, lespezi, vase şi orice, alte obiecte 434 de preţ se trămiseră la Constantinopole, spre a împodobi noile biserici, care mai tîrziu erau menite să se schimbe In geamii musulmane! Cele mai multe obiecte, sub Iustinian, ce se transportară la Sînta Sofia, fuseră luate din templul de la Efes. Cele douăsprezece poloane de , marmură verzi ce decoră neful Sîntei Sofie sunt luate de la templul Efesu-lui. Ce a scăpat din mina destructrice a omului, nu a scăpat mai tîrziu de păragină şi de cutremure. Această cetate, scăpată din mîna romanilor şi bizantinilor, căzu sub jugul mahometanilor în timpul lui Alexis. Maho-metanii coprinseră Efesul. Ioan Duca bătu şi fugări pe Tan-griperm şi pe Marace, generali mahometani, de aici, într-o luptă de care vorbeşte Ana Comnen. Teodore Lascaris deveni stăpîn pe Efes în 1206; dară mahometanii se întoarseră sub Andronic Paleologu. Mentesce cîştigă toată Caria. Timur, dupe bătaia de la Angora, veni cu toţi prinţişorii din Asia Mică la Efes, şi în timp d-o lună nu făcu decît să despoaie cetatea aceasta. Giumeid, căpitan turc, se bătu cu fiii lui Asin, care se aşezară la Efes; învinse, dară mai tîrziu fuse învins şi fugărit de alt fiu al lui Asin. Acesta se uni cu Mentesce, principe al Cariei, şi veni la Efes cu zece mii soldaţi. Karasupaşi comanda în cetate cu trei mii de oameni. Cetatea se apără cu bărbăţie,, dară încongiuratorii îi pun foc. Karasupaşi se mai bătu din cetăţuie, dară fără succes şi se predă lui Mentesce, care dede Efesul lui Amir. Giameid plecai din Smirna cu o galeră şi dede ştire tată-său că veni la Mamalus, unde acela era prizonier. Prizonierii dederă să bea atît de mult gărzilor, încît îi îmbătară, şi coborîră cu funie, apoi scăpară în Smirna. Spre toamnă, începură resbelul la Efes. Amir se retrase în cetate; oraşul se luă şi se dede în voia brutală a soldaţilor. Efes cade dupe aceasta în puterea lui Mahomet I. De atunci Efesul a rămas la turci. Pe un deal în faţă cu Efesul, Procop pune biserica Sîntului ioan. Acum ne râmîne a vorbi de un lucru care interesă mult pe români, şi mai ales pe clericii noştri. Vom vorbi de sfîntul Pavel, ce, locui în Efes, dacă le-a mai rămas gust a citi chiar lucruri ee-i interesară altădată. 435 Una din feţele istoriei creştine în începutul ei, între cele mai interesanţi este, fără îndoială, şederea şi luptele sîntului Pavel în Efes, în contra sectatorilor cultului Dianei. Romanii domneau în Efes. Cultul Dianei se celebra încă şi atrăgea mulţimea vizitatorilor din toate părţile, venind, unii pentru specule, alţii pentru curiozitate, şi cei mai mulţi pentru devoţiune către zee. Intre alţii veniseră nişte evrei, cari au fost priimit botezul chiar de la sintul Ioan Botezătorul, practicînd un cristianism cum îl înţelegeau ei pe atunci, un fel de cristianism. Sîntul Pavel veni în Efes. El urmă datinelor de propagandă aşezate de Crist, adică a strînge în giurul său oameni de bună-credinţă, a-i face discepuli şi dintre cei mai neînvăţaţi, precum el însuşi o mărturi. Pavel îi boteză mai întîi in numele lui Crist şi apoi începu pre-dicele sale în sinagoga evreiască. Subiectul predicelor era: descoperirea unui singur D-zeu şi virtuţile ce noii creştini trebuiau să practice. Evreii şi grecii merseră la adunările sale, unii începură a se converti. Aceasta dede de vorbă oamenilor şi aduse în Efes o mare senzaţiune. Sîntul Pavel reuşi, prin convertiţi, a înălţa o biserică în Efes; apoi în şeapte alte provincii, sub nume de cele şeapte biserici ale Asiei Mice, despre care vorbeşte îngerul din Apocalips. Numărul discipulilor crescu în doi ani. Pavel păru înzestrat cu darul de-a face minuni. Populaţiunea din Efes îl crezu. Magia era foarte aspru pedepsită la Efes, de legi. Către acestea erau evrei fermecători. Aceşti evrei îşi închipuiră d-a invoca numele lui Isus, spre a’goni spiritul cel rău. In numărul lor era şeapte fii ai lui Sceva, evreu, şef al preoţilor. Se arseră toate cărţile de magie în piaţa publică, chiar de către evreii fermecători, cărţi în care erau multe documente preţioase şi cari costară atunci cincizeci mii bucăţi de argint, ceea ce făcu un mare zgomot în Efes şi dede lui Pavel şi mai multă autoritate în public. Era aici un Dimitrie, argintar, ce făcea figuri mici ale Dianei în argint. Acesta adună într-o zi pe lingă el pe toţi uvrierii de această meserie şi le zise că predicele lui Pavel le aduceau o mare perdere în cîştigul lor asupra statuetelor Dianei. „Asta se face, urmă el, nu numai în Efes; dară încă şi în alte oraşe". 436 Era o datină veche, ce în timpul procesiunilor religioase păglne, a ţine în mină statue şi statuete, reprezentînd pe zea sau pe zeul ce celebrau; toţi păgînii trebuiau să le aibe cu ei în procesiune, unele fiind de lemn, altele de fer, altele de argint sau de aur. Ele se găsesc încă astăzi între antichităţi. Aceste statuete le mai purtau chiar la bătălie soldaţii. Străinii ce plecau din Efes cumpărau aceste statuete şi le luau cu dînşii. Se mai făcea încă comerţul cu exvoto anathemata. Acestea se face chiar astăzi la diferiţi culţi în Indii şi în budismul chinezilor. în luna Artemisius se făceau sărbătorile «jele mai mari ale Dianei, lună ce corespunde cu primăvara. Cînd vorbesc de faptul ce se petrecu la acel Dimitrie argintarul, eram în timpul acestor mari sărbători. Erau atunci bîlciuri mari. Străinii cîntau imnuri în onoarea zeei. Toţi acrobaţii, prestidigitatorii, comedienii, fermecătorii din Asia se aflau adunaţi în Efes. Oraşul şi stradele erau coperite de flori. Magistraţii, numiţi cosmeteri şi neocori, sub preşedenţa unui asiarc, regulau ceremoniele. Hipodromul, teatrul erau deschise poporului, lacom de aceste petreceri. Pavel zicea poporului: „Nu sunt dumnezei aceşti idoli ce v-aţi făcut voi înşivă“ ; pe cînd Dimitrie zicea lucrătorilor: „Nu numai industria voastră este în pericul, dară şi templul marei zee Diana este lovit cu ridicul de către Pavel şi discipulii săi“. . Mulţimea, auzind aceste predice îndoite, striga: „Mare este zea din Efes“. Doi macedoni, Caius şi Aristarc, soţi de călătorie ai lui Pavel, se duseră la teatru . Pavel voi să facă şi el aşa; discipiulii se opuseră. La teatru, mulţimea striga şi nu ştia pentru ce. Unii cereau un lucru, ceilalţi alt lucru. Atunci un Alexandru voi să se justifice înaintea poporului adunat în teatru ; dară cînd poporul recunoscu că acesta era evreu, începu să strige în timp de două ore: „Mare este Diana efesienilor!“ Veni grefierul oraşului, Gramateus, magistrat al templului, voi să împace mulţimea şi vorbi în simţul perturbatorilor: „Cetăţeni, le zise el, este cineva care nu ştie că oraşul Efesului se închină Dianei, a cărei icoană este căzută din mina lui Jupiter? Fiindcă nime nu putem combate aceasta, cată să staţi în pace şi să nu faceţi nemica necuviincios. Oamenii ce aţi adus aici nu sunt nici hoţi, nici; blestemători ai culturii zeei. Dacă Dimitrie şi cei ce sunt cu el au vreo plîn- 437 gere a face, tribunalele sunt acolo spre a-i asculta; dară.cată ca toate acestea să se treacă în linişte.“ Poporul se linişti, Pavel plecă răpede pentru Macedonia. Acesta fuse cel dinţii simptom de reacţiune contra păgi-nismului. Noaptea dormirăm într-un sat la o cafenea, cum se doarme în aceste locuri sălbatice, pe o bancă de scînduri. înaintea zilei eram pe cai. Cită schimbare de atunci pînă astăzi! Cel care cuteza,, sunt cîţiva ani, să pătrunză prin aceste locuri, nu era niciodată sigur că va ajunge la locul destinaţiei lor. Guvernul tot ce putea face era să pună gardă prin munţi, deşi aceşti gărzi se uneau cu tîlharii, ca să despoaie sau să uciză pe călători de multe ori. Astăzi un drum-de-fer pleacă din Smirna şi pătrunde, ea un geniu al civilizaţiunii,' aceste regiuni minunate de frumuseţe şi spăimîntătoare de barbarie. Şacalul, tigrul, leopardul, la şuierul machinei drumului-de-fer, rădică capul cu teroare şi fuge şi se depărtează în fundul deşertului, încredinţat că domnirea lui încetează de acum în aceste locuri. In cel dintîi an, cînd convoiul drumului-de-fer se opri la o staţiune, mergînd spre Smirna* se arătară nişte tîlhari. Ei întrebară pe conductori unde este cămara cu bani. Aceştia, fără a perde sîngele rece, ,le deschiseră o trăsură. Intrară toţi, curioşi să vază banii. Uşa se închise dupe ei; convoiul plecă cu răpeziunea fulgerului. Cîteva minute încă şi trenul ajungea în Smirna, aducînd o duzină de tîlhari. Pe toată calea pînă la Smirna se văd urmele cetăţilor antice. Munţi, dealuri, văi desfătătoare, rîuleţe limpezi, păduri se arată ochilor şi, din cînd în cînd, dupe înălţimi, se zăeşte în departe marea, ca o imagine a cerului pe pămînt, cu mii de frumuseţi variate. Civilizaţiunea se va întoarce înfr-o zi să-şi ia leagănul său cel vechi în aceste locuri desfătătoare prin clima lor. Turcii ei înşişi vor fi siliţi a se supune înrîuririi ideelor de progres, sau să lase tărîmul la populii civilizaţi. Ceea ce lungeşte această agonie, sau mai bine această transformare* este ignorenţa populilor creştini din Orient. Conchişi şi concheranţi sunt deopotrivă legaţi în lanţurile unui fanatism necugetător. Cu toate acestea, vieaţa începe a-se “zări pe ici şi pe colo în Orient; patru căi-de-fier sunt deja terminate în Turcia. Noi nu avem nici una! , 458 SMIRNA Herodote zice că Smirna primară fuse fundată, de eoliani şi căzu mai în urmă în mîna ionienilor. Ştrabone,! care se bazează pe Callinus, zice că Smirna veche s-a fundat în timpii emigraţiunii ionienilor şi că la început nu făcu parte din con-federaţiune, căci populaţiunea ei era o ramură din aceea â Efesului. , , . - . Efesienii, cari locuiau un cuartier numit Smirnaj goniră de aici pe lelegi şi fundară o altă cetate cu numele de Smirna; aceştia fură goniţi de eolieni şi trecură la Colofon; dată reveniră pu cploipnienii şi recăpătată cetatea lor. Mai tîrziu căzu în puterea lidienilor. Alyate, fiul lui Sadyete, goni, din Asia pe cimerieni şi luă Smirna. De atunci patru sute de ani smiy-nioţii se răspîndirâ şi trăiră prin satele vecine. Smirnioţii celebrau sărbătorile numite Eleutheriele, cu ocaziunea liberării cetăţii prin mijlocirea servelor. Iată cum. Lidienii încongiu-raseră cetatea Smirnei; cînd era s-o ia, trămiseră să ceară pe nevestele smirnioţilor, a căror reputaţiune era celebră. Smir-nioţii p-aci, p-aci să subscrie acest act, cînd servele lor se devotară pentru stăpînele lor şi, plecind în locul lor, se pur-tară astfel ,în ţabăra inamicilor, încît se sparse tabăra lidienilor, ba încă căzură în minele smirnioţilor. Sttabone a dat de lucru geografilor moderni, cari nu pot să se împace despre locul unde a fost în vechime cetatea. Dupe dînsul, pretind uhii că au fost două golfuri, din care unul s-a ăstupat, acela de la Burnaba. „Este, zice Strabone, golful Smirnei şi cetatea. Apoi un alt golf, în care este vechea Smirnă, la douăzeci stade de la ceea ce se vede astăzi.11 > Dară toate acestea nu interesă pe cititorii noştri, astfel le lăsăm să le descurce geografii. Smirna, ale cărei ruine se văd astăzi pe muntele ce domină oraşul cel nou, este fapta regilor greci. Pausanias zice că a fundat-o Alexandru, dupe ce a avut un vis inspirat de Nemesis, dormind pe muntele Pagus. Alexandru începu clădirile; dară se terminară de Antigon şi de Lisimac. Am vizitat aceste ruine dupe Pagus. Spre nordul acestui munte se fundă vechea Smirnă, pe munte şi pe vale. Meles cură în partea răsăritului acestui Autpţii vechi ne spun că oraşul era magnific, cu strade liniate,, palar turi măreţe. Cum era crezut că Omer născuse aici, i se rădicase 43? p pe rîul Meles un templu numit Homerium. In vale era templul Junonei, templul Nemesisei, pe coasta muntelui erau acro-polis, stadul, teatru. La consursul cine va rădica un templu mai măreţ în onoarea lui Tiberiu, înaintea senatului roman, Smirna reuşi. In timpii primitivi [ai] cristianismului se dede Smirnei numele de una din cele şeapte eclesii ale Asiei, căci ceă dintîi luptase în favoarea cristianismului. Astăzi nu mai rămîne nimic din frumuseţile trecutului. Perşii, macedonenii, romanii, bizantinii, cavalerii, arabii, turcii au trecut cu războaie peste aceste locuri, însoţiţi din timp în timp de sabie, de cutremure, de incendii. Are o sută cincizeci mii locuitori din toate naţiunile, turci fiind mai mulţi. Mă opresc aici, căci am mai vorbit undeva de Smirna. Şi voi spune cititorilor despre alte oraşe din Asia, mai puţin frecuentate' de călători, dară unde văr’ avea mai multe lucruri curioase de citit. LIDIA Căutai soţi de călătorie pentru Brusa de Ia Smirna, pe uscat. Găsii un călugăr grec, care se ducea la un oraş aproape de Kintaia. Călătoriele erau pe atunci întrerupte de frica ce inspira un celebru tîlhar, numit Catargi-Iani. El nu ucidea pe nime, pe săraci nu despoia, dară aresta în munţi pe toţi călătorii de oarecare consideraţiune şi îi forţa să scrie la casele lor a trămite sume mari de bani pentru răscumpărarea lor; în caz contrariu, îi ameninţa cu moartea. Ăst marafet nu-1 cunosc tîlharii din Principatele Unite. Şi tîlharii chiar au rămas îndărăt la noi! Eu însă, care nu aveam motive a mă teme d-a fi oprit şi a mă răscumpăra, neavînd nici cine, nici cu ce să mă răscumpăr, nu mă temeam a străbate aceste deşerturi. Călugărul ce venea cu mine nu era mai expus decît mine. Drumul este prin Burnaba, sat unde smirnioţii avuţi au cele mai frumoase case şi parcuri. Vezi rîul Meles, Hermus, muntele Sypulus, Tmolus, satul Nymphis sau Nympheum, altădată loc de plăcere al împăraţilor bizantini. \ 440 Aici se vede încă zidurile unui.palat, construit de Andronie, cu trei etage. Intr-o stîncă, nu departe de pici, este săpat un bas-relief, foarte curios, descoperit în 1839. El reprezentă un om armat, de profil, privind spre răsărit, în mina stingă ţine o lance, în dreapta un arc, poartă tunică. învăţaţii din zilele noastre cred toţi să găsească aici monumentul de care vorbeşte Herodot astfel: „Se văd în Ionia două figure de Sesostris, sculptate în peatră, unul pe drumul ce. merge de la Efes la Foceea; celalt pe drumul de la Sarda la Smirna, fiepare reprezentă un om de patru coţi... ţiind o lance în mina; dreaptă şi un arc în mîna stîngă“ etc. Astfel această sculptură ape o vechime de treizeci şi patru de secuii sau trei mii patru sute de ani. Pe tot acest drum văzurăm o ţară cultivată şi avută, văzurăm un sat numit Cassaba, de unde vin în Smirna pepenii galbeni Cei renumiţi, tomatele şi alte legume. Trecurăm prin Debrent, două ore de la Cassaba; apoi Ahmedji, pe un loc foarte pitoresc. Pe aici încep a se vedea iurucii, popu-laţiune nomadă, dară blindă. Dormirăm noaptea în cel din urmă sat, sub un fel de umbrar, şi cinarăm cu lapte şi caş, îndată ce te apropii de locul unde a fost în vechime vestita cetate Sarda, capitala lui Cresus, în Lidia, vezi morminte şi ruine risipite. Vechia Sarda era surnumită Regina Asiei, din cauza mulţimii şi strălucirii edificielor ei, fără exemplu. Ştiţi ce se mai vede aici astzi? Cîteva petre fărâmate, înainte de a face descripţiunea acestor ruine celebre, vom spune cîteva vorbe despre Lidia, istoria şi geografia ei. Aici nu mai eram în Ionia propriu-zisă. Lidia se întinde dincolo de Ionia. Spre est se mărgineşte cu Frigia, spre nord cu Misia, spre sud cu Caria, despre pp)>e am vorbit. Altădată se chema şi Meonia. Celebrul munte Tmolus trece prin această ţară. >. Muntele Messogis face încă parte din Lidia. Ea este.sţ*o-pită de rîul Hermus, ce primeşte în sînu-i pe Hilus sau Frigiua. In timpii vechi, un drum mare trecea prin toată Lidia, de la est spre vest, mergînd de la mare pînă la Suza. La fiecare staţiune a drumului erau case mari regale şi locuri de: repaus pentru călători, unde erau ospătaţi gratis. Această datină .de a ospăta gratis pe călători există încă pînă aştăW'J».'jnai,i#ulte părţi ale Asiei. Pămintul Lidiei era şi este fparte .fertil, mai ales văile Meandrului. Figele sau smochinele, stafidele sau 441 strugurii uscaţi, bumbacul, untdelemnul şi susanul Lidiei Sunt renumite pe toate părţile lumii. Lidienii nu erau greci, nu erau nici asiatici de origine. Erau originari din Europa. Frigienii şi lidienii erau la început mai civilizaţi decit grecii, cari împrumutară la populii Orientului germenele civilizaţiunii. Lidienii învăţară pe greci acele melodii populare, cari fuseră originea sublimii poezii lirice a Greciei mai: tîrziu. Din Lidia se duse în Grecia modul melodios al muzicei. îrică din timpul Heraclizilor se simţi înrîurirea civilizaţiunii lidiene asupra grecilor. Cele mai minunate pirostrii şi cratere de aur şi de bronz ieşeau din atelierele Lidiei şi se transportau în cele mai mari templuri ale lumii, pe cînd grecii nu fabricau încă decît obiecte grosolane de bronz. Herodot ne spune că lidienii aveau legi cari semănau cu acelea ale grecilor. Herodot Vorbeşte'mult şi detaliat despre'istoria lidienilor, cu ocaziunearesbelelor persane. In timpul întîi al dinastiei Heraclizilor, sub Coborttorii lui Ninus şi Belus, Lidia era aliată a marei împărăţii; Lidienii, ca' să se asigure contra asirienilor, începură de atunci Să aducă în Serviciul lor pe greci, cari se înmulţeau pe coasta Asiei Mice. Carienii se făcuseră puternici la curtea lui Candaule; Gyges, darian, comanda armata lidiană. Herodot ne spune că Candaule avea o femeie jună şi frumoasă, anume Nysida, de ale cărei frumuseţi era înamorat soţul ei. Acesta spunea lui Gyges mai în toate zilele că nici o femeie îh lume nu are mai frumoase forme decît regina şi stăruia de Gyges să i-o arate în toată nuditatea ei. Gyges refuza, ziclnd că nu se cuvine unui serv să vază pe suverana Sa nudă; regele stăruieşte. In fine Gyges se decide a urma voinţei regelui. Intr-o noapte, regele conduce pe Gyges în camera de culcare a reginei şi îl ascunde, pe cînd frumoasa regină îşi scdftse cele din urmă vesminte şi voia să se arunce în pat. întîmplarea făcu ca ea să zărească pe Gyges. Cu toate acestea se culcă, fără a zice nimica. A doua zi, ea cheamă pe Gyges şi-i zice să aleagă între două lucruri, ori să se decidă a muri, sau să se decidă, ucizînd pe regele, bărbatul ei, să o ia pe dînsa de soţie. Gyges se hotărî pentru cea din urmă. Candaule fuse asasinat. Gyges ia de soţie pe Nysida şi devine rege. Această fabulă a lui Herodot nu mască însă adevărata situaţiune a lucrurilor pe atunci. Carienii erau în fruntea armatei; Gyges 442 era cariari; ei tindeau a cotropi pe lidieni, şi oricare ar fi fost cauza morţii lui Candaule, un complot întins a trebuit să fi existat între toţi carienii contra regelui. Cu Gyges, puterea lidienilor crescu şi se întinse pînă la coasta mării, ocupată pe atunci de greci. Lidienii se decid a supune Ionia. Lidieni, misieni, carieni se aliară contra grecilor ionieni. Ionienii se gîndeau a se alia cu Atena. Resbelul începe. Gyges atacă întîi Smirna şi este respins; atacă Colofon şi cetatea cade în puterea lui. Ardys, următorul lui Gyges (670), luă Priena, dupe o rezistenţă eroică. Ionia era să cază cu totul sub lidieni, daca cimerienii, populi nomazi de la Marea Caspiană, nu ar fi apărut pe malurile Mării Negre, supuse lidienilor. Dupe cimerieni veni alt popol, numit treri. Aceştia au venit pînă în Magnesia, lingă Smirna. rjErap barbari şi cruzi, Qu^jjşnii^p^; 4ar$, neputînd lua şi cetatea fortificată, lăsară şi oraşul cîştigat şi plecară. Poetul Callinus, ce trăia în Efes, compuse imni minunaţi să deştepte curagiul ionienilor contra barbarilor sciţi. Orientalii numeau sakai seminţia scită din munţii (Koh) din Crimeeă, ale cărei horde erau cunoscute sub numele de koh-sa-kai, sciţii din munte, din care mai tîrziu moscoviţii au făcut cosacii. Aceste năvăliri făcură sa înceteze resbelul între lidieni şi greci. Cimerienii şezură, doisprezece ani în aceste ţări. Alyate, părintele lui Cresus, rege al Lidiei, reuşi a goni pe cimerieni în anul 606, ant. Chr. Sadyate, fiul al lui Ardys, se urcşţpe tron în 621, Alyate, fiul lui Sadyate, se urcă pe tron dupe doisprezece ani. Alyate, dupe ce goni pe cimerieni, reîncepu resbelul cu ionienii, luă Smirna şi Miletul. Apariţiunea mizilor dincolo de rîul Halis făcu să înceteze resbelul lidienilor cu ionienii. Ciaxare, fiul lui Phaorte, aliat cu regele Babilonului, Nabo-nasar, sub pretextul unor refugiţi sciţi, declară resbel lui Alyate. Lidia, ce se întindea de la Misia pînă la TauruSi avea popoli resbelnici să opună inamicului. Resbelul începu şi ţinu cinci ani şi se termină printr-un accident. în .timpul Unei mari bătălii, un eclips de soare schimbă ziua în noapte. .Midii, spăimîntaţi de aceasta, încetară de a combate ,şi încheiară pacea. ■ 443 Âlyate dete pe fie-sa, Arienis, în căsătorie lui Ciaxare. Alyate avusese două femei, una cariană, alta ioniană. Cu cariana făcu pe Cresus, care devenise guvernor In Misia: pe acesta Alyate îl hotărî a-i fi moştenitor la tron. Cu ioniana avusese alt fiu, Pantaleon, pe care Cresus îl ucise. De aici se prelungi o ură teribilă în familia regală, care făcu nenorocirile grecilor în Asia Mică. Dupe moartea lui Alyate, regatul Lidiei era în toată mărirea şi puterea lui, şi a cărui avuţie întrecea toate statele cele mari de atunci. Poporul îi rădică un mormînt, la care contribui cu sume mari toate curtezanele timpului. Yom vorbi mai tîr-ziu despre acest mormînt, ce există încă la Sarda. Dupe ce Cresus ucise pe frate-său Pantaleon, trămise la toate centrurile religioase din Asia daruri de mare preţ. Cetăţile grece văzuseră cu îngrijire pe Cresus pe tronul Lidiei, şi nu se înşelară, căci nu trecu mult şi Cresus atacă Efesul. Pandarus puse brăful sub protecţiunea templului, legînd cu o furie templul de partea oraşului. Cu toate acestea, Cresus luă oraşul, dara se mulţumi a cere un tribut mare şi se întoarse acasă. Toate , oraşele ioniene căzură in puterea lui Cresus. Guvernul lui fuse blînd. El chemă la curtea sa pe toţi cei mai mari artişti ai Greciei. Domnia lui Cresus fuse periodul cel mai strălucit al Lidiei. Muzele grece sorbeau din fîntina asiatică noi inspiraţiuni. Statul ajunse într-o stare de bogăţie imensă. Comerţul său mişca toate porturile lumii. Cresus cugetă acum să conchidă alte ţări mai depărtate, precum Chipru şi Capadocia, ce era atunci sub suzeranitatea perşilor. Oracolii consultaţi, în faţă cu darurile preţioase ce le dede Cresus, ziseră că resbelul ce proiectează va avea rezultat fericit. Cresus voi să atace Persia şi luă de pretext scăparea rudei sale Astiage, ţinut în robie de Cir. Cresus se alie cu babilonienii, cu Amasis, rege al Egiptului. Cir căuta de mult timp să zdrobească pe greci, cu gîndul ca să propage ideele religioase ale perşilor. Perşii atunci recunoşteau numai un zeu unic şi nevăzut. Sacrificau lui Jupiter pe vîrfurile înalte ale munţilor, fără să rădice nici templuri, nici statue. Ei urau şi despreţuiau cultul naţiunilor de la vest, spărgeau idolii unde îi găseau. Cresus merse contra perşilor cu armata lidiană şi ajutoarele de la greoii din Asia Mică, către Capodocia. Cir trămise emisari în Ionia, ca să zică grecilor a se revolta contra lui 444 Cresus. Ionienii refuzară de a se asemăna acestor dorinţe. Bătălia ge dete lingă Pterium,; Bogaz-Keiu; fuse sîngerîndă, dară fără rezultat. i - ■ Cele două părţi se retraseră. Cresus se îhtoarse în Sarda, licenţia trupele şi ceru ajutor aliaţilor săi pentru viitoarea bătălie. Dară Cir profită de eroarea ce făcu Creşus cu licen-ţiarea armatei şi se răpezi către Sarda, dupe Cresus, care nu avu timpul nici să-şi strîngă trupele risipite. Rezistă insă cu cele ce putu să găsească sub mină, se lovi cu Cir pe lunca lui Hermus, nu departe de Thynibrea. Poate că Cresus ar fi bătut marea armată a lui Cir, fără stratagema de care vom vorbi. Harpagus, general med, ştiind cit vederea şi mirosul cămilei speria pe cai, puse în primul rînd al armatei persane o turmă de cămile încălecate de cavaleri. Caii de cavaleria lidiană, ce era cea mai mare parte a armatei, la vederea cămilelor, se spăriară şi luară de fugă în toate părţile. Armata Kdiană, deşi se apără vitezeşte, fuge silită a se retrage în Sarda. • ■; Perşii încongiură cetatea, o bat în timp de patrusprezece zile, apoi o iau cu asalt. Cresus cade rob în mînele perşilor. Ionienii şi eolienii trămiseră lui Cir deputaţi a-i recunoaşte eu acele condiţiuni cu care îi recunoscuse Cresus. Cir refuză. Grecii se armară să-şi apere libertăţile, Astfel căzu acest mare imperiu al Lidiei printr-o singură bătălie. Astfel vor cădea şi se vor risipi toate statele guvernate de oameni cari nu vor fi la înălţimea misiunii lor şi formate de popoare care nu se vor înţelege între dînsele. Lidienii şi grecii din cele mai bune familii fuseră siliţi a se expatria în Europa; în diviziunea imperiului persan făCMtă de Dariu, Lidia şi Misia făceau parte din satrapia a doua. Sarda se alese ca reşedinţă a satrapului. Vine Alexandru cel Mare, apoi Antiohus, Dupe bătălia de la Magnesia, ea ie anexă cu regatul Pergamei, apoi deveni provincie romană şi bizantină. . ' <‘ Musulmanii o luară în urmă, mai întîi arabii, apoi cavalerii şi turcii. Dară să ne înturnăm la ruinele Sardii. i ! • Dupe Strabone, Sarda ar fi mai veche deşifc Troada, şi înaintea fondării Sardei ar fi fost, pe acelaşi loc, o altă cetate, numită Hydea. Pliniu crede că Hydea era fbttereţea Sardei. Alţi autori zic multe despre aceasta; dară nu ne interesă mult. 443 Fortereţea ocupă un deal rămas din Tmolus. Ea a fost zidită de regele Myles. Citeva bucăţi din ziduri au rămas încă în picioare. Rîul Pactole cură prin locul unde fuse oraşul, pe lîngă teatru. Cibela era zea indigenă a Lidiei. Ea avea în Sarda un templu, care arse cînd ionienii luară cetatea. Se vede aici ruinele templului Cibelei şi se crede că acest templu fuse reclădit sub Alexandru. Templul era construit de marmură albă; edificiul este pus de la est spre vest; faţa orientală despre Acropole, ceaaltă spre Pactole. Se vede pînă astăzi două coloane în picioare: Pe teren se văd mulţime de bucăţi de coloane, de căpiţe, de arhitrave. Coloanele sunt cam îngropate în pămînt. Căpiţele sunt de ordin ionic; dară lucrate cu o artă şi o delicateţe cari atrag mirarea călătorilor. Templul a fost octostil şi dipter, cu opt coloane în frunte şi treizeci şi două pe cele două părţi ale lui. Mai departe se vede teatrul; a rămas numai forma.caveii.cu. zidurile fundamentului, cari sunt de peatră lată. Acest teatru, dupe mai mulţi autori, ar fi conţinut pînă la zece mii spectatori. Se vede asemene ruina stadei; apoi ruina unui palat între teatru şi templu, şi o mulţime de alte ruine. Pe Pactole este o biserică mare, ruinată, din timpul bizantinilor; această biserică interesa pe călugărul ce era cu noi, mai-mult decît locaşele idolilor. Vizitarăm asemenea şi geamia. Aceasta fusese în vechime iară o biserică, unde văzurăm cîteva coloane vechi. Am vizitat cimitirul. Aici se văd o mulţime de tumulus de diferite mărimi; între altele se vede unul foarte mare, ca un deal, mormîntul lui Alyate, părintele lui Cresus. Iată ce zice Herodote despre acest ihormînt: „Se vede în india un monument, care nu este mai prejos de acelea ale egiptenilor şi babilonenilor, mormîntul lui Alyate. Fundamentul este format de un subasămint rădicat şi surmontat de un colţ de pămînt grămădit. Este fapta artizanilor, lucrătorilor şi a curtezanilor14. Lucru curios cum in acei timpi femeile publice sacrificau tot pentru rădicarea de monumente: Una din piramidele Egiptului este rădicată cu cheltuiala unei curtezane. La patruzeci de stade de oraş este lacul Gyges, zice Strabone, lac de care vorbeşte Homer şi care s-a mai numit Coloe. Aproape de lac se vede templul Dianei Goloene. In giurul lacului sunt mormintele regilor. Despre Sarda este mormîntul lui Alyate. . . Lacul a fost săpat de oameni, ca să primească apele cînd sunt înecăciuni. Astăzi se vede aici 446 nişte ruine de peatră îngropate de pămînt şi de mărăcini. Pe acest lac se vede cociocuri mari, pe care cei vechi, le numeau insule mişcătoare şi le da numele propriu de insule Calamine. Cîţiva romani şi-au scăpat viaţa în timpul resbelului cu Mitridate, ascunzîndu-se în aceste cociocuri. Yaron vorbeşte de insulele Lidiei, insulele Nimfelor, care insule.se punea a dănţui la sunetul fluierelor, întorcîndu-se împregiur. Călugărului începu a i se urî cu atîtea ruine, pe, care călu-? gărul le numea idoli. Aş fi dorit să văz Filadelfia, Trales sau Aidin-Guzel-Hissar. Dară ele se aflau opuse cu itinerarul nostru. La Aidin-Guzel-Hissar este astăzi o calerde-fer, ce vine de la Smirna. Dară cîte alte multe cetăţi antice, ruine, demne a fi vizitate, nu se aflau în Asia Mică? Trebuia mult timp şi mulţi bani, ca să vedem cea mai mare parte a acestor ruine. Putem merge la Brusa pe două căi: prin Ukiak şi Kiu-taia, sau pe coastele mării, pe unde avem a- vedea-celebra Troada. Decisei pe sălbaticii soţi de călătorie şă. urmeze itif nerarul cel din urmă. Să vorbim însă puţin de Aidin, unde poţi să mergi astăzi cu drumul-de-fer, şi mai întîi de Filadelfia. Aceasta din urmă este aşezată spre orientul Lidiei, aproape de Tmolus. Se fondă de Atale Filadelfe, rege al Pergamiei, care îi dede nu» mele lui. Strabone ne spune că această cetate a fost în vechime supusă la mari cutremure de pămînt. Ea se fundă o sută treizeci de ani înainte de era creştină; există şi astăzi cu ace-laşi nume. Este aşezată pe mai multe deajuri. Aipi veni sîntul Ioan la începutul cristianismuluk Cetatea primise dreptul a face parte din cele şeapte biserici ale Asiei, din cauza blindeţei ce arăta creştinilor. Astăzi casele sunt de lemn şi de pămînt cele mai multe. Populaţiunea este însă foarte avută, din cauza rodirii cei mari a pămintului. .Are la zece mii locuitor^ din care două mii de religiunea creştină. Turcii o numesc Ala-Keher. , Trales, astăzi Aidin-Guzel-Hissar, fuse unul din oraşele cele mai înfloritoare ale Lidiei. In vechime, oraşul oqupa picioarele muntelui Messogis. Se crede că ar fi fondat-oargie-nii şi tralii, un popor trac. Ea se mai numea Evantea înflorită şi Ergina cea tare. Rîuleţul Eudon stropea zidirile ei. Avea locuitori foarte avuţi. Se văd urmele unui teatru, unui stad. Oraşul de astăzi Aidin-Guzel-Hissar nu ocupă tocmai locul celui antic; rîu- 447 leţul Eudon trece prin mijlocul lui. Aidin este oraşul cel mai însemnat din provincia aceasta în comerţ; populaţiuneadin Aidin se urcă la optzeci mii Suflete şi douăsprezece mii case, din care patru, sute sunt ale creştinilor. Spre sudul oraşului se vede lunca Meandrului; rîul ce cură prin mijloc face hotă-rul între Lidia şi Caria. Noi plecarăm din Sarda. Trecurăm noaptea la Marmara, intr-un han unde călătorii sunt ospătaţi gratis. Eram încîntat de varietatea costumelor ce se găsesc în aceste locuri. Pretutindeni întilneam zeibeci, ce nu seamănă cu ceialţi locuitori. Zeibecii au un turban foarte nalt pe cap, şalvari albi de pînză sau de aba ce coboară numai pînă la genuche şi mai puţin jos încă. Şalvarii nu sunt largi, ci strinşi. Un brîu foarte larg cu pistoale, iatagane, alibiuri, ciubucul, chiseaua şi punga. Ei domina mai ales în satele din munţii Tmolus şi Messogis. Se pretinde câ zeibecii»nu sunt turoomani, ci o ramură din vechii traci sau tralieni, cari în timpii antici serveau în toate părţile cu armele în mină pentru soldă. Astăzi sunt de profesiune despoietori de caravane. Ei nu practică atît de bine ca turcii islârtîismul. Tahir-paşa voi, este cîtva timp, să schimbe costumul zeibecilor, care iiisufla frică. Ei se revoltară; dară paşa de la Aidin trămise asupra lor oştirea regulată şi măcelări pe mulţi din ei, In urma cărei învingeri se supuseră. Trecurăm seara în acest han cu nişte dervişi călători cari făceau tot felul de profeţii. Un bun pilaf şi un câdaif ne serviră de cină. A doua zi lă patru ore de dimineaţă eram pe drum. Trecurăm prin Ak-isar, care în vechime se numea Thyatira. Saleucus Nicanor ar fi fondat această cetate. Pliniu zice că se numea altădată Pelopia. Această cetate, dupe ce Antiohus fuse învins, se uni cu Pergama. In timpul romanilor, era aici un senat şi popolul Thyatirii. Antonin Garacala rădică aici edificiuri mari şi căi de co-municaţiune. Se văd încă mai multe ruine pe ici pe colo în mijlocul oraşului, Thyatira trecea în numărul celor şeapte biserici creştine ale Asiei. In secolul al şeasesprezecelea, Andronic fugi din Pergama, gonit de turci, şi se retrase aici. Ak-isar are vreo zece mii suflete. . Pe tot acest drum se văd munţi şi văi lungi şi roditoare; rîuleţe, grădine cu fructe pe lîngă sate, holde îndestulătoare. 448 La satul Bakir, unde naşte rîul Caic, se găsesc ruine, fărămă-ture de marmură. Se crede că aici a fost Nacrasa. La satul Sama se văd încă nişte ruine bizantine. PERGAMA Pausanias vorbeşte de originea Pergamei. Dupe moartea Hermionei, Pirus se însură cu Andromaca; avu cu ea trei fii. Pirus murind, aceşti trei fii se separară. Pergamus, însoţit de maică-sa, veni în Asia Mică, merse în Theutrania, unde domnea Arius, ucise pe acest rege şi îi luă tronul. Apoi dede oraşului numele lui. Tot Pausanias zice că se vedea aici mormîn-tul lui Pergam şi al mumă-sei Andromaca, precum şi mor-mîntul Eugeii, muma lui Thiliphe. Astăzi aceste morminte se văd şi se recunosc la intrarea în oraşul Pergama. Şunt ca nişte deluşele coperite de iarbă. Unul se cheamă îllaltepi. M-am urcat pe dînsele. Dară cine ştie daca ele au fost mormintele acestor personage din fabulă? Pergama avea în vechime o fortereţă ţeapănă. Lisimac puse aici tezaurii săi, estimaţi 9000 talenţi sau 140.000.000 îei. Philatere din Tium fuse însărcinat cu garda acestor bani. Acesta era fiul unei dănţuitoare şi curtezană, numită Boa. Intră sub protecţiunea lui Docime, în armata lui Antigon, de aci trecu tot cu Docime la Lisimac. Philatere plăcu lui Lisimac, care îl numi tezaurier. Acesta, temîndu-se de intrigele Arsonoei, femeia lui Lisimac, pe cînd acest din urmă muri în război, se proclamă singur rege, promiţînd a împărţi tezaurii lui Lisimac. .JE1 domni, şi dupe moarte lăsă tronul nepotului său Eumen. Acest Eumen bătu pe Antiohus, pe cîmpul Sardei, şi rămase tare în tronul său. Dupe dînsul veni la tron Atale I, v&ţ al Jpi Eumen. Cînd gaulii sau galaţii sau francezii, carj emigrară în Asia Mică, veniră asupra lui Atale, şi toate popoarele Asiei se înspăimîntară la singurul lor nume, Atale le ieşi înainte cu curagiu, armata sa tremura de spaimă. Atale întrebuinţă o stratagemă; scrie pe palmă d-a-ndăratele vorba niko (biruinţă) şi lipind palma de ficatul unei victime ce o sacrifică atunci, arătă soldaţilor ficatul vietimei, pe care se văzu scris 44? foarte lămurit vorba biruinţă, ce el o avusese scrisă pe palmă. Soldaţii crezură că zeii sunt cu dlnşii, luară curagiu; bătălia se dede şi gaulii fură biruiţi. Atale se mai măsură cu regele Siriei, în care fuse biruitor. Theos şi Colofon i se supuseră, precum şi Smirna, Cimea şi Foceea. Regele Pergamiei se alie cu republica Bizanţiei, cu rodienii. Filip al Macedoniei tră-mise un corp de armată contra Pergamei, nu reuşi nimic. Atale aruncă întiiele fundamente ale celebrei bibliotece din Pergama. Eumen II, fiul acestuia, se alie cu romanii şi mări încă statele sale. Acest Eumen II aduse în Pergama civiliza-ţiunea, ştiinţele, frumoasele arte şi-i dede o prosperitate mare. Biblioteca lui Eumen era de două sute mii tomuri. Perderea ei este simţită de toată lumea civilizată. Eumen II făcu fabrici de pei preparate a se putea seri pe dînsele şi care de atunci au păstrat numele oraşului unde această nouă industrie s-a născocit, Pergamenae chartae. Pînă atunci se întrebuinţase în lume papyn^'din'SÎgipt; Clare era scumpă şi Se fabrica cti mafd'greutate. Lucru curios! Chiar astăzi pelarii din Pergama se deosebesc prin arta cu care prepară ei peile. Fără aceşti tabaci, ce îi vezi aşezaţi pe rîul Selinu, lumea nu ar avea astăzi ideele ce s-au păstrat pe pergamene. Din această dinastie, domniră încă Atale II, Atale III. în timpul lor, regatul Pergamei căpătă şi mai mare influenţă. Atale II luă Frigia şi Pamfilia, zidi cetatea Atalia şi Filadelfia. Spre bătrîneţe, neîngriji cu totul trebile publice, lăsîndu-le toate asupra lui Filopoemen, ministru favorit, şi partita acestuia; dară muri înveninat de nepotu-său. Lumea se săturase de dînsul, care nu mai făcea nici bine, nici rău, care nu mai era trebuitor. Nu este mai mare nefericire pentru o naţiuni decît aceea de a fi guvernată de un rege caTe nu are personalitatea sa. Acela nu poate să aibe amici, căci nu poate nimic. Toţi sunt indiferenţi pentru el, prin urmare toţi sunt contra lui, şi îndată ce o partită s-ar rădica asupră-i, nu găseşte nici o pedică. Această indiferenţă în care căzu regele prepară uh viitor neferice pentru Pergama. Atale III o duse rău. Domnia lui fuse un şir de cruzimi şi nebunie, apoi trecu vieaţa retras şi tulbiirat de mustrarea cugetului. El lasă statele sale moştenire romanilor. In acel timp, regatul Pergama, care începuse cu un singur oraş, se întindea pînă la muntele Taurus (Caramania). Aristonie, fiul natural al Atalilor, rădică arme şi căpătă neatîrnarea tronului. Resbe- 450 Iul contra romanilor ţinu trei ani, Publius Crasus consul, care intră in bătaie cel întîi, fuse ucis la Leucae. Perpenna, care îl înlocui, învinse pe Aristonie; dară muri şi el. Aristonie, rob, fuse dus la Roma, unde îl omorî. Un proconsul vine şi se aşează în Pergama, în numele poporului roman. Sub romani se rădicară aici mulţimi de templuri, între cari era şi templul lui Esculape. Cultul lui Esculape se adusese în Asia de Arhias. La acest templu veneau pătimaşi din toată Grecia şi toată Asia, spre vindecarea relelor lor. Maladii se culcau noaptea sub porticii templului unde visau ce fel de medicină au sa ia, ca să le treacă. La intrare vedea un triped, cu trei mari statui de aur; a lui Esculap, a lui Coronis şi a lui Telesphor. Templul era afară din oraş, aproape de teatru, dupe Aristide. Prusias, rege al Bitiniei, despoaie acest templu de cele mai preţioase obiecte. La poalele acestui templu, în timpul lui Mitridate, se măcelăriră mulţime de .romani,, în acest templu, Caius Fimbria, proconsul, părăsit de oştirile sale, fugind de Sylla, intră aici şi îşi pătrunse cu sabia peptul. Claude Galien institui la Pergama o şcoală de medicină. în timpii cristianismului, Pergama luptă pentru triumful acestei noi religiuni. Se aşeză mai în urmă aici o episcopie. In 1306 selgiuchizii veniră pe aici. Emirul de la Karasi se face stăpîn pe provincie şi-i dă numele de Karasi-ili. Orkan, sulţanul turcilor, încongiură pe Karasi în Pergama. Pergama se ia şi Karasi se ucide, Şoliman iubea literele şi arţile, cum şi frumoasele ruine ce găsi in Pergama. Dupe moartea lui Soli-man, monumentele Pergamei fuseră supuse dărămăturei de către următorii săi. ■ , ■ _ ,în timpul regilor greci, dupe Strabone, două drumuri pavate duceau la Propilee şi la templul Minervei Poliade, ce se rădica măreţ asupra zidurilor cetăţii pe deal. Urctndu-te spre Acropple vezi mai întîi un palat, ale cărui ziduri sunt despoiate de podoabe. Aceste ziduri erau în vechime încon-giurate de porţiei cu coloane de ordinea greacă. Drumul este pavat cu lespezi,mari. Vezi încă la capătul acestui drum poarta unui castel din secuiul de mijloc. Zidurile lui sunt făcute cu coloane de diferite măsuri, toate de marmură. Castelul lui Ljisimac era în vîrful cel mai superior. Se vede încă ziduri rupte din el. Templul cel mare se rădica pe o piaţă frumoasă şi domnea măreţ 451 valea rîului Caic. Coloanele templului erau corintiane şi de marmură albă. Pe malul Sting al Selinului se vede şi astăzi ruinele unui mare palat bizantin. Faţada alungă mult strada, este plină de ferestre şi decorată de pilaştri de marmură. Un portic era lipit de dînsul. Coloanele lui se văd căzute pe strade. Pe ici, pe colo multe din podoabele faţadei palatului sunt Încă pe la locul lor. Podurile din oraş sunt minunate. Ele sunt vreo cinci, făcute încă de la romani. Se vede aici şi un tunel minunat asupra rîului. Nu departe de la acest tunel, este un monument întins: ziduri mari de cărămidă cu baze de marmură, împestriţate cu bucăţi de coloane de marmură. Unii cred că aici a fost biserica Sîntului Ioan; alţii că a fost o biserică Pomană în partea vestului a. oraşului actual. Am fost să vedem un loc ce se cheamă gun-ghel-mes (lumină nu vine), din cauză că acolo sunt nişte galerii subpămîntene. Acolo este1 amfiteatru Pergămei. Este pus pe un rovin adînc, în care se aude mufmurînd un rîuleţ. Cînd voiau; opreau apa,' şi apa se adunai înt^-un larg lighean, unde se forma un lac mare pfe dinaintea privitorilor. Acest amfiteatru pare să fie făcut în timpul romanilor. Axul cel mare al arenei are cincizeci’ şi urtu de metri de lungime, şi axul cel mic treizeci şi şapte metri. Monumentul a trebuit să fie circular. Grădini multe a cătat să fie îrnpregiurul amfiteatrului. Construcţiunile porticului sunt groase. Se văd mai multe galerii, care mai toate dau asupra prâpastiei. Erau în giurul edificiului patruzeci de arcade; Grecii din Asia Mică nu iubeau amfiteatrul. In toată Asia Mică nu se găsesc aceste amfiteatre decît Ia Pergama şrCizica. Atena nu voi niciodată Să rădice asemeni edificii. Grecii iubeau teatrele, romanii iubeau amfiteatrele. Grecii, în Asia mai ales, aveau stade. Stadele erau o carieră sau un spaţiu în care se exercitau jocul alergăturei. Cînd era timp rău, acel exerciţiu se făcea sub un edificiu, şi acest edificiu făcea' parte din gimnaziu. Sub romani, circul în locul stadului, şi pentru formă, şi pentru datine. Amfiteatrul, din contra, era destinat la bătaia gladiatorilor, a hiarelor sălbatice. In Italia se văd încă mulţime de amfiteatre, la Roma, la Alba, Otricoli, Pozzoles, Capua, Verona, Poestum, Siracuza, Agrigento, Catana. Pe cele mai multe le-am văzut şi sunt în stare foarte bună. Locul rezervaţ în mijlocul acestor edificii servea pentru luptă şi se chema arena, din cauza nisipului subţire. Era-îngrădită de giur 452 împregiur cu un zid larg de douăsprezece-cineisprazece picioare. Era un rind de bance rădicate spre, ziduri, numit podium; veneau apoi alte ringuri rădicîndu-se pipă la vîrful zidului şi erau curmate prin alee circulare numite praecinctio-nes. Scări practicate pe ici, pe colo între aceste etagiuri se chemau scalae, şi locul între ele, cunei, colţuri. în giurul sirenei se aflau bolţi, unde şedeau ascunşi gladiatorii, sau în care se ţineau hiarele sălbatice, ce trebuiau să iasă la bătaie, sau unde se stăvilea apa, care trebuia să schimbe arena într-un lac pentru înotători şi exerciţii nautice, lupte. O poartă, numită libitinensis, servea ca să rădice pe acolo pe gladiatori, răniţi sau morţi. Amfiteatrul era descoperit. Gînd era soarele prea iute sau cînd ploua, întindeau asupra privitorilor corturi largi de pînză albă şi cîteodată şi alte stofe de mătase şi de purpură cusute cu aur. Fiecare condiţiune de oameni avea partea ei să şează acolo, hotărîtă dinainte: cuneus. Şi designatores erau însărcinaţi să arate fiecăruia locul lui. Logea împăratului era aproape de aceea a ambasadorilor, în rîndul dintîi numit podium. Veneau senatorii, dupe ei cavalerii, apoi popolul, care şedea pe bănce de peatră. Sunt autori cari pretind că în amfiteatrul de la Pergama nu s-a dat decit lupta între animale amfibii, crocodili, hipopotami, pe c$ri înotătorii se duceau să-i atace, în apă. Cîteodată chiar trupe de nimfe jucînd cu conca, expuneau aici tot felul de tablouri nautice. S-a rădicat din Pergama, de la o baie, un vas de marmură foarte mare şi s-a dat guvernului Franţei, care l-a depus la Louvre. S-a criticat cu amărăciune de mai mulţi călători că Franţa şi Englitera despoaie Orientele de aceste rare antichităţi. Pînă la un punct oarecare, aceşti orientalisti au dreptate; dară cînd cugetă cineva că toate aceste lucruri preţioase prin arte, prin timp, lăsate aici nu au alt viitor decît acela de a le vedea sau fărâmate, sau întrebuinţate în ziduri la fclădirea grajdurilor, orice blam trebuie să înceteze. Europa, adunînd aceste fărâmături ale civilizaţiunii trecute, dovedeşte că ştie să le apreţuiască. Ferice naţiunea unde guvernul ei sacrifică arţilor şi ştiinţelor atîtea milioane, ca să strîngă în cabinetele lor acele fărâmături ale geniului, aruncate în mijlocul acestor populi orientali ce nu ştie a le apreţui! Aceste populaţiuni 45i grece şi de alte viţe, încuscrite şi întrunite cu timpul într-o civilizaţiune demnă de toată gloria, nu mai sunt! Dară, cel puţin, ele au lăsat urma de măriri, de lumină neperitoare; moarte, sunt încă vii; stinse, luminele lor strălucesc neîncetat şi vor străluci pe cît va fi o lume; ele fac, prin puterea lor magică, să palpite încă inima grecului la amoarea patriei, la vocea viteziei, oricît de schimbat ar fi el astăzi. Dară noi, ce vom lăsa dupe noi ? Nefericită Românie !... Cerul a făcut tot pentru tine, şi omul nimica! Lumina este proscrisă în România, proscrisă sistematic de guvern şi de generaţiunile de astăzi. îmi făcusem planul a vizita cîmpiele Troadei, unde se ţinu acea lungă bătălie care cîntă Omer. Itinerarul nostru era prin Kidonia şi Adramytti. Soţii de călătorie începură să murmure contra prelungirii călătoriei; îmi trebuia elocinţa lui Cicerone, ca să-i conving, şi flirt* h(ln6ft6Şre;T niâi limbă turcă, nici limba greacă nu le cunoşteam aşa! de bine, încît să-i înduplec prin putere de argumente. Cu toate acestea, ei se îmblinziră şi deciserăm să vizităm cîmpiele Troadei. Acum eram aproape de mare, acest element pe care îl revede cineva tdtdauna mai mult decît cu plăcere. Acum vedeam cu fericire insulele Arhipelului, unde trăiesc încă atîtea aduceri aminte, Lesbos, Tenedos. Lesbos fuse patria poetei Safi şi poetului Alceu. Acolo Cornelia aşteptă şi întîlni pe soţul său, dupe ce acesta perdu imperiul lumii şi îl cîştigă Cezar. Ajunserăm într-un sat ce se cheamă Tzenderli. Aici a trebuit să fie în vechime Pitana. Făcurăm acest drum în mai multe oare pe malul Caicului. Nu văzui nici o urmă înseninată de la acest vechi oraş. Mai departe este satul Kidonia, celebru prin suferinţele sale în timpul insurecţiunii greceşti. Kidonienii fuseră cei dintîi care rădicară armele contra turcilor; dară, constrînşi de puteri numeroase în satul lor, ei periră pînă la cel din urmă şi satul fuse prada focului. Pe ruinele acestui sat, a renăscut altul, un sat de pescari. Adramytte astăzi, Adramyttium altădată, este acum un mic oraş, nu departe de mare, de la şapte mii la opt mii locuitori, greci şi turci. Este aşezat pe o luncă. Acest oraş n-a păstrat din vechime decît numele său. Pliniu spune că Adramyttium ar fi mai vechi decît Troada; că la început se numea 454 Pedasus şi că numele de Adramyttium îi veni de la Adramys, frate lui Cresus, care îl împodobi cu monumente frunioase. Acest oraş primi în sînu-i o colonie din Atena şi se alie cu celealte oraşe dupe Propontida. Perşii, supăraţi pe adramyoţi pentru simpatiele lor puse în atenieni, veniră ajpi şi măcelăriră pe toţi locuitorii acestui oraş prin Arsaciu, locotenente al lui Tisaferne. Adramyttium se aliase cu Mitridate şi locotenentele său Diodore asasină tot senatul adramyţilor şi se lăsă apoi să moară de foame, de frica romanilor. In fundul golfului Adramyttium era cetatea Astyra, cu un templu al Dianei, într-o pădure sacră. Aici, în momentul ce voiam a încăleca, ca să urmăm călătoria spre cîmpiele Troadei, întîlnirăm o companie de englezi, mai multe familii, bărbaţi şi femei, copii şi servi, călări toţi, unii pe cai, alţii pe măgari, urmaţi de un dragoman grec, de servi turci cu cai, pe care se transportau corturi mice, paturi de fer şi alte obiecte şi proviziuni de gură, negreşit. Ei debarcaseră prin golful Adramyttium şi se duceau spre cîmpiele Troadei. Dragomanul grec spuse englezilor că noi mergem tot la punctul la care ei plecaseră. Schimbai cîteva vorbe cu dinşii şi plecarăm. Toţi, bărbaţi, femei, copii aveau în mînă clte o carte de voiagiu în Asia Mică. Ei mergeau mai întîi să viziteze ruinele de la Assos. Merserăm împreună. Urcarea pe munte se făcu cu estulă greutate. Acest munte este posomorit; puţină vegetaţiune are asupră-i. El se formează de mai multe feluri de lavă, vlrful lui este coronat de ruine. Aceste ruine sunt încă din epoca erbică. Urcarăm printre bolovani de peatră dărîmaţi din înălţimi, ne urcarăm pă picioare. Assos a fost fondat de locuitorii din'Metimne. Priimi o colonie eoliană. Strabone spune o istorie curioasă despre eunucul Hermias. Acesta era în casa unui bancher. In Atena urmă lecţiunile lui Aristote şi Platon. întors în patria lui, se uni cu stăpînă-său, care luase prin arme cetatea Assos şi Atarnea, şi îl moşteni. Atunci chemă la Assos pe Aristote şi Xenocrate, dede lui Ariostote în căsătorie pe o nepoată a lui. Memnon îl atrase la dînsul acasă şi îl trămise la regele Persiei care dede ordin de-1 ucise. Astfel Assos perdu coroana sa şi urmă să aibe aceeaşi soartă ca toate celealte oraşe. Assos a dat naştere la mulţi oameni străluciţi în litere.; 455 Aici veni sîntul Pavel şi Luca, cari propagau la Troada. Se vede aici chiar urmele unei biserice. Satul turcesc, dupe vechiul oraş, se cheamă Beiram-Kei. Toate zidurile cetăţii, ce sunt încă în picioare, sunt clădite de blocuri mari de peatră, fără ciment, ca cetăţuia de la Samos. Am văzut mulţime de sarcofage deschise. Despre nord nu mai sunt ziduri. Se vede mai multe porţi mari cu turnuri, unele în picioare, altele dărîmate. Acropolis este în vîrful unei stînce, care domină preste oraş. în mijlocul lui a fost un templu de ordinul doric. Acest templu a fost exastil cu treisprezece coloane de o parte. Arhitravele şi bas-reliefele găsite aici se află acum la Louvre în Paris. Multe încă se află zăcînd pe lingă templu. Afară din Acropolis, se văd ruinele unui teatru; aproape de acest teatru, se vede un alt templu ruinat, precum şi mai multe alte edificii. Lăsînd la o parte toate aceste ruine, destul de interesanţi şi ideea ce tulbură pe oricari amatori de antichităţi că n-are decît să rîcîie pămlntul, ea să găsească obiecte de artă de mare preţ, mărturesc că o vedere mai măreaţă încă nu avusesem în vieaţa mea, câ aceea ce se prezenta ochilor din vîrful acestui munte. Oricare ar fi expresiunile ce aş întrebuinţa, ar fi neîndestulătoare: marea, munţii sălbatici, insulele in depărtare, cerul, înălţimea unde ne aflam, grupa englezelor blonde şi frumoase în mijlocul ruinelor antice, toate acestea formau un tablou desfătător şi ciudat, ce semăna văzut într-un vis. Ne odihnirăm pe muchea muntelui, avînd sub ochi nemărginita întindere, cînd un englez, acela ce părea şeful expe-diţiunii, intrînd cu mine în vorbă, mă întrebă de unde sunt. — Din Valahia, răspunsei, sigur că este destul a zice această vorbă ca tot să fie zis. — Ce lucru este acela Yalahia? mai întrebă el. — România. — Sînt trei oare de aici pînă la România? mai întrebă el. Aveţi acolo ruine? — Sunt patru zile cu vasul cu vapor pînă la România, îi răspunsei eu. — Ce fel ? Este aşa departe ? Nu sunteţi greci ? Sunteţi poate armeni? Bulgari? Muntenegreni?... Sîrbi?. . . — Nimic din toate acestea. Suntem un popor de vreo patrusprezece milioane, de viţă latină tracă, locuim malurile Dunării de la Tisa pînă la Marea Neagră. 456 — Mi-aduc aminte, zise el; am auzit la Liverpol, la bursă, vorbindu-se de România, că face grîu bun. Iară bine, urmă el, că tot produce ceva. Englezul era ironic, dupe cum văzui în urmă. El ura pe turci, dară dispreţuia populii creştini supuşi Turciei, necre-zîndu-i demni de o soartă mai bună decît aceea care o aveau. Ca să domine concheranţii osmanlii pînă astăzi, zicea el mai tîrziu, preste atîtea naţionalităţi creştine, trebuie ca concheranţii să aibe încă mari virtuţi şi conchişii mari viciuri. Este o rătăcită credinţă, urma el, că puterile europene, în interesul nu ştiu cărui echilibru imaginar, păstrează pe turci; turcii sunt păsţraţi chiar de populii cari se supun lor. Dintre toţi populii creştini din Turcia, grecii surit singurii încă cari au început .să roşească de a purta jugul, şi cu toate acestea ruşinea lor de a fi sclavi îpcă nu a devenit atît de tare, încît să admită sacrificiul a tot ce are. Turcii fac acest sacrificiu insă, şi nu ici şi colo, din jumătate de secol în jumătate de secol, dară îl fac preste tot locul, în toate zilele; peste tot locul, în toate zilele mor cu armele în mînă. Ce vom zice de celealte naţionalităţi creştine? — Ele fac puterea turcilor. Nu vă cunosc ca naţiune; dar mă prind că voi valahii sau românii urîţi pe greci, pe bulgari, pe sîrbi, mai mult decît pe turci. Grecii, bulgarii, sîrbii trebuie-să vă urască pe voi mai mult decît pe turci. Este o lege nestrămutată de a fi pizmaş mai mult pe acela ce este egalul ţăur decît pe acela ce este stăpînul tău. Acest simţimînt a servit totdauna pe concheranţi. Cestiunea Orientelui spînzură asupra lumii ca sabia lui Damocles. Europa se uită la popoarele Turciei, să vază ce zic, ce fac. Totul este în mina lor. Am auzit ce zic grecii, slavii, arabii. Nu vor pe turci, dară fiecare din aceste viţe cată să le ia locul. Nu se va termina astf,el niciodată cestiunea Orientelui. Osmân-lîii nu au mai mult drept în Turcia decît creştinii; nici creştinii mai mult drept decît osmanlîii. în Asia sau în Europa, âCesti osmanlîi au dopotrivă aceleaşi drepturi cu creştinii. Turcu şi creştinu, acolo unde se află, este la casa sa, în patria sa. Ceea ce trebuie să ceară creştinii, nu este tronul cezarilor din Bizanţa, ci egalitatea drepturilor civile Şi politice. O constituţiune, o cameră compusă de musulmani şi de-creştini, chiar avînd pe tronul Constantinopolei familia domnitoare astăzi. Astfel vorbea englezul. Dar să lăsăm pe acest om de stat din vîrful muntelui Assos şi să vorbim de Troada. CÎMPIILE TROADEI Pe cărţile vechi, Troada se găseşte în Misia. Misia, în antichitate, spre sud se întindea pînă în riul Caic, coprinzînd Elastida şi Teutrania, spre est pînă la Hhyndacus, spre vest pînă la rîixl Aezepus. In lărgime se Întindea de la mare pînă la poalele Olimpului. Misiehii erau de origină traci. Ei trecură în Asia, şi dupe o lungă şedere aici, confederîndu-se eu tecucrienii, se înturnară în Tracia, supuseră pe traci înainte de rfesbelul Troadei. Se credea «chiar în antichitate că ei erau tot dintr-o familie cu moesienii de Isc Dunăre, cari locuiau ţările numite astăzi Dobrogea, Bulgaria şi Serbia. Cititorii cari cunosc celebra epopee a lui Omer îşi vor aduce aminte toate numele locurilor, cetăţilor, oamenilor «despre cari voim a vorbi. Lunca Troadei, unde se făcu marea bătălie, descrisă de părintele poeziei, se compunea de tărîmul dintre capul Sigeu sau Ianiceru, şi promontoriul Lectos sau Cap-Baba. între aceste două capuri era un vad unde dez-barcară grecii la venirea lor pe ţărmii Helespontelui. Acolo aveau tabăra. Pe o înălţime ocolită de stînci, spre sud-est de la capul Sigeu se rădica cetatea Troada. Pe aici erau grădinele lui Priam şi sorgintele Seamandrului. Pergama era un des\l în mijlocul cetăţii. Valea Thymbra, unde erau tăbăriţi aliaţii troienilor, pe cînd Ector ţinea consiliu pe mormîntul Iui Ilus, era situată Intre rîuleţe şi cetatea. Dealul numit Calicoloneu se întindea în faţă cu cetatea, pe malul Simoisului; valea în care intra toate aceste lucruri începea a se rădica de la malul mării pînă la porţile cetăţii. Pe faţa •ei trecea rîuleţul Seamandru şi Simois; ele îmbrăţişau valea în toată lungimea ei şi îşi împreunau apele la capătul ei. Această vale astăzi nu mai prezentă nici o urmă. Resturi stinse de ruine apar pe ici, pe colo; călătorii cari au scris 458 despre aceste ruine găsesc în fiecare urmă ceea ce ea a fost în antichitate şi-ţi prezentă prin puterea imaginaţiunii pe* vechea cetate a troienilor şi pe toate persoanele dă care vorbeşte Omer. Strabone însuşi se îndoieşte a spune precis locul ocupat altădată de cetatea Troada. înaintea sa, locuitorii acestor locuri arătau călătorilor mormintele eroilor morţi în resbelul Troadei, a lui Ahile, a lui Patrocle, a lui Aiax, a lui Ector şi altele multe. Noi nu credem nimic din pretenţiuriile arheologilor moderni asupra acestor vestige, însă ceea ce este pozitiv este că aici se crede că a fost Troada şi că locurile ce se văd astăzi sunt astfel precum le descrie Omer, în tot celesta natură. Să revenim la istoria misienilor. Opiniunea noastră este că dacii nu sunt tocmai ceea ce se chemau geţi. Geţii pe 'care, dupe Herodote, îi găsi Dariu pe malul drept al Dunării, în partea despre Dunăre şi Marea Neagră, geţii, de al căror port şi limbă vorbeşte Ovid, deşi locuiau o parte din Tracia, dară chiar dupe Herodote, nu sunt clasaţi printre populaţiunile trace, propriu-zise. Ei? au trebuit să vină în Moesia prin Schitia. Ovid îi găseşte lîngă sarmaţi, au barbe mari, păr lung, cojoace, nădragi persani; vorbesc un fel de limbă persană. In Tristele sale se exprimă astfel: „Cu toate că populaţiurtea (oraşului ce locuia) este o amestecătură de greci (coloni) şi de geţi, viţa neînvinsă a celor din urmă este cea dominantă ... Cojoacer nedragi largi nu-i pot bine garanta contra frigului; părul lung acopere faţa lor grozavă. Limba lor (a colonilor) abia mai păstrează vestige din limba greacă şi încă sunt desfigurate prin pronunţiaţiunea getică . . . Limbagiul lor barbar este cu totul străin limbei latine şi din care elementul greu se şterge, dominat de elementul getic . . . “ ll ' Din toate acestea vedem că geţii sunt descrişi de Ovid, care trăi printre ei, ca un popor mult mai barbar decît geţii lui Herodote. Atît de barbar şi înspăimîntător, incit nu pot să ne dea pe daci astfel cum ne lasă a-i cunoaşte1 noti-ţiunile ce s-au putut avea despre dînşii cu ocazitmea resbe-lului lui Traian. Dacii au trecut pe malul sting al Dunării, în partea munţilor, înainte de a trece geţii propriu-zişi în partea Moldovei orientale şi a Basarabiei, se ăcordă a zice 459 «cei mai mulţi autori vechi. Noi credem că dacii trecuţi din Tracia în Munţii Carpaţilor ,de peste Dunăre au fost un i popor mult mai puţin barbar decît geţii şi iată ce voim să ! •expunem aici. Credem că dacii erau traci asiatici, surnumiţi misieni, bitinieni, frigieni, pe cînd geţii erau o seminţie sar-mată, a căror origine părea să fie mai proprie Schitiei decît i Traciei. Herodote se exprimă astfel despre traci: „Naţiunea tracilor este cea mai mare din lume dupe indieni, daca ar fi guvernată printr-un singur, sau dacă ar avea o singură j •cugetare: ar fi neînvinsă şi cea mai puternică; dară această ţ unire lipseşte şi nu se va realiza niciodată. Tracii au diferite I numiri, fiecare dupe provincia sa. Ei observă toţi, în orice j lucru, mai aceleaşi datine, afară de geţi şi de trausi. Am vorbit despre datinele geţilor, care se cred nemuritori". Din aceste rînduri vedem că geţii aveau alte datine decît •ceialţi traci, şi nu vedem nicidecum că geţii de cari vorbeşte ■Ovid erau tot aceia de cari vorbeşte Herodote, cărora le dă pe un Zamolxis de zeu sau profet şi cari credeau în nemurirea sufletului. Nu credem că dacii să fi fost nici geţii lui Herodote, nici geţii lui Ovid. Credem că dacii erau o viţă •din tracii asiatici, de origine pelasgă. Credem că numele de daci le vine din limba medă, ce înseamnă munteni (dagh). •Credem că aceşti traci asiatici au trecut Dunărea în urma lui Alexandru şi în urma emigraţiunii iasigilor spre Carpaţi. Dupe Herodote, tracii trecură odată în Asia Mică, în Misia şi Bitinia; dară mai tîrziu se înturnară la locul lor cu •datinele şi numele misienilor. De la dînşii se dede numele de Moesia părţii dupe malul drept al Dunării. Strabone zice că misienii aveau aceeaşi origine cu tracii şi chiar Bosforul..Traciei dintre Bizanţa şi Halcedonia se numea bitinian, căci misienii locuiau şi Bitinia, chiar dupe zisele lui Omer. Toţi scriitorii antici pretind că misienii din Asia Mică erau din aceeaşi familie cu cei de la Dunăre. Acum să vedem pe ce ne întemeiem în aceasta. Herodote ne dă o listă de contingentul dat de Asia Mică infanteriei armatei persane. Din toate aceste popoare vedem numai pe misieni, numiţi şi bitieni sau traci din Asia, al ■căror costum diferă cu totul de acela al celoralte naţiuni şi se apropie de costumul dacilor, dupe cum ni se prezentă pe coloana lui Traian şi dupe cum se vede pînă astăzi în 460 munţii noştri. Tracii din Asia, zişi misieni şi bitinieni, purtau pe cap căciulă de blană de vulpe, apoi o tunică (cămea|ă)r asupra căreia aruncau un vestmlnt cusut cu multe colori şi numit zeira (zeghe ?); la picioare purtau încălţăminte de pele de cerb (opinci?), o ostie în mină şi sabia scurtă, cum şi o pavăză de apărare. Forma căciulei nu este descrisă, dară avem cunoştinţă, de forma căciulei frigiene, care trebuie să fie tot aceea şi care nu este alta decît căciula ţurcănească, atît de cunoscută la noi chiar astăzi. Se observă că în aceeaşi listă de contingente se află diferite popoare, atît civilizate, cit şi barbare, şi nici unul, afară de misienii traci, nu avea' acest costum. Astfel paflagonienii purtau pe cap un coif de fer. Matienienii, pigienii, mariundienii, capădocienii purtau vestmîntul şi armele ca paflagonienii. Armenii mai tot aceea. Lidienii, cari erau vecini cu misienii, chiar ei difereau în costum de misienii traci. Fisidienii purtau coifuri de aramă cu urechi şi coarne de bou din acelaşi metal. Cabalienii, cilienii, milienii purtau asemene coifuri. Printre populii barbari de la nord-est numără pemoschi,‘tibarenieni, macroni, mosieneci sau mositeni x, cari purtau coifuri de lemn. S-a zis că limba dacilor era slavă, că românii de astăzi sunt fructul împerecherii colonilor romani cu dacii cari erau slavi. Daca dacii vorbeau o limbă slavă, daca daoii s-au.incus-crit cu colonii romani şi au produs pe românii de astăzi, romanii în timpul lui Aurelian ar fi vorbit un dialect slav. Dară ni se va zice că limba ce vorbim astăzi este amestecată cu vorbe slave? Aceste vorbe slave nu sunt moştenire de la daci şi iată o vom dovedi: Este un fapt incontestabil că, sub Aurelian, o mare parte din colonii romani au fost transportaţi în Dacia Aureliană. Acei coloni sunt românii 1 1 Aceştia erau populi din Caucaz ce locuiau malurile' Phasului între Marea Neagră şi Marea Caspică. Numele de mosineci sau nosi-teni se mai găseşte dară la alte popoare din Pelasgi. Nu este de mirare ca numele de moş, moşicu. moştenire, moşneni, moşteni să nu aibă q rudenie din timpii vechi prin rudenie cu populii antici. Ii găsim în Caucaz, cum şi în Grecia. Valaksa, vorbă sanscrită, desemna pe oamenii albi în genere, în părţile Asiei, între care se desemnau chiar misienii traci. Cine ştie dacă nu vine de aici chiar vorba de Vlaşca, Valahia prin tracii misieni? (n.a.). 461 •din Macedonia, Epir, Tesalia. Aceşti români nu au nici o vorbă slavă în limba lor. Cu timpul au împrumutat vorbe Ba greci şi la turci. Românii din Principate au multe vorbe slave în limbă. Ei le-au luat mai tîrziu de la slavi prin rela-ţiunile care au avut cu dînşii. Daca ar fi avut aceste vorbe slave de la dacii români din Principate, negreşit că era «ă le aibe şi chiar românii din Macedonia, cari s-au despărţit •de noi tocmai sub Aurelian, şi ei nu le au. Şi acei români şi noi însă avem în limbă două familii de vorbe grece,care se disting îndată unele de celealte. O familie de vorbe este veche, moştenită de la daci; aceste vorbe sunt în coliba poporului, care nu a avut nici o relaţiune cu grecii în urmă; ■ele sunt: pirostria, pădure, sfecla, şi altele multe trecute în limbă şi cari nu supără urechea; cele noi căpătate prin frecuentarea cu grecii în oraşe sunt lipon cu toate rudele sale. Se ştie eă în cel din urtteă resbel1 definitiv al lui Traian •cu Decebal, numai dacii (muntenii) s-au bătut. Toate celealte seminţii germane şi slave au refuzat, pînă şi iasigii, cari erau •o Tamură din sarmâţii slavi. Ar-fi neapărat foarte dificil a pretinde ca să dovedim cum că românii de astăzi nu sunt fructul împerecherii între daci ţi colonii romani, deşi, dupe raţionament, am putea să zicem. Dacii propriu-zişi nu erau un popor mare. Chiar Munţii Carpaţilor nu era tot locuit de dînşii. Se întindeau pînă la Olt despre munţi. Erau acolo diverse fracţiuni de populi emigraţi sau din Schitia sau din Germania, cari în timpul războiului cel mare se supuseseră lui Decebal, şi cari, dupe resboi. trebuiră să se ducă la urma lor. Se înţelege, dupe mînia imperatorelui .asupra acestui popor dac, că nu cruţă pe locuitorii munţilor, ce singuri se luptară. Geţii de la gurele Dunării nu au putut lua armele, căci Traian nu atacă acele părţi, ci părţile munţilor, şi cînd armata romană se duse să ia posesiuni în Basarabia, nu află nici o împotrivire de la nişte populaţiuni nomade, cari nu avură decît a se retrage în fundul Schitiei. Afară de aceasta cine nu ştie că un popor nu poate niciodată să dispară cu totul, prin încumetrire. Dacia fuse colonizată nu numai cu militari, dară încă cu muncitori aduşi din Italia, însuraţi. Cît despre port, este lesne de înţeles că romanii trebuiau» să adopte portul dacilor, din cauza climei. Ovid mărturiseşte că grecii ei însuşi au fost nevoiţi, din cauza climei,, pe malurile Mării Negre, să adopte costumul locului. Acum să căutăm în datinele şi limba misilor traci, doară vom găsi care au fost datinele şi limba dacilor. Misienii aveau reputaţiunea de oameni ce sunt de bună-credinţă. Aceasta era în caracteriul tracilor şi o găsim în acela al dacilor. Bitinienii, tinienii, bebricii, mariandinienii, misienii aveau aceeaşi origine cu traci şi nici limba, nici datinele lor nu difereau mult între dînşii . In timpii antici, opiniunea tutora era că misienii erau din aceeaşi familie cu moesieniî de la Dunărea de jos. In timpul resbelului Troadei, misienii pare că ar fi fost aşezaţi în Asia Mică, căci Omer citează printre auxiliarii troienilor pe bravii misieni, veniţi din fertila ^Scania, adică din giurul lacului-Aseania, numit mai tîrziu Nioeea, loc unde veniră din Tracia mai nainte misienii. Herodote zice că misienii erau o colonie lidiană; dară aceasta nu contrazice originea lor tracică, fiind un fapt recunoscut că misienii, lidienii şi carienii ieşeau dintr-aceeaşi ramură. Aceşti trei populi, în Asia Mică ofereau sacrificii la Zeus Carios pe teritoriul Milesiei. 1 2 . După Xnathos lidianu şi Menecrate din Eleu, dialectul misienilor era o amestecătură din lidian şi frigian.3 Thiod Meneke, în Lidiaca, sa, precum şi şdţi scriitori atribuie lidienilor origine semitică. Dară Yivien de St. Martin, în istoria descoperirilor geografice, descurcă lucrul, prin găsirea că erau două elemente în poporul lidiian: unul tracic, mai vechi, reprezentat prin meoni, cellalt mai nour avînd legături cu arameenul şi care adusese cu dinsul numele de iud. Frigienii, dupe Herodote, purtau numele de brigi, pe cit timp locuiau în Tracia, nu departe de Macedonia. Cînd trecură în Asia Mică, luară numele de frigi .(^poyeq);); în Tracia, brici; în Macedonia, brigi; în Germania, bructeri •, în Pont, bebrici; în Gaulia, lalobrigi; în Britania, briganţi; în Alpi, brigiani. 1 Strabone (n.a.). 2 Omer, Strabone (n.a.). 3 Strabone, lib.XIIţn.a)’ ' ' De unde această asemănare între numirile diverselor popoare ce văzurăm? Toate acestea dovedesc că aceste popoare au originea lor indo-europeană. Brigussi din Indus, arieni, se răspindiră în toate aceste părţi unde găsim aceste nume, precum şi în Tracia, de unde trecură în Asia Mică. Inscripţiunile găsite pe mormintele regilor Lidiei, deşi nu au putut fi bine descifrate, dară s-au putut citi cîteva şi în care se găseşte elementul celui mai vechi alfabet grec, şi între ele un număr de vorbe barbare, vorbe cu totul grece, precum: MIDAI FANACTEI MiSa dva^ti, EDAE, pentru eiaioav. Cramer, în descripţiunea din Asia Minoră, zice că limba brigilor, adusă din Tracia sau Macedonia, ar fi fost un dialect din pelasga veche, dară că în timpii din urmă se uni cu idiomele asiatice vorbite mai de demult în Asia Mică. Carienii vorbeau, precum am zis mai sus, aceeaşi limbă cu lidienii şi misienii, cu care erau uniţi prin rudenie religioasă. Omer le dă epitetul de barbarophoni. Phillipos de Thiangela pretinde că fondul idiomei carienilor era belenic. Aceasta nu este greu de ghicit, din momentul ce toate aceste popoare au originea în Indii. Limba acestor popoare ale Asiei Mice venite din Tracia era dară un idiom trac, barbar, pe un fond pelasg. Aceasta a trebuit să fie şi limba dacilor. Cei mai vechi locuitori din Asia Mică au fost de viţă semitică. Viţe de Schitia se uniră mai în urmă cu aceşti populi; printre aceşti din urmă erau macronii, halibii, drilii, tibarenii, mariandinienii, holizonii. Veniră încă despre est fenicienii şi sirienii, cari se amesticară cu ceialţi de aceeaşi viţă şi cu cari sunt rudiţi capadocienii, cilicienii, pamfilienii, picidienii, soenii, milienii, paflagonienii. Tracii şi pelasgii reprezentă viţa indo-europeană, din care se trag, în Asia Mică, misienii sau teucrienii, meonienii sau lidienii, bitinienii, carienii şi frigienii; în Europa, între alte viţe, dacii. Viţa semitică este aceea care coprinde toate idiomele ce se vorbeau în părţile situate spre estul Eufratului, pînă Ia coastele Mediteranei şi Arabiei, avînd aceeaşi lege fonetică, şi în care predomină sunetele guturali; această familie se diviză în trei: l-iu, arameena, ce se vorbea în Siria, Babilonia şi în Mesopotamia, subdivizîndu-se în arameen siriac şi arameen haldeen; 2-lea, canaaniticul, vorbit In Palestina m şi în Fenicia, din care fac parte ebrea, feniciană; şi araba din care a născut siriacul egiptean, şi idiomele statelor bar-bareşti, cum şi idiomul Maltei. Idiomele indo-europene sau indo-germanice copnnde toate ramurele viţei cei mari. caucaziană, răspîndite într-o parte a Asiei, mai în toată Europa, apoi în America. Aceste limbe oferă între ele o mare analogie, din cauza comunei lor origini. Sunt şease subdiviziuni, coprinzînd fiecare limbă care au între dînsele raporturi de afinitate mai apropiate decit altele. Două dintre dînsele coprind limbele asiatice, şi celealte patru coprind limbele europene indo-germanice; cele asiatice sau arice, sau ariene, coprind pe cele indiene, cu sanscritul, ca cea mai veche din familie; coprind asemene limbele iraniene sau medopersice, sau arice, din cari cea mai veche este zenda, ce are raporturi mai apropiate cu sanscritul şi care coprinde limba persiană de astăzi, limba afgană, curdă şi ossetă şi armeană. Limbele din Asia Mică, cum cisiana, frigiana, liciana, cariana, paflagoniana. misiana etc., au trebuit să aibe strinse raporturi cu grupa limbelor indo-germanice. Limbele indo-germanice din Europa, împărţite în patru subdiviziuni, cuprind: l-iu, familia limbelor greco-italice, despărţite în două ramuri, cea dintîi helenă, a pelasgilor, a doua, limba italiană sau latină, muma limbelor romane; 2-lea, limbele celte, despărţite în două ramuri mari, kymri şi gaelie; 3-lea, limbele germanice; 4-lea, limbele slave, despărţite în două grupe pruso-lituaniană şi slava propriu-zisă. Rudenia ce se dovedeşte prin coborîrea acestor limbi-dintr-o mumă depărtată a dat ocaziune slavilor să pretinză că dacii erau slavi, germanilor, că dacii erau germani. Aceasta a făcut pe mulţi din oamenii noştri cei mai învăţaţi să arunce din limbă multe vorbe, numai pentru că le-au găsit şi în limbele slave. Astfel văzurăm robia înlocuită cu sclavia, cînd robor în limba latină desemnează închisoare. Astfel sunt vecernia ce nu este alt decît vesper latină; iubirea, ce nu este decît lubididem vechi şi libidinem, nou libet. Astfel mahala, magalia în limba cartagă, priimită de 465 romani, se înlătura la noi ca turcă. Am putea aduce o mie de alte vorbe.1 Osteneala călătoriei mă abătuse; lăsai dară ideea de a merge la Brusa pe uscat şi mă îmbarcai, la Cenakealesi, pe un vas cu aburi francez, ce pleca pentru Constantinopole, însoţit de călugărul grec. Fine INSOLA TENEDOS ŞI CANARIS Fragment din călătoria d-lui D. Bolintineanu în Arhipel 1 Ne apropiam de această insolă poetică atît de renumită in istoria veche. De aici ochii se incintă asupra unei infinităţi de insole semănate pe faţa de azur a mărei. în timpii vechi, ştiinţele şi artele înfloreau în aceste insole; fiecare pagină a istoriei lor aduce aminte o epocă strălucită, o faptă minunată, un nume imortal. Astăzi, singurătatea şi barbaria îşi dispută locaşul vechei civiliza-ţiuni. Locuitorii de astăzi cu fesuri şi cu cecşiri abia ştiu că sînt oameni. Sclavi ai streinilor şi mai sclavi încă ai igno-renţei lor, rătăcesc în sinul acestor stînci, turburaţi toată viaţa cu singura ocupaţiune a trage din inima rece a pietrelor hrana lor şi a tiranilor lor. Cu toate acestea, natura este încă frumoasă, deşi a perdut cununa strălucitoare ce numai civilizaţiunea ştie să împletească. Muzele, deşi mute, deşi cu vesmînt de doliu, vin încă pe marginele rîpelor, cu ochii plini de lacrimi şi visează la vechea prosperitate. In adevăr, aceste insole păstrează încă poezia lor; un poet francez le compară cu un buchet de flori într-o cupă de cristal. Ele au vărsat în cîntecele lugubre şi rîzătoare ale lui Byron un parfum de suavitate antică şi de durere poetică, cel mai mare merit al bardului albion. Insola Tenedos şi-a păstrat pînă astăzi numele său vechi. Numai turcii o numesc Bogaz-Adasî. Strabon in a .XII, Ed. Takel, III, 116, zice că de la coasta Troadei din Asia, de care este despărţită printr-o strimtoare, sînt patruzeci de stade de lărgime; şi insola are optzeci de stade de circuire. Tărîmul coastii insolei este muntos şi pietros; ţărmurile sînt stîncoase. Productul principal al acestii insole este vinul care are oarecare popularitate. Pe medaliile vechi ale inso- 469 lei se vede scobit un topor cu două tăiuşuri şi o ramură de viţă încărcată cu struguri. In vechime, Tenedos avea o cetate, Eolis, un templu al lui Apolon Smintien şi două porturi. Cetatea înflorea pe timpul Troadei. Originea acestui surnume dat lui Apolon vine, dupe mai mulţi autori vechiy dintr-o fabulă locală. Mularii se chemau de criti, de eolieni şi alte popoare apivSoţ; aceşti mulari făceau mari stricăciuni pe luncile Troadei. Se consultă oracolul Delfi-lor, care dete ordin să sacrifice lui Apolon Smintien. Pe două medalii antice se văd doi mulari cu capul strălucit al acestui zeu. Diodor din Sicilia, V. 83, Cic. nat., De or, III, 15, zice despre această insolă că în vechime era locuită în chipul următor: „Tepes, fiul lui Kiknus, rege al Coloniei, înTroada, era un om vestit prin curagiul său; adunînd un număr de colonieni, plecă şi veni să subjuge insola Leukoforis, ce era situată în faţă şi deşartă, împărţi moşii1 pe la supuşii săi; fondă o cetate şi o numi cu numele lui Tenedos; guvernă cu înţelepciune şi, încărcînd pe locuitori cu faceri de bineT îşi făcu în viaţă o mare reputare, iar dupe moarte merită onoarele diverse: i se ridică un tumul şi se aşezară, în onoarea lui, nişte sacrifice. Această datină s-a păstrat pînă mai încoa.“ Cu toate acestea, fabula joacă o mare rolă în lucrurile popolilor vechi. Ea a dat o altă direcţiune credinţii tenedo-nilor. Se zice că Kiknus era fiul lui Neptun; luase de soţie pe Proclea, sora lui Caletor care se ucise de Aias, pe cînd căuta să arză vasele lui Protesilas. Din această căsătorie se născură Tenes şi Xemista. Dupe ce muri Proclea, Kiknus luă de soţie pe Filonom, fiica lui Crogasus. Această Filonom se înamoră de fiul ei vitrig Tenes, care, dupe ce înţelese patima criminală a mumi-sei, nu voi să o vază; dar femeia, de la amor trecu la furie şi se plînse soţului său că Tenes a voit să o violeze. Scoate martor întru aceasta pe un jucător de fluier dă la curtea ei. Kiknus crezu în virtutea femeii sale şi dete ordin să pearză pe fiul său. Pe Tenes şi pe ăoru-sa, ce ceru să moară împreună cu frate-său, îi închiseră într-un coş şi îi aruncă astfel în mare. Coşul notînd pe mare, se împinse de valuri pe coasta insolei Leukofris. Tenes fu găsit cu soră-sa In coş; scos şi proclamat rege al insolei de locuitorii ei şi numi insola cu numele său de Tenedos. Kiknus, în sfirşit, a aflat adresul şi a cunoscut inocenţa fiului său. Merge Ia Tenedos să se împace cu fiul său, dar acesta nu numai nu voi să-l vază, ba încă merse la port şi tăie cu securea funia ce ţinea vasul părintelui său la mal. Yirgil vorbeşte de această insolă că se afla în mare înflorire. Insola aceasta, pînă a nu lua numele de Tenedos, se vede că purtă şi alte numiri, cum se vede în legendele vechi, de: Kalinda, de Lirnesus, de Leukofris etc. Bochart dă o origină feniciană acestii insole, pe care o aduce de la Ten-edan, ce însemnă în limba finiciană pămînt roşu, cu care s-ar fi făcut aici oale. Lois Le Croix este de părere că Tenedos fu în timpul prosperităţii sale o colonie sau un cantor fini-cian, singurul lucru ce Bochart zice că poate să explice prosperitatea insolei d-atunci şi se întemeie pe zisele lui Raoul Rochette care crede că Tenedos are o origină criţă şi Creţul fu încă o insojă ,fjniciană., r > ■ , Tenedos fu despuiat şi stricat de cetele venite spre înconjurarea Troadei. Tenes, regele insolii, se ucise de mîna lui Ahil. Pentru aceasta, locuitorii insolei făcură o lege care oprea d-a se pronunţa numele acestui erou în timpul lui Tenes. în dosul înălţimelor acestei insole se ascunse flota grecilor, dupe ideea lui Ulis, ca să înşele pe troieni, ce se înturna-seră spre Grecia. Ecce autem gemini a Tenedo tranquilla păr alta (Horresco refrens) immensis orbibus angues Ihcumbunt pelago, pariterque ad litora tendunt. . . Zice Yirgil că de la Tenedos pleacă şerpii săi cei doi ce trec marea şi merg să muşte pe Laocoon şi pe fiul său. Cetatea Tenedos se rezidi de grecii care o şi dărâmaseră. Pe la 1210 înainte de Hrist începu emigraţia eolienă. Prima expediţie fuse condusă de Pisander şi de Orest. Pindar zice apropo de Orest „care ar fi condus pe ţărmul Tenedos o trupă eolină cu arme de aramă“, cu toate că acest din urmă muri bătrîn şi liniştit pe tronul părinţilor lui. Tenedos, dupe acea epocă se numără în rîndul posesiilor eoliene dupe epitetul ce-i da mai mulţi autori, între alţii Denis Periegetul. Dupe ce căzu în puterea eolienilor, Tenedos dispăru din istorie, pînă către al Vl-lea secol, pe timpul cînd dominarea perşilor se aşeză peste grecii din Asia Mică şi din insole. 471 Tenedos căzu în puterea perşilor şi le dete ajutor. Dupe bătaia de la Salamina şi de la Mycal, Tenedos căzu sub atenieni ca insolă tributară, apoi sub lecedemonii, de la care iar veni sub confederaţia celor dintâi. Tenedos fu despoiat de Nikolok către 378 n. Ch., locotenent al spartiatului Antalcidas şi care se retrase repede la Abidos. De aci se dete lui Alexandru cel Mare. Arien zice că dupe aceasta Tenedos căzu sub perşi din nou, dar iar se scăpă. După moartea lui Alexandru, păstrînd oarecare libertăţi interioare, această insolă se afla sub înrîurirea vecinilor popoli potenţi din Asia Mică. Pe la 129 căzu în puterea despotică a romanilor. Verres, dupe ce despoaie insula de bogăţiile sale, îi luă chiar statua vestită a lui Tenes, eroul şi fundatorul ei. Sub Vespasien se declară provincia română. Pe la 73 ani nainte de Hrist aproape de acesta insolă Lueullus, general roman, sparse o parte din flota lui Mitridat ce trimisese în Italia în ajutorul lui Spartacus. Sub împărăţia Orientului, insolă nu făcu nimica însemnat. Insă suferi de atacurile piraţilor şi ale arabilor. Yeniţianii o luară Sub puterea lor dupe a patra cruciadă, dar Yatat-zesi o reluă la urmă. Sub Otman, pe la 1307, turcii începuseră să prade insolele Arhipelului şi Tenedos încă nu scăpă de a lor furie. împăratul Peleolog Ion şezu în Tenedos doi ani, înainte d-a se urca pe tronul cezarilor (1353—1355). Sub acest împărat, locuiţorii din Tenedos se revoltară contra unui italian, Martin, ce îl lăsase împăratul a-i guverna. Dar revoluţia lor se stinse îndată ce împ. se arată din nou la Tenedos. Pe Ia 1364, veniţienii cerură insolă de la Paleolog, care întăi refuză, dar la urmă fu silit să o dea. Pe la 1377 Andro-nic, ce detronase pe tată-său, Ion Paleolog, plecă spre Tenedos cu douăzeci şi două de galere. Dar Carlo Zeno ce comanda forţa veneţiană îl reîmpinse cu mare succes pe Andronic şi pe genovezi. Resbelul continua între genovezi şi vene ţieni; pacea dă pe Tenedos veneţienilor. Turcii luară insola-de la veneţieni sub Mahomet II, dar pe la 1656 veneţienii reluară această insolă dupe cincisprezece zile de înconjurare. In urmă turcii se încercară să o reia de la veneţieni, dar in deşert. Tocmai în anul 1657 putură să-i dea de cap, silind pe veneţianu Loredano ce comanda şapte sute oameni a se preda; de atunci rămase în puterea otomanilor. In timpul resurecţiei grecilor, insolă Tenedos rămase liniştită. La 1822 flota otomană se arse aici de vestitul Canaris. Canaris plecă cu o barcă, un hidriot, Chiriac, cu alta, amîndoi preparaţi să puie foc flotei otomane. Gardienii mărgineni îi văzură fără nici o bănuială alungind unul din capetele insolei. Bărcile lor purtau pavilionul otoman şi se prefăceau ca cum ar fi urmăriţi de greci. Se strecurară printre ţărm şi printre flotă. Barca lui Canaris se încurcă in vasul amiral, unde şi puse foc, strigînd: „Veţi arde cu totul ca la Hio!“ Spaima se împrăştie peste turci. Cu toate acestea, aprinzătorul lui Canaris, nefiind bine întocmit, se stinsese; fu silit să se înturne, ca să aţîţe focul. Turburarea în care se aflau turcii îi opriră d-a se mai gîndi să tragă într-însul cu puşti. Asfel avu timp să scape. Vasul amiral se aprinse cu atîta repejune şi teroare, că din două mii şi mai bine de oameni ce se aflau într-însul abia putură scăpa amiralul şi cu vro treizeci de inşi; ceilalţi toţi periră, unii se aruncară în mare, dar se înecară; alţii arseră, alţii se aruncară în aer şi se pulberară. Strigările de spaimă se ridicau la cer. Al doilea aprinzător al lui Chiriac hidriotul puse totdodată foc la una din cele mai mari vase otomane. Tunurile vasului înfierbîntate se descărcară singure şi adăogară spaima în flota otomană; soldaţii turci din fortereţă crezură că a sosit flota grecilor, se puseră să tragă cu tunurile în flota turcă. Restul flotei căta să scape prin fugă, o furtună teribilă cade peste dînsa, cele două vase aprinse săriră în aer, două alte fregate şi o corvetă, lăsate singure, căzură lingă Pares; alte două fregate şi douăsprezece bricuri picară pe ţărmurile Troadei. Canaris cu ceialţi aprinzători în număr de şaptesprezece oameni stau de se uitau la această învălmăşeală teribilă. Iar locuitorii din Tenedos rămaseră liniştiţi ca tot-dauna: se crede că, din toţi grecii, cei de la Tenedos se deosibesc prin moliciunea lor \ 1 1 Auziţi, boieri, nu sînteţi singuri în lume (n.a.J. 473 Noi ne folosirăm' de puţinul timp ce face aici vaporul şi merserăm să vizităm satul de astăzi din insolă. Din înălţimele insolei vederea este încîntătoare. Marea cu insolele ei vecine şi pămîntul Asiei şi Europei se Înfăţişează sub formele lor bizare şi felurite, al căror capăt depărtat spre hord-vest este Muntele Athos, sub manta sa de aburi. Fi n e , li i? SCURTARE Plecarea din Constantinopoli. Societatea dupe vapor. Marea Neagră. Dariu, regele Persiei. Un boier din Moldova şi o baroană din Pera. D-na Avramovici. Gurele Dunărei. Insula Peuca. Oraşe vechi pe Dunăre. Ciudata conversaţie între boier şi baroană. Ajungerea la Galaţi. Brăila — ce mi se lntîmplă intr-acest din urmă oraş. înturnarea la Galaţi. Calea de la Galaţi la Iaşi. Vestita bătălie de la Văslui, între moldavi şi turci, în timpul lui Ştefan cel Mare. Vas-Bîrladul. Poziţia laşului. Iaşii. Societatea ce cunoscui aici. Amicii mei din Moldova. Prînzul la caimacamul Vogoridi. D. Ralet. Ospitalitatea moldavilor. Familia Negri. Aristocraţia Moldovei. Despre despărţenii între bărbaţi şi femei. Divanul ad-hoc. Declaraţia Unirei; ce se lntîmplă în Divan, în ziua cînd se pronunţă Unirea. Plecarea pe la mănăstiri. Tîrgul-Frumos. Ştefănică Catargiu. Mănăstirea Războienii. Maica Agafia. Bătălia de la Valea-Albă sub Ştefan cel Mare. Tîrgul Neamţului; Cetatea Neamţului. Maica Eugenia Negri şi casa sa la Văratec. Mănăstirea Văratecul. Mănăstirea Agapia; superioara mănăstirei. Mănăstirea Neamţului; părintele Dionisie. Fălticenii. Cetatea veche Baia: vestita bătălie de la Baia între Ştefan şi între unguri, conduşi de Corvin. întoarcerea în Valahia. Dupe înţelegerea ce s-a urmat între cabinetele Engli-terei şi Austriei şi cu Poarta otomană, pentru înturnarea emigraţilor români în ţară, căpătai şi eu voie, ca toţi ceialţi, a mă înturna în Valahia. Mai nainte d-a merge în Valahia, 477 unde sînt născut, voii să văz Moldova, acest vechi pămlnt al luptelor şi unde astăzi mă fălesc că am cei mai buni ai mei amici. La 20 sept. . . . mă îmbarcai pe un vas cu vapor al companiei dunărene austriace. O societate numeroasă şi aleasă se afla aici; între alţii, mai multe dame europene şi grece, cele dintâi îmbărcîndu-se pentru Viena, cele din urmă pentru Galaţi şi Brăila. Urcarăm Bosforul pînă la Buiuk-Dere, pe un timp de linişte şi seninătate, şi pe la o oară cînd apele şi malurile Bosforului apar în toată frumuseţea lor. Mărturisesc că nu este nimic mai desfătător ca această poziţie. Ochiul muritorului se osteneşte pînă în sfirşit de toate ce vede neîncetat, cit de rară ar fi frumuseţea care-1 atrage. Bosforul singăr poate face excepţie, vederea lui niciodată nu satură, şi cauza trebuie să fie minunata variaţie ce-1 îmbrăţişează. Nicăiri ochiul nu cade, fără să întilnească o schimbare de forme în poziţie, niciodată; chiar acolo unde am privit un minut, colorile cadrului se variază neîncetat şi seamănă ca un vis desfătător în care toate se mişcă, se schimbă şi se îngînă cu voluptate. Malurile, cînd înalte, drepte, cînd plecate, îndoite, cînd verzi de ierburi şi de arburi; cu grădinele lor, cu casele cu forme felurite şi bizare, cu gemiile cu minarele, cînd priimesc coloarele lor de la valuri, cînd ele împrumută formele bizare acestor unde limpezi, capricioase şi curgătoare. Malurile şi cerul se îngînă în sînul undelor. Pe surfaţa lor lunecă mii de caice uşoare înaintea mulţimei vaselor cu vapor. Dar să lăsăm descripţia acestor unde şi să urmăm călătoria noastră. Ieşirăm din Bosfor pe un timp senin şi liniştit. Multe suveniri istorice are această parte de pămînt. Mulţi popoli au vărsat sîngele lor într-aceste unde, porniţi şi aprinşi de un simtiment sub care se ascundea ambiţia conducătorilor lor. Nu departe de aici cată să fie locul unde Dariu şedea să privească flota sa, mergînd spre a supune pe schiţi. Dariu merse de la Susa, zice Herodot, la Halcedonia pe Bosfor, unde se făcuse un pod. Se îmbarcă aici şi plecă spre insulele Cianee, ce ar fi fost înainte plutitoare, d-am sta să credem ce zic grecii. Dariu şezu în templu şi de acolo privi Pontul Euxin (Marea Neagră). 478' Pe malul bosforului se rădică, din ordinul acestui rege, două coloane de piatră albă. Se scrise, pe una cu litere asiriene şi pe alta cu litere grece, numele tutulor popolilor ce tîra dupe el. Armia lui se compunea din şapte sute de mii de oameni cu cavaleria, fără flotă, ce era de şase sute vele. Astăzi nici urma templului din care Dariu privi marea, nici coloanele nu mai sînt. Tot Herodot zice, despre coloane, că bizantinii le rădicară mai tirziu şi le purtară în cetatea lor, servindu-se de ele la templul Dianei Ortosiene, afară de o peatră ce se lăsase lingă templul lui Bachus în Bizanţ şi care era încărcată de litere asiriene. Plutirăm cîteva oare în linişte. Ieşind din gura Bosforului, malurile se lăţesc şi merg tot asfel, pînă cînd se perd. Vasul nostru se alătură de coasta Europei. Soarele apuse şi îndată un vînt rece şi violent începu să bată de la coasta Europei. Marea luă o coloare mai întunecată; se încreţi şi începu a fierbe. Valurile se rădicară, se spumară. Ofiţerii vaporului dau ordine marinarilor spre a se prepara pentru orice întîmplare. Vîntul ne bătea în coasta vaporului, prin urmare mişcarea vasului era la o parte. Această mişcare, pe care marinarii o numesc ruli, este cea mai supărătoare pentru pasagerii ce suferă de răul mărei. Cea mai mare parte din ei căzură pe paturile lor. Cu vîntul începu o ploaie repede, întunerecul era acum mare. Mulţime de oameni erau pe podul vaporului, expuşi la asprimea timpului: printre ei femei cu copii mici. Ce vor face aceste nefericite P toată lumea se întreba. Poziţia acestor femei atinse inima căpitanului şi dete ordin să le coboare şi să le aşeze sub scara pe care te dai jos în camera pasagerilor de clasa întîi. Către acestea, timpul devenea tot mai aspru. De frică să nu cădem pe vro stîncă, despre coastă, căpitanul dete ordin să ţie spre plina mare. Nimeni nu dormea; dar puţini din pasageri erau în stare a se. mai ţine pe picioare. Temerea ce aveau adăoga răul ce simţea. , Era în cameră un boier de la Moldova. El fusese la Con-stantinopoli, cu speranţa a se face caimacan, dar, nereuşind, se înturna la urma lui, strigînd furios către toţi că turcii 479 sinţ un popol perdut. Acesta era Încă în salon, culcat pe o ■canapea şi înspăimîntat. ! — O să scăpăm cu viaţă? mă întrebă el. — Nu ştiu, îi răspunsei, dar vaporul merge spre plina mare. — Mergem spre plina mare! O, Doamne sinte, sîntem perduţi! . . . Intr-acel timp, căpitanul întră în cameră. Boierul meu, cum îl văzu, se scoală, face un pas către căpitan, se aruncă la picioarele lui şi îi strigă: — Vaporul merge spre plina mare . . . sîntem perduţi! Căpitane! Căpitane! Cinci sute de galbeni vei avea, de voi scăpa cu viaţă ... Nu merge la plina mare, trage la mal . . . Căpitanul începu a rîde. — Nu este plina mare de care ne temem noi, ci dimpotrivă malurile, pe care d-ta le crezi favorabile. Zise şi se duse, iar boierul rămase încă în genuche, ne-putînd să se scoale de mişcarea cea mare şi neregulată a vasului. Trecurăm asfel toată noaptea. A doua zi vîntul se mai linişti. Şi cu patru oare mai tîrziu ajunserăm în portul Varnei. Aici şezînd cîteva oare, damele noastre ieşiră pe pod, liniştite, dar cu figuri mult mai interesante: suferinţa le dase o peliţă plăcută. între cele ce suferiseră mai mult, se afla soţia unui neguţător din Galaţi, d-na Avramovici, una din frumuseţile portului Moldovei. Această persoană gentilă şi interesantă suferise atîta, încît în cele din urmă vărsase sînge. Făcui cunoştinţa tutulor damelor. Printre ele se afla o baroană perotă, ce mergea la Viena: uriciunea încarnată, nimeni nu putea să o apropie, însuşi malul mărei fugea de dinsa, pentru care lucru noi o surnumirăm malul murei. Ieşind din portul Varnei, aflarăm marea lină cu totul. Baroana perotă sau catolică, singură, nu ne da pace, întră în toate conversaţiile neînvitată şi apropozito de orice idee găsea mijlocul de a vorbi de sine în sensul cel mai favorabil. Nimeni, dupe dînsa, ca dînsa nu a avut frumuseţe, spirit, talente, de era vorbă de aceste lucruri; de ziceam vorba vapor, ea răspundea că familia ei are şapte vapoare; la vorba mare, răspundea istorisind întîmplări din viaţa ei, teted s-a fărâmat vaporul şi a scăpat înot; la vorba nobleţă, te oprea şi începea să vorbească de genealogia familiei ei, tinde numea chiar împăraţi. Dar această din urmă cualitate îi atrase simpatiile compatriotului nostru. — Şi eu sînt nobil, zicea el, trei împăraţi au stătut în neamul meu, ba încă împăraţi de cei mai vestiţi. Şase domni; generali mari ce s-au bătut cu turcii şi unii din ei cu americanii cei din Staturile Unite, sînt acum o mie de ani. — Mă iartă, domnule, zice baroana, dumneata ori vrei să glumeşti, sau că altceva voieşti a zice; zici că strămoşii dumitale s-au bătut cu americanii sînt acum o mie de ani; dar America se descoperi mai tîrziu de Golumb. — Columb . . . Nolumb ... nu ştiu eu . . . — Dar ştie istoria. — Istoria? Lăsaţi-mă cu procopsiţii... nu ştiu ce spun: America nu s-a descoperit... a fost totdauna cunoscută, d-o mie, de şapte mii de ani, de cînd s-a făcut lumea . . . nu ştii d-ta aceasta? — Zău, domnule, îmi vine să rîz, dar întreabă pe toţi aceşti domni şi îţi vor spune ca mine . . . — Pot spune ce vor: opiniile sînt sînte, ceea ce zic eu ■este opinia mea. — Dar asupra acestui lucru nu este loc de opinie. — Dar daca eu crez aşa? Baroana da din umeri şi noi rîdem. — Pereche minunată! zise o altă damă. — Aşadar, domnule, daca nu trebuie să credem istoria, mu vom crede nimica, nici în Hrist că a fost; d-ta poţi să ai opinia d-le. — Da, daca voi avea opinie că nu a fost. — Cum se poate, d-ta care eşti un bun catolic să. . . — Catolic! catolic! eu ... Să mă ferească Dumnezeu . . . D-ta eşti catolică; eu sunt creştin, nu catolic, încă o dată. — Creştin, nu catolic! dar catolicii ce sînt ? nu sînt creştini ? — Nu. Aiasma lor nu ţine, se strică îndată. — Toţi cîţi cred în Hrist sînt creştini deopotrivă. — Ba nu, baroană, nu sînt de această opinie, asta este ideea voastră, care ziceţi că pămîntul se Invîrteşte, iar nu soarele. 481 — Pentru cea din urmă iţi mărturisesc că este adevărat'. . . — Nu este adevărat... nu poate să fie . . . mai întîi că pămîntul este pe apă, zice în Scriptură. De s-ar învîrti pămîntul, noi am cădea cu case cu tot, sau ne-am îneca în apă. Ei! Ei... , baroană! Vezi că şi eu mă pricep. Dar voi, ce ziceţi că ştiţi toate, spuneţi-mi mie pe unde ouă găina, auz?... Această conversaţie aprinsă şi bizară, făcută îritr-un fel de limbă franceză, adunase mai mulţi oameni să o asculte, rîsul era general. De acolo pînă la Galaţi avurăm cu ce petrece. De cîte ori ni se ura, făceam asfel încît baroana să înceapă vorba cu boierul. In cea din urmă zi a întrărei în Dunăre, avurăm încă vînt; vîntul începu pe cînd noi eram la masă. Spre seară, boierul şedea lingă baroană. Aceasta din urmă spunea că are la Pera şase case mari şi că numai pe două le închiriază; în celealte patru şade ea pe rînd, o dată pe an în fiecare, împărţind asfel cei patru timpi ai anului. Boierul nu-i da pace să vorbească şi căta să-şi spuie şi el laudele averilor sale. — Eu am, zicea el, optzeci de mii de fălci de pămînt, cît crăia unui crai din cei de rîndul al doilea; douăzeci şi cinci case la oraşe. — Ştiu, răspunse dama, ce sînt moşiile voastre: locuri deşarte; de acelea găseşti multe în Turcia . . . Ştiu ce sînt şi casele, nişte bordeie, ca în toate ţările sălbatice ... — Sălbatică eşti d-ta, madamă! daca crezi că noi sîntem sălbateci, auzi colo! Dar casele voastre din Pera ce sînt alt decît nişte grajduri de lemn, ce mai lucru! Să vezi case la mine, la moşii! Palaturi! Vezi bine că te-i fi mutînd de patru ori pe an dintr-o casă în alta, daca te gonesc ploşniţile. într-acest moment vaporul se mişcă foarte tare. Boierul perdu echilibrul şi căzu cu scaunul. Căzînd, se agăţă cu mînile de masa de pînză şi răsturnă asfel castronul cu supă dupe masă, ce opări pe baroană. Baroana căzu sub aceeaşi lovire, căci boierul cătase totdodată să se sprijine de scaunul ei. •>" Acest nefericit, dupe ce căzu, rămase întins şi cu ochii la căpitan. El credea că vaporul se spărsese şi că era în fundul mărei. Asfel se puse termen acestor conversaţii ce ajungeau să fie interesante, de mult ce erau dezbrăcate de bunul-simţ. Rîurile, afară de Nil, răspîndesc mai în toate părţile o răcoare a lor proprie. Pe aproape de ziuă, mă deşteptai în patul meu, tremurînd de frig; înţelesei îndată că eram pe Dunăre. Mă scol, ies pe pod şi văz canalul Dunărei, pe care intrasem atunci. Am scris într-altă parte mai multe lucruri despre Dunăre. Aici mă voi mărgini a spune cîteva vorbe despre gurile Dunărei. Dunărea curge în Marea Neagră prin cinci guri: 1 Tiagala, la cei vechi, acum pe turceşte Cheli sau Chilia; 2 Birsum, astăzi Sulina-Bogas; 3 Psilom, acum Sîntul George; 4 Nalon, astăzi Capu-Bogasi; 5 Noranon, acum ieni-Schele. Sub romani, tot aceste guri luaseră următoarele numiri: Borium, Calum, Naverum, Sacrum, Peuce. Insula Şerpilor se chema Ahilis. Noi intrarăm prin Sulina-Bogas sau Birsum. Aici nu mai văzurăm sentinelele puse, ca în alţi timpi. Soldaţii turci au luat locul ruşilor de la tractatul de Paris încoaCe. Delta Dunărei, numită asfel de cei moderni, dupe exemplul luncei Egiptului, ce seamănă cu o deltă din alfabetul grec, este în posesia turcilor, de la cele din urmă dispoziţii ale Congresului din Paris, din anii trecuţi. Delta aceasta purta în vechime nume de insula Peuca. Aici Alexandru trecu Dunărea la schiţi. Dariu tot pe aici aruncă podul său. Arian, în lib. I a vieţei eroului macedonean, păstrează cîteva trăsuri despre această insolă. Către anul 335 înainte de Crist, Alexandru cel Mare, înţelegînd că tribalii şi ilirienii se poartă ca neamici, pleacă împotriva lor. Regele tribalilor, Surmos, ia ştire de ajungerea concherantului şi trimite copiii şi femeile din ţara lui în insola Peuca. Tribalii fură bătuţi la un loc aproape de rîul Ligipos. Armia lui Alexandru, zice Arian, îi goni în timp de trei zile şi ajunse pe malul Istrului. Acolo macedonienii aflară bărci lungi, care se umplură cu soldaţi d-ai lui Alexandru şi porniră spre insola Peuca, unde erau copiii şi femeile tribalilor. Barbarii îi priimiră cu o ploaie de săgeţi. Apărarea lor energică şi repejunea rîului decidă pe Alexandru să lase insola şi să treacă Dunărea la schiţi (Vezi şi art. despre discursul skiţilor). 483 Partea aceasta a Dunărei pînă la Galaţi este formată de un tărîm nelăcuit, stufos şi umed. La stînga încep a se vedea la o depărtare dealurile Bulgariei. După mine este locul cel mai trist care poate să întîlnească cineva. Canalul cură şerpuind în toate direcţiile. Pe malul Dunării mai în sus erau în timpii vechi mai multe cetăţi şi castele, ce nu au lăsat astăzi nici urmele lor.. Cunoaştem între altele, începînd de la Salmorubis, pe al doilea canal, malul drept, în faţă cu insola Peuca, ce avea în dos lacul Halmiris. Solsovia, Oegisus, peste drum de locul podului lui Dariu, mai sus de Peuca; Novidionium; Dinogeţia, unde rîul se înturnă la dreapta şi face un colţ; Arubium, Peristilaba, pe malul sting în faţă cu cei dintâi; Trosmi, Boreum, Ciusr Carsus, Calidava, Ahiopolis, unde Dunărea curge în stingă, făcînd un unghi; Sucidava, Sagadava, Dorestorum, Tegu-lisium, Candidiana, Nigrininiana, Transmarisca, peste drum este gura Argeşului, Ginton, Apieria, Tagrae, Sesanta-Prista, Salto-Pirgos, Trimanium (Ruşciuc). De aici vin altele. Timpul era frumos, deşi rece. Şedeam toţi pe podul vaporului să ascultăm o nouă dispută ce se ridicase între baroană şi boierul nostru despre nobleţă. Dama zicea că la noi românii nu este nobleţă, ci o distincţie foncţionară, un fel de biuro-craţie, cu privilegiuri, dar că aceste privilegiuri sînt pe viaţă, nu pot să treacă moştenire la copii, ca averea etc. Prin urmare nu este nobleţă ca în Europa, ci boieria, care se deosebeşte mult de cea dintâi. Că însuşi domnii români, fiind pe viaţă, nu lasă tronul fiului lor moştenire. Prin urmare princia e numele foncţiei, şi cînd se dezbracă de foncţie, se dezbracă asemenea de princie, ce nu este un titlu de nobleţă. Dar că ea, fiind baroană din moşi-strămoşi, va fi din strănepoţi în strănepoţi şi că, fiind asfel, numai ea este nobilă. Aceasta supără foarte pe boierul nostru, care, neaflînd argumente, căzu în personalităţi supărătoare. Baroana ducea la tăvăleală. Pe urmă se linişti (boierul) şi adunîndu-şi suvenirile istorice zise: — Sînt o mie opt sute de ani aproape, de cînd Radu Negru descălică în Valahia, mi se pare că era nobil acela? AVem cărţi că ne tragem din el, din partea mumei. Traian- m împărat, ce bătu pe daci, era nobil, mi se pare. El se trăgea din Radu Negru din neamul nostru. Aceste argumente istorice, fătate din ignoranţa compatriotului meu, ne făcu să rîdem cu hohot. Dar ne distrarăm îndată. căci vaporul căzuse pe nisip. Trecuse o oară de cînd se sileau să-l scoată. Boierul nostru era şi galant cu damele cînd voia; de multe ori şi fat. li auzii adresînd vorba unei dame frumoase: — Eu nu sînt supărat de această întîmplare, ba încă aş dori să şedem nomoliţi un an, căci la Galaţi ajungînd astă-searâ, o să ne despărţim, puiculiţa mea! Dama roşi şi rîse totdodată. Seara eram în Galaţi. Pasagerii coborîră toţi aici. Eu vrui să mă dau jos la Brăila, unde voiam să văz un camarad vechi de şcoală — pe M. Marghiloman —, acum neguţător brăilean. Plecai cu vaporul la Brăila. Tot acest vapor, după ce descarcă pasagerii la Galaţi, trece îndată la Brăila, apoi se înturnă din nou la Galaţi, unde este staţia sa generală. Este peste putinţă a descri impresia ce încearcă cineva, dupe o lipsă de zece ani, înturnîndu-se în patria sa. Mi se părea că vaporul umblă prea încet şi cugetele mele zburau înaintea lui, să întîlnească rude, amici, cunoscuţi, mulţime dorita, ce ni se pare că ne aşteaptă cu braţele deschise, cu lacrimi de bucurie în ochi. Astă dată îmi aduceam aminte că timpul schimbase faţa şi inima celor ce iubeam, căci nu mă vor recunoaşte încă şi voi fi mai strein între ai mei, decît în streinătate, şi atunci aş fi dorit să mă înturn de unde plecasem. Se uită cel ce lipseşte. Locul său la banchetul amiciei se perde, numele său se şterge; şi cînd se înturnă, se află strein între ai săi, şi de multe ori întoarcerea lui este privit ă ca o indiscreţie. în sfîrşit vaporul stătu la Brăila. Era seara. Soldaţii de la schelă nu ne lăsară să coborim, fără ordinul unui superior, şi superiorul era dus în oraş să facă curte. Un soldat merse să-l cată şi şezu o oră, vaporul era să plece la Galaţi, şi eu nevoit a mă înturnă cu dînsul; Cînd iată că sosi omul aşteptat. îndată ce veni, ne spuse că nu poate să ne lase in oraş, căci a trecut ora, şi asfel este legea. Mai nainte de toate trebuia să ne supunem la legile ţării, la care, din nefericire, puţini ascultă. Reîntrai în vapor. 485 Intr-acest timp, omul cu legile găsi mijloc şi schimbă articolul din legi, căci veni şi ne zise: — Ei, aide, vă fac graţie . . . intraţi! El trecu în revistă pe toţi pasagerii. Cînd veni la mine, zise: — Ce profesie ai — negustor? — Negustor. — De ce? — De ce se întîmplă. — De unde vii? — De la Ţarigrad. — Poţi da chezăşie pe cineva în ţară? — Poci. — De mult lipseşti din ţară? — De zece ani. — Şi ce d .,,... ai făcut atîţia ani p-acolo? — Negoţ. \ , — Voi să tg întreb cum nu ţi s-a urît prin ţări streine? — Nu mi s-a urît. — Cum te cheamă ? — Vezi pasportul. El citi numele. Apoi păru impresionat, mă luă de nună, cătă să mă sărute. De aici înainte se schimbă scena. Merserăm amîndoi în oraş, trăsei la o locandă. In fond acest om, ce nu avea mai: mult de nouăsprezece ani, era un băiat bun şi inteligent, puţin aspru cu cei ce nu cunoştea, lucru ce vine din multe daravere cu tot felul de oameni în serviciul său, dar foarte amabil şi îndatoritor cu cei care îi cunoştea; nu-mi aduc aminte numele său. A doua zi văzui amicii ce aveam în Brăila, şi a trei zi plecai din nou la Galaţi, în societatea d-lui Petre Nenişor şi a consoartei sale. Brăila are două calităţi ce nu le are Galaţii: strade largi şi clima sănătoasă; dar Galaţul are populaţie mare; este singurul port al Moldovei. El numără in sînu-i mulţime de case mari neguţătoreşti. Viaţa este foarte scumpă şi mijloacele de hrană numeroase. La locanda unde mă duseră era aşa de scump ca la cele întâi oteluri din Londra, deşi aceste locande erau vecine cu mizeria. 4S6 Trecui o rioapte la locandă, a doua zi de dimineaţă plecai cu diligenta la Iaşi. Serviţiul cu. diligenta este bun. In diligenţă mă aflai cu patru neguţători greci, nişte vechi' cunoscuţi din Constantinopoli. La prînz ne oprirăm la un'orăşel ce se cheamă Tecuci, cîteva poşti departe de Galaţi. De aici merserăm la Bîrlad, apoi la Văslui. în Oraşul Văslui, Ştefan cel Mare a zidit un palat şi biserica Sîntului Ioan Predidici, spre memoria bătăliei în care învinse marea armie a turcilor, asupra Racovăţului, pe apa Bîrladului. Vom trece printr-aceste locuri, fără a vorbi despre o luptă în care moldavii se încununară de glorie? In anul 1475 de la Crist, sultanul Mahomet, cătînd să înfringă puterea moldavilor şi să supuie această ţară la aceleaşi condiţii ca pe ţara Valahiei, trimise în Moldova o armie de o sută douăzeci mii de oameni. Pretextul sultanului era că voieşte să silească pe Ştefan a întoarce toate per-derile ce domnul Moldovei făcuse să încerce de mai multe ori Radul, domnul Valahiei şi vasal al Turciei. Oştirea otomană se compunea de turci, arabi, albanezi şi tătari, precum şi de cîteva cete de valahi, sub comanda domnului lor. Ştefan, îndată ce luă ştire despre această invazie, prepară oştirile sale moldave, ce se urcau la patru zeci mii de soldaţi. Pe lingă ostile de ţară, se mai numărau cinci mii de unguri, ce Mateiaş Corvin ii trimise ajutor; regele Poloniei, Cazimir, încă trimisese în Moldova, spre' ajutorul lui Ştefan, sub comanda hatmanului Buceţki, două mii de poloni. Dupe ce strînse aceste oşti, Ştefan purcese înaintea turcilor din sus de Văslui, la Podul Înalt. Ştefan într-această luptă întrebuinţă o stratagemă ce contribui mult la învingere, o stratagemă care în alte timpuri şi cu alţi neamici, nu numai nu ar fi reuşit, dar ar fi fost privită ca o cercare copilărească. El dase ordin mai dinainte la mai mulţi ţărani să se ascunză prin desişurile pădurilor în •două sau trei părţi, în jurul cîmpului luptei ce era să înceapă. Aeesti oameni erau porunciţi, la un semnal, să înceapă a suna din trîmbiţe şi din buciume, ca printr-aceasta să facă pe turci a crede că vin ajutoare noi din mai multe părţi şi să-i descurajeze. Un fenomen veni încă în ajutorul moldavilor: îndată ce începu lupta, se făcu o mare negură, deşi era 487 încă departe de apusul soarelui; această negură era atît de-mare, incit abia se vedea om cu om la o mică distanţă.. Din mai multe părţi, ţăranii rinduiţi să sune din trîmbiţe-şi buciume alarma începură a-şi face datoria lor. Turcii se înspăimântară la sunetul trîmbiţelor, ei crezură că au să combată cu alte noi oştiri încă ce sosesc în ajutorul lui Ştefan. Pe de altă parte se văzură că sînt împiedicaţi de armia lui Ştefan, de rîu, de luncă şi de negură. Stau, ascult, se socotesc,, tremură; sunetul trîmbiţelor din ce în ce pare că se apropie; spaima face să se uite datoria: instinctul conservaţiei le vorbeşte mai tare decît vocea gloriei. Unii din ei vor să treacă lunca; această rupere servi de exemplu la toată armia turcă. Atunci Ştefan cel Mare îi loveşte. Turcii nu au loc a-şi reaşeza rîndurile. Atacul moldavilor este teribil; apărarea turcilor slabă, ba încă perzătoare, căci sub impresia ameţelei lor şi a negurei se taie turci pe turci. Armele moldavilor lovesc în mulţime deasă, tărîmul se încarcă de cadavere şi de arme; sîngele rîură. Mulţi se prinseră vii din pedestri şi trecură sub sabie; mulţi, înspăimântaţi, îşi curmară viaţa ei însuşi; alţii reuşiră a scăpa prin fugă şi în cel mai mare dezordin. Intr-această luptă, de vom sta a crede pe Ion Stryi-kovsky, cron, polon (cap. 20, z. 3), ar fi căzut o sută de mii de oameni. Acest Stryikovsky zice că a văzut cu ochii săi, viind din Turcia la anul 1575, în locul acestii lupte, grămezi mari de osăminte omeneşti. A mai văzut trei cruci de piatră puse în memoria acelei învingeri. Mulţi paşi aleşi au perit într-acest resbel; fiul lui Isan-paşa s-a prins viu. S-au luat mai mult de o sută steaguri. Pe cei mai mulţi robi i-au ucis; pe patru prinşi din cei mai de frunte cu treizeci şi şase de steaguri i-a trimis Ştefan, pentru ajutorul ce-i dase, regelui Cazimir al Poloniei. Ştefan nu s-a îngîmfat de această învingere — el o atribuia mai mult voinţei devine, decît agerimei minţei sale; patru zile după aceasta au postit, nemîncînd şi nebînd decît pîine cu apă. Turcii ce au scăpat dintr-această luptă s-au dus în jos de Podul înalt prin păduri şi au ieşit spre apa Smilei. Iar Ştefan a plecat după ei cu moldavii şi cu cei două mii de poloni şi i-au gonit pînă la Şiret, la Ionăşeşti: ejolo turcii au trecut rîul; iar locului trecerei ira rămas numele Vadul Turpilor. Sunt puţine suvenire ce recheamă învingeri atît de glorioase precum este aceasta. De vom căuta să 488* o comparăm cu cele mai celebre bătălii ale grecilor şi ale-romanilor, nu vom greşi. Şi cu toate aceste puţini sînt aceia care ştiu că, pe locul ce călcăm astăzi cu nepăsare, moldavii-, s-au încununat odată cu o glorie mai strălucitoare decît gloria luptei de la Termopile. Streinul abia ştie că există o Moldovă şi, la numele acestii ţări, mulţimea întreabă în ce parte a globului se află. Românii calcă în picioare acest tărîm fără păsare şi fără să ştie cît el este de interesant pentru dînşii. Nu este îndoială că va veni un timp, cînd istoria faptelor române va fi cartea noastră de predilecţie; dar pentru aceasta va trebui o altă generaţie. Inimi române, pline de viaţă şi de mărire, ca să poată înţelege viaţa şi mărirea patriei lor. Diligenţa merse toată noaptea şi nu putui vedea poliţiile-pline de frumuseţe ale Moldovei; tărîmul de la Tecuci In sus, spre munţi, începe să se încreţească; pretutindeni ochii, întîlnesc dealuri şi văi desfătătoare — dealuri cununate do avută vegetaţie; văi împodobite cu holde. Pe la miezul nopţei ajunserăm la Bîrlad. Noaptea mă-opri d-a mă preumbla prin oraş. Traserăm la o locandă, unde ni se prepară cina. Dupe cină plecarăm înainte; cu-toate acestea, oraşele ce întîlnirăm ne recheamă multe lucruri-de interes istoric. tn'Văslui, din ordinul lui Ştefan cel Mare, s-au tăiat trei* boieri: Negrilă paharnicul, Alexe stolnicul şi Isaia vornicul. Aceste oraşe, pe la 6984, au fost prada uciderilor şi focului-turcilor şi tătarilor. Din Vaslui a plecat Ştefan cel Maţe la lovirea cu cazacii, pe care i-a bătut şi i-au fărâmat la Prut, lingă Grumuzeşti. Şiretul îl lăsaserăm de mult în urma noastră. Acest rîu încă ne recheamă mulţime de suveniri — mult sînge strein român a curs In undele acestui rîu, e prealuhgă lista luptelor întîmplate pe malurile sale, pentru cadrul'1 nostru. ■" Poştile în Moldova sînt în stare mai puţin proastă decît cele din Valahia. Cu toate acestea, două posti aproape de-laşi le găsirăm înapoiate cu totul. Caii atît slabi, cît1 mi-puteau trage: conducătorul diligenţii se armase cu utl toroipan şi bătea caii nesimţitori la lovituri. Cînd ajunserăm a doua zi de dimineaţă în dealul numit Repedea, văzurăm capitala Moldovei culcată cu lene .pe .o* 489*- «pastă lină, spre nord-vest, ca un călător obosit de cale. şi de ppferinţe, ce se culcă în mijlocul cîmpului verde şi visează la. trecutul său. Pe toată coasta ce coprinde Iaşii văzurăm, din înălţimea aunde ne aflam, o pulbere de case albe cu învelişuri de fer alb, in care se răsfrîngea razele soarelui. Clopotniţele bisericilor se înălţau mai presus de case, cu formele lor capriţioase şi păreau că ne salută şi se ascund prin arborii grădinilor. Coborîrăm dealul Reped ei, o neexprimabilă senzaţie mă domina, întrînd în capitala Moldovei; plăcerea de a o cunoaşte se îngîna în sufletul meu cu temerea că voi afla un oraş de o mie de ori mai pejos decît mi-1 închipuiam. Poziţia laşului este desfătătoare. Intr-o ţară ătît de frumoasă ca Moldova, nu era greu să se aleagă această poziţie. Cu toate acestea, capitala nu are un rîu ale cărui ape ar fi de ajuns să împlinească trebuinţele ei. Un rîuleţ, ce se usucă in timp de vară, trece pe la poalele Oraşului şi pere umilit de el însuşi, gindind poate că nu este în stare a spăla nici necurăţeniile evreilor, printre care el trece. Bahluiul a avut onoare a' fi cîntat în versuri de poetul Alecsandri, ce-i dete epitetul de lăcaş al broaştelor. [...]• Sînt în Iaşi cîteva strade frumoase. Strada cea mare, pavată sub Gr. Ghica, merită a fi citată aici. Cîteva case bune şi palaturi încă se găsesc pe ici pe colo. Podul Verde, pe unde mergi la Copou, este frumos: muntenii bucureşteni nu au nici o intrare ce ar putea să se egaleze cu aceasta. Grădina ce afli pe această ieşire este mai mică şi mult mai jos de grădina şoselei de la Bucureşti. Grădina Socola a lui Sturdza este demnă d-a se cita. .< Sînt cîteva oteluri în Iaşi: eu trăsei la otelul ce se cheamă şil lui Binder, destul de modest şi incomod. Abia putui afla o cameră, căci toate otelurile erau ocupate de deputaţii veniţi în Iaşi, pentru Divanul ad-hoc. Spre seară ieşii, doară voi întîlni pe vreun cunoscut, care să-mi spuie adresa vreunui din amicii mei. Umblai pe jos pe stradele laşului; timpul era foarte frumos. Stradele încărcate de trăsuri. Ieşenii, ca şi bucureştenii, au mare fală să umble în trăsuri; ei pun preţ mare pe acest chip de circulaţie, pe care îl cred că face parte din condiţiile nobleţei. Asfel se cred Înjosiţi a privi pe cei ce umblă pe jos şi umiliţi a-şi exersa 490 picioarele. Pe lingă aceasta se adaogă încă necurăţenia stra-delor, şi face pe aceşti locuitori să uite a umbla. întilnii în cale pe un vechi amic de Paris, Brănişteanu; acesta imi sări în braţe; ani trecuseră mulţi, dar amicia nu se ştersese din inima lui. El îmi dete adresa mai multor persoane şi mă invită a doua zi la masă la dînsul, să fac cunoştinţa soţiei sale. Iaşii nu au fost de mult timp capitala Moldovei. Pe timpul lui Ştefan, înainte de această epocă şi mult timp în urmă;. Suceava s-a bucurat de această onoare. In timpii vechi, pe acest tărîm a fost o cetate romană, pe care mulţi scriitori şi celebrul D’Anville o numeşte Iassiorum, de unde vine şi mumele ce poartă pînă astăzi. Populaţia laşului se urcă pînă la o sută mii suflete, cu evreii. Clasa boierilor mai este putentă. Aceşti boieri au superioritatea asupra celor de la Bucureşti, prin iniţiativa ce tot-dauna ştiu să ia in lucrurile politice şi prin sacrificele ce fac pentru ţară, deşi multe din ele par a fi interesate; însă tot mai bitie asfel, decît nicidecum, cum se întîmplă prin alte locuri, căci oricum ar fi, ţara profită. Clasa a doua este mică; comerţul se află in mina evreilor, popolul laşului, mai puţin înapoiat decît al Bucureştiului, nu se ocupă de lucruri publice.. Cîndmâ înturnai la otel, aflai un adiotant al principelui Vogoridi; acest tînăr veni din partea domnului Său să mă felicite de bună venire şi să-mi spuie că principele satt caimacamul este totdauna acasă pîliă la douăsprezece ore dimineaţa. Abia plecă ofiţerul şi iată o vizită pe care o doream foarte mult. D. Ralet, un amic vechi de călătorie, pentru care am avut totdauna o vie simpatie. Inimă, spirit, caracter leal,, nobil, toate fructele ce dă o creştere îngrijită, iată ce este Balet. El fusese ministru sub domnia lui Gr. Ghica, veni însoţit de un muntean, Marin Sergiescu, ce-i zice şi Naţionalul, acela despre care mai vorbesc în călătoria din Palestina şi Egipt. Marin fusese condamnat la anul 1840 în Yalahia-, bănuit că ar fi luat parte într-o conspiraţie politică; mai tîr-ziu, după evenimentele de la 1848, emigrat în Turcia. Un om înfocat, prea înfocat pentru patrie, şi unic în felul său. Ralet mă conduse seara la dînsul acasă, unde văzui pe toţi amicii şi cunoştinţele mele, între alţii pe spiritualul istoric M. Kogălniceanu, Urmuzache, fraţii Scribani, ce fac onoare 491 «clerului moldovean,, C. Negri, Mavrogheni, Rolla şi. alţii, ■despre care vom vorbi la locul lor. Toţi deputaţii Divanului ■ad-hoc erau aici. Aceşti deputaţi luaseră o metodă foarte bună. Ca să nu se întîmple certe sau discuţii în Divan asupra unor ■chestii noi, se adunau să le dezbată în particular, unde se vărsa toată furia deputaţilor şi sfirşeau prin a se înţelege iîntr-un fel: asfel a doua zi erau toţi uniţi. Moldovenii sînt foarte ospitalieri. Această virtute stră-Ibună ei o păstrează mai mult decît noi muntenii: noi ne-am •civilizat prea mult! In tot timpul cît şezui în Iaşi priimeam -c-îte zece invitaţii pe zi, asfel incit nu ştiam unde să mă duc «nai întăi. Adevărul este că în Moldova aveam mai mulţi amici, ^şi prin urmare mai multe simpatii. Apoi zice şi proverbul: „Nimeni nu este profet în ţara lui“. Făcui cunoştinţe noi de oameni şi de dame, prin mijlocul «unor dame ce eram ferice a le numi amice. Maica Eugenia, sora lui C. Negri, d-na Zulnia Sturza mă Introduseră într-o parte a societăţii din Iaşi. Casa , d-lui Georgiaş Sturzda mi se deschise ca unui vechi amic. D-na Sturza, fia patrioatei familii Urmuzache, este una din acele rari excepţii ce recheamă vechiul timp al damelor române, care ştiau cu graţia cea mai exchiză să împace virtuţile casnice cu virtuţile patriotice. După trei zile făcui vizită caimacamului; ne cunoşteam ■de mult timp din ţări streine. Caimacamul mă priimi cu bucurie; şi în timpul cît şezurăm împreună, eu uitai că eram în casa capului guvernămîntului, că el era caimacamul Moldovei. A doua zi mă invită la masă, mă dusei cu compatriotul meu. Găsii aici o societate numeroasă de amici şi cunoscuţi şi de dame plăcute din familia Negri. D-na Yogoridi era dusă in Franţa. Cîteva zile le petrecui a face cunoştinţe de tot Telul. Afcum eram aşezat cu şederea la d. Ralet. Trebuie a spune adevărul: boierii moldavi sînt patrioţi, ►dar tare aristocraţi. Poetul nu ţine de nici o clasă, se hrăneşte ►cu aer, se adapă cu rouă; răpit de vise, ca spiritele divine, el tnu poate fi dintr-o clasă, nefiind din lumea aceasta, şi asfel •este nobil prin graţia cerului d-a dreptul ca regii. Intr-această cualitate mă introdusei în cercul boieresc. Cu toate acestea, îmi veni gust să mă cobor în clasa a doua. Aici aflai mai puţină «tichetă, mai puţin fast, dar aflai inimă, aflai franeheţă. -492 Junii moldavi de mult timp îşi completează studiile lor-în Germania. Germania este o comitesă bătrînă, cu idei aristocratice, deşi studioasă şi romantică, şi junii moldavi, ee-lăcuiesc în sînu-i cîţiva ani, se înturnă în Moldova parfumaţi cu odorul bătrînei aristocrate. Nouă ne place a imita popolii streini în datinele lor, din nefericire nu-i imităm în cele bune,, ci în cele frivole, de multe ori în cele rele. Asfel nu-i imităm în virtuţile conjugale, ci în viţiurile conjugale; nu în virtuţile-arstocra’ţiei, ci în viţiurile aristocratice. Luăm titlurile, decoraţiile, vanităţile aristocratice, ne îmbrăcăm cu ele şi ne-credem serios că sîntem aristocraţi, dar ce facem mai mult decît actorii care pe scenă se îmbracă cu mantii regale, ceea ce-i face a crede că sînt regi. Nobleţă care virtuţi, sacrifice,, merite, căci orice drept cere datorii. Dar aceasta este epidemie ce va trece de sine cu timpul. O altă boală este despărţenia celor căsătoriţi; cele mai multe-căsnicii se strică după trei, după zece luni; cele ce au ţinut un an, doi ani sînt rari. Aceasta se face pentru că nunţile nu-sînt bine combinate, pentru că legile permit divorsul, pentru, că oamenii sînt viţioşi. Nunţile se fac în multe feluri, niciodată, silite, apoi nu se fac mai rău combinate decît la alte naţii, exempluri s-au văzut multe de căsătorii bine întocmite şb stricate după cîteva luni. Cît pentru a doua întrebare, adică legea încuviinţează divorsul, încă nu o priimim; aceeaşi lege este în Valahia, şi cu toate acestea despărţeniile sînt rari.. A treia întrebare este mai probabilă. Cu toate acestea, toate despărţeniile nu se întîmplă numai între soţi viţioşi. Este o epidemie, ca toate epidemiile, a cării cauză nu o putem bine determina. Efectul există însă. Mi s-a întîmplat să văz dame ce au avut doi şi trei bărbaţi cu cununie, cu două şi trei rînduri de copii, întîlnindu-se cu toţi soţii săi într-acelaşi timp, într-ace-laşi salon, şi toţi aceşti soţi, întîlnind două şi trei soaţe, ce au avut fiecare şi cu care se află în relaţii de amicie. Aceasta în toate limbele se cheamă poligamie. Aşadar unde este respectul pentru familie? Dar să lăsăm aristocraţia şi poligamia şi să venim la Divanul ad-hoc. Deputaţii erau aleşi şi era sigur că are să se ceară unirea, cu Valahia’. Acum rămăsese să se exprime Divanul. 495 ■ Intr-o dimineaţă fui invitat a mă afla la Divanul ad-hoc, ca român din Yalahia, să asist la declaraţia naţiei. Mă dusei la adunare. Mulţime de lume, toate feţele pline de bucurie şi de speranţă; viaţa naţională încinsese intr-o zi inimile celor mai mulţi. Sala adunărei era destul de mare, în fund era tribuna oratorilor, pe o înălţime de scânduri cioplite cu artă, pe această înălţime se află scaunul mitropolitului şi scaunele membrilor biuroului. în mijlocul sălei erau băncile deputaţilor; de lături, in cele trei părţi libere, se înălţau nişte coloane de lemn, pe care se odihnea o galerie. Acest loc era destinat pentru privitori. Galeria din stînga era plină de dame, cea din dreapta şi cea opusă eu tribuna, pentru bărbaţi. Consolii streini aveau loja lor la dreapta pe galerie. Seanţa se deschise prin citirea cedete d. M. Ivogălniceanu declaraţiei acestii adunări; această citire fu aplaudată de toată lumea şi se depuse pe biurou, ca să se suscrie de toţi deputaţii. După aceasta, d. Urmuzachi ceru să citească cugetările sale la tribună, voia i se dete, şi oratorul ne dete un discurs bine gîndit, bine simţit şi plin de patriotism. Veni timpul, citind şi arătînd avantagele unirei, să se întrebe cine poate să fie împotriva unei dorinţi fără care nu este fericire pentru români. O voce dintre deputaţi răspunse în sală: <:■ -Eu! Toată lumea rîse, cit viceprezidentul Negri fu nevoit să citească cu voce tare un art. din regulamentul adunărei, despre cei ce vor face zgomot într-acest lăcaş. Nefericitul „eu“ ce se auzi venea de la un membru al clerului; în adevăr, acesta era contra unirei. Trei deputaţi au fost contra: părintele Hermenziu, Alexandru Balş şi Varnav B. Acest din urmă nu voi să fie faţă la adunare; astfel la apelul nominal lipsi. Mitropolitul luă vorba în chipul următor: cîţi sînt de părere împotrivitoare acestei declaraţii a adunărei, să vorbească! Atunci, între toţi deputaţii, se rădicară doi, un preot şi un boier. D-l Balş (Alexandru) zice că are să citească ceva; fu chemat la tribună, văzui un om negru şi gras; în mină ţinea o •hîrtie scrisă. ! ' — Citeşti, îi ziseră. — Nu poci singur, răspunse. — Nu poate citi singur, zise d. Hurmuzachi, apoi lua' hîrtia boierului din mină şi o citi. El pretinde că unirea nu este bună, dînd acele argumente ce s-au citit prin Gazeta de Constantinopoli. Suscrisese el şi părintele Hermenziu. D. Ralet, ce se afla pe tribună, declară că părintele nu are drept să vorbească în chestia unirei, fiindcă declarase solemn că va susţine unirea. Către acestea, deputaţii merseră cîte unul de suscriseră actul; cei doi deputaţi contrarii unirei suscriseră în contra.. Cele ce se treceau în adunare se ştiau afară în popolui adunat în curte. Cei doi antiunisti, ieşind, fură nevoiţi a cere protecţia-d. M. Kogălniceanu de frică să nu-i insulte mulţimea. Din contra, cînd ieşiră ceialţi deputaţi, popolui îi îmbră-ţişă, pe C. Negri îl urcară pe braţe în trăsură. Asfel se trecu această seanţă memorabilă. Moldova îşi* aduse aminte de vechea sa mărire. De mulţi secoli nu se arătase o zi atît de frumoasă pentru această ţară, căci într-acea zi sufletul lui Ştefan trecuse în sufletul deputaţilor. Bucuria” strălucea pe toate feţele moldave; poporul se îmbăta de speranţa fericirilor ce strălucesc în viitor: nimeni însă nu se gîndi că, pentru dobîndirea drepturilor naţionale, nu este destul a exprima numai o dorinţă, ci a face sacrifice mari. A doua zi dupe această solemnitate hotărîi să merg a vizita mănăstirile Moldovei. D. Dassiadi, avocatul, ce cunoscusem în streinătate, pe cînd el însuşi fusese nevoit a se depărta de Moldova, ne oferi o trăsură cu cai pentru această călătorie. A treia zi plecai dar cu compatriotul meu. Trecurăm pe la Tîrgul-Frumos. Nu ştiu pentru ce poartă acest nume. Eu îl asemănai cu mulţi de ai noştri, ce poartă nume de patrioţi. Cea mai mare parte de lăcuitori slnt evrei [. . .]. Aici râmaserăm la un han, să gustăm cîte ceva.. Evreul ne servi două cotlete arse, pîne neagră şi vin acru, şi ne costă mai mult decît un prînz la otelul prinţilor din Paris.: Aici veni un preot moldovan; cu bună ziua ne adresă mat multe întrebări, la care răspunserăm dupe mulţumirea lui. Acesta era un om inteligent şi aprins de simtimentul patriotic. Se chema preotul George. Dupe dînsul veni încă un preot, un lucru ce contrasta cu părintele George, era beţiv şi beat,, şi aprins împotriva unirei. Văzînd poziţia în care se afla, noi- 495 îl invitarăm să ne lase şi să se ducă, ceea ce şi făcu. Acum. râmaserăm cu părintele George. Atunci veni în camera noastră un domn, pe care ni-1 prezintă preotul, sub nume de ispătarul Mardariu. La plecare, d. Mardariu ne rugă să mergem împreună, fiindcă aveam tot o cale. Dupe o oră de călătorie, stăturăm la marginea satului, pe o mare moşie ce acest domn -ţinea cu arendă. Ne invită să mergem la dînsul, să luăm cîte •o cafea. Merserăm. D. Mardariu mi se păru un caracter nobil. Preotul George îmi spuse că este melancolic de cîţiva ani încoace, de la moartea soţiei sale; că atît a iubit-o, încît de atunci nimica nu-1 consolă, că a suferit din această despărţire, pînă a ajuns aproape de moarte, că are copiii în pension la Iaşi şi că numai •aceştia 11 mai ţin în viaţă, fără care şi-ar pune sfirşit însuşi vieţei sale. D. Mardariu ne rugă să dormim noaptea acolo. Noi vream să plecăm, ca să ajungem de timpuriu mănăstirea Războienii. îi promiserăm că vom face aceasta Ia întoarcere. El nu ne lăsă să plecăm singuri, ne însoţi cu trăsura sa cale -de două ore. Apoi ne despărţirăm. Noi luarăm valea şi îndreptarăm calea spre Războieni. Seara ne găsi în cale, carii erau osteniţi, evreul vizitiu per-duse drumul. Rătăcirăm într-o pădure; nu întîlneam pe nimeni să ne arate calea. Întîmplarea ne scoate la riul Moldova, la pod. Aici ni se spuse că eram în ... moşia d-lui Ştefănică Catargiu, un boier din Moldova, ce fusese ministru sub Gr. Ghica. întrebarăm, mai este departe Războienii, şi ni se spuse că mai este mult. Evreul nu va să mai meargă înainte. Un om al proprietarului venise acolo să afle ce trecători sint şi să-i invite la curtea boierească. Noi ţinurăm consiliu ce am putea face. Eram odată legat cu fiul proprietarului. La şcoalele Parisului mi-era amic şi îl stimam ca totdauna; dar el nu era la această moşie. Ne aştepta la Piatra. Compatriotul meu cunoştea pe bătrînul Catargiu şi avea mare stimă pentru caracterul său, ne hotărî-răm să mergem. D. Ştefan Catargiu are aici o casă mare. Ca toţi boierii «din Moldova, el petrece o parte din an la ţară. Această •datină a moldovenilor a trăi şase luni şi mai mult la ţară, ■printre ţărani, şi o viaţă cîmpenească, îi fac să fie români, -adică şă simţă, să gîndească, să se exprime româneşte. Căci -496 nimeni nu poate tăgădui că la ţară, mai mult decît în oraşe, se păstrează naţionalitatea română. Limba încă este aici mai curată. Influenţa streinismului a fost mai mică. Vătaful curţei ne ieşi înainte la scară cu luminări, apoi ne introduse în casă la d. Catargiu. Compatriotul meu mă prezintă, şi stăpînul casei păru mulţumit de vizita noastră. Acest boier este patriot, inteligent, purtarea sa în lucrurile politice ale ţărei au fost totdauna frumoasă. D. Catargiu ne ţinu de vorbă, vorbirăm de toate şi mai mult de starea ţăranilor din Moldova. In adevăr, ţăranii din Moldova se află în condiţii mai grele decît cei din Valahia. Ceea ce făcu pe deputatul antiunist, în Divanul ad-hoc al Moldovei, să zică că unirea ameninţă a se strica frumoasele instituţii ale Moldovei. Iată îndatoririle ţăranilor Moldovei: Douăzeci şi opt de prăjini de arat pentru proprietar cu boii ţăranului, pe fiecare an; o prăjină este a patra parte din falce. O podvadă de trei sute şaizeci de oca pe an, cale de patru postii. Patruzeci şi două de prăjini să se curăţe pe tot anul pentru proprietar. Cincizeci şi şase prăjini să se secere şi să le care la arie pe tot anul. Patru zile de meremet cu mînile sau cu carul. O falce de cosit şi de făcut claie. O zi să dreagă la coşare de bucate. Două palme de lemne. Peste tot fac şaizeci de zile pe an, termen de mijloc. Afară de acestea, trei zile pe an pentru guvernămînt. Un galben contribuţia; şi mai mult pentru cel ce are vite mai multe. Ţăranul dar din Valahia este mult mai uşurat. Trecurăm dar noaptea în casa d-lui Ştefănică Catargiu, ■ce ne dete o ospitalitate plăcută. A doua zi pornirăm înainte la Războieni, la mănăstire, unde ne şi aflarăm dupe o oră de cale. Mănăstirea Războieni este aşezată pe o mică înălţime, în comparaţie cu albia micului rîu ce cură despre sud, la poalele unui şir de dealuri. Această biserică s-a zidit în timpul lui Ştefan cel Mare, din al lui ordin, pe osămintele soldaţilor 497 moldavi căzuţi în resbelul ce avu într-acest loc împotriva turcilor. Pînă la epoca cînd se întîmplă acest resbel, valea unde ne aflăm se chema Valea-Albă; dupe resbelul lui Ştefan cu turcii, luă numele de Războieni. Mărturisesc că dintre toate locurile ce văzui în Moldova cele care mă interesau mai mult erau acelea unde se trecuse, înainte, o faptă strălucită. Asemenea locuri nu sînt rari îii pămîntul Moldovei; suvenirile glorioase ne vorbesc oriunde trecem printr-această ţară. Ştefan a zidit peste patruzeci şi patru biserici în ţară. Cronicarii ne păstrează, pe lingă faptele strălucite ale acestui domn, cîteva trăsuri asupra caracterului său. Cronicarul Ureche zice: „Era acest Ştefan-Vodă un om nu mare la stat, mînios şi de grabă vărsa sînge nevinovat; de multe ori la ospeţe omora fără judeţ; iară întreg la minte, nelenevos şi lucrul său ştia să-l acopere, şi unde nu cugetai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter: unde era nevoie, însuşi se vira, ca, văzîndu-1 ai săi, să nu îndărăpteze. Şi pentru aceea rar război de nu biruia. Aşişderea şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, că, ştiindu-se căzut jos, se rădica d-asupra biruitorilor.'4 Dar noi să venim la resbelul de la Valea-Albă, unde no aflăm. Sultan Mahomet nu renunţase la planul său d-a supune Moldova. Perderea ce încercase oştirile sale la Vaslui înveninase şi mai mult dispoziţiile sultanului asupra lui Ştefan. Chilia şi Cetatea-Albă căzuseră sub puterea moldovenilor. Cu orice preţ se hotărî să umilească mîndria lui Ştefan şi să supuie ţara Moldovei. Pentru aceasta strînse oşti numeroase din toate părţile împărăţiei şi trimise ordin hanului tătărăsc şi domnului Valahiei să se prepare cu oştirile lor, de resbel. Ştefan ia ştire despre aceste preparaţii. Dă ordin să se adune toate oştirile sale şi să stea pe picior de resbel. Pe d-altă parte scrie lui Cazimir, regele Poloniei, că Moldova este ameninţată de otomani; că sora ei Valahia se supune turcilor; că de va cădea şi Moldova, însuşi poziţia Poloniei se face mai critică şi cere ajutor sau, cel puţin, să trimiţă un corp de oştire spre hotarul Moldovei, ca, auzind sultanul, să se teamă şi să-şi schimbe planul. 498 Pe lingă aceasta, Ştefan scrise papii de la Roma şi lui Mateiaş Corvin, regele Ungariei, cerind ajutor in contra inimicilor creştinătăţei. Ştirea armărei turcilor trecu repede in Polonia şi toate provinciile lor se înfricoşară. Opinia publică în Polonia era favorabilă lui Ştefan. Regele singur se codea. Lituania consilia pe rege să dea ajutor Moldovei, ba încă să o apere cu toată puterea sa împotriva turcilor. Regele refuză. Cincisprezece zile s-au ţinut dezbateri în consiliul regal, daca trebuie să se dea ajutor Moldovei. Intr-acest consiliu, domnul Cracoviei, Dieslab Rizvanski, s-a sculat cu vorbe aspre împotriva regelui, sprijinit de castelanul Sandomirului şi de mareşalul ţărei. El zise că din nepăsarea regelui, precum în trecut şi a tată-său, şi a frate-său, a ajuns Polonia în slăbiciune, că era Polonia în floarea puterei sale, cînd o a priimit, dar că acum, nu numai neamicii, dar chiar aliaţii săi o despre-ţuiesc. Dupe aceste dezbateri, regele trimise ambasadori la sultanul Mahomet, pe Martin Brocomosky cu alţii, să invite pe sultanul a se lăsa de proiectul său a supune Moldova, căci la din în înpotrivă, regele Poloniei va fi nevoit să alerge la alte mijloace. Ambasadorul găsi pe sultanul la Varna, dar nu reuşi nimic şi se întoarse în Polonia. Sultanul dase răspuns regelui că poate ar fi priimit a face pace cu Ştefan, daca nu era plecat deja cu o mulţime de oşti, după rugăciunile vasalilor săi munteni şi tătari, daca Ştefan nu ar fi oprit tributul anual, daca ar fi liberat prinşii turci şi daca ar fi întors turcilor cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Dupe acest răspuns, Cazimir dete ordin unui corp de oştire să se apropie de hotarul Moldovei şi să stea acolo, crezi nd printr-aceasta să împuie sultanului. Ştefan cercă să intre d-a dreptul în negoţii cu sultanul, dar; nu putu reuşi. Acum toată speranţa rămînea în curagiul său şi vitejia ostaşilor moldavi. Domnul Moldovei încercă să oprească turcii la hotar, dar bărbăţia sa nu putu lupta contra numărului. Atunci căzu cu toată puterea asupra corpului de tătari; îi frînse cu multă înlesnire şi îi goni pînă la Nistru. 1 1 Ureche, Leat. Mold. pag. 130, t. 1 (n.a). Această învingere îmbărbătă pe Ştefan. El hotărăşte să atace corpul turcilor, în capul căruia se afla însuşi sultanuî Mahomet. Ştefan se afla într-unul din acele momente atît de dese în viaţa sa, cînd perderea totală, dar cu onoare a patriei sale i se părea mai dorită decît căderea în robie sau viaţa cu ruşine. Dar cei mai înţelepţi căpitani ai săi, văzînd lucrurile mai cu sînge rece şi cunoscînd marele puteri ale neamicului, consiliară pe domn să ia o poziţie defensivă numai şi să se tragă în partea munţilor, la strimtori, unde mai lesne ar putea să combată; asfel că de nu vor putea învinge, să poată cel puţin să se apere, fără a se expune la o perdere sigură şi totală. Aceste consiliuri înţelepte fură ascultate de Ştefan. Domnul dete ordin armiei sale să se tragă spre munţi, şi moldavii aleseră o poziţie pe un loc ce se cheamă Valea-Albă. Turcii sosiră repede dupe moldoveni. In ziua de 26* iunie (6984, de la facerea lumei) se dete acest resbel memorabil, unde pică floarea vitejilor Moldovei. Lupta începe, Ştefan dete ordin cavaleriei să descalece şi să coipbată pe jos, crezlnd' cu aceasta să-i ţie călării în luptă, luîndu-le asfel mijlocul de a fugi. Lupta ţinu mult, fără să se hotărască învingerea nici cu o parte, nici cu ceialaltă. Unii şi alţii erau acum osteniţi. Atunci sosiră turcilor ajutoare, ce se reînnoiau necontenita Soldaţii moldavi vedeau cu desperare aceasta, ei singuri nu vedea să le vie ajutor. Moldavii aflară în desperare curagiul, morţei. Lupta devine teribilă; fuga, o crimă. Cădeau soldaţii lui Ştefan apărîndu-se pînă la cel din urmă moment, mai mult năbuşiţi de mulţimea turcilor, decît loviţi de armele lor. Retragerea moldovenilor a fost repede, lăsînd pe tărîmul luptei atîtea corpuri, cît se acoperise toată valea. Mulţi boieri moldavi au perit într-această luptă şi mulţi viteji renumiţi au perdut viaţa. Ştefan, în timpul resbelului, căzuse dupe cal. Domnul cu oştirile ce scăpară din această luptă se retraseră spre Cetatea Neamţului; iar turcii, parte îl goniră, şi cei mai mulţi merseră la Suceava, prădară şi arseră capitala,, de unde se înturnară prădînd şi arzînd în toată ţara pe unde ajungeau. Se crede că Ştefan se duse la Cetăţuia Neamţului, unde era muma şi doamna sa, că această mumă sublimă nu voi să-i deschiză poarta, zicîndu-i că poarta fiului său numai atunci se va deschide, cînd se va înturna învingător; că SOQ Ştefan, ruşinat de acest răspuns, se înturnă, strinse oştiri, merge dupe turci, pe cînd aceştia treceau Dunărea şi, lovin-du-i fără veste, i-au învins şi i-au pus pe goană, apoi le-au luat lucrurile şi oamenii ce prădaseră şi robiseră. Domnul Basarab al Valahiei s-a aflat la resbelul de la Valea-Albă. Cronicarul nostru Ureche zice că toţi domnii creştini au criticat fapta domnului Valahiei. Dupe ieşirea otomanilor din ţară, Ştefan s-a înturnat la Valea-Albă, unde a dat ordin de s-au adunat leşurile morţilor, şi din ele au făcut movilă mare. Asupra acestii movile de osăminte, tot din ordinul lui Ştefan, s-a zidit ■o biserică, spre aducerea-aminte a acelor morţi. Biserica trăieşte şi astăzi, deşi reparată mai de multe ori. Mai încoace, cu timpul, s-au făcut schit de călugăriţe. Pe uşa bisericei spre sud-est, se află o inscripţie în limba slavonă, ce se crede făcută odată cu fondaţia bisericei. Superioara schitului îmi dete copia dupe traduc ţia acestei inscripţii interesante. Iată traductia: „Anul 1584. — In zilele credinciosului domn, eu Ştefan V. V., cu mila lui Dumnezeu domn pămîntului Moldovei cel strălucit domn, şi în curgerea anului 1584 a domniei sale, s-a rădicat împăratul Mehmut cu toate ale sale puteri ale Răsăritului, încă şi cu Basarab V. V. Venind cu toată puterea Basarabiei, ca să robească pămintul Moldovei, şi ajungînd pînă la locul ce se numeşte rîul Văiei-Albe; (avea Ştefan V. V. cu sine un fiu, anume Alexandru) a ieşit înaintea lor şi a făcut cu dînşii mare resbel în luna lui iuliu 26 zile şi cu purtarea de grijă cea dumnezeiască, au fost biruiţi lingă rîu şi au căzut acolo mulţime multă de oşteni moldoveni. Atunci şi tătarii au văzut pămintul Moldovei, de ceia parte. Pentru care, voind Ştefan V. V. cu a sa bunăvoinţă, şi a zidit acest lăcaş în numele arhistratigului Mihail, spre rugăciune şi pomenirea lui şi domniei sale Maria şi fiilor săi Alexandru şi Bogdan şi spre cea d-a pururea pomenire a bine-credincioşilor creştini ce s-au ucis la războiul de la anul 7004, fiind in curgerea anilor săi de patruzeci de ani.“ Superioara acestii mănăstiri se chema Iustina Pătraşca, aveam o carte de recomandaţie către dînsa de la d. Dassiade. Ne priimi cu mare bucurie. Era o bătrînă, „tare di treabă“. 501 cum zic damele moldave, cu accentul lor dulce şi cu buzei© lor delicate. Mai aveam o scrisoare de recomandaţie către o maică, Agafia. Superioara îi dete de ştire că au venit doi călători din Valahia şi au o scrisoare pentru dinsa. Maica Agafia ne trimise ştire că putem merge să o vedem. ^ Plecarăm cu bătrînica superioară. Maica Agafia are casă nouă, grădiniţă plină de flori, totul aici răsuflă curăţenia, liniştea şi meditaţia. Întrînd in salonul maicei Agafiei, ne păru că sîntem intr-un salon din Iaşi, văzurăm două dame tinere, şi aşteptam să vie maica. Cit de mare fu mirarea noastră, cînd superioara, adresîndu-se către mine, îmi arătă pe una din cele două dame şi-mi zise că este maica Agafia, o femeie de douăzeci şi şaşe-douazeci şi opt de ani, bine conservată, fragedă, albă şi rumenă, cu trăsurile cele mai potrivite unui tip oriental. Amică sa era fiica unui boier din Moldova, călugăriţă ea însuşi. Băgăi de seamă că, de nu toate, dar cele mai multe din aceste maici au maniere frumoase; multe din ele au priimit educaţie; unele vorbesc şi scriu limbi streine şi toate, fără Osebire; la toate mănăstirile unde se afla, se ocupă de literatura română, ba încă şi de politică: toate sînt patri-oate. Societatea, încă în frageda lor copilărie, le-au aruncat in umbra unei mănăstiri, ca să se roage şi să se veştejască; ele îşi răzbună în contra societăţii, avind cele mai vii simpatii pentru această societate ce le goneşte. Datina era înainte, părinţii de familie, ce aveau mai multe fete, să trimiţă o parte din ele sau pe toate, încă de copile, la mănăstire, ea printr-âceasta să scape de grija de a le mărita şi să lase stare băieţilor. Aceste copiliţe se încredinţau călugăriţelor, care le creşteau şi, cînd veneau în vîrstă, le călugăreau şi pe ele. Atunci părinţii, care aveau mijloace, le hotărau o pensie pe viaţă. Ele nu trăiesc de la mănăstire, ci din venitul lor; tot din acest venit îşi fac casele lor. Superioara ne lăsă aici şi să duse, căci ii venise nişte vizitatori. Maica Agafia ne invită să şedem la dinsa. Spre seară ne însoţi în toate plimbările ce făcurăm în vecinătăţile mănăstirei. Ea ne arătă, riul unde a fost celebra bătălie a lui Ştefan cu turcii şi ne spuse o mulţime de lucruri ce aveau raport cu această faptă istorică. 502 Seara: ne înturnarăm acasă, unde veniră mai . multe călugăriţe, din care cele multe erau tinere şi frumoase; conversaţia fu variată şi plăcuta. Unirea Principatelor -ocupa ■ mult spiritele lor. Lăudau pe toţi românii care, în timpul elecţiilor, se purtaseră ca români. In ,tot acel timp, aceste frumoase rugătoare se rugaseră în biserică pentru realizarea dorinţelor românilor. Toate aceste convorbiri se făcură în societatea unui ceai înfricoşat. Dupe ce se sfîrşi toate vorbile, călugăriţele se retraseră pe la casele lor.. Noi care ramaserăm ne puserăm la masă să cinăm. După cină, stăpîna casei şi amica sa ne rînduiră o cameră unde să dormim şi ele se duseră să doarmă la una din surorile maicei Agafiei. Este vorbă răspîndită în Moldova despre libertatea cea mare a călugăriţilor şi despre rezultatul acestii libertăţi. Mărturisesc că, în tot timpul ce trecurăm pe la aceste mănăstiri, purtarea lor fu asfel, încît nu văzurăm nici umbra unei fapte ce ar da dreptate opiniei sau calomniei, A doua zi de dimineaţă gustarăm la superioara. Această bună femeie ne rugă să aducem aminte lui C. Negri, ce era între epitropii mănăstirii, despre reparaţiile trebuincioase la această mănăstire. De aici plecarăm la Tîrgul Neamţului, dupe ce ne luarăm ziua bună de la maici. Priimirea cea bună ce avusesem la Războieni, amabilitatea maicilor ne împăcă cu aceste delicate fiinţe, ascunse în umbra mănăstirilor, . Dupe cîteva ore ne aflarăm în Tîrgul Neamţului. Aici întllnirăm, întrînd, un vechi amic din Paris, Donici, ce era acum director la ministerul Lucrărilor Publice şi care venise în trebi d-ale şoselei. Dar nu puturăm sta cu dînsul, căci era chemat la Iaşi. Moldova are mai multe şosele deeît Valahia. Mai pozitivi, mai serioşi, mai practici deeît muntenii, moldovenii să ocupă mai mult de îmbunătăţirea stărei materiale. Ei cred că prin îmbunătăţirea stărei materiale mai lesne ajunge un popol a-şi îmbunătăţi starea morală şi intelectuală. Asfel, cu toate abuzurile ce se fac, ei reuşiră să aibă astăzi mai multe şosele şi poduri în ţară; mai în toate părţile, unde circulam, călcam pe o şosea. Fostul domn M. Sturza se sili mult cu drumurile. Tîrgul Neamţului [. . . ] este aşezat într-o poziţie frumoasă. Spre nord-vest al oraşului se află frumosul aşezămînt filantropic, un mare spital şi o şcoală publică, institut făcut 50_v şi întreţinut din veniturile mănăstirii Neamţului. Afară din oraş, tot într-această direcţie, se înalţă un şir de munţi cu coastele întunecoase şi cu vîrfurile verzi. Pe un seos din acest munte se află ruinele Cetăţuii Neamţului. La poalele muntelui cură un rîuleţ murmurînd şi spuind poate, în limba lui, faptele frumoase ce s-au trecut într-acea cetăţuie; dar călătorii trec fără să-l înţeleagă şi fără să ştie că pe ţărîna ce calcă a curs sîngele străbunilor, pentru apărarea patriei. In Tîrgul Neamţului găsirăm un vechi amic, Cozadini; acest june era din şcolarii cei mai silitori din Şcoala Politehnică din Paris. Astăzi, înturnat în patria sa, se făcuse arendator de moşii şi făcea bani. Caracterul său indipendent il făcu să lepede orice altă ocupaţie ar fi fost dată de guver-nămînt. Cozadini ne priimi cu bucurie şi ne ţinu aici trei zile. Intr-o dimineaţă merserăm cu dînsul să vizităm Cetă-ţuia Neamţului. Aici ne urmarăm cîtva timp pe cărarea neregulată şi scobită a torentului ce cade din munte, în timpul ploilor; pe urmă luarăm la stînga pe o cărare strimtă printre pomi*, urcarea nu este anevoioasă. Curînd ajunserăm la poalele cetăţuii. Privirea de aicea asupra văiei şi munţilor din faţă este încîntătoare. Ni se păru un moment că sîntem mai pesus de fiinţele omeneşti, dar ne deşteptarăm lesne din acest vis şi cunoscurăm ursita noastră de slabi muritori, mai slabi încă decît ceialţi, căci ne simţirăm osteniţi. Cetatea; despre munte, este înconjurată cu un şanţ foarte larg. La o mică depărtare de cetate este un pilastru gros de piatră, ce forma înainte cel dintâi pilastru, unde era capătul podului în cetate. La citeva păsuri de la acest pilastru, se vede altul dărîmat, apoi tot atîtea păsuri, prin şanţ altul, în scurt puturăm recunoaşte cel din urmă loc, unde se sfîrşea podul. Zidurile cetăţii parte stau încă în picioare, altele sînt dărî-mate. Partea castelului, despre vale, este aşezat pe marginea unei stînci rîpoase. Nu voi vorbi de celealte detaliuri. mă voi mărgini numai a zice că fondaţia acestui castel nu se ştie sigur în ce an şi de cine s-a făcut. Cu toate acestea nu este o lucrare antică. Castelul a trebuit să fie făcut în epoca domnilor moldavi înainte de Ştefan cel Mare. Ştim, prin tradiţie, că aici Ştefan avea pe maică-sa şi familia sa, în timpul resbelului de la Valea-Albă, că dupe acest resbel, eroul Moldovei veni aici să caute azil şi că mumă-sa nu 5©4 voi să-i deschiză porţile cetăţei, că Ştefan plecă în urmă de aici şi, stringînd oştiri, înfrînse o parte din armia otomană. Mai tîrziu Sobiesky, intrind în Moldova şi neputînd determina pe Cantemir să ia parte cu el împotriva turcilor,, se osteni cîtva timp ca să ia această cetate, ocupată de cîţiva plăiaşi moldavi. ’ De la Tîrgul Neamţului purceserăm la mănăstirea Văra-tecul. Calea este bună şi locurile pline de frumuseţe. Mănăstirea se află sub poalele unui munte, la o distanţă de o oră şi jumătate de la Tîrgul Neamţului. Pe cale întîlnirăm o trăsură urmată de două altele. In trăsura dintâi era maica Eugenia Negri, de la Yăratec, care, cu vreo cîteva zile înainte, la aflarea sf. sale şi a noastră la Iaşi, ne Invitase să mergem la Văratec. Acuma se ducea la Iaşi şi noi mergeam la mănăstire prea tîrziu. Stăturăm în cale. Maica Eugenia voi să ne lnturne; noi nu priimirăm cu nici un chip. Atunci ne recomandă unei maice amică a sa, ce se afla în trăsură şi care era destinată a se întirna seara la mănăstire, să ne deschiză casa şi să ne dea ospitalitate. Asfel fiind, ei plecară şi noi pornirăm spre mănăstire. Pînă a nu Intra în curtea mănăstirei, trecurăm printr-un sat. Acest sat este format în mare parte de casele călugăriţilor. Un oraş de călugăriţe! Trăsura noastră întră în curtea mănăstirii: lîngă casa maichei Eugenii se opri şi noi cobo-rîrăm aici. Două surori, servitoare ale maichei, dedate cu asfel de vizite, ne deschiseră casa şi Intrarăm, fără să ne mai întrebe cine sîntem. Ardeam de nerăbdare să cunosc viaţa monăstirească, această mănăstire şi casa maichei Eugeniei, ce cunoşteam din auzite încă de mulţi ani de la amici cu care trăiam în plăcuta societate a lui C. Negri. Casa maichei Eugeniei este situată, despre poarta curţei, la dreapta, întrlnd, dupe trei sau patru alte case de la casa superioarei. Are o mică grădină cu flori, prin care trebuia să treci, ca să te duci în casă. Casa are două caturi, cu un fel de balcon. La catul întăi (rez de chaussee) sînt două camere, în care pot să între vizitătorii; la dreapta, o cameră de conversaţie; aici se văd mobilile cele mai de gust, în faţă este sala de mîncare, unde tot ce poate dori cineva să vază într-o sală de mîncare, mai curat, mai bine combinat şi mai de lux, ce află aici. Din săliţa de afară, aşternută cu tapete curate, te urci pe o scară elegantă, de unde începe altă săliţă ase- 505 menea mobilată cu eleganţă. De aici intri în salon în stîngţp , Pe cale întîlnirăm pe d. G. . .,, un tânăr moldav;, arendator moşiii Bălţăteşti, el,ne zise că auzise despre venirea,noastră şi se luase după noi, ca să ne întîlnească, făcurăm cunoştinţa şa într-un loc foarte poetic. De aici ne aruncarăm iar în 507 trăsuri. Ajungind la Tîrgul Neamţului, acest amabil june ,ne invită la Bălţăteşti, dar ne era peste putinţă a priinti j priimirăm să ne ducă a doua zi la mănăstirea Neamţului ou trăsura sa. Inturnîndu-ne la Gozadini, aflarăm o cunoştinţă, pe Iorgu Răsnovanul, administratorul ţinutului. Acest june ne dete ştire că frate-său Alesandru Catargiu ne aştepta la Piatra. Altă schimbare de proiect. Cu toate acestea, nu puteam lăsa Tirgul Neamţului fără a merge la mănăstirea Neamţului. A doua zi, venind d. G., plecarăm la celebra mănăstire de călugări. Mănăstirea Neamţului este situată în poalele munţilor, b oră şi jumătate departe de Tîrgul Neamţului, pe o luncă lată şi înconjurată despre nord-vest cu un şir de munţi lncurtunaţi cu brazi. Această mănăstire se întinde ca un ora|. Se află aici peste o mie de călugări moldoveni, bulgari, ruşi. Au o bibliotică, un spital şi camere pentru călători; veniturile ei sînt foarte mari şi părţi din aceste venituri întrebuinţate pentru aşezăminte publice. Pe la sfîrşitul domniei lui Gr. Ghica, era egumen arhi-madritul Dionisie, om luminat şi cu dorinţa de a face multe lucruri frumoase. Reformele însă nu plăcură călugărilor. Să uneltiră mulţime de intrigi împotriva acestui reformator, pînă cind ajunse lucru la un fel de revoltă din partea a cîţiva călugări. Atunci părintele Dionisie se retrase. In scurtul timp cit se află aici începu cîteva lucuri priincioăse. Acum era egumen un altul. Noi furăm priimiţi intr-o sală veche şi umedă; ne urcarăm aici pe nişte scări mizerabile. Economul ne trimise mîncare din care nici nu gustarăm, de frică să nu ne bolnăvim de gastrid: atit bucatele erau necurate şi rele. Merserăm în biserică. Biserica, ce ar trebui să fie un adevărat templu sub raportul arhitecturei, căci mănăstirea -sure venituri, este ca toate bisericele sărace, ce n-au decît patru pereţi, inintru bisericei este pavat cu cărămizi ca băile armeneşti. îndată ce intrăm în biserică, auzirăm serviciul zicindu-se şi cintăreţii cîntind în limba rusească. Aceasta ne făcu ciudată impresie. Compatriotul meu, Marin, ieşi rapede din biserică, urmat de econom şi alţi doi călugări, şi strigind în gura mare, furios. Cum se poate in Moldova, la mănăstire pămînteană, să se citească în limbă streină! Se duse să vază pe egumen şi acolo încă protestă. De aici vizitarăm biblioteca. De la plecarea părintelui Dionisie, biblioteca este neîngrijită. Camera de citire este-întunecoasă, şi cărţile suite într-un pod şi lăsate în dispoziţia şoarecilor. Mai vizitarăm spitalul. Din cauza marei neîngrijiri, ne fuse peste putinţă să putem sta un minut în camerile bolnavilor. Bolnavii erau îmbrăcaţi în cojoace; uşele şi ferestele nu se deschideau niciodată în cursul zilei, rareori se mătura pe aici. închisoarea nebunilor nu era în stare mai bună. Cîtă osebire de regula şi curăţenia mănăstirilor de călugăriţe ! Peste tot, oriunde aruncai ochii, îi înturnam cu dezgust, fiindcă pretutindeni nu vedeam decît expresia necurăţeniei, decadenţei şi mizeriei. Lăsarăm această mănăstire cu nemulţumire şi neîntur-narăm la Tîrg. A doua zi plecarăm spre Iaşi, căci ne temeam să nu sa strice timpul, asfel lăsarăm proiectul d-a merge la Piatra.. In cale ne veni ideea să mergem la Fălticeni, ca să vizităm ruinele cetăţei Baia, unde Ştefan cel Mare învinse armia lui Matei Corvin. Luarăm dar calea Fălticenilor. Seara eram la Fălticeni. Poziţia oraşului este rară prin. frumuseţea lăturărilor ei; [. . .]. Ne duserăm la un birt [...]; dar îndată ce intrarăm în* casa lor furăm nevoiţi a ieşi, atît era aerul de stricat; hotă-rîrăm să dormim în trăsură. Atunci se arătă poliţaiul oraşului. Aflînd cine sîntem. şi ce ni se întîmplase la birt, ne invită acasă la el: nu era timp a refuza. Poliţaiul nu era bogat şi avusese nefericita idee să sa însoare de curînd iar cu o săracă, ca să facă copii săraci, şi să simţă şi mai mult dulceţile sărăciei. Aflarăm aici cîteva dame cu idei.. ., dar recunoştinţa ospitalităţii nu mă iartă a vorbi mai mult. .. voi zice număr* că trecurăm noaptea destul de rău. A doua zi merserăm la vechea Baia. 309* L Acest sat astăzi este proprietatea marchizei Betittar,' care are aici o grădină şi o casă foarte frumoasă. Vizitarăm ruinele. Afară din sat văzurăm o biserică veche şi dărăpănată, din timpul lui Ştefan cel Mare, poate; in grădina marchizei sînt mai multe ruine. ■ > Un om bătrîn, ce îngrijeşte de lucrurile marchizei, ne priimi cu amabilitate. Acest om avea frumoase simtimente. Dar este timp a vorbi de lupta memorabilă ce să întîniplă aici. Pentru aceasta ne vom servi de cronicile ţărei şi alţi ■scriitori. Intr-al cincilea an al domniei sale, Ştefan cel Mare prăda ţara Ungariii, din partea lăcuită de şeclari, şi se înturnă în Moldova învingător. Această călcare fu văzută de Mateiaş Corvinu, regele Ungariii, ca o mare insultă. De atunci se hrănea cu speranţa că va sosi o zi să-şi răzbune asupra lui Ştefan. Aştepta numai ocazia, şi ocazia i se dete de domnul Petru Aron şi un aventurier anume Berendea. Ei dupe ce* captară să afle ajutor ,1a regele Lehiei, fără să reuşască, trecură în Ungaria la Corvin şi cerură oaste, ca să meargă în Moldova să, gonească pe Ştefan. Corvin se înduplecă, crezînd ca să supuie Moldova la autoritatea lui. De cîţva: timp Corvin se lăuda că luptele lui Ştefan se făceau din -ordinul său şi.,că însuşi Ştefan era guvernorul său. Hotărî dar să între în Moldova cu oştiri şi pentru aceste strînse o armie de patruzeci mii de oameni ; s-a pus în capul ei el singur, îngîmfat fiind de învingerile ce avusese mai înainte •cu alţi vecini ai săi şi cu turcii. Plecă şi ajunse la hotarul Moldovei. Pretextul său era să scoaţă pe Ştefan din domnie şi să puie pe Petru Aron. Armia sa a ieşit la Oituz, şi de acolo a mers la Roman, unde au odihnit şase zile; plecînd de aici, ungurii au pus foc oraşului. De la Roman s-au dus spre Suceava arzînd şi prădînd. Pe cale, Corvin s-a abătut au ostile sale la cetatea Baia la 14 dechemvrie, r Ştefan luase de mult de ştire despre sosirea ungurilor şi preparase armia sa de apărare. Ştefan priimise un mio ajutor de la regele Poloniei. Cu toate acestea^ nu cuteza să se; lovească cu ungurii la cîmpie, căuta să combată la strim-tori, din cauza mulţimei neamicilor. ■ , ‘ Ungurii, aşezaţi la Baie, neavînd nici o. temere despre Ştefan, se deteră la petreceri şi la cele, mai deşarte moliciuni, fără' să mai îngrijească de măsurele cuviincioase pentru siguranţa lor. >' Ştefan luă ştire prin spionii său că ungurii sînt la Baia şi că acolo petrec în desfătări şi în prăzi, plecă spre seară din Suceava cu toată oştirea disponibilă, infanterie şi cavalerie, şi ajunse încă noaptea la Baie; aici găsi pe unguri adormiţi, fără nici o preveghere şi îmbătaţi de vin şi de plăceri. Ştefan căzu cu furie asupra lor, noaptea, zice cronicarul polon Mihovie, cînd toate lucrurile apar în ochii oamenilor mai teribile şi mai înfiorătoare, puseră foc oraşului. Soldaţii lui Ştefan se repeziră în unguri, cu furie. Ungurii,, ameţiţi şi trăsniţi, nu putură să se apuce de luptă, ci se puseră a fugi prin noapte, care unde apuca, spăimîntaţi de flăcări şi de sabia moldavilor. Dar fuga nu putea să-i scape, întune-recul şi necunoştinţa locului îi duceau la peire, rătăcindu-i, apoi dîndu-i în mîinile învingătorilor. Prin păduri, prin strimtori îi vînau ţăranii moldavi, ca pe nişte heare, şi nimeni din aceşti nefericiţi nu puteau scăpa. Măcelul din oraş era teribil; flacăra trecea pe şiroaiele de sînge pe strade, peste douăsprezece mii de unguri au căzut morţi; regele abia a putut să scape cu puţini din suita sa, de trei ori rănit 1. In acest resbel a perit şi Berendeia; Pentru Aron a scăpat în Polonia. Asfel de suvenire recheamă acest loc. Pe ruinele acestii cetăţi este astăzi un sat de ţărani nefericiţi, amestecaţi cu evrei ce le soarbe sudoarea muncii lor. Ei abia ştiu că aceste ruine sînt din timpul lui Ştefan. Yăzîndu-le, neapărat trebuie să gîndească la trecut, dar în imaginaţia lor nu văd nici armiile lui Ştefan, nu aud nici nichezarea cailor şi gemetele trufaşilor unguri. In închipu-iesc, poate, o cetate şi cu jidani, ce cercau să înşale pe străbunii lor. Noi nu şezurăm mult într-acest loc. Un cal se bolnăvi şi furăm nevoiţi a-1 lăsa şi a pleca numai cu trei. Pe cale întîlnirăm încă pe d. G . . . , cu care ne duserăm la mănăstirea Neamţului. 1 Kromer (n.a.). 511 Umblarăm toată ziua pînă Ia miezul nopţei, întrebînd aieincetat despre drumul nostru. In sfîrşit ajunserăm la moşia d-lui Mardariu, care păru Incîntat de sosirea noastră. Trecurăm noaptea aici şi a doua 3.1 plecarăm către Iaşi. Mai şezurăm cîteva zile la Iaşi, apoi plecarăm cu dili-;ginţa la Galaţi şi de la Galaţi la Brăila, şi pe urmă la Giurgiu şi Bucureşti. VIZITA DOMNITORULUI PRINCIPATELOR UNITE LA CONSTANTINOPOLE I Vizita' domnitorului român în capitala Imperiului otoman a ocupat şi ocupă încă spiritele în amîndouă principatele. Unii au crezut că are de scop realizarea unirei ţărilor într-un chip definitiv. Astfel auzirăm, cu durere, mulţime de oameni întrebîndu-se daca turcii au dat unirea ţărilor, daca domnitorul a căpătat această unire! > Călătoria domnitorului la-Constantinopole nu .a trebuit să aibă altă ţintă deeît executarea unei - voinţi a puterilor garante stipulată în tractate şi fără a cării executare s-ar fi atras asupra ţărilor urmări nefericite; a fost o datorie tristă, poate, dar care a căutat a se executa neapărat. Cît pentru unirea ţărilor, domnitorul nu putea lucra lîngă Poarta otomană Cu speranţa de a căpăta de la turci, fără •să fi compromis autonomia română. De ar fi tratat numai cu Poarta, ar fi deschis cale turcilor în lucrurile noastre. Convenţiunea, încheiată la Paris, suscrisă de şeapte •plinipotenţiari, numai la Paris se poate schimba, numaj cele şeapte puteri, împreunate, o pot modifica. Să ne explicăm. Românii sunt autonomi: numai românii pot lua iniţiativa, voi să zic, pot proclama unirea ţărilor prin domnitorul lor, prin corpurile lor legislative. Puterile streine pot recunoaşte cele făcute. Nimic mai mult; şi această recunoaştere se poate face în conferinţe. > i 1 ■ Domnitorul Principatelor Unite a înţeles -această impor-tintă chestiune şi, în marele simţ de naţionalitate,, nu a putut deeît să surîză in faţă eu cei care aşteptau unirea ţărilor de Ia Poarta otomană. , .■ Tot ce domnitorul ar fi putut face.’era Să sondeze opiniunea puterilor garante, nimic mai mult. Această- bază odată St 5, aşezată, să începem descrierea călătoria domnitorului ir» capitala Turciei. Ea poate servi într-o zi de fapţi veridici la cei ce vor seri istoria acestii epoce. Această călătorie, pînă astăzi, este singură de felul său. Vizita M-S., în adevăr, deşi subordonată voinţei Europei, are aerul unei întrevederi a doi suverani, din care cel mai interesat în chesiune este imperatorul otomanilor. Niciodată în cazuri de această natură, Poarta otomană nu a exprimat atîta dorinţă de a vedea un domn român în capitala Turciei; niciodată nu au oferit mai multe onori aleşilor românilor; însă niciodată domn român nu a arătat mai multă demnitate, fiertate naţională şi mai puţină grabă de a face această vizită impusă de tractate. Situaţiunea actuală a Turciei, noile condiţiuni ale ţărilor române putea să fie pentru mult întru aceasta; dar atitudinea demnă şi naţională a principelui Alexandru Ioan şi conduita mintoasă a agentului ţărilor, demnul bărbat Negri, au contribuit cu desăvîrşire să încunune dorinţele românilor. Chemat a face parte din astă călătorie, nu poci lăsa să treacă ocaziunea fără a descrie cele ce se întîmplară în cursul ei. îndată ce se decise epoca plecării, domnitorul anunţă numele persoanelor din Muntenia ce cătau să-l însoţească. Şase serginţi din corpuri, cîţiva ofiţeri: Gorjan, Bălan, d. general Heresco, d. general Golescu Nicolae, d. Solomon, Vilara, Dădu Filipescu, adiotanţi, d. Ştefan Golesco, prezidentul Corn. Centrale, d. M. Ghica, d. Plaino, d. Marin Ser-giescu, d. Bolintineanu. Dupe aceasta, se luă dispoziţiuni ca o parte din aceste persoane să plece înainte pe la Giurgiu, cu vaporul, şi să aştepte la Galaţi. Ei se îmbarcară joi cu vaporul. Domnitorul plecă luni de dimineaţă, însoţit numai de adiotanţii Silion, Pisoski, Pruncu, junele Aslan, de comisarul Dunării şi de d. Marin Sergiescu. De la Bucureşti la Galaţi sînt unsprezece poşti. Plecarea se făcu pe la 10 oare prin urmare, seara nu puteam ajunge la loeul destinaţiunei noastre, asfel merserăm a trece noaptea la Broşteni, moşia d. Vangele Zapa, situată pe malul Ialo-miţei, la trei poşti şi jumătate de la Bucureşti. Locaşul d-lui Vangele, în aceste părţi singuratice, este văzut cu plăcere de toţi călătorii. O casă mare, îngrădită cu ziduri, o grădină cu fructele şi florile cele mai plăcute ; fl« o priimire de cele ce au rămas rari ' încă în pămîntul ţârei române pentru toţi călătorii întîrziaţi ce caută ospitalitatea în aceste locuri, iată acest locaş renumit în părţile locului. D. Yangeli este de naţiune albanez. Călătorii îşi vor aduce aminte despre ofertele graţioase ce făcu d. Yangeli: cinci mii galbeni a depus pentru facerea unui dicţionar român, unei istorii şi unei gramatici. Îşi vor aduce aminte de suma ce mai oferi pentru armarea ţării. Sumă mai mare decît toate acelea ce oferiră cei mai mari proprietari români. Cu noi veniră încă directorul poştilor, T. Bolintineanu, ministrul dinîntru şi alte persoane. Douăzeci de servitori, greci, albanezi, români, se puseră îndată la dispoziţiunea călătorilor. A doua zi, pe la 5 ore, pornirăm de aici către Brăila. Locul pretutindeni prezintă un aspect de stepuri, ceea ce românii numesc baragane. Daca frumuseţea siturilor lipseşte, cel puţin pămîntul pare foarte roditor. Ajunserăm la Brăila pe la 3 ore. Aici întîmpinarăm soldaţii români de garnizoană trimişi înaintea domnitorului. Trăsurile noastre trecură pe lingă dînşii. M.—S. luă calea Galaţilor, fără a se opri; un peloton de dorobanţi escortă trăsura domnească la oarecare distanţă, în calea Galaţilor. Către seară ajunserăm la Galaţi. Galaţii este cel mai mare port al ţărilor unite, are optzeci la nouăzeci mii locuitori, deşi numai zece case de comerţ române. Casele cele mai numeroase, cele mai mari sunt grece. Comerţul cel mic, ca în toate oraşele Moldaviei, este lăsat evreilor. [. . .] Galaţii se făleşte a fi patria domnitorului. Mai toată populaţiunea îi ieşise înainte. Soldaţii de garnizoană erau sub arme. Fiecare crede că marele oraş de port preparase domnitorului cea mai mare şi mai luxoasă casă spre a trece noaptea. Fiecare credea că principele Guza va coborî în unul din acele locaşuri. Care fu mirarea noastră văzînd că domnitorul coboară la mica şi modesta locuinţă a maicii sale, astfel precum ar fi făcut-o cînd nu era decît un simplu plrcălab. Cît pentru mine, vedeam cu plăcere toată acea mulţime de curtezani şi de magnaţi muieţi în aur venind şi plecînd cerbicii lor înveliţi în aur sub 517 jjjpaşul modestiei şi simplităţii. Lecţiunea era sublimă. Vom şti oare a profita ? : i Toate ospătăriele erau pline. Cu toate acestea, .noi găsirăm două camere la Otelul „Moldo-Valahiei“. Aici aflarăm un' vechi şi brav amic, Mălinescu, membru inteliginte al Comi-siunii Centrale, venit spre a însoţi pe domnitor in capitala Turciei. Joi, la 8 ore, ne îmbarcarăm la Galaţi pe vasul cu vapor francez „Taurus“. Corveta „Bayrut“, trimisă de Poarta otomană ca să ia pe domnitor, se afla la Sulina. Pînă aici trebuia să purcedem cu vasul francez despre cari am vorbit. Acest vas luă o mie trei sute galbeni ca să ne ducă la Con-stantinopole. Pe corveta otomană nu erau decît zecedocuri disponibile. Prin urmare, o mare parte din cei ce însoţeau pe domnitor erau nevoiţi să meargă pe vasul francez cu care plecarăm. Pe acest vas întîlnirăm pe toate persoanele plecate din Bucureşti ca, să însoţească pe domnitor. Văzui asemenea mulţime de români moldoveni, un consol englez din Iaşi. Demnul bărbat C. Negri, agentul ambelor ţări la Con-' stantinopole, venise în Galaţi ca să înţîmpine pe principele Cuza. El era totdauna adorat , printre compatrioţii săi. Către seară ajunserăm la gura . Dunării. , Aici, vasul se opri, şi un caic ne aduse pe guvernorul turc al locului, însoţit de alţi doi funcţionari. Domnitorul îi primii cu amabilitate, dar cu demnitatea cuvenită suveranilor români independinţi. , Îndată ce ne apropiarăm de corveta otomană, ea repăru strălucitoare sub un foc de Bengal prelungit. In urma noa-r străj un alt vapor otoman, în staţiune la Sulina, ne dete acelaşi spectacol. La Sulina furăm întâmpinaţi de bubuitul tunurilor de la vaporul otoman ,de staţiune. ; Sosi îndată un canot de la corveta dejresbel a lua pe principe şi persoanele desemnate ca să treacă în acest vas. Aceste persoane au. fost: consulul englez, prezidentul Comisiunii Centrale, St. Golescu, d. D. Ghica, d. PlainoT d. Coco Sturdza, Gr. Balş, doctorul K-ulk, doctorul Steege, generalii C. Heresc® şi N. Golescu, adiotantul, maior Pisoşki. eu,După un pătrar de oră, generalul Ileresco se inturnă la .vasul nostru şi ne spuse că acolo nu aflase loc de culcare cftmodu . ; Din persoanele mai însemnate ce rămaseră aici fură Măli-nesco, membru Comisiunii Centrale, cumnatul domnitorului, apartamentele inferioare. Cele de sus fură destinate pentru; domnitor. Acest palat a fost mai înainte al celebrului Cosref-paşa. După moartea acestuia, trecu în posesiunea lui Reşid-paşa. Reşid muri, şi palatul deveni posesiune a sultanului. Astăzi este destinat pentru călătorii augusti ce vin la Constantinopole. In timpul resbelului Crimeii se preparase a priimi pe impe-ratorul francezilor, dar imperatorul nu veni. De curînd el ospetă pe duca de Brabant, apoi pe duca Constantin al Rusiei, acum pe domnitorul românilor. Se zice că aici, intr-o-sală din etagiul inferior, se suscrise vestitul tratat de Balta-Liman. Eu nu lăcuii acest palat. Cerui voia domnitorului să ocuiesc în casa d. C. Negri, la Buiukdere. Voia se dete, şi astfel, în toate serele, mă înturnam eu vechiul şi demnul meu amic în modesta, dar simpatica sa locuinţă. Satul Buiukdere este campania unde, în timpul verei, locuieşte cea mai aleasă societate europeană din Pera. Aici locuieşte mai mulţi ambasadori. Cheiul său este renumit pentru frumuseţea ce prezintă Bosforul. : . Casa agentului nostru este situată pe mare. O grădină Incîntătoare se desfăşură sub ferestele sale despre munte şi rivalizează prin farmecele ei cu frumuseţele ce marea prezintă pe ceialtă parte. Locaşul agentului nostru este azilul tutulor fiilor ţărei rătăciţi în aceate părţi. Masa sa este întinsă pentru toţi, şi ne recheamă timpul patriarhilor. C. Negri, prin caracterul său cavaleresc, loial, generos, a devenit atît de iubit şi stimat în aceste locuri, încît, ca să dăm o slabă idee, vom spune că copiii de toate naţiunile de aici, cînd îl întîlnesc, ies înaintea sa cu bucurie şi cu respect. Numele român, demnitatea naţională s-au mărit prin înţeleaptă sa conduită. Abia ajunserăm în palatul de la Emirgian şi se prepară o gustare pentru toţi. O gustare de un lux cu totul oriental. Guvernul otoman se însărcinase, în tot timpul şederei noastre aici, să cheltuiască pentru hrana noastră. Cheltuielile pe fiecare zi erau fabuloase. Mai mult de un milion a costat pe turci vizita noastră pe Bosfor! Abia ne scularăm de la masă, şi ambasadorii trimiseră pe secretarii lor să felicite pe M.-S. pentru buna sosire. Ministrul Afacerilor Străine al Turciei veni în persoană, îndată dupe ce ajunserăm, să vizite pe domnitor. Sultanul trimise pe secretarul său cu aceeaşi misiune. D. Negri reuşise să scoată de la guvern o programă despre ceremonii cu totul avantagioasă ţărei şi domnitorului. Luni, pe la 2 ore, ne adunarăm toţi românii la palatul ce ocupa domnitorul, ca să purcedem la saraiul sultanului,. Românii noştri se adunară îmbrăcaţi ca pentru nuntă, cu decoraţiuni, cravate şi mănuşi albe. Un mic bâtei cu vapor, al guvernului, ne aştepta la scara palatului. Ne îmbarcarăm pe dînsul, avînd în frunte pe capul ţărilor române. Vasul se îndreptă către saraiul sultanului de la Dolma-Bacce. Dupe patruzeci de minute, ajunserăm la scara ce conduce la sarai. Aici ne debarcarăm toţi şi intrarăm prin galeria unor case ce sunt o dependinţă a saraiului. La capul galeriei ne priimi ministrul dinafară, Safeti-efendi. Mai departe aflarăm o companie de soldaţi din garda imperială ce ne prezintă armele. Această gardă este îmbrăcată în uniformă de coloare roşie. Trecurăm prin curtea saraiului, formată într-o grădină desfătătoare. Ne îndreptarăm către intrarea în sarai. Aici aflarăm mulţime de gărzi ce făceau două rînduri, în costum vechi otoman. Marele-vizir Ali-paşa priimi aici pe domnitor, apoi urcarăm scara pe sub yn înveliş de sticle-roşii prin care razele se răsfringeau roşii şi vii, foarte nepriin- 521 *»i6s pentru ochi, ceea ce făcu pe unul din noi să zică că în palatul1 stiltanilor cineva devine orb. ■' 1 ■ Trecurăm o galerie cu coloane, apoi deodată ne văzurăm intr-o sală mare. Sultanul ne apăru în mijlocul sălei,' în picioare, şi înainta către noi cu pas lin. Sultanul purta o mantă scurtă şi neagră, cu gulerul cusut în diamante; săbia sa, cu minerul muiat în diamante. Pe cap, un fes, dupe datina foncţionarilor turci. Sultanul pare mai bătrîn decît vîrsta sa. Are fizionomie interesantă, faţa sa este palidă şi, pe aci, pe colo, zbîrcită uşor. L'n surîs apare necurmat pe buzele sale. Cu toate acestea, figura sa este simpatică. : Domnitorul, din parte-i, se prezintă cu uniforma sa militară de general'de diviziune, eu capul descoperit, precum se prezintă în toate saloanele in ţară.: între domnitbr şi sultanul se afla marele-vezir Ali-paşa. Domnitorul pronunţă un mic spifciu în limba franceză şi în simţul că vine cu plăcere să esprime m.-s’. sultanului simtimente de simpatie ale ţărilor. Sultanul Ştie limba franceză: dar eticheta eurţei cerea ca marele vizir să facă pe dragomanul. Asfel, acest din urmă să puhe să traducă sultanului în limba turcească'cele zise de domnitor. Principele Cuza zise cîteva- vorbe cu voce tare; sultanul răspunse pe un ton atît de încet, încît abia se auzea; vizirul, slăbănog, vorbea şi mai încetinel decît sultanul. Sultanul întrebă pe domnitor daca este mulţumit despre călătoria sa, daca este mulţumit despre felul ospitalităţei sale în ■Constantinopole. Domnitorul, vorbind lâ început, tuşise de ■două ori. Sultanul, aducîndu-şi aminte de aceasta, îi zise că a auzit că a fost bolnav înaintea.plecare! şi d-a părut rău; dar că aerul de la Bosfor este sănătos şi speră că va face bine alteţei-sale domnitorului. Alteţea-sa răspunse că atît boala cît şi ostenelele călătoriei sînt Uitate în faţă cu buna priimire care au aflat în Constantinopole, priimire în care ţara română are 6 mare parte de plăcere, că a fost foarte mulţumit şi pătruns'de îngrijirile ce s-au luat şi de conduita îndatoritoare a lui Kiamil-bei, însărcinatul cd aceste îngrijiri. Aici sultanul aruncă o căutătură mulţumitoare asupra lui Kiamil-bei, iar acesta păru confundat de bucurie şi sfială. Sultanul gise că doreşte a vedea pe domnitor mai multe •ori şi într-un chip amical; pină atunci doreşte ca M.-S. s&'poată găsi în Constantinopole, în priimirea ce i se'faCe, Aeate mulţumirile dorite. - ■ S22 La aceste vorbe, domnitorul salută cu capul de două sau de trei ori, şi toţi ne retraserăm în ordin şi îijtr-un fel încît toţi.arătam sultanului faţa. Marelş-vezir şi ministrul afacerilor dinafară merseră înainte, coborîrăm pe scară şi intrarăm într.-o cameră de dă pe mare. Aici şezurăm pe scaune cu toţii-Domnitorul şedea lingă marele-vezir; dupe dînşii veneau capii corpurilor legislative şi cei doi generali, apoi fiecare cum întâmplarea voise să se aşeze. Domnitorul şi vezirul schimbară câteva vorbe. In ast timp intrară în sală atîţia servitori eiţi erau oaspeţi, purtând fiecare în, mină cîte o~ cană cu sorbit şi cîte un ştergar. Fiecare prezintă cana oaspetelui său, care sorbi, dupe încrederea ce avu fiecare în obiectu prezintă t-. , ; îndată ce se termină această formalitate, domnitorul: se sculă să plece;, îl urmarăm toţi. Vezirul îl petrecu pipă la uşile, saraiului. Ministrul, de afară ne conduse pînă la scara dupe mare. Aici ne îmbarcarăm din nou pe vasul cu vapor şi pornirăm către palatul de la Emirgien, nemaiavînd cu noi decît.un colonel turc şi pe Kiamil-bei. ,, , Să zicem cî'teva vorbe despre acest personagiu. Kiamil-bei este cumnatul lui Fuad-paşa şi, întroducătorul ambasa-torilor streini ,1a Poartă. Este un turc zefliu.. Cu o zi înainţe ne zicea intr-o mică convorbire: — De nouă ori pînă astăzi am fost în Principate; , cînd voi.muri, va fi în Marea Neagră, cu misiuni pentru , Princi-pate. ,. • .■ — Oare nu se ,vor ţpai sfîrşi cu fermapele şi cu ţara? îi zisei. — Aş dori prea mplt să, se sfârşească, răspunse el,, căci astfel aş fi sigur că n-o să mă înec în Marea Neagră., Kiamil-bei fusese la Galaţi, , pe cînd domnitorul era pîrcălab, acolo. Kiamil-bei; şi-aduse aminte şi îptr-o zi ne? zise;V ^ » ; • ■ ■ . (> i- Vezi ce este lumea; altădată cu..ziceam alteţensale „Monsieur Cuza, assayez!“ — astăzi alteţea-sa îmi zice mie; „Kiamil-bei, assayez!“ (şezi), acestea, cum vedeţi, cu limba sa franceză proprie, t Vasul ne duşe: la; palatul de la Emirgien. Noi eram treizepi şi trei care făceam parte .din suita domnească. Pe lîngă apestea, se mai uniră piţiva greci , şi câţiva români rătăciţi pe aici,.intre care d. Burdeanu, ataşat. 525. pe lingă agentul ţării, şi d. doctorul în medicină Calomfi-rescu, ce face parte din misiunea română la Constantinopolă'1 Pîfiă aci nici o vorbă cu nimeni despre afaceri ale tăriloi'.' în adevăr, domnitorul nu purcesese în Turcia să trateze •după chestiuni politice. Gonvenţiunea din Paris stipulează că domnii români să se adreseze, prin agenţii lor, la ambasadorii din Constantinopole. Agentul român, dupe Cdn--venţiune, este de drept şi de fapt adevăratul ministru al‘ •afacerilor streine al ţărilor: agentul român căta să trateze' toate cestiunele importante, şi am aflat cu plăcere multe greutăţi ce a întîmpinat, cum şi privilegele ce ar fi căpătat. Intre altele, a împăcat furia ministrului rus, ameninţătoare n ocupa ţările, în cestiunea călugărilor greci; a scos de Iă Poartă un ordin Către ambasadorul otoman de la Paris, -a lăsa agentului român de acolo dreptul de a viza pasporturile românilor; a căpătat de la Poarta programa priimirei domnitorului atît de demnă pentru ţările ce l-au trimis să le reprezinte etc. etc. 1 Credem că este locul a vorbi despre un memorandum trimis de domnitor agentului său in cestiunea unirei ţărilor şi lărgirea votului electoral. Acest memorandum s-a comunicat ambasadorilor puterilor garante. Gestiunea de oportunitate singură a putut amina încă cercetarea acestui act remarcabil. Principele Cuza, încă de la urcarea sa pe tronul ţărilor române, a înţeles că misiunea sa excepţională era să lucreze pentru definitiva unire a ţărilor. In adevăr, ales sub înrîuri-•rea ideilor de unire naţională, ideea unirei a trebuit să se personifice în omul de la 5/24 genariu. Prin sprijinul ce ar •da unirei, principele Cuza devine potinte, căci devine un principiu naţional. Poporul român a înţeles aceasta şi nu -a încetat a înturna ochii către alesul său. Domnitorul, din parte-i, ne dete în zilele trecute, prin facerea acestui memorandum, o dovadă că cea mai scumpă a sa dorinţă este definitiva unire. Să spunem citeva rînduri despre acest act. Domnitorul expune prin acest act agentului său situaţiu-nea lucrurilor în Principate, făcută de Gonvenţiunea din Paris prin starea de separaţiune a ţărilor în concfiţiuniîe de astăzi, apoi prin regularea votului electoral aşezat de aceeaşi ■Gonvenţiune, şi îşi da opiniunea că plnă cînd nu se va face 524 unirea definitivă cu o singură Adunare şi un singur minister, că pînă cînd legea electorală nu va priimi o mai mare întindere, aşteptările Europei şi mai ales intenţiunele puterilor garante nu vor putea fi încununate cu succes. Argumentele pe care se reazimă, infirmînd aceste dispo-ziţiuni, sînt pline de logică şi veritate. Pentru români, ele au un merit mai mult încă, ele ating cestiunea vitală de mărire naţională şi totdeodată cestiunea de instituţiuni egalitare şi liberale. Aici lăsăm la o parte cestiunea de redacţiune a memorandului; facem ovservările noastre particulare asupra dispo-ziţiunilor convenţionale ce se raportă la aşezarea puterilor statului şi la legea electorală. Ca particulari, am strigat cu toţi oamenii ce au o scîn-teie de amor pentru naţiune şi libertăţile ei, că cu două Adunări, o Comisiune Centrală, cu modul exersiciului operaţiunilor din Convenţiune nu putem niciodată ajunge la armonia lucrurilor celor două ţări, armonie ce pare a fi fost puntul de plecare al Convenţiunei: o tristă experienţă ce facem de doi ani a dovedit că prevederile de care este vorba erau întemeiate. In adevăr, de doi ani de cînd există aceste corpuri astfel cum le-a creat Convenţiunea, Ia ce armonie am ajuns, ce conformitate s-a făcut în legile ambelor ţării ? Tot ce a rezultat din această combinaţiune bizară a fost sau întîrzierea, sau paralizia în lucrările necesarii, astfel încît, din aceste, dispoziţiunele Convenţiunei au rămas, în doi ani, nişte litere moarte. Fiecare Adunare în parte, chiar atunci cînd ar lucra cu bunăcredinţă, este în natura lucrurilor, printr-un instinct de individualitate, să caute a se abate pe altă cale. Ceea ce este cu Adunările este asemenea şi cu ministerele, şi fapţii nu lipsesc spre a dovedi aceea ce zicem, dar nu este aici locul a-i înşira. Toată lumea a simţit răul, a văzut fapţii. Cei mai mulţi au crezut că cauza pentru care lucrurile nu merg este pentru că ministerele sint rele, de aici acest lung resbel contra pute-rei executive; nu zicem că ministerele nu se pot compune mai bine, din contra, credem că se poate; dar aceasta este o cestiune d-o importinţă secondară. 525- •;0 singură Adunare pentru amîndouă ţările, un singui* minister pentru amîndouă ţările se poate forma, prin rapdrt la scăderea numărului, cu mâi multă şansă. Cestiunea lărgirei votului electoral este tot atît de necesară ca şi aceea a unirei ţărilor. Cum vor ajunge românii a se bucura de instituţiunele liberale şi egalitare din Conven-ţiune, cît o altă dispoziţiune a Gonvenţiunei cheamă să facă legile pe adversarii instituţiunelor liberale şi egalitare ? Cum se vor desfiinţa privilegele dupe Convenţiune, cînd, aceeaşi şartă cheamă să desfiinţeze acele privilege numai pe prive-legiaţi? Legea dar este o absurditate. A două zi ne mai aştepta o vizită oficială: la Ars-odasi, la Sublima Poartă, vizită ce se face nu miniştrilor, dar guvernului otoman, în simţul abstract. Aici încă căta să mergem cu toţii. Pe la. două oare ne îmbarcarăm pe bateîul otoman lăsat în dispoziţiunea domnitorului. Aurul, argintul strălucea pe uniformele bravilor n,Qstri ofiţeri; cravatele albe, aceste zgarde de gală, erau tot ce albea la modestii civili. Dezbarcarăm la poalele vechiului palat ce se repauză între valurile mărei şi antica grădină a cezarilor. Aici ne aşteptară mai multe trăsuri elegante şi caii cu şele. Domni-torul se urcă ,într-o trăsură însoţit de preşedintele Comisiunei Centrale; celealte trăsuri fură ocupate de noi toţi, afară de mai mulţi ofiţeri ce se urcară pe cai. . O gardă de cavalerie turci şi cavazi ne însoţi în cale. Trecurăm prin aleile grădinei acestui sarai; el ne aduse aminte toate epocele, toate întîmplările memorabile ce se trecură la curtea bizantină, crime şi virtuţi deopotrivă necunoscute de popolul ce a conchis aceste locuri. Ieşirăm din grădină, luarăm la stînga şi îndată ajunserăm la poarta Curţei administrative, sau ceea ce se zice: Sublima. Poartă. O companie de soldaţi ne prezintă armele. O bandă de muzică sună îndată. Trăsurile noastre trecură repede pînă la capătul de la nord al edificiului. De aici se înturnară spre vest şi se opriră la o scară. Intrarăm într-un coridor. Mii de oameni din toate naţiunile erau adunaţi pe strade, în curte şi în interiorul palatului, ^oi eram obiectul de curiozitate generală; prin noi, înţeleg capul statului, ce era eroul sărbătorii. Domnitorul, în costumul său graţios, inspira admiraţiunea privitorilor otomani şi creştini care socotiseră să vadă un domn cu fesul pe cap 526 şi perdut şi închinat între două epolete de tinichea galbenă,, cum poartă ofiţerii musulmani. Toţi turcii în urma noastră, şopteau admiraţiunea lor. Marele-vezir Ali-paşa ne priimi la uşă. ,Ţoţi furăm introduşi în sala cea celebră numită Arsodasi, unde sultanul vine cîteodată să prezide consiliul statului. Sala este mare şi foarte elegantă. Aici mulţime de servitori turci ne aduseră cafeaua.. La unii abia erau negrite de cafea felegenele. Mie însă îmi prezintă felegeanul cu totul deşert; îl luai şi făcui că sorl>. şi îl dedei înapoi. Ali-paşa era locţiitor de vizir. Kiprusili-paşa, ce era actualul vezir, era dus în provinciile Turciei să cerceteze plîngerile creştinilor. El se aştepta să vie în, curînd; pînă la înturnarea sa, Aii era mare-vezir. Domnitorul, dupe ce schimbă cîteva vorbe cu vezirul, se scoală, şi noi toţi îl urmarăm. Vezirul îl petrecu pînă la uşă cu mare politeţă. De: aici trecurăm la sala ministrului dinafară, Safeti-efendi. Această vizită nu era în programă, dar domnitorul o ceru ca un semn de mulţumire pentru conduita amabilă şi bunăvoinţă ce puse Safeti-efendi a face vizita la Constan-tinopole cu atît mai mult demnă pentru români. Muzica otomană sună sub fereşte aere române. De aici ne coborîrăm la trăsuri şi plecarăm către vapor,, tot pe calea pe care veniserăm. Curioşii se adunară pe strade. Abia ajunserăm acasă, şi sultanul trimise secretarul său întim. că aducă domnitorului daruri : cordonul cel mare &L o sabie îmbogăţită cu diamante. Secretarul se adresă către domnitor cu respectul cuvenit suveranilor şi cu vorbei»' următoare:. — M.-S. imperială îşi face o vie plăcere şi vă roagă a; priimi din parte-i aceste obiecte ca un suvenir personal pentru trecerea Inălţimei-voastre la Constantinopole. Zicînd aceste vorbe, servitorul sultanului se retrase cvr cel mâi adînc respect. • i i , Sabia costă trei mii trei sute de galbeni. ‘ ' A doua zi de dimineaţă, marele-vezir veni şă facă vizită domnitorului. Dupe această vizită, domnitorul întoarse vizita sa mare-lui-vezir îndată. , <. , ■ , 527? Către aceste, M.-S. făcu vizitile sale la ambasadorii; miniştrii şi însărcinaţii puterilor garante şi la toate puterile ce trimiseră să-l felicite de bună venire. Aceşti trimişi primiră pe domnitor ca pe un suveran. Ei veniră îndată să întoarcă vizita m.-s. în cea mai mare gală, pînă la cel din urmă. Sultanul şi ambasadorul Francii, marchizul de Lava-lette, făcuseră conchista domnitorului şi domnitorul pe a lor. Ambasadorul francez ne făcu onori demne de suveranul francez. O vizită ce făcu domnitorul, la care mă aflai însumi cu mica suită ce-1 însoţea, fuse la ambasadorul Persiei. Acest1 ambasador este încă june; el a fost mai mulţi ani ataşat la ambasada persană la Paris. Cunoaşte bine limba şi datenele franceze. Simplu, ca toţi orientalii, în maniere, posedă o pătrundere şi o fineţă superioară. El este unchi prin alianţă regelui Persiei. Aici văzurăm mai multe lucruri curioase. Lăsînd la o parte toate, voi face menţiune de un portret al şahului care dă o idee despre starea picturei în Persia şi care ne recheamă chipurile ce se desemnau mai înainte, la noi în ţară, pe păreţi' de copii. Sir Henri Bulver veni de trei ori la palatul domnitorului; el dete o masă în onoarea principelui român, la care asistară toţi ambasadorii, iar din români, numai d. C. Negri. Cu o zi înainte invită la o serată pe domnitor şi cîţiva români. Aici mă aflai şi eu. Fusei prezintat ambasadorului de d. Negri, apoi îndată însuşi de M.-S. domnitorul. Sir Henri Bulvet* fuse cu mine de o amabilitate rară. Lady Bulver nu fuse mai puţin amabilă. Lady Bulver şi-a făcut reputaţiune de filoromână, şi puţini români sunt care, venind din Principate, să nu meargă să vază pe lady Bulver. Domnitorul trecu mai toată seara vorbind cu sir Henri; damele invitate se aflau în alt salon, spre mare, unde din timp în timp o primadonă asolută (toate sunt asolute) şi un bariton de la opera italiană din Pera cîntau, însoţiţi de piano, diverse arii [de] operă. Cunoşteam multe persoane, între altele d-na Blond, femeia consulului anglu de la Asquei, cunoştinţă din timpul exilului, fiica consului anglu de la Brusa, ce o cunosourăm o mică copilă şi o văzurăm astăzi mumă. Cunoşteam asemenea 528 mai mulţi ataşaţi pe care îi revăzui cu.plăcere. Către 10 ore, domnitorul veni în salon, unde, luîndu-şi seara bună de la lady Bulver şi salutînd societatea damelor, plecă însoţit de toţi românii. Eu mai rămăsei cu d. Negri, mai vorbirăm cîte ceva cu ambasadorul anglu, apoi plecarăm, ca să mergem la locaşul nostru de la Buiukdere, ce este aproape de Terapia, locul unde ne aflam. A doua zi seara să dete prînzul diplomatic la sir Bulver. Toţi trimişii streini şi din miniştrii turci se aflau. Domnitorul şi d. C. Negri erau singurii din români; să nu uităm pe adio-tantul de serviciu din ziua aceea, de Pisoski. Pe la sfîrşitul mesei, ambasadorul anglu rădică un toast în sănătatea domnitorului român şi prosperităţei Principatelor Unite. Domnitorul răspunse prin altul în simţul următor: — Coprind aici toate puterile amice cîte ua contribuit la starea de astăzi a patriei noastre ... Şi, mai ales, cîte vor contribui de aici înainte la definitiva prosperitate şi mărire a acestor ţări. Miniştrii turci aflaţi aci încă rădicară toaste pentru sănătatea m.-s. şi prosperitatea Principatelor Unite. In ziua cînd marele vezir făcu vizită domnitorului, seara, acesta dete o masă splendidă la casa de la Kandilii, pe Bosfor, în onoarea domnitorului. Opt persoane din suită îl însoţiră. Intre aceste persoane eram şi eu chemat, dar nu putui merge. Aflai însă toate cîte se petrecură acolo. Masă splendidă, iluminaţiuni în grădină şi pe mare. Vezirul acela chiar, ce combătu cu atîta căldură unirea ţărilor în anii trecuţi, atît în Gonstantinopole, cît şi în conferinţele de la Paris, astă dată rădică un toast pentru prosperitatea Principatelor Unite! Cum timpii schimbă oamenii şi ideile! A fi înţeles oare Poarta otomană pînă în fine că cea mai bună politică este aceea ce prevede şi dă înainte de a fi silită să dea ? Nu ştiu, dar unirea ţărilor, mărirea puterilor ei nu numai nu poate fi periculoasă pentru Turcia în starea ei actuală, dar încă un mare ajutor. Guvernul otoman au făcut mari şi multe concesiuni pentru popolii creştini din coprinsul imperiului şi, cu toate acestea, nici unul din aceşti popoli nu i-a rămas recunoscător; nu numai atît, dar unii a rămas enimici neîmpăcaţi. Lucrul este lesne de Înţeles: în loc să facă acele concesiuni la timp şi prin propria sa voinţă, a întîrziat totdauna, pînă cînd puterile 529 streine i-a silit ca să le facă. Astfel popolii creştini, priimindr aceste bunuri de la streini, nu au putut păstra nici o recunoş1-tinţă pentru Turcia. III A doua zi după priimirea decoraţiunei şi a săbiei, domnitorul purcese la saraiul sultanului, să mulţumească acestui' suveran, însoţit de cîteva persoane. Sultanul îl priimi îndată şi arată dorinţa ca d. C. Negri să rămîie cu aceşti doi suverani. Nici un turc nu se afla faţă.. Această întrevedere familiară ţinu trei oare. Aici, sultanul făcu o lungă vorbă cu domnitorul şi cu agentul său, fără dragoman. Conversaţiunea se făcea în limba franceză. Suveranul otoman vorbeşte această limbă cu multă înlesnire. El arată; celor doi oaspeţi intimi, făcîndu-se ciceronele lor, toţi tezaurii săraiului său (negreşit, afară de tezaurii din haremlîc), le-arătă toate camerele seraiului, toate obiectele scumpe, toate darurile rari ce priimise de la diverşii suverani ai lumei întregi*, între'alte obiecte, le arată >un vas minunat de malachit, trimis de la Siberia. — Este rea ţară Siberia! zise sultanul. D. C. Negri afirmă, socotind că suveranul Turciei face aluziune la' cualitatea de loc de esil: sultanul, crezînd că poate să se rătăcească asupra cugetăriei sale adevărate, urmă: * ‘ — Este frig în acel loc; nu e bun frigul. Intr-o cameră, păreţii aveau un lustru ce s-ar fi putut lua de o marmură foarte fină şi rară. D. Negri atinse cu degetul de un părete. Sultanul pricepu îndată ideea, surise şi zise agentului român: ■ — Nu este aceea ce cauţi, ci o imitaţiune simplă şi care costă mai puţin. în grădina vecină eu palatul sînt aruncături artificiale de ape. Dupe ce arată domnitorului toate lucrurile preţioase din sarai, îl duse către grădină şi de acolo dete ordin să joace apele - Dupe toate acestea, suveranul otoman zise domnitorului. — Toate acestea sînt deşertăciuni ce m-au costat sume mari. înălţimea-voastră nu faceţi astfel; fiţi econom; cel mai bun lucru este a nu cheltui cineva pentru lucruri de care hu are trebuinţă. , ’ Domnitorul plăcuse sultanului cu deosebire; pentru prima dară văzuse un principe român şezînd drept înaintea sa, cu îrancheţă şi demnitate de suveran. Mai în toate zilele se informa pentru sănătatea domnitorului. Cu cîtva timp înainte, duca Constantin al Rusiei vizită pe sultanul. Ducesa fuse Invitată la masă de către sultana, în haremlîcul ei; se vede că sultanele mume şi fiice rămaseră încîntate de genul de frumuseţe al ducesei, de unde căta să nască un simtiment de gelozie atît de natural femeilor. Ducesa se prezintase în costumul cel mai simplu şi cel’ mai graţios; ■este un adevăr: oricare ar fi frumuseţele orientale, ele pălesc în faţa cu costumul excuis, cu manierele graţioase ale damelor Europei. Se zice că sultanul se ascunsese sub o perdea de unde putea să vază, fără să fie văzut, pe tot timpul cit ţinu masa. Intre alte vorbe ce sultanele schimbară cu ducesa, o sultană îi face un compliment de natură cu totul orientală şi «are lăsa să se vază gelozia sa: — Eşti atît de frumoasă! Dacă aş fi bogată şi tu ai fi sclavă, te-aş cumpăra, ca să te fac dar sultanului. Ducesa surise cu bunătate. Sultanul prepara o invitaţiune domnitorului şi suitei sale. într-o miercuri furăm invitaţi a petrece seara la teatru particular ce se află în saraiul sultanului; dar timpul era atît de rău, încît vasul cu vapor ce ne-ar fi dus acolo nu ar fi putut aborda; spectacolul se amină pe altă dată. După trei zile se anunţă această petrecere. Trupa italiană venită de curînd pentru teatru de la Pera, se opri de a cînta pînă ce nu va debuta la -teatru sultanului în onoarea ospetelui român. Sultanul are în curtea saraiului său un teatru particular, care întrece prin bogăţie şi lux toate teatrurile ce au existat în lume pînă astăzi. în seara destinată pentru petrecere ne îmbarcarăm toţi pe vasul cu vapor şi purceserăm la Dolma-Bacce. îndată ce abordarăm la poarta curţei despre Bosfor, mulţime de servitori, purtînd nişte fanare de o mărime omerică, ne ieşiră înainte, cu toate că locul este destul de iluminat cu gazul. Mai nainte, în curţi, întîlnirăm o companie de soldaţi din garda imperială ce prezintă armele. Noi luarăm spre apus. Aici ne suirăm pe o scăricică de marmură, apoi intrarăm într-un coridor spre stînga şi ne oprirăm la o uşă deschisă, dar mascată de un paravan. Kiamil-bei era ca totdauha cicero nul nostru. Ni se dete ‘permisiunea a intra în sală. Tot ce' poate vedea cineva mai luxos era această Şâlâ, numită Sala de aşteptate; 0 zecime'îde' lustruri minunate 531 de bogăţie şi artă ardeau aici; osibit de acestea, ardeau încăt atîtea becuri în candelabre cu diverse forme care, toate, rivalizau prin scumpetea şi raritatea lor. Nici un palat, în nici o ţară din Europa, nu are o sală care să poată rivaliza prin bogăţie cu această sală de aşteptare. Un colonel turc îmi spune că mobilarea ei şi decoraţiile costau şase milioane de franci; cifra mi se păru prea mare; dar astfel zise colonelul turc. Aşteptarăm aici zece minute. Marele vezir Kiprusli-paşa veni aici tot prin uşa prin care Intraserăm noi. El sosise în Constantinopol şi se răspîndise zgomotul că ministru Rusiei şi protestase contra venirei lui. Acest vizir are o fizionomie deschisă şi francă, lucru rar la turci. Dupe dînsul sosi Mehmet Ali-paşa, ministrul marinei şi cumnat al sultanului, apoi Ali-paşa şi Riza-paşa, ministrul de resbel, cel mai influinte pe lîngă sultanul. Toţi merseră să salute pe domnitorul nostru. Totdeodată intră un francez, cumnatul marchizului de Lavalette, ce sosise de curînd în Turcia; se luase dispoziţiune a-1 prezintă cu această ocaziune sultanului. O uşă a sălei se deschise şi sultanul apăru. El făcu cîţiva paşi cu gravitate, fără să ia ochii de la domnitor, ce îl salutase încă de la uşă, cu surîsele cele mai simpatice. Yeni lîngă dînsul şi îi adresă în limba franceză mai multe vorbe. Ali-paşa îl prezintă atunci pe cumnatul ambasadorului; acesta se închină înaintea sultanului, care, prin Ali-paşa, îl întrebă cum găseşte Turcia. Francezul răspunse prin: — Tout est beau en Turquie. Apoi se retrase. Sultanul întoarse din nou faţa surîzătoare către domnitorul român, învitîndu-1 cu multă graţie să-l urmeze. Intrarăm toţi pe uşa prin care apăruse sultanul. Suveranul otoman mergea înainte; mai alături mergea domnul; dupe dînşii, miniştrii otomani şi noi toţi, amestecaţi civili cu militari, săraci cu bogaţi, boieri cu mojici. Urcarăm pe o scară, intrarăm într-o mică galerie, de aici într-o sală tot atît de luxoasă ca cea dintâi; văzurăm alte camere la dreapta, toate luminate, astfel cît ne aduse aminte de basmele din Halima. în urmă coborîrăm pe o scară aşternută cu tapete scumpe; sprijinul minei era de mătase roşie, de o grosime extraordinară. De aici ne văzurăm în galeria lojelor teatrale, în faţă cu scena. Membrii Comisiunei Centrale şi Adunărei rămaseră in două loji din stingă; ceialaţi toţi 532 merserăm, unde, nu ştim, dar spre dreapta. Eu râmasem in urmă. Mehmet Ali-paşa mă luă de mînă şi-mi arătă să întru într-o lojă, de unde era să trec în altele; dar aici văzui cu mirare şezind. sultanul, domnitorul şi miniştrii otomani. Trecui repede. Alt loc nu era de trecere în celealte loji. Sultanul şedea în dreapta lojei; lingă dînsul, aproape, şedea domnitorul român, în faţă cu dinşii şi puţin mai retraşi, şedeau miniştrii imperiului. Băgai de seamă că, în tot timpul reprezentaţiunei, sultanul vorbi cu domnitorul neîncetat şi părea foarte voios. Piesa ce deteră este un subiect veneţian, unde un Pizani joacă mare rolă. Trupa mi se păru mediocră. In sala teatrului ■este un lux din cele mai rari. Dupe spusa unora, acest teatru, cu decoraţiune şi mobilele lui, ar fi costat optzeci de milioane de franci; fiecare lojă mobilată cu perdelele ei de velură şi satin, cu frangele de mătase şi groase ca frînghiile, cu aurul de care sunt încărcate ar fi costat optzeci de mii de franci. Sala teatrului este mai mică decît aceea de la Bucureşti; sunt două rînduri de loji, cele de jos sunt destinate pentru Înalţii foncţionari, cele superioare pentru sultanul şi ospeţii streini de distincţiune ce ar invita. Al treilea rind se compune ■de cîteva loji coperite cu cafase şi destinate pentru sultane şi odalisce. Cele două loji de jos, ce se uită una la alta aproape de scenă, încă sunt cu cafase, ele sunt pentru sultanele fiice şi mume. Printre cafasuri zării o mlnecă roşie; dincolo, un inel de briliant; mai dincolo, umbra unui păr castaniu sau lumina unor ochi înfocaţi. Veni un moment cînd domnitorul şi cu miniştrii otomani nu se mai văzură în loja sultanului. Noi crezurăm că se duse. Unul dintre noi voi să treacă prin loja imperială. Sultanul era aici singur, îl vede şi îi zice în franţo-zeşte: — Alteţa-Sa nu a plecat; s-a dus la bufet, să mănînce Îngheţată; faceţi şi dv. tot astfel. In parter şi în lojile de jos erau o mulţime ofiţeri de toate rangurile. Toţi ochii erau îndreptaţi către domnitor. In fine, piesa se termină. Sultanul se scoală şi pleacă cu domnitorul, şi noi toţi le urmarăm tot pe calea pe care veniserăm, pînă în Sala de aşteptare. Aici sultanul exprimă dorinţa să ne vază pe toţi. Noi ne puserăm în rînd; ne privi şi zise domnitorului să ne 533 arate înalta, sa mulţumire. Ceea ce se şi făcu. De aici ne -închinarăm şi ieşirăm cu toţii. Sultanul rămase încă în sală cii miniştrii săi. Trecurăm curtea. Soldaţii erau sub arme. Merserăm la palat pe la 11 oare, unde ne puserăm a mînca cu o foame-foarte pronunţată. IV Acum începu distribuţiunea darurilor pe la servitori, căci este cu totul oprit foncţionarilor mari, miniştri şi alţii a priimi cel mai mic dar; însuşi servitorilor ce trăiesc din bacşişe le este oprit a priimi fără ştirea sultanului. Se distribuă la echipajul corvetei, la acela al vasului francez daruri ce fac onoare ţărilor române. De aici, la servitorii sultanului, la aceia ai Porţii, ai vezirului, ai palatului în care şedea domnitorul şi care erau nu mai mulţi decît o sută cincizeci de persoane; la aceia ai vapoarelor, la caice, să dară la săraci etc. , Două dame din cele mai renumite familii catolice, din cele mai fumoase persoane, d-na Virginia Flori şi d-na Emil Durant, veniră într-o zi să facă vizita domnitorului şi să cheteze pentru săraci. Domnitorul, fiind indispus, nu putu să le priimească, dar săracii nu perdură nimica, căci li se dară o mare sumă. Asemenea şume se dară şi pentru săraci de ritul oriental. < Toate aceste daruri generoase dară un mare zbor numelui României. Agentul român din Constantinopole este în tratare cu In. Poartă ca sa se restituie ţărilor locurile, pe care altădată au fost clădite casele agenţilor Moldovei şi Valahiei şi care se luaseră prin hrăpiri arbitrare de turci. Aceste locuri sunt in Fanar. D. Negri are mare speranţă de a reuşi. Balul dat de ambasadorul Franţei în onoarea domnitorului român, la palatul său de vară de la Terapia, adună frumuseţele Bosforului cele mai renumite. Ambasadorul invitase pe domnitor să ia cu sine ori pe cine va voi din suita sa. Eu, ce văzusem deja ce sunt aceste baluri şi a cărui curiozitate era mulţumită, nu mă dusei. Asfel, nu • voi putea spune cu amănuntul cele ce se,trecură aici. • • Prţnzul dat a doua zi de ministru Rusiei fuse cel mai străt lpcit d'inţre toate. Aici se,duseră puţini români, foarte puţinii 534 Cei mulţi preferară să se culce. Cu toate acestea, ministru rus întrecu prin străluciri toate celelalte prînzuri. Localul misiu-nei ruse este unul din cele mai frumoase de la Buiukdere. Personalul convivilor era foarte numeros, deşi nu erau dame. Aici, ca pretutindeni, se ridicară toaste în sănătatea domnitorului şi prosperităţei Principatelor Unite. La sfirşitul seratei, ministrul puse în dispoziţiunea principelui vasul său cu vapor în staţiune, ca să-l ducă la palatul său de ,1a Emir-gian. Cînd domnitorul se urcă pe vapor, miriade, de candele romane se aprinseră deodată şi un graţios foc de.bengal se vărsă pe faţa vasului. U In acea seară, la masa de la Emirgian, românii din suita •domnească ridicară ! toaste în sănătatea domnitorului, d. C. Negri şi în unirea ţărilor. . . Domnitorul priimi în palatul său vizita bătrânului: vizir ai cel mai bogat personagiu al imperiului, Mustafa-paşa. Acesta este un turc vechi,, dar încă cu oarecare virtuţi, oe cei mai noi le-au perdut. Asfel se termină această vizită pe Bosfor, dupe douăsprezece zile. Luni se luă hotărâre ca să ne întoarcem către ţară; miercuri se angajă un vas cu vapor francez, numit „Balca-nuU, să ne ducă pînă în Galaţi, cu preţul de cincisprezece mii franci, afară de cheltuielele cu consumaţiunea. Luni, sultanul trimise diferite feluri de decoraţiuni pentru toţi românii ce figurau în suita domnească. în ajunul ple'cârei, domnitorul cu toţi românii se duseră la sultanul să ia ziua bună de plecare. .. Aceste decoraţiuni se.dete la români nici pentru serviciuri aduse turcilor, nici pentru trădări^ ci pentru că asfel spun unii că este obiceiul. Oricum ar fi, noi >ne consultarăm eu unii din membrii corpurilor legislative şi se decise că nu se poate refuza, fără a comite un act compromiţător pentru interesele ţărei şi de impoliteţă. Deciserăm să le luăm, şi cine va voi din noi, să nu le poarte. ‘ ' Iată modul cu care se distribuiră aceste Medjrdiele. Clasa a doua, de mare ofiţer: D. C. Negri, d. Ştefan Golescu, d. N. Golescu, d. C. Sturdză, d. C. Heresco, d. Plaino, d. D. Ghica. Clasa a IlI-a, de comandir: D. Melinesco, d. Gr. Belş, d. maior Pisoski. 335 Toţi ceialţi luară clasa a IV-a şi a Y-a. Miniştrii stăruiau să ni se dea corvete de resbel, ca să ne înturne la Galaţi. Domnitorul refuză şi se prinse batelul „Balcan“ al companiei franceze. Acest bâtei se inturna în Constantinopole, ca să intre în timp de cincisprezece zile in reparaţiune; dar comandantul priimi ordin să plece îndată cu noi toţi la Galaţi. Miercuri de dimineaţă el stătu la Emir-gen, în faţa palatului. La 9 oare ne îmbarcarăm. In momentul plecărei sosi la vapor ambasadorul Angliei. Se urcă pe pod, apoi intră în camera domnitorului. Ancora se rădică; pornirăm către Marea Neagră. Dupe o oră, vasul stătu ca să lăsăm pe sir Bulver la Buiukdere. Ambasadorul, dupe o conferinţă d-o oră cu domnitorul, cobori în caicul său, iar noi urmarăm calea spre Marea Neagră. Afară ploua repede. Dejunul era preparat şi ne cheamă la masă. Dupe dejun, lumea se afla bine, şi marea părea adormită. Ieşirăm în Marea Neagră. Atunci mă întrebai: Yom avea unirea ţărilor? Yom avea o lege electorală întinsă? Credinţa mea este că cel mai bun lucru ce avem a face este deocamdată să fim, adică să ne armăm, şi, cind vom fi tare, să proclamăm unirea ţărilor noi înşine, rămîind ca Europa să o recunoască. Insă ce să facem ca să fim ? Nimic. Ţara prezintă un aspect dureros. Unirea lipseşte chiar între fraţi. Yai! Fără unire între inimi nu vom avea niciodată unirea între ţări! Spiritul fatal ce desparte pe români în tabere este cel mai crud inemic. al ţărei. El este mai aspru decît politica turcă, rusă, austriacă. El este tot, el face tot răul. O singură zi, la 24 genariu, românii îşi dară mîna, şi cele două ţări avură un singur domn, şi streinii nu putură să fărâme voinţa lor. Vîntul de sud începînd a sufla, începu totdeodată să abată pe unii din soţii noştri de călătorie. Marea se întărită şi ţinu asfel pînă la ridicarea lunii. Atunci vîntul de sud căzu. încă cu ridicarea soarelui, un vînt de nord, aspru şi furios, suflă deodată. Valurile se ridicară mari şi cu furie şi se aruncau contra peptului vasului ce ne purta. Din treizeci şi trei de soţi, abia cinci rămaseră în picioare: domnitorul, d. Negri, d. Marin Naţionalu, d. M. Solomon şi eu. Dedaţi cu capriciile 556 âcestui element, aflaţi în timpuri de tempeste mai mari pe mări mult mai periculoase, în călătorii mult mai lungi, noi privim această turburare a elementului cu o plăcere ce ne procura o vie dorinţă de a mînca. Cît pentru ceilalţi, căzură sub acţiunea teribilului rău al mărei, fără să poată să se mai scoale, sau să mănînce. Către zece Ore de dimineaţă, vîntul păru că se îndoieşte. Noi mergeam contra valurilor, şi mersul erau greu. Eram prea departe de malurile Bulgariei. Comendantul , temîndu-se de pămînt, dete ordin să se depărteze. Această manoperă cauză o lovire furioasă de mare, ce mugi în flancul batelului, făcînd un salt teribil. Unul din cei bolnavi, crezînd că vasul se perde, zise: — Pomeneşte-mă, Doamne, cînd voi veni în împărăţia ta! D. Marin Naţionalul, voind să glumească, zise: — încă o lovitură ca aceasta, şi ne vom coborî în imperiul întunecos al lui Pluton! Totdodată, vaporul stopă. Merserăm să vedem care este cauza. Unii crezuseră că focul se declarase pe vas. Din fericire, era numai o spetează de la roata vaporului ce se rupsese. Noi cei cinci urmam ca totdauna a mînca regulat. In scurt, vasul nostru se luptă pină la 4 ore, cînd intră în apele Danubiului. Puturăm intra cu înlesnire în Sulina. Un vapor otoman salută pe domnitor cu tunuri. Vasul nostru stătu să trecem noaptea aici. Căci este cu neputinţă a purcede prin întunerec pe acest canal strimpt şi încărcat cu mulţime de vase de comerţ fără să nu se întîmple vreun accident. îndată ce intrarăm în gura Dunărei, toţi bolnavii se treziră i deodată. Orice indispoziţiune le trecu ca printr-un fermec. Vineri, la 5 ore de dimineaţă, pornirăm către Galaţi. Pe la 4 ore eram în portul acestui oraş. Aici ne aşteptau alte ceremonii. Tunurile începură să bubuie, mai multe vase erau îcărcate cu oameni ce strigau: „Ura“. Oştirea de garnizoană se afla în picioare, precum şi toată populaţiunea. 537 Domnitorul păru contrariat pentru toate aceste preparative şi îmi zise: — Ştiu cum se fac acestea. Nu-mi plac comediile. Pe seară se alătură vasul; doi miniştri din Valahia, în fracuri negri, cravate albe, aşteptau pe domnitor, cu respectul ce se cuvine celor mai mari. Domnitorul îşi luă ziua bună de la cei destinaţi să coboare la Giurgiu şi, înturnindu-se către mine, îmi zise: — Vei veni cu mine. ►» fi NOTE ŞI COMENTARII Spirit proteic, devorat de pasiunea scrisului, cu mai multă sau mai puţină autoexigenţă, stimulat poate şi de necesităţile epocii de formare şi consolidare a literaturii române moderne, Dimitrie Bolin-tineanu a abordat, simultan, aproape toate genurile şi speciile literare, trecind de la poezia lirică la epopee, de la fabulă la poemul dramatic, de la balada istorică şi fantastică la satiră, de la roman la teatrul istoric, de la publicistica literară şi politică la vieţi romanţate etc. Printre aceste multiple şi variate coordonate ale operei sale, un loc de primă însemnătate ÎJ deţin şi memorialele de călătorie. Culti-vînd acest gen de scrieri, Dimitrie Bolintineanu se înscria pe una din direcţiile’ esenţiale ale romantismului. însemnări de călătorie s-au şcris şi s-au publicat, evident, şi înainte de apariţia romantismului, însă ele au căpătat o structură şi o substanţă cu totul aparte, s-au dezvoltat impetuos, şi-au lărgit aria de explorare şi viziunea odată cu afirmarea noului curent literar. O primă eflorescenţă a relaţiilor de călătorie s-a produs în Renaştere, datorită vastului ei orizont de cultură şi civilizaţie, propulsat îndeosebi de marile descoperiri geografice din această epocă. „în limitatul interval al Renaşterii, — relevă Edgar Papu — cărţile de călăţprie înscriu o frecvenţă care, în această materie, depăşeşte tot ce s-a scris laolaltă din cele mai vechi timpuri şi pînă atunci. Asemenea scrieri ating acum, în unele expresii ale lor, cel mai înalt nivel artistic, din întreaga istorie a genului“ (cf. Călătoriile Renaşterii şi noi structuri literarei Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967, p. 46). în perioada clasicismului, cînd orizontul devine îngustat de dogme şi reguli imuabile, genul relaţiilor de călătorie cunoaşte o stagnare, e practicat extrem de puţin. în clasicism, scriitorii erau sedentari, aveau fixa-ţiunea spaţiului şi timpului dat, neîncercînd nici o desprindere din cadrul limitat al existenţei lor şi al surselor de inspiraţie. Paul Hazard, 541 în cunoscuta sa lucrare La Crise de la conscience europeenne, 1880— 1715, sintetizează astfel imobilitatea scriitorilor din epoca clasicismului: „Quand Boileau prenait Ies eaux de Bourbon, îl pensait âtre au bout du monde: Auteuil lui suffisait. Paris suffissait â Racine; et tous deux, Racine et Boileau, furent bien gânâs, lorsqu’ils durent suivre le Roi dans ses expâditions. Bossuet n’alla jamais ă Rome; ni Fenelon. Moliere n’alla jamais revoir la boutique de bărbier de Pezenas. Les grands classiques sont stables“ (La Crise de la conscience europeenne, 1680—1715, Paris, Librairie Artheme Fayard, 1961, p. 5). Spre sfîrşitul secolului al XVII-lea şi în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, remarcă Paul Hazard în continuare, se produce însă o profundă mutaţie în conştiinţa europeană, determinată în primul rînd de cunoaşterea altor zone geografice şi umane, cu complexitatea şi varietatea lor de manifestări spirituale şi materiale. Călătoriile întreprinde în această epocă, în scopuri diferite, atrag după sine apariţia şi dezvoltarea unui nou gen ide scrieri, memorialele şi însemnările de călătorie. „Genre littâraire aux frontiăres indăcises, — subliniată Paul' Hază’rd — commodeparce qu’on'y pouvait tout verser, les dls-sertatiohs ârudites, les catalogues des musâes, ou Ies histoires d’amout, le voyage triomphait. II pouvait âtre une relation pesante, toute chargăe de Science, Ou bien une âtude psychologique; ou bien un pur romanţ ou bien le tout â la fois. Qui le critiqualt, qui le louait: mais les 61o-ges et les critiques, aussi bien, ifaontraient la place importante qu’S avait prise, et comment on ne pouvait plus se passer de lui“ (op. cit., p. 7). Primele importante însemnări de călătorie datorate scriitorilor au un caracter erudit, cum este Voyage en Syrie et en Egypte al lui Volney, apărut în 1787. Dar, „ce n’est pas un voyageur qui nous raconte ses aventures, c’est un philosophe, un geographe, un historien, qui nous expose Fătat des connaissarices contemporaines sur l’Egypte. Nous n’allons pas avec lui de place en place, mais seulement de que-stion en question", observă1 Jean-Marie Carre în studiul Les Ecrivains franţais en Egypte, publicat în Annales du Centre Universitaire Medir teraneen (quatriOme volume, 1950 —1951, p. 45). Memorialul lui Volney a devenit, ulterior, o lucrare de referinţă, una dintre cele mai importante surse documentare pentru toţi cei ce au călătorit în aceste locuri. După cum vom vedea, a fost copios fructificat şi de Dimitrie Bolin-tineanu în relaţiile sale de călătorie. Un alt celebru memorial al lui Volney, Les ftuines, publicat în 1791, a fost la fel de bine cunoscut de scriitorii români din secolul al XlX-lea, inclusiv de Dimitrie Bolin-tîneanu. Edificator este şi faptul că acest memorial a fost tradus în româneşte înainte de 1830, probabil de Ionică Tăutu, cu . titlul Sfă<- rîmare sau procelire asupra revoluţiei imperiilor (cf. Dan Mănucă: Ionică Tăutu ţi Volney, în voi. Probleme de literatură comparată şi sociologie literară, Bucureşti, 1970, p. 181). Resuscitarea interesului pentru literatura de călătorii s-a produs mai accentuat în epoca luminismului european, care avea să facă tranziţia de la clasicism la romantism. Călătoria e încă departfe de a constitui un prilej de încîntare în faţa unor peisaje pitoreşti, de euforie a sensibilităţii umane, punînd accentul în primul rînd pe informare, cu finalitate congnitivă şi instructivă, adresîndu-se cu deosebire spiritului, cu intenţia majoră de a-1 lumina, de a-1 cultiva şi educa, pro-punînd schimbul de idei, compararea realităţilor dintr-o ţară cu cele din alta, în vederea dinamizării progresului în multiplele direcţii ale vieţii sociale şi morale, transmiţînd un mesaj etic, filozofic şi estetic. Pe coordonatele luminismului european se înscriu şi primii călători români, Dinicu Golescu şi Ion Codru Drăguşanu. Aşa cum remarcă Romul Munteanu, „eflorescenţa însemnărilor de drum din epoca luminilor a fost anticipată de un străvechi interes pentru călătoriile în ţinuturi îndepărtate, considerate ca un mijloc de informare, de schimb de idei şi de cunoaştere a unor climaturi noi de viaţă. De la Erasmus şi Descartes pînă la Montesquieu, L. Sterne, Radişcev, Goethe, Golescu şi I. Codru Drăguşanu, însemnările de drum au devenit, înainte de consacrarea lor prin romantism, un capitol complex şi plin de semnificaţii etice, filozofice şi estetice al întregii literaturi universale" (Literatura europeană în epoca luminilor, Bucureşti, Editura enciclopedică română, 1971, p. 191). Odată cu apariţia romantismului, călătoria dobîndeşte însă sensuri cu totul noi, cu reverberaţii prelungi în sensibilitatea celui ce peregrinează, adresîndu-se, desigur, şi spiritului, satisfăcîndu-i nevoia de cunoaştere, însă, într-o şi mai mare măsură, percutîndu-i afectivitatea intimă şi declanşîndu-i imaginaţia prin inedit şi exotic. Aceasta s-a datorat în primul rînd faptului că sentimentul naturii, ostracizat în clasicism, e reabilitat şi introdus în literatură, mai întîi de către precursorul romantismului, Jean-Jacques Rousseau, prin La Nouvelle Heloîse (1761) şi Emile (1762), şi îndeosebi prin Les Reveries du promeneur solitaire (1782). De la admiraţia naturii se trece la o mistuitoare pasiune de a peregrina, izvorîtă din nestatornicia şi învolburarea sensibilităţii romantice, din necesitatea deseori simţită de a confrunta realitatea exterioară cu meditaţia interioară, uneori din atitudinea de nemulţumire faţă de realitatea înconjurătoare. în plus, romanticii sînt propulsaţi de o aprinsă sete de cunoaştere, de aspi- 543 raţia către pitoresc şi inedit, trăiesc intens sentimentul evaziunii şi al reveriei, sînt stăpîniţi de tentaţia şi farmecul exoticului. Interesul scriitorilor europeni se îndreaptă în primul rînd spre realităţile Orientului, începînd din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, însă luînd o amploare deosebită sub auspiciile romantismului. în epoca anterioară romantismului, tentaţia Orientului se manifestase izolat şi fortuit, expresia literară a acestei tentaţii avînd mai mult aspectul unei galanterii exotice. De regulă, cei ce îşi alegeau subiecte din Orient nu-1 văzuseră, inspirîndu-să din relatările şi însemnările de călătorie ale altora, informaţii bogate în acest sens oferindu-ne Pierre Martino în lucrarea L’Orient dans la litteraiure franţaise au XVII-e et XVIIl-e siecle (Paris, Hachette, 1906), şi Jean-Marie Carră în voluminoasa sa exegeză Voyageurs et ecrivainş franţais en Egypte (Cair, Imprimerie de l’Institut Franţais d’Archăologie Orientale, 1932). „Lorsque, Racine coropose Bajazet en 1672, — spune Jean-Marie Carră — ne s’inspire-t-il pas d’un răcit du comte de Câzy, dăjă utilisă dans une nouvelle de Segrais? n’ăcoute-t-il pas Ies bons avis de M. de la Haye qui revient justement de Constaotinople? Et quand Moliăre prăpare le « divertissment oriental » du Bourgeois Gentilhomme (1670), il fait appel au concours du chevalier Laurent d’Arvieux, l’an-cien collaborateur du marquis de Nointel, l’ancien consul d’Alep et de Tripoli de Syrie, comme costumier et dessinateur" (op. cit., p. 13). în secolul al XVIII-lea, motivele şi pretextele orientale devin tot mai frecvente în literatura franceză. După cş publică Lettres persanes, în 1721, Montesquieu scrie romanul Arsace et Ismenie, subintitulat „histoire orientale". Voltaire tratează şi el motive orientale în piesele de teatru Zaire (1732) şi Mohamet ou le Fanatisme (1741). De asemenea, Lesage dă la lumină multe comedii galante cu subiecte orientale, care lansează o adevărată modă de piese burleşti, cum este Les Trois Sultanes (1761) a lui Favart. O viziune nouă asupra Orientului, din perspectiva preromantismului, aduce Volney, prin Voyage en Egypte et en Syrie (1787) şi Les Ruines (1791). Ca urmare a pătrunderii lui Napoleon în Egipt, orientalismul capătă o îndrumare oficială. în 1795 se înfiinţează Ecole des langues orientales, „qui fit de l’orientalisme franţais une Science officielle, et lui donne, en mâme temps que le dignită, des ressources et des instru-ments nouveaux. Son histoire văritable commence â cette date“, precizează Pierre Martino în lucrarea L'Orient dans la litterature franţaise au XVII-e et XVIII-e siecle (p. 360). De asemenea, la 20 august 4798 Napoleon fondează L’Institut d’Egypte, însărcinat cu alcătuirea uiţei vaste enciclopedii despre'ţară piramidelor. Interesul pentru Orient, constituit în aceste împrejurări, capătă un alt sens şi o altă substanţă odată cu apariţia romantismului.Scriitorii preferă îndepărtatele ţinuturi exotice ca o, reacţie împotriva clasicismului cantonat în antichitatea greco-latină. Spiritul lor învolburat, setea de evaziune, de peregrinare, atracţia pentru zonele geografice necunoscute, acoperite de legendă şi înmiresmate de întîmplări fabuloase, senzaţia tulburătoare a sentimentalismului şi erotismului practicat în aceste zone îi îndeamnă să călătorească în Orient, să se inspire din realităţile lui, să-l cînte chiar fără a-1 vedea. „Agită, inquiets, mălancoliques, souffrants d’un âternel ennui, emportă par leur ima-gination, ils se sentent l’âme vagabonde et eprouvent un besoin de depaysement", remarcă Fernand Bassan în studiul Chateaubriand, Lamartine, Nerval et Flaubert en Terre Sainle, apărut, în Revue des Sciences humaines (Paris, oct,-dec. 1965, fasc. 120, p. 493). ; ■ Primul mare peregrin romantic, care inaugurează genul modem al însemnărilor de călătorie în literatura universală, este Chateaubriand. In 1806, din dorinţa iniţială de a se documenta la faţa locului pentru Les Martyrs, dar şi sub tentaţia Orientului, dominantă hi acel timp, Chateaubriand porneşte, prin Grecia, spre Locurile Sfinte, revenind la Paris prin Egipt, memorialul său tipărindu-1 în 1811, cu titlul Itineraire de Paris ă Jerusalem, bine cunoscut şi de Dimitrie Bolin-tineanu, cum atestă referinţele sale din Călătorii.la Ierusalim în sărbătorile Peştelui şi in Egipt. în teza sa de licenţă Le Voyageurs franţais en Grece au XlX-e siecle, publicată la Paris,, în 1909, E. Lovi-nescu sublinia: „Avec Chateaubriand commence un nujiveau genre liţtâraire, qui deyait s’epanouir ensujte brillamment: la litteraţure de voyage . . . L’illustre ecrivain â presque inventă de toutes piâces un genre littăraire: le voyage piltoresque — genre, dont on a un peu abusă de nos jours, mais infiniment nouveau vers 1812, ce qui expli-que d’ailleurs l’unanime admiration qu’il ăveilla partout" (E. Lovi nescu: Opere, voi. II, ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George, studiu introductiv şi note de Alexandru George, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p, 183). După exemplul lui Chateaubriand, Lamartine se îndreaptă spre ţările Orientului, în 1832, tipărind în 1835 Souvenirs, impressions, pensees et paysages pendant un voyage en Orient, şi acest memorial fiind la fel de bine cunoscut şi fructificat de Dimitrie Bolintineanu. în aceraşi perioadă, în 1842, Gârard de Nerval întreprinde şi el un Voyage en Orient, publicat în 1851. „Ce qu’il cherche, ce n’est pas le dâpaysement dans le temps, c’est le dâpay-sement dans Tespaee, la răvălaţion d’un royaume inponnu et lointain dans son actualitâ, une p.atrje nouvelle, celle de l’iUuşion et du mirage“, 545 relevă Jean-Marie Carrâ (op. cit., p. 55). Un moment' deosebit l-a înscris Victor Hugo, prin volumul Les Orientales, apărut în 1829, în prefaţa căruia scria: „On s’occupe aujourd’hui, et ce râsultat est dii â miile cause qui toutes ont amenâ un progres, on s’occupe beaucoup plus de FOrient qu’on ne l’a jamais fait. Le âtudes orientales n’ont jamais ete poussâes si avant... Jamais tant d’intelligences n’ont fouillâ â la fois ce grand abîme de l’Asie ... 11 răsulte de tout cela que l’Orient, soit comme image, soit comme pensâe, est devenu pour les intelligences autant que pour les imaginations une sorte de prâo-cupation gânârale â laquelle l’auteur de ce livre a obei peut-etre â son insu.“ Spre acelaşi Orient se va simţi atras şi Dimitrie Bolintineanu, edificatoare fiind atît poeziile din ciclul Florile Bosforului cît şi însemnările sale de călătorie. Tentaţia Orientului a fost comună întregului romantism apusean, cu ecouri multiple şi în romantismul tardiv al literaturilor răsărite, inclusiv literatura română. în Germania, semnalul îl dă Herder, spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea, prin preocupările sale în domeniul esteticii orientale, cum precizează Ren6 Gârard în lucrarea L'Orient et la pensie romantique allemande (Nancy, Georges Thomas, 1963, p. 7): „La conversion de Herder â l’esthâtique orientale se situe entre les annâes 1769 et 1774, tout au long des travaux d’approche con-sacrâs â son oeuvre de jeunesse capitale, au Document le plus ancien du genre humain, couronnâs, un peU plus tard, par son essai Sur l’esprit de la poesie helraîque. Au cours de ce lustre, nous le voyons com-pulser les ouvrages alors parus sur l’Orient, s’intâresser ă la Perse, â l’Egypte, â la Phânicie, auX! gnostiques, aux orphiques, â la cabale, aux hâbreux et autres peuples orientaux et construire, sur ce fatras de donnâes souvent contradictoires, l’hypothese d’un Orient purement poâtique." Ca manifestări specifice ale romantismului german, în această direcţie, amintim Divanul oriental-occidental al lui Goethe, care a împrumutat din literatura Orientului strălucirea imaginilor şi o senzualitate delicată, apoi volumul Trandafirii Orientului de Rukert, în care îl imită pe Hafiz, excelînd prin savoarea stilului. Declanşate de romantici, călătoriile scriitorilor şi memorialele lor capătă o frecvenţă impresionantă în prima jumătate a secolului al XlX-lea. în afară de zonele Orientului, ţările care îi atrag mai mult sînt Germania, Italia şi Spania. Cel mai puţin îi interesează Anglia, cum precizează Pierre Jourda în L'Exolisme dans la litterature fran-ţaise depuis Chateaubriand (Paris, Boivin et C-ie, 1938, p. 27): „Les grands romantiques ont assez peu visitâ l’Angleterre. Vigny et Lamar-tiite y ont accompagnâ leurs femmes, mais n’y ont pas sâjournâ long- ‘346 temps. Ambassadeur â Londres, Ghateaubriand este trop desenchante, trop occupe aussi, pour consacrer un livre1 ă um pays qui, d’ailleurs, ne lui paraît pas meriter de retenir l’attention d’un pofete. Hugo ne connaît vraiment que les îles anglo-normandes, et apres 1852, â un moment oii sa pensee va toute vers la France. Stendhal, qui .aime FAngleterre, y est reste trop peu de temps pour en parler longuement; d’ailleurs il lui prefere l’Italie. Balzac et Musset ignorent la Grande Bretagne, Gautier y passe 24 heurs â peine, et Merimee qui le connatt bien ne lui fait de place dans sa correspondance“. în schimb, Germania exercită o,atracţie deosebită. La aceasta a contribuit, 'desigur, şi cartea Doamnei de Stael, De V Allemagne. „Si les romantiques ont rarement aime l’Angleterre, — spune Pierre Jourda în continuare:— ils se sont passionnăs pour l’Allemagne: Hugo, Musset, Quinet, Miche-let, George Sand — pour ne citer. que les plus grands — sont attirăs par le Rhin. Ce gout s’explique: P Allemagne reste en 1820 tres diffă-rante de la France, infiniment plus loin de nos mceurs et de notre civilisation que ne l’etait FAngleterre; elle est paree du charme poe-tique de Faust, de Werther, d’Hermann et Dorothee, des Contes d’Hof-mann, de la simplieite patriarcale de ses mceurs, glorieuse de ses vic-toires de 1813, rayaunante du talent de ses professeurs, du genie de Kant, de Herder, de Fichte, de Hegel. Elle est la grande initiatrice“ (op, cit., p. 69). Dintre însemnările de călătorie în Germania amintim Allemagne et Italie de Edgar Quinet, Le Rhin de Victor Hugo, Me-moires d’Outre-Tombe de Chateaubriand, De Paris ă Cythere de Gârard de Nerval, Voyage piltoresque en Allemagne de Xavier Marmier etc. Pe aceeaşi linie se situează şi Eşcursiuni tn Germania meridională de Nicolae Filimon. Interesul pentru Italia e provocat mai întîi de Doamna de Stael, prin Corinne ou Vltalie (1807), apoi de Goetlie, prin Italienische Reise (1816), cărţi de un gen aparte, comunicînd idei şi sentimente felurite, referitoare la arta italiană, la antichităţile ei, la splendorile peisajului însorit etc., cu viu ecou printre scriitorii epocii. Pierre Jourda, în aceeaşi lucrare, subliniază: „Tout devait les attirer vers TItalie: la douceur du climat, les richesses artistiques et les souvenirs de la Rome anti-que et papale, les mceurs violentes (du moins ils les supposaient telles) ou voluptueuses, une sociâte cosmopolite groupant l’ălite des grands autour des patriciens romains, une litterature encore mal etudiăe, le mouvement romanticiste qui, â Milan, avait prăludă au renouveau des lettres franţaises, l’ăveil du sentiment naţional enfin ... II n’est pas un romaiitique marquant qui n’ait fait sa eampagne d’Italie: Hugo n’y est allă que tout enfant, maiş StendHal et Lamartine y ont 54 7 longuement v6cu; Balzac a vu Milan; Merimâe Rome; Musset et G, Sand ont bercâ et tuâleur amour â Venise; Gautier a trouvâ quel-ques-unes de ses plus dălicates âmotions d’artiste au bord de la lagune.. Putem cita, dintre numeroasele memoriale de călătorie In Italia şi Spania, Rome, Naples et Florence şi Promenădes dans Rome de Sten-dhal, Une annie ă Florence şi Speronare de A. Dumas-pfere, ultimul tradus în limba română, în 1847, de Ion Heliade Rădulescu, Voyage en Italie şi Tras los Montes de Thâophile Gautier, Lettres d’un voya-geur de George Sand, Italien de Heinrich Heine, Mes cacances en Espagne de Edgar Quinet. De Paris ă Cadix de A. Dumas-păre, Impres-sions de voyage en Espagne de Fontenay, Voyage en Italie de Hyppo-lite Taine etc. Ca scriitor romantic, crescut la şcoala romantismului european, îndeosebi francez, Dimitrie Bolintineanu nu putea rămîne străin nici faţă de această importantă latură a noului curent literar. Asemenea altor scriitori români de la mijlocul secolului al XlX-lea, care făceau eforturi vizibile şi nelipsite de rezultate meritorii, de a-şi sincroniza creaţia cu marile literaturi europene, Dimitrie Bolintineanu şi-a încercat puterile şi în această direcţie. Contribuţia sa la dezvoltarea memorialelor de călătorie în literatura română este esenţială. Aşa cum am menţionat, apariţia memorialului de călătorie în literatura română, prin Dinicu Golescu şi Ion Codru Drăguşanu, s-a datorat înrîuririi directe a luminismului european. înaintea acestora se situează Nicolae Milescu Spătarul, cu jurnalul său de drumeţie în China, operă de mare interes istorico-literar, însă cu totul aparte, care nu se circumscrie în accepţia modernă a memorialului de călătorie. Un prim scriitor român tentat să-şi comunice impresiile de călătorie este Gheorghe Asachi. între anii 1807 — 1812 s-a aflat în Italia, însă nu în ipostaza de călător, ci de tînăr venit pentru studii. Mult mai tîrziu, aproape peste trei decenii, începe să-şi depene amintirile, în însemnarea călătoriei unui moldovan la Roma, publicată în Albina românească, nr. 5, din 17 ianuarie 1837, urmată, iarăşi peste aproape trei decenii, de Fragment din memoriile călătoriei unui român din 1808, apărut în Adaos literar pentru D. D. abonaţi la Monitorul Oficial al Moldovei, din aprilie 1861. Titlul primei sale relaţii, însemnarea călătoriei unui moldovan la Roma, pare a fi preluat de la însemnare a călătoriei mele a lui Dinicu Golescu, apărută în 1826. Mai înainte însă de a-şi comunica impresiile din perioada studiilor sale la Roma, Gheorghe Asachi întreprinde o călătorie oficială in Rusia, la Petersburg, ca membru al comisiei de redactare a Regulamentului organic, pe care o relatează în Albina românească, între numerele 61 — 94, cu inter- 54» mitenţe, din 1830, sub titlul Extract din jurnalul unui eălătoriu moldovan. Este o relatare strict informativă, lipsită de orice efuziune lirică şi element pitoresc, insistînd numai asupra aspectelor urbanistice, ale arhitecturii palatelor. în literatura română, adevăratul iniţiator al memorialului de călătorie este Dinicu Golescu, „întîiul român modern", după expresia lui Pompiliu Eliade, prin a sa însemnare a călătoriei mele, care vede lumina tiparului în 1826. La împlinirea a o sută de ani de la apariţia ei, în 1926, Perpessicius releva valoarea ei perenă şi .savoarea neperisabilă, scriind: „Carte de nemiloasă critică socială, memorial al unui suflet virgin, în care impresiile stau încrustate cu aderenţa fildeşului în abanos, tazaur de curiozităţi lingvistice ale unei limbi literare nescoasă pe drumurile Apusului,muzeu pitoresc al unui arhaism la răscruce, ciudat aliaj de antic şi modern, însemnarea călătoriei logofătului Dinicu Golescu. este sortită unei tinereţi permanente" (Ea centenarul călătoriei lui Dinicu Golescu, în Opere, voi. II; Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 76). Revenind mai tîrziu, în 1952, asupra acestei scrieri, de pionierat în iniţierea memorialului de călătorie din literatura română, Perpessicius nu înceta să-i elogieze calb tăţile incontestabile; şi viabilitatea în posteritate: „Lucrarea lui-Dinicu Golescu interesează în primul rînd ca. document social de o excepţională veracitate. De bună seamă, meritele lucrării lui Dinicu Golescu sînt multiple. Documentar de epocă în strictul şi limitatul .sens ,al cuvîntului, ca orice relaţiune de călătorie, în care se reflectă evenimentele contemporane călătorului, relaţiunea logofătului nu este nfai puţin şi o .lucrare de înaltă literatură, în paginile căreia s-au înscris, ca-n tot atîtea foi de temperatură, variaţiunile de sensibilitate ale unui feudal din cîmpia Dunării trecînd din scutecele peisajului oriental în decorul «politefsit» sub toate raporturile, al cetăţilor apusene. Sinceritatea, ingenuitatea şi uneori naivitatea cu care Dinicu Golescu notează, extaziindu-se şi raportînd în permanenţă la stările din ţară, attt.de deosebite de cele pe care le întîlnea, tot ceea ce izbeşte curiozitatea şi nesaţul de cunoaştere comunică scrisului (sintaxă şi lexic propriu-zis) o savoare particulară, o prospeţime inedită, proprie numai scriitorilor de rasă" (însemnarea călătoriei lui Dinicu Golescu, în volumul Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1957, p. 174). Dacă Dinicu Golescu priveşte din exterior realităţile descoperite în drumurile sale, caracterizîndu-1 uimirea în faţa altei lumi, Ion Codru Drăguşanu se confundă cu această lume, are o adevărată vocaţie de călător. Periplul său a fost bogat şi variat. In 1838—1839 l-a înso- 549 ţit pe domnitorul Chica în Austria şi Italia; în 1840—1841 îl acom-pafliază pe un boier muntean, notat cu iniţialele G. G., la Baden-Baden* Paris şi Londra; în 1842 — 1843 face oficiul de curier al unei familii de nobili ruşi între Napoli şi Petersburg; iar în 1843—184& serveşte drept ghid unui principe rus B., în multe ţări ale Europei. Prima versiune a memorialului său de călătorie a apărut însă mult mai tîrziu, sub formă de foiletoane, în ziarul Concordia din 1863 — 1864, în Volum aparte fiind tipărit la Sibiu, în 1865, cu titlul Peregrinul transelvan sau Epistole serise den ţere streine unui amic în patrie, de la anul 1835 ptnă inchisive 1848. La apariţia sa, în 1865, literatura română înregistrase mai multe şi interesante relaţii de călătorie, printre care şi cele ale lui Dimitrie Bolintineanu. Valoarea Peregrinului transilvan stă însă în raport direct cu epoca în care Ion Codru Drăguşanu a întreprins călătoriile sale şi cu modalitatea specifică-în care şi-a consemnat impresiile. In Introducere In opera lui Ion Codru Drăguşanu (Bucureşti, Editura MinerVa, 1983, p. 52), Georgeta Antonescu observă: „Fizionomia particulară a Peregrinului transilvan între celelalte memoriale de călătorie ale epocii este dată de capacitatea lui specială de a transforma călătoria în * romanul» unei existenţe şi al unei aventuri. La predecesorii şi contemporanii lui Drăguşanu (un Alec-sandri, Bolintineanu, Filimon, ca şi la mai vechiul Dinicu Golescu, de altfel) voiajul, chiar dacă e povestit pentru publicare, nu este decît un interludiu al unei vieţi în care e integrat şi pe care urmează să o servească prin sporirea cunoştinţelor, prin comparaţii edificatoare sau pur şi simplu printr-un interval de oţiu- necesar. Călătorii aceştia rămîn tot timpul nişte musafiri într-o realitate străină chiar cînd este pe placul lor, pe care o observă1 şi o descriu cu continua conştiinţă că nu-i aparţin, ci o studiază şi o savurează dinafară; călătorul e autor şi observator, el este o privire exterioară care sesizează, reţine, compară, clasifică, se întristează, se bucură, se desfată, dar rămine mereu un altul. în cartea lui Drăguşanu, deşi ficţiunea epistolară ne obligă să rii-1 imaginăm mereu cu condeiul şi hîrtia la îndemînă, călătoria se confundă cu existenţa personajului, ea se constituie ca o lume şi viaţă aparte.“ Gercetîndu-se mai îndeaproape apariţia şi evoluţia memorialului de călătorie în literatura română, s-a observat, cu justeţe, că în perioada constituirii moderne a literaturii noastre, pe la mijlocul şi sfîrşitul primei jumătăţi a secolului al XlX-lea, proza românească era reprezentată îh mare măsură prin acest gen de scrieri. „Literatura de călătorie precede şi chiar ţine loc la un moment dat beletristicii în perioada constituirii prozei noastre literare, dintre 1830 — 1840“, afirmă Mircea 550 Popa in studiul Relaţia de călătorie in Transilvania intre 1838 — 1918 sau unde călătoreşte in străinătate scriitorul român, inclus în volumul Tectonica genurilor literare (Bucureşti, Cartea Românească, 1980, p. 260). într-adevâr, înainte de impunerea nuvelei şi ramanului în literatura română din secolul al XlX-lea, relaţia de călătorie deţine un rol preponderent, îndeplineşte o funcţie esenţială în tranziţia de la luminism la romantism, avînd o largă deschidere spre afirmarea multiplă a sensibilităţii, problematicii şi viziunii romantice. „în contextul constituirii şi dezvoltării genurilor literare în literatura română, — subliniază Mircea Popa, în continuare — relaţia de călătorie ocupă un loc esenţial. Ea este genul de trecere tipic între literatura luministă şi cea romantică, pregătind terenul pentru afirmarea imaginaţiei şi a visului în condiţiile în care vechea temă renascentistă a lui « homo viator » e investită cu atribute şi elemente noi.“ Scriitorii români din secolul al XlX-lea călătoresc mai întîi în Occident, unde radiau luminile epocii. După aceea, sub înrlurirea puternicei tentaţii romantice, se îndreaptă spre Orient, ca şi alţi mulţi scriitori europeni, după cum am arătat. Un echilibru între aceste două direcţii îl constituie călătoriile în spaţiul naţional. Peregrinările scriitorilor noştri pe melaguri străine s-au datorat în primul rînd impulsului romantic, dominant în epocă, dar şi altor cauze, cum ar fi completarea studiilor in marile capitale apusene,!deplasările oficiale, misiunile diplomatice etc. Un fenomen cu totul aparte, caracteristic literaturii române, care a avut drept consecinţă apariţia multor memoriale de călătorie, s-a produs după înăbuşirea revoluţiei din 1848. Mulţi dintre participanţii activi la revoluţie, printre care şi Dimitrie Bolintineanu, sînt siliţi să apuce calea amară a exilului, peregrinînd în diferite ţări, uneori în căutarea unor condiţii umane de supravieţuire, alteori împinşi de setea de cunoaştere, de neliniştea şi nostalgia altor orizonturi, caracteristice sensibilităţii romantice. Departe de a fi considerate doar importante surse deocumentare, memorialele, de călătorie ale paşoptiştilor proscrişi, cum sînt şi cele ale lui Dimitrie Bolintineanu, s-au metamorfozat, în mod salutar, în veritabile lucrări literare, cu incontestabile valori artistice intrinseci, contribuind substanţial la îmbogăţirea literaturii române cu acest gen de scrieri. în mod judicios, Mircea Popa observă: „Anul 1848 marchează un punct crucial în literatura de călătorii, deoarece foarte mulţi dintre intelectualii celor două Principate sînt siliţi să se înstrăineze, luînd calea exilului, fapt care determină o adevărată avalanşă da cărţi de călătorie. Proscrişi ca D. Bolintineanu, Ion Ghica, C.A. Rosetti, V. Alec-csandri, Ion Voinescu II, C. Vartic, I, Heliade Rădulescu vor îmbina 551 ttheori relaţia de călătorie cu amintirea, scrisoarea sau jurnalul intim, ceea ce va face din ea un gen eu numeroase valenţe estetice" (op. cit., p. 263). înainte de 1848, printre cei dinţii scriitori români care se îndreaptă spre Occident, în postura de călători, după perioada studiilor în străinătate, s-a numărat şi Mihail Kogălniceanu. în 1844 vizitează Viena, notîndu-şi impresiile într-un jurnal publicat postum, de Al.Lapedatii, în revista Floarea darurilor, voi. I, nr. 5, 1907, p. 301 şi Voi. II, nr. 1, 1907, p. 8. Peste doi ani, în 1846, călătoreşte în Spania, redactînd un Scurt memorial intitulat Notes sur l’Espagne, al cărui preambul e scris în limba franceză, iar restul în româneşte. Din păcate, nici acest memorial nu a fost tipărit în timpul vieţii lui Mihail Kogălniceanu; L-a semnalat mai întîi N. lorga, în Neamul românesc, nr. 295, din 25 octombrie 1918, după care N. Cartojan publică o prezentare mai largă, însoţită de fragmente, în Anuarul gimnaziului „Ion Maiorescu“ din Giurgiu pe anul şcolar 1918—1919. întegral a fost tipărit de Dan Simonefecu, în Volumul Scrisori. Note de călătorie de Mihail Kogăl-niceartu (Bucureşti, Editura pentru literatură,' 1967; p. 205). în aceeaşi perioadă,'în 1846—1847, se consumă drama vieţii iubitei lui Vasile Alecsandri,-Elena Negri, pe care poetul o însoţeşte în Italia, pentru îngrijirea sănătăţii. în afară de notaţiile de ordin sufletesc, referitoare la relaţiile dintre Elena Negri şi Vasile Alecsandri, jurnalul redactat de poet, în limba franceză, cOnţine şi numeroase descrieri ale locurilor pe unde şi-a’ purtat paşii, constituindu-se îhtr-urt veritabil memorial de călătorie. A fost publicat tot postum, de către C. D. Papastate, în volumul Vasile Alecsandri şi Elena Negri, cu un jurnal inedit al poetului (Bucureşti, 1947.) Ocupîndu-ne numai de memorialele de călătorie care preced pe cele ale lui Dimitrie Bolintineanu, precizăm că anterior acestuia, primul scriitor paşoptist care îşi aşterne pe hîrtie tribulaţiile din perioada imediat următoare înăbuşirii revoluţiei, a exilului, este Ion Heliâde Rădulescu. în 1850 publică volumul Souvenirs et impressions d’un proscrit, reconstituind drumurile sale prin Serbia, Croaţia, Bavaria, Belgia, Franţa şi Turcia, introducînd însă şi ample pasaje de factura memorialelor de călătorie, conţinînd evocări romantice ale mării în furtună, reverii mitologice, descrieri de peisaje bizare, exteriorizări lirice ale zbuciumului său sufletesc. Cel dintîi memorial de călătorie în Occident, structurat pe ţoale coordonatele specifice acestui gen de scrieri, este cel al lui Nicolae Filîmon, Escursiuni in Germania meridională, publicat în 1860, ca urmare a călătoriei întreprinse în 1858. Pentru NicOlae Filimon, călă- 552 tona reprezintă un admirabil mijloc de cunoaştere a muzeelor, monumentelor, artei, peisajelor pitoreşti. El şi-a conceput atît' călătoria, cit şi memorialul său ca o igienă a spiritului, un prilej de încîntare suletească şi un izvor de satisfacţii elevate, mărturisind: „Cît de fericit este omul în călătorie, mai cu seamă cînd are cu sine bani de ajuns şi nu-1 turmentează vreo suvenire din patria sa sau vreo pasiune de inimă! El aleargă din loc în loc întocmai ca albina din floare în floare şi culege în linişte sucul acel dulce al călătoriei. Călătoria este, după părerea mea, cea mai bună medicină în contra urîtului. Da, o mai repet, este cel mai bun mijloc de distracţiune, Munţii, văile, cîmpiile, rîurile, torentele, punţile cele frumoase, în fine coliba ţăranului, în care respiră inocenţa şi virtutea, toate aceste tablouri ce variată pe tot minutul fac pe călător să simţă o plăcere nedescriptibilă. Mai adaugă pe lîngă acestea surpriza ce simte călătorul cînd se vede pe căile unui oraş pe care nu-1 cunoaşte deeît geograficeşte sau înaintea unui monument antic despre care făcuse o mulţime de conjecturi înainte de ad vedea şi imaginaţi-vă cît este de mare fericirea lui“ (cf. Opere, voi. I, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Mircea Angheleseuy note şi variante de George Baiculescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 56). Printre cei rare şi-au satisfăcut dorinţa de cunoaştere a Occidentului s-a numărat şi Alexandru Odobescu, în 1852, transmiţîn-du-ne o interesantă relaţie, intitulată Călătorie din Paris la Londra, publicată însă, şi aceasta, postum (cf. Opere, voi. I, text critic şi variante de G. Pienescu, note de acad. Tudor Vianu şi V. Cândea, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1965, p. 165). încercarea, făcută uneori, de a stabili cu exactitate dacă scriitorii români din secolul al XlX-lea au călătorit mai întîi în Occident sau în Orient nu poate da rezultate concludente, deoarece ei au peregrinat, în aceeaşi epocă, atît în Occident şi Orient, cît şi în spaţiul autohton. Dacă, în rîndurile de faţă, ne propunem o delimitare a zonelor geografice în care au călătorit, o facem cu intenţia de a da o anume sistematizare expunerii noastre, grupînd sintetic fiecare dintre cele trei direcţii. în genera], scriitorii români dih secolul trecut nu s-au avîntat, la început, prea departe, întreprinzînd călătoriile în primul rînd în interiorul ţării, din perspectiva programului estetic naţional, preocupaţi de a releva frumuseţile pămîntului românesc, bogăţia şi farmecul naturii noastre, trăsăturile morale şi fizice ale oamenilor din popor, vestigiile istorice care atestau vechimea şi continuitatea neamului românesc pe aceste meleaguri, monumentele de artă, comorile de gîn-dire şi simţire ale folclorului naţional. Fără îndoială, un important 553 factor stimulator, în acest sens, l-a constituit programul Daciei literare din 1840: „Istoria noastră are destule fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice, pentru ca să putem găsi şi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii." O primă călătorie în interiorul ţării, avînd ca obiectiv principal mînăstirile din Oltenia, întreprind Grigore Alexandrescu şi Ion Ghica, în vara anului 1842. Ion Ghica li invitase şi pe Vasile Alecsandri să ia parte la această drumeţie, însă poetul îi răspunde, din Iaşi, în iulie 1842, că se află în imposibilitate de a fi alături de ei, regretînd foarte mult acest lucru: „Je ne puis m’empecher, mon cher Ghyki, d’exhiber du fond de ma poitrine un de ces jurons caractâristiques, ănergiques et artistiques â-propos de l’excursion que vous alles faire sans moi. Lts circonstances attănuantcs dans lesquelles je me trouve s’opposent â mon grand deşir de faire pârtie de votre course pittoresque ă tra-vers Ies Carpaths, et c’est lâ ce qui me met en si belle humeur d’epuiser le catăchisme poissard! Ah! fichtre etre ă la portee du plaisir et ne pouvoir le sentir, c’est â en dessecher de depit, si non ă crever de rage!“ (cf. Opere, voi. VIII, ediţie îngrijită, traduceri, note şi indici de Marta Anineanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 30). Memorialul călătoriei îl scrie Grigore Alexandrescu, publicîndu-1 în Vestitorul românesc, de la nr. 80 Ia 87, între 13 octombrie şi 6 noiembrie 1845. Dacă Vasile Alecsandri nu a putut participa la călătoria întreprinsă de Grigore Alexandrescu şi Ion Ghica, în 1842, el ia parte, în schimb, în anul imediat următor, 1843, toamna, la o „preumblare" prin munţii Moldovei, alături de Alecu Russo şi Mihai Cuciuran. Ca urmare, poetul tipăreşte cunoscuta sa evocare O preumblare la munţi, în Propăşirea din ianuarie-februarie 1844. Mihai Cuciuran transpune legenda Peatra corbului, culeasă în această călătorie, în Propăşirea, nr. 13, din aprilie 1844. Aceeaşi legendă o transpune artistic şi Alecu Russo, însă în limba franceză, La Pocher du corbeau, publicată postum, în La Voix de la Roumanie, în 1863, şi apoi în traducerea românească a lui Vasile Alecsandri, cu titlul Stinca corbului, în Foaia soţietăţii pentru literatura şi cultura română in Bucovina, în 1868. Călătoria întreprinsă în munţii Moldovei a avut consecinţe fericite pentru întreaga literatură română. îndemnat şi ajutat de Alecu Russo, după cum însuşi mărturiseşte, Vasile Alecsandri descoperă farmecul şi bogăţia creaţiei folclorice româneşti. Poetul culege un mare număr de poezii populare, care au exercitat o influenţă hotăritoare asupra creaţiei sale lirice, Vasile Alecsandri vizitează apoi, singur, mînăstirile din Moldova, 594 î in luna mai 1846, descriindu-le într-un memorial în limba franceză, care nu a văzut însă lumina tiparului decît în zilele noastre (cf. Scrisori. Însemnări de Vasile Alecsandri, ediţie îngrijită, note şi indici de Marta Anineanu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1964, p. 169). In vara anului 1845, Dimitrie Bolintineanu participă şi el, alături de Cezar Bolliac şi August Treboniu Laurian, la o călătorie pe malurile Dunării, în Oltenia şi Muntenia. Memorialul acestei călătorii l-a publicat Cezar Bolliac în Curierul românesc, îneepînd cu nr. 56, dm 3 august 1845. Se întîlnesc la Giurgiu, în ziua de 12 iulie 1845, vizitează Zimnicea, trec apoi pe celălalt mal al Dunării, la Şiştov, iar după un popas la Turnu, traversează din nou Dunărea, la Nicopole. Revenind pe ţărmul românesc, parcurg itinerarul: Traian, Islaz, Celei, Caracal, Rîmnic, Piteşti, Cîinpulung, Cheile Dîmbovicioarei, Rucăr, Nămăieşti, Curtea de Argeş,' Albeşti, Măţăul, Tîrgovişte, Viforîta, Mînăstirea Dealului, Mărgineni, Filipeşti, Băicoi, Cîmpina, Breaza,' Comarnic. Că’ătoria, organizată de Cezar Bolliac, avea în primul rînd un scop arheologic, cei trei peregrini, cărora li se asociază şi fraţii Peretz, vizitînd locuri istorice, monumente, ruinele unor aşezări antice, însă fără ca să înlăture din cîmpul obseryaţiei şi alte aspecte, de ordin social-politic, folcloric, peisagistic etc. Cezar Bolliac şi Dimitrie Bolintineanu se despart, la un moment dat, de August Treboniu Laurian, în urma unei polemici publice, purtată în paginile ziarului Bukarester Deutsche Ztitung, polemică reconstituită detaliat de Ovidiu Papadima în monografia închinată autorului Clăcaşului {Cezar Bolliac, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, p. 137 şi urm.). Ziarul publică mai întîi, în traducere, prima parte a notelor de călătorie ale lui Cezar Bolliac. în scurt timp, August Treboniu Laurian trimite, aceluiaşi ziar, o declaraţie în care pretindea că materialul ştiinţific comunicat îi aparţine lui însuşi, şi nu lui Cezar Bolliac, care şi l-ar fi însuşit pe nedrept. Bineînţeles, cel acuzat răspunde, arătînd că fiecare dintre ei şi-a însemnat personal observaţiile cu caracter arheologic şi istoric. Pentru a demonstra acest lucru, publică, în traducere, un fragment din însemnările lui August Treboniu Laurian, care erau cu totul altfel. Şi ca urmare, Karl Schweder, redactorul ziarului, dă cîştig de cauză lui Cezar Bolliac. în Curierul românesc, an, XVII, nr. 85, din’30 noiembrie 1845, p. 339, relatînd acest moment al călătoriei, Cezar Bolliac preciza: „Din Rîmnic am plecat împreună cu D. Bolintineanu şi fraţii Pereţi, carii ne însoţesc de la începutul călătoriei noastre. După cîte s-au urmat, socotim că nu este de prisos a spune că d. Laureanu nu mai este cu noi“. Fără îndoială, această călătorie a fost profitabilă pentru Dimitrie Bolintineanu. Vizitînd 555 locuri care evocau gloria strămoşească, ruinele cetăţilor de scaun ale unor viteji voievozi, poposind în faţa multor monumente şi, mărturii ale. trecutului zbuciumat şi eroic al poporului român, Dimitrie Bolin-tineanu a fost adînc emoţionat, a acumulat idei, sentimente şi imagini, care vor fi transpuse în lirica sa de inspiraţie istorică. La şirul memorialelor de călătorie în interiorul ţării mai adăugăm Impresiuni de călătorie In România de Alexandru Pelimon, apărut în 1869, şi Impresiuni de călătorie. In Moldăvia de Pantazi publicat în gazeta Independenţa din 1863. Tentaţia Orientului, dominantă în literatura europeană din prima jumătate a secolului al XlX-lea, determinată de noul val romantic, a avut ecouri vii şi în literatura română. în cele ce urmează, ne vom referi, ca şi în. cazul călătoriilor în Occident şi în interiorul ţării, numai la cei ce au peregrinat în Orient înaintea sau în epoca lui Dimitrie Bolinţineanu, pentru a putea releva mai pregnant noutatea şiînsem-nătatea memorialelor sale. Prima relaţie de călătorie în Orient este Jurnalul mergerii boierilor deputaţi la Ţarigr.ad, scris chiar în anul călătoriei, 1822,. şi atribuit de întîiul său editor, Mihail Kohălniceanu, lui Alecu Beldiman ţcf. Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, Bucureşti, 1874, voi. II, p> 435), iar de N. Iorga, lui Iordachi Rîşcanu (cf. Istoria literaturii române in secolul al XVIII-lea, voi. II, Bucureşti, 1901, p. 99). Aşa cum precizează Mircea Anghelescu, în studiul Literatura română şi Orientul (Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 85), acest jurnal este însă departe de structura memorialului de călătorie în accepţia modernă a noţiunii: „Oricare ar fi autorul său, el este un om al vechii generaţii , şi relaţia acestei călătorii este doar o amănunţită dare de seamă asupra unui eveniment politic de reală însemnătate în istoria Principatelor, pentru că în urma acestei deputăţii, sistemul domniilor fanariote va fi abolit şi boierii se vor întoarce în ţară avînd cu ei pe primii domni români după o sută zece ani de întrerupere: Ioniţă Sandu Sturdza, în Moldova, şi Grigore Ghica, în Ţara Românească. Nu ne vom mira deci că între descrierile diferitelor primiri la sultan şi la demnitarii Porţii, cu inevitabilele ceremonii ale sărutării mîinii şi ale cafelei, nu vom găsi nici un reflex al interesului pentru Orient ca fenomen în sine. Porniţi din ţară fără să ştie pentru ce, aflînd abia la Silistra destinaţia şi abia la Istanbul scopul real al călătoriei lor, îngrijaţi pînă în ultimul moment de rezultatul unui demers care nu era — istoria a dovedit-o de atîtea ori — fără primejdia pierderii capului, respectabilii boieri nu avură inima, chiar dacă ax fi avut cumva intenţia, să adauge scopului politic al călătoriei lor 556 şi o nuanţă de divertisment; aşa Incit, poftiţi să facă o plimbare in caicele trimise special pentru ei, doar vreo doi-trei boieri «au mers de s-au preumblat, avînd împreună şi pe un effendi de pază.» Impresiile acestei plimbări sub escortă nu sînt însă consemnate în Jurnal, în care vom găsi doar scurte descrieri ale oraşului în timpul serbărilor Ramadanului.“ Departe de structura modernă a relaţiei de călătorie este şi cartea lui Teodor Codrescu, O călătorie la Constantinopoli, tipărită la laşi, La Cantora Foiei Săteşti, în 1844. Autorul refuză picturalul şi pitorescul, interesîndu-1 utilitarul şi elementul civilizator, consemnînd sec, în stil de proces-verbal, momentele şi etapele drumului său. „Codrescu nu este un scriitor în adevăratul înţeles al cuvîntului, — subliniază Mircea Anghelescu — şi jurnalul său de călătorie rămîne, în partea consacrată contactelor directe cu realităţile, un fel de registru pedestru al faptelor consemnate neselectiv. El notează contabiliceşte plecările şi sosirile (« sîmbătă în 5/17 august la 8% ore de dimineaţă am pornit din portul Galaţului. . . »), dar are puţină receptivitate pentru peisajul fantastic al Bosforului, de pildă, pe care-1 cuprinde foarte prozaic într-o frază uscată: «din norocire, vîntul de miazănoapte mînă această pîclă şi eu admirai foarte bine vechiul Bizanţiu ce mi se înfăţoşa în amfiteatru.» Chiar cînd exprimă admiraţia, fraza sa rămîne lipsită de plasticitate, însă peisajul se animă puţin prin sesizarea eontiastelor: «Constantinopoli este aşezat, după zicerea califului Osman, la îmbucarea a două mări şi a două continenturi, ca un diamant strins între două zamfire, îneît privirea acestor două ţărmuri de continent, aşa de apropiate, este de o frumuseţe îneîntătoare. îndată însă ce ni;tine intră în lăuntrul lui, se vede cuprins de uimire şi dezgust. Această întinsă politie este rău zidită, alcătuită fiind de o adunătură de barate desproporţionate şi de uliţe înguste şi rău păvuite... » Intr-adevăr, autorul nu are sensibilitate şi nici imaginaţie, peisajele largi, panorama oraşului sau frumuseţile Cornului de Aur nu trezesc în el nici talentul evocării, nici fantezia romanticilor, gata să localizeze în cadrele unei lumi ignorate pînă atunci fabulele mirifice ale unui Orient de basm“ (op. cit., p. 90). Cartea lui Teodor Codrescu nu este, totuşi, lipsită de un anume interes. Chiar în stilul său mai puţin expresiv, autorul comunică numeroase date care au exercitat, desigur, o funcţie instructivă asupra contemporanilor săi, atrăgîndu-1 şi pe cititorul de azi îndeosebi prin seriozitatea informaţiei. „Remarcabilă în această carte — relevă Mircea Anghelescu — este însă informaţia specifică privitoare la tradiţiile, obiceiurile şi cultura turcilor. Codrescu este foarte bine informat asupra religiei islamice, asupra căreia 557 dă numeroase amănunte corecte, expune pe scurt elemente din istoria doctrinei, a califilor arabi şi a luptei pentru succesiune, caracterizează sectele sunnită şi şiită, explicîndu-le numele prin «cuvîntul arabi-cesc suna sau tradiţie», respectiv « alt cuvlnt arabicesc şeh, ce însemnează credincioşi», citează credinţe populare care depăşesc cadrul strict al dogmei, vorbeşte despre postul Ramadanului şi sărbătoarea Bairamului, despre diferite secte de derivişi (mevlevi sau «îuturnă-tori » şi bectaşi sau «urlători»), descriind ceremoniile lor la care a asistat cu o exactitate* care face din această parte a însemnărilor sale nu numai o lectură deosebit de instructivă pentru contemporanii săi, ci şi un preţios izvor de etnografie istorică pentru cercetătorul de azi“ (op. cit., p. 91). O călătorie la Constantinopol a întreprins şi Vasile Alecsandri, în august 1845, dar însemnările sale, în limba franceză, au rămas în manuscris, în agenda Memoranda, fiind publicate pentru prima dată de G. Bogdan-Duică, sub titlul Iniţia călătorie la Constantinopole, în Viaţa românească, an. XIV, nr. 1, 1922, p. 41. în Condiţiile specifice istoriei'noastre, cînd Imperiul otoman devenise atît de mult implicat în destinele ţărilor româneşti, călătoriile la Confctantinopol eraU, într-un anume sens, explicabile. Aici vor fi proscrişi şr mulţi revoluţionari români de la 1848, printre care şi Dimi-trie Boliritîneanu. I)e la Constantinopol, unii dintre ei se vor âvînta şi spre alte orizonturi, vor călători şi în alte ţări din Orient, datorită fie condiţiilor impuse de exil, fie dorinţei de cunoaştere. înainte de 1848, în ţara piramidelor se pare că a călătorit Teodor Codrescu, publi-cînd o Ochire asupra'Egiptului în Icoana lumei, an. II, nr. 29, 1 mai 1846, p. 229. După 1848, primii care au călătorit mai departe de Constantinopol, în Siria, Palestina şi Egipt, precedîndu-1 cu puţin timp pe Dimitrie Bolintineanu, au fost revoluţionarii proscrişi Al. Chri-stofi, Christian Teii şi N. Pleşoianu. Au plecat spre Egipt la 6/18 martie 1851, vizitînd Alexandria, Cairo, piramidele, de aici mergind în Siria, pînă la Beirut, apoi în Palestina, trecînd prin Iaffa, Ierusalim, Tir şi Sidon, de unde s-au reîntors la Constantinopol. Descrierea călătoriei a fost făcută de Al. Christofi, mult mai tîrziu, în Biografia domnului Alex. Christofi, scrisă de el însuşi şi publicată la Craiova, în 1897. Aproape concomitent cu Dimitrie Bolintineanu, un interesant şi valoros memorial publică, la Paris, în 1858, Dimitrie Ralet, intitulat Suvenire ţi impresii de călătorie în România, Bulgaria şi Constantinopole, relatînd călătoria întreprinsă împreună cu Costache Negri, într-o misiune diplomatică. | î 558 Singulară în epocă a fost Călătoria în Africa a lui Vasile Alecsan-dri, întreprinsă în toamna anului 1853 şi descrisă în trei părţi, prima fiind publicată în România literară din 1855, a doua în Foaia soţie-tăţii de literatură şi cultură din Bucovina din 1868 şi a treia în Convorbiri literare din 1874. în evoluţia literaturii noastre de călătorii, momentul cel mai important l-a înscris Dimitrie Bolintineanu, ale cărui memoriale au apărut, succesiv şi masiv, la începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea. Cea dintîi călătorie a lui Dimitrie Bolintineanu peste hotarele ţării a fost făcută în Franţa şi a durat doi ani, din 1846 pînă în primăvara anului 1848, perioadă în care poetul a audiat cursurile de la Col-lege de France. Considerînd poate, ca şi alţi scriitori din epoca respectivă, care şi-au făcut studiile în capitala Franţei, că realităţile de aici erau bine cunoscute la noi, Dimitrie Bolintineanu n-a mai făcut efortul de a consemna cele văzute şi trăite la Paris. Ar fi fost, desigur, deosebit de util şi interesant să avem la dispoziţie mărturii directe despre atmosfera de vie agitaţie revoluţionară de la College de France întreţinută în jurul iluştrilor profesori Jules Michelet, Edgar Quinet, Adam Mickiewicz, despre activitatea tinerilor grupaţi în Societatea Studenţilor Români din Paris, patronată de Lamartine, despre realităţile cunoscute nemijlocit de poetul nostru în Parisul acelei epoci. Călătoriile ulterioare ale lui Dimitrie Bolintineanu au o dublă determinare. Una o constituie condiţia sa de paşoptist exilat, silit să peregrineze prin ţări străine, prima fiind Călătoria pe Dunăre şi In Bulgaria, ca o consecinţă a participării sale la revoluţia din 1848. O altă determinare o reprezintă înrîurirea romantică a epocii, în care călătoriile şi literatura de călătorii cunosc o mare amploare. Spirit romantic, Dimitrie Bolintineanu era şi el devorat de nelinişti, era stă-pînit de voluptatea plecărilor, de chemarea nostalgică spre alte orizonturi, de dorinţa de a rătăci pe ţărmuri necunoscute, de a cunoaşte vestigiile unor civilizaţii apuse. Marea pasiune a epocii romantice era pentru Orient, pentru Egipt şi Locurile Sfinte, pentru vechea Eladă şi fabuloasele ţinuturi persane şi arabe. Deşi nu dispunea de posibilităţi materiale, şi poate că tocmai în aceasta consta farmecul irezistibil al dorinţei de peregrinare, poetul nostru se hotărăşte să viziteze locurile atît de mult căutate de marii romantici europeni. După opinia lui Ovid Densusianu, Dimitrie Bolintineanu şi-a întreprins călătoriile în Orient şi sub impulsul unei predispoziţii sufleteşti proprii fiinţei sale, al unei pasiuni lăuntrice ce s-a putut manifesta în condiţii propice: „La Bolintineanu, ca şi la Alecsandri, exo- 55» tisfliul pe care îl aduce din călătoriile în Orient era desigur o conve- 1 nienţă a vremii, datorită însuşirei romantice, dar are şi o altă semni- 1 ficaţie, pentru că într-adevăr Bolintineanu cînd a poetizat viziunile ! lui din călătoriile spre Bosfor, ne face impresia că îşi regăseşte sufleteşti reminiscenţe ancestrale, care au ecou în versurile lui. Şi de aceea poeziile pe care le-a scris sub această inspiraţie ne duc la o accentuare a predispoziţiilor lui, pentru că aici cu deosebire vedem exaltarea | verbală ajunsă la paroxism de multe ori, a vocabularului, afară de j ceea ce e al cuvintelor cu caracter oriental; porneşte se vede dintr-o | clocotire sufletească, dintr-o exuberanţă care denotă o pasiune spe- ) cială ce răsărea în sufletul său“ (Evoluţia estetică a limbei române, ; în Opere, voi. III, ediţie critică şi comentarii de Valeriu Rusu, Bucu-reşti, Editura Minerva, 1977, p. 468). La mijlocul secolului al XlX-lea, cînd literatura română se afla în faza iniţială a procesului ei de modernizare, scriitorii noştri nu aveau suficient de clară noţiunea memorialului de călătorie. Astăzi, astfel de scrieri sînt judecate şi apreciate în mare măsură, dacă nu exclusiv, după coeficientul cantitativ şi mai ales calitativ al impresiilor personale, spontane şi originale pe care le comunică autorii lor, în raport cu realitatea văzută nemijlocit. Desigur, în jurnalele de călătorie contemporane întîlnim deseori şi numeroase elemente din sursă livrescă, dar acestea, în cele mai fericite cazuri, constituie suportul pe care se aşează senzaţiile, emoţiile, observaţiile şi ideile personale ale autorului, referitoare la obiectivele zugrăvite prin cunoaştere' directă. Autorii memorialelor de călătorie de la mijlocul veacului trecut puneau însă accentul principal pe informarea cititorilor, pe comunicarea unui cît mai mare număr de date referitoare la realităţi total necunoscute. De aceea, însemnările lor de călătorie au un caracter dominant livresc, sînt, în fond, mici tratate enciclopedice, furni-zînd date de ordin istoric, geografic, cultural, demografic, artistic •etc., extrase din diverse lucrări de specialitate, din scrieri mai vechi sau mai noi, axate pe temele respective. De multe ori nici nu erau indicate sursele de informare, traducîndu-se, preluîndu-se sau adapţîn- " du-se pasaje întregi, cu o uimitoare dezinvoltură şi nepăsare faţă de paternitatea lor. Un astfel de caracter au şi însemnările de călătorie ale lui Dimi-trie Bolintineanu, cum relevă Tudor Vianu: „Călătoriile lui Dimitrie Bolintineanu, apărute în deceniul care urmează anului 1856 şi care conţin, în parte, roadele literare ale exilului la care îl sortise acţiunea ;sa în revoluţia de la 1848, nu au nici exuberanţa coloristică a lui Alecsan- . ■drj,, nici nu mărturisesc ceva ca penetraţia psihologică a lui Codru -560 Drăguşanu. Bolintineanu uită apoi adeseori că un jurnal de călătorie preţuieşte mai ales prin destăinuirea directă, prin impresia nemijlocită şi spontană, captată la izvorul însuşi al experienţelor trăite, în cursul călătoriilor sale, el se opreşte necontenit pentru a ne expune istoria locurilor pe care le străbate sau pentru a ne povesti legende în legătură cu ele. Călătorul acesta doreşte să ne instruiască, nu numai să ne comunice viziunile şi impresiile sale, ceea ce pentru un cititor de literatură este singurul lucru esenţial" (Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura contemporană, 1941, p. 87). Obiectivul principal al poetului nu a fost acela de a-şi exterioriza propriile senzaţii şi constatări, ci de a contribui la informarea, la instruirea contemporanilor săi. Aşa se face că memorialele sale conţin prolixe excursuri de factură enciclopedică, în care aglomerează date strict documentare, prea puţin sau deloc filtrate prin prisma sensibilităţii şi gîndirii personale. „Bolintineanu — subliniază Şerban Cioculescu — e un călător, care se instruieşte la tot pasul şi ţine să-şi instruiască cititorii; descrierile lui sînt încărcate de erudiţie istorică şi arheologică; anecdotele, mai ales din domeniul erotic, sînt presărate în vederea destinderii" (Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu: Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1971, p. 108). Deşi au un caracter dominant livresc, însemnările de călătorie ale lui Dimitrie Bolintineanu nu sînt lipsite de o anume notă personală, de o savoare particulară, care le asigură o audienţă plăcută chiar şi la cititorul de azi. De bună seamă, realităţile văzute şi descrise cu peste un secol în urmă s-au transformat radical, unele au dispf rut total, însă paginile scriitorului nostru au păstrat intacte parfumul trecutului, culoarea locală de odinioară specifică ţinuturilor îndepărtate prin care a peregrinat, atmosfera seducătoare a exoticului, imaginea de stranie atractivitate a multor moravuri, fizionomii, fapte şi întîmplări caracteristice unor inedite zone umane şi sociale. Cu o veritabilă intuiţie de reporter a selectat detaliile expresive, nuanţele pitoreşti, în măsură să capteze curiozitatea şi atenţia cititorului. Scrise şi publicate în urmă cu peste o sută douăzeci de ani, în epoca în care literatura română se afla în faza constituirii ei moderne, memorialele lui Dimitrie Bolintineanu nu sînt scutite de unele carenţe şi neîmpliniri, datorate atît scriitorului, cît şi stadiului de evoluţie a literaturii noastre din acel timp. Cu toate acestea, ele s-au bucurat continuu şi se bucură şi astăzi de aprecieri pozitive, avînd calităţi ce le asigură viabilitatea. De pildă, Ion Pillat considera că însemnările de călătorie ale lui Dimitrie Bolintineanu sînt „preţioase:şi azi pentru cunoaşterea priveliştilor, popoarelor şi obiceiurilor din Peninsula 561 Balcanică şi Orientul mediteranean de atunci" (Un destin poetic; D. Bolintineanu, în volumul Tradiţie ţi literatură, Bucureşti, Casa şcoalelor, 1943, p. 160). După cum se ştie, călătoriile întreprinse de Dimitrie Bolintineanu au generat o bună parte a operei sale lirice, cum sînt poeziile din ciclurile Florile Bosforului şi Macedonele, şi îndeosebi amplul poem Conrad. Dar însemnătatea călătoriilor sale nu se reduce la a oferi surse de inspiraţie poetică. Memorialele care descriu aceste călătorii au o valoare intrinsecă, se înscriu, prin multiplele lor aspecte, în sfera genului respectiv, a prozei de observaţie şi notaţie realistă, evidenţiind şi sintetizînd trăsături caracteristice scriitorului, în acest sens, Cornel Regman precizează: „Ar fi greşit însă dacă am considera Călătoriile ca simplu material brut de inspiraţie pentru poetul liric. însemnătatea Călătoriilor nu apare cîtuşi de puţin diminuată celui ce citeşte Conrad, Melodiile române ori cele mai realizate dinAface-done şi Florile Bosforului. în întregul operei lui Bolintineanu, Călătoriile se valorifică din plin pe linia prozei de observaţie şi notaţie realistă. Totodată, ele pun în lumină un complex de însuşiri ale scriitorului care nu mai apar nicăieri grupate astfel în scrisul său. E vorba de umorul scriitorului, asociat cu promptitudinea observaţiei moral-critice şi cu o anume grijă de a supune propriei. judecăţi impresiile şi opiniile altora, de a nu le primi fără discernămînt. întreg acest complex de tendinţe face ca în Călătorii să predomine atitudinea observatorului lucid, căreia îi corespund tonul şi expresia narativ-realistă, de o mare cumpătare şi naturaleţe, duşmana retorismului şi a patosului hiperbolic ce înfloreau larg în poezia şi proza vremii" (Dimitrie Bolintineanu — Intre „pllngere“ ţi satiră, în volumul Confluenţe literare, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 118). în substanţa lor, — observă, în continuare, Cornel Regman — memorialele sînt o „admirabilă suită de observaţii sprintene, pătrunzătoare cu privire la o diversitate de moravuri, clase, tipuri şi rînduieli — raportate de fiecare dată la stările de lucruri din patria sa“ (op. cit., p. 102). Concluzia la care ajunge Cornel Regman, că memorialele lui Dimitrie Bolintineanu pot atrage şi astăzi atenţia cititorului, este pe deplin îndreptăţită şi motivată astfel: „Cu deosebit interes se pot citi şi azi Călătoriile lui Bolintineanu, mai puţin pentru informaţiile de natură istorico-etnografică pe care autorul se vede obligat să le dea la tot pasul în legătură cu locurile vizitate (informaţii care — aşa cum s-a dovedit — au fost adeseori împrumutate de-a gata din modelele mai vechi ale genului), cît mai ales pentru numeroasele observaţii şi fapte vii de care e plină naraţiunea şi totodată pentru un anumit fel de a îi al scriitorului, aşa cum se conturează dintr-însa. Dacă se ia 562 apoi în considerare şi faptul că unele pagini ale Călătoriilor sînt mărturii directe de mare preţ cu privire la evenimente însemnate din istoria noastră (revoluţia, Unirea), apare oricui limpede însemnătatea pe mai multe planuri a Călătoriilor. Şi, desigur, nu e o întîmpjare că tocmai aceste pagini sînt mai aproape de sufletul cititorului, că tocmai cu astfel de prilejuri se vădesc mai pronunţat darurile de povestitor şi memorialist ale autorului, ca şi unele trăsături interesante ale personalităţii sale“ (op. cit., p. 115). Supunînd memorialele unei atente şi obiective analize,. în studiul Dimitrie Bolintineanu,.călător, publicat în Viaţa românească, an. XXII, nr. 4, aprilie 1969, p. 51, Ion Bălu descoperă în ele incontestabile virtuţi epice, o adevărată vocaţie de reporter, preocupat permanent de a sesiza şi reliefa faptele şi împrejurările capabile să percuteze interesul cititorului, să-i comunice date inedite, semnificative. „Prospeţimea drumeţiilor tînărului revoluţionar — scrie Ion Bălu — izvorăşte dintr-o vocaţie de reporter grefată pe o predispoziţie nativă spre construcţie epică. Fără să-şi pună probleme teoretice şi, poate, fără s-o fi ştiut, D. Bolintineanu a intuit practic, cu multă exactitate, condiţia genului, râmînînd printre primii noştri autentici reporteri. Este în afara discuţiei că D. Bolintineanu: se străduieşte să găsească în călătoriile sale faptul nou, interesant, tulburător, evenimentul care să aţîţe curiozitatea şi să zguduie spiritul. Pentru D. Bolintineanu, cotidianul ascunde totdeauna ceva revelator şi, în grija de a descoperi sub întîmplările aparent banale fapte şi scene semnificative, el pune pasiunea şi emoţia exploratorului ce pătrunde pe tărîmuri neumblate. D. Bolintineanu nu imaginează şi nu presupune nimic cu privire la universul sufletesc al oamenilor, însă ochiul său ştie să aleagă şi să reţină amănuntul unic.“ în memorialele sale, scriitorul a pornit deliberat de la intenţia de a oferi cititorului din vremea sa acele date care puteau să-l satisfacă, adecvate gustului epocii, expuse alert, atractiv, Ion Bălu observă, în continuare: „D. Bolintineanu nu face altceva decît să noteze cu băgare de seamă întîmplări crezute expresive şi să reţină chipuri pitoreşti. De aici vine un anume ritm şi o anumită naturaleţe a relatării. Evident, la D. Bolintineanu întîlnim o facultate de selecţie pe care i-o dă educaţia, simţul estetic, dar şi spiritul general al timpului şi, într-o bună măsură, D. Bolintineanu va Teţine ceea ce ştia că se află în gustul vremii". însuşirile particulare ale memorialelor lui Dimitrie Bolintineanu sînt evidenţiate şi de H. Zalis, în studiul Scriitori pelerini (Bucureşti, Editura pentru turism, 1973, p. 93): „Arta descrierii este neîndoielnic calitatea cea mai de seamă pe care o învederează paginile Călătoriilor, Ea ţine de orientarea 565 romantică ce l-a călăuzit pe autor şi explică o serie de elemente precum: poezia ruinelor, paseismul, dragostea pentru pitoresc. Realismul se afirmă Insă ori de cîte ori atenţia reporterului se deplasează de la privelişti Înspre oameni şi mediul ambiant. Atunci ideile Înaintate, patriotismul, antibigotismul şi spiritul justiţiar al Scriitorului ies cu putere In relief." întreprinse tn lunga perioadă a exilului de după revoluţia de la 1848, peregrinările lui Dimitrie Bolintineanu au stat sub semnul unui n stins dor de patrie. Aşa cum subliniază Ion Roman, „unghiul lui de vedere rămîne pînă la sfîrşit acela al unui paşoptist consecvent. Avea destule motive să se plîngă de privaţiuni şi umilinţe, dar participarea la revoluţie nu şi-o regretă" (Prefaţă la ediţia Călătorii;de Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. XVIII). Paginile memorialelor sînt străbătute de concepţia sa militantă, de idealurile paşoptiste, de un fierbinte1 patriotism, dar şi de durecea de a fi departe de ţara şi poporul pentru a căror libertate îşi dăruise toată simţirea şi energia. Naviglnd pe Dunăre, prin faţa ţărmului românesc, poetul îşi simte sufletul învolburat, bucuria de a revedea pămîntul patriei alternînd cu tristeţea celui înstrăinat cu forţa: „Exilat de mulţi ani din patria mea, cu cîtă tristeţe şi cu cită plăcere mă uitam la malurile ţării natale. Cu tristeţe, căci îmi era oprit a pune piciorul pe acest tăiîm, totdeauna prada enimicilor şi a fiilor lui cei vitregi; cu plăcere, căci oricare ar fi cauzele ce mă depărta din aceste locuri, oricît de triste şi monotone ar fi fost zilele într-această ţară, şi cît de frumoasă ar fi trecut viaţa în străinătate, nu uită cineva lesne locul unde ochii' noştri au văzut soarele pentru prima oară". Poetul nostru se umple de admiraţie în faţa multor vestigii măreţe ale unui îndepărtat trecut istoric, are momente de intensă încîntare spirituală, dar uneori e cuprins de copleşitoare melancolie, se simte singur, rătăcitor fără ţintă, cu „sufletul obosit de durerile vieţii, de amărăciunile unei lung exil". în astfel de momente, gîndul şi-l îndreaptă spre patrie, îndurerîndu-se mai mult de suferinţele ei, întristat că se află departe de ea, neavînd alt ţel în viaţă decît acela de a o vedea fericită: „O; patria mea: ţară frumoasă şi întristată! Pot eu vorbi de o mare suferinţă, fără să-mi aduc aminte de tine? Străinătatea a încreţit fruntea mea însă de tînăr; departe de tine, de amorul tău, care este românul ce ar fi ferice? Primăvara vieţii mele a înflorit şi a scuturat florile cununei ei în străinătate, la umbra singurătăţii. Departe de tine, nu am cunoscut bucuria. Dar străinul, nici inamicul tău nu s-au bucurat văzînd curgînd lacrimile din exil; ele au picat în tăcere şi în umbră, ■ca rouă nopţilor... Eu nu m-am hrănit cu laptele vieţii tale. Mîna 564 ta nu a răsfăţat fruntea mea. . In cartea fiilor, tăi, numele meu este şters. Nimica nu-ţi slnt dator şi eu toate acestea nu pot să te urăsc; şi fericirea ta poate încă să-roi aducă zile de bucurie. Ah! o zi numai de fericire pentru acest pămînt şi voi fi ferice! ...“ Efuziunile patriotice nu sînt-însă introduse arbitrar şi discordant în expunere, ci se integrează firesc, prin raportări continui la istoria poporului român, la realităţile din ţara noastră, prin comparaţii subtile cu cele din ţările vizitate. Bun cunoscător al istoriei naţionale, patriot înflăcărat şi militant pentru drepturile ţărilor româneşti, în condiţiile specifice epocii, Dimitrie Bolintineanu nu scăpa prilejul ca şi în memorialele de călătorie să pledeze cu pasiune cauza naţiunii sale, aducînd argumente convingătoare, însă introdudnd,, uneori, şi unele păreri personale ce se cer amendate. „în ceea ce priveşte cunoştinţele istorice, — observă Ion Roman — Bolintineanu nu a avut pregătirea de specialitate a lui Bălcescu. A ştiut totuşi multe lucruri iar asupra acelora pe care nu le ştia s-a informat eu grijă cînd.aavut nevoie. Se poate spune că în materie de istorie universală s-a pus mulţumitor la curent ; istoria naţională îi era familiară. De aceea îşi şi asumă obligaţia de a-şi spune părerea în chestiuni de interes naţional major, cum ar fi continuitatea elementului roman în Dacia, formarea poporului român şi unitatea lui pe toată suprafaţa vechii Dacii, pătrunderea maghiarilor în Transilvania. în secolul care s-a scurs de la apariţia Călătoriilor, istoria românilor a aprofundat toate aceste probleme şi a acumulat materiale doveditoare necunoscute atunci. Opiniile lui Bolintineanu rămîn în picioare şi nu au nevoie de corectări esenţiale. Nu putem spune acelaşi lucru despre alte păreri ale sale, privitoare în primul rînd la politica externă a unora dintre marii noştri voievozi. Cititorul va fi de-a dreptul şocat de unele pasaje în care autorul Legendelor istorice, în contradicţie cu el însuşi, rosteşte diatribe nedrepte la adresa lui Mircea cel Bătrîn, Mihai Viteazul şi a altora, pe care-i acuză că, din interes personal, adică pentru a se menţine în scaun, au vîndut ţara turcilor. Scriitorul, împingînd militantismul prea departe, trece cu vederea faptul că în anume cazuri, maleabilitatea, concesiile în politica externă au fost salvatoare pentru fiinţa noastră naţională şi că, în acele cazuri, înfruntarea deschisă, ireconciliantă, pe dmpul de luptă, în faţa unor forţe zdrobitoare, putea fi fatală11 (op. cit., p, XXI). în memorialele lui Dimitrie Bolintineanu nu întîlnim prea multe descrieri de natură, lucru surprinzător la un poet înzestrat cu un acut simţ al vizualului. în acest sens, Tudor Vianu remarcă: „Umblînd prin atîtea locuri fecunde şi însorite, el nu devine niciodată un pictor al colorii şi al luminii, aşa cum lucrul îi izbutise atlt de bine lui Alec- 565 sandii.■ In insula Samos, în faţa Munţilor Caramaniei, la ieşirea din’ Iafa, descrierea sa rămîne destul de palidă. Căci « marea lină şi lucioasă ca 6 Oglindă, surfaţa de azur a undei, clima senină, verzile dealuri, aleile răpitoare » nu sunt notaţiile unui peisagist înzestrat.'Este foarte caracteristic faptul că panoramei unice a Bosforului, călătorul nostru îi acordă abia două rînduri: «Noaptea se întindea asupra saraiurilor misterioase, pierdute prin arborii grădinelor desfătătoare ale Bosforului.» Abia dacă viziunea insulelor Prinkipos palpită cu mai multă sensibilitate în ritmul celor trei complemente finale: «Insulele Principilor, semănate în faţa mării, păreau'că înoată sub cununele lor de scîhtei, în apă, în umbră şi în tăcere »“ (Arta prozatorilor români, p. 88). Lipsa descrierilor de natură l-a şocat şi pe Şerban Cioculescu: „Lucru surprinzător! Descrierile priveliştilor sînt destul de rare şi tot atît de sumare. Cunoscătorii poetului liric sînt dezamăgiţi de puţină lui vibraţie în faţa peisajelor luminoase, a tonurilor vii şi variate, ca aspectul*< Bosforului" (Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu: op. cit., p. 109). Comentatorii mai noi ai operei lui Dimitrie Bolintineanu au sesizat însă, în cadrul memorialelor, şi unele convergenţe între sensibilitatea poetului şi cadrul peisagistic în care se află, concretizate compoziţional într-o naraţiune cu ritm interior melopeic. Astfel, în articolul Fructele exilului, publicat în Luceafărul, an. XV, nr. 34, 19 august 1972, p. 3, Dan Cristea observă rezonanţa particulară a peisajului marin în starea afectivă a scriitorului: „în priveliştile ce-1 înconjoară, Bolintineanu se desluşeşte instructiv, nu şi sentimental. Nu putem spune că un peisaj sau altul îl * prind », ca vîscul arborele, că între el şi imaginea exterioară se stabilesc comunicări specifice. Lingă o mlnăstire, lîngă o ruină, lîngă o pădure sau lingă un hah el e, structural, acelaşi. Dimineaţa, noaptea ori crepusculul nu-1 modifică. în schimb, din înregistrarea tuturor acestora, ca într-o animaţie filmică, provine şi înregistrarea literară. Bolintineanu înţelege călătoria ca pe o legănare de valuri, ca pe o senzaţie a libertăţii interioare, şi nu întîmplător marea îi dă mereu sentimentul eliberării. Numai între peisajul marin şi fiinţa poetului se naşte o respiraţie îngemănată de ritmuri. Priveliştea arhipelagului cu insule care punctează suprafaţa mării, ca un joc de sonuri, alternanţa de apă şi ţărm, bătaia metronimică a undelor, sonoritatea şi schimbarea răspund în peisajul său interior, înzestrat cu foarte fină ureche". ■ Ceea- ce exegeţii lui Dimitrie Bolintineanu i-au reproşat în primul rînd a fost faptul că, în memorialele sale de călătorie, face exces de informaţie livrească, strict documentară, pe care o introduce, în mod consecvent, prin ruperea forţată a firului naraţiunii, făcînd loc adesea unor digresiuni întinse, expuse mai puţin atractiv şi chiar obositor. După cum subliniază Ion Roman, „acest mod de a concepe jurnalul de călătorie nu-i aparţine numai lui. Dar, spre deosebire de alţii, el exagerează, angajîndu-se în digresiuni mult prea lungi, care dau jurnalului o notă livrescă prea acuzată. In faţa monumentelor procedează la fel, confruntînd opiniile istoricilor, ale arheologilor şi ale călătorilor dinaintea lui, preluînd de la aceştia nu numai datele asupra constructorilor, materialului, măsurătorilor, ci şi descrierile, pe care am fi preferat să le încerce el însuşi. Desigur, ritmul relatării călătoriilor devine lent şi nu sînt puţine paginile pe care cititorul le parcurge cu un efort de voinţă. Semnalăm aici defectul principal al Călătoriilor lui Bolintineanu, care i-a fost reproşat de toţi cei ce-au scris despre ele“ {op. cit., p. XVI). Pe bună dreptate, Ion Roman se înscrie împotriva acelor editori care au eliminat din memorialele lui Dimitrie Bolintineanu pasajele de sursă livrescă, denaturîndu-le astfel structura şi substanţa proprie. Fără îndoială, ca părţi componente ale memorialelor, aceste încărcături documentare nu sînt cu totul inutile, ci dimpotrivă, ele au un anume rost, putînd oferi unui cititor interesat o serie de elemente demne de cunoscut. „Cu regretul că scriitorul nostru nu a reuşit să găsească echilibrul necesar în valorificarea documentării, — spune Ion Roman — ne disociem totuşi de opinia acelora care au mers pînă acolo încît, reeditînd aceste Călătorii, au extirpat ceea ce provenea de la alţii. Volumele lui Bolintineanu, aşa cum sînt, fac şi oficiul unei enciclopedii, din care cititorul poate afla foarte multe lucruri interesante. Evenimente de răscruce din istoria antică şi modernă, monumente celebre, legende biblice, date despre constituirea islamismului, despre stranii secte musulmane, tradiţii şi moravuri, informaţii despre popoare mari şi colectivităţi restrînse, despre porturi naţionale, despre personalităţi şi despre oameni de rînd surprinşi în manifestări semnificative, o mie de alte lucruri se perindă într-o succesiune caleidosco-pică“ (op. cit., p. XVII). Substanţa memorialelor este dominant romantică, introducind în literatura română a epocii noi perspective, elemente inedite de pitoresc şi exotic, pe urmele marilor călători preromentici şi romantici în Orient. Căutînd să afle „ce este viu în memorialele lui Bolintineanu", Tudor Yianu ajungea la concluzia că „un călător romantic va ieşi la iveală, introducînd în proza noastră noui provizii de pitoresc, culese din izvorul exotic desfundat mai înainte de Chateaubriand şi Volney" (Arta prozatorilor români, p. 88,). 567 Scepticismul şi melancolia de esenţă romantică sînt atribute caracteristice însemnărilor de călătorie ale lui Dimitrie Bolintineanu. Scriitorul se cufundă mai ales în trecut, sub influenţa Ruinelor lui Volney, îşi axează impresiile pe tema fortuna labilis, insistînd asupra nimicniciei gloriilor de odinioară, asupra degradării şi pieirii monumentelor care făceau strălucirea civilizaţiilor din vechime, „în general, — subliniază I). Popovici — Călătoriile sînt, pentru Bolintineanu, un prilej de călătorie în trecut. Spiritul său, hrănit cu o bogată lectură, era mai puţin pregătit să recepţioneze datele realităţii contemporane. Avem în schimb, îndeosebi în legătură cu Asia Mică, cu Egiptul şi cu insulele din Marea Egee, o vibraţie adîncă în faţa strălucirii apuse“ (Dimitrie Bolintineanu, în- volumul Cercetări de literatură română, Sibiu, „Cartea Românească din Cluj“, 1944, p. 96), Sensibilitatea scriitorului nostru pulsează mai ales în faţa lucrurilor enigmatice, în faţa aspectelor funerare, generatoare de tristeţi şi stări elegiace, în faţa realităţilor dezolante. Dimitrie Bolintineanu, subliniază Tudor Vianu, ,,nu este un talent solar, cum a fost caracterizat odată Alee-sandri, vibrează mai viu la aspectele misterioase sau deznădăjduite, la spectacolele dezolării şi ale morţii, în care constituţia lui afectivă găseşte locul capabil să-l adăpostească" (Arta prozatorilor români, p. 89). Privind mormintele regilor ludeei, meditează melancolic pe tema preferată a romanticilor, preluată din Cinlarea ctntărilor: zădărnicia zădărniciilor, toate sînt zădărnicii. „Cînd gîndeşte cineva la timpii trecuţi, scrie Dimitrie Bolintineanu — la gloria, mărirea, putera acestui popor, pe cînd arta şi îndestularea înalţă aceste monumente, şi apoi trece la starea de azi, cine poate să nu verse o lacrimă asupra deşartăciunei lucrurilor omeneşti? Acest sentiment se face cu atîta mai dureros, cînd gîndim că aceste popoare au trecut şi nu s-au sacrificat ele singure. Oricare popor, oricare ar fi mărirea lui, va pieri într-o zi şi urmele lui însuşi se vor şterge sub greutatea secolilor! Ferice însă acele popoare, care prin virtuţile lor vor afla mijlocul să amîie sosirea orei de pierir;! . .. Orice popor cade, se stinge, el însuşi este vina căde-rei sale, a suferinţelor sale . ..“ în partea veche a oraşului Cairo, privind panorama Nilului şi a piramidelor, simte cum „impresiunea dureroasă a locurilor" se împletea cu „sîngeroasele suvenire de care vorbeşte istoria lor", ajungînd la concluzii de sfîrşietoare melancolie „Oriunde ochiul se opreşte, oriunde piciorul călătorului calcă acest tărîm, pulberea acestor locuri este amestecată cu ţărîna eroilor. Ferice pămîntul care produce încă inime nobile şi generoase! . . . Dar iarăşi nu este un singur loc unde piciorul călătorului să nu calce pe lacrimile, pe sîngele acestui popor nefericit ! 568 încă din noaptea secolilor, Intr-un spaţiu de multe mii de ani, acest tărîm fu prada tuturor nefericilor, zilele de bucurie ale locuitorilor lui pot să se numere, fiecare, cu un secol din timpul de suferinţă. Oh, dacă zilele noastre de durere ar putea să fie egale la număr cu cele de fericire, cit de dulce ar fi încă această viaţă mincinoasă! Cei orice durere se stinge fără urmă în razele unei bucurii şi niciodată fericirea nu este mai dulce decît după o durere. Dar nu, aceasta nu s-a dat omului! Sub orice parte a cerului, soarele răsare numai ca să lumineze o crimă, o barbarie, o nedreptate omenească! Pretutindeni relele au întins umbra împăjâţiei lor! Virtutea se înclină umilită înaintea crimei ca o frumoasă şi timidă fecioară ce atrage înfruntările unei femei neruşinate, fără să poată să se apere; şi soarele nu se întunecă, cerul nu se despică încă? Totul pare părtinitor celor răi! Nu mai este nici o speranţă de a se vedea vreodată împlinite visele inimilor frumoase!" Melancolia romantică, tristeţea ţn faţa aspectelor dezolante, stările afective elegiace sînt transpuse în pagini poematice, cu gravitate melodică. în armonia ritmurilor epice distingem însă lirismul pur al poetului. „Pictorul depune atunci penelul şi poetul liric intervine pentru a-şi spune adînca lui posomoreală", afirmă Tudor Vianu (Arta prozatorilor români, p. 90). Peisajul Iordanului, cu o vegetaţie aridă, contorsionată, îneît „iarba şi arborii parcă se cred că se umilesc de a creşte", îi smulge poetului călător accente de autentic patetism liric, potenţat prin rezonanţa zbuciumului provocat de continua pendulare între trecut şi prezent: „Pretutindeni prada, dezolaţia ne aduc aminte de răutatea omului din toate locurile, din toate timpurile! Oare cartea trecutului, scrisă cu lacrime de sînge, nu vădeşte că viitorul nu va fi mai ferice? Tristă şi dureroasă cugetare! Cît de mult trebuie să sufere omul cel bun la această gîndire! . . . Prezentul se amestecă încă şi mărturiseşte că nu este speranţă pentru visele dulci ale inimilor nobile şi generoase. Amar acelora ce în zborul imaginaţiei lor şi-au format o patrie, o societate ideală şi frumoasă ca sufletul lor! Vine o zi cînd tot ce este verde, tot ce este tînăr în inimă îmbătrîneşte şi se usucă. Ferice încă de acela pe care moartea ÎI coseşte înainte ce trista realitate nu a cosit încă florile inimei sale." Dimitrie Bolintineanu surprinde fizionomiile umane deznădăjduite, plasate într-un cadru straniu: „Munţii ce treceam începură din ce în ce să ia o fizionomie mai tristă, mai sălbatecă, verdeaţa încetă cu totul şi calea se făcea anevoioasă. Din cînd în cînd vedeam, pe marginile drumului, ridieîndu-se, asemenea morţilor, ce imaginaţia poeţilor germani îi vede ridieîndu-se din morminte, cîte o fiinţă omenească, cîte un beduin, jumătate gol, cu chipuri palide, zbîrcite şi sinistre pe care rătăcea un zimbet amar ce făcea şi mai sinistră fizionomia lor. Aceste fantasme întindeau o mină neagră, ce ai fi crezut transparentă, să primească bacşişul . . . “ De asemenea, îl impresionează figurile cadaverice, oamenii parcă pietrificaţi de mizerie, cum sînt musulmanii de la Cianac-Alesi, de pe coasta Asiei Mici, adunaţi în faţa cafenelei în poziţii mortuare: „Aici aflarăm o mulţime de turci, cu chipuri galbene şi posomorite. Ei nici nu se mişcară, nici ridicară ochii să ne vadă, precum fac alţii la venirea unor eălători. I-ar fi luat cineva, văzîndu-i, pentru o adunare de morţi în mijlocul mormintelor, precum se zice în baladele fantastice ale Occidentului . . . “ Aceste tonalităţi ale însemnărilor de călătorie au fost surprinse şi de comentatorii contemporani ai operei lui Dimitrie Bolin-tineanu. Astfel, Dan Cristea scrie: „Autorul Florilor Bosforului nu face din lumea cutreierată de el un basm feeric cum ne-am aştepta, dar, mai degrabă, un lung coşmar. Nu culoarea primează, ci negativul ei [...]. Autorul pare bîntuit de grozave fantasme, ducîrid cu sine senzaţia distrugerii şi a morţii. Ce notează cu precădere, voluptuoasă s-ar zice, şi cu acel simţ al sălbăticiei, de care vorbeşte G. Călinescu, sînt aspectele halucinante, primare" (op. cit., p. 3). Un merit de seamă al memorialelor este acela că nu se menţin permanent în sfera meditaţiei romantice asupra zădărniciei tuturor lucrurilor omeneşti, a imaginilor funerare, a aspectelor dezolante, în foarte multe locuri, scriitorul izbuteşte să depăşească această stare de spirit, devenind un observator lucid al realităţilor înconjurătoare, privîndu-le cu atitudine critică şi cu o suculentă maliţie. Apelînd la alte modalităţi din recuzita romantică, Dimitrie Bolintineanu a utilizat cu iscusinţă ironia, umorul fin, fie în sublinierea contrastelor dintre esenţă şi aparenţă, în spulberarea unor mituri şi legende, fie în nararea unor întîmplări picante, care nu depăşesc însă limitele decenţei. Cornel Regman constată că numeroase pagini din călătorii sînt „străbătute de vervă şi umor, pline de replici inteligente şi spirituale, prilejuri binevenite de afirmare a înclinării sale naturale spre satiră şi ironie şi spre caracterizarea cu mijloacele comicului. Merită să fie semnalate din acest punct de vedere scene întregi din Călătorii, cum ar fi discuţia dintre boierul moldovean înapoiat şi fudul şi baroana cea lăudăroasă din Pera, povestită de scriitor la începutul Călătoriilor ţn Moldova, sau toată odiseea pelerinajului la Iordan, luptele succesive ale autorului cu călugării, eu purecii călugăreşti sau cu beduiunii...* (op. cit., p. 119,1. 570 Atunci cînd Dimitrie Bolintineanu se detaşează de expunerea strict informativă, cu un caracter documentar stereotip, reîntorcîn-du-se la mijloacele de expresie ale prozatorului, izbuteşte să introducă în memorialele sale pagini de autentică vibraţie lirică, într-un stil cu admirabile sonorităţi interioare. Reeditînd memorialele lui Dimitrie Bolintineanu, Petre Y. Haneş sublinia: „Uneori, deşi scrie repede şi de toate, are şi pagini de emoţionantă poezie cari reamintesc cele mai frumoase exemple de stil biblic în literatura noastră. Una din aceste pagini i-au inspirat-o'ruinele Ierihonului: « Palmierii cei vestiţi au căzut sub securea beduinilor. Rozele de la Ierihon, despre care vorbesc poeţii, 4au încetat de a mai creşte în aceste locuri, de cînd mîna delicată a fecioarelor Ierihonului a îngheţat sub sărutările mor-ţei ... »“ (Prefaţă la Călătorii de Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, Minerva, 1915, p. XIV). Tudor Vianu descoperea în paginile memorialelor imagini sugestive, un „penel delicat, care ştie să evoce fundurile estompate", apreciindu-i stilul naraţiunii deoarece „cadenţa lui armonioasă se desfăşoară în simetrii duale" (Arta prozatorilor români, p. 9i;. Pentru redactarea memorialelor sale, Dimitrie Bolintineanu a apelat la numeroase surse de informare, în primul rînd la cele mai uşor accesibile lui, în limba franceză . în mod evident, adesea s-a ţinut prea aproape de textul din care s-a inspirat, preluînd datele fără efortul de a le filtra prin retortele propriului său limbaj. Din această cauză, remarcă Şerban Cioculescu, „în Călătorii, limba e împestriţată cu franţuzisme: renseignement, betizâ, punezii (păduchi), aplicare (străduinţă), fonderie, "filatură, asiză, citernă, cază, tertră, abatere (descurajare), creaţie (creatură-femeie), pretresă, comitesă, consulesâ, surfasă, buton (bubă), candelieră, buclieră (scut), odor (miros), mal (malul mării — mal de mer), seanţă, superioară (stareţă), sal (murdar), solemnelă, exchisă, surmontat, investit (îmbrăcat), a se pica (se piquer de), apariind (appareiller); unele nume proprii sîmt transcrise din franţuzeşte, chiar şi cele biblice, ca Job, Iosue şi Abrahan, şau nume de sărbători, ca Epifania, sau de popoare, cozaci; decalcuri de clişee, ca «intrară în mare curiozitate", «ordinul purjta ca » etc." (Şerban Cioculescu, Vladimir Ştreinu, Tudor Vianu -.'Istoria literaturii române moderne, p. 108). i;( Dimitrie Bolintineanu şi-a scris memorialele după o anume perioadă de timp de la efectuarea călătoriilor. Aşa cum vom arăta în notele şi comentariile rezervate memorialelor, pe unele le-a redactat şi le-a 571 trimis spre publicare în ţară în perioada în care încă se afla în exil, iar pe altele le-a scris şi le-a tipărit după reîntoarcerea sa în patrie. Cert este însă că, indiferent de locul şi timpul în care şi-a redactat memorialele, Dimitrie Bolintineanu s-a servit de numeroase surse informative, apelînd la o multitudine de lucrări ale unor autori mai vechi sau mai noi. Pe unele din acestea le va fi consultat poate în biblioteci, pe altele însă le-a avut în mod sigur în posesia sa. Putem lesne constata acest fapt parcurgînd lista cărţilor din biblioteca personală a lui Dimitrie Bolinteneanu, scoasă la licitaţie în împrejurările dramatice ale îmbolnăvirii şi internării sale în spitalul Pantelimon, unde şi-a sfîrşit viaţa (cf. Augustin Z. N. Pop: Soarta bibliotecii lui Dimitrie Bolintineanu, în Prima sesiune ştiinţifică de bibliologie şi documentare, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1957, p. 343). Printre cele 101 volume din biblioteca poetului, menţionate într-0 listă păstrată în manuscris la Biblioteca Academiei R.S.R. la cota ms. 235, f. 317, se aflau: 4 volume Oeuvres de Byroiiy Oeuvres de Homer, 6 volume Oeuvres de Lamartine, care conţineau şi Souve-nirs, impressions, pensees et paysages pendant un voyage en Orient, 4 volume Oeuvres de Victor. Hugo, în care se aflam şi Les Orientales, Dictionnaire de la politique de Blok, Dictionnaire politique de Garnier Pagăs, Dictionnaire d’administration franţaise, 19 volume din Col-lection des auteurs latins, publiee par Nisard, Histoire d’Herodote, în versiunea franceză a lui P. Gisquet, din care însuşi Dimitrie Bolintineanu a tradus şi tipărit prima carte, în 1859, Historire grecque de Duruy, L’Egypte de P, Gisquet, Asie Mineure de Le Bas, Palestine de Munk, Asie Mineure de Ch. Texier, L’Egypte ancienne de Cham-pollion-Figeac, Letopiseţele Ţării Româneşti, editate de Mihail Kogăl-niceanu, Tesaur de monumente istorice publicat de A. Papiu-Ilarian, Bible de l’humanite de Jules Michelet, Gramatica macedoneană a lui Mihail G. Boiagi, Voyage en Grece ide Pouqueyille, Voyage en Sirie et en Egypte de Volney, Histoire de Jules Cesar, La Bulgarie ehrelienne de Henri Cantel, La Jerusalem delivree de Tasso, tradus de Philipon, Force et matiere de L. Niichner, 3 volume de Magazin istoric pentru Dacia, Monastirile din România şi monastirile brâncoveneşti de Cezar Bolliac, opere -de Pindar, Horaţiu etc. După cum vom arăta mai departe, la fiecare memorial în parte, Dimitrie Bolintineanu a utilizat aceste opere aflate în biblioteca sa, însă citează, direct sau indirect, mult mai multe lucrări de autori antici şi moderni, referitoare la locurile pe unde a călătorit. 572 CĂLĂTORII PE DUNĂRE ŞI ÎN BULGARIA După apariţia acestui memorial într-un volum de sine stătător, Călătorii -pe Dunăre şi în Bulgaria, Bucureşti, Tipografia naţională a lui Iosif Romanov et Comp, 1858, Dimitrie Bolintineanu reproduce din el ample fragmente în gazeta sa Dîmboviţa, an. I, nr. 35, 7 februarie 1859, p. 136; nr. 37, 14 februarie 1859, p. 148; nr. 45, 14 martie 1859, p. 179; nr. 48, 25 martie 1859, p. 192; nr. 49, 28 martie 1859, p. 196. Aşa cum am precizat în Nota editorului cu care se deschide prezentul volum, acest memorial este al doilea în ordinea cronologică a apariţiei, primul fiind Călătorii în Palestina şi Egipt,’ publicat la Iaşi, în 1856, retipărit în 1867, în „a doua ediţiune“, cu titlul Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paştelui şi în Egipt. începem însă cu Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria, pentru că au fost cele dintîi în suita peregrinărilor lui Dimitrie Bolintineanu. în ampla sa exegeză Călătoriile epocii romantice (Bucureşti, Editura Univers, 1972, p. 56), propunînd o interesantă clasificare tipologică a peregrinărilor din epoca respectivă, Marian Popa discută acest memorial al scriitorului nostru din perspectiva enunţată în titlul capitolului Scopul călătoriei In raport cu programul romantic.: în funcţie de structura şi substanţa memorialului lui Dimitrie Bolintineanu, Marian Popa îl încadrează în acel tip de scrieri care stau sub semnul enigmaticului, călătorul fiind constrîns să se deplaseze spre o destinaţie necunoscută şi cu un scop imprecis,- „Un tip fundamental de deplasare romantică, avînd poate cel mai pur caracter în acest sens, dar, paradoxal, puţin exploatat în epocă, este acela în care călătorul se deplasează fără să ştie unde, dar şi fără voia lui Această ipostază va apare în călătoriile simbolice, cînd viaţa e considerată un voiaj la care omul este condamnat, fiind purtat de o forţă superioară. Situaţia apare şi practic, prin călătorul constrîns la călătorie. Plimbat pe Dunăre, amintindu-şi de exilul revoluţionarilor de la 1848 expulzaţi sub escortă de către turci, Bolintineanu fac următoarele observaţii: «Era pentru noi o mare plăcere să zburăm pe faţa Dunării într-un chip ce ne fusese străin pînă atunci. Totul ni se părea un vis misterios, căci nouă nu ne spunea nimeni unde ne ducem, ci ne ducea, şi toate lucrurile erau aşa de necombinaţe între ele încît cădeam din mister în mister.» Spre deosebire de Russo purtat la Soveja, Bolintineanu este încîntat, parcă trăind o aventură frumoasă. Deocamdată însă, acest mod al călătoriei, detectabil în 1001 de nopţi, iar mai tîrziu în romanele de aventuri, constituie mai ales un procedeu literar: un cunoscut este transportat 57 J In mod misterios spre o destinaţie necunoscută şi în scopuri aflate sau nu ulterior." încadrarea ni se pare judicioasă. într-adevăr, călătoria lui Dimi-trie Bolintineanu pa Dunăre şi în Bulgaria se desfăşoară în două etape, ambele stînd sub semnul constrîngerii şi al enigmaticului. Prima etapă, cu un caracter retrospectiv, evocă împrejurările care au succedat înăbuşirii revoluţiei de la 1848, cînd fruntaşii ei, printre care şi Dimi-trie Bolintineanu, sînt arestaţi şi proscrişi într-o direcţie şi cu un scop ce nu le sînt cunoscute. A doua etapă înfăţişează episoadele centrale ale drumului pe care Dimitrie Bolintineanu îl face, în toamna anului 1851, de la Paris la Constantinopol, determinat de condiţia sa de exilat, neştiind însă precis cum va ajunge şi ce situaţie va avea în capitala Imperiului otoman. O succintă reconstituire a faptelor şi evenimentelor din acel timp ne va servi la înţelegerea aprofundată a sensurilor majore ale memorialului lui Dimitrie Bolintineanu. Odiseea scriitorului începe în ziua, de 4$ septembrie 1848, cînd oştile otomane vin să înăbuşe prin forţă riâioapea ţării Româneşti la demnitatea ţărilor independente şi civi-lisate. La vestea că trupele turceşti, comandate de Omer-paşa, şi-au instalat tabăra la Cotroceni, masele populare din Bucureşti, conduse de fruntaşii revoluţiei, ies în întîmpinarea acestora, într-o demonstraţie paşnică, pentru a Se opune unei intervenţii armate în desfăşurarea evenimentelor interne. Aici veniră însă şi marii boieri, antipatrioţi şi antinaţionali, cu gîndul ascuns de a cere lui Fuad-efendi, comisarul Porţii otomane în Ţara Românească, sprijinul în înăbuşirea revoluţiei, ceea ce se şi întîmplă. Se formă atunci o deputăţie „ca la 200 persoane", care merse în cortul lui Fuad-efendi, pentru tratative, cum relatează un participant la această acţiune (cf. Niculae Costinescu: Scrisoare, în Gazeta de Transilvania, nr. 81—85, 4—18 octombrie 1848, p. 1). Deputăţia era alcătuită în primul rînd din fruntaşii revoluţiei, printre care şi Dimitrie Bolintineanu. Dar, din nenorocire, în deputăţie pătrunseseră şi boierii reacţionari, care trecură de partea lui Omer-paşa şi a lui Fuad-efendi. După ce comisarul Porţii otomane citi fermanul sultanului, care cerea „restabilirea ordinei" prin puterea armelor, Nicolae Bălcescu protestă energic, dar în zadar, căci reprezentanţii sultanului declanşară îndată represiunea, arestînd pe membrii deputăţiei, cu excepţia marilor boieri. Un alt participant la acest episod ni-1 descrie astfel, la scurt timp după consumarea lui: „Ţăranii stau tabărîţi în cîmp. Turcii puseseră sentinele de către dînşii. Luni dimineaţa, Fuad trimite să cheme în cort atît pe cei mai însemnaţi dintre boieri, cît şi pe reprezentanţii cetăţenilor din Bucureşti. Boierii 574 se gătesc. Partea cealaltă îşi alege deputaţii săi; şi astfel ambele partide pleacă spre tabăra turcească. Şi iată-ne în cort. încunjuraţi de toate părţile de oşteni, alăturea cu duşmanii viitorului naţionalităţii noastre, puteau aleşii revoluţiei să abdice dignitatea lor şi a întreg poporului? Fuad îndată ne citeşte un ultimatum, care zice că este Însărcinat să-l şi execute pe loc în numele sultanului, şi anume resta-tornicirea ordinei legale cu puterea oştilor turceşti, şi înfiinţarea unui guvern interimar, alcătuit dintr-un caimacam şi din comisarii curţilor. Vă lăsăm să judecaţi cîtă mînie n-au adus în noi aceste cuvinte! Abia Bălcescu începu să zică cîteva cuvinte, şi îndată Fuad zice că el n-are a discuta, ci numai a executa. Atunci, la zîmbetul de mulţumire al ticăloşilor boieri, turbarea noastră începu a se manifesta prin cele mai desperate protestaţii; şi aşa făcurăm de răsună cortul de strigare: Moarte mai bine decît Regulamentul! în acel minut Omer-paşa trage dintre noi pe Fuad-efendi; boierii se iau după dînsul. Noi rftmînem laolaltă, şi n-apucăm să suflăm de trei ori, şi îndată ne văzurăm arestaţi de turci" (Corespondenţă din Bucureşti, în Bucovina, nr.1,4 octombrie 1848, p. l). Tot timpul; zilei, cînd are loc şi ciocnirea dintre trupele otomane şi pompierii români, care au dat dovadă de un înalt spirit de jertfă patriotică, toţi cei arestaţi, printre care şi Dimitrie Bolintineanu, sînt ţinuţi în tabăra turcească. Seara, sub paza baionetelor, sînt închişi în mînăstirea Cotroceni. A doua zi, marea majoritate a celor arestaţi sînt puşi în libertate. Nu rămîn sub stare de arest decît cei consideraţi fruntaşi ai revoluţiei, şi anume N. Oolescu, St. Golescu, A. Golescu, Nicolae Bălcescu, I. Brătianu, Cezar Bolliac, C. A. Rosetti, Gr. Gră-dişteanu, arhimandritul Snagoveanu, Dimitrie Bolintineanu, A. Zanne, I. Voinescu, I. Ionescu, C. Aristia şi Gr. Ipătescu (Anul 1848 in Principatele Bomâne, voi. IV, p. 452). în toiul nopţii, revoluţionarii arestaţi sînt urcaţi în căruţe de poştă, înconjuraţi de două escadroane de cavalerie otomane şi porniţi, chipurile, spre Braşov, de unde urmau să treacă în Transilvania. Dar, peste puţin timp, căuzaşii aveau să fie încercaţi de o mare deziluzie. în loc să se îndrepte spre Braşov, convoiul luă direcţia Giurgiu. Cei arestaţi bănuiau să nu-i aşteaptă nimic liniştitor. Intr-adevăr, la Giurgiu sînt mai întîi închişi într-o cazarmă ocupată de turci, iar apoi transportaţi pe celălalt mal al Dunării, la Rusciuc, rămînînd reţinuţi în continuare pe un vas de război. în timpul celor trei zile cît au fost sechestraţi pe acest vas, Dimitrie Bolintineanu fu mîngîiat de vizita unor rude apropiate, care-i aduseră „o sumă de bani şi merinde de drum. Bucuria lor văzîndu-mă era cu atît mai mare, că nu ştia nimeni de mine ce mă făcusem", cum notează 575 în memorialul său. După cele trei zile se spulberă şi ultima speranţă de a fi eliberaţi. La Bucureşti, Fuad-efendi şi caimacamul C. Canta-cuzind semnaseră decretul pentru exilarea capilor revoluţiei, publi-cîndu-1 în Buletinul Ofiţial al Prinţipatului Ţării Româneşti, nr. 42, din 25 septembrie 1848. La Rusciuc, arestaţii fură transbordaţi de pe vasul de război pe două ghimii, — vase de transport turceşti primitive, lipsite de cele mai elementare condiţii pentru o existenţă umană. Pe ghimia în care este urcat Dimitrie Bolintineanu se mai aflau N. Golescu, St. Golescu, A. Golescu-Albul, C. Aristia, Cezar Bolliac, Gr. Grădiş-teanu şi arhimandritul Snagoveanu. în cea de-a două ghimie sînt introduşi Nicolae Bălcescu, A. Zanne, C. A. Rosetti, I. Brătianu, I. Ionescu, I. Voinescu II şi Gr. Ipătescu. Amănunte semnificative privitoare la condiţiile mizerabile de pe ghimie furnizează şi I. Voi-nescu II, în evocarea O. călătorie pe Dunăre tn ghimie, apărută în Românul, nr. 330—334 din 1861: „Peste putinţă să mai stai măcar în genunchi ; trebuia neapărat să-ţi faci trupul ghem. Aşternutul îi era, în toată lungimea, de ghiulele cu rogojini pe d-asupra... Stăturăm aşa ghemuiţi, înghesuiţi, în întuneric, şi într-un aer putred de duhoare". în aceste condiţii, proscrişii au călătorit, cu unele scurte întreruperi, timp de aproape treizeci de zile. Primul popas îl fac la Vidin, unde sînt debarcaţi şi ţinuţi în continuare la corpul de gardă otoman. De la Vidin, după cîteva zile, ajung la Fetişlan, pe ţărmul sîrbesc, fiind din nou vîrîţi în temniţă. Aici, Dimitrie Bolintineanu scrie poeziile Către boierii români antinaţionali şi Gătre muierile lor, pe care le datează: „1848, octombrie 12. în fortăreaţa de la Fetişlan". Ambele poezii au fost publicate postum, în -Revista nouă, nr. 11—12, din aprilie-mai 1894, p. 404 (incluse în volumul IV al ediţiei noastre, p. 465—467). în timpul călătoriei cu ghimia avu loc un episod emoţionant, încă-de la plecarea din Giurgiu, au fost secondaţi, pe malul Dunării, de Maria Rosetti, soţia lui C. A. Rosetti. Cu un pilduitor spirit de jertfă şi cu un fierbinte devotament patriotic, purtîndu-şi la piept fetiţa, ea a înfruntat cele mai grele obstacole, mergînd pe jos sau în căruţă, pe ploaie şi în frig, pe drumuri nenorocite, stăpînită necontenit de gîndul organizării unei evadări a celor arestaţi. Acest episod avu un viu răsunet în epocă, fiind evocat şi de ziarul Le Courrier fran-şais, în nr. 304, din 28 noiembrie 1848, p. 2: ,,Ce pănible voyage a donnee lieu h un ăpisode que nous sommes heureux de rapporter. Une jeune femme, la femme d’un des captifs, M-me Rosetti,. abandonnat Bucarest, ’ses iiitărăts, sa familie, ă la nouvelle du dăpart des patriotes valaques pour Giurgevo, suivit constamment la convoi des prisonniers. Tantot â pied, tantot dans Ies lourdes voitures du pays, tantot â che-val, debout â toute heure, elle dăploya pendant ces triştes journ6es ujie energie et un courage surhumains", Acest .episod a fost evocat, în pagini emoţionante, de către Jules Michelet, în Legendes democra-tiques du Nord (Paris, Garnier, 1854, p. 304, şi urau). Datorită Măriei C. A. Rosetti, revoluţionarii români captivi au putut, în cele din urmă, să evadeze. De la Fetişlan ajung la insula Ada-Kaleh, unde fac un scurt popas. Deoarece ghimiile nu mai erau în stare să treacă cataractele Dunării, prizonierii obţinură, prin strădaniile Măriei C, A. Rosetti, o barcă de transport de la agenţia din Orşova. Debarcînd la un sat în apropiere de Orşova, izbutesc să scape de sub escorta turcească, unii „luară calea Parisului, alţii se duseră In Transilvania", cum notează Dimitrie Bolintineanu în memorialul său. După eliberarea din captivitate, Dimitrie Bolintineanu trece în Transilvania, împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac şi A. C. Golescu-Albu. De aici, ajunge la Constantinopol. în 8’martie 4849 se afla la Semlin, unde pictorul Barbu Iscovescu, şi el proscris, îi face un portret în creion. La 7/19 iulie 1849, D. Carionfil îi comunica generalului Magheru că aşteaptă la Triest să se îmbarce pentru Constantinopol, împreună cu D. Opran şi D. Bolintineanu, care era „în poziţie foarte critică" (cf. Alexandru Bălintescu: Arhiva generalului Gheor-ghe Magheru, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1968, p. 77).. Neavînd condiţii favorabile, Dimitrie Bolintineanu, părăseşte Constantinopolul, în toamna anului 1849, îndreptîndu-se spre Paris. Putem preciza cu exactitate data la care a,sosit în capitala Franţei, într-o scrisoare inedită, adresată lui Ion Ghica, la 5 noiembrie 1849, Dimitrie Bolintineanu îl informa: „Je ne suis arrive â Paris que le 30 du mois passâ", adică la 30 octombrie 1849 (Biblioteca Academiei R.S.R., coresp. inv. 80302). După ce desfăşoară o bogată activitate propagandistică şi publicistică, în favoarea cauzei revoluţionare şi naţionale româneşti, Dimitrie Bolintineanu intenţionează să se întoarcă în ţară. La 15 noiembrie 1851 era la Orşova, dar intrarea în patrie îi e oprită, rămînînd să rătăcească încă „pe pămînturi streine, aşteptînd ca porţile patriei să se deschidă proscrişilor politici sau ca pămîntul strein să le dea cîte un mormînt", cum spune în memorialul său. De la Orşova, prin Cladova, ajunge la Rusciuc, unde îşi întrerupe iar călătoria, cu speranţa că o va putea reîntîlni pe sora sa, Ecaterina. Timp de aproape o lună de zile, în care a redactat, într-o primă formă, romanul Manoil, poetul a aşteptat zadarnic venirea sorei sale. într-o 577 mărturie publicată mai tîrziu, în unicul număr al reînviatei sale gazete Dîmboviţa, din 22 martie 1870, p. 10, îşi amintea: „Această carte fu scrisă în exil. La Rusciuc, unde, venit din Paris, apropiei o lună aştep-tînd să vie se.’a mea Ecaterina să o văz. Dar Domnul ţării, Ştirbei, nu permise aceasta". De la Rusciuc se îndreaptă spre Şumla, apoi spre Varna, unde rămîne şase zile. De aici, cu vaporul ajunge la Con-tinopol. Acestea sînt cauzele şi împrejurările care l-au determinat pe Dimitrie Bolintineanu să călătorească pe Dunăre şi în Bulgaria. La începutul memorialului său, Dimitrie Bolintineanu notează că la Orşova s-a despărţit de Vasile Alecsandri, cu care venise împreună de la Paris, poetul reintrînd în ţară. O lămurire credem că e necesară, întrucît textul memorialului, în acest caz, nu e suficient de explicit. Trebuie precizat că nu e vorba de reîntoarcerea din exil a lui Vasile Alecsandri. Acest fapt se întîmplase la sfirşitul lunii decembrie a anului 1849. La 3 februarie 1850, poetul fusese numit şef al Arhivelor Statului din Iaşi, ceea ce nu-l încînta nici pe el, nici pe prietenii săi, răpindu-1 de la masa de scris. Rămas la Paris, Dimitrie Bolintineanu scrie poezia-epistolă Lui B. Alecsandri, poetul Moldavii, publicată în Albumul pelerinilor români, foaia I, 15 aprilie 1851, p. 4, inclusă în volumul IV al ediţiei noastre, p. 319. La începutul lunii aprilie a anului 1851, Vasile Alecsandri obţinuse un concediu de la Arhivele Statului şi plecă la Paris, unde îşi reîntîlni prietenii şi tovarăşii de luptă. Plă-nuind să scoată revista România literară, s-a gîndit în primul rînd la aceştia, revoluţionarii de la 1848, în felul acesta putînd imprima revistei orientarea corespunzătoare necesităţilor şi aspiraţiilor fundamentale ale epocii. La 25 octombrie 1851 îi scria lui Nicolae Bălcescu, la Hyeres: „Mă duc să încep jurnalul acel mult dorit care va cuprinde atîtea frumoase compuneri a celor mai însemnaţi genii a României. Scrie dar şi trimite-mi scrierile tale ca să le dau pasport pentru hotarele nemurirei" (cf. Vasile Alecsandri: Opere, voi. VIII, ediţie îngrijită, traduceri, note şi indici de Marta Anineanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 126). De asemenea, la 27 octombrie 1851, îi comunica lui Ion Ghica, la Constantinopol: „Je pars dans quelques jours pour la Mol-davie, en temportant de Paris la ferme dâcision de fonder une feuille scientifique et littâraire, Je me suis mis dâjâ en quâte d’articles et grâce â nos compâtriotes, pofetes et prosateurs de Paris, j’ai dâjâ garni mon portefeuille assez rondement. Or, comme je ne saurais rien entre-prendre Sans t’en faire part, je m’empresse de te communiquer ce lou-able pirojet, afin qu’il reşoive ta sanction, accompagnâe de plusieurs articles scientifiques. Je compte uniquement sur toi pour la pârtie sârieuse de la feuille. A l’ceuvre, donc! Envoie-moi tes manuscrits par le plus court pour Paris" (Vasile Alecsandri: op. cit., p. 187; vezi şi Nestor Camariano: Primul număr al „României literare“ din 1852 a lui Vasile Alecsandri, in Revista Fundaţiilor regale, nr. 10, octombrie 1940, p. 132). La 11 noiembrie 1851, Vasile Alecsandri părăseşte Parisul, împreună cu Dimitrie Bolintineanu, îndreptîndu-se spre Viena, iar de aici, cu vaporul pe Dunăre, pînă la Galaţi. Se despart la Orşova, la 15 noiembrie 1851. Vasile Alecsandri porneşte spre ţară cu vaporul Szechenyi, care era gata să se scufunde în faţa Călăraşilor (cf. G. C. Nicolescu: Viaţa lui Vasile Alecsandri, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1962, p. 211). Întîmplarea a fost povestită, cu mult umor, de însuşi Vasile Alecsandri, în schiţa Înecarea vaporului Seceni pe Dunăre. Memorialul Ctitorii pe Dunăre şi In Bulgaria are o dublă valoare, documentară şi literară. El constituie una dintre cele măi autentice şi ‘obiective surse de Cunoaştere a modului în care revoluţia ‘de la -1848 a fost înăbuşită şi fruntaşii ei porniţi pe drumul amar al •UxiluMl Meritul esenţial al lui Dimitrie Bolintineanu este că, aici, a făcut mal puţin exces de erudiţie, menţinîndu-se în limitele fireşti ale unei naraţiuni sobre, expUnînd evenimentele cu simţul măsurii, efuziunile sale'patriotice fiind vibrante, fără a cădea îh patetismul clamords. Chiar şi Ni I'brga, atît de parcimonios cu elogiile la adresa'lui Dimitrie Bolintineanu, recunoştea că „aici povestirea e, fireşte, mai personală; chipurile de călători sînt mai exâct zugrăvite: întîrriplările drumului povestite mai în răgaz; şi la ele se adaugă povestirile tovarăşilor,'după obiceiul'Şcolii romantice; ‘nu lipsesc nici note asupra ultimelor zile ale revoluţiei şi tristei închisori plutitoare pe ghimîî, de care se învredniciră învinşii, dintre cari unul era el, care acum se întorcea, de ia Paris, pe la Orşova. Se pomeneşte totuşi cită arheologie şi istorie a războaielor ruso-turceşti ştie sau poate afla Bolintineanu cu privire la locurile ce vede — pe apă pînă la Rusciuc, unde se pare că Vehi să-l vadă sora sa Ecaterina, de la Bolintin, iar de aici cu căruţa lă Şumla şi Vama, în primejdie de lupi şi de hoţi (o întreagă nuvelă, apoi o păţanie personală sînt intercalate cu privire la aceştia). De la Vama începe o călătorie cu vaporul, care nu e descrisă" (Istoria literaturii româneşti In veacul al XlX-lea, ediţie şi note de Rodica Rotaru, vol. TII, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 77). Apreciind stilul pitoresc al memorialului, G. Câliriescu îl apropii pe scriitorul nostru de Edmond About, autorul uriui studiu despre Grecia contemporană şi al romanelor Les Mariages de Paris şi Le Roi des montagnes (Istoria literaturii române, ediţia a Il-a, Bueureşti, Editura Minerva, 1982, p. 228). împrejurările în care revoluţia de la r5T9 1848 a fost înăbuşită şi fruntaşii ei proscrişi şînt evocate de Dimitrie Boiintineanu nu naturaleţe, fără sentimentalism retoric. „Demne de remarcat — scrie Cornel Regman — sînt paginile care înfăţişează episodul dramatic al prăbuşirii revoluţiei de la 1848 în Muntenia. Evenimentele din 13 septembrie, depuţaţiunea în frunţe cu Bălcescu trimisă în tabăra lui Fuad-efendi din cîmpul Cotrocenilor, lupta dintre turci şi pompieri în Dealul Spirei, arestarea şi trimiterea în surghiun a revoluţionarilor, «istoria călătoriei noastre pe ghimie », în susul Dupării, pînă la Orşova,^sub paza unei escorte,turceşti — toate aceste întîmplări, care au intrat,în istorie, sînt relatate de Boiintineanu cu cea mai deplină simplitate şi naturaleţe,, fără, nici o umbră dş afeptare“ [Diinitrie Boiintineanu — intre „plingere“ ţi satiră, în volumul, Confluenţe literare,, Bucureşti, ţjditura pentru literatură, 196Ş, p. 116). Excursurile din memorial referitoare nu numai, la revoluţia de la 1848, ci şi ia anumite etape din istoria poporului român se întrepătrund armonios cu episoadele călătoriei, • servesc la accentuarea unor idei afirmata cu necesitate în epoca redeşteptării noastre naţionale, cum estg, de „pildă, aceea a continuităţii elementului dac după cucerirea romană- Aşa cum subliniază Ion Bălu, arguiaenţelşjui ţjimitrie Boiintineanu sînt în. primul rînd logice şi de bun simţ, pe deplin convingăr tciare:, j,Dr BioJintineanu nu are pregătire istorică de, specialist şi nu se poate , compara pe această latură cu Nicplae Bălcşsou, ţnsă, pentru yîrsta la care sînt redactate «călătoriile *, cunoştinţele sale istorice sînt bogate. Desigur, multe date .au fost corijate ulterior, totuşi D, Boiintineanu aduce în expunerea sa, np o dată, o logică de o soliditate irefutabilă, ca în această plină de bun-simţ demonstrare a continuităţii elementului dac: «Un popol atît de tare, ce a putut, să reziste puţerii romanilor,.pu puţea după război să se extermine tot. Întîi, căci. este dovedit prin istorie că Ţraiap, după ce învinse Dacia, nu se purtă într-un chip de a trece ca un exterminătpr de oameni; al. doilea, ca să măcelărească atîta mulţime ar fi trebuit romanilor alţi mulţi ani să-i prindă prin pădurile sălbatice şi să-i omoare, şi ştim că după război aceste provincii se, bucurară de zile Jine. Asemenea, nu putem crede că toţi dacii părăsiră ţara lor. Un popol nomad ar face-o lesne; dacii erau însă ţinuţi aici prin posesiunile lor;,istoria veche ne păstrează numele mai multor cetăţi dacice dinaintea venirii romanilor, Intre altele cunoaştem capitala Daciei,. Sarmisegetuza“ (Dimitrie Bolintineapu, călător, în Viaţa românească, an. XXII, nr. 4, aprilie 1969, p. 51). Digresiunile frecvente din memorial sînt considerate de Marian Popa ca fiind caracteristice tipologice călătorului romantic, cu un 580 temperament învolburat, incompatibil cu fixitatea într-o anume stare de spirit şi cu cantonarea într-o singură direcţie: „O posibilitate de realizare a călătorului romantic definit prin instabilitate existenţiala este digresiunea sau sinuozitatea. Eterogenitatea temperamentală îşi găseşte un reflex în redactare şi, evident, In contactul cu obiectele itinerariului“ (op. cit., p. 64). în acest sens, argumentează. Marian Popa, „un exemplu destul de simplu îl oferă Boiintineanu. Aflîndu-se pe Dunăre (Călătorii pe Dunăre ţi In Bulgaria) într-o barcă împreună cu un francez, un englez şi un german, călătorul nostru îl, obligă adeseori pe ultimul să-şi facă autobiografia, desigur erotică. Autorul nu mai e nevoit să se uite în jur, să mai observe natura sau oamenii, să-şi expună propriile sentimente. Schematic, acest tip de excurs este şi o realitate a călătoriei, dar şi un motiv literar; el este,în fond identic şi în Povestirile din Canţerbury, în care Chaucer îşi pune fiecare călător să povestească ceva pentru uşurarea drumului. Apoi, fiecare locj,îr>. călătorie poate deveni ocazia unei stagnări pentru realizarea, unei deşi crieri istorice, estetice, afective. Ajuns la Orşova, călătorul face istoricul Dunării începînd din antichitate, dar,este neglijată total descrierea naturală, care poate fi însă găsită în pr(uj,e,.pelaţie engleză sau franceză., O vizită la fortăreaţa Fetişlan îi .îngăduie să;şi reamintească de şederea sa de trei zile întîmplată acolo cu cîţiva ani mai în urmă, şi se ajupge la un alt excurs istorico-autobiografic eu comentarii despre înăbuşirea revoluţiei de la 1848 şi despre scoaterea revoluţionarilor din ţară, de către turci" (op. cit., p. 65). Din punct de vedere compoziţional, digresiunea reprezintă o modalitate de introducere în naraţiune, marcată, în text, prin formule aproape Invariabile, observă Marian Dopaj, „Călătoriile pe Dunăre pot servi numeroase exemple: « Astfel şînţ suvenirile ce îmi recheamă această fortăreaţă, dar, fiindcă am vesniţ aici voi urma înaintea istoriei călătorja i>; « Acum să ne întoarcem ta subiectul dintîi »; « Dar să trecem la al subiect » ; « Acum să ne îhturr. năm la Rusciuc » ; « Să ne întoarcem la Rusciuc» etc. Formula rea< duce realitatea în raport cu digresiunea, sau introduce excursul renuip ţînd la realitate: « Lăsărâm la stînga noastră apa Cerpei. Această apă, irierită, sub mai multe raporturi, cîteva vorbe în treacăt. » Aşadar,, după depăşirea obiectului, i se dă descrierea isţorică 1 Dar exemplul nu e unic. Călătoria pe Dunăre se face cu un vas numit gimie. De. abia însă peste douăzeci de pagini, cînd se ajunge la Şiştov, apare următoarea referinţă: «Gimia noastră aruncă ancora in portul Şiştovului. Este timp să fac descripţia acestei gimii.» Călătoria prin Bulgaria este substituită cu excursul general asupra loeului: «Eăte timp a zice două 581 ▼orbe de Bulgaria în care ne aflăm anume şi despre’care avem a vorbi mereunde aiei înainte, în cursul acestei scrieri»“ (op. oin, p. 65). ^ 1<- 1 Digresiunile constituie totodată şi un mijloc de înViorâre a relatării, dă evitare a monotoniei, oferind cititorului punctă de atracţie pe gustul său şi momente de relaxare. Aşa Sînt povestirile romantice ale doctorului1 Frimţ, cuin remarcă Ion Bălu: „Cu deosebire i-â plăcut tlnărului' valah întîmplarea cu ■ tîlharii de lîngă Monastir, ce aducea în prim platt’personaje caracterizate prin contraste violente, specific romanticecăpetenia tîlhârilor, amestec aproape hugolian de cruzime şi gingăşie, şi‘frumoasa lui fiică, apariţie aproape ireală, îritr-un mediu in adecvat. Naraţiunea aceasta şi celelalte erau compensaţia în planul ficţiunii a monotoniei ucigătoare a călătoriei şi, fără îndoială,' ele erau căutate In primul rîhd — de cititori. Aşa se explică de ce pe noi ne'interesează mai puţin ce simte şi ce gîndeşte âutorul şi-l urmărim mai cu sOamă pentru ceeace ştie să vadă' şi să ne facă şi pe noi Să privim1’ (op. cit., p. 51^. ' ' " ' Digresiunile ţin de' arta compopţiei, denotînd din partea lui Dimi-trie Bolîntineanu î> reală abiiţfkte ţri a menţine mereu treazâ’atenţîa cititorului, în a-1 incita permanent să urmărească relatarea, alternînd tinipul năraţiUnii, trreeînd cu sUbtiliţate de la evocarea unor întîmplări laJcaracterizarea personajelor. „ îfa relatările de călătorie ale lui D.Bolin-tineanu — subliniază Ion Bălii — întîlnim nu o dată procedee folosite curent lh ntivelă sau roman, dar aceste modalităţi sînt folosite exclusiv în organizarea materialului. Ce se observă numaidecît la D. Bolin-tineanu este simţul desebjt al compoziţiei, grija cu care motivează şi integrează în Însemnările sale digresiunea cea mai neînsemnată. Călătoriile pe Dunăre şi în Bulgaria încep la 15 noiembrie 1851. După ce s'e despărţise la Orşova de Yasile Alecsandri, D. Bolintineanu s-a îndreptat,1 pe Dunăre, Spre Conştantinopol. Iniţial, descrierea este neutră şi făcută Ia timpul prezent. Călătorul lasă în urmă Orşova, trece pe lîngă gui*â Cemei şi abia în faţa insulei Ada-ICaleh fantoşele trecutului prind viaţă; «Această insulă, — zice D. Bolintineanu — ne recheamă nişte suvenire destul de triste.'Aici am fost în anul 1848, împreună cu alţi şaisprezece soţi români, închişi trei zile, aşteptînd o ocazie ca să he pornească înainte cu escorta noastră turcă, ce ne aducŞea de la Cotroceni prin Giurgiu şi Dunăre, ca să ne "ducă la Semlin ». Fraza are rostul să incite curiozitatea fiindcă îndată, cu indiferenţă calchiată, privirile zăbovesc din nou deasupra insulei, întordîndu-se după aceea spre tovarăşii do drum. Acum, şi pe tot parcursul călătoriei, P. BolinU ţîpgşpu nu se pierde în descrieri convenţionale, d se străduieşte sA m reţină trăsăturile fizice caracteristice şi, dacă e cu putinţă, să le pună în evidenţă antitetic" (op. cit., p. 52). Memorialul Călătorii pe Dunăre ţi în Bulgaria nu a fost însă scutit de interpretări rizibile, eronate şi denaturate. Astfel, în prefaţa ediţiei apărute în vechea serie- a colecţiei „Biblioteca pentru toţi”, probabil în 1911, Miron Nicolescu, „membru al Societăţii geografice", nu avea altceva de spus despre memorialul lui Dimitrie Bolintineanu decît că, „urmărind peripeţiile călătoriei descrise de el, greutăţile şi neajunsurile ce' întîmpină, vom, putea preţui mult mai bine foloasele şi binefacerile dezvoltării mijloacelor de comunicaţie". Mai grav însă era faptul, precizat în aceeaşi prefaţă, că ediţia era amputată de paragrafe „ce nu trebuie să fie citite de publicul şcolar"., Amputări arbitrare a operat şi M. Nânu, în volumul Călătorii (Bucureşti, Editura tineretului, 1956-), făcînd loc, în prefaţă, unor interpretări false, de un strident, sociologism vulgar. Contrar evidenţei, afirmă că banditul Catîrgi-Jatte este înfăţişat de scriitor „cu dragoste şi înţelegere", deoarece ar fi fost, chipurile, „un luptător pentru libertatea poporului său". , ' >■■ . înainte de a încheia, precizăm că legenda regelui Candaule şi a soţiei sale, extrasă din Herodot şi introdusă de Dimitrie Bolintineanu în Cartea II a memorialului său, a fost transpusă şi, în poezia Regina lui Candaule, inclusă în volumul Poezii din tinereţe nepublicate încă (1869) şi reprodusă în volumul III al ediţiei noastre, p. 240., , în memorialele sale de călătorie, Dimitrie Bolintineanu citează numeroase nume de autori străini, antici şi moderni, şi cîteva de autori români, lăsînd să se înţeleagă că a consultat lucrările tuturor acestora, referitoare la istoria, geografia, demografia, arta, cultura şi civilizaţia popoarelor şi ţărilor prin care a peregrinat. Nu putem afirma cu certitudine că a consultat sau nu lucrările tuturor autorilor citaţi. Aşa cum s-a dovedit, în unele cazuri, citează din,a doua,sursă, indirectă, fără să indice acest lucru. Indiferent însă de .sursa documentării şi ft modului de citare, considerăm că nu e lipsit de interes să întocmim, la fiecare memorial în parte, lista autorilor citaţi. Pentru a facilita consultarea ei, îi aşezăm în ordine alfabetică, corectînd tacit formele eronate şi fluctuante sub care Dimitrie Bolintineanu le ortografiază numele. La cîteva nume au am putut stabili datele biobibliografice, lipsind din toate enciclopediile şi dicţionarele universale. Sîat, probabil, autori de mai mică importanţă saur; Dimitrie Bolintineanu- le-a ortografiat greşit numele, din surse indirecte. Aeneas Silvius sau Enea Silvio Piccoloroini, cunoscut şi sub numele de papa Piua II (4405—1464) —'iniţiatorul unei ligi a principilor euro- peni: contra Imperiului otoman, obţinînd numai adeziunea Veneţei, Ungariei şi a albanezului Skanderbeg. A scris poezii în limba latină, lucrări istorice şi geografice. ‘Ambry, Artus Thomas, sieur D’ (secolul XV‘-XVI) — istoric .ftancez. Opera principală: Istoria generală a turcilor. . Anastasius Bibliotecarius (secolul I) — călugăr italian, bibliotecar al Vaticanului. A scris Istoria Bisericii. Anville, Jean-Baptiste Bourguignon D’ (1697—1782) —geograf francez: Opere: Geographie ancienne' dbregee (1768—1775), UEmpire Turc considere dans son etablissetnent et dans ses aeroissemens succes-sifs (1772), L'Euphrate et te Tigre (1779). ! ' Bonfini, Antonio (1434—1503) — istoric italian, cronicar al lui Matei Corvin. Opere: Berum Ungaricorum, Historia Pannonica etc. Calimah >{c. 315—c.240 î.e.n.) — poet şi erudit latin. Ca director al bibliotecii din Alexandria a redactat o bibliografie istorică şi critică, Pinakes (tablou al scriitorilor iluştri şi al operelor lor). Alte opere: poemul Plokamas Berenikes' (Cosiţa 'Bereniciei), epopeea Hecale şi o cronică inclusă în culegerea Scriptcres rerum hungaricarum de Sch-waffldter. ■ >■, 1 Calvisius, Setus (?) — citat cu Opera chronologica. Chalcocondylas, Laonicos' (e. 1430 — c. 1465) — istoric bizantin. Lucrarea sa fundamentală, Creşterea puterii turceşti, căderea împărăţiei bizantine şi alte istorii despre felurite ţări şi popoare, conţine şi date preţioase despre români. 1 i Comes, Marcellus (?) — citat cu Cr. indiction. Costin, Miron (1633—1691) — cronicar şi poet român. Lucrările sale principale sînt Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Vodă încoace, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor şi poemul Viaţa lumii. Cramer, 3>ohn Anthony (1793—1848) — filolog englez, profesor de istorie la Oxford. Dintre lucrările sale amintim pe cele consultate probabil de Dimitrie Bolintineanu: Descrierea Greciei antice (1828) şi Descrierea Astei Mici (1832). ::.>n Dlugosz, Jan (1415—1480) — istoric şi diplomat polonez. Principala Sa lucrare, Istoria Poloniei (din cele mai vechi timpuri pînă în anul 1480), cuprinde şi importante date despre Moldova, privind îndeosebi domnia lui Ştefan cel Mare. «iii Dufour, Guillaume Henri (1787—1875) — general şi istoric eleve ţian. v, Engd, 3. Christian (1770—1814) — istoric austriac, cu preocupări şl pentru istoria românilor, scriind Comentarii despre expediţiile lut m Traian la Dunăre şi despre originea românilor (1794), Istoria Moldovei şi a Ţării Româhdşti (18CÎ4)A formulat'’teza falsă'că poporul român s-ar fi format exclusiv în sudul Dunării, de unde ar fi imigrat; în secolul al IX-lea', în nordul Dunării. Eutropius (secolul IV) — istoric roman. A Scris Breviarum ab Urbe condita, în zece cărţi, în care tratează istoria' Romei de Ist întemeierea ei Şi pînă la împăratul Valens (364—378). Refteririduse fa evenimentele petrecute în Dacia, în secolele al II-lea şi al III-lea, susţirle teza absurdă că, după cucerirea de: către romani, în Dacia tiit ar mai fi existat nici un bărbat:‘de asemenea afirmă, fără nici unrtemei, că tn anul 271 au fost retraşi din Dacia nu numai soldaţii, ci şi'toţi coloniştii romani. "■ ' ' Foresti, Giaccomo Filippo (1434—1520) — istoric italian, autor al uhui Adaos al cronicilor pămînlului, de la începutul lumii pthă la •anul 1485. Dran'âk, A'dolphe (1809—1893) — orientalist'francez. Herodot (c. 480—425 î.e.n.) — istoric grec. A scris celebrele Istorii, în nouă volume, fiecare purtînd gumele unei muze, traduse în numeroase limbi. Dimitrie Bolintineanu â transpus în româneşte cartea I-a, Clio, pubiicînd-o sub titlul Istoria lui.Herodote, Bucureşti,' Tipografia naţională a lui I. Romanov et Comp., 1859, în prefaţă spunînd: „Călătoriile lui aveau un scop ipai nobil, iar nu numai de a se dezmierda: îşi pusese în minte să scrie istoria. Astfel îşi propuse a seri istoria res-belului ce grecii avură cu perşii. Herodote profită de acest sujet măreţ, ca să bage în istoria sa istoria celor mai mulţi popoli ai lumei fcunoscute atunci. îndată ce îşi formă acest proiect, călători în .Grecia, Epir, Macedonia, Egiptul, Sciţia, preţutindeni observă cu tărie situaţiunile, datinele ţărilor, religiile; pretutindeni se legă cu oameni de merit." Kromer, Martin (1512—1589) — istorie polonez, ,a cărui operă principală tratează Despre începutul şi istoria poporului polon. Kukeu, Ioachim ■(?)•.- : r Laurinti, August Treboniu (1810—1881) ^ filolog şi istoric român, împreună cu Nicolae Bălcescix a editat, în 1845, Magazin istoric pentru Dacia. A redactat, împreună ou I. G. Massim, Dicţionarul limbei române, în doua volume (1871 — 1876) şi un Glosttriu (1871), de un latinism excesiv. A «dilat crdnica lui Gheorghe Şincai şi numeroase manuale de istorie, dintre care cel mai important este Istoria românilor, în trei Volume (1853).’Din domeniul1 lingvisticii amintim Tentamen criticum în originem', derivationem et formam linguae romanae îh utraque Dacia ■vigentis vulgti Oalachicae (1840). 585 Leunclaviua, Johannes (1533 —1593) —• istoric german, autor al unei Jstorii a Imperiului otoman, care cuprinde şi preţioase informaţii privitoare la ţările româneşti. Lussan, Marguerite (1682 — 1758) — scriitoare franceză, cunoscută prin Serile în Tesalia (1731), Marcellinus, Ammianus (c. 330 — c.400) — istoric roman, continuator al lui Tapjtus. Istoria sa cuprinde date şi despre trecutul ţărilor româneşti. , Milller, G. F. (?) — citat cu Magîde Busching, t. XIV. Nicefor, Gregores (c. 758 — p. 830) — .crpnicar bizantin, patriarh al Costantinopolului, autor de lucrări teologice şi istorice, printre care Istoria Imperiului bizantin. Palotie (?)..., .. ■ i Peutinger, Konrad (1465—1547) — anticar german, de numele căruia se leagă o colecţie de cronici. , Peutingeriana, earta — harta antică a drumurilor din Spania pînă în India. ,, Pliniusj Caius Secundus (c. 23—79) — istoric, filolog şi literat roman. Â scris un tratat despre oratorie, Stuţiosuslşi opt cărţi despre Incertitudinile limbajului! dea mai importantă operă a sa este Istoria naturală, concepută ca o encliclopedie,, alcătuită din 37 de cărţi. , r . Ptolomeu '(secolul II) — astronom grec din Egipt, autor al unei Geografii, în care plasează Pămîntiil în centrul universului, că uri corp fix. Reva, Petro de (?). Şacy, Silvestre de (1758—1838) — istoric şi orientalist francez. A scris şi o Histoire de Hongrie (1788). Săgredo, Giovanni. (secolul XVII) — istoric italian, procurator al bisericii San Marco din Veneţia. Â scris Memorii istorice asupra mdnarhilor 'otomani (1697). Scotus, Mariahus (?) — citat cu Casiodorus1 pariter. Spondanus, Henric (1568 — 1643) — episcop de Pamiers, A tipărit în 1639 Analele lui Baronius continuate, de la anul 1127 la anul 1622. Strabon (c. 63 î.e.n. — c.17 e.n.) — geograf şi istoric grec. A călătorit în Asia Mică, Siria, Italia şi Egipt. Lucrarea sa principală, Geografia (în 17 cărţi; păstrate în cea mai mare parte), cuprinde unele prohleme de geografie generală şi descrierea amănunţită a lumii cunoscute pe atunci. Pe lîngă datele geografice, lucrarea conţine şi o serie de informaţii istorice, luate din diferite izvoare dispărute ulterior. , Ţeofan, Sfîntul (750 — 817) — istorip bizantin. în 810, la rugămintea lui Georges le Syncelle, continuă cronica începută de acesta, ducînd-o de la Dioeleţian (284) plnă la căderea lui Mihai I (813), asi-gurînd expunerii o bază cronologică. Lucrarea sa a fost tradusă în limba latină în secolul al IX-lea, exercitînd o lungă şi importantă influenţă asupra întregii cronograf ii bizantine Teorancus (?) — citat cu Chr. ad ănn. 12-Justiniani. Thunmann, Johann (secolul XVIII) — istoric german. A publicat Cercetări asupra istoriei popoarelor europene răsăritene (1774. Thurocz, Ioan (secolul XV) — istoric maghiar din timpul lui Iancu de Hunedoara. A redactat Chronica Hungarorum, păstrată într-o ediţie din 1488, fiind inclusă şi îh culegerea tipărită de Schwand-ter în 1746. Dimitrie BoliHtineanu ILcitează sub'numele de Thorotz, ThurOozius şi Turoţie. ■' Tomasi, Giorgio (secolul XVI — XVII) — istoric italian, proto-notar apostolic şi secretar al lui Sigismund Bathori, la curtea căruia a Scris Despre1 războaiele şi revoltele dih regatul Ungariei (1621). Tucidide (c. 460 — c. 396 î.e.n.) — istoric şi' om politic atenian. Opera sa, neterminată, Istoria războiului peloponesiac, în opt cărţi, înfăţişează, după o scurta istorie a grecilor, lupta pentru supremaţie, în lumea greacă dintre i'anii> 431 şi 411 î.e.b., între Sparta şi Atena. Ulpianus, Domitius (secolul III) — jurisconsult roman. Opera Sa principală o constituie Reguli de drept. Wolţf, Christian (1679—1754) — filozof german luminist. ( Zonaras, Ioan (secolul XII) — cronicar bizantin, de la care a rămas un Manual de istorie universală. CĂLĂTORII LA IERUSALIM Iţî SĂRBĂTORILE PAŞXPLUI Şl ÎN EGIPT Pericînd se afla proscris în Imperiul otoman, Dimjtrie Bolintineanu împrunţuţă; „o sumă mare" de bani de la Constantin Polihroniade, un rpmân bogat stabilit la Censtantinopol, sumă pe care nu o va putea restitui integral nici pînă la sfîrşitul vieţii sale, şi porneşte, la 9 martie 1854, într-o călătorie la Ierusalim şi în Egipt, descrisă în memorialul apărut iniţial cu titlul Călătorii In Palestina şi Egipt, Iaşi, Tipografia „Buciumului român“, 1856, reeditat apoi cu titlul Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paşte\ui şi in Egipt, & doua ediţiune, Bucureşti, Tipografia lucrăţpiîilor asociaţi, 1867. 587 Prima ediţie a memorialului s-a tipărit prin intermediul lui G. Sion, care îi publicase, cu un an înainte, 1855, şi volumul Poezii vechi şi noi. La 6 iunie 1856, din Constantinopol, Dimitrie Bolintineanu îi scria lui G. Sion: „Dar tomul de călătorie vă place? Voi tipări şi al doilea tom, pe Nil în sus pînă la cataracte şi Teba, unde sînt cele mai interesante lucruri .de văzut şi admirat, şi încotro am de gînd să plec" (cf. N. Cartojan: D. Bolintineanu. Scrisori din exil, în Neamul românesc literar, an. I nr. 6, 1 iunie 1909, p. 470). Volumul a apărut la sfîr-şitul anului 1856, cum ne informează G. Petrescu la rubrica de „bibliografie", în Timpul, an. I, nr. 3, 24 decembrie 1856,. p. 4, recomandîn-du-1 cu căldură cititorilor: „Anunţăm cu o vie plăcere cititorilor noştri, că de puţin timp biblioteca noastră naţională s-a înavuţit cu un tezaur destul de preţios.,D. Bolintineanu, ale cărui,opere poetice nu putem destul a le recomanda cititorilor, mai dădu la lumină de cîteva zile, sub auspiciile d-lui G. Sion, alte opere intitulate Călătorii tn Palestina şi Egipt, scriere în proză a locurilor pe unde se purtă autorul. El ne mai promise că publicaţia în alt volum alîrnădecît de la îmbrăţişarea ce ohţine această nouă operă. Sperăm , că publicul amator de cultură va îmbrăţişa cu dragoste şi căldură această carte ca una ce poate trece din cele mai frumoase, de generul aceştor din litşţatura naţională şi printr-aceasta numai că ne vom face demni de şfecţiunea autorului ce păstrează pentru confraţii săi, dar vom da ocaziune a ni se adăuga mica noastră bibliotecă cu scrieri tratate în limba noastră mumă. Facem apel tutulor românilor de inimă şi cu adevărate simţimente patriotice". Prima ediţie a memorialului se deschidea cu o Prefaţă semnată de G. Sion, care îşi propunea, mai întîi, să-l situeze pe Dimitrie Bolintineanu în peisajul literar al epocii sale, şi apoi, să releve însemnătatea memorialului'său de călătorie. Dimitrie Bolintiheânu era considerat un exponent de seamă al literaturii' române din epoca redeşteptării şi afirmării noastre naţionale, dinamizată de idealurile revoluţiei de la 1848: „Numele lui Bolintineanu este cunoscut românilor încă de •cînd literatura naţională avea epoca sa. Cu drept cuvînt am putea determina că acea epocă a fost pînă la anul 1848. Chemarea sh cea adevărată fusese ’ de a deştepta simţimentele naţionale,1 a propaga ideile progresului, a populariza trecutul strălucit, dar uitat al strămoşilor, a arăta lumei că avem o limbă cultivată şi soră, dacă nu mumă, a celorlalte limbi neolatine, şi, în fine, că merităm o viaţă naţională şi politică între celelalte popoare europene." Alături de Nicolae Bălcescu, ■arăta G. Sion, Dimitrie Bolintineanu continua, şi în exil; să-şi dăruiască toate puterile pentru îmbogăţirea şi înflorirea'literaturii'române, 538 îţi lumina aceloraşi idealuri naţionale şi patriotice: „Cel dintîi, debil de sănătate, lovit la inimă de asprimea împrejurărilor şi mai ales de nostalgie .(boala de dorul patriei), a lucrat pînă la cel de pe urmă moment al vieţei la istoria lui Mihai Viteazul, eroul de predilecţiune al studiilor sale; în agonia inorţei, pe patul de durere, văreînd în toate zilele cîte o parte din inima sa prefăcută în.hucăţi de sînge, îşi readuna din moment în moment puterile pentru ca să poată dicta surorei-sale cele de pe urmă rînduri care trebuia să ilustreze literatura noastră". , Asemenea lui Nicolae Bălcescu, arăta în continuare G. Sion, Dimitrie Bolintineanu „cu ţoate strîmtorile vieţei, care .adeseori zugrumă geniul şi talentul, îşi urmează cu neobosire cariera ce a apucat., în oriqe necazuri, în orice fericiri efemere şi trecătoare, el totdeauna a conservat iluziunile sale intacte, pentru muma-patrie, şi muza sa, deşi purtată djn loc în loc pe ţărmuri străine, a ştiut a rămînea româ-neacă ca sufletul şi inima sa. Apel ce a cetit producerile sale publicate parte în Iaşi la 1852 sub titlul Clntece şi pUngeri, parte în Bucureşti la 1854, deosebitele scrieri, publicate în Ronţânia literară, s-a putut convinge de acest adevăr. Bolintineanu ca poet, ca scriitor, ca literat, ca patriot, nu mai are nevoie a fi din nou recomandat. Sub titlurile aceste el,.este de mult cunoscut românilor. Multe din operile sale de demult au ajuns a fi populare. Dar ce tristă recompensă pentru elf Prin saloane şi prin bordeie versurile lui se cîntă, dar numele lui este necunoscut! Nici acei ce le cîntă, nici acei ce le ascultă, adeseori nu întreabă măcar de numele lui!“ Pentru a atrage interesul cititorilor, G. Sion sublinia că memorialul oferă o lectură deopotrivă de,plăcută şi interesantă: „Bolintineanu, în exilul său, a utilizat cutreierările sale prin o scriere nu numai desfătătoare, dar şi instructivă totodată. Purţîndu-se prin Palestina şi Egipt, călcînd preste pămînturile pe unde s-au, petrecut cele mai însemnate fapte ale,istoriei vechi, ne descrie fiecare localitate cu întîmplările prin care a trecut, ne pune sub ochi trecutul şi prezentul acelor locuri, şi, servindu-se de autorităţi necontestabile, cu, o manieră ingenioasă, ne familiarizează cu cunoştinţa multor lucruri serioase şi interesante." în încheiere,' G. Sion apela la obiectivitatea cititorilor, pentru a nu-1 uita pe scriitorul care, de mulţi ani, se afla.,proscris din patria sa: „Nu vom;face lauda acestei opere. Cetitorul deae-i preţuirea ce va socoti; dar dacă va afla mulţămire cetind-o, dacă; va lăcrăma ca cel ce scrie aceste rînduri la paginele consacrate pentru amorul patriei, aducă-şi aminte de 'poetul român carele de la 1848 se află pe ţărmuri străine şi carele se numeşte Bolintineanu!" 589 Cu toate că G. Sion aşezase în fruntea volumului aceste măgulitoare cuvinte, Dimitrie Bolintineanu nu prea era încîtitat de modul în care i se tipărise memorialul. într-o scrisoare, inedită, adresată lui Christiăn Teii, la 6/18 februarie 1857, din Vathi, îşi exprima îngrijorarea faţă de unele intervenţii şi omisiuni făcute de G. Sion în textul scrierii: „Dacă ai cetit călătoria şi este vreo ocazie să mi-o trimiţi şi mie, sunt curios să văd greşelele ce s-au introdus la tipar, mai ales că, după cum am înţeles, d. Sion s-a apucat de a scos din manuscris o parte din art. ieroglifelor, şi mi-e teamă să fi făcut vreo arababulă“ (Biblioteca Centrală de Stat, ms. 5366). Ceea ce l-a nemulţumit şi mai niult a fost faptul că cei ce se ocupaseră de tipărirea volumelor sale Poezii vechi şi noi şi Călătorii In Palestina şi Egipt abuzaseră de' lipsa din ţară a scriitorului, cheltuind sumele încasate, ba mai mult, sco-ţîndu-1 şi dator. La scurt timp după reîntoarcerea sa în patrie, con-statînd acest lucru, Dimitrie BolihtineanU Si scria, cu mîhnire, lui A. Zanne, la 24 octombrie 1857: „Vei şti numai că cărţile mele tipărite s-au vîndut toate, şi banii s-au mîncat de fraţii după aici. Cu Sion nu ştiu ce să fac, căci este cam rău văzut de toţi şi Cam lă o parte. Au fost aici oameni cari au adunat bani ’de la public şi de la cîtfeva persoane cu care am Vorbit, ca să tipărească Poeziile şi Călătoria mea. De la unul a luat 100, de la alţii 50, 40, 30, 60 etc., şi cu toate acestea cheltuiala tiparului s-a pus la socoteală mie“ (cf. N. Cartojan: Scrisori ale lui D. Bolintineanu după întoarcerea din exil, în Neamul românesc literar, an. III, nr. 3, 30 ianuarie 1911, p. 42). Acelaşi lucru îl comunica şi lui Baligot de Beyne, directorul ziarului Presses d'Orient şi viitor secretar al lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o scrisoare trimisă din Galaţi, la sfîrşitul lunii octombrie 1857: „Tous mes cuvrages on Ctâ vendus; mais Ies airiis rh’ont mangă l’argent provenant de mon travail“ (cf. Documente privind Unirea Principatelor, ediţie de Cornelia C. Bodea, Bucureşti, TEditura Academiei R1S.R., 1963, p. 334). Memorialul Călătorii la Ierusalim in Sărbătorile Păştelui şi In Egipt a fost viu • discutat, sublirtiindu-se că el concentrează, în mod accentuat, toate defectele şi calităţile scrierilor similare ale lui Dimitrie Bolintineanu. în acest sens, N. Iorga remarca: „Se dau multe pagini de erudiţie ieftenă, anecdote asupra tovarăşilor de călătorie, «dame bătrîhe », «fete ale Albionului», adecă «june engleze» etc., accidente de călătorie. Dar .întîlaeşti şi simple scene din natura Răsăritului, icoane adevărate ale locurilor nouă ce-i, răsar înainte, caracterizări pătrunzătoare ale străinilor, cu cari vine în atingere călătorul — o bună pagină despre peroţi —, note de moravuri cîştigate printr-o experienţă de cele mai multe ori plăcută. 590’ ,. , Arată petrecerea-i în lafa,. la «schitul grecilor »,, gol « ca o închid soare» — ticsit de ,oamem, sălăşluiţi ca «o laie. de ţigani în călătorie, înecat în praf, năpădit de purici călugăreşti^, lipsit de distracţii; dar iată călugărul moldovean Iona, care cîntă «cu flautul doine» din ţara lui depărtată şi scoate «lacrime de dor pentru ţara, părăsită dar niciodată uitată.» Nici o urmă de evlavie, ci simţul pentru pitoresc, unit cu mîndria amănuntelor istorice şi arheologice, care deosebeşte şi pe călătorii francezi din acel timp“ (Istoria literaturii româneşti tn veacul al XlX-lea, ediţie şi note' de Rodica Rotaru, val. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 76). în Egipt, admite N. Iorgâ,, „pirâmidele-i inspiră cea mai strălucită evocare din toată poezia iui" (E vorba de poezia La piramide din Carteci V a memorialului, inclusă în Poezii de D. Bolintineanu atlt cunoscute cit $i inedite, din 1865, reprodusă în primul volum al ediţiei noastre, p. 411). Excesul de erudiţie, cu multe lucruri de împrumut, i se părea lui N. Iorga util pentru cititorii acelei epoci: „Aici copleşirea tu arheologia se face în' proporţii cu mult mai mari şi dă un caracter de compilaţie — altfel într-un stil uşor şi plăcut. Ţinînd seaiha de cît ştiau contemporanii, o astfel de operă îşi avea folosul ei" (op. cit., p. 77). în ampla Sa exegeză Călătoriile epocii romantice (Bucureşti, Editura Univers, 1972, p. 65), Marian Popa încadrează şi acest memorial în capitolul Tipologia călătorului, unde arată că „o posibilitate de realizare a călătorului romantic definit prin instabilitate existenţială este digresiunea sau sinuozitatea". Dacă în Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria aprecia că digresiunea se integra armonios şi semnificativ în relatarea călătoriei, aici consideră că „digresiunea are un caracter complet gratuit", explicînd: „Bolintineanu vede de pe vas insula Lesbos, de unde un portret ale poetei Şapho; după intrarea în portul Smirnei, se descoperă pe vapor un iezid, închinător la diavol, din a cărui cauză, spun pasagerii, ar fi izbucnit o furtună pe măre. Urmează,, drept consecinţă, o lungă expunere asupra sectei iezidilo'r, ducîndu-şi viaţa într-o altă regiune a lumii, iar maniera relatării este în âşa măsură ambiguizătă încît călătorul poate lăsa impresia că ar fi fost la faţa locului, său1 că ţinutul respectiv s-ar afla în1 itinerar, lezidul în cauză este, de altfel, văzut cu totul Iii treacăt. Insula Chios, vag zărită în noapte, îi declanşează alte digresiuni la fel de inutile. Dacă Bolintineanu ar fi avut o cunoştiinţă estetică mai dezvoltată, uh simţ al comicului iHiăi accentuat, acest tip de descrieri gratuite ar fi fost întru totul similaij celor care se vor dezvolta mai tîrziu în romanul, ironic.. Descrierea unui digresiv indică o ruptură aproape totală între idee?,- 591 I clasică de călătorie, care era executată pentru a se vedea ceva concret, ideea de personalitate afectivă a călătorului şi ideea de raport stâbilit între loc şi călător, care se reduce aici la un fals pozitivism iscat dintr-o dorinţă de popularizare." într-un alt capitol al exegezei sale, Realitatea informaţiei şi realitatea imaginaţiei, Marian Popa discută acest memorial în funcţie de modalitatea prin care pimitrie Bolintineanu izbuteşte să ofere imaginea reală a locurilor vizitate. Problema e pusă mai întîi teoretic: „în funcţie de existenţa unei descrieri mai mult sau mai puţin literare, mai mult sau mai puţin pozitiviste a unui loc oarecare, se naşte automat chiar disociaţia între realitatea locului şi imaginea lui. Problema este una de semnificaţie şi de valoare, reflectînd, de fapt în mic controversa în jurul primordialităţii artei sau obiectului v realităţii care interesează arta. Cînd un călător afirmă că descrierea este imposibilă sau inutilă, că locul trebuie şă fie văzut şi nu descris, este, evident că arta trece pe un loc sepundar, punîpdu-se, accentul pe emoţiile produse de obiectul pentru care textul are, numai un ral de indicaţie. Se poate imagină şi situaţia inversă, de relativizare,,cînd locul se prezintă numai ca pretext pentru o performanţă artistică. Există oricum o pregătire a călătoriei prin construcţia imaginară a locurilor, care poate intra în acord sau în dezacord cu alte, construcţii ale aceluiaşi loc, generîn-dp-se astfel dorinţa şi voinţa de contact cu locul însuşi. Contactul va confirma imaginea, o va completa sau o va anala". Tr-pcind. la discutarea memorialului lui Dimitrie Bolintineanu din perspectiva acestor aserţiuni, Marian Popa observă: „Un loc pare a exista prin informaţia istorică acumulată în jurul lui. Altfel, el nici n-ar fi remarcat. Bolintineanu observă acest lucru la rîul Iordan,- eu destul de mult bun-simţ popular: « Vederea acestui rîu n-are nimica rar, afară de suve-nirile religioase ce ne păstrează. Lărgimea Iordanului este de şasezeci pînă la şaptezeci picioare; douăsprezece picioare dp adîncime. Seamănă mult cu rîul Dîmboviţa pînă.cp nu ajunge la şanţuri; dar esţe mai repede. Apa lui este turbure. Ralurile, sunt acoperite de sălcii şi alţi arbori sălbateci. Locul ce el stropeşte este mai verde decît celalt tărîm al băiei.» Urmează apoi descrierea istorică obişnuită. Lipseşţe abandonul religios, substituit printr-o descriere topografică sumară, care este implicit o formă a demistificării şi relativizării prin asociaţia ■cu Dîmboviţa încă şi mai mult consolidată." Problema structurii şi viziunii romantice a memorialului'lui1 Dimitrie Bolintineaiiu a fost discutată de Mircea Anghelescu ătît în' sţiidiul 592 Literatura română ţi .Orientul (Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 103), cît şi în prefaţa la antologia de texte Călători români in Africa (Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1983). în primul studiu, Mircea Anghelescu consideră că memorialul are o vibraţie .romantică mai puţin caracteristică epocii, fiind lipsit de profunzime ideatică şi o expresie artistică adecvată, scriind: „Contrar aşteptărilor, Călătoriile lui Bolintineanu nu cuprind prea multe trăsături romantice şi cînd acestea apar, , sînt de, regulă tutelate de geniul înaintaşilor: « într-o zi eram singur în acest locaş, trist prin singurătatea lui. Eram puţin bolnav. Stăm pe terasă, privind această natură plină de noutate. Deşertele păreau că se răsfrîng pe inima mea. Seara venea repede şi cu dînsa gîndurile teele mai triste zburau pe sufletu-mi obosit de durerile vieţei, de amărăciunile unui lung exil. La acestea'se adăoga impre-siunea ■ dureroasă a locurilor ce vedeam cu sîngeroasele suvenire, de care ne vorbeşte istoria lor. Oriunde ochiul se opreşte, oriunde piciorul călătorului calcă acest tărîm, pulberea acestor locuri este amestecată cu, ţărîna eroilor ...» Fraza începe cu Volney, trece prin Lamar-tine şi sfîrşeşte cu Gr. Alexandrescu. în generai, meditaţia sa este sărăcăcioasă în expresie; banală ca formă şi minată de nelipsitele diminutive: «Astfel de aduceri-aminte deşteaptă acest rîuleţ. Trecătorul Insă trece . . . Omule pieritor, nu despreţui aceste turburi undişoare! Cei ce au sorbit altădată din ele, astăzi nu mai sunt.... »“ în.studiul introductiv la antologia Călători români In Africa, Mircea Anghelescu îşi revizuieşte însă punctul de vedere afirmat anterior, nuanţează mai subtil analiza, descifrînd în memorial acorduri de autentică rezonanţă romantică. Edificatoare este alternanţa între decepţia încercată în faţa realităţii constatate, cu spirit critic, şi meditaţia străbătută de fior liric în faţa vestigiilor unor străluciri apuse: „Ca în atîtea alte-descrieri romantice, povara istoriei milenare, care este prezentă în, fiecare ungher vizitat, apasă-şi asupra paginilor de descriere, prilejuind lungi divagaţii explicative (poate şi faptul că autorul se gîndise de la început să-şi publice notele de drum nu e străin de aceste lungimi), înainte de a reveni la o contemporaneitate pe care, de data aceasta* fără suportul exemplelor şi citatelor, autorul o judecă mai liber şi cu destul spirit critic. într-adevăr, notele lui Bolintineanu păstrează ceva din resentimentul celui venit să admire şi descumpănit că aşteptările i-au fost înşelate: cutare biserică este, în adevăr, un monument, dar prin mărime, nu prin, arhitectură; credinţa multora că movilele-Alexandriei s-au ridicat într-o singură noapte «este O fabulă *-, părerea călugărilor despre tezaurele necunoscute păstrate în biblioteca din Alexandria i se pare fără temei « pentru că Strabon fusese unul din. 59y bibliotecari şi, de ar fi fost ceva ce cunosc astăzi ştiinţele, el ar fi vorbit în cărţile lui» ş.a.m.d. însă priveliştea mării luminate de ultimele raze ale apusului face să răsufle în sufletul său coarda adormită a poeziei: « Seara era frumoasă, cerul senin, marea lină; cele din urmă raze ale soarelui, apuind, vărsa pe faţa undelor torente de lumină de aur, argint şi de purpură.» Ea răscoleşte în imaginaţia poetului «suvenirile trecutului» nu pentru că le-ar mai fi văzut vreodată, ci pentru că le-a visat; şi aripa lamartiniană a melancoliei sale mai fîl-fîie încă o dată, descrierea prozaică a locurilor lăsînd versul să vorbească pentru a sublinia nu numai tonalitatea, dar şi registrul diferit în care se înscriu cele două stări de spirit, cele două viziuni11 (op. cit., p. 16). Poetul se substituie prozatorului, introducînd în relatare (Partea II. Egipt. Cartea II), poezia La băile Cleopatrei, inclusă în Poezii de D. Bolintineanu attt cunoscute cit şi inedite, din 1865, reprodusă în primul volum al ediţiei nostre, p. 433. ■ Starea de spirit romantică din memorialul lui Dimitrie Bolintineanu a fost reliefată de’ Gabriela Omăt (în Postfaţă !a ediţia Poezii de Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 268 şi urm.). în aprecierea imemorialului, precizează autoarea, „nu s-a luat în seamă deloc umbră «abătută* sub glodul Morţii a călătorului însingurat", adăugind: „Credem însă că în ea putem contempla peste timp una din ipostazele autentic confesive ale poetului. Fie că vine din inapetenţă structurală, sau numai din voinţă de dramatizare livres-că, lamentaţia permanentă în marginea călătoriei pe care o aflăm în opera lui Bolintineanu este un fapt de necontestat". într-adevăr, scriitorul vede nimicnicia timpurilor de glorie şi strălucire, dezolarea, procesul destructiv aflat sub spectrul morţii. îh acest mod, spulberă incantaţia exotică a însemnărilor de călătorie care l-au precedat: „Replica lui Bolintineanu la abundenţa literaturii de călătorie exotică a vremii este una demitizantă. Contemplate sub semnul penitenţei şi privite o dată mai mult cu ochi de moralist laic (atît de departe dă euforia unui Lamartine din Un voyage en Orient), iar nu de estet, priveliştile sînt nu numai lipsite de orice urmă de pitoresc, dar cu totul devitalizate, decăzute, mizere; plimbîndu-se printre orientali, călătorul le deplînge lenea, psihologia primitivă, existenţa insalubră, secerată de friguri; aşezările sînt cele.înai multe «mizere > sau « mizerabile » (e de recitit descrierea cartierului Pera din Constantinopol). Procesiunile somptuoase sînt minate de meschinărie profundă; pelerinajul şi baia rituală în Iordan sînt descrise cii aceente groteşti: « Ar fi crezut cineva că vede o scăldătoare a nimfelor din mitologie. Atîta numai că cele mai multe din aceste nimfe îmbătrîniseră şi se urîţiserâ acuma ..!. » 594 Lecţia itinerarului parcurs este una ascetică; pelerinul se confruntă cu un permanent asalt al morţii. Interesant este că motivele vanitos . . . sau fortuna labilis nu sînt selectate ca atare, în semnificaţiile lor didactice consacrate, lucru pe care l-am fi putut bănui perfect aderent structurii acestor însemnări, atît de aglomerate de informaţie statistică, educativă. Dar pe Bolintineanu îl izbeşte acum moartea ca proces, moartea însăşi: «Vederea acestor locuri, cele mai triste ce pot să fie, este atît de împovărătoare, natura aici se pare atît de degradată încît ţi se pare că distrugerea generală a lumii a început aici! Sufletul călătorului se despoaie de tinereţe, de poezie, de iluzii şi într-un minut îmbătrîneşte. Um singur sentiment îl mai pune în mişcare: acela al distrugerii şi al morţii.»“ Adîncind sensurile memorialului, Gabriela Omăt descoperă „rostul moral iar nu senzual pe care poetul vrea să-l confere acestei expre-rienţe“, demonstrînd că peregrinul român intenţiona să reamintească cititorilor săi că totul este supus morţii, neantizării, spre a-i atrage pe o cale moralizatoare: „Nici mirajul exotismului, ca la romantici, nici ruinele ca la preromantici, nici clasicul ubi sunt nu constituie «tema » călătoriilor, ci un memento mori, nemijlocit trăit de peregrinul bolin-tinean,-reunind cenuşa civilizaţiilor, degradarea naturii şi inocularea cu moartea, mortificarea prin empatie: « Deşertele păreau că se răs-frîng pe inima mea. Seara venea repede şi cu dînsa gîndurile cele mai triste zburau pe sufletu-mi obosit de durerile vieţei, de amărăciunile unui lung exil. La acestea se adăoga impresiunea dureroasă a locurilor ce vedeam. » Acest memento mori adînceşte sentimentul de penitenţă al călătorului, predispoziţia spre moralizare." Călătorind la Ierusalim, în sărbătorile Paştelui, Dimitrie Bolintineanu ar fi putut foarte uşor să introducă în memorialul său multe pagini de evlavie creştină, de extaz religios. Nu a procedat însă aşa. Dimpotrivă, el observă cu luciditate practicile reprobabile, relevă inconsistenţa unor legende, ironizează superstiţiile, critică rapaci* tatea călugărilor, condamnă specula deşănţată cu cele sfinte. în mod obiectiv,' Al, I. Ştefănescu remarcă: „Bolintineanu nu apare mistic în Călătorie la Ierusalim. El observă cu dezgust decăderea călugărilor greci care exploatau naivitatea credincioşilor pelerini. De asemenea, în reproducerea numeroaselor legende sau versiuni fantastice transmise de istoricii antici, el păstrează tot timpul o atitudine critică" (Studiu introductiv la ediţia Opere de D. Bolintineanu, Bucureşti, Editura de stat, 1951, p. XIII). Cu acelaşi sentiment al dezolării, peregrinul român pare atît de copleşit de stările degradante pe care le observă la locurile sfinte, încît le transpune cu o amărăciune surdini- 595 zată, convingînd cititorul prin sesizarea contrastului dintre esenţă şi aparenţă. Transformarea religiei, tocmai de către cei ce erau chemaţi să o reprezinte în mod ideal, într-un dezgustător mercantilism, subliniază Ion Bălu,; „tîrguiala şi înţelegerea dintre conducătorii bisericii şi căpeteniile tîlharilor, excesele dintr-o parte şi alta, jefuirea pelerinilor prin tot felul de mijloace, venalitatea călugărilor îl determină să încredinţeze hîrtiei stările de revoltă. Revolta lui nu are amplitudine spre a ridica la proporţii colosale materia degradantă şi impurităţile, — îi este imposibil să reverse asupra acestei lumi sarcasmul ucigător sau ironia nimicitoare. Invectiva lui D. Bolintineanu este debitată moderat, cu oarecare melancolie, determinată de contrastul dintre amintirile sfinte păstrate în acele locuri şi micimea celor care ; le profanează (Dimitrie Bolintineanu, călător, în Viaţa românească, an. XXII, nr. 4, aprilie 1969, p. 55). Atitudinea lui Dimitrie Bolintineanu, pe care nu o putem suspecta de subiectivism, se manifestă diferit faţă de călugării români, pe care nu-i elogiază, dar nici nu-i prezintă în ipostaze degradante. Dimpotrivă, apropierea de ei îl face să trăiască mai intens dorul de ţară, dragostea de patrie „niciodată uitată". Aversiunea scriitorului se îndrepta îndeosebi asupra călugărilor greci, care, pe lingă bogăţia ce o extrăgeau de la mănăstirile din Principatele Române, spoliau pur şi simplu pe hagii. Atitudinea scriitorului venea în întîmpinarea secularizării averilor mînăstireşti, înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza şi la care el însuşi va avea o importantă contribuţie. în memorialul lui Dimitrie Bolintineanu, arată Mircea Anghelescu, „descrierea călătoriei este marcată în numeroase locuri de manifestări ale dorului de ţară. Un peisaj de lîngă Ierusalim «ne aducea aminte de patria noastră atît de frumoasă şi îndestulată de vegetaţie », la Iaffa, unde găsesc un călugăr român- care le cîntâ doine, ei varsă «din ochii noştri uscaţi de străinătate o lacrimă de dor pentru ţara noastră părăsită, dar niciodată uitată», şi călugărul reapare la Ramla pentru a-i recomanda stareţului Grigorie, grec care stătuse mai mulţi ani în Moldova. « Acesta era neapărat motivul pentru care se deosebea atît de mult de ceilalţi călugări», conchide poetul, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios. Spre deosebire de călugărul francez care refuză să transmită prin Chateaubriand veşti alor săi, care-1 uitaseră cu siguranţă, Bolintineanu vede cu bucurie manifestările de simpatie ale românilor ajunşi pe meleaguri depărtate: Iona Moldoveanu, «părintele Atanail, român din Macedonia, care nu-şi ascundea naţionalitatea», călugărul bucu-reştean aflat în serviciul patriarhiei din Egipt etc. Profitînd apoi 596 •de ospitalitatea relativă a călugărilor greci, călătorii îşi reamintesc de veniturile însemnate «ce vin din proprietăţile acestor loturi din Principate », de « românii care au înzestrat aceste monastiri cu venituri atît de mari», ca un indiciu al stării generale de spirit care va duce peste cîţiva ani la actul patriotic al secularizării averilor mănăstirilor închinate*' (Literatura română şi Orientul, p. 104Acelaşi lucru îl relevă şi Cornel Regman: „O preocupare atît de statornică a scriitorului este aceea de a demasca fără cruţare comerţul' cu cele sfinte întreprins pe scară largă de călugării de toate confesiunile din preajma Sfîntului Mormînt. Cu antipatie vădită vorbeşte scriitorul mai ales despre comportarea hrăpăreaţă a liotei de călugări greci, întreţinuţi din truda miilor de iobagi ce lucrau pe moşiile din'ţară ale mînăstirilor închinate. Nu încape nici o îndoială că intransigenţa dovedită de Bolintineanu cîţiva ani mai tîrziu, în calitatea sa de ministru al Cultelor, 'în problema secularizării averilor mînăstireşti, îşi are rădăcinile în convingerea temeinică, însuşită la faţa locului, cu privire la netrebnicia acestor speculanţi sub masca sfinţeniei** (Dimi« trie Bolintineanu — intre „plîngere** şi satiră, în volumul Confluenţe literare, Bucureşti Editura pentru literatură, 1966, p. 117). Ca ministru în guvernul lui Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu a participat la pregătirea şi înfăptuirea marilor reforme sociale care’au marcat momentele culminante ale domniei lui Cuza, cu consecinţe profunde, structurale, în întreaga evoluţie social-economică şi politică a ţării noastre. Deţinînd portofoliul Cultelor, s-a ocupat nemijlocit de elaborarea legii pentru secularizarea averilor mîhâstiri-lor închinate. Actul secularizării era concluzia firească şi necesară a unui proces câre începuse cu decenii înainte, făcînd parte şi din programul revoluţiei de la 1848, în punctul 12 al Proclamaţiei de la Islaz. Pentru prima dată, chestiunea fusese dezbătută public, în baza unor argumente de ordin istoric, documentate temeinic, în; lucrarea lui Nicolae Bălcescu Question econdmique des Principautes Danubiennes, din 1850. Ideile Iui N. Bălcescu fuseseră apoi reluate într-o serie de scrieri propagandistice, dintre care amintim Derniere occupation 'des Principautes Danubiennes de Ion Ghica, iscălită cu pseudonimuî-anagramâ G. Chainoi (Paris, 1853), La Question des Principautes devant VEurope de A. Ubicini (Paris, 1858), Histoire politiqtie et sociale des Principautes Danubiennes de Elias Reganault (Paris, 1855), Memorandum despre bisericile, mtnăstirile, bunurile mînăstireşti şi In special despre mlnăstirile închinate ale Domniei Ţării Româneşti de G. Ben-gescu (Bucureşti, 1858), Question des monasteres de Moldavie voues aux Lieux Saintes de N. Istrati (Iaşi, 1860), Mlnăstirile din România de Cezar Bolliac (Bucureşti, 1867) şi altele. în 1863, problema averilor mînăstirilor închinate devenise acută, cerea o grabnică soluţionare, mai ales că Poarta otomană, interesată în a stoarce profituri, vroia să împiedice această acţiune prin convocarea puterilor garante (cf. Constantin C. Giurescu: Viaţa ţi opera lui Cuza-Vodă. Bucureşti, Ediţura ştiinţifică, 1966, p. 193). în numele guvernului, Dimitrie Bolintineanu prezintă, la 12 decembrie 1863, în faţa lui Cuza, proiectul de lege pentru secularizarea averilor mînăstireşti. în raportul către domnitor, după ce afirma iniţial că „de patruzeci de ani, România reclamă soluţionarea cestiunii naţionale a averilor monastirilor pămîntene zise închinate", poetul făcea un scurt istoric al acestei chestiuni, argumentînd: „Inspirată din principiele civilizatrice ale secolului şi de adevăratele sale interese care nu pot a mai permite ca o a cincea parte din pămîntul românesc să continue a fi avere ide mînă-moartâ în posesiunea uzurpată a unor comunităţi religoase streine, care de secoli calcă toate condiţiunile dedicaţiunelor primitive, Naţiunea Română, uripînd exemplul dat de naţiunile cele mari ale Europei, reclamă secularizarea averilor de mînă-moartă ... , . Prea înălţate Doamne 1 România sigură de a întîlni pe înălţimea-Voastră pretutindenea unde sunt interesele şi aspiraţiunile ei, este în drept de a aştepta de la iniţiativa Înălţimei-Voastre şi soluţionarea unei cestiuni atît de naţională ca aceea a averilor monastireşti" (cf. Monitorul, jurnal oficial al Principalelor Unite Române, nr. 249, 14 decembrie 1$63, p. 1041). A doua zi, la 13/25 decembrie 1863, guvernul prezintă Camerei proiectul de lege a secularizării, care e aprobat cu 93 voturi peptru şi 3 contra (cf. Constantin C. Giurescu: op. cit., p. 194). Legea se aplica însă tuturor averilor mînăstireşti, precizînd, în primul ei articol: „Toate averile monastireşti din România sunt şi rămîn averi ale Statului." Generalizarea legii, spune Constantin C. Giurescu, „fusese impusă de considerentul că o secularizare numai a bunurilor mînăstirilor închinate ar fi fost prezentată în faţa forurilor internaţionale de, către cei în cauză, ca o măsură discriminatorie, nedreaptă şi xenofobă. Secularizînd bunurile tuturor mînăstirilor, se anula din capul locului o asemenea argumentare care, cu siguranţă, ar fi impresionat puterile garante" (op. cit., p. 195). Cu puţin timp înainte de supunerea legii spre aprobare, Dimitrie Bolintineanu a respins energic încercarea unui egumen de a-1 mitui cu o mare sumă de bani, pentru a renunţa la această lege, după cum însuşi a mărturisit, în lucrarea sa Viaţa lui Cuza-Vodă (Bucureşti, Noua librărie George Ioanid et C-nie, 1869, p. 173). Episodul a fost •evocat şi de Y. D. Păun, într-un articl publicat în Literatură şi artă română, an. V, nr. 11—12, 25 septembrie — 25 octombrie 1901, p. 785. După aprobarea legii, Dimitrie Bolintineanu desfăşoară o susţinută activitate pentru înţelegerea şi aplicarea ei corectă, luînd măsuri administrative, trimiţînd circulare, publicînd în presă lămuriri. De pildă, 1n Buciumul nr. 206, din 14/26 martie 1864, semnează o scrisoare •deschisă către „curatorii civili ai monastirilor secularizate“, în care spunea: 1 „Secularizarea este actul prin care se mireneşte, se face a statului, •o proprietate, un aşezămînt, un, sat care mai înainte fusese al bisericei, este confiscarea bunurilor ecleziastice în favorul statului sau al naţiunii, în fine este tot ce este al statului civil şi politic. Astfeli, votul patriotic de la 13 decembrie al Adunării române, sancţionat de Măria-Sa Domnitorul, a fost schimbarea tutor posesiunilor clerului în doittenuri ale statului. Prin aceasta chiar, acest act al celor două mari puteri ale statului a fost faptul cel mai mare, cel mai patriotic, cel mai civilizatoriu ce România a făcut încă de trei secole." Revenind la memorialul de călătorie al lui Dimitrie Bolintineanu merită semnalat faptul că ariditatea multor pagini aglomerate cu date strict documentare este compensată adesea de pasaje de suculent umor, scriitorul înfăţişînd cu abilitate şi cu simţul comicului de situaţii o serie de întîmplări fie amuzante, fie de-a dreptul groteşti de pe parcursul itinerarului. în Literatura română şi Orientul (p. 103), Mircea Anghelescu subliniază: „Remarcabil este umorul povestitorului, care ştie să surprindă numeroase aspecte ridicole sau hazlii ale expediţiei. Unindu-se cu grosul unui convoi de pelerini, cei doi prieteni (Bolintineanu călătorea cu amicul Marin Serghiescu) îşi păstrează umorul prin detaşarea de obiectivele precise ale acestora: «Noi, unindu-ne cu europenii ce profitau de această ocazie ca să vază acele locuri, plecarăm asemenea şi nu ca să ne scăldăm în Iordan, cum fac unii; nici ca să vizităm urmele cetăţilor biblice, cum fac turiştii Europei, nici ca să Spargem splinul, cum fac englezii; dar ca să vedem această mare procesie, atît de curioasă şi impozantă. Trebuie să alibă cineva credinţa adlncă şi lăudabilă a vechilor creştini sau frumoasa nebunie a arheologilor ce caută ruine, ca să călătorească cu plăcere în aceste locuri, pe o căldură atît de tare, un soare atît de arzător şi un tărîm atît de uscat. Toate locurile acestor ţări sunt mai frumoase în cărţile călătorilor ...» în această dispoziţie, desigur că ochiul laicului pelerin 599 reţine cu deosebire partea comică a lucrurilor: preotul grec ajuns, la Marea Moartă care -«intrase în apă îmbrăcat şi acolo citea o carte », fanarul peroţilor, care înseamnă acolo «ceea ce însemnează la Paris-o trăsură cu doi cai. Cînd trece un asemenea fanar, onorabilul public se dă la o parte să treacă înalta nobilime, care, în lipsa trăsurilor, înoată prin tină », cavazul care croieşte drum prin mulţime «dînd cu. toiagul, ca Moise cînd trecu Marea Roşie», puricii călugăreşti etc. Chiar legendele hagiografice sînt istorisite cu umor, cum este cea a Sf. Gheorghe, care înfruntă balaurul conform regulilor, unui turnir ad-hoc, venind lîngă fîntîna din poveste «călare şi armat. Şarpele, al cărui gusturi nu erau fără oarecare poezie, se arătă îndată ...»>, iar scena deschiderii porţilor Iaffei îi prilejuieşte un tablou demn de papa lui Budai-Deleanu.“ Paginile pline de umor ale memorialului, care servesc la destinderea cititorului, oferindu-i totodată imagini caracteristice locurilor vizitate, sînt semnalate de Mircea Anghelescu şi în studiul introductiv la antologia Călători români în Africa (p. 18)-„Peste elanurile romantice însă, peste plăcerea — reală,— a contemplării unui peisaj care trezeşte nostalgii uitate, răzbate la suprafaţă umorul cu care, tot mai des, călătorul îşi consideră tovarăşii de drum, pe sine însuşi şi propriile lui aventuri. Grupul excursioniştilor străini stîrneşte astfel rîsete pe străzile din Cairo din cauza «nobilului animal», asinul, care « nu voia cu nici un chip să înainţeze» ş'u cînd se decide-s-o facă, o ia la galop, provocînd -catastrofe; sentimentul de respect pe care îl trezeşte vederea unei caravane cu pelerini « se stingea îndată ce analiza cineva natura acestei caravane », sau, în fine, ascensiunea pe marea piramidă.“ Aşa cum s-a remarcat, Dimitrie Bolintineanu se dovedeşte mai puţin înzestrat în ceea ce priveşte descrierile de natură, viziunea sa plastică fiind redusă, fără ecouri emotive. Remarcînd acest lucru, Ion Bălu sesizează, :în schimh, reala aptitudine artistică a peregrinului nostru- de a înfăţişa scenele colective, mişcarea mulţimilor de oameni, cu un acut simţ ;al autenticităţii: „într-adevăr, D. Bolintineanu are o paletă modestă, lipsită de culoare şi adesea se dovedeşte incapabil să-şi analizeze stările sufleteşti. Nu s-a remarcat, totuşi, uşurinţa cu care D. Bolintineanu dă consistenţă artistică scenelor de masă ce l-au impresionat puternic. Atunci găseşte putinţa să-şi zăgăzuiască sentimentele şi lasă realitatea să vorbească prin aspectele ei caracteristice, D. Bolintineanu relevîndu-se un neaşteptat precursor al literaturii autenticităţii1* (op. cit., p. 55J. în Cartea VI din acest memorial, Dimitrie Bolintineanu precizează că întreprinde călătoria împreună cu N. Apolonie. Datele bio- 600 grafice ale acestuia nu se cunosc încă. Se ştie doar că, îri: 1838 — 1840, a publicat în Curier de ambe sexe traducerile Amorul lui Ero ţi Leandru şi Girierva, iar în 1838 a tradus din franceză broşura începutul, înaintarea ţi scăderea idolatriei. în 1846 a publicat în Curierul românesc articolul Teatrul Naţional, în care pleda pentru un teatru în limba română, cu funcţie instructiv-educativă, dînd „învăţături mîntui-toare." Participînd la revoluţia de la 1848, N. Apolonie a fost şi el exilat. ’ : . ^ în Cartea II, Dimitrie Bolintineanu aminteşte că Lanjârtine a cîntat-o pe doamna Iorel din Alep. Este vorba, desigur, de poezia A une jeune arabe qui fumait la narguile ddâs un jardin a Alep (cf. Oeuvres completes, tom. II, Paris, Charles Gosşelin, Furme et C-ie, 1850, p. 328). ’ ‘ ’ /' ; în redactarea memorialului său, Dimitrie. Bolintineanu a apelat la numeroase surse de informare, menţionate sau nemenţionate, datele extrase prelucrîndu-le sau utilizîndu-le aidoma. Aşa cum precizează D. Popovici, „autorul însuşi mărturiseşte adeseori « autorităţile necon-testabile » de care se serveşte, dar. tot atît de adesea el le-a trecut sub tăcere, chiar atunci ,cînd le-a urmat cu o fidelitate ce merge pînă la însuşirea celei din. urmă virgule" (Dimitrie Bolintineanu, în voluml Cercetări de literatură română, Sibiu, „Cartea românească din Cluj", 1944, p. 94). Ilustrativ, arată D. Popovici, este modul în care Dimitrie Bolintineanu a fructificat scrierile lui Volney: „Pus în situaţia să cunoscă o parte din Asia Mică şi Egipt şi să compare decăderea prezentă cu strălucirea din trecut, poetul găseşte un cîmp favorabil meditaţiei în legătură cu soarta societăţilor omeneşti. Împrejurări asemănătoare dusese pe Volney la celebra meditaţie asupra ruinelor, a cărei prezenţă în preocupările unora dintre scriitorii români este,atît de vie. Bolintineanu însuşi cunoştea această operă, care a circulat larg în ţările române atît în original cît şi în traducere. De aceea nu trebuie să ne surprindă faptul că.,naraţiunea lui aduce un suflu preromantic foarte puternic. Volney nu este însă prezent în opera scriitorului român numai cu Les Ruines ou Meditations sur Ies r&volutions des empires, ci şi cu scrierea în care el a consumat observaţiile sale asupra regiunilor vizitate în Asia Mică şi Egipt, Voyage en Syrie et en Egypte pendant les annees 1783, 1784 et 1785, apărută în două volume, în 1787. Amintit fn anumite momente, Volney este pus Ia contribuţie de Bolintineanu în stil mare: unele pasaje, pentru care scriitorul nu face nici ©'trimitere îa texte străine, reproduc cu fidelitate ceea ce se găsea asupra punctului dat în Voyage ..." 601 Comparînd textele, D. Popovici demonstrează, de pildă, că pasajul despre maroniţi este tradus direct din lucrarea lui Volney. Iată mai întîi textul lui Dimitrie Bolintineanu: „Maroniţii locuiesc între ansa-rieni şi Intre druzi în Siria. Pe la anul 600 de la naşterea Domnului, locuia pe malul Orontului un sihastru numit Maron ce, prin purtarea sa, se făcuse iubit populaţiilor din vecinătate. în certele, ce începură între cele două biserici, el luă partea occidentalilor. Mulţi împărtăşau ideile lui. După ce muri, ieşi vorbă că pe mormîntul lui se făceau minuni. Creştinii îi ridicară în Hama o capelă şi un mormînt. Pe la încheierea sutei a 7 după Christos, un călugăr din schitul Hama, numit Ioan Maronitul, se declară pentru biserica latină. Partizanii împăratului din Bizanţ făceau progrese în Liban contra latinilor. Aceşti din urmă trimiseră acolo pe Ioan Maronitul, numindu-1 episcop. Acesta uni partizanii săi, îi adună şi se duse cu dînşii în Liban, unde formă o societate heatîrnată sub raportul stărei civile şi religioase. Locuitorii luară nume de maroniţi. De atUnci ei se armară, se organizară şi se luptară cbnWa inamicului comun; ei se făcură stăpîni peste toţi munţii pînă la Ierusalim".' Asemănarea cu textul lui’ Volney, din Voyage en Syrie et en Egypte (voi. II, p. 8 şi urm.) este evidentă: „Entre Ies Ânsâriens au nord, et Ies Druzes au midi, habite un petit peiiple connu des long-temps sbtife le noni de Maouâmă, ou Maronites ... Sur la fin du sixlăme sieble de l’Eglîse, lorsque l’esprit herămitique etait encore dans la faveur de la nouveaute, vivait sur Ies bords de l’Oronte un nomme Mâroun, qui, par ses jeUnes, sa vie solitaire et ses austărităss’attira li1 considăration du peuple d’alentour. II paraît qiie dans Ies querelles qui dejâ răgnaient entre Rome et Constantinople il employa son credit en faveur des Occidentaux. Sa mort, loin de refroidir ses partisans, donna une nouvelle force â leur ‘zăle: le bruit se răpandit qu’il se fai-sait des miracles prăs de son corps, et sur ce bruit, il s’assembla de Kinesrin, d’Aouâsen et autres li'eux, des gens qui lui dressărent, dans Hama, Une chapelle et un tombeau ... Sur la fin du septifeme sifecle, un moine du couvent de Hama, nomme Jean le Maronite, parvint, par son talent pour la prădication, ă se faire considârer comme un des plus fermes appuis de la cause des Latins ou partisans du Pape. Leurs adversaires, Ies partisans de l’Empereur, nommăs par cette raison Melkites, c’est-â-dire Royalistes, faisaient alors de grands progres dans le Liban. Pour s’y opposer avec succes, Ies Latins răsolurent d’y envoyer Jean le Maronite ... II rassembla tous Ies Latines, et il s’^tablit avec eux dans le Liban, ou ils formărent une societe independente pour l’etat civil comme pour l’etat religieux ... La nation 602 se donna le nom de Maronites. Bientot ils se rendirent maîtres de presque toutes Ies montagnes jusqu’a Jerusalem." Dăm mai jos lista autorilor citaţi de Dimitrie Bolintineanu în acest memorial: Abd alLatif (1161 — 1188) — medic şi istoric arab, autor al unui memorial de călătorie în Egipt, parţial pierdut, publicat într-o prescurtare de Silvestre de Sacy, la Paris, în 1810. Abul-Fed (1273—1331) — istoric şi geograf arab. Principalele sale opere sînt Scurtă istorie a omenirii şi Geografia, aceasta conţinînd şi date despre Dobrogea. Anacreon (c. 570 — 478 î.e.n.) — poet liric grec. Este considerat cel mai de seamă reprezentant al poeziei erotice de la începutul secolului al V-lea î.e.n. Dimitrie Bolintineanu a tradus următoarele poezii, rămase în periodice şi incluse pentru prima dată în volumul IY al ediţiei noastre: Roza (p. 368), Vieaţa de pe placul său (p. 380), Sie însuşi (p. 380), La o fetică (p. 381) şi La amor (p. 381). Antonin, Sfîntul (1389—1459) — arhiepiscop de Florenţa, de la care a rămas opera geografică denumită Călătoria lui Antonin. Anville, Jean-Baptiste Bourguignon D’ (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria). Ariosto, Lodovico (1474—1533) — poet şi dramaturg italian, celebru îndeosebi prin poemul eroicomic Orlando furioso, capodoperă a Renaşterii. Belzoni, Oiovanni Baptiste (1778 —1823) — savant italian, autor al unor însemnări de călătorie în Orient. Biblia. Blanqui, Jerome Adolphe (1798 — 1854) — economist francez. Opera sa principală este Istoria economiei politice în Europa, apărută în 1838. Bourrienne, Louis Fauvelet de (1769 — 1834) — ofiţer francez, intim al lui Napoleon Bonaparte, pe care îl însoţeşte în campaniile din Italia şi Egipt, descriindu-le în Memoires. Bruce, Jack (1730—1794) — călător scoţian, care a făcut cercetări pentru descoperirea izvoarelor Nilului. Champdllion-Figeac, Jean-Jacques (1778—1867) — arheolog francez, întreprinzînd cercetări în Egipt, alături de fratele său, Champol-lion le Jeune, cel care a descifrat prima dată ieroglifele egiptene. După cum am arătat, Dimitrie Bolintineanu avea în biblioteca sa cartea L’Egypte ancienne de Champollion-Figeac. 603 Champollion le Jeune, Jean-Frangois (1790 — 1832) — celebrul egiptolog francez, primul care a descifrat scrierea ieroglifică, publi-cînd, în 1824, Precis du systeme hieroglyphique. Chateaubriand, Frangois-Rene (1768 — 1848) — scriitor francez. Opere principale: Le Genie du christianisme, nuvelele Atala ou Ies amours de deux sauvages dans le desert şi Rene, romanul Les Martyrs, Memoires d’oulre-tombe şi memorialul de călătorie Itineraire de Paris ă Jerusalem (1811). Chazelles, Jean-Mathieu (1657 — 1710) — hidrogţaf şi astronom francez. Călătorind în Egipt, în 1695, a măsurat pentru prima dată piramidele. Clarke, Daniel Edward (1769 — 1822) — profesor de mineralogie la Cambridge. în urma cercetărilor întreprinse în Orient a descoperit numeroase manuscrise antice şi a publicat Călătorii In diferite regiuni din Europa, Asia şi Africa, în şase volume, între anii 1810 — 1822. Coranul. Denis din Bizanţ (secolul II) — poet grec, autor al poemului didactic Călătorie pe litoralul Bosforului. Denon, Dominique-Vivant (1747 — 1825) — gravor francez, director general al muzeelor. A scris o Călătorie în Egiptul Superior şi Inferior (1802). Deshayes, Gărard-Paul (1795—1875) — naturalist francez, participant la numeroase expediţii ştiinţifice în Africa. Diodor din Sicilia (c.90 —c.20 î.e.n.) — istoric grec. A călătorit în Europa şi Asia, adunînd material documentar pentru o istorie universală intitulată Biblioteca istorică, în patruzeci de volume, dintre care s-au păstrat numai cincisprezece. Ehrenberg, Christian Gottfried (1795—1876) — naturalist german. A întreprins cercetări în Egipt şi pe litoralul Mării Roşii, ale căror rezultate le-a publicat într-o serie de lucrări, între anii 1828 şi 1836, El-Machim (1223 — 1273) — istoric arab, a cărui principală lucrare e cunoscută sub titlul de Istoria saracină. Epifan, Sfîntul (c.315—403) — întemeietor al Bisericii greceşti. Eratoslan (c.275—c.195 î.e.n.) — matematician, astronom şi filozof grec din Alexandria. Estourmel, Francis de Sales-Marie-Joseph-Louis D’ (1783 — 1852) — om politic francez. A publicat în 1844 un Jurnal al unei călătorii în Orient. Ezechiel (c.627—570 î.e.n.) — unul din cei patru mari profeţi evrei, prezicînd dărîmarea Ierusalimului. 604 Forlin, Louis-Nicolas-Philippe-August (1777 — 1841) — pictor şi publicist francez. Vizitînd Siria, Egiptul şi Grecia a desenat un mare număr de planşe şi a publicat cartea Voyage en Levant (1829). Gauthier (secolul XII) — cleric şi cronicar, probabil de origine normandă, autor al lucrării Războaiele antiohice. Gibbon, Edward (1737 —1794) — istoric englez, cunoscut îndeosebi prin Istoria decadenţii şi prăbuşirii Imperiului roman, publicată între anii 1776—1788. Gische sau Giske (?). Hecate (c.540—479 î.e.n.) — istoric şi geograf grec din Milet. Printre lucrările sale se numără Genealogia şi Descrierea pâmîntului. II era pion (?). II erodol (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi in Bulgaria). Ilomer (a trăit probabil între secolele al Xll-lea şi al VlII-lea. î.e.n.) — cel mai mare poet epic grec, autor al celebrelor epopei Iliada şi Odiseea. După cum am arătat, Dimitrie Bolintineanu avea în biblioteca să ediţia franceză Oeuvres de Homer. Ieronim, Sfîntul (c. 340—c.420) — erudit originar din Dalmaţia. A întreprins vaste cercetări asupra arheologiei biblice şi a textelor cărţilor sfinte. Scrierile sale au fost reunite pentru prima dată într-o ediţie completă de către Erasrn, în nouă volume, între anii 1516—1520, lob’— personaj biblic, cunoscut prin cartea care îi poartă numele — Cartea lui lob —, redactată în secolul al V-lea. î.e.n. losif — Josephus Flavius (36—c.100) — istoric evreu, A scris Antichităţi iudaice. Jumelle (?). Lambic (?). . J1ţaille, Louis-Antoine de (1796—?) —călător francez, autor al unei; cărţi despre Prima cataractă a Nilului, apărută în 1857, ' Manethon (secolul III î.e.n.) — preot şi istoric: egiptean. A clasificat faraonii în 31 de dinastii, în Istoria Egiptului, lucrare pierdută,, dar citată după vechi surse documentare. Munk, Salomon (1803 — 1867) — orientalist francez de origine germană. După cum am arătat, Dimitrie Bolintineanu avea în biblioteca. sa cartea acestuia, Palestine. Niebuhr, Karsten (1733 — 1815) — călător german, autor al unor scrieţi ; despre Egipt. ■ Pitagora (c.580--c.500 î.e.n.) — matematician şi filozof grec, ale. cărui scrieri nu s-au păstrat. I se atribuie descoperirea teoremei geometrice şi a tablei de înmulţire. . 605 Plafon (428 — 347 î.e.n.) — filozof şi prozator grec. Opera sa, In 42 de Dialoguri, este o sinteză a filozofiei greceşti de plnă atunci. Pliniu (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi in Bulgaria). Plutarh (c.45—c.120) — scriitor grec, autorul celebrei opere biografice Viaţa oamenilor iluştri. Pococke, Ricbard (1704—1765) — savant şi explorator englez. A călătorit de mai multe ori în Grecia, Egipt şi ţările arabe, de unde a cules un mare număr de inscripţii antice. Lucrarea sa fundamentală este Description of the East and some other countries. Polibiu (c.200—c.120 î.e.n.) — istoric grec, susţinător al ideii unificării lumii mediteraneene sub stăplnirea romană. Principala sa operă, Istorii, în patruzeci de cărţi, dintre care nu s-au păstrat în întregime decît primele cinci, conţine şi unele ştiri despre cetăţile pontice de pe litoralul românesc. Porfir (233—c.305) — erudit şi filozof neoplatonic grec. Poujoulat, Jean Joseph Franţois (1808 — 1880) — istoric francez. A colaborat la Collection de memoires pour servir ă l’histoire de France du XIH-e siecle au XVIII-e siecle (1836-1838). Procopiu (secolul V -VI) — istoric bizantin din Cezareea. Principala sa operă istorică este Războiul, în care prezintă evenimentele militare ale epocii, petrecute în Orient, Africa şi Italia. A criticat sever stăplnirea împăratului Justinian, în Istoria secretă. Scrierea Despre edificii se referă şi la civilizaţia dobrogeană din secolul al Vl-lea, ate-.stînd cetăţile romane Sucidava, Rusidava, Tropaeum Traiani şi altele Ptolomeu (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi in Bulgaria). Q ueressan ius (?). Balet, Dimitrie (1816 —1858) — scriitor român. în 1855 a fost trimis de către domnitorul Grigore Al. Ghica la Constantinopol, împreună cu Costache Negri, în problema averilor mînăstirilor închinate, •după care scrie memorialul Suvenire şi impresii de călătorie în România, Bulgaria şi Constantinopole, publicat la Paris, în 1858. Rollin, Charles (1661 — 1741) — umanist şi istoric francez, autor al unui Trăite des etudes. Rozieres, Thomas-Louis-Marie-Eugăne de (1820—1896) — om politic şi arhivist francez. Printre altele, a publicat Istoria Ciprului (1842) şi Circulara bisericii Sflntului Mormint (1849). Safo (secolul VII—VI î.e.n.) — poetă greacă, care a condus, în oraşul Mitilene din insula Lesbos, o şcoală de poezie pentru tinerele fete. A scris epitalamuri, imnuri şi elegii, păstrate fragmentar, închinate îndeosebi iubirii. Dimitrie Bolintineanu a tradus Două ode de la Safo, rămase în periodice şi incluse prima dată în volumul IV al ediţiei noastre, p. 370. Salomon — fiul şi succesorul lui David, rege al Israelului de la 970 la 931 î.e.n. A compus opere poetice şi unele cărţi din Vechiul Testament, printre care Cartea proverbilor. Schlosser, Friedrich-Christoph (1776—1861) — istoric german. Iniţial scrie lucrări cu caracter teologic, printre care Geschiekte der bil-ders turmenden Kaiser der ostroemischen lîeichs (1812), la care se referă Dimitrie Bolintineanu. Scholtz (?). Seetzen, Ulrich Jasper (1767 — 1811) — călător şi cercetător geiv man. Memorialul său, Călătoriile lui Seetzen prin Siria, Palestina, Fenieia, a fost publicat postum, între anii 1854—1859. Sig :r, Philippe-Paul (1780—1873) — general şi istoric francez, cunoscut prin L’Histoire de Napoleon et de la Grande Armee, apărută în 1825. Seidlitz (?). Strabon (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi in Bulgaria). Suna — a doua carte a islamismului după Coran. Tacit (c,55—120) — istoric latin, autor al celebrelor Anale. Theon (secolul VI î.e.n.) — matematician şi astronom grec. Virgiliu — Publius Vergilius Maro (70—19 î.e.n.) — cel mai mare poet latin. Opera sa este celebră: epopeea Eneida, poemele Georgicele şi Bucolicele. Volney, Constantin Franţois de Chasseboeuf (1757 — 1820) — erudit şi filozof francez. Călătorind în Orient, l-a descris, din perspectiva preromantismului, în Voyage en Egypte et en Syrie (1787) şi Les Rui-nes ou Meditations sur les revolutions des empires (1791). După cum am arătat, Dimitrie Bolintineanu avea în biblioteca sa Voyage en Egypte et en Syrie. Xenophon (c.430— c.355 î.e.n.) — istoric, filozof şi general grec, elev al lui Socrate. A scris povestiri (Elenicele), lucrări de economie casnică şi politică, eseuri tehnice, romanul istorico-filozofic Cyropedia, cunoscut fiind mai ales prin scrierile istorice Anabasis şi Memorabilele. 607 CĂLĂTORII LA ROMÂNII DIN MACEDONIA ŞI MUNTELE ATHOS SAU SANTA-AGORA; La 11 iunie 1854, pe cînd şe afla încă în exil, Dimitrie Bolintineanu se îndreaptă spre românii din Macedonia, mărturisind în memorialul său: „Românii din Macedoniarmi sînt scumpi prin mai multe raporturi. Daca Valahia fuse patria maicii inele, Macedonia fuse aceea a părintelui meu, limba lui fuse aceea a acestor români; sîngele lui, şîngele lor; speranţele şi suferinţele lui, speranţele şi suferinţele acestui milion de români. Ca român, născut în România proprie, încă câtă să am ■simpatii pentru cei din Macedonia." Tatăl scriitorului se numea Ena-che Cosmad şi era originar din Ohrida. în timpul călătoriei'sale avu plăcuta surpriză, relatată în memorial, să întîlnească un neguţător ce purta acelaşi nume de familie ca şi tatăl său, Cosmad. Scopul călă-ţoriei era precizat astfel: „Voiam să văd cu ochii, dacă acest popor există, dacă păstrează limba, datinele sale“ şi „cată să aibă conştiinţa naţionalităţii sale.“ Pe lîngă aceste impulsuri de ordin subiectiv, călătoria în Macedonia era determinată şi de un scop precis, de natură obiectivă, în împrejurările specifice acelei epoci. Ideea de a trimite pe cineva în ţinuturile cu locuitori de origine română, pentru a le menţine trează conştiinţa naţională, ameninţată de politica de deznaţionalizare a stăpînirii greceşti, era o idee mai veche a lui Nicolae Bălceseu; din 1849. La 26 octombrie îi scria lui Ion Ghica: „Eu aveam hotărîre, viind la Gonstantinopol, de a mă aşeza între cuţo-vlahi, căci socot de neapărat a developa naţionalitatea într-acest avantpost al românismului. De ai putea trimite un om zdravăn acolo, ca să ne facă un raport asupra stării morale şi politice a lor, apoi am căuta o şcoală, şi să dăm de lucru la atîţia tineri ce mor de foame. Ar trebui ca trimisul tău să: se ia acolo bine cu popii şi cu episcopii şi a căpăta fonduri pentru deschiderea unei şcoli" (Nicolae Bălceseu: Opere, voi. IV, Corespondenţă, ediţie critică de G. Zâne, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R,, 1964, p. 229). Ideea lui Nicolae Bălceseu se materializează abia în vara anului 1854, prin grija şi sprijinul lui Ion Ghica, învestindu-1 pe Diitiitrie Bolintineanu cu această misiune. Pentru a obţine asentimentul Porţii otomane, în favoarea trimiterii poetului printre aromâni, Ion .Ghica făcea apel la Sadyk-efendi, alias Mihail Czaykowski, general şi scriitor polon trecut la musulmani, căruia îi scria: „Independamment des Principautâs de Moldavie et de Valachie, il y a encore dans l’Empire plus de deux millions de Roumains qui habitent pour la plupârt sous Ie nom de Coutzo-Vlahs (valaques boiteux ou demi-valaques). Ils parlen.t le roumain et ont Ies mâmes moeurs et Ies meme habitudes que ceux des Principautâs. Je compte y envoyer Mr. Bolintineano, un de nos poetes Ies plus en renom, homme sârieux et trâs propre â râveiller la nationalită de cette population et faire naître chez elle une tendance politique outre que celle des Grecs. Je n’ai pas voulu donnez corps â mon id6e sans vous en prâvenir, afin que vous en infor-miez le gouvernement de la Porte, pour que plus tard on ne puisse pas ajouter foi â des interpretations calom/iieuses que la malveillance ne roanquera pas d’inventer. Je vous serai bien obligfe si vous.vou-liez vous employer pour me faire obtenir une lettre de la Porte au nom de Mr. Bolintineano, pour Ies autoritds de Janina et de Monastir" (cf. N, Georgescu-Tisţu: Ion Ghica scriitorul, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1935, p. 150). Dimitrie Bolintineanu a întreprins călătoria în 1854, dar memorialul şi l-a redactat mai tîrziu, cum precizează chiar pe prima lui pagină: „Scris la 1858“, publicîndu-1 peste încă alţi cinci ani, cu titlul Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa-Agora, Bucureşti, Tipografia jurn. „Naţionalul", 1863. Apariţia lui era anunţată astfel în Buciumul, an. I, nr. li, 6 februarie 1863, p. 44: „A ieşit de sub tipar şi se află de vînzare la toate librăriile, Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Aihos — Santa-Agora de d-1 Bolintineanu.. Cît. interes poate avea această carte pentru români este de prisos a o măi spune. Este vorba într-însa de fraţii noştri din Turcia Europei şi este scrisă de pana d-Iui D. Bolintineanu". In afară de Th. Capidan care, aşa cum vom arăta mai departe, a contestat faptul că Dimitrie Bolintineanu a parcurs în realitate itinerarul descris, memorialul s-a bucurat de o bună apreciere. Sensul lui esenţial era relevat astfel de N. lorga: „începlnd cu consideraţii filosofice asupra naţionalităţii — «credem că, spre a îmbunătăţi soarta lumii, trebuie mai întăi a îmbunătăţi soartea naţiunii din care facem parte,» scrie el cu bun-simţ —, scriitorul arată ce l-a îndemnat să vadă acel «popor de un milion de români risipiţi în Macedonia, Tesalia, Epir şi alte locuri », «nobilă ruină a legiunilor ce umpluseră lumea cu gloria lor. » Se arată totodată, fără a pomeni de originea sa macedoneană, punctul de vedere de la care pleacă, şi care e numai acela al iubirii de neam, al curiozităţii simpatice pentru fraţii răzleţi, iar nu al urii împotriva grecilor, cu cari generaţia sa avea un ideal comun: «o naţionalitate a forma.» Dar «românii din Macedonia nu sînt greci, sînt români; trebuie să fie români; nu este ideea noastră a-i uni cu noi, căci sîntem depărtaţi de dînşii; nu este ideea noastră 609 a-i ajuta să opereze răsculări. Cugetul nostru este că acest popor de un milion, aruncat în Macedonia, cată să aibă conştiinţa naţionalităţii sale. Cupa vieţii sale poate să fie mică, însă trebuie să fie cupa sa »“ (Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea, ediţie şi note de Rodica Rotaru, voi. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, p. 78). N. Iorga admitea că memorialul are o dublă valoare, documentară şi literară, scriind: „Din Salonic înainte se dau note precise despre locuri şi oameni, însemnări despre obiectul călătoriei, amestecate cu scurte amintiri istorice. Convorbiri, în ton foarte natural, înviorează expunerea; critice ale stărilor din ţară-i dau un gust amar; probe de limbă apar din cînd în cînd; un întreg capitol e închinat datinelor, lămurite prin ale românilor de la Dunăre. Fără îndoială că această frumoasă carte e şi un document de prima ordine, deşi Bolintineanu clasează numai lucruri aflate din auzite sau comunicate lui la Bucureşti, căci frigurile-i întreumpseră călătoria, oprindu-1 la Monastir“ {op. cit., p. 78). Pornind 'de la acelaşi sens esenţial al memorialului, Şerban Cio-culescu afirma că, dintre toate cărţile de călătorie ale lui Dimitrie Bolintineanu, „cea mai însemnată este aceea despre românii macedoneni, în care â fost călăuzit de o adevărată pasiune etnografică, de compatriot" (cf. Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu: Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1971, p. 109). Lui D. Popovici, memorialul i se părea interesant şi din perspectiva modalităţilor compoziţionale, scriitorul ştiind să alterneze echilibrat şi variat problematica ce-1 preocupă, laptele şi întîmplările evocate fiind intercalate armonios cu digresiuni de ordin filologic, menite să atragă atenţia cititorului asupra fondului de bază latin al dialectului aromân. „Felul cum Bolintineanu procedează — scrie D. Popovici — îţi face impresia unei bile pe care contactul cu un corp tare o respinge. Abia a fixat un moment din călătoria sa şi scriitorul se abate asupra altor probleme. La plecare zăreşte pe Heliade îmbrăcat în uniformă turcească; de aici, un excurs asupra intenţiilor fostului locotenent. în Marea de Marmara întîl-neşte un convoi de vase aliate ce se îndreptau către Crimeea; şi iarăşi un lung excurs asupra războiului, Rusiei, patriei, exilului, revoluţiei de la 1848. Şi naraţiunea continuă în felul acesta, întretăiată de preocupările cele mai variate: de la diferenţa între catolicism şi protestantism pînă la instituţia surorilor de caritate şi — atingînd din nou subiectul, — pînă la vorbirea macedo-română, pe care scriitorul mărturiseşte că o cunoaşte din contactul cu localnicii, dar pe care el o cunoaşte <10 mai degrabă din gramatica lui Massim" (Dimitrie Bolintineanu, în •volumul Cercetări de literatură română, Sibiu, „Cartea românească din Cluj", 1944, p. 91). După cum am menţionat, cel ce i-a adus memorialului o serie de reproşuri a fost Th. Capidan, într-o recenzie mai amplă intitulată Scrierile lui Dim. Bolintineanu despre Macedonia, inclusă în volumul Omagiu lui I. Bianu (Bucureşti, Cultura naţională, 1927). Obiecţia principală era aceea că Dimitrie Bolintineanu „a scris mai mult din auzite decît din văzute", contestînd faptul că a vizitat toate locurile descrise. „în Salonic — scrie Th. Capidan — mai rămîne patru zile. în tot intervalul acesta Bolintineanu nu găseşte să spună nici un cuvînt pentru aromâni. Se mulţumeşte numai cu informaţiile pe care i le dă Cosmad. încolo, nu caută deloc să se intereseze ca să stea de vorbă cu aromânii. Şi doar aromâni mulţi au fost în Salonic de cînd e lumea. El se mulţumeşte să spună numai cîteva vorbe despre unele biserici vechi prefăcute în geamii şi imediat pleacă la Pella, ca să vadă ruinele vechei capitale a lui Filip al Macedoniei. Nu ne spune nici un cuvînt de cine este însoţit în călătorie; Pe cînd în călătoria lui spre Olimp, el ne dă amănunte despre însoţitorii lui albanezi, aici se mulţumeşte să adauge ceea ce ar fi putut spune cineva şi cetind din cărţi." Se pare că Th. Capidan absolutizează lucrurile, considerînd că scriitorul nu trebuie să vorbească despre nimic altceva decît despre aromâni. Evident, recenzentul nu a înţeles modalitatea de expunere a lui Dimitrie Bolintineanu care, spre a fi şi mai convingător, reproduce spusele lui Cosmad, ca fiind mult mai autentice decît propriile sale constatări. De asemenea, reproşul că vorbeşte doar de unele biserici prefăcute în geamii şi de ruinele vechii cetăţi a lui Filip nu se susţine. Aceste obiective sînt pe deplin caracteristice unui memorial de călătorie. Scriitorul nu era obligat să precizeze cine anume îl însoţea în drumul său, poate că nimeni, ceea ce nu are nici o importanţă. Mai departe, Th. Capidan critică faptul că „odată ajuns la Bito-lia, Bolintineanu începe cu generalităţi. Nu ne spune cît a stat şi la cine a stat. Se mulţumeşte să adauge numai că s-a întîlnit cu secretarul consulului englez, indicîndu-i numele în iniţiale." Nici această obiecţie nu ni se pare întemeiată, călătorul nefiind obligat să precizeze cu exactitate la cine şi cît a stat. în sfîrşit, Th. Capidan crede că Dimitrie Bolintineanu nu ar fi vizitat Bitolia, pentru că, dacă ar fi fost aici, „atunci i-ar fi fost de ajuns să facă o simplă plimbare prin centrul oraşului, ocupat numai de aromâni, sau să treacă prin bazartil oraşului alcătuit numai din magazine ale aromânilor, ca să audă şi să vadă în cîteva ore atlta vieaţă românească, cît n-ar fi văzut şi auzit în 611 Ostrovo într-un an întreg". Or, susţine Th. Capidan, pcetul nu vorbeşte despre acest lucru, căci dacă ar fi fost în Bitolia, „cu siguranţă el ne-ar fi vorbit cu entuziasm despre intensitatea vieţii româneşti din acest oraş." Ba mai mult, afirmă cam hazardat Th. Capidan, dacă ar fi fost la Bitolia, „el nu s-ar fi putut stăpîni să nu vorbească ceva şi despre cele trei comune mari şi curat româneşti: Tîrnova, Magarova şi Nijopole, aşezate numai la o distanţă de o jumătate de oră de Bitolia. Prin poziţia lor pitorească, la poalele muntelui Peristera, ele i-ar fi atras luarea-aminte şi fără să fi fost nevoie să le viziteze. Ar fi fost deajuns să-şi arunce privirile de pe balconul unei case, ca să admire poziţia locului, frumuseţea clădirilor, şi mai cu deosebire bogăţia unei vegetaţiuni cu totul neobişnuite." Obiecţiile sînt, evident, inconsistente, recenzentul pretinzîndu-i scriitorului o serie de detalii care, probabil, nu l-au interesat. Deşi Th. Capidan a fost unul dintre cei mai buni cunoscători ai aromânilor din Macedonia, totuşi avem impresia că s-a înşelat atunci cînd a contestat vizita lui Dimitrie Bolintineanu în Monastir. Argumentul său era că, poetul nu vorbeşte pe larg despre realităţile din această zonă. Dar, după părerea noastră, trebuie să ţinem seama de mărturiile lui Dimitrie Bolintineanu, care precizează clar: „Căzui lînced de friguri intermitente în Monastir, ceea ce mă opri din orice lucrare". De asemenea, mărturiseşte sincer că şi-a redactat impresiile de călătorie în baza unor date culese atît la faţa locului, cit şi ulterior: „Pînă atunci voiam a vizita eu însumi aceste locuri, despre care am vorbit, după raporturi sigure, adunate atît acolo atunci, cînd şi în urmă aici, în Bucureşti, de la locuitori din acele locuri, dar cerul a voit altfel. Frigurile m-au făcut a mă înturna la Salonic şi de aici la Constanti-nopoli." Formulînd aceste obiecţii, Th. Capidam nu a avut totuşi intenţia să discrediteze memorialul, relevîndu-i, în concluzie, meritele incontestabile: „Încercînd să analizeze scrierile lui Bolintineanu referitoare la românii din Macedonia, n-am căutat să micşorez valoarea lor isto-rico-literară şi politico-culturală. Concepute de autor în spiritul vremii şi cu mijloace informative restrînse, ele au meritul de a fi singurele care au deşteptat între românii din cele două Principate abia închegate, interesul pentru soarta unor români cari trebuiau treziţi la o nouă viaţă naţională. Adevărul este că, fără călătoriile lui Bolintineanu, aromânii ar fi rămas încă multă vreme necunoscuţi. Bolintineanu a fost acela care, chiar atunci cînd a exagerat, s-a silit să-i înfăţişeze marelui public din ţară într-o icoană cît mai simpatică. Şi încercarea lui n-a rămas zadarnică." 612 I Cu mult înaintea lui Th. Capidan, călătoria lui Dimitrie Bolintineanu ia Muntele Athos a fost pusă sub semnul întrebării de către Alexandru Pencovici, în broşura Despre românii din Macedonia şi Muntele Athos (Bucureşti, Tipografia Alexandru A. Grecescu, 1885). Din observaţiile acestuia, se pare că memorialul conţine unele situări topografice greşite. De pildă: „Bolintineanu începe să scrie despre Muntele Athos şi pretinde că Calamaria se află la apus de Salonic, aproape de Vardar, care curge 18 kilometri departe de Salonic. Ce s-ar crede oare despre un autor străin care, venind în capitala noastră, ar publica că Colentina se află spre miazăzi de Bucureşti, aproape de rîul Argeş?" (op. cit., p. 30/ Alexandru Pencovici mai susţine că şi unele datări istorice ar fi eronate. Astfel, Dimitrie Bolintineanu „scrie că monastirea Sfîntului Panteleimon ar fi clădită de vreun domnitor catolic al românilor marei Valachii din Aspropotamos şi că biserica sa sobornicească s-ar fi zugrăvit de Panselinos. Cunoscut însă este că Panselinos, acest Rafael din Orient, cărui se datoreşte frumuseţile picturei bizantine, a trăit cam în secolul XII, pe cînd biserica sobornicească cu parte din întreaga monastire actuale «Rusicu» s-a clădit din temelie în secolul nostru de Scarlat-Vodă Calimachi, în anul 1819“ (op. cit., p. 31). O observaţie merită însă atenţie. După părerea lui Alexandru Pencovici, Santa Agora sînt „cuvinte cari n-au de fel înţeles aci". Corect ar fi fost Santa Gora, provenind sigur din slavă, din Sveta Gora, care înseamnă exact Sfintul Munte, adică Muntele Athos. în ceea ce priveşte vocabularul şi textele în dialectul aromân, Dimiti’ie Bolintineanu a apelat în mare măsură la Gramatica română sau macedo-română a lui Mihail G. Boiagi, tipărită la Viena, în 1813. Poetul a reeditat-o în 1863, dar nu am mai aflat nici un exemplar din această ediţie în marile noastre biblioteci. Prefaţa lui Dimitrie Bolintineanu o reproducem după ediţia îngrijită de Pericle Papahagi (Bucureşti, Tipografia F. Gobl-Fii, 1915): „Mihail Gheorghe Boiagi, român din Macedonia, este cel dintîi ce a făcut o gramatică în limba română-macedonă. Gramatica sa este tipărită în Viena la anul 1813, cînd era emigrat şi trăia acolo, dînd lecţii de limba greacă modernă. Această gramatică este scrisă în trei limbi: română, greacă, germană. Acest bărbat, fiu al civilizaţei şi învăţatei colonii din Moscopolea sau Vos-copolea, a mai lăsat alte scrieri, din care traducţia cîtorva Evangelii. El este cel dintîi ce avu curagiul să zică lumii în faţa atîtor popoare al căror interes era a ascunde naţionalitatea română din Macedonia, că între slavi, albanezi şi greci este un popor român plin de viaţă, de virtuţi străbune, de naţionalitate. Această gramatică a deveniţ 6ţ3 cu totul rară şi anevoie de aflat; un singur exemplar s-a mai găsit, după care învăţatul In litere d. Massim a compus o nouă gramatică. D. Massim nu apucase a termina bine următoarele rînduri: « Meritar-ar să o retipărească românii în eterna memorie a bâbatului învăţat ce consacră toată viaţa sa la luminarea naţiunii sale şi care fără îndoire,, se depuse în mormînt cu o mare amărăciune sufletească, văzînd că toate silinţele sale fuseră deşerte, deoarece compatrioţii lui se arătară surzi la chemările lui.. . » şi d. C. Negri, ce totdeauna a avut fericita şi meritoasa idee de a face ceva pentru aceşti români macedoneni, se oferi a retipări cu cheltuiala sa proprie gramatica lui Boiagi, ca un demn monument al naţionalităţii românilor aureliani. Retipărirea dar a acestei Gramatici o suntem datori d-lui Negri; am dori ca şi alţi patrioţi să vie în ajutorul operelor ce sunt a se tipări în această limbă.lt Dăm mai jos lista autorilor citaţi în acest memorial: Acropolitza — Gheorghe Acropolite (1220—c.1280) — istoric grec, autor al unei Cronici. Aeneas Silvius (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi In Bulgaria), Băleescu, Nicolae (1819—1852) — istoric şi scriitor român. Dimi-trie Bolintineanu transcrie liber, probabil din memorie, ideile principale din lucrarea Mersul revoluţiei In istoria românilor, publicată la Paris, în 1850, în revista România viitoare. Boiagi, Mihail George (c.l780—1842) — filolog aromân, cunoscut prin Gramatica română sau macedo-română, apărută prima dată la Viena, în 1813. După cum am arătat, a fost reeditată de Dimitrie Bolintineanu, in 1863. Cantacozin sau Cantacuzino, Ion (1292—c.1380) — împărat bizantin, autor al unor Memorii. Chalcocondylas, Laonicos (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi in Bulgaria). Chardin, Jean (1699—1799) — călător francez. A scris Călătoria in Persia şi în Indiile Orientale. Choniales, Nicetas (secolul XII) — cronicar bizantin. Chopin, Jean-Marie (1796—1870) — literat francez, secretar şi bibliotecar al prinţului Kurakin, ambasadorul Rusiei în Franţa. Printre lucrările sale se numără şi Provinces danubiennes et roumaines (1856). Comnena, Anna (1083—1148) — scriitoare bizantină. Opera sa, Alexias, constituie prima monografie organizată după criterii istorice, urmînd cronologia evenimentelor. 614 Daniil, Moscopoleanu (secolul XVIII) — cărturar aromân. A publicat în greceşte învăţătura introductivă (1 ”94), în care dă şi un manual de conversaţie grec-aromân-bulgar-albanez. Daperon (?). Demostene (384— 322 î.e.n.) — orator şi om de stat grec. Discursurile sale politice, de mare forţă persuasivă şi emoţională, sînt: Filipice, Olintice, Despre pace, Asupra prevaricaţiunilor ambasadei, Pentru coroană. Dimitrie Bolintineanu se referă la Olintice. Duplessis (?). Falmerait (Falmereit), Jakob Filip (1790—1861) — istoric şi călător german. A scris, printre altele, despre Elementul albanez în Grecia. Herodot (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi In Bulgaria). Iuvenal (c.65—127) — poet latin, celebru autor de Satire. Lan (?). ' : ' Leake, William Martin (?) — ofiţer britanic, autor al memorialelor Cercetări în Grecia (1814), Călătorii în Moreea (1830). Massim, Ioan C. (1825—1877) — lingvist român, reprezentant al curentului latinist. A elaborat împreună cu August Treboniu Lau-rian Dicţionarul limbei române (1873 — 1877). în 1862 a tipărit Repeda ideea de gramatica macedo-româneascd. Neoptoleme (?) — poet grec din epoca alexandrină, autor de epigrame. Nicefor, Gregores (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi In Bulgaria) Ovidiu, Publius Ovidius Naso (43 î.e.n. — 17) — poet latin, exilat la Tomis de împăratul Octayian August, cunoscut îndeosebi prin Tristele şi Ponticele. Patavinu (1583—1652) — cronicar francez. A scris Despre docu-Irina vremurilor (1627), Tabla cronologică a lucrurilor, dinastiilor, oraşelor şi bărbaţilor iluştri (1628). Pliniu (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria). Pouqueville, F.C.H.L. (1770—1838) — istoric francez. A fost •consul la Ianina pe lîngă Ali-paşa. A călătorit în Albania, Grecia, Macedonia, pubîicînd în 1820 Voyage en Grece, lucrare pe care o avea şi Dimitrie Bolintineanu în biblioteca sa. Ptolomeu (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria). Strabon (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria). Teofan, Sfîntul (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria). T.hunmann, Johann (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria), 615 mentală este Ab Urbe Condita (De la întemeierea Romei), scrisă în 192 de cărţi, din care s-au păstrat numai 35. Troge-Pompee — numele francez al lui Trogus Pompeius, istoric latin din timpul lui Augustus (secol I î.e.n. — secolul 1 e.n.). a scris o Istorie universală în 44 de cărţi. Tucidide (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi In Bulgaria). Villekardouin, Geoffroi (c.1155—1213) — nobil şi mareşal francez, participant la Cruciada a IV-a (1202 — 1204), în urma căreia a scris cronica Cucerirea Constantinopolului. CĂLĂTORII ÎN ASIA MICĂ în timpul exilului, Dimitrie Bolintineanu stă la Constantinopol pînă în vara anului 1856. De aici, merge în insula Samos, unde Ion Ghica. fusese numit bei, adică prinţ, cu rang de domnitor. E găzduit de A. Zanne, care fusese adus aici de Ion Ghica în calitate de inginer, pentru construirea de poduri şi şosele. Atmosfera din insula Samos nu-1 incintă, la început. într-o scrisoare, inedită, adresată lui Chri-stian Teii, îşi comunica impresiile: „Samosul este o insulă frumoasă, dar şi rară. Oamenii mai ales, mizerabili, — lenea îi face tîlhari, şi rierodirea locului încă contribuie la nenorocirea lor. Cu toate acestea privesc Samosul mai mult cu ochii trecutului, cînd era în splendoarea lui, decît a prezentului11 (Muzeul Literaturii Române, înv. 2219). După cum notează în memorialul său, a stat zece luni în Samos. în acest răstimp s-a bucurat de afecţiunea prietenească a lui Ion Ghica. La Invitaţia acestuia, pornesc împreună într-o călătorie pe coastele Asiei Mici. Impresiile de călătorie le publică mai întîi în Trompeta Carpaţilor, nr. 458, 11 octombrie 1866, p. 1825; nr. 459, 14 octombrie 1866, p. 1829; nr. 460, 18 octombrie 1866, p. 1833; nr. 462, 13/25 octombrie 1866, p. 1841; nr. 463, 16/28 octombrie 1866, p. 1845; nr. 464, 20 octombrie 1866, p. 1849; nr. 465, 23 octombrie/ 4 noiembrie 1866, p. 1853; nr. 467, 30 octombrie/11 noiembrie 1866, p. 1861; nr. 468, 6/18 noiembrie 1866, p. 1865; nr. 469, 13/25 noiembrie 1866, p. 1869; nr. 470, 2 decembrie 1866, p. 1873; nr. 471, 24 noiembrie/6 decembrie 1866, p. 1877. Foiletoanele sînt reunite apoi în volumul Călătorii In Asia Mică, Bucureşti, Tipografia lucrătorilor asociaţi, [1866]. 616 . Acest memorial nu s-a bucurat de prea multă atenţie din partea comentatorilor lui Dimitrie Bolintineanu. O scurtă referire înttlnim în studiul Dimitrie Bolintineanu de D. Popovici, inclus în volumul Cercetări de literatură română (Sibiu, „Cartea românească din Cluj, 1944, p. 96). Aşa cum am mai menţionat, D. Popovici demonstra că scriitorul nostru indică drept surse de informare unele lucrări pe care nu le-a consultat direct, ci prin texte intermediare, extrăgînd datele din referinţe la lucrările respective găsite la alţi autori. De pildă, Dimitrie.' Bolintineanu „aminteşte la un moment dat pe călătorul .englez Chandler, care explorase Grecia şi Asia Mică în anii 1764—1766. Delaţiunea acestei călătorii apăruse şi în traducere franceză. Singura ediţie cunoscută nouă datează din 1806. Bolintineanu ar fi putut-o cunoaşte direct, dar este cu mult mai probabil că el a pus-o la contribuţie prin texte intermediare. Pe Chandler se întemeiază din loc în loc geograful francez Charles Texier, a cărui Asie Mineure, Paris, 1862, era o lucrare de meritată reputaţie. Ea fusese precedată de o altă lucrare a aceluiaşi cercetător asupra aceleaşi regiuni: Description de VAsie Mineure, Paris, 1839—1846. Pe Texier îl aminteşte Bolintineanu în treacăt, dar ar fi greu să se precizeze care din aceste două lucrări a fost pusă la contribuţie la data cînd el îşi redacta memorialul/4 .; Acum sînţem în măsură să precizăm care anume lucrare, a Iui Charles Texier a utilizat, cunoscînd lista celor 101 volume din biblioteca lui Dimitrie Bolintineanu, scoasă la licitaţie, împreună gu puţinul său mobilier, în împrejurările dramatice ale îmbolnăvirii şi internării sale Ia spitalul Pantelimon, unde şi-a sfîrşit viaţa. Este a doua lucrara a lui Charles Texier, Asie Mineure, din 1862,- care se afla în biblioteca scriitorului nostru, cum atestă, lista amintită, păstrată în manuscris la Biblioteca Academiei, cota Ms. rom. 235, p. 117 (vezi şi Augustul Z. N. Pop: Soarta bibliotecii lui Dimitrie Bolintineanu, în Prima sesiune ştiinţifică de bibliologie şi documentare, Bucureşti, Editura Academiei,, 1957, p. 343). 4 D. Popovici argumentează că Dimitrie Bolintineanu a apelat îndeaproape la Charles Texier: „Dependenţa faţă de scriitorul francez merge, chiar acolo unde numele acestuia nu este amintit în nici un fel, pînă la reproducerea nu numai a ideii, ci şi a documentării bibliografice cu prescurtările caracteristice limbii franceze. Un singur exemplu: în Asie Mineure, p. 343, Texier vorbeşte despre Priene şi aminteşte, după Pausanias, de o statue «tres antique » a zeiţei Mi.nerva; iar în josul paginii notează:. «Pausanias, liv. VIII, ch. 5 ». Bolinti-tineanu reproduce (p. 14)., atît ideea cit şi nota, nediferenţiindu-se de Texier decît prin faptul că el încorporează nota în text : « Priena 617 e o cetate cu totul religioasă. Pausanias citează templul Minervei cu o statuă foarte antică a zeei (P. liv. VIII, ch. 5) Dăm mai jos lista autorilor citaţi în acest memorial: Anna Cotnnena (vezi nota Ia Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Atkos sau Santa-Agora). Callinus (secolul VII î.e.n.) — cei mai vechi poet liric grec. Chandler, Richard (1738—1810) — arheolog englez. A întreprins cercetări in Grecia şi Asia Mică, rezultatele lor expunîndu-le în principalele sale lucrări, Inscripţii antice in Asia Mică şi Grecia (1774) şi Călătorii in Asia Mică (1775). Cramer, John Anthony (1793—1848) — filolog englez, profesor de istorie la Oxford. Printre lucrările sale se numără şi Descrierea Asiei mici (1832). Demostrate (?). Diodor din Sicilia (vezi nota la Călătorii la Ierusalim in sărbătorile Paştelui şi in Egipt). Dioscoride sau Discordie (secolul III î.e.n.) — poet alexandrin, autor de epigrame. Filostrate (c.175—c.250) — scriitor şi filozof grec. Dimitrie Bolin-tineanu îl citează cu Viaţa sofiştilor. Herodat (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi in Bulgaria). Hipocrate (c.460—375 î.e.n.) — medic grec, supranumit „părintele medicinei", autor al unor Aforisme. Homer (vezi nota la Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paştelui şi in Egipt). Kromer (vezi nota Ia Călătorii pe Dunăre şi in Bulgaria). Lucien (c. 1'25—c. 190) — scriitor şi filozof grec, adept al lui Epieur. Dimitrie Bolintineanu îl citează cu De Amoribus. Meneke, Thiod sau Meineke (?) — autor al antologiei lirice greceşti Selecţia poeţilor. Newton, Charles-Thomas (1816-1894) — arheolog englez. A întreprins cercetări In Grecia şi Asia Mică, expuse în numeroase lucrări de specialitate. Qvidiu (vezi nota la Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Atkos sau Santa-Agora). Pausanias (secolul II) — istoric şi grograf grec. Principala sa operă este Descrierea Eladei. Philippos de Thiangela (secolul III î.e.n.) — cronicar din Caria. Pliniu (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi in Bulgaria). Plutarh (vezi nota la Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Paştelui şi in Egipt). 618 Strabon (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi In Bulgaria). Texier, Charles-Felix-Marie (1802—1871) — arheolog francez. Principalele sale lucrări sînt Descrierea Asiei Mici, arte frumoase, monumente istorice, planurile şi topografia unor cetăţi antice (1889—1848), Edesa şi monumentele ei (1859) şi Asia Mică (1862), aceasta din urmă ■avlnd-o şi Dimitrie Bolintineanu în biblioteca sa. Titus Livius (vezi nota la Călătorii la românii din Macedonia şi Muntele Athos sau Santa-Agora). Varon, Marcus Terentius Yarro (116—27 î.e.n.) — scriitor şi învăţat roman. Principalele sale opere, Despre limba latină, Istoria veche a celor omeneşti şi divine, s-au pierdut, păstrîndu-se doar cîteva cărţi din lucrarea Economia rurală. Vibius Sequester (secolul 1 î.e.n.) — autor al unui manual în care sintetizează toate denumirile geografice culese din operele marilor poeţi latini. Yitruvius sau Vitruve, Marcus Pollio (secolul I î.e.n.) — arhitect roman, autorul celui mai vechi tratat Despre arhitectură. Vivien de Saint-Martin, Louis (1802 — 1897) — geograf francez, cunoscut îndeosebi prin Nou dicţionar de geografie universală. IN SOLA TENEDOS Şl CANARIS. FRAGMENT DIN CĂLĂTORIA D-LLT D. BOLINTINEANU ÎN ARHIPEL A apărut in Calendar istoric şi literar pe anul bisect 1H60, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1859, p. 84. Călătoria a avut loc în vara anului 1856, îndată după aceea în Asia Mică. Memorialul nu a intrat în atenţia comentatorilor operei lui Dimitrie Bolintineanu. Autori citaţi: Bochart, Samuel (1599 — 1667) — pastor şi scriitor francez. Printre lucrările sale se numără şi Geografia sfîntă (1664). Denis Periegetul (secolul III) — geograf grec. De la el a rămas o descriere a pămîntului in 1186 versuri hexametrice, publicată pentru prima dată la Ferrara, în 1512. Diodor din Sicilia (vezi nota Ja Călătorii la Ierusalim In sărbătorile Paştelui şi in Egipt). Louis -Le Ctoix (.?). 619 Pindar (c.521—c.441) ^ poet teban, unul dintre cei mai mari lirici ai antichităţii greceşti. Din opera sa s-au păstrat intergral Odele triumfale. Bochette, Dâsire-Raoul (1790 — 1854) — arheolog francez. Principalele sale opere sînt Istoria critică a aşezării coloniilor greceşti (1815), Antichităţi greceşti tn Bosfor (1822), Curs de arheologie (1828 —1835). Slrabon (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria). Virgiliu (vezi nota la Călătorii la Ierusalim în sărbătorile Peştelui şi in Egipt. CĂLĂTORII IN MOLDOVA După încheierea Tratatului de la Paris, la 30 martie 1856, în urma războiului Crimeii, Principatele Române intră într-o nouă fază de dezvoltare. Teşind de sub protectoratid ţarist, rămîn numai sub suzeranitatea Porţii otomane, asigurate de garanţia marilor puteri europene. în fiecare Principat urma să se convoace cîte un divan ad-hoc, cu reprezentanţi din toate clasele sociale, iar dorinţele exprimate în aceste divanuri aveau să fie examinate de marile puteri şi consemnate într-o Convenţie, ce se va încheia tot la Paris, la 7/19 august 1858. Pînă la semnarea Convenţiei, ţările româneşti erau conduse de uh caimacam (locţiitor de domn). Problema fundamentală pusă după Tratatul de la Paris era însă Unirea Principatelor Române. Lupta pentru unitatea naţională capătă în această perioadă o largă amploare, o sporită intensitate, dinamizînd toate forţele patriotice, redeşteptînd conştiinţele, stimuînd energiile creatoare, pentru â servi propăşirea 'ţării, pe multiple planuri. Este o perioadă de adevărată regenerare naţională, de avînt patriotic, luminată de nobilul ideal al unităţii tuturor românilor, de ridicare pe noi trepte de civilizaţie. în această perioadă, cînd se impunea cu necesitate o acţiune unitară a tuturor forţelor patriotice, a tuturor spiritelor luminate şi 'inirriilor devotate propăşirii naţionale, începe să fie din ce în ce mai viu şi mâi categoric exprimată dorinţa de a li se acorda exilaţilor de la 1848 libertatea de a se întoarce în ţară. Toţi Cei angrenaţi în entuziastul efort de regenerare naţională erau conştienţi că exilaţii de la 1848, care timp de aproape zece ani, în condiţii grele, nu încetaseră a trudi pentru binele patriei, erau acum, în perioadă respectivă, cei •620 mai indicaţi să stimuleze şi să fortifice, prin devotamentul, clarviziunea şi abnegaţia lor, lupta cu perspective atît de luminoase. Demersuri pentru întoarcerea exilaţilor se fac încă de la începutul anului 1856, în primul rînd pe lîngă guvernul Franţei şi Napoleon al III-lea, care aderaseră deschis şi sprijineau efectiv lupta românilor pentru unitate şi prosperitate naţională. Invocînd demnitatea sa de fost membru al locotenenţei domneşti, N. Golescu se adresa în scris, la 2 februarie 1856, contelui Walewski, ministru secretar de stat la Departamentul Afacerilor Străine al Franţei, solicitînd sprijinul în obţinerea dreptului de întoarcere în patrie a exilaţilor: „L’insigne bonheur que j’ai eu d’etre â une ăpoque mămorable l’âlu de ma nation et d’âtre reconnu dans la Lieutenance Princiare de la Valachie par la Sublime Porte et par Ies tirandes Puissances ses alliâes actuelles, me faut esperer que Votre Excellence ne me râfusera pas le droit de par-ler en cette occasion au nom de mes compatriotes. Je me flatte aussi de l’espoir que Votre Excellence voudra reconnaître Ia justice et la nâcessită de la mesure en faveur de laquelle j’invoque sa puissante intervention; car, il est incontestable que le gouvernement de Sa Majestă l’Empereur des Franţais serait trompă dans ses bonnes inten-tions et que l’avenir des Principautâs serait gravement compromis, si Ies patriotes roumains continuaient â rester hors de leur pays“ (cf. N. CoriVan: Din activitatea emigraţilor români în Apus, 1853—1857, Bucureşti, Cartea Românească, 1931, p. 39). Intervenţii similare se fac şi in Anglia. La 18 iulie 1856, în Camera Comunelor din Londra, deputatul Orway pledează pentru întoarcerea, emigraţilor români în patrie, comunicîndu-i apoi, la 19 iulie 1856, lui D. Brătianu: „Quoique lord Palmerston ne m’a pas răpondu hier au sujet des refugiăs roumains, ayant ele empechâ par un point d’ordre, je puis vous assurer que j’ai eu une conversation avec lui qui ne me laisse aucun doute qu’il s’intăresse â fair donner â tous ceux qui se sont compromis dans Ies ăvănements de 48—49 la libertâ de rentrer dans' leur payS“ (cf. Al. Cretzianu: Din arhiva lui Dimitru Brătianu, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1933, voi. II, p.. 117). Pentru a obţine sprijinul Angliei, în această chestiune, D. Brătianu apelează la toate persoanele influente cu care se afla în relaţii mai mult sau mai puţin amicale. Unul din prietenii săi apropiaţi. E. Crowe, corespondentul din Paris al ziarului Moring Chornicle, îi comunica Ia 8 septembrie 1856: „J’ai dină avec lord de Redcliffe, vendredi et j’ai causâ avec lui toute la soirâe . . .'Je lui disais que Ies proscrits ătaient des hortimes' murs et, aprâs tout, plus sensâs et plus modârâs que Ies patriotes qui ătaient maintenant a Bucharest et â Jassy, et libres 621 ■îifSiii:; -d’agir. Lord Redcliffe m’a dit qu’il avait demande leur rentrâe, mais qu’il ne croyait pas que la Porte l’accordera" (cf. Al. Cretzianu: op. cit., p. 145). De asemenea, D. Brătianu intervine direct la Foreign Office, din partea căruia primeşte, la 10 februarie 1857, următorul răspuns (în limba engleză, evident), semnat de E. Ilamniond: „Referindu-mă la scrisoarea Dvs. din 6 curent, am primit instrucţiuni din partea lui lord Clarendon de a vă ruga să binevoiţi a da informaţiuni Excelenţei-Sale In privinţa numărului emigraţilor a căror situaţiune i-aţi semnalat, precum şi asupra locului unde se află acum acei emigraţi, asupra motivelor pentru care au fost obligaţi să-şi părăsească patria, cît şi asupra piedieei ce se opune actualmente înapoierii lor“ (cf. Al. Cret-rzianu: op. cit., p. 196). Bineînţeles, D. Brătianu răspunde îndată lordului Clarendon, la 11 februarie 1857, arâtînd motivele exilării şi locul imde se află cei exilaţi, pledind cu convingere pentru revizuirea unor hotărîri arbitrare, perpetuate injust timp de aproape zece ani. Printre cei exilaţi era trecut şi Dimitrie Bolintineanu (cf. Al. Cretzianu: op. cit., p. 197). în ţările româneşti, intervenţiile în sprijinul întoarcerii exilaţilor -erau numeroase şi din ce în ce mai categorice. începe chiar o acţiune deschisă in presa vremii, curajoasă, toţi semnatarii pledoariilor vorbind în numele opiniei publice, relevînd necesitatea prezenţei, în momentul istoric respectiv, a celor ce se dovediseră devotaţi patriei şi în afara hotarelor ei. într-un articol publicat în Concordia an. I, nr. 6, din 23 februarie 1857, p. 2, C. A. Cretzulescu afirma lapidar că „întoarcerea exilaţilor, precum vedem, este dorită de toată lumea“. Aceştia, se spunea mai departe în articol, „au dat dovadă de un bun simţ practic, care îi onoară şi care arată că cauza naţională are numai de cîştigat cu întoarcerea lor“. într-un alt articol, publicat în Concordia, an, I, nr. 23, din 27 aprilie 1857, p. 89, dezideratul era şi mai accentuat: „Intrarea emigraţilor ar fi o măsură de o bună şi dreaptă politică în aceste zile de regenerare naţională. Inimile noastre sîngerează cu atît mai mult văzlnd că porţile patriei stau încă închise pentru persoane cu un caracter onorabil. . . Sperăm că guvernul, care în această privinţă s-a arătat insuflat de o părintească binevoinţă, va stărui spre a ridica fără întîrziere orice împiedicare, şi a face ca familiele să poată îmbrăţişa pe fiii şi fraţii lor despărţiţi de dulcele sîn al patriei de nouă ani de zile. Această măsură va avea cea mai vie şi mulţumitoare înti-părire asupra opiniunii publice.“ în ziarul Secuiul, an. I, nr. 33, din 2 mai 1857, p. 1, G. R. Bosue--ceanu semnează un articol cu modulaţii patetice, invoclnd suferinţele di zice şi morale ale exilaţilor, clamînd pentru întoarcerea lor în patria -622 pentru care s-au sacrificat: „Sunt opt ani de eînd unii dintre cei mai: aleşi fii ai României rătăcesc pe ţărmuri streine şi suferă toate asprimele unui exiliu. Opt ani, fără casă, despărţiţi, tatăl de copil şi copilul de mumă; lipsiţi adesea de pîinea din toate zilele, şi Lăţind cu sfială la uşa streinului ca să-i ceară un pahar de apă refuzat şi acesta mai. mult decît o dată, opt ani de nesiguranţă, de lipsă, de persecuţii, de durere; goniţi din loc în loc şi rătăcind din ţară în ţară; trecînd pragurile miniştrilor şi diplomaţilor, cerind la toată lumea o protecţiune, şi niciodată pentru di aşii, care aveau destule trebuinţe, ci pentru ţara lor, pe care o ştiau in lacrămi şi in apăsare . . . Multe voce se stinseră pe tărîmuri streine, multe corpuri de-abia putură căpăta o groapă spre a se repauza în ţări depărtate, pe cînd patria lor nu putu avea nici chiar satisfacţiunea a primi în sinul său, cel puţin morţi dacă nu, vii, pe aceşti fii ce se sacrificaseră cu atîta nobleţe pentru binele şL fericirea ei”. Un vibrant apel publică şi M, Costiescu, în ziarul România, an. I, nr. 9, din 7 mai 1857, p. 33: „Sunt nouă ani de cînd România se văzu despuiată de o parte din fiii săi, sunt nouă ani de cînd aceştii oameni rătăcesc pe tărîmuri streine lîncezind de amorul patriei, pe care încă n-o pot vedea! . . . Fără a mai zice alt, chemăm privirea părintescului guvern asupra unei chestii atît de nobilă şi atît de dreaptă; îl rugăm in numele omeniei, în numele patriei, în numele amorului părintesc şi frăţesc ca să ia măsuri pentru ca să facă, să mijlocească ca aceşti oameni să vie în fine, ei cari sunt atît de trebuin-cioşi, pentru ca să conlucrăm cu toţii la marea operă la care suntem, chemaţi, regenerarea naţiunii noastre!“ în acţiunea desfăşurată in presa vremii, în favoarea întoarcerii exilaţilor, s-au făcut şi intervenţii care îl priveau direct pe Dimitrie Bolintineanu. De pildă, articolul Dorul de patrie, apărut în Concordia,. an. I, nr. 16, din 30 martie 1857, p. 61, era consacrat în întregime poetului, argumentat cu propria sa operă: „Un om al căruia amor patriotic s-a tradus prin versurile cele mai elegante şi mai armonioase-cu care se află înzestrată literatura română, fu aruncat de luptele partitelor afară din sînul patriei. în îndelungatul său timp de peleri-nagiu pe tărîmuri streine, a publicat un uvragiu intitulat Călătorii: in Palestina şi Egipt. Deschizând această carte nu poate citi cineva o pagine făr-a vedea că ea a fost dictată de acea sete divină cu care se nutresc inimele cele devotate ţărei lor. Citind lamentarea ce poetul român adresează României, din fundul Egiptului, pe ruinele mona-stirci Sîntului George, şi pe care nu ne putem opri d-a o transmite aici cititorilor noştri, ne întrebăm cu durere, oare pentru ce amorul ţărei să fie o cauză de nenorocire pentru cei înzestraţi cu darul d-a. 623- cînta faptele patriei şi regenerarea poporului ?“ Şi după ce transcrie pasajul din memorialul de călătorie al lui Dimitrie Bolintineanu („O, patria mea! ţară frumoasă şi întristată! poci eu vorbi de o mare suferinţă, fără să-mi aduc aminte de tine?44 . . . etc.), articolul din Concordia încheia astfel: „A ţine pe aceşti bărbaţi într-un aşa de îndelungat chin este o osîndă care nu se poate împăca cu nici un principiu de umanitate şi echitate41. Dimitrie Bolintineanu acţionează şi el însuşi pentru a se reîntoarce în patrie. Din Constantinopol, unde aştepta acest moment fericit, trimite poeziile Odă la România şi Tu erai frumoasă, o Patria, mea!, care apar în ziarul Concordia, an. I, nr. 27, din 11 mai 1857, p. 107, cu următoarea notă din partea redacţiei: „Amicul nostru Bolintineanu ne trimite de la Constantinopole cîteva poezii nuoi din care publicăm deocamdată pe cele următoare. Cînd vedem un bărbat cu un aşa de frumos talent suspinînd în streinătate, nu putem decît a ne revolta în contra unor combinări politice care ţin departe de ţară pe unii din cei mai aleşi ai săi fii. Ce argument mai puternic, în favorul intrării eipigraţilor, decît capacitatea şi talentul celor mai mulţi din ei ?“ •în vara anului 1857, demersurile pentru întoarcerea emigraţilor capătă forme organizate, mobilizînd întreaga opinie publică, apelîn-du-se direct la ocîrmuire sau lă reprezentanţii puterilor garante. La 8 iunie 1857, beizadea Grigore Ghica, Grigofe Filipescu, membrii ai înaltei Curţi, Arion, şef de secţie la Departamentul Justiţiei, şi bancherul Polihroniade prezintă caimacamului o petiţie cu mai multe mii de semnături, prin care reclamau libertatea exilaţilor de a' reveni în patrie* în momentul atît de important al regenerării naţionale, după Tratatul de la Paris, cînd se punea cu atîta acuitate problema Unirii ţărilor româneşti şi a reorganizării statului şi naţiunii române, pe baze moderne. „în ajunul unei ere nouă ce se deschide pentru naţia noastră, — se spunea în petiţie — românii simt trebuinţa d-a o inaugura prin concordie. Ei vin să ceară de la înălţimea Yostră reîntoarcerea exi-laţiîlor, ca o consfinţire de uitarea trecutului, ca un semn dă. toţi voiesc binele comun lăsînd orice spirit de partid. Opt ani de exil. i-au apucat; familiile lor sufăr de aceasta, noi suntem pe lingă •înălţimea-Voastră interpreţii durerii şi dorinţelor lor. Către acestea ne zicem: că oricare ar fi mersul cu care faptele lor s-a preţuit, nimeni nu poate tăgădui că n-au fost inspiraţi de amorul pentru ţară; că Tratatul de la Paris a realizat mai multe din lucrurile pentru care ei au suferit; că toţi sunt cuprinşi de art. V al Tratatului ce acordă tuturor amnistie, mai cu seamă prin făgăduielile solemne 624 ale Congresului, că ţara va fi consultată într-o întreagă libertate, cu o dreptate nepărtinitoare. Spre a fonda noua sa destinaţie, Patria are trebuinţă de luminele şi patriotismul tuturor fiilor săi. O singură exclusie am privi-o ca un semn de nenorocire. Să reintre dară fraţii noştri exilaţi 1“ (cf. Lui C. A. Rosetti, Bucureşti, 1916, p. 279.) Caimacamul refuză însă această petiţie. Apropiindu-se alegerile, care, conform Tratatului de la Paris, urmau să desemneze divanurile ad-hoc, cu reprezentanţii tuturor claselor sociale, trebuia acţionat energic şi rapid, partida naţională avînd mari speranţe în prestigiul, patriotismul şi devotamentul fruntaşilor de la 1848, aflaţi încă în exil. De aceea, îndată ce caimacamul refuză să dea ascultare opiniei publice, se înaintează o nouă petiţie, la 10 iunie 1857, către Comisiunea Europeană din Bucureşti, în care se spunea: „O petiţie, acoperită de semnăturile a mai multor sute de oameni onorabili, aparţinînd tuturor claselor societăţii, a fost remisă Excelenţei Sale prinţului-caimacam. Obiectul acestei petiţiuni este de a cere repatrierea exilaţiilor din 1848 pentru a putea lua parte şi ei la alegerile generale, cari vor hotărî de soarta patriei. Alteţa Sa Caimacamul n-â crezut de cuviinţă a primi acea petiţiune. Totuşi, cererea era conformă cu spiritul Tractatului de la Paris, care vrea ca toate opiniunile şi toate interesele să fie admise a concura la libera expresiune a dorinţelor ţărei. Oamenii, a căror rechemare o cer petiţionarii, nu sunt exilaţi propriu-zişi, deoarece expatrierea lor, considerată de la început ca o simplă măsură de poliţie, trebuia să fie provizorie şi să înceteze odată cu împrejurările cari au motivat-o . , . Afară de aceasta, n-a intervenit nici o judecată nici Înainte, nici după expulzare, pentru a pronunţa în contra lor o suspendare, chiar temporară, a drepturilor lor de cetăţeni români" (cf. Lui C. A. Rosetti, p. 280). > Noua petiţie, adresată Comisiunii Europene din Bucureşti, avu un ecou faborabil. Prin intermediul acestei Comisiuni, Poarta otomană dădu în sfîşit decretul prin care se permitea intrarea în ţară a exilaţilor. Exprimînd satisfacţia opiniei publice faţă de această măsură, într-un articol publicat în Anunţătorul român, an. IV, nr. 44, din 29 iunie 1857, p. 1, C. I. Bădulescu spunea: „Această noutate, răspîndin-du-se în tot oraşul nostru, fu primită de toţi cu plăcere, mulţumind din tot sufletul unor asemenea generoase măsuri. Nici unul din fiii României nu va avea dar în viitor să plîngă în ţări streine neputinţa, de a intra în patria sa, şi astfel vor fi toţi faţă la solemna zi ce se pregăteşte pentru regenerarea patriei lor!" 625- în urma decretului de amnistie dat de Poarta otomană, revin în ţară mai întîi fraţii Nieolae şi Ştefan Golescu, D. Brătianu şi C. A. Rosetti, în ziua de 26 iunie 1857, cum informează ziarul Secuiul, an. I, nr. 48, din 26 iunie 1857, p. 3. La citeva zile soseşte Cezar Bolliac (Secuiul, an. I, nr. 51, din 8 iulie 1857, p. 2), urmat de Christian Teii, Gh. Maglieru, Ion Heliade Rădulescu, Ion Brătianu, Al. Paleo-logu, arhimandritul Iosafat Snagoveanul şi C. Bălcescu. La Constantinopol, unde aştepta momentul reîntoarcerii în patrie Dimitrie Bolintineanu suportă cu greu trecerea timpului. Chiar cînd face o scurtă călătorie la Smirna nu poate înlătura frămîntările lăuntrice, scriindu-i soţiei lui A. Zanne, la 24 iulie 1857: „Smirna mă plictiseşte aşa de groaznic, că-mi vine să ţip ca cînii din stradă“ (cf. N. Cartojan: D. Bolintineanu. Scrisori din exil, în Neamul românesc literar, an. I, nr. 7, 1 iulie 1909, p. 515). Aceeaşi stare sufletească îl străpîneşte şi în ţimpul popasului în insula Prinkipo, după revenirea la Constantinopol, comunicîndu-i toţ soţiei lui L. Zanne, la 21 august 1857: „Sînt obosit de viaţa din insulele Principi, unde m-am plictisit îndeajuns ... Acum rămîn Ia Pera, Hâtel du Globe, unde mă plictisesc ca un cîine de cioban închis într-o colibă" (cf. N. Cartojan: ■op. cit., p. 517). în sfîrşit, momentul mult aşteptat începe să se contureze. Intenţia sa era de a merge întîi în Moldova, unde se afla bunul său prieten Costache Negri şi unde G. Sion îi editase cîteva volume. într-o scrisoare, inedită, adresată soţiei Iui A. Zanne, la 2 septembrie 1857, din Constantinopol, în comunica: „Je compte partir dans une dizaine de jours pour Iassy“ (Biblioteca Academiei, ms. rom. 235, f. 32). într-o altă scrisoare, tot inedită, adresată lui Costache Negri, la 3 •septembrie 1857, îi împărtăşea aceleaşi intenţii: „Sunt sigur că nu mai ştii ce m-am făcut pe faţa lumei unde vînturile capriţioase ale evenimentelor împinseră barca mea uşoară. Acuma s-a schimbat şi soaţa noastră şi sunt sigur că avem a ne revedea în curînd. Peste cîteva zile voi pleca către căminul părintesc; dar mai înainte, am de gînd să viu să vă văd prin Moldova. Să văd ţara ce am cîntat-o odată, fără să o cunosc, şi mai ales locurile memorabile unde străluciră odată armele Dimitrie Bolintineanu părăseşte Constantinopolul în ziua de 20 ■septembrie 1857, pornind spre patrie, aşa cum precizează în Călătorii In Moldova, memorial publicat în Calendar istoric şi literar pe anul 1859, Bucureşti, Librar-editor Christ. Ioanin et Roman, 1858, p. 2. •626 Ajungînd la Iaşi, poetul e primit cu entuziasm, cu căldură prietenească, fiind invitat în primul rîrid în cercul deputaţilor din partida naţională, în fruntea cărora se aflau Mihail Kogălniceanu şi Costache Negri. într-o scrisoare trimisă din Iaşi, la 19 octombrie 1857, lui Bali-got de Beyne, directorul ziarului Presse d’Orient şi viitor secretar al Iui Alexandru loan Cuza, Dimitrie Bolintineanu îl informa că, împreună cu Marin Serghiescu-Naţionalul, au asistat la memorabila şedinţă din 7/19 octombrie 1857 a divanului ad-hoc din Moldova, despre care vorbeşte şi în acest memorial, în care s-a votat Unirea ţărilor româneşti: „Je voudrais vous ăcrire longuement sur la celebre săance d’au-jourd’hui qui a decidă de l’avenir ou de l’honneur de notre.nation. Mais ce brave Marin vient de me dire qu’il vous a dăjâ ecrit une lon-gue lettre pleine de dătails. Malgră cela, je ne puls m’empecher de te dire que: dâs que le reglement concernant l’intărieur de l’assemblăe fut discută, Negri fut ălu viceprâsident â l’hunanimită. Rallet fut ălu secretaire de l’assemblăe et puis secretaire du comită des propriătaires. (grands). Hourmousaky, Rolla (beau-frăre d’Alecsandri), Pano, Mav-rogheni furent aussi secrătaires. Mais je m’arrete lâ car le vieux Marin me dit qu’il vous a dăjâ ăcrit sur tout cela. La săance fut ouverte aujour-d’hui lundi â 11 heures du matin. Dăjâ une foule d’hommes encom-brait la salle. La loge răservăe pour Ies dames attirait Ies yeux des spectateurs, par la foule, la beaută et l’âlăgance des âtres charmants qui y avaient pris place. Nous fumes prăsentăs ici comme reprăsentants-de la Valaquie. Le prâsident annonţa l’ouverture. Un secrătaire (Rollas) lit un journal. Aprâs vint 1 tour de Kogalnitziano qui lit le projet concernant Ies quatres points et que je regrette de ne pas pouvoir te-l’envoyer, âtant trop long. Nous l’avons envoyă â Bukarest au Divan, ad-hoc. Kogalnitziano, Hourmousaky, Rolla, Rallet, Mavrogheni,, Malinesco sont Ies auteurs de ce parfait travail“ (cf. Documente privind Unirea Principatelor, ediţie de Cornelia C. Bodea, voi. III, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1963, p. 325). Interesantă e relatarea, încercărilor neputincioase ale antiunioniştilor şi înfrîngerea lamentabilă pe care au suferit-o, scrisoarea lui Dimitrie Bolintineanu către Baligot de Beyne asemănîndu-se cu pasajul respectiv din memorial r „Deux dăputăs, Ies seuls anti-unionistes, disent qu’ils ont quelques propositions â faire contre l’Union. II y avait un article dans le râgle-ment qui disait que tout amendament doit ătre soutenu par quatre dăputăs. Mais il n’y avait que deux des leurs dans la Chambre. Quel-ques-uns se proposărent en vertu du râglement de leur dăfendre de-parler, mais l’Assamblâe marcha sur l’art. du răgi. et donna au pro-posant la libertă de s’exprimer. C’ătait la tactique des antiunionistes; 627- ils comptaient sur le refus de l’Assemblee, pour avoir le droit de crier que cette assernblee avait exerce de la pression; on comprit leur pensie et on Ies laissa parler. Le premier c’est A. Balch. II s’est rendu ridicule par sa maniere de faire. II ne savait ni parler ni lire. Un autre a lu sa proposition. L’autre etait le lieutenant de l’eveque de Roman. A peine il ouvrit la bouche pour parler contre l’Union que D. Rallet tira de sa poche un acte signe par le prelat, il y a un an, dans lequel il demandait la reunion avec un prince ătranger, lui et 150 autres individus. Le prelat resta stupâfait, ne sachant plus que dire. La sâance s’est termină avec beaucoup de dignite. Tous Ies deputes ont signe l’Union, excepte trois“ (cf. Documente privind Unirea Principatelor, voi. III, p. 325). ' Memorialul lui Dimitrie Bolintineanu conţine, din această perspectivă, cele mai autentice şi obiective mărturii din perioada de însu-fleţitor patriotism a pregătirii Unirii, cum subliniază şi Cornel Regman: „Tot atît de interesante sînt, Călătoriile in Moldova, scrise pe temeiul celor observate de scriitor la întoarcerea din exil, în trecerea sa prin Moldova. Era tocmai epoca preparativelor în vederea Unirii, astfel că Bolintineanu — în mijlocul unei însufleţiri generale — are prilejul să observe, după o lungă despărţire de ţară, cît de adine înrădăcinată este năzuinţa spre unire a poporului, ea şi a reprezentanţilor luminaţi ai intelectualităţii şi boierimii. Memorabilă între toate acestea este mai ales relatarea şedinţei divinului ad-hoc la care fusese invitat să participe ca ilustru oaspe muntean ce era. El se foloseşte de aceasta pentru a schiţa cîteva fizionomii de patrioţi moldoveni (Kogălniceanu, C. Negri, Hurmuzache), cărora le opune pe jalnicii adversari ai Unirii recrutaţi din rîndurile marii boierimi şi ale clerului. Şi pentru a explica atitudinea acestora din urmă, care susţineau că <■ unirea ameninţă a se strica frumoasele instituţii ale Moldovei», Bolintineanu dezvăluie greaua situaţie a ţăranilor moldoveni, înregistrînd detaliat, într-un capitol special, veritabil reportaj, toate sarcinile iobăgeşti care apăsau pe umerii lor“ (Dimitrie Bolintineanu — între „plingere“ şi satiră, în volumul Confluenţe literare, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 196). După participarea la şedinţa în care s-a votat Unirea ţărilor româneşti, Dimitrie Bolintineanu porneşte într-o călătorie pe la mînăs-tirile din Moldova, descrisă pe larg în memorial, peste tot făcîndu-i-se o primire plină de căldură şi admiraţie. Lui A. Zanne îi comunica, la 24 octombrie 1857: „Toată lumea mă cunoaşte aici din nume şi, unde mă duceam, ni ieşiau înainte fel de fel de oameni; am avut, este •drept, o primire care nu o aşteptam (cf. N. Cartojan: Scrisori ale lui D. Bolintineanu după întoarcerea din exil, în Neamul românesc literar, an. III, nr. 3, 30 ianuarie 1911, p. 46). într-o altă scrisoare, adresată soţiei lui A. Zanne, îi relatează succint itinerarul parcurs, însă îi comunică şi unele amănunte care nu au fost consemnate In memorial. Astfel: „De la Neamţ; am luat drumul spre Botoşani, iată pentru ce: de cînd m-am dus la Iaşi, Ralet, care m-a luat cu forţa la el, mi-a spus că vrea mă mă reţie în Moldova şi că, pentru asta, a conceput planul de a mă însura cu o fată tînără şi frumoasă din Botoşani, care are douăzeci de mii de galbeni zestre. Mi-a dat o scrisoare către tatăl tinerei fete şi două altele pentru două familii din Botoşani, care, după el, ştiau secretul. Iată-ne pe drum, eu gîndindu-mă la frumoasa fată, pe care n-o cunoşteam; Marin gîndindu-se la douăzeci de mii de galbeni, pe care nu i-a văzut niciodată. Seara sosim la Folticeni, capitala veche la patru ceasuri departe de Botoşani. Acolo am fost conduşi la un şef de poliţie, unde am primit cea mai meschină ospitalitate din cîte se pot primi vreodată, şi asta pentru cuvîntul că gazda noastră se afla în mizerie. A doua zi am plecat la Botoşani; dar abia eram pe drum, şi un cal de la trăsură a căzut jos şi a crăpat. Atunci ne-am hotărît să ne întoarcem la Baia şi să părăsim proiectul de a vedea Botoşanii, mi-am luat adio de la tînăra logodnică şi Marin de la cei douăzeci de mii de galbeni" (cf. N. Cartojan: Scrisori ale lui D. Bolintineanu după întoarcerea din exil, p. 63.) La Iaşi, cercurile marii boierimi încearcă să-l cucerească pe poet prin numeroase şi scumpe cadouri, după cum însuşi mărturiseşte în citata scrisoare către Boligat de Beyne, precizînd că a primit atîtea obiecte, încît „je pourrai ouvrir un magasin" (cf. Documente privind Unirea Principatelor, voi. III, p. 334), expresie întîlnită şi în memorial. Cu toate acestea, Dimitrie Bolintineanu nu face pact comun cu protipendada. Dimpotrivă, o priveşte cu ochi critic, sever, îi dezaprobă moravurile, ipocrizia caracterului, corupţia morală. Poetul era dezgustat de atmosfera ce domnea în clasele avute, temîndu-se să nu întîl-nească aceeaşi stare de lucruri şi la întoarcerea în Muntenia. Atît în memorial, cît şi în scrisorile către prieteni, Dimitrie Bolintineanu îşi exteriorizează gîndurile cu nelinişte, dar cu o atitudine fermă, cum remarcă D. Popovici: „Este, în toată naraţiunea călătoriei în Moldova, un ton reţinut, în dosul căruia se ascunde adeseori o condamnare, în corespondenţa cu prietenii, în care cuvîntul putea fi întrebuinţat mai liber, condamnarea este energică" (Dimitrie Bolintineanu, în volumul Cercetări de literatură română, Sibiu, „Cartea Românească din Cluj", 1944, p. 92). într-adevăr, la 24 octombrie 1857, ajungînd la Galaţi, în drum spre Bucureşti, îi scria lui A. Zanne, în cuvinte aproape 629 identice cu cele din memorial: „Moralul este cu totul căzut în Moldova. Fraţii fac curte cumnatelor; despărţeniile sînt pe toată ziua; orice căsătorie nu ţine mai mult de trei luni; nici o femeie nu este sigură, cît de onestă ar fi; banii joacă mare rolă spre corupţie ... în scurt, ce am văzut m-a înspăimlntat. Şi de va fi in Valahia tot astfel, apoi îţi spun cu încredinţare că mă voi înturna la Constantinopol în singurătatea mea“ (cf. N. Cartojan: Scrisori ale lui D. Bolintineanu după întoarcerea din exil, p. 45). Poetul, care în tot decursul vieţii şi activităţii sale a făcut dovada unei ireproşabile atitudini etice, rămînînd consecvent principiilor de echitate şi umanitate, idealurilor patriotice şi democratice, nu putea accepta uşor unele pratici şi moravuri din societatea acelei epoci, criticîndu-le uneori cu îndreptăţită severitate. Aşa cum subliniază Ion Roman, în prefaţa la volmul de Călătorii (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, p. XX), „violenţa cu care îi ceartă pe moldoveni pentru imoralitatea lor în viaţa de familie ar putea să pară întrucîtva dusă prea departe. Dar pentru Bolintineanu respectarea eticii nu este doar o chestiune personală, ci una de interes, naţional. Popoarele se fortifică prin virtute şi pier prin viciu. Experienţa istorică, pe care o aduce în spiritul acestei idei, îl confirmă. Desigur, analiza trebuia dusă mai departe, pînă acolo unde viciul însuşi, descompunerea se arată a fi consecinţe ale unor cirrcumstanţe social-politice. Bolintineanu opreşte demonstraţia înainte de a fi ajuns la capăt. Nu-i putem cere mai mult şi nu-i retragem stima ce i Se cuvine pentru convingerile lui democratice şi pentru încrederea lui în propăşirea patriei şi a umanităţii." Autori citaţi în memorial: Anville, Jean Baptiste Bourguignon D (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria). Arian sau Arien, FI avi u (secolul II) — istoric grec, principala sa operă fiind Anabasis. Herodot (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria). Kromer, Martin (vezi nota la Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria). Mihovie-Matei Miechowski (secolul XV-XVI) — cronicar polon în a cărui operă se vorbeşte elogios şi despre Ştefan cel Mare. Stryikotvski, Ioan-Matei (secolul XVI) — cronicar polon, principala sa operă fiind Cronica litvanilor. în 1575, călătorind prin Moldova, a cules un cîntec popular despre Ştefan cel Mare, cel mai vechi text folcloric românesc ajuns pînă la noi, însă în versiune polonă. Ureche, Grigore (c.1590—1647) — cronicar român, autor al Letopiseţului Ţării Moldovei. 630 -i VIZITA DOMNITORULUI PRINCIPATELOR UNITE LA CONSTANTINOPOLE După dubla sa alegere ca domnitor al Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ion Cuza manifestă de la început o deplină încredere în Dimitrie Bolintineanu, îl preţuieşte fără echivoc, dîndu-şi seama că este unul dintre cei mai oneşti, mai capabili şi mai devotaţi slujitori ai intereselor naţionale şi patriotice. Acest fapt a reieşit limpede după ce Costache Negri a fost numit, în octombrie 1859, agent al Principatelor Unite la Constantinopol şi acreditat în mod separat ca agent al Moldovei şi ad-interim al Ţării Româneşti (cf. G. G. FIo-rescu: Aspecte privind dezvoltarea relaţiilor internaţionale ale Principatelor Unite. 1859—1866, în Studii, an. XVII, nr. 1, 1964, p. 76). Avînd sarcina dificilă de a conduce cele două cancelarii diplomatice, Costache Negri s-a gîndit că cel mai indicat colaborator şi locţiitor ăl său putea fi Dimitrie Bolintineanu şi de aceea îi scria lui Vasile Alecsandri, la 14/26 decembrie 1859: „Je dâsirerais avoir Bolintineano au printemps, pour la mette â la tete de deux chancelleries et me remplacer en cas d’absence. C’est mon ami, je l’estime, et d’ailleurs j’ai toute confiance en lui" (cf. Costache Negri: Scrieri, voi. I, text ales, stabilit, note şi studiu introductiv de Emil Boldan, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 167). Propunerea1 îl încinta pe autorul Florilor Bosforului, căci, la 4 ianuarie 1860, Vasile Alecsandri îi comunica, din Bucureşti, lui Costache Negri: „J’ai sondă Bolintineano au sujet du poşte que tu veux lui confier, il m’a semblâ assez disposă â aller te rejoindre â Constantinople des que le beau temps sera revenu, c’est-â-dire au printemps prochain“ (ci. Vasile Alecsandri: Documente literare inedite, ediţie îngrijită şi note de Marta Ani-■neanu, cu o prefaţă de G. G. Nicolescu, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1960, p. 190). Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu a dat însă curs acestei propuneri, vroind să-l aibă pe Dimitrie Bolintineanu printre consilierii săi apropiaţi şi să-i încredinţeze o funcţie oficială, atît pentru încrederea şi preţuirea ce i le acorda, cît şi pentru a-i asigura o poziţie materială stabilă. în acest scop, făcîndu-se purtătorul de cuvînt al lui Cuza, Vasile Alecsandri îl ruga pe Costache Negri să cîştige asentimentul Porţii otomane, în legătură cu numirea lui Dimitrie Bolintineanu, scriindu-i la 20 februarie 1860: „Le Prince ayant pour Bolintineano une estime toute particuliâre et plagant toute la confiance ■en lui, deşir le garder en Valachie; mais voulant en mâme temps lui 631 crâer une position indâpendante, ii lui destine le poşte de membre de la Comission riverain du Danube. Ce poşte bien re tribul mettra notre ami dans une position convenable sous tous Ies rapports, et le Prince gardera ainsi un excellent conseiller. Tu es donc charge de sonder le terrain ă Constantinopole, et de le preparer meme de faţon â ce que la nomination de Bolintineano ne subisse pas le meme echec que celle de Balaciano" (cf. V. Alecsandri: Opere, voi. VIII, ediţie îngrijită, traduceri, note şi indici de Marta Anineanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 484). ; Dimitrie Bolintineanu este numit mai întîi, la 21 aprilie 1860, efor la Eforia spitalelor civile, în locul lui Grigore Alexandrescu, care devenise membru al Comisiei Centrale de la Focşani (cf. Monitorul, ziar oficial al Ţărei Româneşti, nr. 104, 4 mai 1860, p. 433). Peste o. lună, la 23 mai 1860, prin decretul nr. 205, semnat de Alexandru Ioan Cuza şi de Vasile Alecsandri, ca ministru secretar de stat la Departamentul trebilor străine, Dimitrie, Bolintineanu este numit „comisar din partea Ţării Româneşti, la Comisia Dunăreană" (cf. Monitorul, ziar oficial al Ţârei Româneşti, nr. 133, 8 iunie 1860, p. 549). în această calitate, poetul a făcut parte din suita oficială a domnitorului, în vizita pe care a întreprins-o, în septembrie 1860, la Constantinopol, descrisă în memorialul Vizita Domnitorului Principatelor Unite la Constantinopole, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1860 (în interior, la începutul textului, poartă titlul Călătoria Domnitorului Principatelor Unite la Constantinopole). Vizita protocolară la Poarta otomană era necesară, avind un, important scop diplomatic. Cu toată dubla alegere a lui Cuza ca domnitor al Principatelor Române, unitatea naţională nu se realizase dectt formal. Prevederile Convenţiei de la Paris ridicau multe şi grele dificultăţi în organizarea administrativă a ţării, împiedicînd, în fapt, consolidarea unităţii naţionale, sau, cum se spunea în acel timp, unirea deplină. Existenţa a două guverne, unul la Iaşi şi altul la Bucureşti, era principala anomalie, neputîndu-se stabili o coordonare armonioasă a sistemului de guvernare. De asemenea, funcţionau două Camere legislative, fiecare adoptînd atitudini diferite, adesea contradictorii. Singura instituţie oficială care simboliza, dar numai aparent, unirea celor două principate, era Comisia Centrală de la Focşani, însă şi aceasta constituia mai mult o piedică în dirijarea treburilor ţării, deoarece proiectele de lege pe care le elabora trebuiau cercetate de ambele guverne, votate de cele două Camere, sancţionate apoi şi promulgate separat de către Alexandru Ioan Cuza. Datorită existenţei celor două guverne, domnitorul trebuia să se deplaseze cînd la Iaşi, 632 cînd la Bucureşti, cu mijloace de locomoţie precare, ceea ce îngreuna colaborarea celor două consilii de miniştri. Toate acestea creau o stare de spirit nefavorabilă, dădeau sentimentul că Unirea nu era deplină, ci reprezentată numai formal prin persoana domnitorului. Ca urmare, era imperios necesară o acţiune imediată şi hotărîtă, pentru a obţine din partea Porţii otomane şi a puterilor garante o modificare a prevederilor Convenţiei de la Paris, Primul pas, în această direcţie, îl constituia vizita protocolară a lui Cuza-Vodă la sidtan, pentru a obţine Unirea deplină. La 22 septembrie 1860, Cuza pleacă la Constantinopol, însoţit de o suită civilă şi militară, din care făcea parte şi Dimitrie Bolintineanu. Nefiind membru al guvernului, ci numai membru în Comisia Europeană a Dunării, poetul avea deci mai mult un rol de consilier intim al domnitorului, bucurîndu-se de încrederea şi preţuirea acestuia, în plus, cunoştea bine atmosfera din capitala Imperiului otoman, din timpul îndelungatului său exil. Călătoria lui Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol a avut un mare efect, mai ales pe plan internaţional,’ impunînd demnitatea domnitorului român şi prestigiul naţiunii noastre. Cuza a fost primit cu toate onorurile cuvenite unui suveran, tratat cu respect de către sultan şi de către toţi ceilalţi membri ai corpului diplomatic, decorat cu cel mai înalt ordin turcesc. Era, desigur, o categorică deosebire între modul în care Cuza a fost primit la Poarta otomană şi cel în care erau maziliţi şi chiar decapitaţi domnitorii români în epocile anterioare. Alexandru Ion Cuza reprezenta un'popor demn, dornic să-şi cucerească şi să-şi apare unitatea şi independenţa naţională. CUPRINSUL Nota editorului.............................. VII CĂLĂTORII PE DUNĂRE ŞI ÎN BULGARIA Cartea I ....................................... 3 Cartea II ....................................... 39 CĂLĂTORII LA IERUSALIM ÎN SĂRBĂTORILE PAŞTELUI ŞI ÎN EGIPT Cartea I .................................... 77 Cartea II ...................................... 95 Cartea III ..................................... 111 Cartea IV .................................... 120 Cartea V ....................................... 131 Cartea VI ...................................... 144 Cartea VII ..................................... 156 Cartea VIII..................................... 170 Cartea IX....................................... 180 Partea II. Egipt Cartea I ....................................... 190 Cartea II ...................................... 202 Cartea III ..................................... 214 Cartea IV _..................................... 224 Cartea V ....................................... 237 Cartea VI ...................................... 253 Cartea VII...................................... 265 Cartea VIII .................................... 273 634 CĂLĂTORII L\ ROMÂNII DIN MACEDONIA ŞI MUNTELE ATHOS SAU SANTA-AGORA Cartea I ........................................ 289 Pină la Salonic ................................. 289 Salonicul ....................................... 304 Origina şi istoria acestui popor român .......... 307 Muntele Olimpul ...............................- 311 Plecarea din Salonic ........................... 316 Edesa............................................ 322 Ostrovul ............-......................... 330 Florina .......................—............... 339 Monastir sau Bitolia ........................... 346 Originea românilor -........................... 348 Oraşe şi sate în Macedonia....................... 362 Castoria ........................................ 365 Mezovo........................................... 366 Păstori nomazi ................................ 369 Românii din Albania ........................... 371 Berat sau Belarde ............................... 373 Elbasan -...............................— — 374 Tirana ........................................ 374 Cavaia ........................................ 375 Avlona ........................................ 376 Agrafa ........................................ 376 Nea Petra (Petragicj........................... 378 Tesalia şi Macedonia Orientală ,........7,..... 380 înturnarea la Sâlonic ......................... 382 Muntele Athos ........................?■....... 383 încheiere. Grecii şi românii .................. 395 Mic dicţionar ................................. 396 O scrisoare luată din Boiagi, In limba română macedonă....................................... 401 Macedonia de Grandea........................... 402 Macedoneanul de Grandea ....................... 404 călătorii în asia mică De la Samos la Smirna.......................... 126 Smirna......................................... 139 635 Lidia .............................. 440 Pergama ....................•......'. . . . 449 Câmpiile Troadei ...................... 458 INSOLA TENEDOS ŞI CANARIS. FRAGMENT DIN CĂLĂTORIA D-LUI D. BOLINTINEANU ÎN ARHIPEL ............... 467 CĂLĂTORII ÎN MOLDOVA ............ 475 VIZITA DOMNITORULUI PRINCIPATELOR UNITE LA CONSTANTINOPOLE .......... 513 Note şi comentarii ..................... 540 V ... ?9 Lector: CĂTĂLINA POLEACOV ELENA CĂLUGĂRU Bun de tipar: 25. V. 1985 Coli ed. 37,15. Ccli tipar 10,25 Tiparul executat sub comanda nr. 48 la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“, str. Grigore Alexandrescu nr. 83-97 Bucureşti, Republica Socialistă România