DIMITRIE BOLINTINEANU OPERE v ROMANE Ediţie îngrijită, note şi comentarii de TEODOR VÂRGOLICI SCRIITORI ROMÂNI EDITURA M INERVA Bucureşti— 1984 DIMITRIE BOUNTINEANU NOTA EDITORULUI Cel de al cincilea volum al ediţiei noastre cuprinde roma-aele lui Dimitrie Bolintineanu, Manoil, Elena şi Doritorii nebuni. Dintre acestea, cele mai cunoscute sînt Manoil şi Elena. Al treilea roman, Doritorii nebuni, a rămas extrem de puţin cunoscut pînă acum. Manoil a fost publicat mai întîi în revista România literară din 1865, în acelaşi an fiind tipărit şi în volum de sine stătător : Manoil, roman naţional, Iaşi, Tipografia româno-franccză, 1855. Este unica ediţie apărută în timpul vieţii scriitorului, luîn-d-o ca text de bază al ediţiei noastre. Ca text de bază am luat şi unica ediţie antumă a celui de al doilea roman, apărut direct în volum : Elena, roman original de datine politic-filosofic, Bucureşti, Tipografia naţională a lui St. Rassidescu, 1802. Cel de al treilea roman, Doritorii nebuni, a fost publicat, sub formă de foiletoane, numai în gazeta Dîmboviţa din 1864, îiefiihd reprodus niciodată integral într-un volum, nici în timpul vieţii scriitorului şi nici după moartea sa, necunoscut sau ignorat, timp de aproape un secol, de toţi editorii scrierilor lui Dimitrie Bolintineanu. Cîteva fragmente, extrem de scurte şi nesemnificative, alese la întîmpîare şi fără nuî o coerenţă, au apărut în volumul al doilea din Opere alese, text stabilit de Ro-dica Ocheşeanu şi Gh. Poalelungi, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961. In ediţia noastră îl reproducem integral pentru prima dată, direct din paginile Dîmboviţei din 1864. Nu numai Doritorii nebuni, ci şi principalele romane ale lui l>iinitrie Bolintineanu, Manoil şi Elena, au apărut în ediţia din 1961 într-o formă total necorespunzătoare, cu multe omisiuni şi Vii amputări arbitrare, cu numeroase şi flagrante erori de trans-scriere a textului. Din Manoil şi Elena au fost eliminate, în ediţia din 1961, peste douăzeci de pasaje, unele de ample dimensiuni, omisiuni care denaturează fizionomia personajelor centrale şi alterează conţinutul epic şi semnificaţiile romanelor. De pildă, din partea a doua a romanului epistolar Manoil a fost eliminată în întregime scrisoarea din 10 ianuarie, definitorie pentru atitudinea şi comportamentul moral ai eroului titular, după întoarcerea sa din străinătate, cînd se înfăţişează ca un om decăzut şi corupt, stăpînit de patimi degradante, lipsit de orice conştiinţă. încă de la apariţia romanului şi pînă astăzi, toţi comentatorii operei lui Dimitrie Bolintineanu au insistat asupra acestei scrisori şi au citat-o ca exemplu edificator pentru modul de a gîndi şi acţiona ai lui Manoil, pentru cosmopolitismul şi carenţele conştiinţei sale, pe care şi le exteriorizează cu cinism : MM-am convins că patriotismul este numai o fanfaronadă la cei mai mulţi ; sau de nu, un egoism între mai mulţi indivizi. Acolo unde mi-e bine şi acolo unde-mi place, acolo este patria mea, şi este de prisos ca s-o iubesc, căci ea poate exista şi fără iubirea mea.tt Versiunea romanului pusă în circulaţie de ediţia din 1961, amputată de această scrisoare, intră astfel în acută contradicţie ca viziunea reală asupra evoluţiei, sau mai bine zis involuţiei personajului titular, derutînd cititorul şi făcînd ininteligibilă analiza romanului întreprinsă de toţi exegeţii lui Dimitrie Bolintineanu. în ediţia din 1961, textele romanelor prezintă numeroase erori de transcriere. Cităm, spre edificare, o serie de exemple din romanele Manoil şi Elena, notînd cu litera A forma autentică din ediţia originală şi cu litera B forma din ediţia apărută în 1961 : MANOIL A, p. 3, r. 11 : fermecul naturei ne îndumnezeieşte / B, p. 7, r. 9 : fermecul naturei se îndumnezeieşte ; A, p. 13, r. 6 : nu e de d-ta făcut versul acesta ? / B, p. 13, r. 17 : nu e de d-ta versul acesta ? ; A, p. 24, r. 10 : d-nul N. Colescu / B, p. 19, r. 27 : d-na N. Colescu ; A, p. 55, r. 15 : nu aveai trebuinţă să mi-o spui, câci ţi-am spus-o eu / B, p. 37, r. 5 : nu aveai trebuinţă să mi-o spui, ţi-am spus-o eu ; A, p. 57, r. 23 : ce zici VIII t&em scris / B, p. 38, r. 16 : ce zici că am scris ; A, p. 60, r. 19 ; jj-i duc / B, p- 40, r. 1 : să-i dau ; A, p. 69, r. 7 : c-a mai ră-l&V* I B, p- 44> r- 21 : c"a rămas ; A, p. 75, r. 11 : în casa parinţască / B, p. 48, r. 6 : în casa părintească : A, p. 90, r. 16 : Aqr de ce să zic / B, p. 56, r. 12 : dar ce să zic ; A, p. 119, r. 15 : să mă urc / B, p. 71, r. 8 : să urc ; A, p. 120, r. 7 : să şfirşoscă I B, p. 71, r. 24 : să sfirşească ; A, p. 122, r. 14 : mai formată, mai graţioasă / B, p. 72, r. 32 : mai formată st graţioasă; 'A* P- 128> r* 10 : TUm^oare I B» P- 75» r- 5 de î°s : ruşioare; A, 131, r. 17 : ce laşi să-ţi curgă / B, p. 77, r. 24 : ce laşi să curgă ; A, p. 152, r. 5 : era din cei întîi boieri / B, p. 88, r. 9 ie jos : era dintre cei întîi boieri ; A, p. 157, r. 7 : ar da vieaţa mea pe un zimbet al ei / B, p. 91, r. 22 : aş da viaţa mea pentru un zîmbet al ei ; A, p. 184, r. 8 : eu din astă-sară îţi iau casa în stăpînire / B, p. 106, r. 16: eu din astă-sară îmi iau casa în stăpînire ; A, p. 186, r. 4 : pe cînd jucaţi / B, p. 107, ^ 17—18 : pe cînd jucai ; A. p. 189, r. 4 de jos : cu inima Ui / 3» p. 109, r. 16 : în inima ta ; A, p. 191, r. 7 : băgai de seamă I B, p« 110, r. 11 : băgai de samă; A, p. 191, r. 13 : martori / B> p. HO, r. 16 : marturi ; A, p. 192—193, r. 1 de jos : O ! domnule ! nime n-ar zice că e ţigan. Să-1 auzi cît de dulce vorbeşte ; / B, p. lill, r. 6 : O, domnule... să-1 auzi cît de dulce vorbeşte ; A, p. 196, r. 12 : însuşi să mi-o zică / B, p. 112, r. 5 de Jşs : însumi sa mi-o zică; A, p. 197, r. 14—15: mulţimea credulă, fiara aceasta cu o sută de inimi şi fără nici un cap, se prinse înainte casei mele / B, p. 113, r. 19 : mulţimea, credulă... $e strînse înainte casei mele ; A, p. 198, r. 9 : eu însuşi / B, p. J13, r. 1—2 de jos : eu însumi; A, p. 198, r. 17 : nime nu vra să mai audă / B, p. 114, r. 6—7 : nime nu vrea să mai audă ; fa p. 204, r. 6 de jos : urmarea proţesului acestuia >J B, p. 117, r,. 20 : urmarea procesului acestuia ; A, p. 206, r. 14: chemaţi şi pe maică-mea / B, 118, r. 20 : chemaţi şi maică-mea ; A, p. 206, r. 8 de jos : muma Anei /B, p. 118, r. 23 : mama Anei ; etc. ELENA A, p. 54, r. 4 de jos : cele de trebuia / B, p. 152, r. 20 : cele ce trebuia ; A, p. 67, r. 17 : jucindu-se un hor de dorinţi / B, P. 162, r. 22 ■: jucîndu-se un cor de dorinţi ; A, p. 77, r. 4—5 de Jos : pentru religie şi independinţa naţională / B, p. 168, r. 7 : tfentru independinţa naţională ; A, p. 77, r. 3 de jos : nu naşte IX / B, p. 166, r. 6 : nu paste ; A, p. 80, r. 14 : oriclnd j B, p. 170, r. 18 : orcind; A, p. 104, r. 5 : o arie sublimă / B, p. 185,» r. 11 de jos : o serie sublimă ; A, p. 130, r. 1 : nu ar minţi şi nu ar trăda / B, p. 201, r. 11 de jos : nu ar simţi şi nu ar trăda ; A, p. 185, r. 6 : oriunde le vei găsi, oricine ar fi cei ce le practică / B, p. 236, r. 27 : oriunde le vei găsi, oriunde ar fi cei ce le practică ; A, p. 188, r. 13—14 : Pe cînd aceia ce au poezia in inimă, ce o ascunde ca un prezinte ceresc şi nu o aruncă vulgului, pot mai lesne să găsească... / B, p. 238, r. 25—26 : Pe cînd aceia ce au poezia în inimă, ce o ascunde ca un prezinte ceresc pot mai lesne să găsească... ; A, p. 199, r. 6: mi-au zis că... / B, p. |24J6;, r. 14 : şi au zis că ; A, p. 244, r. 8 ; să nu poci nici a lupta / B, p. 272, r. 25 ; să nu poci a lupta ; A, p. 253,. r. 1 : Ursita cînd te-a născut /B, p. 278, r. 5 : Ursita cînd te-a păscut; A, p. 326, r. 3 de jos : Această scrisoare fuse ca un balsam ... / B, p. 325, r. 17 : Această scrisoare fuse un balsam ; A, p. 339, r. 8 de jos : se înecă de plîns / B, p. 332, r. 19 : se înecă în plîns ; A, p. 345, r. 1 : Eu nu-ţi cer j B, p. 336, r. 2 : Eu nu-i cer ; A, p. 350, r. 4 de jos : s-a aşezat cu lacrămile în ochi la căpătîiul tău / B, p. 339, r. 3—4 de jos : s-a aşezat cu lacrămile la căpătîiul tău ; etc. In transcrierea textelor celor trei romane am respectat întocmai toate formele fluctuante ale scrisului lui Dimitrie Bolintineanu, potrivit criteriilor filologice expuse în Nota asupra ediţiei de la primul volum. Ţinem însă să atragem atenţia că romanul Doritorii nebuni prezintă cîteva bizare inconsecvenţe în ceea ce priveşte onomastica personajelor, pe care, în unele cazuri, le-am păstrat, iar în altele le-am modificat, ortografierea lor corectă şi unitară fiind reclamată cu necesitate. Astfel, în cîteva locuri am modificat prenumele Teodor Vladimirescu In Tudor Vladimirescu, considerînd a fi o evidentă eroare tipografică. De asemenea, am adoptat forma unitară Ipsilante, mo-dificînd puţinele cazuri ale formei Ipsilanti. Credem că, publicîndu-şi romanul Doritorii nebuni sub formă de foiletoane, în gazeta Dîmboviţa, pe o durată în timp destul de mare. Dimitrie Bolintineanu a scăpat din vedere uneori sub ce nume îşi prezentase iniţial unele personaje, schimbîn-du-le ulterior. Atunci cînd şi-a dat seama de această inconsecvenţă a intervenit cu propria sa precizare, în textul romanului. Astfel, în Partea I, Cartea I, iubita lui Dem apare cu numele Elena. Cînd se mărită cu un alt bărbat, îi declară X lui Vem : *0 partidă bună, un bărbat de 60 de ani şi milionar ! Vc4 # scuzată să iubesc pe cineva îmi place... Inchipuieşte-ţi 5â fi consimţit să mă iei ! Eşti un copil, abia ai şeaptesprezece ani cînd eu am douăzeci şi cinci. Iţi mărturisesc dar că nu am voit lîngă tine să joc role ce bărbatu-meu viitor are să joace lîngă mine." In Cartea IV, capitolul Cocoana Eîenca face minuni, Dimitrie Bolintineanu îi schimbă numele din Elena în Caterina, iar în capitolul următor, intitulat chiar Caterina, precizează : „Cititorii îşi aduc aminte negreşit de ideea tristă ce-şi făcuse Dem de caracterul adoratei sele. El credea că o cheamă Elena şi crezu. O numea astfel, şi ea îl lăsase în această idee. Cînd Dem se plînse Caterinei că se mărită cu altul, aceasta voi să-i dea lui o idee tristă despre caracterul ei, ca prin acest mijloc să-1 îndepărteze şi mai mult de dînsa. Astfel ea îi zise cînd o văzu la Mitropolie : «Fac o partidă bună, un bărbat de 60 de ani şi milienar...»" etc. Schimbarea numelui din Elena în Caterina, printr-un artificiu uşor sesizabil, se datoreşte, desigur, faptului că, pe parcursul romanului, scriitorul a mai introdus un personaj feminin cu numele Elena şi, pentru a nu crea o confuzie, a modificat numele iubitei lui Dem. Noul personaj, cocoana Elena, care îl crescuse pe Dem de copil, rămas orfan de ambii părinţi, apare prima dată în Cartea II, capitolul Dem. Dar nici pe acest nou personaj feminin nu-1 menţine pînă la sfîrşitul romanului sub acest nume. Incepînd din Cartea IV, capitolul Dem se schimbă, o numeşte cocoana Elenca. O altă inconsecvenţă se observă în cazul unuia dintre cei doi fondatori ai bisericii Olteni. In primul capitol din Cartea II apare cu numele Nicolau şi Nicula, în capitolul al doilea Nicola, iar ulterior Nicolae. Urmaşul acestuia e numit cînd Nicolae Protopopescu, cînd Preda Protopopescu. Am conservat ca atare aceste inconsecvenţe onomatistice pentru ca viitorul cercetător al operei lui Dimitrie Bolintineanu să poată sesiza în mod real diversele aspecte caracteristice modalităţilor compoziţionale din romanul Doritorii nebuni. In Addenda reproducem începutul romanului Manoil, revizuit substanţial de Dimitrie Bolintineanu şi publicat, cu titlul Manuel, în gazeta Dîmboviţa, reapărută într-un unic număr Ut 1870. TEODOR VARGOLICI MANOIL 1855 PARTEA I f Iubite B., & De cîteva zile mă aflu la Petreni, moşia d-lui N. Colescu. Ah î iubitul meu, ce locuri minunate ! ce plă-oere a lăcui în sînul munţilor, departe de deşărtăciunele omeneşti ! cum cugetul se înalţă mai presus de lumea .-de argil, în acest templu dumnezeiesc ! cum toate simţurile se află într-o mirare neîncetată ! cum inima se iânte tînără şi curată ca profumul suav al cascadelor !... Ifermecul naturei ne îndumnezeieşte şi invită inima la amor. Numai între oameni omul se face aspru ; numai ibtre oameni răzbunarea rădică braţul a lovi !... In lumea deşartă în care am trăit, nu era un singur minut kx <;are să nu fiu în ceartă cu ursita vieţii mele. Aice, la vederea acestor locuri, de cîte ori nu mi-am înălţat feiima mai presus de lanţul deşărtăciunelor omeneşti; de cîte ori, uitînd relele omenirei, am îmbrăţişat-o cu Jpcrime !... Dar societatea de femei frumoase şi spirituale, întru cure mă aflu, adaog fermecul acestui loc încîntător ! Ce femei ! ce viaţă dulce !... Ah ! bunurile vieţei nu cunoscusem pînă aice şi ades ziceam în mine : „Am trăit ţi traiul este amar !..." Ce vrei, dragul meu? eu nu cu-Jloşteam ce fericire gustă acela care are o familie : pîn-a JHi mă naşte, moartea a secerat pe tatăl meu ; pîn-a Jiu cunoaşte lumea, maică-mea s-a dus după tatăl meu ; am trăit şi am crescut, pînă la vîrsta aceasta, străin ca an copil picat din lună. »> Astăzi, am găsit viaţa intimă, familia... căci trebuie ştii, aici sînt în familia mea. Dl. N. Colescu mă iu- 3 beşte ca pe copilul său ; femeile mă răsfaţă... Smărăn-diţa, soţia d-lui N. Colescu, mă cheamă poetul ei favorit... de multe ori copilul său /... Are douăzeci şi cinci de ani, şi este un tip de frumuseţă ; fără exagerare, o fru-museţă rară, dar seamănă cu o floare ce în dimineaţa vietei sale se înclină •melancolică !... un suflet piin de blîndeţă ; o inteligenţă superioară ; multe cunoştinţe, mai ales pentru o damă din timpul şi din ţara noastră !... Nu sînt marc cunoscător în femei, dar Smărăndiţa mi se pare femeia ce am visat. D-nul N. Colescu este boier mare. Nu are nici spirit, nici învăţătură ; asemine el n-are voinţă, şi mai ales pe lîngă soţia sa ; dar are bună judecată şi inima îngerească. Zoe este nepoată Smărăndiţei : o copilă de cincisprezece anişori ; chipul mătuşe-sei, dar strălucitor de frăgezime. Ai asemăna-o cu un bobocel de roză pe care fluturii încă nu-1 bagă în seamă ; plină de spirit şi de inimă... Mărioara este o amică a Smărăndiţei : o fată de boier, mare, de 18—20 de ani ; nu este prea frumoasă, dar drăgălaşă ca luna lui mai .'...vorbele ei răsună ca o muzică sublimă ; ideile cele mai comune în gura ei se îndum-nezeiesc ! Duduca este cu totul altceva : o fată de cincizeci de ani, rămasă nemăritată ; un lucru ridicol, atît pentru spiritul, cît şi pentru fizicul ei. Cu toate aceste, are inimă. Natura face uneori cîte o compensaţie : acolo unde nu este spirit, este inimă ; acolo unde nu e frumuseţă, este spirit. Această duducă — după cum îmi spune dl. N. Colescu — de la vîrsta de 16 ani pînă astăzi, visează un bărbat !... dar ceva perfect, ideal, ca Făt-Frumos cel din basme. în tinereţile sale, mai mulţi, atraşi de fermecul averei ei, îi ceruseră mîna ; ea nu voi pe nici unul, fiindcă nici unul nu se asemăna cu idealul viselor sale. Mai tîr-ziu nime nu se arătă ! Atunci, Duduca plecă în străinătate să găsească vreun conte seau baron scăpătat, să împartă cu dînsul averile şi inima sa ; dar peste doi ani, se reîntoarse iarăşi singură. în timpul ocupaţiei Principatelor, inima ei bătu, doar o va cere vreun ofiţer ; însă nici măcar un doboşăr nu o ceru !... cu toate aceste, ea tot aşteaptă un soţ. O femeie ce nu află pe nimene în 4 kţime care să vrea să se lege de ursita ei trebuie să su-'Jtere; această suferinţă o face rea ; dar Duduca, din contra Pare ^rei?te voioasă... poate că speranţa, ce nu a lă-îfc^ţlo încă, face acest efect asupra caracterului său. I Eu însă petrec cu Duduca foarte bine ; ea se crede literată pentru că a cetit tot ce s-a tipărit prin Curierul românesc şi prin Curierul de ambe sexe ; ştie de rost toate arsurile vechi şi nouă ; cîntă toate cînticele, cu toate că glasul ei nu este prea încîntător. Ea este aceea ce zic franţezii un adevărat bas-bleu. !■ Iţi scriu din camera mea, ce dă asupra gradinei, pe o tiiasă încărcată de cărţi de tot felul... Dulcele profum al florilor şi al rîului intră în cameră şi mă îmbată ! stelele sclipesc voioase în spaţiul curat al cerului, ca bucuria feri inima mea, şi seamănă, într-un minut de voluptate cerească, să se cufunde unele într-altele ! Privighitoarea ,cîntă la ferestrile mele, îngînată de dulcea murmură a rîului şi a şipotelor ! Ah ! cum totul e voios şi fericit împregiurul meu !... pentru ce numai eu sînt neodihnit?... nu ştiu ce am, căci viitorul mă înspăimîntă !... 2 mai Astăzi, d. N. Colescu îmi zise să rămîi totdeauna cu dînşii şi să nu fac nici o deosăbire de familia sa şi a mea, dîndu-mi cuvinte că este dator să facă tot pentru mine, căci am talent şi trebuie să lucrez ca să dau limbei româneşti o vină de vieaţă literal. Mi-a zis că i se rupe inima cînd vede la popoarele străine înflorind frumoasele arte şi literatura, iar la noi nimic, nirnic î... aceste sînt vorbele sale. Dl. N. Colescu este român bun. Bătrânii noştri era mai buni decît noi, mai români. Noi ne-am germanizat, fran-ţizat ; ştim mai multe decît ei, dar nu mai sîntem români !... O ! patria mea ! amorul tău se va stinge pînă în sfîrşit în inimile fiilor tăi ?... Astă-dimineaţă, preumblîndu-mă prin grădină, întîlnii fără veste pe Mărioara. Nu-ţi poţi închipui ce efect mi-a făcut această întîlnire ! Voiam să intru în chioşc (pavilion) spre a mă deda meditaţiilor mele ; am găsit-o acolo ocupată cu compunerea unei ghirlande de floricele de 5 curînd culese. După ce-mi fâcui reverinţa, mă întrebă dacă ghirlandele vreodată m-au încîntat ?... eu nu-i putui răspunde, căci gura mi să închisese... ea se roşi şi, voind să-şi ascundă rumeneala, ieşi rapide din chioşc săltînd prin grădină ca o gazelă !... 3 mai Astăzi în chioşc am găsit toată societatea damelor despre care ţi-am vorbit. Mai era încă şi Andrei, vechiul nostru camarad, carele s-a însurat cu Elena, sora Smărăndiţei. Andrei, cum îl ştii, tăcut, serios, dar loial. Elena, frumoasă şi amorată de bărbatul său. Toată societatea vorbea, rîdea, cînta; totul insufla fericire şi bucurie. Mărioara, în acest amestec, trecînd pe lîngă mine, îmi recită o strofă din poeziile lui Bolintineanu : la-ţi harpa de aur, poetule june ! Şi cîntă, căci ochii-mi de lacrimi sînt plini; Şi pentru aceasta pe frunte-ţi voi pune Ghirlandă de crini. Puteam eu, cu timiditatea mea, să răspund ceva ? Ştii, amice ?... poetul se găseşte uneori în poziţia cea mai nenorocită în societate : se vede astfel osîndit, încît trebuie să facă sau figură de nătărău sau de impertinent. Voii a întrerumpe pe Mărioara ; atunce îi zisei : — Ieri m-ai întrebat dacă ghirlandele vreodată m-au încîntat ?... să-ţi arăt un vers făcut de un amic al meu asupra acestui sujet. Duduca, cum văzu că scot hîrtia din buzunar, sări de se puse lîngă mine, invitînd toată adunarea a asculta. Toţi mă încungiurară şi eu cetii : O ghirlandă-mi trebui mie, Ca să pot să mai trăiesc, \ Să mai viu la veselie Şi viaţă să simţesc ; Dar ghirlandă împletită De fecioare voiesc eu, Căci mi-e inim-amorţită Şi chiar seacă-n peptul meu. Cine poate a mi-o da, Căci eu dulce-i voi cînta ? _ Curioasă idee ! zise Duduca, ce au poeţii, nu ştiu, că tot ghirlande de fecioare visează ei. 1 * _ Şi încă tinere, îi răspunsei eu. .— Of ! matia-mu l zise Duduca, care ştia greceşte. r Copilite tinerele. Ce tot staţi şi vă gîndiţi ? Adunaţi la floricele Şi ghirlanda-mi împletiţi. Pîn' ce cîmpul e în floare Pe amor încununaţi; Căci ca mîine floarea moare Şi de dor o să oftaţi, ' Şi cînd flori nu veţi afla, La ghirlande veţi visa. — Asta-i mai puţin decît nimica, zise Duduca. — Ba e prea bine, zise Mărioara. Iute-iute, copilite, O ghirlandă-mi împletiţi, Cu-ale voastre dulci guriţe Nodurile le uniţi. Pe copilul cel zburdatic Ce Amor lumea-l numi, Cu un cîntic nebunatic îl voi face a veni. Voi ghirlanda îmi veţi da Şi eu vouă voi cînta. — Poetul cade în mitologie, zise Duduca. — Nu e nicicum prozaic, zise Măria. Lăcrimioara vă zîmbeşte Lîng-un trist nu-mă-uita. Ochiul care le priveşte Face minte-a cugeta. Prin somn nu vi se arată Nici o umbră de amor ? 7- Au nu-i timpul ca să bată Peptul vostru simţitor ? A î cînd flori nu veţi afla Şi amorul va zbura. — Tot amor şi iar amor, zise Duduca. De simţiţi vreo durere, Lăcrimioare adunaţi. De vă trebui mîngîiere. La nu-mă-uita cătaţi. O durere, cît de mare, Lăcrimioarele alin, Nu-mă-uita dulce pare Sufletelor ce suspin. Vă grăbiţi a le-aduna, Căci ca mîine nu le-ţi afla. — Cred şi eu, dacă le-a bate bruma ! zise Duduca. Toţi riseră la exclamaţia aceasta. Mai luaţi şi viorele, Mai luaţi şi crinisor; Luaţi roze, micşunele, Luaţi fel de fel de flori Şi cîntaţi cu veselie La ghirlandă împletind, Căci ca mîine, cine ştie ? Nu vă voi vedea zîmbind. Şi cînd voi veţi înceta, Vai ! şi eu n-oi mai cînta. Mărioara şi cu Zoe, îndemnate de Smărăndiţa, îmi aduseră în triumf o ghirlandă. Duduca, puindu-se între ele : — Iaca ghirlanda care-ţi trebuie î — Dar daţi-o autorului, zisei. — Ce î nu e de d-ta făcut versul acesta ? — Nu î Autorul este la Moldova. Numele lui, Sion. — Sion ? acest nume adevărat este ? unii cred că e un nume fictiv, un ideal. — Ba foarte adevărat. Eu îl cunosc din corespon-dinţă, şi am o mare simpatie pentru el. Are talent acest tînăr, dar pătimeşte de două boale, ca şi mine, de ne-avere şi de lane. Altfel ar avea şi nume mai mare, şi ar şi lucra mai mult. Pe cînd ne ocupam de oritioa lui Sion, iată că veni la noi şi Alexandru C... El are o moşie în vecinătate şi e încîntat totdeauna de frumuseţile, spiritul, averea şi nobilimea sa; tot dorul său pare a fi să-1 cunoască lumea ca un Don Juan românesc ! In politică este legitimist sau partizan a lui Enric V, pe care niciodată nu 1-a văzut; are o metodă cu totul originală de a se reproduce în lume : cu boierinaşii de pe la ţară vorbeşte himie şi fizică ; iar aceştia, neînţelegînd nimica şi nevoind să-o arate, îi dau totdeauna dreptate. Smărăndiţa îl întrebă ce-i fac surorile ?... el răspunse că peste curînd are să le călugărească, căci, crescînd în mănăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume. Ştii tu pentru ce această Mărioara este totdeauna în închipuirea mea ? „Ţi-e dragă", îmi zici... Eu să iubesc ! o, nu !... Este scris ca să nu cunosc acest simţimînt; inima-mi e mută, spiritu-mi rîde de orice patimă de natura aceasta. Cum voi iubi eu, eu carele mă îndoiesc de orice iubire !... Pentru mine o femeie este un lucru neînţeles : amorul la ea trece ca un vis ; în ceea ce-i drag, ea pe sine se iubeşte. Omul pentru dînsa este o mirază ce face să se preţuiască meritele ei ; fără acest interes, ea nu ar iubi ; în scurt, egoismul personificat, — iată Apoi este altă întrebare : dacă această Mărioara ar iubi, pentru ce să mă iubească pe mine, şi nu pe altul ? Fără stare, fără nume, scos afară din legile societăţii ; ceva care face să zîmbească oamenii la numele meu... Cele ce-ţi scriu sînt triste, dar sînt adevărate !... 8 nul 9 8 mai Mărioara a plecat cu tată-său, Duduca şi Alexandru C... Peste cîteva zile se vor înturna. Alexandru se urcă în trăsura ei ;... el mi se pare prea ocupat de dînsa !... 11 mai Fără să-mi fie dragă, gîndesc neîncetat la dînsa... această gîndire îmi face rău !... m-am făcut nesuferit, tăcut... Cînd sînt în societate, voi să fiu singur ; singur, doresc societatea !... adesea părăsesc casa... ochii-mi rătăcesc pe cîmpii şi se opresc asupra tuturor trăsurilor ce trec... Ieri, după plecarea Mărioarei, zării o trăsură în depărtare... mi se păru că este a ei ; ... alerg înainte... iluziune !... un poştaş se înturna cu caii fără trăsură !... atunci mă îndreptai cătră un sat aşezat în culmea dealului !... o poziţie desfătătoare ! o dumbravă de mestea-căni formează poarta acestui rai pămîntesc. Mă rătăcisem piritre aceşti arbori de argint cari, încununaţi cu ramuri de smarald, îşi perd picioarele într-un tapet de iarbă împestriţat cu miroase de flori. Acolo, la picioarele unei măguri, dintr-o stincă de peatră curge o apă rece şi limpede ce, împărţindu-se în mai multe rîuleţe, se perde în iarbă mărmurind. Iată o ţărăncuţă cu o cofă pe umere : bălaie şi rumenă ca o roză sălbatică, plină de frăgezime şi de sănătate ; avea o talie elegantă ; păru-i gălbior des şi încreţit, împletit în două coade lungi, se cobora de subt năframa-i albă ce flutura pe capu-i sărutat de vîntuleţe. Două zevelci roşii, cu felurite flori, o copereau peste cămasa-i albă, de la mijloc în jos. Doi ochi albaştri coperiţi de gene lungi şi aurite... iată chipul ei. îndată ce mă zări, stete şi lăsă cofa cu apă jos. — Pentru ce te-ai oprit ? o întrebai eu. — Este obicei de la bătrîni, îmi răspunse copila, cînd trece un călător, să stăm dacă venim de la fîntînă. — Dacă este aşa, dă-mi să sorb şi eu din astă cofă. Cum te cheamă ? — Tudora. 10 Copila rădică vasul pînă în dreptul buzelor mele şi lăsă ochii în jos. Pe cînd beam apă, ochii mei întîlniră pe ai săi ce-i rădicase. Ea văzu şi roşi. — Ai părinţi ? — Am un tată bătrîn. — Colo, în sat ? — Ah, zise copila, pînă ieri, dar astăzi... — Astăzi, ce ? — L-au închis la subcîrmuire, ca să dea arendaşului patru sute de lei ce i-ar fi dator., după ce i-a vîndut tot, pînă şi ferul plugului !... Ei, boierule, nu este dreptate pe pămînt !... am fost şi m-am rugat de subcîrmuitor să-i dea drumul ca să poată munci şi plăti cu încetul ; subcîrmuitorul se vede om bun, dar mi-a zis că sînt alţii care nici pe el nu-1 lasă să mă asculte... Mi-a zis să mă rog de proprietarul moşiei... M-am rugat... dar îmi crapă faţa de ruşine, cînd mă gîndesc ce mi-a zis !... Of, of ! nelegiuiţi sînt unii oameni ! La aceste vorbe, vrui să-i dau banii ce-i trebuia; dar nu aveam asupră-mi. — Unde şezi ? o întrebai. — Cea dintîi casă din sat, la stînga. — Fii mîine acasă. Pe la ameazăzi îţi voi aduce banii. — Vrei să rîzi ? îmi zise ea. — Nicidecum, drăguţă. Un creştin bun trebuie să facă^bine. Deşi nu sînt prea bogat, dar acest bine ţi-1 pot face fără să mă struncin şi fără să-ţi cer nici o slujbă. Fii sigură, mîine viu. — O, Dumnezeule ! strigă ea, încrucişîndu-şi mîinele şi uitîndu-se la cer. Aşadar tot sînt oamni buni pre pămînt !... Eu, domnule, vezi d-ta, sînt o fată proastă ; nu ştiu să vorbesc, nu ştiu să-ţi mulţămefec... Ea nu putu să urmeză : lacrimile o înecaseră. Noi ne despărţirăm. O, Dumnezeule ! pentru ce oamenii sînt aşa de răi. 13 mai — Ştii ceva ? îmi zise Alexandru C, întrînd. Eşti drag Mărioarei... numai de tine vorbea. Să te văz ! 11 — Să te văz pe tine, îi răspunsei. Pe mine ? nu. Cu fetele îţi perzi timpul numai în bilete, ocheade, suspine şi vorbe dulci ; cel mult dacă agiungi să te capeţi cu cîteva sărutări fără rezultat. Eu unul sînt, cum zice vorba, pentru vînatul lesne : femeile măritate sînt patima mea. Dar fiindcă este vorba de fete, apoi, trebuie să ştii că cunosc una, o mîndruliţă, cum zice poetul Alecsandri : Cu flori galbine-n cosiţă, Cu flori roşii pe guriţă. Asta deşi e fată, dar iesă din catigoria celorlante : o ţărăncuţă, o fată sărmană, lesne de prins în laţ, fără suspine şi bilete. Miiine sau poimîne am de gînd să şterg cel de pre urmă vers al poetului... înţelegi ? — Ruşine şi păcat ! ^___— Sang-dieu ! Ascultă, părinte Dorotei ! cei ce au făcut legile erau mai învăţaţi decît tine. Găseşte-mi un singur paragraf într-o condică, unde legiuitorul pedepseşte fapta, cu bună învoială făcută între doi, şi care nu supără pe a doua persoană. Nu e vorba de nevrîsnicie, de silă, de înşelăciune, ci de bună învoială. Vezi dar că eu nu ies din spiritul legiuitorului; cît pentru conştiinţă, asta e o marfă de care uşor mă pot desface. Eu nu mai sînt Alexandru acela pe care-1 cunoşteai tu ; cu toată ideea ce-i fi avînd despre uşurinţa caracterului meu, am suferit multe de la oameni. Cînd intrai în lume, credeam că am a face cu îngerii ; mai tîrziu văzui că mă înşelasem ; lumea mi se #rătă ceea ce era : o societate de nerozi şi de tîlhari. Unii mă înşelară, alţii mă despreţuiră 1... atunci a trebuit să iau o rolă, şi iată ce zisei : „Oamenii sînt răi ; dacă m-oi asemăna lor, voi merge înainte, şi ei îmi vor întinde mina; de nu, mă vor zdrobi. Intre aceste două alternative trebuie să aleg." Mă făcui ca ceialalţi. Atunci veni rîndul meu. Oamenii mă înşelară, îi înşelai şi eu ; mă despreţuiră, îi despre-ţuii şi eu. Ce necuviinţă vezi întru aceasta ? mi-am răzbunat ! răzbunarea este singura dreptate pe pămînt. Am fost drept. Oamenii niciodată n-or fi mai buni !... cel ce 12 are puterea în mână şi-ţi vorbeşte de fericirea altora te înşală ; demagogul care strigă pe strade dreptate te înşală ; femeia ce-ţi zice că te iubeşte te înşală ; cel ce-ţi strînge mîna te înşală ; cel ce vorbeşte ca tine din vise şi din morale te înşală. Ce mai aştepţi dar ? — Alexandre ! vorbeşti ca uri om în ajunul de a se face tîlhar sau de a-şi curma viaţa singur, însă sînt încredinţat că ceea ce zici este o glumă. Într-un caz sau în altul, nu pot să-ţi dau nici un răspuns... — Mergeţi la stupină ? zise Smărăndiţa, ce întră în casă. 14 mai Ai auzit, iubite B..., ce principuri are acest Alexandru? sînt mai mulţi ca el aice ; oameni pentru care moral, onor, patrie nimic sînt î... La dînsul aceasta nu vine din supărare, din suferinţă, precum zice el... ci din lipsa cunoştinţelor ; felul cu care a expus aceasta o dovedeşte curat. Eu am dat braţul Mărioarei... braţul ei pe braţul meu !... o, fermec necunoscut !... credeam că o să mor de mulţămire!... Niciodată n-am văzut ceva mai graţios. — Zoe mi-a zis că o să pleci la Italia, îm zise ea, adevăr e ?... cînd porneşti ? — Prea adevăr ! peste o lună. — Aşa curînd ?... şi cînd o să te întorci ? — Poate niciodată. — Niciodată !... dar părinţii d-tale ? — Au murit de mult timp. — Dar ţara ? dar cunoştinţele ?... ştii că este trist ceea ce zici ? să vede că eşti poet. ^— Poet? iar această vorbă!... în adevăr trebuie să mărturisim că bieţii poeţi sînt rău înţeleşi în lumea aceasta. Poezia este luată de o uşurătate. Un adevăr în gura poetului este o poezie ; un simţiment în inima lui este o poezie ! Ei nu pot să spuie nici dorinţile lor, nici părerile lor... tot este poezie la ei... 13 — Vezi ce locuri frumoase ! îmi zise Mărioara zîm-bind şi schimbînd vorba, ca cînd înţelese de unde voiam să merg. — încîntătoaire !... sărmanii poeţi î sînt luaţi ca copii !... Nu ştiu dacă şi d-ta nu faci parte cu ceilalţi ? — Eu ? nu ; te încredinţez ! — Apoi dar crezi că un adevăr în gura unui poet este un adevăr ca în gura oricărui om ? — De ce nu ? — Aşadar, dacă ziceam... Aici buzele mele îngheţară. — Dacă îmi ziceai... ce ? — Că-mi eşti dragă ! îi zisei în sfîrşit. — Taci, taci ! îmi zise ea, lovindu-mă cu mănuşa peste gură. Agiunserăm la stupină. Dumbrava era plină de albine. Stuparul, un bătrîn cu perii albi, ne ieşi înainte. — Ce-ţi fac copiii ? îl întrebă doamna N. — Numai zece mi-aoi rămas ! răspunse moşul ciă-tinînd din cap. Domnul N. Colescu atunce voi să-şi arate cunoştinţile sale despre fiziologia albinelor. — Videţi, zise el, fiece stup are cîte o albină mare ce se cheamă trîntor... aceasta nu face miere, dar cînd e vorba de mîncare, el aleargă cel întîi. Este o mare asemănare între albine şi oameni : instrucţiile celor din urmă... Un ţipet ce scoase Mărioara opri pe dl. N. Colescu de la istorisire... — M-a muşcat de buze ! strigă Mărioara. — Muşcă, căci le bateţi, zise moşul. — Eu nu mai stau aice. Ah ! cu ce plăcere aş fi făcut ca păstorul antic care, sub cuvînt de a suge veninul ce o viespe înfipsese în gura drăguţei sale, se îmbată de o lungă sărutare. — Să mergem ! zise d-na N. Colescu. — Să mergem ! zise boierul, supărat că n-a putut sfîrşi ştienţificu-i cuvînt. 14 — Sînt alte muşcături mai rele ; dar acelea nu în-spăimîntă ! mai urmă d-nul N. Colescu, aruncînd o căutătură asupra lui Alexandru. Inţălegi tu ceva ? 15 mai Mărioara mă iubeşte !... rîzi de mine cît vei voi... nu-mi pasă. Este adevărat că ţi-am scris că femeia este o egoistă... dar ce vrei ? egoismul este un bine mare pre pămînt ; fără el, nu s-ar ţinea rînduiala lucrurilor, fără el, unii, ca să facă plăcere altora, s-ar arunca în foc şi în apă... O î dulce fericire ! vei trece şi tu ca o lumină într-a-ceastă noapte ce este viaţa mea, ca să faci şi mai amară rămăşiţa zilelor mele !... 16 mai Voi să-ţi scriu cîteva rînduri comice : astăzi, Smărăn-diţa îmi arătă o scrisoare deschisă. — Vrei să rîzi ? mă întrebă ea. Această carte vine de la un moş al meu... Am măritat pe soră-mea, pe Elena, cu un tînăr ce-i e drag şi o face fericită. Moşu-meu nu găseşte ginerile de viţă mare ; ... ceteşte ! „Smărăndiţă ! Ginerile ce a luat pe Elena o fi avînd multe merite, o fi învăţat ca Guizot şi viteaz ca Napoleon, dar tot viţă de gios este ! Tată-său abia era clucer şi nu avea voie să poarte nici barbă ! Familia Parascovenilor este cea mai veche din Valahia; baroni de Ilfov, conţi de Rîmnic, marchizi de Craiova au stat în neamul nostru, precum genealogia, ce am dat să-mi facă la Paris, mărturiseşte. Dar tu ai stricat totul! răspunderea să cază asupra ta; eu îmi spăl mînele ca Pilat din Pont!... Ştefan B...a 15 La cetirea acestei scrisori, nu puturăm a ne ţinea rîsul. — O să răspunzi ? <— La astfel de scrisoare nu pot să răspund serios. — Atunce răspunde rîzînd : satira este un mijloc de îndreptare al celor rătăciţi ; prin batjocoră Platon a ucis pe sofişti, Pascal pe cazuişti, Voltaire pe fanatici. — Batjocoră face pe oameni ipocriţi, fără să-i în-drepteze... Dar să lăsăm aceasta ; eşti vînător ?... mîine avem să mergem toate femeile, cu d. N. Colescu, la vînă-toare în munţi. O să ne însoţeşti ? 23 mai Nu ţi-am scris de şepte zile. De şese zile sînt în pat, şi Zoe nu mă lasă să scriu. Ştii că era să mergem la vînătoare ; ascultă ce mi s-a întîmplat. Smărăndiţa, Elena, Mărioara şi Duduca se puseră într-o trăsură, avînd pe Alexandru pe scaunul vezeteului. Andrei, Zoe şi eu, în altă trăsură. Dl. N. Colescu mergea călare. După noi venea un car cu merinde şi cîţiva vînă-tori de munte. Frumuseţile tinerei Zoe înfloresc rapide oa un arbor în primăvară. — Nu mai scrii poezii ? mă întrebă ea. ■— Nu, domnişoară. Aş scrie şi proză, dar nici asta nu voi. — Păcat ! ai fi scris bine. — Şi pe urmă ? — Gloria ! zise ea zîmbind. — Gloria este un vis, zic filosofii. — Zic, dar aceasta nu-i opreşte de a o dori. De eram eu poet... — Ce-ai fi făcut ?... — Aş fi scris toată viaţa mea. — Cu care scop ? — Cu scop ca să las limbei mele o literatură şi să împlinesc o datorie cătră patria mea. Dar d-voastră, poeţii, nu voiţi a scrie dacă persoana dumneavoastră nu trage oarecare folos ; şi dacă s-ar face o lege care să vă oprească de a subscrie cele ce compuneţi, nu aţi mai scrie niciodată. M — Poate că ai dreptate ; dar eu mă mir de ce nu v-apucaţi d-voastră, demuazele şi dame, să faceţi aceea ce pretindeţi de la noi. — Nouă ne lipsesc mijloacele care le aveţi d-voastră, bărbaţii. Noi nu putem forma o educaţie naţională ca d-voastră : în pensionatele unde învăţăm noi, cîrmuirea nu s-a îngrijit ca să statornicească o educaţie şi o instrucţie naţională. Pensionatele sînt dirijate numai de nemţi şi de franţezi; nu învăţăm decît nişte biete limbi străine, şi cînd ieşim, abia ne putem scrie numele nostru ; apoi mamele îndată ne mărită, apoi menajul, copiii... Vorbind astfel, părea că-i supărată, şi supărarea da un nou fermec frumuseţilor sale. într-acest minut, Andrei se deşteptă din distracţia lui. — Am cetit ieri, zise el, un poet franţez ; mi-a plăcut poeziile lui, fiind foarte simple şi naturale. Eroii de care vorbeşte pare că-i vezi cu ochii ; vorbele lor, pare că le auzi... astfel au un interes mai mult. Eu cred că aceasta este adevărata poezie !... — Nu sînt de părerea asta, Andrei ! poezia este o in-venţie ; poetul ce are nenorocirea să nu ştie sau să nu gîndească aceasta, nu mai scrie poezii ; el poate fi istoric, ^j*. romanţier, jurnalist, afară de poet. A crea, a născoci, iată ^> misia unui poet. In timpul acesta trăsura damelor se opreşte în marginea unui sat, sub poalele munţilor ; a noastră se alătură de dînsa. Mărioara era prea ocupată. Ce n-aş fi dat să-i fi putut zice măcar două vorbe ! — De aici, îmi zise Smărăndiţa, trăsurile nu mai pot merge ; noi vom urca dealul călări. Vînătorii aduc caii. Damele se coborîră din trăsură. Găsii ocazie atunci a strînge braţul Mărioarei, ajutîndu-i să se coboare din trăsură. Dl. N. Colescu, ce-i toca gura ca o meliţă pintre vînă-tori, dete semnul de plecare. Cînii începură să latre, oamenii să se mişte. Damele se aruncară pe cai, iar noi pornirăm pe jos, pe lîngă caii lor, ducînd pe ai noştri de căpestre. Eu mă alăturez de Mărioara. — O să te osteneşti, îmi zise ea. 17 — Aş dori toată viaţa mea să nu se mai sfîrşască călătoria asta. — Nici o vorbă, nici chiar cătră cei mai iubiţi ?... — Iţi jur ! — Spune-mi încă o dată, Manoile, mă iubeşti tu ? Acest cuvînt este dulce ca viaţa. Adevăr este că-ţi sînt dragă, Manoile ? — Tot ce-mi era drag în lume s-a făcut nevăzut înaintea ta ! — Nu te cred. — Te îndoieşti încă ? cum as putea să te încredinţez, Mărioara ? — Dovedindu-mi că nu iubeşti pe Smărăndiţa. — Smărăndiţa !... ah, Dumnezeule ! ce idee ţ-a trecut prin gînd î... Dar ea este pentru mine ca o soră. — Sînt geloasă şi de surori, Manoile ! şi tot cel ce iubeşte trebuie să poarte şi simţimentul acesta. Interesul care-ţi poartă ea întărită toate prepusurile mele... Ieri, am luat seama, ţi-a adresat o ocheadă, care mi-a sfîşiet inima !... Manoile, te rog, fie-ţi milă de slăbiciunea mea... şi fiindcă tu nu mă iubeşti... — Nu te iubesc ?... o, Dumnezeul meu ! cum nu-mi pot sfîşia peptul pentru ca să cetească în inima mea ! — Ei, bine, dacă este aşa, să mă asculţi ! — Spune, Mărioara, spune ce vrei, şi mă vei vedea dacă te iubesc. — Eu pretind, Manoile, să pleci de aice. — Să plec ? să plec ? dar ce ar zice oamenii aceştia ? cu ce cuvînt m-oi îndepărta * ? Apoi cum crezi c-o să am puterea să te las ? O, Mărioara ! zi-mi să fac orice altă jărtfă... — Nu mă iubeşti, Manoile ; căci dacă inima ta ar simţi ceea ce simte a mea, nu m-ai face să sufăr... te-ai duce îndată. — Bine, Mărioara, bine... dacă vrei numaidecît, voi pleca ; dar spune-mi pentru ce ? — Făgăduieşte-mi că vei pleca. — Făgăduiesc ; mă jur. * In textul original : îndrepta fn.cj. — Mulţămesc, Manoile, zise ea strîngîndu-mă de mină. Acuma vrei să-ţi spun pentru ce ? Pricina este că voi să te iubesc eu, şi numai eu. Nu-mi e destul să ştiu că nu iubeşti pe Smărăndiţa, dar voi ca nici ea să te iubească pe tine. Convorbirea noastră se curmă după două oare trecute ca două minute. Ajunsesem într-o poiană. Locul pe care ne-am fost oprit era încununat de o dumbravă verde de brazi. Ici-colo să înălţa nişte vîrfuri de munţi ca nişte piramide negre. De aici, ochii noştri rătăceau asupra mai multor dealuri mici şi se perdeau în umbra văilor lor albite de rîuleţe. Mai departe, o stîncă coperită de ninsoare şi perdută în aburi era lăcaşul singuratic al şoimului. Dincolo ochiul vedea o stană de pea-tră, goală, a caria sîn se deschidea şi da naştere unui brad rătăcit de soţii săi. In sînul pădurei posomorite ce încununa dealul pe care stam noi, se vărsa dintr-un codru o cascadă de apă limpede. Acest torent se arunca cu zgomot dintr-o înălţime într-un lighean de granit; iar de aci, se vărsa prin jgheaburi şi se ascundea prin deosebite crăpături, ca nişte şopîrle de argint. Iaitr-un miniut, toţi vînătorii se împărţiră pe la posturile lor de pîndă. Damele noastre, fermecate de frumuseţa acestor locuri, merseră să vizite pădurea ; apoi se aşezară la umbra unui stejar, unde aşteptau cu nerăbdare timpul prînzului. Dl. N. Colescu este un vînător vestit. Viaţa lui este plină de anecdote vînătoreşti. Vînatul pentru dinsul este o pasiune neînvinsă ; mai multe pei de urşi, de lupi, de vulpi, de căprioare ; mai multe părechi de coarne de cerbi şi de ţapi ; mai multe măsele de porci sălbatici şi, pe lîngă aceste, reumatismul de la picioare atestează mii de isprăvi onorabile din partea sa. El, după ce împărţi pe ceilalţi vînători, veni şi la mine. — Manoile, dar tu dat-ai cu puşca de cînd eşti ? — Am ucis, zisei eu, în viaţa mea un piţigoi, un bot-gros, un ciocîrlan şi o rîndunică ; socot că de mi-ar fi ieşit înainte o fiară mai mare, mai lesne aş fi ucis-o. — Caută dar să nu-ţi tremure mîna cînd îi vede pe giupînul urs, căci acela e mai fioros decît un botgros. Tu 19 să stai aice lîngă femei ; dac-a veni ursul, trage fără jj temere ! 1 j Vorbind astfel, ţipă din corn şi se făcu nevăzut pintre.^ copaci, lăsînd încă doi vînători spre apărarea femeilor, | la întîmplare de a veni ursul. i j Pîn-atunce nu fusesem niciodată la vînătoare, aşa-| zicînid, formală. Dar nu-ţi poţi închipui ce impresiunej mi-a făcut cînd am auzit, îndată după semnul dat de i dl. N. Colescu, răsunînd văile de ţipetele gonacilor. Fă-ţip idee de larma ce poate să facă în codru, şi mai ales îii^ munţi, vro două sute de oameni şi vro treizeci de cîni ţipînd deodată sub poalele codrului, în felurite glasuri şi tonuri. Mi se părea că mă aflu într-o lume de feerii ^, pare că aşteptam, din minut în minut, să văd deschizîn^' du-se cerul şi pămîntul. Mie mi se suisă părul în vîrful capului şi stam în extaz cu puşca pe braţe, pe rădăcina, unui arbor tăiat. 1 ) Damele sta, aşteptînd să auză vro descărcătură de pus- "j că ; dar tăcerea se prelungea... astfel, urîndu-li-se, veniră :j cătră locul unde mă aflam eu. j — Cît eşti de serios ! îmi zisă Smărăndiţa, parcă eşti | un foncţionar din garda naţională ce se crede un adevărJ rat soldat. J — îmi vine să arunc arma ; şi aş face-o, de nu mi-ar| fi ruşine de vînători, care or să zică că de frică am fugit. ; trecătorii vor ocoli casa mea de acum înainte ! cînd voi avea un păs, vederea ta 35 nu mă va imîngîia... o, copilul meu, fii blăstămată !" Astfel îi vorbii ; dar ochii mi se împlură de lacrămi... m-airi căit... vroii s-o rădic.. o, Dumnezeule !... nu zicea nimic... nu vedea nimic... nebunisă î... Tudora ! Tudora ! iartă-mă, fata mea ! — Cine mă cheamă ? strigă Tudora din casă. Unele femei se depărtară cu copiii în braţe. Tudora ieşi. Faţa ei era galbănă şi veştedă ; ochii stinşi în pulbere ; straiele sfîşiete. — Cine mă cheamă ? strigă încă o dată, fără să se uite la mine. — Eu... nu mă cunoşti ? Nefericita fată rădică ochii asupra mea, buzele ei se întinseră şi se distinseră ; ochii ei străluciră un minut. — Tu mă chemi ?... cine eşti tu ?... nu te cunosc l ce caţi aici ?... ce mai ceri ?... Atunci faţa ei îngălbeni şi mai mult. O mişcare nervoasă S cuprinsă tot corpul. — Stăi ! stăi ! tu mi-ai răpit viaţa şi liniştea... voi să te sugrum... Vorbind astfel, se aruncă cu furie asupra mea, eu mă trăsei la o parte. — A zburat î zisă ea rîzînd cu hohot. După aceasta, se întoarse în casă, şoptind : „Tu creş-teai ca un brad verde înaintea casei mele..." — Ţine, zisei bătrînului, iată patru sute lei să-i îna-poieşti proprietarului. Mai ţine alţi patru sute să-ţi cumperi boi... mîne voi trimete un doctor... poate să o lecuiască. — Cei patru sute lei ai proprietarului îi iau, ca să răscumpăr cinstea sîngelui meu ; ceilalţi, nu ; căci nu am multe zile de trai... de doctor nu este trebuinţă. — Cine este proprietarul ? întrebai. — D. Alexandru... -răspunsă o femeie. — Te voi răzbuna, cu sîngele meu ! 12 iunie Un deşert amar este în inima mea !... aş voi să mor !... nimic nu mă ţine pe pămînt!... ce gmdeşti tu despre 36 f6t!flet ? Omul e prea neferice aice jos, ca să sfîrşească [aice ; prea sus, prin facultăţile sale, ca să aibă aceeaşi L'ursrtă ca o reptilă !... am cîteodată minute cînd sufletul 0ieu se îmbată de o dezmerdare cerească... Ah ! cum aş voi atunce, legănat de visul de raze al inimei, să nu mă "mai cobor în coperemîntul ţărînos în care sînt legat !... dar. - eu rămîi încă în lume... visele dulci zboară, şi realitatea mă priveşte rînjind !... Lăsaţi-mă cel puţin a crede că este o altă viaţă, a cariia seninătate nici un dar nu o turbură ! unde minciuna este necunoscută ; unde amorul este nesfîrşit... între noi să rămîie, cine poate dovedi că sufletul este nemuritor ?... O, cărţile !... iată începutul durerilor mele !... cum aş fi voit să fiu un muncitor de aceia ce-şi trec viaţa în simplicitate şi nu se mai comunică cu cugetările altora î... 13 iunie Ştii tu ce vra să zică viaţa de familie ? ah ! dragul meu ! fără Smărăndiţa, fără Zoe, aş fi mort !... ele sînt adese pe lîngă mine, întrecînd toate dorinţele mele ; în-tristîndu-se de întristarea mea ; bucurîndu-se de cîte ori un zîmbet rătăcit îmi întinereşte faţa !... tu ştii, abia sînt de douăzeci şi unul de ani ; cine mă vede îmi dă treizeci. 15 iunie Aice se întîmplă, în umbră, lucruri cu totul ciudate. Ieri eram singur în grădină. Smărăndiţa veni acolo ţiind în mînă un bilet deschis. — Ce însemnează gluma asta ? îmi zisă ea. Cum îmi iaci declaraţii, fără să-mi cei voie ? Ai uitat tocmala noastră ? — Ce declaraţii ? — Poate vrei să tâgăduieşti ? ce este asta ? îmi dete biletul şi cetii : 37 „Doamna mea ! Toate au un termin în viaţă, este timp de cînd sufăr în tăcere!... te iubesc mai mult decît viaţa!... Oh! dar pana omenească nu este in stare să descrie simţim cutele noastre... ea le profană şi învăluie flacăra dumnezeiască a simţimîntului ! nu suit vorbe, nu sînt idei, nu este ni-mic în lume şi în cer care să exprime amorul meu !... în starea dureroasă în care sînt, două căi au rămas pentru inima mea, — să-ţi declar patima asta, sau să mor !... dacă eşti rece la toate aceste, cel puţin fii generoasă... lasă-mă să cred, să sper c-a mai rămas pentru mine o zi dulce în viaţă !... Ştii bine : sînt copil... nu-mi zdrobi inima şi viaţa cu dispreţul ! Manoil" — Era timp să rîd şi eu o dată ! răspunsăi rîzînd după citirea acestui bilet. Un om sau o femeie care se respectă nu scrie bilete. — Cred, Manoile,. şi-mi pare bine, dar voi să disco-păr cine se apucă de astfel de intrigi fără rost. — Aşteaptă, îi zisei şi, scoţind biletul Mărioarei, văzui că scriptura, pe ici, pe cole, semăna. Am aflat, îi mai zisei, cine face intrigile astea. — Cine ? — Oh ! nu-ţi voi spune niciodată. — Dacă nu este secretul d-tale, nu te silesc să-mi spui. — Nu este secretul meu, şi nici n-am dat parola să tac. — Apoi, dar, ce te opreşte ? — Vei să ştii ? ei, bine ! scrisoarea asta este plăsmuită de Mărioara. Iată însemnarea asta de rufe, uită-te şi la bilet !... — Ai cuvînt, îmi zisă ea. — Apoi căzu în gînduri. — Nu spune nimărui ; îmi repetă ea. Care este ţelul Mărioarei, să facă astfel de intrigi ? vra să mă gonească de aici ? 38 16 iunie Zilele trec ; şi, dintr-una într-alta, întristarea cîştigă loC în inima mea ! Sînt atît de distract, încît am uitat să-ţi vorbesc de cele ce mi s-au întîmplat în aste două-trei zile. Smărăndiţa (negreşit pentru ca să-mi facă plăcere), pusă la cale să mergem la o mănăstire de maici în munţi. Eram singur. — Vii la mănăstire ? mă întrebă Zoe întrînd. Îmi aruncai ochii asupră-i. Noroasa ei cosiţă era împletită cu bobocei de roze. O rochie de amazonă verde şi un guler alb de batistă era toată podoaba ei. în mînă ţinea o pălărie de paie ; în ceilaltă un bici. — Vrei să mă însoţeşti calare ? altfel mătuşica nu mă lasă să încalec. — N-am gust să văd mănăstirea, domnişoară. — Eu viu să te rog... dacă nu-ţi face plăcere, nu veni ; voi rămînea şi eu acasă. — Văd că refuzul meu te costă ; nu voi să mă crezi de rău... viu, domnişoară ! — Vii ? — Ce n-ar face cineva pentru un înger atît de dulce !... N-apucă a auzi cuvintele mele şi Zoe ieşi, sărind de bucurie şi spuindu-mi că la scară este un cal înşelat pentru mine. — Aibi grijă de Zoe, îmi zisă Smărăndiţa cînd pornirăm. Să nu facă nebunii, şi să o i'ăpească calul. Zoe abia se văzu în cîmp şi pusă calul în galop ; trebuia să mă ţin ele dînsa după ordinul ce-mi dasă Smărăndiţa. în tot cursul călătoriei, Mărioara întorcea capul cătră mine. — Cc are Mărioara de se tot uită la d-ta, îmi zisă frumoasa mea amazonă. — Domnişoară, mai opreşte-ţi calul, căci nu mă pot ţinea ele d-ta mai mult... ş-apoi al meu e cam tare în gură şi mi-a cam obosit braţul. — Dar d-ta de ce nu vorbeşti Mărioarei ? poate ai vreo bănuială pe dînsa ?... de cînd am înţeles aceasta, rm-mi mai e dragă. 39 După o oară de călătorie, ajunserăm la porţile schitului. Stariţa ne ieşi înainte. Intrarăm într-o sală foarte curată, dar foarte simplu mobilată. Sărutarăm mîna stanţei, apoi şezurăm. După cîteva vorbe neînsemnătoare, Smărăndiţa începu cu stariţa o convorbire religioasă, din care nu înţelesei nimic. Zoe venisă lîngă mine. Ea era fragedă şi rumenă ca un frag. Voia să-mi vorbească de cai, — şi vorbele se înecau în buzele sale ; atîta mulţămire avea să-mi vorbească ! — Ia uită-te, îmi şopti, Mărioara ce rău să uită la mine ! — Nu băga de samă ! * — Dar nu i-am făcut nimica. — Ce spuneţi voi acolo la ureche ? ne zice d. N. Colescu. Zoe roşi ca sîngele. Două surori tinere au adus dulceaţă şi cafea. Una din ele, care părea a fi mai mare, avea numai şasespre-zece ani ; frumoasă ca o zînă. Ceielaltă, de o frumuseţă mai mediocră, dar cu ochii mult mai frumoşi, negri, în care se îneca cel ce se uita la ea. Maica stariţa ne spusă că aceste două surori mîne au să se călugărească, şi ne invită să asistăm la ceremonie. La aceste vorbe fetele, care sta în picioare aşteptîncl să ia felegenele de cafe de pe la noi, schimbară feţele ; cea mai mică ieşi, iar cea mai mare plecă capul în gios şi scăpă cîteva lacrime pe tabla. Eu, care o priveam, mîn-tuindu-mi cafeaua, mă sculai să pui felegeanul ţ§2 tabla şi ea atunce rădică la mine doi ochi frumoşi albaştri care se scălda în lacrămi ca două viorele în roua dimineţii. După ce adună toate felegenele, tînăra soră ieşi, Poţi să-ţi închipuieşti de cîtă întristare s-a împlut sufletul meu ! „Sărmană copilă ! tu nu ai fost născută să te veste-zeşti la umbra acestei închisori ! cînd te-ai născut pe lume, maică-ta te legăna pe braţile sale şi visa pentru tine cununa maritagiului ! această cunună se schimbă într-un văl etern. Mai tîrziu, cîte vise frumoase nu îmbăta închipuirea ta cea tînără ! tu visai o viaţă dulce şi 40 plină de iubire în sînul uneii familii !... un soţ june şi frumos ea visele tale ; palate, diamanturi !... ah ! iată-te astăzi aruncată în mijlocul unor inimi ce nu mai bat pentru lumea aceasta ! soţul tău este crucea altarului ; vestminteie-ţi aurite, rasa ta ; diamantele, lacrămile tale ; palatul tău, biserica !..." Un sunet trist de clopote mă trezi din aceste meditaţii- — îmi pare rău, zisă stariţa, că aţi venit într-o zi tristă. Clopotul vesteşte despărţirea dintre noi a unei surori. Vă rog, daţi-mi voie să-mi împlinesc astă tristă datorie, ele a fi faţă la* înmormîntare. Damele arătară dorinţa de a merge împreună cu stariţa în ogradă spre a merge la biserică. Domnul N. Colescu şi Andrei le urmară. Eu rărnăsăi în galeria chiliilor ce dă asupra ogrăzii. Mă pusăi pe o laviţă care era acolo. O călugăriţă de o vîrstă cam înaintată, dar de o figură foarte dulce, trecu pe lîngă mine. — Cine este sora aceasta ? o întrebai. — O, domnule ! domnişorule ! istoria surorii aceştia este vrednică de ştiut... zău aşa ! — Te rog, spune-mi-o, măicuţă ! — Sînt două luni, răspunsă călugăriţa, răposata se afla în casa părinţască. Era tînără şi frumoasă. Părinţii era bogaţi şi le era dragă, căci numai atîta fată avea. Fetile vecinilor o pizmuiau, căci nu era nici una ca dînsa de frumoasă. Deodată, faţa ei începu a se schimba şi a se vesteji ca o floare bătută de brumă ; ochii i se împlea în tot minutul de lacrămi... nu mai ieşea din casă... în deşert bieţii părinţi căuta chipuri s-o dezmerde : nimic n-o mîngîia. Tată-său, nemaiştiind ce să-i facă, îi zisă într-o zi că este hotărît s-o mărite, şi îi lasă voie să-şi aleagă singură soţul. Copila zîmbi cu amărăciune şi răspunsă : »Dacă mă iubiţi, duceţi-mă la mănăstire". Părinţii ei, întîi, nu voiră ; dar văzînd că fata de ce mergea, melan-colia-i creştea, nu mai avură ce face şi o aduseră la mănăstire. După ce a venit aici, îşi trecea zilele în lacrămi şi în rugăciuni, ca cînd o mare mustrare de cuget 0 gonea. Cînd ieşea din chilie, mergea numai la biserică, S1 nu voia măcar să se uite la verdeaţa dealurilor şi a 41 brazilor ce încungiură mănăstirea. Cu o zi înaintea morţii, chemă toate maicele să le vorbească. „Zilele mele s-au numărat, zisă ea. Astăzi-mîine voi lăsa lumea astă deşartă. Pentru aceea vă chem înaintea plecării mele, ca să vă dezvălesc durerile mele. Eram fată tînără şi fericită la părinţi ; dar, într-o zi, patima întră în inima mea... O, bune maice ! iertaţi-mă dacă, în minutul cînd plec dintre voi, voi să zic un cuvînt care niciodată n-a profo-nat urechea voastră !... am iubit !... Acela ce-mi era drag nu a fost demn de curăţenia inimei mele... Eu credeam că mă iubeşte... cine la vîrsta mea nu s-ar fi înşălat ?... Nu mă întrebaţi de numele său... în rugăciunele voastre rugaţi pentru sufletul lui, căci e un suflet pierdut... abătut de la legile lui D-zeu... un suflet negru, care negreşit a să cază în negre prăpăstii !... Aş voi să afle că, la a mea plecare din lume, l-am iertat !..." Vorbind astfel se îneca de plîns. A doua zi maica stariţa merse să o vadă. Ea era culcată pe un pat. în locul veştmintelor călugăreşti, ea purta o rochie albă de mireasă i O cunună de roee pe frunte. Cine o videa astfel socotea că doarme. Era moartă. Astfel vorbea călugăriţa şi încetă. Iar eu rămăsei cufundat în gînduri amare. — Şi cine să fi fost înşălătorul ei ? — Asta nime nu ştie. Din toate călugăriţele şi surorile din mănăstire, ea trăia mai bine cu una din surorile care slujesc la maica stariţa... aceea poate să ştie... — Dar surorile aste care slujesc la stariţa, cine sînt ? — Sînte fete de boier. Mîni se călugăresc. Ele nu voiesc. Maica stariţa a trimes de ştire fratelui lor, care trebuie să vie, că nu şede departe. — Ş-apoi cum să le călugărească cu sila ? — Ei, domnule ! dacă este stăruinţa părinţilor, şi dacă părinţii sînt boieri... pentru noi, cele sărace, altă socoteală ; ne călugărim cînd voim, şi dacă voim... Călugăriţa mă lăsă, şi eu rămăsei zdrobit de amărăciune. Poate-se, în secolul în care trăipi, să se tolereze astfel de tiranii ? Auzi colo ! călugărie cu de-a sila ! şi pentru ce ? pentru oa un părinte să facă mai fericiţi pe unii din fii ; pentru ca un frate să mănînce moştenirea 42 părintească ? O, Dumnezeul meu ! răi sînt oamenii pe lume ! Dăduserăm făgăduinţa să rămînem pînă a doua zi, ceremonia înmormîntării se isprăvi şi societatea noastră iarăşi se întruni în salonul stăriţiei. Luminările se aprinseră, căci era seară, şi lumina lor se lupta cu lumina lunei care răzbate pe ferestrele salonului. Eu ieşii, cu hatărîre să mă preîmblu în împregiuri-mile mănăstirei. Cînd mă coborîi în ogradă, văzui o trăsură cu patru cai ce sosise. Din ea coborî d. Alexandru C... Mă făcui că nu-1 cunosc şi ieşii pe poarta mănăstirei. Mă îndreptai către un iaz, care se videa lucind pe vale, puţin mai în sus. Ajungînd acolo, mă aşezai pe mal, pentru ca să mă arunc iarăşi în meditaţiile mele. Cerul e senin, ca sufletul cel nevinovat... stelele nenumărate, ca năsipul mării, scînteiază care de care mai mult, şi ochiul care le priveşte se îneacă în ele î... luna, ca un glob de aur, învioşază noaptea, care este simbolul întristării... împregiurul meu e numai o armonie răpitoare !... grierii ce şuşuie... prepeliţele ce se întrec cu cristeii... murmura rîului care pe deasupra iezeturei cade •într-o mică cascadă pe un jgheab... Pe luciul apei alte stele şi altă lună se întrec în strălucire, şi ochiul încîntat pune sufletul în mirare... Dumnezeul meu ! în extazul în care mă găsesc, tu oare m-ai aruncat ?... cugetările mele tu oare mi le răpeşti în minutul acesta ?... Ce fericire ! lasă-mă, Doamne, pentru toată viaţa în starea aceasta, ori fă ca să mor fără întârziere !... Dar ce aud ?... tăcerea se întrerumpe împregiurul meu !... un tropot... o fiinţă înaintează răpede fugind... Dumnezeul meu !... ce vra să facă ?. — Opreşite-te ! strigai, rădicîndu-mă în picioare. — Ah !... şi văzui căzînd la pămînt fiinţa ce mi se părea că e o vedenie. Mă apropii... ce să văd !.... o femeie !... mă uit, ea leşinase !... o rădic... sora cu ochii albaştri care-mi dăduse cafea la stariţa !... îmbrăcată într-un capot negru... neîncinsă... desculţă... cu capul gol şi cu pletile zbîrlite în neorînduială pe umere... Dumnezeul meu ! ce să fac ?... 43 O ţineam încă răzămată pe genunchiul meu, şi uimit de asemine întîmplare, nu ştiam ce hotărîre să apuc... în sfîrşit simţesc că peptul i se bate... începe a mişca... se uită la mine... sare deodată în picioare... se smuceşte de la mine... iar o apuc... — Ce ai, pentru Dumnezeu ! îi zisei. — Voi să mor, lasă-mă să mor ! — Ce fel ? — Acolo ! acolo ! îmi zisă ea, arătîndu-mi heleşteul şi trăgîndu-se spre el. — Nu te-oi lăsa niciodată ; nu ! dar vino-ţi în fire, pentru D-zeu ! să te omori ? e păcat. Eşti tînără... trebuie să te bucuri de viaţă... eşti frumoasă... poţi să fii fericită... — Fericită ! Oh ! Dumnezeule ! Lasă-mă să mă-nec ! După împotrivirile ce-i făcui, în sfîrşit o făcu să-mi spuie istoria ei. Ea, împreună cu soră-sa, rămîind fără de părinţi, fură date de fratele lor cel mai mare spre creştere pe lîngă o mătuşă a lor, călugăriţă. Crescătoarea lor, în devotis-mul ei, credea că ar face mare serviciu lui D-zeu ade-menindu-şi nepoatele la viaţa monacală. Fetele, deşi în-trevidea în lume o altă fericire, dar nu avea ce face, căci în timiditatea lor nu se puteau opune mătuşei ; apoi că fratele lor le spunea hotărîtor că el nu va ave cu ce să le înzestreze spre a le mărita şi, chiar de ar avea, ar fi prea tîrziu, căci vîrsta le s-a înaintit şi ele n-au apucat a şti nici franţuzeşte, nici a juca contradaţul. Călugăriţa muri şi le încredinţa stariţei. Fratele hotărî să le călugărească numaidecît, spre a putea să le rnănînce partea lor de moştenire. închipuieşte-ţi frate, ce efect mi-a făcut cînd aflai că aceste surori nenorocite sînt surori ale lui Alexandru C !... Nu e destul atîta. Stariţa, simţind că copilele nu vor să se călugărească, a dat de ştire fratelui lor. Acesta, viind, a chemat într-o chilie pe Frosa, sora cea mai mare, şi închizînd uşa a întrebat-o de ce nu voieşte a se călugări. Ea răspunse că vroieşte a trăi în lume. Atunci poronci slugei lui şi o luă de cap, ş-apoi însuşi ticălosul 44 de frate o bătu cu biciul pînă ce biata copilă pronunţă cuvîntul : „Voi". — Iată pentru ce voi să mor, îmi zisă ea. .__Trebuie să te supui soartei, soro ! — Să mă supui soartei... dar dacă am o inimă... dacă iubesc pe cineva... cu care voi să trăiesc unită toată viaţa mea ? '— Dar el, dacă te iubeşte, pentru ce te lasă în aşa stare ? — Nu este aice, domnule ! Tată-său 1-a trimis pentru nişte trebi ale sale peste hotar, închipuieşte-ţi, el car® rnâ iubeşte atîta de mult, cînd se va întoarce, ce o să simtă văzîndu-mă călugărită. — Pot să ştiu numele lui ? — Văd că eşti un tînăr cu inima nobilă. Mă încred ; îţi spun : el este Nae P... — Mi-a fost conşcoler. — Poaite şi prietin ? oh ! te rog, domnule, mîntui-mă ! Fă ceva pentru mine, căci el îţi va fi îndatorit pentru toată viaţa... ce bun tînăr !... nu-i aşa ? el mă iubeşte ca sufletul... are o inimă !... ştiu că are să se întoaroă cînd o auzi de moartea surori-sa. — A avut o soră, care a murit ? — Dar... chiar astăzi am îngropat-o. Aţi văzut şi d-voastră. — Tînăra care a-ngropat-o astăzi ? — Aşa, domnule ! ea a murit jărtfă fratelui meu. — Aşadar, fratele d-tale este .un monstru, pentru Dumnezeu ! — Ce ! d-ta ştii ? — Ştiu toată istoria, dar nu ştiam că fratele d-tale era care... dar sora d-tale ce va face ? — Ea va face ceea ce voi face eu, ea nu este hotă-rîtoare. ■— Ascultă, domnişoară. Deşi sînt tînăr, încrede-te în sfatul meu. Cu fratele nu e nimica de făcut ; el este fără inimă şi foarte hotărîtor. Nime nu poate să-ţi dea nici un ajutor. Cu toată inima aş vra să-ţi dau orice ajutor, dar îmi e cu neputinţă. Să-ţi pierzi viaţa e păcat şi cu aceasta ţi-ai ucide amantul care ştiu că are o inimă simţitoare. Să te împotriveşti este în deşert, căci vei fi 45 expusă la torturile fratelui. Călugăreşte-te, şi aceasta nu te poate opri a trăi cu omul care iubeşti. — Să înşel pe D-zeu ? o ! asta n-oi face. — D-zeu, carele este drept, nu va privi ca nelegiuire amorul d-tale. Rasa care-ţi vor pune e cu sila. D-zeu îţi va da voie să o lepezi cînd nu vei fi vrednică a o purta. — O, Dumnezeul meu ! zisă biata copilă ; fie după voia ta ! Mă întorsei cu sora în mănăstire. Societatea noastră era adunată în salonul stăriţiei. Alexandru şedea pe un scaun lîngă stariţa. Smărăndiţa se preîmbla. — Unde ai fost ? îmi zisă ea. — Am scăpat un suflet de la peire. — Ce fel ? Dar pe aici nu ştii ce s-a întîmplat ? — Ştiu, voieşti să-mi spui despre surorile lui Alexandru ? Pe cea mai mare am scăpat-o de la moarte ; era să se înece într-un heieşteu ; din întîmplare, aflîn-du-mă pe acolo, am oprit-o de la hotărîrea ei. — După ce a torturat-o ticălosul de frate, ea a fugit din mănăstire, şi era cu toţii îngrijiţi. — Dar ce zici despre soarta copilelor acestora ? Nu e chip a le mîntui ? — Nici un chip. Ar trebui să se supuie soartei. — Pe cea mai mare am înduplecat-o. — Bine. Cea mai mică nu rezistă. Mai tîrziu... vom videa. Convorbirea aceasta, făcută la o parte, nu fu auzită de nime. Stariţa ne anunţă oara de cinat. Zoe veni şi-mi luă braţul pentru ca să trecem în salonul de refectorie. Alexandru luă pe Mărioara, şi d. N. Colescu pe Smărăndiţa. In timpul mesei, domnea o monotonie mare toate sufletele pare că era ocupate de întristare. Alexandru era schimbat la faţă, ca un om care s-ar lupta cu mustrarea de cuget şi cu hotărîrea sa totodată. Mărioara din cînd în cînd îi adresa cîte o vorbă, la care el nu răspundea decît cu vreun semn tăcut. Smărăndiţa era silită din cînd în cînd a răspunde cîte o vorbă scurtă la întrebările ce-i făcea stariţa. — Tot aşa trist eşti ? mă întrebă Zoe. 46 — Nicidecum. .— Ai auzit ce s-a trecut p-aice ? — Ştiu toate, îngerul meu i — Unde ai fost ? —- M-am preîmblat pe afară din mănăstire, am fost pîn' la heleşteu. ■— Mi-au vorbit nişte călugăriţi de heleşteul acela. Ivii-au spus că în el multe suflete s-au înecat. Era teamă că sora lui Alexandru să nu se fi aruncat acolo. Era să trimită stariţa s-o urmărească, cînd s-a făcut nevăzută ; dar Alexandru a zis că s-o lase mai bine să se peardă, să nu-i mai audă numele. — în adevăr că era să se pearză nenorocita, dar eu am mîntuit-o. ■— Eşti un înger ! Cina se sfîrşi. Fiecare se retrase în camera de dormit. Ieşii încă o dată în curtea mănăstirei. Frumuseţa na-turei mă îndemna să mă preîmblu încă cîtva timp şi să mă arunc iarăşi în meditaţiile mele. Trecînd pe lîngă biserică, luai sama că e luminată. Mă duc la uşă... o văd deschisă ! era aprinse numai can-delile, care răspîndea o lumină foarte slabă. în altar se auzea un glas obosit care cetea la rugăciuni. Mă hotărăsc a intra... în dreapta şi în stînga, puţine călugăriţe ocupa cîteva strane şi sta nemişcate ca nişte fantasme... înaintea icoanei Mmtuitorului două fiinţe îmbrăcate în haine albe sta îngenunchete şi din cînd în cînd făcea semnul crucei !... Nu ştiam unde mă aflu... părea că visez... o călugăriţă se coboară din strană şi se apropie de mine... recunoscui călugăriţa care-mi vorbise în galeria stăriţiei... — Pofteşti să şezi în strană ? îmi zise ea. — Dar ce vra să zică slujba aceasta în timp de noapte ? — Totdeauna cînd vreo soră este să se mărite cu Domnul, trebuie să se facă privighere. In sfîrşit, surorile ele care ţi^am vorbit se călugăresc. Iată-le colo, înaintea goanei Mîntuitorului. în starea în care le vezi or să stea Pînă mîne la liturghie, cînd au să priimească shima. Dar Pînă mîne nu e nimica de văzut. 47 înaintai puţin, şi văzui întorcînd capul cătră mâne fecioarele. Cea mai mare, după ce mă văzu, lipi fruntea piedestalul icoanei şi se înecă în suspine. Cea mai mică, mai indiferentă, se întoarsă cu nepăsare. Era despletite, cu părul lăsat pe spinare şi pe umere ; încălţate numai cu călţuni albi de lînă ; şi haina ce le acoporea era o simplă cămaşă de lînă albă. Pentru un minut credeam că mă aflu în timpurile antice şi că văd două vestale osîndite de druizi a fi îngropate de vii. Lacrămile îmi curseră fără să le pot opri ; şi, ieşind, mă suii în camera me. 20 iunie Amice ! scrisoarea precedentă fiind cam lungă, cred că te-a ostenit, cetind-o. Am hotărît dar să-ţi adresez una şi mai lungă, spre despăgubire. In sfîrşit acum mă găsesc iarăşi în casa domnului N. Colescu. Nu voi să-ţi mai descriu ceremonia călugăriei surorilor lui Alexandru. Astfel de ceremonii se văd, dar nu se descriu. Este ceva trist, care-ţi rumpe inima. Cîncl se cînta „din braţele părinteşti'4 trebuie să ştii că de piatră să fie inima omului, trebuie să plîngă. Biserica era plină : tineri şi bătrîni plîng la cîntarea numită ca nişte copii ; preoţii şi cîntăreţeJe nu-şi putea face slujba lor de plînsete. Fecioara cu ochii albaştri, cînd i-a pus preotul foarfica în păr pentru ca s-o tundă, a leşinat, însuşi Alexandru a leşinat ! poate că niciodată pînă atuncea mustrarea de cuget n-a influenţat inima sa. Eu, unul, mă făcusem, nu ştiu de ce, ca marmura : aşteptam să se deschidă pămîntul ca să mă înghită. Cît aş fi voit în ziua aceea să plîng ! dar am fost trei zile bolnav, fiindcă n-am avut laorămi pentru trei minute. La înturnare, domnul N. Colescu a încălecat calul meu, fiindcă, precum îţi spui, eram bolnav. Eu şezui lîngă Mărioara, avînd în faţă pe buna Smărăndiţa, care îngrijea de mine ca de un frate. O ! Smărăndiţa este un înger ! Dumnezeul meu ! cum de nu ai făcut toate femeile, după inima ei ? c* fericită ar fi lumea ! 4S Dar Mărioara!... O, nu mai este nici o îndoială... ea este o fată degradată... eu un om perdut. Este scris să cunosc omenirea în ceea ce are mai uricios. Lumea mâ află atîta de schimbat, cît se teme să nu-mi perd minţile !••• eu însumi mă tem de aceasta î... 21 iunie Ieri sara am avut dispută despre literatura românească. Chipul cu care românii judecă astăzi pe poeţi este comic. Dar de ce să zic românii ? mai bine cîţiva oameni făr' de inimă sau ignorenţi. Era două dame din Bucureşti, cu bărbaţii lor. Ele veniseră să treacă vara la o moşie din vecinătate. Un« din aceste dame se ocupă de literatură, de cînd un poet român i-a adresat un sonet. — Pentru ce nu mai scrii ? mă întrebă aceasta. Eram într-unui din minutele cele rele ; apoi această întrebare o auzisăm aşa de des, că mă supăra. — Pentru ce, şi pentru cine să scriu ? îi răspunsei. N-are cine să le cetească ; iar cei ce le cetesc nu înţeleg nimic. Un poet la noi este privit ca un bufon. Şi fiindcă meseria bufonilor este mai gustată decît poezia, poeţii s-ar face mai bine bufoni. — Păcat, zise Duduca, că domnii de la Reglement încoace mu mai au soitari. Acum ştii că ar avea mulţi. — înţăleg, un talent să scrie pentru posteritate, nu pentru ziua de astăzi. Cine are geniu şi nu va observa aceasta, se va perde. Va scrie aceea ce geniul său îl inspiră, suferinţele patriei sale, durerile inimei sale... şi ce va folosi ? exilul îl aşteaptă, drept toată răsplătirea. Ştii d-ta ce va să zică un exilat ?... un om afară de lege ; oamenii îl urăsc, se sfiesc de el ; îl privesc ca pe un făcător de rele. îi rămîne dar, pentru ca să placă, să scrie numai ode la zilele aniversale ale celor mari, sau sonete Pe albomenele cucoanelor... iată cum se perde un geniu. Dar sînt poeţi pe care nimeni nu poate să-i întreacă în această meserie, şi atunci te afli, cu tot talentul, în urma Ini Cătina şi altor poeţi făcători de ode sau odobaşi, cum le zice dramaticul nostru Alecsandri. 49 — Cătina ? răspunse d-na S... Acest june are talent. Să ceteşti un sonet ce-a făcut pentru mine, supt titlu : Versuri urîte la o femeie frumoasă... nimic mai poetic, mai adevărat !... după Cătina vine V..., E..., P..., coroanele poeţilor !... Se vede că nu i-ai cetit ? Ascultă cîteva versuri din poetul meu favorit : Iar eu, pe sub mantelă, Te fur, o, a mea belă /... Pare că auzi vorbind cavalerii din secolul de mijlocul, cu insusianţa lor amoroasă !... — Ştiu şi eu o strofă din poeţii ce i-ai numit. Dă-mi voie să o cetesc. m — Ceteşte !... IELELE Unele, goale, Mîncau din oale Găluşti prea groase, Prea nodoroase... Hururum... Brum... Toată adunarea rîsă. — Ce face asta ? răspunse d-na S... din contra, găsesc o originalitate rară : c'est le sublime du laid... şi chiar de se află vreun vers rău, nu face nimic, lîngă atîte altele sublime. — Din nenorocire, lîngă atîte răle abia se află cîte unul bun. Eu credeam însă că coroana poeţilor noştri erau Cîrlova, Alexandrescu, Alecsandri, Sion, Negruzzi, Murăşanu, Donici... — Uf ! ce nume ! ce grozăvii ! cum v-aţi stricat gustul ! acuma, înţăleg ; pe Cîrlova să-1 mai pui între poeţi, fiindcă e mort ; pe Alexandrescu iarăşi, fiindcă-a făcut ceva şi fiindcă acum a încetat de a mai scrie... dar ceilalţi pe care mi-i numeşti, nu înţăleg cu ce obraz se mai pot acăţa pe Parnas. — îmi pare rău, doamna mea, că mă pui în poziţie să fac acuma un curs de literatură... cînd socot c-ar fi mai bine să petrecem jucînd gajurile sau calul alb. 50 — Gajurile şi calul alb, răspunse doamna S..., sînt -ocări de mahala. Ar fi şi păcat, noi, care începem a şti cîte ceva, să ne ocupăm cu astfel de petreceri ordinare. Spune-mi, de exemplu, ce găseşti d-ta în Alecsandri, de rxii-1 pui între poeţi ? — Alecsandri, doamna mea, a făcut mai mult decît mulţi din poeţii noştri. El a renviast muza poporală, care de secoli zăcea uitată şi care era ameninţată a se perde în gura ţiganilor lăutari, care au urmat vechilor trubaduri ce au avut poporul odinioară. Baladele, doinile, horile poporale, în care este istoria patriei, suferinţele poporului, poezia şi caracterul natural al românului cu dispoziţiile sale de eroism, generozitate, loialitate şi sim-ţibilitate ; aceste balade, doine şi hore, care Alecsandri, găsindu-le în fragmente pe ici, pe colea, au ştiut a le întocmi şi a le reproduce atît de bine, sînt un tezaur pentru literatura românească. Nu este o bucată în care să nu vezi o eleganţă, o idee sau un sublim. — Poate, domnul meu, răspunse d-na S..., însă nu ştiu cum... baladele, doinele şi horele de care-mi vorbeşti prea put a crîşmă... a trivialitate... sau cum am zice, a ţărănie.î. — Cu atîta mai mult merit au, doamna mea. Ele au ieşit din sufletul, din inima poporului ; şi negreşit că poporul nostru n-a putut să cînte şcoala lui V. Hugo, Lamartine, Beranger şi alţii, după care poeţii noştri să screm a cînta. Cu toate aceste el, în simplicitatea lui, făr-a să consulta cu literaturi străine, făr-a şti ceti sau scrie, a cîntat aşa cum n-a mai cîntat alt popor. După aceasta scosei balade de ale lui Alecsandri, şi le cetii. Toată societatea aplaudă şi-mi dete dreptate. Apoi, veni vorba la Sion. — Sion, zisei eu reluînd cuvîntul, după cîteva bucăţi care a publicat se vede că urmează şcoalei lui Beranger. Eu, deşi nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt : un poet să lucreze după dispoziţia sa, să facă ceva bun Şi interesant, şi poate ca imitator să aibă tot atîta merit ca şi un original. Virgil a imitat pe Omer, Dante pe Virgil, şi alţii pe acesta ; şi cu toate aceste sînt nemuritori ! Sion, dacă cu lucrările lui nu ne uimeşte, dar place ; versurile lui 51 sînt concise, limpezi, uşoare şi armonioase. El este un poet care ne trebuia. Versurile lui ele împregiurări vor caracteriza zilele în care trăim. Cetii Boieritul, Punga mea, Privighitoarea, Anul nou şi societatea sprijini opinia mea. D-na S... mă provocă să-mi dau opinia despre Ne-gruzzi, „căci afară de vro două bucăţele de versuri amoroase, nu ştiu, zise ea, ce a mai făcut". — Negruzzi, doamna mea, este unul din cei mai buni scriitori ai noştri. Gustul şi eleganţa stilului său, compunerile sale originale în proză şi în versuri, traducerile sale din V. Hugo şi Cantimir caracterizează pe omul care ştie arta scrierii . — Dar Murăşanu ? ce vei zice de Murăşanu ?... of ! îi să vorbeşti de poezia Ardealului şi o să mă strîngi de gît, zise d-na S... — Este adevăr, doamna mea, că poezia Ardealului nu prea e recomandabilă. Dar să ne mulţămim, căci Ardealul, dacă nu ne-a dat poeţi, dar cel puţin ne-a dat bărbaţi ca Lazăr, P. Maior, Şincai şi alţii, care, fiindcă trăim astăzi nu-i numesc, care vor fi nemuritori. Mură-şanul însă este destul să fie unul singur poet. El nu ţine de şcoala literaturei franţeze, pentru că acolo limba aceasta nu se cultivă. El este din şcoala germană mai cu samă ; sombru, aspru, meditativ dar cu inimă, loial şi naţionalist. Nu am lîngă mine ceva din bucăţile cîte le-a publicat în Gazeta de Transilvania, dar ţiu minte o strofă din bucata : O privire peste Carpaţi : La noi e putred mărul, nu-i chip de curăţire l Şi tot ce se sperează sînt sîmburii din el ; Acestii cer plîntare, silinţă şi unire. Atunci va creşte cedrul din ramul tinerel... — Ai dreptate, zise d-na S... Aici este o aluziune atît de naivă şi de adevărată, că-ţi stoarce lacrămi ; şi trebuia numai un transilvănean, care a gemut atîta timp sub unguri, să o exprime. S-a mai vorbit după aceasta despre mai mulţi poeţi; eu îmi dădui opinia fără nici o scrupulozitate. De la o vreme venii la sfadă cu d-na S... Smărăndiţa închise seanţa, zicînd : 52 .— Manoil are cuvînt ; numai cînd este vorba de gustul românilor, se arată cu totul descuragiat. Trebui, cu toate aceste, să-şi aducă aminte că nu este timp mult de cînd românii ieşiră din întunericul neştiinţei şi că progresul ce au făcut în literatură este prea mult, pentru un termin aşa de scurt. Ceea ce ne face să sperăm că, peste cîţiva ani, literatura şi gustul vor merge departe. Ne despărţim, căci noaptea era înaintată. Eu trecui în apartamentul meu. 22 iunie Seara trecută fu una din cele mai amare ce am cunoscut. Doamna N. Colescu îmi propuse o preîmblare pe dealuri. Plecarăm însoţiţi numai de Zoe. Cînd ne urcarăm în vîrful dealului, aruncarăm ochii cătră cîmpii. Valea era coperită de umbrele serei ; cerul aprindea pe rînd, pe rînd fanarele sale ; aerul răcoros şi profumător ne îmbătase. — Văzîndu-te cineva, ar zice că nu mai eşti din lumea aceasta, atîta semeni de rece la toate, pînă şi la fermecul acestor locuri ! îmi zise Smărăndiţa. — Acela nu s-ar înşăla. — Dar pentru ce, Manoile ? — Viaţa... viaţa mă apasă ! — Să luăm lucrurile cum sînt, răspunse Smărăndiţa. Să nu pierdem din vedere că acel ce ne-a dat viaţa nu ne era cu nimica dator. Lumea poate să fie mai rea decît credem noi ; dar asta nu este un cuvînt ca să ne perdem curagiul şi să chemăm moartea!... cîte lucruri bune ne rămîne a face !... şi cîte lucruri bune ne sînt iară, ca să ne mîngîie de cele răle. Manoile, esti nedrept şi insulţi provedinţa cînd te plîngi astfel despre viaţă ! — Provedinţa ! !... — Ascultă, Manoile ! Te îndoieşti de provedinţa, te îndoieşti de toate de la un timp încoace... o ştiu... de aice Purcede dezgustul ce cerci... Dar iată-ne departe de lume, într-acest templu măreţ al naturei... dezbracă-ţi 53 sufletul de patimile omeneşti, priveşte stelele cereşti care, atrase şi re-mpinse una cătră alta, se înturnă fie~ care în sfera ei, cu orînduială ce niciodată nu s-au turburat ! pe pămînt toate făpturile împrumută una altia sprijinul trebuitor ; animalele dau ierburilor aerul cel stricat şi ierburile, curăţindu-1, îl întorc înapoi ; vezi omul, vezi raporturile ce se află între puterile sale în-ţălegătoare şi legile lumei materiale la care este supus î Toate aceste nu ajung să-ţi dovedească că este o provedinţa ce privighează neîncetat... — Vei să zici că tot e bine, tot e la locul său ?... are-de-mă, nu-mi spui nimic nou... toţi filosofii mulţămiţi au zis aceasta înainte de noi... viaţa este un bine !... — Dar cum ? — Un rău ! — Prin urriiare, totul este o lucrare a unei întîm-plări oarbe ? — Se poate. — Dar dacă întîmplarea a făcut lucrurile, pentru ce de la începutul lor pînă astăzi nu a mai produs nimic nou ? — Această obiecţie este serioasă, dar nu este la întrebarea mea : eu nu am hotărît că întîmplarea a făcut lucrurile... Cu toate aceste îţi voi răspunde. îndată ce mă voi lumina la cele ce voi să te întreb. Cum o să împaci ideea pwovedinţei cu atâtea răle ce ne încungiură ? oriunde aruncăm ochii, întîlnim răul alăturea cu binele, viţiul alăturea cu virtutea ; alăturea cu un om care gustă toate fericirile, altul care se luptă cu toate suferinţele! pentru ce a trebuit fearăle şi ierburile veninoase ? reptilele, vulcanii, boalele şi moartea ? precum şi egalitatea inteliginţilor ? — Mai întîi am să-ţi spun că vorbeşti ca un avocat. Cu toate aceste, întrebarea îmi pare uşoară : alţii au zis-o mai nainte. Ceea ce ţi se pare rău îmbrăţişază numai interesul particular. De unde ştiu dacă nu este o lege care face ca toate acele răle despre care un individ se plînge, să fie folositoare interesului general ? De unde ştii că starea socială nu este aşăzată pe trebuinţele ce oamenii au unii de alţii ? 54 — Din toate aceste vei să dovedeşti că rălele erau trebuincioase în folosul armoniei ? Eu încă cred că acel ce au făcut lucrurile din nimica, şi a cărui inteliginţă este perfectă, ar fi putut face ca, fără a fi răul, să meargă această armtonie. Vorbind astfel, un idiot videm că trece pe o potică, aproape de noi. El se opri, văzîndu-ne, să cerşească. Era surd, mut, guşat, fără un ochi... ceva înspăimîntător ! — Priveşte această făptură ! zisei doamnei N. Colescu. Sînt încredinţat că o să-mi răspunzi : „Facerea lui este folositoare la interesul general !" Ştii ce are drept să zică acesta, după raţionămîntul d-tale ? Iată ce : „Dacă lumea trăieşte, dacă armonia se susţine, eu sînt pricina : prin uricriunea mea voi cunoaşteţi a preţui frumosul ; prin nenorocirile mele voi sînteţi fericiţi !„ Zici iară că suma binelui în lume nu covîrşeşte suma răului, atît în ordinul moral cît şi în cel fizic ? — Este lesne de dovedit... aruncă ochii asupra generaţiilor omeneşti ; maioritatea oamenilor ţine la viaţă ; aceasta dovedeşte că viaţa este un bine, oricare ar fi condiţia unui om. — Este adevărat că oamenii ţin la viaţă ; dar nu pentru că ea este un bine, ci pentru că oamenii sînt sceptici. Apoi viaţa este un bine numai cît o compari cu moartea, adecă cu un rău a cărui trebuinţă nu o înţăleg. — Manoile ! Manoile ! de cîtva timp eşti foarte schimbat !... Inima îţi era tînără ca floarea dimineţilor, plină de vise şi de credinţă... Astăzi vorbele-ţi mă înspăimîntă ! unde-ţi este tinereţa şi bucuria, copilul meu ? cine te-ar auzi n-ar putea să te asculte !... în sufletu-ţi se trece ceva!... pentru ce-mi ascunzi durerile tale ? nu este nici ignorenţa, nici viţiul care te fac să ougeţi astfel; ci o durere, o suferinţă amnară !... Eşti singur în lume; aceasta te amărăşte, poate; dar familia noasîtră ţi-a deschis braţele : ai în mine o mumă, în Zoe o soră... am face totul să te videm voios, fericit... pentru ce ascunzi de noi dorul ce suferi în tăcere ? Aceste vorbe tinere îimi zdrobiră inima... ea era plină... tecrimile mă înecară ; şi, ascunzîndu-mi faţa în mîni, Plîngeam ca un copil. 55 26 iunie Mărioara a plecat.! Ieri seara, Smărăndiţa, Zoe şi eu pornirăm cu trăsura, la un sat în vecinătate, unde .guvernanta Zoei se dusesă, de o lună, să facă cură de zăr. Pe cale ne apucă o ploaie de vijălie, şi furăm siliţi a ne adăposti într-o posadă. Ploaia trecu repede, dar rîurile ce trebuia să trecem de mai multe ori se îngro-sau cu repegiune. Cociul declara că nu este putinţă nici a merge, a trece înainte, nici a ne înturna, şi că trebuie să trecem noaptea în posadă. Posada avea o singură cameră. Damele se aruncară îmbrăcate pe pat ; eu, pe o laviţă de lemn. Acolo trecui nişte minute amare... capul îmi era greu... mă prinseră frigurile. Cu toate acestea, adormeam cînd şi cînd, adese deşteptat de cîte un spasm sau cîte un vis rău. Vijelia reîncepusă afară. Gemătul vîntului, şuierătura ploaiei, tunetele mă deşteptară cu totul. în delirul frigurilor mele mă gîndeam la Mărioara. „Cum ? îmi ziceam, o făptură atît de drăgălaşă, atît de dulce, a putut să cadă atît de jos !... ce rău i-am făcut să-mi stingă astfel toate bucuriile inimei mele ?" şi gîndind astfel, suspinam neîncetat. ■— Eşti bolnav ? mă întrebă Smărăndiţa. — Nu. — Dar de ce suspini ? Vorbind aşa, se sculă şi veni lîngă mine. — Suferi, şi nu vei să-mi spui nimic ! mai zise ea, puindu-mi mîna pe frunte. Fruntea îţi arde ca flacăra şi ochii sînt plini le lacrămi !... Manoile, cunosc pricina care te face să suferi !... nebunie ! iată tot ce pot să-ţi zic... oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferinţelor lor !... ţi-am mai spus de multe ori : să mă întrebi şi pe mine cînd vei să faci ceva ; nu m-ai ascultat. Dacă m-ai fi întrebat mai înainte de a se naşte în inima ta acest simţiment nebun, ţi-aş fi zis să te fereşti de Mărioara : ea este o fată uşoară, fără spirit» fără inimă; încîntată de rangul tată-său ; şi dacă arata dimpotrivă, o face numai împinsă de deşartă dorinţă sa placă la toţi ; nu numai atîta : ea are toate defectele 56 unei inteliginţi mărginite, fără să aibă cualităţile ei ; nici bunătatea, nici sinceritatea.... poate să te lase să crezi că-i eşti drag : minciună ! ea nu poate să iubească pe nimeni !... poate să te lase să gîndeşti că o să-ţi dea mina ; minciună ! ea visează prinţi !... Cînd ţi-am zis să nu faci nimic făr-a mă asculta, gîn-dul meu era la dînsa ; căci ştiam că este cochetă şi tu copil şi credul. Uită-te la fetiţa asta ce doarme colo ! vezi ce frumuseţe !... inima ei este curată ca lumina !... mi-ai zis că eşti singur în lume : iată o soţie ce voiam să-ţi dau. Nu eşti bogat... Zoe are o stare mare. Ea poate să te iubească ; şi dacă nu mă înşăl, poate, te iubeşte !... — Zoe ! Zoe !... strigai eu. La vorbele mele, fetiţa se deşteptă. — Zoe ! Manoil este bolnav !... bolnav, draga mea !... şi tu eşti pricina, zise Smărăndiţa. — Eu, mătuşica ? — Tu şi numai tu poţi să-i dai sănătatea şi bucuria. — Dar, mătuşica, nu te înţăleg... — Ascultă, copila mea. Manoil te iubeşte şi mi-a cerut mîna ta. — Ce zici ? întrebai pe d-na N. Colescu. Vorbele Smărăndiţei scoaseră Zoei un ah ! de mirare ;. dar nu putu zice nimic. — Te iubeşte, şi eu primesc eu bucurie propunerea ce mi-a făcut, căci este singurul om ce poate să înţăleagă inima ta. Acum rămîne la tine, dacă vei să fii ferice... peste doi ani, o să vă cunun... pînă atunce, Manoil trebuie să meargă să-şi complecte învăţăturile sale. Zoe, tu ai la sîn o cruce de aur, ce ţ-au dat-o maică-ta murind ; dă-o lui Manoil !... Dacă pînă în doi ani se va face nedemn de tine, tu îi vei cere crucea, şi din ziua aceea nu-1 vei mai videa. Mi se părea că visez. Copila scoase crucea şi o dete d-nei N. Colescu, care 0 legă la gîtul meu, zicîndu-mi : Mărioara nu mai trăieşte pentru tine ! 57 30 iunie Smărăndiţa voieşte să plec. Ea a făcut o nebunie !... Zoe este frumoasă !... Ieri o privii cu luare-aminte, mai cu interes... o fecioară de ale lui Rafael... la cincisprezece ani !... Zoe nu va fi cochetă : e prea frumoasă pentru aceasta, numai femeile jumătate frumoase sînt cochete. Sărmana fetiţă !... aş vrea să ştiu ce se trece în inima sa !... de cînd cu întîmplarea de la posadă, cînd mă vede, roşeşte şi lasă ochii în jos. Dar adio ! te voi videa cît de curînd ! Manoil PARTEA II 20' decemvrie Iubite B...9 De doi ani nu ţi-am mai scris... ai tot dreptul sau să-mi bănuieşti, sau să mă crezi de mort. Mort încă nu sînt, frate ! dar schimbat, schimbat întru toate : nu mai sînt nici umbra lui Manoil, căci umbra unui om lesne ar putea să-i samene, iar eu... M-am aruncat în braţele tuturor dezmierdărilor... cei mai frumoşi cai albioni au avut onoarea să primble persoana mea pe cele mai frumoase sfcrade ale cetăţilor italiene ; vinul cel mai scump, bucatele cele mai rari au împodobit masa mea şi au îmbuibat stomahul meu, cele mai graţioase copile ale lui Pafos au încununat fruntea mea de flori şi de sărutări. Apoi dacă trebuie să-ţi spun şi aceasta, am stricat mai multe măritişe nepotrivite, ceea ce nu este un mic serviciu pentru umanitate. Marchize, contese, prinţese, mai mult sau mai puţin de contrabandă, mi-au rămas foarte recunoscătoare ; şi astăzi port cu mine o ladă de bileti dulci şi de păr de toate colorurile, negru de la o marchiză andaluză din Spania ; castaniu de la o primadonă germană ; bălai de la o prinţesă poloneză ; roşu de la o tînără miladi ; şi, dacă nu mă înşăl, am o buclă sivă, de la o prinţesă de sînge... vezi dar că am pro viziune destul de îndestulătoare ; dacă te vei însura şi dacă vei lua o femeie care nu va avea o cosiţă destul de bogată, poţi să te adresezi ia mine ; îţi voi da cît îi va trebui. Pare că te văd clătind din cap. Pentru numele lui D-zeu ! nu voi să mai aud morală. Castrează îmţeleţptele-ţi sentinţe pentru copiii tăi ; sau 59 tipăreşte-le în Vestitorul românesc şi în Zimbrul de la Iaşi, ca să le cetească prin mahalale în lungile seri de iarnă !... Pentru mine, două drumuri îmi rămîn încă : să cîştig în cărţi, sau să-mi dau un pistol în cap. Haide ! nu mai plînge ; şi mai ales încetează de a osîndi slăbăciunele omeneşti ; căci, vezi tu, iubite amice, dacă omul nu ar fi supus acestor slăbăciuni, ar fi o monstruozitate. Intre om şi viciu nu este loc decît pentru un ipocrit. Trebuie să fi înţăles că nu sînt un filosof fără filosofie ; plec de la un princip. Trebuie a ucide timpul, pentru ca să nu ne ucidă el pe noi. Lumea cu fenomenele sale s-au produs prin în-tîlnirea atomelor ; iar voluptatea este principul tuturor faptelor noastre. Aristid şi Epicur, care au pus aceste principe, erau mai cu minte decît tine şi decît mine, nu-ţi fie teamă ! Căci, în sfîrşit, ce este vieaţa omenească ? Un vis, au zis poeţii. Ei, bine ! dacă este un vis, fie un vis dulce, iar nu un vis rău ! este scurtă, să o trecem voios, cu această condiţie o priimesc, altfel, adio Astfel, cînd văd o mulţime de mizerabili, pentru care soarele a încetat de a mai străluci, că îşi acaţă mînile de marginele mormîntului lor, nu pot decît să-i nesocotesc ; nu te mira ; tu însuţi ai zis-o : Cei ce poartă lanţul, ş-a trăi mai vor, Merită să-l poarte spre ruşinea lor. 22 decemvrie Acuma mă apropii de hotarele ţărei mele. încă trei zile, şi voi videa faţa tuturor persoanelor despre care ţi-am vorbit în cele dintîi scrisori ; acel d. N. Colescu, aşa de bun şi aşa de lesne de înşălat !... Smărăndiţa cea preţioasă, care-ţi spuneam că este femeia ce am visat !••• Zoe, logodnica mea de la posadă !... Elena şi Andrei, exemplul amorului băcănesc î... Mărioara... uf ! acest nume îmi face o impresie curioasă !... femeia asta a călcat în picioare viaţa şi tinereţa mea... şi m-a aruncat în Pra-pastia tuturor viciurilor ! 60 îmi voi răzbuna, o, femeie fără inimă ! căci acum nu te mai iubesc. Zoe trebuie să se fi făcut frumoasă. Ştiu că are să se supere biata copilă cînd mi-a cere crucea ce mi-a dat si n-o să aibă de unde o lua ! Căci în sfîrşit are să mi-o ceară, pentru că m-am făcut nedemn de dînsa... dar mă vei întreba ce am făcut crucea ? ei, bine ! cea mai frumoasă mînă din staturile papei mi-a luat-o, jucîndu-se prin sînul meu ! în deşert am voit să mă împotrivesc : seniora Letiţia plîngea cu ochii cei mai dulci şi cei mai frumoşi ce s-au văzut vreodată ; şi tu ştii, mai lesne poate cineva înfrunta armia papei, decît doi ochi de contesă înecaţi în plîns... Bucureşti, 10 ianuarie Nu este trist a părăsi ţara în care te-ai născut; ci a te înturna în sînul ei, după o lungă lipsă ! Vorba asta ţi s-a părea că nu este la locul ei în gura mea ? fii liniştit : nu sînt trist ca acel călător care, după o lungă lipsire, se înturnă acasă şi cu ochii în lacrămi caută în deşert lucrurile ce fermeca tinereţa sa. Oh ! nu ; aceste floricele cu care poeţii umplu scrierile lor, cînd nu au idei mai serioase, nu mai bat la poarta mea ; simt trist, căci aerul ce răsuflu aice mă apasă ; oamenii ce-mi vorbesc mi se pare că sînt de carton. Iubite B..., nu-mi mai iubesc nici patria ! aş da zece ani din vieaţa mea să mai scap o dată din închisoarea asta. „Vorbeşti astfel de patria ta ?" parcă aud zicînd o mulţime de patrioţi înfocaţi. Dar ; că m-am convins că patriotismul este numai o fanfaronadă la cei mai mulţi ; sau de nu, un egoism între mai mulţi indivizi. Acolo unde mi-e bine şi acolo unde-mi place, acolo este patria mea, şi este de prisos ţa s-o iubesc, căci ea poate exista şi fără iubirea mea. ^ar, ca să scurtez vorba, nu fac nici o deosebire între Un Popor care se laudă cu numele şi între un gentilom ridicol ce face paradă cu titlurile şi armele familiei sale, mai ales cînd nobleţă se sfîrşeşte la el : lucrul este tot 61 acela ; căci în balanţa celui ce a făcut lumea un popor nu trage mai mult decît un individ. Aceasta iar voi patrioţii aţi scris-o. Dar să lăsăm vorbeile astea seci... cel întîi lucru ce am făcut, ajungînd în Bucureşti, a fost să întreb dacă se fac mari perderi în cărţi. Mi s-a răspuns că se perd p^ seară şi pînă la cinci mii ducaţi. Vestea aceasta m-a mai împăcat cu patria. 12 ianuarie M-am dus în casa domnului A..., unde auzeam că se gioacă cărţile. In asemine casă nu are nevoie cineva a fi prezentat; poate intra cineva ca într-o cafenea, fără a se adresa măcar cătră gazdă. Cît mi-a săltat inima întrînd în casa aceasta de bucurie ! trebuie să ştii că mult m-am căit de timpul ce am pierdut prin străinătate ; acolo, dacă intri într-o casă de joc, eşti tot cu frica-n spate ; poliţia, îndată ce ar simţi, îndată mi-ţi confiscă banii şi arestează giucătorii. Aice, din contra ; libertate absolută ! Ş-apoi încă ne mai plîn-gem de regimenul guvernului ! Inchipuieşte-ţi o sală mare şi alte patru odăi lăturale, pline de mese de cărţi, şi la toate mesele jucători de toate colorile, de toate vîrstele şi de toate jocurile. Aici se joacă preference illustree, care se mai zice şi rusesc... dincolo preferanţ simplu... mai colo vist... apoi vist-preferanţ... mai dincolo pichet, mai dincolo otuz-bir... albţvelve... ecarte ! sfichiu, panţarola... ghiordum... stos..-şi altele multe, de care, deşi învăţasem multe pe unde am umblat, dar, drept să-ţi spun, nu le ştiam pe toate. Ce coup-d'oeil frumos ! pe fiecare masă cîte două luminări ; împregiur jucători şi spectatori, bărbaţi, copii şi femei... Ce ? crezi că copiii şi femeile nu joacă ? te înşăli, frate ; acel ce nu joacă cărţile nu ştie rostul vie-ţei... Nu ştie a trăi... Nu cunoşteam pe nime, şi credeam că voi face tristă figură în societatea asta. Dar nu apucai încă a colinda 62 \ toate mesele şi deodată mă văzui împresurat de mai mulţi care mă îndemna la joc, ba sfichiu, ba preferanţ, ba una, ba alta. Mă determinai a mă prinde la preferanţ, în care excelam mai bine decît în alte jocuri. Partizanii mei era o damă ca de 50 de ani şi doi băieţăi, unul mai tînăr şi altul mai bătrîn decît mine. Jucarăm două taloane ; intrasem în al treilea. Eu -aveam un curs de carte extraordinar şi câştigam mai două mii de fise, care, socotite cîte 20 parale, cum jucam, mii da o perspectivă de cîştig frumoasă. Cucoana nu prea avea chef, căci nu avea favoare : la un joc ce a făcut, am pus-o platcă... ce să vezi ? Se face foc cucoana!... începe a striga, a mă insulta, a ţipa... încep a mă apăra... ea, atunce, se scoală, ia peria şi şterge tot de pe masă ; şi se scoală, zicînd că ea nu plăteşte, că nu mai joacă, că nu e drept, că nu ştiu ce... Neavînd la cine apela, m-am sculat şi am voit să mă pun la stos. Bancherul nu mă priimi să pun mai jos de 10 galbeni pe carte, asta era condiţia lui. Voi să ies. Coborîndu-mă jos, văd toţi ciocoii, adică slugile, grămădiţi împregiurul unei luminări. Mă apropii : ce să văd ? unul făcea stos şi toţi ceilalţi juca la stosul său, care nu era mai mult de vro 10 iermeliici. „Hai să joc aice, am zis, nime nu mă cunoaşte." Joc... Sparg bancul... el atuncea scoate ceasornicul... i-1 iau... pune burnuzul în preţ de 5 galbini... i-1 iau, şi mă duc... A doua zi, aflindu-mă pe pod, îmbrăcat cu burnuzul câştigat, mă văzui întîmpinat de un domn care s-a oprit cu trăsura în dreptul meu. — Domnule, burnuzul este al meu. — Eu l-am cîştigat în cărţi. — Domnule, vei binevoi a mă urma la poliţie. Nu putui scăpa. Poliţia mă sili să dau burnuzul, şi eu să mă dispăgubesc de la cel ce mi 1-a dat. Dar unde trebuia să-1 găsesc ? El, după ce a jucat burnuzul stăpîni-^u, a fugit: am cam simţit ruşinea acestei avanture, dar zis : „Astfel este soarta, nu e vina mea*. 63 15 ianuarie După întîmplarea cu burnuzul, m-am dus încă o dată la casa domnului A... Dar astă dată cu o sumă de 40 du-caţi ce m-am împrumutat. Norocul nu mă favoră. După ce am perdut toţi banii, un jucător, care nici mă cunoştea, îmi propuse să mă împrumute. Eu îl privii cu mirare. — Ce te uiţi, domnule ? Adevăraţii jucăuşi sînt fizio-gnomişti ; n-au nevoie de a se şti pentru a se cunoaşte. Ai, pierdut? te împrumut : îmi vei întoarce banii cînd vei avea. îmi dete cincizeci de galbeni. — Să-ţi dau înscris ? îl întrebai. — Jucătorii au credet la jucători, îmi zise. Luai banii. Jucai ; perdui. 18 ianuarie Ieri m-am dus la Petreni să văd pe bunii mei amici, domnul şi doamna N. Colescu. Cînd eram aproape de casa boierească, mi-am zis : doamna N. Colescu este frumoasă şi spirituală ; Zoe, singura rivală ce poate avea... voi face din mătuşica o Normă şi din nepoată o Adalgiţă !... Acesta va fi un mijloc sigur ca să sfoap de creditori şi încă mai mult mîna Zoei. Maritagiul e bun pentru bacali şi pentru dascăli. Cătră aceste, cîţiva servi ce m-au fost cunoscut îmi ieşiră înainte. Eu întrebai de d? N. Colescu. Ei; răspunseră că se află dus la vînătoare. Cînd întrebai de Smărăndiţa, nimeni nu-mi răspunse şi toţi mă invitară să mă urc, cu o manieră ce mă lăsă să presimt o nenorocire. In capul scărei întîlnii pe Duduca. Fiinţa ,astă voluminoasă se aruncă în braţele mele, rîzînd şi plîngînd deodată. —: Iâtă-te, în sfîrşit, Manoile !... Ce bucurie pe Zoe cînd a afla c-ai venit !... Unde e Smărăndiţa ? - —" Sinărăndiţa ? răspunse ea, înecată de plîns ; Smărăndiţa ?... în pămînt !... Vestea asta nu-mi plăcu nicidecum, pentru că-mi văzui deodată toate planurile sfărmate. .— Dar Zoe ? mai întrebai pe Duduca. — O să vie îndată... Zoe s-a făcut frumoasă ca ziua ; cu toate necazurile şi supărările ce a avut de un timp încoace... Duduca nu apucă să sfîrşască şi Zoe intră. .— Am auzit c-ai venit ş-am alergat într-un suflet... Apoi, părîndu-i-se că a zis prea mult : Foarte frumos şi delicat din partea d-tale să vii să ne vezi... mătuşica ar fi fost fericită astăzi, dacă... Nu putu să sfîrşască vorba, căci ochii săi învăluiţi în nişte gene lungi şi neguroase, i se înecară în lacrămi. Apoi, întîlnindu-mi mîna : — Mă iartă, domnule, că te priimesc cu lacrămile în ochi... O să şezi cîteva zile cu noi, nu-i aşa? ştiu că o să ţi se urască, dar... — Să mi se urască ?... Dar abia am ajuns în Bucureşti, şi cel întîi lucru ce am făcut a fost să iau caii de poştă şi să viu să vă văd... nu, dragă Zoe, nu gîndeşti ceea ce zici ; nu-i aşa ? — Nu, zise ea, era o glumă... să facem pace... îmi iau vorba înapoi... cu condiţie să stai măcar trei zile aici. — Trei ani, dacă voieşti. — Mulţămesc. Cum nu sînt eu sora d-tale ! zise ea gînditoare. In adevăr, iubite B..., copila asta s-a făcut atît de frumoasă, încît ucide orice altă frumuseţă. Ce păcat că nu va să ia locul Letiţiei î... Cu Zoe, aş trăi chiar zece zile fără să mi se urască !... Cătră acestea, domnul N. Colescu se întoarse de la vînătoare. Zoe ieşi înainte să-i vestească ajungerea mea. Acesta mă priimi cu o bucurie exaltată. Nimic nu-i putea rechema mai mult pe Smărăndiţa decît eu, şi aceasta îl îmbăta de fericire. Cum mă văzu, nia luă în braţele sale, unde mă ţinu strîns mai la cinci minute fără să poată zice o vorbă. Moartea soţiei sale îl schimbase atît, încît abia putui a-1 recunoaşte ; părul său albise ca ninsoarea, faţa i se jugalbinise, ochii îi erau stinşi ; se gîrbovise şi pierduse bucuria şi vorba. 65 — Am auzit că ai cheltuit prin ţări streine tot ce-ţi rămăsese de la unchiul tău... moşia ţi s-a vîndut la lici-taţie pentru datorii... ai rămas sărac şi strein... trebui să te gîndeşti la viitor... averea pentru un om este libertatea... şi iată ce ai perdut... Dar să lăsăm acestea pentru altă dată... acum să mergem să cinăm. Zoe ! ia braţul lui Manoil ! Vorbind astfel, ne duserăm în sala de mîncare, în sala aceea unde, sînt aproape doi ani, îmi aveam locul între Zoe şi Smărăndiţa. Zoe era încă acolo, mai formată, mai graţioasă ; dar Smărăndiţa trecuse ca un vis frumos ! îmi aruncai ochii în dreapta mea, unde altădată eram obicinuit să o văd şi să-i vorbesc... lucru ciudat ! scaunul ei era acolo, talerul, şervetul erau acolo, ca cînd o aştepta dintr-un minut într-altul să vie la masă !... Domnul N. Colescu, după cum îmi spuse Zoe mai pe urmă, dase ordin ca nimini niciodată să nu ocupe acel loc şi în toate zilele să se puie talerul ei la masă, ca cînd ar fi fost încă în vieaţă ! De multe ori el se întîmpla să rămîie singur la masă : atunci închipuindu-şi că Smărăndiţa este acolo, vorbea oare întregi cu fantasma imaginaţiei sale. La masă, cercetînd de mai multe cunoştinţe, întrebai şi de Mărioara. La acest nume nimeni nu voi să-mi răspundă. Tăcerea asta are o însemnătate, întălegi tu? Abia ne scularăm de la masă, unde domnul N. Colescu rămase încă, după obiceiul său, şi dînd braţul Zoei, trecurăm într-un salon. Acolo Duduca ne lăsă singuri cîteva minute. Fără să simţesc nicicum amor, Zoe fermeca deodată toate simţirile mele prin frumuseţa ei. „Ea mă iubeşte, îmi zisei ; eu iarăşi nu sînt om care să nu ştiu a mă folosi de ocazii... voi face-o metresa mea; voi promite tot ce s-a cere şi voi lăsa-o să creadă că o iubesc : fetele sînt credule şi nu te înşală niciodată pîaă ce ele înseşi nu se înşală." — Eşti pe gînduri ? mă întrebă copila. Te căieşti poate că ai dat cuvîntul să şezi trii zile aice ? te cred; toţi sînt trişti în casa asta acum !... — Sînt două zile care niciodată în vieaţa mea nu le voi uita ; una plină de impresii dureroase, ziua cînd an? fost silit să plec de aice ; alta, o, Zoica mea ! crede că-ţ1 66 vorbesc cu sinceritate.! alta plină de fericire, ziua de astăzi ; ziua în care ochii mei au putut să te mai vadă 0 dată ! sînt pe gînduri, este adevărat ; dar aceste sînt gînduri plăcute ca viaţa, vise de speranţă şi de fericire €e mă răpesc şi de care-mi este teamă să nu se răsipească îndată ce ai deschide gura să vorbeşti, o, Zoe !... Ah ! dulce copilită ! dacă nu vrei să fii pentru mine decît o cunoştinţă, o soră, taci, nu zice nimica ! căci o vorbă rece, indiferentă, căzută din buze-ţi, îmi va zdrobi inima şi vieaţa !... La vorbele aceste, copila zîmbi de fericire. ■— Auzit-am oare bine ? zise ea. Vorbele aceste să fie oare sincere !... — Mă întrebi dacă vorbesc cu sinceritate ? o, D-zeul meu ! pentru ce nu pot depune acuma la picioarele tale, Zoe dragă, lacrămile ce am vărsat şi cugetările ce am închinat suvenirei tale ?... Atunci poate m-ai crede, o, frumoasă copilă ! Zoe voi să răspundă, dar Duduca se arătă la uşă. — Trebuie să-ţi vorbesc fără marturi, îi zisei... la noapte aşteaptă-mă... — Ce zici ? peste putinţă !... — Apoi dar mîne plec... şi nu mă vezi niciodată. — Vino ! vino ! răspunse ea. Pînă ne despărţirăm seara, Zoe dete ordin să mă ducă în vechea mea cameră. Lucru ciudat ! de doi ani aproape nimeni nu lăcuise aice ! toate hîrtiile şi cărţile mele le aflai aruncate pe masă astfel cum le lepădasăm eu cînd m-am pornit. Camera asta îmi aduse nişte suvenire dureroase. Colo este fereasta ce dă asupra gradinei ; grădina era odată verde şi înflorită; astăzi, uscată şi tăcută!... Femeia ce domnea în locurile aceste doarme în sînul pămîntului. ««Sărmană Smărăndiţa ! nu te voi mai videa niciodată !... în deşert ascult cu luare-aminte ca să aud paşii Mărioarei Prin grădină !... nimic, nici o frunză nu se mişcă !... Colo este încă patul meu, pe care l-am udat de multe ori cu fecrămi... dar eu sînt astăzi schimbat !..." Mă înfundai în asemine gîndiri şi lacrămile îmi veniră în ochi... „Slă-bâchme !" îmi zisei, şi sumai să-mi aducă o butelcă de 67 vin de Drăgăşani, ca să gonesc impresiile cele dureroase. Mă răsturnai pe o canape lîngă foc să fum o ţigară. Aşteptînd butilca de vin şi fumînd ţigara, cugetam la Zoe ; crezînd că e lîngă mine, îi cîntam dondănind versurile lui Sion asupra ţigarei : Aşa, dragă copilită î O ţigară ş-o guriţă ! Paf! puf! Zboară fum ! Paf ! puf ! Toate-s scrum ! Dar vinul mă exalta şi mai mult, casa începu a mi se părea că se învîrteşte cu mine... Voii să ies ca să mă duc la rendez-vous... dar căzui iarăşi pe pat şi adormii. Umbra Smărăndiţei se arată înaintea mea. „Iată-te, îmi zise fantoma aceasta. Altădată tu erai floarea tinerimei noastre ! patria ta pusesă în tine atîta speranţă !... inima ta era tînără şi plină de candoare ca o fecioară ; cîţi te cunoşteau nu puteau să se oprească de a te iubi... iar astăzi, cel mai degradat om nu s-ar crede stimat ca să-ţi strîngă mîna ; cel ce crezuse în talentul tău astăzi roşeşte că a putut avea o asemine cugetare ; inima ta s-a îmbătrînit, s-a degradat şi nu mai poate să bată de acum înainte decît la fapta nefolositoare !... pentru ce ai venit în casa aceasta ? Vrei să amăgeşti pe Zoe; pare că roşeşti de a fi singur de felul tău, şi vrei să tîrăşti în tina în care te afli tu fiinţa astă tînără şi inocentă !..." La aceste cuvinte mă deşteptai. Ieşii în grădină : noaptea era întunecoasă ! ninsoarea cădea nencetat ; fruntea îmi ardea ca o flacără ; un orologiu sună o oară după miazănoapte. „Aide ! zisei. Am avut un vis rău... iată, tot morţii nu mai vinu. îmi aruncai ochii la ferestrele apartamentului Zoei : erau iluminate ; pe perdele mi se păru că văd de-semnîndu-se umbra ei. în două minute am fost la uşa apartamentului ei-Zoe, auzind paşii mei, se pusese pe o canapea cu o carte în mină, ca cînd ar fi voit să-mi arate indiferinţă. Cînd 68 intrai, ea se rădică, şi lăsînd cartea îmi întinse mîna ei cea mică şi albă ca zăpada. — Ai cerut să-mi vorbeşti fără marturi, îmi zise ea. Să videm ce ai să-mi spui ? Niciodată n-am văzut-o mai frumoasă : ochii săi ardeau ca doi diamanţi negri în umbra stufoaselor ei gene de velură. Buzele sale rumioare, deschizîndu-se, lăsa să se vadă nişte dinţi mărunţi şi albi ca mărgăritarul. Părul ei neguros şi lucios era strîns în dosul capului, sub un văl de blondă neagră ; două şuviţe întunecoase ca două aripioare de corb se întindeau peste tîmple şi se perdeau pe după urechi, obrajii săi nu aveau un caracter ; ca unda cea limpede, pe cînd ziua se îngînă cu noaptea, astfel şi feţişoarele ei schimbau neîncetat culorile într-acel minut. Era învestită într-un capot de casă, de şal verde cadrilat şi crăpat de la mijloc în jos, sub care se vedea o fustă de batistă fină şi albă ca ninsoarea. Preste mijloc era încinsă cu un brîuleţ de mătasă împletit cu fir de aur, cu ale cărui căpătîie se juca ca cu nişte metanii ; sînu-i rotund era ascuns pînă la gît în peptarul capotului ei, al cărui guler se răsfrîngea ca o şemizetă. — N-am să-ţi spun nimica ce nu ţi-aş fi spus de faţă cu Smărăndiţa... Insă numai cu ea... — Atunci, şezi aice, îmi zise Zoe, făcîndu-mi loc pe canapea lîngă dînsa. — Nu, Zoică ! locul meu nu este acolo, ci la picioarele tale! am trebuinţă de iertarea ta, o, copilă cerească!... nu ţi-am scris niciodată... m-am purtat ca un mizerabil... dar ce vrei ? nu sînt atît de vinovat precum s-ar crede : te iubesc şi sufeream în tăcere : nu eram sigur că scrisorile mele or să-ţi facă mulţămire... fără aceasta... — Mi-ai fi scris, Manoile, nu-i aşa ?... Oh, îmi place a crede aceasta... dar vezi, erai atît de rece cînd ai plecat ! Ş-apoi, nu puteam să-ţi spun nimica !... — Aşadar, mă iubeşti, Zoe ?... Oh ! zi încă o dată... vorba aceasta mă face fericit. ■— Pentru ce să zic vorba aceasta, Manoilul meu ?... dar scoală-te şi şezi lîngă mine... că şi eu am atîtea lucruri să-ţi spun !... De cînd mătuşica... sînt singură ; sufăr Jn tăcere... inima-mi e plină... aveam trebuinţă de un frate căruia să-i spun toate şi care să mă înţăleagă... 69 — Zoe, îngerul meu ! lasă vorbele astea la o parte, ea să nu vorbim decît de fericirea ce simţ să te revăd... lasă-mă să te privesc în faţă ; să mă îmbăt admirînd frumuseţile tale, căci te-ai făcut frumoasă ca lumina zilei !... lasă-mă să sărut mîna asta mică şi albă, ce am strîns-o de atîtea ori în visurile mele !... ştii tu, copilă? niciodată .nu s-a văzut frumuseţă mai încîntătoare !... cele mai fermecătoare făpturi ale naturei şi ale artei se îneacă în frumuseţă ta î... Zoe, lasă-mă să sărut cosiţele aceste !... De cîte ori în nopţile exilului meu nu am zis să o văd încă o dată ş-apoi să mor !... reazămă-ţi capul, o, dulce înger, pe umărul meu, să te privesc!... Suflarea ta e dulce ca profumul florilor !... ea mă încîntă şi mă îmbată !... lasă-mă să răsuflu suflarea sinului tău virginal !... — Manoile, mai păstrezi crucea mea ce ai primit-o din mînile Smărăndiţei ? — Niciodată nu m-a părăsit... nici o seară, nici o dimineaţă nu a trecut fără s-o încarc de sărutări şi de la-crămi... Dar pentru ce mă întrebi, Zoica mea ? — Pardon, Manoile... o idee ce mi-a vinit... — Dar, dar, crucea ta o am, şi ea nu mă va părăsi pînă la mormînt... dar, o, Dumnezeule ! Zoe, pentru ce plîngi ? — Oh ! nimic... de recunoştinţă... — înţăleg... dulce înger ! dacă lacrămile aceste sînt numai rezultatul îndoielei ce ai despre sinceritatea mea, şterge-le, Zoică, şterge-le îndată !... nu depinde decît de la tine, dulce fetiţă... o vorbă, şi !... dar pentru ce laşi să-ţi curgă iară lacrimile ?... Zoe, frumuseţile cu care natura te-a adornat nu mai sînt ale tale... lasă-mă să te privesc încă o dată... să te strîng încă o dată la sînul meu !... Zoe, o sărutare!... Cea dintîi sărutare, Zoe,!... o sărutare, şi vieaţa mea va fi a ta !... — Lasă-mă, Manoile... o, Dumnezeul meu, ce ai ? eşti galbăn... privirea ta este sălbatică... mă sperii... lasă-mă... vai ! tu nu mă iubeşti !... — O sărutare, Zoe !... nu te smulge din braţele mele, căci după tine tîrăşti vieaţa mea !... o sărutare !... tu eşti amanta mea, mireasa mea !... vieaţa mea este vieaţa ta ! voinţa mea, voinţa ta !... Zoe !... Zoe !... 70 .— Lasă-mă ! lasă-mă !... ţip !... o, Manoile, Manoile !.... presimţimentul meu era adevărat : tu nu mă iubeşti ! căci nu este amor fără respect, şi tu nu mă respectezi... Oh'! lasă-mă, şi du-te de aice !... Zoe se dezbătea în braţele mele... Eu o strîngeam la sînu-mi şi o înecam de sărutări. Nu ştiu cum se întîmplă, dar luminele se stinseră... capul mi se întoarse... Zoe, speriată serios, îşi adună toate puterile şi, smucindu-se, alunecă ca o umbră din braţele mele. Alerg după dînsa prin întunerec... aud un mic zgomot... umblu pipăind... o prind din nou în braţe !... Dar, abia o strîng la sînu-mi, şi începe să rîdă cu hohot... lumina se aprinse, şi eu mă văzui cu Duduca în braţe ! — Aşa-i că nu-ţi trecea prin gînd că sînt eu ? ha ! ha ! ha !... am ascultat la uşă !... şi cînd m-am încredinţat care-ţi era gîndul... ha ! ha ! ha !... am stîns luminele şi, smulgîndu-ţi pe Zoe din braţe, am rămas în locul ei... Ha! ha! ha!... oi să rîd un an întreg de istoria asta... Manoile, nu-ţi rămîne decît să pleci de aici şi să nu cauţi să vezi pe Zoe decît după ce vei dobîndi iertarea ei... — Voi pleca numaidecît, dar spune-mi : Zoe era în< complotul acesta ? — Vrei să-ţi spun adevărul ? nu era. Abia isprăvi şi începu să rîdă. A doua zi plecai de dimineaţă, făr-a zice adio nici măcar domnului N. Colescu... Acuma rîde şi tu... nu-mi pasă ! 22 ianuarie Nu ţi-am scris de cîteva zile. Crezi că eşecul ce am întîmpinat la Petreni mi-a îngheţat pana în mînă ? nu te teme. Mititica Zoe era foarte graţioasă, în adevăr ; dar acum nu mai gîndesc la dînsa. Alexandru S... avea cuvînt cînd zicea : „Prefer femeile măritate". Astfel am şi pus în lucrare axiomele acestui mare observator. Sînt cinci zile de cînd m-am introdus pintre ceea ce se numeşte aice (stil de afişuri) înalta nobilime. Cinci zile de cînd am aruncat ochii pe una din cele mai fru- 7h \ moaşe femei din capitală. Dar mai înainte de a-ţi spune istoria asta, voi să-ţi descriu circul persoanelor pintre care m-am introdus. Cînd treci prin Valahia de la margini pînă la Bucureşti, nu poţi crede că vei găsi în saloanele boierilor o societate care este diametral opusă cu mizeria cîmpiei. Bucureştii este ca un vas din acele cu aburi ce rătăcesc pe sălbaticile mări ale Africei, în mijlocul mizeriei celei mai complecte, dar pe al căruia bord afli cele mai luxoase cameri plăcute societăţii şi mai alese lucruri ce incintă simţurile şi spiritul. Luxul cel mai mare, aice, stă în eleganţa echipajelor, mulţimea servilor, bogăţia apartamentelor şi tualeta damelor. Nimic de artă : în tot Bucureştii nu găseşti un tablou original sau copie des grands rrmîtres l iar bibliotecile cele mai mari, cînd nu sînt numai desemnate de păreţi, sînt încă întrebuinţate ca mobile ce ar împodobi camera. Conversaţia nu este nici mai puţin plăcută, nici mai puţin spirituală în saloanele Parisului, însă nu iesă niciodată din şirul ideilor ordinare. Limba ce se vorbeşte este mai mult o franţuzască, umplută pe ici pe cole cu vorbe româneşti. Literatura franceză singură este cunoscută ; de cea naţională n-au nici o idee şi pentru cultura ei nici un zel. Bărbaţii trec serile jucînd cărţi. Femeile, cele bătrîne şi slute asemine, iar cele tinere şi frumoase se ocupă numai de a plăcea. Pot :zice că ele sînt şi mai spirituale decît bărbaţii ; au multă inimă şi sînt totdeodată drăgălaşe şi fără prejudecăţi, ceea ce-mi iesă bine la socoteală. în două zile, dintr-un capăt al Bucureştilor se lăţi numele meu. Dar de ce ? am cîştigat în cărţi vro trii mii ducaţi : mă instalai în case bune; îmi făcui echipagiu strălucit, haine de minune, lachei cu livrele. La Paris cunoscusem o damă româncă foarte spirituală, dar nici tînără, nici frumoasă. Auzeam că în casa ei se fac întîlniri amoroase, dar nu credeam. într-o sară am văzut-o la teatru ; ducîndu-roă în lojă la dînsa, îmi bănui de ce nu-i făcusem onoarea de a o vizita. T-am spus că a doua zi voi veni, Mă duc. Care fu surpriza 72 mea, frate, cînd văzui acolo pe Frosa ; pe Frosa, care am? scăpat-o de la moarte ; pe Frosa, care se călugărise jn ochii mei ! Ea îmi spuse pe scurt că, auzind de venirea mea, făcu cunoştinţă cu doamna S... vestită mijlocitoare pentru în-tîlniri, şi astfel făcu ca să mă vadă. îmi spuse că amantul ej? viind de peste hotar, o răpi din mănăstire şi se cunună cu ea ; apoi a fost osîndită pe trei luni ia închisoare, dar după aceea a căpătat libertatea şi voia de a trăi cu bărbatul. După invitarea ce-mi făcu, m-am dus la dînsa acasă ; am văzut pe bărbatu-său. Nae P... este boier mare şi bogat ; tată-său murind, îl lăsă moştenitor pe o avere bună acuma e în slujbă mare ; boier de Divan ! Dar Frosa e răpitoare. Ea acum nu are mai mult de* 19 ani ; bălaie ca o stea rătăcită în noapte ; frumoasă ca un serafim ; vie, vorbariţă, cochetă... ca cînd n-ar fi îmbrăcat niciodată rasa. Cum o văzui, făcui planul de a mi-o face metresă. Am înţăles că ea nu are sîngele rece-al Şarlotei lui Werter, ce plînta curechi, nici virtutea Corneliei, caria i se rosese degetele torcînd la lînă. Ea are prea mult spirit ca să lase să treacă cei mai frumoşi ani ai vieţii sale fără să culeagă florile primăverilor lor ; şi are prea mult gust pentru ca să puie în practică o virtute băcălească. Nu prea are idei, pentru că la mănăstire nu le-a putut căpăta, dar întru această mă însărcinez eu să-i însuflu cît de multe; în curînd, sînt sigur, ea va avea mai multe idei şi decît mine; prin urmare, sper că-mi voi forma o metresă rară de care să mă pizmuiască toţi. 26 ianuarie- Iubite B..., Sînt pe aproape de fericire ; pe aproape de a-mi rea-!iza planul. Frosa mă iubeşte ; am înţeles că mă iubeşte. Astăzi, ducîndu-mă la ea, îmi spuse că bărbatu-său s-a: dus la ţară şi că doreşte să cineze deseară la mine acasă,, fără altă condiţiune decît să fiu discret. 73- Trebui să ştii că am pierdut capul de bucurie ; şi nu vei tăgădui că nu am cuvînt. Sărmane B..., nu te învit niciodată să te însori : sînt cinci zile numai de cind m-am cunoscut cu Frosa, şi bietul Nae e pe aproape de a purta coarnele. Cu toate aceste, însoară-te, însă trebui să-ţi schimbi ideile ce ai despre femei. 27 ianuarie Seara trecută m-am dus la balul mascat unde Frosa îmi dase cuvînt să ne întîlnim. — Plus îl y a des fous, plus on rit, îmi zise bălaiul meu serafim, îndată ce mă văzu. Pentru aceea să ducern cu noi două părechi amorate ! femeile vor să păstreze masca... Dar ce-ţi pasă ? să le lăsăm această plăcere ; pe la sfîrşitul cinei sper că ele singure or să .se demaşte... apoi te încredinţez că va fi ceva original. în adevăr propoziţiunea Frosei îmi păru originală. Priimii bucuros, şi trimesei feciorul acasă să prepare o cină pentru şese persoane. Frosa se duse, şi peste cîteva niinute veni însoţită de două dame şi doi cavaleri mascaţi. — Să mergem ! îmi zise ea. Cele patru maşte ne urmară fără să zică o vorbă. Eu mă urcai cu Frosa în trăsura mea ; iar în careta ei se încărcară cei patru necunoscuţi. Cina era splendidă. Fiece cavaler se puse cu dama lui la masă. Una din dame era tare voioasă, ceialaltă, şi care şedea lîngă mine, părea gînditoare şi ochii ei mari şi negri erau ocupaţi mai mult de mine decît de cavalerul ei. Frosa începu conversaţia, făcînd o diatribă spirituală şi muşcătoare asupra celor mai multe femei ce văzuse la bal. Calificaţia ce da persoanelor despre care vorbea era atît de ingenioasă, încît ai fi zis că le pune un fer roşu pe frunte. A-ţi scrie toate cîte s-are, poliţia veni la mine ; mă puseră într-o trăsură închisă şi merserăm la Divan. Domnul numise o comisie înadins, compusă de cinci membri dintre persoanele cele mai onorabile. Cînd intrai în sală, toţi judecătorii aruncară ochii asupra mea şi păreau că compătimesc cu mine. Adevărul este că opinia publică este luminată de o zi, mulţămită femeilor. Mărioara şi servitorii mortului erau aci. Aceasta purta negru ; faţa ei, altădată strălucitoare de frumuseţă şi frăgezime, acuma era veştedă, încreţită şi vînătă ; privirea •ei stinsă şi spărioasă. — Femeie ! întrebă prezidentul, un boier gros cu ochelari ; unde te-ai născut ? — în Bucureşti. — Care-ţi este meseria ? — Cusutoreasă... modistă. — Cum te cheamă ? — Mărioara din botez... — Iar din gura oamenilor, Nebiruita ! strigă un ga-men dintre auzitori, şi toată lumea rîse. — De cîţi ani eşti ? — Douăzeci. — Pentru ce acuzezi pe acest om, ou ce îl dovedeşti şi de unde îl cunoşti ? — îl acuz ca ucigător al colonelului P... am auzit gemete în camera colonelului... am alergat, crezînd că este bolnav... dar abia am deschis uşa, şi am văzut un om furios ieşind din casă... acel om mi se păru să fie Manoil... intrai în cameră, şi aflai pe colonel înecat în sînge şi cu un cuţit în inimă ; iau cuţitul, îl privesc ; era cuţitul lui Manoil... Pe Manoil îl cunosc de cîteva zile... — Acuzatule, cunoşti cuţitul acesta ? — Este al meu, făcut de comandă la Paris, cu cifra mea pe el. — Dar tu, Mărio, cum ai ştiut că cuţitul acesta este a lui Manoil ? — Pentru că-1 văzusem la dînsul acasă. Nu-ţi voi scrie urmarea proţesului acestuia, fi^ lungă şi neînsemnătoare ; destul că după acuzarea femei1 108 acestia, judecătorii începură a se îndoi despre inocenţa 016 Eram uluit. Avocatul mă apăra rău. Punctul principal era să dovedesc, de la miezul nopţii pînă a doua zi la zece oare, cum mi-am întrebuinţat timpul, fiindcă uciderea pentru care eram acuzat se făcuse în acest spaţiu, pin nenorocire, oarele aceste le trecusem singur : la miezul nopţii, plecase Zoe şi Frosa ; German nu ştia că am intrat ; numai Ana ar fi putut mărturisi, şi aceasta fugise. — Este vinovat ! şopti unul din ascultători, videţi că nU ştie ce să răspundă ? în timpul acesta, uşa se deschise răpede ; o femeie intră strigînd : „Aşteptaţi ! aşteptaţi !" Era Ana. — Eu sînt fiica unei femei sărmane. Muma mea de vro două zile nu mîncase nimic, căci n-aveam pe ce cumpăra o bucată de pîne... lacrămile ei îmi rupea inima, dar n-aveam nici o putere !... cum s-o scap?... îmi veni în minte o idee amară... hotărîi să-mi vînd cinstea pe o bucată de pîne, ca să scap vieaţa maică-mea... o rugai să mă ducă la d. Manoil. Ea se împotrivi ; eu o rugai ; foamea o birui şi în sfîrşit mă duse ea singură acolo unde îi zisesem. D. Manoil îi dete preţul... muma mea, lăsîndu-mă acolo, plecă ! Ei, bine ! de la miezul nopţii pîn-a doua zi la zece oare, am fost împreună, şi d. Manoil nu a ieşit din casă... iar cînd poliţia a venit să-1 aresteze m-a aflat acolo. Vorbele aceste făcură o impresie străină asupra judecătorilor. — Cum o să dovedeşti cele ce zici ? întrebă prezidentul. — Poate spune chiar femeia asta, zise Ana, arătînd pe Mărioara. Ne-am întîlnit acolo, la d. Manoil ; ba încă dumneii pretindea să fie amoreza domnului Manoil, şi Pe mine mă lua în bajocoră... Dacă voiţi să mai aveţi dovadă, chemaţi şi pe maică-mea, şi vă va spune. — Unde e maică-ta ? — Este aici afară. Aprozii chemară pe muma Anei. Aceasta intră şi mardişi că este adevărat. 109 — Toate aceste sînt bune, răspunse prezidentul, ^ trebuie să dovedeşti că în adevăr ai fost cu dînsul pî^ la ziuă. — Fata asta este necinstită ! strigă un băiet pali^ de mînie. Nu daţi ascultare vorbelor ei, boieri !... ea minţeşte şi înşală !... să vedeţi, cinstiţi boieri ! mi-era dragă; dar ce dragă, n-auzi!... şi ea, şireata, zicea c^ar muri pentru mine !... minciuni !... Duminică seara se duse la omul acesta, însoţită de mumă-sa, să se vîndă !... eu i-am bănuit... apoi mă luai după ele ; ele intrară în casa d-lui ; eu statui la poartă. Peste cîteva minute mu-ma-sa ieşi... ea rămase acolo... eram să nebunesc !... m-am pus să pîndesc la poartă... iată că d. Manoil iesă însoţit de alţi oameni şi de cîteva femei cu măşti ; nici una din aceste nu semăna să fie Ana... atunci alergai în casă; fata asta se culcase în patul domnului Manoil !... iar ieşii la poartă fără să ştiu ce fac ; era unsprezece ceasuri. Atunci d. Manoil veni încă cu altul ; mai pe urmă două muieri cu măşti... omul ieşi iar... cele două muieri şăzu aici pînă ce bătu miezul nopţii la Bărăţie, apoi se duseră. Atunci, vrui iarăşi să mă încredinţez dacă una n-ar fi Ana... intru pe unde ştiam locul... mă uit în casă... era culcată tot în pat !... turbai !... îmi veni în gînd să pui foc casii ; dar nu aveam cu ce !... mă pusei la pîndă în curte, cu ochii ţintiţi la ferestrele unde era Ana... văzui două umbre pe perdele şi căzui în ninsoare, plîn-gînd !... A doua zi d. Manoil ieşi din casă ; mă luai după el, cu gînd să-1 bat, sau chiar să-1 şi ucid ca să-mi răzbun... el merse pe ici pe colo, unde abia intra ş-apoi iar ieşa ; apoi ş-a luat drumul la Băneasa... acolo eram... — Destul ! zise prezidentul. Ai spus tot ce trebuia să ştim. — Stanică ! zise Ana. Iartă-mă !... — Taci ! taci ! şi fugi din ochii mei, fată pîngărită !... tu ai rupt inima mea !... nu puneţi temei, boieri, pe vorbele ei ; ea minte ! Judecătorii intrară în camera de consiliu. După cincisprezece minute, ieşiră şi declarară în unanimitate că sînt inocent, însă fiindcă pricina nu s-a isprăvit încă, să #u chezeşuit a mă întoarce la Divan, cînd voi fi chemat spre a da oarecare răspunsuri la întrebările ce mi se vor face- 110 Totdeodată poronciră arestarea Mărioarei şi a servitori-i r colonelului ucis. Cînd ieşii afară, unii mă sărutară ; Itii mă purtară în triumf. a ' Acasă, mulţime de oameni veniră să mă vadă. După aceStia, Ana. __Ano ! mi-ai scăpat mai mult decît viaţa !... __Domnule Manoile, erai nevinovat... ş-apoi d-ta fu- seseşi atît de bun pentru mine !... J- Ţi-oi fi recunoscător... dar fapta asta e prea mare ca să pot să ţi-o plătesc. — Nu voi nimica... mulţămirea că te-am scăpat este destul... sărmanul Stanică ! a făcut un bine fără să ştie !... durerea lui îmi sfîşia inima !... dar pe urmă i-am spus adevărul, l-am împăcat... m-a trimis să-ţi cer voie să vie să te vadă... — Să vie, Ano ! mi-ar face plăcere să-i strîng mîna ! — Două dame vor să intre ! zise German. Frosa şi Zoe ! — Ai scăpat, îmi ziseră ele. — Nu-ţi ziceam eu că eşti inocent ? zise Zoe. Manoile, cît ai suferit!... dar, în sfîrşit, ai scăpat! unde este fata aceea ce s-a dat pentru tine, să-i mulţămesc... Dar aşa-i, Manoile, că tu n-o iubeşti cu inima, pe fata aceea ? — Nu, Zoe... fata asta este aice... iat-o... întreabă-o, şi ea îţi va spune. Ana spuse istoria ei ; Zoe o sărută şi-i făgădui că-i va da toată protecţia ei. Stanică se arătă la uşă. — Iată-1 ! strigă Ana. — Stanică ! îi zisei, de astăzi mă însărcinez cu fericirea ta !... Ana o să aibă o zestre ca o fată de boieri... tu vei fi răscumpărat de la stăpînul tău, ş-apoi slobod, Şi soţ fericit al Anei. Copiii se îmbrăţişară şi plîngeau de bucurie. 9 fevruarie Mărioara ieri cheamă pe Zoe, de la închisoarea unde se afla. 111 — Simţ că o să mor, îi zise ea. Manoil este inocent • eu am ucis pe colonelul P... înadins, ca să perd pe Ma* noii... pentru aceasta i-am furat cuţitul său... — Mărioara ! nu te voi întreba de ai ucis pe omul acela : D-zeu te va judeca... dar ce-ţi făcuse Manoil, de ai voit să-1 pierzi ? — Ce-mi făcuse ? el este pricina de sufăr eu astăzi... pricina tuturor necazurilor mele... Manoil m-a iubit; eu nu-1 iubeam... mai tîrziu îl iubeam ; dar el mă despreţui cu cruzime !... apoi plecă în streinătate... Mă măritai cu un bărbat bătrîn, crezînd să-1 fac să călătorească, numai să văd pe Manoil... din căsătoria asta, purceseră toate rălele mele... Ce vrei să ştii ? îl iubeam încă după doi ani ; sau mai bine, îl iubeam, ca să-mi răzbun asupra lui !... iată ce te-am chemat să-ţi spun, îţi repet : Manoil este nevinovat... încă cîteva minute şi mor... fii fericită, Zoe !... Mărioara muri, mărturisind crimenul ei. Astfel se închise dosarul acestei pricini la Divan. 10 iulie Iubite B..., Manoil este însurat. Zoe îl iubeşte. Ei trăiesc la ţară. Nu poţi să-ţi închipuieşti ce schimbare !... şi mai ales cîtă fericire este în familia asta ! Duduca trăieşte cu dînşii. Domnul N. Colescu vine de şede la ei ca la copiii săi ; el o să le lesă toată averea lui după moarte. Satanică este vatav la moşia lui Manoil; el nu e mai mult rob; el e liber şi însurat cu Ana. Dar iarăşi viu la Manoil. Ai zice că este o fată de cincisprezece ani ; atît inima lui s-a curăţit, s-a nobi-lat, lîngă femeia sa ! Atît este adevărat că o femeie face dintr-un om un demon sau un înger, orice vei voi. Postscriptum Domnul Alexandru a murit. S-a găsit ucis, în pădure» aflîndu-se la vînat. Se vorbeşte că tatăl Tudorei ş*'a răzbunat. ELENA 1862 Era ziua de mai întîi a anului 1859. Mai multe familii de boieri dezbrăcaţi la 24 genariu de -privilegele regulamentare, fugind de capitala revoluţionară, se adunau la o moşie lîngă Ploieşti unde, fără cea mai mică temere, puteau să critice lucrurile şi oamenii noi. Pînă a introduce pe cititori în mijlocul acestui cerc de desprivelegiaţi, ca să le facem cunoştinţa bărbaţilor şi femeilor de care era compus, să vorbim despre moşia boierească. Satul ei era situat pe o înălţime de unde ochiul vedea o întindere de două ore, fără să întîmpine decît o luncă lată, coperită de tapete cu diferite colori. Pe aceste tapete se vedea Prahova alergînd capricios, făcînd abateri, întoarceri şi vărsînd în urma sa nişte gemete sălbatece. Casa era situată pe vîrful dealurilor. Ea domina grădina de arbori prin înălţimea sa. Să nu vă aşteptaţi a vă duce într-un castel ca cele dupe Rin. Părinţii noştri n-au zidit castele pe la moşii, din cauza nestabilităţii timpurilor de atunci, invaziunelor de turci Şi de tătari, înaintea cărora nimic nu mai putea sta. Mai tîrziu, sub fanarioţi, cînd dată cele mai multe familii de ?stazi, bătrînii perdură gustul de a trăi pe la moşii, atît mcît unii din cei mai avuţi de multe ori nu ştiau în ce Parte de loc se aflau moşiile lor. Casa proprietarului uostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, Cua un balcon de fer la rîndul dintîi. Un salon, o sală de lineare. O bibliotecă, fără nici o carte. Restul era nouă 115 camere mici. In partea dreaptă a oasii erau dependinţele bucătăria, grajdurile etc. In partea stingă era grădina' Ziua de întîi mai fusese frumoasă pînă la apusui soarelui ; dar de aci înainte, cerul se întunecă. Un vînt repede, o ploaie furioasă începură a bate şi a uda, şj ţinură asfel pînă aproape de ziuă. Societatea ce se afla aici fuse nevoită a se închide în casă şi a căta distracţia nele sale în convorbiri şi jocuri inocente. Era zece oare din noapte. Printre vuietul vînturilor şi ploii se auzi deodată strigătele depărtate ale postaşi, lor ; dar astfel cît o urechie sperimentată ar fi ghicit dupe strigăte, că caii erau stătuţi. Societatea crezu nea-! parat că o familie -aşteptată aici se îndrepta către sat. Iată dar o distracţiune ce pentru un cerc de oameni închişi în casă, la ţară, este un mare evenimînt. Stăpînul casii trimise oameni înaintea postii să se informe. Salonul era mobilat cu oglinzi, canapele, scaune, fo-toliuri. Pereţii tapisaţi cu hîrtie cu colori. Societatea de faţă se forma de vreo zece persoane din care patru bărbaţi şi şase dame. Stăpînul casdi se chema postelnicu George ; era un om ca de cincizeci de ani, oacheş şi cu părul jumătate alb. înalt de stat şi puţin încovoiat; figura sa avea trăsuri pronunţate, fără să fie inteligintă. Toate facultăţile sale părea că rămăseseră fără nici o exersiţiune. Judecata la dînsul era totdauna falşă : toate efectele îl impresionau cu vioiciune, şi niciodată nu-şi da osteneală a slăbi acea impresiune prin cercetarea cauzelor ce le produceau. Sufletul său nu putea a se înălţa niciodată din cercul strimt al intereselor egoiste : nici o idee mare nu putea să pătrunză aici. Avea o mare doză de răutate. Falş, intrigant, şiret, ar fi fost periculos daca natura nu i-ar fi refuzat mijloacele intelectuale. Lucru ciudat! această natură a făcut o minunată cumpănire : astfel vedem fearele cele mai înrăutăţite supuse la o lege ce regulează cu mare avariţiune reproducţia" nea lor ! fiinţele veninate sînt nevoite a se tîrî şi lipsite de facultatea de a zbura ! El moştenise o mică avere de la tatăl său. Cînd intrase în serviciul statului era sărac. Retribuţiunea cU" i 116 noscută i-a fost atît ele puţină încît nu numai nu i-ar fi permis a-şi mări averea ; ba încă nu i-ar fi ajuns nici la întreţinerea vieţii ; cu toate acestea, ieşi din serviciu, dupe doisprezece ani, cu şase mii galbeni venit în moşii, simeni nu se miră de aceasta, căci asemenea fapţi sînt deşi în această ţară. Cînd se retrase din serviciu cu începutul guvernului interimar al principelui A. Ghica, îi veni ideea de a se însura. Postelnicul George era o partidă strălucită în Bucureşti. Era bogat şi boier mare. Aceste cualităţi sînt je ajuns pentru un bărbat ca să ceară mîna celei dintîi fete din ţară. Era bătrîn, răucrescut, fără spirit, fără învăţătură, încărcat de defecte fizice şi morale ; însă în tara noastră, în căsătoria, nu se cere decît avere şi un nume. Avea dar drept să caute o fată de 16 ani, frumoasă, bine-crescută, cu spirit, cu inimă şi cu avere mare. El trimise în toate părţile de ştire să i se găsească o mireasă cu toate aceste cualităţi. Pînă a nu se găsi mireasa, se puse să-şi cumpere cai, căleşti, case. Şi scrise la trei cabinete o petiţiune circulară, cerînd a i se da o decoraţiune pentru servicele ce a făcut în timpul ocupării ţărilor de streini. Dupe trei luni de cercetare pe ici pe colo, întîmplarea făcu să găsească o mireasă, şi cu toate cualităţile ce dorea el. Sînt trei ani, era în Bucureşti o fată, o minune, o perfecţiune sub toate raporturile. Junie, frumuseţe, spirit, creştere, simtimente delicate, toate le poseda în puntul cel mai înalt; în fine, era una din acele fiinţe rari, unici poate, ce Dumnezeu din timp în timp face să nască în unele societăţi degenerate, ca cum ar voi ca oamenii să-şi aducă aminte că nu i-a părăsit. Asfel era femeia ce se găsi demnă a fi sacrificată acestui om. Legenda şearpelui din fîntînă, căruia se da Pe toată ziua cîte o vergină să devore, numai ca acesta sa lase pe locuitorii cetăţii a lua apa, este o ingenioasă Metaforă a istorii unor bărbaţi cărora, pentru interese frecare, li se sacrifică aceste dulci şi inocente fiinţe. s-a găsit încă un sîntul George ca să învingă trufia fcestor balauri. 117 Se înţelege că fata nu priimi bucuros a da mîna acestui om ; dar părinţii stăruiră serios. Educaţiunea sa superioară, unită cu simţîmîntele cele mai nobile de abne-gare, fuse cauza perderii junei Elene. Ea priimi, căci asiei voiau părinţii săi, priimi precum ar fi priimit sâ meargă într-o mănăstire sau să moară, ca să facă plă. cere părinţilor. Nunta fuse splendidă. Lumea vorbi mult despre acest menagiu. Cei mai mulţi fericiră pe Elena pentru un asfel de consorte şi mai toate mumele îşi urau pentru fiicele lor partide ca postelnicul George. Toată societatea din Bucureşti, în timp de zece zile, nu vorbi decît de darurile ce se trimiseră miresii. Lumea văzu în timp de două luni aceşti însuraţi ară-tîndu-se la grădina de la barieră, sau la opera italiană, apoi însuraţii dispărură, se duseră să trăiască la ţară| şi fură uitaţi. Elena nu iubea pe soţul său, căci nu putea nici să-1 stime, nici să-1 admire ; din contra, toate - faptele soţului său în timp de trei ani erau de natură ca consoarta sa să-1 despreţuiască. Ea însă nu i-o arăta nici lui, nici celoralţi oameni. Dumnezeu, ca să o console, îi dete o fetiţă. Suferinţele daseră frumuseţelor sale o graţie cu totul rară, sufletul său se înnobilase şi mai mult în aceste su-ferinţi. In vocea sa, în expresiunele sale, în privirile sale, în mişcările sale, era un parfum de melancolie atît de suav, atît de ideal, că cei care o vedeau credeau să vază ceva dulce şi ceresc ce ar fi zărit într-unui din visele vieţii. Bărbaţii erau preocupaţi cu politica zilei, care îi dez-moştenise. Unul se chema logofătul Constantin. El însuşi număra cincizeci de ani. Acesta începuse cariera sa politică sub Regulamînt. Trimis să înveţe legile la Paris, să înturnase licenţiat, abia venise şi se numi profesore de drept. Mai tîrziu părăsi profesoratul şi intră în magis; tratură, cu gînd a se face într-o zi ministru, servi pe cei trei domni regulamentari şi înainta ; dar nu se lipi & inima decît de cel mai rău dintre cei trei domni. Cit pentru al patrulea domn, îi era enimic declarat. Om cU învăţătură, cu inteliginţă, cu voinţă foarte ; dar dintr-0 118 aVome în ceialtă a fiinţei sale fizice, intelectuale şi Corale, ca să găsim vorba cea mai justă ; anost, cum se r;ce la Bucureşti în stilul familiar. In fine, unul din acei oameni pe care nimini nu poate să iubească, nici însuşi amantele lor. Unul din ceialţi doi se chema Iordache, se trăgea din vită de domn, tată-său sau moşe-său fusese fiu de domn, beizade. Toţi îi ziceau principele Iordache, el însuşi îşi da acest titru cu îngîmf are. Soţia sa mai ales era în stare Sg rupă relaţiunile cu cei mai buni amici care nu i-ar fi zis principesă. Aveau un fiu de şase ani, căruia părinţii, ei însuşi, îi ziceau principe ! maladie ridiculă ce bîntuie de la un timp încoace multe capete seci ; fruct al moravelor streine ce unii români în călătoriile lor în Europa au putut să culeagă în căile ferate, în birturi, în baluri publice, pe unde au lunecat. Ea va trece prin propagarea ideilor luminate şi serioase. Consoarta sa era fiica unui neguţetor avut ; această condiţiune mai mult contribuise a prezintă în ochii săi titru de principe cu o valoare mult mai însemnată. Averea sa făcuse pe Iordache să o ia de consoartă. Iordache risipise averea părintească împreună cu toate cîştîgurile de mare foncţionar al statului în timp de mai mulţi ani şi acum trăia din averea femeii sale. ' Mai venea unul, un bădăran înavuţit şi boierit, un om de 60 de ani, cu părul siv. Acesta începuse cariera sa ca băiat în casă la un boier mare, mergea dupe caleaşca şi ducea ciubucul boierului. Dupe un serviciu de mai mulţi ani, fuse numit copist la o cancelarie, unde, prin protecţiunea stăpînului său, în cîţiva ani ajunse la cele mai înalte foncţiuni şi îşi făcu o avere în moşii de optsprezece mii galbeni venit pe an. Acest om are facultatea excepţională de a deveni instrummt răufăcător. Viaţa lui politică şi socială este un şir de trădări, de intrigi, de laşităţi, de abuzuri. Princepele Bibescu de cîte ori îl vedea la palat în zile de recepsiune, îl întreba : — Ce face consulul rus ?... Sarcasmul spiritualului domnitor era luat de dînsul Pentru un compiimînt. 119 Femeia sa, tip de bădărană parvenită, pare că a nă$. cut în lume ca să formeze această pereche fără rival Fiica lor ce se află acolo e frumoasă, alt nu are nimic Această familie de parveniţi purta numele Serescu, sj" ca să-şi dea mai mult lustru, adăoga pe cărţile de vizită sub coroana de comite, prepoziţiunea de. Mai era o damicelă, dintr-o familie cunoscută. Desi părăsită de îngrijirea unei mumi, Caterina era înţeleaptă', lipsită de o educaţiune strălucită, natura îi fusese favo' rabilă, spirit, frumuseţe, graţii se disputau care să-i aducă mai multe omagine. Era pe atunci damicela la modă. Cualităţile ei erau lăudate de toţi. Iată cele dintîi noţiuni despre persoanele de faţă. Să ne înturnăm în salonul postelnicului George în momentul cînd se auziră în depărtare strigăte de postaşi. Cea dintîi ce dete alarma şi alergă către fereastă fuse Caterina. Ana, fiica parvenitului celui avut, o urmă după datina damice[le]lor ce se ţin una de alta şi care fac de surîd cu maliţie bărbaţii. — Cine poate să fie ? zise ea. Tudorina Corleasca, Mariţa şi Zoe Seni cu bărbată-său. Era vorbă să vie!... — Aş dori mult să văz pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Seni, deşi nu aprobez purtarea lor în timpul carnavalului. — Ho ! ho ! strigă principele Iordache, ce, credeaţi că noi am rămas în urmă cu moravele parisienilor ? — Au jucat pe dracul pe vîrful degetelor ! zise post. George. In toate nopţile, dupe bal, se duceau ele şi altele, cu atîţi crai, la birtul lui Hug, unde se puneau pe mîn-care şi băutură pînă la ziuă ; şi... — Şi ce ? răspunse Elena, negreşit, nu poci aproba această purtare ; dar nici nu poci a-i da un caracter culpabil. — Aşa sînt muierele, zise postelnicul contrariat. Se apără una pe alta ! Elena deveni roşie. — Dar cînd ţi-oi spune, urmă el, că această banda uşoară de muieri, dupe cină se puneau de cîntau şi jucaU cu Blanşa franceza tontoroiul de gît ?... — Nu ştiu, răspunse Elena. 120 Nu ştii ?! dar eu însumi le-am văzut cu ochii mei? 3 -am ia Bucureşti, trăsesem la otelul lui Hug, dormeam ; l^am deşteptat de chiotele lor... am deschis uşa camerii â văz doare s-a aprins birtul. Ce am văzut ? acele muieri gtrîgînd şi sărind împrejurul mesii, cu un cîrd de golani- Gîndeşti că s-au ruşinat de mine cînd m-au văzut ? hop ! hop • m-au chemat să iau parte cu dînsele. „Nene George ! vin-aici !"... — Si nu te-ai dus ? îl întrebă principele Iordache. — Eu i — Eu m-aş fi dus, aş fi cîntat şi jucat cu ele tontoroiul. __Nu-mi spui ? zise principesa, ai şi mutră de asfel de petreceri !... — Eu ! hei ! hei !... Cînd ai şti... — Tocmai că ştiu... — Nu ştii nimic !... Dar ascultă, or să vie aici... Să le facem curte... _ Era vorba alaltăieri la Bucureşti, zise Serescu, să vie şi Talangiu, cu familia. — Şi Şer, zise principesa. La aceste vorbe Caterina tresări şi un văl de purpură trecu pe faţa sa ; nimeni nu băgă în seamă această tur-burare. — Minunat orator este Talangiu !... zise Serescu, cînd vorbeşte se face tăcere adîncă, ar zice cineva că vorbele cură din buzele lui ca mărgăritarele. — Nu sînt de această părere, arhon logofete... Şer vorbeşte mai bine !... în Adunarea de sub Bibescu erau oratori buni !... hei, ce timpuri !... Eram deputat... nu m-ai auzit vorbind în Adunare niciodată ? îmi aduc aminte încă cum fulgeram într-o zi opoziţia ! nimeni nu mai c^ru să vorbească în seanţa aceea. ...Era cu pricina lui Trandafirof, cînd ceru Rusia să exploateze minele. Gro- băturăm pe opoziţie... a doua zi închiserăm Adunarea. Strigătele poştaşilor se auziră acum în curte. Ospeţii ?|ergară în capul scării, servitorii veniră eu luminări. ^rau patru trăsuri închise. Călătorii se coborîră, apdi ^cară scara, îndată se auziră mulţime de voci zgomote de femei. 121 NOII VENIŢI Salonul era plin de lume. Talangiul cu familia, Şer, Tudorina ; Zoe Şer cu băr~ bată-său, şi alţii cu care vom face mai tîrziu cunoştinţă Deocamdată să ne ocupăm de o persoană necunoscută ce intră cu Şer. — Permiteţi-mi a vă prezenta pe d. Elescu, zise Şer, înaintînd către d-na Elena, însoţit de un june necunoscut D-noi este român, adaogă el, amic al meu din copilărie. Strein în ţară, căci lipseşte de aici de cincisprezece ani. Elescu se înclină cu respect înaintea Elenii, Elena îl privi cu bunătate şi îi zise : — Bine ai venit, domnule ! crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi şi intimi amici. Pe urmă Şer îl prezintă la toate damele şi la stăpî-nul casei. Să vorbim puţin despre noii veniţi. Talangiu este un om politic. O fiinţă bizară... ce ţine prin sistemul nervos de natura poeţilor şi femeilor. Susceptibil de a se întuziasma îndată ; exaltat pînă a nu ţine seamă de linia aşezată între sublim şi ridicol. Fanatic în ideile sale, neuitînd nimic, neînvăţînd nimic, înclină-tor, sfios prin temperamînt, vorbind cu un talent natural; dar sofist, nestrălucind decît atunci cînd este a vărsa veninul său în rănile partidelor politice. Integru alfel. dar de ambiţiune ; virtutea la dînsul este o rolă ce a hotărît să joace, este o amestecătură bizară de bun şi de rău ; ele leal şi de perfid ; un lucru neînţeles, neisprăvit, căruia lipseşte foarte puţin a fi perfect, foarte puţin a fi ridicul. Astăzi aspiră a fi cap de partidă, a reînvia privilegeaţii şi privilegele moarte şi a juca rola profetului Samuei-Sistemul nervos îl înrîureşte pînă în credinţele sale. Şer este de 36 de ani, natură întîrzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puţin el crede că abia acum intră în viaţă. Inima îi lipseşte, spiritul său este comun Pare a fi născut să strălucească în toate lucrurile este, daca putem a-1 numi asfel, geniul nimicurilor. Cele două dame, Tudorina şi Măria, sînt două tipu? diferite ce recheamă Loreta de la Paris. Una frumoasa 122 * ută, gravă ; spirit mărginit; inimă seacă de orce sim-^mînt Iubind plăcerile pentru că s-a întîmplat să fie -1 uncată în curentul lor ; ceialtă, spirituală, viicioasă, amănă a fi venită ca să facă a se iubi plăcerea. 5 Soţul său, un bon enfant. Un june de 30 de ani ce veni cu aceste dame, deşi de 0 naştere cu totul obscură, dar averea mare ce-i rămase de la părinţi făcu să fie priimit cu oarecare egalitate în societatea privilegiaţilor ; aceasta îl costă mult, el caută s£-si plătească intrarea prin nenumerate prezinte oferite damelor. Către acestea el are spirit plăcut, ce este o justă compensaţiune pentru fizicul său. Vom vorbi încă de un nou sosit cu femeia sa, de Şeni, un boier mare, care nu a fost totdauna mare, în junia lui era sărac, şi dat cu totul la desfrînări. Era un fel de lovelas; aceasta dovedeşte că în junia sa 'avea o figură plăcută. Tînăr încă, se însura, maritagiul îl făcu să se apuce de comerţ, cîştigă, făcu stare colosală. Astăzi casa sa este cel dintîi salon în Bucureşti, nimeni nu ştie nici să trăiască, nici să priimească mai bine pe streini decît dînsul. Soţia sa, Zoe, uită numărul anilor ce se scură sub picioarele sale şi se crede încă tînără şi proprie tutulor ideilor tinere. Conversaţiunea ce începu acest cerc era plină de interes ; mai întîi întrebară noutăţi din capitală. — Să ne ferească Dumnezeu de mai rău, zise Talangiu. — Iar a mai făcut ceva liberalii ? întrebă postelnicul George. — Liberalii ! liberalii ! este vorbă de liberali ?... credeai d-ta că ai noştri or să meargă pînă să priimească nu numai a rămînea în minister, ba încă să serve interesele unei stări de lucruri nerecunoscute de puterele ga^ rante, şi să dea asfel mai multă tărie regimului de astăzi-,; dar ce aştepţi de la K... înţeleg ei ceva?... în curînd are să fie pe aici în vecinătate o tabără ostăşească, ştiţi ce Va să zică aceasta ? că daca puterile nu vor recunoaşte votul de la 24 genariu, ne vom lupta cu armele în mînă. kînt fini, nu este îndoială. Europa nu se aiflă în pozi-.îune de a permite nici unei puteri vecine să ocupe ţara, 123- pentru un mic lucru, ar face-o cînd ar izbucni o revoluţie... Şi nu este de mirare să vedem că se recunoaşte acel vot monstruos !... Avem să ne aşteptăm la lucruri triste, arhon postelnice... Astfel vorbi Talangiu. Cei mai mulţi bărbaţi îl conjurară. — Triste ! triste ! zise postelnicul George. Revoluţii ucideri... — Toate acestea nu sunt nimic, răspunse Talangiu... Eu, unul, nu mă tem de ele ; dar le doresc, căci ele vor aduce cu voie, fără voie, ocupaţiuni streine, şi ocupaţiu-nele vor aduce vechiul regim de ordină legală, dar din nenorocire nu mă aştept la acestea, şi iată pentru ce sunt în adevăr supărat. — Aşa este ! strigară Serescu şi principele Iordache, — Dar, revoluţionarii de meserie, urmă Talangiu, pare că au înţeles lucrul, căci ei acum propagă contra re-voluţiunelor. — Daca îmi este iertat, zise Elescu, voi face o mică obiecţiune la toate acestea. Ştiţi că lipsesc de mulţi ani din ţară ; nu am luat parte în certele de partide... Prin urmare văd lucrurile cu sînge rece — înţeleg aceste certe, înţeleg dar şi existenţa partidelor. Ele sunt naturale, le vedem în toţi timpii, la toţi popolii, şi nu numai că nu mi se par periculoase, dar încă le cred utile în interesele generale ale naţiunii : ele sunt care fac de naşte lumina, dau vigoare şi energie cugetărilor şi acţiunelor. Dar nu trebuie a perde din vedere că aceste certe, ca să aducă rezultate binefăcătoare, caută să rămîie fti cercul opiniunelor în chestiuni ordinare. Văd însă că ele la noi trec linia ce le este însemnată ; şi atunci devin două tabere, una a ţării, alta avangarda streinilor în ţară ; una voieşte mărirea, fierea, neatîrnarea naţiunei ; ceialtă neapărat o să vie a combate, prin urmare a cere contrariul Iată dar că aceste partide devin periculoase intereselor generale. D. Talangiu ne zice că aşteaptă mîntuirea în ocupaţiuni streine. Insă care mîntuire ? a unei clase sau B a ţării ? Ocupaţiunile streine pot să fie favorabile unei clase, însă niciodată intereselor unei ţări. De cîte ofl streinul calcă pe acest pămînt, este o consecuinţă naturală să răpească cîte un drept din cununa acestui popo1 124 pjt pentru mine, condamn aceste tendinţi către ocupaţiuni streine, căci, o repet, ele favoară interesele unei clase şi lovesc interesele ţării. Dar trebuie o filosofie cu totul reCe ca să nu cădem în asemenea erori. Aceste cugetări generoase ale lui Elescu nu puteau sâ fie de gustul unei societăţi care nu le înţelegea. Cei Alai mulţi suriseră cu pietate, unul şopti în ridicul: „De unde ne-aţi adus pe acest filosof ?" Era acolo un suflet care îl înţelegea : Elena. Vorbele lui atinseră inima acestei femei; ea auzi vorbindu-se un iimbagiu care îi era cunoscut. Astfel ca un prizonier care, după ce a trăit mai mulţi ani într-o ţară streină, aude deodată limba sa natală. Nici o recomandaţiune nu putea fi mai bună pentru Elescu înaintea Elenii decît simţimîn-tele sale. Ea intră în convorbire şi zise : — D-nu Elescu are dreptate ; noi suntem prea îm-pătimaţi ca să rezonăm în chipul în care rezona d-lui. — Nu are dreptate, strigă Talangiu. — Dar, domnul meu, răspunse Elescu, nu vei respinge că certele de partide de astăzi, pe tărîmul pe care sunt puse, nu fac să cîştige ţara nimic ? — Şi, prin urmare, doreşti să ne împăcăm ? zise Talangiu. Şi cu cine ? cu revoluţionarii de meserie, enimicii proprietăţii, familiei, religiei ? cu bandele de desculţi ce se hrănesc în vise cu sîngele boierilor, pînă cînd vor începe aievea să-1 soarbă ?... Să ne înfrăţim cu călăii noştri. Vezi, domnule, că ideile d-le sunt utopii. — Nu voiţi pace cu partida adversă, căci credeţi că oamenii care o compun v-au atacat privelegele de clasă ; dar preferaţi amicia streinilor, care, tolerîndu-vă acele privelege parţiale, vor să răpească independinţa ţării ! Iertaţi-mi a vă spune că nu vă înţeleg şi că politica dv. este egoistă. Mă prinde mirare să te aud vorbind astfel, zece zile după venirea d-le în ţară ! Sunt sigur că ai căzut îndată în cursele lui Rusetache, Brătieni, Goleştii şi companie ! w— îi cunosc din nume, n-am nici un cuvînt nici să-i urăsc, nici să-i despreţuiesc, căci n-am nici un cuvînt a~i crede din acele bande de desculţi ce visează despoieri Şi sînge. 125 — Ho ! ho ! Daca ai astfel de idei despre acei oameni apoi sănătate bună ! Mîne o să te văd scriind în Romăl nul sau în Dîmboviţa /... — Sunt sigură, zise Elena, că la Bucureşti aţi vorbit destul politică ! Vedeţi, damele sunt nerăbdătoare să asculte alte lucruri. — Lasă-ne în pace ! strigă post. George. O să vorbim politică, căci de aici atîrnă moşiele şi capetele noastre. — Hei ! domnule Elescu ! zise Talangiu, răsturnîn-du-se pe o canape. Nu cunoşti ţara aceasta !... Află că tot ce este mai bun aici este clasa privilegiată. Aici este patriotismul, cunoştinţele, experiinţa, onestitatea, sacrific cele. Afară de aici nu mai este nimic bun. Ceea ce se cheiamă clasa doua se compune în genere de ciocoii noştri ; ceea ce se cheamă burghezie se compune de sîrbi, greci, venetici, fără nici o amoare pentru ţară. Numai clasa nobililor a rămas nebînuită de corupţiune. Nici un boier mare nu a speculat în foncţiunele publice. Vezi cum din zi în zi se ruină stările lor ? dovadă că sunt oneşti. Pe cînd cei de a doua clasă se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăţi nemişcătoare pe toată ziua. Numai clasa nobililor a dat pînă astăzi oameni învăţaţi, literatori, oameni politici, oratori. Ne spun unii că am dăn-ţuit cu streinii prin baluri ? că purtăm decoraţiunele lor. Dar în starea de slăbiciune a ţării, redusă a fi ocupată de streini, prin însuşi nebuniile revoluţionarilor de meserie, spune-mi, nu era un act de patriotism a priimi streinii cu flori, a le da baluri ? care era scopul ? nu era a scăpa ţara ? nu este o faptă de tărie de caracter a purta decoraţiunele streine, cînd ştim că mulţi ne critică ? Aceasta numai noi avem curagiul a o face. Se zice încă că este o mare corupţiune ? unde se află ? în mulţime, în clasa doua, în burghezie, în ţărănime. Nu în clasa nobililor. Vedeţi ce se întîmplă în familii mai jos de noi. Şi comparaţi cu moravele familiilor noastre. Intre noi abia să fie două sau trei familii puse la index, doua sau trei femei care printr-o conduită neregulată au dat ooa^iune oamenilor să critice, în jos de noi ele sunt cu miile, toate pot zice. — Ce bine vorbeşte ! strigară unii. 126 __Voi să expui lucrurile cu imparţialitate, zise Elescu. jyjai întîi voi zice că nu mai sunt clase în ţară, că sunt numai români. Daca este vorba de clasa privilegiată, eu însumi sunt din această clasă. Aceasta îmi dă drept a vorbi aici contra acei clase pe care o numeşti nobilă şi y dai atîtea nemeritate cualităţi. încă din timpii colo-nilor romani, şi în urmă din timpii celor dintîi domni români, şi mai noi, au rămas mai multe familii istorice, în timpii vechi numele familiei nu exista, titrurile erau pe viaţă, şi se vede că tot meritul se punea pe acele titruri, căci ele ţineau locul numelui de familie, precum dovedesc hrisobulele vechi, titrurile neputînd trece moştenire la copii, căutau a-şi cîştiga titruri noi ei singuri prin fapte frumoase, şi pentru aceasta puneau atîta preţ pe titrurile lor şi nicidecum pe numele familiei. Unii copii ajungeau, alţii pereau în întunerec, rămîind cu hrisobulele familiei şi lăsînd locul lor altor oameni noi. De aici vine că chiar astăzi familiile istorice sunt pe la sate în stare de boieri de neam şi unele reduse la con-diţiunea de clăcaşi. Diferitele faze ale istoriei serviră a ucide aceste familii. Domnii ei însuşi uciseră mulţime de boieri ; pe urmă veni persecuţiunea grecilor şi parveniţilor contra familiilor de români. Dorobanţii sub Matei Basarab şi sub următorul acestuia uciseră sute de familii cu femeile şi copiii lor ; pe urmă veni persecuţiunea fanarioţilor pe la începutul domniei lor, şi puţine familii vechi putură scăpa încă de cuţitul sau de urgia lor. Cei mai mulţi, ruinaţi, se retraseră la sate, unde uitarea şi întunereeud coborî -peste următorii lor. Ceea ce se zice astăzi nobleţă sau marea boierie este creaţiunea domniei fanarioţilor, necontenit împrospătată cu parveniţi. Către acestea ea nu constituă o nobleţe nici după Regulament, ci o simplă burocraţie ca aceea a turcilor, căci fiii nu moştenesc de la părinţi nici rangurile, nici aceleaşi pri-vilege. La aceste vorbe toată adunarea şi mai ales femeile Protestară. Din acel moment Elescu murise în spiritul' acestii mici societăţi. Elescu urmă : —- Nu este destul. De cînd peri boierii români şi de cînd fură înlocuiţi cu parveniţi venetici, românii perdură 127 spiritul de vitejie, şi cu dînsul toate virtuţile. De atunci domniile se dară acelora ce oferă mai mulţi bani şi mai multe concesiuni către streini, demnităţile cele înalte se dară acelora ce promiteau a servi mai avantagios acea politică mizerabilă a streinului. De atunci şi pînă astăzi scurtele generaţiuni ale boierilor se stinseră şi niciodată nici o faptă mare nu se mai făcu ; nici una din virtuţile ce constituă caracterul clasii nobile nu mai există. Regulamentul nu schimbă nimic în aceasta. Această instituţiune îşi făcuse timpul. Toată societatea începu să murmure contra lui Elescu ; şi mai tare decît toţi Serescu parvenitul. — Cine a adus aici pe acest roşu ? întrebă principele Iordache. — Ah ! unde te duci găseşti de aceşti oameni ! zicea principesa. Daca aş fi ştiut, nu aş fi venit. — Merită să i se zică a pleca de aici ! zicea Serescu. Să atace asfel boierii ! trebuie să fie nebun ! — Ne-a lovit rău, zicea postelnicul George. Dar Elena se apropie de bărbatu-său şi îi zise : — Nu lua lucrul ca ceialţi. El însuşi este boier... Ceea ce zice este adevărat. Acest june are zece mii de galbeni venit, un om atît de avut nu poate fi un revoluţionar. — Are zece mii de galbeni venit ?... zise el, şi îndrep-tîndu-se către societate : Ei, bine ! Iată cum îmi place să vorbească românul ! Are dreptate dl. Elescu. Ce tot îmi spuneţi de nobleţă ? Şi noi suntem nobili; dar nu ne îngîmfăm cu nobleţă... oamenii de spirit şi de inimă caută să cugete ca noi. Apoi ce mi-a făcut această nobleţe pentru ţară ? Se cheamă că ne cunoaştem. Acest discurs făcu pe toţi să se mire, damele riseră. — Ce 1-a găsit pe postelnicul George să spuie aceste vorbe, care nu sunt ale lui ? întrebă Ser pe Talangiu. — Se vede că nevasta i-a şoptit ceva la ureche. — Domnilor, zise Elena. Să decidăm a nu mai vorbi politică, căci prevăz că o să ajungem la discuţiuni violente, care nu sunt iertate adevăraţilor nobili. Elescu se puse pe un scaun lîngă Elena. O oră de întrevedere fuse destul să înţeleagă că singura femeie ce se afla aici era numai Elena. Către acestea ea era re~ 128 gina societăţii nu numai prin maniere, prin spirit, prin simţimînte ; dar încă şi prin frumuseţe. Mărturiseşte, domnule, că politica a devenit o boală în ţara noastră ! îi zise Elena. Aveţi dreptate. _— Nimeni nu se mai ocupă decît de politică, de la miniştri pînă la ţărani. Miniştrii fac politică, Adunarea face politică ; foncţionarii fac politică, şi administraţia tării este părăsită. Politica este puntul de plecare chiar al particolarilor, orice faptă este calculată pe o idee politică ! literatura cade ; nimeni nu mai citeşte decît ga-zete ; cărţile de literatură nu se mai vînd. Comerţul lîn-cezeşte ; artele, ştiinţele au amorţit. Artiştii fac tablouri ce reprezintă scene de la Adunare ; figuri de deputaţi unde nici arta, nici artiştii n-au nimic de aflat. Profesorii părăsesc clasele ca să dezbată chestiuni ministeriale... femeile... se văd părăsite pentru politică... Politica este cea mai mare rivală a noastră, şi încă vă plîngeţi de noi că nu îmbrăţişem ideile cele noi !... este o mare schimbare în această ţară... Lipseşti de cincisprezece ani ? Erai amic cu frate-meu Constantin, care a murit... dar atunci eraţi amîndoi copii... mi-aduc aminte încă... eram copilă... — îmi pare că vă văd în braţele doicii... Erai frumoasă. — A !... — Regina tutulor acelor îngeri mici şi graţioşi ce su-rîdeau atunci la viaţă. — Prin frumuseţe, nu este aşa? -atunci, poate !... — Dar nu aţi încetat a fi regina micilor şi graţioşilor îngeri ce acum s-au făcut mari, de o sută de ori mai graţioşi. Vorbe de felul acesta Elena niciodată nu auzise, adre-sîndu-i-se ei. Roşeaţa înecă faţa sa ; şi, luînd un aer voios, se prefăcu că nu auzise nimic şi urmă : — In adevăr, toate animalele sunt gentile cînd sunt mici, cele mai nesuferite mari, mici sunt pline de graţie. — Afară de şerpi si de cîteva persoane ce sunt aici... mai zise Elescu. ' Ce răutate !... Nu-ţi plac ospeţii noştri ? .— Unii nu-mi plac! îi cred nişte suflete uscate de °Hce idee mare, generoasă. 129 — Şi ce numiţi un om cu idei mari şi generoase *> Ce le-ar servi aceste cualităţi în societatea noastră, unde aceste simţiminte sunt proscrise ? sunt ridiculate sau văzute rău ? Societatea nu cîştigă nimic, şi cei ce le-ar avea ar deveni nefericiţi... Elena lăsa sufletul său să vorbească. Apoi, aducîn-du-şi aminte că poate vorbele ei să fie interpretate în simţul cel adevărat, zise : — îmi place însă aceste frumoase simţiminte ! şj poate că sunt în eroare... — Pentru ce această îndoială ? — Vai ! sunt o expresiune a societăţii în care trăiesc! — Aşadar te îndoieşti de toate ? D-nu Georges, junele introdus în societate pentru averea sa, se apropie de dînşii. — Ce ştiri de la Bucureşti ? îl întrebă Elena. — Se mărită domnişoara S... cu M... îi dă două mii galbeni în moşie venit şi douăzeci mii galbeni numerar. Minunată partidă pentru un om cu spirit. — Vei să repetezi ce ai zis ? întrebă Elena. Pentru că ia o zestre mare este o partidă minunată pentru un om cu spirit ! — Vai ! zise George, asfel este de cînd simţimîntul a părăsit inimile românilor şi a intrat în casele cu bani. Nu mai faci nimic fără bani astăzi. Toţi amatorii de însurat sunt datori şi toate fetele care au ceva stare se mărită ca să cheltuiască zece mii de galbeni pe an. — Toţi bărbaţii şi toate fetele nu pot să fie asfel. Pentru ce descriţi atît de crud această sărmană societate ? Ne aduceţi cîteva picături din Dunăre, şi ne ziceţi : „iată Dunărea !" Ne daţi cîteva persoane şi ne ziceţi : „iată societatea". — Dar aceste persoane sunt atît de numeroase, zise George, încît formează maioritatea. Puţini sunt care nu gîndesc la bani. Să nu mergem mai departe : chiar în acest salon. Domnişoara Caterina şi Şer. Ea este săracă; el foarte bogat. Şi cu toate astea nu cutează să o ia de nevastă ; dar spune-i că un unchi bogat îi dă acum o zestre colosală, mîne îi cere mîna. Eu zic că faptul este rău ; dar oare nu are nimic care să-1 scuze ? 130 __. Lăsaţi-mă. Nimic nu-1 scuză, afară numai de lipsa de inimă... Elescu, auzind pe ginere vorbind de această particu-laritate, întrebă pe Elena ce este cu aceşti doi tineri. Un amor, zise ea, o copilărie... Amorul triumfă totdeuma chiar asupra banilor. Anacreon a dovedit-o în versuri foarte graţioase. Dar în cazul de faţă junele a rămas neînvins. George trecu la altă grupă. _ O să şedeţi mai multe zile aici ? întrebă Elena pe Elescu. — Acest locaş este încîntător, doamnă, şi singurul cuvînt care m-ar face a-1 părăsi este numai temerea de a nu mai putea să mă despart de aici. —. Sunteţi nesuferit cu complimîntele franceze !... E un mare defect aceasta... învăţaţi pe lîngă femei a minţi mai tîrziu în viaţa politică... — în adevăr, doamna mea, unde am găsi un cerc compus mai bine decît acesta ? Poci zice aceasta fără a roşi. Nu am minţit. Şi trebuie să am o mare putere asupra admiraţi unei mele ca să nu zic mai mult decît ceea ce am zis. Elena tăcu, apoi după cîteva minute : — Cum găseşti pe domnişoara Caterina ? — Foarte frumoasă. E tot ce poci a vă spune pînă acum. — Vei să te prezintez ? Elena cheamă pe Caterina şi îi prezintă pe Elescu. Cea din urmă răspunde la prezintare cu o familiaritate franşă. — îţi place mult politica ? îi zise ea. — Eu nu mai vorbesc politică... Caterina era frumoasă, o talie fină şi înaltă, un cap frumos ; faţa albă şi palidă ; părul negru, ochii mari, ne-S^i, plini de langoare, rechemau ochii fecioarelor în rugăciune, asfel cum imaginaţiunea melancolică a pictorilor se place cîteodată a ne prezintă. Elena se duce să vorbească cu celealte dame şi lasă Cu Caterina pe Elescu. 131 Elescu era tot atît de comunicativ ca şi Caterina. tipăreau că erau amici de mulţi ani. Făcu Caterinii î^ trebări de natură ce un vechi amic încă nu cutează a fa^ unei fete. Caterina din parte-i nu rămase înapoi. — Am auzit că te cere în căsătorie d-nu Bar ? — Este adevărat ; dar nu voi să consimt ; şi nu c§ este de o vîrstă am' fi tată ; dar, după cum se zice, este un om ce nu poate să-mi con vie... — Dar d. Bar este foarte avut... — Poate ; dar nu-mi place... nu-mi #iai vorbi de acel om. — Ah î domnişoară ! înţeleg... inima nu-ţi este 1^ beră ?... — Poate... dar ştii că eşti indiscret ! — îmi place a spune totdauna ceea ce gîndesc. — Dar cînd te gîndeşti rău ? ■— Spui rău. — Nu este bine... poţi să superi pe ceialţi. — Atunci îmi cer pardon. — Dar de la mine nu ai cerut ? — în adevărat te-a supărat ? — Nu !... Dar d-ta pentru ce nu te însori? Cred că nu mai e vîrsta care te opreşte ! Elescu începu să rîză cu plăcere. Această naivitate în gura Caterinii avea un farmec deosebit. — Nu, în adevăr... am trecut de treizeci de ani... aş voi să mă însor, dar nu găsesc pe nimeni să mă va... — Cu atîtea fete nemăritate ? nu cauţi, nu vei... în-soară-te cu politica ! — Rîzi de mine... — Nu !... îmi răzbun. Călătoriile sale afară din ţară făcuseră pe Elescu să nu se gîndească încă la însurătoare ; bogat, independinte, tînăr, el trecuse juneţea sa ca cei mai mulţi turişti în cele întîi capitale ale lumii, înconjurat de o lume cu totul voioasă şi uşoară, în mijlocul tutulor petrecerilor, cu amante pe care le schimba atît de des ca şi caii săi, ca şi cînii de vînătoare. Cumpătat în cheltuieli, nu risipea decît venitul şi acest venit era cheltuit cu ordin, nu avea nici o datorie; prin urmare nu avea nici o grijă : era 132 ulţumit. Nu iubise nici o femeie, căci n mieroasele sale amante, prin spirit, prin stima ce ar inspira, pentru delicateţa simţimîntelor, puritatea moralităţii, erau aşezate foarte jos pe lîngă sufletul său superior. El le privea ca nişte obiecte de plăcere şi, cu toate că le cultiva, dar le păstra cel mai adînc dispreţ. , Abia se înturnă în ţară şi gîndul său fuse să facă o nouă călătorie. Curios lucru ! îşi zise el în acea seară. Daca în loc sg iau din nou lumea în cap, rămmeam aici, mă însu-ram?"- Această fată este tot ce mi se cuvine, tînără, frumoasă, spirituală. E săracă ; dar eu sunt bogat... apoi anii trec, se adaogă ; gusturile au să se schimbe... cu vîrsta vin trebuinţele unei vieţuiri liniştite ; din boale, trebuinţele unei fiinţe care să vegheze asupră-mi ; vine în final trebuinţa de a avea o companie... Negreşit, mă-ritagiul cată să aibă mulţumirile lui, de timp ce toată lumea se supune legilor sale ; trebuie să fie o mare fericire a vedea împrejuru-ţi copilaşii jucîndu-se !... O viaţă cu totul nouă, o viaţă intimă, liniştită, o viaţă de moralitate... Nu cunosc simţimîntele acestii fete ; simţimîntele sunt adesea fapta creşterii. Nu cunosc creşterea sa ; dar oricare ar fi, o femeie, măritînclu-se, începe o altă creştere. Sper că o să înrîuresc asupra inimii sale. Daca mă cunosc destul de bine, crez că poci a mă număra între oamenii cu inimă, cu educaţiune." Asfel cugeta Elescu, căutînd la Caterina, cc o găsea din ce în ce mai frumoasă. A.poi, aducîndu-şi aminte de convorbirea dintre Elena cu George, îşi zise încă : „Aş face un fapt înţelept, daca m-aş pronunţa îndată pentru o fată ce nu o cunosc decît de două oare ? Nu ar fi mai bine să o studiu ?... Ştiu eu ce poate să iasă ?... o cochetă, Poate, şi atunci orice fericire piere... nu numai atît, dar independinţa mea ? Voi fi silit a deveni sclav ! sclavia este nesuferită chiar în lanţuri de roze. Femeile sunt capricioase ; nervoase... de multe ori slabe... cată a se aştepta la toate. Nebuni sunt bărbaţii care se reazămă pe virtutea femeilor.! Ele au inimă ca şi dînşii... daca le piteşte un preot la cununie, cred că este destul ca aceste Junţe să nu mai simtă niciodată... legile oamenilor egoişti le încrimina, le condamnă cînd ele încetează de a mai 133 iubi un bărbat urîcios... Plăcerile ce simţim a vedea copi^ noştri sunt dulci ; dar grijele părinţilor cînd copiii Se bolnăvesc sau mor sunt atît de mari !... Ce trebuie 0 companie la bătrîneţe ? cînd eşti bogat, nu eşti niciodată părăsit. Ce este însurătoarea daca nu un pact de a trăi toată viaţa cu un amic împreună, fără a-1 urî niciodată şi fără a putea a face alt amic, utopie ! nu înţeleg a se însura decît într-un moment de exaltare, căci cată a fi exaltat ca să faci asfel de pas. Eu nu iubesc pe această fată... Nu voi face astfel de nebunie !..." Astfel cugeta Elescu cînd Elena veni lîngă dînsul şi îi zise : — Ai rămas pe gînduri ? oare frumoasa noastră fată a făcut aceasta ? Elescu surise. — Nu este scris î răspunse el. — Ce fel nu este scris ? Crezi în predestinare ? — Nu poci a-ţi zice nici că crez, nici că nu crez... am avut însă de multe ori cuvinte a crede. Omul are facultatea de a voi, dar această voinţă ea însuşi e supusă la nişte legi independente de dînsul. Hazardul are o mare parte de înrîurire în lucrurile omeneşti. Poate această înrîurire este pe care o luăm pentru acea putere care ar prezida şi ar decide de mai nainte la toate faptele în viaţa omenească ? De multe ori ocaziunea hazardoasă devine cauza unui şir întreg de fapţi şi decidă de toată viaţa unui om ; altă dată rezonul, sprijinit de voinţă. Nu poci aşeza nimic de absolut în această materie. Scriptura are altă doctrină, totul purcede de la providinţă. Nici un fir de păr nu se mişcă în capul tău fără ştirea celui de sus. — Nu eşti hotărît în nimic ? — Oh ! filosofia şi-a făcut timpul. Ea a fost proza poeziei, ca să zic astfel. Este o altă filosofie de care umanitatea are nevoie astăzi. Nu ştiinţa ideilor abstracte; dar ştiinţa cauzelor mizeriii societăţilor omeneşti, în raport cu trebuinţele lor materiale şi morale. Nu mai este dat ştiinţelor a se ocupa cu cauza efectelor cereşti, nicl cu viitorul sufletelor în alte lumi. Aceasta este treaba religiei. 134 ._ Vei a materializa tot. .— Să nu despreţuim materia. Daca sufletul este căldura, materia este flacăra : starea materială decidă de ^ulte ori de starea morală. Să venim spre exemplu la popoli- Toţi popolii a căror stare materială este mizeră nici nu cugetă, nici nu sunt altfel decît sub inspiraţiunea mizeriei. Acolo nu este nici instrucţiune, nici cugetări înalte, nici morală. Din contra, acolo unde starea materială este înfloritoare, domneşte civilizaţiunea. Ea dă toate rtiijloacele de perfecţiune intelectuală şi morală. Astfel este şi cu indivizii în parte. Omul care lipseşte de mijloacele vieţii îşi lasă spiritul fără cultură. Vestejeşte, de-pere ; inima i se oţeleşte, vede toate în rău, în amărăciune. Cel ce are mijloace se cultivă, tot îi surîde cu plăcere, sufletul lui e împăcat, devine generos... Iată, doamna mea, ce trebuie să dorim. Iată filosofi a ce trebuie să medităm, adică care sunt cauzele mizeriei omeneşti pe pămînt. în acelaşi timp un serv anunţă că cina era gata. D-na Elena luă braţul Talangiului. Postelnicul dete braţul principesei Iordache. Elescu ieşi cu Caterina, cei-alţi dupe întîmplare. CINA Oaspeţii coborîră în sala de mîncare. O curăţenie escuisă domnea în sală şi pe masă. Sala nu avea nimic straordinar. Pereţi tapisaţi, un plafond de lemn sculptat Şi zugrăvit. Scaune simple ; dulapuri cu argintării de serviciu şi vase de porţelanuri imitate. Pe masă, candelabre cu luminări aprinse. Două mari buchete de flori fragede. Elescu se puse lîngă Caterina, care şedea la stînga Postelnicului ; în faţă cu dînsul, puţin mai în dreapta, era Elena. Convorbirea devenise parţială. Şer vorbea cu domnişoara Sereasca. — Se înţeleg de minune, zise Tudorina vecinului său ^e°rge, desemnînd pe Şer şi pe domnişoara Sereasca. 135 — De ce nu ? părinţii sunt capabili să-i înlesnească mijloacele a deveni metresa lui, numai pentru că est» Şer... — Ce oroare ! — Cronica scandaloasă pretinde că aceasta ar fi Ul) fapt împlinit... — Taci, pentru D-zeu ! — Se zice că în anul trecut la M... — O, taci ! nu se poate... — Un... — Mă scol de la masă... — Atunci tac... cronica zice... — Dar d-ta nu e bine să repeţi. — Iată domnişoara Caterina?... Ia un mare interes a vorbi cu Elescu... — Strategeme de femeie ? — Ce fel ? — Să exalteze amorul propriu al lui Şer... să-1 facă gelos... — In deşert umblă... n-o mai iubeşte nici cît ar iubi calul arab ce 1-a trimis la ţară în spital de bătrîn. — I-am spus. Ea nu crede... — Se vede că îl iubeşte ? — E încă nebună !... Dar, ia spune-mi, acest Elescu se vede un om de spirit... Are avere ? — Zece mii de galbeni venit din moşii. — Cînd a venit ? — De cîteva zile. A trăit tot prin ţări streine. — E om foarte frumos şi are manieri destinse... — Ce îl distinge mai mult este o originalitate în frumos, ce mulţi oameni nu pot să aibă. — Spre exemplu ? — Jumătate venitul său îl cheltuieşte în faceri de bine, trimite pe tot anul băieţi şi fete la Paris în pensionate cu cheltuiala sa. — Ce idee ! să vede în adevăr că este original ! — Este o faptă bună. — E nebun !... Ii plac femeile ? — Ca să le aibă metrese şi să le plătească... în viaţa lui nu a iubit. 136 Nu mai vorbeşti de politică ? strigă postelnicul george către Talangiu. "__într-o societate atît de plăcută, cine se mai gineşte la politică ? zise Talangiu. Dar eu voi vorbi... căci voi să aflu ce zic puterile cele ce să întîmplă pă la noi ? Rusia ne-a părăsit cu totul! Austria vede şi tace ; Francia vede de Garibaldi. furcii au făcut faliment... ne-a lăsat în mîna moldovenilor... Ai noştri de la Paris ne zic să lucrăm şi nimic mai jnult..- Ce să lucrezi în gura lupului ? Ştii, arhon logo-fete, că mai bine eram noi cu protectoratul Rusiei decît cu garanţia puterilor ? Ce-mi garantează ăştia daca mi-a luat rangurile şi privilegele ? în loc de un stăpîn, şapte ! copilul cu moaşe multe rămîne cu bu... netăiat!... Astăzi ei ne guvernează, ba încă se ceartă între ei care să aibă mai mare influinţă ! de ce nu hotărăsc mai bine să ia drma în mină ? Şapte miniştri ; şeapte consoli. — E mult adevăr în ceea ce zici, arhon postelnice... dar ce să facem... să mai răbdăm... tractatul de la Paris n-o fi nemuritor... bun e Dumnezeu şi protectoratul nu este departe. — Oh ! ce zile frumoase erau atunci ! strigă Serescu cu entuziasm. — Erai bine cu consolul rusesc... ştiu că proteja pe cei ce-i erau devotaţi ! zise postelnicul cu oarecare răutate. — în adevăr, răspunse Serescu cu sfiiciune. — Numai să fi voit cineva ; dar ştiu că ar fi făcut stare atunci... Serescu, care înţelese că face aluziune la dînsul, tăcu şi se ruşina. Doamna Serescu bău trei pahare de apă rece. — Ştii de ce vorbeşte aşa ? întrebă Caterina pe Elescu. Serescu atunci şi-a făcut stare mare. — Dar postelnicul ? — Tot pe atunci. — Pentru ce dar îl critică ? Pentru că Serescu nu împărţea totdauna cu dînsul. Elena devenise gînditoare. Din timp în timp ochii săi ;e îndreptau către Elescu, ca cum el era singurul om care ar fi trebuit să nu cunoască nişte răni ce se descopereau dtunci. Elescu găsea o plăcere involontară a-şi odihni 137 ochii asupra Elenii. Elena era o frumuseţe perfectă : alfcr şi cu părul umbros ; gîtul ei părea tăiat de cel mai mare artist al antichităţii, în marmura cea mai fină a Italiei • gura mică, rumenă, se deschidea surîzătoare pe două rîn.1 duri de dinţi mici, bine înşiraţi şi albi ca laptele; 0 frunte potrivită ; sprîncene bine pronunţate, ce mureau pe nesimţite în vîrfurile despre tîmple ; gene lungi, în^ creţite uşor, ochi tăiaţi în forma migdalelor, totdauna înrouaţi de lacrimi şi înecaţi de melancolie voluptoasă — Cum găseşti pe Elena ? întrebă Caterina pe Elescu — O fiinţă perfectă. Nu poci a face decît cele mai sincere elogiuri sub toate raportele. — Ai dreptate... şi pe lîngă toate acestea, cu tot dispreţul ce ar trebui să aibă pentru bărbatul său, care o martiriza, este un înger de bunătate, de blîndeţe, de virtute... — O să mai şezi aici la ţară ? — Toată vara. Dar d-ta ? — Eu crez să plec cu Şer... Cum petreceţi timpul aici ? — Cum vezi... adesea facem înturnări prin satele vecine, pe la tîrguri, pe la ocne, pe la monastiri... o dată pe vară ne ducem la munţi, la o moşie a postelnicului... Se fac partide de vînătoare. Crez că o să mai vii ? — Poate... Dar nu mi-ai spus cine este acel domn pestriţ pă faţă ce tace şi tot să uită înapoi ? — Ha !... nu mă întreba. — De ce ? — E nesuferit. — Dar pentru ce ? — Este Bar, acela ce mă cere de nevastă... s-a desperat şi acum caută să se consoale pă lîngă domnişoara Serescu. — Ah ! iată lumea ! Elena dete semnul de ridicare. Fiecare din ospeţi lua braţul damei sale, Elena trecu pe lîngă Elescu cu cavalerul său şi aruncîndu-i o căutătură repede : — Nu mâi e trebuinţă a-ţi aduce aminte de datoria către dama d-le. Ea apăsă pă vorbele : nu mai e trebuinţă. Ospeţii se urcară în salon. 138 Elena se puse la piano, îndată îvoriul începu să tre-ure şi să verse sunete desfătătoare sub minele albe şi raţl°a'se a^e Elenei. Ea dispăru din societate ; sufletul ^ s'e aruncă cu voluptate într-un torent de armonie ce îl răpi şi îl rătăci într-o lume de extaz. Nemuritoarea serenadă a lui Şubert, executată cu perfecţiune, răpi toate sufletele ascultătorilor. Sufletul ei însuşi părea răpit pin timp în timp înturna ochii către adunare şi o lăcrăma misterioasă strălucea sub genele ei. Fiece sunet exprima o idee, o idee dureroasă şi sublimă ce o îmbăta cu voluptate. Ea căută să se scoale de la piano şi chemă pe Caterina să-i ia locul. Inima sa palpită, sufletul îi era zdrobit. Fără să ştie ce face, s-a aruncat pe un fotoliu lîngă Alexandru, unde rămase cîteva minute fără să poată zice o vorbă. La urmă, îndreptîndu-se către acesta : • — Sufer totdauna de cîte ori caută să joc cîte o arie serie ! este o mare nefericire... — Simţi aceea ce execuţi mai bine decît însuşi compozitorul. — Nu ştiu, cred că cauza este în sistemul nervos... Apoi, schimbînd repede vorba : — Erai distract la masă ? — Distract? Nu! pentru că vorbeam cu o copil r frumoasă ?... aceasta nu-mi face nici o împresiune ! inima moartă... — Eşti nesuferit cu aceste idei de romanuri ! nu poci zice că eşti o monstruozitate, şi atunci afectezi. — Crede-mă, doamna mea, daca am admirat ceva în lume ele o admirare ce am avea pentru fiinţele divine din visele noastre, permite-mi a-ţi spune că eşti d-ta. Ei, bine î permite-mi încă a-ţi spune că, cu toată frumuseţea Perfectă, spiritul, simtimentele, manierele, graţia ce ai,. nu ai putea să mişti această inimă îngheţată... — Eu !... Elena deveni rosiă ca o vişină : înturnă capul si puse mîna pe. faţă-i. ' — Crezi dar că ai face această minune ? 139 — Eu?... oh! nicidecum!... nu voi să zic aceasta nici nu am gîndit, nici nu voi să am acest merit... njc'j nu-1 privesc ca un merit... apoi daca aceasta s-ar în^ tîmpla, negreşit că eu nu aş şti-o, nu aş voi să o ştiu. Ea se sculă şi mai mult de o oră nu repăru în salon Vorbele lui Alexandru o emoţionară atît, încît îi trebui o oră de singurătate ca să re vie liniştită. „Doamne ! îşi zicea ea. Ce este acest om a carii că-tare mă turbură, ale cărui vorbe fac de tremură toate ner-vele mele ? amicul sărmanului meu frate... Nu poci să-1 privesc fără să-mi aduc aminte de cel ce nu mai este... Numai astfel poci explica impresiunea ce îmi face... Oricum, aş fi ferice daca ar pleca de aici mai curînd, mîne îndată de se poate. Trebuie să aflu cînd o să plece../' Astfel cugeta Elena cînd intră în salon. Se apropie de Caterina ce se sculase de la piano. — Ştii, draga mea, daca noii veniţi rămîn sau se duc mîne ? — Nu ştiu. — Ce este ? întrebă Alexandru. — Daca o să mai şedeţi mîne ? întrebă Caterina. — Nu ştiu, răspunse Alexandru. Elena surîse cu voioşie. — Nu ştiu pentru ceialţi ; cît pentru mine, voi pleca la o moşie a mea unde mă aşteaptă hotarnicul. Elena deveni palidă. Simţi un fior în tot corpul. — Aşa curînd ? zise ea gongonind, aşa curînd ? — Domnul Elescu nu se place în societatea noastră, zise Caterina, se duce acolo unde va putea vorbi politică în libertate. Caterina devenise familiară cu Alexandru : nu se mai sfia a-1 satira. Alexandru surîse cu delicateţă, luînd această mica epigramă ca o răsfăţare ce Caterina nu da la toata lumea. Elena însă tresări. — Ce zici, Caterino ? nu cunoşti destul pe d. Elescu ca să-i vorbeşti astfel ? — Daca va să fugă de noi atît de curînd !... dar mfte are încă să plouă, căile sunt rele; caii de poşte ai între- 140 rozătorului de faţă, d. Bar, au ei însuşi trebuinţă de ^ fi purtaţi în trăsuri... şi astfel nu vei pleca. a Cine vorbeşte de cai de poşte ? strigă principele Iordache. Vă încredinţez că ele vei privi bine printre coastele lor, ai să vezi că sunt transparinţi. Poştele, zise logofătul Seni, sunt ele plîns. Pleci cu 0pt cai şi ajungi la staţie cu doi, de multe ori rămii în cale. Hamurile sunt cu o mie de noduri, şi plăpînde ca tiriplicul ; se rup la fiecare zece paşi. Cît pentru serviciul scrisorilor, e lucru cu totul comic ! O scrisoare de ia Bucureşti la Focşani ajunge mai tîrziu decît la Boston. Pasagerii particulari duc de multe ori geanta cu scrisori. Ştafetele nu ajung mai curînd la locul destinării lor. Iată regimul nou ! iată oamenii noi ! Să ne fie de bine ! — Dar contractul cu antreprenorii, zise Georges, este făcut sub regimul vechi, sub oamenii vechi, şi este o notă în contract în privinţa deligenţelor. — Te-ai găsit şi tu isteţ să vorbeşti ! zise principele Iordache, plimbîndu-se prin casă. — Ai auzit ? mai întrebă Caterina pe Alexandru, pleci cu opt cai şi ajungi cu doi şi cîteodată rămîi în cale, şi aceasta pe timp bun ! — Trebuie neapărat să plec, zise el. Dar daca d-na Elena a găsi cea mai mică plăcere a mă întuirna, voi veni după trei zile ! — în adevăr, acea plăcere va fi mare, răspunse Elena, şi astfel vei fi aşteptat. Logofătul Şeni şi Zoe, consoarta sa, se retraseră scu-zîndu-se că sunt foarte osteniţi. Cei alţi rămaseră. — A început să îmbătrînească frumoasa noastră turturică, zise postelnicul. — Dar asta nu o opreşte în iarna din urmă să dănţuie ia toate balurile. —- Cu toate astea, a început să-i slăbească balamalele, Zlse Georges. — E tot tînără, precum e tot mîndră, zise Tudorina. ~— Mîndră ? pentru ce ? întrebă Sereasca. . — Se crede ieşită din cea mai veche familie, este aristocrată în toate, zise principesa Iordache. 141 Georges, ce se afla în spatele postelnicului, îi şopti la ureche : — Afară în ceea ce priveşte amanţii săi. — Afară din ceea ce priveşte amanţii săi, striga postelnicul. La aceste vorbe toată lumea rîse. Postelnicul, vâzînd impresiunea ce produse vorbele sale, repetă acele expre~ siuni. Elena îi 'făcu mustrări şi el nu înţelegea pentru ce. Elescu încă nu înţelese bine simţul acestor vorbe. Georges îi spuse la ureche : — D-na despre care este vorba are un amant un om de jos. Astfel se termină această serată. Oaspeţii se retraseră în camerile ce le erau destinate. Elescu avu aceeaşi cameră cu Georges. NOAPTEA Vom duce pe cetitori o parte din noapte în camera acestor doi juni. Era o cameră mobilată cu gust şi părea a fi budoriul stăpînii casii, două paturi curate îi aşteptau. Ei se dezbră-cară şi se aruncară în pat. — Ia spune-mi, ce este această Tudorina ? întrebă pe Alexandru. ■— O damă de două ori văduvă, a trăit puţin cu doi soţi ai săi, cronica scandaloasă pretinde că bărbaţii săi au murit, căci au iubit-o prea mult !... în fine au murit, şi văduva a găsit că este mai bine a nu se mai mărita. Trece zile ţesute de roze şi de amor, împărtăşind inima sa la mai mulţi, ca să nu mai omoare pe nimeni. Iată toată istoria ei. E frumoasă, dar fără spirit, fără creştere, vană, face parte din banda voioasă. — Ce este banda voioasă ? — Banda voioasă se compune de vreo zece femei măritate şi văduve şi de atîţi juni. Scopul acestii societăţi este a crea aici în ţară o lume nouă de epicurieni ; doctrina l01 este voluptatea în plăceri. Cei ce formă societatea ^ 142 ioti cel puţin două mii de galbeni venit. Nici o idee nu a prins mai bine : prozeliţii se înmulţesc pe toată ziua. în ce\e din urmă ei au reuşit să converteze o damă ce trece devota. Numărul membrilor ar fi fost astăzi şi mai rtiare daca 0 regulă a societăţii nu ar fi oprit să intre remei mai vîrsnlce de treizeci de ani. Ei practică această filosofie de faţă. La preumblări, la operă, la banchete, în birturi, sunt totdauna împreună. Nu le dau meritul unei idei, orice idee ar fi. Atribui aceasta spiritului de imitaţiune al vieţii de lorete din paris. Românii imită pe streini totdeuna, însă în cele rele. în viţiu, nu în virtuţi ! şi nu este nimic de mirare : un popol tînăr încă, ce se prezintă la viaţa civilizaţiunei, se încîntă mai mult de frivolităţi ce sunt la înălţimea inte-liginţii sale, decît de lucruri serioase. — Dar spune-mi, te rog, ce este acest Talangiu ? — Un pecetluit, răspunse Georges. — Nu te înţeleg... — în timpii dinaintea Regulamentului, domnii pecet-luiau pe boierii vinovaţi, şi iată cum. Să-ţi spui ceea ce mi-a istorit tată-meu despre pecetluirea Talangiului. Trei boieri scriseseră la turci cărţi prin care denunţau pe domnul Grigori Ghica. Domnul luă ştire, dete ordin să se aresteze cei trei boieri, între care unul era Talangiu. Se arestară la casele de la Mihai-Vodă. într-o noapte, înainte de a-i trimite la monastiri, aceşti trei fură pecetluiţi la gît, la mîni şi la picioare, pe vestminte. Cît timp erau să şază în exil, ei nu puteau să schimbe vestmintele. — Pedeapsă barbară ! zise Alexandru. — Tot atît de barbară ca şi bătaia la falangă. Apropo de falangă, postelnicul Iordache a fost. — Pentru ce cuvînt ? ■— Pentru răpiri în funcţiune. -— Ce oroare !... şi nu se ruşinează ! —- Ce stai de vorbeşti !... aurul pentru bărbaţi, amorul pentru femei au două templuri rădicate în toate oraşele ţării. Puţini sunt care nu intră aici. Mîne o să-1 vezi ministru. Şi nu este de mirare. Cei mai mulţi sunt de categoria lui... dar, noapte bună ! 143 Abia pronunţă aceste vorbe şi adormi. Elescu nu putea să doarmă. îşi aruncă ochii pe 0 mescioară şi zări un album. Se scoală, îl ia şi, puinciu-se din nou în pat, începu a foileta albumul. Acest album era al Elenii. Mulţime de adrese în versuri şi în proză sub care să vedeau mai multe nume care mai de care mai necunoscute ; cugetări comune expresiuni triviale. — Nimic frumos, zise Elescu, nimic demn de o creaţiune atît de perfectă. Sărmană fiinţă rătăcită aici jos i Cît trebuie să despreţuieşti tu toate aceste chipuri omeneşti ce te înconjiură ! Caută încă ; află desemnuri. — Ce oroare ! O idee îi veni. „Nu poci să dorm, îşi zise el. Pentru ce nu voi seri ceva în acest album ?" Se uită pe masă, vede toate cele de trebuia spre a putea seri. Se puse la masă şi dupe cîteva minute scrise în album această poezie a unuia din poeţii români. LA FEMEIE Fiice ale frumuseţii, Graţii ! coborîţi din cer, Cu lumina dimineţii Ce se scaldă în eter ! Şi p-această poezie Răvărsaţi parfum divin Cu un rîu de ambrozie ! Voi să cînt un cînt sublim. O, femeie ! tot ce-n viaţă Face dorul mai uşor E cereasca ta dulceaţă, Eu suavul tău amor. 144 Poezia-ţi împrumută Carmenul ei cel divin Şi pudoarea cea plăcută, Văl de purpură sublim. P-al tău sîn suave vise Au făcut leagănul lor, Graţiile din cer proscrise împletesc al vieţi-ţi zbor. Cerul cu lumini de soare 'N ochii tăi voios se scald, Vîntul verii dă ardoare Sufletului tău cel cald. Ale noastre repezi oare Tu la caru-ţi le robeşti, Şi cu roze-amăgitoare Fericită le-mpleteşti. Cînd cătarea ta cerească Mă îmbată de amor, Eu rog timpul să s-oprească El grăbeşte al său zbor. Mîna ta cea delicată Cînd o treci pe părul meu, Ca o aure curată, Uit că viaţa curge greu. Cînd suflarea gurii tele Mă îmbată de plăceri, Crez că unda vieţii mele Cură printre primăveri. Frumuseţile divine Nu mai locuiesc în cer, Raiul pe pămînturi vine, Fabulele toate per ! — Şi acum, zise Alexandru, Elena poate să citească aceste versuri, nimic nu este mai potrivit cu dînsa. închise albumul. Uitîndu-se pe masă, văzu altă carte o deschise... Le lys de la vallee *, ceti Alexandru. wla^ un roman ce arată mai bine decît toate operile filosofilor ce este o femeie. Elena a trebuit să-1 citească, să-1 simtă., este o mare asemănare între aceste două suflete de femei... Pe scoarţă este scris cu mîna... mîna Elenii a fi tras aceste rînduri... Să citesc !..." „Sufletul meu este trist, în mijlocul bucuriilor. Mă întreb pentru ce, şi nu găsesc cauza. Mi se pare că viaţa îmi lipseşte... Şi ce este mai rău că nu poci a mă plînge, căci ce poci să zic, daca nu ştiu pentru ce sufer. Şi către cine mă voi adresa ? inima mea, sărmana mea inimă, sparge-te în lacrimi. Iată singura consolaţiune ce poţi afla în viaţă !... oh ! aş dori să mor !..." „Sărmana femeie ! zise Alexandru, eu cunosc cauza tristeţei tele... Inima ta e pilnă de iluziuni, de dorinţi curate ca fecioarele, de amor, şi cată să se închiză în tăcere. Totul este oprit pentru tine... oh ! legile oamenilor egoişti !..." Către acestea Alexandru se puse în pat şi adormi cugetînd la Elena. „Ce inimă curată şi nobilă !..." ELENA Elena se culcase ; dar în deşert invoca somnul. Sistemul nervos îi era iritat. O frigură uşoară şi nesimţită prinsese corpul ei graţios. „Muzica m-a obosit ! zise ea. Această lume ce primesc nu poate să mă distreze ; din contra, îmi face rău- * Titlul corect al romanului lui Balzac este Le Lys dans vallee (n.e.). 146 u voi mai priimi pe nimeni... Alexandru pleacă mîne... n i se pare un caracter fantasc... dar un suflet nobil şi delicat... însă pentru ce oare pleacă atît de curînd ?... să se înturne dupe trei zile... Ce avea Caterina de îl ruga atît să rămîie ?... Ar face mai bine să nu mai revie... jsTici nu creci a se înturna... E cochetă Caterina, cîteodată indiscretă. Mîne nu voi mai invita pe Alexandru să se înturne... Voi fi ferice... Apoi daca s-ar înturna ? Ce-mi pasă mie... El nu face nici un rău aici. Un om mai mult, nu este nimic... Copila mea plînge ! Sărmane îngerel ! Vei fi tu oare mai ferice decît maică-ta ?... Să mă scol să deştept doica... o lumină în camera de la colţ... cine doarme acolo ?... Alexandru si Georges... Sunt două ore de dimineaţă... Alexandru e încă deştept... Să mă uit... Dumnezeule... el este ! scrie pe o carte... albumul meu, îl recunosc... scrie... îl închide... ia altă carte ! citeşte... ce cărţi sunt în budoriul meu ? le Lys dans [la] vallee... Ce imprudinţă... am scris nişte cugetări triste; le citeşte... tremur!... lasă cartea... se culcă... lumina se stinge... poate că nu a citit... nu a găsit acele rînduri... o, ce indiscreţiune !... el doarme !..., toată lumea doarme... eu sufer..." Copilul tăcuse. Elena se urcă în pat. Soţul său, ce dormea în alt pat, se deşteaptă. El luase datina a se scula înainte de' ziuă. Cască de cîteva ori, cît se auzi în toată casa. — Dormi, Elena ? întrebă el. — Sunt deşteaptă... — Nu-i aşa că am petrecut bine seara ? am zis o vorbă care a făcut zgomot... ~ Mai bine să nu o fi zis, o răutate, şi încă asupra unei persoane care o priimeşti în casă. . 7- Ce vei? aşa sunt eu... cînd îmi vine o idee de spirit, nu cruţ pe nimeni... Astăzi nu pleacă nimeni. Vezi lrJgrijeaşte de oaspeţi să fie mulţumiţi... am trebuinţă de ^Şii în interesele mele... Elena înecă un suspin. -—Nu ştiu, urmă el, ce stare o fi avînd acest Elescu ? irebuie să-1 îngrijim. Cine ştie cum vine timpul să am rebuinţă de el... Nu mai sunt în post, nu mai cîştig lrfiic. Cheltuiesc tot din averea noastră... ipotesierii 147 nu-mi mai aduc gropurile cu lire... Timpii sunt grei. Vorbind astfel, postelnicul se scoală şi iese să se plimbe prin grădină. CEARTA La nouă oare dimineaţa toţi oaspeţii erau în chioşcul din grădină. O convorbire aprinsă începuse între Talangiu şi Elescu. — De trei ani aproape, zicea cel dintîi, ţara este îngenucheată ; un gemet de durere răsună peste tot; casa statului este falită ; comerţul căzut ! Cine a făcut aceasta ? puterea executivă ce a fost în mîna liberalilor. Ce îndreptare se face ? nimic î Răul creşte pe toată ziua. — Aceştia sunt nişte fapţi, răspunse Elescu, care nu ştim pînă la ce punt pot să fie exacţi. Cu toate acestea, care sunt cauzele lor ? Sub domnia lui A. Ghica, aţi redigeat o doleanţă care începea : Ţara este îngenucheată. Casa statului este falită etc. O ştii, căci ai suscris-o atunci. Aceea ce aţi zis atunci, ziceţi şi acum, aveţi un tipic. De trei ani nu s-a făcut nimic, este adevărat; care este cauza ? Spuneţi-mi ce aţi făcut de trei ani în adunările despărţite ? V-aţi certat necontenit cu ministerile; nu aţi suferit pe nici unul ; la fiecare le-aţi rădicat prestigiul ce ar fi avut în ţară, autoritatea. Aci condamnaţi un minister că opreşte libertăţile, aci pe altul că tolera acele libertăţi. Nu aţi votat nici o lege de interes vital, aţi cătat a uzurpa drepturile celoralte puteri ale statului; aţi agitat spiritile, speriindu-le că liberalii or să răpească proprietăţile. Aţi făcut ca diplomaţia, îmbrăcată cu prestigiul reprezintaţiei naţionale, să slăbească acest sacru sacerdoţiu. Care vă este scopul, a discredita regimul convenţional si a cere trecutul cu ideile lui, cu oamenii lui? Daca ţara este îngenucheată, pentru ce ? pentru ca nu este sub ocupaţiune streină ? Sau pentru că o clasa a perdut privilegele sale ? Pentru că românii au devenit egali înaintea legilor ? pentru că au perit persecuţiunea arestele, arbitrariul ? 148 Vorbiţi în numele nobleţii i dar ştiţi care sunt obli-tfatiunele unei clase nobile ? Ştiţi că nu poate exista niciodată drepturi fără datorii ! unde sunt străbunii v0Stri morţi pentru patrie pe cimpul luptelor ? spune-ti-mi numele lor ? Unde sunt sacrificele ce aţi făcut pentru ţară ? S-a făcut un împrumut naţional. Ei, bine ! cum aţi răspuns, voi, ce vă ziceţi nobili, marii proprietari ? nu aţi dat nimic, ca să dovediţi că în naţiunea română nu este viaţă. — Ultragiu ! strigă Talangiu înfuriat. Ştii cine sunt eu, domnule ? — Ştiu, un om bolnav. — Mă insulţi, şi îmi vei da satisfacţiune !... .— Daca îţi place, bucuros. La aceste vorbe, damele scoaseră un strigăt... Elena, ce vărsa cafea, rămase cu vasul în mînă, tremurînd. — Nu v-am zis eu că politica nu este bună ? zise Caterina. Talangiu ieşi din chioşc. Elescu rămase liniştit ; şi începu a face glume cu Caterina despre lucruri cu totul indiferinte. — S-a introdus duelele în ţară ! zise postelnicul. Nu mai e de trăit ! — Ne-a adus moda bonjuriştii ce vin de la Paris, zise principele Iordache. — Sau mai bine moldovenii, zise avocatul boierit. — Sistemul rus, sărmanul, zise postelnicul. — Ai dreptul, răspunse principele Iordache. Francia o să ne puie capul nouă ! In fruntea ei este un revoluţionar... Cum vrei să ne fie bine nouă, tiindu-ne de poalele ei? —- Nu aveţi dreptate, zise Talangiu, guvernul Francei va adopta şi politica şi oamenii Rusiei în Principate. Cel Puţin, sper, ăsta este planul meu politic. Elena lăsă o mare parte din societate în chioşc şi se urcă în casă. Ea ardea de curiozitate să afle dacă Elescu serisese în albumul său şi ce scrisese. Se duse în camera unde dormise Alexandru. Odată acolo, deschise tremu-rînd albumul. După cetirea acestii poezii, lăsă să-i cază albumul Qin mînă. „La femeie ? zise ea, dar care femeie ? nu văz 149 nici un raport între stăpîna acestui album şi poezia ! N-are nici un rezon să mi-o adreseze mie, nici nu ar fj cutezat să o facă... numele meu nu este... titru ce cl§ este de natură a-1 scuza... dar nu se poate, însă trebuie să aflu... să-1 întreb... nu văz nici un rău..." Astfel vorbea Elena şi se decise să întrebe pe Alexandru cui adresase acele versuri. Se duce în grădină pe o alee, întîlneşte pe Elescu. — Nu ştiam că eşti poet ! îi zise ea. — Eu, poet ? — Dară, citii pe albumul meu o poezie. — Nu sunt eu autorul... — Aceasta ne dă o idee că poezia antică indivineazâ femeia... în ce scop ai trecut-o pe albumul meu ?... — Am complectat ideea autorului, găsind subiectul viselor sale. Elena deveni roşie. — Ce manie cu această nefericită politică ! merită ea a face să se bată doi oameni ?... sper că mă vei asculta, nu vei face copilăria a te bate în duel cu un om mai mult bătrîn ? — De voi fi provocat ? — Vei refuza... sau daca nu... — Sau daca nu ? — Voi lua o rea idee de d-ta. — Dar a refuza mi se pare neputincios. — Iţi cer o graţie ! — O graţie ? — Cearta a început în casa noastră... nu aş dori în adevăr să ne vedem puşi prin gazete, cu toţii şi mai ales dîndu-se faptului nişte cauze de natură... — Daca ţii latît la aceasta, eu poci să refuz. — Oh ! domnule ! — Promit pe parolă. Elena îi întinse mîna, pe care Alexandru o sărută. — Să ne înturnăm în chioşc ! zise ea. în chioşc adunarea vorbea despre duelul ce era sa se facă. — Nu vă temeţi, zise Alexandru. Eu nu mă voi bate Voi procura d-lui Talangiu plăcerea a zice : „Acest om este un laş !" 150 Georges, ce auzi aceste vorbe, îi zise : Ce vei să faci ? Refuz. _ Dar... Dar lumea va zice că sunt laş... .__Desigur... Lasă să zică. Domnul meu, îi zise Alexandru, văzînd pe T... — priimeşte scuzele mele ! mărturisesc că regret cele ce am zis şi care au putut să vă displacă ! La aceste vorbe Talangiu rădică capul cu trufie, se uită la Alexandru şi surîde cu ironie. — Mă aşteptam, domnule, la aceasta din partea dumi-tale. — Nu prea are curagiu, domnişorul ! zise principele Iordache către dame. — Acest om nu are inimă, zise Serescu către Elena. Auzind aceste vorbe, Elena suferea adînc. „Eu singură, îşi zicea ea, sunt cauza acestii umilinţi. Mi-a promis a nu se bate şi ţine parola. Ce răbdare şi ce virtute din parte-i !" — Ei, bine ! te iert, domnule ! strigă Talangiu. Numai ca să arăt că, pe lîngă curagiul ce este născut în noi, există şi generozitatea. Iţi întind mîna... Toate aceste vorbe era nişte vîrfuri de cuţite ce se înfigeau în inima Elenei. Ea se mustra de cuget că putuse priimi de la Alexandru parola că nu se va bate. Acum ar fi voit să-1 roage a priimi provocarea. Cînd se gîndi la gravitatea poziţiunei lui, făcută printr-o indiscretă inter-venire a sa, şi care putea să ceară obligare, Elena tremură. Se crezu compromisă. wCe am făcut ? se întrebă ea. Ce drepturi ara eu asupra acestui om ?... El face un mare sacrificiu pentru mine, retractîndu-se şi, prin aceasta chiar, îi voi fi obligată. Pentru ce ?... Apoi toată societatea îl crede un om fără inimă... El sufere toate cu o putere îngerească... este ţnare sacrificiul său... o, Dumnezeule ! am făcut o nebunie..." Elena se închise în camera sa. Acolo, după ce se gîndi la toate nefericirile ce o aşteptau, deschise albumul şi Ceti de mai multe ori poezia lui Alexandru. Caterina intră rîzînd în casă. 151 — Ştii că nu se vor mai bate ? — Lasă-i să facă orice vor voi... Ce ne pasă nouă ? — Negreşit... însă îmi pare rău ! — Pentru ce ? — Pentru acest tînăr ; trece de laş... Este'un om plin de spirit şi de inimă... şi bun... nu-ţi faci idee ! — Ce lesne ai cunoscut inima !... — Mi se pare... — Caterina... Ştii ce mi s-a întâmplat ? tu cunoşti albumul meu. Ieri încă îl foiletam împreună. Astăzi găsii aici o poezie nouă. Pentru cine este, e un secret; cine a scris-o, e un secret. — Să vedem !... Ia albumul. In adevăr, nu era ieri... Citeşte: La femeie... La care femeie? în genere? Cine este autorul ?... Să vedem. Ieri nu era scrisă, deci a scris-o astăzi... Cine, din cei de faţă ?... Să cercetăm cine ar fi în stare să facă versuri... Şer nu ştie să scrie româneşte, şi încă îşi face un merit din ignorinţa sa... Bar este tîmpit de spirit, incapabil de a cugeta şi a simţi astfel; Georges nu poate să facă un vers. Bărbată-tău, nici nu mai vorbim. Talangiu, principele Iordache, ceialţi... nu pot seri alte versuri decît de cele ce se scriau în timpii vechi : Iar cînd cîntă psaltichia ti sare din cap tichia. Rămîne dar Elescu ! dar şi el de unde ieşi poet d-odată ? — Ghiceşte ! zise ea. — Acest album tu nu l-ai dat niminui, deci autorul s-a introdus aici... — In camera mea de culcare !... Elena se spăimîntă şi se grăbi a-i spune cum albumul se aflase în budoriul său ocupat de Georges şi de Alexandru... Cum a zărit noaptea lumină în acea cameră, cum s-a uitat şi a văzut pe Elescu scriind pe album. — Este o declare ! zise Caterina. Elena roşi. — Ce zici !... la o femeie, în genere !... şi nu este el autorul !... — Cît eşti de simplă !... ce face că nu e el autorul • ••• pentru ce ţi-o dedică ţie ? 152 __Glumeşti ?... De aş fi sigură de aceasta, aş rupe albumul... __Atunci poţi să-1 rupi îndată ; dar iară ar fi păcat de acele versuri !... păstrează-le... Nu te angaja la nimic... nici măcar a-i mulţumi. ^M-am înşelat", gîndi ea. Caterina ieşi. Elena rămase singură. „în această vară vom fi trişti aici", îşi zise ea. Şi cândind asfel, îşi repară toaleta. b Elescu căuta camera în care dormise şi unde avea sacul său cu bagage. Din întîmplare, se înşală şi intră în camera unde era Elena. Aceasta desfăcuse părul ca să-1 netezească şi apoi să-1 restrîngă. Era frumos a vedea cineva acest păr umbros, lung, des, strălucitor şi atît de fin fiecare fir, încît se perdea sub ochi, desfăcîndu-se şi rîurind pe gîtul său alb ca neaua în inele naturale şi graţioase. Astfel găsi Alexandru pe Elena. Aceasta, surprinsă, lăsă să se auză un strigăt. — O ! mă iartă, doamnă ! zise el. Căutam camera mea... Elena căuta înainte ele toate să rămîie indiferintă în faţă cu Alexandru ; să nu facă niciodată nimic de natură să-i arate că ar exista umbra unei idei că el ar putea spera cel mai mic lucru. — Daca ai venit odată, îi zise ea, şezi ! Elescu se puse pe un scaun. „Ce frumoasă este !..." îşi zise el, apoi, adresîndu-se către Elena : — Ai un păr, doamnă, a face să se uite graţiile. — Aşa ?... răspunse ea cu indiferintă, întîrziind în restrîngerea părului... mă aşteptam să-mi lauzi părul... Nu este aşa, urmă ea, că vezi pe viţele acestui par graţios jucîndu-se un hor de dorinţi ce înşală?... Astfel vorbeşte poezia din album. Oh ! poeţii !... Ei văd toate P^ntre un prism de frumuseţe, de graţie divină !... "~- Aşa am simţit... eu însumi... — Aşadar, acea femeie caria sunt adresate versurile sunt eu ? zise Elena rîzînd. ^ Şi care ar putea fi alta ? răspunse Alexandru, pe vQr° indiferintă şi rîsul Elenii îl zdrobea. .153- — Daca sunt eu, atunci citeşte acea poezie. Să comparăm daca descripţiunea este justă. — Doamnă ! — Nu te supăra!... îţi fac graţia de a nu te sili ja această cetire. — Eşti crudă. Elena surîse. Alexandru nu iubise niciodată ceea ce se cheamă o femeie, acel ideal din poezia ce copiase. Căci nu-1 găsise 1 încă în nici una din femeile ce trebuinţa de a trăi anin-£ase pînă atunci pe calea vieţii sale. Elena fuse pentru el o femeie ce nu semăna cu ce-lealte femei, o fiinţă cerească. Pe fiece oară descoperea într-însa o cualitate nouă, şi pe fiece oară se vedea atras, I fără voia sa, către dînsa. Pentru prima oară în viaţa sa ! se turbură înaintea unei femei... El o cunoscuse numai de o zi. Dar aceasta fuse destul ca să o iubească. în acest scurt timp el ghici tot ce acest suflet avea în sine de sublim. Zic unii că acei ce se înamoară la prima vedere de o femeie nu sunt înamoraţi în adevăr ; că nu este alt decît o patimă senzuală inspirată de admiraţiu-nea pentru frumuseţea fizică. Că un amor adevărat are j trebuinţă de lung timp .de a se cunoaşte. I Este o opiniune încă. Experiinţa a dovedit de multe ori că un om a putut iubi o femeie la prima vedere, pen- i tru cualităţile morale. Aceste cualităţi nu rămîn ascunse, ele se dau de faţă îndată ce se exprimă. De multe ori ele sunt precedate de renume. Pe cînd Alexandru admira acest tezaur ascuns în săi- j bătăcie, împrejurul lui nu auzea decît elogiurile ce-i da toată lumea. Nimic nu ne împinge mai cu repeziciune a admira pe cineva ca elogiurile ce lumea îi face. Aceste elogiuri sunt ca nişte punţi de roze ce se aruncă sub , paşii noştri pe calea ce luăm în a admira un obiect. I Faptul real era că sufletul său se turburasă, cînd vedea pe Elena simţea un farmec neînţeles ; cînd înceta să o vază, era gînditor, nemulţumit ; fără să caute, i^a' I ginea ei se amesteca cu toate gîndurile sale. | Către acestea el nu ştia încă daca o iubeşte ! 0^ ziunea nu se prezintase încă ca să poată înţelege aceas 154 ~- Daca ai sta cîteva zile încă aici, am face partide ^e călărie... eşti cavaler ? întrebă Elena pe Elescu. — Cavaler ?... răspunse Alexandru distract, da ! da !... pe ce nu ? — Vom vedea monastirile, munţii noştri... Sunt locuri cU totul frumoase spre munţi... dar nici nu mă asculţi ! la ce te gîndeşti ? - Cine ar ghici mi-ar da dreptate să mă las a mă răpi atît de dulce... .— Ştii că nu eşti polit pentru mine ?... oricare ar fi acele obiecte ce te răpesc, crez că aş merita cea mai mică atenţiune ?... — Eşti totdeuna amestecată cu visele mele ! — Acum complimînte !... De cînd?... de ieri seară? nu este aşa ? ■— De ieri seară sunt altul... de ieri seară am început a trăi de o altă viaţă !... — Pastorală, negreşit... suntem la ţară... Aici aerul e curat şi îmbălsămit... — Aerul ?... nu mai vorbesc nimic, toate zisele mele le interpretezi într-un simţ cu totul contrariu. — Nu te supăra !... — Aş fi voit să nu te cunosc ! Vorbind astfel, ajunseră la chioşc. Tudorina era răsturnată pe o canape : frumoasă, gravă, tăcută, ar fi zis cineva că este în admiraţiune pentru frumuseţea sa. — Cît este de frumoasă ! zise Elena lui Alexandru. Du-te şi vorbeşte-i, teme-te însă de a-i zice vreodată că o iubeşti ; un amant ce se declară este un rege ce-şi perde tronul. Alexandru înţelese simţul acestor vorbe. — înaintea sa, răspunse el, voi fi totdauna un rege Pe tronul său. Alexandru se puse lîngă Tudorina. —- Este adevărat, doamna mea, că un amant care se ^clară este un rege detronat ? Din contra, zise ea. ~- O damă a pretins aceasta. Către cine ? Cu un amic al meu. 155 •^r- Atunci dama nu îl iubeşte şi cel mai bun lucru ce poate să facă amicul d-le este să-şi caute de cale. Un serv anunţă gustarea. Ospeţii purceseră spre sala de mîncare. D-na P... era în vervă astă-dată. Cît dăinui masa, nu încetă a critica starea politică actuală. Bărbatu-său fusese ministru sub regimul actual; de zece zile nu mai era. Cît fusese soţul său în minister domnitorul era omul cel mai perfect din lume ; ţara era un paradis pămîntesc ; tot era mare, bun, la locul său. A doua zi ce soţul său nu mai era ministru, domnul deveni rău, ţara un infern ; totul era meschin, nimic la locul său. Adunarea, ce pînă aci o critica, îndată deveni pentru dînsa egida naţionalităţii, libertăţii. — Nu mai putem trăi în această ţară ! zicea ea ; în capitală nu mai poţi trece pe paveul pretutindeni ruinat, în casă nu mai eşti sigur din cauza hoţilor... pretutindeni, în toate nopţile se fură... carnea, pînea, scumpe î... Afară din capitală nu poţi umbla : drumuri nu sunt ; postile sunt în stare proastă... — Adresează-te către soţul dumitale, zise Georges, care a fost pînă ieri ministru şi contracciu mai nainte. De ce nu a ameliorat toate aceste lucruri ? — Aceasta nu este o argumentare serioasă ! Toţi l-au trădat... Ce putea face ? ţara este. formată de oameni nedemni de a fi o naţiune. Ar trebui să o ia îndată ruşii ori austriac! i, să scăpăm de parodii ridicule... — Ba să mă ierţi ! zise principele Iordache. înţeleg să vie oştiri ruse, austriace să o ocupe cîţiva ani, ca să ne scape de roşii şi de Convenţiune ; dar în urmă să se ducă de unde au venit. — Aşa, mă învoiesc şi eu ! răspunse postelnicul George. — în adevăr, zise Georges. Ocupările streine aduc comerţului muşterii, damelor amanţi !... — De ce nu ! răspunse Zoe Seni. Ai noştri nu sunt în stare să fie nici amanţi !... — Ce zici, Zoe ! observă Elena. Cine te-ar auzi vorbind ar crede că nu eşti română. — Sunt nefericită a fi română astăzi. — Eu nu cred astfel. 156 __Tu ? tu trăieşti în lumea viselor. __Păcat de tinereţele tale ! zise postelnicul. Ba nici un păcat... mă iartă... nevasta mea e fericită... îşi caută de casă şi de copilă, îşi iubeşte ţara şi bărbatul, şi... şi... n-are amanţi, nici ruşi, nici austriaci, nici nobili, nici din popor !... Postelnicul apăsă pe vorba din popor şi se uită la toti să vază daca l-au înţeles. ' — Nici din popor ! repetă el. Zoe îşi muşcă buza, deveni palidă, corpul ei tremura, „îmi vei plăti scump aceasta, tu şi femeia ta !" zise Zoe, în sine, jurînd de a-şi răzbuna într-o zi. Protestă că o doare capul şi se duce de la masă. Ea se retrase în camera sa, unde medita la mijloacele de răzbunare. „Tu ai zis că am un amant din popor ? îşi zicea Zoe. Ei, bine ! voi face ca femeia ta să iubească lacheul meu !" Sufletul înrăutăţit al Zoii căuta cele mai infame mijloace de răzbunare : „Am avut un lacheu june, frumos, gentil în maniere, fiul unui văcar şi a unei ţigance, astăzi este scriitor la un minister, şi trece de gentilom ; maică-sa trăieşte, este jumătate nebună. Iată omul ce am să-i aleg. îl voi învăţa la aceasta, voi veni cu dînsul aici, unde voi trece vara. îi voi da bani şi vesminte de senior. îi voi zice eu însumi cum are să se exprime. Voi exalta imaginaţiunea acestii femei, şi cînd ea va începe a-1 iubi, voi trimite pe ţiganca, muma băiatului, aici, să strige acestii femei în faţa tutulor : «Dă-mi copilul ce l-ai făcut .amantul tău ! Este copilul meu !»" Iată planul infernal ce şi-a imaginat această femeie. Ea păru ferice toată acea zi. Societatea trecu timpul în grădină. O parte din cavaleri şi dame exprimară dorinţa a face o cavalcadă, dorinţa lor fuse împlinită. Afară de caii postelnicului destinaţi pentru aceste cavalcade, se aduseră încă şase, aceia destinaţi pentru serviciul cîm-Pului. Aici se aflau şele de dame şi de cavaleri. Abia ieşiră din sat, şi intrară pe o alee lungă, şi se Puseră a se întrece la goană, damele şi cavalerii deopo-rivă. Cursa lor fuse lungă, nici un cavaler nu căzu, fă-^ură mai mult de o oră de goană. Acum nu erau departe e Floreşti, unde începuse a se forma tabăra oştirilor române. 157 — Fiindcă suntem aici, zise unul din cavaleri, pentru ce nu vom merge la tabăra ? — Să mergem ! răspunseră zece voci deodată. Aceasta decise despre vizita în tabără ; puseră caii în cale. Dupe o jumătate oară, ajunseră la locul desti-naţiunii lor. Pe malul stîng al Prahovei, într-o întindere aproape de o oră, erau înălţate nişte barace de pari si nuiele învelite cu paie. Ar fi zis cineva că aceste încăperi erau preparate pentru vite. Ploua înîntru mai rău decît afară, chiar dupe ce ar fi stat ploaia afară, înun-trul baracelor ploua încă. Toată oştirea nu se adunase încă aici. Curioşii noştri se preumblară prin tabără, în toate simţurile călări, apoi descălecară la cortul unui general. Acesta îi întîmpină cu destulă politeţă. Cîţiva din cavaleri îl cunoşteau. Acolo vorba veni asupra taberei. Nişte ofiţeri le spuseră că această tabără fusese proiectată a se face, sub raportul aşezării, după sistemul francez, dar că ministru oprise execuţiunea sub cuvînt că sistemul rus este mai bun. Ei găsiră în tabără o nemulţumire generală, atît din partea moldovenilor cît şi a muntenilor. Aceste nemulţumiri purcedeau parte din propagandele politice de partide, parte din răul trai al ostaşilor. Ele se exprimară mai tîrziu într-un mod barbar şi criminal. Tabăra se aprinse şi arse de mai multe ori. Vorba se răspîndise atunci că jumătate din soldaţi din tabără erau bolnavi. Cavalerii noştri abia găsiră douăzeci de bolnavi. Aceste zgomote erau născute de propaganda politică a partidei contrarii ideii unei taberi; o tabără formată de toată oştirea română putea să tragă oarecum în cumpăna conferinţelor ce aveau misiunea sa recunoască sau să respingă votul de la 24 genariu. Să înţelege că nu putea fi de gustul acelora ce erau contrarii acelui vot. Astfel ei nu cruţau nimic ca să desconsidere în ochii ţării această concentrare a oştilor Pe un singur punt. Ceea ce este mai trist este că chiar oamenii ce se ziceau sprijinitorii acelui vot, repetau acele zgomote, unii din rea-voinţă, alţii din lipsa de refleC' ţiune matoră asupra împrejurărilor de faţă. Lumea fib se guvernă cu inima, ci cu capul şi cu inima. Astfel 0 158 lungă experiinţă ne învaţă că imperiul lumei a fost totdauna. al celor ce calculă şi simte totdodată. Daca partida ideilor şi oamenilor noi, în cei din urmă ani, a perdut, lucrul este că s-a servit mai mult cu inima decît cu capul- Cavalerii noştri se înturnară către casă. Astă dată mergeau încet, fiecare critica sau lăuda ceea ce văzuse. — Soldaţii sunt hrăniţi rău. Unde se duc atîţia bani ? zise principele Iordache. -— La contraccii, zise Serescu. —- Cel mai bun lucru ar fi, răspunse avocatul boierit, ca fiece soldat să devie contracciul în faţă cu statul pentru hrana gurii sale. — Eşti revoluţionar, răspunse Serescu. — Orcum va fi, zise Elescu, este totdauna o senza-tiune plăcută a vedea fiii de arme ai României într-o tabără ! — Să se bată cu lăcustele ? zise Şer. — De ce să avem această tristă idee ? răspunse Elescu. Cînd auz pe unii români ridiculînd ideea de a apăra mormintele străbunilor, pare că auz nişte oameni născuţi în robie care tremură cînd se gîndesc că poate să scuture lanţurile lor. Sub domnii cei bătrîni, acest po-pol român, despărţit în două, era de zece ori mai puţin la număr, şi cu toate acestea ei se luptau contra enimi-cilor numeroşi pentru religie şi independinţa naţională. Spiritul de resbel nu naşte : este rezultatul educaţiunei. Care sunt luptele la care capii acestor două state au dus pe români contra apăsătorilor naţiunei, şi ei ar fi refuzat de a combate ? nici una. Eu sunt sigur că oştirea română astăzi, deşi mică în număr, deşi nedestulă ca să poată triumfa contra enimicilor numeroşi şi bine organizaţi, dar la orice ocaziune ar da un exemplu de curagiu şi ar nuiri toţi ca nişte martiri. — Nu văz că am scăpa patria, sacrificînd astfel pe soldaţi !,.. — Şi cine ne opreşte a mări numărul soldaţilor ? sub £ume de oştiri neregulate, a-i organiza pe picior de res- el ^ Nu sunt bani ! vei răspunde. Oştirile neregulate nu costă mult. Nici o lege nu ne opreşte a le forma ! 15? Călătorii noştri ajunseră la malul Prahovei. Trebuia să treacă rîul ca să apuce o cale mai directă către casă Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. O călăuză trecu" înainte. Cavalcada se coborî deodată în rîu Elena, ce mergea alături cu Elescu, lovi calul ce insista să stea să bea apă, calul îşi perdu echilibru, se poticni apoi, împins de iuţeala curentului, să răsturnă. Elena căzu în apă. Aceste rîuri, deşi nu sunt adinei, dar sunt repezi, şi patul lor este aşternut cu pietre mari, astfel că un om ce ar cădea aici, răsturnat de iuţeala apei, lovit de petre, este supus la orcare pericol. Elena se amestecase cu corentul, un minut, şi capul ei putea să se zdrobească de o piatră. Alexandru coborî după cal şi se repezi spre dînsa. El o prinde, o rădică, o poartă pe braţe către celalt mal. Pălăria ei de amazonă fugea cu repeziciune în josul rîului. Ea era palidă, părul ei cel frumos se desfăcuse şi rîura plin de apă pe umerii săi. Ea însă nu băuse apă. Alexandru o depuse pe o pajişte verde ; damele ce trecură rîul, descăiecară şi alergară la dînsa, care le întâmpină surîzînd. —; Nu este nimic ! zise ea. Nici nu m-am lovit de petre, nici apă nu am băut... graţie d-lui Elescu... Nu era timp de perdut ; Elena se aruncă din nou pe cai astfel cum era udă şi cavalcada porni înainte. Atunci ea îşi aduse aminte că Elescu o prinsese în apă, o scosese afară, că prin urmare, el o ţinuse în braţe, o strînsese poate pe inima sa. Ea simţi o ruşine adîncă şi un fel de ură pentru acest om. — Amîndoi suntem plini de apă, zise Alexandru. Să punem caii în galop, ca să nu răceşti ! Ei plecară în galop. Ceialţi îi imitară, dar dupe.zece minute începură să meargă la pas. Elena şi Alexandru se depărtară. — Mulţumesc ! zise Elena cînd caii lor se mai opriră pe cale. Mi-ai scăpat viaţa !... Sau nu ştiu daca nu ar f1 fost mai bine să nu fi avut pentru ce să-ţi mulţămesc !•• — Pentru ce aceasta? —. Ştie omul ce suferinţi sunt ascunse în viitor^ său ? Crede-mă, domnule, cele mai fericite fiinţi ome' 160 eşti sunt acelea ce mor înainte de a sorbi toată cupa vieţii lor. Ele mor regretate, căci n-au avut timpul a practica nici binele, nici răul. Sufletele lor rămîn curate, ca în ziua cînd au venit pe pămînt. Oricum, îţi sunt obligata de acum înainte... mi-ai scăpat viaţa, poţi dar să reclami viaţa-mi oricînd vei voi. — Numai D-zeu ia înapoi viaţa ce a dat oamenilor ! zise Alexandru. Apoi ar fi un lucru peste putinţă a voi aceasta... Această viaţă de care vorbeşti este preţioasă... daca vei muri... —- Destul... înţeleg. Vei să zici că daca voi muri, vei muri asemenea... Crezi că aceste vorbe sunt noi pentru mine ? crezi că alţii nu mi le-a mai zis ?... Ele mă dezgustă ca tot ce este minciună, ca tot ce este exageraţiune, ca tot ce este ridicul. Amicia nu cere niciodată un asemenea preţ ; atunci ea ar deveni o tiranie ! — Amicia, zici ? — Amorul ? e totuna. Ce este amorul el însuşi daca nu o amicie între două sexe ? El se naşte din admira-ţiunea ce are o parte pentru ceialtă ; din stima, din respectul ce ştie să inspire. Raporturile aşezate între aceste două părţi regulează gradul de simpatie, fac acea amoare liniştită şi ferice, sau acea patimă furioasă şi adîncă. însă cauzele ce îl nasc, admiraţiunea, stima, respectul pot înceta cu termenul vieţii unei părţi, cu atît mai mult cînd vedem că ele încetează de multe ori în viaţă... voi, tinerii de astăzi, aveţi capul plin de ideile romanurilor moderne, un limbagiu propriu al lor, care, de mult ce se înlătură de la natură şi de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. — Astfel dar, îmi permiţi a-ţi cere viaţa?... — Da, zise Elena. — Nimic alt ? — Ce alt ? — Daca îţi ceream inima ? Elena, fără să se turbure, răspunse : S-a văzut cazuri cînd o femeie a iubit pe acela care i-a scăpat viaţa, în romanuri... Insă să lăsăm la o Parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua alt-xel-- şi să mergem înainte. 161 In acel moment Caterina venea pe calul său cu o re. peziciune fabuloasă. Ea mergea bine pe cal, era solidg şi elegantă ; lăsase în urmă pe toţi ceialţi într-o întrecere ce avură, opreşte calul de departe ; îl pune în trea-păd, apoi la pas, şi se apropie de Elena. — Mi-ai făcut o frică mare, dragă Elena, zise ea. Te credeam înecată... moartă chiar... Eu să mulţumesc domnului Alexandru pentru că te-a scăpat ?... Dar să nu frv tîrziem, vesmintele tale sunt udate... Să mergem în galop ! — Calul meu este ostenit, zise Alexandru. Este aproape să stea... Şi nu vă permit două dame a alerga singure. — Te temi să nu ne fure ? zise Caterina. Nu are cine. Bar este în urmă... abia mai suferă calul... Cată să ştiţi că m-a ameţit cu complimîntele... în cele din urmă, ne-maiştiind cu ce să mă compare, mi-a zis că sunt frumoasă ca un ananas! Vorbind astfel se puse să rîză. — Dar Sofia ! întrebă Elena. — Domnişoara Sereasca ? Aceasta încă mă face să rîd cu fasoanele ei de parvenită. Bar îi zisese româneşte că ar voi ca această cavalcadă să nu se mai termine; închipuiţi-vă, el, care abia mai poate şedea pe cal ! Sofia i-a răspuns în franţozeşte că nu cunoaşte idioma în care i-a vorbit !... nu poci să o sufer !... a şezut doi ani la Praga şi a uitat limba părintească !... încă ceva... mai frumos ! Bar ne spunea că este cavaler bun ; că poate face douăzeci şi patru de ore pe cal (nu ştiu pentru ce nu douăzeci şi opt ?), că nu este cal care să nu-1 domp-teze ; eu i-am propus să ne întrecem, a dat pinteni calului... calul plecă ca vîntul ; dar se opri îndată. Bar perduse scările, se ţinea (ie coamă şi se coborîse pe gî~ tul calului. „Oare ca să mergi şi mai iute decît calul, te-ai coborît pe gîtul lui ?" îl întrebai eu. lnchipuieşte-ţi că s-a supărat ! După cîteva minute văzură casa. Soarele nu era de; parte de a apune. El se culca în nori. Răsfrîngerile formau nişte valuri de aur şi de rubin ; o răcoare p^' cută se răspîndea pe faţa luncelor îmbălsămite. Umbrea serii se arătară pe sub dealuri. 162 Cele două dame pe cai frumoşi şi sprinteni treceau ca două vise poetice. Umbrele şi razele păreau că se dis-oută cu voluptate să le deschiză sînul. Elena, ale carii bucle fură atît de maltratate la rîu, je lăsase libere să fîlfîie în aer. Alexandru nu se putea sătura de a privi. Caterina ea însuşi îi zise : — Elena ! Cît eşti de frumoasă !... în fine, ajunseră în curte. Cea dintîi grijă a Elenei inse să-şi ischirnbe vesmintele. — Bărbată-meu o să mă mustre, zise ea lui Alexandru, despărţindu-se ca să meargă să se schimbe. Are să afle ceea ce mi s-a întîmplat... dar nu-mi pasă... ziua de astăzi a fost o zi frumoasă pentru mine, urmă ea, cu o voce tremurîndă. La revedere, adăoga ea, apoi dispăru. Cu toate acestea seara la masă nu fuse altă vorbă decît de baia Elenei în Prahova, de cai, de rîuri, de îne-căciuni. Cei mai mulţi spuseră cum li se întîmplase lor lucruri periculoase şi cum putură să scape ca printr-o minune. Pretutindeni omul este om. Pretutindeni, acest rege trufaş al vieţuitoarelor îl găseşti aducîndu-ne aminte neîncetat despre puterea geniului său asupra lucrurilor ; născocind cu imaginaţiunea sa tot felul de succese în favorul speciului său ! Să fi ascultat pe aceşti născocitori şi să fi luat drept adevăruri spusele lor, ai fi crezut că Olimpul este pe pămînt, că zeii s-au făcut oameni. Dar nimic nu fuse mai voios decît căderea pe gîtul calului a d. Bar, ce Caterina spuse cu atîta spirit, cît era cu ce să omoare pe un om sub ridicul. Bar asculta în tăcere. „Vom vorbi noi mîne ! zise el în sine. Să înveţi altă dată să rîzi de acela ce-ţi oferă mîna, inima şi o stare colosală !..." Seara aceea se petrecu cu voioşie. Alexandru rugă pe Elena să joace la piano. — Te rog, zise ea, nu mă sili a face un lucru care mă ucide !... De cîte ori joc cîte ceva, sufer în urmă... dar daca ţii mult... Să încerc !... Zise şi se puse la piano. Bar se duse la Serescu şi îi zise : . ~- Am să-ti vorbesc ceva serios. Poti să vii după mine ? 163 — Da ! zise Serescu, şi amîndoi se duseră într-o meră izolată. CEREREA ÎN CĂSĂTORIE Cînd amîndoi şezură, Bar deschise gura şi cu o voce tremurîndă îi zise : — De trei ani eram hotărît să mă însor... Voiam să iau pe domnişoara Caterina... Cîte sacrifice nu am făcut pentru această idee ! această căsătorie ar fi fost un mare sacrificiu din parte-mi, o milă, ca să zic aşa, căci ea nu are nimic şi eu sunt om de zece mii de galbeni venit. Cum a răspus ea la o idee atît de generoasă ?... Refuză !... Aşadar, iată ce m-am socotit : să mă leapăd de această idee. Şi... d-ta eşti un om care apreţuieşti talentele, averea... Ştii cum se fac banii ?... Domnişoara d-le este o fată cuminte... Viu şi-i cer mîna ! La aceste vorbe Serescu era să nebunească de bucurie. El era foarte bogat, dar parvenit, nu s-ar fi aşteptat niciodată să-i ceară pe fie-sa unul ce era şi bogat, şi boier de clasa întîi, deşi nu mai sînt clase în România; dar de.sprivelegieţii se mîngîie încă cu clasele. „Voi intra cu neamul în neam de boieri mari ! îşi zise el. Nu numai atît ; dar unde era să dau zestre patru mii de .galbeni venit la altul, voi da acestuia o mie, căci este bogat el însuşi, apoi se află într-o vîrstă unde puţini mai pot să se însoare cu fete tinere !" Bar crezu că tăcerea lui Serescu era motivată de un refuz pe! care nu cuteza a i-1 spune. Care fu mirarea lui cînd văzu că Serescu, fără a zice o vorbă, îi sări dupe gît şi începu să-1 sărute. — Bine ! zise Bar, dar ar trebui să consulţi şi Pe domnişoara ! — Sofia nu are voinţă... nu trebuie să aibă !... Voi zice şi va face !... — Dar maică-sa ? — In casa mea nu cîntă găina... Iată, mă duc să le comunic această noutate bună împreună cu voinţele rne*e Dupe zece minute Serescu se înturna cu femeia şi fiica sa. 164 __Postelnicul Bar a binevoit şi i-a plăcut să sc coboare a cere în căsătorie pe Sofia... L,a aceste vorbe d-na Sereasca scoase un ţipet de bucurie. —- Bine am auzit ? întrebă ea. Eu, care umblu cu dînsa de doi ani în toate locurile, doară se va găsi cineva să o ceară !... m-am învrednicit ! — Bine ! bine ! răspunse Serescu... şi adresîndu-se către fie-sa : Priimeşti să iei pe d. Bar bărbat ? — Cum va voi papa !... şi vorbind astfel lăsă ochii în jos. Şi acum talente, merite, virtuţi, onestitate, mergeţi şi vă ascundeţi cu ruşine ! lăsaţi să treacă stupiditatea, imoralitatea, imeritul, purtate de bogăţie ! Bar era un om fără spirit, fără inimă, fără moralitate. In timp de zece ani deveni bogat prin hrăpiri, lumea îi dete sirnumele ironic de modestul hrăpitor ; bătrîn, zdrobit, urît, neplăcut, ridicul, nimic nu-i lipsea ca să complecte o fiinţă demnă de dispreţ. Către acestea iată un suflet june, inocent, curat, o fată plină- de frumuseţe, de graţie, care îi întinde mîna în viaţă şi îi zice : junie, frumuseţe, graţii, răsfăţări, amoare, toate sunt pentru tine, pentru că spiritul tău este stupid, inima seacă, pentru că ai ştiut să furi şi să te faci bogat. Sărmană junime 1 depune la poarta vieţii, intrîncl, visele tale cele frumoase ! si voi, virtuţi, mergeţi de vă spînzuraţi de această poartă ! Dupe cîteva minute Bar intră în salon avînd-de braţ pe Sofia. — Domnilor şi doamnelor î zise el. Am onoare a vă prezintă pe viitoarea mea mireasă ! Persoanele ce se aflau acolo crezură deocamdată că Bar îşi perduse spiritul. — Cu consimţimîntul nostru este ! răspunseră Se-reştii. ■— Iată şi o nuntă făcută pe moşia mea ! zise postel-nicul George. Elena merse şi felicită pe socri şi pe cei doi promişi. Toată societatea o imită. ~— Nu mă felicitezi ? întrebă Bar pe Caterina. Cum nu ? răspunse ea. Vei să mă alegi a-ti pune cununiile ? 16> — Sper că o să ne cunune domnitorul. Bar făcuse toate acestea în necazul Caterinei. Cînd văzu că i se acordase mîna Sofiei şi pe Caterina atît de indiferintă pentru această căsătorie, începu să se căiască pentru că făcuse acel pas. Toată noaptea nu putu să doarmă. „Ce-am făcut ! îşi zicea el. Am vrut să-mi răzbun pe Caterina pentru că rîsese de mine ; dar ea rămîne atît de indiferintă ca cum ar fi vorba de nunta împăratului Bengalului !... Părinţii priimiră cu atîta înlesnire şi plă~ cere să mă facă ginere, încît îmi vine a crede că nu am căpătat vreun lucru mare... Mîne îmi iau vorba înapoi... dar se mai poate ?... Am anunţat lucrul la toată societatea !..." Seara trecu voioasă pentru toată lumea. Un singur suflet era întristat : Elescu. O PATIMA NOUA Cei doi juni, Alexandru şi Georges, se retrăseseră în camera lor de culcare. — Sunt aici două femei care nu-mi plac, zise Alexandru. — Care ? — Zoe şi principesa Iordache. — Ai dreptate. Ele sunt doi şerpi, ce umblă totdeauna încolăciţi ! înrăutăţite, intrigante, caută neîncetat a pune dezbinare între oameni... Nu este de mirare în acest moment să urzească vreo intrigă infamă contra vreunei alte femei de aici... — Georges, zise Elescu, bănuiala ce aveam vii să o întăreşti cu aceste vorbe ! Ele meditează o lovitură... Ş1 mi se pare că victima ce caută va fi însuşi Elena ?... Astăzi toată ziua erau împreună, retrase, şoptinde, şi privirea lor sălbatică ce lăsau pe Elena m-a făcut a ma gîndi... — Să ne preparăm a le demasca. — Cum ? — Lasă pe mine... voi afla totul de la amantul Zoei» şi Georges începu să sforăie. 166 Alexandru rămase singur. El încerca o nemulţumire o natură cu totul nouă pentru dînsul. Era neferice. Iubea pe Elena şi începuse a înţelege. Se culcă, caută să doarmă ; nu putea. Doamne ! zise el. Ce este această femeie ? nu sunt un copil ce intră în lume pentru prima oară... astăzi am voit să plec, şi, cînd eram să pornesc, puterile mi-au lipsit... Nu este un simtiment trecător ce se stinge îndată ce încetăm a vedea obiectul iubit... eu sufer... este o patimă puternică... am trăit... am fost în relaţiune cu tot felul de femei frumoase, spirituale... niciodată nu am simţit nimic ! ceea ce simţ astăzi este un lucru straniu !.., Această femeie nu mă iubeşte... nu poate să mă iubească, fără a deveni criminală... Eu, din contra, priimit aici ca un oaspete... nu ! niciodată nu voi viola legile ospitalităţii... e crud numai a gîndi !... Mîne voi pleca... şi niciodată nu voi mai vedea pe Elena... Vor fi crude minutele despărţirei ; dar trebuie să sufer... voi pleca fără să o văz... Oh ! este atît de frumoasă ! Sufletul ei este atît de sublim !... Ea ucide toate femeile prin cualităţile ei ! îmi pare că văz o cunoştinţă a viselor mele !... Ea doarme !... dormi, îngere curat şi dulce ! umbrele sufe-rinţii niciodată să nu plutească pe fruntea ta ! Astă-seară juca la piano... Eram lîngă dînsa... încetase de a juca... îmi vorbea de suferinţele acestii sărmane naţiuni... «Pentru ce te ocupi de naţiune ? o întrebai, îngerii nu au nici o naţionalitate !...» Ea deveni rumenă ca o roză, gînditoare, reîncepu jocul, în vîrful genelor sale mi se păru că luceşte o lacrimă." Amorul născu odată cu o contraritate în sufletul lui Alexandru, ceea ce mărea acest simţimînt. Contrarieta-tea era efectul educaţiunei sale ; a se introduce într-o familie şi a trăda era incapabil, sufletul său rămăsese curat în mijlocul corupţiunei societăţii în care trăise. De aici venea suferinţa sa. w Este un lucru de observat şi femeile de spirit l-au Pătruns înainte de toţi. Rezerva ce natura le-a dat mai jnult decît oamenilor, şi pe care o practică prin instinct, dovedit că niciodată un amor nu devine mai pasio-at decît atunci cînd află stavile. Omul ursit să do- 167 rească neîncetat, facultate necesară existenţii salo fizioo •şi intelectuale, se înţelege că îndată ce vede că i se rea-liză o dorinţă, trebuie să se înturne către alta şi pv\p aceasta chiar să nu mai ţie la cele realizate. Urmează dar ca să se înflăcăreze de o dorinţă ce nu se poate rea-liza. Femeile de spirit, care chiar atunci cînd împărtăşesc simtimentul adoratorilor lor, rămîn în rezervă si au aerul a se împotrivi, sunt totdauna sigure că vor face a naşte un amor profund în inima celor ce le iubesc. Amar acelii femei care ar lăsa să se tîrască de inima sa ! să se învingă, fără lupte ! a doua zi va fi uitată şi poate despreţuită ! Elena, graţie spiritului său natural de femeie, graţie ■educaţiunii sale, graţie încă curăţeniei şi inocenţii sufletului său, printr-o rezervă demnă ce inspira stima şi respectul, nu avea a se teme de a fi învinsă cu atîta înlesnire. Ea înţelesese simtimentul profund ce inspirase lui Alexandru. Femeile nu au trebuinţă de clecla-raţiuni ca să înţeleagă că sunt iubite. Din contra, acele declaraţiuni ele nu le voiesc, căci atrag după dînsele ca o consecuinţă o declaraţiune şi din partea lor şi ele nu voiesc niciodată să se declare învinse, nici chiar atunci cînd sunt în adevăr. Cîteodată ea avea milă de acela ce iubea. Atunci, voind să verse un balsam de fericire în inima lui, îi exprima cîte o idee de speranţă, dar cu atîta echivocitate şi ingenuitate, încît Alexandru nu ştia ce să crează. In dimineaţa viitoare, Alexandru întîlni pe Elena într-o alea din grădină. între alte vorbe, el îi zise : — Aş dori să fiu poet şi să am geniul lui Dante... — Pentru ce aceasta ?... — Ca să te imortalizez, ca pe Beatricia, răspunse el. Elena tăcu ; dar o tăcere ce inspira respect. Cîteva minute în urmă veniră aici mai multe persoane, un serv anunţă Elenii că au ajuns vesmintele sale cele noi de la Bucureşti. — Ah ! zise ea. Astă-dimineaţă toate dorinţile mele s-au împlinit, şi aruncă o căutătură repede asupra lul Alexandru. Ceea ce zise ea era prea mult şi prea puţi*1» prin urmare nu era nimic. 163 Elena ! strigă Caterina, ce ajunse acoio sărind. Ştii c6V!L? Ce este ? —. Cei mai mulţi pleacă astăzi... Bar şi Sereştii... nu eSte nici o perdere... Zoe şi principesa Iordache... mai bine : nu poci să le sufer ! şi Talangiu !... __Ce fel ? întrebă Elena, tratezi aşa de rău amicii mei? t~v • * o __. Daca nu-i sufer ?... .— Mai pune unul în numărul celor ce pleacă ! zise Alexandru. .— Care ? întrebă Caterina. — Eu. — în toate zilele ne ameninţi că pleci... — Dar astăzi, trebuie... Elena atunci se ocupa a rupe o floare, ca cum ar fi voit să arate indiferintă sa. Alexandru culese cîteva roze. — Ce să faci cu ele ? îl întrebă Caterina. — O să le dau domnişoarei Serescu pentru plecare. — Bine zice, răspunse Caterina, să mergem să o vedem... este sus. Ele plecară împreună cu Alexandru. Pe cale, Alexandru mergea în urmă şi ţinea în mînă graţiosul buchet de roze. Elena rămase un pas înapoi şi apropiindu-se de Alexandru : — Dă-mi mie acel buchet, şi ţine această floare ca să-1 înlocuieşti în destinarea lui. Alexandru dete buchetul şi luă floarea de la Elena. Era tot ce poate fi mai comun printre flori : uri ochiul-boului. Alexandru nu zise nimic. — Te duci, mai zise Elena, dar o să te înturni, te aşteptăm. Voi pune acest buchet în apă... înainte de a se vesteji caută să fii aici ! — Promit... — Ai auzit, Caterino ? -5 — Lasă-te pe aceea !... Intrară în camera unde era familia Serescu. Cîtetrei ^embrii acestei familii păreau cufundaţi într-o fericire fară margini. Serescu vorbea şi rîdea cînd nu era subiect ^ a ride ; îsi freca mînile. Nevasta sa plîngea cu lacrimi ae bucurie. ' 169* —- Aşa, fiica mea, zicea ea Sofii. Intri în lumea mare • te măriţi cu un boier mare, bogat!... nu este nici o partidă mai bună ! vei fi chemată la baluri la palat, la miniştri la toţi boierii mari... Vei fi una şi una cu toate damele de rangul întîi... Nu vei fi ca maică^ta, care era silită să sărute mîna la toate damele cele mari şi să o invite de zece ori să şează pe marginea scaunului... închipuieş-te-ţi cînd se va auzi lucrul în Bucureşti !... ce va zice Roxandra, a carii fată a luat un biet inginer?... Ce va zice Pipiţa, care avea aerul că te despreţuieşte ?... — Şi Flora, zise Sofia, care îmi zicea într-o zi că de ar şti că ea o să ia un bărbat în aceleaşi condiţii cu mine, ar fugi din ţară... — N-are decît să fugă, răspunse bătrîna. — Şi ce mai om ! 2ise Serescu. în zece ani de zile zece mii de galbeni !... Numai el poate să se potrivească mie !... — Dar ce? ca zugraful acela!... aş fi murit daca trebuia să i-o dau !... Sau ca domnul Pavel, ce este de şase ani judecător şi nu a cîştigat şase parale !... şi alţii ca dînsul, care îţi vorbesc de probitate l regimul nou l şi nu au ce să mănînce ! Cu ce o să ţie nevasta ? Cînd fata mea o vedea o roche de valansienă la una, un colier de briliant la alta, să rîvnească, să nu poată să-şi cumpere şi ea şi să vestejească, să moară ? şi pentru ce ? pentru ochii frumoşi ai domnului cutare ?... Daca e pentru ochi, numai, şi lacheii au ochi frumoşi... Apoi să fim drepţi. Bar este frumuşel, deşi e pătat cu pistrui late pe obraz ; dar chiar acele pistrui au fermecul lor... apoi puţintel, delicat ca un porumbel... totdauna cu mănuşi albe în mînă, însuşi la masă, care este un semn de nobleţă ! In toate zilele îşi face părul cu ferul... îmi place bărbaţii ce se îngrijesc !... bărbatu-meu nu era aşa... — Eu aveam alte lucruri în capul meu... — Aşa este... şi pe atunci erau alte datine.. Ai să fii fericită, Sofia mea!... cînd te privesc acum că-^mi eşti şi mai dragă !... Ce neroadă a fost Caterina câ nu a voit să-1 ia ! — Nu a voit să-1 ia ? întrebă Sofia. — Nu zic că nu a voit să-1 ia pentru altceva deci^ pentru că era angajată... Vezi cîtă delicateţă din parte-i 170 fiindcă ea nu avea zestre, el voi să-i facă zestre ! apro-r01... să-ţi iei o caleaşca cu coroană de comite. Să-ţi faci cărţi de vizită cu coroană şi înaintea numelui să faci să scrie de... ce este, dupe moda de astăzi la noi, semn de nobleţe. __Cum are papa ? zise Sofia. — Da... cum are papa... — Dar papa nu e nobil ? zise Sofia. _ Daca nu a fost, este acum. — Bar e nobil din naştere, nu e aşa, mama ? — Da... din naştere. — Ce fericire ! zise Sofia. în acel moment Bar intră în cameră. Insă de la uşă începu să se închine pînă ajunse în dreptul damelor. El sărută mîna bătrînii. La Sofia se plecă numai. — Cum te afli, domnişoară ? — Bine, răspunse Sofia. — Astăzi pornim la Bucureşti, zise Bar, să ne preparăm pentru nuntă. — Să plecăm, răspunse Sereasca. Convorbirea lor nu putu merge mai departe, căci în acel moment intrară Elena, Caterina, Alexandru şi Georges. Ei salutară şi repetară felicitările ce le făcuseră mai nainte. — Sunt fericită de cele ce s-au întîmplat, zise Elena. — Sărut mînile ! cuconiţa mea !... o crez şi nu am vorbe ca să-ţi arăt tot ce simţ. — Această fericire, mai zise Elena, domnul Bar trebuie să o simtă şi mai mult, căci dă mîna unia din cele mai frumoase fete cu care ne mîndrim. Bar se înclină surîzînd de mulţumire. — în adevăr... zise el. Prezintă Caterinii îl jena mult. — Trebuia să sfîrşesc odată cu viaţa de flăcău... şi sunt cu atît mai fericit că am dat peste o partidă din Cele mai bune ! Zicînd acestea, se uită cu coada ochiuri la Caterina. — Această fericire o eşti dator însuşi gustului d-le, care astă dată este al lumei toate, zise Caterina. Sofia este un înger, urmă ea. 171 „îşi bate joc de mine şi de mireasa mea", cugetă în sine Bar. Sofia se roşi şi surîse de plăcere. — Bar este un om de pizmuit ! zise Georges. Alege totdauna mai tîrziu ; dar alege mai bine !... — Ce frumos !... zise Sereasca, ce nu înţelegea ironia acestor vorbe. Nu ştiu cum să vă mulţumesc mai mult. — îmi pare rău că plecaţi ! le zise Elena, dar fiindcă plecaţi ca să puneţi la cale despre nuntă, vă voi însoţi cu urările mele de fericire... — Sper că o să mă invitaţi şi pe mine ?.. întrebă Caterina. — Regină a balurilor, putem a nu te invita ? răspunse Bar surîzînd. Dupe mai multe vorbe în care Caterina şi Georges fură fără milă pentru aceste patru persoane, ieşiră şi se duseră în grădină. — Vedeţi această fată ? întrebă Bar. Ei, bine! nu crez să aibă practica, dar are teoria tutulor misterelor din viaţă ! INTRIGANTELE în acel timp Zoe şi principesa Iordache, în altă cameră, urzeau contra Elenei o intrigă criminală. — A zis, cînd nu eram faţă, că am un amant din popor ; a repetat-o cînd eram faţă că am un amant din popor ; a repetat-o cînd eram faţă... şi nu sufer pentru întîia oară insultele acestui om!.... Am jurat pe tot ce iubesc mai mult în lume să-mi răzbun, şi o voi face... — Ai dreptate ! răspunse principesa, şi trebuie să o faci... dar cum ? iată ce mi se pare greu. Atunci Zoe îi spuse, recomandîndu-i cel mai mare secret, planul său cu lacheul şi cu ţiganca. Cînd principesa auzi aceasta, sări şi o sărută cu ardoare, lăudînd geniul său. — Acum vom pleca spre a pune în lucrare planul meu, zise Zoe. — Sunt la ordinele tele cu atît mai mult că am o ura particulară pe această femeie. N-am văzut nimic mai pre' 172 ntios ! oamenii merită a fi despreţuiţi !... auzi elogiurile fac !... toţi o înconjoară... cînd este în vreo adunare, t ti ochii, toate urechile sunt pentru dînsa şi noi rămî- e'm părăsite !... Virtutea ei este lăudată !... să vedem pînă unde'are să meargă !... exemplul virtuţii ! îmi zicea odată un nerod. Nu este greu a fi virtuoasă neputînd face altfel ; nU vec*e Pe nimeni în această singurătate... Dar să fi fost expusă la toate tentaţiunele la care suntem noi în lume şi să vedem ce ar fi făcut. De multe ori, răspunse Zoe, reputările nu sunt meritate. Cine ştie daca Elena, ea însuşi, nu face cît şi noi, ori poate şi mai mult ; dar poate că le face cu atîta dibăcie încît nu se dau pe faţă... Greşala noastră este că nu suntem ipocrite : facem lucrurile la faţa soarelui... Pe urmă mai avem o greşală : nu schimbăm destul de des amanţii; avîndu-i mult timp, lumea are ocazia să-i descopere. De i-am schimba des, abia ar începe cineva să. bănuiască pentru unul, şi îndată ar lăsa locul altuia, care şi acela va urma exemplul predecesorului său. Cine poate să mai bănuiască atunci ?... — în adevăr, zise principesa, dar ideea nu mi se pare destul ele practică. Dacă iubim pe unul şi nu putem a ne despărţi de el ? — înainte de toate cată să te iubeşti pe tine mai mult decît pe amantul tău. Acesta este spiritul. Ascultă un exemplu. în iarna trecută, una din amicele mele, ce trece de o virtute în faţa lumei, era la al cincilea amant serios. îl iubea cu nebunie. De trecea o singură zi făr>ă să-1 vază, era moartă. Nu ai idee cîte sacrificii nu a făcut pentru dînsul. în paroxismul amorului său se decise chiar să fugă cu el. Este o natură pasionată şi sunt sigură că nu poate să reziste prin temperamînt, într-un tete-ă-*^e, a sacrifica amantului său tot. Soţul său înţelese ceva şi o făcu să priceapă. Din acea zi această intrigă Perdu puterea sa. Ca să arate acestui soţ că se înşelase, devenise rece cu amantul ei şi plină de îngrijire pentru Ur* altul care se întîmplă. Bărbatul, văzînd această nouă amicie, îşi zise : „Am iost nebun ! Nevasta mea este tot aceea pentru toţi-." mica noastră, de mult ce afecta simpatii pentru cel din Un*ă, sfîrsi prin a-1 iubi şi a uita pe cel dintîi. Dar acum 173 este la un al treilea... şi toată lumea o crede sîntă. Zgtu duitura schimbării nu ţine mai mult de cîteva zile. DaJ! să plecăm, principesă, ca să ne apucăm de planul nostru — Să plecăm... Caii de postă veniră în curte. Atunci toţi cîţi erau destinaţi să plece începură a se prepara. Mai nainte plecară promişii cu Serescu şi soţia sa După dînşii Talangiu, principesa Iordache şi Zoe cu bărbaţii lor. Caii lui Elescu nu sosiseră încă. Trimisul se înturna de la postă, spuind că nu sunt cai deocamdată — Nu sunt cai ? întrebă Elena. Ea auzi cu bucurie şi cu durere acest răspuns. „Către acestea, îsi zise ea, as fi dorit să plece îndată." — Nu sunt cai la poşte ! zise Caterina lui Elescu. Ai să mai şezi aici. — Aş crede că-ţi face plăcere să mai rămîi ? întrebă Elescu. — Adevărat, zise Caterina. „Ce indiscretă !" îşi zise Elena. Elena, fără să-şi dea un rezon, simţea nemulţumire despre familitatea Caterinii cu Alexandru. €ătre acestea lucrul era foarte natural. Caterina era din natură fransă. Apoi ea văzuse un fel de simpatie bazată pe stimă din partea Elenei pentru Alexandru. Ea urma sub înrîurirea spiritului de imitaţiune şi datinei de a face tot ce plăcea Elenii. Oaspeţii ce mai rămaseră aici se duseră la masă. Ziua se trecu cu voioşie în convorbiri de tot felul şi mai ales asupra promişilor. Seara damele făcură muzică. Alexandru era înzestrat de natură cu multe talente. Avea o voce de tenor frageda şi dulce, învăţase muzica în Italia. Acest talent al lui Elescu fuse pentru Elena o surpriză plăcută. Damele noastre îl rugau neîncetat să cînte ; el însă, un om de spirit, puse cea mai severă rezervă. Cîntă de două ori acompaniat de Elena şi nu mai voi a urma. în timpul ce ei executau o arie sublimă din Don Ju>an> caii de postă sosiră. 174 Pleci ? îl întrebă Elena. Trebuie a pleca, răspunse el. Atunci Elena se puse să cînte Romanza del Sol, acom-aniindu-se singură. Vocea ei era atît de curată, atît de dulce, atît de tînără, aria era atît de melancolică, atît de suavă, atît de plîngătoare, că toată societatea ce era de fată să simţi răpită, transportată într-o lume ideală. Ea însuşi, cînd termină cîntecul, era îmbătată de durere. Alexandru crezu un moment că tot ce vede împreju-ral său era cel din urmă vis al vieţii sale pe marginile mormîntului. Cîtă putere îi trebui asupra-i ca să ia congediu de la cei de faţă, să surîză, să fie indiferinte, amabil cu toţi ; să găsească pentru fiecare două vorbe plăcute, să stringă mîna Elenii şi să plece !... Elena rămase la piano. Ea auzi afară uruitura tră-surei, plesnetul bicelor... acea uruitură se alină în depărtare, apoi, cu încetul, se stinse. „Unde voi merge ? se întrebă el. Negreşit acolo unde Zoe se află acum. Este ceva care îmi zice că această femeie caută să piarză pe Elena... trebuie să descoper... să o scap, de va fi ceva." CORISPONDINŢA Trecuse o lună de la plecarea lui Alexandru. în acel timp el scrisese Elenei un bilet de mulţumire. După ce îi mulţumea, se scuza pentru că nu putuse să se înturne. „Florile mele, îi scria el, au cătat să vestejească de multe zile şi eu încă nu m-am întors / ..." * Elena priimi cu plăcere acel bilet şi îi răspunse în termenii următori : „Domnule ! Am auzit să ai fost indispus. Este adevărat ?... Daca nu ai venit căci ai fost bolnav, îmi pare destul de rău; °^ca însă cauza nevenirii aici nu a fost boala, ci negli-9l7iţa, atunci îţi mărturisesc că şi mai rău îmi pare. Buchetul d-le a vestejit dupe trei zile, şi poţi să fii sigur c# nu i-a lipsit îngrijirea. Vai! nu putea să trăiască mai 175 mult!... Ceialţi oaspeţi au plecat. A rămas numai Cate-rina, cu care vorbim de multe ori despre domnia-ta. £Q este roua cugetărilor mele întristate încă din copilărie înîoarce-te aici ca să consoli cu prezinţa-ţi pe acei Ce cugetă totdauna la d-ta.u Această scrisoare aduse oarecare bucurie lui Alexandru şi deschise din nou rana inimii sale... „Nu am putut să descoper încă nimic despre cugetile Zcei. Poate că a fost o închipuire a'-mea ?... aş putea dar a mă înturna la Făneşti, unde se află Elena şi Caterina Oricare ar fi patima mea, voi găsi totdauna destulă putere ca să nu mă las să mă tîrăsc la vreo indiscreţiune. Voi pleca peste cîteva zile ; cu toate acestea, nu este iau a seri Elenei cîteva lucruri ce se întîmplară pe aici. Aceasta o va distra." Vorbind astfel, ia hîrtia şi face următoarea scrisoare : „Doamnă ! Ţara noastră este locul privilegiat unde tot sufletul ce a priimit mai multă favoare de la providenţă trebuie să sufere. Nimeni nu a băut din această cupă de amărăciune mai mult decît mine în timpul din urmă. Cu toate acestea, sunt oameni ridiculi, care vin să ne distreze cîteodată. Bar, dupe ce a veni la Bucureşti, începu să se căiască serios că ceruse mîna Sofiei... Căuta să-şi ia vorba înapoi şi nu găsea nici o idee. Sereştii îl siliră să hotărască ziua de nuntă... le răspunse că peste zece zile. Atunci îi veni o idee originală. Voia cel puţin să mai întîrzie pînă cînd va avea cea din urmă explicare cu Caterina. Ştii ce şi-a închipuit să facă ca să amine nunta ? Să dărîme plafondul din salonul său şi să zică că a căzut singur şi că, prin urmare, nu poate face nunta pînă nu se va repara plafondul. Dar, în fine, s-a hotărît pentru Sofia. Sofia, din parte-i, anunţă de acum ce are să fie. în zilele din urmă Bar era la dînsa. Era vorbă de cai. Sofa zise că ar fi fericită cînd ar avea caii d-nei N... Bar nu zise nimic. Peste zece minute plecă, se duse la d-na A-«Ce te-a costat caii d-le ?» — «Cinci sute de galbeni, răspunse ea. Dar nu-i am de vînzare.» «O mie ! răspunse eh numai să mi-i vinzi !...» D-na N... văzînd că ţine atîta Zfl 176 * I ii vîndu pentru o mie de galbeni. A doua zi caii fură duşi şi Pu?i su^ ochti Sofiei. Toate acestea le face -ca să necăjească Pe Caterina l O noutate ! D-na Zoe a renunţat la amantul său din vopol; un june fecior de boiery bogat, elegant şi foarte jrumos, din Moldova, i-ă luat locul. Ea îl prezintă la toţi- & trece ^ele în salonul ei. Elogiurile ce ea ii face la toţi sunt atît de exagerate, încît lumea aici a început să vorbească. Ieri am văzut-o, mi-a zis că are să vie la Făneşti peste zece zii- şi o să aducă şi pe junele Ranu. Acesta este numele noului Adonis." Acum să venim la Zoe, această femeie nu renunţase la planul său de răzbunare. Ea avusese un lacheu care, prin protecţiunea bărbată-său, devenise copist într-un minister. Ea îl chemă şi zice : — Tu trebuie să te laşi a face orice voi voi din tine. — Voi face tot ce vei voi din mine ! răspunse copistul. — Am să te îmbrac ca pe un fecior de boier ; să-ţi dau bani ; să ţii birje cu ziua, să te pui la masa mea, să vii în salonul meu ca să petreci cînd va fi lume mai multă. Să vorbeşti cu damele, să le faci curte... în sfîrşit, să uiţi ce ai fost... — înţeleg, răspunse lacheul. — Să te supui orbeşte la toate ordinele mele, fără să întrebi niciodată pentru cutare sau cutare lucru. — Aşa voi urma. — Acum ţine o sută de galbeni şi mergi de pune în lucrare ordinul meu. Lacheul luă banii şi ieşi. Acesta era un băiat inteli-ginte, crescut în casa boierească, învăţase limba franceză şi o vorbea mai bine decît stăpînu-său. Ştia cum se prezintă un june elegant într-un salon, ce trebuie să vorbească cu bărbaţii, cu damele. A doua zi, fostul lacheu Ioan se prezintă la uşa doamnei Zoe, într-o trăsună elegantă şi sub vestmintele unui dandy. El se anunţă d. de Ranu. D. de Ranu ! zise Zoe. Cine poate fi ? un strein ? a intre. Zoe se aşeză pe o canape într-o toaletă de casă 177 atît de graţioasă şi elegantă, încît ar fi făcut să se uite costumele de bal cele mai strălucite. Zoe începuse acum a vesteji. Îngrijirile cele mari ce avusese de a-şi face figura mai frumoasă, prin artificii, produsese un fruct cu totul nenorocit. Ea se închină şi invită pe d. Ranu să şază pe un fotoliu lîngă dînsa. D. Ranu purta nişte ochelari eleganţi atîrnaţi de nas, ale căror băieri erau aruncate dupe gît. Aceasta îl făcea necunoscut. Zoe nu putu să-1 recunoască decît dupe vorbă. Ea se umplu de bucurie, văzînd atîta schimbare în persoana lui. Ioan îşi făcu cele dintîi încercări înaintea Zoei cu atîta succes, încît aceasta îşi zise : „Daca nu aş şti cine este, aş putea să-1 fac amantul meu !" — Astăzi vei mînca cu mine la masă, îi zise Zoe. Bărbatu-meu este la Paris... Voi invita cîteva dame... Iar peste cîteva zile să te prepari să mergem împreună la Făneşti. Alexandru priimise o scrisoare de la Caterina. Ea vestea că Elena era bolnavă. Dupe două zile mai priimi o scrisoare de la Elena, îi zicea că acum era mai bine ; dar această scrisoare era atît de tristă, de descuragietoare, încît Alexandru crezu că aude o cucuvaie suspinînd dureros în mijlocul ruinelor. Iată această scrisoare : „Domnule î Este putinţă să te schimbi atît ? Iată mai miilte zile trecute, şi nu ai avut timpul să-ţi aduci aminte de amicii d-le ! Ieri toată ziua şezui cu Caterina pe balcon, ascultătoare la fiece strigare a poştaşilor în depărtare, doară te vom vedea... Iluziune î Tot se schimbă în lume ! Pentru ce amicia nu se va schimba ? numeroasele ocupări nu-ţi vor permite să vii, astfel mă resemnez a nu te mai vedea poate niciodată. Către acestea proiectid ce aveai de a veni printre noi ne făcuse mare plăcere. Noi suntem aşezate aici pentru viafi> şi daca ar trebui să părăsesc acest loc, în contra căruia murmur de multe ori, ei, bine \ m-aş crede mai nefericită decît oriunde. Mă bucuram de apropierea primâvereh 178 nyi avea în toţi anii o înrîurire binefăcătoare asupra ^iea; dar, în acest an, nu ştiu pentru ce nu mă mulţumeşte, poate că sunt bolnavă şi din aceasta văd toate în negru ? Să sperăm că va trece ! Am citit în aceste zile cu Caterina poeziile lui Victor ftugo. M-au încîntat. Sunt frumoase l sunt sublime ! şi #i toate astea sunt atît de simple. Subiecte din viaţa reală : nici o exageraţiune. Sper că o să lucrez mult în vara aceasta cu piano; dar nu voi avea vreo stavilă ? este probabil, pentru că aceasta este un lucru ce-mi face plăcere ! sunt două oare dupe miezul nopţii, cată dar a termina aici. Adio. Iţi strîng mîna." Această scrisoare, al carii original există şi se poate arăta, făcu pe Alexandru să plece îndată. „Curios lucru ! observa el pe cale. A auzi vorbele, scrierile Elenei, cîteodată, ar crede cineva că mă iubeşte, şi cu toate acestea nimic !... Eu am devenit amicul său cel mai bun, confesorul său, protectorele său, în fine, un lucru de care Elena are trebuinţă ca să exprime tot ce sufletul ei are mai intim !" Către seară el ajunse la Făneşti. Aceste dame îl în-tîmpinară cu o politeţă la care el nu se aştepta. Venirea lui făcu mai multă impresiune asupra postelnicului George, care, îndată ce-1 văzu, îl luă în braţe şi îi zise : — Bine-ai venit... avem să facem o speculare împreună ?... Elena nu-i zise nici o vorbă, nici despre scrisoarea ei, nici pentru lunga nearătare acolo. O află mai rezervată decît totdauna. Alexandru nu înţelegea că tocmai această rezervă era un semn care ar fi trebuit să-i facă mulţumire. El luă lucrul pentru răceală. Observă pe Elena [că] evita toate ocaziunile de a rămînea singură cu dînsul. »Se teme oare de mine ? mă crede indiscret ?... se întreba Elescu. Ce poci să-i zic ?... o declaraţiune ?... dar Pentru ce să se teamă, de timp că ea este indiferintă ?..." El se perdea în conjecturi. . A doua zi după venirea sa, Alexandru era în chioşc, singUr 179 Elena veni aici cu Caterina. Dar abia se aşezară *j începură să vorbească. Caterina se scoală şi se duce să-$i aducă un obiect la care lucra. — Caterina ! îi zise Elena, nu mai lucra, căci o $5 mergem la masă îndată. — Voi să arăt d-lui ce am lucrat, zise ea, şi plecg jucînd. — Ce fac la Bucureşti damele care erau aici ? trebă Elena. — Puţin le-am văzut pe unele ; pe altele nicidecum. Pe altele nici nu le salutam. — Rău ! zise Elena. Cine nu te cunoaşte cum te cunosc eu, poate să ia această purtare de lipsă de educare. — Nu-mi vorbi de acele clame ! le urăsc !... Scrisoarea ce mi-ai trimis în urmă este tot ce poate cineva mai bine cugeta, simţi şi exprima. Zici lucruri de natură a fărirna inima unui om... —- Da ?... în adevăr îmi aduc aminte... faptul unei impresiuni momentanii : eram bolnavă. Te autorizez să o iei astfel, numai astfel, şi să rupi scrisoarea... — Voi urma dupe ordinul ce-mi dai... nu este nimic care să nu fac, ca să-ţi placă... — Ai astăzi o politeţă nesuferită !... damele de la Bucureşti au făcut mult... — Nu le vedeam, am zis... Am făcut cunoştinţă cu o domnişoară Măria !... Fiica lui C... N..., gingaşă ca roua. Elena rîse. — Pentru ce rîzi ?... — Faci nişte comparaţiuni !... apropo, eşti poet, cel puţin de simţiminte... Am să-ţi fac o observare... eşti prea ideal, te depărtezi prea des de natură, intri prea mult în Olimp... Viaţa reală are mai mult interes decit acea lume a imaginaţiunei unde tot răpeşte prin frumuseţe, dar unde nimic nu face să mişte inima... — Nu sunt poet... nici nu voi să fiu... un poet este un lucru ridicol... — Domnişoara Măria ţi-a inspirat aceasta ?... zise Elena şi, sculîndu-se, voi să iasă. — Unde te duci ? o întrebă Alexandru. Şezi inca-te rog... 180 — Bărbată-meu vine acasă... auz strigătul poştaşilor. ge dusese la un sat în vecinătate... însoţeşte-mă şi oferă-mi braţul. Ei plecară din chioşc. Pe cale, Elena îi zise încă : — Nu spune că am fost în grădină... M-a oprit a mă coborî acolo de cînd am fost bolnavă... Apoi luînd un aer voios, adaogă : Voi să te învăţ a minţi ! — împreună priimesc a minţi, chiar daca ar trebui toată viaţa să nu fac decît să minţ. — Ştii că eu astăzi cred că ai putea să-mi fii profesor în arta de a minţi ? îţi aduci aminte ce-mi ziceai, sunt cîteva zile ? îmi ziceai că inima-ţi e moartă ; nu poţi să iubeşti ; nu ai văzut nimic în lume mai frumos, mai dulce, mai ideal, şi o mulţime de alte adjective pe care nu le mai ţiu minte, şi că, cu toate acestea, ai rămînea rece însuşi pentru mine... Cum se face să-ţi pierzi capul pentru domnişoara Măria ?... — Eşti crudă !... — Şi fără inimă ?... o femeie fără inimă. Nu este aşa ? — Eram nebun cînd am zis acele vorbe. — Aşadar, mărturiseşti că domnişoara Măria este o minune ? — Măria ?... Dumnezeule ! de unde a răsărit aceasta !... O tăcere urmă acestor vorbe. Nici unul, nici altul nu cuteza să o întrerupă. Elena zise lui Elescu că s-a înşelat, nu este bărbată-său. Caterina îi întîmpină cu o faţă de perină ce broda. Alexandru făcu elogiuri Caterinii pentru talentul cu care brodase acest obiect. — îţi place ? întrebă Caterina. Este pentru d-ta... Am lucrat-o împreună cu Elena... — Ce mincinoasă!... zise Elena, apărîndu-se. Ei rămaseră cîtetrei pe balcon. Vorbiră despre lucruri banale. Caterina se duse să-şi depuie lucrul în camera sa. Alexandru era gînditor, tăcut. — Ce ai ? îl întrebă Elena. — Nu voi mai putea trăi fără să te văz ! strigă el cu ochii plini de lacrimi. m —- Dupe aceasta ce are să mai vie ? întrebă Elena ri^înd. îmi faci o declarare în formă. 181 — Eşti viaţa mea ! fericirea mea ! te iubesc ca viaţa ca fericirea... Elena, Elena! te iubesc cu patimă!... ' ' — Nu ! zise Elena. Fără nici o patimă !... Patima nu implică ideea de amicie !... — Amoare ! ataiicie... zise Alexandru. Ce-mi pasă au, mele. Oh ! femeile ! ce fac din acest simtimînt divin oh, artă geografică cu despărţiri, hotare. — îmi zici că mă iubeşti ? răspunse Elena. Pentru ce mă iubeşti ? nu trebuie să mă iubeşti !... — Dumnezeu a voit, zise Alexandru. — Dar eu nu voi ! răspunse ea, sculîndu-se. Vino dupe mine ! urmă ea. Alexandru se duse dupe dînsa. Elena îl introduse în camera unde era fiica sa. — Vezi acest copil ce doarme ? este fata mea. Priveşte cît este de frumoasă ! Daca timpul nu o va schimba, va fi o frumuseţe... Cînd va apărea pe strade, în saloane, în sărbători, toţi ochii se vor îndrepta către dînsa, ca să o admire, ca să o laude. Dar această lume, ce va admira frumuseţele sale, poate adăoga : „Ce păcat ! este fiica unei femei fără principe... unei femei care a iubit un om ce nu era consortele său." Iată ce-i va zice lumea, iată ce voieşti ca să-i zică, şi pretinzi că mă respecţi!... — Dumnezeule !... dar amorul meu este curat ca cugetările tale, nu-i voi cere niciodată a sacrifica datoriile conjugale... Elena surîse. — Credeam mai multă speriinţă de inima omenească !... Am citit în romanuri, am auzit în gura oamenilor, indivinînd amorul pe care îl numeşte platonic ; incrimi-Rînd amorul pe care îl numeşte senţual. Sărmanii observatori ! nu este decît amicia şi amorul. A iubi este destul spre a face o crimă. A iubi este a se da ; daca ocaziunea se aşază între aste două, orice femeie trebuie să cază. De se întîmplă altfel, acea femeie se înşală singură, înşală pe amantul ei : nu iubeşte. Iată dar ce îmi ceri ; o crimă... oh ! dar daca aceasta ar fi vreodată... aş muri ! — Vă caut pretutindeni, zice Caterina ce intră în camera copilii. 182 __Vezi această copilă, domnişoară ? îi zise Alexandru. Cît este de frumoasă ! Cînd va vea optsprezece ani,, cînd va apărea pe strade, în baluri, în sărbători, toată lu-^ea va admira, va lăuda frumuseţele sale... Nu va fi des-tul. Oamenii vor zice încă : această fată va fi încă o virtute, căci mumă-sa a fost virtuoasă. Alexandru apăsa pe vorbele din urmă. Elena înţelese simţul acestor vorbe ce era : „Voi muri ; dar tu vei rămî-nea'castă ca Dumnezeu !" Aceste vorbe fură pentru dînsa o lovitură dureroasă. — Ce idei curioase ai astăzi ! zise Caterina lui Alexandru. Şi ieşiră cîte trei în balcon. Alexandru căută a fi voios. Se sili să vorbească, să rîză. Dar rîsul lui făcea rău. Elena înţelese şi tremură. „Oare va pleca ?" se întreba ea. Alexandru tăcu deodată. — Sărmană umanitate ! zise el. Nu-ţi era destul relele* la care natura te-a supus ? a trebuit să născoceşti tu însuţi alte suferinţe mai teribile, prin legi ce ai făcut !... — E nebun ! zise Caterina cu mirare. — Mă gîndeam la unul din amicii mei din streinătate-care s-a spînzurat pentru că iubea o femeie. Elena deveni palidă. — S-a spînzurat pentru că iubea o femeie ? — Astfel îmi scrie de la Fiorinţa... o femeie măritată ! — Devine interesant, zise Caterina. Dar nu văz pentru ce s-a spînzurat. — Pentru că femeia era măritată şi nu va să calce datoriile sale. — Ah !... — Femeia a făcut bine ! zise Elena. — Măritagiul este fapta oamenilor; amorul este fapta iui Dumnezeu, femeia a fost pedepsită, căci a respectat legile oamenilor mai mult decît legile providenţii, zise Elescu. — Cel ce s-a spînzurat a făcut rău, zise Elena. Acela nu avea puterea de a suferi. Deci nu a fost demn de ^orul amantei sale. în acest moment, postelnicul George se înturna, şi ^lena merse înaintea lui. 183> — Ia seama, zise Caterina lui Alexandru. Iubeşti pe Elena... şi mi-e teamă să nu te spînzuri !... — Iţi închipuieşti aceasta ? răspunse Elescu, care rosi şi înclină capul. — Este oare un lucru peste putinţă ?... Eu, femeie încă sunt înamorată de dînsa... Mulţi s-au înamorat cu patimă... dar n-au reuşit, este o inimă ce nu se deschide decît la amoarea fiicei sale... nimic nu poate să o atingă. Daca vei avea nefericirea să o iubeşti şi încă să i-o spui vei fi pierdut... — In adevăr ?... nu este pericol. — Cum ? — Nici nu mă voi înamora, nici nu-i voi spune. — Ha ! ha !... strigă postelnicul venind aici. Iată tinerii împreună... Ca doi porumbei... pereche plăcută !... nu vă derangeaţi !... bună ziua, Alexandre, nene! uf!... Sunt ostenit... am alergat printre grîu... aşa se cîştigă paralele. Caterina se roşise şi gongonea. Alexandru surise. — Nu-ţi place? nu e aşa? Ce se potriveşte!... Ia nu mi te supăra !... — Eşti nesuferit! zise Elena necăjită. — Aide !... nu este nici un rău... nu ştii ce suflet îngeresc este această fată... nu sunt două ca dînsa în amîn-două ţările... Dar rămîneţi, că eu mă duc să număr banii cu arendaşii... Ah ! astă-seară o să vie Zoe cu alţii... Vă vestesc... — Zoe ? zise Alexandru. — Nu o iubeşti ? întreabă Caterina. — Mi-aduce aminte de iaduri !... Nu numai atît... dar crede că rău face Elena de o primeşte pe aici... Am o presimţire că această femeie îi va face un mare rău... într-o zi am suprins-o aruncîndu-i nişte căutături ce sunt proprii numai ucigătorilor înainte de a lovi prada lor !.-• Să zicea la Bucureşti că o nouă intrigă... Se vorbea de un june de la Moldova ce i-a fost prezentat şi care Pe~ trece zilele în salonul ei... dacă nu mă înşel, mi s-a zis că are să vie cu el aici... 184 Nu ar fi rău, un moldovean... Sînt curioasă să văz un moldovean ! mi să pare că sînt toţi cu capul de zimbru ! O glumă... __Care este de natură a face mult rău. —- Rău ?... mă retractez... — Mai bine !... Să nu repetăm noi cel puţin expre-siunile de ură sau de ridicul ce enimicii naţiunii române răspîndesc în lume... .— Şi pentru ce iar atîta temere?... în Italia, locuitorii dintr-un sat sunt oară mai scrupuloşi pentru cei din alte sate italiane decît muntenii pentru moldoveni sau moldovenii pentru munteni ? Uiţi că ceea ce se în-tîmplă între cei doi din urmă, se întîmplă asemenea între locuitorii din România mare şi cei din România mică ? Oltenii cu treizeci şi şase de măsele. Ţi-aduci aminte proverbul ? Poate că interesă politice au fost cauza acestor uri ; dar iară crede că este un lucru natural să existe. Elena veni acolo. — Ştii, Elena ? zice Caterina. Vine Zoe şi aduce cu dînsa un june moldovean ! — Ce idee !... — Ascultaţi ! zise Alexandru, nu auziţi în depărtare strigătele de postaşi ?... — Mi se pare, zise Caterina, da... da... acum să aude bine. — Ce bucurie simte domnişoara ! zise Alexandru. Ar zice cineva că i s-a urît aici cu societatea celor de faţă. — Poate, zise Caterina. — Are dreptate, zise Elena. în loc să fii voios îi vorbeşti de spînzuraţi !... — Nu se ucide nimeni pentru amor... zise Caterina. Şi se puse să rîză cu plăcere. Uitaţi-vă la Bar, adoratori meu, urmă ea. Ştiţi ce mi-a zis odată ? că se omoară singur. „Ce-mi spui mie ? îi răspunsei. Să te omori sau sâ nu te omori, totuna îmi face !..." Atunci el, furios, Zlse ; 5*Voi muri !..." şi plecă fără pălărie. Peste trei zile trimise să-şi ia pălăria de la noi. Seara era la bal. „Ce, ncă trăieşti ?" îl întrebai. „Ca să-mi răzbun", răspunse 185 RANU Trei trăsuri intrară atunci pe poartă. Era Zoe, princi^ pesa Iordache, Georges şi Ioan copistul, sub nume de Ranu din Moldova. Zoe se înturna către Elena şi îi zise • — îţi prezint unul din amicii mei, d. de Ranu din Moldova. Elena îl priimi cu politeţă... Acest Ranu fuse prezintat Caterinii ; făcu cunoştinţă cu Elescu, cu postelnicu, S[ deveni cu toţii familiar. — Este bogat ? întrebă postelnicul pe Zoe. — Foarte bogat, răspunse ea. Ranu păru un om original. De cînd în cînd lăsa să se vază nişte maniere grosolane, nişte expresiuni comune. Cei ce-1 cunoscură crezură că astfel era manierile şi ex-presiunele moldave. Se observă încă de cîte ori acesta zicea sau făcea cîte ceva, se uita către Zoe ca cînd ar fi cerut aprobarea sau dezaprobarea ei. Se văzu încă de multe ori şoptind cu Zoe. Lumea începe să bănuiască un mister între amîndoi. Postelnicul, văzînd aceasta, nu putu răbda fără să zică lui Georges şi lui Elescu : — Se vede că Zoe aruncă acum plasa prin Moldova !... în dimineaţa viitoare Zoe vorbea cu Ranu. Ea îi da instrucţiunele sale astfel : — Ai văzut care este dama... este tînără, frumoasă... •este ceva care trebuie să te atragă... nu perde timpul, însă să faci astfel ca în zece zile să te iubească... Caută de-i fă curte... Nu declaraţii deodată... cu încetul... Spre exemplu, .laudă tot ce este aici, moşia, casa, meniagiui... Miră-te de meritul ce-i afli ca să şează la ţară ; laudă-i virtuţile, frumuseţele, spiritul, inima ei ! este femeie! şi cînd vei căpăta amicia ei prin aceste laude, atunci -spune-i că o iubeşti, că eşti nefericit... — Voi face întocmai, răspunse Ranu. — Caută de începe astăzi... timpul este scurt. Astfel se vorbiră ei. Şi Ranu coborî în grădină *a -chioşc, unde era Elena şi alţi ospeţi. El schimbă cîteva vorbe cu principesa Iordache, apoi trecu şi şezu lîngă doamna casii. 186 Ce locuri frumoase ! zise el. Moşia aceasta este un rai... casa aceasta, cu grădina, tot ce poate vedea ci-neva mai plăcut. — Exageraţi, domnul meu, zise Elena. — Dimpotrivă... doamnă !... Moldova are multe moşii frumoase, dar aşa moşii nu cunosc în ţara mea... în scurt, aici este un loc feeric, tot mă încîntă şi mă răpeşte... permiteţi-mi, doamnă, a vă spune că regina acestor locuri adaogă fermecul lor ? în adevăr, cîte lucruri nu avem a admira aici ?... Virtuţile d-le sunt cunoscute pînă în Moldova... şi frumuseţele cu care natura v-au înzestrat sunt admiraţiunea tutulor românilor... Sunt un om cu totul pozitiv... Nu exagerez niciodată... Ceea ce zic crez, ceea ce crez are un temei. Am zis că eşti o minune de frumuseţe în această ţară ? este un adevăr... nu mă mir de toată această lume ce vă pronunţă numele cu respect, ce vine aici ca în pelerinagiu să vă vază, să vă adoare... Elena nu ştie ce să cugete. „Oare acesta va să rîzâ de mine sau este unul din acei nebuni ce mă turbură de multe ori prin indiscreţiunele lor ?" îşi zise ea. Natura cînd împarte favoarele sale la oameni nu ţine socoteală de nimic. Ranu, sau mai bine Ioan lacheul, fusese favorat cu multă prodigalitate. Elena se uită la dînsul să vază daca putea citi în faţa lui ideea ironiei. El era serios. Ea văzu o figură frumoasă, pe care nu putu a se opri de a nu o admira. gelozie Alexandru găsi că Elena vorbeşte prea mult cu acest nou-venit, că prin urmare îi place a vorbi cu dînsuh Pentru întîia oară el simţi o gelozie profundă ca şi amo-™1 său pentru dînsa. „Acest om este frumos ! zise el. Cine poate să ştie daca Elena nu se simte atrasă către dînsul?... Iată cum îl caută!... îi vorbeşte încet!... Ce 11 zice ? negreşit ceva care nu poate a-i spune tare... Oare nu îl cunoştea mai înainte ? Să poate... O, femeile !... dar Pentru ce nu se scoală de acolo ?... Elena este o femeie ca toate celelalte ; o cochetă... Voi pleca de aici... nu voi să o mai văz... o urăsc..." 187 în fine, Elena se sculă şi merse lîngă principesa lor-dache. — Cum găseşti pe acest june ? întrebă principesa. — Foarte bine, răspunse ea, aruncînd o căutătură către Alexandru. Atunci principesa se puse a face elogiurile lui Ranu, astfel încît, după dînsa, natura nu făcuse nimic mai per-fect în lume. — Mi-e f-rică de mine însumi ca să-1 privesc ! zise ea Elenei. Aceste două femei, Zoe şi principesa Iordache, făcură lui Ranu, înaintea damelor, o reputaţiune de omul cel mai perfect din lume. Ele începură a-1 crede astfel. Bărbaţii ei însuşi crezură ; nimeni nu cuteza a zice contra. Toată ziua şi seara aceea se trecu cu convorbiri. Ranu fuse obiectul admiraţiunei femeilor, geloziii bărbaţilor. Alexandru trecu restul zilei într-o pădure vecină. El nici nu păru la masă. Cînd se înturna acasă, întîlni pe Elena pe scară. Ea nici nu-1 întrebă unde a fost, răceala ei umplu inima lui de bănuieli... Salută cu politeţă şi trecu înainte. Apoi merse în salon. — Vino lîngă mine ! îi zise Caterina. Unde ai fost ? — în satul din vecinătate. — Te-am aşteptat cu masa... Se puseseră toţi să mă-nînce şi nimeni nu băgase de seamă că lipseşti... afară de mine... La masă, acele două dame te-au atacat cu furie!... Ce le-ai făcut de nu pot să te sufere?... Eu te-am apărat... mulţumeşte-mi. — Nimeni nu s-a gîndit la mine ; m-au atacat : m-ai apărat !... îţi mulţumesc de o mie de ori... Era datoria stăpînii casei să mă apere ! — Elena ?... era ocupată cu ospeţii. — Spre exemplu ? — D. Ranu, ce şedea lîngă dînsa, îi vorbea mereu şi trebuia să-i răspunză. — Cum găseşti pe acest Ranu ? — Nesuferit !... mai comun decît Bar. Se studie cît poate ; dar are maniere de lacheu... îţi voi încredinţa ca eu am văzut această figură undeva şi nu poci să-mi aduc aminte... 188 _ Dar d-na Elena cum îl găseşte ? Elena ? ea găseşte pe toţi bine... Şi mai ales pe acest Ranu ! .__De unde vei să ştiu ?... n-am întrebat-o. __Ei cochetează împreună. — Eşti nebun ! Mai tîrziu Alexandru se apropia de Elena şi îi şopti o frază din scrisoarea ei : — „Toate se schimbă în lume, pentru ce amicia nu se va schimba ?" Elena se înfiora. Ce zice ? Dumnezeul meu !" se întrebă ea. El nu mai zise nimic şi se duse lîngă Caterina. wCe va să zică aceste vorbe!... este gelos? şi de cine ?... nu ştiu... gelos ? dar eu nu i-am dat dreptul de a-mi spune că este gelos... aş voi să plece !... trebuie să plece!"... Apoi, şezînd pe un scaun: „Sunt nefericită", îşi zise ea. Alexandru se retrase în camera ce-i era destinată, sub pretext că este indispus. Gelozia este un simtimînt egoist. Ea este patima în temerea ce are cineva de a vedea altul posedînd obiectul care doreşte. Către acestea ea este cei altă fază a amorului : totdauna este în proporţiune cu dînsul. Unii au prezintat acest simtimînt ca un monstru care devoră amorul. Această cugetare este profundă, deşi ea pare că măreşte şi înflăcărează amorul deocamdată ; dar sfîr-şaşte prin a-1 devora mai tîrziu. Alexandru era gelos. El se aruncă pe pat şi acolo se puse să verse un rîu de lacrimi. „Nu sunt iubit, îşi zicea el. Sau, ceea ce este mai trist, am fost cîteva zile... şi nu mai sunt... Astfel sunt oare toate femeile ?... atunci ce dlferinţă mai există între femeile binecrescute şi cele ce se dau pentru bani ? Ş1 cum toate femeile nu vor fi astfel, daca Elena ea în-SuŞi este ?_ Cine a făcut sufletul celei din urmă femei °e se tîraşte în viciu, tot acela a făcut şi sufletul acelii ce apare încununată de toate virtuţile... Amor, sinceritate ! Statornicie!... Vorbe deşerte, ou care moraliştii se lr*şală sau înşală pe ceialţi !... înapoi, iluziuni minci-n°ase !... Să tacă aceia ce ne spun că viaţa are fermece !... 189 Ei sunt enimicii cei mai mari ai omului !... nu este nimic bun aici în lume!... Minciuna,. trădarea. Iată natura sufletului omenesc !... omul ce nu ar minţi şi nu ar trăda pe amicul său, o zi, o singură zi, societatea l-ar trimite la închisoare ! iată maxima ce ar trebui să ştie toţi aceia ce intră în viaţă... Astfel ca perderea iluziunelor, în urmă, să nu le pară prea dureroasă !... Tot este înşelăciune pe pămînt... toţi înşală sau se înşală !... Ce este mai inocente, mai sincer, mai cast în lume ? Sufletul unei tinere fecioare. Ei, bine ! această fecioară ce jură credinţă mirelui său la poalele altarului încă înşală sau se înşală !... Elena era idealul gîndurilor mele ; şi acest ideal era sublim ca Dumnezeu în ochii celor credincioşi!... Ea înşală pe soţul său pentru amantul său... şi astăzi înşală pe amantul său pentru un necunoscut ! femeia ce trădează o dată bărbatul, va trăda pe toti amanţii săi! iată ce trebuie să afle această turmă de vite ce se cheamă amanţi !..." Alexandru era nedrept ; dar el vedea lucrurile sub colorile cele mai negre atunci. El credea acum că fusese iubit şi trădat. Ideile se succedau la dînsul cu repeziciune. Sistemul său nervos era într-o stare de iritaţiune aproape de delir. „Dar ce am făcut, Dumnezeule, urmă el, să merit o lovitură atît de crudă?!... Această inimă este acum fărâmată ! atîta mai bine... şi cu toate astea... oh, sunt nebun !... această femeie... dar o iubesc încă ! această femeie ! da, ea este viaţa mea, religia mea... Cum mai poci iubi viaţa, daca amorul ei nu mai înfrumuseţează zilele ce să succedă ? Cum mai poci iubi pe Dumnezeu cînd o parte din strălucirea lui a devenit atît de urîtă !•••" Frigurile îl prinseră, căzu în delir : lovitura ce pri-imise era crudă în imaginaţiunea lui. Elena se informase despre dînsul. I se spuse că s-a dus să se culce. „Astăzi nu a venit la masă... acum se culcă aşa de timpuriu? o fi poate bolnav !" Ea trimise atunci pe doica care o crescuse, să intre în camera lui Alexandru, sa vază ce are. Doica se duse la dînsul. Il găsi culcat pe Pat cu faţa în jos. Perna ce ţinea sub frunte-i era urlă de lacrimi. Doica puse mîna pe frunte-i, fruntea ardea. 190 Este bolnav, zise ea. Ce păcat !... un om strein... fără fliurnă, care să-1 îngrijească... fără nevastă... Nimeni nu va să ştie de dînsul!... Dar vorbeşte! Ce zice?" Doica ascultă şi aude vorbele ce zisese : „Sunt nebun ! Elena... jar o iubesc încă !... dar ea este viaţa mea ! religia mea ! dar cum mai poci iubi viaţa daca amoirul ei nu mai în-frumseţează zilele ce se succedă ? cum mai poci iubi pe Dumnezeu cînd o parte din strălucirea lui a devenit atît de urîtă !..." Doica merse şi raportă Elenei aceste vorbe, precum si starea în care 1-a găsit. — E bolnav, zise Elena, trebuie să-1 îngrijim. Du-te, mamă, deşteaptă-1, roagă-1 să bea un ceai... Spune-i... spune-i că eu îl rog... Doica făcu toate cîte i se comandă. Se duse cu ceaiul. Sculă pe Elescu. Acesta deschise ochii. Elena rămăsese lîngă uşa camerei. — Bea acest ceai ! îi zise doica. Eşti bolnav... — Lasă-mă ! răspunse el. — Bea, domnule. Doamna noastră voieşte să-1 bei... te roagă... La aceste vorbe Elescu surîse şi, luînd paharul în mină, îl aruncă jos cu dispreţ. Elena văzu această mişcare şi fuse silită să-şi puie mîna pe frunte. „Mă iubeşte!..." îşi zicea ea, apoi intrăA repede în salon. Alexandru trecu o noapte de friguri ; cînd se deşteptă, să vărsa zorile. Elena era lîngă căpătîiul lui ; doica la spatele ei. Ele vegheau de două ore acolo ; toată noaptea Alexandru avusese delir şi vorbise fără să ştie aiurări. Elena ştia acum toate secretele sale. Alexandria o vede. Se şterge la ochi — credea că este un vis... ~— Eu sînt, zise Elena, ai fost foarte bolnav... 7~ Ai cugetat la mine !... zise el. Ochii săi se înecară de lacrimi. 7~~ Eşti copil ! zise Elena. Dar, neputînd să sufere cele lacrimi şi temîndu-se ca ea însuşi să nu plîngă, $l din cameră cu doica. 191 Alexandru avusese friguri venite din turburarea Ce cercase în ziua trecută. Acum era trezit. Se scoală, se simte bine, se îmbracă şi iese. Alexandru fuse toată ziua aceea trist, gînditor. Elena îl întrebă ce are ; îl roagă să fie voios. El stă rece' — Pentru ce eşti trist ? îi zise ea. Nu ai nici un cu. vînt, nici unul ca să fii asfel... — Nici un cuvînt ?... zise el. Se poate... — Atunci fii voios !... bărbată-meu pleacă astăzi la o moşie, şease ore de aici... vei să te duci cu dînsul ? sg te distracţi ?... Elescu surîse, acest surîs făcu pe Elena să devie roşie de mînie. „Mă crede © femeie vicioasă !" îşi zise ea. ■— Nu mă voi duce ! răspunse Elescu. — Atunci rămîi cu noi... — Voi pleca, zise el, dar mai departe, şi niciodată nu mă voi înturna ! „O, Dumnezeule ! gîndi Elena, trebuie să mă explic cu dînsul!... daca l-aş face să plece, pentru cîteva zile numai. Spiritul său este într-o exaltare deosebită... se va distra ; îi va trece..." Toată ziua aceea Elena căută să nu vorbească cu Ranu printr-o delicateţă rară. Alexandru păru mulţumit de aceasta. Cu toate că se întrebă el însuşi: „Această rezervă oare nu este o mască ?" RANU SE DESCOPERĂ Către acestea cele două dame ce observau pe Elena şi pe Ranu în toate mişcările lor, văzînd oarecare tur-burare în Elena, crezură că era efectul impresiunei ce Ranu făcuse asupră-i. Ele se concertară şi găsiră că este timpul ca Ranu să se arunce la picioarele ei şi să-i descopere amorul său. Zoe chemă pe Ranu şi îi dete inS" tracţiuni ce avea să facă. Acesta consimţi şi, ieşind din camera lor, se duse să pîndească, doare va găsi pe Elena singură. 1*2 Elena era în salon ocupată a descifra la piano o piesă jc muzică, era singură, toţi ospeţii, dame şi bărbaţi, erau jn grădină. Ranu intră aici. __Ce faceţi, doamnă ? __Mă ocup a descifra, răspunse Elena, o nouă piesă. Vă place ? — Dumnezeiască !... apoi jucată de d-ta ?... — Un complimînt. — Nu !... Ranu şezu lîngă dînsa. .— Permiteţi-mi, zise el, să vă spun un lucru. — Spuneţi. — De unde voi începe ?... îşi coperi faţa în mini, apoi se aruncă la picioarele ei. Te iubesc ! strigă el cu pafrimă... din minutul ce te-am văzut, mă consum de amor şi de durefe î... ai milă de mine !... fii bună pe cît esti frumoasă... nu mă respinge... lasă-mă să sper că voi fi iubit !... Elena scoase un ţipet. „Iată încă un nebun ! îşi zise ea după cea dintîi impresiune, dar astă clată este o im-pertininţă, o insultă !" Ea se necăjise în adevăr... — Scoală, domnule, îi zise ea. Crezi că este destul a intra în casa unei femei ca să-ţi iei dreptul a-i zice eici ? Văzînd că el nu se scoală, ea ieşi repede clin salon şi se duse în grădină. — începutul nu este rău î zise Zoe, ce asculta la uşă în camera sa lîngă salon. — Este speranţă... răspunse principesa, eu am sfîrşit totdauna a iubi pe cei care mi-au făcut o declaraţiune. — Eşti turburată ! zise Caterina Elenii. — Această casă este o oroare... o să încetez a mai Priimi aici... Alexandru, auzind aceasta, creu că face aluziune Ia dînsul. — Oaspeţii au început să te supere î sînt sigur... — Eşti nedrept, domnule ! Cel puţin, zi, unii oaspeţi. ~— Unii ? dară asta zisei şi eu. Dar aceşti unii nu eşti cl-ta... Nici eu ? zise Georges. Nu este vorba de amici... 193 Elena era supărată : „O asemenea cutezare, îşi 2iGea ea, este o insultă... Ce voi face?... caută a spune bărba< tă-meu ?... oh! niciodată!... ar fi un scandal... trebuie să fac asfel încît să plece..." Pe de altă parte, în acel moment Ranu raporta celor două intrigante scena ce avusese cu Elena. Ele îl apro^ bară şi îl îndemnară să meargă înainte. — Ce te temi ? îi zise Zoe. Toate femeile se supără cînd amanţii le mărturisesc pentru întîia oară că le iu^ besc... nu este însă nici una care, cît de crudă s-ar arăta către acela ce o iubeşte, să nu compătimească cu dînsul să nu simtă ! înainte ! mîne vei reîncepe atacul... prel fă-te că suferi. Asfel fură cele din urmă recomandaţiuni. O ÎNTÎLNIRE Alexandru căuta timpul priincios ca să ceară o expli-caţiune Elenei, dar nu era nici un mijloc. — Voi să-ţi vorbesc la o parte, zise el Elenei. — Să mergem prin parc, răspunse ea. Ei plecară amîndoi pe aleele parcului. Seara începuse să se coboare. Era o seară de mai, fragedă şi parfumată, ca sărutările unei copile tinere. Luna se rădica în depărtare, mare, rumenă şi rătundă, şi revărsa torente de lumină pe pămîntul întunecos. Un vînt dulce legăna cu voluptate frunzele arborilor, gemetul depărtat al rîului se îngîna cu strigătele călătorilor întîrziaţi sau cu lătratul unui cîne deşteptat din somnul său. Inima lui Alexandru era plină de amor şi de amărăciune. — Ce ai să-mi zici ? îl întrebă Elena. — Ştii că nu am iubit niciodată şi ştii că te iubesc !.-• — Nu voi să ştiu ! Daca aceasta este ce vei să-om zici, atunci lasă-mă să mă întorc !... — Poţi să mă asculţi fără temere... ceea ce voi a-t1 spune astă-seară nu se va repeta niciodată... mîne pieC şi nu ne vom mai vedea... oricare ar fi patima ce ai pu*u: să inspiri sufletului meu, voi găsi puterea de a părăsi această ţară... 194 Nu este acesta sacrificiul ce îţi cer... ar fi puţin... v0i să te văz totdauna ca pă un amic... nu mai mult. lată puterea ce doresc să ai. __Aceasta este virtutea... nu poci să o am... .__Pentru ce a trebuit să mă iubeşti ?... viaţa mea era liniştită, vei să o turburi ! reputaţiunea mea era curată, vei să o vestejeşti ? însuţi erai ferice, ai voit să suferi !... iubeşte-mă ca pă o amică... şezi totdauna cu noi !... -! Ceri lucruri neputincioase !... — Vai ! o ştiu foarte bine !... Ieri pentru ce ai fost supărat ? eşti poate gelos ? aceasta este o insultă amară pentru mine ; însă cine ţi-a dat dreptul să fii gelos ? ti-am dat eu parola mea că te iubesc şi-ţi voi fi credincioasă ? şi atunci ţi-am dat în adevăr ocaziunea de a mă bănui ?... ţi-am inspirat o patimă ? sînt nefericită pentru aceasta !... dar nu se poate oare să faci totul spre a o stinge ?... pentru ce nu ai iubit o altă femeie ?... o femeie ce ar fi putut să te iubescă ?... eu, numai eu sînt în lume ?... îmi zici că nu este femeie mai perfectă decît mine, nu este suflet mai sublim decît al meu, zici că fără mine nu mai poţi trăi, toate acestea sînt visele unei imaginaţiuni aprinse ; mîne se vor stinge, mîne vei roşi poate că ai avut asemenea vise !... strînge-ţi toate puterile asupră-ţi !... gîndeşte-te că sînt femeie, că eu însumi poci să slăbesc, să caz ; gîndeşte-te că poţi să mă pierzi, să mă sacrifici... ai milă de ceea ce iubeşti ! — Elena mea ! striga Alexandru. Este tîrziu ! — Tîrziu ?... ei, bine ! atunci pleacă mîne, pleacă îndată, nu te mai înturna... şi îţi voi dovedi eu, o slabă femeie, că voi avea puterea de a suferi, de a mă consuma, de a muri !... — Ce zici ? strigă Alexandru. Elena mea ! dulcea mea frumoasă!... o, repetă aceste vorbe! bine am auzit?... mă iubeşti ?... — Te iubesc ca să mor ! răspunse Elena. ~— O, suflet dulce şi sublim !... ce vorbe ai pronunţat ! Ele răsună în urechile mele ca concertele îngerilor !... curgeţi, ore de fericire !... a trebuit dar să fiu ferice în ţeastă vieaţă !... dulce este fericirea!... acum îmi place ^a trăiesc !... viaţa, nu este nimic mai dulce decît viaţa !... Pune-mi încă o dată că mă iubeşti ! dar teme-te de a o 195 spune prea dulce, căci poate să mor de fericire, sau, mai bine, fă asfel ca să mor pînă ce minutele de fericire r. se opresc în cursul lor : căci mîne poate... dar pentru ce ne vom gîndi încă la suf erinţi ? Elena se uita la Alexandru cu admiraţiune. Vorbile lui îi făcea plăcere şi totdeodată o înspăimîntau. Ea însuşi niciodată nu iubise. Inima ei se deschise şi amorul său arzător se răvărsa ca un torent ce, constrîns în sînul stîncilor, află pînă la sfîrşit o ieşire. — Mă despreţuieşti poate, Alexandre, zise ea, 0h1 spune că nu este aşa !... tu mă scuzi că am avut această slăbiciune ?... spune-mi că nu am iubit niciodată, că sînt tînără, că am dreptate să te iubesc ; născoceşte, minte daca va trebui, ca să-mi dai cuvinte că poci să te iubesc' căci, vezi tu, încep a crede că sînt o femeie criminală ! — Elena mea ! dară ai avut dreptate să mă iubeşti !... criminală zici tu ? pentru ce ?... nu, sufletul meu, eşti divină !... lumea ar trebui să ţi se închine. — Ce-mi pasă lumea ! zise ea. Tu... mă respecţi ? — Te respect şi te ador ! zise Alexandru... nu ştii, sufletul meu, că eram certat cu această lume şi tu eşti cauza de m-am împăcat ?... o lume ce are în sînul ei o fiinţă atît de frumoasă, poţi să nu o iubeşti ?... — Dar cînd această fiinţă este slabă ? ca mine ? — De unde aţi luat că trebuie a despreţui pe cei ce ne iubesc ?... cine cutează să facă această lege contra legilor naturii ?... acolo unde această temere ar avea cuvînt să existe, acolo, sufletul meu, nu este amorul cel sincer, cel răspectuos. — Spune-mi încă aceasta... voi ca amorul tău să fie sincer şi respectuos !... oh ! sînt exigintă... voi să rnă iubeşti cum nimeni încă nu a iubit... cum devotul iubeşte pe Dumnezeu... voi să uiţi cerul şi pămîntul pentru mine... să te uiţi pe tine însuţi... Alexandru era transportat de fericire ; ei şedea pe o bancă, el îi luase o mînă şi o strîngea cînd pe inima lui. cînd pe buzele lui înflăcărate. Vîntul dulce sufla ş^ra" corea fruntea sa arzîndă. Natura ea însuşi părea că s£ află în momente de voluptate. — Oare cugetat-ai încă la mine de cînd te-am ^ zut?... asta să fie grija ta!... priveşte-mă !... cît eşti e 196 frumoasă! cît eşti de poetică !... Daca vreodată sufletuB lui Dumnezeu ar lua o formă de argil, ca să se arate oa-nlenilor, ar lua forma ta, Elena ! sufletul tău este un parfum ce ne îmbată de fericire ! cugetările tele sînt suave-ca visele fecioarelor ; sintimentele tele sînt calde ca ra-zele soarelui de mai !... o, lasă-mă a mă îmbăta de amorul tău !... natura ea însuşi iubeşte, ea pare că ne priveşte şi ne zice, grăbiţi-vă, iubiţi ! căci mîne poate nu veţi mai fi !... varsă sufletul tău în sufletul meu !... cine poate să mă despartă de ceea ce iubesc ? cine poate despărţi buzele înflăcărate ale călătorului arse de friguri de apele reci ale fîntînilor ?... — Alexandru !... mă sperii !... — Omul nu trăieşte decît în timpul cît a iubit... daca: ar trebui a ne deştepta din acest vis dulce vreodată, facă cerul să ne deşteptăm numai spre a coborî în mormînt !... lasă-mă să sorb parfumul desfătător al suflărei tele ! lasă-mă să mă îmbăt de sărutările tele !... Cerul şi pămîntul păreau că se confundă "; buzele celor doi amanţi se întîlniră într-o sărutare voluptoasă, sen-zaţiune cerească !..., — Alexandre ! zise Elena. Să plecăm de aici... oaspeţii ne aşteaptă... — Să plecăm, zise Alexandru. Plecară către casă. Aceea fusese o noapte dulce pentru Alexandru. Era> iubit de singura femeie ce era în lume, dupe gîndul său. El adormi legănat de iluziuni de fericire. Elena însă trecu-toată noaptea în rugăciune. Ea se ruga ca să se stingă în mima ei amorul ce o coprinsese, sau să i se dea puteri de a rămânea curată. O idee o consola. Spera că Alexandru o să plece şi asfel va evita orice pericol. Cele dintîi raze ale soarelui găsiră pe Alexandru în grădină. „Aici, zise el, arătînd o canapea de lemn, buzele-ei mi-au zis că mă iubeşte ! aici i-am dat întîia sărutare !... vai ! această sărutare va fi oare cea dintîi şi cea după urmă ?... ce crudă ar fi fericirea daca ar fi atît de scurtă !..." El se duse în chioşc. Acolo găsi pe Caterina. — Eşti bine ? îl întrebă ea. Sînt fericit, îi răspunse el. 197' — Ferice?... gîndeşte-te bine la ceea ce ziei î... fericirea este o pasere care se pune numai pe arbori verzi si înfloriţi... nu ai aceste cualităţi !... — Ciim ? — Cu caracterul ce ai ?... este cu neputinţă să fii fericit !... — Mă sperii !... — Eşti schimbător; fantoşe; vizionar!... mîne te voi vedea iară plecînd ! ori vei rămînea aici ca să turburi pe biata Elena ce-ţi poartă amicia de soră... Aceste vorbe îl încredinţară că amica Elenei ştie că el o iubeşte. Elena veni aici. Ea întinse mîna lui Alexandru şi sărută pe Caterina. — Bărbată-meu îmi scrie, zise ea, daca veţi voi să mergem la Telega să vizităm ocnele. — Eu merg, zise Caterina. — Tu ?... bine ! dar nu este destul... trebuie să mergem toţi ca să poci merge şi eu... Să consultăm pe ce-ialţi !... Vii? întrebă ea pe Alexandru... Caută să vii... alfel voi fi nefericită acolo !... — Viu, răspunse el. o călătorie spre munţi Această idee se priimi de toată lumea. Se preparară două trăsuri pentru dame. Zoe se puse într-o trăsură cu principesa şi cu Ranu, în cealaltă trăsură se urcă Elena cu Caterina. Alexandru şi cu Georges să puseră pe capra caleştei. Dupe două ore de cale, trăsurile intrară în Cîmpina, de aici luară o direcţiune către Brebul. Ajunseră în fine la Telega către miazăzi. — Nu ai mai făcut nimic ? întrebă Zoe pe Ranu. — De ieri fuge de mine... mi-a fost peste putinţă să o mai întîlnesc singură ! — Trebuie să o întîlneşti... în această călătorie va fi mai lesne decît acasă... trebuie să te grăbeşti... timpul trece şi planurile mele pot să cază... — Astăzi voi mai încerca. &9S Oare acest Alexandru Elescu nu-i face curte,? întrebă principesa. Curios om ! el nu vorbeşte cu noi i păcat că natura i-a fost părtinitoare !... este sălbatec !.'.. ni se pare că este şi mîndru... clar defectul cel mai mare ce are este simpatia lui pentru ideile şi oamenii noi ! ce boală !... ■— Boală ! ai dreptate, zise Zoe, este o boală, nu vezi că din această cauză toate lucrurile se paralizează ?... însă nu este vina lor !... cauza răului este... dar pentru ce voi mai spune ?... cu femeile se guvernă un stat ; amar acelor domnitori cari nu vor voi să înţeleagă această maximă !... damele sunt neîngrijite ! Daca bărbată-meu se alegea domn, lucrurile erau să ia alt curs. — Dar bărbată-meu ? era mai sigur, daca revoluţionarii nu făceau cu poporul presiune asupra Camerii. — Bărbată-meu era şi mai sigur ! este mai cunoscut în ţară... — Decît bărbată-meu ? întrebă principesa. — Mai popular... apoi are şi experinţă de lucruri. Ele se uitară una la alta şi începură a rîde. — Să lăsăm gluma, principesă, bărbată-meu era pentru Bibescu. — Vorbă !... Cînd am auzit că la 24 genarie s-a ales demnul Moldaviei, îţi mărturisesc că atît m-am mîniat pe baba-rada mea, încît, perzînd toiată răbdarea, i-am dat patru palme şi l-am scuipat. Aceste căzături cred că ne sacrificăm a trăi cu dînşii pentru ochii lor ! Eu, cînd oi perde speranţa de domnie, îl gonesc !... această speranţă este tot ce poate să ne dea, alfel, ce aşteptăm de la nişte fiinţe ce nu mai sunt nici oameni !... te încredinţez că atunci am făcut şi alte sacrifice : mi-am lăsat amantul meu, tot cu gînclul că mă voi face doamnă, rîdeam de mine însumi văzîndu-mă silită să cochetez cu căzătura mea de bărbat. — Nu este frumos bărbată-tău, ai dreptate, zise principesa. — Poate să se ia de mînă cu al tău, răspunse Zoe. — Nu zic alfel... Vorbeai de Alexandru ?... ar face un amant frumos. — Este prea simtimîntal... nu-mi plac acei oameni. Eu am un capriciu... 199 — Nu crez să reuşeşti. — Strică să încerc ? — Încearcă... Eu voi încerca lîngă Georges. Asfel erau vorbele ce îşi schimbau aceste două femei. Nu este nimic exagerat : această şcoală de wniruptî, une există încă. Se personifică în cîteva dame care, nu numai sunt priimi te în societate, lăsate cu femeile tinere, curate, inocente. Dar sunt văzute cu distincţiune ; înconjurate de respect, de laude de toate familiile ce lumea respectă. Viciul este nobilat, graţie societăţii ! Cu aceste triste datine, virtuţile caută să lase locul lor vi-ciurilor şi să se ascunză cu ruşine. Oare societatea ce tolera această datină, ba încă o-ncuragează, îi dă prestigiul tonului bun, parfumul romanului, nu este o compli-cie cu cei ce profesa aceste principii perzătoare ? nu este din parte-i cel puţin o slăbiciune criminală ? legături de rudenie, pe de o parte, prestigiul ce dă o mare avere, pe de alta, înrîură asupra societăţii privată de principii de moralitate şi dau naştere acestui fenomen monstruos. Călătorii noştri ajunseră la Telega, unde găsiră pe postelnicul. Ei se deciseră să se coboare în ocne. Mai nainte, aceste mine de sare prezintau un aspect înspăimântător : mîna omului, sclavă a experienţei practice, săpa un puţ în tărîmul sub care se dovedea mina de sare. Din fundul acestui puţ urma cu săpătura în toate simţurile, dar totdauna coborîndu-se pînă ajungea la o lărgime şi adîncime straordinare, pe gura ocnei cobora cu o funie şi pe scripete o roată pe care se aşeza un om. Asfel se practica intrarea ciocănaşilor în ocnă. Condamnaţii erau datori să lucreze în fundul acestui abis ziua ; noaptea îi scotea. Erau însă o categorie de aceşti oameni care nu ieşeau niciodată de aici, unii iar care se aruncau in ocnele părăsite. De cîţiva ani minile se făcură pe un sistem european, astăzi este o scară pe care însuşi damele pot să coboare cu înlesnire, graţie domnului Ştirbei! însă cel mai mare avantagiu este că a scăpat de inun-daţiuni la care mina era supusă înainte. Damele noastre fură întâmpinate de inginerul Chera-cioni, căruia ţara este datoare reforma salutară. Le în~ trebă daca doresc să între în mină, principesa şi Zo- 200 refuzară : ceialţi exprimară dorinţa a intra. Atunci toţi luară cîte o lumină în mînă şi se puseră a coborî scările. Ranu urmă îndată după Elena. El profită de ocazi-unea ce i se prezintă ca să repete declaraţiunea sa amoroasă. O deelaraţiune de amor, coborînd în ocnă, este-ceva original ! — Doamna mea ! De ieri fugi de mine !... este oare atît de urîtă fapta mea, ca să mă lipsesc de fericirea de a.ţi vorbi ?... — Fapta d-le este pardonabilă... atît numai că trebuie sâ se îndrepteze la altă persoană. — O, Dumnezeule !... aşadar este zis... toată viaţa mea trebuie să sufer !... „Sărmanul om ! zise Elena, îmi inspiră dezgust şi dispreţ !... către acestea el sade încă printre noi şi patima sa, mincinoasă sau reală, devine mai tare... mi-e teamă de vreun scandal..." Asfel cugeta Elena. Ranu, ce nu simţea nimic, ce juca o rolă din ordinul stăpînă-sii, o rolă cu care începuse a se osteni, nu mai zise nimic. El începuse a stima şi respecta pe Elena, şi se simţea pornit mai mult în favoarea Elenei decît a Zoei.. „Ştiu bine, îşi zicea el, care este rola mea : să fac să mă iubească această femeie. Dar pentru ce ? care este interesul stăpînă-mii ?... Îmi vine a crede că Zoe va să facă un rău acestii femei şi se servă de mine, şi ce rău ? poate ca să o piarză daca ea s-ar înamora de mine ! nu aş face mai bine să o las în pace şi să-i raport ei că nu Poci nimic ?..." Iată cum se gîndea Ranu. Călătorii noştri ajunseră în fundul minei, vizitară toate căile, văzură condamnaţii, vorbiră cu dînşii. Aflară că ei era ţinuţi în heară, şi noaptea, cînd îi scoteau şi îi băgau în închisoare, îi puneau cu cîte un picior la un butuc mare. Toate aceste tratări barbare pentru că nu j*yea mijloace a clădi închisori solide. Ei aflară încă că •jataia nu se desfiinţase, foncţionarii prinşi cu abuzuri Sl daţi în judecată de un minister erau reintegraţi de mi- 201. nisterul ce venea în urmă, şi reîncepuseră a abuza Aceasta făcu să se mire damele. Nu este nimic de mirat. Se vindecă anevoiă o boală ce intră şi se răspîndeşte în toată întinderea unui corp Acest rău nu există în cîţiva indivizi, ci mai în societatea întreagă. Era încă mijloc de vindecare daca regimul nou ar fi adus stabilitatea lucrurilor în ţară ; daca un minister sigur că are să rămîie mult timp, capabil către acestea' integru, enimic al nedreptăţii şi înainte de toate puţin păsător de opiniunele politice ale partidelor de putere ar fi pus interesele generale mai pe sus de interesele de partidă. Stabilitatea fuse lovită de la începutul noului regim ; Adunarea, compusă în maioritate de oameni ce dau preferinţă ideilor şi oamenilor vechi, nu suferi nici un minister. De două ori fuse închisă pentru că ceruse căderea ministerelor ; de două ori alegătorii trimiseră pe aceiaşi deputaţi, ministerele se schimbară încă. Dar aceste schimbări de ministere au fost fatale. Pe de o parte Adunarea se juca cu ministerele, nu făcea nici o lucrare, şi aceasta sistematiceşte ; pe de altă parte, ministerele, ocupate de politică, lăsau la o parte orice lucrare de admi-nistraţiune. Abia unele începeau o serie de lucrări, şi Adunarea le da vot de neîncredere, ele lăsau locul altora, care veneau să strice tot ce ele făcuseră : să schimbe foncţionarii publici bănuiţi că sunt de ideile miniştrilor precedenţi şi să puie alţii de ideile Iot. Sub acest raport ministerul nu se mai uita care erau capacitatea, integritatea, moralitatea oamenilor ! Erau nedemni, hrăpitori, daţi în judecată, condamnaţi, puţin le păsa, numai să fi avut o coloare politică a lor, erau numiţi sau păstraţi în foncţiunilor lor. Erau capabili, integri, dar daca nu erau de coloarea lor, se alungau. Ministerile se schimbau de şase ori pe an, prin \iraiare de atîtea ori pe an ţara că/ta să se zguduie pînă în fundamentele sale : răul vine din bazele legii electorale a Convenţiunei ce dară numai proprietarilor drepturi electorale. Convenţiunea desfiinţează privilegele proprietarilor şi chemă iară pe proprietari ca să execute această sentinţă ; aceştia, necutezînd să înJ fiinţeze privilegele lor, nici să le reintegreze, preferară sa 202 se tîrască lucrurile, ca să paralizeze totul. Să piară stabilitatea, siguranţa, creditul. Călătorii ieşiră din ocnă, făcură cîteva vizite la damele foncţionarilor, unde nu auziră decît nemulţumiri şi critici aSupra puterii executive. Elena urmă pe bărbată-său la o parte şi îi zise : — Aş vrea să vedem mănăstirile, pînă la Sinaia. — De ce nu ?... Eu nu poci să vă însoţesc, dar voi mergeţi ! pe această cale sînt Brebul, Poiana, Lespezile, Sinaia, dormiţi la Brebu, mîne veţi fi la Poiana, Lespezi... veţi trece noaptea la Sinaia. Elena comunică această idee celoralţi călători, care priirniră bucuros. Ei plecară de aici printre dealuri şi văi verzi şi pădurate, poziţiuni desfătătoare, de care ochii se răpesc şi nu se mai satură !... După cîtva timp ajunseră la Brebu, această mănăstire este aşezată pe o masă de pămînt şeţ — ce se întinde de la malul patului Doftanii pînă la poalele unor munţi spre răsărit, această masă ea însuşi se afla la o înălţime de 150 picioare de la faţa apei. Mănăstirea odihneşte spre nordul mesei de pămînt lîngă mal; de aici se face o vale, apoi încep alte dealuri ; în această vale, la spatele mănăstirii, este un lac foarte adînc, ce seamănă să fi fost în vechime o mină de sare : apa este sărată. Această monastire este fondată de Matei Basarab. Aici doamna Elena, femeia sa, cată adăpostire în timpul răsbelului lui Matei cu Vasile Lupul al Molda-viei. Mănăstirea este a statului şi depindă de Eforia spitalelor. Călătorii noştri aflară aici ospitalitate plăcută. Egumenul era un om cu spirit. în anul 1848 luase parte la mişcarea revoluţionară. Se exilase în ţări streine mai mulţi ani. Intorcîndu-se, priimise această mănăstire de la guvernul de atunci. Casa era aceea din timpul lui Matei, dar reparată cu un singur rînd, dar mare şi spaţioasă, cu o galerie lungă, ^tă şi coperită cu coperemîntul general al edificiului. Ea .tnea locul între o serie de camere şi pilaştri de calchiar dln faţa casii, despre curte. Egumenul le dete o masă princiară ; în timpul mesei necare făcea observaţiunile ce-i plăcea în socoteala mo-nastirei şi a bătrînului egumen. 203 — Ştiţi că acest om este din cei cu revoluţiunea de la 1848 ? zice Georges, în limba franceză, ca să nu înţeleagă egumenul. — Revoluţionar!... strigă principesa, o, Dumnezeule: pentru ce m-aţi adus aici ! nu poci să sufăr vederea acestor revoluţionari !... este în stare să învenineze bucatele... mi-e frică !... — Şi nu numai atît, zise Alexandru, dar pe cînd se ;afla exilat în Transilvania, în timpul resbelului ruso-ma-ghiar, el luă parte cu ungurii... — Ce grozăvie ! strigă Zoe. — Prinse trei robi, trei ofiţeri ruşi tineri, frumoşi, bogaţi... Ştiţi ce le-a făcut ? zise Alexandru. — I-a pus în ţeapă, apoi le-a scos căpăţînele şi a făcut cupe din care bea vinul — vreţi să le vedeţi ?... Principesa scoase un ţipăt şi înclină capul pe pept, ca cînd ar fi voit să arate că o să leşine. Georges profită de .această întîmplare şi-i aruncă un pahar de apă în faţă. Ea reveni în sine. — Să plecăm ! să plecăm de aici !... strigă ea. Sîntem :în mîna căpcăunilor !... aceste bucate or fi de carne de om !... — N-ai aşteptat să isprăvesc ! zise Alexandru ; nu este cum a zis Georges. După ce primi pe acei trei ofiţeri, le dete vestminte ungureşti şi un om care îi conduse noaptea la marginea ţării şi acolo îi dete în mîna ruşilor !... — Da?!... strigă principesa. — Poţi să-1 întrebi. — Este cu putinţă!... dar atunci este un om cu inimă... şi eu, care îl credeam un ucigător !... Dar ce pă--cat !... este revoluţionar !... — Ştii un lucru ? zise Georges lui Alexandru. — Ce este ? — Principesa iubeşte vinul... vinul călugărului este trădător — hai să o îmbătăm ! — Ce idee !... o laşitate ! — Aceasta o face ea singură la Bucureşti. — Ce dezgust !... fă !... dar să nu ştie nici Elena, nici Caterina. — Lasă-te pe mine !... Georges şopti egumenului cîteva vorbe la ureche. .204 pupă cîteva minute, zise : __. Nu ştiu daca doamnele nu vor voi să guste o tă- îioasă dulce ce se află în mănăstire de treizeci de ani. ^ ^- Se poate ? zice principesa. Egumenul dete ordin să aducă două butelii de tăioasă. Vărsă el singur în paharele damelor. Elena şi Caterina nu voiră să bea. Principesa şi Zoe băură. Principesa se plecă la urechile Zoii. __In vinum veritas ! * nu putem să-i îndemnăm a bea ? poate vom afla ce simt pentru noi ! — Mi-e teamă, căci cată să bem înşine noi ! — Să ne prefacem, zice ea. — In sănătatea societăţii de faţă ! zise principesa. Zoe, Alexandru, Georges, egumenul îi răspunseră. Ele gustară, găsiră vinul delicios şi cu încetul deşertară paharele. Zoe ridică şi ea un toast care avu aceeaşi soartă, veni rîndul lui Alexandru, al treilea pahar fusese destul ca să facă să se turbure spiritele acestor două dame, aveau o mare plăcere de vorbă. Lăsară vălul de pudoare ce sade atît de bine femeilor binecrescute, vorbiră despre multe lucruri cu o neîngrijire care făcu să roşască Elena şi Caterina. Cele dintîi obiecte ce se prezintară în imagi-naţiunea lor fură amanţii lor. Elena protestă că o doare capul şi se sculă de la masă ; Caterina o urmă. — Bine au făcut că s-au dus ! zise principesa lui Georges. — Eşti tot pe gînduri ? întrebă Zoe pe Alexandru. Daca aş avea un amant atît de trist, aş muri !... — Âi unul ? — Am avut... cine nu are unul ? — Ai dreptate !... dar acum ?... — Acum ?... nu poci să am, daca nu poci să fiu iubită de cel ce iubesc ! — Iubeşti pe cineva care nu te iubeşte ? — Poate... dar îţi voi spune aceasta mai tîrziu... a — Mai tîrziu ?... si pentru ce nu acuma ?... o să trăim Plr*ă atunci... co^( ce~ţi poci spune este că e frumos... dar... melan- Personajul rosteşte eronat dictonul latin: în vino veritas 205 — Of !... — Si că aş fi cea mai ferice din lume cînd aş avea. numai speranţa că voi fi iubită !... Alexandru înţelese simţul vorbelor ei. „Această femeie, îşi zise el, este o Mesalină." El se roşise şi pusese capul în taler. — Georges ! zise principesa, nu-mi faci niciodată complimente... şi cu toate acestea sunt încă tînără şi fru^ moaşă 1... în adevăr voi nu ştiţi să iubiţi !... ce diferenţă din voi şi ofiţerii ruşi !... ce oameni galanţi !... — Nu crede că sîntem fără inimă ! — Şi ce ne este de folos inima, daca nu se exprimă ?.. — Ai un amant... — Nu-mi mai vorbi... nu l-am iubit, apoi a plecat la băi... am cheltuit mulţime de bani cu dînsul... — Ah ! Era ostenit !... zise Georges. -j- Eşti un impertinent ! zise principesa rîzînd; dar îţi iert pentru că ai fost profet... S-a dus la băi... — Dar principele Iordache nu bănuia ? — Ce-mi pasă ? nu poate să zică nimic, am cuvintele mele !... — Mi-e frică să nu fiu silit a-i urma ! Principesa îl lovi cu degetele peste gură. — Nu lua în rău ! Caterina apăru acolo. — Ce, mai şedeţi la masă ?... le zise ea, să mergem la lac... Apoi, apropiindu-se de Eldscu îi zise : Elena te cheamă... Alexandru se scoală şi se depărtează cu Caterina. Zoe ce se aştepta la o declaraţiune poate, văzînd că Elesiou o părăseşte cu atîta indiferintă, se mînie. — Oh ! această femeie !... o voi găsi totdauna în calea mea ! — Ce faci acolo ? întrebă Elena pe Alexandru, şi ce sunt aceste femei neruşinate ? — Le-am cunoscut în casa d-le, răspunse Alexandru cu răceală. — Ai dreptate, zise Elena. Dar vorbele lui Alexandru îi făcură rău, ochii ei se împlură de lacrămi... 206 ^ Ce vei ?... asta este societatea... cu poci scăpa nici diiar în singurătate. Mai mulţi ţărani şi ţărance veniră la mănăstire, fiind ^ acea zi hramul bisericei. Egumenul dase ordin a se nune niasă lungă în curte, la care ţăranii erau chemaţi să mănînce. Elena văzu printre fetele de ţărani una care se distingea prin graţiile sale, curăţenia costumului. O cheamă. Ea se urcă în casă şi intră la Elena însoţită de maică-sa. Era frumoasă în costumul său, cămaşa de pînză albă era cusută la mîneci cu mătăsuri de colori diferite si cu fluturi ; mînecile încă erau brodate, sînul cămăşii, înecat de fluturi, se crăpa pe un sîn alb ca ninsoarea, mijlocul era încins într-un brîu roşu de lînă încărcat de fluturi, peste cămaşe purta de la brîu în jos o fustă de bo-rangic creţ. Părul împletit în două coade pe spate foarte jos; peste cap prinsese un văl sau maramă de o stofă albă şi fină prinsă în două ace asfel încît plutea pe deasupra părului. Caterina, îndată ce o văzu, alergă la dînsa şi o sărută. Ea îşi pusese mîna la gură şi nu ştia ce are să zică. — Cum te cheamă ? o întrebă Elena. — Măria, răspunse ea, această femeie este mu-mă-mea... — De cîţi ani eşti ? — De şaisprezece. — Ai tată ? — Am. — Eşti frumoasă, fetiţă, şi rog pe Dumnezeu să te facă să fii fericită !... — Fericită !... zise ea, şi lăsă ochii în jos. — Nu este fericită, sărmana !... zise maică-sa cu ochii Plini de lacrimi. — Pentru ce ? spuneţi-mi !... nu vă feriţi... Bătrîna luă vorba şi zise : — Bărbatu-meu va să o mărite dupe un român cu a^re... dar nu e dupe gustul ei... ce să zic ! Ei îi place ^tul... acela e sărac... Dar poţi să faci pe Petre să iasă din Sindul lui ? peste zece zile o să iacă nunta... a slăbit biata ată de-abia o cunosc eu, muma ei ! Fata îşi ascunse faţa în mîini. 207 — Pretutindeni, în toate clasele, omul este acela^ zise Elena — poziţiunea fetei seamănă cu a ei, ea ase* menea trebui să se încline înaintea voinţei unui părint"" crud şi să ia un om care nu-1 iubea. Cîte suvenire p\§ cute şi triste nu i se prezintă, inima ei era atinsă. — Şi unde este cel iubit şi sărac ? întrebă Elena. — Umblă ca un nebun ! zise bătrîna, va să intre în oaste... — Ce avere are ginerele ? — Patru boi, două vaci şi patru sute lei. — Ei, bine !... acela pe care Măria iubeşte este mai bogat : are şease boi, două vaci. — Şi trei mii de lei !... urmă Alexandru. — Mulţumim pentru dînsa ! zise Elena lui Alexandru. Bătrîna nu înţelegea şi zise : — Ba nu are nimic, săracul !... — îi dăm noi !răspunse Elena. Să cheme aici pe băr-bată-tău. Acesta se aflla prin curte. Veni îndată. — Daca băiatul ce e drag Mariii ar avea şase boi, trei vaci şi trei mii de lei, i-ai da pe fie-ta ? îl întrebă Elena. — I-aş da-o, răspunse bătrînul, că şi mie îmi place mai mult el decît celalt... dar e sărac. — Nu e sărac... El are stare... i-o dăm noi. Mîne să veniţi să luaţi vitele şi banii de la părintele egumen şi duminică să faceţi nunta. Amîndoi bătrînii rămaseră muţi ; fata se aruncă la picioarele Elenei. Aceasta o sculă şi o sărută pe frunte. — Acum nu vei mai fi nefericită... îi zise ea. Ţăranii ieşiră dupe ce mulţumiră în felul lor. — Voi să-i cunun ! zise Elena. — Minunată idee ! zise Caterina. La Făneşti, duminică... — Iată o nuntă ! zise Alexandru, ai mîna bună, însoară-mă şi pe mine ! — Pe d-ta ? nu ! zise Elena cu vocea jumătate, vei face pe nevastă nefericită ! — Ca să fie aceasta, ar trebui să o iubesc cu adora-ţiune, cu nebunie !... — Să iubeşti ?... credeţi că daca iubiţi o femeie cu patimă, aveţi dreptul să o faceţi nenorocită ?... Să o 208 sultaţi printr-o gelozie nebună ? să turburaţi sufletul ei prin capricii, atunci cînd viaţa i se pare mai dulce ? - Doamne !... cît de egoişti sunt bărbaţii !... zise Caterina. — Ce căutau ţăranii aceia aici ? întrebă principesa ce intră atunci cu Zoe şi cu Georges. ____ Of !... au lăsat după dînşii miros de mojici !... zise Zoe. _— Elena îi face haz... aceste fiinţe ce mănîncă mămăliga ! zice principesa. — Ce gust !... fiinţe care n-au decît figura omenească, mai zise Zoe. — Dar care au figure naturale, fragete, rumene... zise Elescu. Să'fi văzut o fetiţă adineaori !... — Lasă-mă cu mojicii ! De cînd cu regimul de libertate, s-au obrăznicit şi ei ! nu poţi să-i mai iei la lucru fără să le mai plăteşti... şi daca pui să-i bată, se laudă că o să se plîngă la cîrmuire î... — Ce fel ? întrebă Alexandru, ţăranii pe moşiile d-le nu sunt bine trataţi ? — Şi ce vor mai bine ? nişte vite !... Eu o să-i gonesc pe toţi după moşie !... Sînt revoluţionari. — E trist ,e crud, e barbar ceea ce spui, doamnă ! zise Elescu. Ce fel ? este o ţară în lume unde ţăranii sînt rău trataţi şi unde cei ce caută să-i protege trec de oameni revoluţionari, criminali ; şi această ţară este ţara românească, ce are o constituţiune bazată pe principii de libertate, egalitate, umanitate !... şi românii se mai zic încă o naţiune liberă ; şi Europa nu tremură în faţă cu acest spectacol de barbarie !... românii pentru români sunt mai cruzi decît turcii, decît ruşii, decît austriacii !... Iată nenorocirea acestei naţiuni ! — Ce naţiune ? zise principesa, nu este naţiune română !... — Doriţi a vă preumbla cu luntrele pe lac ? întrebă egurnenul. Se sculară, ieşiră şi purceseră către lac printr-o gră-^nă. Două luntri îi priimi pe toţi. Ei se puseră în luntri asfel cum erau în trăsuri. Unde eşti ? întrebă Zoe pe Ranu cînd plecă lun- 209 — Lucrul merge bine acum, răspunse acesta, nici aşteptam... ma — Bravo ! răspunseră ele. — Mi-a dat mîna şi am sărutat-o de o sută de ori — Foarte bine ! zise Zoe. — Eram sigură ! zise principesa. — Mi-a zis să fiu discret, mai zise Ranu, căci de nu va muri !... '' —- Merge bine ! înainte... zise Zoe. Luntrele se preumblară pe lac... Soarele era aproape de culcare ; umbra şi răcoarea se răvărsa în aer, mulţime de femei, ce albeau pînzele pe malul lacului, acum le strîngeau şi se înturnau acasă cu trumbele pe, cap. Alexandru începu să cînte o barcarolă, atît de dulce de suavă, de melancolică, cît atinse toate inimile. BARCAROLĂ CoZo unde se înclină Salcia pe un mormînt, în a stelelor lumină, Legănată lin de vînt; Unde-n serile-ntristate Se aude-un dulce val, Suspinînd cu voluptate, Sub umbrosul, negru mal; Du-mă, du-mă, lopătare, Fie noaptea cît de rea. Acolo, în întristare, Zace moartă dulcea mea. xA.ceastă barcarolă pătrunse inima Elenei. Ea simţea o presiune dulce şi dureroasă asupra spiritului ei. Era poate un presimţimînt de dureri ce o aşteptau în viaţă? era regretul dulce al fericirilor ce nu putuse să guste?-umbra ascunse ochilor streini lacrimile sale ce îi înrouâ faţa. 210 Nu mai cînta, zise ea lui Elescu, cînţi aşa de falş astăzi !... ^ Cee acest capriciu, Eleno ? o întrebă Caterina. __Am un presimţimînt, Caterino, că voi muri în cUrînd... __Iar cu idei triste ?... Niciodată n-am fost mai neodihnită ca astă-seară... în acel timp bărcile se înturnau la malul de la care plecaseră, în barca ceaaltă Zoe zise principesei încet : Alexandru, daca nu mă înşel, moare de amor după Elena, voi să-i spui că Elena are un presimtiment pentru Ranu. — Bine, răspunse aceasta. Călătorii se urcară pe mal şi purceseră către casă. Zoe ceru braţul lui Elescu ; acesta îl oferi. — Ei, bine ! amabilul şi înfocatul meu adversar politic ! îmi pare rău de un lucru !... — De ce lucru ?... întrebă Alexandru. — Vă pierdeţi timpul cu politica... pe cînd alţii îl întrebuinţează atît de bine !,.. — Mi-ai făcut reputaţiune de om care se ocupă de politică : este nemeritată. Cît pentru timp, fiecare îl risipeşte cum îi place... Ei ajunseră atunci. După o oră, un serv veni şi zise lui Alexandru că îl invită d-na Zoe în camera sa. Alexandru avea un defect ce îl făcea nefericit, era bănuitor ; aicest defect la un om ce iubeşte cu patimă este o adevărată cauză de amărăciuni pentru el şi pentru cei ce el iubeşte. Vorbele Zoei el nu le uitase. Ele îl făcuseră a bănui că Zoe are să-i spuie aceea ce el ardea şi tremura să afle. Astfel nu intime de a se duce la chemarea ce-i făcu Zoe. Inima lui Palpita ca-naintea unui mare pericol. „Ce poate să-mi spuie ea în secret? se întreba el. Eu uni pierz timpul, pe cînd alţii îl întrebuinţează atît de bine !... mi-a zis ea ! mă perz... nu înţeleg... sau mai bine nu cutez a bănui..." în fine intră la Zoe, el află aici pe principesa. Mai mu-He luminări ardeau pe două mese. . Ei, bine !... zise Zoe. Ranu face minuni pe unde aJunge !... iubeşte şi este iubit... ghiceşte de cine ? 211 — Nu-1 mai turbura, zise principesa, de o persoa * care nu-1 interesează... Spune-i. nâ — De Elena, zise Zoe. Ele se uitară în faţa lui Alexandru doară vor des coperi vreo turburare care i-ar trăda secretul său. Ale"" xandru rămase rece, indiferinte, nemişcat... — Aceste lucruri nu sunt noi pe pămînt... Către aces tea Ranu este demn a fi pizmuit : a fi iubit de o femeie atît de perfectă este una din plăcerile ce soarta păstrează favoriţilor săi. — Nu este aşa ? — Dar să credem pe Ranu ? întrebă principesa. Sunt oameni cărora le place să se laude chiar daca ar compromite o femeie !... — Aceasta îl priveşte pe dînsul, zise Zoe. — Lăsaţi pe zeul amorului să împartă răsfăţările cele dulci amanţilor, zise Alexandru, astăzi ai vorbit atît de rău de ţărani !... — Politică ?... nu voi să mai vorbesc ! răspunse Zoe. — Atunci vă doresc noapte bună ! osteneala zilei ma abate... ţărîna cea slabă mărturiseşte că are nevoie de repaos. — Ei, bine ? zise Zoe după ce ieşi Elescu. — Ei, bine ! răspunse principesa. — Această ştire nu 1-a turburat întru nimic !... — A fost o supoziţiune. — Suntem învinse oricum ar fi. — Ţiganca nu are să vie la Făneşti ? — în opt zile. Alexandru ieşi. „Ranu a zis aceasta el însuşi !... Dumnezeule ! oare să fie aşa ? îşi zise el. Aceste femei ce interes au să mintă ?..■ Să-1 întreb... şi pentru ce ? el va spune din contra... este natural : nu mă cunoaşte îndestul... Astăzi ea îi aruncă o căutătură plină de patimă... la masă minele ei căutau a se atinge de mîna lui... pe pahare !... am observat că nu-i maj vorbeşte, îl budează negreşit... toată ziua Elena era gîn" ditoare !... cîntecul meu pe lac nu i-a făcut nici o plăcere... El însuşi stă totdeuna la o parte ; fuge de socie- 212 tatea noastră... Cîte probabilităţi nu sunt?... nu mai este 0 supoziţiune ! ci un adevăr»., buzele ei mi-au minţit cînd inii spuneau că mă iubeşte... Cît trebuie să fie de mizerabil sufletul unei femei ce minte asfel !... E trist a crede că în această lume tot ce se ridică mai pe sus de mulţime prin cualităţi rari a trebuit să ne vestejască frăgezimea inimii noastre !... o, femeie ! tu, ce semeni venită să ştergi cu degetele tale grijile dupe frunţile noastre, a trebuit oare să deminţi cu atîta amărăciune această dulce speranţă ?..." Asfel cugeta Alexandru, preumblîndu-se prin galerie şi blestemînd pe cele două femei ce îi dară o ştire atît de crudă. „Pentru ce mi-au spus ele aceasta ?... Cu două ore înainte, nimeni nu era mai ferice decît mine, nu cunoşteam nefericirea mea... şi eram mulţumit !..." Uşa de la camera Elenei se deschise. Elena veni în galerie. Ea văzu pe Alexandru preumblîndu-se gînditor. Luna vărsa valuri de lumină şi-neca această galerie. — Nu te-ai culcat încă ? întrebă ea. — Poci dormi ? — Eşti bolnav ? — Da... sunt bolnav... — Ai trebuinţă de îngrijirile noastre... — Nu ! mulţumim !... Aceste răspunsuri reci fură atîtea lovituri pe inima acestei femei. Ea înţelese că Alexandru era în unele minute de gelozie. Ar fi preferat să o mustre, să o insulte, decît să-i răspunză cu atîta răceală. — Iară eşti supărat pe mine ? — Nu !... pe mine !... — Ce ai făcut ? — Am nenorocirea a te vedea, a te iubi, ca să te despreţuiesc... La această vorbă Elena surîse cu mulţumire. — înţeleg... o nouă vijelie... Să fie ! îmi face plă-^e... căci dovedeşte că mă iubeşti, Alexandru meu !... |u totdauna gelos, bănuitor, cu această condiţiune !... însă ^ seama, aceste excese îţi fac rău !.. iată singurul cuvînt care mă face să sufer cînd te văz gelos... Dar să Vedem, spune-mi, de cine eşti gelos, de Ranu, negreşit ?... —- Pentru că ai zis-o singură, fie ! 213 Femeia iartă amantului său aceste excese de gelozie • bărbatului însă nu le iartă ; el însuşi nu cutează să-i de-! clare gelozia sa, aleargă la o mie de pretexte ca să mustre pe femeie. Un amant merge drept : pune înainte motivul mîniei sale, fapţii, nume proprii, nu o menagează întru nimic, devine aspru, barbar, cauza este că bărbatul Se mînie în puterea drepturilor conjugale şi amantul în pu^ terea drepturilor inimii ; la acest din urmă amorul este totdauna tînăr şi pasionat însuşi prin natura lui criminală în faţa oamenilor. Elena îi luă mîna. — Ascultă, Alexandre, îi zise Elena. Îmi pare bine că ai pus acest nume pe tapet. Alexandru retrase mîna. — Daca ai putea să înţelegi puterea cu care te des-preţuiesc, singură te-ai despreţui ! îi zise Alexandru. — Ai dreptate ! zise Elena înecată de durere, sunt demnă de dispreţ ! Ea simţi că se îneacă. Se îndreptă către camera ei, sprijinindu-se cu mînele de perete... odată acolo, căzu pe pat leşinată. Alexandru se coborî în curtea mănăstirei, fruntea lui ardea ; inima îi era plină de mînie. Se înturna în dreapta şi în stînga fără să ştie unde îl duc picioarele. Intră în grădină, ia o potecă, înaintează, gîndurile sale îl apăsa; rătăceşte asfel pe cîmpii mai multe ore, răcoarea dimineţii sufla peste fruntea lui arzîndă, îl răcorea, îl trezeşte, zorile strălucesc înaintea ochilor seci de lacrimi şi pare că comunică frăgezimea lor sufletului său înfocat. „Unde mă duc ? se întrebă el, sunt departe de mănăstire... Ce vor zice cele două dame cînd vor afla că am dispărut ?... nu vor da acestei plecări nopturne o explica-ţiune compromiţătoare pentru Elena, după mărturisirea ce ele îmi făcură ieri seară ?... am eu dreptul a compromite o femeie ? ar fi mai înţelept să mă întorc la mănăstire... mai tîrziu voi părăsi ţara." Alexandru se înturna asupra paşilor săi, mînia sa se schimbă în pietate pentru Elena. „Am fost crud ! zise el. Să ne închipuim că ceea ce mi-a zis acele două femei despre dînsa este adevărat, ce drept am eu asupră-i ca să o tratez atît de barbar ?... Daca această purtare ar 214 drobi această fiinţă delicată?... am fost crud, barbar, %ebun !••• Cine poate să ştie daca ea nu a trecut noaptea ^ârsînd Lacrimi ?... Sunt mai mult decît crud : sînt laş !... insultat-o cu asprime, am lăsat-o leşinînd !... vai ! daca cineva merită a fi despreţuit, sînt eu, numai eu !..." El se gîndi atunci la delicateţa simtimentelor Elenei, la vorbele ei, la suferinţele ei, la amorul ce îi exprimase si la chipul cu care el îi răspunse, un rîu de lacrimi cură din ochii săi : ar fi dat viaţa sa să nu fi făcut cele ce făcuse. „Mă voi arunca la picioarele ei, zise el ; voi zice că eram nebun... Ea e bună... mă va ierta... va uita..." Gîndind asfel, ajunse la mănăstire. Servii singuri se deşteptară. Tăcerea domnea în casa oaspeţilor. Cu păsuri uşori intră în camera sa. Acolo îşi aduce aminte că acea cameră se învecinase cu a Elenei şi a Caterinei. O uşe închisă îi despărţea, voia să ştie daca Elena doarme ; daca este bolnavă. Se uită prin crăpătura uşei, razele zilei intraseră în camera sa. Elena era pe pat, dormea. Era frumoasă ! Alexandru se linişti. Se aruncă pe pat, nu putu dormi.. Se scoală şi iese afară. El intimi pe egumenul mănăstirei ieşind de la biserică. — Ştii că am promis acei fete de ţăran şase boi, trei vaci şi trei mii de lei ? Ştii încă că i-am zis că le va găsi aici la mănăstire ? te rog, părinte, să priimeşti acei trei mii lei ! Doamna Elena îţi va da astăzi preţul vitelor ; le vei da ginerelui Elenii. — Dumnezeu să vă dea zile pline de fericire zise călugărul. Alexandru surîse cu durere. — Nu-mi pari să fii mulţumit ? îl întrebă egumenul. — în adevăr, părinte... — Şi cu toate acestea toate darurile ce pot face pe un om fericit, le ai !... Ei auziseră atunci vocea Elenei ce urma pe Caterina în galerie. Elena căzuse pe pat leşinată. Ea reveni repede, şi cea dintîi mişcare ce făcu fuse să ştie unde era Alexandru. Se lută^ în galerie, nu mai era acolo. Se uită pe fereastră şi n văzu depărtîndu-se, apoi dispărînd sub arborii gradinei. tremură de spaimă, crezu că Alexandru se dusese să Se arunce în lac, acum uitase durerile ce-i cauzase insulta 215 lui Alexandru. Ea nu se mai gîndea decît la viaţa lui. ]>e cine va trimete după dînsul ? nu era nimeni, îi veni ideea să se ducă ea singură, apoi, cînd se gîndi la consecuintă tremură. Trecu clar toată noaptea în cele mai crude suferinti Despre ziuă, adormi un moment, atunci cînd Alexandru o văzu prin uşă. Zgomotul ce făcu el o deşteptase. Elena atunci sculă pe Caterina, se îmbrăcă şi ieşi în galerie La vocea Elenei, Alexandru congedie pe preot şi se urcă în galerie. El merse spre Elena. — Ah ! zise ea cu bucurie. Alexandru o salută cu respect. — O să mă omori ! îi zise Elena. Alexandru, fără să zică o vorbă, îi luă mîna şi o încărca de sărutări, ochii lui se umplură de lacrămi, şi lacrimile, sparte pe faţa lui, scăldară minele delicate ale Elenei. — Nu-mi face nici o mustrare, zise el, daca poţi, plîn-ge-mă, sînt nenorocit !... Caterina ieşi atunci din cameră, fragedă şi rîzîndă, ca florile ce răsăriseră în acea dimineaţă. Ea sărută pe Elena şi întinse mîna lui Alexandru. — Eşti palid ! zise ea lui Alexandru. — Am dormit rău, răspunse el. în aeel moment apăru în capul uşii galeriei Ranu. — Iată şi moldoveanu ! zise Caterina. — Amantul meu ! zise Elena surîzînd. Alexandru înţelese intenţiunea Elenei, cu toate acestea vorba ce zise ea îi ridică o greutate după inimă. — Ce grozăvie ! zise Caterina, unde a pescuit Zoe această fiinţă ? — Este frumos ! răspunse Elena, aruncînd o căutătură lui Alexandru. — Tip de lacheu ! zise Caterina, nu ştie nici să converseze... — Nu are nici o educaţiune !... Dar are inima foarte tînără ! urmă Elena. — El ? răspunse Caterina ; nu aş fi crezut ! — Mi-a făcut o declaraţiune de amor, mai zise Elena, nu aş putea a mă înamora de un asfel de om !... 216 Aceste vorbe ameţiră pe Alexandru ; nu mai ştia ce să gîndească. Ranu se apropia de dame ; le salută. ._ Nu ne dai rnîna ? îl întrebă Elena. De cîteva zile, nU ne mai iubeşti ?... de cînd ne coboram pe scara ocnei, qpre exemplu ! Ranu se roşi... Alexandru se întrebă : „Ce va fi aceasta ?"... ideile lui începură a se lumina. __Ce s-a întîmplat pe scara ocnei ? întrebă Caterina. Nimic ! zise Elena... o copilărie, la care sunt sigur că d. Ranu nu se mai gîndeşte... .— Sunt curioasă să ştiu, zise Caterina. — O declaraţiune de amor !... locul era rău ales, în-chipuieşte-ţi că putea să caz dupe scară !... — Doamnă ! zise Ranu, vă rog !... — Vă supără... ce ? nu a fost o glumă ?... şi eu şi bărbată-meu am luat-o pentru o glumă... bărbată-meu mai ales a rîs atît de mult cînd a auzit... — A auzit... răspunse Ranu. — De ce nu ? nu este nici un rău... — Şi damele cele două au rîs ! zise Alexandru, care acum începuse să vază în întunerec. — Şi damele cele două ? întrebă Ranu. — Care mi-au spus, răspunse Alexandru. Acum Ranu nu mai înţelegea nimic. Aceste vorbe îl cufundaseră, se retrase cu ruşine. — Ce fel ? Elena, tu faci asfel de romanuri şi nu îmi spui ? — Uitasem, în adevăr. Caterina se duse în casă să-şi aducă lucrul ce luase cu ea. — Vei să-mi explici ce sunt toate acestea ? zise Alexandru Elenei. — Lucru foarte simplu : fără nici un motiv, mi-a făcut o declaraţiune, pe care am comunicat-o îndată bărbată-meu, si am rîs amîndoi. — Adevărat ? — Te îndoieşti ?... —- Atunci i-ai spus şi ce ţi-am zis eu ! şi aţi rîs P°ate împreună ?... — Alexandre ! esti crud !... 217 Caterina se înturna cu lucru. — Nu plecăm ? întrebă ea. — Să plecăm, zise Elena. De aici la Poiana... acolo să facem gustare !... Georges veni atunci în mijlocul lor cu ochii plini de somn. După el veniră Zoe şi principesa. Caii se puseră la căleşti. Ele schimbară cîteva vorbe şi se coborîră pe scară. Elena zise egumenului să cumpere nouă capete de vite pentru protegiata sa şi promise a-i trimite banii îndată ce se va înturna acasă. Decise încă să se facă nunta dumineca viitoare şi zise că ea însuşi va veni să-i cunune la Făneşti. Ei porniră asfel şi după o oră ajunseră în Cîmpina... La marginea despre munţi a burgului, pe muchea unui mal înalt se face o cale ; sub acest mal zace un lac limpede şi liniştit, închis între două dealuri. Se crede că este de o adîncime fabuloasă. Surfaţa lacului se află la cîţiva stînjeni mai sus de patul Prahovii, ce se desparte de lac printr-o bară de pămînt rădicat. Pe calea de care vorbirăm, trăsurile purceseră cu repejune. Ele coborîră coasta către rîu, trecură Prahova. De aici se văzu pe coasta lanţului de peste rîu mănăstirea Poiana, rădicîndu-se asupra arborilor. După un pătrar de oră, călătorii intrară în mănăstire, aici fură priimiţi în sunetul clopotelor, ce este un semn de distincţiune pentru persoanele mari cari ajung la mănăstiri. O*gustare destul de bună aştepta pe călători. Din balconul caselor mănăstireşti era o vedere încîn-tătoare. Elena se temea că nu vor putea să ajungă seara la Sinaia cu caii săi, şi trimese să le aducă cai de postă. Ei se preumblară prin case, prin grădină. Se urcară într-un chioşc de lemn ce este făcut pe un nuc gigantic, a cărui rădăcină se află la cîţiva stînjeni mai jos decît linia malului. Intrară aici pe o punte. Acolo citiră mulţime de nume de oameni cunoscuţi şi necunoscuţi, ce crezură să treacă asfel la posteritate, fără să ţie socoteală că chioşcul era ursit să trăiască mai puţin decît amatorii de nemurire. Elena se află aici cîteva minute singură cu Alexandru. — Eşti încă supărat ? întrebă ea. 218 Nu-mi mai aduce aminte ! răspunse Alexandru, fiena mea ! eşti bună pe cît eşti frumoasă ; generoasă pe cît eşti dulce... treci cu vederea capricii mei ! Te iubesc ea mult ; iată toată crima mea ! Ştii că sunt gelos de orice fiinţă care-ţi arată simpatia ? îmi pare că natura si oarc1011^ au complotat ca să te răpească amorului meu ! încrederea nu lipseşte. Dar este încă vorbă de încredere ? sufletul tău este cast ca sufletele fecioarelor osianice, o stiu ; dar poci să încetez de a fi gelos ?... voi înceta atunci cînd voi înceta a te iubi ; atunci voi putea rezona ; voi putea roşi că am avut slăbiciune de a fi gelos ! — Intotdauna îmi ceri iertare şi întotdeuna mă insulţi Ce inegalitate de caracter ! Eu nu sunt aşa... fii totdauna cum eşti acum !... — Spune-mi cum acest Ranu ţi-a declarat amorul 6ău ? — Nu mă întreba !... am uitat. — II urăsc !... zise Elescu. — Nu merită nici ură, nici simpatie !... Ei tăcură. Elena devine gînditoare. — La ce te gîndeşti ? întrebă Alexandru. — O idee egoistă, răspunse ea. Toţi aceşti oameni ce ne însoţesc sunt de prisos aici, nu este aşa ? aş voi să fim numai amîndoi !... — Mă iubeşti dar ? întrebă Alexandru. — Totdauna aceeaşi întrebare !... Daca nu te iubeam, era să fac ceea ce am făcut ? — Sacrificii ?... nu sunt mari... — Nu-mi vorbi de sacrificii... Ştiu ce vei să zici... acele sacrificii le despreţuiesc, o femeie nu are trebuinţă de dînsele ca să dovedească că iubeşte pe un om ; nu e aceasta dovadă. Sacrificiul este a călca parola sa înaintea bisericei şi a bărbatului ; a avea inima zdrobită de durere Şi a fi silită să surîză cu fericire, a vedea pe soţul său, a-i surîde, a-1 răsfăţa, a-i zice că îl iubeşte, cînd nu poate să-1 sufere ; sacrificiu este a se gîndi că înşală pe acela ce are încredere într-însa ! Nu te amăgi, educaţiunea noastră este asfel că onoarea în maritagiu s-a făcut atît familială, încît este o virtute de a o viola, o slăbiciune *ţ a o respecta. A iubi pentru o femeie măritată este dar e multe ori o virtute, şi orice virtute implică ideea unui 219 sacrificiu... Ştii, Alexandre, ce rămîne să facă o femeie care a trădat parola dată soţului său ? Să moară ! ia^ pentru ce zic că este o virtute de a iubi !... — Ce fel? răspunse Alexandru. Vei să mori ?... — Ai gîndit oare altfel ?... cînd ţi-am zis pentru întîia oare că te iubesc, eu m-am destinat la moarte. Asfel niciodată nu ai fi auzit vorbe de tinereţe din gura mea !..' Ceea ce mă consolă este numai purificarea printr-o moarte a carii cauză va fi căinţa. — Mi-ai zis de multe ori că sunt fantastic... văz că eşti mai mult decît mine... — Să lăsăm aceasta ! m-ai întrebat dacă te iubesc !... şi vei un răspuns !... Dumnezeu nu a creat expresiuni fidele pentru simţimente, precum nu a creat culori fidele pentm colorile cerurilor... nu voi putea exprima niciodată ce simţ ! în amorul său pentru D-zeu, omului i-a dat o formă ce nu are nimic de divin, o vîrstă ce nu are nimic de poetic ; daca te iubesc, întrebi ? Dară ! iată tot ce poci a zice. — Te crez ! zise el. Dar acest amor va ţine oare ? mîne-poimîne poate să se schimbe ?... — Se poate, zise Elena... puţin timp am să trăiesc. — Spune-mi, ce sunt aceste gînduri de moarte ? — Nu o să murim niciodată ? întrebă ea surîzînd. — Nu ! nu !... nu voi să mori !... atunci voi muri şi eu... Elena se uită la Alexandru şi surîse. — Atîta mai bine ! zise ea... vom merge a trăi şi a ne iubi în ceruri. Dar caii se puseră la trăsuri. Ei părăsiră chioşcul, egumenul le aduse o condică să-şi suscrie fiecare persoană numele şi daca au fost mulţumiţi sau nu, această condică era trimisă de Eforie la finele anului. Egumenul căta să o arate eforilor. Ea dovedea atît numărul călătorilor, cît şi purtarea egumenului cu dînşii, această regulă contraria mult pe egumeni. Zoe se subscrise comitesă ; principesa îşi mai puse înaintea titlului său de contrabandă : luminaţi a-sa. în acel moment ajunse acolo un ministru dintr-o cercetare ce făcuse singur prin judeţ, prefecţii, subprefecţii, urmaţi de foncţionari mai mici şi de dorobanţi, îl înso- 220 aU în cale. Ministru strînse mîna acestor dame ce le ;unoştea, le întrebă unde se duc şi le spune de unde "vine el însuşi. Era un om de mare probitate şi activ, două cualităţi ce fac pe un ministru să se deosibească. Dar nu avea 0ernul epocei de regeneraţiune în care se afla. ° Am făcut mulţi fericiţi în călătoria mea ! zise el. La mulţi le-am şters lacrimile dîndu-le sau despăgubiri, sau posturi, sau promisiuni pe care le voi împlini. Pe toţi i-am împăcat, i-am înfrăţit... ' — Rău sistem de a guverna este acela de a face să se mulţumească toţi, zise Elena. — Cum? răspunse ministru, d-ta vorbeşti astfel?... — Pentru ce nu ?... ai pedepsit pe cei asupritori ? pe cei despoitori ?... — Ho ! ho !... zise ministru... iată o utopie !... atunci cum am mai putea guverna ?... Doi foncţionari ce am găsit furi sunt deputaţi... trei alţi, rude cu miniştri... cinci alţii, oamenii lui... care are o mare înrîurire în presă. Daca i-aş fi pedepsit, aş fi sculat în contra mea o parte din Adunare ; aş fi adus dezbinare între miniştri ; aş fi expus ministeriul la o sută de articole fulgerătoare în toate foile române, şi opiniunea publică ar fi fost contra mea. Nu este dar un bun mijloc de guvernămînt a pedepsi pe furi... — Crez că nu se poate zice niciodată, acest guvern e bun ! acestalt e rău ! fapta lor încă nu poate să-i califice cu preciziune, căci ceea ce este bun pentru o parte de oameni, poate să fie rău pentru altă parte, şi orice guvern poate să aibă fapte şi bune şi rele. Către acestea guvernul cel mai bun mi se pare a fi acela ale cărui fapte îmbrăţişează mai mult interesele generale, aceasta se poate recunoaşte mai tîrziu. Sistemul dumitale de guvern este a sacrifica interesele generale în favoarea intereselor individuale, acestea poate Sa~ţi merite sprijinul individual, niciodată sprijinul ge-neral... maioritatea este sacrificată asfel şi, mai curînd ^au mai tîrziu, îţi va cere socoteală severă !... Loveşte enea, viciul, hrăpirile, nedreptăţile oriunde le vei găsi, °ricine ar fi cei ce le practică ! si naţiunea îti va tine ^coteala, astfel îi zise Elena. 221 — Nu este nici timpul, nici ţara... cei mai mulţi sunt răi aici... — Meritul este şi mai mare atunci. Dar damele se urcară în trăsuri, ministru le salută trăsurile plecară. * — Iată, zise Elena lui Alexandru, pentru ce lucrurile nu se schimbă în ţară !... Se plîng unii că regimul constituţional este cauza de nu merg lucrurile. Dar principii constituţionali s-au pus oare în legi şi apoi în practică ? Trăsurile trecură de mai multe ori apa Prahovei, apoi urcară pe un deal. Calea pînă la Breaza este periculoasă De aici şi pînă la hotar începe o şosea ; îndată ce se puseră pe şosea, se duseră repede. Lăsară monastirea cea mică Lespezile, la stînga peste Prahova şi în vîrful unei măguri,' şi purceseră către Sinaia, unde ajunseră înaintea serii. Sub trîmba de stînci gigantice şi tăiate ce se văd încă de la Dunăre, ,şi pe care le numesc Bucegii, pe un deal, este zidită această monastire. Ea este a spitalului Colţea; bine înzestrată, ea dă azil călătorilor ce circulă pe calea către Kronstadt; cel dintîi lucru despre care Elena se informă, ajungînd aici, fuse daca bărbată-său era acolo, i se răspunse că nu venise încă. Superiorul le dete două apartamente, unul pentru dame, altul pentru bărbaţi. Aici voiau să treacă noaptea. Vizitară biserica, curtea mănăstirii cei vechi ; casele călugărilor sunt nişte adevărate închisori umede, crăpate, ruinate ; ele prezintă un aspect de mizerie. Călugării apar în mijlocul acestor ruine ca nişte fantasme, şi cu toate acestea mănăstirea are avere mare ! Statul a pus mîna pe veniturile monastirilor neînchinate, între care intră şi aceasta. De doi ani casa centrală a mănăstirilor s-a confundat cu a statului. Statul se mărgineşte a da o subven-ţiune care abia ajunge pentru cheltuielile de toate zilele; mănăstirile se ruinează din zi în zi. Călătorii făcură o preumblare pe dealurile şi văile vecine cu mănăstirea. Această natură maiestoasă şi sălbatecă are un fermec deosebit pentru toate sufletele. Elena rămase mult timp absorbită în meditaţiuni melancolice. Ea se despărţi de grupa cea voioasă, se înlătură în pa~ durile de arbori bătrîni udate de torente. Ea iubea cl1 222 tirnă, şi mustrarea cugetului era atît de putinţe ca ^orul ei. De cîte ori nu se despreţuia ea însuşi simţin-du-se atît de învinsă ? De cîte ori nu blasfema ziua cînd a cunoscut pe omul care era obiectul amorului ei !... „Nu niai Poci a ma retrage înapoi ! zise ea... este tîrziu !... nu creZ că mai poci trăi fără a-1 vedea !... oh ! pentru mine pSte decis ! ori în ce chip! a muri !..." Grupa se risipa, cele două dame statură a se consulta cu Ranu ; Caterina părea absorbită într-o convorbire cu Georges ; Alexandru profită de aceasta ca să urmeze pe Elena. El o găsi şezînd lîngă o fîntînă înconjiurată de arbori. Elena apăru în ochii lui Alexandru, privind visătoare jocurile apei capricioase, ca o nimfă din antichitate ce apărea călătorilor rătăciţi. — Ce faci acolo ? o întrebă el. — Nu eram singură, răspunse ea. Eram amîndoi. Alexandru şezu lîngă dînsa. Elena trecu mîna sa mică şi albă pe fruntea amantului ei. — Această frunte a fost senină ca cerul de astăzi ; nici un nor nu a trecut pe dînsa... Cît sunt de ferice cînd văz că eşti mulţumit !... Amorul el însuşi are zilele sale de vijelie ; dar eu prefer pe cele senine, atunci sufletele noastre plutesc cu fericire pe o lume de vise plăcute !... Seara se cobora în văi, răspîndind un farmec dulce şi misterios. Luna surîdea în vîrful unei stînci, murmura apelor dimprejur invita orice suflet la reverii. — Ce locuri bogate de poezie, zise Elena, nu simţi ceea ce simţ eu ; nu sunt poeţi numai poeţii de profesiune. Cei ce scriu ca să fie citiţi, de multe ori se servă cu spiritul în locul inimei. Pe cînd aceia ce au poezia în ttnmă, ce o ascunde ca un prezinte ceresc şi nu o aruncă vulgului, pot mai lesne să găsească calea inimii... Alexandru îi luase mîna şi o strîngea pe sînul lui. Mă iubeşti ?... îi zise el, înger dulce al fericirei ^e lasă inima ta plină de amor să se spargă ca bo-°cul unei roze ce înfloreşte şi răvarsă parfumul ei ce-esc!... vino pe sînul meu ce nu mai bate decît pentru 223 tine !... înclină fruntea ta ca o floare pe fruntea mea ' e dulce a iubi şi a fi iubit, Elena mea ! e dulce a respira parfumul ceresc al gurii tale ! a atinge cu buzele mele buzele tale curate şi înfocate !... a confunda sufletul meu în sufletul tău ca două raze ce se unesc !... oh ! nu ma? sunt singur în lume !... acum îmi place lumina soarelui ! viaţa mea a devenit un vis poetic ! lumea, un paradis unde totul mă răpeşte, mă îmbată!... nu! nu mai sunt singur ! Sufletul meu este sufletul tău, corpul meu, corpul tău, inima mea, inima ta!... Timpul trece repede-iluziunile se scutură ca florile, corpul se vestejaste !... oh f pentru ce nu putem să oprim zborul zilelor!... Lasă-mă să mă îmbât de parfumul sufletului tău, ele graţiile tale.., şi apoi... într-unui din acele vise de voluptate, să mor !... Elena era răpită. Ea rugă încet cerul să-i arunce în inimă o suflare rece, obrajii săi deveneau aci rumeni ca purpura, aci palizi, ochii săi plini de amor şi de patimă se înturnau cu sfială de la Alexandru ; sînul ei bătea cu voluptate ; un fior rece încinse tot corpul său, ce ardea ca o flacără, mîna sa tremura în mîna amantului său ; buzele lui Alexandru întîlniră buzele sale. — Alexandre ! zise Elena, voi fi a ta într-o zi ; însă nu astăzi !... ora morţii nu a venit încă... lasă-mă dar, înainte de a muri, să mă bucur încă de fericirea a te iubi !... — Ce zici ? nu te înţeleg ! întrebă el. — Cînd voi fi a ta, trebuie să mor !... — Aide !... zise el, astfel totdeuna vestejeşti bucuria inimii mele ! — Sînt superstiţioasă !... Cred că în ziua cînd voi fi a unui amant, o să mor ; timpul nu a sosit... în acea zi eu însumi voi veni la tine... acum să mergem !... este seară... bărbată-meu a fi venit !... Ea zise toate acestea cu o seriozitate atît de mare, încît Alexandru se supuse fără a murmura. Plecară către mănăstire, unde companionii ceialţi nu sosiseră. Postelnicul nu se arătase. Elena şi Alexandru şezură pe o galerie ce căuta către biserică. Elena era palidă şi visătoare. Alexandru el în~ suşi căzuse în gînduri. — Ce ai ? îl întrebă ea. 224 __Ce fineţe au femeile ! răspunse el. __Nu crede, Alexandre ! zise Elena, nu a fost aceasta 0 stratagemă cum gîndeşti, poate... voi fi a ta ; daca odată ţi_am mărturisit că te iubesc... nu sunt ca celealte fe-mei... nu ştiu să înşel, nici să mă înşel... care este femeia ce iubeşte cum te iubesc eu şi care nu sfîrşeşte prin a se c|avi... Daca este o crimă, nu este a se da, ci este a iubi. Toate femeile care iubesc tremură cînd se gîndesc că pot să facă cel din urmă sacrificiu, şi îl fac !... Ceialţi veniră atunci. Ei se puseră la convorbire. Principesa începu a deveni geloasă de Caterina. „Ce fel ? îşi zise ea> această fată să fie preferată mie ele Georges, ea, o piţigăitură nebăgată în seamă, să mă lase pe rnine, principesă, bogată, spirituală, frumoasă ?... nu se poate !... crez că şi-a perdut spiritul !... am să-i observ cu băgare de seamă. Să aflu". O trăsură întră în monastire : era postelnicul. Elena îi ieşi înainte. El ajunse plin de bucurie, căci reuşise într-o speculă comercială. — Apropa ! zise el. Să vă dau ştiri despre Bucureşti ? — Ha ! ha ! ziseră clamele. — Ne acuză gazetele eă am subscris o petiţiune către turci, prin care am cere starea veche. — Daca aţi făcut, bine aţi făcut ! zise Zoe, dar nu aţi făcut-o. Sînteţi laşi !... — Se mai vorbeşte de schimbarea ministeriului... Se zice că bărbaţii domniii-voastre au să intre în combinarea nouă. — Ah !... strigă principesa. Era şi timpul !... — Nu s-a făcut încă, răspunse postelnicul... mai am o noutate... — Care ? — Nunta domnişoarei Serescu în două zile... — S-a decis ? — Negreşit... — Dar cine o să asiste ? zise Zoe. Eu una nu am jnimă cu lucrurile de astăzi !... cu cine o să ne găsim Ia nuntă ! femeile ofiţerilor, avocaţilor, profesorilor, ban-chenlor^ lipscanilor, doctoresele îneacă toate balurile ! ln toate locurile ! Ce nenorocire !... nu pot să le iert pre- 225 tenţiunele de a se arăta pe acelaşi picior cu noi!... nişte mojice!... — Ai dreptate, zise principesa. Unde este timpul nostru ?... atunci, la baluri, comisarii însărcinaţi să priimească ducea damele de clasa II, neguţătoresele, ofiţeresele, la stînga, şi pe cele de clasa I, la dreapta ; acum ne amestecă cu toate aceste parvenite !... ce eroare !... — Ce să faci, principesă ? zise postelnicul. Convenţia a ucis clasele ; nu mai sunt în ţară decît români ; dar bun e Dumnezeu ! — Gonvenţiunea a făcut pe toţi românii nobili, 2ise Elescu. — Eşti prevenit împotriva nobleţei... strigă Zoe, îi faci un resbel fără repaos ! — Te înşeli, doamnă ! Aş fi voit ca românii să aibă o aristocraţie de naştere, căci atunci ţara n-ar fi fost atît de căzută. Această instituţiune a fost folositoare popolilor, mîndră de străbunii săi străluciţi prin fapte mari, ei ar căuta să le semene, ar face fapte mari, sacrificii de avere, de viaţă pentru naţiune. Dar tradiţiunele nu sunt ; istoria este mută asupra numelor celor ce numeşti nobili !... nobili de ieri, ei nu înţeleg drepturile cu datorii, caută să puie mîna pe o putere, ea însuşi redusă la o stare de servilism, de sclavie, numai ca să se bucure de nişte bunuri materiale al căror preţ vor fi ignorinţa, trădarea ! Nu crede că atac această instituţiune... Ea a fost bună în timpul său : atac persoanele oare, printr-o conduită degradatoare, au degradat-o şi însuşi printre persoane voi face excepţiune. Mulţi din bărbaţii cari dau dovezi de simţimente nobile sunt din această clasă. Ascultaţi! generaţiunea de astăzi este sub urgia unui blestem... pe cît va exista ea, nici o mîntuire nu poate să fie. — Ce zici, pentru D-zeu ! strigă Elena. — Acesta este adevărat. Ceea ce numim astăzi o naţiune este un corp ce nu mai are inimă... voiţi ca să va dovedesc ? Streinii au călcat în picioarele cailor mormintele părinţilor noştri ; cei mari au priimit pe inemici cu cununi de flori !... onoarea, patriotismul, independinţa sunt văzute aici ca nişte crime !... nu-mi vorbiţi că ce\ ce cîrmuiesc sînt răi!... Cei ce cîrmuiesc sînt asfel căci naţiunea este asfel. Ei sunt expresiunea ţărei. 226 — Sînt multe lucruri de zis între acestea, răspunse Elena. Majoritatea este bună ! — Bună ca să devie complicea minorităţei !... Elena tăcu. Ea cunoştea caracterul lui Alexandru, asfel înţelese că amărăciunea ce vărsase în vorbele sale avea o cauză într-un nou exces de gelozie şi naţiunea română nu era pentru nimic. „Dar care să fie motivul noii sale supărări ? negreşit, îşi zise Elena, e gelos pe bărbată-meu !..." Alexandru era un caracter care ar fi fost nesuferit, fără nobleţă ce avea totdeuna. Daca ar fi însurat, ar fi ca cei mai mulţi bărbaţi care, în bănuielile lor, de multe ori nedrepte, nevoind a se exprima ce simt, găsesc diverse pretexte spre a certa femeile lor pentru cutare sau cutare lucru ce se face în casă... Seara aceea trecu fără nici un incidinte. A doua zi călătorii vizitară peştera unui sihastru în muchea unui munte, gustară ceva şi plecară către Făneşti. Alexandru se puse în trăsura în care era Zoe şi principesa Iordache. — Frica ursului te aduce la noi ! îi zise cînd plecară. — Frica unsului ? — Mai întrebi ?... frica postelnicului. — Nu am pentru ce... — Ia lasă vorbele... zise Zoe... eşti nebun dupe Elena. — Vă jur !... — Nu jura !... o iubeşti. — Nu !... — Nu te crez... cată să dovedeşti... — Cum ? Zoe se gîndi puţin, apoi luînd un aer cochet şi plecîndu-se la urechea lui Alexandru, îi şopti ceva ce principesa nu auzi... Ei se înturnară astă dată fără a se mai opri undeva. Seara erau la Făneşti. Elena se prepară ca să cunune duminica viitoare pe protegeata sa de la Brebu, trimise banii Promişi egumenului şi dispuse asfel ca părinţii tinerilor sa vie cu dînşii la Făneşti. Damele se retrăseseră în camerile lor de culcare. ?27 STAFIA Zoe se aruncase pe pat. Ea era îmbrăcată cu un cap0t de batistă fină peste o cămaşe iară de batistă, peste acest capot trecuse un brîu de mătase albă. Pe cap pusese o bonetă elegantă de valansienă, părul ei era strîns cu îngri-jire. Văzînd-o cineva asfel, ar fi zis că aşteaptă un amant Ea se prefăcea că este aproape să adoarmă ; candela era stinsă. După cîteva minute, rădică capul, ascultă : principesa sufla ca o persoană ce doarme. Se scoală pe jumătate... ascultă, coboară din pat... ascultă încă... Se indrep-tează către uşe, o deschide. Afară se auzi un tunet. Cerul era coperit de nori ; vîn-tul începuse să sufle. Să ne înturnăm la Alexandru. Elena astă dată nu-i mai clete budoarul ei pentru culcare, acesta îl dete postelnicului, iar lui Alexandru îi dete o cameră lîngă camera ci de culcare, cu îndatorire să o împartă cu Georges. Din camera sa Elena auzea tot ce ar fi putut face vecinii săi. Ce-i dicta această măsură ? poate dorinţa de a-1 avea sub ochii săi neîncetat. Aceşti doi juni se culcară şi adormiră. Elena veghea mai toată noaptea. Vijelia începuse afară, fulgerele şi tunetele se succedau necontenit, ploaia şi vîntul băteau în ferestrele ca-merii unde dormea postelnicul. Zgomotul vijeliei îl deşteptă din somn. „Ah, zise el, porumburile mele au să crească !..." Dar fuse silit a se opri aici... Se şterse ia ochi să vază mai bine... nu se înşală, prin camera sa umbla o fantasmă albă ; el o zări la lumina fulgerilor. Ca toţi oamenii ignorinţi şi slabi de judecată, postelnicul era superstiţios. El credea în stafie, în strigoi, în iele, în zburători, în fermece. Crezu că este o stafie. îşi aduse aminte că se clădise casa pe o casă în ruine şi că ţăranii ziceau că acolo au văzut de multe ori stafia. „Sînt perdut. îşi zise el, iată stafia !... D-zeule, scapă-mă !... dacă voi .striga, ea mă va sugruma !..." El începu să tremure ca un copil ce crede că vede un spirit răufăcător, şi îşi puse plapoma în cap. Stafia se apropia de pat, întinde mînile, postelnicul se crede perdut. El simte mişcările mînicii ei... Mîna staft11 rădică plapoma după capul postelnicului ; atinge faţa lui 0 răsfaţă ; postelnicul nu mai sufla... Stafia se aşează pe pat lingă dînsul, postelnicul scoase un gemet. Un fulger pruncă lumină... Acum stafia începu să tremure. Ea văzuse faţa postelnicului. Ce va face ? se înşelase : nu era postelnicul acela ce căuta. Ea retrase mîna repede,, să scoală, să depărtează ; crede că postelnicul o preurmă ; jese din cameră şi se face nevăzută. Nenorocitul superstiţios rămase în poziţiunea care* ]uase, ascultîncl şi tremurînd de spaimă. După o oră avu coragiu să rădice capul, să asculte, să privească. Inţelegînd* că stafia a fugit, aprinse luminarea ; nu văzu nimic. „Nu am visat, zise el. Era stafia, am văzut-o, m-a atins pe frunte cu mîna rece ca ele mort !..." El ar fi voit să iasă afară, să deştepte toată casa, să spuie că a văzut stafie ; numai temerea de a se întîlni încă o dată cu fantasma îl ţinu pe loc. Umblînd prin casă, zări c-încingătoare ; o culege ; era un brîu alb de mătase. „Iată o dovadă ! zise el, că a fost stafia ! şi totdeodată aruncă brîul departe de dînsul... Este fermecat", zise el. Toată lumea ieşise în salon. Postelnicu, ca niciodată,, nu se arăta. Elena, crezînd că bărbată-său este bolnav, seduse la dînsul. El îi spuse tot ce i se întîmplase cu stafia, ceea ce făcu pe Elena să rîză. Dar cînd îi arătă brîul de mătase alb ce stafia perduse prin casă, Elena simţi că pămîntul se învîrteşte cu dînsa ; un fior rece coprinse-toate ncrvele corpului ei, deveni palidă, şi vocea sa începu să tremure: — Vezi ? ai încetat d-a mai rîde, zise postelnicul,., nu-ţi spuneam eu că e stafia ! iacă brîul ! toţi ţăranii care mi-au spus că au văzut-o mi-au zis că poartă un brîu alb... Pentru ce Elena se impresiona atît la vederea acestui unu ? Lucrul este lesne de înţeles : ea recunoscu brîul Zoei — îşi aduse aminte că acea cameră fusese totdauna destinată pentru Alexandru ; un simtimînt de gelozie mişcă toate fibrele inimii ei. Această boală era nouă pen-lru dînsa. ca şi amorul ce avea. I se părea că văzu pe* •alexandru la picioarele Zoei, scoase un ţipet şi căzu •cinată pe pat. 229» — Iată ce-mi face stafia ! zise postelnicul ; mine părăsim această casă !... Elena se redeşteptă, dar palidă şi frumoasă ca suferinţa. Suspinele o îngîna... Ea rămase încă în această cameră pe pat... Ce nu ar fi dat să poată vorbi cu Alexandru !... „Acum înţeleg, zise ea. Suferinţele lui Alexandru !... Cele ce zicea..', erau mincinoase. Nu era gelos. Se prefăcea... Doamne ! Doamne ! ai milă de mine !... pînă astăzi credeam că îl iubesc... cum mă înşelam ! nu ! eu nu-1 iubeam ! credeam că îl iubesc !... De astăzi numai am început a-1 iubi... oh! acum, acum îl iubesc!... Dacă ar fi acum acolo, aş voi să-i scoţ inima din pept cu un fer!... dar dacă va fi inocente?... Alexandru meu ! oh! ce grozăvie !... Ce am zis !... Sînt nebună !... unde este? ... Vino, dulcele meu !... vino să-mi cer iertare că am putut să gîndesc rău !..." ■în acelaşi timp, Zoe, în camera sa, făcuse o scrisoare pe care voia să o trimită cu om înadins la Bucureşti. Aici era cel din urmă act al comediei cu Ranu. Acest act trebuia să se joace duminică la Făneşti. Zoe era sigură acum că Elena era înamorată dupe Ranu ; că Alexandru era înamorat după Elena. Durerea de a se vedea despreţuită de Alexandru pentru Elena o întărită şi mai mult. Trimise scrisoarea pe un om al ei sigur. Cînd fuse la gustare, postelnicul spuse cu spaimă tot ceea ce i se întîmplase cu stafia. Toată adunarea rîse de credulitatea lui. Cînd însă spuse că stafia, fugind, perduse un brîu alb pe care îl găsise el, Zoe deveni palidă. Ea tremură gîndind că Elena o să recunoască brîul ei. Iată o armă în mîna rivalei ei ! Elena putea să-i facă rău cu acest talisman ! Cel puţin el dovedea că ea fusese stafie, ceea ce ar fi făcut-o ridiculă, sau că se dusese în camera postelnicului, ceea ce era de cel mai din urmă dispreţ. Elena, din parte-i, avu ochii ţintiţi pe fisonomia lui Alexandru, doare va ghici pe impresiunile ce-i va face această istorie, dacă el avea vreo complicitate cu stafia. Fisinomiia lui nu exprimă nimic, dacă nu indiferintă-însă aceasta nu o linişti. 230 Ciudat lucru cu această stafie ! zise Alexandru postelnicului ! eu te crez că ai văzut-o... dar crez că a fost stafie cu mînile albe şi delicate... Alexandru observă că Zoe îşi ascunse mînile. „Ah !" zise el în sine... apoi urmă tarei — Nu este anevoie de dovedit daca ea a lăsat după dînsa brîul alb ; poate că cineva va recunoaşte aceî brîu... — Să ni se arate acel bîu, zise Georges. Zoe tremură. .— Bravo ! zise postelnicul, să ni se arate acel brîu. . — Să lăsăm stafiele, zise Elena, bărbată-meu a visat... — Am visat ?... în fine, Elena căută în toate chipurile să înlăture ideea de stafie şi de brîu. Toată ziua aceea Elena nu putu să vorbească în parte lui Alexandru. Către seară ei rămaseră singuri în chioşc cîteva minute. Elena rămase tăcîndă, ca să arate că este supărată pe Alexandru. Acesta îi luă mîna şi o încarcă de sărutări... Ea retrase mîna. — Ce ai, Elena mea ? o întrebă Alexandru, pentru ce această răceală ? — Pentru ce ? Oare nu am dreptate ? pentru ce Zoe a intrat în camera unde dormea bărbată-meu ? Ştia că acea cameră este aceea în care totdeauna ai dormit, în care lumea ştia că ocupi... — Ce fel ? întrebă el ; acea fantasmă a imaginaţiunei postelnicului era reală ? a fost Zoe în adevăr ? — Ce căuta ?... — Eşti geloasă ? — Geloasă?... ce zici!... de o creatură atît de înjosită ! ...îţi spui că voi să ştiu daca te-ai coborît pînă să consimţi la cochetăriile unei mesaline... — îndoiala !... tot ce nu este Elena mea este rece Pentru mine. înainte de a te cunoaşte, erau multe lucruri frumoase în lume. Dar din acel moment tot ce a fost încîntător s-a stins, şi tu singură ai rămas ! ochii mei lasă valurile azurate ale cerului în care se scaldă auro- 231 rile zilelor, ca să nu privească decît faţa celui ce iubesc urechile mele se înturn de la murmura vînturilor pj verdele sîn al pămîntului ca să asculte numai vocea celii un om ca de treizeci şi şase de ani ; blond şi cu plete 9 259 — Cît pentru virtutea ei, eu poci marturi, zise celalt un june ca de vreo treizeci de ani, o adevărată figură de* tabachere. Nu sunt fat, dar cată a spune adevărul, arn făcut multe concuiste ; dar cu Elena mi-am perdut timpul, deci pentru mine, o femeie ce îmi rezistă, o numesc o femeie virtuoasă. — Veţi avea o încredinţare din contra. Mîne seară vă clau rendez-vous la Făneşti. — Să fie ! ziseră cei patru bărbaţi. — Veţi cunoaşte atunci prin dovezi pozitive că Elena este o ipocrită. — Bine ! ziseră ei şi, luînd pălăriile, se retraseră spre a se prepara pentru călătoria de a doua zi. Zoe rămase cu principesa Iordache. Ea sună clopoţelul, un lacheu intră. — Să meargă să-mi cheme îndată aici pe femeia ce a venit de la Ploieşti. — Ce vei să faci ? întrebă principesa. — Nu ai înţeles ?... voi să perz această rivală ; voi să o demasc... Ea petrece cu Elescu... Voi prin ajutorul acestei femei, ţinuta postelnicului, să o suprinză bărbatu-său în braţele Elescului în acelaşi timp ce vom ajunge acolo. — Proiectele tale sunt demne de un mare diplomat. Femeia de la Ploieşti veni. Ea era tînără şi cu o figură curată ; dar fizionomia ei lăsa să se ghicească un caracter plin de răutate. Patimile sau lungi privaţiuni trăseseră pe frunte-i urme de suferinţi. Sub coperemîn-tul ei modest se ascundea un suflet ambiţios, pe care nici modestia poziţiunei, nici obstacolii ursitei nu îl spăimîntă. Ea se credea chemată a deveni consoarta amantului ei. — Ştii pentru ce te-am chemat ? o întrebă Zoe. — Nu ştiu, răspunse ea cu oarecare mîndrie. — Ursita, cînd te-a născut, a precugetat să-ţi facă o condiţiune mai bună ; eu sunt sigură că are să vie o zi cînd vei fi în societatea noastră, egala noastră, amica noastră. Acea zi va fi ziua cînd postelnicul te va recunoaşte de soţia sa. Insă te-ai gîndit oare că spre a ajunge acolo, caută să-şi lase femeia lui, şi, ca să-şi lase femeia lui, caută să aibă un cuvînt. Acest cuvînt eu poci ca sa ţi—1 dau. 260 .— Cum ?... întrebă Tudora cu mirare. — Cum ? lesne de tot. Ascultă. Vei şti că d. Elescu o iubeşte şi este iubit. El este acum la Făneşti, lucru-vl\e sunt înaintate ; mîne seară, vino acolo şi caută să aduci şi pe postelnicul, o veţi surprinde în braţele amantului ei. Noi vom veni acolo : iată cuvîntul de despărţire... — Ceea ce zici mi se pare bine gîndit, zise Tudora. Eu voi zbura îndată la Ploieşti, mîne seară voi veni la Făneşti cu postelnicul. — Atunci pleacă îndată ! zise Zoe. — Aşadar, să ne revedem în Făneşti ! Tudora se înturnă la casa unde trăsese. Ea era plină de speranţă că va reuşi şi va deveni damă mare, prin acest mijloc infam. Acasă întîlni o cunoştinţă de ţară, o femeie tînără, Măria de la Brebu, ce venise în capitală cu bărbatul său, ca să tîrguiască pentru nunta sororii sale ; văzînd pe Tudora, pe care o cunoştea, voi să o consulte asupra obiectelor ce era să cumpere şi o urmă pînă la casa unde se opri. In bucuria ei, Tudora spuse Măriei că şi nunta ei este aproape ; că are să ia pe postelnicul ; că Elena, femeia lui, trăieşte la ţară cu Elescu... — Nu se poate, zise Măria. — Nu se poate ? eşti neroadă, răspunse Tudora... mîne seară vei zice că a fost cum am zis eu. — Pentru ce ? — Mîne seară postelnicul îi va prinde în faţa martorilor. — Atîta mai bine ! răspunse Măria, surîzînd şi as-cunzîndu-şi toată spaima ce coprinse inima sa. Apoi, schimbînd vorba, o consultă despre tîrguielile sale. Tudora îi dete oarecare explicări şi Măria, mulţumindu-i, ieşi; pe stradă regăsi pe bărbată-său, cărui îi spune secretul Tudorei. — Femeie ! zise bărbatul ; o fi sau nu vinovată, Elena este binefăcătoarea noastră. Fără dînsa, fără d. Elescu, eu aş fi mort. Socotesc că ar fi bine să le dăm de ştire. — Asta era şi gîndul meu, răspunse Măria. ■— Atunci, lasă cărpeturile şi la Făneşti ! căruţa e uŞoară şi caii mei odihniţi... o să zburăm ca vîntul. Ajsfel vorbiră şi, fără să se mai gîndească, purceseră la Făneşti. 261 MĂRIA A doua zi Caterina se miră de venirea lui Alexandru — In fine, ai venit ! îi zise ea. Ştiu, ai petrecut toată vara în capitală şi acum vii să fii faţă la căderea frunzelor ca să te consoli cu arborii de perderea iluziunelor d-le. — Ceea ce zici este adevărat, răspunse Alexandru am perdut multe iluziuni ; dar nu mă voi consola pri-' vind căderea frunzelor, frunzele cad şi arborii rămîn dezvăliţi. Eu ceea ce am perdut în iluziuni asupra unor persoane, am cîştigat asupra altora... Ştii că eşti o fată plină de inimă, urmă el, amicia ce am pentru Elena mă face să te admir... — Ai văzut pe Elena ? întrebă ea. — Am văzut-o. — E schimbată... tristă... — O găsesc asfel cum zici dar cată să sperăm că ursita sa se va ameliora. La gustare ei se întîlniră cîtetrei. Scurtul timp ce şezură la masă, Caterina nu înceta a vorbi ; dar Elena era gînditoare, gravă. Toate vorbele sale semănau cu ale unui om ce este sigur să moară în curînd. După-masă se închise în camera sa. . — Ce faci acolo, singură ? îi zise Caterina. — Testamentul meu moral, răspunse ea cu seriozitate. — Eşti nebună ! zise Caterina şi plecă rîzînd. In cursul zilei Elena rămase cu Alexandru în salon. — Caută să pleci, îi zise ea. — Aşa de curînd ?... — Mi-e teamă să te mai ţiu aici... acum mai ales... — Elena mea, ai uitat că o să murim ? — Ai dreptate, zise ea gînditoare. Dar nu spune să murim !... Eu singură voi muri... tu să trăieşti, asta este voinţa mea. — Va fi greu să trăiesc cînd tu nu vei mai fi. — Dumnezeu, care a creat moartea, i-a dat pentru soaţă uitarea. Uitarea este bunul suprem al vieţii noastre. Ea vindecă rănile inimilor. Nu te îngriji despre mine» Alexandre. Voi fi uitată de oameni, urmele mele pe Pa~ 262 mînt mîne nu se vor mai cunoaşte, numele meu timpul îl va şterge după mormîntu-mi !... Nimeni nu-şi va mai aduce aminte de mine. Alexandru lăcrăma. — Plîngi ? eşti copil !... .— Eu nu voi să mori !... — E tîrziu... nu se mai poate... Mîne caută cu orice preţ să ne despărţim, poate spre a nu ne mai vedea T Imbată-te de fermecul tinereţii mele ! beţia va fi scurtă si trezirea va fi amară. Alexandru ascundea fruntea sa în sînul ei. ■— Te iubesc ! striga el, te iubesc cum cel ce moare iubeşte lumina soarelui vieţii ! Căci, o, Elena mea, tu şi viaţa sunteţi acuma acelaşi lucru. Timpul nu este lung de cînd tu ai devenit o parte din existinţa mea, este adevărat ; dar nu este numărul anilor care dispune de puterea simţimintelor : o zi, o oră, un minut sunt spa-ţiurile care produc evenemîntele cele mai mari. Apoi vei tu să crezi ? Sufletul tău, ce învieţuieşte acest preţios coperămînt de argil, este o bună cunoştinţă a cugetărilor mele de treizeci de ani, voi zice ce alţii au zis înainte de mine : tu eşti idealul meu, acel vis de frumuseţe şi de fericire ce venea din paradis legănat pe o horă de dorinţi şi îmi ştergea ochii de lacrămi. — Cînd voi fi şi cînd nu voi mai fi, răspunse Elena,, acest vis va veni ca totdauna a te răsfăţa în durerile tale !... — Ceea ce zici e frumos ! dar din nefericire este o poezie... — Ursita a voit să fie asfel. Cine ştie daca nu este o favoare pentru amantul meu adorat !... Cine ştie daca noi este un bine ?... Astăzi tu priveşti în mine idolul tău. Paradisul nu are nici o frumuseţe mai dulce decît mine Pentru imaginaţiunea ta poetică. Cel puţin asfel crez că crezi tu. Daca eram soţia ta, oare nu aş fi perdut farmecul ce te răpeşte astăzi ? Sunt tînără, frumoasă astăzi meă ; dar aceste cualităţi sunt expuse la asprimea anilor ca florile la schimbarea timpului, această frunte se va încreţi, aceşti ochi vor perde vioiciunea lor ; această gură va înceta să aibă frăgezimea, rumeneala, parfumul 263. ce te îmbată astăzi. Acest suflet, obosit el însuşi de lovirile ursitei, se va exprima într-o zi ca clopotul ce sună de moarte. Acea zi nu va fi departe ; o văz alergînd, sosind. Iată viaţa reală ! viaţa poetică diferă ; acolo nimic nu oboseşte, nimic nu se veştejeşte. Anii şi suferinţele nu au nici o putere. Eu voi muri ; dar în inima ta voi lăsa o suvenire plăcută, nu zic pentru toată viaţa ; dar pentru un timp, voi rămînea tînără, frumoasă, dulce poetică ca visele tale... Ţi-am dat tot ce ai voit, misiunea mea, dar, este împlinită : cupa este deşertată pînă în fund. Te ştiu încă astăzi aici, dar ca să aduni cele din urmă rămasuri de plăcere, pentru cea din urmă oară. — Ce zici tu, sufletul meu ? acel timp în care amorul perde cununile sale este încă departe şi tu eşti încă atît de frumoasă !... Ursita are pentru noi multe zile de fericire. Daca am băut o dată dintr-o fîntînă apa sa delicioasă, nu trebuie să mai bem ? ea este încă plină ; apa ei nu şi-a perdut cualitatea, vom înceta de a bea cînd apele sale se vor usca. Elena surîse cu melancolie. — O femeie nu este o fîntînă, zise ea ; Alexandre, eu nu îmi fac iluziuni ca celealte femei ; ca dînsele nu voi a mă înşela singură. Sunt o femeie criminală înaintea oamenilor, înaintea conştiinţei mele, ce zic, înaintea ta chiar !... Pentru tine ce sunt astăzi daca nu o femeie căzută ?... nu voi să te auz protestînd, căci nu voi să te auz minţind ; aş muri cu durerea că tu însuţi nu ai fost mai mult decît comunul oamenilor. Ceea ce este scris se va împlini. — Este dar serios că eşti decisă să te sinucizi ? — Am zis-o înainte, tu ai priimit... acum nici o patere omenească nu mai poate înlătura lovitura... — Dar eu sunt ucigătorul tău ?... — Nu !... tu nu m-ai sforţat a o face : tu nu ai nici o răspundere... Dar să lăsăm subiectul acesta, amantul meu ; de astăzi pînă mîne, să nu ne gîndim decît la amorul nostru. Este dulce acest amor, o, sufletul meu ! niciodată om nu a fost mai iubit decît tine !... turturica nu era mai amoroasă decît amanta ta. Amorul nostru • durerele lui încă erau nişte fermece divine ! lacrimile ce am vărsat erau atît de curate, de tinere, de amoroase, 264 că daca ele au zburat spre ceruri, ele a trebuit să forjeze mărgăritarele ce împodobesc tronul providenţa. Sunt încă tînără, încă frumoasă, îmi zici tu ? Ei, bine ! zi încă ; aceste vorbe mă fac ferice ; da, da, sunt tînără, sunt frumoasă ; dar pentru tine, numai pentru tine ; aş voi ca tinereţile, frumuseţele mele să fie în adevăr farmecele ce îţi îmbată viaţa de fericire ! zici că buzele mele sunt curate ca florile ? Aş dori ca parfumul lor să dezmerde simţurile tale pînâ la mormînt !' zici că sînul meu e fraged ? şi graţios ? asfel aş voi să fie calea pe care cură zilele vieţii tale. — Repetează aceste vorbe !... strigă Alexandru cu exaltare... Ele au puterea să mă omoare şi iată singura fericire ce mai aştept pe pămînt ! — Nu ! nu !... Eu nu trebuie să mai trăiesc !... farmecul ce ne îmbată în viaţă este prea sublim ca viaţa din urmă să poată a mai avea ceva plăcut !... nu ! nimeni alţii nu au gustat mai multă fericire pe pămînt decît noi. E prea mult, şi poate că cerul ne face această rară favoare în vederea unor mari dureri ce ne aşteaptă ! ne vom iubi în altă viaţă... crezi tu, sufletul meu, că este o altă viaţă ? Eu cred, sau cel puţin nu cred că omul încetează la mormînt... Am fost, deci putem încă a fi ! nimeni nu poate a mă combate pe acest tărîm!... defiez pe toţi aceşti disecătiori ai spiritului şi ai materiii să dovedească din contra ! Sărmani oameni ! Ei învaţă toată viaţa ca să afle secretul amar că nu poate să ştie nimic !... Dar sunt nebun !... Elena mea ! mă întorc la tine, dară, amorul nostru este atît de dulce ! dulci sunt ochii tăi ; dulce este faţa ta ; pleacă fruntea pe sînul meu precum paserea îşi pune capul pe ramura înflorită, şi visează la fericire !... Dar cupa plăcerilor este plină ; ea ne apare curonată de roze ; orele cură dulce... o sărutare te deşteaptă : tu tresări de voluptate ; buzele tale murmură vorbe ce numai... Elena îi pune mîna mică şi albă pe gura lui ca să-1 oprească de a vorbi. El o încarcă cu sărutări. Taci ! îi zice ea. ~ Să tac ? aceste vorbe nu-ţi mai fac plăcere ? Cei ce să adoară sunt nişte adevăraţi copii ; pentru mrnic se turbură, se mîniă. 265 — Ce zici, Alexandre ? urmă Elena ; aceste vorbe mă răpesc, mă incintă, mă transportă, mă ucig prin impre-siunea de plăcere ce îmi fac... Zi, spune, sfîrşeşte prin. a mă învinge, a mă zdrobi !... Ea zise şi se aruncă în genuche la picioarele amantului ei. Ochii săi sunt plini de lacrimi, buzele sale se lipesc de mîna lui Alexandru. — Mă iartă, domnul meu, iubitul meu. Braţul ei rotund şi alb înconjură gîtul amantului ; buzele ei caută pe cel ce iubeşte... apoi totdeodată va să se depărteze ; se apără, murmură, plînge ; revine amoroasă, tînără. Dar amîndoi căutară să revie din dulcea lor beţie. Caterina se arătă la uşă. — Astă-noapte, zise Alexandru. — Va fi cum vei ! răspunse Elena. Să ne depărtăm un moment ca să întîlnim pe postelnicul şi ţinuta sa. Această din urmă venise repede în Ploieşti. Acolo întîlnise pe postelnicul, căruia îi repetase acuzarea ce Zoe făcuse Elenei precum şi planul de su-prindere pentru noaptea ce urma zilei în care desoriserăm cea din urmă scenă de la Făneşti. Postelnicul deveni furios la asfel de ştiri. Tudora contribui mult ca să-i aprinză şi mai tare mînia lui. El decise a merge la Făneşti, cu vreo cîţiva martori, noaptea, să calce casa. El şi plecă dar. Unde era Măria şi bărbatul său ce plecaseră să vie a da de ştire Elenei despre ceea ce i se prepara ? Ei porniseră mai nainte din Bucureşti şi merseră cu repejune pînă la Săftica, acolo voind să stea să odihnească caii, auzi în urmă strigătul unui domnişor, dintr-o cabrioletă, din care mîna caii singur, să abată. Bărbatul Măriei, George, nu avu timpul a abate, domnişorul trecu şi, după datina ciocoilor, ţinu caii şi aplică o duzină de loviri de bice lui George şi Măriei. Cămaşa subţire a celei din urmă plesni împreună cu pielea şi sîngele se revarsă pe cămaşă. George văzînd isîngele, cuteză să zică domnişorului : „Oare nu se va uita Dumnezeu într-o zi Pe această ţară ?" Aceste vorbe fură destule ca să se supere 266 si tmai mult domnişorul. El stătu şi trimise să cheme pe suprefect. Convenţia a făcut pe români deopotrivă înaintea legei„ Camera a făcut pe boieri deopotrivă înaintea legei : ţăranii nu se bucură de principii de civilizare din Conven-tiune. Ei sunt încă priviţi ca o clasă de servi, bătaia există încă pentru dînşii. Suprefectul veni, martorii spuseră cele întîmplate. Domnişorul cu lornionul la ochi se arătă. Suprefectul, văzîndu-1, ieşi înainte, cu căciula în mînă, şi, cu umilinţă, făcu scuze domnişorului şi îi promise că va trimite pe aceşti doi la închisoare la Ploieşti. Domnişorul plecă. Suprefectul chemă pe Măria şi pe George. — Aţi insultat un deputat, zise el, un boier, o bei-zade ; o să vă trimit la Ploieşti la cîrmuire să vă închiză. Măria, ce ţinea să ajungă la Făneşti cît mai curînd, văzînd că este ameninţată de închisoare, începu să ţipe. — Ia să-i tragă cîteva bice ! zise suprefectul. George auzi şi tremură de mînie. — Nu face una ca asta, domnule. — Mă ameninţi ! strigă suprefectul, luaţi-1 ! zise către jandarmi, şi-1 aşterneţi. Nenorocitul bărbat priimi zece lovituri de sabie pe spinare. Suprefectul dete ordin să-i ducă la Ploieşti pe jos, jandarmii porniră cu dînşii şi suprefectul se prepara a pleca în trăsura lui George. — Arhonda ! strigă un arendaş grec, arhonda ! iacă un ţăran, clăcaş pe moşia ce ţiu în posesie, are să-mi facă trei zile de lucru şi, în loc să fie acolo, să plimbă fugit... l-am prins aici. — Aşa este, bre ? întrebă suprefectul pe ţăran. — Am plecat, boierule, din satul meu să mă duc la Satul Văii, unde mi-a murit copilul pe drum. Se ducea cu carul cu fîn, cînd un poştaş, ce ducea în olac un cu-f*er rus ori neamţ, îl lovi cu biciul ca să abată ; bietul °aiat, cătînd să se ferească, căzu sub roată şi îl spinteca Clt muri pe lpc... Azi îl îngropai la satul postii, unde îl aruncaseră pe gunoi, mort. Aşa este ! ziseră mai mulţi ţărani. 267 — Legea este lege, răspunse suprefectul. Ea nu va să ştie de morţi. Şi tu esti vinovat. Să-1 ducă să-1 înehiză la tact ! Ţăranul vorbi cu căprarul încet, căprarul cu supre„ fectul. Suprefectul dete din cap în semn de aprobare" — Să-1 duci tu, căprare ! zise suprefectul, apoi în-turnîndu-se către grec, îi zise : Vei fi mulţumit... în i0c de trei zile care a lipsit, îţi va munci şease, dar nici d-ta nu o să uiţi că-ţi fac acest bine ! — Nu, arhonda, vai de mine ! Şi, alăturîndu-se de suprefect, îi lunecă doi napoleoni în mînă. Ţăranul ce se duse cu căprarul la închisoare, odată departe, lăsă un galben în mîna căprarului şi fuse liber. — Ai luat galbenu ? îl întrebă suprefectul. — Iată-1 ! răspunse căprarul. ■— Astăzi am avut apă la moară, zise suprefectul, toate merg bine, numai mi-e teamă să nu mă scoată liberalii ca unul ce am fost ciocoi în casa lui B... Cine poate să-şi facă idee de neodihna Măriei mer-gînd la închisoare la Ploieşti ! sărmana femeie uitase rănile ce avea pe spate pe lîngă temerea că nu va putea servi aci pe făcătoarea sa de bine. Ei ajunseră la prefectură seara, aci nu era nimeni, jandarmii îi închiseră într-un fel de casă de gard învelită cu paie. Ei trecură aici jumătate din noapte în suferinţele cele mai amari. — Ştii tu una, George ? zise Măria, am găsit un mijloc să ieşim de aici, gardul din fund e spart de vreun cîne, spărtura e destul de mare, ca, mai rupînd din nuiele, să ieşim cîte unul, dorobanţii nu păzesc într-acolo. — Să vedem ! zise George, şi se duse să viziteze spărtura. Apoi, gîndul tău e bun, zise el. Să fugim, apoi Dumnezeu nu ne va lăsa. In acel timp Zoe cu principesa Iordache şi amicii săi erau pe drumul Ploieştilor. Postelnicul pleca la Făneşti. Peste două ore Măria, cu spatele sîngerat, cu ochii plini de lacrimi era în braţele protectriţei sale, care n procura toate îngrijirile. Alexandru plecase către Bucureşti, fără zgomot. El aflase de la Măria planul infernal 268 1 Zoei şi gâsi puterea a se despărţi de Elena chiar în a orUl ce avea pentru dînsa. Era zece ore din noapte. a Măria spunea celor două dame cum se întîmplase cu iviturile ce priimise de la domnişorul cu lornionul la °c^^_ Am auzit, zicea ea, că s-au schimbat lucrurile în bine ; că toţi sunitem români şi legile sunt pentru toţi ; dar se vede că au fost numai vorbe. Zile de muncă pentru arendaş, zile de muncă pentru ţară şi nu se mai sfîrşesc ! bărbată-meu a fost luat la uciderea lăcustelor, la iin sat, şease postii de la Brebu ; 1-a ţinut două săp-tămîni, şi 1-a silit să lucreze cu alţi zece români la facerea unui gard al arendaşului moşiii de acolo. Ei au cam cîrtit ; dar subcîrmuitorul i-au ameninţat cu închisoare şi bătaie. — Vă plîng, Mărio, zise Elena, dar caută să mai suferiţi. Se vor schimba lucrurile. ^— Nu se mai schimbă, cuconiţă ! Domnii se schimbă, cîrmuitorii se schimbă, subcîrmuitorii se schimbă ; dar ursita noastră rămîne tot cea veche ! Se zice că împăraţii lumei au luat în mînile lor ursita acestii ţări ! dar noi nu vedem nici o schimbare în bine. Se vede că Dumnezeu ne-a uitat ! — Nu vorbi aşa, copilă ! zise Elena, pe cît timp noi vom fi cu Dumnezeu, Dumnezeu va fi cu noi... Strigarea unor postaşi puse termen acestii conversări. — Auzi... vin !... zise Măria. — Tu eşti bolnavă, copilă, îi zise Elena, ai friguri de spaimă şi de osteneală, vino şi te culcă în patul meu ! Măria refuză ; dar Elena stărui atît, încît fuse ascultată. I se dete în pat o tizană ferbinte, oarecare îngrijiri şi Măria adormi. Către acestea noaptea era la jumătate. Toată casa se a^a într-o linişte adîncă, în toată casa numai Elena veghea încă. Ea cugeta atunci la Alexandru. ^Sărmanul om ! el mă iubeşte cu inima, şi va fi ne-jericit, căci a cutezat a iubi o fiinţă destinată a suferi !... ^ vor să mă surprinză... Zoe este care face aceste in-n§i... Ea mă urăşte, şi eu nu i-am făcut niciodată nici n rău î... este geloasă, poate ? Oh ! ce fericire pentru 269 dînsa daca cei ce au să vie astă-noapte ar fi găsit r> Alexandru în braţele mele !... cum ar fi triumfat această femeie!... cît de mulţumit ar fi fost bărbată-meu sj aibă un cuvînt de despărţire... graţie acestii copile, cej puţin voi muri fără să fi suferit scandalul ; acum să aştept scena ce o să vie !..." Asfel vorbea Elena culcată pe o canapea. Orologiul sună o oră. Un zgomot se auzi în camerile vecine. Zgomot surd de paşi, de vorbe. Uşea se mişcă se deschide. Postelnicul apăru cu un fanar într-o mînă şi un pistol în altă mînă, urmat de trei servitori. — Ce însemnează toate acestea ? zise Elena bărba-tă-său, sculîndu-se şi înaintînd către dînsul. — Nu mă aşteptai, nu este aşa ? — Niciodată în starea în care te prezinţi... dar oricare ar fi ideea bizară ce te aduce aici sub o formă atît de condemnabilă, fă bine de ai oarecare blîndeţe pentru o persoană bolnavă lîngă care veghez... — Unde este acea persoană ? strigă postelnicul. Apoi adresîndu-se către uşă : Veniţi ! vedeţi ! i-am suprins... La aceste vorbe camera se umplă de lume, Zoe, principesa Iordache şi cei batru boieri ce îi văzurăm acasă la Zoe. Postelnicul se apropie de pat cu pistolul în mînă. — Aici este tîlharul ! strigă el. Toţi se apropiară să privească. Postelnicul rădică perdeaua de la pat. Măria apăru la vederea lor. Ea se deşteptă atunci de zgomotul ce se făcea. Oaspeţii rămaseră uimiţi. — Iată domnişorul ce m-a bătut cu biciul, strigă Măria, văzînd, între alţii, pe domnişorul cu lornionul la ochi, el este, îl cunosc !... Elena găsi în resemnarea sa puterea de a nu cădea leşinată. — Ei, bine ! domnilor, zise ea, aţi venit să asistaţi la o scenă scandaloasă, aţi crezut să mă suprindeţi in braţele unui amant. Soarta nu a voit să vă facă aceasta mulţumire. Acum simţiţi ridiculul la care v-aţi dat Aţi profitat de puţinul respect ce acest om are pentru familia sa şi v-aţi lăsat să vă deschiză santuarul une femei !... retrăgeţi-vă, domnilor, căci îmi este ruşine a. ruşinea voastră. Zoe, nu este aşa că ai fi fost ferice s 270 zj găsit lucrurile altfel ?... De domnia-ta nu mă mir că L. făcut aceasta, zise ea domnişorului cu lornionul, daca al clată ai avut curagiul să baţi o femeie pînă să o răneşti !..- ^- Suntem bătute şi astă dată, şopti Zoe, principesei Iordache. La a treia oară om fi mai fericite, poate» Postelnicul era ruşinat, în confuziunea sa nu ştiu nici ce va zice, nici ce va face ; se retrase înjurînd cu furie. Toţi martorii se retraseră ruşinaţi. — Nu v-am spus eu că era o calomnie ? zise omul care la Zoe sprijinise pe Elena. BANCHETUL Elescu era la Bucureşti. El chemase pe Georges şi-i comunicase toate cîte erau să se petreacă la Făneşti. El ştiu atît de bine să plede cauza Elenei, încît atrase pe Georges în ideile sale de a o răzbuna. — Trebuie să o răzbunăm ! zise Georges, dar mijlocul ? — Mijlocul ? lasă-mi mie să-1 aleg : promite însă că mă vei seconda ; află de acum că va fi teribil şi ridicol totdodată. — Promit tot. Şi Georges plecă, lăsînd pe Elescu a se gîndi la cel mai bun mijloc de răzbunare. Petru se arătă. — Un serv te caută cu un bilet, zise el. — Un bilet !... de la Elena... dă-mi... — Iată-1. Elescu citi biletul. i „Timpul deschide şi mai mari rănile inimii mele: C/Qr pe cit te iubesc, pe atît aceste răni cresc, pe atît tu că devii indiferent... Ai făcut din mine o Safo... 0T°eşte şi voi fi a ta, cînd ? unde ? decide. Zoe Prin'^' ^enuntă 1>a E... Sunt trei zile, bărbată-său a su-ns'0 în braţele unui ţăran." 271 „Ah ! ce infamă calomnie !... acest bilet îmi trebui Elena va fi acum răzbunată cu uzură." El răspunde „Duminecă la zece oare seara : la mine acasă. A- Elescii* „Dară, urmă el vorbindu-şi, voi da un banchet acela al lui Baltazar... toată junimea elegantă va asista a Vom avea locuri pentru cele mai graţioase sclave ale Venerei... răzbunarea va fi teribilă. Asfel vorbi Alexandru şi, dînd biletul servului, chemă mai mulţi antreprenori pentru ca să decidă despre banchet. Duminecă seara toate erau preparate. El avea o casa mare şi mobilată cu gustul cel mai rar. La 9 ore amicii săi erau adunaţi, fiecare din ei erau înştiinţaţi că are să se treacă un fapt straordinar în acea casă, o pepinieră din cele mai graţioase întreţinute erau să asiste la această sărbătoare. Zoe priimise biletul lui Alexandru şi răspunse îndată că va veni la el acasă duminică seara. Ea nu ştia nimic despre banchet. Casa lui Elescu era fondată spre fundul unei curţi mari, între curte şi între o grădină minunată. Părintele său avusese gustul frumoaselor arţi. Pe la anul 1820, erau în Bucureşti nişte emigraţi italiani, din care unii artişti remarcabili în arhitectură, pictură, sculptură; aceşti ospeţi, fii ai poeticei Italii, lăsară românilor mai multe case mari cu arhitectură, care pînă astăzi fac or-namîntul Bucureştilor. Unele din aceste case sunt casa Vilara, casa Filip, casa Grigorie Ghica etc, însă casa Elescu se distingea prin lucrările de artă cu arhitectură, sculptură, pictură. Copii după tablourile celor mai mari maisteri orna apartamentul Elescului, vase de marmoră de Carar, amfore antice cu mozaic încrustat în pîntece şi cu ansele albe, busturi de marmură albe şi lucrate cu artă, busturi de bronzul cel mai curat. Stutuie de mar; mură, în grădină, bazine de marmură albe cu sărituri de ape, le trecem în revistă repede ca să le descrim *n urmă cu de-amăruntul. Casa lui Elescu este singură in România unde arta are un altar alături cu luxul. Icono-clastria a ucis frumoasele arţi, la români şi la toţi P°P° 272 urmează acest rit, precum în vechime la ucisese la %rei- Arţile în secolii trecuţi nu se puteau cultiva decît e biserici, şi ele erau gonite de aici. Către acestea ro^-1 anii sunt simţualişti ! un simţualism ce nu are nici fa-ultatea de a forma gustul ! Ei sunt datori aceasta reiaţilor cu fanarioţii şi oştirilor streine ; doctrinelor filosofice ale Occidentului, trecute aici într-un secol de criză şi rău înţelese. Caracterul naţional s-a plecat ; morala şovăie, virtutea nu mai este o fericire omenească ! ferice este acela care poate să dezmerde mai mult simţurile. Credinţa românilor în ei însuşi pare atît de slabă, încît viitorul cade în îndoială : prezintele este tot ; mîne nimeni nu ştie ce va fi. Certe neîncetate de partide, res-bele civile, intervenţiuni de armate streine ; necontenite schimbări de regime, de domni contribuiră asupra lor, spre a sorbi cu voluptate plăcerile. Filosofia epicuriană le împrumută partea sa materială. Gloria, mărirea, onoarea, virtutea sunt niştar ficţiuni : este o nebunie a pune meritul în abnegaţiune şi sacrifice. Plăcerile sunt create de Dumnezeu pentru oameni, pentru ce ne vom priva de dînsele şi vom născoci noi înşine griji ucigătoare ? Viaţa este scurtă şi supusă la dureri : aceasta ne spune că trebuie să ne bucurăm neîncetat... omul nu trăieşte decît o dată. ...Currit mortalibus aevum Nec nesoi bis posse datur. zicea Silius Italicus. Salonul lui Elescu era raritate, pereţii erau coperiţi de stuc, marmură şi arabescuri, spaţiul unde se termină păreţii şi începe plafondul era coperit cu figuri de marmură reprezintînd diverse zeităţi antice. Intre aceste figuri se vedeau nişte mozaice de cristal cu diverse co-Jori, formînd diverse figuri de fantazie. Plafondul de lemn, sculptat cu artă şi aurit pe margini, la mijloc lăsa sPaţiul liber picturei, care crease tablouri rechemînd scene mitologice. în patru colţuri ale salonului, pe păru piedestale de granit roşu, se înălţau patru statuie în mărime naturală, reprezintînd patru idoli. Zece candela eA de bronz de o înălţime de mai multe picioare, răs-rmgîndu-se asupra lor prin diverse ramuri purtînd di- 273 verse figuri, se odihneau în faţa a zece oglinzi mari ţineau mulţime de lumini. Şase mese de lemn de paţf sandru, lucrate cu artă, erau aşezate în faţa a şease ea^ napele de palisandru care erau îmbrăcate cu o stofă ^ mătase preţioasă. în cele două părţi ale lungimei salonului, veneau alte camere, camera de culcare, camera de îmbrăcare, camera de lucrare, camera de bibliotecă, de recepţiune, camera pentru amici. în toate aceste camere luxul se arată lîngă artă, marmura cu diverse feţe, porfira, agata reprezintă diverse paseri, naiade, nimfe, animale. Lemnul cel mai preţios pare că a voit să rivalize cu piatra şi să arate că el poate să fie mai docil sub mîna artei, ivoriul se vede pe marginele uşilor şi ferestelor, ebenul se împleteşte cu lemnul de roze pe mese, pe jeţuri, tapete de Turcia coperă planşetul, pereţii sunt decoraţi cu basreli-efe de stuc, vase de marmură de diverse colori. Sala de mîncare din etagiul de jos era atît de mare ca salonul, plafondul ei se odihnea pe douăsprezece coloane de granit, douăsprezece statuie, reprezintind atâtea persoane mitologice, apăreau aici candelabre mari aşezate pe piedestale de granit, şi încă atîtea oglinzi mari lipite de pereţi, plafonul reprezintă un consiliu de zei în Olimp. Toate aceste obiecte preţioase veneau de la părinţii săi. Elescu le păstrase poate chiar prin lipsa lui de mulţi ani din ţară. Cina fuse splendidă, bucatele, vinurile şi fructele cele mai rari încîntară pe oaspeţi. Nu vom în-tîrzia la cină ; ospeţii se urcară în salon şi în patru camere ce comunicau cu salonul. Aceşti oaspeţi erau mai mulţi tineri, amici şi cunoscuţi ai Elescului, luaţi din toate clasele societăţii. Damele erau dintre ţinutele cele mai tinere, mai frumoase şi mai puţin răspîndite în lume. Un piano, o harpe, viori formau instrumentele ce trebuiau să joace ; şease bărbaţi şi şease femei, exersate de trei zile asupra ariilor şi cîn-tecelor date de Alexandru, erau destinaţi să le execut anume. Servii purtară tăvi de argint, pe care străluceau crup? de cristal aurit şi carafe cu lichiorile cele mai rari, 274 destupară butilci de vinuri streine. Muzica începu să eXecute o arie voioasă ce invita la desfătare. Oaspeţii rămăseseră uimiţi, bărbaţii se aşezară pe lîngă cîte una din damele de faţă. Banchetul'ameninţa a deveni o orgie romană ; o femeie însoţi sunetul instrumentelor cu aceste vorbe : Timpul domri ne urseşte, O, amantul meu sublim l Ora trece, se topeşte, Şi ne zice : Să iubim ! Vin', te-mbată cu delicii P-acest sin deschis acum, D-ale graţiilor capricii, D-al amorului parfum l Dar mai spune încă mie, O, ferice-nvingător, Că-n arzînda lui beţie Nu s-o stinge-al tău amor ! Acest cîntec făcu să tresară de voluptate oaspeţii, fiecare îşi luase cîte o femeie alături pe care o urma cu răsfăţări amoroase. Pudoarea şi rezistinţa nu erau pri-imite aici. Femeile ce formau acest cerc se credeau născute pentru satisfacerea simţurilor oamenilor ; cîteva dame din societatea mare, din banda voioasă cu care făcuserăm cunoştinţă la Făneşti, între care Tudorina şi altele, veniseră aici cu amanţii lor, nevoind să-i lase singuri, cîteva alte dame bogate şi cunoscute, dar de o vîrstă matoră, ce veniră să găsească aici un nou sorginte de plăceri, luau parte activă la această orgie. Pe stradă trăsurele veneau şi reveneau, femeile bărbaţilor ce se aflau aici sau amantele ce ştiau că amanţii lor sunt aici, geloase, neastîmpărate, necutezînd să intre în acest lăcaş, se mulţumeau să alerge pe stradă. Acest banchet făcuse o revoluţiune în familii. Elescu adresa vorbe tutulor bărbaţilor, tutulor damelor. El se aşeză lîngă o femeie ţinută, una din cele mai frumoase ce erau în sală. ~— îţi plac aceste petreceri ? o întrebă el. . ~~- N-am văzut nimic mai frumos, răspunse aceasta, mi se pare că visez... Cine este stăpînul acestii case ? 275 — Nu îl cunoşti ? — Nu ! mi s-a zis să viu, am venit. Pentru noi nu se cere a cunoaşte persoana care ne cheamă. Suntem ale tutulor ce vor să se dezmerde cu noi, nu putem alege nici refuza pe nimeni ; aurul dă drept celui dîntîi venit a cere favoarea noastră. — Nu ai iubit niciodată ? întrebă Alexandru. — Daca iubim ?... dară, dară, răspunse ea, aceasta se întîmplă cîteodată, dar nu cunoaştem patima. Amorul cel tare se formează din piedecele ce întîmpină, aceste piedeci nouă ne sunt necunoscute. Amorul caută să fie încă hrănit de stimă, de admirare, noi nu putem nici să stimăm, nici să admirăm oamenii care ne despreţuiesc, cari ne cumpără cu o bucată de aur, afară de aceasta^ excesul slăbeşte simţurile noastre. — Mi se pare, zise Alexandru, că nu ai o bună opi-niune de meseria ce profesezi ! — Ai dreptate, eu cel puţin roşesc de multe ori de mine însumi... — Renunţă atunci la această meserie ! — Nu se poate, zise ea, este tîrziu... — Tîrziu ? — Dară, nu mai este nimic în corpul şi în sufletul nostru, apoi lumea nu ne dă pace, ascultă cîntecul ce începe acum ! Un bărbat cîntă următoarea odâ pe o arie tristă şi voioasă totdodată : Ce-i amorul ? o beţie. Dar sublimă-n al ei zbor ! Dulce-i a sa bucurie ! Dulce este al lui dor ! n Vai ! în viaţa fugătoare Nu mai ştiu ce să doresc : Zilele strălucitoare ? Nopţile ce răcoresc ? O, morală ! te închină... Doctrinari, tăceţi acum ! Voi veţi foc fără lumină, Roze fără de parfum ! Daca legături ce place M-au oprit să iubesc, eu. 276 Legătura omu-o face, Pe amoare, Dumnezeu. Să-nceteze să iubească Muritorul obosit, Ce în calea omenească Inima i-a vestejit! Eu voi celebra amorul Şi în parfumul lui ceresc, Beat, uitînd ferice dorul, Zilele voi să sfîrşesc ! —- Putem rezista la vocea plăcerilor ? urmă ea. Vinul spuma în cupele de cristal. El contribuia să aprinză imaginaţiunea oaspeţilor ca picăturile de spirt aruncate în foc; nişte femei elegante cu atîţi bărbaţi executară danturi naţionale cu o artă rară, în sunetul muzicei. Plăcerile, ele însuşi, semănau că se îmbată. — Voi o orgie romană ! zise un oaspet. — Ce zice ? întreabă Tudorina pe amantul ei. — Zise, răspunse el, să se dezbrace toţi, bărbaţi şi femei. Damele scoaseră un ţipet. — Ideea este minunată, zise o damă din banda voioasă. Să deşertăm cupa plăcerilor pînă în fund !... — Noi plecăm ! ziseră Tudorina şi amica sa. — Rămîneţi încă ! le ziseră amanţii. Trei femei ce reprezintau ursitele cîntară atunci însoţite de harpă : Vin' la noi, streine june, Să te-mbeţi de dăsfătări; Vin' să-ţi împletim cunune Din angelici dezmerdări î Vin', cu roze împleteşte Anii tăi cei grăbitori Pîn' ce timpul nu coseşte Ale tinereţei flori ! * 4 N-amînaţi plăcerea dulce J Timpul e amăgitor, Ce răpeşte, nu aduce Fragetului muritor. Astăzi toate pentru tine Jos în viaţă strălucesc Şi dorinţele divine P-al tău sin se rătăcesc ; Mîne se vor stinge toate Ca parfumul serii-n vînt. Mîne sufletul tău poate S-a preface în mormînt. Timpul fuge... vin9 mai tare ! Toate cîte-n lume plac Trec cum trece-o sărutare. Toate lacrime se fac. — Bravo ! strigară oaspeţii. — Vă place această filosofie ? întreabă Elescu. Vai, pare-mi-se că este tot ce iubiţi în lume!... o, virtuţi! morală, voi nu mai sunteţi !... o, străbuni ! vedeţi pe următorii voştri !... nici o inimă nu locuieşte aceste corpuri !... voi nu căutaţi decît plăcerile ; ei, bine, dezmer-daţi-vă şi sfîrşiţi prin a perde cea din urmă rază divină din inimile voastre !... — Cine vorbeşte aici de morală şi de virtute ? !... zise o voce, şi douăzeci de voci se auziră rîzînd cu hohot. — Să cînte încă ! strigă Alexandru. Ceea ce este scris caută să se împlinească. Această generaţiune este perdută... pe cenuşa ei va răsări un popol mare şi generos. O femeie jună şi frumoasă cîntă oda următoare, rezemată graţios pe braţele unui june : Vinul curge-n cupe pline Şi se varsă spumător, Asfel inima în mine, Plină, varsă-al ei amor. Ameţeală el aduce, O, amantul meu plăcut; Voi să lupt; dar faţa-ţi dulce, Cur&o văz, m-am şi perdut. Vino ! sînu-mi astă dată Ţi-e deschis... tu mă iubeşti ? Vino iute şi te-mbată De tezaurii cereşti. Te grăbeşti, dulce soare l Orele se schimbă-n zbor; 278 O femeie e o floare, E o floare-al ei amor. Astăzi ne surîde nouă, Dar se-ntoarce despre vînt; Vin' pe sînul meu de rouă Şi îţi fă al tău mor mint. Cum în cupe străluceşte Spuma pe suavul vin, Ah ! amorul meu pluteşte Peste sufletu-ţi sublim. Insă spuma de plăcere Se topeşte ne-ncetat... Soarbe-o pînă ce nu piere, O, ferice adorat. Sinii mei sunt dulci gradine Ce amorul, numai el, Le deschide pentru tine, Pentru tine singurel. Zoe era într-una din camerile rezervate ale casei, unde aştepta cu nerăbdare. Elescu îşi aduse aminte de dînsa... El lăsase un bilet pe o masă, cu următoarea coprindere : „O treabă grabnică mă ţine încă afară... voi veni însă... pînă atunci, dez-bracă-te şi ia posesiune de patul meu". Zoe urmase coprinderea biletului întocmai. Camera în care se afla Zoe era alături cu cea din urmă cameră deschisă oaspeţilor. Ea adormise aşteptînd venirea lui Elescu ; în timpul somnului său o umbră se strecurase aici, luase toate vestmintele Zoei şi dispăruse cu ele. Pe la 2 ore din zi, Zoe se deşteptase. Ea căută orologiul. „M-a înşelat, zise ea, mă voi duce !..." Se scoală, caută vesmintele, nu le află la locul unde le pusese. „Ciudat ! îşi zisea ea. Nu aflu vestmintele... mi se Pare că o femeie a venit şi le-a luat... pentru ce ?... în- 279 cep a crede că a rîs de mine Alexandru... că voieşte să mă insulte... dar, în adevăr, nu înţeleg..." Se duce la uşa pe unde intrase, uşa era încuiată ne dinafară. „Desigur că este ceva", îşi zise ea cu spaimă. Sună clopoţelul de mai multe ori... tăcere. Vede o altă uşă în partea opusă, aleargă acolo... cearcă să o deschiză... uşa se deschide... Zoe se află deodată faţă în faţă cu o adunare numeroasă de bărbaţi şi de femei. Ea apăru într-o cămaşă de batistă fină, pentru tot vestmîntul. La această apariţiune, ospeţii strigară : „Orgia romană ! orgia romană !... toate femeile să rămîie în cămăşi ! libere acelea care vor voi să meargă mai departe !..." „înţeleg acum ! zise Zoe ; oh ! îmi voi răzbuna amar!..." şi căzu leşinată în braţele unor tineri. — Nevasta mea aici ! nevasta mea în cămaşă !... strigă Seni, bărbată-său. Elescu se retrase în camera sa de culcare. „Elena e răzbunată mai mult decît am voit, îşi zise el, acum explice-se cu bărbată-său cît va voi !... Iar voi, reprezintanţi ai generaţiunei de astăzi, ruşinea naţiunei, rămîneţi de vă dezmerdaţi pînă mîne, atîta numai, la plecare, să nu furaţi obiectele preţioase din camere !... Inima voastră e moartă, moliciunea s-a aşezat la focarul românilor. Nimic mare, generos, sublim nu mai mişcă aceste inimi putrede ! sclavia nu mai face să roşească fiii românilor. Daca ei ar simte ruşinea soartei î|orţ, ar fi încă o speranţă pentru viitor !... streinii au călcat acest pămînt, au insultat părul alb al părinţilor voştri, onoarea naţiunei, a familiilor, şi voi aţi purces înainte-le cu capetele plecate, cu cununi de flori : le-aţi deschis sînul familiii voastre, şi aţi dat lor pă fraţii vostn, care aveau încă inimă pentru ţara lor, ca să-i închiza şi să-i muncească !..." Alexandru, vorbind asfel, adormi. 280 A doua zi el scrise Zoei următorul bilet : „Doamnă ! Am făcut o laşitate care va rămînea ca o pată pe viaţa mea; dar nu mă căiesc. Veninul ce verşi pe această tristă societate a picat pe mîna celor ce iubesc... ai căutat, fără mustrare de cuget, să smulgi onoarea unei femei prin născocirea intrigii caria acel mincinos Ranu a fost instrumentul mizer; ai căzut. In urmă ai făcut pe bărbatul acestii femei să crează că petrece nopţile în braţele mele, ai preparat o călcare infamă, şi ai dus acolo o parte din societatea din Bucureşti... ai căzut încă o dată, dar această femeie e prea delicată- ca să mai poată trăi după acest scandal. Ea este astăzi o femeie dezonorată în ochii societăţii ; cel puţin nu a perit fără o amară răzbunare. Elescu" Zoe citi biletul şi îl rupse. „Acest om e nebun î zise ea, îl iubesc însă şi sunt ferice că am vestejit pe ceea ce iubeşte, dar aceasta nu este destul : îl voi ucide şi pe dînsul !..." In seara de banchet Zoe căzuse leşinată în braţele unor juni, cînd se deşteptă era în trăsură cu bărbată-său care o ducea acasă, bărbată-său îi aruncase, ca să o ducă, mantela sa pe dînsa. Acasă se întîmplă o scenă furtunoasă între dînşii. — Ruşine ! zise el, ce ai căutat acolo ? cum ai apărut îmbrăcată numai într-o cămaşă fină ?... — O parte din mustrarea ce îmi faci poci să ţi-o fac eu însumi ; dar rămîi credincioasă tractatului nostru. Sunt cinci ani... îţi aduci aminte... cinci ani de cînd tu nu mai eşti... eu am rămas femeie... ai douăzeci de ani mai mult decît mine... am cerut divorsul, tu ai refuzat, dar ai propus că poci să am totdauna cîte un amant, cu această condiţiune am rămas femeia ta, cel puţin în ochii lumei, aceasta s-a urmat prin ştirea ta... cum vii astăzi să mă mustri că am fost la amantul meu ?... Zoe îi spuse atunci toate cîte i se întîmplaseră şi care Precedară apariţiunea sa în camerele banchetului. Bărbată-său păru mai liniştit... •— însă, draga mea, zise el, altădată caută de-ţi alege toai bine amanţii ! 281 — Ceea ce voi să fac acum, am nevoie de concursul tău ca să pedepsesc pe acest laş... — Bani îţi dau cît vei voi, dar nu mă amesteca în certele voastre... aceşti bonjurişti te ameninţă cu dueluri şi nu şi-a găsit omul. Eu nu mă bat în duel nici cu acele de cusut. El zise şi, speriat de ideea unui duel, se retrase în camera sa de culcare. — Laş ! strigă Zoe. Ziua era aproape. Ea se aruncă pe pat şi adormi gîn-dindu-se la chipul cu care ar face un mare rău Elescului. A doua zi de dimineaţă, ea priimi vizita unui ofiţer strein, care venise să viziteze România de mai multe luni. Acest om era de 45 la 50 de ani ; urît, ciupit de vărsat; eu părul roşatec, cu ochii albaştri, dar un albastru mai mult alb, mai fără gene şi sprincene, gras şi gros, manieră grosolană, tip de cafenea ; dar era bine priimit în saloanele Bucureştiului, căci purta titlul de baron Hon-ferburg, titlu luat la hotarele ţării, intrînd. Niciodată Zoe nu fusese mai amabilă ca în acea dimineaţă cu baronul, ceea ce făcu să se mire mult acest din urmă. — Bine-ai venit, baroane î îi zise ea, ne-ai părăsit cu totul. — Viu aici la fiecare două zile, doamnă. — La fiecare două zile ? parcă ai zice la fiecare două ore... două zile vi să pare foarte aproape ; mie mi se pare foarte departe... este o crimă a priva pe amicii tăi de plăcerea de a te vedea... cînd cineva are simpatiile amicilor săi cum le ai d-ta, dară, face o crimă făcîndu-i să-1 dorească. — Nu ştiu, doamnă, cum am meritat această bună opiniune ?... — Fără a te gîndi, poate, aceasta este un merit mai mult... Baronul se confunda în mulţumiri de tot felul. Zoe îl invită să şează, şi ea singură îi trage un jeţ lîngă dînsa. „Negreşit că soarta s-a schimbat", îşi zise baronul 282 __Cum ai petrecut aceste zile ? îl întrebă Zoe, pe la noi nU a* venit... cel Puţin cred că nu ne-ai perdut din memorie ? .__Un singur minut... __Adevărat ?... dacă altădată aveam motive a nu pleca urechea la oarecare vorbe amabile ce îmi ziceai, astăzi nu mai am puterea a nu crede... Baronul voi să se încredinţeze despre adevăratul simţ al vorbelor Zoei şi căută să o facă a pune puntul pă i. .— Cred că aţi uitat natura acelor amabilităţi ! zise el... eu însă nu am putut să le uit : simţimîntele ce v-am exprimat atunci trăiesc şi astăzi în inima mea... oricum,, vi le aduc aminte, cel puţin în extract, ziceam, că eşti adorabilă, că te... — Destul ! zise Zoe, puindu-i mîna pe gură, pe care baronul o sărută de mai multe ori, crezi că o femeie are nevoie de o declaraţiune ca să afle că este iubită ?... — Eşti încîntătoare ! eşti sublimă ! Schiller şi Goethe nu ar vorbi mai bine !... zise el cu transport, lasă-mă să-ţi spui cît eşti de frumoasă, de nobilă, de divină ! cît te admir, te respect, cît te... precum Verter admira, respecta... pe Şarlota. — Baroane ! ai zis că mă respecţi ?... — Oh !... — Ei, bine !... atunci modera aceste expresiuni... adu-ţi aminte că o femeie care iubeşte trebuie lăsată a se amăgi singură asupra simţimîntelor sale : nu siliţi femeile de a se declara învinse, căci vor privi atunci în voi nişte învingători, şi conştiinţa slăbiciunei lor va face să vă privească ca tirani. — Oh ! cît de adîncă ! cît de sublimă este această idee... o, Burger ! o, Hofman, cît de fericiţi aţi fi fost voi să cugetaţi asfel ! Zoe surîse. ,,E prins !... îşi zise ea, să începem", şi, adresîndu-se către acest adorator : ■— Se zice că germanii sunt cei dintîi amatori de vi-nuri bune ? — Adevăr este. 283 — Bărbată-meu a priimit patru butilci de vin dintr-0 insulă descoperită acum cincisprezece ani, în partea occidentală a noii Olande... voieşti să încerci ? — Cu mare plăcere. Zoe chemă un serv şi îi zise să aducă o butilie de vin din cele patru. Aceasta se făcu îndată. Zoe turnă într-un pahar şi-1 oferi baronului. Era vin vechi de Dră-găşani. — Minunat 1 strigă baronul. — îmi pare bine, răspunse Zoe, l-am păstrat înadins pentru d-ta. — Ai gîndit la mine ? — Mai des decît poţi să-ţi imagini... — Oh î fericire î o, sublimitate !... — Se fac dueluri rnolte în ţara d-le ? întrebă Zoe. — La Eidelberg, răspunse el. — D-ta ai avut multe ? — Am fost studinte în acest oraş... douăzeci şi două... * —. La noi această datină nu există., eu cred însă că este necesară : duelul face pe oameni să fie cuviincioşi. — Negreşit. — Ah ! nu sînt bărbat... j— Ca să te baţi în duel ? — Cînd aş fi insultată. — Sublim ! sublim ! strigă baronul, deşertîncl pentru a patra oară paharul. — Dar sunt femeie şi nevoită a suferi o insultă... — Esti insultată ? — Eu ? nu !... — Ai zis-o ?... — Şi daca ar fi, nu aş spune... bărbaţii noştri, amicii noştri nu se bat în duel... sunt... laşi !... — Eu mă bat... Cine a cutezat să te insulte, spune-mi şi nu va mai trăi !... îl voi fărîma asfel ! Baronul trînti paharul pe masă şi îl sparse în bucăţi- — Nu e nimic» zise Zoe. — Cine a cutezat să insulte o fiinţă atît de perfectă, de nobilă ?... — Un om... — Numele lui ? 284 Iartă a-1 trece sub tăcere... eşti capabil să te baţi u ei... Să-ţi pui în pericol pentru mine o existinţă preţioasă... şi acest om este celebru în tot felul de duele... ' Trebuie să mi-1 spui, doamnă ! îţi mulţumesc ele oTija ce porţi pentru viaţa mea... voi să-i arăt cine sunt o eu.-- — Ar fi teribil, pentru mine, să mori pentru mine... __Ar fi o fericire să mor pentru ceea ce iubesc... — Mă iubeşti, dar, în adevăr ? __Vai ! răspunse baronul, daca te iubesc ? nu ! nu este amor ceea ce simţ... este o patimă adîncă, turbată, ce mă arde, mă zdrobeşte, mă ucide... — Se cheamă Elescu, zise ea. — Elescu ?... fie ! îl voi ucide sau îl voi aduce să se închine la picioare-ţi... — Nu, răspunse Zoe, nu voi să te baţi... poţi să te pui în pericol... — îl voi ucide ! — Este foarte tare. — îl voi fărîma !... Baronul se scoală să plece... ia mîna Zoei şi o sărută. — Adio, mărgăritarul acestii lumi !... — Eu voi ruga cerul să-ţi fie favoritor... voi invoca/ amorul să împletească cu mîinele sale de roze cununa triumfului... — Ah !... femeie sublimă ! adorată !... Doroteia ! Şar-lota! Mărgărita ! plecaţi-vă genuchii înaintea reginei voastre ! Baronul pleacă, beat de amor şi ele vin, să provoace pe Alexandru. Trecuse trei zile de cînd cu banchetul. Alexandru începuse să sufere despre lipsa Elenei, el 0 iubea cu seriozitate, nu cuteza să se înturne la Făneşti de temere să nu o compromită. „Apoi, îşi zicea el, Elena e un caracter serios şi decis ; ea îşi va ţine cuvîntul, va xace tot ca să moară. Daca voi merge, este capabilă să nu mă priimească !... poate a şi decis o eternă despăr-•Ire—" Oraşul i se părea că cade pe dînsul, oriunde se aucea nu afla nici o mulţumire, căzuse într-un fel de sPieen; vedea acum toate în rău, naţiunea română, ce 2S5 fusese idolul inimei sale, i se părea acum un obiect ne-demn de simpatiile lui. „Ea este, zicea el lui însuşi, o ficţiune, un fum care se va risipi, la suflarea vîntului ; acest arbor nu mai ţjn^ prin nici o vînă cu rădăcinele arborului bătrîn. Acel arbore era România care trăia pe cimpul de resbel; mânia care învinse furia otomanilor şi tătarilor şi scăpa creştinătatea de islamism ; care fulgeră pretenţiunele ungurilor. Arbur de viaţă, ale cărui fructe pline de viată erau acei nobili români totdauna gata a face sacrifice ele avere, de viaţă pentru patrie ! Ce mai este de un neam care a perdut credinţele în sine ? care nu dă un singur om capabil să facă un sacrificiu pentru dînsul ?... care roşeşte la icleea de a fi neatîrnat şi tremură la ideea sacrificelor spre a ajunge ]a libertate ?... este un fapt trist, dureros ! De mult timp inima avuţilor nu se mai înturna către patrie... Românii nu au mai făcut nici un dar patriotic... această rătăcire trebuie să se impute cu amărăciune. Grecii au simţit ruşinea românilor şi au rădicat-o ; ei au adus daruri pe altarul patriei, daruri răpite din patria românilor ! Ei singuri şi-au zis românilor : voi sunteţi morţi ; noi vă deschidem calea la viaţă ! Această societate, formată din elemente streine, îmbogăţită din abuzuri cu perderea elementului român, prin tradiţiune, prin condiţiunea ei, nu poate nici să simtă, nici să cugete cu România ! Ea va servi mult timp încă în ţară ca avangarda streinilor ce caută să o supuie lor. Ideile şcoalei ioniane, trecute moştenire la popolii Orientului, au pătruns sînul acestii societăţi, şi găsind germul putrejunei, şi-a făcut cu înlesnire un element de viaţă. Tu nu mai crezi în nimic, o, Românie ! în deşert viitorul tău îţi surîde în graţioasele versuri ale nobililor tăi poeţi, istorici, ziarişti ce mai au inimă pentru tine !••• tu întorci capul către mormînt, ca un bolnav ce, lovit de moarte şi chemat să respire aerul, se înturna către patul său de durere ! Mîne vei trimite în exil pe cei ce te cheamă la viaţă, să expie faptele lor generoase alături cu criminalul. Gîzii tăi, în numele fericirei tale, vor veni în faţa ta să hulească pe cei ce şi-ar da viaţa lor pentru tine, şi tu nu vei avea curagiul a fulgera pe ucigătorii 286 tăi ! ve* crec^e sau nu ve* crede, tu vei lăsa pe fiii tăi în aC|a enimicilor ! Niciodată streinii nu te-au învins, o, (ară a luptelor ! Ei nu au trebuinţă de arme ca să te su-' ne. Ei se servă pentru aceasta însuşi cu fiii tăi cei vitreg*- România nu pere sub loviturile streinilor ; ea se sinucide, asfel este opiniunea lumei. Aurul, o putere ce însuşi ea este aservită, nume ce strălucesc de ieri, singure fac de surîcl aceste grupe de oameni ce se cheamă fiii Româniii. Aurul ca să poată mulţumi dorinţele materiale, puterea ca să strîngă aurul, numele ca să aibă privilegiul a-1 strînge, religiunea a rămas o formă, ca toate virtuţile, ea să practică de oameni fără tendinţe, fără scop, exersiciul ei sacru este un mijloc de a se îmbogăţi o parte de oameni. Ei o ucig din zi în zi şi sapă asfel fondamentul societăţii. Către acestea, o, Românie, tu erai odată frumoasă, strălucită, plină de viaţă, ele frăgezime, ca o dimineaţă ce se rădică, oh ! cîte vise de fericire nu făceam eu pentru tine !... asfel un părinte, aclmirînd pruncul său ce surîde la viaţă, cu părul încărcat de aur, cu buzele coprinse de roze, cîtă speranţă nu pune el pe dînsul ; dar vine o zi cînd moartea loveşte această fragedă fiinţă, şi cu dînsul per visele fericite ale celor ce-1 admirau. Tu mai ai însă două vine în care a mai rămas energie ! Una este desperarea popolului tău, ceialtă amorul pentru desfătări al celor mari, desperarea întăreşte sufletul : popolul poate găsi într-însa o nouă viaţă. Plăcerea slăbeşte inima. Cei mari ai tăi sunt ameninţaţi să piară. Ei vor peri neapărat, căci asfel au perit toate societăţile ce au căzut în moliciune. Este însă o speranţă pentru tine, o, Românie ! este o viaţă nouă, este un viitor... Aceste bunuri sunt ascunse chiar în fundul cupei tale cu amărăciuni. Ca să o găseşti, trebuie să bei cupa amărăciunilor pînă în fund." Asfel cugeta Elescu. Ministerul se schimbase. Nou-1 cap al cabinetului propuse lui Alexandru să ia un minister. Acesta surise şi zise : ■ Propune-mi să dau averea şi viaţa pentru ţară ! u voi face... Nu sunt ministerele voastre care au să dea 0 artă viaţă acestui popul... 287 — Un minister bun poate scăpa ţara daca domnitorul şi Adunarea îl vor sprijini, ziceau ei. — Nu vă plîngeţi de domnitor, el va fi cum va fi SCK cietatea ! Nu vă plîngeţi de Adunare, ea este expresiunea clasei ce posedă în această ţară, plîngeţi-vă de societate Voi veţi intra în luptă cu inima plină de speranţă şi ele curagiu ; dar retragerea voastră va fi tristă... Aflaţi o dată pentru totdauna, amorul patriei nu este în sînul acestii generaţiuni. Oricare ar fi forma unui guvern, fie o republică democratică, aflaţi că totdauna ideile unei mici maiorităti vor da orice mişcare de acţiune. Astăzi o mică minoritate face aceasta la noi, însă care minoritate ? Este oare acea minoritate pepinieră de inimi generoase şi nobile ce-au răsărit pe ici, pe colo pe aste pămînturi mai din toate clasele ? Nu, negreşit. Ei sunt excluşi şi înlăturaţi. Ce aşteptaţi dar ? Sub impresiunea acestor idei triste, Alexandru priimi o scrisoare de la Elena. „Am auzit cele ce s-a făcut la banchet, Alexandre, ai făcut o faptă nedemnă de un om superior. Cunosc cuvin-tul ce ai avut. Sunt mişcată de interesul ce ai luat; dar nu mă poci opri a-ţi zice că ai comis o laşetate ! O laşe-tate din partea lui Alexandru pentru mine este un cuţit ce mi-a pătruns inima !... Cu ce se va şterge ?... Cîte fapte generoase-ţi trebuie ca să o faci să dispară ?... Eu însumi am cugetat lung la rola omului pe pămînt. îmi place a crede că venirea noastră aici are o ţintă pentru altă viaţă, dar aceasta poate să fie creaţiunea slăbiciunei omeneşti ce tremură în faţă cu moartea : minciuna este rău numită, dar omul o priimeşte totdauna cu plăcere. El ştie de multe ori trista realitate şi cu toate acestea u place a se minţi singur. Ne simţim murind în noi sau in cei ce iubim, şi ne zicem : vom trăi ! nemurirea cea re^ ală, pentru noi, este pe pămînt, vom trăi; dar vom treu în memoria urmaşilor. Acest simtimînt de nemurire este mult mai nobil, nemurirea despre care ne vorbeşte teologii este egoistă, interesată. Orientalii, mai materiali-)-1 decît noi, visează rîuri, de şerbet şi munţi de pilaf. Clim vor ajunge dar la nemurirea reală sufletele delicate, n° 288 tfle, suave ca sufletul tău, daca nu prin fapte generase Iată adevărata morală a vieţii, iată scopul ei cel 1 yblim. Soarta nu a păstrat un loc pentru numele meu ]n lumea nemurirei. Ea a voit să pier înainte de a face 0 faptă; tu, însă, eşti june, o largă carieră ţi se deschide In lume, fii generos, vei fi nemuritor, şi binecuvîntările oamenilor, venite pînă în mormîntul meu, vor face poate cd tresară de fericire ţărîna mea. Nu-ţi voi vorbi de ban-chet... Eu oare îţi voi face morală ?... eu, o femeie că--ută /.-. plingi, Alexandre, slăbiciunele mele. Ţe conjur să nu vii aici pînă nu-ţi voi seri să vii... jar atunci să jiu per zi un moment. Caută să fii voios, dezmiardă-te ! lucrează l... iată voinţa mea sau mai bine dorinţele mele. Cînd tu vei fi ferice, voi fi ferice... Elena" Această scrisoare făcu să cure lacrimi lui Elescu. DUELUL Servu anunţă lui Alexandru doi bărbaţi ce veneau să-1 vază. Ei fură introduşi. Unul era un ofiţer român, celalt, un doctor german, amîndoi se prezintară cu politeţă. Elescu le oferi locuri să şează. — Suntem mîhniţi că soarta a voit ca să fim noi anunţătorii unei provocaţiuni din partea baronului... ou toate acestea cunoaştem simţimîntele... — Destul, un duel, înţeleg... Cine este acest baron ?... —- Nu îl cunoşti ? întrebă ofiţerul. — Nu ! nicidecum. ~— Mi se pare ciudat atunci ca baronul să vă pro-v°ace... Nu este nimic... răspunse Elescu. Baronul cere sa-l$facere pentru o insultă făcută altei persoane. Nu este leaba noastră să ştim cine este. Mă provoacă, îi voi face 2S9 această plăcere... astă-seară martorii mei vor veni să înţeleagă cu dv. ; vor fi Georges... şi colonelul p.. " e Cei doi martori se retraseră cu multă politeţă. A doua zi, la şease oare dimineaţa, şease persoane în două trăsuri se îndreptau către Herăstrău. Trăsurile *e opriră la pavilionul lui Costache. Cei şease inşi coborîră şi se îndreptară spre casa Poenaru. Herăstrăul este un loc unde locuitorii din Bucureşti se duc vara să respire aerul cîmpului şi să bea apă curată dintr-o sorgintă ce să află în flancul dealului. In vale, spre nord, cură un rîuleţ, Colintina, cu apă noroioasă şi formează în acest loc un fel de lac cu stufuri şi trestie. Timpul era rece. Eram în începutul lui noiemvriu. Nimeni strein nu se vedea în aceste locuri. Era convenit a se bate cu spada. Martorii prezintară armele şi totdeodată se adresară către cei doi adversari, învitîndu-i a se împăca. Baronul răspunde că este cu neputinţă. Ei iau poziţiune. Se salută, încep. Baronul atacă neîncetat şi pe tot minutul se înferbîntă mai mult. Elescu pară loviturile cu sînge rece ; martorii sperimentaţi pre-văzură sfîrşitul acestui duel. Elescu avea două avantage; exersiţiunea de maister de arme şi un sînge rece ce rareori se poate vedea. El era sigur acum de omul său; voia însă să-1 rănească, fără să-i rădice viaţa, pară o lovire şi atacă... spada baronului cade din mînă. — Asta nu să ţine în seamă, zise el. Şi lupta începu din nou. — Trebuie sînge, ziseră martorii. — Veţi avea îndată, răspunse Elescu, şi spada lui pătrunse braţul drept al baronului ; spada îi căzu din mînă. — Să fim amici, zise baronul, întinzînd mîna lui Elescu. — Să fim amici ! zise el, îmi plac oamenii de inimă. Medicul dete concursul său baronului. El declară că plaga e profundă ; dar că baronul va fi chit cu cîteva zile de pat. Se puseră în trăsuri şi plecară. Ei merseră la Elescu, unde se puseră să consume un dejun minunat şi cîteva butilii de vinuri streine. 290 __Spune-mi, zise baronul, cum ai insultat această orabilă damă?... __Baroane ! zise Elescu, ştim simţimîntul care ţi-a clictat datoria de a apăra o damă. Mă iartă însă a-ţi 0bserva că te-ai grăbit a expune viaţa d-le. Atunci Elescu spuse o parte din intrigile Zoei în faţă cU Elena. Baronul clătină din cap. Eşti un caracter nobil, zile el, te cred... regret că gm luat partea unei intrigante... Ei se despărţiră cei mai buni amici. A doua zi baronul se prezintă la Zoe cu braţul în eşarpă. El, intrînd, văzu pe Zoe prin fereastă. Cînd se prezintă la scară, servii îi spuseră că doamna este la ţară. — Am înţeles, zise el. Elescu are dreptate... Baronul se întoarse acasă furios. Baronul nostru fuse nevoit să şază o lună în pat din cauză că plaga de la braţ întîrzia a se închide. După o lună, fuse mai bine. Elescu îl vizita în toate zilele. Baronul îi zicea : „O să-i tai coada !" în acest interval Elena scrise Elescului de mai multe ori. Iată cea din urmă scrisoare : „îţi sunt recunoscătoare că nu ai venit aici contra dorinţelor mele î Caterina m-a lăsat, sunt singură... singură, este o vorbă, sunt cu sufletul tău. Ce companie mai plăcută poci să am?... Bărbată-meu nu mai vine pe acasă. Toţi mă părăsesc / ... în zilele din urmă, nişte fete exprimînd maicii lor dorinţa să vie să mă vază, această le răspunse că nu poate să le ducă la o femeie perdută... sunt o femeie perdută, Alexandre... Zoe mi-a făcut această reputaţiune. Nu crede însă că nu am puterea a nuferi toate aceste vorbe !... După o lună voi veni la Bucureşti, la maică-mea : atunci îţi voi spune tot ce am sufe-nt, tot ce sufer, că nu poci să te văz în toate zilele, în toate orele. Dar această fericire nu este lăsată mie. Dum-nezeu mi-a ascuns totdauna tot ce mi-a făcut plăcere. Poate că plăcerile mele au fost exagerate ?... pentru mine 7111 mai este nici o speranţă în fericire, suferinţele au devenit, elementul ce hrăneşte viaţa mea. Simţ că durerile 11711 fac bine, ele sunt de mult timp companiile mele ; 291 m-am clădat cu ele ; a mă despărţi astăzi, le-aş regreta Ca profetul Iudei poci a zice celor ce vor căuta să mâ consoale : «Oh ! lăsaţi-mi durerile mele \» a Vieaţa de durere are ea însuşi partea de fericire : %n toate nopţile, cînd somnul vine de închide ochii mei in lacrimi, îmi pare că eşti lîngă mine... cîte vorbe amabile cîte răsfăţări tinere, cîte suspine o.moroase nu ţi se of erei o, sufletul meu !... absenţa ta le dă mai multă putere mai multă căldură, mai multă patimă... oh ! de cîte ori aştept acest timp de singurătate ca să visez la line cu aceeaşi emoţiune, cu aceeaşi fericire, cu aceeaşi vohip-iate cu care amanta aşteaptă ora în care buzele sale au să sărute fruntea amantului său !... Nu văz şi nu voi să văz pe nimeni, de temere să nu-mi răpească nici unul din momentele în care mă gîndesc la tine. Viaţa m,ea nu va fi lungă, astfel sunt avară de acele momente. In amorul tău găsesc puterea de a muri, cînd cuget că ochii tăi vor rîura lacrămi pe mormîntul meu, doresc să mor îndată. Soarta mea este a fi pizmuită, nu este aşa?... E frumos a muri înaintea celui ce iubim!... Scrie-mi ce faci în fiecare zi î nu-mi ascunde nimic !... Grădina noastră este tristă acum, vîntul toamnei suflă frunzele vestejite ale arborilor. Eu nu am curagiul a mai merge acolo. Tot îmi recheamă timpuri ce nu mai sunt, şi acest regret se uneşte cu tristeţa naturei ca să sfîsie cu cruzime sufletul meu. Elen?" xA.ceste scrisori zdrobeau inima lui Alexandru şi hrăneau simţimînitul său pentru dînsa. Ar fi voit să zboare la Făneşti ; dar Elena îl conjurase să nu vie. El promisese. Asfel se consola, cu ideea să o vază în Bucureşti. Carnavalul veni şi fuse voios în acest an. Alexandru mergea la toate balurile mascate, ca să se distreze. Baronul îl urma pretutindeni. De cîte ori era vorba de Zoe, el repeta : „O să-i tai coada !" Zoe auzise că baronul o sfîsie în toată lumea ; tremură şi căută un mijloc ca să se împace. Ea invită Pe baron să vie la dînsa la revelionul Anului Nou. El nu se arătă, dar zise lui Alexandru : „O să-i tai coada !" 292 După cîtva timp, Zoe îi scrise următorul bilet : „Nu vei să vii la mine, voi veni eu, căci caută să ne împăcăm. Află-te în sala de bal de la Slătineanu astă- noavte. Zoe" Baronul citi biletul. — Bravo! bravisimo ! strigă el, o să-i tai coada!... SCHIMBAREA DE COAFURA Măştile furnicau pe strada Mogoşoaie, în cupele, sănii şi pe jos se îndreptau spre sala Slătineanu. Capitala era în sărbătoare pentru ziua de 24 genariu; partida ce era atunci la putere luminase pentru această sărbătoare ; partida reacţionară prefera să lase casele lor în întu-nerec, aşteptînd să ilumine cînd va veni rîndul ei să fie chemată la minister. Mulţi au zis că Bucureştii este o cetate dată la dezmerdări. Se poate, dar mărturim că starea ei pitorescă nu armoniază mult cu dorinţa desfătărilor. Starea stradelor, pline ele pulbere vara, noroi toamna, paveul mizer ce face de scrînteşte picioarele pietonilor, de rupe roatele trăsurilor, de zdruncină oasele locuitorilor, nu sunt oare nişte piedici pentru plăceri ? plăcerile, cu galoşii în picioare şi stropite de tină, sunt nişte plăceri grosolane... Capitala României nu are nimic pentru dînsa, fondatorul ei a trebuit să fie orb. Acest oraş se întinde pe lunca umedă a Dîmboviţei, un rîu ce descreşte din zi în zi, ca şi speranţa în inima acestor locuitori ; lăcomia proprietarilor de mori pe dînsul este cauza principală a scăderii lui. Regulamentul Organic prevăzuse lărgirea rîului prin tăierea acestor mori ; dar este în România o voinţă mai mare decît a legilor, voinţa favoarelor. Acest oraş este mai atît de întins cît şi Parisul, deşi are o populaţiune mică, din cauza grădinilor şi curţilor sale. El recheamă oraşele din timpii patriarhilor. Capitala întinsă, veniturile muncipale mici sunt cauza ^îzeriii acestui oraş. El nu poate să fie capitala României, c'ăci n-are nici o cualitate, nici poziţiuni pitoreşti ! nici Punt strategic ; nu poate să fie nici un centru de comerţ. 293 Astă dată căzuse multă nea pe strade, săniile puteau să alerge fără să simtă încovenîntele pavagiului ! O sanie cu două măşti sftătu la casa Slătineanu : cele două măşti coborîră aici şi intrară în sală. Costumul l0r elegant şi simplu, manierele lor rezervate lăsau să se ghi~ ceaşcă două persoane de distincţiune. Ele atraseră atenţiunea mai multor bărbaţi. — Sunt perdută, zise una. — Eu tremur... — Să ne întoarcem ? — După ce am venit... — Nu văz nici o cunoştinţă... Alexandru poate că nu va veni ! — Vine totdauna... — Ce ne va acest om care se ţine după noi ? — Curiozitate... — Măsculiţă, zise omul curios, dulci îţi sunt ochii | frumoasă îţi este talia... — Ce zice ? — Ai auzit... — Cine îi dă dreptul ?... — Eşti copilă, Eleno, asfel este limbagiul lor aici... — Nu-mi place... dar eu o să-1 întreb despre Alexandru... Domnule, ai văzut pe Alexandru Elescu ? — Aici este, răspunse omul curios, veniţi să vă duc. Cele două femei se luară după el. Acesta le arătă pe Alexandru şezînd pe o canapea. Cititorii au ghicit că aceste două măşti sunt Elena şi Caterina ? ele şezură lîngă Elescu. — La ce te gîndeşti ? îl întrebă Elena cu vocea schimbată. — La nimic, răspunse el. — Eu ştiu... un amor ?... — Poate... — O iubeşti încă ? Alexandru se uită la dînsa cu indiferinţă şi voi sa se scoale ca să plece. Elena îl opri de braţ. — Şezi, Alexandre ! îi zise ea cu vocea sa... nu cunoşti pe Elena ta ?... 294 ._ Elena ! Elena ! zise el cu vocea astupată... tu, aici, sUfletul meu ?... amorul meu... cînd ai venit ?... o, Dumnezeule !... cît sunt de ferice !... — Am venit astăzi, îi şopti ea, ardeam de a te... vedea, pînă mîne timpul era lung... am luat pe Caterina şi am venit aici astă-seară cu speranţa că te voi întîlr!î ; inima nu m-a înşelat... Domnişorul cel curios şezu lîngă Caterina şi conversa cu dînsa. — Pentru ce m-ai oprit de a veni acolo ? întrebă Elescu. Vai, cît am suferit din aceasta !... — Ai suferit? Alexandre!... eu însumi am suferit... crede că sacrificiul acesta era tot atît de mare din parte-mi ; dar puteam face alfel ?... Caută să uiţi, sufletul meu 1 să te dedai cu ideea de a nu ne mai vedea... Elena tuşea din cînd în cînd. — Ai răcit, îi zise Alexandru. — Nu, răspunse ea cu tristeţă... apoi, gîndind. că nu trebuie să atriste pe Alexandru, urmă : nu este nimic... va trece... mîne să vii să mă vezi la maica mea. Ea te iubeşte... îşi aduce aminte de amicia ce aveai în copilărie cu fiul său... va să te vază... sărmană mumă !... şi ea a fost nefericită !... — La miezul nopţii ! zise atunci baronul lui Alexandru, să vii în camera mea, nr. 6, acolo vei vedea ceea ce nu ai mai văzut niciodată. — Ce lucru ? întrebă Alexandru. — Promite că vii ; ado şi pe alţii... fie chiar dame... — Promite ! zise Elena. Sunt curioasă să ştiu... şi fiindcă domnul te invită cu alţii, te vom însoţi şi noi. — Voi veni, zise Alexandru. — Ha ! ha !... Elescu face curte !... strigă o voce. Era un domino roz, care se opri lîngă dînşii : Ai uitat muza de la Făneşti!... Ea nu era mai stabilă decît tine... — Zoe ! îsi zise Elena cu spaimă. Alexandre, să lăsăm acest loc !... — N-ai frică ! răspunse el. Elena se refugia pe braţul amantului ei, tremurînd. — Această femeie îmi face spaimă !... — Nu zici nimic ?... urmă Zoe. Se vede că eşti prea °eupat cu domino ! îl inviţi poate la un nou banchet ?... 295 Poate, răspunse Elescu, dar nu va apărea în sală humai în cămaşe. Zoe îşi muşcă buzele. — Oare nu va fi patima de la ţară ? urmă Zoe, ală-turîndu-se, spre a smulge masca Elenii. Alexandru, prevăzînd această mişcare, se scoală şi acoperă pe Elena cu corpul său. — îndărăt !... zise el. Zoe plecă ameninţînd. La cîţiva paşi întîlneşte pe ba~ ronul, îi ia braţul. -— Sunt Zoe... zise ea... cunosc impoliteţele mele în faţă cu domhia-ta ; îţi cer pardon sincer... ■— Pardon ?„ răspunse baronul, nu-1 priimesc... — Mă desperi, urmă ea... prevăz că oi să fii cauza ne-fericirei mele !... dar eşti un ingrat !... — Ingrat î... pentru ce ? — Pentru că nu se răspunde asfel unei dame care se încrede a-ţi seri un bilet ce poate să o pearză. Baronul surise. „Să schimb rolul, îşi zise el, cu acest mijloc voi reuşi rnai curînd." — Este adevărat, zise baronul, ceea ce ai făcut e un mare sacrificiu... sunt un ingrat, dar mă căiesc... — Aşa mai merge... oh ! bărbaţii : ei nu ţin în seamă datoriile femeilor care îi iubesc !... — Mă iubeşti ?... — Mai este întrebare ? <— Eşti un înger... =— Vezi acel domino albastru ce vorbeşte cu Elescu ?... ;— 11 văz. Mai multe măşti vin şi-i întrerup. — Nu putem vorbi într-un loc unde să fim singuri ? zise Zoe. — Aceasta era să-ţi propui... daca vei, vino în camera rnea, în acest edificiu. — în camera d-le ?... glumeşti ?... ce va zice lumea ?..--— Eşti sub mască. — Mi-e teamă... — Pentru ce ? — Daca îmi erai indiferint, se putea... dar... 296 — Atîta mai bine ! .— îmi juri pe onoare că nu vei cere... —. Pentru aceasta poci să jur... zise baronul. — Ei, bine ! să mergem ! zise Zoe. Ei purceseră în camera ce locuia baronul în acest edi-* ficiu. Baronul aprinse mai multe lumini ; alături cu acea cameră era încă una, de culcare. Zoe scoase masca. — Răsuflu acum !... Aici poci să vorbesc liber... şezi* baroane, şezi aproape de mine; dar fii înţelept... nu-, niai asfel mă vei încredinţa că mă iubeşti... Baronul îngenuche înaintea ei. — Iată locul meu, zise el. — Ai văzut pe Elescu cu un domino albastru ? acest domino este amanta lui : Elena X... ; această femeie a venit la bal numai pentru dînsul, această femeie o urăsc... îţi cer un serviciu... — Mie ? — Dară. — Ce servici ?... — Lesne... Ei se iubesc, se adoară, nu este nici un sacrificiu ce nu ar face pentru dînsul. Ard să se întîl-nească în secret, clar mijloacele lipsesc ; Caterina este cu dînsa ; nu pot dar să se rătăcească un minut... eşti amic cu Elescu ; propune-i camera d-le, d-ta vei ţine de vorbă pe Caterina... Ei se vor furişa de dînsa, vor intra aici... îmi vei da mie cheia !... — Ceea ce îmi propui mi se pare infam... — Te iubesc, şi o voi !... trebuie să mă ascultaţi ! te congiur în genuchi... fii bun, amicul meu ! amantul meu... Vorbind asfel, ea îl răsfăţa cu mîna pe faţă, pe păr... 0 lungă sărutare ce dete baronului fuse triumful ei. — Promit, zise baronul, că voi aduce aici pe Elescu c'u domino cel albastru. — Mersi ! zise Zoe, şi acum voi face orice sacrificiu. Baronul se uită la orologiu. 1 ~— Douăsprezece ore fără douăzeci de minute, zise ei- Este timp să înceapă operaţiunea... fizionomia lui se schimbă ; deveni severă. 297- — Ascultă, doamnă, zise baronul, am promis că Elescu va veni aici cu dominoul său, aceasta va fi... Am zis că te iubesc ! aceasta e o minciună : te despreţuiesc !... Ştiu toate intrigile fără gust ce ai făcut acestii femei... le-am trecut cu vederea, dar ai căutat să rîzi de mine cu istoria duelului... mi-ai închis uşa, m-ai umilit... şi ora a sobir ca să te pedepsesc... — Ce sunt aceste vorbe, amantul meu ? zise Zoe. — Lasă-mă să vorbesc... astăzi vii şi cerci să mă faci complicele unei noi infamii... să mă degradezi înaintea mea însumi... Ei, bine ! nu-ţi voi face această plăcere ! Veniţi aici ! strigă el, uşa din camera vecină se deschise, trei oameni cu măşti apărură cu nişte bende şi foarfeci mari. Tăieţi coada acestii femei !... Zoe începu să ameninţe. — Trădare ! zise ea. Ia seama, baroane ! sunt puternică aici în ţară... Poci să te perz !... şi voi, blestemaţi zbiri, nu vă apropiaţi !... ori veţi fi trimişi la ocnă !... — Faceţi-vă datoria ! zise baronul. Cei trei oameni mascaţi puseră mîna pe dînsa, îi legară braţele în bende. Ea se dezbătea. — Preferi oare să-ţi torn un fer roşu pe sîn ? zise baronul. Zoe începu să se roage. — Graţie ! strigă ea, ucide-mă, dar nu mă face ridicolă !... Baroane! ai pietate de mine!... Cel puţin de rudele mele, care vor suferi pentru mine !... graţie ! şi de acum mă voi retrage din lume... voi merge la o mănăstire să expiu erorile ce am făcut... graţie ! pietate !... Cei trei oameni îi desfăcură coafura. Părul ei neguros, încreţit şi bogat căzu rîurînd pe umerii albi. O mînă i-1 strînse într-un mănuchi spre spate, foarfecele apar, se deschid, operă, coada a căzut... Baronul caută orologiul, uşa se deschide. — Ţi-am promis să aduc aici pe Elescu şi domino albastru, mi-am ţinut parola, zise baronul, arătînd pe Elescu care întră cu Elena şi cu Caterina. — I-am tăiat coada, căci voia să mă facă complice la o nouă infamie. Cele două domine se apropiară de dînsa şi scot măştile- — Elena ! Caterina !... strigă Zoe, şi căzu leşinată. 298 A doua zi în toate saloanele din Bucureşti nu se vorbea decît de tăierea coadei Zoei, numai bărbată-său nu stia nimic. Zoe zise bărbată-său că şi-a tăiat părul, căci asfel este acum moda. Către acestea toţi bărbaţii, toate femeile ce sfîşiau pe Zoe, atacînd-o sub toate raporturile, în toate saloanele, se credea onoraţi să o priimească sau să o viziteze ! Ei adorau aceea ce criticau ! acest fapt poate să vie din slăbiciunea societăţei bucureştene ? poate asemenea din in-diferinţa despre onoare ? poate să vie din amîndouă deopotrivă. Zoe este o femeie vicioasă ; dar Zoe e bogată, dă serate, baluri. Conştiinţa este vîndută pe dreptul de a figura la un bal. Iată o parte din viciul acestii societăţi. Ceea ce se face pe tărîmul saloanelor se întîmplă şi pe alte tărîme, ascultaţi în saloanele damelor de a doua clasă. Ele fac resbel celor de clasa întîi. Tot ce este mai corupt, mai falş, mai ridicul sunt damele de clasa întîi, zic ele ; una din aceste dame să le invite la o serată, ele se duc, se înclină, se tîrăsc fără ruşine înaintea celoralte ! oamenii nu sunt mai buni. Zoe simţi poziţiunea sa în societate ; dar ea cunoştea slăbiciunele societăţei. „Un bal ! îşi zise ea, şi toate aceste femei vor veni la picioarele mele !" Dete un bal splendid, şi tot scandalul încetă îndată. Baronul, după scandalul ce făcuse, fuse consiliat de autoritatea sa să părăsească ţara. El plecă, neregretînd decît pe Elescu. ÎNTOARCEREA A doua zi de la tăierea coadei Zoei, Elena prezintă pe Alexandru maicei sale. Bătrîna, îndată ce îl văzu, îşi aduse aminte de fiul său şi se înecă de plîns. Elena simţea în inima ei o satisfacere că a văzut femeia ce-i făcuse atîta rău, umilită în gradul cel mai mare. Văzîndu-se în casa părinţilor cu Alexandru, ea îşi formă vise dulci de fericire. „Soţul meu voieşte să mă lase... îşi zise ea. Atunci Alexandru ar putea să devie bărbatul meu... aş putea fi lncă ferice... adevărată fericire... a-1 iubi, fără mustrare 299 de cuget... o, Dumnezeule, poate fi mai mare bine în viaţă? Dar nu!... zise ea. Cerul nu a voit aiceasta !...« Vorbind asfel, începu să tuşească, apoi deveni melancolică. Muma Elenei trebuia să iasă de acasă. Ea rugă pe Alexandru să aştepte pînă se va întoarce şi zise Elenei să cheme pe Caterina, daca îi face plăcere, apoi plecă. Cei doi amanţi rămaseră singuri. Ei uitară pe Caterina. Alexandru îngenuche la picioarele Elenei. — Pentru ce eşti tristă, Elena mea ? o întrebă el. Nu lăsa imaginaţiunea să se exalte în suferinţe!... Ştii tu, sufletul meu adorat, ştii tu că pe fiecare din lacrimele tale cură o scînteie din viaţa mea, din bucuria mea ?... scrisorile tale îmi deşirau inima !... acum mă faci să tremur prin această descuragiare ce îţi găsesc... vorbeşti de moarte ?... Elena, Elena, îţi jur că de vei muri, voi muri !... sunt certat cu viaţa, certat cu omenirea. Tu singură mă împăcaseşi cu una şi cu alta... Fluturii mor cu florile cînd vîntul de toamnă le vestejeşte, misiunea lor încetează atunci pe pămînt; amorul meu nu va peri niciodată... — Asfel ar fi trebuit să fie, zise Elena, dar nu este, amorul este o boală, trece... — Tu vei înceta a mă iubi ? strigă Alexandru. — Poate... dar timpul nu-mi va permite... răspunse ea. — Iară această idee tristă !... zise Alexandru, ştii tu, iubita tinereţii mele, că pămîntul s-a scuturat de flori, aerul de parfum, de cînd mînile tale divine nu au răsfăţat faţa mea ?... fruntea s-a încreţit şi s-a întristat de atunci !... Elena surîse şi amîndouă mînile le trecu pe fruntea amantului său. v— Daca aş putea să-i redau strălucirea ei ! zise Elescu. Elena înclină capul pe sînul lui. — O sărutare ! zise ea. Buzele lor arzînde se lipiră. Elena tresări. — Pleacă ! zise ea, pentru amorul ce îţi port, pleacă !... sunt nebună... nu ! nu trebuie să te mai îmbrăţişez !... — Mă goneşti ?„. 300 —- Te gonesc, căci te iubesc, şi puterile mele mă lasă... Alexandre, dovedeşte-mi că mă iubeşti, retrăgîn-du-te !... fii mai tare decît mine ; Dumnezeule !..., ai pietate !•-., sprijină-mă !... dragul meu, domnul meu ! ascultă pe Elena ta, ce te roagă, te imploră, apără-mă contra ta, contra mea chiar !... — O, suflet nobil şi delicat, strigă Alexandru, pentru ce tremuri pe sînul celui ce te adoară ?... Oare ai încetat je a-1 iubi ?... acea flacără ce indivina inima ta este stinsă si a lăsat locul recelui rezon ?... un altul domneşte acum în această inimă ? spune, şi atunci îţi jur că mă voi retrage !... — Am auzit bine ? zise Elena, te îndoieşti de amorul meu ?... spune tu, o, sufletul meu, ce consumă durerea ! Spuneţi voi, suspine, voi, lacrime, companiile vieţii mele de toate zilele, de toate orele, spuneţi-i daca îl iubesc încă !... Nopţile, orele, confidente durerilor ascunse ale inimei mele, pentru ce nu pot să vorbească ? Daca *ele ar putea vorbi, ar spune lucruri atît de tinere, încît inima ta s-ar topi în lacrimi, o, amantul meu adorat ! acest amor creşte din zi în zi, din oră în oră, din moment în moment. Pe atît slăbeşte sărmanul meu rezon... am conştiinţă de slăbiciunea mea şi iată pentru ce te chem ajutor pe tine contra ta... — Daca tu eşti slabă, crezi că eu sunt mai puţin slab ?... Elena mea, sunt capabil de mari sacrifice, cere-mi orice vei voi : ca să-ţi facă plăcere, este trebuinţă a muri, a arunca o pată pe numele meu ? o voi face cu fericire... cere tot ce voieşti, dar nu-mi cere a nu te mai iubi : aceasta nu se poate... te iubesc cu o patimă adîncă... numai moartea poate să schimbe inima mea... te iubesc şi sufer, pentru ce vei să nu cunosc decît partea de amărăciuni a amorului meu ?... ■— Pentru ce m-ai iubit ? zise Elena... — Pentru ce te-am iubit ? vai ! dar ţi-am mai spus altădată : Dumnezeu a voit asfel. El a pus în fiinţa ta, materială şi morală, acel farmec a cărui origină este atributul său. Poţi a mă opri de a te iubi ? poci eu însumi a mă opri ?... Nebuni acei ce cred una ca aceasta !... rezonul tace înaintea luminei feţei tale, înaintea parfumului sufletului tău divin. 301 — Nu mă privi asfel !... şopti Elena devenind pali^g Simţ că mor ! vai, nu mă privi asfel !.... ochii tăi mă ard mă electriza... ' — Poci să nu te privesc ?... pentru ce eşti atît de frumoasă ? atît de dulce ? atît de amăgitoare ?... Viaţa pare că se face frumoasă prin frumuseţea ta, precum aerul se lumină prin lumina planeţilor. Daoa orele ce zboară pe lume ar putea să se oprească, ele s-ar opri ca să te admire pe tine şi amorul meu pentru tine. — Taci ! taci ! strigă Elena... Vorbele tale sînt vorbele unui nebun... — O sărutare încă ? — Cea mai din urmă, răspunse Elena, jumătate leşinată, gura lor se atinse încă o dată. O trăsură trase la scară. Muma Elenei se înturna. Elena iese înainte. Toată ziua Elescu o trecu la Elena. Toată ziua Elena păru abătută, gînditoare. Cînd Alexandru se retrase, ea se închise în apartamentul său, şi acolo, fără martori, rugă şi plînse pînă la ziuă. Alexandru trecu noaptea gîndind că poate să devie într-o zi bărbatul Elenei. „Soţul său o să caute să se despartă... Sînt încă zile de fericire pentru noi !" A doua zi se înturnă la Elena. Cine poate să-şi facă idee de durerea ce simţi auzind că Elena plecase repede la Făneşti ?... „Nu mă mai iubeşte ? nu va fi ea care va muri, adaogă el, voi fi eu !..." Stăruinţa Elenei de a şedea la Făneşti deschidea lui Alexandru poarta bănuielilor celor mai injuste. El îşi închipuia că Elena are vreun amant. Nu cuteza să meargă singur, ca să nu o compromită ; nu cuteza asemenea sa trimită un om credincios să o inspecte ; faptul acesta îi părea o insultă adusă ei. Asfel se chinuia cu nehotărîrea gîndurilor sale. El descoperi mumei Elenei amorul lui pentru fiica ei, îi vorbi despre speranţele sale în viitor. Această bătrînă păru încîntată. Ea stima şi iubea Pe Elescu. — Nu se poate decide nimic, înainte de divors, zise ea. 302 Să se ceară divorsul !... Nu poci răspunde nimic, înainte de a mă înţelege fje-mea, urmă bătrîna. C Muma scrise fie-sei atunci : ^Pentru ce nu ceri divorsul ?... Soţul tău trăieşte cu 0 concubină, nu mai e un secret. Alexandru mi-a spus că te iubeşte şi ţe va lua de soţie... Acest om îmi place. El are în sufletul său acea flacără de generozitate ce vine de la Dumnezeu şi care are drept scop a se sacrifica pe sine pentru ceialţi ! Tu poţi să fii ferice, o, fata mea, făcînd totdodată fericirea unui om." Elena nu întîrzie a răspunde. Negreşit vă închipuiţi că priimise bucuros propunerile maică-sei ? vă înşelaţi ; iată ce răspunse : „Mamă, Nu poci să fiu soţia lui Elescu, căci m-am dat acestui oral... Îmi vei zice că tocmai pentru acest cuvînt cctută să deviu soţia lui. Eu răspunz că tocmai pentru acest cuvînt nu poci să fiu, am perdut dreptul la stima acestui om: nu mă acuza de idei excentrice ! Ceea ce zic din contra este realitatea." Bătrîna mumă rămase uimită la citirea acestui bilet cinic pe care îl comunică Elescului. Abnegarea cu care Elena declara că se dase lui îl atinse. „Se căieşte ea, oare ? sau un cinism amar îi inspiră aceste vorbe ?... Iubeşte pe altul?... voi afla !" Gelozia deveni putinţă ; atunci orice scrupul tăcu în sufletul lui. Trimise pe Petru, servitorul lui credincios, să se aşeze în Făneşti şi să vegheze asupra mişcărilor Elenei. Totodată el scrise Elenei următorul bilet : „Cunosc ce ai scris maică-tei, nu mai este clar nici o îndoială: un nou amor se ascunde astăzi sub vorbele de tânegaţiune cu care te exprimi în acel bilet..." Scrisoarea lui Alexandru făcu să tremure Elena, nu Pentru dînsa, timpul era să o reabilite în ochîî lui Alexan-5^ ; dar pentru el. Ea îşi închipui că îndoiala lui poate _a~} fărâme inima. „Ce voi face ?" se întreba ea ; în fine, 'crise lui Alexandru : 303 „Refuzul meu ţi-a făcut mare durere... şi astăzi 0-nuiesti sinceritatea mea, oh ! de ce nu am murit înaim de a putea, fără voia mea, să fiu cauza unui nou nuor e coprinde fruntea amantului meu ?... am refuzat, pentru °^ odată nevasta ta, amantul complice al unei fapte va de veni bărbatul scrupulos; odată bărbatul meu, tu nu v "* avea pentru mine nici o stimă.... ei Mă insulţi, cînd bănuieşti... dar această insultă ar trec sub tăcere daca ea nu ar fi pentru mine o încunoştiinţare că tu suferi sub această funestă idee. Eu nu voi să'suferi !... Voi mai face şi acest sacrificiu : adecă mă voi decide a mă expune a fi obiectul dispreţului tău prin cununie, • precum ţi-am sacrificat însuşi onoarea mea' numai să poci risipi horul grijelor ce plutesc pe fruntea ta... Mă resemnez însuşi la puţina stimă ce vei avea pentru femeia care a trădat înainte datoriile sale, fă dar orice vei voi ! m,ă voi supune... Elena" Alexandru citi acest bilet printre lacrimi. „Sunt un ©aracter rău !" îşi zise el. După cîteva zile raporturile agintelui său secret din Făneşti îi anunţară că Elena nu priimeşte pe nimeni, că trece zilele în faceri de bine, în rugăciune şi în lacrimi; dar că sănătatea sa suferă mult. Această din urmă ştire îngriji pe Alexandru. El crezu de datorie să o vază sau să-i scrie, îi scrise dar atunci o carte plină de tinereţe: „Iţi mulţumesc pentru noul sacrificiu, deşi nu voiam să aibă un asemenea nume /... El mi-a redat tinereţea, bucuria, elanul inimei mele. Acum mi se pare că soarele are şi pentru mine o parte de lumină; pămîntul nu mai îmi este strein... A trăi cu tine, prin tine, pentru tine, o. sufletul meu, iată ce poci numi încă fericirea. De acurn îmi închipuiesc noua viaţă ce îmi surîde, mi se pare ca numai eu sînt ferice, că numai în noua căsătorie se află fericirea ! De cîte ori văz fiinţe omeneşti ce se zic fericite, mă întreb însumi, aceşti oameni ce nu sunt iubiţi ae Elena mea, ce nu speră să formeze o căsătorie cu dînf-, cum pot să fie fericiţi ?... am aflat că eşti tristă... tristă c^ o nouă viaţă îţi surîde ? cînd eu sunt voios ca un^ cop • Viaţa ce ne surîde, Elena mea, va fi o viaţă de tinere, • 304 amor, de seninătate. Fericirea noastră va fi un exem-iu In lume şi lumea ce a uitat că maritagiul are farmece f. va re-ntineri credinţele sale în familie. Tu nu vei fi Tm^a> °i <^man^a mea... Pentru ce îmi zici totdauna că, iată bărbatul tău, nu voi mai avea stimă pentru tine ? pentru că ai făcut pentru mine cel mai mare sacrificiu ce o femeie poate să facă ? aceea ce numeşti dispreţ va jl considerat ca un mare merit de mine; voi zice şi mai Invit, ca o mare virtute. Ştiu ce costă pe o femeie ca să sacriţice celui ce iubeşte onoarea sa: sacrificiul acesta este mai mare decît sacrificiul vieţii sale; între o femeie care se dă amantului său şi o femeie ce nu are puterea a o face (două suflete superioare, înţeleg), în care parte Se cere mai multă abnegaţiune ? la aceea ce sawifică un moment de plăcere ca să se laude de lume, sau la ceea ce sacrifică, cu onoarea, viaţa, fericirea, liniştea?., oh! Elena mea ! ştii tu că niciodată nu te-am stimat, nu te-am admirat, nu te-am respectat mai mult decît din ziua cînd tu mi-ai sacrificat totul?... încetează dar a mai avea asemenea îndoieli ! tu ai în ochii mei un merit mai mult ! Daca într-o zi sufletul tău va fi întrebat înaintea judecătorului suprem despre amorul tău, o, Elena mea, acest amor va face gloria celui ce a creat omul şi amorul, este •parfumul unei abnegaţiuni divine." Această scrisoare fuse ca un balsam pentru sufletul Elenei. Ea citi de mai multe ori şi o udă cu lacrămile sale. „Sărmanul meu amic ! îşi zise ea. El se hrăneşte de speranţă şi nu ştie să ursita a voit altfel. Orice am iubit în vieaţă a dispărut ; orice s-a ataşat de soarta mea s-a vestejit... pentru ce m-ai iubit tu, o, sufletul meu ?..." în timpul acesta postelnicul dete o petiţiune la Mitropolie, cerînd divorsul. Ţinuta sa îi făcea vieaţa amară Prin repetatele cereri de a se însura cu dînsa. De aici urmă ^arta de toată ziua, de toată ora. Această femeie ordină sub toate raporturile era la înălţimea spiritului, ini-me]> manierilor postelnicului... acesta avea slăbiciune Pentru dînsa : niciodată nu putuse să înţeleagă mai bine 0 femeie. Simpatia ce-i inspirase deveni mai tare decît avariţia lui, asfel se decise a cere divorsul cu Elena ; 305 i se observă că nu poate să-şi lase soţia, neavînd nici motiv. Elena fuse chemată la consistoriu ; ea nu ve^ Maică-sa se prezintă pentru dînsa. Elescu lucră prin toat mijloacele sale puternice în modul de a se decide divo 8 sul, în fine el reuşi. După cîteva zile postelnicul se însu/^ Elena era încă la Făneşti. Făneştii era moşia sa d zestre, locul unde odihnea ţărîna părintelui ei şi fratel ^ ei. ' U1 Lumea vorbea despre nunta Elenei cu Alexandru Muma Elenei era ferice. Alexandru se prepara a deveni soţul celii ce iubea mai mult în viaţă. Ei deciseră a face cununiile la Făneşti, în ziua de mai întî. Alexandru comandă un trousseau splendid la Paris. Insă într-o zi muma Elenei primi de la Elena următorul bilet : „Sunt bolnavă în pai. Poţi să vii aci cu Caterina, fără să spui nimic lui Alexandru ?..." Maică-sa şi Caterina plecară îndată la Făneşti. Ele găsiră pe Elena prinsă de friguri, palidă şi slabă. Ea tuşea necontenit, o tuse seacă ; pometele obrajilor săi erau neîncetat rumene. Ele găsiră aici un doctor din Ploieşti. — Nu aveţi frică ! le zise Elena, văzîndu-le, nişte friguri trecătoare... cel puţin asfel pretinde medicul ! — Dară, dară ! zice medicul, cletenind capul cu întristare, friguri trecătoare. A doua zi Elena păru mai bine. Se sculă din pat; dar slabă, suferindă, tuşea nu o părăsea. Ea se informă despre Alexandru de la Caterina şi de la maică-sa. — Cît a suferit pentru mine ! zise ea Caterinei, şi cît are să sufere încă în viitor !... — în viitor, Eleno ? dar cred că o să te ia... — Da, da, zise Elena gînditoare, ai dreptate... orice suferinţi au un termen... dar viitorul cine poate să-1 pre- vaza — Să nu vorbim de viitor ! el este o carte închisă Ş1 pe care zilele noastre sunt însemnate cu lacrimi şi roze... cînd această carte se va deschide, vom vedea care a *os voinţa ursitei. 306 __Eu o cunosc de acum pentru mine această voinţă. partea mea vor fi lacrimile, şi cei ce mă iubesc le vor ^părtaşi cu mine... __Niciodată nu te-am găsit mai tristă, Eleno, şi acum se pare că trebuie să fii mai voioasă... — Ar fi trebuit, ai dreptate ; dar nu se poate, oh ! tu cată să mă fericeşti, nu este aşa, Caterino ? dorinţele ^ele vor să se realize... Sărmană copilă ! eu sunt ca dru-maştd obosit ce, întîlnind fîntînă dorită şi apropiindu-se sâ-şi uc*e buzele arzînde, simte tărîmul pe care îşi pune picioarele căzînd şi tîrîndu-1 în adîncurile rîpei. Caterino, nimic nu-ţi spune că am să mor înainte de a gusta o zi de fericire ?... vei zice orice vei voi ; dar eu simţ moartea în sînul meu. Amărăciunele ce m-au adăpat au întrerupt zborul zilelor mele ; au vestejit floarea vieţei mele, o, drăguţa mea ; şi nimini nu va putea să-i dea tinereţea ce a perdut... Elena tuşi şi arătă Caterinei batista ei picată de sînge. — Organismul este atacat, îi zise ea, la mai întîi va fi nunta... va fi nuntă tristă nunta mea, Caterino î — Şi eu am scuipat sînge ; pentru ce iţi faci aceste idei ?... — Vei să mă consoli ? crezi tu că am trebuinţă de con-solaţiune ? crezi tu că regret viaţa şi mă speriu de moarte ?... Nu mă consola pe mine, ci pe mumă-mea. Ea să nu auză nimic despre cele ce ţi-am zis... oh! faceţi ca Alexandru să nu ştie că sunt bolnavă... Cînd voi muri, el va muri asemenea, Alexandru meu mi-a zis-o şi îl cred... cel puţin lăsaţi-1 să fie ferice cîtva timp încă!... Astăzi voi să-i scriu un bilet. Vorbind asfel, ea îi scrise : ^ „Niciodată nu am fost mai voioasă ca astăzi, sunt sănătoasă, ferice, oh ! ce dulce este viaţa cînd totul ne surîde cu speranţă !... cred ca o fecioară de cincisprezece anh cred în amor, în fericire... Viitorul va fi frumos pen-tru noi, am ales pentru nunta noastră luna lui mai: este uu capriciu al meu. Ea ne recheamă tinereţea, frăgezimea, Onorul, asfel voi să fie începutul menagiului nostru î estul am suferit amîndoi în trecut, ca să avem dreptul 307 a uita orice dureri. Fii voios, sufletul meu, eu sînt încî tată..." - n"l — Iată cum minţi ! zise Caterina. — Minciuna este necesară cînd poate face bine. — Sărmană Eleno ! După trei zile, cîţiva vecini veniseră să viziteze ne muma Elenei. Erau doi proprietari cu femeile lor. Ei deteră nuvele de la Bucureşti. Camera se dizolvase, şi acum proprietarii alergau în toate părţile ţării cu propaganda ideilor şi cu trăsurile încărcate de bijuterii O casă bogată, zise ei, s-a decis a face pensionate de fete în toate oraşele, fetele se vor priimi aici gratis şi vor avea mulţime de avantage. — Gratis, zise celalt vizitator, pentru glasuri, la alegeri, asfel de va fi alegător părintele, se priimeşte fata în pension, daca nu, sănătate. — Aşa au mers lucrurile în această ţară, zise celalt. — Convenţiunea nu a îmbunătăţit nimic, zise amicul său, lucrurile merg ca în trecut... Ea stipulează principii de libertate şi egalitate, nimeni nu le-a pus în practică, s-a executat numai articolii în care clasa priviligiată îşi află interesele ei. Camera dă voturi de neîncredere miniştrilor totdauna în privinţa elecţiunilor care o privesc de aproape, puţin îi pasă de libertăţile publice. Asfel a fost şi cu Regulamentul Organic : ce a fost aici în interesul unei clase a pus în practică ; ce a fost în interesele publice le-a înlăturat. Vedeţi dar că legile bune nu sunt destulătoare cînd oamenii ce le aplică sunt mai pe jos de dînsele... — Mult te-ai schimbat în opiniunile politice ? întrebă Elena pe cel din urmă ; ar zice cineva că eşti roşu ?••• — Toată ţara este roşie cum sunt eu, răspunse el. — Ceea ce zici este un adevăr, urmă Elena, Convenţia nu are de scop a reforma societatea, ci a o polei. Dar trebuia să aşteptăm toate de la streini ? acolo unde înceta rola Europei, începu rola noastră ; daca nu se face ninnc» noi singuri suntem culpabili. îţi primesc că această Ş^3 are părţi vicioase, legea electorală spre exemplu. Conven- 308 tiunea fărâmă clasele şi face pe toţi românii egali, legea electorală dă însă puterea legislativă în mîna unei clase privilegiate, ca să aplice principii de civilizaţiune ; este q contrazicere, în adevăr, însă alegătorii proprietari nu all o parte de răspundere pentru cele ce se întîmplă ? pentru ce alegeţi deputaţi oamenii regimului trecut ? îmi vei zice că se întrebuinţează mijloace de seducţiune ; că oamenii au trebuinţe, că trebuie să trăiască, dar atunci afirmi singur că alegătorii sunt corupţi şi abuza de drepţi ce li s-a dat, crede-mă că nu sunt streinii cauza jnizeriii noastre, ci noi înşine. Această discuţiune făcu pe Elena să tuşească, batista ei se sîngera din nou. — Are cuvînt, zise unul din proprietari. Eu însumi am căzut în această eroare generală, şi am dat votul pentru un om vechi, în speranţa de a mă numi preşedinte la tribunal. — Francheţa d-le îţi face onoare, zise Elena, dar nu este destul, trebuie a te corigea. — Această femeie căta să fie un bărbat, zise acesta amicului său cînd ieşiră. — Păcat, săramana ! zise cellalt, nunta ei pare-mi-se că are să se schimbe în moarte ! — Doctorul zice că e bolnavă de pept şi nu este vindecare, zise una din dame. — Nastasio, îi zise soţul său, să nu mai vii pe aici, ca să nu iei boala ! să ia. Morţii cu morţii, viii cu viii... — Se poate ? zise Nastasia, a carii inimă de femeie sacrifica aceste temeri mişcărilor ei. Voi veni în toate zilele şi-i voi da mînă de ajutor. Ei se depărtară. — Ai vorbit prea mult, zise Caterina Elenei, ţi-a făcut rău discuţiunea... tuşeşti mai mult. — Acesta va fi tot asfel, răspunse Elena, în genele căria strălucea o lacrimă. Elena priimi o scrisoare de la Alexandru. El crezu că ţna este sănătoasă, fericită, astă dată îi scrise într-un stl1 cu totul comic : kt„^Ucureştii9 zicea el, este unicul oraş în lume prin ,(ivaganţele sale. Amicul nostru B... are un jiu ce sea- 309 mană lui Georges ca două picături de lapte. Amicii îi spun că seamănă lui, el le mulţumeşte la toţi. Ciliu ^ adoară nevasta mai mult» decît totdauna şi gelozia îi crell* neîncetat. In zilele trecute a fost o masă mare la X • ej era invitat cu nevasta. Pînă a nu se pune la masă, el Se strecură în sala de mîncare, citi numele oaspeţilor talere, văzînd că numele nevestii era pe un taler lînoă altul cu numele unui june, el schimbă biletul şi & pUse lîngă talerul său. Aceasta îmi recheamă altă întîmplare aceea cînd se duse la bal, unde un adiotant prezintă braţul nevestii lui să o introducă în sală. El avu un abur de gelozie care îl făcu să se uite şi să intre în bal cu şoşonii de pîslă ! şi cu toate acestea femeia sa îl iubeşte atît de mult! Zoe urw.ează seratele. Ea pare indiferintă la vorbele ce se desfăşură în contra ei, ieri seară deveni subiectul unui nou scandal... iartă a-i trece în tăcere. Pare în lume cu părul tăiat şi zice fără pudoare că este moda. Mai multe dame crezură să-i facă plăcere imitînd-o. Principesa Iordache este o adevărată caricatură cu pletele tăiate : un cine lăţos ! Sunt trei zile de cînd Şer era să aibă un duel cu un ataşat de la un consulat. Se zice că asemenea lui Ercule la picioarele Dejanirei, el toarce mătasea amorului lîngă spirituala doamna N... Această din urmă întîmpină pe ataşatul de consulat, care începuse a-i zice vorbe galante asupra unui eventaliu de paie fine, o lucrare de artă. Ea ascunse eventaliul. — Pentru ce îl ascunzi ? întrebă acesta. — Este de paie, răspunse ea. Scandalul se făcu. Şer îi luă apărarea, dar se împăcară. Un bărbat şi-a sărutat nevasta la operă în logiă. Aceasta a făcut aici mai mult scandal decît tăierea coadei Zoei. Şapte nunţi s-au făcut în aceste zile cu moldavi. Această unire va fi mai temeinică decît unirea politica. Am făcut cunoştinţă cu d-na A... un tip de pedantism, de basbleu, vorbeşte numai din carte. Este vorba ae a trece peste un şiruleţ de apă ce să scură. Ea îţi va zzceu «să trecem Rubiconul». Este vorba de o cameră care n se încălzeşte, îţi va zice că trebuie o vestală să între, focul. 310 Dar să lăsăm aceste bagatele şi să vorbim de nunta noastră, de fericirea noastră. Sufletul meu e însetat de jericire, am mobilat un mic apartament pentru compania vieţii mele. Este cel mai elegant ce se poate vedea. Les-bia, în lăcaşul lui Catul la Sarmione, nu avea camere elegante. Tot este în gustul roman antic. Timpul mi se pare lung pînă la mai, daca aş avea puterea, as precipita cursul soarelui; dar, vai!... trebuie să sufer nu-tfiărind zilele." Elena cletenă din cap. „Apartamentul meu, zise ea, va fi un mormînt." A doua zi un nou acces de friguri se declară. Elena vărsă sînge. Se observă că ea deperea pe fiece zi : puterile i se împuţinau. „Nu voi putea saluta soarele de mai, îşi zise ea. Şi Alexandru, sărmanul Alexandru !..." Ochii i se umplură de lăcrămi. Din acea zi Elena nu mai părăsi patul, medicul declară maieă-sei şi Caterinei că ftizia era repede şi că nu mai este nici o speranţă. Aceste două femei nu puteau să-şi oprească lacrămile : erau silite să se ascunză ca să plîngă. Ftizia este boala cea mai poetică. Elena era în-cîntătoare, sub acţiunea unor friguri uşoare ce-i înflăcăra imaginaţiunea sa romanescă, ea era sublimă ! cele mai dulci iluziuni pluteau pe viaţa sa ce se stingea neîncetat. Era o plăcere să o auză cineva conversînd. — Maică ! iubită măiculiţă ! zise ea într-o zi. Ochii tăi păstrează urma lacrimilor. Plîngi, nu este aşa ?... ai dreptate... perzi singura fată ce ai avut... o fată ce iubeai Şi te iubea... o fată tînără, frumoasă... tînără mai ales... nu era încă timpul... graţii, frumuseţi au să se închiză într-un mormînt... Cine m-a cunoscut va vărsa lacrimi auzind că nu mai sunt, pentru ce maica mea nu va plînge asemenea ?... cînd mă legăna mică pe sînul ei, cîte vise de fericire nu-şi făcea pentru mine ?... Ea nu spera să mă Vază în floarea juneţei întinsă pe patul de durere... Săr-mană mumă, cît trebuie să suferi !... Biata bătrîna se înecă de plîns. Elena avu pietate de dînsa. 311 — Maică î urmă ea. Iată ce zic sub impresiunea u idei triste... dar vorbele mele fac atîta autoritate încît ^ nu ne mai rămîie decît a pune să tragă clopotele ? cele ^ am zis sunt nişte răsfăţări ale unei fiice către maică- °e ele nu trebuie să te atriste, ştii că totdauna .am fost*' fată răsfăţată. Mîne voi fi mai bine... sunt sigură, pute° rile mele nu m-.au părăsit; natura boalei mele nu m~ desperă... medicii de multe ori se înşală singuri asupra boalei... Este ceva care îmi spune că voi fi în curînd bine îţi promit să fiu voioasă, ferice... ziua de mai va fi ziua nunţei mele... oh ! cum Alexandru mai are să te iubească !... Aici Elena îşi acunse capul în mini şi plînse. Apoi urmă : — Cît simţ că o să te iubim !... copiii no-stri vor fi frumoşi ca îngerii... Ei vor veni să se joace cu ochelarii tăi, să ţi-i strice, tu te vei supăra... Sărmanele mici creaturi !... vor plînge şi te vor ruga să nu-i urăşti... şi tu, cu ochii în lacrămi, vei răsfăţa buclele lor de aur ! Crezi tu că aceasta nu va fi, pentru că tuşesc astăzi ? Şterge lacrămile şi speră !... Alexandru Elescu voi să comande singur obiectele de nuntă de care avea trebuinţă. Se prepară să plece în persoană la Paris. Timpul îi permitea aceasta. El scrise Elenei intenţiunile sale. „Se duce să comande necesarele nunţii, zise Elena. Un giulgiu şi un sicriu, iată ce îmi va trebui !... mă va regăsi încă în viaţă la reîntoarcerea lui ?... Dar cînd te vei înturna, vei găsi toate la locul lor precum le-ai lăsat la plecare... toate, afară de mine... atunci ochii tăi mă vor căuta şi nu vor putea să mă vaza şi ochii tăi se vor îneca în lacrămi ! Alexandru se duce ? mai bine ! nu voi să fie martor agoniei mele... Pentru ce să sufere?... Nefericirile nu există pentru om decît din momentul ce le cunoaşte... Pentru ce să le cunoască de acum ?..." Elena răspunse lui Elescu că face bine să plece. între altele ea trase, cu ochii înecaţi de lacrămi, aceste rin-duri : 312 Mă report la gustu-ţi pentru obiectele ce vei comanda QtfitTU* mine; voi simţi îndoită plăcere a le purta, alese jjg tine... voi fi mîndră şi ferice mireasa ta; rog cerul ca 4ua de mm să ajungă mai repede. Nu întîrzia afară din tară. Sufletul meu te va invoca să te îmbrăţişeze..." Elescu priirni acest bilet cu bucurie ; viaţa pentru dînsul luase colori mai fragede ; cu toate aceste, un presim-timînt trist îl oprea de a lăsa inima să zboare la bucurie, jjl plecă repede la Paris, după ce scrise Elenii un bilet plin de tinereţe şi amabilitate : „Sînt în poziţiunea aceluia, zicea el între altele, care se culcă să doarmă, gîndindu-se cu fericire la ora des-teptărei, menită să-i aducă o mare bucurie. Aci voi ca spaţiul de timp ce desparte momentul aşteptat să se scurteze repede, aci voi ca să se lungească spre a mă bucura mai mult de suprema fericire ce-mi surîde : emoţiunile ce încerc mă ţin într-un fel de beţie divină... încerc acelaşi simţimînt ca omul ce sapă să găsească un tezaur : el stă şi se repaoză, şi se îmbată de speranţă că va găsi şi nu cutează a urma, de temere că nu va găsi ce doreşte. Tezaurul meu eşti tu, sufletul meu, dar vei fi oare al meu ? in momentul cînd voi crede că te-am priimit, nici un nuor nu va veni să te acopere înaintea ochilor mei ?..." Elena fuse mai bine cîteva zile. Tuşea începuse să se împuţine ; sînge nu mai vărsa ; figura ei păru însufleţită de mai multă frăgezime. Niciodată Elena nu avusese mai multă îngrijire pentru toaleta sa. Maică-sa surîdea de fericire văzînd dorinţele fiicei sale pentru eleganţa toaletei. Ea lua aceste manifestări pentru semne de ameliorare a sănătăţei. Medicul declară că are mare speranţă. Elena ea însuşi începu să aibă iluziuni. Dar această asigurare în sănătatea ei îi da idei pline de tinereţe, de răsfăţare. Grezînd pericolul depărtat, ea Sorbea de dînsul mai des. Spunea celor ce o încongiurau Cu§etări ce fac să se umple ochii de lacrimi. Maică, zise ea într-o zi, nu este aşa că viaţa este tij ;- că este trist a muri plină de frumuseţi, de gra-• de juneţe, de iluziuni atît de plăcute ?... Cela ce rămîne 313 încă în viaţă, în urma celui ce iubeşte şi moare, suferă în adevăr, e demn de plîns, dar orice acţiune are reac-ţiunea sa : uitarea şterge lacrămile, timpul şterge durerile. Dar cela ce moare este mai demn de plîns, mai ales cînd viaţa avea pentru dînsul atîtea plăceri încă. Acest din urmă singur nu poate să fie mîngîiat. El a plecat şi nu se va mai întoarce. Ochii săi nu va mai vedea pe cei ce au iubit; urechile sale nu va mai auzi vocea unei murni zicîndu-i : „Copilul meu !" Aceste vorbe erau crude pentru sărmana mumă. „Vai ! îşi zicea ea, oare Dumnezeu m-a ţinut pînă acum în viaţă ca să auz asemenea cuvinte şi să încerc asemenea dureri ?..." Elena avu nişte friguri cu delir. Speranţele mume-sei periră încă o dată. Elena în delirul ei vorbea de Alexandru. — Alexandru... Cine este acel om ?... nu, el nu poate să fie un om... un zeu poate ?... am cunoscut oamenii, şi nici unul nu mi-a atins inima mea... a plecat ?... unde ?... Ah ! ştiu... să cumpere cu ce să fermece ochii miresei sale... Mireasa sa !... Sărmana Elena !... Ea va fi mireasa mormîntului... Oamenii au ucis-o... oh ! blestem neamului omenesc!... Alexandru rătăceşte prin lume... cum trebuie să cugete el la Elena !... el nu iubeşte altă femeie ?... Cine ştie ?... acolo pare că buzele lui şoptesc vorbe tinere unei femei frumoase?... ochii mi se întunecă... mor!... moartea e dulce pentru cei ce suferă... daca el mă uită, pentru ce îl voi iubi ? Eu însumi voi să mă desfătez... voi să cînt... Caterina, daţi-mi harpa !... mi ! ţine acompa-nemînt cu piano ; voi să cînt o odă. Caterina se puse la piano. — Ce odă vei să cînţi ? — Ce odă ? tu ştii... Elena, sculîndu-se puţintel, cîntă cu voce dulce şi melancolică acest cîntec : Multe frumuseţi te-adoară ! Soarbe, dragă,-n sînul lor Farmecul ce-l înconjoară Pin' ce orele nu zbor ! Dar cînd saţiul ce vine 314 îţi va zice : e destul! Şi cu inima-n suspine Tu de viaţă-i fi sătul, Vino la nefericire, Vino la iubita ta; Prin cereasca mea iubire, Nouă vieţă îţi voi da, Căci, amantul vieţii mele ! Eu nu-ţi cer p-acest pămînt Decît lacrimile tele Pe tăcutul meu mormint. Elena tăcu obosită, două lacrămi curară din genele sale lungi şi creţe, ca două stele ce se coboară dintr-un spaţiu umbros. Frumuseţele ei se exaltaseră prin accesul de friguri, buzele străluceau ca rubinele încuadrate cu artă în ivoriu, părul său cădea în unde pe umeri. — Am să cînt şi eu o odă, zise Caterina, de acelaşi poet... Şi Caterina cîntă asfel, cu o voce fragedă ce părea că revarsă plăcerile : Tu rechemi prin frumuseţe Rozele de primăveri Şi prin dulcea-ţi tinereţe Roua fragedelor seri. Prin parfumul gurii tele Ambrozia ne vesteşti, Şi pe graţii tinerele în Olimp tu ne răpeşti. Oh ! nimic nu piere-n lume ! Astăzi suntem, deci vom fi: Cu altă, formă, cu alt nume Poate făr-a ne aminti ? Cînd a vieţei tale floare Vîntul o va scutura, Şi l-al ei ferice soare Altă formă vei lua, Voi să fii a mea frumoasă, Roua cerului senin; Eu o floare amoroasă, Să te beau într-un suspin ! 315 — Fii binecuvîntată, fata mea ! zise Elena, cîntati' cîntaţi ! mă dezmerclaţi ! înconjuraţi patul meu cu roze i ca plecarea să fie o sărbătoare !... Un somn dulce şi binefăcător coborî pe genele Ele-nei. Ea dormi. Cînd se deşteptă, era răcorită, părăsi patul Din acea zi fuse mai bine, medicul nu mai apăru. Era pe la apriliu, faţa pămîntului tresărea sub suflarea caldă şi parfumată a primăverii, pămîntul coperit de velură verde surîdea ochilor obosiţi de monotonia iernei aerul era dulce şi binefăcător. Elena se plimba prin grădină sprijinită pe braţul Caterinei. — Cînd ar veni acum Alexandru ? zise Caterina. Elena tresări, deveni palidă. — Voi să-1 văz şi să mor ! zise Elena, eu voi afla pu~ terea să-1 văz... nu voi avea însă puterea a vedea durerile sale... — Eşti bine, Eleno... vei fi în curînd mult mai bine... Elena surise. — Cum aş voi să poci să mă înşel!... dar realitatea mă opreşte... în acel moment se auzi strigătele poştaşilor. — O trăsură cu cai de poşte ! strigă Caterina. Poate Alexandru... Elena deveni mai palidă şi se lăsă să cază în genuchi pe iarbă. — Nu mai poci, zise ea. După o oră Elena şi Caterina erau în salon în prezintă lui Georges, Ser şi Bar. Ei le spuneau ştiri de la Bucureşti şi se apostrofau unii pe alţii. Elena se distrase, părea mai voioasă. — Ce face oaspetiţele noastre din anul trecut ? întrebă Elena. — Zoe, răspunse Georges, urmează misiunea sa de a moraliza societatea din Bucureşti. Toate junele menage sunt croite pe doctrina ei. — Cît pentru principesa Iordache, zise Ser, desperată, să vorbea ceva asupra vieţei sale, s-a retras la moşie. Nu va să se mai mişte de acolo. Se zice că aşteaptă să njal îmbătrînească, ca să nu-i mai fie teamă de seducţiunite capitalei : n-are încredere în sine. 316 — D-na Bar este sănătoasă ? întrebă Elena pe Bar. — Ca o dropie, răspunse Bar. Graţie cerului, n-are ^ se plîngă de sănătate... îi cresc şi mustăţile !... Ce fel, zise Caterina, rîzi de dama d-le ? __Dama mea ! răspunse Bar, aşa se zice... Ce fel, se zice ?... Este iarnă în casa lui Bar ! zise Şer. Turturica nu mai cîntă pentru soţior... — Aşa, aşa, zise Bar, trecînd mîna pe frunte. — Ce, iei fruntea ele martoră ? zise Georges. Şer rîse cu hohot. — Idei !... zise Elena. — Idei ! idei ! răspunse Bar... închipuiţi-vă că mă deştept într-o noapte... Femeia mea nu era în patul ei, mă inform, deştept servii, întreb... camariera îmi mărturisi tremurînd că doamna se dusese la balul mascat de la teatru. Mă îmbrac şi alerg acolo, mă inform, ce aflu, dama mea era în logie la X..., mă prezint la uşa logei, nişte indivizi mă opresc de a intra... Iată-mă în poziţiunea bufonului din Rigolet, strig, gem, plîng, nimic ; mă întorc acasă. Despre ziuă veni dama mea cu masca pe ochi. — Unde ai fost ? — Ce-ţi pasă ? — Nu voi să faci acestea. — Eu voi ! daca îţi place... daca nu, cere divorsul !... Asta se cheamă noua generaţiune ! o, liberalii ! liberalii ! bine zice Unirea că liberalii au perclut familia, căci ei au perdut-o. — Cum ? zise Elena în ironie, amantul era un liberal ? — Nu ! răspunse el, un boier... — Acest carnaval a scos toate ridicolele de faţă, zise Georges. Aflaţi o anecdotă. D-nu N. T.... scrie la Reforma : „Domnule redactor, a ieşit vorba că un N. T. s-a S1nucis... Se va sti, domnul meu, că nu sunt eu N. T. care a murit." _ iată ziarul ! urmă Georges. ~— Cine este acest N. T. ? întrebă Caterina. ~— A fost altădată ministru... astăzi deputat. nuMă îndoiam, zise Caterina. Apropo, mai zise ea, spuneţi nimic de banda voioasă ? 317 — Ha ! ha ! zise Şer, în tot carnavalul a cinat dara şi cavaleri la D... acasă. e — Dar D... este flăcău... zise Caterina. D-na P..., care voia să aibă un pretext a petrece nopţile acolo, tîra'toată banda... — Dar N... ? întrebă Elena. — A fost bolnavă, răspunse Şer ; nu-i cunosc bine simptomele : dar iudina o vindecă... Şi cîtetrei începură să rîză. — Şi d-ta rîzi ? zise Caterina lui Bar. — De ce nu ? răspunse el, nu sunt nici cel dintîi, n[c[ cel din urmă. Ei şezură aici trei ore, rîseră mult şi plecară înainte ; după dînşii acest lăcaş redeveni liniştit şi tăcut. Această vizită distra pe Elena deocamdată ; dar mai tîrziu, noutăţile ce îi dete despre starea societăţii din capitală o întristară, — încă o generaţiune perdută, zise ea. După trei zile Elena se simţi din nou rău, batista ei se sîngeră. — Alexandru întîrzie ! zise ea. A doua zi avea un acces de friguri. în delirul ei ea chema pe Alexandru cu expresiunile cele mai tinere. — Mîne, zicea ea, Elena ta va înceta din viaţă şi tu întîrzii a veni, o, frumosul meu amant !... Ce vei zice tu cînd vei veni şi nu o vei mai găsi ?... Adînci vor fi durerile tale, nu mai este bucurie pentru noi pe pămînt... tu vei fi pedepsit, căci ai iubit o fiinţă ursită să sufere... o, sufletul meu ! pentru ce a trebuit să mă cunoşti ?... pînă atunci tu erai liniştit şi ferice... devatunci întristarea a intrat în lăcaşul tău şi s-a aşezat cu lacrămile în ochi la căpătîiul tău !... Tu nu mă vei mai vedea... Cine va şterge încă de nuori fruntea ta ? cine va face să se oprească lacrămile tale ?... o, Alexandre ! tu eşti care m-ai ucis : mi-ai cerut prea mult, ţi-am acordat prea mult... trebuia dar să mor... Cu toate acestea, te iubesc !... De aş mai avea onoarea şi viaţa, nu aş întîrzia a ţi le sacrifica. Accesul trecu, dar astă dată Elena rămase slabă de puteri. Ea nu mai putu să părăsească patul. O mare schimbare se operase în sine, deveni serioasă, liniştită, resemnată ; ea se decisese acum cu ideea morţei. întotdauna 318 căuta să console pe maică-sa prin vorbe de speranţă, cerca s£ o dedea cu ideea morţii. .— Ce este viaţa ? zicea ea, o stare de tranziţiune, TJn pas către mormînt. Toate elementele, tot ce poate să atingă simţurile noastre sunt agenţii destrucţiunei ce se luptă neîncetat să ne ucigă, suferinţele şi plăcerile îşi dau mîna pentru clestrucţiunea noastră, omul cade învins, curînd ori mai tîrziu, dar cade totdauna Pentru ce vom regreta o viaţă atît de scurtă, de plăpîndă, de supusă la suferinţi ? cine poate zice că este ferice ?... La 20 apriliu o trăsură întră în curte. Era Alexandru, dar în aceea zi Elena era mai rău decît întotdauna. Ea auzi zgomotul ce se făcea afară. Inima ei îi spuse că era Alexandru, toaleta ei de bolnavă era curată şi elegantă, era frumoasă, de o frumuseţe divină, poetică. Alexandru întră în camera ei, fără să se anunţe. El îngălbeni, şi vorbele îngheţară pe buzele lui, văzînd-o. Elena se înecă de lacrămi, o lungă tăcere urmă, în fine Alexandru se apropie de pat, o sărută pe frunte. — Eşti bolnavă ? zise el. — Bolnavă, răspunse Elena, o boală trecătoare... — Trecătoare î zise Alexandru într-un lung suspin. Şezu lîngă căpătîiul patului. — Mulţumesc că ai venit, zise Elena. Eram sigură... Inima mea niciodată nu m-a înşelat... nu este aşa că mă găseşti schimbată ? slabă ? palidă ?... sufer de friguri... dar acum mă voi face bine : tu ai venit... Simţ că sunt mai bine !... dar tu taci ?... — Te găsesc schimbată, zise Alexandru, adică de o mie de ori mai frumoasă, mai poetică !... dar aceasta nu este destul, voi să te faci bine !... ziua de nuntă se apropia... — Să mă fac bine ? dar mă simţ bine... Elena cercă să se ridice, şi căzu obosita. Cele două dame veniră atunci. Ele căutară să convingă pe Elescu că boala Elenei este uşoară. Alexandru ieşi şi se duse să vorbească cu medicul. — In ce stare este peptul, doctore ? organismul e atacat ? •— Atacat, răspunse el. ~ Atunci nu mai este nici o speranţă... 319 — Nici una. Elescu se ascunse şi lăsă să cure lacrămile sale. Seara, Elena chemă pe Alexandru. Nişte friguri uşoare rumeniseră obrajii ei, toaleta îi era îngrijită. — Şezi aici lîngă mine, îi zise Elena. Este timp a scutura vălul minciunei... Alexandre, eu mă simţ prea slabă., nunta nu se va putea face la timpul hotărît... — Am înţeles toate, răspunse Elescu cu sînge rece — Toate ! poate nu toate !... zise Elena, o să vă pă-răsese... — Nu vorbi asfel, Elena mea !... — Nu voi vorbi către aceste dame, urmă ea, dar către tine o să vorbesc. Ascultă, Alexandre, şi fii bărbat, nu femeie. Pieptul meu este atacat şi vindecare nu mai este... voi muri... dar voi să trăieşti tu, cel puţin... îmi ră-mîne o fetiţă fără nici un protector pe pămînt, o las în-grijirei tale. — Elena, zise Alexandru, vorbeşte despre alte lucruri !... lasă moartea să umble singură... Ţi-am comandat multe si frumoase lucruri pentru nuntă !... în gustul tău !... Elescu îi înşiră numele tutulor acelor obiecte destinate să satisfacă simţurile iubitei sale. Elena ascultă şi un lung suspin ieşi din peptul ei. Mîna sa mică, palidă, slabă acum, răsfăţa părul amantului său. — Ai gîndit la mine ? întrebă ea. — Daca am gîndit ?... mă întrebi încă ! — Nu credeai să mă găseşti atît de slabă, de urîtă ?... — Urîtă, tu, Elena mea ?... admir frumuseţea ta ! suferinţa i-a dat un parfum de poezie şi de suavitate... corpul şi sufletul tău au luat o coloare mai cerească... — Mă iubeşti ? şopti Elena. — Te-ai îndoit ?... indispoziţiunea ta dat-a mai multă putere amorului meu... — Lasă-mă să-mi odihnesc capul pe sînul tău ! Ea înclină fruntea pe sînul lui Elescu. — Aşa, tu nu crezi că oi să mor ? întrebă Elena. Ftizia s-a mai vindecat vreodată ? 320 — Ftizia ?... nu este boala ta, Elena mea. — Ba ea este... şi încă se zice contagioasă... o, cît sunt de egoistă... am pus capul pe sînul tău... Ea îşi retrase capul. — Ce zici şi ce faci ? zise Alexandru, îţi spui că te amăgeşti... lasă capul tău cel graţios să se odihnească pe sînul meu !... lasă gura mea să bea suflarea sinului tău ! Alexandru, vorbind asfel, lipi buzele de buzele amantei sale şi aspiră suflarea ei cu voluptate. — Iată, zise el. — Ca să mă convingi că nu crezi în natura boalei mele, te expui a peri cu mine. Eu nu voi să mori... Ea zise, şi buzele ei arzînde arseră fruntea lui Alexandru. Corpul ei tresărea de voluptate, rămase nemişcată mai multe minute. — Nu ,răspunse Elescu. — Alexandre, îi zise ea, simţ o beţie voluptoasă ce mă cuprinde !... frigurile, negreşit. Aş voi să cînt, pe braţele tale, cele din urmă suspinări ale inimei... vocea mea nu s-a stins încă !... — Un cîntec te va osteni... — Voi să cînt, sufletul meu, pune-te la piano şi mă însoţeşte... voi să-ţi cînt ţie... şi daca cîntecul meu va atinge inima ta, plîngi atunci cu lacrimi. Elescu se puse la piano, Elena cîntă cîntecul lebedei, de care vorbesc poeţii : Soarele de dimineaţă Poate nu mă va afla ! Pe această dulce faţă Moartea vălu-i va lăsa l Tu vei plînge după mine, O, amantul meu plăcut, Dar arzîndele-ţi supine Nu-mi vor da ce am perdut ! Elena se înecă de plîns şi nu mai putu urma. , ~ Destul ! destul ! strigă Alexandru, suspinile tele lt^i deşiră inima !... Am trebuinţă de lacrămi, zise Elena, şi urmă : 321 Astăzi sunt frumoasă, jună, Cine nu m-a lăudat ?... Mîne o să fiu ţarină, Numele-mi va fi uitat... — Destul ! strigă Alexandru, care acum plîngea ca un copil, ascunzîndu-şi faţa în mîni. — Ai dreptate, zise Elena, .acest cîntec este trist voi cînta altul. Ea cîntă două strofe ce semăna să fie cea din urmă visare de fericire şi de amor : Cînd din viaţă te vei duce, Cînd vei fi tu întrebat Ce-ai făcut parfumul dulce Anilor ce au zburat ? Caută a face ştire C-ast parfum desfătător L-a băut cu fericire Gura dulcelui amor. — Dară, zise Elena, întrerupînd cîntecul, eu poci zice aceasta, şi căzu într-un fel de letargie. Caterina veni urmată de muma Elenei. — Ce faci ? o întrebă ea. — Visez la fericire, răspunse Elena, sărmană copilă !... tu m-ai iubit... erai pentru mine mai mult decît o soră... fortuna nu a fost cu tine... dar tu vei fi ferice, vei avea o zestre asupra moşiii mele de zece mii de galbeni... — Ai o fată, zise Elescu, tot este al ei. — Aşa este ! urmă Elena cu părere de rău. — Voinţa ta este voinţa mea, zise Elescu, plecîndu-se spre Elena. Caterina va avea zece mii de galbeni zestre din rămasele mele... — Mulţumesc, zise Elena, dar ce înţelegi din rămasurile mele ? — Nu voi întîrzia după tine... — Iată poezii... Iată spiritul de romanuri !... Maică! Caterina ! lăsaţi-ne singuri... voi să vorbesc. Cele două dame ieşiră. 322 Eu voi să trăieşti ! îi zise Elena. Ascultă, amantul meu, frăţiorul meu... legile naturei au voit ca cei ce mor g fie uitaţi şi cei ce rămîn încă în viaţă să-i uite. Fără aCeas-ta, lumea nu ar fi putut exista... Tu mă vei uita, alexandre, eu voi... nu numai atîta... doresc să nu fii singur pe pămînt, să te însori, să trăieşti în copiii tăi... să fii ferice. Doresc să iei pe Caterina de soaţă a vieţii l^le. Ea te va iubi, te va stima, te va face ferice. E frumoasă ele corp şi de suflet... — Aceasta nu se poate, zise Elescu, ursita a decis altfel. — Asfel, nu mă asculţi ? — întru aceasta nu !... Elena plecă ochii, o bucurie naturală omului plecă din fundul inimei sale şi se revărsă în ochi. — Alexandre ! zise ea. Tu m-ai iubit... nu mă căiesc de sacrificiul ce ţi-am făcut... vei face cum vei voi... Elena părea încinsă de o nouă putere, această putere era cea din urmă lumină a candelei ce se stinge. — Simţ că sîngele se grămădeşte în inimă, zise ea, şi un somn dulce mă împovăra... nu este aceasta moartea?... nu mă părăsi, iubitul meu... lasă să depui capul meu pe sînul tău... moartea va fi dulce asfel... Şi ea depuse capul pe sînul lui Alexandru. — Acum... poci muri, urmă Elena, tu vei închide genele mele... încălzeşte mîna mea rece în mîna ta... oh ! cît sunt de ferice !... te iubesc !... o sărutare î... Alexandru îi sărută gura ei rece, ar fi zis cineva că el adună după buze-i cea din urmă suflare. Elena murise. Ea părea că doarme, faţa sa avea expresiune de blîncleţe şi de fericire. Elescu închise genele ei şi îi depuse capul pe perină. Nu putea nici să plîngă, nici să geamă. Căzu în genuche lîngă patul ei, scoase în fine un gemet şi căzu leşinat. Caterina alergă cu bătrîna. DUPE MOARTE Apartamentele se înveliră în negru, şi întristarea cu ochii plini de lacrimi veni si se aşeză în acest lăcaş pentru totdauna. 323 Alexandru reveni din leşinul său. Cele două dame plîngeau cu lacrimi pe patul moartei ; ele rechemau din viaţa Elenei scene plăcute, cu vorbe tinere, care răpeau inimile ascultătorilor. Servii toţi plîngeau şi curtea răsuna de gemete. Corpul se luă de femei, se scaldă şi, îmbrăcat ca în zilele de sărbători, se depuse pe masă în salon. Elena păstrase frumuseţea formelor sale cu expresiunea de fericire a figurei. Cine o vedea credea că doarme. Pe cap îi pusese o cunună delicată de camelii albe, din florărie o cruce mare de briliante odihnea pe pieptul său, împrejurul mesei aşezaseră glastre cu florile cele mai rari. Doi preoţi citeau lîngă dînsa. Era miezul nopţei. Toată lumea, însuşi preoţii, se duseră. Moarta era singură. Atunci Alexandru se duse să o vază pentru cea din urmă oară. O sută de făclii de ceară erau aprinse. El merse drept la masă, alătură capul său de al ei, faţa lui de faţa ei, şi o sărută. — Eu te-am ucis, Eleno... tu ai zis : „Să mor pentru ca Alexandru să fie ferice", şi ţi-ai ţinut vorba. Fii sigură că te voi urma în curînd... Te-am ucis, suflet nobil... şi de acum viaţa pentru mine este o greutate... e o fiinţă moartă... o singură fericire îmi mai rămîne, ca ţarinele noastre să odihnească în acelaşi mormînt, iată pentru ce am să mai trăiesc... iată ce mă ţine încă în viaţă... ziua nunţei este mîne, şi mireasa doarme pe patul morţei !... scoală, amorul meu, totul e preparat pentru serbarea cununiilor noastre... oaspeţii aşteaptă!... Tu eşti îmbrăcată în costumul de mireasă... pentru ce dormi încă, Elena mea ?... eşti oare supărată pe sclavul tău, o, regina vieţii mele ? am făcut ceva care nu-ţi place ?... îţi cer iertare... altădată, cînd tu erai supărată şi amantul tău se ruga să-1 ierţi, tu îi întindeai mîna, îi surîdeai cu fericire!-acum mîna ta nu se întinde !... buzele tale rămîn nemişcate !... vai ! vai !... Ce crimă ai făcut tu ca acela ce te iubea mai mult decît viaţa să te omoare, dulcea şi 6*^" ţioasa mea adoraţiune ?... Tu erai tînără şi frumoasă, dar mîne, nu vei mai fi nimic !... pentru ce s-a născut atita frumuseţi, atîtea graţii, daca a doua zi erau ursite să se scuture?... o, creaţiune ! care este scopul tău?... Spatul nostru nu poate pătrunde misterele tale !... oare aceste 324 mistere există ? oare le înţelegi tu, cel puţin ?... unde eSte acea suflare dulce ce anima corpul ei graţios ?... viaţa,, viaţa !... nu a fost oare decît rezultatul unei organizaţiuni materiale ?... aruncaţi cărţile ! închideţi şcoalele ! şi voi, doctori în cugetări, spîmzuraţi-vă ! sunteţi nişte şarlatani !... ferice încă acela ce poate crede ! minciuna este uricioasă : însă omul el însuşi este o minciună !... Alexandru auzi afară un. zgomot. El tăcu şi sărută gura Elenei. -— lată cea din urmă sărutare ! zise el, casa se învîrti cu dînsul... căzu în genuchi. într-acest timp o femeie apăru în sală. — Este un vis, zise Alexandru, nu poate fi Zoe !... — Te înşeli, eu sunt, răspunse Zoe, viu să-mi cer iertare de la acest corp... — Tu aici ?... fugi ! fugi ! nu te atinge de acest loc sacru !... prezintă ta aici insultă acest corp nobil... fugi !... — Alexandre ! zise Zoe. Dumnezeu priimeşte pe cel ce s-a căit... însuşi crimele le iartă... tu eşti mai sever decît providenţa... ochii mei sunt înecaţi de lacrimi şi inima mea de durere... lasă-mă să-mi cer iertare acestui corp ce am ucis !... Cît pentru tine, ştiu cît ai iubit-o, ştiu cît suferi... dar ceea ce s-a făcut nu se mai poate întoarce... plîngi ; dar nu uita că trebuie să trăieşti, asfel a voit ursita !... vino cu mine... viaţa încă poate să-ti su~ rîză... lumea e tot aceea : Elena e moartă, dar soarele nu a perdut nici o rază de lumină ; cerul nici o stea ; pămîn-tul nici o floare... plăcerile sunt încă voioase pe ghirlanda vieţii... amorul rămîne totdauna tînăr, totdauna fraged... nu te abate !... Alexandru o privi cu nişte ochi mari. — Fugi! fugi ! strigă el. Simţ că cuvîntul mă lasă.., ftrînia mă turbură... poci să te omor lîngă acest cadavru. — Qmoară-mă !... dar lasă-mă mai nainte să expiu erorele mele î... — Fugi! fugi ! zise Alexandru, nu insulta acest c°rp !... v Zoe stăruind încă, Alexandru o împinse cu furie afa-ra- ieşi cu dînsa. s' K^Pă 0 oră' Zoe se înturna la Bucureşti. Ea era palidă vl a"ătută. Căinţa înclinase această conştiinţă teribilă. 325 Elena se înmormîntă cu mare pompă în ziua de mai 1 ziua destinată pentru nunta ei. Maică-sa şi Caterina fură cu greu smulse după sicriul moartei cînd o puseră în pămînt. Elescu nu se văzuse în ziua aceea... Caterina tremură pentru dînsul. Ea crezu că Alexandru se sinucise A doua zi la revărsatul zorelor un om plîngea înge-nucheat la mormîntul Elenei. O femeie tînără cu ghirlandă de roze în mînă veni la celalt căpătîi al mormîntului, depuse ghirlanda pe mormînt şi se puse a plînge. Alexandru o vede, o recunoaşte. — Măria ! strigă el, fata de la Brebu... — Eu sunt, zise ea cu ochii plini de lacrămi. — Recunoştinţa nu a perit încă din lume î zise Alexandru, fii binecuvîntată, copila mea ! El îi dete o pungă plină cu aur şi zise Măriei să o împartă la săraci, apoi, sărutînd-o, plecă. în toate dimineţile, o nouă ghirlandă de roze se găsea pe mormîntul Elenei, nimeni nu ştia cine o depune. Trecuse o lună de la moartea Elenei. Alexandru era neconsolat, amicii săi căutară să-1 distreze, nu reuşiră. El devenea din ce în ce mai trist, într-o zi Caterina trimise să-1 cheme. El se duse. — Ia acest pachet, îi zise ea, Elena mi i-a încredinţat pe cînd trăia ca să ţi-1 dau. Alexandru priimi pachetul şi mulţumi, apoi zise Caterinci : — Am o misiune de împlinit... trebuie să-mi spui ca unui părinte. Este vreun june care îţi place ? Caterina roşi. — Trebuie să-mi spui ca unei mume ! zise încă Alexandru. — Dară, răspunse Caterina. — Nu te întreb cine este : daca merită să-ţi fie consoarte... sunt sigur că Caterina nu poate stima decît un txm ce merită... Iată dar un act: este zestrea d-le de 10 mii galbeni, actul este întărit de tribunal : banii de- 3.26 puşi la tribunal... cînd va fi trebuinţă, îi vei lua... aceasta, e voinţa Elenei... Alexandru lăsă actul şi plecă. A doua zi trimise Caterinei trusoul cumpărat pentru Elena, cu un bilet : „Pentru domnişoara Caterina de la sora ei Elena." Elescu se închise acasă şi desfăcu pachetul de la Elena. El află aici o buclă de păr ; lacrămele îl înecară. După ce împărţi o mare parte din averea lui pentru binefaceri, Elescu se decise să plece din ţară. A plecat de doi ani. De doi ani nu ştie nimeni ce a devenit. Un ziar de la Martinica anunţa în acea parte a lumei prezintă unui român, este un an de atunci. El nu a v scris nimănui, nu a tras nici o poliţă. Ceea ce lasă să se crează că a perit prada frigurilor galbene sau în resbelul din urmă între statele Americei. Fine DORITORII NEBUNI 1864 PARTEA I CARTEA I Pe lunca Dîmboviţei, unde să odihneşte o parte a capitalei României, se înalţă ca o insulă singuratică un deal de pămînt. Pe acest deal bătrânii au înălţat o monăstire. La anul 1831, cînd toate lucrurile ţărei căpătară o prefacere, acest deal avu şi el partea lui de îmbunătăţire ; în gîtul dealului se săpă o cale ce duce la poarta bisericei pe o pentă lină, această cale se săpă la o adîncime de un stînjin şi se pavă. Pe cele două părţi înalte ale malurilor ei se crea două alee împrejurate cu arbori mici. Trebuia un loc unde locuitorii să vie a răsufla din timp în timp un aer curat. Aleea fuse dar destinată pentru aceasta. Biserica rămase tot aceea, afară de cîteva mici reparaţiuni,. adică o biserică ce n-are nimic care să recheme o mitropolie. Iată inscripţiunea după uşa bisericei Mitropoliei : „Această sîntă şi dumnezeiască biserică s-a început din temelie în leatul 1656 de răposatul domn Constandin Şer-ban Basarab vv. şi săvîrşind-o numai de roşu, s-a scos din domnie ; apoi la leatul 16<64, orînduindu-se domn Radu Leon vv., după ce au înfrumuseţat-o cu toate cele trebuincioase, prin sfat obştesc, au aşezat a fi scaun al Mitropoliei ţărei, aflîndu-se atunci mitropolit Teodosiu, jar în 1834, răposatul mi trop. Grigoriu văzînd-o cu totul învechită, povăţuit de rîvnă, a început toată preînnoirea ei etc." 331 .Domni fondatori ai Mitropoliei In dreapta sînt zugrăviţi: Radu Leon vv. Lucia-doamna Un copil, Şerban vv. Const. Şerban Basarab vv. Balaşa-doamna In stînga : Teodosiu, mitropolitul ln mantie Mitrofan, mitropol. în vest. do arhiereu Radu Leon şi Const. Şerban ţin biserica în mîni, vest. lungi, coroană pe cap. In curtea Mitropoliei este un paraclis vechi, ruinat : asupra uşei paraclisului este o piatră săpată cu marca Mitropoliei cei vechi ; într-însa stă o pălărie de gerdane (panglice) ; aceasta era pălăria ce purtară mi/tropoli ţii pînă la venirea fanarioţilor (după preotul Grigoriu Musce-leanu) ; haina preoţilor era atunci reverenţa ce acum o port numai preoţii transilvani. Potcapitul de astăzi este impus de d. Mavrogheni (vezi Istoria bisericească, fata 392, tipar, anul 1845). Acest deal recheamă multe fapte din istoria românilor în timpii de cădere. Crima şi virtutea, mişelia şi cu-ragiul, durerea şi bucuria, şi speranţa totduna înşelată sunt vărsate pe paginele istoriei secolilor din urmă ce acest loc ne rechem neîncetat. Sub Leon vv. aici boierii pămînteni adunară popului din Bucureşti şi cerură depărtarea grecilor din ţară. Dar să ne înturnăm la calea ce ne-am propus. Abia să termină această alee, şi societatea din Bucureşti îşi făcu din acest loc un punt de reîntâlnire de toate serele, în timpul verei. Fondatorul ei, generalul Kisselef, inaugura aleea cu o serbare splendidă, ce a rămas ca un vis feeric în memoria poporului. Avem trebuinţă de această scurtă descripţiune ca să venim la istoria ce voim a începe. Intr-una din serele lunei lui iuniu a anului 1836, acest deal era iluminat cu mulţime de candele. Partea despre nord a aleei era destinată pentru clasa bogată, partea din stînga pentru popor, fără ca nici un regulament să fi im~ pus această deosebire. Dar astfel era atunci spiritul cla- .332 selor ieşite de curînd dintr-un regim despotic, încît poporul roşea să spargă vălul de umilinţă sub care trăise, precum robii de multe ori roşesc să fie liberi. Sub domnia celui întîi domn român ales de naţiune, gibescu, acest spirit de umilinţă ce domnea în popor era împărtăşit însuşi de curte. La un mare bal dat de guvern, comisarii balului, din ordinul domnitorului, aşezară o linie de demarcaţiune în sala de bal între cele două clase, damele ce făceau parte din clasa I fură conduse la dreapta, cele de clasa II la stînga. Dar balul căută să se spargă înainte de timp. Toate familiile de clasa II se retraseră. Această clasă înţelesese puterea sa. Spiritele de inde-penclinţă, de demnitate, sfărîmase vălul prejudeţelor. Ce făcuse această schimbare ? Iată negreşit ceea ce voim a trata în acest volum întîi. Era în anul 1837, mai, 10 seara. Pe partea despre nord a dealului circulau neîncetat grupe de bărbaţi şi dame elegante, mîndri sub costumul lor european adoptat de curînd, şi atît de mîndri de dînsul ca toţi recruţii ce îmbrac de curînd o uniformă. Nu era mult timp de cînd românii lepădaseră costumul oriental, giubeaua, antereul, işlicul, meşii pentru costumul cerchez, dulama, fermene, cordonul, care astă dată. dispăruse el însuşi. Către acestea să mai vedeau pe ici, pe colo nişte boieri bătrîni ce păstrau costumul vechi numai pentru ca să poată păstra bărbile, acest semn de privilegiu al timpului fanarioţilor. Mulţime de bănci de lemn aşezate pe de lăturele aleei erau prinse de dame, june, frumoase, elegante, lăsînd pe ici, pe colo bărbaţilor favoarea de a ocupa aceste bănci. 0 muzică militară executa arii de opere, pe cînd eleganţii Preumblători conversau între dînşii. Pe o bancă lîngă peretele monăstirei, în capul pentei, se vedeau mai mulţi bărbaţi convorbind. Văzîndu-i cineva Şi examinînd cu luare-aminte, ar fi înţeles îndată că con-versarea lor era de natură serioasă. Un june cu veşminte simple, cu faţă palidă şi brună, cu ochi negri şi vii urca Panta cea lină a aleei şi căutarea lui se lăsa cu vioiciune 111 toate părţile, ca cum ar fi căutat nişte persoane pe care nu le aflase încă. 333 Acest june ajunse îndată aproape de banca de la Egretele monăstirei, aici se opri şi salută pe unele din r>e soanele ce şedeau pe bancă, strîngîndu-le mîna. r" — Bună seara ! zise el către unii, apoi, plecîndu-se 1 urechea altora, şopti : „Viitorul", şi persoanele cărora 1 adresa această vorbă îi răspunseră încet : „România" — O să-ţi prezint un june astă-seară ! zise tînărul pa^ lid ce ajunse aici către unul din persoanele de pe bancă' — La miezul nopţei... acasă... răspunse aceasta dupe un minut de tăcere. Luaţi bine seama — adaogă el la oamenii ce ne prezintaţi !... Ieri seară la curte domni-torul a lăsat să-i scape o aluziune... oameni indiscreţi au putut să se introducă între noi... vom vedea cine sunt aceia... — Cel ce voi prezintă eu — răspunse junele palid — are toate cualităţile a intra îndată iniţiat în misterele superioare... — Să nu ne grăbim, zise omul dupe bancă. Acest om era ca de 35 de ani, o talie gigantică, o faţă mohorîtă cu trăsuri neregulate, o frunte lată, părul lung şi revărsat pînă pe umeri. Dar această faţă, puţin favo-rată de graţiile frumuseţei, avea ceva care farmecă, era geniul. Privindu-1, ar fi crezut cineva că vede, printre un vis de amărăciune, o cugetare de fericire. Către acestea manierele sale, apoi plăcute, vorba sa, încîntătoare. Era unul din acele persoane ce cîştig îndată ce le cunoşti, ce-ţi vorbesc. Născut dintr-o familie veche română, care a avut ca o religiune mărirea naţiunei române, el, ca şi fratele său, ce muri martir al simţimîntelor sale patriotice, era decis să execute, cu sacrificiul averei şi vieţei sale, visul tradiţional al familiei sale. Astfel era în puţine cuvinte Cheren, asupra căruia ne vom reîntoarce în curînd spre a zice mai mult. Alăturea cu dînsul şedea un om ca de 40 de ani, scurt de talie, negru la faţă, cu ochii negri, vii, inteliginţi, cu o frunte mică, gura largă, buzele supţiri, mustăţile rase, era poet, filolog, ziarist, profesor, om cu spirit, cu talent, discipol al lui Lazăr, el supsese de la acest mare Pr0" fesor, cu învăţămîntul şcoalei grece,simţimîntul de naţionalitate. 334 Activ, întreprinzător, remişcător, devenise cel dintîi p al mişcărei literare în amîndouă ţările, şi chiar în Ar-jjeal. Numele său era în toate gurile, daca nu în toate lumile. Tot părea că se închină înaintea voinţei sale pe târîffiul filologiei. Luase drept sarcină a reforma limba română, plivind-o de bălăriile slavone. Atunci arena politică era închisă luptătorilor, şi spiritele ce v^.au la ţintuirea naţiunei căutau să se mărginească a lupta pe tărîmul filologiii. Mîna de fer ce căuea pe peptul ţărei era înrîurirea rusă. Ce mijloc mai ingenios a combate această înrîurire decît acela de a combate în limba română vorbele slave ? Iată scopul ce îşi propusese acest om. Scopul era mare şi anevoios, dar reuşi. Cînd limba era curăţită de vorbele slave, ţara era scăpată de înrîurirea rusă ! Acest om extraordinar, neînţeles poate de contimporanii săi, de sine însuşi, avu o ursită teribilă. Ar fi zis cineva că două geniuri posedau viaţa sa. îngerul şi Demonul. Ceea ce făcea unul, sfărîma celalt. El era o ex-cepţiune ; omul este o cugetare, zic învăţaţii. Edem dezminţi această maximă. El era două cugetări, era îndoit. Era binele şi răul, virtutea şi slăbiciunea. Vai ' v e al doilea geniu trebuia să facă mai tîrziu să se uite cel dintîi. Demonul învinse. Era ursita sa, era ce a du-tinte decît voinţa sa. Era speculul lumei aruncat între oameni de o putere necunoscută ca să vază într-ins I şi să se mspăimînte. El nu-şi ascundea sub vorbe c^retările ; o repet, era doi într-unui, numai cînd unul tăcea, celalt vorbea. Nimeni încă nu făcu să fie adorat ca dînsul în această ţară, nimeni nu făcu să fie mai detestat decît dînsul. — Pe cine o să ne prezinte ? întrebă el pe Cheren. — Nu ştiu încă, răspunse Cheren. Dar Vel este o garanţie de mai-nainte pentru cel ce o să fie prezintat; astfel sunt liniştit despre el. Edem clătină din cap şi ca cum ar fi presimţit o lovitură ce ursita îi ascundea în omul ce era să fie prezin-tat, zise : , ~- Ar fi bine să discutăm între noi, mai-nainte de prezentarea acestui om... 335 — Te-ai făcut bănuitor, îi zise Cheren. — Bănuitor ? Dară, dară am fost totdauna... Lumea este o scorpie ce poartă în corpul său veninul ce ucide şi untura ce vindecă ranele lui. Nouă ne trebuie untura iar nu veninul. * — Să credem că va fi untura sa... — Să credem ? Omul se înşală totdauna din credinţele sale. — Uiţi, zise Cheren, că credinţa este baza doctrinei noastre. — Dară, însă nu pentru capi. Preoţii divinităţilor antice ar fi deşertat templurile înainte de rugători, dacă ei însuşi ca rugători ar fi fost conduşi în datoriile lor numai de credinţă... — Dar de ce vei să fie conduşi ? — De rezon, răspunse Edem. împărăţia lumei nu va fi niciodată a celor ce simt, ci a celor ce. rezonez. Un personagiu nou să apropie atunci şi chemînd la o parte pe Cheren îi zise : — Domnitorul A. Ghica, gelos de înrîurirea ce pe toată ziua capeţi în această ţară, a decis să te piarză... Ar fi bine să pleci cîtva timp î — Fapta noastră nu va fi încununată de succes decît atunci cînd cineva din noi va deveni martir. — Dar cugetă că ai o familie numeroasă ! — Dară ; însă ţara este o familie mult mai numeroasă... La aceste vorbe noul personagiu tăcu»; după un minut, răspunse : — Aşadar, rămîi. — Rămîi, răspunse Cheren. Către acestea voi să avem o adunare unde toţi fraţii noştri să se afle. Trebuie să cercetăm uncie sîntem... Rezultatul acestei adunări va hotărî ce am a face. — Bine, zise Luţ, şi căuta să se retragă. — Mai stăi, zise Cheren, vom merge împreună la mine acasă. Astă-noapte Vel... o să ne prezinte pe Radoţi, amicul tău de care mi-ai vorbit de atîtea ori. Voi să fi1 acolo... — Voi fi, răspunse Luţ şi se depărta. 336 Acest Luţ era un caracter original. După părul său lung ce-i cădea pe umeri se cunoştea că face parte din Societatea Regeneraţiunei. Dar prin ce întîmplare ? Iată ce trebuie a spune. Luţ priimise de la natură spirit şi inimă. Educaţiunea nu făcuse nimic ca să le dezvolte, bercul de oameni în care trăise totdauna, oameni degradaţi printr-un materialism spăimîntător, revărsase pe sufletul său umbra scepticismului şi a cinismului celui mai înfiorător. Lumea pentru dînsul era ironia lui Dumnezeu, si acest Dumnezeu pentru dînsul tot ce ai fi voit să fie, fiU se urca niciodată mai presus de această margine. Cîteodată zicea cu îndoială : „Dumnezeu este aceea ce noi voim să fie." Omul pentru dînsul era rezultatul unei plăceri între două sexe ; astfel zicea adesea că marea misiune a omului este să reproducă ; singurul mijloc de a fi nemuritor, dar că pentru aceasta cată să se bucure cît mai curînd ; aici să închidea toată filosofia sa. Viaţa pentru dînsul nu avea nici un alt scop, astfel şi el nu avea în viaţa sa nici o tendinţă. Tot ce nu are elementele ce compun o desfătare, zicea în rîs, este marfă de filosofi şi patrioţi, cărora le da epitetul de ţarină coruptă. In toată viaţa sa citise o singură carte : Anacreon. Împărţea şi prii-mea ironiele de la lume cu sînge rece. Şi cînd nu avea pe cine să rîză, se rîdea el însuşi : „A rîde de mine însumi, zicea el, este un mijloc a rîde fără a te supăra". Era sărac şi nu se îngrijea a-şi face stare. „Plîng, zicea el, oamenii cari adun averi ca să le dea inamicilor lor. Eu nu le voi face această plăcere." Dacă cineva-1 întreba care este acel inamic, răspundea : „Moartea, negreşit4". Era dar ciudat cum un astfel de caracter putea să se alăture pe lîngă o societate de bărbaţi cu simţiminte contrarii. Şi iată ce poate să explice lucrul. Luţ avea o calitate sau defect. Se ataşa din amicie către persoane. Cît Pentru principii, el nu credea nimic. Cîteodată zicea rî-2Înd : „Ce s-ar îl făcut principiile dacă omul nu exista ?" El avea instinctul cîinelui către stăpînul său. Luţ cunoscuse pe Cheren, trecuseră împreună mulţi ani, se dedase sa-1 vază, să-1 auză, precum se dedă cineva să vază, să auză un canar, o mîţă, un cîne, şi într-atît încît nu putea Sa fie mulţumit, fără dînsul. Astfel, ca să poată păstra 337 pe amicul său Cheren, se lăsa să facă cu dînsul ori va voi. Ce Vel, după ce zise lui Cheren că va merge la dînsul spre miezul nopţei, se depărta şi-şi [tăie] o cale printr* grupele elegante de bărbaţi şi femei. El se opri deodată ca cum o idee neaşteptată veni să-1 lovească. Se uită în dreapta şi în stînga, şi zărind un june, îl cheamă si-i şopteşte : — Cine e această damă ce sade acolo pe bancă ? — E o damicelă, răspunse acesta, o fiinţă rară, în adevăr, atît prin frumuseţea lutului său, cît şi prin fru~ museţea sufletului. Fiica unui boier mare, nu prea bogat Educaţiumea sa a fost foarte îngrijită ; esite inteliginţa unui bărbat erudit sub forma unei fecioare- drăgălaşă. Biînde-tea sufletului său este boarea serei de vară, vorba ei este frametul florilor sub suflarea... — Iacă poetul! întrerupse Vel pe tînărul ce întrebase. — Cu toate acestea îţi mulţumesc de ştirea ce îmi daşi... O iubeşti ? — O admir numai, răspunse cel din urmă. — A admira este mai a iubi. Ia seama !... — Se poate să se întîmple şi aceasta ; dar astăzi iubesc pe alta. — Iubeşti pe alta ? răspunse Vel cu bucurie. — închipuieşte-ţi !... Iubesc pe una ce se mărită mîne... — Şi eşti nepăsător ? — Negreşit, căci o iubesc pe ea ; dar nu pe mine. — Atunci iubita ta face o partidă bună ? — Iată ce crez, eu sunt prea tînăr... — De cîţi ani eşti ? — De şaptesprezece. — Mai scrii versuri ? ■— Cîteodată. — Scrie... vei merge departe... dar ia seama să nu te abaţi din cale. Cu cît vei avea mai mare merit, cu atît mai mult vei fi criticat. Oamenii fără talent se vor lua împotrivă-ţi ca să te doboare ; dar tocmai aceasta goană îţi va face renumele. Dumnezeu sau întâmplarea voit ca noi să nastem odată cu rădicarea la viaţă a n^»1 338 ei noastre. Misiunea noastră este mare, este sacră. *Leastă favoare ce am avut de a naşte în acest timp are datorii puterice totdeodată. Junia, sănătatea, viaţa, libertatea noastră sunt ale patriei. Caută să ajungem la locul ce ne este prescris, prin lucrare neîncetată. Să ne întărim sUfletele prin suferinţă, cugetările prin studiu, inima prin- amor. Vel zise cea din urmă vorbă cu oarecare timiditate, aruncînd o căutătură repede asupra damicelei despre care vorbise mai-nainte. — Amorul, urmă el, dar curat, nobilat, sublim, este trebuincios în educaţiunea sufletelor acelor oameni cari se ofer patriei în olocaust... Nu uita niciodată că nu eşti al tău, ci al ţărei tele ! Astfel vorbi Vel şi trecu înainte. Junele poet se uită după dînsul şi clătină din cap. „Tu eşti sărac, eu sînt sărac. Societatea ne depretuieşte pe amîndoi deopotrivă. Oare nu vom cădea sub loviturile ei înainte de a face ceva ?... Cîtă putere trebuie să fie in sufletul acestui om de cutează să învingă lumea trecutului !..." Astfel se gîndi junele Dem. Dară, dară, acest suflet a fost puteric. El a învins lumea trecutului şi dărâmăturile acestei lumi au căzut şi au zdrobit corpul lui. Şi nu s-a bucurat de fructul suferinţelor sele. Streinul a închis genele lui pe pămîntul exilului, nici o lacrimă nu a curs la plecarea lui din viaţă. O, doritori nebuni ! Dar oare aceste fiinţe nobile ce regener societăţile omeneşti sunt oare din această lume a cărei misiune este să se bucure de viaţă, sau sunt cugetările lui Dumnezeu ce vin aicea jos un moment şi se înturn repede în sînul părintelui lor ? întrebaţi pe doritorii nebuni. Dem, după ce se preumblă încă o jumătate de oră, întîlni pe Elena cu maică-sa. — Mîne te măriţi ? o întrebă el. t~ Dară, zise ea, o partidă bună, un bărbat de 60 de a^ şi milionar !... Voi fi scuzată să iubesc pe cineva îmi Place... închipuieşte-ţi să fi consimţit să mă iei ! Eşti un c?Pil, abia ai seaptesprezece ani, cînd eu am douăzeci si unei. îy mărturisesc dar că nu am voit lîngă tine să joc 01e ce bărbatu-meu viitor are să joace lîngă mine. După 339 cîţiva ani era să mă uiţi, să mă laşi. Acum însă mă ve" iubi ; vei veni să mă vezi în toate zilele. 1 La aceste vorbe Dem roşi de indignare. El căzuse deodată şi fără veste din înălţimea cerului pe pămînt. Voi să zică ceva şi se înecă, instinctul n făcu să plece înainte, cîntînd între dinţi : Drom ! drom ! drom ! Să ne înturnăm la Vel. Vel, după ce făcu cîţiva paşi, se înturna, stătu în dreptul unde se afla banca pe care văzuse frumoasa apa-riţiune ce încîntase acest suflet puteric. Ea era încă acolo. Vel aştepta să vază pe cineva care să îl prezinte acestei dame. Nu se arătă nimeni. El o privea în tăcere. Ochii săi plini de flacăre întîlniră ochii celei ce admira. Aceasta lăsă ochii în jos şi înturna capul, fără să poată a-1 ţine astfel. — Să plecăm ! zise juna damă. — Dacă vrei tu, să plecăm, răspunse muma ei. Cu toate acestea îmi arătai atîta dorinţă să mai şezi !... — Nu mă simţ bine, răspunse ea. Cele două dame coborîră aleea. La poartă le aştepta o trăsură. Viind, ele se urcară îri trăsură, ochii celei tinere întîlniră ochii lui Vel ce cobora ; dar astă dată căutarea lor era dulce şi melancolică. teatru naţional Cel dintîi teatru ce se văzu în ţara românească fuse sub cei din urmă domni fanarioţi. Grecii, ce visau de cîtva timp la libertatea naţiune! lor, aruncaseră ochii asupra Principatelor Române, ca locul priincios pe care să rădice stindardul independenţei. Grecia era sclavă. Dar ea roşea să poarte lanţurile. Fiii săi cei vitregi, ce locuiau Fanarul, plecară capetele înaintea stăpînilor lor şi deveniră în a lor mînă unelte răufăcătoare pentru Grecia şi pentru toţi populii creştini. O parte din aceşti fii degeneraţi luară tronul Principatelor, şi nu ca să-1 ridice la înălţimea lui, ci ca să-1 slăbească şi ca să-1 su-puie turcilor. Către acestea în mijlocul plantelor părăsite ce năbuşau frumoasa faţă a Greciei, începură să răsară acele flori de viaţă şi de libertate ce vor forma 340 jn viitor ghirlanda epocei trecute. Voi să vorbesc de r.ce[ fii ai Greciei cari să răspîndiră în toate părţile lăturaşe şi atinseră pînă în sfîrşit inimile degradate ale fanarioţilor din Principate, cari le tolera cel puţin a prepara viitorul Greciei. Atunci să văzură în Principate oameni învăţaţi precum Duca, Neofit şi alţii ce răspîndeau luminele cu focul unui nobil patriotism şi rechemau românilor că Grecia nu este Fanarul, că libertatea sa nu eSte sclavia. Se văzu Fotino, trăgîncl în umbră istoria românilor, planul geografic al acestor părţi de lume uncie era să nască libertatea Greciei. Ar fi zis cineva că însemnează tărîmul pe unde au să treacă falangele libertate! atît de nobile şi atît de nenorocite. Spiritul de viaţă intră pînă în palatul podestaţilor. Ei avură teatruri unde să reprezintară tragedii pline de spiritul de mărire şi neatîrnare. După aceste teatruri în limba greacă, veni opera germană de cînd în cînd, pînă la începutul epocei regulamentare, cînd Cîmpineanu şi alţi români, scutu-rînd vălul îndoielei, voiră să dovedească că românii merit să aibă un teatru în limba lor. Teatru român, din începutul său, află o piedică, în domnitorul ţărei şi protectorii săi. A. Ghica iubea să auză limba română pe scena unui teatru. Dar ceea ce ar fi făcut să iubească acest teatru, ar fi fost să fie el fondatorul lui. Nu avusese această idee sau dorinţă şi prin urmare deveni o piedică teatrului român. Popularitatea Cîmpineanului îl supăra. Astfel, ca să fărîme această popularitate, trebuia să înceapă a reforma teatrul naţional, ceea ce să şi întîmplă mai tîrziu. în acea seară să reprezintă la teatru Bădăranul boierit de Moliere. Sala era plină de popul si de funcţionari ; familiile ce să ziceau atunci din clasa mare nu veniseră. Nu veneau niciodată, poate ca să facă plăcere domnitorului sau ca să pedepsască prin a lor lipsă o întreprindere care mai tîrziu era menită, prin răspîndirea luminilor în popul, să surpe trufia acestei clase ce nu avea nirnic ca să creeze simpatii în popul. * Pînă a nu se rădica pînza, Dem intrăvîn sală şi se ^Şeză pe o bancă lîngă Luţ. Dem scrisese o mică poezie, are era destul, nemaiscriind nimic, să rămîie poet. ceastă poezie mişcase românii din Principate şi trecuse 341 peste Carpaţi, ducînd cu dînsa farmecul şi admiraţiune tutulor. Astfel Dem deveni celebru în Bucureşti. Toti " întindeau mîna şi damele înturnau capul cu curiozitate să-1 vază. — Ce eşti pe gînduri ? îl întrebă Luţ. — Inchipuieşte-ţi, răspunse Dem, o fată ce ieri încă îmi zicea că mă iubeşte şi mîne se mărită ! -— Numai atîta este ? — Ce fel atîta ? Dar cred că este destul... — Ascultă, copile, adaogă acest filosof extraordinar Tu ai să fii neferice în viaţă şi nu va fi vina mea. Cine ţi-a zis să-ţi închipuieşti o lume ideală ? Mă prind cu tine că dupe ce vei trăi, vei suferi, vei cunoaşte pe oameni cum sunt, vei cerca ura şi dispreţul lor, vei păstra încă iluziuni despre dînşii ! Şi tu eşti un doritor nebun ! Nu sunt atît de vătămători omenirei oamenii pe care legile îi osîndesc la moarte, cît sunt aceşti doritori numai, adică acei oameni ce ne fac să păstrăm iluziuni despre lume. Eu mi-am tras socotelile cu lumea de la început. Astfel ştiu cu cine am a face, nu-mi perd pe fiece zi, pe fiece oră iluziunile mele, căci nu am ce perde. îmi vor-veşti că o femeie te-a înşălat. Omul e născut să înşele şi cînd nu are pe cine înşela se înşală singur pe sine. Orice om pe pămînt este un aginte de destrucţiune pentru semenii săi ; este viaţa ce devoră viaţa ca peştele ce devoră peştele. Tu ai stofa din care se fac oamenii ce atrag asupră-le ura celoralţi. Ia bine seama, ura va purcede din meritele tele. Oamenii vor crede că tu ai venit între dînşii ca să le răpeşti o parte din gloria lor, din numele lor, şi vor cădea asupra ta ca să te ucigă. Ei îţi vor ierta însuşi crimele, însă nu-ţi vor ierta meritul. Fiecare va crede că l-ai răpit de la dînşii. Fiecare va crede că numai pentru dînsul cată să fie în lume un loc. Societatea^ omenească este ceea ce este o adunare de cîni, o luptă continuă ; cuvîntul luptei : interesul. ( — Nu mai e dar nici o speranţă pentru lume--- — Dară, este încă, dar ea se află numai în i^1^. poeţilor şi acelora pe cari eu îi numesc doritori neu ^ La noi sunt mulţi de aceşti doritori nebuni, între c 342 revăz că şi tu eşti unul. Pentru ce vei să am speranţă pentru lume ? Totul ia prefacere pe pămînt ; nimic nu \e îmbunătăţeşte. Ai văzut vreodată o spirală ce o în-Jorci necontenit şi necontenit priimeşte formă nouă ? jată imaginea lumei ! Doritorii nebuni nu vor schimba niciodată natura omului ! Oricare ar fi prefacerile ce ar lua societăţile omeneşti, omul va rămînea totdauna o fiinţă fără scop, fără să se înţeleagă. Viaţa lui va fi totdauna supusă unei suflări de vînt ; va rămîne egoist, invidios, înşelător, va rămînea om şi va sfîrşi într-un mor-mînt. Nu sunt două feluri de rele în lume, precum au putut zice unii, rele de la natură, rele de la oameni ; un singur fel de rele este. Şi purced de la natură. Nu-mi vorbi de voinţa şi libertatea omului ; această voinţă, această libertate sunt ele înseşi sclave ale condiţiunei existinţei omeneşti. Omul nu poate să domine patimele sele mai mult decît ar putea să comande morţii. Cuvîntul, el însuşi este supus patimelor omeneşti. Crede, copile, lumea nu merită să se sacrifice cineva pentru fericirea ei. Chiar atunci cînd ar fi un mijloc să se îmbunătăţească, acea îmbunătăţire nu preţuieşte necazul ce am încerca luptînd ca să o prefacem. Tu ai iubit sau ţi-ai închipuit că iubeşti şi te iubeşte o femeie, ai cules toate florile viselor tale de poet, ai făcut o ghirlandă şi ai pus-o pe capul acestei femei şi ai zis : iată un Dumnezeu ! Tot astfel făceau şi preoţii egipteni sacrînd un bou, un cîne, o mîţă. Tu ai sacrat o vacă. Nu-mi vorbi de superioritatea speciului omenesc asupra celoralte. Tot un lut şi tot o suflare. Facultăţile noastre vor fi poate mai dezvoltate, iată tot ; o femeie nu este mai mult decît o vacă, nici un om mai mult decît un bou ; femeia ce ai iubit nu s-a schimbat ; este ce a fost totdauna, a aruncat numai cununa de iluziuni ce tu îi puseseşi pe frunte. Dem se uită lung la dînsul, apoi zise : Eşti ignorant. Cînd un om cugetă astfel, meditează 0 crima. Luţ surîse, ridicînd umerii. Dem urmă : rp JD-ta tăgăduieşti, urăşti şi despreţuieşti Universul. e urăşti, te despreţuieşti însuţi care eşti o consecuinţă 343 a totului. Tăgăduieşti morala, dreptatea, adevărul, Dum nezeu şi progresul lucrurilor omeneşti ; doctrina d-le esto periculoasă, tinde a schimba lumea într-un cîmp de sîn^ de despoliu. b ' — Nu crede. Societăţile omeneşti sunt bazate pe in-teresele reciproce. Aceste interese sunt cari păstrez armonia, iar nu morala şi religiunea... Eu tăgăduiesc tot şi pe mine însumi, căci nu înţeleg nimic. Dară, dară, Înţeleg un lucru către acestea : sînt în lume, deci trebui să trăiesc. Voi să zic că trăiesc ferice. Care este fericirea acestei ţărîne organice ce se cheamă om ? A mînca a dormi, a lucra. Ceea ce toate vitele fac ; pentru oameni fac această diferinţă că ei trebuie să rnănînice bine, să doarmă uşor, să lucreze moderat. Iacă religiunea mea. La marginea vieţei un mormînt ne aşteaptă pe toţi, regi si sclavi, bogaţi şi săraci, despoţi şi martiri. Dincolo de mormînt nu mai este nimic, materia singură se înturnă la pămînt, şi ferice acela al cărui lut nu se schimbă în broaşte. Rîz de toţi acei doritori nebuni ce alerg după putere, mărire, bogăţie, în fine după o idee, şi pururea lumea, mai proastă decît dînşii, le dă numele de ge-niuri ; geniul lor este să nu ştie că sunt proşti. — Atunci cum faci parte dintr-un cerc de bărbaţi ale căror cugetări, simţiminte şi tendinţe îţi sunt de natură contrarie ? — îţi voi răspunde foarte lesne. Capul meu e rece, inima mea bătrîna ; îmi place să simţ lîngă mine aceste capete şi inimi calde. Cu cugetările, cu simţirile lor co-piloase mă înfrăgejesc. David, la bătrîneţele lui, căuta această frăgezime în braţele unei fecioare tinere ; eu o caut în sînul acestei societăţi de doritori nebuni. Va veni un timp cînd vei gîndi, vei simţi, vei vorbi ca mine. Nu este nici unul din aceste suflete tinere care să nu se spargă, zdrobit de durere, că nu este mijloc a ajunge la ţelul său, nici unul. îmi fac de astăzi o plăcere teribilă, ce am să gust în timpul cînd ei vor perde credinţele lor, căci nu m-au ascultat. Dacă eram ursiţi a mai naşte odată în lume aş fi făcut ca dînşii. Dar omul nu se naşte de două ori, toate se curm în mormînt, şi nior^ mîntul poate să se deschiză pentru noi la fiece oara. 344 aceea caută a ne bucura neîncetat de toate plăcerile, de toate voluptăţile lumei. — Eşti spiritul demonului ! — Nu ! Sînt om, nu fac nimănui rău. Fapta cea bună nU-mi este streină. Tăgăduiesc, urăsc, despreţuiesc şi aStept moartea desfătîndu-mă. — Atunci numai pe tine te admiri, şi dacă este astfel, admiri pe Dumnezeu, căci tu eşti făptura sa, prin urmare te contrazici. — Nu ţi-am zis că mă admir pe mine, dimpotrivă,, mă despreţuiesc, despreţuiesc făptuitorul şi fapta. Doritorii nebuni se admir pe ei înşişi, ei sînt egoişti, ei se gîndesc la dînşii ; în planurile lor de a îmbunătăţi lumea ei gîndesc la dînşii : a-şi face un nume strălucit. Regele ce face dreptatea se gîndeşte la dînsul, patriotul ce geme la vorbe de mărire naţională se gîndeşte la mărirea numelui său, martirul ce moare pentru o idee mare, murind se gîndeşte la dînsul. Inamicii lor sunt toţi aceia ce îi opresc a se gîndi la dînşii, sînt dar egoişti mici. Eu nu sînt asfel, eu nu mă gîndesc la mine, nu poci să admir, să iubesc ceea ce despreţuiesc. — Dar eu aş dori ca mulţi să se gîndească la triumful numelui lor, făcînd să triumfe dreptatea, patria, adevărul. La aceste vorbe Luţ se simţi turburat, către acestea nu îşi perdu şartul. — Dreptate, adevăr, patrie, răspunse el, iacă nişte nume născocite de oameni ca nişte arme spre a se combate unii pe alţii. Ce este dreptatea ? Este dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor. Dreptatea lui Dumnezeu, vei zice ? El însuşi este nedrept. Priveşte această «urne de care am vorbit şi cercetează-o bine. Ce vei 2jce? Că Dumnezeu este bun şi rău, sau că Dumnezeu ^ diavolul au lucrat în companie la facerea lucrurilor. Preptatea omenească ? Fiecare om o înţelege din pun--ul său de vedere, omul e nedrept el însuşi. Legile oamenilor sunt rezultatul intereselor unui om sau unei cla$e puternice, de multe ori a spiritului unei epoce, fie-^are strigă numele dreptăţei, cel ce are drept şi cel ce u are, şi fiecare o loveşte. Patrie ? Este o ficţiune poe- 345 tică, este familia în care o parte mai mare de oameni reuniţi în aceleaşi interese şi preparaţi totdauna a lovi o altă parte, a despoia ori a se apăra de a fi despoiată • este asemenea o născocire a tiranilor, poetizată, straiul cită, cu care fac să se uite tirania. — Eşti un spion de poliţie ! strigă Dem cu dispreţ — Nu sînt spion de poliţie ! răspunse Luţ cu sînge rece. Ce este un spion ? Un om care îşi face datoria Toţi suntem spionii ideilor sau oamenilor cu cari gîn-dim, simţim, lucrăm ; toţi înşelăm sau trădăm pe semenii noştri ce ne înşăl şi ne trădez, de la regi pînă la cei din urmă supuşi, căci orice om îndată ce naşte declară război la un alt om. Sînt mai rău decît un spion un spion poate să crează încă în Dumnezeu, patrie, virtute, onoare, eu nu crez în nimic, nu iubesc nimic, si vezi e ceva mai crud şi decît aceasta şi acest ceva este că nu mă turbur de fac bine sau rău. Sînt mai mare decît lumea, mai drept decît Dumnezeu. — Eşti nebun ! — Nu-mi vorbi de înţelepciunea omenească ! Pînza se ridică atunci şi cei doi convorbitori fură nevoiţi să tacă. Actul întîi se curmă în aplaude. Cînd căzu pînza, Dem se sculă şi ieşi ; sufletul său impresionabil primise o lovitură tot atît de tare, prin vorbele lui Luţ, pre cît fusese lovitura ce primise prin trădarea Elenei. El simţea trebuinţa de a-şi întări sufletul cu cugetări consolatoare, şi oriunde îşi înturna ochii nu vedea nici un suflet care să-1 înţeleagă, în care să reverse sufletul său ; oriunde îşi arunca ochii nu vedea decît oameni ce păreau că îl despreţuiesc. Şezînd la uşa teatrului, pe gîn-duri, văzu deodată intrînd pe Elena cu maică-sa şi cu viitorul ei soţ. Inima lui bătu cu putere. Un simţimînt ce nu cunoscuse încă se deşteptă în inimă-i. Era gelozia-Aceste trei persoane urcară scara teatrului şi intrară într-o loje. Dem voi să-i urmeze, dar se opri în cale, apoi se întoarse în sala teatrului să ochească pe ingrata sa-Aceasta îl văzu şi înturnă capul, aruncîndu-i o cău tură plină de trufie. „Ce voi face ? se întrebă el. Mă despreţuieşte. & nu se uită spre mine !... îmi voi răzbuna !" Apoi g*n 346 ju-se încă, adaogă : „Dar oare nu are dreptate ? Ce va z[Ce viitorul său soţ ? Cînd va fi singură, îmi va întinde jnîna... Iată că adoratorul ei iese din lojă ! Mumă-sa îl însoţeşte, negreşit să duc într-o lojă vecină să vază pe cineva. Elena e singură... să-i vorbesc..." Gîndind astfel, el să răpede afară din sală, urcă scara, intră în lojă. Dar pînă să facă această cale, ginerile Elenei se înturnase în lojă. Poziţiunea lui Dem era critică, el se afla nas în nas cu un om pe care nu îl cunoştea. —- Te-ai înşelat asupra numărului lojei, negreşit ? întrebă Elena. Această întrebare dezmetici pe Dem care să retrase, făcîndu-şi scuze. ■— Mă goneşte, zise el. Apoi se coborî în sala de fumare. Aici întîlni pe Vel. — Cum merg amorurile ? îl întrebă acesta. — Luţ are dreptate, lumea este o peşteră de trădători... — Sufletul tău e turburat, dragă copile, îi zise Vel... De ce urăşti lumea înainte de a intra într-însa ? — Am călcat pe cea dintîi treaptă şi doresc a mă reîntoarce. — Ceea ce zici arată un suflet slab. Te-ai întrebat vreodată cine eşti ? Unde te duci ? De cînd servul îşi însuşeşte dreptul a se înturna din cale unde îl trimete stăpînul său ? Tu ai o misiune pe pămînt, cată să o împlineşti. Crezi că Dumnezeu ţi-a dat inima ca să urăşti pe semenii tăi, talentul ca să cînţi cîntece de moarte pentru omenire, viaţa ca să o sfărâmi cînd vei voi tu ? Tu nu ai nimic al tău ; eşti depozitarul unor facultăţi sacre de care ai să dai seama într-o zi ce ai făcut cu dîn-sele. Darea de seamă va fi aspră, căci va fi cerută de inamicii tăi ; ei o vor cere numelui tău, memoriei tele ; ai gîndit tu care este misiunea ta în lume ? Dară, noi avem 0 misiune aicea jos, viaţa este o datorie ; candela se consumă luminînd pe ceialţi, viaţa noastră este a patriei, a ^anităţei. Patria suferă, lumea suferă ; ferice acela ce Poate să îndulcească durerile celoralţi ! Iată misiunea noas- ra Pe pămînt, misiunea mare, nobilă, generoasă ! Oamenii e elit cu imaginaţiuni puternice au trecut pe faţa lumei, 347 ca vijeliile ce zguduie şi surpă tot ce întîlneşte, lăsînd în urmele lor dorul şi dezolaţi unea. Prea egoişti, ca să se gîndească la semenii lor, au cîntat suferinţele lumei pe tonul paserilor cobitoare, au ucis speranţa în suflete au revărsat un nou venin în rănile omenirei, i-au no-bilat egoismul, abaterea, laşitatea. Ei au lucrat pentru tirani fără să se îndoiască. Au trădat misiunea lor. Dar acest nor a trecut, soarele speranţei se ridică pe lume credinţa îşi reia sceptrul său, lumea întinereşte în noile credinţi de mărinimie. Ascultă, voi să te smulg din şi-voiul ce umblă să te răpească, ce răpeşte, înghite pe toată această tinerime fără o ţintă serioasă în viaţă. Vino aici duminica viitoare, voi să te prezint la o societate de oameni cari s-au însărcinat cu mîntuirea neamului. — Societatea de regenerare ? A conspira în întunerec, nu voi, nu este mărinimos. Această idee mă înfioară. — Noi conspirăm în întunerec, este adevărat, dar vom lovi la lumina soarelui. Îmi place însă acest simţi-mînt cavaleresc. El vesteşte o inimă măreaţă. Nu conspirăm ; avem o şcoală unde învăţăm toţi a ne sacrifica pentru patrie. Tu îţi vei păstra voinţa ta, nu ai să iei nici o legătură cu noi. — Nu voi î repetă Dem, distract. — Te sperii de mărirea sau micşorarea faptei tele ? — De una şi de alta. — Ascultă, adaogă Vel, tu nu ai legături cu nici o partidă politică ; eşti liber a veni la noi, nu trădezi pe nimeni. Iată cum îţi voi răspunde la micşorarea faptei. Cît pentru mărirea ei, îţi voi vorbi mai lung. Ştii tu ce este această societate în care trăieşti ? Nu, neapărat, tu nu ai trăit încă ; nu o cunoşti, o vei cunoaşte mai tîrziu ; pînă atunci, îţi voi da o slabă idee- Această ţară este îngenucheată înaintea streinilor; îngenucheată înaintea unei clase aristocratice. Aceasta clasă nu are mărire, nu are patriotism ; afară : plecata, umilită, tărîtoare ; în întru : trufaşă, arogantă, tirană. A domni, a se înavuţi, cu preţul umilinţei, trădărei, ea recheamă originea ei, această lavă de fanarioţi ce căz^ peste ţară în timpii trecuţi. însemnează bine că niH1 vorbesc de boierii români, însemnează bine că nu facem 348 răzbci de clasă la clasă. Ceea ce voim a face este urmarea luptei naţionale între boierii români şi greci. La anul 1817 se curmă această luptă memorabilă între români şi greci, prin învingerea celor dintîi. Exilul, închisoarea, ruinarea şi moartea urmară acestei învingeri asupra boierilor patrioţi. Din cînd în cînd învinşii rădicară fruntea spre apărarea drepturilor patriei, dar fură zdrobiţi de fanarioţi. în anul 1821, Tudor, acest abur ieşit din sîngele românilor ucişi pentru patria lor, se rădică cu încetul, se îndeasă, tună şi fulgeră pe vrăjmaşii patriei. Turcia ea însuşi fuse nevoită în urmă să respingă pe fanarioţi. Naţionalitatea noastră a triumfat. Dar aristocraţia fanariotă urmează lupta moş-teniţiîor lor în contra românilor. Regulamentul Organic îi dă o putere mai mare ; împămîntenirea ei, schimbarea numelui de fanarioţi în români o întăreşte şi mai mult. împămîntenită, schimbată în nume este greu a o lovi în numele naţionalităţei. A sparge privilegele acestei clase este a o sfărîma, prin urmare a asigura triumful naţional. Popolui se lumină, celealte clase murmur. Privilegele celei dintîi clase supăr maioritatea ţărei. Această clasă privilegiată nu poate să hrănească aceste privilege prin fapte naţionale ; din contra, ea le compromite, prin simpatiile către streini. Această aristocraţie antinaţională, modernă, regulamentară se clatină din toate părţile. Ea nu a ştiut să se întărească, cel puţin, lărgind cercul său cu elemente mai sănătoase, mai vii, din popol. Egoismul ei a făcut-o să-închiză cercul şi să lîncezească înlăturată. O revoluţiune naţională şi democratică să pîrguieşte în viitor. Toate elementele exist, trebuie alăturate, combinate. Autonomia, ţărei, egalitatea tutulor românilor înaintea legilor, şi lupta tradiţională, lupta cea mare moştenită de la străbuni, va fi cîştigată de ţară, învinşii vor fi învingători, şi boierii români periţi în această luptă vor fi răzbunaţi cu patria lor. Vino cu noi, nu te da înapoi. Dumnezeu a pus în ^ne spiritul său, te-a însemnat a fi o piatră din templul ce are să se rădice... Locul tău va rămînea desert la acest templu ? Toate acestea sunt bune, răspunse Dem ; dar eu nu voi să intru cu voi pe această cale. 349 — Ai vreun cuvînt a-mi da ? — Cuvinte ? răspunse Dem, gîndindu-se la vorbele lui Luţ : „Lumea nu merită să se sacrifice cineva pentru dînsa." — O femeie zici că te-a trădat, adaogă Vel, aceasta te descuragează, vezi toate lucrurile în rău. Lumea este rea ; patria un iad. Ei bine ! aceasta ar trebui să-ţi dea tărie, să te hotărască. O femeie te-a trădat, cine este această femeie ? Această femeie este o mlăstară din această clasă privilegiată, nu putea să ţi se întîmple altfel. Tu eşti coborît dintr-o familie istorică, dar familia ta a fost învinsă de fanarioţi, s-a ruinat şi a dispărut în popor. Astăzi eşti un copil al poporului român. Ceea ce te-a trădat este o mlăstară clin această clasă privilegiată, elegantă, avută ; a putut să te asculte în particular, să-ţi surîză ; dar în lume ea nu poate să-ţi întinză mîna fără să crează că s-a înjosit. Cercul în care trăieşte ar afla acolo un subiect de rîs. Ea roşeşte să spuie că te iubeşte, roşeşte a spune că te cunoaşte, roşeşte a pronunţa un nume pe care nu se pronunţă în adunările lor. Dacă această clasă ar fi lovită, totul ia altă faţă. Toţi vor fi deopotrivă înaintea legilor, şi această egalitate are înrîurire asupra datinelor. Iată dar un cuvînt mai mult să vii cu noi. O iubeşti ? Fă-te egalul ei. Vei să fii egalul ei ? Vino cu noi, timpul de acţiune nu este departe. Aceste vorbe impresionară pe Dem. Umbra răzbună-rei trecu pe dinaintea ochilor săi. Deodată o văzu co-borîndu-se... cu promisul ei. Această vedere îl turbură, mări gelozia lui. „Îmi voi răzbuna", îşi zise el. Era aproape să primească propunerile lui Vel, cînd amanta crudă, trecînd pe lîngă dînsul, îi aruncă o privire plină de cochetărie. Această privire schimbă din nou gîndurile lui Dem. — Nu-ţi zic încă nimic, răspunse el lui Vel... şi se despărţi repede. Abia acesta plecă şi un particular se apropie de Vel. — Ce a răspuns ? 350 — Se sfieşte încă, zice că el nu va să conspire, că nu este o mărinimie a conspira. — Aceasta e frumos din parte-i. — I-am expus pe scurt planul nostru. E prea tînăr, a trăit prea puţin, ca să înţeleagă trebuinţa regenerărei. Voi atinge altă coardă. — Care ? întrebă omul. — Voi să-1 fac cunoscut cu această societate. Să-1 pui sub loviturile despreţului ei. In curînd va fi un bal la H... Voi face să-1 invite. — înţeleg ideea, răspunse omul, dar eşti sigur că va veni ? — Sînt. O femeie ce el iubeşte şi care îl despreţu-ieşte va fi acolo. Ii voi spune aceasta. — Fă ! mai zise omul, acest june este trebuincios. Apoi plecară de aici amîndoi. Cel din urmă particular era Cheren, pe care îl cunoscurăm pe dealul Mitropoliei. CARTEA II Bucureştii are mulţime de mahalale, în toate laturile sele. Aceste mahalale, deşi fac parte din capitală, se deosibesc de dînsa, atît prin fizionomia lor, cît şi prin datinele locuitorilor. Ele sunt nişe întinderi nemărginite de grădini ; fiecare grădină cu căsuţa sa, cu curtea sa. Stradele pavate pe alocuri, altele nepavate, altele cu şosele de pămînt şi cu şanţuri pe de lături. Îngrădirile în mare parte sunt de uluci, în mare parte de nuiele, în mică parte de cărămizi. Casele cele mai multe mici, cu pridvorul de lemn, învălite cu şindrile ; altele mai mari, cu un cat şi cu beciuri cu învelitori ţuguiate şi şindri-lite, cu pridvoare ce au comunicare cu scara şi cu sala de intrare. Toate au aceeaşi formă : în dreapta sălei, camera ; în stînga, camera ; în fund, o cameră care se numeşte sacnasiu. Acest sacnasiu dă totdauna spre nord Ş* Pe o grădină. Asemenea case să găsesc la cei vechi, la §reci şi la romani, se găsesc, în zilele noastre, în părţile Orientului locuite de turci, mai ales în Turcia europeană, ln Asia Mică. Acolo sunt de lemn, la români sunt de că- 351 rămizi ; acolo sunt învelite cu olane, la români cu sita şindrilite. Către acestea, de la un timp încoace se înalt în aceste mahalale un fel de case cu un cat, a căror vedere este plăcută, şi a căror împărţire este comodă locuitorilor, un fel de case ce se văd în Austria, în satele unde locuitorii oraşelor mari se duc vara să locuiască. Afară de toate aceste case, sunt încă mulţime de şandramale de scînduri sau paiente, puţin rădicate de la pămînt, învelite cu olane, alăturate totdauna de strade şi care serv de cîrciumi, hanuri, băcănii etc. Este tot ce poate fi mai dezgustător. In mahalale stradele sunt puţin umblate de trăsuri, numărul trecătorilor pe jos meseriaşi, dulgheri, zidari, lucrătorii de clădiri, oameni si femei precupeţi,"-vînză-toare de legume, de lăpturi, birjari, dorobanţii ministe-rilor, negustoraşi de încălţăminte, de frînghii, de abale, pînzeturi, numiţi braşoveni, covaci, bărberi, băcănasi, locuiesc aceste mahalale. Ele s-au lăţit încă prin adaosul unei noi poporaţiuni de ţărani ce altădată doseau peste Dunăre ca să scape de greutăţile condiţiunelor de clă-caşi, şi acum vin şi se alătur de mărginele capitalei uncie cumpăr locuri şi clădesc un fel de case dizgraţioase. Intr-una din aceste mahalale, numită Olteni, este o mică biserică, biserica mahalalei. Fiecare mahala are bisericuţa ei. Aceste biserici sunt mirene sărace, fondate de cîte un particular ; unele din contribuiirea locuitorilor locului. Biserica Oltenilor este fondată în anul 1722 de Nicolau protopopul şi de Constandin vătaful. Hramul ei este Adormirea Maicii Domnului. O luptă memorabilă se întîmplă aici pe la anul 1821, august 7, intre turcii ce o încongiuraseră şi cîţiva ar-năuţi şi români ai Savei, ce se apărau din întrul ei. Biserica a trebuit să sufere. Turnurile şi tot ce a fost lemn a ars, zidurile mai s-au surpat de tunuri. Logofătul de divan Minai Piron, fiul lui Radu, a reînălţat această biserică, a adăugat încă un hram, acela al Înălţării şi ^ soborului sînţilor îngeri, fiind domn ţărei Grigoriu Ghica şi mitropolit chir Grigoriu, 1823, noiemb. 12. La începutul său, această biserică era un compozit de mai multe stiluri ; stilul doric, corintian se amestecau în coloanele de piatră în număr de opt ce se vedeau 352 .;orijinind amvonul sau vestibulul de la intrare ; stilul bizantin şi arab amestecat pentru restul ei. Patru coloane dorice, patru corintiane. Patru mai simple, patru ^ai înflorite în capitole. Aceste coloane erau supţiri şi pitice. Amvonul era strimpt. La dreapta era zugrăvit iadul, la stînga raiul, sau mai bine purgatoriul ; pe partea iadului se vedeau mulţime de diavoli, negri, goi, cu coarne lungi, cu coadă încîrligată ; oameni, femei despletite, rău desemnaţi. Prin mijlocul iadului să vedea un foc ce curgea ca un rîu, poate focul ghenei ; în acest sivoi de foc apăreau • oameni şi femei dezbrăcaţi, dar cu pielea atît de groasă că nu îi frigea focul ! Capete tăiate, mîni, picioare ; mai mulţi draci respingeau cu osia în foc pe toţi păcătoşii cari voiau să iasă. Afară din acest şivoi de foc era un om şi o cumpănă. Omul era ţinut de păr de un diavol. Acesta era un biet băcan care vînduse lipsă. Mai sus era o cumpănă, într-o parte a cumpenei erau puse mulţime de pietre şi peste pietre se atîrnaseră mulţime de diavoli ; în partea dimpotrivă, un om drept pusese o batistă subţire ; batista dreptului atîrna mai greu decît pietrele şi toţi diavolii. Mai dincolo venea alte grupe, alte pedepse, unele subiecte ce le vedem în iadul lui Dante şi care a cătat neapărat a se inspira din tradiţiunea poporană. Sus de tot se vedeau doi regi : Alexandru şi Dariu. Nu ştiu pentru ce aceşti doi ? Poate pentru că aceşti doi au trecut Dunărea să se bată cu sciţii sau geţii ce locuiau aceste locuri ? Aceşti cloi regi sunt încoronaţi şi îmbrăcaţi. La stînga se vede o cîmpie, cu arbori, cu munţi, cu văi, cu ape, cu plante. Intre alte subiecte, să văd mironosiţele cele înţelepte şi cele nebune, acelea a căror peşteră se arată închinătorilor încă astăzi la un loc în rîpă, între Erihon şi marea Asfaltidă. Să mai vedem alte subiecte din Biblie. Copii dedaţi a urî pe diavoli scoseseră cu cuie ochii acestor draci a doua zi după ce să zugrăvise amvonul. îndată ce intrai în biserică, întîlneai un fel de despărţire, tindă. Această tindă era deosebită de întrul bi-sericei prin doi stîlpi groşi de cărămidă zugrăviţi cu medalioane în care se vedeau cîte un bust de sînt. La 353 dreapta şi la stingă, pe cei doi păreţi, erau zugrăviţi mai mulţi sînţi, în picioare. Bolta de sus purta o medalie mare în care să vedea un Crist. Asupra uşei bisericei era zugrăvită biserica pe care o ţineau doi inşi cu cîte o mînă ca o colivie ; aceste persoane erau fondatorii bisericei, Nicula protopopul şi Constandin vătaful. Cel dintîi în partea dreaptă ; cel din urmă în partea stingă. îndată ce treceai de aceşti doi stîlpi, intrai în mijlocul bisericei ; d-asupra o boltă care se urca şi se sfîrşea, strimptîndu-se d-odată din cauza unui turn ce se ridica peste bolta cea mare, el însuşi scobit şi boltit. în bolta acestui turn, într-o altă mare medalie, era alt portret al lui Crist. în dreapta şi în stînga biserica făcea două pîn-tece şi forma un rond. Aceste două pîntece erau feres-trile. Lumina intra pe două fereşte lungi. Două mari sfeşnice de fer, la dreapta şi la stînga iconostasului, aşezat alături cu linia uşei altarului spre dreapta. Catapeteasma bisericei era de stejar sculptat cu multă artă. Altarul avea trei uşi, între aceste uşi se vedeau icoane mari. Acolo unde erau cele două sfeşnice mari, biserica începea a se strimta. La aceste două colţuri erau jeţurile celor doi cîntăreţi. Scaunul domnesc era îmbrăcat în roşu, la dreapta intrînd în rond, în capăt; scaunul mitropolitului, îmbrăcat în negru, dupe al domnului. Dar este constatat că niciodată, nici domn, nici mitropolit nu au venit la acea biserică. Altarul se compunea de un prestol de piatră. în fund, o fereastă ; la dreapta, un dulap în zid unde se păstrau sfitele şi cărţile ; la stînga, înaintea unei fereşte mici, un cămin unde se păstra cărbuni de lemn aprinşi, în cenuşe, pentru cădelniţă. Acolo era aliniată cădelniţa de argint. în cea dintîi intrare a bisericei era locul lăsat femeilor ; în a doua, în rond, locul bărbaţilor. Altarul era oprit tutulor, afară de servii religiunei şi copiii inocenţi piua la o vîrstă oarecare. Biserica avea două turnuri ; unul mai mic asupra vestibulului, unde erau clopotele ; celalt, mai mare, asupra rondului ; ferestele pretutindeni erau îngrădite ^cu feare, poarta bisericei de lemn de stejar foarte gros căptuşită cu fer. 354 Vorbim despre aceste amănunte fiindcă avem a duce aici pe cititori în momentul asediărei de turci a acestei biserici. COBORlTORIT LUI NICOLA PROTOPOPUL In seara anului 1821, august 16, o seară frumoasă de vară, un cer senin, încununat de stele, lumină de lună, o lină suflare de vînt. In mahalaua sînţilor Apostoli, între biserica ce poartă acest nume, de la zidurile ei despre sud-vest, unde se mărginesc cu o mică stradă ce merge la rîul Dîmboviţei, şi între o mare stradă ce, plecînd de la poarta chioşcului altădată d-asupra portei caselor Dudescului, merge la podul după Dombiviţa, în nişte case înşirate pe strade, ca un han, formînd mai multe prăvălii şi apartamente. Intr-unul din aceste apartamente, acela ce se învecineşte de monăstire, bătea la o uşă, oarecum cu sfială, un om îmbrăcat ca arnăuţii. La brîu avea două pistoale poleite cu argint şi înfipte într-un şal. La dreapta brîului un iatagan lung, ce strălucea la razele lunei. Ar fi crezut cineva că este poleit cu aur şi înţesat cu petre scumpe. In mînă o şişinea ghintuită. La cap era legat cu un şal verde. O fustanelă albă, un ilic cusut cu fir şi cu manele înfirate şi crăpate, poturi de postav albastru subţire sub cămaşă ; cu ghetre negre cusute cu fir şi cu bumbi de argint mari cari le închideau într-o parte. în sfîrşit, un costum arnăuţesc care suferise oarecare schimbare. Acest om părea de treizeci şi cinci de ani, barba rasă, mustăţile castanii şi puţin lungi acopereau cu părere de rău o gură mică ce încadra nişte dinţi albi şi potriviţi. Capul său legat nu era ras, dar era tuns. Ochii negri, plini de foc, nasul potrivit, fruntea lată se perdea jumătate sub turban. Gene şi sprîncene castanii închise, şi nici prea stufoase, nici rari. Faţa lui palidă, fruntea încreţită şi căutătura puţin posomorită. Un arnăut în acea zi în Bucureşti, cînd chehaia-bei °eupase capitala cu oştiri turceşti, era ca o căpriţă în Vl2unia tigrului. Turcii furnicau pe strade. Către aces- 355 tea, el întîlni mai multe patrule, schimbă cîteva vorbe cu ele şi trecu înainte. Să băgăm de seamă două lucruri El poartă turbanul verde ce nu este iertat să poarte decît musulmanilor cari se cobor din viţa profetului sau a unui martir mahometan. Pe urmă, el nu salută ca creştinii, ci ca musulmanii. Zice : Seleam-alechim ! Un creştin nu cutează a zice aceste vorbe. Dar sînt arnăuţi musulmani. Poate să fie unul din acei arnăuţi veniţi cu oştirea turcească ? Un arnăut de ai bimbaşei Savei nu ar cuteza să umble pe stradele din Bucureşti, ar fi ucis de cel întîi turc ce ar întîlni. Ar-năuţii Savei sunt vrăşmaşi turcilor, cu toate că chehaia-bei a promis lui Sava să-i facă graţie lui şi tutulor ce serv sub dînsul. — Cine este ? răspunse o voce tremurătoare de femeie, fără a deschide uşa. — Eu, Preda, răspunse arnăutul. Uşa să deschise şi să reînchise. Ce se trecu acolo nu se ştie. Se auziră nişte strigăte, femeia leşinase şi căzuse în braţele arnăutului. Patru ore după aceasta, să intrăm în acest locaş. O cameră largă, două fereşte spre stradă. La stînga, in-trînd, lîngă zid, un pat lung ce mergea pînă lîngă o sobă de zid la păretele curmeziş, în care se făcea o altă uşă. Lîngă sobă, pe un pat un leagăn de lemn, în leagăn un copil de un an, care dormea şi surîdea. Nu departe de copil, un om cu picioarele în jos, şedea pe marginea patului. Acest om era arnăutul ce văzurăm decuseară bă-tînd la uşă, dar acum părăsise armele, aruncase turbanul. O femeie sta în genuche înaintea lui. O candelă lumina în casă şi arăta pe faţa acestei femei două rîuri de lacrimi. Ea ţinea fruntea pe genuchii acestui om. Buzele ei sărutau minele lui. Femeia era ca de douăzeci şi cinci de ani. Era frumoasă ; un păr bogat, castaniu, împletit într-o singură viţă, se lăsase pe spatele ei şi îşi odihnea vîrfurile pe scândurile camerei. Ochii mari, cafenii închişi, umbriţi de gene lungi castanii ; sprîncene îmbinate şi dese. O gură mică, buze rumene, dinţi, alb-şi mici, faţa palidă şi peliţa albă ca laptele, delicată Şi fragedă totdodată, mîni mici şi albe, braţele grăşeioare de la mîni în sus, fruntea ieşind cu fală din valurile 356 f0amei sele ; nasul într-o frumoasă armonie cu trăsurile :jc;urei sele ; astfel era această femeie. ' Să spunem mai curînd : ea era soţia acestui om. Acest om era singurul coborîtor din protopopul Nicolae, Linul din cei doi fondatori ai bisericei de la Olteni. între protopopul Nicolae şi acest om, fusese tatăl acestui din urmă, fiu' protopopului. Dar acela murise, tăiat de un joîria fanariot ce îl bănuise că umblă să răscoale poposi. Fiul său, rămas orfan, dar cu o mică avere ce abia îi ajungea să trăiască, făcu un roman în junia sa. Se înamorase de fata unui grec clin Fanar ce era vistier mare ; ajunsese să fie iubit. Avea atunci optsprezece ani. într-una clin zile, el întîlnise pe vistierul Ianachi, părintele iubitei sele, şi, fără mai multe vorbe, îi zise : — Dă-mi de soţie pe fata dumitale. Ea mă iubeşte. — Te iubeşte ! răspunse grecul care, asemenea, fără mai multe vorbe, se întoarse către doi lipcani şi le dete ordin să-1 prinză şi să-1 ducă la armăşie. Peste două zile fuse aruncat într-o trăsură şi dus la monastirea Mărgineni, unde fuse de toţi uitat. Patrusprezece ani el fuse internat. Egumenul monastirei, urîn-du-i-se cu acest arestant, scrise de multe ori mitropolitului ca să mijlocească pentru liberarea lui. Guvernul se mărgini a-1 trimite la altă monastire, de unde apoi trecu încă prin două monastiri. Cînd fuse liber, era de treizeci şi doi de ani, intrînd în închisoare la optsprezece. Fata vistierului Ianache grecul se măritase dupe un grec ţarigrădean şi plecase cu dînsul, a doua zi după ce îi arestase. După doi ani, el adică la vîrsta de treizeci şi patru de ani, se însurase cu această femeie, fata unui moşnean ^n Pietroşiţa. El se chema ca moşul său, Nicolae. Femeia lui se chema Dulina. Copilul din leagăn era singurul lor copil. Am zis că era de un an, era băiat. Se numea Constan-Qln şi maică-sa îi dase, din răsfăţare, numele de Dem. ^ Fatalităţi ce nu se pot explica determinară pe Nico-pae ^rotoPopescu să lase femeia sa tînără, iubită şi încuiată, şi să alerge sub stindardul lui Tudor Vladimi- 357 rescu, care strîngea sub arme pe toţi românii, pentru scăparea patriei. Nicolae plecase. Făcu toate campaniile lui Tudor Cînd acesta muri, sub cuţitul lui Ipsilant, Nicolae voi să urmeze lupta contra fanarioţilor. Pînă a reuni pe vi^ tejii români sub un stindard român, trecu sub stindardul lui Sava. Acest din urmă veni la Bucureşti, unde ^ra chehaia-bei şi cu dînsul ajunse şi Nicolae Protopo-pescu ; îndată ce ajunse, să duse să întîlnească pe tînără sa soţie şi copilaşul său ce nu-1 cunoştea încă. Cele dintîi raze ale unei frumoase dimineţi de au-gust se amestecau cu razele candelei. — Tu vrei să pleci încă ! zicea Dulina. — Trebuie, îi răspunse Nicolae, mîne sau mai bine astăzi. Sava se duce cu toţi ai sei la chehaia-bei să se împace, nu poci să-1 las. Oricum se vor schimba lucrurile, sînt hotărît a mă trage acasă ; ţara a scăpat de jugul grecilor. — Dacă era să te văz atît de puţin, pentru ce ai mai venit ? zise Dulina cu o mustrare tînără. Este aproape un an de cînd nu te-am văzut. Un an, voi să zic mai mult, o viaţă de om !... Nu te văzusem de mult, dar ştiam că trăieşti. Vai ! se dedă cineva însuşi cu durerile sele! Mă cledasem cu lipsa ta, ca omul lînced cu lîncezia sa, ca robu cu lanţurile. Ai venit... acum nu mai poci să sufăr lipsa ta, Nicolae, nu mai poci, auzi ? Tu să şezi cu mine. Se zice că sunt bărbaţi cari iubesc femeile lor. Eu sînt femeia ta ; pentru ce nu mă iubeşti ? Toate sînt minciuni ! Se înşăl cei astfel. Sunt părinţi cari iubesc copiii lor. Tu nu iubeşti copilul tău. îl părăseşti de cum l-ai văzut ! Uită-te cît este de frumos, cum zîmbeşte ! Cine ştie dacă în acest minut nu visează la tată-său ce ştia prin vorbele mele ! Ai zis tu singur, oricum se vor întoarce lucrurile, ţara a scăpat de greci. Acesta a fost cugetul tău cînd ai plecat la oaste. Acel cuget s-a împlinit. Pentru ce vrei să te mai duci ? Pînă astăzi am fost supusa ca o roabă. Dorinţele tele erau ale mele. Această supunere lesnicioasă, blîndă, zîmbitoare, de faţă, m-a făcut să van> multe lacrimi în ascuns ! Căutam să mă supui a nu te v^ dea, a suferi şi ce suferinţă ! nu aş voi să-mi răzbu^; făcîndu-te să suferi tu ceea ce am suferit eu, nu aş 358 pentru vrăjmaşii tăi. Cine poate să-ţi spuie toate amărăciunile mele ? Durerea îmi însuflase multe mustrări, pşiitoare spre a-ţi zice cînd vei reveni, mustrări sub cari să se sPargă o inimă. Tu ai revenit şi eu nu ain zis nimic, n-am avut puterea a mă mai gîndi la aceasta. Aş fi fost nebună să mai gîndesc la trecut ! Nu, nu ! nu-ţi mai vorbesc de mine, tu nu mă iubeşti. Dar eU îţi voi vorbi de copilul tău, Nicolae, ai milă de copilul tău ! Vezi cît este de plăcut ? Dacă tu vei muri, ce va face această slabă făptură ? Va rămînea orfan fără tată, fără mumă... Dulina se înecă de lacrimi. — Dară, urmă ea, fără mumă, căci tată-său mort, maică-sa nu va mai putea să trăiască... Tu nu ştii... am o presimţire amară... Sava se duce la chehaia-bei să facă pace. Turcii nu ţin cuvîntul dat. Sub această pace poate să se ascunză o lovitură de moarte. Nu te duce, Nicolae ! nu te duce ! Rămîi aici ! Ce trebuie să fac ? Cum trebuie să te rog ca să fiu ascultată ? Vrei să mă fac frumoasă pentru tine astăzi ! Vrei să te iubesc mai mult decît totdauna dacă ar fi cu putinţă ? Vrei să-ţi sărut genuchile ? picioarele ? Ceea ce vrei, spune, voi face tot... dar rămîi ! Nicolae asculta într-o adîncă tăcere. — Voi să fii liniştită, voi să fii crezătoare, că nimic din temerile tele nu se vor întîmpla ; că astă seară încă mă voi întoarce acasă. Chehaia-bei are trebuinţă de Sava,. de ostaşii săi ; în curînd un vrăjmaş mai mare se va arăta, un vrăjmaş al nostru, al turcilor şi Turciei. Cît pentru mine, nu poci face alfel, am dat cuvlnitul lui Sava, acest om va fi trebuincios ţărei, este un viteaz. Ascultă, Dulino. Tudor a perit, dar alţi Tudori au să se ridice.spre ţintuirea ţărei. Iţi spui lucruri ce trebuia ca să-ţi as-cunz... Tu nu poţi să le înţelegi... Voi aprinde războiul chiar împotriva ruşilor, de va fi trebuinţă, voi mîntui tara. Atunci tu însuţi vei fi ferice, vom lăsa copilului n°stru o patrie, un nume mîndru. Eu şi fiul meu vom fi fericiţi cînd tu vei trăi în miJlocul nostru. Cele ce crezi să faci, Nicolae, mie îmi ^ar nişte vise ; nu te încrede dorinţelor tele, să nu te în-■efe. Astfel a crezut si Tudor, si iată că astăzi nu mai 359 — Tudor nu mai este, dar ceea ce a voit să facă s^ va face. Omul este o unealtă în mîna lui Dumnezeu' g.^ sparge de multe ori, dar lucrarea se face totclauna. ln! chipuieşte-ţi că am căzut în lucrarea ce-mi este lăsat* de Cel de Sus. Ce sînt eu mai mult decît un lut ce mal curînd sau mai tîrziu cată să se întoarcă pămîntului 0 zi mai mult de viaţă este oare ceva ? Şi ce plăceri are această zi de viaţă pentru cel ce vede patria sa căzută ? femeia sa hrănind pruncul cu laptele său ca să fie într-o zi rob ? Vezi tu acel copil ? Dacă aş şti că va să i'ie într-o zi umilit de fanarioţi precum a fost părintele său, i-as da o lovitură de sabie. Dulina, ce asculta în genucjie, în acest minut era frumoasă, ea scutură capul său sub valurile părului ; ai fi crezut că vezi un crin tremurând sub cele dinţii umbre ale serei. Ochii săi înotau în lacrimi. — Nu zice aceste vorbe ! strigă ea, aruncînd o căutătură tînără asupra copilului. Ai avut cuvînt să-mi zici că eu nu înţeleg aceste idei, sînt femeie, sînt mumă, iubesc viaţa, mi-e teamă de moarte ; iubesc pe soţul meu, pe copilul meu, mai mult decît viaţa mea. Pentru mine viaţa sînteţi voi, lumea mea, patria mea, fericirea mea sînteţi voi. Tu, Nicolae, ai alte simţiri, iubeşti ţara, mărirea ei, urăşti pe fanarioţi. Tu crezi în viitorul patriei, eu nu înţeleg ce este acest viitor, tot ce ştiu este că iubesc ce iubeşti tu, şi nu înţeleg nimic. Dar ascultă, domnul meu, soţul meu, frăţiorul meu, alţii au simţit şi a.: făcut ca tine, au crezut şi s-au perdut fără a folosi nimic. vŞi, ce este mai trist încă, au perit necunoscuţi sau hui::: de lumea pentru care s-au jertfit. Dar să venim la tine; Viaţa ta cea mai frumoasă a trecut în umbra închisore:. Tu nu ai avut tinereţe ca ceialţi oameni şi viaţa ce-ţi rămîne o păstrezi ca să o pui sub sabia turcilor, şi care este recunoştinţa oamenilor pentru cari te perzi ? Nimeni nu te cunoaşte ; în ziua cînd ei te vor cunoaşte, se vor ridica împotriva ta cu mînie, vor căuta să t-1 piarză, ca să te facă să mori cu amărăciunea ce l2^ după dînsa o încredere frumoasă şi înşelată. Eu nu i^" besc nici bogăţia, nu sînt ambiţioasă. Fiul meu va^ ca mine, îl voi învăţa a face binele pentru bine. Pen«^ cine dar te sileşti a face avere şi a lăsa un nume stra 360 Ilicit, claca astfel este cugetarea ta ? Vai ! şi ce vom Lcq no: cu aceste bunuri deşarte, cînd tu nu vei mai fi ? par îmi vei vorbi de datoria către patrie, crezi tu că surind astăzi prin trădare, vei împlini această datorie ? Tara nu va şti cine ai fost ; de va şti, te va uita mîne ; rriîne soţia ta şi fiul tău vor cerşi pe poduri pînea lor şi vor fi umiliţi de oameni ce tu îi numeşti ţara. Nicolae se posomorise. Această posomorîre pătrunse •n inima Dulinei ca un vîrf de cuţit. .— Tu taci ! urmă ea, vorbele mele te supăr, mă iartă, ■Nicolae, sînt femeie, ştiu să simţ şi nu ştiu să vorbesc; c;acă vorbele mele te-au rănit, tu mă iartă, închipuieş-:e-ţi că nu am zis nimic, că le-am luat înapoi. Nu, fră-âorul meu... eu sînt femeia ta supusă ca totdauna... Dragostea ta şi a copilului nostru m-a orbit... Fă ceea ce Ţa ştii că e bine !... te voi asculta, mă voi supune ca domnului meu. Vei tu viaţa mea ? Zi o vorbă : este a ta. poţi să o spargi în mînile tele. Vei să te duci ? Du-te ! Dar gîndeşte la Dulina ta, la fiul tău. Vel să crez că o să te întorci astăzi încă ? Voi crede, te voi aştepta voioasă, plină de credinţă, de nădejde, de fericire... Tu ştii mai bine decît mine lucrurile, tu nu poţi să minţi* nici să te înşeli. Ai zis că vii, vei veni. Eu sînt o nebună, dar tu nu te uita la aceasta, astfel sînt femeile. Fruntea lui Nicolae se descreţise şi se luminase, o lacrimă de tinereţe luci în ochii săi. — Dulino ! zise el, nu pot să mă plîng împotriva ursitei mele, nu pot să mă plîng împotriva ţărei mele, ursita mea este dulce prin tine. Ţara ce naşte o femeie ca tme, este o ţară binecuvîntată de Dumnezeu. îmi ziceai că nu am fost ferice în viaţă, că nu am avut tinereţe ! Sînt ferice cum nimeni încă nu a fost în lume. Mă simţ hnăr ca un copil lîngă tine. Inima ta întinereşte inima •nea. Care este tînărul ce este iubit şi iubeşte ca mine ? Lare este omul ce iubeşte ceea ce Dumnezeu a făcut mai Julce în lume, pe tine, ce nu eşti o femeie ? îngerii au Urst din ceruri modelul frumuseţei şi te-au făcut pe ^mînt cu suflarea lor cerească. Ursita cată a .se împlini, ma voi duce. ce P *u** m*n^e se*e *e sărută, apoi o lacrimă sfioasă e iuc: o clipă în ochii săi se sparse, rîură şi căzu pe 361 fruntea soţiei sele. Era cea dintîi şi cea din urmă lacrimă ce vărsă acest suflet puteric. Vederea morţei, cadaverile luptătorilor zvîrcolindu-se în dureri, gemetele, suspinele celor ce murind în bătaie, regretau o fiinţă iubită, nu atinseseră acest suflet. Tinereţea femeei sele, căzînd asupra lui, îl mişcă, îl sparse în lacrimi. El cere armele, femeia i le prezintă cu mînile ei albe si mici. Puse armele la brîu, turbanul pe cap. în acel minut, copilul se deşteptă în leagănul său, voios, surî-zînd. Muma îl rădică în braţe, îl prezintă soţului său. Copilaşul nu văzuse încă un om, şi încă un armat; întocmai ca fiul lui Enea, la vederea părintelui său încărcat de arme, să sperie şi începu să plîngă. Dar dulcea privire a mumei goni această spaimă din inima copilului. Dînd copilul în braţele părintelui, ea înclină fruntea sa frumoasă pe sînul luptătorului ca o floare ce se înclină pe un trunchi. Copilul, văzînd aceasta, făcu ca maică-sa. Două lungi sărutări, una pe fruntea copilului, alta pe fruntea maicei lui, puse Nicolae atunci şi fură cele din urmă sărutări. Peste zece minute arnăutul se îndrepta către locaşul Savei. Femeia sa îşi storcea ochii în lacrimi, micul său copil se juca cu părul ei despletit ce rîura pe sînu-i ca un văl. Orele păreau că-şi opriseră zborul pentru acest suflet frumos ; timpul era lung. BIMBAŞA SAVA Era 17 august, anul 1821. O zi frumoasă ; poporul Bucureştiului, totdauna curios ca o femeie să vază, să auză, să ştie, că cunoască tot ce se face în capitală, să aduna către strada ce se chema atunci Furtună şi unde astăzi este capătul Po" dului Mogoşoaei ce dă în strada Franceză ; acolo era altădată un han mare, cît un palat, pe partea despre nord-vest ; să numea Hanul lui Constandin-vodă ; în fata cu această lungă zidire, astăzi dărâmată şi înlocuită cu o piaţă, era casa Belu, locaş încîntător, pe malul Vî^°0l viţei ; între Dîmboviţa şi curtea caselor era o gr^l^1.n-minunată ; între curte şi stradă era aşezată casa, adi 362 ja po^> cum s^ zi'cea Pe atunci ; numirea de pod ce să jaSe stradei venea de la construcţiunea pavagelor după stradă ce erau făcute de podini de stejar, una lîngă alta jn curmeziş, aşezate pe nişte stinghii, şi bătute cu cuie de lemn. Cea mai nepractică povară. Apele de ploaie se scurgeau pe dedesupt, umflau podinele şi, de cîte ori ploua, aceste podini se rădicau, dezlipite, şi înotau pe dasupra. Caii îşi rupeau picioarele, trăsurele roatele, nimeni nu cuteza să umble pe strade. Casa Belu era un locaş plăcut, o poartă frumoasă de piatră cu mai multe statue de granit, între cari o zeiţă de marmură cu un vas în braţe : din acest vas cura apa unei fontîni. Această fontînă era aproape de poartă ; bătrînii noştri aveau mai mult decît noi gustul artelor frumoase ; îndată ce intrai sub această poartă, în forma unui arc de triumf, la stînga, era poarta de intrare a scărei casei. Casa avea forma multor case din Orient,, cu două caturi, adică un cat şi beciuri. Despre pod avea o formă pîntecoasă. Spoită cu var. O scară largă, o sală al cărei fund da pe stradă, de amîndouă părţile sălei, camere. Astăzi nu mai este nimic din această casă istorică ; aici au jurat toţi mavroforii şi românii ură şi război turcilor, aici a şezut chehaia-bei, aici s-a făcut acea scenă sîngeroasă despre care avem a vorbi. Pe locul acestei case s-a ridicat un palat încîntător. Dar casa ce aduce aminte atîtea fapte istorice nu mai este. Vechitura istorică era mai preţioasă în ochii oamenilor inteligenţi decît această nouă adunătură de material întocmită cu artă. Proprietarul a făcut rău de nu a păstrat acest monument. Fapte de această natură sunt o dovadă de puţinul interes ce unele familii pun la cele mai preţioase lucruri ce le privesc. Am zis că era o zi frumoasă, ziua de 17 august a anului 1821. Şi mulţime de oameni se grămădeau către acest loc. Toţi aceşti oameni aveau ei o presimţire de scenele sîngeroase ce erau să se întîmple în acea casă ? roate ! Ei ştiau că chehaia-bei, orînduitul Portei în Va-ahia, cu trebile insurecţiunei, aştepta în acea zi pe ]nibaşa Sava, să vie să i se închine. Sava, inamic al lui udor Vladimirescu, capul corpului român, contribuise mult pe lîngă căpitan Iordache ca să se ucigă Tudor. De la 363- un timp el se lenevea, să răcea, să înlătura de ceialt* capi ai insurecţiunei. Devenise, după oarecare înţelegeri secrete cu chehaia-bei, unealta sa, în contra creştinilor Acum. voia să facă pace formală cu chehaia-bei. Se aştepta dar să vie cu toţi arnăuţii săi să se închine la acest conac. Chehaia-bei dete cuvîntul său, nu numai a-1 respecta, ba încă a se servi cu dînsul. Poporul vedea o trădare, un trădător ; cunoştea pe turci ; avea dar dreptul să aştepte, în ziua aceea, să vază lucruri însemnate Chehaia-bei sădea pe un divan, purta un turban alb cu un surguci de diamant spre frunte, dasupra căruia se înălţa o pană de struţ. Purta un caftan verde d în mijlocul mulţumirilor şi strălucirilor, sunt mai nefericiţi decît săracul în coliba sa. ^ceasta se întîmplă cînd omul nu ştie a se mulţumi pe soarta sa. jrji supus înaintea voinţei lui Dumnezeu şi a oamenilor, clar nu fi tîrîtor, nici linguşitor ! Respectează pe ceialţi, fără a te despreţui pe tine. Nu-ţi face din puntul cinstei un mijloc de a te bate cu cei ce te vor lovi. Cinstea este comoara săracului. Cel ce o are poate să o ucigă ; cei cari caut să i-o răpească nu izbutesc niciodată. Cinstea pentru omul cinstit este ca mirosul pentru trandafir, pe care nici vîntul, nici vermele, nici ploaia nu i-1 pot dezlipi de dînsul. A pretinde a face să se res-tatornicească cinstea unui om cu sabia în mînă este a-şi pune la îndoială fiinţa cinstei. Un om poate să se facă nedrept, oamenii însă nu se fac nedrepţi. Dreptatea întîrzie de multe ori, dar niciodată nu lipseşte a veni. Lasă lumea şi timpul să judece între tine şi între vrăjmaşii tăi ! Aceşti doi sunt cei mai mari prieteni ai omului nedreptăţit. Cea mai mare fericire poate să fie pentru un om decît după ce a trăit, să poată auzi părerile de rău ale prietenilor săi, întemeiate pe aceasta că nu a făcut nimeni nici un rău în viaţa sa ! Ştii tu cît este de adîncă această vorbă ? Orice om trăieşte cată să fie asuprit de ceialţi. A fi asuprit, nedreptăţit, rău înţeles şi a rămînea mare în toată viaţa, fără a căuta să-şi răzbune, să lovească, aceasta este demn de Dumnezeu. Nu te lăsa a te tîrî de părerile unor oameni rătăciţi ce iau simţimîntele nobile şi mă-rinimoase pentru slăbiciune şi mărginire a minţei şi a inimei ; acei oameni nu înţeleg aceste simţimînte nobile Şi mărinimoase şi de aceea vorbesc astfel. Dacă aceşti oameni cu sufletele mărinimoase se numesc slabi, apoi Providenţa cerească ce este mărinimoasa cea mai mare este slăbiciune ! Nimeni nu poate trece între o haită de cîni ce sfîşiu Un leş, fără să deştepte mormăitul acestor cîni. Iată trista, dar adevărata icoană a oamenilor, a unor °arneni cari nu au primit de la ziditor decît chipul ome- 433 nesc. Aceste haite tu le vei întîlni în tot pasul vietej tele. învaţă a trece înainte, despreţuind aceste mormăituri ! Nu te înspăimînta însă pentru lume căci este astfel ! Evanghelia noastră ne zice : mulţi chemaţi, puţim aleşi. Florile cele mai frumoase încă sunt înconjurate de ghimpi. Nu lua niciodată ghimpii după flori. Nu alege societăţile bogaţilor, nici nu despreţui p0^ porul cel sărac. Tu ştii, fătul meu, că cei mai frumoşi trandafiri nasc şi cresc din băligar. Să nu ai însă nici ură pentru cei bogaţi şi dragoste pentru cei săraci ho-tărîtă de mai-nainte, căci tu ştii asemenea că din flori nasc mărăcini şi din mărăcini nasc flori..." Dem nu mai citi, el părea gînditor. „Mama, îşi zise el, nu va să-mi răzbun ; îmi recomandă aceasta cu tot denadinsul în rîndurile de sus... Iacă-mă încurcat !" Nu apucase a zice bine aceste vorbe şi figura palidă şi inteligentă a lui Vel se arătă la uşă. — Ce faci, voinicule, îi zise Vel intrînd şi şezînd pe pat, ostenit. Nu ştii ce rău mi-a părut de cele ce ţi s-a întîmplat aseară la colonelul ! Apoi cată să ştii că el însuşi şi nevasta sa sunt tare întristaţi, să nu te superi tu... Vina nu este a lor, vina este a societăţei în care trăim ; astfel sunt clasele aristocratice; vin în lumea nouă încărcate de rugina trecutului. Ele au numai forma. Fondul lipseşte, inima lipseşte, rezonul filosofic lipseşte... bune Dumnezeu ! lumea nu va rămînea totdauna rîsul celor puterici. Dem ridică ochii mari asupra lui Vel. — Şi această clasă aristocratică crezi că poate să piară ? îl întrebă Dem. — Dacă crez ? răspunse Vel. Sînt sigur, şi mai curînd decît gîndeşti tu, decît gîndeşte ea. — Bravo, iacă şi Radoţi ! Vino, Radoţi, să mîngîiem pe acest copil. El nu crede în progres, nu crede că vom scăpa de aristocraţi ! — Cînd vom voi noi, răspunse fostul căpitan de panduri ce înainta în cameră. Dem se îndoieşte ? adaogă el. Atunci poate că are dreptate să crează că lumea va f1 434 totdauna o turmă să o tunză ciocoii ; dacă toţi vor fugi ca Dem de la faptă, ce mai este de sperat ? — Şi cine ţi-a spus că Dem fuge de la faptă ? întrebă Vel. —■ Nu zic că fuge, dar nu cutează, şovăieşte... — Aidea ! zise Vel. Eu cunosc pe Dem. Dem are inimă. După cele întîmplate aseară, Dem trebuie să arate că are inimă. Dem nu zise nimic, dar luă scrisoarea mă-sei după jnasă şi o dăte lui Vel. -— Scrisoarea de la mumă-mea ce este moartă, zise el. Vel citeşte. -— înţeleg, răspunse acesta. Iacă ce te opreşte a veni cu noi. O mumă către fiul său nu poate seri decît astfel, părinţii noştri toţi ne vorbesc astfel. Este datoria lor. După părinţi vin profesorii cari tot astfel ne recomand a face. Nu este de mirare să recomandăm tot astfel copiilor noştri ; dar aceasta nu ne va opri de a ne face datoria noastră către ţară, precum nu au oprit nici pe părinţii noştri. Să înconjurăm testamentele părinţilor cu respectul şi adoraţiunea noastră şi să ne ocupăm de cele vii ! — Bine zici, Vel, strigă Radoţi. Să ne ocupăm de cele vii. — Şi cari sunt ţara. — Scrisoarea mumă-mei, zise Dem, mă îndeamnă să mă sacrific pentru ţară. — Atunci suntem în regulă, zise Radoţi. — Nu-mi plac mijloacele voastre, zise Dem, nu voi a lovi în umbră. — Vom lovi în lumină, zise Vel surîzînd. — Şi în faţă, adaogă Radoţi. Dem păru gînditor. — Nu vei fi niciodată decît un poet, urmă Vel. Trebuie a te decide îndată pentru acţiune. Noi, adică tu şi eu şi alţii ca noi, nu suntem născuţi a trăi pentru noi. Născînd, ursita ne-a însemnat în frunte ca proprii d-a fi sacrificaţi pentru ţară. Acest semn este talentul ce ne-a dat. Curînd sau mai tîrziu ţara va veni să-şi ceară de la noi îndeplinirea misiunei noastre. Eşti tu atît de apăsător la suferinţele ţărei în care ai născut ? în care 435 vei trăi şi vei muri ? Libertatea patriei nu află în sufletul tău mai mult loc decît nişte prejudecăţi, frumoase daca vrei, dar cari în împrejurările de faţă nu au nici 0 valoare ? Cu aceste credinţi, tu poţi deveni tot atît de rău pentru ţară ca şi aceia cari o lovesc. Intre aceia ce loveşte dreptatea, ţara, şi acela ce nu va să le apere deosebirea este aceea ce se află între cel ce îneacă pe un om şi cel ce îl vede înecîndu-se, ce poate să îl scape dar care trece înainte cu nepăsare. Eu nu-ţi zic nimic' te las pînă mîne să te gîndeşti, mîne însă voi un răspuns' acum adio. Vel, vorbind astfel, îşi ia pălăria şi iese. Radoţi îl urmează clătenînd din cap. Dem rămîne gînditor pe scaunul său de lemn. La ce se gîndea Dem atunci ? La o femeie care îl despreţuia. In acel moment cocoana Elenca intră în cameră. — Ei bine, broască ! ce ai să mai zici ? zise cocoana Elenca, puind amîndouă minele în şolduri şi luînd un aer de triumf. Am auzit ce ai păţit aseară la bal. Nu ti-am zis eu să nu te duci la ciocoi căci ai să te vestejeşti ? Zicînd aceste vorbe, ea se pune pe un rîs cu hohot. — Vezi că Elenca are dreptate şi ştie ce zice ? urmă ea. Eu ştiu cine sunt ciocoii... dar voi nu ascultaţi bă-trîneţea care ştie ce zice, şi iacă ce ţi se întâmplă. Dem nu zicea nimic, el lăsase capul în jos şi se gîndea. — Taci ? zise cocoana Elenca, nu răspunzi, ţi-a făcut rău ciocoiul care te-a gonit afară din bal, după ce te-a invitat... dar ascultă, nu-ţi face grijă de una ca asta. Ceea ce ţi s-a întîmplat este încă puţin cu ceea ce are să ţi se întîmple în viaţă, dacă nu vei şti să rămîi în teapa ta. Fiece lighioană trăieşte în sfera ei. Fiece om trăieşte în sfera lui. Dumneata ai vrut să te ridici, şi iacă cum ai căzut. Bine că nu trăieşte săraca ta mamă să afle astfel de lucruri ruşinoase ! La aceste vorbe Dem ridică fruntea. — Dar a cui e vina ? adaogă cocoana Elenca. Eu ţi-am zis şi nu m-ai ascultat. Dacă ar fi trăit mamă-ta poate că pe dînsa ai fi ascultat-o. Ea apăsă pe aceste cuvinte. 436 — Nu te plînge că nu te ascult ca pe mamă-mea, 7\se Dem, o dată nu te-am ascultat şi... — Şi ai păţit-o, zise cocoana Elenca triumfătoare. — Şi am aflat că trebuie să te ascult, urmă Dem. ~— Vezi aşa, adaogă cocoana Elenca, eşti băiat de treabă. Aşa te voi. Acum uită ce ţi s-a întîmplat ! Dă încolo pe ciocoi că sunt caii dracului ! brasla satanei f cuibul şarpelui ! vatra iadului ! balele turbatului ! Un dorobanţ intră cu o scrisoare de la ministerul unde Dem era copist. El aducea o scrisoare către Dem. Dem o deschide, o citeşte, devine palid. •— Iar vro istorie, zise cocoana Elenca. Ce este ? ■— Nimic, răspunse Dem, lucruri d-ale cancelariei. Cocoana Elenca ieşi. Dorobanţul făcu asemenea. Dem rămase pe gînduri. Scrisoarea ce îi dase dorobanţul era un ordin al ministrului. Printr-acest ordin Dem era destituat şi înlocuit cu un lacheu al unei dame mari. Dem nu zise nimic. Aruncă scrisoarea pe masă, Dupe cîteva minute, el zise în fine : — Şi acum cu ce voi mai cumpăra eu flori duminica să pun pe mormîntul mamă-mei ? Sărmane doritor nebun ! Tu nu te gîndişi la existenţa ta, ci la florile ce cumpărai ca să pui în fiecare duminică pe mormîntul mamă-tei ! — Trebuie să-mi caut un mijloc de viaţă, zise Dem,. nu poci să fiu o povară acestei bune bătrîne care a făcut atît de mult pentru mine şi care este atît de săracă.. Ea nu poate să mă hrănească. Aşadar trebuie să mă mut de aici. Cocoana Elenca reintră la Dem. — Ştiu ce carte ai primit, zise ea, te-a scos din post, bravo ciocoi ! — Nu m-a scos din post, zise Dem. — Ba te-a scos, răspunse cocoana Elenca, dorobanţul mi-a spus tot, în locul tău a pus pe un ciocoi al unei cocoane mari. Iacă pentru ce te-am dat eu la carte. Iacă. Pentru ce îţi strici sănătatea, scriind şi citind noaptea Pe această masă ca liliecii, pînă la ziuă. Bre ! bre ! bre f sPurcată lighioană este ciocoiul !... 437 — Nu te mai supăra, zise Dem cu bunătate. Eu nu-ti voi face nici o greutate. Astăzi chiar mă voi duce" să-rrii găsesc un căpătîi. Voi intra la vreo lipscânie... — Nu vsi ! răspunse cocoana Elenca cu mărire. Voi să înveţi carte precum ai început ; voi să te fac om! da ! voi să înveţi mai multă carte decît ministrul care te-a scos din post şi decît copiii lui ! Lucrurile nu au să mai fie precum au fost. Domnia ţărei nu va mai fi a ciocoilor şi a vitelor, ci a acelora cari vor şti mai multă carte. Vei sta cu mine încă. Nu te turbura că sînt săracă. Voi găsi eu mijloace a mă hrăni şi pe mine şi pe tine ; mînile acestea zbîrcite pot să lucreze încă şi să cîştige hrana mumei şi a copilului ei. Cînd vei fi în stare să cîştigi prin darurile tele, mă vei hrăni tu pe mine. Iţi trebuie bani ? Iacă, am cinci sute de lei strînşi din lucrul meu, fă-ţi treaba cu dînşii, doar nu s-ar bucura ciocoii de răul ce vor să facă. Na ! Dem era confuziat. El îi ia mîna şi i-o sărută, fără să poată zice o vorbă. — Ministrul tău care te-a scos din post, ciocoiul tău care te-a dat afară de la bal, lasă-i pe mine. Mă duc la S-tu Elefterie să dau un sărindar, să-i blestem, şi cînd S-tu Elefterie nu o face ce voi eu, mă voi duce la fermecătoare şi voi face a li se lua mînile şi picioarele. Nu ştiu ei cine este cocoana Elenca !... O să fac atît ciocoii, cît şi ciocoaiicele să vie )la tine, călări pe nuiele de alun. Nu mă face că plec acum la ciocoiul care te-a dat afară din bal, mă pui în poartă şi vai de ciocoaica lui : Cio-coaică fără ruşine şi fără obraz ! ce ai gîndit tu ? ai dat afară din bal un băiat curat ca un înger de trup şi de suflet, şi ţi-ai deschis patul amorezului tău spurcat de trup şi de suflet şi l-ai primit în braţele tele, pe el, pe ei cari joc cărţi, cari fur cîncl au slujbe, cari înşăl pe prietini, cari vînd pe tată şi pe mumă, cari nu au nimic sînt în lume ! Şi voi striga, bărbatului : Săracule de minte şi de inimă ! baba babelor ! ruşinea ruşinelor ! pune mîna şi-ţi numără coarnele şi petele dupe frunte ! pune urechea şi ascultă blestemele văduvilor care le-ai despoiat. In casa ta o singură dată a intrat un înger şi diavolul s-a turburat şi s-a zvîrcolit în inima ta şi a soţilor tăi în cele rele, şi s-au tras de la faţa lui, căci vederea lui îi fa~ 438 ceau să se roşească pentru păcatele lor. Şi voi merge la sinistru care te-a scos şi-i voi striga : dobitocule ! do-jjitocule ! ce ai făcut ? ai aruncat diamantul şi ai luat topazul. Nu este însă vina ta, căci eşti dobitoc. Isus zice : nU aruncaţi mărgăritarele voastre porcilor ! Tu, ca un porc ce eşti, ai călcat mărgăritarul în picioare ! Cocoana Elenca aprinsă astfel, începu să tuşască şi fuse silită a curma discursul său cel curios. Cînd termină tuşitul, zise lui Dem : —- Eu sunt mama ta, îţi poruncesc să şezi aici şi să fii vesel ! Dupe aceste vorbe să retrase şi vocea sa se auzi prin curte vorbind găinilor. ■— Are nobil şi frumos suflet această bătrîna, îşi zise Dem. — Dem ! Dem ! se auzi afară. Era cocoana Elenca ce striga. — Dem ! Dem ! friptura şi oale sunt pe masă !... vino, repetă cocoana Elenca. nehotarîrea si hotârîrea Noaptea ce veni după această zi fuse teribilă pentru Dem. A doua zi el trebuia să dea un răspuns lui Vel. Miezul nopţei bătuse la orologiul de la Bărăţie. Cocoana Elenca dormea în camera ei. Dem veghea însă în odăiţa sa, cu capul pe mîni, cu coatele pe masă. Era trei oare de cînd se afla în această poziţiune. La ce gîndea el ? Ideea dacă trebuie să intre în societatea de regene-raţiune se lupta cu credinţele lui leale inspirate de. mamă-sa. „Ce vor să facă aceşti oameni ? se întrebă Dem. O revoluţiune. Ce este o revoluţiune ? Este răsturnarea lucrurilor celor vechi, îndreptarea relelor, vindecarea răilor sub cari ţara este îngenucheată, este frumosul soare al libertăţii ce are să răsară în mijlocul întunericului în cari ne aflăm. Libertatea este atît de dulce ! vai ! astăzi suntem robi ! Mai multe milioane de romani robi la nişte boieri care ei însuşi sunt robi la stre- 439 ini ! Omul nu poate nici să scrie, nici să vorbească aceea ce cugetă, aceea ce simte. Dumnezeu însă 1-a născut liber. Ce vor aceşti oameni ? Să dea patriei libertatea de care are trebuinţă, să facă ca toţi fiii ţărei să fie egali înaintea legei, să facă ca legile să se execute pentru toti să facă ca dreptatea să fie pentru cel sărac ca şi pentru cel bogat; să lovească tirania, abuzul, hoţia, şi pentru acestea ei sunt gata a se sacrifica, şi eu ce ştiu acestea nu voi să mă duc cu dînşii să lupt şi să mor cu dînşii pentru libertate, pentru dreptate, pentru adevăr ? Nu voi, mă retrag, pe cînd ei mă chem ; ah ! sînt un mizerabil ! sufletul meu e mic şi înjosit. Sînt laş ! Locul unui asfel de om ar fi mai curînd lîngă cei cari fur şi cari robesc ţara, cari asupresc săracul şi favorez pe bogat, cari vînd patria streinilor. Dar nu, simţ că îmi iubesc patria, iubesc libertatea, iubesc dreptatea! mă simţ în stare a muri pentru ele. Nu, lumea nu va zice niciodată : «acest om servă tirania şi tîlhăria \» Mumă-mea ar muri de durere să ştie că fiul ei nu face mai mult decît ar face un mizerabil spion. Nu ! aceasta nu va fi, sînt liberal, sînt drept, sînt onest. Dar ce fac pentru libertate, pentru dreptate, pentru onoare ? Nimic. Orice tiran, orice tîlhar, orice spion vor zice şi zic că sunt pentru aceste frumoase lucruri ; dar nu vor face nimic pentru ele. Ce osebire este dar între mine şi între un tîlhar, un spion ? Nu este destul a cugeta şi a vorbi; un mizerabil tîlhar strigă contra tîlhăriilor mai mult decît omul onest ; trebuie dar a face, nu a striga ; tîl-harul strigă, dar nu face. Şi cu toate acestea, eu care sînt o furnică a pămîntului, care nu am după mine nici un trecut, nici fapte, nici experienţă, cu ce drept aş intra în luptă ? Cu ce drept, eu care nu sînt nimic aş defia trecutul în credinţele lui, în principiile lui, în re-ligiunea lui, în datinele lui ? Eu care nu am după mine nici o faptă, cu ce drept aş combate faptele secolilor înaintaţi ? Eu care nu am experienţă, cu ce drept aş -zice trecutului : te rătăceşti ? Şi chiar dacă scopul ar fi bun, cari sunt mijloacele ce ni şe ofer spre a ajunge la scop ? Mijloacele cari nu sunt leale, negreşit. A conspira este a lovi în umbră. Aceasta este rău, este gr0 440 aV ; trebuie a trece însuşi prin sînge ; este nedrept, căci cei inocenţi pot să piară cu cei vinovaţi. Şi unde sunt vinovaţii ? Acei oameni ce noi îi credem vinovaţi sunt jâptura trecutului ! In faţă cu trecutul, cu credinţele |or filosofice, ei nu se cred vinovaţi şi nici nu pot să fie. Şi dacă se vor face toate aceste rele spre a ajunge la un scop bun, suntem noi siguri că vom ajunge la un scop bun ? Suntem noi siguri că lumea va fi mai mulţumită atunci ? Suntem noi siguri că scopul ce voim noi â ajunge va fi evanghelia viitorului ? Şi această scrisoare, şi această mumă ce îmi ordonă să rămîn totdauna. leal ? Voi călca ordinul ei ? Şi acei ce vor să îmbunătăţească lucrurile sunt ei toţi oare buni ? sunt ei de bună-credinţă ? nu caut ei în toate acestea un mijloc de a mulţumi o ambiţiune personală ? Şi eu, mizerabil instrument al ambiţiunilor personale, cu ce mă voi îndrepta înaintea conştiinţei mele, cînd aş cunoaşte că am fost un instrument mizerabil al voinţei lor ? Oamenii bă-trîni, cu experienţă, m-au încredinţat că mai toate aceste răsturnări se fac în numele libertăţei şi al patriei, în numele fericirei naţiunilor ; dar în fund este totdauna o idee ambiţioasă : a ajunge la un scop care mulţumeşte persoanele, şi cînd scopul egoist este ajuns, ei nu se mai gîndesc nici la libertate, nici la fericirea patriei, şi sparg instrumentele sincere cu cari s-au servit, şi pentru cari ei devin cei mai neîmpăcaţi inamici. Şi cu toate acestea, omul cu principii, omul luminat are o misiune frumoasă în viaţă ; are o datorie către societate, către omenire : a se sacrifica pentru ceialţi. Orice om în societate primeşte de la societate dreptul d-a naşte, d-a trăi, d-a se lumina, d-a fi respectat ; are o legătură cu societatea, are drepturi, prin urmare are datorii ; îndată ce acele datorii ar înceta, drepturile nu ttai pot să existe. Fiecine contribuie cu ce poate. Eu jubesc patria mea, deşi nu am nici un drept în ea ; dar inima nu este un neguţător ce-şi trage în cumpănă serviciile ce dă în schimb. O iubesc şi nu ştiu pentru ce,. Şi nu voi să ştiu. O iubesc căci este nefericită. Dacă o Aubesc în adevăr, dacă o crez nefericită, pentru ce voi ramînea nepăsător la suferinţele ei ? 441 Tată, mamă, frate, rudă, eu nu am ; ţara mea surit toate acestea pentru mine. Ce îmi pasă mie cine sînt eu şi cine este trecutul ? Eu nu sînt nimic decît o idee, trecutul nu este nimic decît o idee ; două idei diferite. Ideea mea este bună. A sprijini patria, libertatea este o idee [frumoasă ; a sprijini dreptatea este o idee sublimă ; dreptatea nu este numai dreptatea relativă, este o dreptate absolută. Ceea ce doresc eu este dar bine Dacă sînt convins că este bine, pentru ce voi recula ? Este o trădare a rămînea în urma celoralţi, trădare contra tutulor ce au voinţa mea. Trădare contra juneţei. Un june nu trebuie nici să cugete, nici să simtă, nici să facă ca cei bătrîni. Este un lucru dureros a fi, bătrîn înainte de a îmbătrîni, a fi mort înainte de a muri ! Şi ce-mi pasă oare că ar fi rele mijloacele ce s-ar lua spre a ajunge la un scop bun ? Mijloacele rele vor privi pe seama celor mai mulţi. Se face ceva în viaţă fără suferi nţi ? Nimic. Dumnezeu, ca să vindece multe boale, a trebuit să creeze plante veninate cari fac răul ! Voi fi eu oare mai drept decît providenţa ? Ar fi nebunie a dori. Şi ce îmi pasă dacă cei ce vor a răsturna lucrurile ar avea în vedere persoana lor ? Pentru ce toată lumea nu face astfel ? Cînd toţi ar face binele, chiar avînd în vedere persoana lor, lumea ar deveni un paradis. Este drept a aspira să mulţumească vederile personale, aceia cari ar îmbunătăţi faţa lumei. Şi ce-mi pasă mie daca eu şi alţii ca mine am fi nişte instrumente şi am fi zdrobiţi a doua zi ? Să nu ne gîndim la ce vom fi noi ! Soldatul cel bun nu cugetă în ajunul bătăliei ce va deveni el a doua zi de bătălie." laică cum se gîndea neîncetat Dem, ce îl frământa, ce ce îl făcea să sufere. „Să mă hotărăsc, zise el. Nehotărîrea este mai crudă decît moartea." Dar gîndind astfel, ziua veni, soarele se urcă pe orizont şi Vel apăru dimineaţa în camera sa. — Ai hotărît ? îl întrebă el. — Am hotărît, răspunse Dem. — Cum ? — Nu mai sînt liber, adaogă Dem. — Dar ţara ta va fi liberă cel £uţin, zise Vel. 442 Era duminică pe la şease ore. Lumea elegantă din Bucureşti se întîlnea pe atunci la grădina surnumită cu cai, pentru că un întreprinzător avusese ideea a clădi în această grădină un foişor şi a aşeza cai de lemn ce se învîrteau. Această grădină este pe podul de pămînt lîngă Dîmboviţa. De la Grădina cu cai lumea se ducea la Mitropolie unde trecea seara. Grămezi de cavaleri îmbrăcaţi elegant cu frace civite cu bumbi galbeni de alamă, cu pălării negre ascuţite în vîrf, cu ciob oţele ascuţite în vîrful lor, cu pantaloni strimţi pe. picioare, mode de atunci ; pe de altă parte, grămezi de dame cu pălării largi cît lipanurile cele bă-trîne, cu rochii scumpe, parfumate ca nişte mirese de ţară, se îndreptau către Grădina cu cai, înotînd în pulberea ce trăsurile cari circulau lăsau în urma lor. O lume mai bogată venea în urmă. Această lume era în trăsuri elegante, avînd pe feciori înapoi, în picioare şi ţinîn-du-se de nişte ciucuri mari de mătase lipiţi de trăsuri. Toate aceste trăsuri, pline de cavaleri şi dame, urmau curentul general, către Grădina cu cai. Aproape de intrarea gradinei, doi oameni cu frace civite cu nasturi galbeni mergînd încet, conversînd. Cel mai bătrîn zicea către cel mai tînăr : — Am mîncat un pumn de pulbere. Bucureştenii sunt oameni ciudaţi în felul lor. Iarna frămîntă tina cu picioarele şi vara o mănînc, coaptă. Cînd un strein ar veni vi ar vedea de departe această lume, înotînd sub un nor de pulbere, ar crede că este o turmă de boi ce o duce la tăiere, căci numai boii pot suferi să aspire pulbere. Nu este vina oamenilor, zise cel mai june, ci a administraţiunei. 443 — Gîndeşti ? răspunse cel mai vîrstnic. Guvernele sunt totdauna ce sunt guvernaţii. Cum e turcul şi pţs toiul. Aproposito de politică, urmă acesta, ai intrat î^ societatea noastră ? — Am intrat, răspunse cel mai june. — Dar pe iubita o mai vezi ? — Nu am mai văzut-o. — Te-a trădat, răzbună-ţi ! Loveşte-o unde îi pasă — Nu voi să-mi răzbun. — Ai greşală. Ştii epigrama şerpelui şi a femeei ? — Nu ştiu. — Ascultă : Un şer pe muşcă o femeie. Ce crezi că se întîmplă ? — Ea muri ? — O, ce idee ! Tocmai şearpele crăpă ! într-acel moment o trăsură elegantă trecu răpede pe lîngă dînşii. în trăsură era o damă tînără şi frumoasă, cu un bărbat. Ea aruncă ochii la cei doi pedestri. — Ea este, zise în sine cel mai june din pedestri. — El este, zise în sine dama din trăsură. Trăsura trecu răpede, stătu la poarta Gradinei cu cai, dama se coborî cu cavalerul ei şi intră în grădină, cei doi prieteni sosiră îndată la poartă. Toată lumea, oameni, femei, copii, de toate vîrstele, de toate clasele, din toate colorile, circulau pe aleea cea mare, unii dupe alţii, sau unii printre alţii, cătîndu-se unii la alţii, sau mai bine, cătîndu-se unii la vestmintele celoralţi. O bandă de muzică instrumentală executa nişte arii de operă, destul de falş. Dacă toată această adunare de oameni ar fi fost cîni, vă pot încredinţa că sunetul acei muzici ar fi făcut un efect teribil asupra nervilor lor încît s-ar fi pus cu toţii să urle. Oamenii însă aveau nervile mai puţin simţibile decît cînii şi gustau aceste sunete descordante ale rnu-zicei în cestiune. în lumea ce se preumbla pe alee se auzea o murf mură surdă, unii se preumblau, alţii conversau. Pe icl> pe colo se auzea idei ciudate, vorbe franceze românite, 444 un fel de limbă ce desemna alte idei decît cele ce ei ar ţl voit să zică, dar cari ei între ei le înţelegeau. Unul calcă pe picior pe altul şi-i cere pardon, celalt răspunde mersi ! O damă zice unuia bonjur, domnule, domnul îi răspunde bonjur, cheramo ! Mai dincolo se fac dialoguri în limba franceză : — Că fe grand bunica ? întreba o fată de doispre-zece ani pe o damă de douăzeci şi patru de ani. — El s'asoa (şeade), răspunse dama cea mai vîrstnică. — Vu mange du ? (dulce) întreba un june dintr-un pensionat pe un funcţionar de la Ministerul Finanţelor. ■— Da, răspundea cellalt. — Voasi corn cet dam s'anculot (se izmeneşte), răspundea încă financiarul, arătînd o damă ce umbla ge-nată de fuste. Un ofiţer adăoga : — El a l'aveogleman de pul (orbul găinilor)'. — Chel glas vule vu ? întrebă un tată pe fiică-sa. — Glas de limonad (de lămîie), răspundea fata. Doi şcolari se ţineau de braţ, unul zicea : — Calipso ne puve se console du dfcpart d'Ulis. Şi cellalt răspundea : — Dan sa duler el se truve maleores etc. Astfel era limba franceză ce vorbeau unii. Să vedem şi limba română ce vorbeau alţii. Era începutul epocei acelei boale ce bîntui cîtva timp capitala de a vorbi cu vorbe streine sau dupe cum se zicea, radicale. — Am citit în jurnal, zicea un profesor de gramatică, că cuestionul dificil ce suspendase relaţioanele occidentale şi orientale a reccevut un soluţion agreabil pentru abitanţii orientului. — Dar n/u ştim cum soluţionul va fi extins în cuestionul ce interesă ginta otomană. Raţionul uman debe să nu fie frapat de volontatea puisinţilor mondului. Mai dincolo se auzea alt limbagiu ; aceştia erau cei fără carte, dar cari voiau să arate că ştiu ceva. Un lipcan zicea unei dame : — Nu poţi să-mi reproşezi că te-am trădat. Eu sînt orn moderat (cinstit). Şi dama răspundea : 445 — Nici vîrsta, nici etatea, nici ilichia dumitale nu te iartă să mă ti^ompezi. — Atît cugetul, cît şi conştiinţa mea sunt curate. — Mi-ai dat vorba şi parola şi le-ai călcat. — Te-am amat şi te-am iubit... Acestea şi altele multe se auzeau în toate părţile. Un observator ar fi găsit un subiect bogat spre a studia vîrsta societăţei ce atunci începea a se ridica ca soarele civilizaţiunii. Această stare de lucruri inspirase unui poet necunoscut ideea spiritualei comedii intitulată Co-conu Ianache. Societatea română nu este de criticat. Ca un copil ce începe a vorbi, a cugeta şi a simţi, ea se lasă a se tîrî fără reflecţiune la aspirările sele naturale către necunoscut. Ea credea că astfel trebuie să fie. Educaţiunea ce se primeşte în şcoli lipsise. Cartea tradiţiunelor era închisă, datinele înapoiate şi barbare. Nu trecuse şease ani de cînd românii aruncaseră ciacşirii şi işlicile, şi cîte alte lucruri aveau încă de aruncat ! Dar să ne ocupăm deocamdată de Dem şi de Luţ pe cari îi văzurăm intrînd în grădină în urma damei din trăsură. Dama ce ocupa inima lui Dem era acum măritată. Ea făcuse o întorsătură prin grădină şi şedea acum pe bancă lîngă soţul său ; banca pe care şedea era o canapea de lemn vopsit cenuşiu, era îndoită, adică, la spatele ei avea altă canapea şi amîndouă aveau aceeaşi rezemătoare la spate ; partea canapelei din dos era liberă atunci. Dem şi Luţ trecură pe lîngă această bancă. — Iacă două locuri, zise Luţ, în dosul canapelei. Să şedem ! — Nu se poate a căta alt loc ? răspunse Dem. — Pentru ce aceasta ? — Pentru... pentru... — înţeleg, zise Luţ rîzînd. Persoana cu pricina este acolo. Dem deveni roşu ca o cireaşă. — Nu face nimic, urmă Luţ, să şedem. El zise şi pleacă să şează pe canapea, ocolind puun-Dem trebui fără voia lui să-1 urmeze, sfios, tremurîn • El îşi închipuia că toată adunarea citeşte în inima lui Ş 446 toţi ochii se aţint asupra lui. Această cale pînă la canapea de cîteva păsuri i se păru atît de lungă şi dificilă ca deşertele Africei. Ei şezură pe canapea. Femeile au o manieră de a vedea fără să se vază că privesc. Dama văzuse pe Dem. Văzuse că Luţ îl tîrîse pe acea bancă, înţelesese sfiala şi turburarea lui şi aştepta curioasă să vază cum se va termina lucrul. Bărbatu-său nu se îndoia de nimic. — Curagiu, Dem, zise Luţ, doară ochii unei femei nu 0r fi mai spăimîntători decît glonţurile unui pistol. Ai stat, fără să clipeşti, înaintea unui pistol ce s-a descărcat asupră-ţi la duel, şi nu ai curagiul să întîmpini privirea galeşă a unei pisici de femei !* — Şi-mi vine greu să mă despart de ea. — Aşa este, o crez, răspunse cocoana Elenca, dar în-chipuieşte-ţi, Dumnezeu să ferească, că s-ar bolnăvi prin păduri, fără doctori ?... — Ai dreptate, zise muma pe gînduri, o voi trimite la Bucureşti cu dumneata, vă voi da mai mulţi arnăuţi să vă însoţească pe drum. în Bucureşti nimeni nu va şti că este fata mea, apoi o vei încredinţa cucoanei Luxan-dri, vornicesei, care nu încetează a mi-o cere. — Şi cînd voi pleca ? întrebă cocoana Elenca. — Mîne de dimineaţă, pe cînd voi pleca şi eu la căpitan Iordache Olimpie, soţul meu. Această grupă se îndreptă către sat, apoi către o casă. Acolo, de la poarta curţei stau înşiraţi arnăuţi armaţi cu puşti lungi, în porturi arnăuţeşti muiate în fir. Această gardă se aşează cu respect înaintea damei. Era garda ce soţul său îi trimisese să o însoţească pe cale. în casă toată lumea era ocupată cu strîngerea bagagelor Pentru călătorie. Cina îl aştepta către acestea. Regină în acest locaş ca $i oriîncare parte se întindea autoritatea absolută a so- * Din păcate, colecţia gazetei Dîmboviţa din Biblioteca Academiei R.S.R. este descompletată, lipsind numerele 41 şi 42 din 1864. Transcriem, în continuare, textul romanului din nr. 43. 447 ţului său, ea prezida masa şi veghea la trebuinţele femeilor cîte şezură la masă. Lîngă dînsa şedea copila. Cît ţinu cina, dama nu încetă a recomanda cucoanei Elenchi îngrijirea cea mai mare asupra copiliţiei, cînd va fi în Bucureşti şi pînă la Bucureşti. După cină, fiecare să retrase. Dama se închise în camera ei unde scrise o carte în limba greacă. Către cine scria ea această carte ? Adresa era : vornicesei Luxandra etc. Scrisoarea avea coprinderea următoare : „Streină în această ţară, în nici o femeie nu am găsit încrederea şi amicia ce am găsit în tine, dragă surioară. Ţie dar îţi încredinţez această copilită pe care ştiu că o iubeşti tot atît cît o iubesc şi eu. Dacă soarta va voi ca eu sau Iordache, sau amîndoi, să cădem pradă vrăjmaşilor, fiii muma acestei fete. Zestrea ei va fi în această cutie ce îţi trimit împreună cu fata. Te sărut cu sufletul. Olimpia.(i Cînd Olimpia termină această scrisoare, părea liniştită şi voi să se culce. Două femei veniră să o dezbrace. Părul acestei femei este trecut între minunile timpului de atunci. Două femei trebuiau ca să o peptine : una îi peptăna părul şi alta îi ţinea cu amîndouă mînile şi braţele coama ei, care, dupe spusa unor martori oculari, cobora pînă la călcîiele picioarelor. A doua zi, în faptul zilei, ea chemă pe cocoana Elenca caria încredinţează fata, scrisoarea şi cutia cu diaman-turi. Zece arnăuţi fuseră rînduiţi să ducă pe fată la locul destinaţiunei sele. Trăsura în care trebuia să plece dama era trasă la scară. Era o caretă cu cai de poştă. Ea voi să vază pe fetiţa plecînd ; o văzu, dupe ce plînse strîn-gînd-o la sînu-i, atunci se urcă în careta sa ; patru alte trăsuri cu femeile ei veneau în urmă, după trăsura sa erau patru arnăuţi călări, la celealte trăsuri cîte doi arnăuţi ; o ceată de arnăuţi călări mergeau înainte, o alta ceată mergea în urma trăsurilor. Astfel această frumuseţe rară părăsi satul Mavrodin cu un cortegiu de regină. 448 Pînă a urma pe cocoana Elenca cu fata de patru ani la Bucureşti, să spunem ce deveni această frumuseţe. Să spunem cum peri căpitan Iordache Olimpie, bărbatul său. un act de vitejie De cîteva zile soarele apusese în fumul pustelor pentru monăstirea Secu. Selim-bei cu un corp de oştire otomană înconjurase monăstirea Secu. Căpitan Iordache Olimpie, cu un corp de arnăuţi, apăra monăstirea. Far-mache comanda sub ordinele lui Iordache Olimpie. Căpitan Iordache Olimpie trecuse în Moldova, ca de acolo să poată scăpa în Rusia. Dar turcii îi astupară calea şi el fuse silit a se închide în Secu cu toată armata sa. Era seara. în monăstirea Secu, într-o sală luminată de o candelă, şedeau Farmache şi căpitan Iordache Olimpie. Ei vorbeau despre lucrurile războiului. De mai multe zile monăstirea era înconjurată de armata lui Selim-bei. De mai multe zile turcii băteau zidurile monăstirei, fără să poată a o lua. Seara însă adusese liniştea şi, în aceste momente de pace, cei doi căpitani cugetau la mijloacele de a urma războiul în ziua viitoare. — Eşti pe gînduri, Farmache ? întrebă căpitan Iordache Olimpie. — Sînt, în adevăr. — Dar ce ai ? — Ce am ! mai mă întrebi ce am ? Mîncarea am sf îr-şit-o, arnăuţii noştri Ji perdem pe toată ziua... nu ştiu unde vom ajunge ? — Ce fel, Farmache, perzi curagiul ? Pentru întîia oară te auz vorbind astfel ! Nu ştii unde vom ajunge, mă întrebi ? Este asta o întrebare ce trebuie să o facă un suflet de viteaz ca tine ? Să murim ! Iacă răspunsul meu. Voi zice ca Tudor : cînd am ridicat sabia în ţară m-am îmbrăcat cu cămaşa morţei. ■— Căpitan Iordache Olimpie ! mă cunoşti de mulţi ani, ştii că sînt un viteaz ? Ştii că vorbele şi gîndurile filele au fost totdauna vorbele şi gîndurile unui om cu- 449 minte ? Nu-mi face dar mustrări cari nu le merit. Arnăuţii vor să se predea turcilor ; ei murmur astăzi, vor ameninţa mîne, vor deschide porţile poimîne. — Deschiză-le, vom muri noi la postul nostru, fă-cîndu-ne datoria. — Dar cînd ar fi vreun mijloc de a face pace cu Se-lim-bei, cu învoire a ne cruţa, nu ar fi mai mintos ? — Eu să capitulez ? Niciodată ! răspunse căpitan Iordache Olimpie cu trufie. — Gîndeşte-te bine, Olimpie, ai nevastă... — Farmache, voi muri, dar nu mă voi preda viu turcilor. Turcii nu fac cinste făgăduielilor lor. Cari din arnăuţii ce s-au predat de bună voie nu au fost ucişi de turci ? — Sava, zise Farmache. — Sava ? Să vedem ! Chehaia-bei îl păstrează pînă cînd îşi va face treburile cu dînsul, apoi îl va sfărîma. Nu te abate ! Turcii pe fiecare zi perd aici mulţi oameni, încă cîteva zile şi Selim-bei, cu restul armatei, va fi silit să se retragă. Noi atunci vom ieşi şi vom trece în Rusia. In acel moment se auzi' afară vocea sentinelelor dupe ziduri. — Aide să vedem ce este ! zise Iordache. — Alarmă falşă, zise Farmache. Şi amîndoi, puind pistoalele la brîu şi încingînd iataganele ce le lăsaseră la un moment, ieşiră. Alarma ce se dase deşteptase din somn, chiar în momentul ce adormise, pe frumoasa femeie a lui Olimpie, în camera vecină. Ea se scoală din patul ei şi se duce să asculte la fereastră. Candela ardea în cameră. Olimpia era frumoasă în costumul ei de noapte oriental ; pe cămaşa sa albă de borangic rîura toată coama sa ce săruta pămîntul. Olimpia nu mai aude nimic. — Ce viaţă ? îşi zise ea. Apoi se îndreptă către patul ei. In acel moment uşa de la sala în care văzurăm pe cei doi căpitani se deschise şi apăru căpitan Farmache. — Ce vei ? întrebă Olimpia. Cine ţi-a dat voie să întri în această cameră ? Bărbatul meu a murit ? 450 — Nu a murit încă, răspunse Farmache, dar poate că timpul morţei sele nu este departe. — Ce vei să zici ? strigă Olimpia, uitînd un moment costumul ei de noapte şi înaintînd în casă. ■— Voi să zic că în această noapte arnăuţii din mo-nastire, înţeleşi cu turcii, vor deschide porţile ; că turcii vor intra şi nu vor cruţa nimic, că soarele de mîne nu va săruta ochii tăi cei frumoşi. Olimpia mea, am venit dar înainte de a muri a-ţi zice că te iubesc. Este iertat celui ce moare să se spovedească. -— Şi eu, răspunse Olimpia, înainte de a muri să-mi fie iertat a-ţi zice că te despreţuiesc, Farmache ! ■— Nu zice aceste vorbe trufaşe ! Ele mă omor de o moarte mai crudă decît aceea a vrăjmaşilor. Olimpia, dară te iubesc ! Este o patimă adîncă care mă arde ca o flacăre şi care ţi-am tăinuit-o. Turcii vin chiar în această noapte, chiar în această noapte vei cădea prada turbărei lor. Este încă timpul să scapi, vino cu mine, am mijloace să te scap... gîndeşte-te ! iacă, îţi dau timp pînă la faptul zilei. — Te despreţuiesc ! răspunse Olimpia cu mîndrie. — Olimpia, sufletul meu, viaţa mea, ai milă de tine, de junia, de frumuseţea ta, şi te cruţă ! Nu suferi să peri ! Ceea. ce vei suferi este o ucidere de sine, vei peri de nu mă vei urma. — Te despreţuiesc ! mai zise Olimpia înecată de mînie, teme-te de urgia lui căpitan Iordache ! — îţi dau timp pînă la faptul zilei, mai zise Farmache, voi veni atunci. Zicînd aceste vorbe, el ieşi. Olimpia căzu pe pat. Acolo ea se şterse la ochi şi se întrebă dacă nu este un vis ce visase, dacă căpitan Farmache nu era fantasma lui. Căpitan Iordache Olimpie nu veni. Olimpia auzi mai toată noaptea vocea lui comandînd arnăuţilor în mo-năstire. Căpitan Iordache dase ordin să mute toate butoaiele cu iarbă în turnul monăstirei. Această operaţiune ţinu Pînă la ziuă. Olimpia nu dormea. Despre ziuă Farmache i se arătă încă şi îi zise. 451 — Este încă timpul a scăpa, vino, peste un minut va fi prea tîrziu. — Te despreţuiesc şi te blestem ! strigă Olimpia. O mare larmă se auzi în curtea monăstirei. Mii de strigăte de oameni, de zgomote de arme răsunară deodată în apropiere. — Turcii au intrat în cea dintîi curte a monăstirei zise Farmache. Olimpia, vino ! — Nu voi, zise ea, şi se învălui în coama sa ca într-un giulgiu. Farmache dispăru. Cele dintîi raze ale zilei făcură loc vederei omeneşti în mijlocul umbrelor. Căpitan Iordache intră repede în camera femeei sele. — Scoală şi vino după mine, Olimpio. — Unde ? întreabă ea. — Vei vedea. Olimpia îl urmă in costumul ei de noapte. Ieşind în curte, ea auzi zgomote de război. In acest minut a doua poartă a monăstirei se deschidea turcilor de către arnăuţii înţeleşi cu Selim-bei. Căpitan Iordache conduse pe femeia sa în clopotniţă. Acolo, el închise uşa pe dinîntru şi urcă scara ; cînd fuse în etagiul dintîi, cînd ochii lui zăriră pe turci pă-trunzînd şi vărsîndu-se în curtea monăstirei, aprinse fitilul cel fatal şi îl întinse asupra ierbăriei, cu o mînă ; cu ceaaltă, luînd în braţe pe Olimpia, ii zise : — O sărutare !... Cea din urmă ! Ea înclină fruntea pe peptul său. Deodată un trăsnet teribil făcu să răsune aerul. O flacără spăimîntătoare lumină tot coprinsul. Turnul sărise în aer cu căpitan Iordache şi cu Olimpia. Farmache trecuse la turci cu mai mulţi arnăuţi ; ei însă aflară moartea. Căpitan Iordache Olimpie peri ca un viteaz. De atunci România nu mai văzu în sînul ei un om capabil de astfel de faptă ! Şi acel om care arătă romai-nilor că mai bine este a-şi pune foc şi a sări în aer decît a se preda mişeleşte era un strein, era un grec ! Grecia nu era încă moartă în toţi fiii ei. 452 Negreşit că acest timp era un timp de cădere pentru p0mânia, şi cu toate acestea, în comparaţiune cu timpii regulamentări, cîtă diferinţă ! Hrăpirea şi Calomnia astăzi singurele mişc inima acestei societăţi. O, viitor al României ! trebuie oare a ne îndoi de tine ? Timpii din urmă în România au spălat ruşinea fanarului. Fanarul este în România şi va fi încă mult pînă ce veninul care c0nsumă viaţa naţiunei va deveni atît de teribil, cît va produce o criză. Nu ne vorbiţi de guvernele voastre. Guvernele voastre vor fi ce sunteţi voi. Răul este în altă parte, este în voi înşivă. Acolo trebuie căutat, acolo trebuie vindecat. Timpul de astăzi este mai rău decît timpul înaintea Regulamentului. Şi atunci societatea română avea relele ei. Dar cel puţin ea nu căzuse ca astăzi în acest materialism spăimîntător, care nu are nimic mare, nimic generos. Timpul de astăzi este ca un cer ce nu prezintă decît nori întunecoşi. Rezonul ne-a părăsit, şi inima, lăsată în întunecimi, să rătăceşte şi se hrăneşte de ură şi de răzbunări meschine ca mişcările ce îi dau viaţa. Prepusul ce creşte în spiritul cel vicios coprinde mai toate inimile. Nimeni nu mai găseşte alt miiloc spre a-şi ridica persoana sa decît calomnia. Omul onest este un ilot în această societate. Curînd sau mai tîrsiu el trebuie să piară ; hrăpitorii îşi dau vorba, ei se înţeleg în cele rele, cu orice preţ cată să-1 sfărâme. Omul onest strică dati-nele noastre, zic ei, trebuie să-1 lovim prin calomnie ! COCOANA ELENCA FACE MINUNI Dama inimei lui Dem era singură acasă. Era dimineaţa pe la 10 oare. Soţul său nu intrase încă acasă. El fusese reţinut la o partidă de cărţi. De cîteva zile acest om perdea mulţi bani în cărţi. Nevasta nu ştia nimic. El îi spunea că lipsele lui de noapte purced din ocupaţiuni ce avea cu oamenii politici, în cesti-uni mari pe cari ea nu putea să le înţeleagă. Caterina, acesta era numele ei de botez, băuse o ciocolată şi sta gînditoare. Tocmai atunci cocoana Elenca se prezintă la 453 poarta ei. Ea zise unui servitor să spuie coconitei că cocoană voieşte să-i vorbească ceva. Servitorul împlini misiunea. — Nu poci să primesc pe nimeni, zise Caterina, 0ri^ cine va fi. — Ţine mult să vă vorbească, zise feciorul. Este 0 femeie ce seamănă a fi de cele ce ghicesc în cărţi... — De cele ce ghicesc în cărţi ? întrebă Caterina Atunci spune-i să vie. Cocoana Elenca veni. Figura ei atrase privirile Cate-rinei care nu putu a-şi ţine rîsul. — Ştii să dai cu cărţile ? o întrebă Caterina. — Nu ştiu, zise cocoana Elenca. — Atunci pentru ce ai venit aici ? — A-ţi spune lucruri mai sigure decît acelea ce spun cărţile. — Ce lucruri ? Despre bărbatu-meu ?... — Nu, asta nu mă priveşte. Am un băiat, urmă ea, frumos ca brazii munţilor şi blînd ca turturicele. Acest băiat te-a văzut ! L-am crescut eu, căci mumă-sa, ce era o femeie rară, muri încă tînără şi îl lăsă de un an în lume. Săracul, ce frumos era ! ... mi-aduc aminte ! — Apoi, zise Caterina. — Acest băiat te-a văzut, s-a înamorat şi acum moare, a ajuns ca o iasmă de dor. Na, te iubeşte, ce vei ?... — Pe mine ? zise Caterina, devenind palidă de mî-nie. Pentru astfel de lucruri ruşinoase ai venit aici ? Ştii cine sînt eu ? — Dec ! zise cocoana Elenca. Nu lua lucrul în râu căci nu este aci nici un rău. Iţi spui că este un băiat ca un înger, un băiat sărac care te iubeşte şi care moare. Am venit să te rog ca să-1 scapi, cu o vorbă, cu o minciună, nu-mi pasă. Iţi spun că moare ! ... N-ai să faci nici o jertfă. Să-i spui o minciună, iată tot ; o minciună spre a face un bine, nu este păcat. Vezi, trebuie să se ridice cineva mai presus de ceialţi oameni. Maică-ta sărmana, ce femeie minunată era ! O, *ce frumuseţe şi bunătate de inimă ! ce mărire de suflet ! pare că văz... — Ce fel ? întrebă răpede Caterina. Ai cunoscut pe maică-mea ? — Ba bine că n-am cunoscut-o. 454 Unde ? Cum ? Te rog, spune şi mie ! .— De cum a venit în ţară... dacă am cunoscut-o ? dar nU te-a dat ea mie să te aduc în Bucureşti, cînd s-a dus la căpitan Iordache, la bărbatu-său, plecînd din Mavro-din ? Nu te-am adus eu aci ? Vai ! ce am mai păţit şi atunci î Erai de patru anişori, frumuşică ca o porumbiţă ; dar rea foc... — O ! şezi, te rog. Vino colea pe scaun. Voi să-mi ?pui despre maică-mea... Zici că era frumoasă şi bună ?... — Frumoasă ! parcă o rupseseşi din soare. Bună ! îngerul lui Dumnezeu. Cum te iubea şi cum plîngea cînd te-a dat mie să te aduc în Bucureşti ! Parcă ştia sărmana că n-o să te mai vază... Am şi potretul ei pe fildeş. Mi 1-a dat cînd ne-am despărţit, zicîndu-mi : „Mamă Elenco, ai milă de fetiţa mea, fii muma ei, dacă voi muri". Aceste vorbe parcă le auz încă răsunînd la urechile mele ! — Unde este acel potret ? întrebă Caterina. — Acasă la mine, zise cocoana Elenca. Dar de vorba ce ţi-am spus, de copil, nu zici nimic ? — Ai potretul acasă ? urmă Caterina. O să viu să mi-1 arăţi. Unde şezi ? — Departe, răspunse ea, trebuie să te duc eu, ca să nemereşti casa. — Viu, zise Caterina, viu îndată. Apoi sună, un serv intră, dă ordin să tragă caleaşca. — Şi potretul este frumos ? întrebă incă Caterina. — O să-1 vezi şi o să te răpeşti. într-acest minut Caterina îşi constrînse deodată toată mişcarea. Ce fel ? îşi zise ea în sine, mă voi duce după această femeie ? Dar această femeie cine este ? Este ea oare aceea ce zice ? Ştiu că era o femeie care m-a adus în Bucureşti cînd eram de patru ani ; dar să fie aceasta ? Pentru ce ele atunci ea n-a voit să mă vază ? De unde Ştiu eu că această femeie nu este o mincinoasă sau o impostoare ? Apoi, înturnîndu-se către cocoana Elenca, îi zise : ■— Am uitat ceva. Astăzi nu voi putea veni. Peste °îteva minute trebuie să merg altundeva unde am promis. 455 Cocoana Elenca, ageră la spirit, înţelese schimbarea răpede a Caterinei şi surise cu fineţe. — Ştiu, zise ea, pentru ce te schimbaşi, nu ai încredere în mine, căci nu mă cunoşti, şi bine faci. Dar... îa^ cineva care mă cunoaşte, urmă ea arătînd la uşă pe muma sufletească a Caterinei care atunci intra. — Ce faci, Elenco ? zise vorniceasa. Dar ce Dumnezeu ai păţit de atîţia ani, să nu vii să mă vezi, nici pe mine, dar nici pe această fată către care aveai oarecare datorie ca una ce ai fost cea mai iubită prietenă a mai-că-sei ? — N-am venit, şi am făcut rău, răspunse cocoana Elenca, căci iacă fata nu va să mă cunoască. — Şi fata are dreptate, căci nu te-ai mai văzut. — Vii acum ? întrebă cocoana Elenca încet pe Caterina. — Taci, răspunse Caterina, să nu ştie mumă-mea. Aceste vorbe însufleţiră pe cocoana Elenca. — Ştii ce se vorbeşte în Bucureşti, Caterino ? întrebă vorniceasa. Toată lumea admiră devotamentul unui june poet pentru tine. Se zice că s-a bolnăvit de suferinţă ! Caterina deveni roşie şi lăsă ochii în jos. — Lumea este nebună, răspunse Caterina. — Vezi, Elenco ? întrebă vorniceasa întorcîndu-se către cocoana Elenca, fata ta face minuni ! Nu este aşa că este frumoasă şi seamănă cu maică-sa ca două picături de lapte ? — Seamănă, răspunse cocoana Elenca, parcă o văz. Ochii cocoanei Elenchi se umplură de lacrimi. Caterina văzu şi îi aruncă o căutătură plină de recunoştinţă. — Am văzut trăsura la scară, întrebă vorniceasa, te duci undeva ? — Mă duc să plimb puţin pe cocoana Elenca. Voi să-i fac toate mulţumirile ce îi făcea maică-mea. Voi face astfel ca de aici înainte să vie des să mă vază, dacă nu pentru mine, dar cel puţin pentru cei ce iubeşte mai mult decît pe mine. Zicînd aceste vorbe, Caterina se uită în ochii cocoanei Elenchi. — Şi pe cine poate să iubească mai mult decît Pe tine ? întrebă vorniceasa. 456 __Pe bărbatu-meu, răspunse Caterina, privind pe coCOana Elenca. __Eu vă las să vă duceţi, zise vorniceasa, şi îndată plecă la vizitele sale. Caterina cu cocoana Elenca plecă acasă la dînsa ca sâ vază portretul maică-sei. Astfel era pretextul cel puţin. VIZITA NEAŞTEPTATA Era două oare după-amiazi. O trăsură se opri la poarta casei cocoann Elenchi şi o damă tînără şi frumoasă, însoţită de o bătrîna, se po-gorî şi intră în curte pe o portiţă. Dama tînără şi frumoasă era Caterina, bătrîna era cocoana Elenca. — Vino după mine, zise cocoana Elenca Caterinei. Şi intră în camera ei urmată de Caterina. Această casă era tot atît de originală cît era şi stă-pîna ei. Era patru camere înşirate, pe dinaintea lor galeria se forma de o prispă de lemn jos şi de un coperă-mînt îngust sus ; la mijlocul prispei se înălţa un pridvor cu două trepte, cu patru colonete de lemn de stejar sculptate şi coperit cu o umbrelă de lemn. Sub această umbrelă era un plafond de stejar sculptat cu multă ciudăţenie ; acolo era o laviţă pe care cocoana Elenca îşi bea cafeaua dimineaţa şi pe care noaptea dormea un cîne mare, Samson. Camera în care intră cocoana Elenca şi Caterina era camera de culcare a stăpînei casei. Aici totul era învechit, tot avea vîrsta stăpînei casei, Cînd Caterina intră în cameră, cel dintîi lucru ce făcu fuse să întrebe pe cocoana Elenca despre potretul maică-sei. — Să-1 caut, răspunse cocoana Elenca... Aruncă şalul ^ începu să caute prin nişte sepeţele vechi de lemn încrustat cu nacru. Ea caută în sus şi în jos şi nu găseşte ceea ce caută. Deodată se opreşte şi strigă : — Ştiu unde este, în cealaltă cameră. Să mergem acolo ! Zice şi iese, apoi întră în camera lui Dem, vorbind ^ereu cu Caterina care se lăsa să se conducă fără să se 457 gîndească chiar. Dem era în camera sa, el fusese bolnav ; ooala îi dase o serbezie şi o delicateţă care făcea din figura sa tot ce putea vedea cineva de mai poetic. In acel moment el se juca cu o mînă şi părea absorbit în jocul său inocent. Aude uşa deschizîndu-se, păsuri de temei înaintînd în cameră, el rădică ochii. — Viziune ! îşi zise el, frigurile mă prinde iar, şi puse mîna pe frunte. Dar viziunea nu dispăru, din contră fuse foarte amabilă şi salută pe Dem cu atîta graţie naturală şi bunătate, încît Dem se încredinţa că nu are a face cu spiritele din frigurile sele. — Mă iartă, domnule Dem, zise Caterina. Nu ştiam că şezi aici. Mi s-a făcut o surpriză în adevăr neaşteptată, ce o sînt datoare curiozităţei fiicei ce caută să găsească potretul maică-sei. Cocoana Elenca are acel potret şi pretinde că îl are în această cameră. Dem voi să răspundă şi nu găsi nici o vorbă, făcu rişte mişcări din cap fără înţeles. In acest timp cocoana Elenca căta într-un vechi se-peţel ce se afla într-un dulap din această cameră. Caterina aruncă ochii asupra lui Dem care îşi lăsă ochii în jos. — Iată-1 ! strigă cocoana Elenca cu triumf. Iată acel potret frumos ! Vedeţi î Vine de la dulap cu potretul în formă de medalion şi îl pune sub ochii Caterinei care îl priveşte cu lăcomie şi îl ia în mînă. — O, maică ! strigă Caterina ce sărută potretul. Ce; frumoasă ! ce înger ! ah ! cît sînt de fericită că l-am găsit ! Cocoană Elenco, crez că nu o să suferi a mă lăsa despărţită de acest potret ? La toată acesta scenă Dem rămase ca uluit. Inima lui bătea cu putere. îşi strîngea mînă în mînă ca să-şi dea -o conteninţă oarecare ; ar fi zis cineva că e o jună fecioară surprinsă deodată de toate dorinţele sele. Cocoana Elenca lăsă pe Caterina să admire potretul maică-sei şi se folosi chiar de aceasta ca să iasă şi să o lase singură cu Dem. Caterina, preocupată cu contemr plarea potretului, nu băgă de seamă că era singură cu Dem. 458 Caterina privea potretul. Dem sta în picioare cu mîna pe masă şi cu ochii pironiţi în jos, fără să facă o mişcare, fără să zică o vorbă. Cînd Caterina ridică ochii dupe potret, văzu că este cu Dem singură. Ea roşi. Caterina era aproape potretul maică-sei. Aceeaşi coamă bogată şi frumoasă, aceleaşi mîni şi picioare mici, aceeaşi gură delicată şi rumenă, aceiaşi ochi plini de strălucire ce recheamă fiicele Olimpului. Ea nu zise nimic, aşteptă ca Dem să-i vorbească. Dem nu zise nimic, în fine tot ea rupse tăcerea. — Nu mă aşteptam să te găsesc aici. Aici şezi ? — Aici, zise Dem. — Ai fost bolnav ? — Dară, răspunse Dem. Caterina văzu că nu poate să-1 facă să vorbească. Cîteva ore înainte, Dem, singur în camera sa, printre un buchet de iluziuni şi dorinţi rîzătoare, de cîte ori nu gîndise la această frumoasă figură ce iubea ? De cîte ori poate cu sufletul nu o îmbrăţişase ? cu gîndul nu îi vorbise ? de cîte ori poate nu-şi zisese în sine : „sd fie ea acolo, ce nu i-aş zice ?" şi în solitudinea lui ce limbagiu frumos, ce imagini graţioase nu găsea el ca să adrese acestei f iinţi ce lipsea ? Şi acum cînd ea este acolo, în realitate, Dem este sfios, tăcut, nu găseşte o idee, nu poate zice o vorbă. In fine să decide a vorbi cu mare greutate, inima îi bate, buzele îi tremur. — Frumos timp ! — Frumos timp ! Frumos timp ! Iată tot ce putu găsi acest înamorat ! şi cu toate acestea, aceste două vorbe, zise astfel, erau un volum, erau sublime, erau naturale. Spuneau mai mult decît a putut zice toţi amanţii de la Romeo pînă astăzi. Caterina era femeie de spirit şi de inimă. Ea înţelese toată profunditatea acestor două vorbe şi se roşi. Ea puse ochii din nou pe potretul maică-sei, — Şi de ce boală ai suferit ? întrebă ea. — Nu ştiu, răspunse Dem. — Cînd te-ai bolnăvit ? — Sunt multe zile... într-o zi... 459 — Poate în ziua cînd ai venit la noi? întrebă ea Era zi noroasă, mi-aduc aminte, te-am văzut, dar n-ara putut să te primesc ; nu-mi făcusem toaleta încă... femeile sunt roabe ale datinilor lor. Am să-ţi fac mustrări. De cînd m-am măritat ai încetat a mai veni la maica mea vorniceasa, cel puţin, eşti un capriţios ! — Nu merit mustrări, zise Dem. Timpul mi 1-a luat şcoala... — Şcoala ? răspunse Caterina. La vîrsta dumitale, timpul ce dai şcolilor îl răpeşti de la cei ce vor să te vază, şi asta nu este bine. La aceste vorbe Dem trecu mîna pe frunte, el simţi toată inima sa mişcîndu-se. — Sunt puţini şi poate nu sunt nicidecum aceia cărora le răpesc timpul şi îl dau şcoalelor, nu am rude, nu am amici, nu am... — Tot poet ? zise Caterina, rîzînd silită. Apropo, urmă ea, am să-ţi fac o rugăciune, mi se pare că ai oarecare înrîurire asupra acestei bătrîne care te-a crescut. Ea are portretul maică-mei, voi să îl iau şi mi-e teamă că nu va voi să mi-1 dea. Uneşte-te cu mine să o rugăm să mi-1 dea. — Aceasta se va face, răspunse Dem. — Iţi mulţumesc dinainte, răspunse Caterina. Dar ştii ^ă-mi pare rău să te văz bolnav astfel ! Ce faci ca să te bolnăveşti, nu mai face ! Astfel voi eu ! urmă ea, trebuie să asculţi ! Vino pe la noi, voi să te prezint bărbatului meu, ne vom sili a te face vesel !... In acest moment cocoana Elenca intră. — Mamă ! zise Caterina, dă-mi mie acest portret. — Nu se poate, răspunse cocoana Elenca cu gravitate. — Oh ! dă-mi-1, mamă, şi-ţi voi da şi eu cu ce să treci bătrîneţele. — Bătrînţele ? zise cocoana Elenca atinsă, sînt atît de bătrîna ? Să-mi dai pe el bani ? Nu, puiculiţa niai-chii ! cocoana Elenca nu vinde pe bani suvenirile de la persoanile ce a iubit. — Mă iartă, mamă ! zise Caterina, n-am vrut să zlC astfel. — Portretul acesta ţi-1 voi da cînd voi muri. 460 — Dar e departe pînă acolo... eu voi să trăieşti mult, mult, mult, şi să-mi dai mie acest portret. — Mă unesc şi eu cu această rugăciune, zise Dem. re faci cu acel portret care pînă mai ieri îl aveai aruncat ? .— Taci tu, broască ! zise cocoana Elenca încet lui pem, tu nu cunoşti încă lumea. Apoi, întorcîndu-se către Caterina, zise : — Să mă mai gîndesc, poate să ţi-1 trimit acasă cînd acest băiat va putea să iasă ca să ţi-1 aducă. — Cînd va fi acea zi ? — Totul spînzură de tămăduirea lui, răspunse cocoana Elenca. — Eşti fără milă ! zise Caterina încet cocoanei Elen-chi, şi întorcîndu-se surâzătoare ca o roză către figura palidă şi întristată a lui Dem, îi zise : — Acum, domnule, îndoit sînt interesată să te faci bine. Caterina salută şi plecă, cocoana Elenca o însoţi pînă la trăsură. Dem rămase singur. — O, zi de farmec şi de fericire ! zise el, aici ! în această cameră mizerabilă unde fiecare scîndură pe care a călcat este udată de lacrimile ce am vărsat pentru dînsa! Ea aici... dar să vedem'! toate acestea n-au fost oare un vis ? n-au fost efectul frigurilor ? Şi el se uită împrejur ! zăreşte o mănuşe de damă, o ridică... mănuşa Caterinei, această mănuşe răspîndea parfumul adoratei sele, el o strînge sub buze, o strînge la sînu-i cu patimă şi vorbeşte singur : — Ea a fost ! clară, a fost aici, este adevăr, ea a călcat pe aceste scînduri ; a şezut un minut pe acel pat. Da, da, poate să şează acolo ! acel pat nu este încărcat de mătăsuri şi de batistă, dar este curat ca patul lui Dumnezeu ! Voi păstra această mănuşe ; ea va fi pentru mine, în singurătatea mea, o dulce consolaţiune. Cu această mănuşe nu voi mai fi singur, nu voi mai fi nefericit. Binecuvîntată să fii, o, zi care îmi dai atîta fericire !... 461 — Măi, dar nebun eşti de te smoceşti astfel ! îi strigă Luţ ce intră atunci şi îl bătu pe umeri. — Tu eşti ! zise Dem. — Eu am văzut o damă tînără şi frumoasă ieşind de aici ; cu o caleaşca răpitoare ; dar nu am cunoscut-o căci purta văl. Doară nu o fi ieşit de la tine ? — De la mine ? întrebă Dem, roşindu-se. — Nu te roşi, băiete, nu te voi bănui pe tine de astfel de bune fortuni, eşti incapabil !... Dar ce zic ! o mie de draci să mă ia, dacă nu este adevărat ! Măi ce trăii să văz ! iată o batistă, batista damei din trăsură. Zicînd astfel, ridică de jos o batistă albă şi fină. Dem deveni roşu. — Să vedem iniţialele. C. D. Cine să fie această C. D. ? C. adică Casia, Clotilda, Claudia, Cleopatra, Ca-sandra sau Caterina, puţin îmi pasă ! Dar nu-mi spui că eşti cărbune ascuns ? Această damă frumoasă a fost aici la tine în cameră. Ca să se afle batista ei aici şi ca să vie aici la tine, cată să aibă un cuvînt de amor. Bravo, Dem. Văz că ai profitat de lecţiunele mele. Faci şi taci, şi mie nu-mi spui nimic. — în adevăr, răspunse Dem, sfios, nici eu nu ştiu ce este această batistă. Cum a venit aici, nu-mi explic. în acel moment cinele Samson intră în cameră cu un lemn în gură. — Iată, urmă Dem, ce poate să fie. Dama din trăsură sau alta poate a perdut batista pe la poartă. Cinele a găsit-o şi a adus-o aici. Vezi, chiar acum aduce un lemn în gură. Luţ se uită la cîne. — O mie de draci să ia pe cîni ! zise el, cu toate acestea tot nu am rămas convins. O să povestesc această anecdotă astă-seară la colonelul... ştii, cel cu pricina, care te-a dat afară atunci. La acest nume Dem simţi inima sa zbîrlindu-se de ura. Luţ, fără să mai zică ceva, ieşi rîzînd şi luînd cu dînsul batista. Dem voi să oprească pe Luţ, să-i ceară batista, şi se reţinu. Cu ce drept i-ar fi cerut acea batistă ? Teama a nu compromite pe Caterina îl opri în loc. 462 A DOUA SERATA LA COLONEL, AL DOILEA SCANDAL Două zile după scena ce se trecu la Dem, colonelul date o serată. El avea mania seratelor. Tip de burghez înnobilat, el credea că stima lumei se cîştigă învitînd oamenii la mese şi la baluri ; că aceasta este destul spre a i se uita sau scuza mijloacele prin cari el adunase atîtea bogăţii. Sărmanul om ! gîndea ca cei ce fac păcatele şi cred că dînd daruri la biserici sunt iertaţi. Toţi aceşti oaspeţi cari veneau la masa sa erau cei dintîi ce îşi permiteau cele mai urîcioase epigrame asupra înavu-tirei bietului colonel. Lumea iubeşte averea celui care o cîştigă rău, dar nu stimă pe cela ce a cîştigat-o rău. Iată ce colonelul nu a putut înţelege. Astfel cînd auzea că unul din oaspeţii săi ar fi zis cutare vorbă picantă asupra lui, el se supăra şi striga : „Ingratul ! mănîncă de două ori pe săptămînă la mine !" In acea zi fusese un prînz mare la colonelul. Toată lumea, oameni şi femei, erau bine dispuşi. După masă, nevasta colonelului juca la piano cîteva arii voioase, o polcă, un vals. Cîţiva cavaleri invitară damele şi polcară, valsară, rîzînd. în acest timp, un june cu părul lung, cu favorite lungi, cu barba rasă pe bărbie, cu mustăţi trase în cosmetic, cu unghiile lungi ca acelea ale Măriei Egiptencei în potretul adoptat în biserica greacă, privind printr-un ochi de sticlă şi mirosind a pomadă şi a miere de Anglia, şezînd lîngă nevasta colonelului, îi sufla la urechi, din timp în timp, cîte o vorbă. Să vedea că tînărul îi declara inima sa,, căci dama roşea cîteodată, lăsa ochii în jos sau îi ridică în plafond ca Magdalina ce se pocăieşte. Să vedem ce era vorba. — Ştii ce s-a întâmplat, sunt două zile, d-ei C. D., îi zicea junele. — Nu ştiu, răspunde dama, dar îmi faci plăcere să-mi spui. — Tot oraşul urlă. — Cum se poate ? dar ce lucru ? o intrigă de amor ? — Ai ghicit, şi pentru cine ? ce gust ? îţi închipu-ieşti ? A făcut sacrificiul să meargă la amantul ei acasă, să lase trăsura ei cu livreaua ei la poarta amantului său, 463 şi ce este mai ridicol e că acest amant nu este altul decît poetul Dem, acel june ridicol pe care l-aţi poftit odată afară, nepeptenat şi neîngrijit. — Curios lucru ! zise nevasta colonelului. Sînt fericită că auz aceasta, căci în adevăr nu iubesc pe această femeie ; este mîndră ca o principesă, pare că nu ştie lumea că este fiică adoptivă a vornicesei. Mi-ai face o mare plăcere să spui această anecdotă în gura mare. — Ce-mi dai ? întrebă tînărul. — Ce să-ţi dau ? întrebă dama. — O sărutare ! — Taci, monstru ce eşti. La aceste vorbe, junele se ridică, muzica încetează, danţul asemenea. Junele cu capul în păr zice : — Doamnelor şi domnilor ! ascultaţi o anecdotă curioasă. După aceasta începu să spuie anecdota precum o spusese nevestei colonelului, cruţînd numai numele Caterinei, dar nu şi numele lui Dem, şi toată lumea scoase un vuiet de mirare şi de dispreţ pentru Caterina. — încă ceva, zise Luţ ce se arătă atunci în sală, încă ceva ce nu a ştiut oratorul nostru graţios. Această damă ce a fost la Dem, a lăsat să-i cază o batistă, şi această batistă iat-o... are două iniţiale, C. D. — Batista nevestei mele ! strigă colonelul furios, examinînd batista. PROPOZIŢIUNE DE DUEL A doua zi după această scenă, pe la 10 oare dimineaţa, Dem era singur şi scria în camera lui. Oarecine bate la uşă. — Intră ! zise Dem. Doi inşi intrară în casă. Dem cunoscu pe bărbatul Caterinei şi tremură. Celalt era un ofiţer adiotant al domnului. — D-ta eşti d. Dem ? întrebă bărbatul Caterinei. — Eu, domnule. — Şi eu sunt Damian. D-sa este adiotantul S... Amîn-doi suntem trimişi de colonelul... Ne place a crede, dom- 464 nule, că ne-am adresat la un june care ştie să apreţuiască cestiunele de onoare. Femeia sa a fost aici, sunt trei zile, aici la d-ta. Onoarea colonelului cere reparare, înţelegi ? Dem nu se aşteptase la aceasta. Caterina venise la dînsul, iar nu nevasta colonelului ; şi bărbatul Caterinei venea din partea colonelului, să provoace pe Dem în duel pentru că nevasta colonelului venise la dînsul acasă. Dem văzu aici o mistificaţiune. El ar fi explicat îndată adevărul, dar să temu să nu compromită pe Caterina. Ocaziunea a-şi răzbuna asupra aceluia care îl gonise din bal era bună. Tăcu şi primi lucrul, fără nici o explicare. — Nu-mi este mie dat, zise el, a cerceta cauzele pentru cari sînt provocat ; priimesc propoziţiunea de duel. Peste două oare martorii mei au să vă întîlnească, regalaţi totul împreună. — Cari sunt martorii, d-le ? întrebă Damian. — Vel şi Luţ, răspunse Dem. Martorii cei doi salutară pe Dem cu politeţă şi plecară. Dem căpătă energia şi puterea ce îi lipsise atîta timp. — Voi scăpa onoarea Caterinei, zise el. Şi luîndu-şi pălăria, se duse să caute pe Vel şi pe Luţ. El se duse la Luţ acasă. Acesta cum îl văzu începu să rîză. — Vino ! zise el. Domnia-ta eşti un mare ipocrit. Dama ce arn văzut la tine era nevasta colonelului. Bravo, Dem ! Batista a recunoscut-o colonelul, te-a provocat în duel şi vii la mine să mă iei martor ? Primesc. — Voi pentru ca să-mi fii martor. — Să mergem şi la Vel ! zise Luţ. Şi amîndoi plecară la Vel. Ei întîlniră pe Vel pe Podul Mogoşoaii, îl opresc, îi spun cele întîmplate şi îl învită a fi martor. — Toate acestea, zise Vel, pentru mine sunt o farsă. Dar, membru al societăţei, trebuie să priimesc a veni în ajutorul unui frate zidar. Ei regulară unde să găsească pe ceilalţi doi martori. Vel şi Lut merseră să-i găsească. Dem se întoarse acasă liniştit. Acest duel era deja cunoscut în tot oraşul. Era asemenea cunoscută şi cauza lui. Colonelul gonise pe ne- 465 vastă, care se duse la părinţi. Ea era neconsolată. în deşert cată să proteste contra acestei acuzări nedrepte jurăminte, rugăciuni, lacrimi, nimic nu reuşiră pe lîngă colonelul. Seara aceea Dem fuse chemat să doarmă la Vel. A doua zi pe la cinci oare de dimineaţă, Dem împreună cu Vel şi cu Luţ se aruncară într-o trăsură de birjă şi plecară la pădurea de la Băneasa. Totdeodată veni şi colonelul cu martorii săi. Ei se salutară şi intrară în pădure. Acolo martorii găsiră un tărîm, îl mă sur ară cincisprezece paşi, încărcară pistoalele. Bătăuşii trebuiau să tragă la comandă deodată amîndoi. Cînd fiecare luă locul, martorii se retraseră la o parte, unul comandă una !... două !... trei !... Se auzi descărcătură unui pistol. Colonelul descărcase pistolul. Dem era îngenuche, glonţul colonelului îl lovise în picior. Dem descarcă atunci pistolul în aer. în deşert colonelul ceru ca Dem să tragă într-însul. Dem nu voi, martorii, lău-dînd fapta lui Dem, găsiră că nu se cuvine a mai încărca pistoalele. Medicul legă rana lui Dem. Vel şi Luţ se însărcinară să ducă pe Dem rănit acasă. Astfel se termină duelul. Toate simpatiile erau acum pentru Dem. Cocoana Elenca, văzînd pe Dem aducîndu-1 acasă rănit, făcu atîta larmă, cît se strînseră vecinii. Vel zise că îl trîntise calul. Cocoana Elenca crezu. Medicul veni către seară. Rana lui Dem nu era periculoasă, dar avea trebuinţă de căutare. în acea noapte rănitul dormi. A doua zi cel dintîi om ce se prezintă la Dem fuse colonelul. Acesta venea să se scuze la Dem pentru rana ce îi făcuse. — Bine ai venit, zise Dem. Ieri nu am voit a-ţi spune nimic. După duel însă îţi voi spune. Domnia-ta m-ai provocat fără motiv. Eu o dată am văzut pe dama dumitale în viaţa mea, la domnia-ta acasă. Dama ce a venit la mine, ce a uitat batista, era o altă damă. Iniţialele nu dovedesc nimic, a putut să aibă aceleaşi iniţiale ca femeia d-le. — îmi zici acestea cu sinceritate ? întrebă colonelul- 466 ■— Domnule, răspunse Dem, eu nu ştiu să mint, îţi jur pe mormîntul maicei mele ! Colonelul sărută pe Dem eu furia ce îi da o bucurie neaşteptată. Apoi plecă răpede să-şi aducă femeia acasă înapoi şi să-i facă scuzele. Mai mulţi veniră să vază pe Dem. Cocoana Elenca nu înţelegea nimic despre toate aceste vizite şi se întreba : „Ce vin p-aici toţi aceşti ciocoi ?" A treia zi dupe duel, Dem avu friguri, aceasta îngriji mult pe medic. Vel veni cu Cheren să vază pe Dem. Cheren ieşi de aici pe gînduri. Veni încă o dată către seară cu doctorul medic. Dem avea o pulsaţie de 140. Delira. Inflamaţiunea era în toată puterea sa. Cheren trecu noaptea pînă a doua zi cu Vel lîngă bolnav. A doua zi medicul cere un consult. Cheren aduce opt medici. Aceşti învăţaţi declar că nu este alt mijloc de scăpare decît să taie piciorul bolnavului. Cheren se împotriveşte. Cocoana Elenca plînge. ;; CATERINA Caterina auzise deja atît din lume, cît şi de la băr-batu-său, duelul şi cauza lui. Ea înţelesese că ea fusese cauza acestui duel, că femeia colonelului suferise cu nedrept. Dacă ea ar fi ştiut lucrul de mai-nainte, ar fi spus bărbatunsău cele ce se întîrnplase şi ar fi oprit orice rău : dar ea aflase tîrziu, şi fiindcă acum orice ar fi zis nu mai putea cruţa pe nimeni, ea tăcu. Către acestea rana lui Dem o turbura mult. De trei ori pe zi trimitea la cocoana Elenca să afle despre starea bolnavului, şi ştirile ce primea, din ce în ce mai rele, o făceau nefericită. „Eu sînt cauza nenorocirilor acestui copil, se mustra ea, pentru ce m-am dus în acea casă ? Şi cu toate acestea, conştiinţa îmi zice că trebuie să mă duc încă. Aş voi să-1 văz. El s-a bătut în duel numai ca să nu mă compromită pe mine, prin explicaţiuni ce ar fi fost în drept a da. Aceasta este frumos din parte-i. Voi să-1 văz." După toate acest gînduri, Caterina trimise să cheme P£ cocoana Elenca. Aceasta veni îndată. 467 — Nu scapă, zise cocoana Elenca, înecîndu-se de plîns Aceste lacrimi făcură pe Caterina să plîngă. — Sărmanul băiat ! zise ea. Mamă, să mergem să-1 vedem astă-seară. Vino de mă ia. — Ce poţi să-i faci ? zise cocoana Elenca, opt doctori nu pot să-i facă nimic. — Ai dreptate, răspunse Caterina. Iată, să mergem la biserică să fac privighere. — Asta este mai bine. — Dar astă-seară să mergem la el. — Fie ! răspunse cocoana Elenca. Aceste două femei plecară la biserici să dea sărindare. Seara veni, nici o schimbare în pulsul bolnavului. Medicii plecaseră desperaţi. Cheren plecase. Luţ ur-mîndu-1, zise : — Muza şi-a frînt piciorul şi poezia a dat ortul popii! O trăsură se opri la poartă. Caterina cu cocoana Elenca veniră. Serva cocoanii Elenchii ieşi din camera lui Dem şi spuse că nu mai e nimini strein în casă. Caterina intră. Ea privi pe bolnav care delira, faţa lui era palidă, părul castaniu de mătase îi cădea cu răsfăţare pe obraji. Caterina nu putu să ţie o lacrimă. Ea scoase un mir de la biserică. Se apropie de bolnav, îl unge pe frunte şi îl vîră în bucla de păr a bolnavului. Aceste două femei vegheară pînă la miezul nopţii lîngă acest cadaver părăsit de ştiinţa omenească. Mirul căzuse din păr. Caterina întinde mîna, îl ia şi îl pune din nou în bucla părului. Mîna ei răsfăţa această buclă graţioasă. Nu apucă să ia mîna încă din bucla lui, cînd el scoase un suspin şi deschise ochii. Un surîs de fericire trecu pe această faţă de mort. O criză se făcuse. Dem era scăpat, pulsul scăzuse, delirul se stinsese. Dem sărută mîna delicată ce trecuse în bucla sa. Peste zece minute Caterina se urcă în trăsură. — El a scăpat, zise ea, dar acum eu sînt bolnavă, o, Dumnezeul meu. Cititorii îşi aduc aminte negreşit de ideea tristă ce-şi făcuse Dem de caracterul adoratei sele. El credea că o 468 cheamă Elena şi crezu. O numea astfel, şi ea îl lăsase în această idee. Cînd Dem se plînse Caterinei că se mărită cu altul, aceasta voi să-i dea lui o idee tristă despre caracterul ei, ca prin acest mijloc să-1 depărteze şi mai mult de dînsa. Astfel ea îi zise cînd o văzu la Mitropolie * „Fac o partidă bună, un bărbat de 60 de ani şi milionar ! Voi fi scuzată să iubesc pe cine îmi place ? închipuieşte să fi consimţit să mă iei ? Eşti un copil, abia ai şeaptesprezece ani, cînd eu am douăzeci şi cinci, Iţi mărturisesc că nu aş voi lîngă tine să joc rola ce bărbatu-meu viitor are să joace lîngă mine..." Aceste vorbe Caterina le zisese lui Dem cu intenţiu-ne să facă să se răcească de dînsa. Se făcea rea, ca să displacă. Aceasta dovedeşte înţelepciunea ei. Şi cu toate acestea, Caterina nu reuşise ; Dem o blestema şi o adora. ANUL PATIMILOR Ţara confientă în viitorul ei pînă aici începu să pearză speranţele sele ce pusese în domnitorul de atunci. Erau legi în ţară, şi legile nu se executau. Cine abdica orice simţ de dreptate, de libertate, de civilizaţiune, acela, dacă ar fi avut fruntea pătată de o mie de crime, acela era cel chemat. Cine era independinte, cine îşi iubea ţara, patria, onoarea, dar care nu făcea capitulaţiuni de conştiinţă înaintea unui guvernămînt arbitrar, nedrept, tiran, stupid, antinaţional, acela era prigonit, acela era lovit, acela era fărâmat ; istoria tutulor guvernelor arbitrare şi corupte. In sfera de sus, o aristocraţie fără prestigiu, fără in-teliginţă, fără fiertate, fără principe, mişcmdu-se într-un cerc de idei mici, de intrigi, de anticamera palatului şi consulatelor ; făcînd opoziţiune pentru posturi şi prin trădări sau petiţiuni, nu mai putea servi la altceva mai mare decît a scoate un ferman pentru destituirea domnitorului. Un guvern, ieşit din acest cerc de cugetări mici, de patimi mici, era demn de izvorul său. Acest guvern sau mai bine acest sMem, era expresiunea arbitrarului Şi imoralităţei. El tremura înaintea consulilor, înaintea aristocraţiei, înaintea partidelor, înaintea poporului. El 469 era mai slab decît toate acestea. Slăbiciunea îl făcu arbitrar, slăbiciunea sa îl făcea nedrept, voia să fie cîteo-dată tare şi înţelegea rău tăria ; cînd era vorba a sacrifica unul din drepturile ţărei către streini, a umili mîn-dria, a vesteji demnitatea ţărei, el era slab ; cînd era vorba a lovi înintru printr-un act de nedreptate, o familie slabă, un individ slab, el mergea înainte, nimic nu-1 oprea. El înţelegea că tăria unui guvernămînt consistă în a lovi pe cutare sau cutare prin violarea legei; că violinţa era energia ; că prudinţa era slăbiciunea. El nu ştia că toate guvernele ce s-au înlăturat de la prin-cipile de prudinţă şi moderaţiune au căzut ; că violinţa la guvern nu este la locul ei ; că lumea va fi totdauna a acelora ce rezonează, iar nu a acelora ce simt. Se văzură acte ciudate, un ministru dinîntru bătu cu palma pe un foncţionar al statului în public, pentru că trăsura acestui din urmă întîrziase de a face loc tră-surei ministrului la scara ministerului. Un ministru de Dreptate bătu asemenea pe un foncţionar la scara ministerului Dreptăţei. Prefectul poliţiei punea prin silă de tundea pe foncţionarii ce aveau părul lung, oriunde îi întîlneau. Poliţaiul de la Piteşti, suferind în Bucureşti această operaţiune silită şi trimis tuns la locul său, îndată ce ajunse în Piteşti chemă toţi junii foncţionari şi îi tunse prin silă. Cînd aceştia îi cerură ordinul în puterea căruia făcea astfel, el le arătă capul său tuns. Domnitorul- el însuşi căzuse în aceste rătăciri. într-o zi întîlni pe scara Curţei administrative pe Marin Sergescu, i se păru că are părul prea lung şi dete ordin să-1 tunză prin silă. Altădată capul unei mese din secretariat se plînse domnului care era acolo pentru priimirea petiţiunelor, că a perdut o hîrtie ce i se cerea. Domnul dăte ordin să caute în buzunar pe toţi oamenii, ce se aflau in Curtea administrativă, români şi streini fără osebire ; aceasta se făcu. Se văzură miniştri săraci îmbogăţindu-se cîteva luni de la intrarea în funcţiuni ; casieri despuind lăzile statului, daţi în judecată şi achitaţi prin bani daţi oamenilor înrîuritori. Dreptatea la tribunale şi la curţi se vindea in ziua mare, fără ruşine, fără frică de pedepsire ; pîinea 470 si carnea capitalei deveniră un mijloc de îmbogăţire pentru cîţiva din guvern. Oştirea se specula pînă asupra pîinei soldatului. Procesele erau un mijloc de rapină la curţi ; trimise la întărirea domnitorului, se făceau un mijloc de guvernămînt. Tronul era înconjurat de o camarilă de oameni fără principii, fără demnitate. Aceşti oameni se puneau între tron şi între naţiune. Ei ascundeau domnitorului suferinţele şi nemulţumirile publice şi îl adormeau în idei mincinoase asupra situaţiunei. Aceşti oameni făceau tot, pe cei oneşti îi loveau cu mîna domnitorului, pe cei răi îi îmbrăţişau. Calomnia, minciuna erau armele lor. Domnitorul îi credea, îi asculta, fără să cerceteze. Ei îi calomniau pe oamenii cei mai oneşti ca hrăpitori şi domnul îi lovea; pe hrăpitori îi recomanda ca oameni oneşti şi domnul îi înconjura de stimă. Pe cei ce nu intrau în clica lor îi prezintau ca inamici ai tronului, şi tronul asculta şi lovea, şi aceşti curtezani prădau ţara, insultau dreptatea prin mîna domnitorului, îşi creau averi peste averi în ochii lumii şi nimeni nu cuteza a-i critica. Cugetarea era oprimată. Guvernele rele nu vor a fi libertatea cugetărei, căci le este teamă să nu se dezvălească crimele lor de cari au conştiinţă. Această camarilă a veştejit gloria lui Alexandru Ghica, această camarilă a răsturnat tronul, ulindu-1. Ţara gemea sub hrăpirile camarilei miniştrilor şi funcţionarilor, şi domnul ştia aceste rane şi nu le vindeca. Lasă să hrăpească ca să-şi susţie tronul. Dar nenorocit este acel principe ce-şi sprijină tronul prin tîlhari. Acel sprijin este chiar slăbirea lui. Tronul are trebuinţă de oameni oneşti spre a se sprijini, precum un edificiu are trebuinţă de proptele sănătoase spre a fi tare. Proptelele putrede slăbesc edificiul. Un domn face faptele cele mai mari, cele mai memorabile ; sunt uitate, sunt neluate în seamă, din momentul ce nu va şti să introducă respectul legilor şi moralitatea în administraţiune, căci, să nu ne înşelăm, cît de coruptă şi degradată să fie o societate, principii de morală rămîn totdauna putericî, morala este un atribut a lui Dumnezeu ce coboară şi conduce societăţile omeneşti. Nu este nici un criminal care să nu aibă conştiinţa crimelor sele. 47Î Tărîmul diplomaţiei încă nu era liniştit. Rusia nu găsi în Alexandru Ghica instrumentul ferm cu care să ajungă la scopurile sele. Ea avea nevoie de alt om. Ea vedea cu mulţumire murmurele ce se ridicau deja din toate părţile ţărei. Adesea chiar ea le încuragia în secret, înouragiînd sistemul aducător de nemulţumiri al guvernului. Nu era depărtat timpul cînd Rusia trebuia să lovească. Pentru acestea ea aştepta venirea Adu-nărei Generale. Acolo trebuia să se treacă scena ce încarcă de glorie numele lui Cîmpineanu. Acolo drepturile cele mai sînte ale ţărei trebuiau să fie îngenueheate, şi acolo omul ales pentru înjunghiere trebuia să fie Alexandru Ghica. Acum să ne înturnăm puţin la eroii romanului nostru. Dem este însănătoşit. Caterina făcuse tot ce putuse ca să plece cu soţul său în Francia, Cucoana Elenca era mîndră căci scăpase, zicea ea, viaţa lui Dem cu un mir şi credea acum mai mult în cele sînte. Amicii societăţei de regeneraţiune păreau serioşi şi preocupaţi ; ei aveau figurile conspiratorilor. Certele politice de partide variaseră îndoiala, neîncrederea şi răceala între familii. Nu vedeai două familii cari să fie bine împreună. Capitala prezintă atunci acel spaţiu de timp care precedă o mare vijelie. O tăcere şi o indiferinţă prefăcută. Lovirea ce Rusia era să dea drepturilor naţiunei se presimţea în depărtare. Adunarea Generală se deschise în această situaţiune. Liberalii ridic capul. într-o seară pe la apusul soarelui, doi oameni descoperiţi şi cu pălăria în mînă, cu părul lung, se opriră în faţa caselor Golescu unde astăzi se află palatul tronului. Peste drum de ast palat era o farmacie. La uşa farmaciei, la dreapta şi la stînga, erau atîrnate două portrete de mărime naturală, pe lemn. Unul era portretul lui Socrat şi celalt al lui Ipocrat. Pe fiecare portret era scris ou litere latine numele. Cei doi oameni se opriră în faţa portretelor. După ce priviră cîtva timp, unul din ei zise : 472 — Socrates ! Celalt răspunse : — Ipocrates. Aceasta să repetă necontenit în timp de un pătrar de oră. Trecătorii, văzînd această scenă ciudată care nu avea nici un înţeles, se opriră să vază ce are să iasă de aici. In cîteva minute strada era plină de curioşi. Farmacistul ieşi, acesta invită pe cei doi domnişori să înceteze acel manegiu ce aducea supărare magaziei sele. Ei nici nu voiră să-1 asculte şi urmară prin a striga : „Socrates î Ipocrates !" Farmacistul se mînie, chemă poliţia. Poliţia nu cuteză a goni pe aceşti doi domnişori. Femeia farmacistului vine la rîndul ei a ruga pe cei doi domnişori să se ducă. Această femeie era frumoasă. Cei doi originali, la rugăciunele ei, salutară şi plecară. într-o dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, pe o casă mare, pe Podul Mogoşoaii, se văzură trei domnişori stînd cu ochii aţintaţi spre răsărit. Era casa unui poet. Poetul cu alţi doi inşi se urcaseră pe casă, ca să vază şi să admire răsăritul soarelui sau aurora. Vecinii, văzînd aceşti oameni pe casă şi neînţelegînd gusturile lor poetice, crezură că este foc, dară alarma, poliţia şi pompierii îi suprinseră pe casă, privind aurora. în altă zi, cinci juni, feciori de boieri, intrară în casa unui boier, armaţi. Legară pe servitori, pe stăpînul casei şi voiră a răpi pe stăpîna casei, jună şi frumoasă femeie pe acele timpuri. Un alt fecior de boier văzu într-o zi o damă tînără şi frumoasă în trăsură. Să răpede, să urcă în trăsură, o sărută, dama leşină. Domnitorul chemă într-o zi pe secretarul vorniciei închisorilor şi îl bate cu ciubucul. Un boier mare, bătrîn şi original, trece într-o zi cu trăsura pe la Curtea judicătorească. Cînd se apropie de acest loc, scoase capul pe porţile caretei şi strigă cu putere vizitiului să mîie caii în galop, să nu-i prinză hoţii. Cînd trecu de Curte, stătu şi zise vizitiului să se caute în pozunar să vază dacă nu 1-a despoiat hoţii de la Curtea judicătorească. 473 Am putea cita o mie de fapţi de această natură ; clar credem că sunt îndestui aceştia ca să dovedim că guvernului i se urîse cu cîrma şi guvernaţilor cu guvernul Perise credinţa într-o parte şi într-alta. Guvernul nu mai credea în guvernaţi ; guvernaţii nu mai credeau în guvern. Ce aşteptau dar ? Un divors. Cînd într-o ţară lucrurile ajung acolo ca să lipsească credinţa, acel guvern este perdut. Guvernul era bolnav simptomele boalei sele anunţau o boală iară vindecare. Lumea ştia aceasta. Guvernul înţelese şi el aceasta. Era condamnat la moarte şi o ştia, şi aceasta îl făcea şi mai violinte, prin urmare şi mai slab. Niciodată un guvern nu devine mai furios decît atunci cînd înţelege că este slab, că piere. El este ca omul ce vede că se îneacă. Se simte că îşi pierde puterile şi se acaţă cu mînile de orice întîlneşte. CONSPIRATIUNI UNITE Consulul rus conspira contra ţărei. Boierii şi juna Românie contra domnului, domnul contra consulului rus. Dar consulul cel dintîi dăte semnalul. Intr-una din serile lunei lui decemvriu a aceluiaş an în care ne-am aflat pînă aici cu diferitele scene de cari am vorbit, membrii zidari ai societăţei de regeneraţiune fură invitaţi a se aduna în loje. Această adunare extraordinară fuse ocazionată prin vorbele ce se răspîndiseră în popor, ziceri banale cari însoţeau totdauna stările de nemulţumire generală : „au să vie ruşii !" In acea seară nu lipsi de la loje mai nici un membru. Sala era plină. Noi cunoaştem deja această sală. Era aceea ce văzurăm cu ocaziunea intrărei lui Radoţi în societatea de francmasonerie. Aceeaşi tăcere, aceeaşi obscuritate, acelaşi aer misterios şi lugubru, cu diferinţa că acum membrii erau mai numeroşi. Societatea făcuse progres. Ea cîştigase, între alţii, clerici şi profesori, Şi chiar nişte vechi militari. Nu este nimic mai puteric în lume decît societăţile ce se formez într-o idee mare şi generoasă ! Principii au fost şi vor fi totdauna Vv0~ 474 blema evenimentelor în societăţile omeneşti. Guvernele slabe se înşel cînd cred că în loc de a satisface trebuinţele civilizaţiunei, trebuie să le reziste ; orice rezistenţă se fărîmă, orice persecuţiune atunci are drept rezultat a crea martiri şi a da prestigiu principiilor ce vor să zdrobească. Era un timp de boală, era aproape de a face criză. Guvernul era nebun, partidele politice nebune, poporul nebun. Toţi doreau ceva şi nimeni nu era bine sigur de ceea ce dorea. Curierul român începuse luptele sele filologice, ajutat de Curierul de ambş sexe. Aceste foi linguşind guvernul, clasa privilegiată, tă-mîind toate partidele şi toate clasele, aveau un scop naţional şi politic. Cantorul de avis al lui Carcalechi, subvenţionat de guvern, lăuda dobitoceşte : nu avea nici principii, nici scop. Nu era o idee ; era un catalog de laude nedemne ce răspîndea dezgustul sau ridicolul. Românii, ajunşi la o nouă eră, citeau, iubeau să citească. Cîţiva poeţi începură să cînte. Epoca inspira. Inima era tînără şi plină de speranţă în viitor. Astăzi inimile au perdut acea tinereţe. Societatea a căzut in materialism. Românii nu mai citesc, nu se mai instruiesc. Regimul guvernelor arbitrare a îmbătrînit sufletul acestei societăţi încă în a sa copilărie. Ea a îmbătrînit fără să înveţe nimic ; s-a uzat, fără să trăiască ! Societăţi literare se formau şi prosperau. Oamenii de inimă şi de cugetare se vedeau, se cunoşteau. Astăzi toţi aceşti oameni trăiesc izolaţi, nu se văd doi cari să fie bine împreună. Care este cauza ? Atunci era o clasă privilegiată, un cerc strimt care singur domina. Tot ce nu făcea parte din acest cerc nu însemna nimic. Toţi dar aveau acelaşi interes, a combate această clasă ; acest interes îi unea pe toţi. Acest cerc s-a fărîmat, acum lupta nu mai este de ia naţiune contra unei clase, este de la individ la individ. Comerciul în mîna streinilor, industria în mîna streinilor, profesiunile liberale în mîna streinilor. Românii se fac plugari sau foncţionari publici. Semn de decadinţă l 475 Rest barbar al timpurilor de concuistă ! Egalitatea a găsit clasele de jos nepregătite pentru aceste sînte principii. Poporul este periculos numai cînd îşi rupe lanţurile. Aceste răni vor trece cu timpul. Datinile n-au făcut mare progres de treizeci de ani, poporul a rămas tot acela. Comoţiunile, schimbările au fost în ordinul ideilor politice şi sociale ; reformele au trecut pe d-asupra grămezilor, fără să le deştepte. Lumina lor nu a pătruns în popor, ele au venit de sus, de la partidele politice sau de afară. Poporul dorea ceva şi nu ştia bine ce doreşte ; guvernele nu ştiau bine ce trebuie să-i dea. Poporului trebuie timp încă spre a face cunoştinţă cu reformele guvernelor ; lor înşile trebuie timp spre a înţelege că reformele noi n-au misiunea a slăbi autoritatea. Legilor le trebuie timp spre a fi executate. Luminele lipsesc cu oamenii. Lumea nu va să se lumine. De treizeci de ani a început întinderea ideilor. Din această mînă de oameni de care vom vorbi a purces toate drepturile naţionale şi politice ce a dobîndit România. Am zis că deja societatea de regeneraţiune avea în sînul ei membri din toate clasele şi profesiunele. Aceasta era un mare pas cîştigat asupra trecutului. Şedinţa începu într-un chip solemnei şi grav. Cheren era deja omul către care se înturnau toate speranţele junei Românii. Ursita îi păstra în analele istoriei ţărei o rolă frumoasă. Această rolă trebuia să se joace de dînsul a doua zi, în sala Adunărei. Cînd toţi membri şezură, Cheren ceru cuvîntul. * — Ştiţi, zise el, în Regulamentul Organic s-a strecurat o clauză care, graţie generalului Kissileff, s-a năbuşit pe paginea ei sub piatra mormîntului. Iacă ce este : românii să nu aibă dreptul a-şi da legile lor interioare decît după ce vor fi sancţionate de puterea suzerană şi protectriţă. Este uciderea autonomiei ţărei. Rusia a deschis acum mormîntul acestui articol ucigător pentru drepturile patriei noastre. Mîne se va pune în dezbaterea Adunărei Generale a ţărei. Mîne este dar ziua de moarte sau de viaţă. 476 Această novelă căzu ca un trăsnet asupra celor mai mulţi membri cari nu cunoscuseră această pretenţiune a Cabinetului rus. — Să impună aceasta cu baionetile ! strigară unii din membri, dar noi, cel puţin, să nu primim ! — Să protestăm ! strigară alţii. Nu se află nimini de altă opiniune. Vel ceru cuvîntul : -— Dacă toţi sunteţi de părere a protesta cu energie, Cheren îşi va face mîne în Adunare datoria de deputat, dar atunci cată să luăm îndatorire a-1 sprijini ! — Il sprijinim ! strigară toţi cu o singură voce. Aceste cuvinte fuseră ruperea definitivă a junei Românii cu tronul lui Alexandru Ghica. Ce făcea acel domn ? Era el capabil a trăda drepturile patriei sele ? Nu credem. Cum dar primise a trimite în dezbaterea Adunărei această nefericită călcare a drepturilor ţărei ? O trimitea el cu gîndul că Adunarea o va respinge ? Şi pentru aceasta formase o maioritate de deputaţi credincioşi ? Nu credem, căci această lege se priimi a doua zi de acea Adunare. Alexandru Ghica nu credea în gravitatea călcărei drepturilor ţărei prin această lege. Acele drepturi fuseseră atît de călcate de streini, încît călcarea de faţă îi părea de o importanţă mai puţin gravă decît era în realitate. Afară de aceasta, el credea că Rusia caută un pretext ca să ocupe ţara. A face acest sacrificiu spre a scăpa ţara de conflicte, şi într-un timp mai priincios a deşira această hîrtie de călcare, i se păru mai înţelept decît a suferi consecuinţele mîniei Cabinetului de Peters-burg. Nu s-a făcut niciodată, sau de guvern, sau de un individ, o faptă de slăbiciune sau de călcare a drepturilor ţărei, fără ca acel guvern, acel individ să nu aibă un rezon bazat chiar pe interesele drepturilor ţărei ce le calcă în picioare. Boierii ce ieşeau cu flori înaintea streinilor făceau, după ei, un sacrificiu patriotic : era de a nu mînia leul. Cei cari primeau decoraţiunele şi le Purtau, credeau că fac un act politic, tot pentru acele cuvinte. Ei sărutau mîna ce nu puteau să o muşte 1 Dem era acum bine de tot. 477 El se afla în această sală unde se discuta viaţa ţărei sele. El care totdauna fusese mai bătrîn decît vîrsta sa astădată devenise violinte. In tot timpul acestei şedinţe nocturne şedea lîngă Luţ. Luţ avu mare greutate să-1 reţie de a nu striga. — Fii lin ! îi zicea Luţ ! Ce dracul ! de cînd te-ai bătut în duel, te-ai făcut mai belicos, omule fără barbă. Acesta era epitetul ce îi da el. Omul politic, urma Lut rezonînd şi vorbind în felul lui, este un cal, şi politica este un drum. Calul ce o ia la început răpede nu ajunge niciodată la ţinta lui : stă pe cale. Nu te necăji niciodată în vieaţă. Necazul vine la om cînd fuge mintea. Inima şi mintea sunt ca ziua şi noaptea ce nu pot trăi împreună. Lasă să vorbească ceialţi. Cînd îi vorbi, vorbeşte totdauna în urimă şi vei vorbi mai bine. Eu ştiu ce ai voi să vorbeşti : ai vrea să zici că trebuie să se facă o manifestare armată, nu este aşa ? Lasă ideile alea ! Propune baricade de brînză şi arme de codri de pîne de la Babic ca să meargă românii să se bată. Se bate cineva pentru că se adaogă un articol în Regulament ? Se calcă drepturile ţărei, ziceţi voi ? Dar cînd s-au respectat vreodată ? Drepturile ţărei nu se fac a se respecta decît cu armele în mînă, şi tu vezi bine că românii sunt armaţi cu buchiete de flori, spre a arunca celor ce le-au călcat drepturile ţărei. Capul plecat nu îl taie sabia, zice vorba. Românii urmez înţelepciunea acestei vorbe şi fac bine. Mîne o să-ţi plîng de milă, o să te văz închis la vreo mănăstire, şi atunci toţi cîţi te îndemnau la fapte patriotice au să te înjure ; iar patria are să-ţi facă o cunună de ştir. Lasă dar mai încet. — Luţ, îi zise Dem, altădată cînd îmi vorbeai astfel, mă supăram, acum te ascult cu indiferinţă. Ce este acest sistem afectat de a voi a rîde de lucrurile cele mai sacre ? Eu nu priimesc aceste idei de bătrîn stricat. Simţ altfel, cuget altfel ; simţ şi cuget cu inima mea, cu vîrsta mea. Tu arunci paie ude pe flacăre, şi nu vezi că flacărea le îneacă şi le consumă ? Ceea ce se va face mîne, fie mîne privite ca nebunii ! Nu-mi pasă ! aceste fapte vor produce un mare bine în viitor. Nebun eşti tu dacă crezi că noi lucrăm pentru astăzi ! — Nebun ! Nu- 478 mese nebun pe bătrînul care, cu un picior în groapă, sădesc pomi ce au să fie într-o zi copaci ; dar nimeni nu este mai înţelept decît acel bătrîn care gîndeşte la viitor. — Poliţia ! strigă o voce în sală, poliţia a încongiurat casa ! — Să intre ! răspunse Cheren. Un căpitan de poliţie, scurt, şchiop, chior, intră în sală, cu un gîrbaci în mână. ■— Iacă imaginea guvernului de astăzi, zise Luţ lui Dem. — Am ordin a deşerta această sală, zise căpitanul de poliţie. — Vedeţi că are conştiinţa răului ce va să facă domnul, zise Cheren. Apoi, înturnîndu-se către membri : înţelepciunea ne zice că trebuie să ne risipim. După cinci minute sala era deşartă. Oamenii poliţiei, cu luminări în mînă, căutau prin toate unghiurile şi prin sobe, doară de vor găsi ceva hîrtii. Căpitanul de poliţie, strîmb şi chiorînd, veghia asupra lor. ADUNAREA GENERALA ŞI DRAMA Era o zi frumoasă, zi în care trebuia să se treacă drama perderei drepturilor ţărei. Cerul pare că favor a lucrarea ce era să se facă, ca să vează pînă unde omul este capabil a purta înjosirea sa. Deputaţii treceau la Mitropolie ; poporul din Bucureşti, iniţiat în dureroasa dramă ce era să se treacă la Mitropolie, se aduna aici cu frică şi cu curiozitate. Tot oraşul era aşteptător spre a cunoaşte rezultatul. Adunarea de atunci era expresiunea clasei boierilor, maioritatea ei era pentru guvern. Nici un simtimînt nobil şi patriotic nu făcea să bată aceste inimi pe cari ignoranţa le păstrase încă mici şi umilite. Şedinţa fuse vijălioasă. Ministrul din Afară dăte citire actului prin care toate legile făcute de ţară nu puteau să aibă putere decît după ce s-ar fi aprobat de curtea suzerană şi protectriţă. Miniştrii erau trişti ; ei 479 aveau conştiinţa loviturei de moarte ce se da ţărei ; deputaţii guvernului erau trişti ; deputaţii patrioţi erau inspiraţi, voioşi şi străluciţi ca martirii în momentul muncilor lor. Maioritatea era tristă, căci ştia că are să învingă, învingerea era ruşinea sa. O murmură adîncă se auzi în toată sala : era un suspin. Ar fi zis cineva că este cel din urmă suspin al României pe cruce. Acest suspin se repetă afară din sală, pe urmă pe toate stradele, în toate casele. Poporul, copil teribil fără petrecere şi fără eleganţă, avu mai mult spirit în acea zi. Evenimentul îi sângeră inima şi mînia lui se vărsă în epigrame amari. Negreşit, poporul român, pe acele timpuri, nu avea nimic a perde. Ţara lui putea să aibă autonomia sau să nu o aibă, soarta lui nu se schimba, el nu era liber, el nu avea nici un drept la viaţa politică a ţărei lui. Streinii puteau să ocupe ţara sau să nu o ocupe, aceasta nu-i făcea nici cald, nici frig, căci el însuşi era ca strein în ţara lui. Insulta, închisoarea, bătaia, conduse de arbitrarul cel mai barbar, aceasta era condiţiunea lui în societate. Poporul era învinsul timpului şi purta jugul cu răbdare şi cu hotărîre. Către acestea, instinctul învinsului ce se gîndeşte a-şi scutura într-o zi lanţurile îl făcu să întoarcă încă un ochi compătimitor pentru această ţară. Apoi omul este astfel, că începe de multe ori să iubească chiar relele lui. S-au văzut prizonieri cari, despărţin-du-se de închisorile lor, au simţit oarecari păreri de rău. Astfel poporul din Bucureşti simpatiza cu opoziţiu-nea. Ici o grupă de oameni, stînd şi vorbind, lăsa să se auză aceste vorbe : — S^a sfîrşit cu ţara, zicea unul. — Te înşeli, răspundea altul. S-a sfîrşit cu boierii. Apa curge, petrile rămîn. — Dar domnul ce face ? mai întreba unul. — Domnul ? dar nu este si el tot din boieri, răspundea altul. Mai dincolo la altă grupă, alte idei. — De ce primesc boierii voinţele Rusiei ? Mai bine să se bată pînă la cea din urmă răsuflare !... 480 ■— Cu işlicile ! zicea altul rîzînd. Ei dau drepturile tarei ca să-şi scape posturile lor ; dar cînd ar fi vorba să-şi scape viaţa, oare ce n-ar da ? — Să ucidem pe boieri astăzi ! striga la o altă grupă un măcelar. — N-ai ucis astă-dimineaţă destui boi ! răspundea altul rîzînd. Pe dealul Mitropoliei, în mijlocul unei grupe mari de oameni, Luţ sta şi ţinea un cuvînt în felul său. — Ei, fraţilor ! să vă mai plîngeţi altă dată că grecii uciseră drepturile ţărei ! Iacă boierii români că fac mai rău decît grecii ! Dar nu este vorba acolo. Noi ce trebuie să facem lucruri mari ! Să dovedim că avem o patrie, că suntem vii, că suntem stăpîni, şi decît a peri cu ruşine în trădarea ciocoilor, mai bine această ţară... Luţ nu apucă să termine vorba şi un ofiţer de poliţie îl apucă de gît şi îl tîrăşte după dînsul. Grupa se risipise. Vel, Dem şi alţi tineri se arestaseră în alte părţi unde se găsiră propagînd. Către acestea şedinţa Adunărei devenea furtunoasă. Cheren vorbea. De cîte ori acest orator cerea cuvîntul, toată Adunarea, deşi în mare parte ostilă, păstra o tăcere religioasă care era un semn de admiraţiunea ce purta acestui cap de partidă. — A trebuit oare a trăi, zicea Cheren, ca să fiu martor la un act care răpeşte drepturile ţărei cele mai sînte ? drepturile ei de naţiune, drepturi ce ele la începutul acestei ţări au fost respectate chiar în timpi de nenorociri. Prada, focul şi sabia au trecut de multe ori pe sînul ţărei noastre. Streinii au călcat cu picioarele cailor lor mormintele părinţilor noştri ; dar nu au fă-rîmat drepturile naţiunei şi românii nu au voit niciodată a seri ei cu mîna lor perderea acestor sînte drepturi. Astăzi însă se jărtfeşte viaţa politică a ţărei şi aceasta cînd se face ? Sub un domn român ! şi se face de români !... şi nici un glas nu se ridică ! Ce fel ? voi, epis-copi, păstori ai poporului, voi, toiaguri sufleteşti ale ţărei în zilele de slăbiciuni şi de dureri, suferiţi voi să se calce drepturile ţărei, fără să ziceţi cel puţin o vorbă, 481 fără să faceţi o mişcare ? Schimbatu-s-a oare misiunea voastră pe pămînt ? Aveţi voi astăzi ruşine de datoria ce vă impune haina ce purtaţi ?... Dar pentru ce îmi voi perde vorbele ? Inimile sunt îngheţate pretutindeni !... Cine la glasul cinstei şi la glasul naţiei mai poate aici să simtă bătînd inima ? Voi zice cele din urmă vorbe. Vă rog, vă conjur, în numele copiilor voştri, nu le pregătiţi un viitor atît de nenorocit ! Ei au să vă blesteme într-o zi. Nu le fărîmaţi viitorul ! Viitorul este al lor, numai al lor, şi noi nu avem dreptul să ucidem ceea ce este al fiilor noştri. Mai mulţi oratori vorbiră. Discursurile făcură o adîncă întipărire asupra Adunărei. Dar impresiunea ţinu un minut. Ea fuse ca mişcarea de viaţă galvanică asupra cadavrelor. Ei votară, maioritatea votă pederea drepturilor ţărei. Dar nu, nu era perderea ţărei ce ei votară ; era per-derea acestei clase oligarhice, era dar scăparea României. Ţara, auzind cele petrecute în Adunare, tremură de spaimă. Trebuia aceasta ca să deştepte spiritul şi inima sa. Nenorocirile cele mari sunt cauza faptelor celor mari la naţiuni şi la indivizi. Ţara începu să cugete. Dumnezeu combinase toate aceste lucruri ca să ajungă la scopul său. Drama divină este infinitul şi actele seale sunt secolii fără număr. Viaţa tutulor naţiunelor este scrisă în această carte de mai nainte. România era destinată a avea o soartă mai bună, şi o prepara, prin încercări, să merite soarta ce o aştepta. Acest eveniment scăpă ţara. Tot ce am dobîndit astăzi purcede direct din această călcare a drepturilor ţărei. Trei zile în urma acestui act, România nu mai era aceea. Ea cugeta. O naţiune ce cugetă este aproape de scăpare. România cugeta. România era acum matură; oamenii perdură acest spirit de nepăsare ce începea cu viaţa şi se termina cu moartea lor ; perdură pînă la acele datine de dezmerdări primitive cu cari un popor iesejiin noaptea barbariei. Cugetarea aduse trebuinţa de a se întruni ; născu lumina, lumina făcu pe cei mai mulţi a se recunoaşte. Acum fiecine vedea rîpa către 482 care mergea împinşi de întunerec şi căutară să evite prăpastia. Domnul el însuşi se deşteptă ca dintr-un vis. El se plînse la Cabinetul din Petersburg împotriva opoziţiunei din Adunare. Rusia îi promise, făţiş, sprijinul ei, dar îi ceru pentru aceasta punerea în legi a articolului ce răpea dreptul de autonomie al ţărei. Domnul crezu că lucrul acesta nu poate să aibă consecuinţi serioase. Cea dintîi eroare era făcută în ziua cînd se adresă la streini şi se plînse contra compatrioţilor săi ; cea de-a doua era numai o consecuinţă. Niciodată în politică nu se face un serviciu fără a reclama un alt serviciu. Astfel în toţi timpii s-au perdut drepturile ţărei. Slăbiciunea ţărei a venit totdauna cînd unirea a lipsit dintre români. Domnul văzu eroarea ce făcuse şi să decise a o re- t. para mai tîrziu. El o repară. Fără să voiaseă, deveni unul din autorii evenimentelor ce se preparau. Revoluţiunea cîştigă un om puteric. Pînă atunci înisă rola sa nu se schimbă. VĂTAFUL AGI EI Dem şi Luţ erau arestaţi. ~~ înainte de a se închide, amîndoi fuseră duşi la prefectura poliţiei ce se numea pe atunci agie. Acolo îi puseră într-o cameră cu furii. Cei ce furau, cei ce asasinau erau confundaţi acolo cu cei ce voiau respectul drepturilor patriei lor. Cînd ei intrară aici, Dem păru indignat. — Cu furii la un loc ! zise el. — Ce face asta ? răspune Luţ. Isus nu a fost răstic-nit pe cruce între doi furi ? De atunci sunt una mie opt sute treizeci şi şeapte de ani. Nu-ţi spuneam eu ţie că de atunci pînă acum spiritul omenesc nu a progresat în nimic ? Iacă acum vezi cu ochii. Naţiunile au rămas naţiuni şi guvernele au rămas guverne. El se puse să rîză tare, apoi urmă : — Ce curioasă semănare între lucrurile evreilor de atunci şi lucrurile noastre de astăzi ! Pilat este astăzi... 483 Să nu mai spunem numele ! Negreşit nu este departe ziua cînd un Titus va veni să calce în picioare mîndria fireştilor noştri ! Păstrează-te bine, băiete, că ai să vezi lucruri mari în această ţară. Cînd zic lucruri mari, nu înţeleg lucruri bune, căci eu, îţi repet, nu crez în bine Cînd se va fărîma înrîurirea Rusiei dupe aceste ţări, va veni înrîurirea Turciei, Austriei sau cine mai ştie care * cînd se vor fărîma ciocoii vechi, vor veni ciocoii noi! Aceşti de faţă cel puţin sunt săturaţi ; cei ce au să vie vor fi flămînzi. Dumnezeu să aibă îndurare atunci de creştini ! — Ce tot latri, măi ? întrebă cu despreţ un hoţ pe Luţ, îţi toacă gura ca o moară stricată. — Aşa batjocoreau cei doi tîlhari pe Isus pe cruce, zise Luţ, îndreptîndu-se către Dem. Dar nu lua în seamă, căci poate să fie chiar pus de poliţie să ne cate gîl-ceavă. — Nu răspunzi ? întrebă hoţul. — Domnia lor sunt coconaşi ! zise un alt hoţ rîzînd. — Ce aţi furat voi, măi, de v-a adus aici ? întrebă un al treilea hoţ. — Borfaşi ! zise alt hoţ cu despreţ. — Mai prost încă, răspunse Luţ, nici nu am apucat să furăm şi ne-a prins cu mîna în traistă. — Dar de unde veniţi ? întrebă un hoţ. Să prinză înainte de a pune la o parte ? Sunteţi ageamii şi n-aveţi semne de pricopseală. Mai bine rămîneţi în meseria proastă de slugi pentru care să vede că sunteţi născuţi. D-alde voi au fost cari au înjosit meseria noastră prin nedibăcie. — Strînge şi taci ! zise Luţ lui Dem. — Hoţiile s-au stîrpit prin păduri, zise un hoţ, dar s-au înţolit prin divanuri. — Să ne facem boieri ! zise un hoţ. — Lesne, răspunse altul, slujbele nu se dau fără bani. Un dorobanţ intră în închisoare cu biciul în mînă. Se uită asupra tutulor arestanţilor, lovi pe unul cu biciul cam în glumă, şi văzînd pe Luţ şi Dem, le zise : — Voi veniţi cu mine, căci vă cheamă vătaful. 4S4 Cei doi arestanţi se duseră după dorobanţ. Acest din urmă îi conduse în sala de sus unde era vătaful agiei. — Aţi vrut să răzvrătiţi poporul ! le zise vătaful, aţi înjurat pe excelenţia-sa consolul, aţi înfruntat pe puternica împărăţie. Pînă cînd aceste fapte nelegiuite ? Ce vreţi ? Să faceţi revoluţie ? Să vie streinii în ţară ?... nu vreţi pe boieri ? nu este aşa ? vreţi să fiţi şi voi boieri !... Săraca ţară ! cînd o ajunge pe minele voastre ! Măi, astă ţară nu poate fără boieri ! Dar unde s-a mai văzut mai bună stăpînire decît cea de astăzi, mai bun domn decît cel de astăzi ? Toată lumea este mulţumită. Şi ţara merge ca un ceasornic ! Mi-este milă de voi !... o să vă mă-nînce puşcăria !... nu era mai bine să plecaţi capul şi să lăsaţi pe alţii să îndrepteze lumea ? să luaţi o pîine şl să nu vă turburaţi mintea cu parascovenii franţozeşti ! — Tot aşa ziceam şi eu băiatului ăsta, zise Luţ, ca n-o să îndreptăm noi lumea. — Dacă îi ziceai astfel, tu de ce nu ai urmat astfel ? mai zise vătaful. Dar vremea nu este perdută. Iată, stă-pînirea poate să închiză ochii pentru astă una dată, dumneata eşti mai vîrsnic, te văz deştept, poţi fi de folos în multe lucruri stăpînirei... putem să-ţi dăm o slujbă foarte delicată... n-ai să lucrezi cu coatele pe masă; ceva mai bine, mă înţelegi ? în loc să strigi împotriva stăpînirei, mai bine să vii şi să ajuţi stăpînirea în luptele ei cu revoluţionarii, să-i dai poveţe ce să facă la multe lucruri pe cari ea nu le ştie şi dumneata le afli în locurile unde te duci... — Să mă faceţi spion ? zise Luţ rîzînd. — Cine ţi-a vorbit de spion ? întrebă vătaful. Să te facem privighetor pe lîngă noi. Asta este ceva mai mult... Să luăm şi pe băiatul ăsta ?... mi se pare sprinten... nu trebuie să vă supăraţi de a priveghea pentru partida sa. Şi chiar cînd ar fi cineva... ceea ce ai zis... este oare ruşine ? dar un sp... poate să fie ce este şi să fie om cinstit. ■— Ascultă, domnule, zise Dem, ai bunătate de ne dă drumul sau ne trimite la închisoare, căci n-ai găsit pe cine cauţi. 485 — Esti limbut ! zise vătaful, clătenind din cap, o să scurtăm noi limba aceea. — In adevăr, zise Luţ, dacă suntem vinovaţi, să ne pedepsească ! — Să vedem, răspunse vătaful. O să vă ia tacrir. Să vie grafierul ! Grafierul era aci. Veni. Vătaful şi grafierul şed la o masă. — Cum te cheamă ? întrebă vătaful pe Luţ. — Luţ. — Luţ ? şi mai cum ? — Luţ, numai Luţ. — De cîţi ani eşti ? — Am perdut ceaslovul pe care tata însemnase ziua naşterei mele. — Pune treizeci şi cinci de ani, zise vătaful către grafier. — Ai fost astăzi la Mitropolie ? — Am fost. — Ce-ai vorbit oamenilor acolo ? — Am vorbit că consolul rus este părintele nostru cel mai bun. — N-ai vorbit aşa ! — Ba aşa ! — Ba minţi ! căci nu te aresta de vorbeai aşa ! — Fiindcă m-a arestat a trebuit să vorbesc altfel ? Atunci scrie că am zis că consolul rus este un părinte rău pentru români... — Încet ! strigă vătaful. — Că va să fărîme drepturile ţărei, şi fără o provincie... — Nu seri asfel de lucruri ! strigă vătaful către grafier, că ne prăpădeşte Dumnezeu !... — Am zis că românii mai bine să moară decît să sufere... — Destul ! strigă vătaful. Destul !... Du-te, grafiere !... şi să vie dorobanţii să-i ducă p-amîndoi la puşcărie!... Totodată, ca cînd i-ar fi venit o idee sublimă, se opri» se lovi peste frunte cu palma şi zise în sine însuşi : „Ce 486 prost sînt ! Acest om a zis vorbe mari, vorbe cari s-au s:C,riis sau se pot scrie în tacrir... nu aş plutea eu, din aceste vorbe, să scoţ un complot ?... să iau o decoraţie cel puţin ? o slujbă mai bună ?... de ce nu ? Treaba noastră este a născoci din nimic comploturile de revoluţii,, altfel ce am mai păzi noi aici ? Voi lua mărturisirea de tacrir, de va fi trebuinţă, voi născoci doi martori cari să sprijine declaraţia sub cuvînt că au auzit zicînd aceste vorbe la Mitropolie. Omul acesta este un conspirator ; era ieri seară la Cheren..." — Grafier, scrie ce ai auzit de la dumnealui ! Grafierul scrise vorbele ce zisese Luţ. Cînd grafierul scrisese, vătaful ceru hîrtia, o strînse şi, luîndu-şi şapca, ieşi răpede, recomandînd grafierului să păzească bine pe cei doi arestanţi. El plecă cu trăsura. Dupe cîteva minute trăsura sa intră în curtea consulatului rus. Coboară din trăsură. Se anunţă, zice că are să vorbească cu consulul despre un complot împotriva Rusiei. Consulul avea adunare la dînsul. Boierii din partida rusească erau aici. Un serv zise consulului încet că vătaful agiei cere să-1 vază în secret spre a-i descoperi un mare complot împotriva vieţei împăratului Rusiei. Servul adăogise vorbele de „îmP°t.riva vieţei împăratului Rusiei" sau din cauză că i se păruse a înţelege astfel, sau din cauză că la ruşi atunci Rusia şi împăratul erau aceeaşi idee. Consulul, auzind aceste vorbe, tresări fără voia lui. Se sculă şi trecu într-un cabinet unde chemă pe vătaful agiei. — Ce este ? întrebă el. Vătaful de agie îi arătă tacrirul ce luase lui Luţ şi în care acesta atacase pe consulul Rusiei. — Numai atîta ? întrebă consulul. Era vorba de complot asupra vieţei împăratului ! Oricum va fi, trimite pe aceşti doi tineri la puşcărie, mîne li se va lua tacriruri mai lungi. Consulul se întoarse în salon. Vătaful veni la agie, unde dăte ordin să transmute Pe cei doi arestanţi la puşcărie. Cînd arestanţii fură porniţi, vătaful zise : — Am luat crucea ! 487 PUŞCĂRIA DE LA SÎNTUL ANTONIU Pe piaţa ce să vede astăzi în faţă cu hanul Manuc era altădată o curte largă, îngrădită cu ziduri nalte ca o cetăţuie. In mijlocul acestei curţi era o biserică ; locul acestei biserici este acolo unde să vede astăzi o cruce îngrădită. La dreapta portei cetăţuiei era o casă ce da cu o coastă la pod şi să prelungea înîntru. In această casă era direcţiunea închisorilor. Alte rînduri de case şiruite în curte serveau de chilii pentru arestanţi ; un grilaj despărţea o curte mică a administraţiunii de curtea arestanţilor. Puşcăria era locul cel mai rău văzut de popor. La poarta acestei puşcării poporul văzuse în diferite epoce lucruri înfiorătoare : văzuse capete tăiate şi atîrnate. Văzuse cadavre spînzurate, înaintea Regulamentului ; în anii din urmă văzuse femei criminale, rase, lănţuite şi expuse la vederea publicului. Aici fură aduşi Luţ şi Dem. Logofătul Iordache îi priimi cu bucuria obicinuită ce simţea de cîte ori vedea venind arestanţi. Li se dete o cameră în şirul caselor unde era administraţiunea, deşi logofătul Iordache pretinse că mai bine ar fi aceşti doi boieri să locuiască cu arestanţii criminali unde este viaţa mai veselă. Vătaful agiei stărui să-i puie singuri într-o cameră, în casa ad-ministraţiunei. Tot el recomandă să se oprească de a veni cineva să-i vază sau de a-i lăsa a comunica cu cineva din oraş sau prin orice alt mijloc. Era destul un astfel de ordin ca logofătul Iordache să îşi facă datoria sa cu scumpătate. Vorba să răspîndise în Bucureşti că s-a descoperit un complot ce avea ramuri în Petersburg şi care avea ţinta a ucide pe împăratul. Fiecine explica faptul precum voia şi îi da tot felul de podoabe. Se ştia că Luţ şi Dem fuseseră arestaţi, dar nimeni nu putu crede că ei erau arestaţi pentru complotul de atentat împotriva vieţei împăratului Rusiei. Fraţii societăţii de regeneraţiune, îndată ce auziră despre arestarea acelor doi, alergară în toate părţile ca să mijlocească libertatea lor. Cocoana Elenca fuse înştiinţată prin ei de arestarea lui Dem. Ea primi ştirea cu nepăsare, pe urmă să puse ■488 a blama pe Dem că nu se mai astîmpără. Cînd termină cu Dem, să apucă de guvern a-i adresa tot felul de mustrări mai mult sau mai puţin preţioase. „Dar vorbele sunt vorbe, adaogă ea, şi el şede în închisoare, trebuie să mă duc să mă rog pe ici, pe colo ca să-1 scap. Dar unde voi merge ! Cunoşteam odată mulţi boieri, acum m-au uitat toţi, căci n-am vrut să mă mai duc la dînşii. Caterina s-a dus cu bărbatu-său în ţări streine. Dacă m-aş duce la vorniceasa ?... Ştii că n-ar fi rău să încerc ? Ea este bună şi cunoaşte mulţi boieri... mă duc la dînsa." Cocoana Elenca zise şi îndată puse şalul şi îşi legă capul cu barişul verde cu ciucuri, care era costumul cel mare al său, şi plecă. Ea găsi pe vorniceasa, îi spuse motivul venirei sele. Vorniceasa îi promise să vorbească cu nişte persoane. Ea se ţinu de parolă, vorbi cu ministrul, dar nu putu deocamdată dobîndi decît voia ca să meargă cocoana Elenca să vază pe Dem în puşcărie. UN CARACTER DE TEMNIŢAR CUM NU SE VEDE ÎN TOATE ZILELE Pe la anul 1800 trăia în Ploieşti o familie sărmană care avea şeapte copii. Capul familiei se chema Iordache şi femeia lui Stanca ; băiatul întîi născut luase numele tatălui său. Această familie trăia de astăzi pînă mîne, întrebuinţînd micul comerciu pe piei de miei ce le cumpăra de la păstori şi le vindea la cojocari sau la căciu-lari, argăsite. Comerciul său nu mergea bine de la un timp încoace, nu putea nici să hrănească această familie, încet, încet mizeria începuse să intre în această casă şi să nu mai iasă niciodată. Bietul jupîn Iordache vedea cu destulă durere cum familia sa suferea de cele mai trebuincioase ale vieţei şi nu se putea face nimic, copiii să măreau, nu aveau nici haine pe dînşii. Pe la anul 1800 întîmplarea făcu ca cocoana Elenca să meargă la schitul Ţigăneşti, între Ploieşti şi Bucu- 489 reşti. Acolo ea cunoscu familia lui jupîn Iordache. Ju-pin Iordache, nemaiavînd cu ce trăi, în Ploieşti, în desperarea lui plecă la schitul Ţigăneşti, cu femeia şi şeapte copii, unde speră să-i hrănească cîtva timp din generozitatea maicilor. Femeia lui jupîn Iordache era o femei* de inimă. Mizeria în care căzuse o făcea să fie nenorocită sufleteşte. De cîtva timp căzuse într-un fel de melancolie care era semnul slăbirei spiritului său. într-o zi dăte chiar semne de alienaţiune mintală. Cîteva zile încă, şi această indispoziţiune, constată o boală serioasă. După celealte nenorociri ce izbiră pe jupîn Iordache, înnebunirea soţiei sele fuse coroana. Maicile să interesară de soarta acestei nenorocite familii, în acele zile veni cocoana Elenca la schit. Ea văzu pe bolnavă, văzu nişte scene triste şi plîngeroase între mama bolnavă şi între şeapte copii mărunţi ce o înconjurau. Inima cocoanei Elenchi se atinse de aceste lucruri. Din propria sa iniţiativă, ea dete o sumă de bani lui jupîn Iordache, cu cari bani să poată urma comerciul său de piei. Afară de aceasta, pe copilul cel mai mare, Iordache, îl dete să înveţe carte la un dascăl în Bucureşti cu a sa cheltuială. Ea plăti în timp de trei ani cheltuielile cu acest copil. Dascălul la care şedea observase că Iordache avea spiritul mărginit ; dar că era foarte supus şi plecat. Con-ştiinţios astfel precum conştiinţa sa era. Mergea la biserică în toate zilele ; citea viaţa sînţilor ziua şi noaptea ; se ruga la Dumnezeu regulat de trei ori pe zi. .Cînd se punea la masă făcea semnul crucei şi rostea o rugăciune ; cînd se culca, se închina, după ce citea lungi rugăciuni ; apoi aprindea tămîie în odaie. Să observăm însă, pe lîngă toate acestea, că nu avea inimă pentru nimic mare, pentru nimic frumos. Simţimîntele lui erau meschine, cugetările lui erau meschine. Nici un elan nu mişca sufletul său. El nu avea nici copilărie, nici tinereţe. El nu visa ca ceialţi copilandri. Era pozitiv ca o mahină rece, ca o carte scrisă din ordinul unui guvern. Avea credinţa cînelui buldoc către stăpînul său ; dar ş1 răutatea acestui cîne contra tutulor celor ce supăr pe stăpînul său. Avea ceva din stofa din care se fac spionii 490 si canonarhii ; ceva poliţienesc şi ecliziastic totodată ; avea ceva şi mai mult, avea ceva din natura gîzilor. El niciodată, în jocurile sele cu copiii, nu se certa, nu se bătea ; el ciupea pe furiş. Silit odată, fără voia lui, la o luptă cu un băiat, şi supărat pînă la furie, apucă pe acel copil cu dinţii de buze şi îi rupse o buză. Înţelegea ane--voie şi învăţa cu stăruire. Răbdarea lui era proverbială, Tot felul de poziţiuni incomode pentru toată lumea el le suferea cu nepăsare. Dascălul nu voia să-1 pedepsească din cauză că orice pedeapsă ce i să da, el încerca voluntar acea pedeapsă mai mult decît ar fi voit cel care îl pedepsea. Dacă îl punea în gemichi pe piatră, el apăsa cu genuchii în piatră ca să sufere. Dacă îl lovea cu nuiaua pe palme, el contribuia, prin poziţiunea ce da palmei înaintea nuielei, ca loviturile să le primească mai dureroase. Astfel sunt în mică parte semnele ce da în copilărie despre caracterul ce era să aibă într-o zi acest copil. Iordache, după trei ani, părăsi pe dascălul şi intră la o bogaserie ca ucenic. Aceasta i se întîmplă cu oca-, ziunea luptei silite în care muşcă buza camaradului său. Cocoana Elenca află despre acest fapt, dar se mulţumi a-i trimite de cînd în cînd cîte un ajutor. Iordache nu stătu ani mulţi în comerciu. El merse într-o zi la cocoana Elenca să o roage a mijloci pe la cunoştinţele sele, să-1 primească la vreun calem. Acum el era flăcăiandru, părinţii săi murise. Ceea ce făcu pe cocoana Elenca să alerge din casă în casă de boier, ca să aşeze în vreun calem pe Iordache. Fuse făgăduinţa ce-i dete că el are să îngrijească de fraţii şi surorile sele rămaşi orfani. Cocoana Elenca izbuti să i se dea un calem. De atunci Iordache nu mai venea să vază pe cocoana Elenca. Cocoana Elenca sărăcise şi el era deja un calemgiu de oarecare însemnătate. Iordache era şi ingrat, dar aceasta nu ţinea de caracterul său ; nerecunoştinţa, trebuie să nu ascundem, ţine de caracterul naţiunei române. Sunt puţine excepţiuni acei oameni la noi cari port recunoştinţa binefacerilor ce au primit. Cei mai mulţi sunt ca debitorii cei răi, căror le perzi amicia sau stima îndată ce îi împrumuţi cu bani. Negreşit că cel ce. 49 \ face binele trebuie să-1 uite îndată şi cel ce îl primeşte să nu-1 uite. Dar lucrul se întîmplă altfel : la noi, cel ce face binele cuiva nu îl uită, şi cel care primeşte binele îl uită. Cîteodată însă se întîmplă nu numai să-1 uite, dar încă să plătească facerea de bine prin rău ! Triste sirn-ptome de cădere morală ! în anul 1837 Iordache se afla îngrijitor asupra puşcăriei. Să ne înturnăm acum la şirul istoriei noastre. Cocoana Elenca se prezintă cu un bilet de la vornicul, închisorilor către Iordache. Prin acest bilet se scria că liberă este purtătoarea biletului să vază pe Dem şi Luţ, faţă cu îngrijitorul puşcăriei. PUŞCĂRIA DE LA SÎNTUL ANTONIU Dar aci trebuie să ne oprim ca să spunem cititorilor despre spectacolul înfiorător ce văzu cocoana Elenca la puşcărie. Ea văzu multă lume adunată la poarta puşcăriei, dar nu băgă de seamă, intră în curte, ţiind biletul la mînă. — Pentru vătaful Iordache de la vornicu ! strigă cocoana Elenca, arătînd biletul la nişte gardieni. Unde este vătaful Iordache ? întrebă ea. Şi guardienii îi răspunse : — Iată-1, vine cu rasa ! — Cu rasa ? întrebă ea. — Cu rasa... ce ? zise un guardian. — Care rasă ? — Ei î te faci că nu ştii ! Femeia care şi-a omorît bărbatul şi pe care a ras-o la cap şi are să o puie pe pod afară, să o vază lumea, în timp de trei zile mereu. — Vai ! ce grozăvie. — Dar dă-te la o parte, că iacă aduce pe rasă să o scoată afară la poartă. — Dar vătaful Iordache ? întrebă cocoana Elenca. — Este ăla care tîrăşte pe rasa de braţ, uite-1 ! zise un guardian. 492 —~ Vai de mine ! ce am trăit să văz pe bietul Iordache gîde ! în adevăr, Iordache, ocolit de o ceată de guardieni, cU mîna înfiptă în gîtul unei femei, venea către poartă ; femeia purta o dulamă de aba jumătate vînătă şi jumătate albicioasă cum port arestanţii statului. Gîtul ei era ocolit de o leasă lată de fer, din această leasă înainta un laţ al cărui căpătîi îl duceau guardienii. Capul ei era de tot ras şi dezvelit. Cocoana Elenca, la această vedere nu putu răbda fără să strige : ■— Vai ! nu voi mai putea da biletul în mîna acestui om ! Şi se trase înapoi cu spaimă, apoi să amestecă cu ceaaltă lume ce să adunase pe stradă împrejurul unui pat de lemn în formă de cutie şi cu un stîlp la spate, pe care era să urce pe condamnată. Iordache vine cu femeia rasă. El însuşi îi dete mîna să urce pe patul de expoziţiune pe această nenorocită fiinţă. Femeia întîrzia, să observă că Iordache îi frîngea braţul furiş, ca să o facă să se urce mai repede. Să observă asemenea că figura lui strălucea de o bucurie stranie. Femeia se lipi cu spatele de stîlp ; leasă de fer ce purta la gît avea o toartă mai mică. Această toartă se agăţă de un clinei de fer bătut în stîlp şi astfel femeia rasă, lipită cu spatele de stîlp, era silită a sta neîncetat în picioare. Ea trebuia să fie expusă la vederea publică cel puţin trei zile. Spectacol barbar ! pedeapsă degradatoare oprită de spiritul care dictează legile la naţiunele civilizate ! Legea pedepseşte, ridică viaţa criminalului, dar nu degrada omul în criminal ! nu insultă criminalul. Poporul văzu aceasta şi se înfiora de dezgust, puţini voiră să privească. Asupra capului femeei rase se vedea o tablă neagră Şi pe care era scris cu cretă cuvintele că şi-a omorît bărbatul. Era într-o' sîmbătă. La poarta puşcăriei, pe stradă, fa acea zi era un adevărat teatru. Nu trecuse zece mi-nute de la expoziţiunea femeei rase şi iată că soldaţii aduc pe arestanţii din puşcărie, aici pe piaţă, ca să-i 493 bată la spate cu nuiele. Această corecţiune se făcea în toate sîmbetele regulat ; îi lovea de faţă cu publicul, ca mijloc de a inspira moralul. Dezbrăcară pe arestanţi unul cîte unul, ca să-i bată peste cămaşă. Iordache, ce era încă acolo, nu lăsă pe oamenii săi să bată : voi să bată el singur ; aceasta o făcea totdauna de cîte ori să arăta ocaziunea de a bate pe cineva cu nuiele. îşi su-mese mînecele anteriului şi pulpanele, luă două nuiele cu care să lovească d-odată, ca să nu treacă numărul loviturilor, dar ca să facă pe arestant a suferi îndoit. Iordache lovea ; să observă că lovind, strîngea din dinţi cu sete ; ochii săi străluceau d-o bucurie infernală ; figura lui să contractase. Dacă cineva, în acel moment, ar fi examinat părul său dupe cap, ar fi văzut că părul său să contractase ca perii ursului în mînie. Cocoana Elenca văzu aceasta şi puţin rămase să se căiască de binefacerile ce făcuse acestui monstru cu chip de om. — Nu poci să mai văz pe blestematul acesta, zise ea, mă duc, Dumnezeu să scape pe Dem ! Ea zise şi plecă, scuipînd asupra lui Iordache care bătea încă pe nenorociţii arestanţi. Cînd toate aceste barbare operaţiuni se terminară pentru acea zi şi arestanţii, guarda şi femeia rasă re-intrară în închisoare, cocoana Elenca se arătă iară la puşcărie cu biletul. Ea hotărîse să nu mai vază pe Iordache, se duse acasă, trecuse cîteva oare ; dar nerăbdarea şi neodihna îi frămînta sufletul, nu putu să mai stea, se duse din nou la puşcărie. Astă dată ea putu să vorbească cu Iordache. Cînd cocoana Elenca intră, Iordache da ordine prin curte. — Bună ziua, logofete, îi zise cocoana Elenca, vă-zîndu-1. — Mulţumim dumitale, cocoană Elenco, răspunse Iordache. Ce vînt te aduse pe aici, nu cumva vii să vezi pe cei doi ce i-a trimis aici, între cari unul este copilul ce ai crescut ? — Pentru aceea am venit, iacă şi un bilet de Ia vor-ni cui, zise cocoana Elenca. — De la vornicu ? răspunse Iordache. 494 El luă biletul cu respect şi îl puse la frunte, pe urmă îl citi. —- Să te duc să-1 vezi, urmă Iordache. — Bine, logofete, dar ia spune-mi, te-am văzut du-cînd pe acea femeie rasă, apoi bătînd singur pe hoţi cu nuiele ! —■ Ce vrei, cocoană ? răspunse Iordache închinîndu-se, Dumnezeu şi stăpînirea ! — Dar, logofete Iordache, zise încă o dată cocoana Elenca, cred că nici Dumnezeu, nici stăpînirea nu-ţi zice să faci singur aceste lucruri ce le fac gîzii numai. — Dumnezeu şi stăpînirea ! urmă el, eu îmi fac datoria. Sînt plătit ca să-mi fac datoria. — Dar, făcînd ceea ce faci, faci mai mult decît datoria ! zise cocoana Elenca supărată. — Dumnezeu şi stăpînirea ! repetă acesta maniac, făcînd încă o dată semnul crucei, apoi urmă : vino după mine. Daca vei să vezi pe cei doi, ştii, trebuie să-i vezi două, trei minute şi să le vorbeşti de faţă cu mine ; te vestesc încă, să nu zici o vorbă mai mult decît trebuie, şi daca poţi, să cauţi încă, prin poveţe bune, să aduci la cunoştinţă şi la dragostea stăpînirei pe aceste două oi rătăcite. ■— Ei ! logofete Iordache ! dar nu te mai cunosc cum te-ai schimbat ! — Dumnezeu şi stăpînirea ! zise el, plecînd înainte cu capul în jos şi cu mînile la pept ca un paracliser ipocrit, în fine, cocoana Elenca ajunse la uşa camerei unde erau închişi cei doi tineri. Logofătul Iordache scoase cheia din buzunar şi deschise uşa, apoi zise la doi guarzi să stea la uşă şi cocoanei Elenchi să intre. Cocoana Elenca intră. Logofătul Iordache rămase la uşă, în picioare, cu mînile încrucişate pe pept şi cu capul în jos. Mirarea lui Dem fuse mare a vedea pe cocoana Elenca venind să-i viziteze. Cocoana Elenca îi zise : — Iacă-te în puşcărie ! ce o vrea Dumnezeu ! săracă Elenca, d-aia ai trăit tu, să vezi ce n-a văzut neam din neamul tău ! bat-o nevoia de po... po... litrică... polilică ! Ce o mai fi si aia nu stiu. Iacă si boierul ce venea la noi !... amîndoi la un loc ! Am venit să văz ce faceţi.' 495 Dar cine v-a îndemnat să înjuraţi stăpînirea ? ia Spu^ neţi-mi mie ! ce vreţi voi, bre ? o să vă faceţi voi domni în ţară ? Vă perdeţi tinereţile şi viaţă ca să faceţi tre-bile boierilor cari umblu după mere acre, şi cari mîne după ce vă vor pune în ispită, au să vă dea cu piciorul [ Patrie, libertate ! de unde au mai venit şi aceste ispite ? Noi, în tinereţile noastre, trăiam fără oste gînduri, si trăiam bine ! nu ne închidea nimeni, ne plecam capul la cîte o casă de boier şi nu vream să ştim ele nimic ! cînd boierul era "fără huzmet, noi, oamenii lui, cam pătimeam ; dar îndată ce lua o isprăvnicie, o slujbă lîngă domn, se schimba lucrul : mergea cu el toţi oamenii lui, pe toţi îi chivernisea, şi care nu strîngea pentru vremi grele, atîta mai rău pentru el; nu era vina stăpînirei. — Ce zile binecuvîntate de Dumnezeu ! zise logofătul Iordache. — Aşa să ştii, răspunse cocoana Elenca. Iacă logofătul, ce era un calic, care n-avea unde să-şi plece capul şi pe care eu, Elenca asta, l-am cules din noroi şi l-am procopsit. Poate să vă spuie. Cocoana Elenca zise aceste vorbe cu intenţiune. — Dumnezeu şi stăpînirea ! zise logofătul Iordache. — Dar astăzi nu mai înţeleg nimic, urmă Elenca, patria şi libertatea ! şi alt nimic... Se observă că de cîte ori cocoana Elenca pronunţa aceste două nume, logofătul Iordache îşi făcu semnul crucei. — Lăsaţi-vă de secături, măi băieţi, şl apucaţi-vă de muncă. Patria nu dă de mîncare şi libertatea vă ia şi bucăţica care o aveţi în gură. — Aşa este, răspunse Luţ, ai dreptate, patria şi libertatea sunt două laţuri cu. cari voim a prinde norocul, şi cînd prindem norocul, rupem laţurile căci nu ne mai trebuie. Dar de mai multe ori, în loc să prindem norocul, prindem pe dracul de coadă, cum am făcut noi. — Iacă vorbe bune ! zise cocoana Elenca. De ce Dem nu gîndeşte astfel ? Dar aste gînduri mintoase ţi-au venit tîrziu, din nenorocire ? întrebă ea pe Luţ. — Ba le-am avut totdauna, răspunse Luţ. 496 . .— Dacă le-ai avut, de ce nu le-ai urmat ? întrebă c0coana Elenca. — Aşa ! murmură logofătul Iordache. .— Aici am greşit, răspunse Luţ. —- Se căieşte ! murmură logofătul Iordache. Dem pînă aci nu zisese nimic. .— Să-ţi trimit de mîncare ? îl întrebă cocoana Elenca. —- Ne dă stăpînirea de mîncare, răspunse Dem.* .— Comisia ! strigă un guardian, deschizînd uşa. — Ce comisie ? întrebă Dem. — Care o să vă ia tacrir, zise logofătul Iordache. ■— Iar o să ne ia tacrir ? întrebă Luţ. — Să mergem noi, zise Iordache cocoanei Elenchh — O să le facă vreun rău, Iordache ? ■— Dumnezeu şi stăpînirea ! mai răspunse el. Cocoana Elenca ieşi cu Iordache. Se numise o comisiune de trei persoane cari să ia tacrir lui Luţ şi Dem. Aceste persoane erau vornicul închisorilor, prefectul şi spătarul. Aceşti trei demnitari erau boieri de clasa întîi. Posturile înalte se dau atunci numai la boierii mari de clasa întîi. Ele aveau raport cu rangul. Meritul personal nu da dreptul la posturi unde cunoştinţele erau mai mult cerute. Rangurile ţineau locul capacităţei. Era o ierarhie rău înţeleasă şi mai rău aplicată. De la extremitate, mai tîrziu, românii căzură în altă extremitate. Atunci funcţiunile nu se da decît la ranguri ; mai tîrziu se dară la toată lumea, fără osebire, afară de meritul personal, care, prescris de doi secoli din această ţară astăzi încă este nevoit să se prezinte cu nume schimbat, ca să fie bine primit. Această rană se va vindeca mai tîrziu, cînd luminele umplînd ochii poporului, guvernul el însuşi, va fi nevoit a cugeta, a simţi şi a face ca secolul său. Guvernele, afară de nişte rari excepţiuni, sunt ceea ce este naţiunea. Aceasta se întîmplă mai adesea sub guvernele constituţionale ; guvernele se văd silite, de multe ori fără voia lor, a se coborî la popor în loc să ridice poporul la ele. Cetăţenii au un vot la alegeri ; dacă cetăţenii fac Parte dintr-o societate luminată, sacrifică toate interesele personale intereselor generale şi are respectul le- 497 gilor ca o religiune ; concesiunele ce le fac guvernele nu pot să fie de natură a înclina fruntea guvernelor • dacă însă societatea este coruptă, dacă despreţuieşte legile în fiinţă, dacă sacrifică interesele generale intereselor personale, guvernele sunt nevoite a face concesiuni a pleca fruntea, a sacrifica tot pentru ca să placă alegătorilor. S-au văzut guverne cari au călcat pe d-asupra acestor menajamente şi au mers înainte la ţinta lor, ri-dicînd naţiunea la dînsele. Aceste guverne sunt rari. Astfel dar cel dintîi lucru este ca să se lumine naţiunea. Revoluţiunea politică la români nu a ajuns la scopul ei. Ea a creat legile ; este mult, dar nu este destul ; trebuie ca legile să se respecte cu religiune, şi pentru aceasta nu este revoluţiunea politică care poate să o facă, ci revoluţiunea datinelor poporului : lumina. Să ne înturnăm la şirul istoriei noastre. Ceî trei mari demnitari veniră să facă procesul-verbal celor doi bănuiţi politici. Guvernul ştia bine că aceşti doi bănuiţi erau inocenţi, dar, pentru că vătaful agiei pronunţase înaintea consulului rus nişte vorbe foarte grave în socoteala acestor doi, ca să capete o cruce, politica guvernului cerea să se facă o serioasă formă de cercetare. Cei trei comisari intrară în camera unde se află Luţ şi Dem, urmaţi de un secretar şi de logofătul Iordache. Se aduseră scaune, o masă cu hîrtie şi cu călimări. Comisarii şezură pe scaune în jurul mesei. Acuzaţii statură în picioare. Lîngă ei se vedeau secretarul şi Iordache. Şeful agiei cel dintîi zise lui Luţ. — Cum te cheamă ? — Luţ. — Unde eşti născut ? — Într-un balon. Şeful agiei se posomori, pe cînd vornicul şi spătarul începură a rîde. — Aici nu este loc de glumă, zise prefectul, vei sa răspunzi serios la cele ce te întreb ? căci de unde nu, voi fi silit să iau măsuri foarte aspre. 498 Şeful agiei cunoştea bine pe Luţ. El îl avea de multe 0ri la masa sa, în secretele sele. Către acestea misiunea lui îl făcea să fie serios şi să se prefacă chiar că nu îl cunoaşte. Luţ răspunse : — Sînt român, sunteţi români. Ne cunoaştem. D. aga ştie prea bine ce este în fundul acestei cercetări, adică : nimic ! Oamenii dumisale ne-au arestat la Mitropolie căci am vorbit între cîţiva amici aceea ce vorbesc chiar cu domnia-sa, aceea ce vorbeşte chiar domnia-sa. Eram în drept să mă plîng pentru această arestare, nu zic nimic ; dar cînd văz că ni se face cercetare de înaltă trădare, mi se pare că jucăm cu toţi o comedie, şi aceasta, la întrebările ciudate ce mi se pun, că unde m-am născut, mă face să răspunz : în balon ! — N-am venit aici să rezonez cu voi ! zice aga, ci să vă cercetez. Vei să răspunzi la întrebările ce fac sau nu vei ? — Nu voi, răspunse Luţ. — Pentru ce ? răspunse spătarul. — Pentru ce ? Vreţi să vă spun pentru ce ? — Spune! — Pentru că serviţi la doi Dumnezei totdodată, pentru că voiţi să înşelaţi şi pe unul, şi pe altul ; pentru că aţi perdut şi demnitatea de boieri români şi nu aveţi nici curagiul de a fi robi ruseşti ! — Asta este o îndrăzneală neauzită ! strigă aga scu-lîndu-se după scaun. — Merită a-i trimite la Snagov, strigă spătarul. — Merită a le da drumul să se ducă pe acasă, zise vornicul temniţilor. — Ce fel, arhon vornice ! zise aga, dumneata vorbeşti astfel ? — Eu, răspunse vornicul. Un adiotant domnesc tăie la începutul ei o ceartă care era să devie poate serioasă ; el intră şi zise : ■— M. S. ordonă să daţi drumul celor doi arestaţi ! ■— Vezi ! zise vornicul. ■— S-a împăcat Pilat şi Caiafa a plecat capul, zise ^uţ lui Dem. 499 — Dacă este astfel, să plecăm ! zise comisarii. — Lăsaţi slobozi pe aceşti doi ! zise vornicul lui logofătul Iordache. Luţ şi Dem plecară cu grabă, lăsînd încă pe cei trei comisari în uimirea lor. — Păcat că se duc aceşti doi boieri ! zise logofătul Iordache, mă dedasem cu ei, săracii ! Dumnezeu şi stăpînirea ! Cel dintîi om ce Luţ şi Dem întîlniră, ieşind, fu Vel — Aţi scăpat ? întrebă Vel, şi eu am fost arestat si am ieşit astăzi. Veniţi cu mine la Cheren şi acolo veti afla mai multe lucruri ; Adunarea are să se închiză. Din toate acestea rezultă un lucru, că vătaful agiei perdu speranţa d-a lua crucea. UN SPIONAGIU CURIOS A doua zi de la ziua cînd se trecură scenele descrise în cartea precedintă, seara pe la şease ore, trei oameni, acoperiţi de mantale lungi şi cu pălăriile îndesate pe cap, se întîlniră la podul de lîngă Sîntul Ioan din piaţa birjilor. Cîte trei veniră din diferite părţi. Mai întîi sosi unul, acesta aşteptă pe pod. Se preumblă în lungul podului, mergînd şi înturnîndu-se cu neastîmpăr ! în fine un al doilea individ se arătă învălit în manta ca cel dintîi. Noul venit, îndată ce ajunse la căpătîiul podului despre partea birjelor, stătu şi aşteptă. După un minut, omul ce se preumbla neîncetat pe pod fuse faţă în faţă cu cel de la căpătîiul podului. — Bună seara, colonelul meu ! zise omul care era venit mai-nainte. — Bună seara, căpitane ! răspunse celalt. Crez ca n-am întîrziat. N-a venit încă C. care are să ne dea instrucţiunele trebuincioase ca ce să facem ? — Nimeni încă, răspunse căpitanul, şi îţi închipuieşti cît sînt de curios să aflu lucrul ce va să ne propuie. — Şi eu sînt curios, răspunse colonelul cu nepăsare, ca cînd ar fi cunoscut natura propunerei pentru care se 50C proiectase întîlnirea. Cu toate acestea, vom vedea- m curînd. — Iacă vine cineva ! zise căpitanul. Era un copist de la canţelarie care se ducea la teatru cîntînd încet : Carcalechi, nepricopsit, Şi mai bine-a izbutit. Ţucăr, doctor cocoşat, Şi mai bine a-naintat. Manolache e pitar, Un evreu ceasornicar. Na ! Ioane, na ! ■— Ce bice i-ar trebui domnişorului ! zise colonelul. — Bice, bice ! răspunse căpitanul, dar să mai judi-căm şi altfel, colonelule. S-a dus domnia biciului. Biciul era bun pe cît poporul pleca capul sub bici, dar astăzi, vezi că poporul ridică capul, îţi ia biciul din mînă. Să deşteaptă mulţimea, cercetează, compară, judică şi zice r cine sunt boierii ? Cine suntem noi ? cu ce ei sunt mai buni decît noi ? şi iară cercetează şi găseşte că boierii nu sunt mai buni decît poporul, în nimic. Vezi dar că îndată ce ajunge lucrul ca poporul să se lumineze, să îţi ia biciul din mînă şi să-1 arunce... — Dar ştii, căpitane, că pentru un militar vorbele ce zici nu sunt potrivite ! — Nu-ţi vorbesc ca militar, îţi vorbesc ca om. în acel moment soseşte omul ce se aştepta. — Bună seara, colonelule. — Sărut mînile, zise colonelul, înclinîndu-se cu respect. — Să nu perdem timpul, zise omul venit în urmă,, iaca pentru ce am voit să ne întîlnim aici... El se plecă la urechea colonelului şi şopti : — Zici că pot spune orice înaintea acestui căpitan ? — Poţi, zise colonelul, este discret, răspunz de eL — Iacă ce este vorba, urmă omul venit în urmă. Duhul de revoluţie a intrat chiar în ofiţerii noştri români Şi aceasta este un lucru serios. Guvernul are bănuială c'â căpitanul Els, care are o companie de pedestiVme, se 50 fi află în relaţie strînsă cu Cîmpineanu şi cu toată banda lui de revoluţionari. Nu voi să vă pregătesc, printr-o lungă precuvîntare, asupra sujetului. Intru d-a dreptul într-însul şi zic : ştii, dragă colonelule, că eşti bănuit de oarecari lipsuri de bani publici ? Nu zic aceasta ca să te insult. Negreşit că sunt vrăjmaşii dumitale cari te-au pîrît. Este un prilegiu minunat ca să arăţi guvernului că eşti credincios şi că pîra vrăjmaşilor a fost neadevărată. Iacă ce este. Guvernul voieşte să ştie ce ştie acest Els despre revoluţionarii lui, ce fac ei, cum stă planul lor. Şi ca să ştie aceasta, cere de la dumneata care eşti în relaţie cu Els, să-1 ispiteşti şi să afli tot, şi de la dumneata, domnule căpitane, care eşti în legături şi mai strînse cu Els. Veţi invita la masă pe Els ; veţi da un prînz strălucit, cu vinuri streine de cele mai bune. Veţi fi veseli. Veţi căuta a îmbăta pe Els, daca va şti ceva, va spune tot ce va şti şi veţi însemna tot ce va spune. — Planul e minunat, strigă colonelul. — Nu e aşa ? răspunse omul venit în urmă. — Planul este infam ! strigă căpitanul. Ce fel, domnule ? Crezi dumneata că un ofiţer june, un soldat bun ca mine va fi în stare să trădeze astfel, pînă a se face spion ? Dar nu ştii dumneata că un soldat ce ar face un act de trădare către amicii săi, ar fi în stare a face un act de trădare şi către guvernul său ? Şi dumneata propui aceasta unui soldat ? dumneata care zici că soldaţii trebuie să rămîie ca verginele ? Nu înţelegi că dacă vrei ca soldatul să nu trade steagul său, nu trebuie a-1 învăţa ca să trade pe amicii săi ! Treaba soldatului cel bun este a fi supus la lege şi la ordinile şefului său în serviciu, a pleca, a şedea, a se bate, a-şi da viaţa şi sîngele pentru steag, pentru cinstea oştirei ; dar nu a trăda pe amici. Cine tradă amicii poate să-şi trade şi patria, şi legea, şi steagul, şi domnul său. Du-te, domnule, căci nu vei găsi un ofiţer român, în oştirea română, care să se facă trădător şi spion către nimeni, nici către guvern, nici către amici. Vorbind astfel, el scoase un epolet şi îl aruncă în faţa omului venit în urmă, adăogînd : 502 — Nu voi fi eu care voi, necinsti epoletul fraţilor mei de arme ! El airuncînd epoletul şi plecă. — Acest om este nebun ! zise omul venit în urmă, şi cu toate acestea mi l-ai recomandat astfel ! — Am greşit, răspunse colonelul. Ştiam că este om de cuvînt şi asta m-a înşelat. — Om de cuvînt ? vezi, colonelule, că ai încă trebuinţă de experienţă în lume. Să mărturisim că nevasta dumitale este mai pătrunzătoare... In politică ce vom face noi cu oamenii de principii sau de cuvînt, cum zici ? Ne trebuie oameni fără principii sau oameni fără de cuvînt. Cu aceştia faci trebile. Oameni ce nu cred nici în Dumnezeu, nici în dracul, cari nu au conştiinţă şi cinste, căci trebile ce voim a face cu ei nu sunt nici conştiincioase, nici cinstite, şi necesitatea politică le > cere. Nu fac aluziune la dumneata. Dumneata nu eşti un instrument vil. înţelegi ce faci, ştii că sunt de făcut lucruri cari par a fi contra regulelor absurde ale unei educaţii rău înţelese, dar ai în vedere un scop mare, care dacă ar fi cunoscut, ar scuza mijloacele luate. Dar să nu perdem timpul. Mîne vei da această masă. Alăturaţi cîţiva prieteni dibaci. Doamna dumitale va putea face mult întru aceasta, dacă îi vei încredinţa secretul. — Fii în pace, răspunse colonelul, asta este treaba mea. Astfel mîne seară, la această oră, îţi voi încunoş-tiinţa rezultatul lucrărilor noastre. Acum mă duc să invit pe Els pentru mîne la masă. — Mîne seară la această oră, dar aici la pod ! — Prea bine. — îmi vei spune numele căpitanului ce ne-a lăsat, ca să se puie sub privigherea poliţiei. — Mîne seară vom regula şi aceasta. — Atunci, la revedere ! — La revedere ! sărut mînile. Omul venit în urmă luă drumul către palatul domnesc. Colonelul se duse la Els. Pe drum colonelul auzi mai mulţi oameni şi copii cîntînd nişte epigrame contra domnului şi miniştrilor. 503 Colonelul zise în sine : „Răul se întinde. Dar eu ce puteam face ? Cu revoluţionarii nu aveam nimic de cîş~ tigat. Or izbuti sau nu or izbuti, nu se ştie ; neizbutind, ce mă fac eu ? Pe urmă vezi că vor să-mi ia socotelile la oştire... şi asta mă stinge. Cel mai bun lucru dar este să rămîi în bune relaţii cu revoluţionarii ; să-i chem la masă, la bal, şi în fund să fiu înţeles cu guvernul; guvern/ui nu mă va bănui, căci îi voi denunţa pe revoluţionari. Aceşti din urmă nu mă vor bănui, căci mă ţin stricat cu guvernul, pe care nu voi înceta a-1 critica şi a-1 insulta în adunările noastre." Astfel vorbea colonelul cînd ajunse la casa lui Els. Els era acasă. Se mai aflau aici Luţ, Dem şi Vel. Colonelul fuse contrariat de a găsi aici pe aceşti trei juni; cu toate acestea, trebui să se supuie voinţei soartei. Amfitrionul renumit în oraş, colonelul fuse priimit 'cu aplaude de aceşti juni. — Sînt sigur că colonelul vine să invite pe cineva din noi la masă, zise Luţ. — Aşa este, răspunse colonelul, şi pentru ce nu ? Vă mărturisesc că m-am obicinuit a prinzi cu lume şi eu şi soţia mea. Acest obicei, şi cînd este vorba de convivi amabili, este anevoie de schimbat, foarte anevoie. — Dar ia seama, dragă colonelule, mai zise Luţ, să nu mănînci cu oaspeţii dumitale moşia ce ai cumpărat ! Sînt sigur că în fiece prînz să mănîncă cîte un clăcaş ; pe urmă va veni rîndul morilor, cîrciumilor. — Fie, zise colonelul. Cînd se va sfîrşi, vom găsi încă «de mîncat. — în adevăr, zise Vel, eşti foarte bogat ? — Nu sînt foarte bogat, răspunse colonelul, dar nu :sînt om sărac. — Şi cărui din noi vei face onoarea de a-1 invita la masă ? întrebă Luţ. — Pe toţi cîţi sunteţi aici, răspunse colonelul, arun-ond ochii asupra oaspeţilor. — Afară de mine ! zise Dem, sînt invitat în altă parte. — Lui Dem i-e frică să nu pată ce a mai păţit. 504 — Cînd mă gîndesc, răspunse colonelul, mă ruşinez-de ruşinea mea. D-nu Dem ştie cît m-am căit de această nenorocită întîmplare. Cred că îmi vei face plăcerea a. veni, cel puţin seara ? — Se poate, zise Dem. — Aşadar, veniţi ? întrebă colonelul. Şi junii noştri răspunseră afirmativ. — Cum merge carul statului ? întrebă Luţ. Auz că a schimbat un cal care nu vrea să dea în ham şi a pu& un catîr ; dacă nici acum nu va merge carul, apoi na ştiu cînd va mai merge ! — Păcat ca nu este colonelul în minister î zise Els- — Am mînca cel puţin căprioare şi icre moi în toate zilele, zise Luţ. — Ministru, eu ! zise colonelul, nu ambiţionez acest post, apoi şi principii mei liberali nu-mi iert. Cu alta poliftică şi cu alţi oameni, nu aş zice ba. — Fie aşa ! zise Dem, am auzit însă că ai fi voit odată să fii agă şi că-ţi făcuseşi şi uniforma. — Agă ? da, e frumos post... dar iacă., eu întîrziez..-mă duc, am cuvîntul dumneavoastră. Colonelul mai zise cîteva vorbe şi ieşi. Cînd junii fuseră singuri, Luţ zise : — Cum acest om care era sărac ca turnul Colţei, fără să facă comerciu, fără să ia o mare zestre, fără să moştenească nici măcar o curcă plouată, fără să cîştige, nici. în lotarie, nici în cărţi, şeade astăzi pe un milion ? Negreşit că mica sa leafă abia i-ar fi ajuns de coşniţa din. toate zilele ! — Acesta este un secret pe care tu nu îl vei afla niciodată, zise Els, dar să respectăm pe amfitrion şi să vorbim de alte lucruri. — Ştiu, zise Luţ, tu faci curte nevestei lui. — Mărturisesc că îmi place, răspunse Els. — Dar nu ştiu dacă tu îi placi ei ? întrebă Vel. — Şi dacă i-aş place, urmă Els, mijlocul ? Cred că este foarte virtuoasă. — Fericiţi cei simpli, zise Luţ, căci a lor este împărăţia cerului ! Căpitane poete, te hrăneşti cu bucolicele şi cu georgicile lui Virgil. Ai fi fost bun să te faci episcop. — Ascultă, Els, zise Vel, ai scris nişte epigrame din cari multe le cîntă poporul pe strade. Am auzit că eşti bănuit şi tu că faci parte din societatea noastră. Iţi spui aceasta, ca să ştii. Se zice chiar că Edem ar fi explicat epigramele tele ca o aluziune la domn. — Apropo, zise Luţ, aţi citit fabula lui Alexandrescu, Boul şi viţelul ? Nimic mai potrivit cu împrejurările politice de astăzi ! — Ştii ceva din ea ? întrebă Dem. — Nu-mi aduc bine aminte, ştiu că sunt boi, viţei, cirezi... — Încît îţi vine să umbli în patru picioare, citind-o, zise Els. — E gelos poetul, zise Luţ, gelozie de meserie. — Cum merge Curierul român şi cel de ambe sexe ? întrebă Dem. — Curierul român ne dă nuvele din afară şi Curierul de ambe sexe ne vorbeşte de filologie. — Face cît îl lasă a face cenzura, zise Vel. — Vestitorul prosperă, zise Luţ. — S-a schimbat în foaie semioficială şi şi-a schimbat literile, după ce a vestit publicului că se va îmbunătăţi- — Cea mai bună foaie este tot Buletinul, zise Luţ. Aci se citesc vitele de pripas. — Era o foaie Pămîntenul, zise Vel, era bună. — Era România, Mozaicul, zise Dem, au murit. — Era Vestitorul bisencesc, zise Luţ, acesta te adormea cel puţin. — Văz că astă-seară conversaţiunea noastră lînce-zează, zise Vel, propui să mergem la teatru. Eu voi să merg la teatru român, căci am o presimţire că se va închide în curînd. — Ştii ceva ? întrebă Els. — Să voroveşte prin unele saloane. — Să trăiască teatru ! zise Luţ, să mergem să-1 îngropăm ! A doua zi, la patru ore, în salonul colonelului se aflau toţi junii de mai sus, afară de Dem. 506 Els vorbea cu nevasta colonelului. Els era un june ofiţer cu talent de poet. Din nenorocire, el avea poezia numai în versuri, nu şi în inima sa. Era îngîmfat de ideea boierismului din care el nu izvorîse. Cu timp şi fără timp, vorbea de masă ca să poată zice că ieri a mîn-cat la cutare sau la cutare boier mare, că cutare boier mare, că cutare damă mare i-a zis cutare lucru. Era egoist. îngrijea de fiinţa sa morală şi fizică ca de un copil care avea trebuinţă. Vorbele şi faptele sele erau măsurate cu cumpăna. Cugetările sele nu să ridicau mai presus de lucrul cugetărilor ordinare ale societăţei. inima sa era incapabilă de acele împingeri spre sacrifice şi abnegaţiune ce denunţă pe adevăratul poet. El nu ar fi voit să sufere nici un minut măcar pentru o poftă de dreptate, de patriotism. Amabil către acestea cu toată Jumea ; onest în relaţiunele cu amicii săi ; patriot pe cît un om ce nu face nici un rău patriei poate să fie. El îşi închipuise a face curte nevestei colonelului. Această idee i-o dete ea însuşi. Nevasta colonelului iubea să fie curtenită. Ea avea spiritul voios şi sprinten ; iubea cu deosebire să fie cîntată de poeţi ; ea însăşi făcea versuri, destul de mediocre. Cînd cunoscu pe Els îi zise : — Să-mi scrii în albumul cum ştii. să scrii, şi albumul meu va începe din acea zi să aibă un preţ. Els fuse încîntat de aceste vorbe şi-i turnă în album o poezie care era un fel de declaraţiune de amor. Colonelul zisese nevestei sele : — Politica cere astă-seară să fii amabilă cu Els. Lasă-1 să te curtenească chiar. Daca vei putea, fă să-şi pearză capul. Această recomandaţiune era îndestul pentru Alcmena modernă, ca să facă să înnebunească pe junele poet. Ea fuse cochetă, fuse perfidă. Rola ei fiind ordonată, ea avu spirit. Els, fiind de bună-credinţă, zise lucruri banale, fuse prost. Masa fuse splendidă, vinurile mai ales străluciră aici cu profuziune şi lux. Els credea că a făcut concuista unei inimi de zeiţă. Era transportat în al zecelea cer ; de multa bucurie, bău mult, să ameţi. Colonelul propuse lui Els să treacă într-o cameră vecină să se odihnească. Nevasta colonelului îi servi de 50,7 călăuză ; mîna ei mică şi albă îi puse o pernă pe căpătîiul unei canapele şi culcă pe poet care îi sărută mîna -cu patimă. — Te voi face doamnă, zise el. — Doamnă ? răspunse ea. în acel moment colonelul veni. — Meriţi, urmă Els, ameţit. în adevăr colonelul ar •fi domnul ce ne-ar trebui nouă, păcat că este altul candidat. — Cine ? întrebă colonelul. — Ah, iacă-1. Cine ? mă întrebi, nu poci să spun. — Nu mă crezi îndestul iniţiat în lucrurile patriei ?... n-ai destulă încredere în mine ? — Şi în mine ! zise femeia, strîngîndu-i mîna. — Avem alt candidat... Dar, îmi promiteţi a nu spune niciodată ce veţi auzi de la mine ? — Fii sigur, zise colonelul. — Asemenea nu vei spune ce vei auzi de la mine ? zise femeia încet. — Oh L.. ascultaţi... noi ne pregătim de revoluţie. Unul din ai noştri va pleca la Moldova, alţii la Paris şi la Londra. O parte din ofiţeri este cîştigată. O parte din boieri asemenea. Planul este să prindem pe domn şi pe miniştri în biserică şi să proclamăm un alt domn... — Cînd o să faceţi ? întrebă colonelul. — Peste o lună... dar secret... dacă vrei să fii spătar... — Ce face ? Els, strigară oaspeţii, deschizind uşa. Colonelul se duse la locul de întîlnire. Junii noştri, după ce petrecură cîteva momente încă în casa sa, se retraseră încredinţînd pe noul Samson în braţele Dalilei sele, şi se duseră la Cheren. O MICA ŞEDINŢA ÎNTRE OAMENII DIN CARE A IEŞIT UNIREA ŢĂRILOR La Cheren era o adunare secretă. Cheren vorbea amicilor săi : — Nu ştim ce are să se întîmple de astăzi pînă mîne. Tărîmul este arat şi acum trebuie să aruncăm sămînţa. Sămînţa ce vom arunca va da rod într-o zi, dacă nu aşa 508 de curînd cum doresc unii din noi, dar mai tîrziu ; cîţiva ani mai tîrziu sunt puţin în comparaţiune cu viaţa naţiunei. Tărîmul în care trebuie să semănăm noi este inima românilor, şi sămînţa ce trebuie să semănăm este ideea unirei ţărilor române. Mergeţi dar unii din voi a împlini această sîntă datorie în această ţară, alţii în Moldova. Moldova mai ales a rămas cu totul în urmă. Îmbrăţişaţi toate profesiunile cari vor fi de natură a vă pune în raport cu junimea, căci actul cel mare al unirei se va face într-o zi de această junime numai cînd ea va deveni matură. Nu vă perdeţi vorbele cu cei bătrîni ! Inima lor este prea uscată ca să poată primi şi înmugura ideile mari şi generoase. Apostolii noştri, meniţi a propaga în Moldova aceste idei, cată să se armeze cu răbdarea îngerilor. Să rămîie neîncetat într-o stare de modestie, de simplitate, de supunere, cele mai puterice arme spre a atrage simpatiile omeneşti de cari aveţi trebuinţă. Faptele lor trebuiesc să fie consecuinte cu o purtare încununată de virtuţi. Orice partidă politică ce nu va observa cu scumpătate aceste îndatoriri va peri fără să izbutească. Interesele persoanei şi partidei cată să fie înecate în interesele generale. Orice partidă politică sau socială ce va propaga ideile mari şi naţionale, şi se va prezenta printr-o purtare ce nu va fi înconjurată de onoare, de virtuţi, nu numai nu va reuşi, dar încă va peri, căci faptele vor dezminţi vorbele. Să lăudaţi ideile şi să vă îndreptaţi la oamenii aleşi, iar nu la gloate. Să nu linguşiţi patimile gloatelor ! Este adevărat că partidele ce linguşesc patimile gloatelor izbutesc de multe ori a se aşeza pe un piedestal ; dar acest piedestal este fraged, căci opiniunele bazate pe patimi se risipesc răpede, pe cînd cele ce se bazează pe raţiune sunt singure temeinice. Oricare ar fi ţara şi forma guvernului său, fie cea mai democratică din lume, opiniunea minorităţei inteliginte totdauna face opiniunea maiorităţei. Gloatele nu au opiniunele lor proprii ; ele i-au opiniunile minorităţilor inteliginte şi le apropriază. Astfel vorbi Cheren şi adunarea trebui să aleagă un membru care să aibă misiunea a se însărcina cu propaganda în Moldova. Căta să mai aleagă un membru care să ţie corespondinţă cu dînsul şi să comunice societate; 509 totul. Aceşti membri se aleseră : pentru Moldova se alese On, pentru Valahia se alese Vel. On era un june remarcabil ; natura-i dase o inteli-gintă extraordinară. Această inteliginţă el o perfecţiona prin studii adinei şi briliante în şcoalele din Paris. On trebuia să plece a doua zi în Moldova. Membrii se sărutară ; ei aveau toţi lacrimele în ochi, cugetînd că va veni o zi cînd, din această faptă obscură, puterea ideei va arunca lumina sa şi va risipi întune-recul în care zăcea naţiunea. O, juni începători ai sîntei idei de unire ! mulţi din voi nu mai sunt în viaţă. Ei au căzut în luptele ce veniră în urmă, flacăra sufletului lor a ars argilul peritor, şi pămîntul a acoperit ţărîna lor, şi timpul a şters numele lor din cartea vieţei, fără ca ţara să ştie că ei au fost începătorii unirei ! Alţii însă, fără putere sufletească, au renegat de la marile idei, au murit cu sufletul, deşi trăiesc încă cu corpul. Şi dacă astăzi unirea ar putea fi pusă pe jeratecul morţei, ei ar aprinde focul pentru ardere ! Patimele au născut aceste nenorociri. Ei n-au înţeles că aceia ce iau iniţiativa faptelor mari, nu trebuie să caute a se folosi de dînsele personal. Dar să nu vestejim laurii lor, ei şi-au făcut o nobilă datorie. F ihile volumului întîi Addenda MANUEL Iubite B. De cîteva zile, cu primăvara, mă aflu la Petreni. Ce splendoare ! ce frumuseţe ! ce farmec, în sînul naturei ! competinţă între om şi natură ! lumină, frăgezime, pro-fume, colori, vederi îmbătătoare î Cum cugetul se desface de umbra patimilor ca o stea de umbra norilor î Cum pacea şi seninătatea scaldă sufletul nostru în tinereţi ca profumuri de flori, oa răcoarea cascadelor. Aici omul iubeşte ; în lume se face egoist, nepăsător, rece, răzbunător. Aici nu sunt în ceartă cu ursita vieţei mele. Zorile aici zîmbesc cu gura de roze, sub coama lor de aur, pe un cer de azur atît de plăcut ; munţii cununaţi de nea pe creştetul capului lasă să strălucească pe picioare o mantie verde de arbori şi de flori udată de rîuri de spume. Valea surîde, albina culege mierea pe flori ; paserile amestecă cînturile lor cu murmurile apelor, cu zgomotul vînturilor, şi o societate de femei pline de graţii şi de spirit, unind simpla frăgezime a cîmpului cu strălucirea spiritului, sunt matern ue a face fericirea sufletului meu. Sunt plin de Dumnezeu şi natura cu strălucitoarele sale fermece adaogă şi mai mult acest sentiment. Omul are o misiune ; toate aceste reguli nestrămutate, această armonie în natură nu sunt faptele întîmplării ; iubesc viaţă, iubesc natură, iubesc omul. Sufletul meu e plin de speranţe. Tot este născut a se perfecţiona, omul nu este însă ; relele sale nasc dintr-o facultate divină, care este libertatea ; el abuza de această libertate, Dumnezeu 513 i-a dat raţiune spre a înfrîna patimele ; nu se putea crea mai bine fără libertatea aceasta. Aş fi nefericit daca aş muri, atît îmi pare dulce viata. Las pe stoici să blame nefericirile vieţei. Eu iubesc viaţa cu speranţele şi lacrimele ei, şi voi să trăiesc, a face binele şi a nu perde viaţa decît saorificîndu-o spre fericirea celoralţi. Sunt încîntat la vederea frumuseţelor femeieşti ce surîd aici împrejurul meu ca o ploaie de aur ; numai ele mă distrează din contemplarea templului naturei. Eu nu am iubit niciodată. Ştii tu ce este amorul ? Mi se pare că nu este cum ni se spune prin theorii. Astăzi am găsit viaţa intimă ; această viaţă mi-era necunoscută mie, ai cărui părinţi mă părăsiseră în leagăn la moartea lor. Am găsit familia, această mică societate ce din părţile sale nenumărate compune societatea mare, patria. Ce dulce este să te interesezi la interesele ei, să împărţi cu ea bucuriile şi întristările, să faci parte pe dînsa ca o floare pe o cunună. D. N. Colescu mă iubeşte ca pe fiul său ; soţia sa, frumuseţea unită cu bunătatea şi cu virtutea, este atît de bună pentru mine ! Toţi mă răsfaţă. Aici găsesc un lucru care nu este în altă parte. Ştii cît societatea noastră română este lipsită în sînul familii lor de cunoştinţe, de orice idei. Nimeni nu-şi cultivă spiritul, nimeni nu citeşte, nimeni nu conversă decît de lucruri ordinare ale vieţei. Nu auzi nicăieri o conversare luminată şi plăcută asupra ştiinţelor, literilor, artelor frumoase. Şi cînd cineva se hazarda a vorbi de aceste lucruri, cei ce te ascultă parcă te aud împotriva dorinţelor lor neînţele-gînd nimic, îi faceţi să li se urască cu aseminea conver-saţiuni. Această stare de ignoranţă este cu atît mai tristă, că, familia formînd societatea, statul sau guvernul este ce este familia. In clasele unde spiritele sunt mai cultivate, este natural ; aci se mai ocupă de literatura franceză uşoară, de ceva muzică, dar de ţara lor nimic, parcă ar fi străini în patria lor ; în celealte clase ign°7 rinţă complectă de orice lucruri nu sunt în şirul vieţei cerute. Aici la d. Colescu este altfel, se vorbeşte despre tot, ştiinţe, litere, arte şi despre tot ce este român nu 514 se exprimă cu dispreţ, ci admiraţiune şi bunăvoinţă. I>na Colescu este de douăzeci şi cinci de ani şi este un tip de frumuseţe ; fără exagerare, o frumuseţe rară, dar seamănă cu o floare ce în dimineaţa vieţei sale se înclină melancolică !... un suflet plin de blîndeţă, o inteliginţă superioară, multe cunoştinţe, mai ales pentru o damă din timpul şi din ţara noastră !... Nu sunt mare cunoscător în femei, dar Smărăndiţa mi se pare rară femeie. D-nul N. Colescu este boier mare. Nu are nici spirit, nici învăţătură ; dar are bună judecată şi inimă. Zoe este nepoată Smărăndiţei : o copilă de cincisprezece anişori ; chipul mătuşe-sei, dar strălucitor de frăgezime. Ai asemăna-o cu un bobocel de roză pe care fluturii încă nu-1 bagă în seamă ; plină de spirit şi de inimă... Mărioara este o amică a Smărăndiţei : o fată de 18—20 de ani ; frumoasă ca aurora, vorbele ei răsună ca o muzică sublimă ; ideile cele mai comune în gura ei se în-dumnezeiesc ! Duduca este cu totul altceva : o fată de cincizeci de ani, rămasă nemăritată ; un lucru ridicol atît pentru spiritul, cît şi pentru fizicul ei. Cu toate aceste, are inimă. Natura face uneori cîte o compensaţie : acolo unde nu este spirit, este inimă ; acolo unde nu e frumuseţe, este spirit. Această Duducă — după cum îmi spune d-nul N. Colescu —, de la vîrsta de 16 ani pînă astăzi, visează un bărbat !... dar ceva perfect, ideal, ca Făt-Frumos cel din basne. In tinereţile sale, mai mulţi, atraşi de fermecul averei ei, îi ceruseră mîna; ea nu voi pe nici unul, fiindcă nici unul nu se asemăna cu idealul viselor sale. Mai tîrziu nime nu se arată ! Atunci Duduca plecă în străinătate să găsească vreun comite sau baron să împartă cu dînsul averile şi inima sa ; dar peste doi ani se reîntoarse iarăşi singură. In timpul ocupaţiei Principatelor, inima ei bătu doar o va cere vreun ofiţer, însă nici măcar un toboşar nu o ceru !... Cu toate aceste, ea tot aşteaptă un soţ. O femeie ce nu află pe nimeni în lume care să se lege de ursita ei trebuie să sufere ; această suferinţă o face rea ; dar Duduca, din contra, Pare fireşte voioasă... poate că speranţa, ce nu a lăsat-o 515 încă, face acest efect asupra caracterului său. Ea se crede literată pentru că a citit tot ce s-a tipărit prin Curierul românesc şi prin Curierul de ambe sexe ; ştie de rost toate versurile vechi şi noi ; cîntă toate cînticele. Ea este aceea ce zic francezii : un adevărat bas-bleu. îţi scriu din camera mea ce dă asupra gradinei, pe o masă încărcată de cărţi de tot felul... Dulcele profum al florilor şi al rîului intră în cameră şi mă îmbată ! Stelele sclipesc voioase în spaţiul curat al ceriului, ca bucuria în inima mea, şi seamănă, într-un minut de voluptate cerească, să se cufunde unele intr-altele î Pri-vighitoarele cîntă la ferestrile mele, îngînate de dulcea murmură a rîului şi a şipotelor ! Ah î cum totul e voios şi fericit împregiurul meu ! Pentru ce numai eu sunt trist ? 2 mai D-nul N. Colescu este român bun. Bătrînii noştri era mai buni decît noi, mai români, mai generoşi. Noi ne-am germanizat, francezat ; ştim mai multe decît ei, dar nu mai suntem români ! O ! patria mea ! amorul tău se va stinge pînă în fine în inimile fiilor tăi ?... Astă-dimineaţă, preumblîndu-mă prin grădină, întîlnii fără veste pe Mărioara. Nu-ţi poţi închipui ce efect mi-a făcut această întîlnire ! Voiam să intru în chioşc (pavilion) spre a mă deda meditaţiilor mele ; am găsit-o acolo ocupată cu compunerea unei ghirlande de floricele de curînd culese. Dupe ce-mi făcui reverinţa, mă întrebă dacă ghirlandele vreodată m-au încîntat ?... Eu nu-i putui răspunde, căci gura mi să închisese... ea se roşi şi, voind să-şi ascundă rumeneala, ieşi rapide din foişor săltînd prin grădină ca o gazelă. 3 mai Astăzi în foişor am găsit toată societatea damelor despre care ţi-am vorbit. Mai era încă şi Andrei, vechiul nostru camarad, carele s-a însurat cu Elena, sora Smărăndiţei. Andrei, cum îl ştii, tăcut, serios, dar leal. 516 Elena, frumoasă şi amorată de bărbatul său. Toată societatea vorbea, rîdea, cînta ; totul insufla fericire şi bucurie. 8 mai Ştii tu pentru ce această Mărioară este totdauna în închipuirea mea? Ţi-e dragă, îmi vei zice... O, nu î... Este scris ca să nu cunosc acest simţimînt. Pentru mine o femeie este un lucru neînţeles : amorul la ea trece ea un vis ; în ceea ce-i drag, ea pe sine se iubeşte ; fără acest interes, ea nu ar iubi. Apoi este altă întrebare : dacă această Mărioară ar iubi, pentru ce să mă iubească pe mine şi nu pe altul ? 8 mai Mărioară a plecat cu tată-său, Duduca şi Alexandru C... Peste cîteva zile se vor înturnă. Alexandru se urcă în trăsura ei el mi se pare prea ocupat de dînsa !... 11 mai Fără să-mi fie dragă, gîndesc neîncetat la dînsa... această gîndire îmi face rău !... m-am făcut nesuferit, tăcut... Cînd sunt în societate, voi să fiu singur ; singur, doresc societatea!... Adesea părăsesc casa... ochii-mi rătăcesc pe cîmpii şi se opresc asupra tuturor trăsurilor ce trec... Ieri, după plecarea Mărioarei, zării o trăsură în depărtare... mi se păru că este a ei; alerg, iluziune!... un poştaş se înturnă cu caii fără trăsură !... Atunci mă îndreptai către un sat aşezat în culmea dealului !... o poziţie desfătătoare ! o dumbravă de mesteacăni formează poarta acestui rai pămîntesc. Mă rătăcisem pintre aceşti arbori de argint cari, încununaţi cu ramuri de smarand, îşi perd picioarele într-un tapet de iarbă împestriţat cu miroase de flori. Acolo, la picioarele unor măguri, dintr-o stîncă de peatră curge o apă rece şi limpede ce împărţindu-se în mai multe rîuleţe se perde în iarbă murmurînd. Iată o ţărăncuţă cu o cofă pe umere : bălaie şi rumenă ca o 517 roză sălbatică, plină de frăgezime şi de sănătate ; avea o talie elegantă ; păru-i gălbior şi încreţit, împletit în două coade lungi, se cobora pe subt mărama-i albă ce flutura pe capu-i sărutat de vîntuleţe. Două zevelci roşii, cu felurite flori, o copereau peste cămaşa-i albă, de la mijloc în jos. Doi ochi albaştri acoperiţi de gene lungi şi aurite... iată chipul ei. îndată ce mă zări, stete şi lăsă cofa cu apă jos. — Pentru ce te-ai oprit ? o întrebai eu. — Este obicei de la bătrîni, îmi răspunse copila, cînd trece un călătoriu, să stăm dacă venim de la fîntînă, să-i dăm apă să bea. — Dacă este aşa, dă-mi să sorb şi eu din astă cofă. Cum te cheamă ? — Tudora. Copila rădică vasul pînă în dreptul buzelor mele şi lăsa ochii în jos. Pe cînd beam apa, ochii mei întîlniră pe ai săi ce-i rădicase. Ea văzu şi roşi. — Ai părinţi ? — Am un tată bătrîn. — Colo, în sat ? — Ah ! zise copila, pînă ieri, dar astăzi... — Astăzi, ce ? — L-au închis la subcîrmuire ca să dea arendaşului patru sute de lei ce i-ar fi datorînd... după ce i-a vîndut tot, pînă şi feru plugului !... Ei ! boierule, nu este dreptate pe pămînt !... am fost şi m-am rugat ele subcîrmuitor să-i dea drumul ca să poată munci şi plăti cu încetul ; subcîrmuitorul se vede om1 bun, dar mi-a zis că sunt alţii care nici pe el nu-1 lasă să mă asculte... Mi-a zis să mă rog de proprietarul moşiei... M-am rugat... dar îmi crapă faţa de ruşine, cînd gîndesc ce mi-a zis î... of, of ! nelegiuiţi sunt unii oameni ! — Unde şezi ? o întrebai. — Cea dintîi casă din sat, la stînga. — Fii mîine acasă. — Vrei să rîzi ? îmi zise ea. — Nicidecum. Un creştin bun trebuie să facă bine. Deşi nu sunt prea bogat, dar acest bine ţi-1 pot face fără să mă struncin şi fără să-ţi cer nimic. Fii sigură, mîine viu. 518 — O, Dumnezeule ! strigă ea încrucişîndu-şi mîinele şi uitîndu-se la ceriu. Aşadar tot sunt oameni buni pre pămînt ■! Eu, domnule, vezi d-ta, sunt o fată simplă, nu ştiu să vorbesc, da ştiu să-ţi mulţumesc... Ba nu putu să urmeze, lacrămile o înecaseră. Noi ne despărţirăm. O, Dumnezeule ! pentru ce oamenii sunt aşa de răi ? 13 mai — Ştii ceva ? îmi zise Alexandru C. întrînd. Eşti drag Mărioarei... numai de tine vorbea, te iubeşte. — Să te iubească pe tine, îi răspunsei. — Pe mine ? nu. Cu fetele îţi perzi timpul numai în bilete, ocheade, suspine şi vorbe dulci, cel mult dacă ajungi să capeţi cîteva sărutări e tot. Femeile măritate sunt patima mea... Dar fiindcă este vorba de fete, apoi trebuie să ştii că cunosc una, o mîndruliţă cum zice poetul Alecsandri. Asta deşi e fată, dar iese din categoria celorlalte : o ţărăncuţă, lesne de prins în laţ, fără suspine şi bilete. Mîne sau poimîne am de gînd să şterg cel de pre urmă vers al poetului... înţelegi ? — Ruşine şi păcat ! — Sang-Dien ! Ascultă, părinte Dorotei ! Cei ce au făcut legile erau mai învăţaţi decît tine. Găseşte-mi un singur paragraf într-o condică unde legiuitoriul pedepseşte fapta, cu bună învoială făcută între doi, şi care nu supără pe a treia persoană. Nu e vorbă de nevrîs-nicie, de silă, de înşelăciune, ci de bună învoială. Vezi dar că eu nu ies din spiritul legiuitorului ; cît pentru conştiinţă, asta e o marfă de care uşor mă pot desface. Eu nu mai sunt Alexandru acela pe care-1 cunoşteai tu ; cu toată ideea ce-i fi avînd despre uşurinţa caracterului meu, am suferit multe de la oameni. Cînd intrai în lume, credeam că am a face cu îngerii ; mai tîrziu văzui că mă înşelasem ; lumea mi se arată ceea ce era : o societate de nerozi şi de ipocriţi. Unii mă înşelară, alţii mă despreţuiră ! Atunci a trebuit să iau o rolă, şi iată ce zisei : oamenii sunt răi ; dacă m-oi asemăna lor, voi merge înainte şi ei îmi vor întinde mîna ; de nu, mă vor 519 zdrobi. între aceste două alternative trebuie să aleg. Mă făcui ca ceilalţi. Atunci veni rîndul meu. Oamenii mă înşelară, îi înşelai şi eu ; mă despreţuiră, ii despreţuii si eu. Ce necuviinţă vezi întru aceasta ? Mi-am răzbunat ! Răzbunarea este singura dreptate pe pămînt. Am fost drept. Oamenii niciodată n-or fi mai buni !... Cel ce are puterea în mînă şi-ţi vorbeşte de fericirea altora te înşală ; demagogul oare strigă pe strade dreptate te înşală, cel ce-ţi strînge mîna te înşală ; cel ce vorbeşte ca tine din vise şi din morale te înşală. Cei mai aştepţi dar ? Femeia ce-ţi zice că te iubeşte te minte. — Alexandre ! vorbeşti ca un om în ajunul de a se face tîlhar sau de a-şi curma viaţa singur, însă sunt încredinţat că ceea ce zici este o glumă. într-un caz sau în altul, nu pot să-ţi dau nici un răspuns... — Mergeţi la stupină ? zise Smărăndiţa ce intra în casă. 14 mai Ai auzit, iubite B... ce principuri are acest Alexandru ? Sunt mai mulţi ca el aice ; oameni pentru care moral, onoare, patrie, nimic sunt ! La dînsul aceasta nu vine din supărare, din suferinţă, precum zice el.... ci din lipsa cunoştinţelor felul cu care a expus aceasta o dovedeşte curat. Eu am dat braţul Mărioarei... braţul ei pe braţul meu !... o, fermec necunoscut !... credeam că o să mor de mulţămire !... niciodată n-am văzut ceva mai graţios. — Zoe mi-a zis că o să pleci la Italia, îmi zise ea, adevăr e ?... cînd porneşti ? — Prea adevăr ! peste o lună. — Aşa curînd ?... şi cînd o să te întorci ? — Poate niciodată. — Niciodată !... dar părinţii d-tale ? — Au murit la timp. — Dar ţara ? dar cunoştinţele ?... ştii că este trist ceea ce zici ? să vede că eşti poet tragic. — Poet? iar această vorbă!... în adevăr, trebuie să mărturisim că bieţii poeţi sunt rău înţeleşi în lumea 52C aceasta. Poezia este luată de o uşurătate. Ei nu pot să spuie nici dorinţile lor, nici părerile lor... tot este poezie la ei... — Vezi ce locuri frumoase ! îmi zise Mărioară zîm-bind şi schimbînd vorba, ca cînd înţelese de unde voiam să merg. — Incîntătoare ! Nu ştiu dacă şi d-ta nu faci parte cu ceilalţi ?... — Eu ? nu ; te încredinţez. — Apoi dar crezi că un adevăr în gura unui poet este un adevăr ca în gura oricărui om ? — De ce nu ? NOTE ŞI COMENTARII MANOIL Potrivit propriei mărturii a lui Dimitrie Bolintineanu, romanul Manoil a fost scris, într-o primă formă, în 185il, în împrejurări mai puţin obişnuite, determinate de peregrinările şi vicisitudinile existenţei sale din timpul exilului politic de după înfrîngerea revoluţiei de la 1848. După o scurtă perioadă de timp petrecută în Transilvania, împreună cu Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu ajunge, mai întîi, la Con-stantinopol. Condiţiile de aici nu-i sînt însă favorabile şi de aceea, în toamna anului 1849, se îndreaptă spre Paris. Intr-o scrisoare inedită, adresată lui Ion Ghica, din capitala Franţei, la 5 noiembrie 1849, Dimitrie Bolintineanu îl informa : „Je ne suiş arrive â Pairis que le 30 du mois passe", adică la 30 octombrie 1849 (Biblioteca Academiei R. S. România, coresp. înv. 803O2). Sosirea în capitala Franţei e confirmată şi de N. Ionescu, în scrisoarea adresată lui George Sion, la 4 noiembrie 1849 : „Cu sosirea Bolintineanului de la Constantinopole, primii scrisori de la frate-meu" (Ştefan Meteş : Din relaţiile şi corespondenţa poetului Gheorghe Sion cu contemporanii săi, Cluj, Pallas, 1939, p. 90). După o bogată activitate în rîndurile revoluţionarilor români proscrişi la Paris, Dimitrie Bolintineanu intenţionează să se întoarcă în ţară. La 15 noiembrie 1861 era la Orşova, dar intrarea pe pămîntul natal îi e oprită, rămînînd să rătăcească «încă pe pămînturi streine, aşteptînd ca porţile patriei să se deschidă proscrişilor politici sau ca pămîntul strein să le dea cîte un mormînt", cum spune în însemnările din Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria. De la Orşova ajunge la Cladova, pe mărul sîrbesc, aici aşteptînd patru zile pînă să poată lua mai departe vaporul, pe Dunăre. Navigînd prin faţa ţărmului româ- 525 nesc, poetul îşi simte sufletul învolburat, bucuria de a revedea pămîntul patriei- alternînd cu tristeţea celui înstrăinat cu torta -„Exilat de mulţi ani din patria mea, cu cîtă tristeţe şi cu cită plăcere mă uitam la malurile ţărei natale. Cu tristeţe, căci îmi era oprit a pune piciorul pe acest tărîm, totdauna prada eni-micilor şi a fiilor lui cei vitregi ; cu plăcere, căci oricare ar fi cauzele ce mă depărta de aceste locuri, oricît de triste şi de monotone ar fi fost zilele într-această ţară, şi cît de frumoasă ar fi trecut viaţa în streinătate, nu uită cineva lesne locul unde ochii noştri au văzut soarele pentru prima oară." La Rusciuc, Dimitrie Bolintineanu îşi întrerupe călătoria, cu speranţa că o va putea reîntîlni pe sora sa, Ecaterina, căreia îi scrisese, în acest sens, „căci de la anul 1848 nu-i auzisem vocea decît prin scrisori stropite cu lacriimi", cum spune tot în Călătorii pe Dunăre şi în Bulgaria. Timp de aproape o luna de zile, poetul a aşteptat zadarnic venirea sorei sale. în această perioadă redactează, într-o primă formă, romanul Manoil. Faptul că Manoil a fost scris în timpul şederii sale la Rusciuc este confirmat de Dimitrie Bolintineanu ceva mai tîrziu, în 1870. cînd încearcă să reînvie gazeta sa Dîmboviţa, din care nu poate însă să scoată decît un singur număr, în luna martie a acelui an. Ca şi în cazul altor scrieri ale sale, — poemul Conrad şi epopeea Traianida, de pildă — Dimitrie Bolintineanu îşi propune, spre sfîrşitul vieţii, să-şi revizuiască romanul Manoil şi să-1 publice într-o nouă versiune. începutul romanului, substanţial modificat, îl publică în acest unic număr al Dîmboviţei, cu titlul Manuel, însoţit de un preambul, în care precizează : „Această carte fu scrisă în exil. La Rusciuc, unde, venit din Paris, apropiei o lună, asteptînd să vie sora mea Ecaterina să o văz. Dar domnul ţării, Ştirbei, nu permise aceasta. Plec spre Constantinopoli, unde petrecînd serile în plăcuta societate la d-1 Ton Ghica, în graţiosul său locaş pe Bosfor, citii acest roman. Era mai lung, partea a doua era scenele de degradare ale eroului printr-o femeie. D-na Saşa Ghica declara că partea întîi este o lucrare graţioasă ; iar a doua detestabilă ; cartea însă se publică la Iaşi întreagă, prin Sion poetul, care adaogă personalitatea sa în carte" (Dîmboviţa, an. I, nr. 1, 22 martie 1870, p. 10). într-adevăr, după ce soseşte la Constantinopol şi îşi citeşte romanul în casa lui Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu definitivează manuscrisul şi îl trimite lui George Sion, la Iaşi, spre 3 526 fl publicat. George Sion se adresează mai întîi lui Vasile Alecsandri, care intenţiona atunci să scoată revista România literară- Primul număr al României literare a apărut în februarie 1852, dar a fost confiscat de cenzură. Timp de aproape un secol s-a crezut că acest unic număr a dispărut cu desăvîrşire, toţi istoricii literari care s-au referit la această chestiune ba-■zîndu-se exclusiv pe informaţii adiacente (N. Cartojan : O revistă literară în 1851, în Drum drept, an. I, 1913, p. 14L ; I. Mi-rea : Lupta pentru „România literară", în Convorbiri literare, m. LI, 1919, p. 362; N. Zaharia : Vasile Alecsandri, viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1919, p. 42; G. Bogdan-Duică : Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1926, p. 165). Abia în 1940, Nestor Cama-riano a descoperit, într-o bibliotecă particulară, unicul număr din 1852 al României literare, prezentîndu-1 detaliat în Revista fujidaţiilor regale, nr. 10, octombrie 1940, p. 132. în acest număr, Dianitrie Bolintineanu a publicat, sub pseudonimul D. Valentin, începutul romanului Manoil şi poezia Fata de la Cozia. Nicolae Bălceascu semnează, cu pseudonimul Conrad Albrecht, articolul Răzvan-Vodă. Vasile Alecsandri e prezent cu înecarea vaporului Seceni pe Dunăre, Costache Negri cu poezia Stelele, iar George Sion cu legenda Logofătul Trotuşanu. Numărul din februarie 1852 al României literare a fost confiscat de cenzură datorită articolului lui Nicolae Bălcescu şi fragmentului din romanul Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu. In aprilie 1852, Vasile Alecsandri îi comunica lui Nicolae Bălcescu : „Este adevărat că nenorocitul meu jurnal au fost suspendat pană a nu se naşte măcar şi aceasta din mai multe pricini, unile mai dobitoceşti decît altele. Una din rezoanele pentru care mi-au închis gazeta au fost articolul tău : Răzvan-Vodă, carele fiindcă au fost scris de tine, s-au socotit de către domnul Ştirbei ca un pamflet împotriva lui. Viţa ţigănească a acelui nenorocit domn au atins ambiţia stăpînitorulur Ţării Româneşti. N. B. Nime nu apucase încă a citi gazeta mea cînd au fost suspendată, căci numărul 1 nu ieşise" (Vasile Alecsandri : Opere, voi. VIII, ediţie îngrijită, traduceri, note şi indici de Marta Anineanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 189). în acelaşi sens, într-o scrisoare adresată lui A. Zâne, la 2 iunie 1852, Dimitrie Bolintineanu îl înştiinţa : vŢi-am trimes o mică broşură din jurnalul ce s-a oprit la Moldova, din pricină că a scris într-însul Bălcescu supt numele de Conrad Albrecht şi eu supt numele de Valentin (N. Cartojan : 527 D. Bolintineanu. Scrisori din exil, în Neamul românesc literar an. I, nr. 6, 1 iunie 1909, p. 465). După interzicerea revistei România literară, George Sion intenţionează să publice Manoil direct în volum. Pentru a -atrage interesul cititorilor asupra romanului, îl prezintă în cuvinte elogioase prin articolul Manoel sau Căderea şi înălţarea omului prin femeie, apărut în Gazeta de Moldaviat an. XXV, nr. 11, 5 fe_ bruarie 1853, p. 41. La începutul articolului, George Sion releva, pe bună dreptate, că, pînă la acea dată, romanul încă nu apăruse în literatura română, fiind reprezentat doar prin traduceri, mai mult sau mai puţin valoroase, resimţindu-se în mod acut necesitatea ca şi literatura noastră să fie îmbogăţită cu romane originale, inspirate din realităţile naţionale, care să reflecte veridic aspectele caracteristice ale societăţii româneşti din acel timp, cu finalitate moralizatoare. „Romanul — scria George Sion — încă nu este cunoscut în literatura noastră, decît prin traduceri. Mai multe romansuri, bune şi rele, avurăm traduse pană acum, dar aceste nu ne dau idee decît de deprinderile, năravurile, vieaţa şi istoria altor popoare. Ne trebuie un roman naţional ; o scriere originală care să ne puie sub ochi societatea noastră aşa cum este, şi care desfătîndu-ne totdeodată să ne formeze inimile şi să ne abată prin exemple de la viciurile în care adeseori ne vedem căzuţi." Romanul naţional aşteptat era anunţat de George Sion a fi Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu, recomandat cititorilor cu căldură : „Lacuna aceasta ne-o împlineşte D. Bolintineanu, poetul care adeseori ne-au desfătat prin versurile sale cele frumoase ! înainte de a purcede cătră Australia (unde este hotărît a să avantura ca să-şi asigure o subsistinţă), Bolintineanu au trimes din Con-stantinopoli subscrisului romanul acesta, spre a să da la lumină. întreprinzînd tipărirea aceasta, subscrisul crede că face pe de o parte un serviciu amicului său, iar pe de alta un serviciu românilor, dîndu-le o nouă operă de cetit. Tendinţa autorului au fost tendinţa tuturor scriitorilor moderni : a descrie societatea, a caracteriza virtutea şi viciul, şi a magnetiza inimile. Autorul, încă june, poate n-au sondat destul societatea şi viaţa practică a noastră ; dar după sujetul care au întreprins a trata, au făcut tot ce s-au putut; el, ca poet, 528 aU vărsat mai mult din cupa iluziunilor şi a afecţiunilor sale îa opera aceasta ; şi cu atîta mai mult uvrajul este mai interesant. Dacă poate fi iertat subscrisului a recomanda cetitorilor o carte, el nu are decît a-i încredinţa că talentul netăgăduit al autorului îi va mulţumi cu proza, tot atît de mult ca cu poezia." în februarie 18'53, cînd scria acest articol de prezentare în Gazeta de Moldavia, George Sion informa cititorii că Manoil urma să apară într-o elegantă ediţie, chemîndu-i să se' înscrie pe listele de „prenumeranţi", după un procedeu al epocii, adică de abonaţi : „Cartea se va tipări într-un frumos format, pe hîrtie velină, în Tipografia româno-franceză. Pentru a întîmpina cheltuielile tiparului şi bineficiul autorului, s-au deschis de cătră subscrisul prenumeraţie ; în Iaşi la librăria d. Henig şi la aceea a d. Hristofor, iar în ţinuturi la domnii profesori, şi îndeosebi la persoanele ce. se vor însărcina cu asemene bine." Pînă la apariţia romanului într-un volum de sine stătător, •Vasiîe Alecsandri izbuteşte însă, în 1855, să scoată din nou România literară, de data aceasta cu o existenţă sigură, nere-nunţînd la ideea de a publica Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu mai întîi în coloanele acestei reviste. Şi astfel, Manoil apare în România literară, nr. 27, 16 iulie 1855, p. 3)21'; nr. 28, 23 iulie 1855, p. 33G ; nr. 29, 30 iulie 1855, p. 341 ; nr. 30, 6 august 1855, p. 350 ; nr. SI, 13 august 1855, p. 362 ; nr 32, 20 august 1835, p. 376 ; nr. 33, 27 august 1855, p. 389 ; nr. 34, 3 septembrie 1855, p.,401; nr. 35, 10 septembrie 1855, p. 413; nr. 36, 17 septembrie 1855, p. 425 ; nr. 37, 24 septembrie 1855, p. 437 ; nr. 38, 1 octombrie 1855, p. 449 ; nr. 39, 8 octombrie 1855, p. 459 ; nr. 40, 15 octombrie 1855, p. 473. După apariţia în România literară, se tipăreşte şi în volum aparte : Manoil, roman naţional, Iaşi, Tipografia româno-franceză, 1855. Priyindu-1 pe Dimitrie Bolintineanu în cadrul epocii sale, trebuie precizat eu claritate că el are meritul de a se fi numărat printre cei dintîi scriitori români care au abordat romanul, contribuind în mare măsură la încetăţenirea acestei noi specii' epice în literatura noastră, fiind un adevărat deschizător de drumuri. în literatura română, romanul & avut o apariţie tardivă, la mijlocul secolului al XlX-lea. Istoria hieroglifică sau Lupta dintre Inorog şi Corb a lui Dimitrie Cantemir nu corespunde 529 sensului modern al romanului. Istoria hieroglifică este o nara ţiune amplă, o formă dezvoltată a dialogului din Divanul sau Gîlceava înţeleptului cu lumea, cu intervenţia mai multor personaje şi a comentariilor scriitorului. Este o cronică a vieţii contemporane lui Dimitrie Cantemir, redată sub formă alegorică, conţinînd izbutite portretizări ale familiilor domnitoare si boiereşti din Muntenia şi Moldova, sugestive tablouri de natură, pasaje de suculent umor şi de măiestrită îmbinare a realităţii cu fantezia, numeroase proverbe şi zicători. Istoria hieroglifică, arată Perpessicius, „poate fi asemuită unui -roman social prin toată acea substructură, pe care se întemeiază fabulaţia şi care nu e alta decît însăşi viaţa principatelor moldovenesc şi muntenesc, în decurs de 17 ani, între 1688 şi 1705,. cu alte cuvinte între începutul domniei lui Brâncoveanu şi cea de a doua domnie a lui Antioh Cantemir — viaţă politică în primul rînd, ale cărei iţe răsucite şi încurcate de continue rivalităţi pentru domnie sînt trase cu brutalitate de la Poartă,, din Cetatea Epitimii sau a Poftei, cum îi spune Cantemir în romanul său şi pentru care desenează şi o prea sugestivă gravură" (Perpessicius : Locul lui Dimitrie Cantemir în literatura română, în volumul Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1957, p. 293). într-adevăi, Istoria hieroglifică poate fi asemuită unui roman social, dar numai dintr-un foarte larg unghi de vedere, raportîndu-ne numai la fabulaţia lui. Pe bună dreptate remarca Perpessicius, în continuare, că în această scriere a lui Dimitrie Cantemir se întreţes atît elementele compoziţionale specifice unui roman, cît şi „un ciclu de memorii",, „labirintul geometric" al unei povestiri de aventuri, că „modul în care toate acestea se realizează e unul perpetuu alegoric* (op cit., p. 295). Diferenţa de sens dintre noţiunea de roman de tipul Istoriei hieroglifice şi romanul modern este similară celei existente în literatura universală. Romane s-au numit şi unele opere ale clasicităţii antice, cum este Satyricon al lui Petronius. Au mai existat apoi romanele cavalereşti din evul mediu. Romanul modern s-a născut însă odată cu Do?i Quichotte al lui Cervantes (1605, 1615), odată cu Pamela lui Rii-harclsorj (1740) şi cu romanele lui Fielding, Istoria şi peripeţiile lui Joseph Andrews şi ale prietenului său domnul Abraham Adams (1742), Viaţa domnului Jonathan Wild cel Mare (1743) şi Tom Jones (1744). 530 Cu deosebire acestea din urmă au apărut ca o urmare a dezvoltării burgheziei, în secolul al XVII-lea. Ele s-au născut din dorinţa de a zugrăvi viaţa particulară a oamenilor de rînd, a oamenilor din categoriile mijlocii, cu pasiunile, dramele şi bucuriile ior specifice, din necesitatea de a prezenta raporturile dintre oameni corelate cu aspecte multiple şi variate din complexul vieţii sociale. Romanul aducea aşadar în scenă o lume cu totul nouă. Criticul francez A. Thibaudet observa că „romanul modern s-a ivit în lume protestînd împotriva romanelor medievale, curteneşti şi ale urmaşilor acestora... Romanul lui Rabe-lais si acela al lui Cervantes sînt, şi unul şi altul, romane anti-romaneşti, parodii ale vechiului roman şi izbucnii 1 de rîs în faţa lui. Adevăratul roman începe printr-un nu ! în faţa romanelor41 (Reflexions sur le roman, Paris, Gallimard, 1938, p. 247). Romanul modern nu este aşadar o continuare a romanelor medievale, ci o formă de artă cu totul nouă, o specie literară cu distincte trăsături proprii, noi. In articolul Reflecţii mărunte asupra romanului, publicat în Viaţa românească, an. X, nr. 6, iunie 1957, p. 7, 9. Călinescu afirma : „Ideea că romanul modern se trage din romanele medievale de geste şi de la Table Ronde mi se pare nefundată în măsura în care ne raportăm la conţinut", adăugind : „Cineva în Cahiers du Sud (februarie 1957) găseşte anticipări ale romanului psihologic în Le roman de Joufre şi în Le roman de Flamenca, întîiul din seria Mesei Rotunde, al doilea cavaleresc... E o iluzie. Mai mult roman este atunci în Iliada şi în Odiseea" Istoria hieroglifică sau Lupta dintre Inorog şi Corb a lui Dimitrie Cantemir este deci un roman de genul celor ce-au existat înainte de Cervantes, Richardson şi Fielding. Ceea ce ultimă i doi au făcut pentru literatura lor vor încerca să facă ia noi, prima dată, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu şi, mai ales, Dimitrie Bolintineanu. în şedinţa Academiei Române din 18 ianuarie 1935, vorbind despre romanul lui I. M. Bujoreanu, Mistere din Bucureşti, apărut în 1862, N. Iorga atrăgea atenţia, cu justeţe, asupra unor perioade din literatura noastră mai puţin cercetate : „Există, am spus-o nu o dată, o întreagă literatură românească necunoscuta, care cuprinde lucruri interesante, adesea surprinzătoare. Fără să se ridice totdeauna la valoarea de artă, ea merită a fi cunoscută din mai multe puncte de vedere : 531 Întîi, ea arată dezvoltarea înceată, dar continuă, a unei originalităţi care va isprăvi impunîndu-se peste influenţa, totuşi vie pînă astăzi, a modelelor străine. In al doilea rînd, în ea se pot urmări progresele unei limbi literare care, trecînd peste fabricaţiile teoretice, care nu cunoşteau graiul trecutului şi dispreţuiau limba populară, bază a oricărui stil, ajunge să poată da expresie oricărei idei şi nuanţe, oricărui sentiment. Dar, mai ales, ea foloseşte prin aceea că, afară de cazul cînd subiectele se iau de-a gata din alte părţi, în ea se află notate condiţiile de viaţă ale epocelor în care deosebitele ei produse, mai mult sau mai puţin vrednice de a fi citite, au răsărit" (N. Iorga : Bucureştii de acum un veac după romanul unui avocat. Ioan Bujoreanu, 1862, în Analele Academiei Române, seria III, secţiunea istorică, tom. XVI, 1934—1935, p. 159). Motivele invocate de N. Iorga în stimularea interesului contemporanilor lui pentru scrierile din perioada de început a literaturii române moderne sînt şi astăzi valabile. într-adevăr, dacă aceste scrieri sînt mai puţin interesante din punct de vedere artistic, ele atrag atenţia sub alte raporturi, pline de însemnătate, ca acel al dezvoltării originalităţii literaturii române, al progresului limbii literare şi al zugrăvirii vieţii din epocile respective. Referindu-se la începuturile romanului românesc, N. Iorga arăta, în continuare, că, alături de teatru şi nuvelă, romanul din trecut solicită interesul şi cunoaşterea deoarece el „prezintă liniile pe care s-a desfăşurat organizaţia noastră politică şi socială, ca şi, bineînţeles, viaţa morală a ţării noastre44. Romanul a putut să oglindească toate acestea pentru că, gen nou în literatura română, el dispunea de dimensiuni mai largi decît nuvela, aria lui de cuprindere era mai întinsă şi însuşi conţinutul era turnat prin alte mijloace artistice. Romanul a putut fi o oglindă a complexităţii vieţii umane şi sociale deoarece, spre deosebire de nuvelă, el putea cuprinde realitatea în chip multiplu, sub diferite aspecte, într-o intrigă arborescentă, care permitea consemnarea detaliului, mişcarea liberă a personajelor, precum şi plasarea comentariilor autorului. Aşa cum relevă Marthe Robert, „succesul istoric al romanului se datorează, evident, privilegiilor exorbitante pe care literatura şi realitatea i le-au oferit, amîndouă, cu aceeaşi generozitate. Din literatură, romanul face pur şi simplu ce vrea : nimic nu-1 împiedică să exploateze, în folos propriu, descrierea, naraţiunea, 532 drama, eseul, comentariul, monologul, discursul ; sau să iie„ după placul său, pe rînd sau simultan, fabulă, istorie, apolog, idilă, cronică, povestire, epopee ; nici o prescripţie, nici o prohibiţie nu-l limitează în alegrea unui subiect, a unui decor,, a unui timp, a unui spaţiu, nimic nu-1 obligă să respecte în mod absolut singura interdicţie la care se supune în general, cea care-i determină vocaţia prozaică ; el' poate, dacă crede necesar, să conţină poeme, sau pur şi simplu să fie «poetic». Cît despre lumea reală, cu care întreţine legături mai strînse decît orice altă formă de artă, poate la fel de bine s-o zugrăvească fidel, s-o deformeze, să-i păstreze sau să-i denatureze proporţiile şt culorile, s-o judece ; el poate, de asemenea, să ia cuvîntul în numele ei şi să pretindă că schimbă viaţa doar evocînd-o în interesul lumii sale fictive" (Marthe Robert : Romanul începuturilor şi începuturile romanului, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p. 49). Prima încercare de roman în literatura română pare a fi Elvira, sau amorul far* de sfîrşit, apărut în 1845, care poartă pe foaia de titlu menţiunea „romans compus de D.F.B." (cf\ Paul Corn ea : întîiul roman românesc ?, în Contemporanul, nr. 4, 26 ianuarie 1968, p. 3.). De la această primă încercare şi pînă la Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Fiiimon, din 1863, considerat, cu justeţe, drept cea dintîi realizare de valoare, romanul românesc a cunoscut o gestaţie de aproape două decenii, perioadă în care putem semnala şi unele lucrări meritorii, demne de interesul şi preţuirea posterităţii, cum sînt romanele Manoil (1855) şi Elena (1862) ale lui Dimitrie Bolintineanu. Pe toată întinderea celei de a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, evoluţia romanului românesc a fost însă lentă şi anevoioasă, cu multe tentative eşaute şi cu puţine succese, prelungindu-se pînă în primele decenii ale secolului al XX-lea. Abia după primul război mondial, romanul românesc ajunge la o adevărată înflorire şi se desăvîrşeşte ca specie epică modernă. în articolul De ce nu avem roman ?, publicat în Viaţa românească, an. XIX, nr. 4, aprilie 1927, p. 82, Minai Ralea observa că „înainte de război nuvela şi schiţa au fost genurile preferate ale scriitorilor noştri. După război, cu tenacitate conştientă, toată lumea s»-a îndreptat către roman. De unde mai înainte acest gen era o excepţie, astăzi el constituie punctul de plecare al oricărui Prozator." i In prima jumătate a secolului al XlX-lea, în faza iniţială a constituirii ei moderne, literatura română a abordat simultan aproape toate genurile şi speciile literare, atît cele tradiţionale clasice, cît şi cele noi, inaugurate de sensibilitatea romantică* Noile concepte literare se impun nu prin eliminarea sau renegarea celor vechi, ci prin continuarea, îmbogăţirea şi chiar metamorfozarea acestora, producîndu-se uneofi un aliaj sui generis turnîndu-se în tipare clasice un conţinut romantic şi invers Trăind într-o epocă de adevărată renaştere naţională, care, în mod firesc, a determinat şi o vie efervescenţă spirituală, în multiple direcţii, scriitorii români de la mijlocul secolului al XlX-lea s-au dăruit cu febrilitate creării unei literaturi originale din dorinţa de a se sincroniza cu celelalte literaturi europene şi, prin aceasta, să contibuie activ la ridicarea naţiunii române în rîndul naţiunilor culte şi civilizate ale lumii. „Punerea la punct a instrumentului lingvistic, configurarea genurilor, experimentarea creaţiei de tip beletristic absorbeau toate energiile, — subliniază Paul Cornea. Problema era să se scrie — importa mai puţin în ce manieră — abordînd tematica zilei, lărgind frontierele expresivităţii, dînd ocazie energiilor somnolente să iasă la iveală, ilustrînd potenţialul românesc în faţa lumii. Pe de altă parte, pentru o cultură tînără, care trebuia să refacă în puţină vrejne itinerarul spiritual al omenirii, consumînd «succesiunea» curentelor şi stilurilor ca «simultaneitate», atitudinea «deschisă» faţă de valorile omologate la bursa internaţională a culturii, indiferent de apartenenţa lor de prmcipiu estetic, constituia o necesitate imperioasă" (Paul Cornea : Originile romantismului românesc, Bucureşti, Editura Minsrva, 1972, p. 520). La mijlocul secolului al XlX-lea, aflîndu-se în plin proces de constituire modernă, literatura română nu dispunea de suficientă experienţă care să faciliteze şi să asigure succesul tuturor iniţiativelor. Cu toate acestea, scriitorii epocii se lansează temerar, entuziast, în cele mai variate domenii de creaţie, preocupaţi în primul rînd de a umple golurile acut resimţite. Din această perspectivă apare aşadar explicabilă tendinţa scriitorilor de la mijlocul secolului al XlX-lea de a impune în literatura română şi romanul. în articolul O sută de ani de roman, publicat în Viaţa românească, nr. 6, iunie 1957, şi inclus în volumul Analize şi sinteze critice (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1973, p. 236), Al. Piru subliniază : „Evident, romanul s-a născut 534 ca un fenomen obiectiv şi necesar, odată cu nevoia de a se cultiva toate genurile literare, de îndată ce literaţii au putut ]ua cunoştinţă din alte literaturi de această specie." încercările de roman de la mijlocul secolului al XTX-lea constituiau o acţiune inovatoare pentru literatura română, mai 2les dacă ţinem seama că, în acel moment, proza artistică originală, la noi, abia se fundamentase. După memorialul lui Di-nicu Golescu, însemnare a călătoriei mele..., tipărit la Buda, în 1826, se puseseră bazele nuvelei de factură romantică şi, îndeosebi, ale celei de inspiraţie istorică. Astfel, Constantin Negruzzi publicase Zoe, în Curierul de ambe sexe în 1839, Alexandru Lăpuşneanu şi O alergare de cai în Dacia literară din 1840, Ţoderică în Propăşirea din 1844, Lumînărică în Almanach de învăţătură şi petrecere din 1848 ; Vasile Alecsandri se făcuse cunoscut prin Buchetiera din Florenţa în Dacia literară, O preumblare prin munţi. Istoria unui galbîn şi a unei parale şi Borsec în Propăşirea; iar Gheorghe Asachi tipărise Ruxandra Doamna în Spicuitorul moldo-român din 1841 şi Svidrighelo în Calendar pentru români din 1850. Aceste scrieri, deşi se distingeau prin reale calităţi artistice, erau totuşi departe dt a constitui un piedestal solid pe care să se ridice construcţia amplă şi complexă a romanului. Ele nu reprezentau un cumul de experienţă artistică bogat, care să alimenteze pe cei ce se exersau în noua specie literară. De aceea, abordarea romanului, în acea perioadă, reprezenta o acţiune temerară. Cu toate acestea, apariţia romanului în literatura română era determinată de necesităţi obiective. în primul rînd, atît în timpul cît şi după revoluţia de la 1848, şi mai ales în perioada Unirii, climatul cultural şi literar din ţara noastră căpătase noi orizonturi, un nou impuls, finalizat în fundamentarea adevăratei literaturi naţionale moderne. Sentimentul patriotic al afirmării naţionale s-a răsfrînt şi pe plan literar, reclamînd cu necesitate crearea unei literaturi originale bogate, manifestată sub forma tuturor genurilor şi speciilor literare, deci şi în roman. Pe lîngă aceasta, revoluţia fiind înfrîntă, scriitorii simţeau nevoia să ducă mai departe idealurile ei democratice şi progresiste, să prezinte societatea de atunci în tablouri de mai mari dimensiuni, mai în adîncime. Şi acest lucru nu-1 puteau face decît prin intermediul romanului, care le oferea alte posibilităţi artistice decît nuvela. Interesant de remarcat este faptul că mai toţi cei ce abordează 535 romanul — Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Nicolae Filimon, C. D. Aricescu, V. A. Urechia şi alţii__ sînt fie participanţi activi la revoluţia de la 1848, fie sprijinitori şi propagatori sinceri ai idealurilor înaintate ce se agitau în epoca lor. Nicolae Iorga arăta că, după 1848 şi în perioada Unirii, se accentuează disensiunea dintre susţinătorii cauzei de progres şi unitate naţională, pe de o parte, şi reprezentanţii claselor suprapuse, conservatoare a rînduielilor feudale, pe de altă parte, acest fenomen constituind o cauză însemnată în adoptarea formulei de roman : „Erau două curente neîmpăcate, erau două cete veşnic luptătoare, erau două steaguri ce se înfruntau cu orice prilej... Acest antagonism trebuia să-şi găsească întruparea şi în forma literară aşa de cuprinzătoare, de îndrăzneaţă, de războinică a romanului social, pe care dezvoltarea din propriile puteri ale literaturii franceze o înfăţişa gata făcută scriitorilor noştri" (Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea, Vălenii de Munte, Editura tipografiei „Neamul românesc", 1909, voi. III, p. 193). într-adevăr, un rol esenţial in apariţia şi evoluţia romanului românesc 1-a jucat influenţa literaturii franceze, care devine dominantă în ţările româneşti începînd din deceniul al treilea al secolului trecut. în ceea ce priveşte romanul, încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea încep să circule pe teritoriul "Principatelor Române numeroase romane din literatura franceză, în original, precum şi romane din alte literaturi europene, traduse în limba franceză. De pildă, trecînd prin Moldova, în 1790, principele De Ligne a văzut o doamnă din protipendadă citind romanul Doamnei de Stael Corinne ou VItalie. Despre Amtdia lui Fielding, Constantin Negruzzi vorbea în Au mai păţit-o şi alţii (1839). După pacea de la Adrianopole, din 1829, care a constituit un factor deosebit de important în emanciparea ţărilor româneşti, înlesnindu-le contactul multilateral cu ţările apusene, literatura franceză devine larg cunoscută la noi, exercitînd o înrîurire constantă şi fertilă. Operele mai tuturor romancierilor francezi şi ale celor mai însemnaţi romancieri din alte ţări apusene, traduse în limba franceză, cunosc o mare răspîndire. Putem constata uşor acest lucru consultînd cataloagele librăriilor şi cabinetelor de lectură existente în Principatele Române în veacul trecut, diferite repertorii şi lucrări bibliogra-iice, planuri editoriale etc, dintre care menţionăm Catalogue des livres jranţais qui se clonnent en lecture ă la librairie de te 536 qout de Frederic Walbaum, Bucureşti, 1838 ; Catalogue des ouvrages francais qui se irouvent dans le Ca**'net de leciure de la librairie d'Adolphe Hennig, Iaşi, 1843; Catalogue du Cabinet cle lecture franţais al librăriei F. Bell et C, Iaşi, 1846; Catalogue general des livres qui se trouvent au magasin de librairie cle C. A. Rosetti et Winterhalder ă Bucarest, 1847 etc. Un izvor preţios în această direcţie îl constituie şi lucrarea lui Radu Rosetti Despre cenzura în Moldova (1907), care reproduce listele cu operele literare străine intrate în Moldova şi supuse spre aprobare ocîrnruirii de după 1830. Concomitent cu circulaţia romanelor străine în original» aproape în exclusivitate în limba franceză, îşi făceau apariţia tot mai multe traduceri în limba română, facilitând accesul la lectură atît unui public mai numeros, cît şi mai multor scriitori din veacul trecut, interesaţi în abordarea acestei noi specii literare. Primele traduceri corespund fazei . iniţiale, pregătitoare apariţiei romanului românesc. Atfel, în 1815 apare Istoria cavalerului de Grie şi a iubitei sale Manon Lesco de abatele Pre-vost ; în 1821, Bordeiul indienesc de Bernardin de Saint-Pierre„ tradus de Ion Asachi ; tot din Bernardin de Saint-Pierre traduce Iancu Buznea, în 1831, Pavel şi Virginia ; în 1829 Grigore Pleşoianu traduce Aneta şi Luben de Marmontel ; în 1835 Kna. C. Sîmboteanca dă la lumină Dracul şchiop de Le Sage. Din Le Sage mai traduc Simion Marcovici Istoria lui Gil Blas de Santilan, în 1837, şi Grigore Mihăescu Bacalaureatul de Sala-manca sau Memoarurile şi întîmplările lui Don Heruvim de la Ronda, în 1847. Mai apar Julia şi Noua Sleise de J.-J. Rousseau, în 1837, în traducerea lui Ion Heliade Rădulescu ; Întîmplările lui Lăzărilă Torma, în 1839, tălmăcit de Scarlat Barbu Tîm-peanu ; Don Quishot de la Mancha de Cervantes, transpus în româneşte după Florian de Ion Heliade Rădulescu, în 1840 ; apoi Suferinţele junelui Werter de Goethe, în 1842, în traducerea lui Gavriil Munteanu ; Elisabeta sau exilaţii din Siberia de M-me de Cottin, în 1845, tradus de N. Nenovici, şi altele. După 1850 încep să fie transpuşi în româneşte romancierii francezi din acea epocă, Victor Hugo, Al. Dumas, George Sand, Eugene Sue şi alţii, cum putem observa şi din lucrarea Iui Dimitrie Iarcu Bibliografia chronologică română sau Catalog general de cărţile române imprimate de la adaptarea imprimeriei, 1550— 1873 (Bucureşti, Imprimeriile Statului, 1873). Un studiu de statistică literară realizat de Paul Cornea ne relevă faptul că, dintre cele 679 de titluri de lucrări beletristice, filozofice şi ştiinţifice, cîte s-au tradus şi tipărit la noi între anii 1780 şi 1860, un număr de 128 de titluri îl reprezintă numai romanele (Traduceri şi traducători în prima jumătate a secolului al XlX-lea, în volumul De la Alecsandrescu la Eminescu, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 49). Romanele din literatura franceză, ca şi cele din alte literaturi europene, cunoscute la noi prin filieră franceză, au fost luate drept modele de către scriitorii români care şi-au încercat puterile în construcţia amplă şi complexă a acestui gen de scrieri, uneori preluînd din ele numai ideea de bază, alteori urmîndu-le îndeaproape, fără a pierde însă nota originală, specific naţională. Publicînd fragmentul de roman Tainele inimii, în Gazeta de Moldavia din 1850, Mihail Kogălniceanu era conştient că efectul satirei sociale, pe care şi-o propunea în această scriere, va fi mult mai mare dacă, în loc de a comenta faptele şi stările de lucruri, ar lăsa să acţioneze personajele,, angrenate într-un conflict transpus cu mijloace artistice. Cerînd scuze cititorilor pentru intervenţiile sale în desfăşurarea acţiunii, îşi propune să moralizeze prin' ilustrarea realităţilor în imagini artistice, în cadrul unui roman, luîndu-1 drept model declarat pe Eugene Sue : „Cursurile însă de moral nu plac astăzi ; de aceea moraliştii din. secolul nostru sînt siliţi ca spiţerii a polei hapurile ce vroiesc a da bolnavilor. Spre a mă tălmăci mai bine, şi ca să intru în gustul cititorilor mei, voi lua de pildă un scriitor străin. Cînd vestitul Eugene Sue au voit a interesa clasele bogate în favorul claselor muncitoare, el n-au făcut o carte de moral, ci s-au slujit de un roman, el au sens Tainele Parisului." Tot astfel, prin 1848, cînd Ion Ghica scrie prima parte a romanului rămas neterminat Istoria lui Alecu, îl ia drept model pe Louis Reybaud, cu al său Jerome Paturot ă la re-eherche d'une position sociale. Romanul Coliba Măriucăi de V. Alesandrescu (V. A. Urechia), publicat în în Foiletonul Zimbrului, zugrăvind viaţa de suferinţă a ţiganilor robi pe moşiile boiereşti, prezintă evidente înrudiri cu romanul Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher-Stowe. Acest roman era bine cunoscut la noi, în acea vreme. Apărut la Londra, în 1852, el a fost tradus uimitor de repede în limba română, prin filieră franceză, mai întîi în 1852—1853, de către Teodor Codrescu, sub titlul Coliba lui moş Toma, avînd ca prefaţă o Ochire asupra sclaviei de Mihail Kogălniceanu, şi apoi, în 1853, de către 538 Dimitrie Pop, cu titlul Bordeiul unchiului Toma sau Viaţa negrilor în America. Un model străin a avut şi Pantazi Ghica, în „romanţul" său Un boem român, apărut în 1860, model pe care-1 identificăm uşor în Scenes de la vie de boheme de Henry Murger, apărut la Paris în 1851, după care Illica şi Giacosa au creat libretul operei Boema de Puccini. Corespondenţe mai pot ii stabilite, de asemena, între romanul Jean Sbogar al lui Charles Nodier şi romanul Aldo şi Aminta sau Bandiţii, tipărit de C. Boe-rescu în 1855, ca şi între romanul Le Solitaire al vicontelui cl'Aiiincourt şi romanul Omul muntelui, apărut în 1858 sub semnătura Doamna L. (identificată a fi o tînără de origine franceză, Mărie Boucher, stabilită în Moldova. Detalii în nota la poezia Lampa fecioarei murinde, din volumul IV al ediţiei noastre, p. 639). După cum vom arăta ceva mai departe, înrudiri pot fi sesizate între Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu şi Suferinţele tînărului Werther de Goethe, ca şi între celălalt roman al scriitorului nostru, Elena, cu romanul Le Lys dans la valee al lui Balzac. Fenomenul interesant din evoluţia romanului românesc, al apariţiei romanului de „mistere", se datoreşte tot unei influenţe străine. între 186! şi 1889 se tipăresc Misterele căsătoriei de C. D. Aricescu (1861), Misterele Bucureştilor de G. Baronzi (1862— 1864), Mistere din Bucureşti de I. M. Bujoreanu (1862), Misterele românilor de Gr. H. Grandea (1879), Misterele unui nabab de Al. Alexandrescu (1889). Modelul acestor romane îl constituie, de bună seamă, Misterele Parisului al lui Eugene Sue. In lansarea curentului au jucat însă un rol şi alte romane de acelaşi gen, care au şi fost traduse la noi în acea perioadă. In 1853 se tipărise la Galaţi, fără a fi indicat autorul, Misterele ţintirimului Per Laşez, într-o „traduczie a d-nei Smaranda născută Atanasiu". în 1>855 se publicase Misterele inchiziţiei de V. de Fereai, în traducerea lui P. M. (ieorgescu, iar în 1857 Misterele Londrei de Paul Feval, în traducerea lui I. G. Valentineanu. Apariţia romanului românesc, la mijlocul secolului al XlX-lea, un mare merit, în această direcţie, revenindu-i lui Dimitrie Bolintineanu, — trebuie privită în strînsă condiţionare cu marea dezvoltare şi înflorire a romanului francez în prima jumătate a veacului trecut. Romanul modern a apărut în Franţa în secolul al XVII-lea, reprezentat prin opere lui Sorel, Scarron, M-lle de Scudery, Honore d'Urfe, Furetiere şi prin celebra La 539 Princesse de Cleves de M-me de La Fayette. Pe o treaptă superioară urcă romanul francez în veacul al XVIII-lea, dintre reprezentanţii lui proeminenţi fiind de ajuns să-i amintim pe Le Sage, Marivaux, Jean-Jacques Rousseau, Bernardin de Saint-Pierre şi abatele Prevost. în prima jumătate a secolului al XlX-lea, sub înrîurirea noii concepţii romantice, romanul francez dobîndeşte însă o impunătoare strălucire. în Histoire de la Htterature francaise (Paris, Librairie Stock, 1936, p. 121), Albert Thibaudet precizează : „L'avenement du romantisme a coincide avec la predomin an ce extraordinaire d'un genre qui a semble parfois devoir absorber Ies autres. Le romantisme, c'est la re-volution litteraire moins par le lyrisme et par le theâtre que par le roman... Pour le romantisme le succes n'a pas ete complet, la voie n'a pas ete libre que dans deux genres litteraires, la poesie lyrique et le roman." De asemenea, în studiul Le. Romantisme frangais, Ph. van Tieghem subliniază : L'extraordinaire importance du roman, par rapport aux autres genres, est un des traits Ies plus caracteristiques du XlX-e siecle litteraire. Cette importance acerue, il la doit non seulement â Tevolution generale des moeurs (aceroissment du public et du nombre des ecri-vains, developpement du gout pour la lecture), mais encore au romantisme" (Le Romantisme frangais, Paris, Presses Universi-ttaires de France, 1963, p. 75). La apariţia romantismului, romanul capătă deodată o mare strălucire deoarece, spre deosebire de teatru şi poezie, a fost scutit de efortul dificil şi complex al eliberării de sub tirania regulilor şi canoanelor clasiciste. Noua concepţie romantică, făcînd din omul obişnuit şi din varietatea stărilor sale sufleteşti un obiect major al literaturii, a determinat o amplă dezvoltare a romanului personal. Predicînd gustul pentru adevăr şi concret, a potenţat romanul realist, iar predilecţia pentru istoria naţională şi culoarea locală, ca un corolar al gustului pentru adevăr şi concret, a dat un impuls puternic romanului istoric. Concepţia romantică înnoitoare asupra raporturilor dintre oameni, dintre pasiunile umane şi realităţile vieţii, dintre om şi societate, a impulsionat romanul sentimental, romanul de moravuri şi romanul social, ca şi romanul de analiză psihologică. Prima încercare de roman românesc, Elvira sau amorul ]ăry de sfîrşit, din 1845, care poartă pe foaia de titlu menţiunea „romans compus de D.F.B.", este mai mult o localizare, o adaptare stîngace a unui roman străin rămas neidentificat pînă acum- 540 O a doua tentativă, romanul istoric Radul al VH-lea de la Afumaţi, este „tradus de S. Andronic", cum se precizează în subtitlul lui, după un presupus manuscris original al profesorului francez Buvelot, stabilit în Bucureşti. Prin 1647—1848, Ion Ghica îşi încearcă primul puterile în construcţia di'ficilă a acestui gen de scrieri, dar eşuează, lăsînd numai un fragment, Istoria lui Alecu, rămas necunoscut, în manuscris, "mai bine de un secol. La stadiul de fragment a rămas şi romanul Tainele inimii al lui Mihail Kogălniceanu, din care s-a publicat numai o primă parte, în 1850, în Gazeta de Moldavia. Dimitrie Bolintineanu este cel care realizează, la sfîrşitul anului 1851, după cum am arătat, primul roman românesc, Manoil, din care publică un fragment în revista România literară a lui V. Alecsandri, apărută într-un singur număr în februarie 1852, fiind apoi suprimată de cenzură. O nouă încercare de roman întreprinde Alexandru Pelimon, care publică. în 1853, romanul Hoţii şi Hagiul, lipsit de orice valoare. Un moment însemnat în apariţia şi dezvoltarea romanului românesc îl înscrie anul 1855, bogat în producţii de acest gen. Pe primul loc se situează romanul Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu, care apare de data aceasta integral în România literară, şi apoi în volum aparte. Tot în România literară se mai tipăresc sub formă de foiletoane, romanele Serile de toamnă la ţară de A. Cantacuzin şi Logofătul Baptiste Veleli de V. Ali-sandrescu, cel ce va semna mai tîrziu V. A. Urechia. Pe lîngă cele trei romane publicate în România literară, în 1855 mai'apar Coliba Măriucăi de V. Alessandresco (V. A. Urechia) şi ^4Zdo şi Aminta sau Bandiţii de C. Boerescu. Noi tentative de roman se fac în 1858, cîhd apar Omul muntelui, semnat Doamna L., Radu Buzescu de Ioan Dumitrescu şi Bucur, istoria fundării Bucureştilor de Alexandru Pelimon. Ceva mai izbutit, faţă de acestea, este romanul Un boem român al lui Pantazi Ghica, apărut in 1860. Lui Radu Ionescu i-a fost atribuit romanul Don Juanii din Bucureşti, apărut fără semnătură, în înde'pendinţa din 1861. O realizare valoroasă, superioară tuturor acestor încercări, înscrie romanul Elena al lui Dimitrie Bolintineanu, apărut in 1862. După stingerea din viaţă a lui Dimitrie Bolintineanu, în 1872, romanele sale Manoil şi Elena nu s-au bucurat, în posteritatea imediată, de aprecieri pozitive. Se pare că unii dintre cei care s-au referit la ele nici nu le cunoşteau prea bine. De-a dreptul 541 consternantă este, de pildă, afirmaţia lui Vasile Gr. Pop, din Conspect asupra literaturei române şi literaţilor ei de la început şi pînă astăzi în ordine cronologică (Bucureşti, Tipografia Alecsandru A. Grecescu, 1875, p. 123), %în care, pe lîngă faptul că transcrie eronat titlul romanului Manoil, răcindu-1 Manuil, îl prezintă, pur şi simplu, ca... „poemă filozofică" notînd : „Ei a publicat şi un mare număr de articole în România literară a lui V. Alecsandri, dintre care unul din cele mai distinse e poema filozofică Manuil". Iar în bibliografia scrierilor lui Dimitrie Bolintineanu, menţionează din nou : „Manuil, poemă (1855)." Eroarea o perpetuează Ioan Lăzăriciu, în Istoria literaturii române (Sibiu, Tiparul şi editura lui W. Krafft, 1892, p. 133), care denotă că nu a citit romanul şi s-a luat după Vasile Gr. Pop, menţionînd doar atît : „Manuil, roman în vers". în Istoria limbei şi literaturei române (Iaşi, Fraţii Şaraga, 1886, p. 445), I. Nădejde nu acordă romanelor lui Dimitrie Bolintineanu nici o calitate, analiza fiind înlocuită cu laconice sentinţe negative : „Amîndouă sînt slabe : stilul îmflat, caracterele false şi nefireşti, împrejurările trase de păr". Romanele lui Dimitrie Bolintineanu nu-1 satisfăceau nici pe Constantin Miile, considerînd — după părerea noastră, în mod eronat — că acţiunea lor s-ar putea petrece „oriunde şi în oricare timp", cum afirmă în recenzia despre romanul Brazi şi putregai al lui Nicolae D. Xenopol, publicată în Lupta, an. IV, nr. 321, 10— 11 auigust 1887, p. 2. Spre deosebire de romanele lui Dimitrie Bolintineanu, susţinea Constantin Miile, în romanul lui Nicolae D. Xenopol „e sigur că te afli în ţara românească, cu toate defectele şi calităţile ei, cu oamenii săi speciali şi caracteristici, cu nota ei originală". La fel de sever au fost judecate şi de N. lorga, în articolul De ce n-avem roman ? apărut în Lupta, an. VII, nr. 1090, 1 aprilie 1890, în care aminteşte în treacăt, la modul ironic, de „capodoperele de plictiseală şi declamaţie ale poetului de la Bolintin, somnoroasa Elenă şi adormitorul Manoil". O analiză serioasă a romanelor Manoil şi Elena a întreprins G. Ibrăileanu în cursul de istoria literaturii române modeme, intitulat Epoca Alecsandri, ţinut la Facultatea de litere şi fi-losofie din Iaşi în anul universitar 1910—Cursul a circulat pînă nu demult sub formă litografiată, după notele luate de Iorgu Iordan, pe atunci student. A fost inclus în voi. 8 din Opere de G. Ibrăileanu (ediţie critică de Rodica Rotam şi 542 Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1979). în prelegerea XXXIV, ţinută Ia 28 mai 1911, G. Ibrăileanu discuta cele două romane ale lui Dimitrie Bolintineanu ca expresii tipic romantice : „El e influenţat — nu de naturalistul Balzac, de Flaubert nici atîta — ci de romanul romantic, după cum a fost influenţat şi de poezia vomantică, şi ce e mai mult, de partea cea mai extravagantă a romantismului" (op. cit., p. 361). întîi de toate, G. Ibrăileanu le acordă o valoare documentară, ele facilitînd cunoaşterea realităţilor din epoca respectivă şi, totodată, a personalităţii lui Dimitrie Bolintineanu reflectată în substanţa romanului : „Importanţa acestor două romane e documentară : servesc ca documente pentru vremea de pe atunci. Oricîte combinaţii ar cuprinde, ele ne dau ştiri despre viaţa contemporană, dar mai ales vedem în ele pe Bolintineau, căci el e poet liric şi în romane. Tot el e şi aici, tot subiectiv adică e şi în ele. Manoil e cu totul Bolintineanu, afară de o situaţie din partea a doua, în care nu s-ar fi pus poetul pe sine, iar Alexandru Elescu, eroul din Elena, e iarăşi Bolintineanu, adică tot un fel de Manoil : ambii sînt Bolintineanu. El nu putea varia : aceşti doi eroi fiind oameni culţi, literaţi etc, era fatal — faţă de vremea de atunci — să samene cu autorul lor, cu Bolintineanu". După opinia lui G. Ibrăileanu, cele două romane sînt revelatoare în ceea ce priveşte evoluţia psihologiei feminine, prioritatea femeilor în emanciparea socială : „în amorurile din ele vedem acea simpatie între femeile din societatea înaltă şi tinerii «duelgii» — că femeile s-au civilizat mai în tăi decît bărbaţii, de aici această simpatie — lucru observat şi la Alecsandri şi mărturisit şi de Ion Ghica. Alecsandri spune clar că femeile nu se mai împăcau cu bărbaţii lor, boieri vechi — de aici aventuri, divorţuri. Acelaşi lucru şi în romanele lui Bolintineanu : tinerii înaintaţi iubesc femei din societatea înaltă, care îi înţeleg. Elena e democrată, naţionalistă şi ea ; sînt multe fraze foarte comice în gura ei ; fraze pe care le-ar fi scris Bolintineanu la gazetă — le vedem în gura «candidei» Elena. Vom avea în vedere deci şi aceste două romane, atunci cînd va fi vorba despre acest fapt : că femeile au fost la noi care s-au civilizat mai degrabă la cele dintăi contacturi cu civilizaţia apuseană" (op cit., p. 364). Sub raport artistic, romanele erau apreciate de G. Ibrăileanu îndeosebi pentru stilul lor : „Limba romanelor lui Bolintineanu e ca şi în poeziile lui, ba are şi mai multe frarţu- 543 zisme ; în schimb, sînt expresii frumoase, unele foarte frumoase dar puţine, şi găsim şi încercări de gîndire (în Sorin am văzut că e inspirat de Faust). Aici, în romane, personagiile fac filosof ie, citează pe Werther, Le Lys dans la valee al lui Balzac" (op. cit., p. 365). în procesul receptării critice ulterioare, inconsistentele artistice ale celor două romane au fost adesea estompate prin accentuarea, uneori exclusivă, a laturii lor sociale. Astfel, în articolul Romanele lui Dimitrie Bolintineanu, publicat în Adevărul literar şi artistic, an. VI, nr. 237, 21 iulie 1925, p. 7 şi reprodus apoi în volumul Studii literare (Bucureşti, „Universala" Alcalay & Co., 1925, p. 135), Petre V. Haneş arăta că subiectele romanelor Manoil şi Elena „sunt un pretext ca împrejurul lor să se zugrăvească conflictele sociale şi de idei ale vremii. Atît de puţin interes prezintă pentru autor — ca şi pentru cititori dealtfel — subiectul în sine, încît se pare că din această cauză n-a mai căutat altul în al doilea roman, ci 1-a luat pe cel din Manoil, schimbînd doar numele personajelor". Potrivit opiniei lui Petre V. Haneş, în ambele romane „eroii principali (Manoil şi Elescu) sunt trecuţi prin faţa diferitelor straturi sociale româneşti, nu atît ca să-i cunoaştem pe ei, cît pe acestea din urmă". Analizîndu-le cu atenţie, D. Popovici arată că cele două romane ale lui Dimitrie Bolintineanu nu sînt scutite de unele carenţe, însă subliniază că „ceea ce ele aduc mai rezistent sînt înregistrările unor aspecte ale vieţii sociale" (Dimitrie Bolintineanu, în volumul Cercetări de literatură română, Sibiu, Cartea românească din Cluj, 1944, p. 100). Problematica socială este considerată de D. Popovici caracteristică literaturii române din acea epocă, în care idealurile paşoptiste continuau să preocupe pe toţi scriitorii reprezentativi: „Prin aceste calităţi ale lor, romanele lui Bolintineanu ne apar ca puncte de convergenţă pentru romanesc şi pentru realist, ceea ce face dintr-însele lucrări pe deplin caracteristice literaturii timpului (op. cit., p. 103). Latura socială este considerată axul principal al romanelor şi de D. Murăraşu, în Istoria literaturii române (ediţia a iV-a, Editura Carea Românească, 1946, p. 205) ; „Autorul nu are o concepţie artistică înaltă despre genul în care scrie, nici dibăcie în legarea verosimilă a întîmplărilor şi nici expresie literară, aceasta coborîtă mai totdeauna la nivelul prozei obişnuite. Sunt însă în aceste lucrări preocupări în legătură cu starea so- 544 ci ala a ţăranilor, literatura vremii, dispreţul aristocraţiei pentru poporul românesc, regimul fals constituţional de la noi. Critica vieţii familiale, sociale şi politice este adevărata preocupare, acţiunea fiind doar un pretext." La începutul acţiunii de valorificare a moştenirii literare, din epoca noastră, datorită unor tendinţe sociologizante, aspectele sociale din romanele lui Dimitrie Bolintineanu, ca şi din alte opere ale scriitorilor clasici, au fost supralicitate, substituindu-se tuturor celorlalte semnificaţii artistice. Pînă şi un scriitor nelipsit de gust estetic, Cezar Petrescu, conformîndu-se unei mentalităţi a criticii timpului, scria, în 1952, că romanele Manoil şi Elena sînt, exclusiv, „documente sociale, politice şi istorice" si că „peste partea lor romanţioasă şi sentimentală s-a aşternut colbul vremii" (Dimitrie Bolintineanu, în volumul Despre scris şi scriitori, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1953, p. 39). O asemenea interpretare unilaterală a persistat destul de mult. De pildă, în Istoria literaturii române (vol.I, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1969, p. 465), George Ivaşcu menţiona că cele două romane „interesează, totuşi, nu numai ca experiment literar, ci şi pentru notele de observaţie şi critică socială, izvorî te din tendinţa scriitorului de a propaga idealul emancipării naţionale şi sociale". Situînd romanele lui Dimitrie Bolintineanu în peisajul literar românesc din epoca în care au apărut, aproape toţi comentatorii scriitorului au relevat faptul că ele se înscriu printre cele dintîi încercări meritorii de roman românesc, punînd cu adevărat bazele acestei noi specii literare. Pe bună dreptate, Şerban Cioculescu sublinia că „romanele lui Bolintineanu, Manoil (1855) şi Elena (1862), au meritul priorităţi in4.r-un gen nemai-încercat la noi". (Şerban Cioculescu, Vladimir Slreinu, Tudor Vianu : Istoria literaturii moderne, Bucurai, Editura didactică si pedagogică, 1971, p. 109). Prin analiza judicioasă a celor două romane, Şerban Cioculescu emitea opinia că, >ub anumite aspecte, ele nu au putut fi egalate, în epoca respectivă, nici de romanul Ciocoii vechi şi noi al lui Nicolae Fi.Un^n. „în sectorul erotic, cu toate insuficienţele, Bolintineanu îi este superior lui Filimon", scria Şerban Cioculescu, reliefînd noutatea pe care cele două romane o aduceau în literatura vremii, în ceea ce priveşte tema erotică : „Remarcabilă, în amîndouă romanele, e schiţarea unui sentiment nou, în cadrul psihologiei iubirii : gelozia (prin care bărbatul se chinuieşte torturînd pe femeia 545 iubită)" (op. cit., p. 111). Romanele au fost apreciate de Şerban Cioculescu şi în articolul D. Bolintineanu la 150 de ani de la naşterea lui, publicat în România literară, an. II, nr. 14, 3 aprilie 1969, p. 1, în care afirma : „Ele rezist şi astăzi, în ciuda pretenţiilor de gînditor social ale poetului, prin figura romantică a eroilor şi farmecul vetust al pasiunilor". Rolul pionieratului îndeplinit de romanele lui Dimitrie Bolintineanu a fost remarcat deseori. De pildă, în O istorie a literaturii române (voi. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1071, p. 183), Ion Rotaru arăta că „în romane, Manoil, publicat în 1855, dar scris, se pare, cu patru ani mai înainte, şi în Elena (1862), Bolintineanu are meritele începuturilor". Tot astfel, contribuţia reală a lui Dimitre Bolintineanu la fundamentarea romanului românesc e demonstrată cu claritate şi de Şt. Cazimir : „De la Manoil la Elena se înregistrează totuşi progrese în motivarea acţiunii, în definirea caracterelor, în sondarea vieţii interioare. Nu încape de asemeni îndoială că romanele lui Bolintineanu sînt cele mai izbutite din cîte se scriseseră pînă atunci la noi si că ele au adus o contribuiţie efectivă la promovarea genului" (Prefaţă la volumul Pionierii romanului românesc, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. XXI). De la apariţia lui, în 1855, romanul Manoil a fost reeditat prima dată în 1903, în cea dintîi serie a colecţiei „Biblioteca pentru toţi". în prefaţa acestei ediţii, A. Alecsandrescu-Dorna justifica astfel retipărirea lui : „Dintre cele două romane ale lui Dimitrie Bolintineanu, cari amîndouă pe lîngă multe calităţi au şi defecte, acesta ni se pare a fi cel mai de seamă, a se susţine mai legat în cele două părţi ale sale şi, înainte de toate, a fi mai potrivit cadrului biblio-tecei noastre. Manoil a fost scris cu cîţiva ani înainte de Elena, în timpul exilului autorului, în epoca din care au rămas cele mai bune lucrări ale lui Bolintineanu. Cititorul «Bibliotecei pentru toţi» nu se va opri, desigur, asupra defectelor ce acest roman conţine : Manoil are părţi cari îl fac şi mai interesant azi, cînd societatea noastră nu mai seamănă aproape defel cu cea denaintea lui 1855, cînd fiinţe de felul eroului romanului acesta nu mai există, deşi poate cele petrecute la Petreni şi în Bucureşti parcă mai lasă romanului o oarecare umbră de actualitate." 546 în presa vremii, reapariţia lui Manoil a fost primită favorabil. Intr-o recenzie publicată în Sămănătorul, an. II, nr. 21, 25 mai 1903, p. 331, Ion Scurtu îşi exprima regretul că romanul fusese uitat timp de jumătate de secol : „Soartea asta n-ar fi meritat-o Manoil nici dac-ar fi avut mai multe scăderi estetice decît le are ; dar în viaţa noastră literară ne-am obicinuit de mult cu ingratitudinea, care nici pe alte terene ale vieţii publice nu-i atît de streină de noi — pe cît am dori-o." Ion Scurtu considera necesar ca Manoil să fie cunoscut cel puţin din perspectivă istorico-literară : „Valoarea romanului, nulă (dacă vreţi) pentru estet, este destul de mare pentru istoricul literar şi, pînă la un punct, chiar pentru istoricul cultural." Recenzentul arăta însă că romanul prezintă interes „prin accentele naţionale din partea întîia", iar „conversaţia asupra literaturei româneşti cuprinde observaţii preţioase şi mult duh". în final, conchidea Ion Scurtu, „ne surprinde plăcut şi tendinţa morală". Reeditarea lui Manoil a fost comentată pozitiv şi într-o recenzie, nesemnată, publicată in Revista idealistă, an I, nr. 4, 1 iunie 1903, p. 197, în care se scria : „Manoil e printre romanele începătoare :>i sa mai ţinem seama că a fost scris într-o vreme zbuciumată pentru autor, în vremea exilului său. De notat însă e că limba, afară bine-n-ţeles de cîteva expresii tipice ori locale şi de cîteva franţuzisme, e destul de curgătoare, uneori e destul de frumoasă, amintind în totul pe autorul meritoaselor Legende" Prin structura sa compoziţională, de roman epistolar, ca şi prin substanţa sa lirico-sentimeritală, Manoil continua sau mai bine zis adapta la nor tradiţia românească de cîceeaşi factură a romanului- practicat în epoca preromantismului şi în prima perioadă a curentului romantic, de Goethe în Suferinţele tînărului Werther t de Jean-Jacques Rousseau în Noua Eloisă, de Chateau-briand în Rene etc. Modelul lui Dimitrie Bolintineanu a fost, desigur, romanul epistolar al lui Goethe, pe care îl cunoştea bine, amintindu-1 chiar în Manoil: „Cum o văzui, făcui planul de a mi-o face metresă. Am înţăles că ea nu are sîngele rece al Şarlotei lui Werter, ce plin ta curechi, nici virtutea Corneliei, caria i se rosese degetele torcînd la lînă..." Dimitrie Bolintineanu a putut cunoaşte romanul lui Goethe prin lectura acestuia fie într-o versiune franceză, fie în tălmăcirea românească realizată de Gavriil Munteanu în 1842, cu titlul Suferinţele junelui Werther (Tipografia Curţii a lui Val-baum) larg răspîndită, la noi, în acea epocă. De pildă, în Foaie 547 pentru minte, inimă şi literatură, nr. 16, 20 ••*pu].;e 1842, p. ]28 se arăta că această cărticică deschide români mei izvorul cel prea bogat de idei a marelui poet Goethe". înrudirea dintre Manoil şi Suferinţele tînărului Werther a fost relevată, încă din epoca apariţiei romanul ai iui Dimitrie Bolintineanu, de către unul dintre primii noştri critici literari şi comparatişti, Mauriciu Flugel, rămas necunoscut pînă acum, prin amplul articol „Manoil" de d-nu D. Bolintineanu în corn-paraţiune cu „Werther** de Goethe, clasic german, apărut în Buciumul, an. I, nr. 90, 27 august 1863, p. 359, şi nr. 94, 2 septembrie 1803, p. 375. Ceea ce trebuie subliniat cu pregnanţă, de la început, este faptul că, făcînd o comparaţie obiectivă între cele două romane, Mauriciu Flugel este departe de a cădea în eroarea de a-1 considera pe Dimitrie Bolintineanu un imitate servil al lui Goethe. Cu comprehensiune şi fineţe analitică, Mauriciu Flugel admite că Manoil este provocat de lectura Suferinţelor tînărului Werther, insă fără a-1 pastişa, romanul scriitorului nostru fiind o operă pe deplin originală, care reflectă realităţi româneşti din acel timp, eroul titular purtînd amprenta mediului autohton. Manoil, se scrie în articolul din Buciumul, „este celebrul Werther al lui Goethe şi fără îndoială provocat prin lectura acestei opere germane. Zicem provorat, iară nicidecum imitat. Manoil şi Werther sunt ca două linii paralele care în eternitate urmează drumul lor, fiecare în parte, şi niciodată nu se unesc. D-l Bolintineanu a citit pe Werther şi, ca tdată lumea, el s-a simţit mişcat. Profitînd dară de această emula-ţiune, el s-a apucat a seri un Werther român. Lucrul surprinzător ! Pe cînd d-nu Bolintineanu îndatorează sujetul tratat în Manoil celebrului autor Goethe, pe cînd el nu poate a se opri de a admira frumuseţea acestei opere cunoscută în toată Europa, el nu este nicidecum amăgit prin autoritatea cea mare a acestui poet şi în loc de a face o imitaţiune, el crează un original." Cele două romane, precizează Mauriciu Flugel, nu au decît „acelaşi punt de plecare", însă „acţiunea şi sfirşitul lor sunt cu totul diferite". Detaliind afirmaţiile sale, în partea a doua a articolului din Buciumul, criticul stăruie în a descifra deosebirile dintre cele două romane, rele vin d că scriitorul român a adoptat o altă modalitate în tratarea aceluiaş motiv: „Tratînd acelaşi sujet, amorul nefericit, d-nu Bolintineanu a urmat o altă cale decît Goethe. Pe cînd în Werther vedem mai presus artă şi simţi- 548 mint, găsim în Manoil principiul moral ieşind triumfător." In ceea ce priveşte comportamentul şi evoluţia eroilor titulari, observă Mauriciu Fliigel, „la Goethe eroul se ruinează prin slăbiciunea sa mizerabilă, deară şi la d-nu Bolintineanu, Manoil este lipsit de caracter, virtute şi orice bărbăţie ; şi dcacă cu toată slăbiciunea sea ruşinoasă el este scăpat, aceasta este efectul stăruinţei unei alte femei, Zoe, şi nicidecum meritul eroului în propriu. Putem deară să zicem că Werther este cîntecul amorului, pe cînd Manoil este apoteoza omniputerei femeilor". Analizînd fondul celor două romane, Mauriciu Fliigel apreciază că la Goethe „găsim numai iubire", pe cînd „autorul român, din contra, acordă elementului erotic (amorului) numai un spaţiu destul de mărginit. Acest simţimînt rămîne în adevăr motivul principal al uvragiului şi centrul greutăţei lui împregiu-rul căruia se mişcă toată acţiunea, astfel că lectorul inteliginte recunoaşte îndată că Manoil, Mari oara şi Zoe sunt totdeauna mişcaţi şi atraşi prin acelaşi magnet. Iară cu toate acestea găsim în Manoil tot felul de distracţiune. Noi găsim literatură, critică, specimeni de versuri, politică, baluri, cărţi de joc, ex-cursiuni etc." Deosebirea esenţială dintre romanul lui Dimitrie Bolintineanu şi cel al lui Goethe, argumentează mai departe Mauriciu Fliigel, constă în structura caracterologică a personajelor lor. In Suferinţele tînărului Werther personajele sînt angrenate într-un conflict erotic aureolat de puritate şi nobleţe sufletească : „în Werther găsim moravurile cele mai pure şi mai simple. Şarlota este o fată dintre cele mai nobile, o creaţi une poetică din cele mai perfecte ale marelui maestru Goethe", remarcă autorul articolului din Buciumul, adăugind : „Din început pînă la sfîrşit ea nu încetează nici un minut de a fi nobilă, pură şi adorabilă". Acelaşi profil moral îl are şi Werther : „Asemenea şi moravurile lui Werther rămîn pînă la sfîrşit mai presus de orice blam. El n-a făcut niciodată nimic contra onoc.-rii, b-unei-cuviinţei seau orce datorie a unui om onest. El rămîne nobil şi respectabil pînă chiar în slăbiciunea sa." Din această perspectivă, Mauriciu Fliigel situează romanul Manoil la polul opus Suferinţelor tînărului Werther, personajele principale ale lui Dimitrie Bolintineanu purtînd pecetea unor patimi degradante, a unor vicii şi moravuri înjositoare, neavînd nimic comun cu puritatea sufletească şi nobleţea morală a personajelor lui Goethe. în Manoil, observă criticul nostru, „mai toate persoanele sunt ca infectate de moravuri urîte. Manoil în- 549 suşi devine din ce în ce, nu numai mai slab, deară mai culpabil şi mai puţin demn de interesul nostru." Tot astfel, Mărioara „este o fiinţă atît de degradată, atît de vicioasă, încît ni se pare că trece Messalinele şi Agripinele din vechime". Nici Zoe nu rămîne străină de aceste moravuri, reproşîndu-i-se că admite să-şi calce demnitatea, ocupîndu-se de un om corupt, cu practici detestabile. Mauriciu Flugel consideră că deosebirea structurală dintre Manoil şi Suferinţele tînărului Werther provine din faptul că Dimitrie Bolintineanu şi Goethe au dat expresie în scrierile lor unor realităţi social-umane total diferite : „Această deosebire nu poate să fie consecinţa personalităţilor seau a principielor autorilor, ci numai a societăţilor unde ei au scris". Criticul acordă romanului Manoil o finalitate critică, o tendinţă socială accentuată, considerîndu-1 un fel de act de acuzare împotriva aspectelor negative din societatea românească a acelei vremi : „D-nu Bolintineanu are curagiul patriotic de a arăta cu degetul unde se află plaga cea mai sîngeroasă a României", conturând „tabloul trist al corupţiunii societăţii noastre în toată urîciunea ei". Mauriciu Flugel aprobă funcţia moralizatoare a romanului Manoil, considerînd că Dimitrie Bolintineanu a răspuns, prin scrierea sa, unor necesităţi stringente ale societăţii româneşti din acea epocă : „Goethe a scris opera sea cu un scop artistic afară din scopul său subiectiv; iară d-nu Bolintineanu cu un scop moral. Sub cel dintîi punct de vedere, uvragiul german este mai presus, sub cel din urmă, cel român este mai preferabil. Noi românii, cari avem mai multe trebuinţe de virtute decît de arte, trebuie deară să mulţămim d-lui Bolintineanu că a preferat morala în locul artei, ştiind că mai presus de gloria unui artist şi a unui autor este gloria unui bărbat virtuos şi a unui cetăţean patriotic." Recunoscînd necesitatea funcţiei moralizatoare a romanului Manoil, Mauriciu Flugel nu evită semnalarea neîmplinirilbf lui artistice : „Desemnul caracterilor romanţei în cestiune nu este destul de curat şi precis. El este în contra, nesigur, şovăitor şi cam şters. Asemenea acţiunile persoanelor nu sunt totdauna motivate şi mersul faptelor are ceva arbitrar, încît niciodată n-am putut prevedea urmarea lor logică. Dezvoltarea caracterelor ne-a părut cîteodată chiar neprobaibilă, nepsihologică." De-a lungul timpului, în receptarea critică a operei lui Dimitrie Bolintineanu, referiri la Manoil şi Suferinţele tînărului 550 Werther au mai fost făcute de unii istorici literari, însă la modul strict informativ, tangenţial, fără o adîncire a problemei, în cursul universitar Literatura română, 1830—1900, stenografiat de Henri Stahl (voi. II, 1900—1901, p. 479), Oid Densusianu subscria la punctul de vedere al lui Mauriciu Flugel, însă fără să-1 numească, indicînd numai locul apariţiei : „Deja la 1863, într-un foileton publicat în Buciumul lui Cezar Bolliac, se arătase legătura care era între acest roman al lui Bolintineanu şi Werther de Goethe. Nu putem zice în adevăr că Bolintineanu a urmărit punct cu punct pe Goethe cînd a scris pe Manoil, dar este într-însul acelaşi romantism ca în Werther; încheierea romanului este iarăşi romantică, după obiceiul timpului, dar cu toate acestea nu se poate spune, şi aceasta s-a relevat încă de la 1863, că Manoil ar fi o copie, o imitaţiune după romanul scriitorului german." în privinţa raporturilor dintre Suferinţele tînărului Werther şi Manoil, contribuţiile cele mai de seamă le-au adus I. Gher-ghel şi Ion Roman, asupra cărora ne vom opri în continuare, fiind realmente interesante, demne de cunoscut. In amplul său studiu Goethe în literatura română, (Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1931), I. Gherghel acordă o atenţie deosebită raporturilor dintre Manoil şi Suferinţele tînărului Werther, aducînd puncte de vedere noi, personale, dar emiţînd şi opinii similare cu ale lui Mauriciu Flugel, exprimate, evident, într-o altă manieră. Premisa de la care porneşte şi pe care o va argumenta în cadrul studiului este că Dimitrie Bolintineanu, ,.deşi se inspiră din romanul lui Goethe, voieşte să-şi păstreze completa independenţă". Aşadar, I. Gherghel are aceeaşi convingere că Dimitrie Bolintineanu nu 1-a imitat servil pe Goethe, ci a creat o operă originală, cu trăsături particulare, raportată la realităţi autohtone. Avînd această convingere, I. Gherghel admite că numai în planul ideatic, al atmosferei generale şi al reacţiilor sentimentale ale eroilor pot fi sesizate unele înrudiri între cele două romane : „Oricît ar vrea Bolintineanu să pară cu totul original în schiţarea profilurilor sufleteşti ale eroilor săi, vom recunoaşte totuşi o notă specific wertheriană în trăsăturile lor : deliciul dureros în torturarea propriului suflet". O notă comună descoperă T. Gherghel în decepSionismul manifestat de Werther şi de Manoil, iniţial, cind repudiază chiar cărţile, ca sorginte a nefericirii sale : „Oricît s-ar feri de ideile lugubre ce frămîntă creierii şi inima lui Werther, Poiintineanu readuce 551 aproape aceleaşi gîndiri şi sentimente iu sufletele eroilor săi, în anumite clipe de deznădejde : «Tjn desert amar este inima mea !... Aş voi să mor !... Nimic nu mă ţine pe pămînt !... Ce gindeşti tu despre suflet ? Omul e prea ne ferice aice jos, ca să sl'îrşească aice ; prea sus, prin facultăţile sale, ca să aibă aceeaşi ursită ca o reptilă ... Am cîteodată minute cînd sufletul meu se îmbată de o dezmierdare cerească... Ah ! cum aş voi atunce legănat de visul de raze al inimei, să nu mă mai cobor în cope-rămîntul ţărînos în care sunt legat î... dar... eu ramii încă în lume... visele dulci zboară şi realitatea mă priveşte rin jind !... Lăsaţi-mă cel puţin a crede că este o altă viaţă, a caria seninătate nici un dar nu o turbură ! unde minciuna este necunoscută ; unde amorul este nesfîrşit... între noi să rămîie, cine poate dovedi că sufletul este nemuritor ? O, cărţile !... iată începutul durerilor mele !»".■ Ca şi Mauriciu Fliigel, I. Gherghel susţine că, în ansamblul său, romanul lui Dimitrie Bolintineanu se deosebeşte structural de romanul lui Goethe : „In afară de motivul zbuciumării din pricina amorului, în afară de cîteva idei pesimiste, comune la amîndoi, asupra vieţii de aici şi de dincolo, în afară de alegerea formei epistolare, de fapt totul rămîne diferit". Concluziile la care ajunge I. Gherghel sînt elocvente : „La Goethe : zugrăvirea măiastră a suferinţei şi a nefericirii în amor ; la Bolintineanu : ilustrarea atotputerniciei amorului feminin, care ucide şi vindecă, degradează şi înalţă, nimiceşte şi mîntuieşte. Eroii amînduror autorilor cad patimelor de pradă, dar într-un mod deosebit : iubirea lui Werther este concentrată asupra uneia şi aceleeaşi femei ; Manoil se lasă iubit de mai multe şi-şi împarte el însuşi iubirea la mai multe. Pe eroul lui Goethe constanţa sentimentului său, purificat în focul artei, îl duce la pieire ; eroul lui Bolintineanu se răsfaţă în valurile iubirii, din care emană alături de vraja primejdioasă a distrugerii şi puterea salvatoare a vindecării. Werther rămîne un caracter, curat, un om dintr-o bucată, cu toată slăbiciunea în guvernarea afecteolr sale. Manoil «e un caracter şovăielnic, un fel de manechin sentimental ; lipsit de busolă, el nu e niciodată stăpîn pe sine, ci e mereu stăpînit de alţii, în special de femei. In romanul lui Goethe : aproape nici o intrigă, în schimb o zugrăvire măiastră şi adîncă a sufletului omenesc, chinuit de iubire. în romanul lui Bolintineanu " un lanţ de intrigi care de care mai copilăroase." 552 I. Gherghel sesizează în Manoil aceeaşi tendinţă socială, cu finalitate critică, asanatoare a moravurilor şi practicilor reprobabile din societatea acelei vremi, conchizînd că „figurile omeneşti servesc mai mult ca pretext pentru descrierea stărilor so-cial-politice care par să-1 intereseze pe autor într-un grad mult mai mare decît soarta eroilor şi eroinelor sale". O analiză comparată şi mai adîncită a raporturilor dintre cele două romane a realizat Ion Roman în exegeza Ecouri goe-theene în cultura română (Bucureşti, Editura Minerva, 1980). Fără a-1 considera pe scriitorul nostru tributar scriitorului german, Ion Roman sesizează în romanul lui Dimitrie Bolintineanu o serie de înrudiri evidente cu romanul lui Goethe,. însă ţine să precizeze, de la început, cu pregnanţă, că „nu poate fi considerat o imitaţie sau adaptare", adăugind : „în Manoil, subiectul, experienţa sentimentală a eroului, atmosfera generală, tendinţa mai accentuată de critică socială sînt rodul unei fantezii şi al unei atitudini independente". Precizînd acest lucru, Ion Roman poate releva judicios, fără teama de a minimaliza romanul lui Bolintineanu, apropierile dintre acesta şi romanul lui Goethe. După opinia exegetului, Manoil se defineşte, în scrisorile sale, un personaj cu trăsăturile werthe-riene, sesizabile în tribulaţiile lui sufleteşti, în modul de exteriorizare a sensibilităţii sale, în viziunea sa asupra existenţei umane şi a naturii înconjurătoare. „Scrisorile lui Manoil — afirmă Ion Roman — sînt foarte «wertheriene» prin stilul lor sentimental—patetic. Manoil intră în scenă cu o psihologie evident calchiată după aceea a lui Werther. Mai departe, evoluţia iui sufletească, dirijată silnic de autor, şi episoadele înseilate inabil vor tulbura mereu mai mult imaginea, împiedicînd conturarea unui personaj viabil. Trăsăturile wertheriene ale eroului sînt cu atît mai sesizante, cu cît le resimţim ca fiind preluate de altundeva şi grefate unui portret hibrid. Manoil apare deci cu aceeaşi sensibilitate ascuţită, are crize de deznădejde iscate de întrebări fără răspuns asupra rosturilor existenţei, e ispitit de gîndul morţii (fără motivarea concretă din Werther). în mijlocul naturii, inima lui tresaltă înfiorată de măreţia priveliştilor şi de forfota întruchipărilor mărunte ale vieţii. Pasajele descriptive din epistolele lui Manoil par parafrazate după cele ale lui Werther." Prin confruntarea textelor, Ion Roman observă că „unele situaţii şi chiar pasaje din Suferinţele tînărului Werther reapar întocmai în Manoil". Cîteva exemple sînt concludente. De pildă : „în casa Lottei, Werther se simte ca în mijlocul propriei familii : «A fi un membru al celei mai amabile famiiii ; a fi iubit de bătrîn ca un fiu, de cei mici ca un tată, iar de Lotte !...» Aceeaşi afecţiune o cunoaşte şi Manoil în casa lui N. Colescu : «Astăzi am găsit viaţa intimă, familia... căci trebuie să ştii, aici sînt în familia mea. Dl. N. Colescu mă iubeşte ca pe copilul său ; femeile mă răsfaţă...» Werther acuză cărţile că-i exacerbează sensibilitatea, şi aşa prea ascuţită : «iar cărţile mă dezgustă... Ţi-o jur, uneori aş dori să fiu un muncitor cu ziua, pentru ca de dimineaţă, cînd mă trezesc, să am numai perspectiva zilei ce vine, un imbold, o speranţă» Manoii preia ideea, într-o formulare similară : «O, cărţile... iată începutul durerilor mele... cum aş fi vrut să fiu un muncitor din aceia ce-şi trec viaţa în simplicitate şi nu se mai complică cu cugetările altora !...»". Evidenţierea acestor similitudini nu-1 conduce însă pe Ion Roman la concluzii defavorabile romanului Manoil. Ele sînt izolate şi fără rol determinant în destinul personajelor, în substanţa şi semnificaţiile romanului, deoarece Dimitrie Boimti-neanu „orientează evoluţia unor pasiuni copleşitoare spre alte deznodăminte, în dezacord vădit cu acela din romanul lui Goethe." Reamintind că în scrisorile sale Werther relatează dramele unor persoane pe care le-a cunoscut în timpul peregrinărilor, şi anume că o fată, părăsită de iubitul ei, se sinucide, aruncîndu-se într-un eleşteu, că un ţăran îşi împiedică sora să se căsătorească, pentru a nu ştirbi moştenirea cc ar reveni copiilor săi, şi că un tînăr înnebuneşte din cauza une iubiri neîmplinite, Ion Roman notează că „în Manoil revin toate cele trei momente dramatice", dar subliniază că „ele sînt aduse în prim-plan, încadrate în subiectul propriu-zis, altfel asamblate şi motivate şi cu alt rol". La Goethe sînt drame de plan secundar, pe cînd la Bolintineanu ele se subordonează intenţiilor sale de critică socială. Manoil este, prin excelenţă, un produs romantic, însă trebuie remarcat că, printr-o serie de aspecte şi mai ales prin semnificaţile acestora, are un pregnant caracter autohton, re-flectînd trăsăturile particulare ale romantismului românesc, în direcţia ideilor active, de progres naţional, de dreptate şi libertate socială. Teza lirico-sentimentală preponderentă, din recuzita comună a romantismului, pe care Dimitrie Bolintineanu intenţionează să o demonstreze în acest roman este aceea că, prin iubire, femeia poate face din bărbat un înger sau un demon. Dealtfel, în martie 1870, cînd scoate din nou Dîmboviţa, rămasă însă la un singur număr, scriitorul încerca să publice romanul într-o formă revăzută, afirmînd în preambul că era axat pe ideea „că un om poate să se facă rău precum şi bun prin femeie". Structurîndu-şi substanţa romanului pe această teză romantică, zugrăveşte personajele în alb-negru, le situează la antipoduri, le împarte în îngeri şi demoni. Potrivit acestei scheme, construieşte o intrigă convenţională, naivă, dominant sentimentală, punînd în practică procedeele romanului-foileton, în mare vogă în acea epocă, mizînd mult pe coincidenţe bizare, travestiuri, rezolvări de situaţii prin adevărate lovituri de teatru etc. în studiul Cum se deschide la noi gustul pentru romanul senzaţional, referindu-se la modalităţile compoziţionale caracteristice romanului-foileton, sesizabile şi în primele romane româneşti şi, desigur, în Manoil, Dinu Pillat scria : „în ceea ce priveşte personajele, trebuie spus că acestea sînt concepute totdeauna convenţional, simbolizînd «binele» sau «răul» într-un sens exclusiv. Deci, schematism psihologic, la care se adaugă într-o accepţiune nu mai puţin naivă concordanţa aspectului fizic. în această tipologie structurată antinomic, lumea se împarte în victime şi călăi" (Mozaic istorico-literar, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, p. 133). După părerea noastră, încadrarea romanului Manoil în sfera romanelor de „mistere", făcută de Marian Barbu în studiul Romanul de mistere în literatura română (Craiova, Scrisul Românesc, 1981, p. 143), este forţată. Argumentele nu se susţin, pentru că mijloacele epice din romanul lui Dimitrie Bolintineanu sînt caracteristice romanului-foileton în general, nu exclusiv romanului de „mistere". In fond, romanul de „mistere" se circumscrie tot în sfera romanului-foileton. „în partea a doua a romanului, — scrie Marian Barbu — Bolintineanu este debitor mijloacelor epice din scrierile de mistere, antieipînd «misterele» iui Bujoreanu şi Baronzi. Scriitorul a încorporat o serie de elemente (neverosimile) privind comportamentul lui Manoil, vizînd ideea reabilitării sale. Aici însă nu bărbatul, ca în romanele clasice de mistere, este cel care vehiculează «totul», ci femeia. Ea, datorită nu numai instinctului, dar şi experienţei sociale, grijei de a oferi lecţii umanitare, reuşeşte să-1 salveze de la drumul pierzaniei. Bolintineanu notează : «Atît este adevărat 555 că o femeie face dintr-un om un demon sau înger, orice vei voi.» Nu vedem nici o întoarcere a observaţiei lui Sue din Misterele Parisului, unde bărbatul face din Floarea-Mariei, ieri decăzută pînă la drojdia societăţii, un înger, o cuvioasă ? Arsenalul de procedee este variat şi îndelung aplicat. N-atre importanţă că Floarea-Mariei moare, în final. Totul este de a o reabilita întîi în faţa ei şi a posterităţii. Manoil, după aventurile sale din ţară şi de la Paris, după acuzaţia de crimă, după arestaire şi eliberare inexplicabilă, «ai zice că este o fată de cincisprezece ani : atît inima lui s-a curăţit, s-a nobilat lîngă femeia sa !» Morala lui Bolintineanu este implicată şi ori cîte alte demonstraţii epice ar adăuga personajelor — fie în acţiune sau în meditaţie — ele nu mai sporesc calitativ imagina despre eroi.u Exagerînd, Marian Barbu acreditează ideea eronată că reabilitarea morală a bărbatului prin femeie este apanajul exclusiv al romanului de „mistere". în realitate, ideea de bază din Manoil este specifică romanului sentimental de factură romantică, în care s-au infiltrat şi procedee compoziţionale din recuzita romanului-foileton. în acest sens, Mircea Zaciu subliniază, cu deplină justeţe : „Din contactul cu romanul sentimen-tal-romantic s-a închegat formula lui ManoiV* (începuturile romanului românesc, în volumul Masca geniului, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p. 401). Ca personaj, Manoil deschidea, în proza românească din secolul al XlX-lea, tipologia eroului romantic. Acest fapt a fost relevat de mulţi istorici literari. De pildă, Şerban Cioculescu scria lapidar : „Cu Manoil îşi face loc întîia oară la noi tipologia eroului romantic" (Şerban Cioc-ilescu, Vladirnir Streinii, Tudor Vianu : Istoria literaturii române moderne p. 109). Observaţia o întîlnim şi în studiul lui: Mircea Zaciu : „La Bolintineanu se află capul de serie al unui lung şir de personaje ce descind, în romanul românesc, din profilul lui Manoil. E un erou ce va face epocă" (op. cit., p. 414). O judicioasă şi interesantă analiză a lui ManoM, ca erou romantic tipic romanului sentimental, a întreprins Nicolae Ma-nolescu în primul volum din ampla sa exegeză Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 83 şi urm.). Tipologic, Manoil este definit din perspectiva a trei coordonate definitorii : „Autorul îl prezintă drept fiul unui boiernaş fără blazon, sărac (chiar dacă nu de tot) şi pe deasupra poet. Exaltarea de care e stăpînit, cînd începe să scrie priete- 556 nului sau, şi-o explică singur prin trei împrejurări : «farmecul naturii», societatea feminină şi bucuriile vieţii de familie pe care, ca orfan, nu le încercase." Primele două împrejurări, remarcă Nicolae Manolescu, în continuare, îi caracterizează pe toţi eroii romantici din romanul sentimental, „sînt atît de fireşti la acest urmaş al eroilor lui Byron şi Rousseau, al lui Rene sau Wertner, încît nu pretind nici un comentariu. Ca erou romantic, Manoil se simte în elementul său în mijlocul naturii («cum toate simţurile se află într-o mirare neîncetată !» şi în compania femeilor («ce femei ! ce viaţă dulce !»). Nu s-ar putea altfel." Nicolae Manolescu argumentează convingător că, prin cadrul acţiunii şi comportamentul personajelor, Manoil se exclude de la sine din sfera romanului senzaţional, de „mistere" : „Să precizez doar că romanul sentimental procedează de regulă la un fel de izolare a protagoniştilor : societatea apare în forma unui model «redus». Pe cît de agitat şi de populat e romanul senzaţionaL care caută dinadins mediile orăşeneşti, metropola, pe atît de aristocratic-retras este romanul sentimental, preferind viaţa la moşie. Căci unul din orgoliile eroului său e de a socoti deşartă lupta pentru existenţă, în înfăţişările ei comune, şi care l-ar sili să se adune cu alţii întru atingerea scopului." Cea de a treia împrejurare definitorie pentru eroul romantic tipic romanului sentimental, — viaţa de familie — „e mai greu de sesizat, legîndu-se oarecum de aristocratismul orgolios al eroului romantic", afirmă Nicolae Manolescu, observînd că „Manoil însuşi nu e conştient de substratul real al dorinţei lui de a avea o familie : sub ea se ascunde în orice caz un alt sentiment decît acela de frustare filială." Nicolae Manolescu aduce o idee nouă în interpretarea tipologiei lui Manoil, dependentă de extracţia sa socială, de aspiraţiile mai puţin vizibile ale clasei din care face parte : „Manoil se declară singur orfcm ; oare numai în sensul, existent limpede în scrisoarea lui, că şi-a pierdut de timpuriu părinţii ? Cred că şi în altul, de care Manoil n-are cum fi pe deplin conştient, şi anume acela de a nu avea nume nobil, ereditate, familie cu 'blazon. Problema e sociologică : burghezul se simte, în raport cu nobilul, orfan, căci părinţii îi sînt socialmente obscuri. A fi acceptat într-o familie poate însemna a dobîndi această ereditate absentă, prin asimilare cu noua clasă. A avea o familie devine atunci totuna cu a fi de familie : înţelesul de înrudire se confundă cu acela de 557 clasă. Motivul superficial îl maschează aproape todeauna pe acela profund." Fiind în centrul atenţiei scriitorului, Manoil este singurul personaj al romanului conturat mai pe larg, dar fără adîncime, numai în aspectele exterioare. Schimbările radicale ale caracterului său, trecerea de la o atiudine la alta nu sînt explicate şi motivate psihologic, se petrec brusc. El este, desigur, un exaltat romantic, puţind oscila între atitudini paiadoxale, insă şi aceste oscilaţii au resorturile lor, care ar fi trebuit reliefate în paginile romanului. în cursul de istoria literaturii române moderne, Epoca Alecsandri (Opere, voi. 8, p. 364), G. Ibrăileanu demonstra că transformarea radicală a. lui Manoii, după doi ani petrecuţi în străinătate, este artificial prezentată : „Pentru ce a ajuns Manoil în această stare ? Trădarea Mărioarei n-ar fi de ajuns. Bolintineanu scrie şi face aşa pentru că aşa fac şi romancierii francezi pe care-i imită. Un om pervers, foarte stricat, şi totuşi cu un suflet înalt : e adevărat psihologiceşte, dar trebuie să fi suferit lucruri grozave pentru a ne explica starea lui — a o justifica, în nici într-un caz, nu. în romanul lui Bolintineanu însă nu găsim nimic : pentru ce Manoil ajunge în idoi ani un om aşa de imoral, aşa de crud chiar ? Este o scenă foarte dezgustătoare între el şi Zoe. în acest roman, Bolintineanu dă dovadă de o lipsă de gust şi de tact înspăimîn-tătoare." Celelalte personaje sînt şi mai slab conturate, au o prezenţă schematică. Potrivit viziunii romantic-sentimentale a lui Dimitrie Bolintineanu, ele se situează la poluri opuse, acţionînd in exclusivitate ca atare. în acest sens, D. Popovici observa : „în motivarea ei, linia morală pe care se desfăşoară viaţa sufletească a lui Manoil trădează lipsa pătrunderii psihologice a personajului. El respiră artificial într-o atmosferă ce năzuieşte să se închege la o tensiune înaltă, dar care se destramă în ritmul în care acţiunea înaintează, lăsînd în urmă numai schema vidă a unui proces sufletesc. Lipsit de consistenţă, personajul distruge motivarea subiectivă a acţiunii, care se desfăşoară minată de resorturi mecanice şi aduce în scenă parteneri ce acţionează numai pe liniile sufleteşti generale ale categoriei din care fac parte : «soţul bun», «soţia ideală», «femeia fatală», «asupritorul», — o lume decolorată" (op. cit., p. 101). O opinie similară are şi Mircea Zaciu : „Prejudecăţile romantice, precum şi puţina experienţă de viaţă a lui Bolintineanu, pe atunci un tînăr zvâ- 558 păiat şi plin de avînturi patetice, au făcut din acest roman o alcătuire naivă şi schematică. Lipseşte, mai cu seamă în zugrăvirea personajului central, pătrunderea psihologică necesară evocării unui tip autentic" (op. cit.y p. 414). Un punct de vedere mai nuanţat aduce Şt. Cazimir, în studiul Dimensiunea interioară, un aspect al evoluţiei romanului românesc în secolul al XIX-leat publicat in Limbă şi literatură voi. II, 1975, p. 258, admiţînd că, în zugrăvirea lui Manoil, Dimitrie Bolintineanu a încercat, cu modestele lui posibilităţi, şi o sondare a vieţii lui interioare. Premisa de la care porneşte Şt. Cazimir este aceea a „tăcerii romantice", a modului în care personajele de această natură îşi consumă lăuntric neliniştile şi vicisitudinile existenţiale. Fiind naturi problematice, eroii romantici nu izbutesc însă să-şi stăpînească dimensiunea lor interioară, nu află tonul şi mijlocul adecvat exteriorizării ei, ma-nifestîndu-se clamoros şi contradictoriu : „Dacă este adevărat că «romanul se naşte la antipodul imaginaţiei romaneşti : din autobiografie» (G. Picon), se înţelege concomitent că numai cultul romantic al eului a condus cu decizie evoluţia noului gen către filoanele vieţii interioare. Proza de confesiune, avîndu-şi originea în Rousseau şi reprezentanţii cei mai calificaţi în Chauteau-briand şi Alfred de Musset, a înscris primii paşi notabili în direcţia indicată mai sus. Adîncirea investigaţiei psihologice presupune însă un stadiu al literaturii care să cunoască preţul tăcerii : veritabilul ei obiect îl constituie personajele care tac. Inferioritatea nu poate fi anexată şi pusă în valoare decît pe calea unei întreruperi a comunicării, rod al închiderii în sine şi al asumării unor dilerr.e intransmisibile. E' de remarcat în acest sens că romantismul a cur. erit largi teritorii care implicau dimensiunea interioară, dar nu şi limbajul care s-o aprofundeze. Tăcerea romantică e o falsă tăcere. Eroul romantic nu tace decît pentru a-şi asculta complezent tăcerile şi pentru a le convoca în spaţiul de rezonanţă al discursului său clamoros, care transformă incertitudinile în antiteze, nostalgiile în invocaţii şi tîn-guirile în clauzule ritmate." Aplicînd practic ideile expuse teoretic în acest preambul, Şt. Cazimir observă că „primele consemnări ale tăcerii romantice, în cuprinsul literaturii române, aparţin epocii de pionierat a romanului, inaugurată către jumătatea secolului trecut prin tentativele cîtorva scriitori." Cel ce încearcă prima dată să exploreze dimensiunea interioară a eroului romantic este Dimitrie Bolintineanu : „Transformarea 559 vieţii interioare din ipoteză în realitate sensibila este iniţiată de Bolintineanu. Romanul Manoil aduce în cîmpul nostru literar — chiar dacă lipsită de fermitatea conturului — prima imagine a omului anxios şi melancolic, capabil de impulsuri generoase, aflat in dezacord progresiv cu mediul şi dezamăgit în aspiraţiile sale. Forma epistolară a naraţiunii facilitează accesul direct în spaţiul lăuntric al personajului, care-şi notează uneori cu acurateţe sentimentul de însingurare şi stările de aprehensiune, pe fondul unei mari labilităţi afective." Nedispu-nînd însă de suficiente mijloace compoziţionale, Dimitrie Bolintineanu converteşte dimensiunea interioară a lui Manoil în fraze distonante, de inconsistenţă si stridentă sonoritate : „Din păcate, declamaţia retorică nu întîrzie să se facă auzită, acoperind glasul firav al confesiunii". Deficitar în ceea ce priveşte compoziţia şi adîncirea psihologică a personajelor, romanul Manoil merită a fi apreciat în primul rînd ca un roman de atmosferă. Cu un evident simţ realist sînt evocate aspecte caracteristice societăţii româneşti de la mijlocul veacului trecut, moravurile boierimii şi ale celorlalţi reprezentanţi ai protipendadei, în tablouri vii, nuanţate, sur-prinzîndu-se detaliile semnificative. Potrivit unei caracteristici generale a literaturii române din faza constituirii ei moderne, de la mijlocul secolului al XlX-lea, şi în Manoil e vizibilă întrepătrunderea dintre romantism şi realism. în lucrarea Aspecte si direcţii în romanul românesc de la primele începuturi pînă azi (Bucureşti, Editura Oficiului de librărie, 1937, p. 19), Nic. N. Munteanu notează, în acest sens : „Cu Manoil constatăm o caracteristică a tuturor romanelor noastre începătoare : şovăirea între romantism şi realism. Romantic e de ex. procedeul prin care autorul, subiectiv, îşi exprimă chiar în roman amărăciunea exilului îndurat pe urma patriotismului său. Romantic este şi contrastul, antiteza de care se foloseşte : femei caste şi femei decăzute, clase sociale corupte (cea de sus) şi sănătoase (ţărănimea). Realistă e descrierea moravurilor societăţii, prin aceasta romanul e premergător atîtor altora." Meritele romanului, în această direcţie, au fost relevate de mai toţi comentatorii săi. Petre V. Haneş aprecia elogios descrierea cadrului -autohton, imaginile variate ale locurilor pe unde scriitorul îşi conduce personajele : „Partea simpatică a romanelor lui Bolintineanu, pe lîngă sufletele curate ale cîtorva personaje, este cadrul românesc în care se petrece acţiunea. Deşi 560 într-un mod vădit căutat, dar autorul ne • duce ^ n diferite ţinuturi ale ţării, împletind expunerea faptelor cu descrierea lor. întîlnim fragmente din vieaţa unei mînăstiri de maici, tabăra militară de la Floreşti, ocnele de la Telega şi o parte din viaţa ocnaşilor, mănăstirea Brebu, mănăstirea Sinaia ?u valea Prahovei. Caracteristic este faptul că tocmai cu acest prilej a scris autorul cele mai bine stilizate pasaje ale romanului lui" (op. cit., p. 150). Un merit deosebit al scriitorului era considerat de G. Că-linescu a fi modul sugestiv in care s;nr. zugrăvite mediile mondene din epoca evocată, conversaţiile din saloane : „Pentru viaţa mondenă Bolintineanu are o aptitudine indiscutabilă. Convorbirile, într-o nepăsare impertinentă şi măsurată, ale oamenilor de lume, sînt adesea spirituale" (Istoria literaturii române, ediţia Il-a, revăzută şi adăugită, Bucureştit, Editura Minerva, 1982, p. 241). Această calitate a romanului e pusă în evidenţă, mai dezvoltat, de Mircea Zaciu, care argumentează, convingător, că Dimitrie Bolintineanu este, şi în această direcţie, un adevărat deschizător de drumuri, prefigurînd o anume latură a literaturii române din epocile ulterioare, chiar din perioada interbelică : „Bolintineanu e primul romancier care îndrăzneşte să amplifice planurile romanului, să mute acţiunea în mediile cele mai diverse, descriind realist lumea saloanelor, viaţa unui conac boieresc, imprimînd oarecare nerv naraţiunii, alternînd tonurile, de la cel melodramatic, la unul virulent, de satiră, apăsînd în general pe contrastele puternice. Astfel, lumea viciată a capitalei e opusă celei ţărăneşti, considerată drept primitivă, dar curată sufleteşte, avînd o nobleţe umană proprie. Contrastul acesta1 va fi mereu reluat de romancierii noştri, chiar la cei dintre cele două războaie mondiale, unde se va adăuga încă un termen : al mahalalei, văzută ca o lume pătimaşă, instinctuală, violentă, dar nealterată sufleteşte, autentică şi profund umană" (op. cit., p. 414). Ca exponent de seamnă al generaţiei paşoptiste, Dimitrie Bolintineanu îşi afirma convingerile şi prin intermediul romanului său, imprimîndu-i un sens polemic, integrîndu-1 pe direcţia activă a romantismului românesc. Spre deosebire de încercările de roman care l-au precedat, cu excepţia fragmentului din Tainele inimii al lui Mihail Kogălniceanu, Manoil, precizează Mircea Zaciu. „oglindeşte realitatea prezentă : epoca din jurul anului revoluţionar 1848. Proiectul nu e lipsit de temeritate. 561 Liniile epice ale subiectului şi proporţiile sale puteau duce la o cronică epică valoroasă a vieţii româneşti de la mijlocul veacului trecut" (op. cit., p. 414). Uneori atitudinea polemică a lui Dimitrie Bolintineanu faţă de realităţile vremii izbucneşte deschis, combativ, dezvăluind izbitorul contrast economic dintre clase, moravurile corupte ale boierimii, lipsa de cultură şi gust artistic a claselor suprapuse, jargonul cosmopolit al acestora. Atiudinea polemică a lui Dimitrie Bolintineanu faţă de dispreţul cu care reprezentanţii „clasei de sus" tratau literatura română era considerată de G. Ibrăileanu, în cursul de istoria literaturii române moderne, Epoca Alecsandri (op. cit., p. 361), drept una din calităţile importante ale romanului : .,In Manoil se vorbeşte mult despre literatură, e vorba de toţi poeţii români din acea vreme şi chiar de însuşi Bolintineanu — care a uitat că eroul său îi adresează scrisorile — căci romanul e scris în formă de scrisori — lui însuşi. E vorba de Alecsandri, Gh. Sion, care-s lăudaţi amîn-doi etc. Pune apoi în gura unor cucoane mari cuvinte dispreţuitoare la adresa poeţilor, şi numai pe Cîrlova îl laudă pentru că... a murit ! ; deci autorul arată ironic dispreţul clasei de sus pentru literatura românească. Este ceva adevărat aici : societatea înaltă din vremea aceea, ca şi cea de azi, încă nu gustă literatura, sau în orice caz, pe cea românească ; Bolintineanu face prin urmare polemică în această chestie. Din acest punct de vedere, e însemnat Manoil: are în el ideile lui Bolintineanu asupra literaturii vremii, idei la care noi am- fi recurs, dacă studiam mai pe larg istoria acelei literaturi." Din scurtul episod al povestei Tudorei şi a tatălui ei răzbate adîncă simpatie a scriitorului pentru robii pămîntului. în cuvintele prin care Tudora se jeluie lui Manoil de starea disperată, a ei şi a ţărănimii, în general, Dimitrie Bolintineanu a pus mult din durerea sa faţă de soarta acestor umiliţi, din dorinţa sa nobilă de a-i ridica la o altă condiţie umană şi socială. Partea de critică şi satiră socială a romanului a atras elogiul fără rezerve şi al lui N. Iorga, care, după cum am mai arătat, nu a fost deloc clement cu opera lui Dimitrie Bolintineanu. In Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea (voi. III, Vălenii de Munte, Editura tipografiei „Neamul românesc", 1909, p. 104), N. Iorga admitea că romanul Manoil „nu este numai o fantazie romantică. Satira socială îşi are şi ea partea sa. şi pentru dînsa se scriu paginile cele mai bune şi mai trainice, deşi cele mai puţin 562 gustate, desigur, pe acea vreme, ale acestui premergător al romanelor noastre de moravuri. Bolintineanu înţelege să înfăţişeze despreţului şi urii pe tinerii ce-şi pierd vremea in zgomotul vieţii petrecerilor neghioabe, în învîrtirea cărţilor la «otuzbir», «albţvelve» şi «sfichiu», pe femeile căzute în vină de gustul risipei şi al beţiei de plăcere, pe străinul poruncitor şi stricat.'* Cu deosebire releva N. Iorga imaginile dramatice din viaţa ţărănimii, girînd asupra autenticităţii lor, înscriindu-le pe linia eforturilor revoluţionarilor paşoptişti de a schimba soarta celor asupriţi şi nedreptăţiţi, asemănindu-ie, p;/in semnificaţiile lor în epoca de atunci, cu lucrarea lui Nicolae Bălcescu, Question ecoaomique des Principautes Danubiennes : „într-uo timp Cir d, după dezbaterile comisiei bucureştene a proprietăţii la 1848, Bălcescu ridica într-un studiu de istorie chestia ţărănească, prin broşura sa franceză din 1850, — Bolintineanu cutează a dezvălui viaţa ţărănească în povestea fetei de la ţară care-şi dă cinstea pentru a scoate de la temniţa celor închişi şi bătuţi pentru datorii de muncă pe un tată bătrîn, — schiţă sentimentală care se sprijină însă pe o întinsă nenorocire adevărată şi care în-trucîtva înduioşează, chiar şi în graiul de papagalism uşuratec al romantismului de împrumut." Latura socială, de critică a moravurilor corupte şi de apărare a celor umiliţi şi asupriţi era apreciată şi de D. Popovici drept cea mai valoroasă si viabilă parte a romanului Manoil : „Romanul aduce în scenă şi pe umiliţii vieţii, pe robii ţigani, a căror condiţie socială inumană face pe democratul Bolintineanu să-i încarce în mod generos cu toate darurile sufleteşti. Sînt înfăţişaţi de asemenea ţăranii, încărcaţi de datorii, asupriţi de administraţie, batjocoriţi şi nenorociţi de proprietari brutali. O tragedie cruntă s-a abătut asupra tinerei ţărance Tudora şi asupra tatălui ei ; şi în prezentarea brutaMtăţii omeneşti, fraza scriitorului capătă o nervozitate necunoscută, naraţiunea lui prinde colorit. Aceeaşi însuşire o desprindem şi din caracterizarea societăţii bucureştene de după 18*o pe care poetul, exilat, n-o putea cunoaşte direct, dar al cărei fel de vieaţă el il intuieşte just. Paginile acestea, în care imaginaţia este frînată de datele realităţii, alcătuiesc partea cea mai rezistentă a romanului lui Bolintineanu" (op. cit. p. 102). Comentatorii scriitorului au fost unanimi în aprecierea pozitivă a romanului în primul rînd prin semnificaţiile lui sociale, în perioada contemporană, într-un studiu introductiv la cea 563 dintîi tentativă de reeditare a scrierilor lui Dimitrie Bolintineanu (Opere, Bucureşti, Editura de stat, 1951, p. XLI), AI. I. Ştefănescu analiza ponderat scăderile şi meritele lui Manoil, arătînd că, „în ciuda intrigii simpliste şi melodramatice, romanul reuşeşte însă în înfăţişarea contrastului dintre cele două clase antagonice şi critica îndreptată împotriva boierimii este distrugătoare Demascînd corupţia şi putreziciunea boierimii, cartea slujea deci ideologia forţelor progresiste ale vremii [...]. Bogată în referinţe la problemele cele mai arzătoare ale vremii şi polarizind o serie de aspiraţii ale maselor populare, cartea a constituit desigur un pas înainte atît pentru autorul ei, a cărui primă încercare de proză beletristică era, cît şi pentru literatura: ţării noastre, care primea astfel în dar întîiul ei roman. Destul de greu de citit astăzi, atît din pricina neadîncirii personajelor şi a situaţiilor, cît şi din pricina stilului devenit pe alocuri desuet, Manoil este totuşi o operă valoroasă, care pregăteşte terenul Ciocoilor vechi şi noi ai lui N. Filimon, primul nostru roman realist. Şi aici, ca şi în «poezie, Bolintineanu deschide drumuri largi." Tot astfel, în monografia Dimitrie Bolintineanu (Bucureşti, Editura tineretului, 1962, ţ\ 125), I'f» Roman recunoaşte că, în ciuda lipsurilor lui, romanul prezintă interes şi pentru faptul că reflectă concepţia democratică a scriitorului : „în caracterizarea eroului principal şi a altor personaje, scriitorul calchiază tipuri obişnuite în literatura melodramatică. Psihologia e simplistă şi construcţia subiectului elementară. Lipsa de experienţă a autorului — şi a literaturii noastre în general în domeniul romanului — şi-a spus cuvîntul. Lucrarea nu e lipsită totuşi de unele episoade redactate într-un stil alert, dar mai ales ne reţine atenţia prin atitudinea democratică a narator jlui.*4 Cu toate neîmplinirile lui artistice, Manoil se înscrie. în istoria literaturii noastre ca prima încercare meritorie de roman românesc. ELENA în timpul vieţii lui Dimitrie Bolintineanu a apărut într-o singură ediţie : Elena, roman original de datine politic-fiiosofic, Bucureşti, Tipografia Naţională a lui St. Rassidescu, 1)862. 564 Spre deosebire de Manoil, care, de la apariţia sa, în 1855, nu s-a mai retipărit timp de aproape o jumătate de secol, pînă în 1903, după cum am arătat, Elena a mai fost publicat şi a beneficiat de mai multe ediţii, în perioada următoare stingerii din viaţă a lui Dimitrie Bolintineanu. Mai întîi a fost reprodus integral în Revista literară a lui Th. N. Stoenescu, începînd cu nr. 2 din februarie 1886 pînă la nr. 12 din decembrie 1886, inclusiv, într-o Nota redacţiei, din nr. 2, precizîndu-se : „Romanţul Elena de Bolintineanu, pe care îl publicăm în numărul acesta, cu oarecare modificări, imperios reclamate de transformarea literară a limbei, fiind cea mai bună şi cea mai populară dintre productele nemuritorului poet, va fi cetită cu atît mai mult interes, cu cît ediţiunea ei este cu desăvirşire sleită. Publicînd-o, realizăm în acelaşi timp unul din puntele esenţiale ale programei noastre, de a dezmormînta operile de valoare ale trecutului, aproape necunoscute de generaţiunea actuală." Iniţiativa lăudabilă a Revistei literare a fost blamată virulent de Const. Miile, în două foiletoane publicate la rubrica sa permanentă Săptămîna literară din ziarul Lupta, an. IV, nr. 299, iulie 1687, p. 2 şi nr. 3JG. 3—4 auşi.'st 1887, p. 2. Ceea ce îl nemulţumea pe Const. Miile nu era faptul că redacţia Revistei literare căzuse în eroarea de a interveni în textul lui Dimitrie Bolintineanu, modificîndu-i stilul în mod arbitrar, pentru a-1 „moderniza". Mărturisind că, pînă la retipărirea lui în această revistă, nu citise romanul Elena, Const. Miile îl judeca extrem de aspru, exagerîndu-i neîmplinirile, cu o ostilitate vădită faţă de autorul lui : „Deşi eram cam sceptic în privinţa genialităţii lui Bolintineanu, totuşi nu credeam că romanul lui poate să fie aşa de prost. A fost o adevărată decepţie cînd l-am citit. A trebuit numai datoria mea de critic ca să mă silească să sfîrşesc. Fiecare pagină distilează atîta plictiseală că cititorului îi e cu neputinţă să isprăvească." Neînţelegîndu-i rolul de oglindă veridică a realităţilor so-cial-politice caracteristice epocii zugrăvite, Const. Miile considera că romanul nu mai (putea să intereseze în vremea sa deoarece se schimbaseră acele realităţi : „E posibil ca contimporanilor lui Bolintineanu să le fi plăcut romanul lui care âre o tendinţă oarecum politică. Pe acel timp era în adevăr o luptă între liberali şi conservatori, între retrograzii privilegiaţi şi tineretul cu idei liberale. Bolintineanu, om cinstit, cum se ştie, şi liberal sincer, pledează cauza ideilor liberale, punînd în 565 partea celor din urmă toate simţimentele nobile şi încarnînd în tipurile reacţionarilor toată urîciunea morală, făcînd din-tr-înşii monştri de corupţiune şi mîrşăvie. E posibil ca tocmai această parte politică şi neartistică, străină elementului literar, să fi făcut ca romanul lui Bolintineanu să fi plăcut, să fi avut înrîurire, să fi făcut emoţiune. Mai putem noi astăzi să simţim aceste lucruri, astăzi cînd elementul constituţional, atunci d-abia aplicat, e vechi de douăzeci de ani, cînd i-am văzut la lucru pe liberali şi pe conservatori, cînd în sfîrşit suntem pe deplin convinşi că nu există •decît un singur şi puternic partid, partidul reacţionar, fără deosebire de etichetă ? Desigur că elementul care a făcut ca romanul Elena să placă ne lipseşte astăzi/1 în cel de al doilea foileton, din Lupta, an. IV, nr. 316, 3'— 4 august 1887, p. 2, Const. Miile denotă că nu a intuit structura romantică a personajelor centrale, Alexandru şi Elena, că accentul cade, în roman, în primul rînd pe analiza tribulaţrilor lor sufleteşti, reproşîndu-le, neîntemeiat, că nu participă nemijlocit la viaţa politică a vremii lor : „Din nenorocire însă, aceşti oameni pledează numai, în loc "ă lucreze. Alexandru, eroul romanului care are toate calităţile liberalului, în loc să se apuce de lucrat, de pus în practică ideile pentru care pledează aşa de frumos, îl vedem discutînd numai, combătînd numai pe reacţionari la vorbă, dar nu-1 vedem amestecat în luptă, punînd în serviciul ideilor sale, talentul, averea şi energia sa. Astfel fiind, e firesc lucru ca în întregul roman să nu întîlnim un singur om cu viaţă, cu carne şi cu oase. în schimbul oamenilor întîlnim păpuşi savante, cari declamă frumos ceea ce autorul le pune în gură... Toate actele Elenei atît de extravagante, fără raţiune de a fi astfel, apar şi mai curioase în mijlocul declama-ţiunilor ambilor amorezaţi. Pentru a-şi spune dragostea lor, •dînşii pare că-i ascultă lumea, vorbeşte ca la teatru, ridicînd tonul ca actorii proşti, şi dcclamind perioade umflate şi bombastice cari ţin pagini întregi." Din păcate, ediţiile romanului Elena apărute pînă după 1900 au vehiculat textul amputat şi corijat la fel de arbitrar de Grigore H. Grandea, pus în circulaţie într-un volum apărut în 1888 (Bucureşti, Editura tipolitografiei Dor. P. Cucu), pe coperta interioară indieîndu-se însă anul 1887. în Biblioteca Academiei B. S. România nu se află acest volum. Aşa se explică de ce, 566 în bibliografia operei lui Grigore H. Srandea, de la sfîrşitul ediţiei Scrieri (Bucureşti, Editura Minerva, 1975, p. 584), la capitolul Lucrări în colaborare^, şi prefeţe, Pavel Ţugui, îngrijitorul ediţiei, nu-1 menţionează. Un exemplar se află în biblioteca Muzeului Literaturii Române. în scrisoarea-prefaţă care însoţea ediţia din 18188, datată „7 octomvrie 1887", Grigore Ii. Grandea arăta care au fost motivele ce l-au determinat să intervină în textul romanului, fără să-şi dea seama că, prin acest procedeu, comite o grav;* eroare. Dimpotrivă, credea că face un bun serviciu prestigiului postum al lui Dimitrie Bolintineanu, scriindu-i astfel editorului: „Primind ruga mea d-a reedita romanţul Elena al regretatului şi suavului nostru scriitor Bolintineanu, mă ajutaţi a-mi împlini o datorie de conştiinţă. In primăvara anului 1862, autorul cedă Tipografiei Naţionale manuscrisul, cu îndatorire ca eu să fac corectura. Tipograful se apucă să-1 tipărească tocmai în lunele de vară, cînd nu numai eu, dar şi autorul lipseam din capitală. De aceea a ieşit plin de greşeli. Bolintineanu nu cam avea obiceiul să-şi pieptene manuscrisele. In privinţa părţilor care-i scăpau în fuga condeiului, fără a se nemeri cu cadrul, se mulţumea a le însemna c-o linie în margine, lăsînd ca mai tîrziu să le şteargă de tot sau să le copieze, pentru a le întrebuinţa deosebit. Zeţarul, neînţelegînd acest semn, a cules tot te> tul, aşa că pe lîngă furnicarul erorilor de scriere, ordine şi tipografie, mai vedem şi o mulţime de părţi cari ar putea să fie la locul lor într-un studiu asupra situaţiei politice, sociale şi morale a poporului nostru, la începutul domniei trecute, iar nicicum într-un romanţ. Redînd acum textului o pieptănare în sensul cum o înţelegea autorul, cred a-mi împlini o datorie către acela care, fără să fie cel mai corect scriitor român, este însă cel mai mare prin inimă şi imaginaţie." Ediţia apărută în 1906, în colecţia „Biblioteca pentru toţi",, repune în circulaţie textul revizuit arbitrar de Grigore H. Grandea, luînd drept bune argumentele sale din scrisoarea-prefaţă, precizîndu-se într-o notă introductivă : „Aceste consideraţiuni ne-au îndemnat şi pe noi ca, dintre; toate ediţiunrle acestui roman, ce s-a tipărit de la 1862 încoace şi cari toate sunt astăzi cu desăvîrşire epuizate, să preferim versiunea publicată în 1887 567 de Gr. H. Grandea — ca mai literară şi mai pe înţelesul tuturor." Se pare că, la apariţia lui, romanul Elena s-a bucurat de o largă audienţă în rîndurile cititorilor, îndeosebi în mediile feminine, în monografia Dimitrie Bolintineanu (Bucureşjti, Tipografia „Bucovina", 1932, p. 116), N. Petraşcu afirmă că „Eiena a fost cel mai citit roman al literaturii noastre. Era o furie pe toată lumea ca să-1 aibă pe masă în anii apariţiei lui, şi numele de Elena a dăinuit la noi mult timp ca numele unui prototip de eroină romantică." O mărturie în acest sens depune şi Traian Demetrescu, în articolul Dimitrie Bolintineanu, inclus în volumul Profile literare (Craiova, Editura tipografiei D. I. Ben-venisti, 1*891, p. 117), în care arată că „pe atunci, acea carte devenise o adevărată evanghelie pentru inimile femeilor." Deşi recunoştea voga romanului în epocă, Traian Demetrescu nu o mai găsea justificată, în ultimul deceniu al secolului trecut, considerîndu-1, pe nedrept, doar un produs al romantismului desuet, importat din literatura franceza, reducîndu-i substanţa, prin vădită simplificare ironică şi lipsă de comprehensiune, la cîteva scheme melodramatice : „Dacă ne vom aminti că-n epoca lui Bolintineanu, în Franţa, predomnea în literatură şcoala romantică şi mai ales acel curent lamartinist, plin de tot ce sentimentalismul are mai exaltat; şi daca vrnn cădea de acord să admitem că spiritul literaturii franceze a avut mulin inrîurire asupra scriitorilor români de pe acele timpuri, atunci ne este uşor să înţelegem că romanul Elena năştea mai mult din aceste două cauze. în adevăr, Bolintineanu ar fi putut să scrie un roman de moravuri sau un roman psihologic, opera aceasta ar fî însutit gloria sa şi cred că ar fi deschis un început bun pentru literatura romanului, de care suntem pe deplin săraci. Dar el n-a făcut decît un roman după toate calapoadele romantismului, şi încă al unui romantism decăzut. Şi dacă pe atunci, acea carte devenise o adevărată evanghelie pentru inimile femeilor, azi el oboseşte ochii cititorului de la primele pagini. Subiectul romanului e o dramă de amor nefirească, idealizată, bolnavă şi a cărei eroină moare de oftică. A muri de oftică e destui de natural, însă trebuie ştiut că cei mai mulţi romantici au abuzat de această crudă boală pînă la ridicul." Deprecierea romanului Elena, prin neînţelegerea clară a sensurilor lui esenţiale şi a calităţilor, cîte sînt, dar reale, a persistat şi la începutul secolului nostru. In studiul Romanele lui 568 Bolintineanu, publicat în Literatură şi artă română, nr. 9, 1902, p. 653, Iuliu Dragomirescu nu-i acorda aproape nici un merit. Ba mai mult, nu sesiza nici o diferenţiere calitativă faţă de Manoil: „Acelaşi nesfîrşit lirism, aceleaşi imposibilităţi, aceleaşi exagerări şi fantazii bolnave. Acţiunea ambelor romane e paralelă, tehnica, stilul se aseamănă. Ca şi în Manoil, eroul e un poet, un fel de smintit, Alexandru Elescu, eroina o martiră a intrigelor şi răutăţii omeneşti, Elena ; în locul perfidului Alexandru C. întîlnim pe Zoe, aşijderea bântuită de perversitate morală ; şi precum Manoil se începe la ţară, tot aşa şi Elena începe la o moşie a postelnicului Gheorghe, de lîngă Ploieşti, în anul 1859. Ca şi în Manoil, întîi ne introduce în compania personagiilor romanului pe care le recomandă." Reeditarea romanului Elena, în 1906, nu a aflat ecoul cuvenit în presa literară, fiind minimalizată. Intr-o recenzie, semnată cu iniţialele M.C., publicată în Viaţa românească, an. 1 nr. 5, 1906, p. 325, romanul era respins cu violenţă, printr-o optică deformată, umbrind, fără motiv întemeiat, imaginea scriitorului şi contribuţia sa la dezvoltarea literaturii române din secolul al XlX-lea : „Cei care se ocupă mai îndeosebi cu literatura română cunosc în Bolintineanu şi pe poetul '«de un erotism bolnăvicios, şi pe romancierul slab şi falş, şi pe autorul de piese teatrale imposibile ca acţiune şi ca tratare, şi pe istoricul fără pregătire şi spirit critic, şi pe publicistul de multe ori lipsit de orice strălucire. Dar publicul mare îl cunoaşte pe Bolintineanu ca poet patriotic, plin de sentinţe şi cugetări înălţătoare, admirator şi cîntăreţ al faptelor eroice naţionale. E nevoie ca acest public să-1 cunoască altfel ? Socotim că-i o pagubă şi pentru poet şi pentru public. Iată de ce nu ni s-a părut nimerită reeditarea romanului Manoil al lui Bolintineanu de către «Biblioteca pentru toţi», acum cîţiva ani în urmă, şi iată de ce ni* se pare acum şi mai puţin nimerită dezgroparea din negura uitării, de către aceeaşi «Bibliotecă», a romanului Elena al aceluiaşi scriitor. Ca şi Manoil, romanul Elena e falş ca psihologie şi situaţii, exagerat ca tratare, injust ca observaţii de moravuri, fără tipuri vii, declamator pînă la ridicol si defectuos ca stil, — aşa că nu poate aduce nici un bine pentru cultura literară a celor ce-1 citesc, iar pentru autor retipărirea lui e cel mai prost serviciu ce i se poate face." Disocierea calitativă dintre Manoil şi Elena, prin recunoaşterea superiorităţii valorice a celui de al doilea roman, a fost 569 făcută, în primul deceniu al acestui secol, de către N. Iorga, în Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea (voi. m Vălenii de Munte, Editura tipografiei „Neamul românesc", 1909, p. 3131). Revizuindu-şi opiniile din tinereţe, exprimate, după cum am mai arătat, în articolul De ce n-avem roman ?, publicat în Lupta, an. VII, nr. 1090, 1 aprilie 1890, p. 2, N. Iorga analizează romanul Elena cu mai multă atenţie simpatetică, eviden-ţiindu-i însuşirile proprii indubitabile : „In această nouă lucrare, cu mult mai întinsă decît cea dintîi, este un «Manoil», fireşte, dar un «Manoil» care vine numai pe planul al doilea, după fiinţa armonică, luminoasă, cuminte a Elenei, femeie de casă, soţie credincioasă pană la o vreme celui mai grosolan şi mai nevrednic dintre bărbaţi, femeie de lume, respectuoasă faţă de obiceiuri şi tradiţii, femeie de conştiinţă, care, cînd jertfeşte cugetul său veghetor, se închină morţii, ce vine discret, poetic, gingaş ca în Doamna cu camelii a lui Alexandre Dumas-fiul, prin uşoara stingere, supţiare, idealizare a trupului, de boala plămînilor." Pe bună dreptate, N. Iorga argumenta că, în Elena, apare un personaj central, Alexandru Elescu, total opus lui Manoil, mult mai bine conturat : „«Manoilul» de aici e altul; a crescut, s-a îndreptat, s-a deprins cu lumea şi viaţa î el nu va mai merge, jignind în dreapta şi în stînga, ucizînd adesea prin capriciile sale de tînăr zeu crud, cu săgeata uşoară şi sigură. Nu mai e eroul romantic, căruia totul trebuie să i se închine, care ar fi în stare să ceară cu tot dinadinsul soarelui a sta în loc pănă-şi va mîhtui orgia, şi ceasurilor să zboare pentru a-i grăbi fericirea de care e nerăbdător. E un tînăr cu idei înaintate, un liberal, un naţionalist, meşter în a se învîrti' în saloane, neîntrecut în a scapără vorbele sale de spirit şi în a se apăra de acelea pe care oricine ar voi să le arunce asupră-i, e un minunat convorbitor, un bun tovarăş de cale, un amorezat ce nu face scandaluri, desigur, şi un prieten care nu cere prea mult ; el nu mai otrăveşte, nu mai înjunghe, nu caută gîlce-vuri şi dueluri, nu-şi face o plăcere să tîrască o femeie iubită pană în fundul prăpăstiei, pentru plăcerea diabolică de a o vedea murind. Numai printr-o melancolie uşoară, prin veşnica umbră pe care o aruncă pe fruntea sa aripile corbului fatal, numai prin aceasta îl deosebeşti dintre alţi şi simţi că d. Alexandru Elescu e totuşi o fiinţă dintr-o rasă deosebită." , ^ Conflictul romanului e susţinut de legătura de dragoste dintre Elena şi Alexandru. Potrivit mentalităţii timpului, această legătură sentimentală are o mare doză de melodramatism, însă, spre deosebire de Manoil, întîlnim în paginile romanului o preocupare mai accentuată şi în mai mare măsură izbutiă pentru sondarea vieţii interioare a personajelor, pentru analiza tribulaţiilor lor sufleteşti. în studiul Dimensiunea interioară, un aspect al evoluţiei romanului românesc în secolul al XlX-lea, publicat în Limbă şi literatură, voi. II, 1975, p. 261, Şt. Cazimir subliniază că, în Elena, comparativ cu Manoil, e mult mai bine surprinsă „tăcerea romantică" a eroilor, dilemele şi neliniştile care îi devorează lăuntric : „Trama epică a scrierii' şi natura specială a conflictului în care sînt angajaţi protagoniştii i-a impus autorului invocarea frecventă şi amplă a planului vieţii interioare. Prin însuşi modul ivirii sale, sub semnul scrupulelor care se cer învinse şi sub iminenţa blamului public, sentimentul care îi apropie pe Elena şi Alexandru este constrîns să-şi amine clarificarea, ceea ce înseamnă adîncirea celor doi în labirintul propriilor supoziţii şi nelinişti. Rolul decisiv, mai mult ca oricînd, îl joacă tăcerea personajelor : «Elena nu-i zise nici o vorbă, nici despre scrisoarea ei, nici pentru lunga nearătare acolo. O află mai rezervată decît totdauna. Alexandru vnu înţelegea că tocmai acesta rezervă era un semn care ar fi trebuit să-i facă mulţumire. El luă lucrul pentru răceală. Observă că Elena evita toate ocaziunile de a rămîne singură cu dînsul... El se pierdea în conjecturi»". Apreciind eforturile meritorii ale lui Dimitrie Bolintineanu în analiza procesului psihologic, Tudor Vianu releva rolul său de iniţiator în „descrierea stărilor interne în naraţiune", în introducerea monologului interior. In studiul Etape din dezvoltarea artistică a limbii române, inclus în volumul Studii de stilistică (Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1968, p. 135), scria : „Bolintineanu în Elena (1862) introduce astfel de descrieri", precedîndu-le de semnul dialogului, reproducînd adică vorbirea interioară a personajului : — «Doamne, zise el (Alexandru). Ce este această femeie ? Nu sînt un copil ce intră în lume pentru prima oară... Azi am voit să plec ; şi cînd eram să pornesc, puterile mi-au lipsit... Nu este un simţămînt trecător ce se stinge îndată ce încetăm a vedea obiectul iubit... Eu sufăr.... este o patimă puternică... Am trăit... am fost în relaţii cu tot felul de femei frumoase, spirituale... niciodată nu am simţit atîta ; ceea ce simt acum este un lucru straniu. 571 Autorul reproduce deci gîndurile intime ale lui Alexandru, îndrăgostit de Elena, monologul lui interior, şi o face imitînd desfăşurarea vorbi rei interne, prin fraze juxtapuse separate prin puncte de suspensie care trebuie să înlocuiască expresia raporturilor logice şi gramaticale. în realitate, monologul interior al lui Alexandru are o structură logică, fiindcă exprimă pe rînd motivele care-1 fac pe erou să conchidă că simţămîntul său e un lucru straniu. Ultima frază a textului citat este o concluzie şi vădeşte, prin prezenţa ei, caracterul logic al întregului. Printre argumentele înşirate de personaj, pentru a ajunge la încheierea sa, există şi unul care are un caracter generalizator şi se apropie de tipul maximelor : (un simţămînt) se stinge îndată ce încetăm a vedea obiectul iubit. Personajul reflectează deci ca un filosof, ca un moralist, şi expresia obiectul iubit, pentru femeia îndrăgită de el, o expresie destul de nefirească în monologul interior al unui amant, pune în lumină propria tendinţă a autorului către reflexia generalizatoare morală." Romanul lui Dimitrie Bolintineanu e meritoriu şi pentru reliefarea nuanţată a psiohoigiei iubiru şi fineţea explorării sensibilităţii feminine. Aşa cum sublinia G. Călinescu, „avem de-a face cu un roman de analiză, consacrat cu totul pasiunii şi, ori cît de ieftine, intrigile de gelozie ale Zoei sînt un început de studiu al societăţii feminine" (Istoria literaturii române, ediţia a Il-a, p. 241). Romanul Elena se înscrie pe linia efortului romantic al epocii de a reabilita femeia şi sentimentele; ei împotriva mediului social în care e constrânsă să trăiască. In zugrăvirea povestei de dragoste dintre Elena şi Alexandru, Dimitrie Bolintineanu a fost înrîurit, în mod evident, de romanul Le Lys dans la valce al lui Balzac, în care iubirea tînărului Felix de Vandenesse pentru doamna de Mortsauf nu se realizează din cauza aceloraşi bariere ale mediului în care trăiesc. Dealtfel, asemănarea dintre Elena şi doamna de Mortsauf e sugerată şi prin aceea că eroina lui Dimitrie Bolintineanu citeşte cu pasiune romanul Le Lys dans la valee despre care Alexandru face o reflecţie semnificativă : „Iată un roman ce arată mai bine decît toate operele filozofilor ce este o femeie. Elena a trebuit să-1 citească, să-1 simtă... este o mare asemănare între aceste două suflete de femei." Infăţişînd rezistenţa zbuciumată a Elenei în faţa dragostei înflăcărate a lui Alexandru, observă Şerban 572 Cioculescu „ca şi Balzac, Bolintineanu e un apărător al nucleului social, care este familia" (Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu : Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1971, p. 111). în Elena poate fi descifrată şi o anume înrîurire a Suferinţelor tînărului Werther de Goethe, însă într-o proporţie mult mai mică faţă de Manoil, cum notează, cu îndreptăţire, Petre V. Haneş : „Bolintineanu a păstrat, pînă la 1862, modelul eroilor de felui lui Werther, din romanul lui Goethe cu acelaşi nume (apărut în 1774), fiindcă ne spune despre Elescu că nu putea fi fericit în viaţă din cauza caracterului şi că simţea plăcere să se torture el singur" (Romanele lui Dimitrie Bolintineanu, în Adevărul literar şi artistic, an. VI, nr. 237, 21 iunie 1925, p. 7, inclus în volumul Studii literare, Bucureşti, „Universala" Al-calay & Co., 1925, p. 149). în nici un caz, romanul Elena nu poate fi încadrat în sfera romanului de „mistere", cum procedează Marian Barbu în studiul Romanul de mistere în literatura română (Craiova, Scrisul Românesc, 1981, p. 145). Ca şi în privinţa lui Manoil, apropierea de Misterele Parisului al lui Eugene Sue este forţată, invocîndu-se similitudini neconcludente, argumente naive şi chiar arbitrare : „Există aici o tehnică a aşteptării care, pe alocuri, este condusă cu talent. Eroii îşi jură dragoste, se despart, fiecare îşi duce destinul său, dar trăieşte amintirea celuilalt. Acţiunea din fiecare capitol este rezumată prin titlurile date, de parcă Bolintineanu ne amînă mereu «surpriza». Invocarea cerului, înzestrarea săracilor (Măriei, fiică de ţăran, i se oferă de către Elena o avere frumuşică pentru a se putea mărita cu cine îi este drag), purificarea sufletească a Elenei prin căinţă sînt tot atîtea particularităţi care îl apropie pe romancierul român de cel francez." Autorul studiului forţează pînă la absurd „apropierea" de romanul lui Eugene Sue, făcîndu-1 pe Dimitrie Bolintineanu tributar scriitorului francez chiar şi în descrierea unei vijelii : „De asemenea, unele descrieri de natură sumbră, survenită în momente de cumpănă (vezi capitolul Stafia : «Afară se auzi un tunet. Cerul era acoperit de nori, vîntul începuse să sufle [...], vijelia începuse afară, fulgerele şi tunetele se succedau necontenit, ploaia si vîntul băteau în ferestrele camerei unde dormea postelnicul»). Iată un pasaj similar din scrierea lui Sue : «Afară domneşte cea mai adîncă tăcere. Nu se aude decît răpăitul ploii care cade... Cade de pe acoperiş pe caldarîm»." 573 Romanul Elena nu e construit pe schemele romanului de „mistere", ci pe tehnica romantică a contrastelor, a antitezei, cum bine observă Nic. N. Munteanu, în lucrarea Aspecte şi direcţii în romanul românesc de la primele începuturi pînă azi (Bucureşti, Editura Oficiului de librărie, 1937, p. 20) : „Avem acelaşi procedeu romantic, antiteza : ciocoi-boieri, politicianii vechi corupţi-tinerii naţionalişti liberali, oameni culţi şi cinstiţi ca de ex. eroul principal Elescu Alex. Alt contrast : bărbatul bădăran, şiret, incult, plin de defecte — soţia (Elena) o femeie distinsă, ideală, cuminte şi cu toate calităţile. Romantic este şi sentimentalismul romanului ; o pasiune puternică se leagă între Elena si Elescu, predestinaţi a fi laolaltă. Romantic e şi sfîrşitul tragic al Elenei, care în urma boalei de piept moare între camelii («dama cu camelii»). Elescu, de durere, se expatriază. Elescu e prezentat mai real şi mai simpatic decît Manoil." Ca eroină romantică, Elena trăieşte cu învolburare lăuntrică sentimentele ei, e încercată de melancolia şi exaltarea tipice neliniştiţilor eroi romantici, meditînd solitară în spiritul acestora : „Sufletul meu e trist, în mijlocul bucuriilor. Mă întreb pentru ce, şi nu găsesc cauza. Mi se pare că viaţa îmi lipseşte... Şi ce este mai rău că nu poci a plînge, căci ce poci să zic, dacă nu ştiu pentru ce sufăr şi către cine mă voi adresa? Inima mea, sărmana mea inimă, sparge-te în lacrimi. Iată singura consolaţiune ce poţi afla în viaţă !... ah ! aş dori să mor!" Elena este încercată de tulburătoare frămîntări lăuntrice deoarece pendulează dramatic între două atitudini, între dragostea ei curată pentru Alexandru şi între dorinţa greu stăpînită de a nu încălca normele conjugale, de a nu-şi înşela bărbatul pe care totuşi îl dispreţuieşte. Există, desigur, şi în acest roman, ca şi în toată literatura română din perioada respectivă, o viziune pronunţat senti-mentalistă, răsfrîntă în scene lacrimogene, în declaraţii erotice făcute într-un stil bombastic, în treceri bruşte de la o stare afectivă la alta, opusă, de la euforie la desperare, de la extaz la leşinuri etc. în general însă, spre meritul lui Dimitrie Bolintineanu, drama sentimentală a Elenei impresionează prin puritatea ei, prin intensitatea trăirilor interioare. Ca eroină romantică, Elena se compartă ca atare, dar, trebuie precizat, structura ei temperamentală şi caracterologică este surprinsă cu fineţe, în ceea ce are autentic uman. în prezentarea Elenei, Dimitrie Bolintineanu a ştiut să intuiască acele trăsături şi ati«- 574 tudini care iac farmecul sensibilităţii ei feminine. Elena nu apare ca o femeie ce-şi pierde raţiunea sub dominaţia pasiunii. Dimpotrivă, adesea se autoanalizează cu luciditate, îşi dă seama că dragostea pentru Alexandru ar putea să o ducă la acte pe care nu ar dori să le săvîrşească, încearcă, deşi nu izbuteşte, să-şi reprime pornirile sufleteşti fireşti. La început, simţind pentru Alexandru o afecţiune cu totul aparte, dîndu-şi seama că a întîlnit omul ce atît de bine se potriveşte structurii ei morale, spirituale şi temperamentale, ar vrea să-1 înlăture din preajma sa, dar în acelaşi timp o dorinţă tainică, firească şi umană o ispiteşte să-1 ştie permanent lîngă ea. Sondarea acestei psihologii a iubirii este realizată meritoriii de Dimitrie Bolintineanu, cu discreţie, înregistrînd reacţiile definitorii. Stările sufleteşti ale Elenei se ciocnesc uneori dramatic, se contrazic, şi atunci cînd îşi dă seama că apropierea lui Alexandru a depăşit limita e chiar încercată de ură împotriva lui. Elena este o îmbinare de exaltare şi luciditate. Ea nu este subjugată pasiunii, pe care o trăieşte totuşi la o înaltă temperatură. Profilul ei moral e cuceritor. în Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (voi. I, Editura Minerva, 1O80, p. 92), Nicolae Manolescu a relevat cu obiectivitate, în mod remarcabil, originalitatea lui Dimitrie Bolintineanu şi meritul lui esenţial în promovarea tipologiei feminine în literatura română, conturată distinct, ulterior, de Dui'liu Zamfirescu, G. Ibrăileanu sau Anton Holban : „Paloarea ori îmbujorarea, leşinul uşor, starea de agitaţie şi tot limbajul iubirii feminine, aflate la limita dintre patima romantică, de obicei aşa de indiscretă, şi incertitudinea delicată a vechiului roman de analiză, formează originalitatea cărţii lui Bolintineanu. Pentru întîia oară apar penumbra sentimentului, nuanţa care mai mult sugerează, nesiguranţa şi vagul. Sentimentul fiind în romantism elocvent şi ostentativ, aici, din contra, expresivitatea e uneori extrasă din rezervă şi ambiguitate. E meritul lui Bolintineanu de a inaugura în Elena o linie a romanului nostru ce va duce, ocolind, la Anna, la Adela, la Ioana, romane ce poartă, nu întîmplător, ca titlu, nume de femei ; căci, după arivist, femeia este al doilea personaj constituit şi specific ; iar a doua temă, după aceea a parvenirii, o reprezintă jocurile dragostei şi ale întîmplării." La începutul acestui capitol de comentarii am arătat că Şerban Cioculescu (op. cit., p. 111) a făcut observaţia intere- 575 sântă că Dimitrie Bolintineanu are meritul de a fi introdus în literatura română, în cadrul psihologiei iubirii, un element nou, gelozia. Ideea este reluată şi dezvoltată de Nicolae Manolescu, subliniind că e mult mai bine surprinsă în Elena decît în Manoil, cu o mai fină intuiţie a situaţiilor care o generează : „Elena conţine o analiză a geloziei. îndrăgostiţii se chinuiesc reciproc cu felurite bănuieli. Nu e vorba încă de gelozia-obsesie, sporită fără cauză exterioară, de la Holban, Ibrăileanu ori Gib. Mihăescu ; dar chiar şi aşa, avîndu-şi adică motivele în împrejurări exterioare, gelozia aceasta ne reţine o clipă. O cabală întreagă se ţese prin mîna Zoei (prietenă neloială a Elenei) contra celor doi (maşinaţiunea din romanele de senzaţie) şi ea sfîrşeste prin a degrada analiza, romanul alunecînd în senzaţionalul ieftin, însă alianţa de onestitate şi duplicitate, la care convenienţele îi silesc mereu pe protagonişti, creează mai mult adevăr sufletesc decît în Manoil" (op. cit.f p. 91). După opinia unui alt critic contemporan, Florin Manolescu, exprimată în articolul Valoarea orologiilor, publicat în Luceafărul, an. XV, nr. 34, 19 august 1972, p. 3, intrigile ţesute de Zoe constituie resortul care declanşează întregul conflict al romanului, axîndu-1 pe ideea răzbunării : „Cine citeşte cu atenţie Elena constată că tot romanul se susţine pe o mecanică riguroasă a răzbunării. Odată acţiunea declanşată, ea se dezvoltă cu un pas din ce în ce mai apăsat şi ferm, ca şi cum bătaia unui clopot ar dezvolta un şir de valuri concentrice, care se împing unele pe celelalte. Alexandru se îndrăgosteşte de Elena, într-o împrejurare în care soţul acesteia, postelnicul George, îi aminteşte Zoei de amantul ei «din popor». în acest moment începe să bată ceasornicul secret al romanului, pus în mişcare de imprudenţa postelnicului. «îmi vei plăti scump aceasta», tu şi femeia ta ! zise Zoe, în sine, jurînd de a-şi răzbuna într-o zi»." Spre deosebire de Manoil, conflictul din Elena evoluează crescendo. în final, Elena moare, iar Alexandru, neconsolat, îşi împarte averea şi pleacă, fără urmă, într-o ţară îndepărtată. Sfîrşitul dramatic al Elenei, de esenţă romantică, este totuşi motivat, intervine ca o consecinţă a suferinţelor ei sufleteşti, a mistuitoarei ei pasiuni lăuntrice, înăbuşită de convenţiile sociale. Nicolae Manolescu observă că acest roman se înscrie numai printr-o anume latură a lui în sfera romanului sentimental 576 de tip romantic. După opinia sa, caracteristicile romantice ale romanului* constau în „tema dragostei oprimate de convenţiile sociale, amestecul de studiu al pasiunilor şi de studiu al moravurilor («roman original de datine politi'c-filosofic»), umanitarismul încredinţat de dispariţia claselor («voi zice că nu mai sînt clase în ţară, că sînt numai români»), caracterul antitetic al psihologiei, în fine, intriga melodramatică" (op. cit., p. 89). Cu deplină justeţe, Nicolae Manolescu apreciază că, din punct de vedere calitativ, Elena este superior lui Manoil. Deşi zugrăveşte aceleaşi medii sociale şi conflicte asemănătoare, dominant erotice, totuşi Elena se distanţează de viziunea senti-mental-romantică prin modul cu totul diferit în care Dimitrie Bolintineanu zugrăveşte aceste medii, prin perspectiva nouă pe care o are asupra personajelor. Datorită acestui fapt, romanul conţine şi accentuate note antiroman ti ce, prevestind romanele lui Duiliu Zamfirescu, „nu numai din cauza universului, atmosferei şi psihologiilor feminine, ci şi printr-o analiză i-aş spune directă, a sentimentelor. Vorbăriei epistolare din Manoil îi iau locul aici punerea în scenă (desigur subordonată încă vocii auctoriale unice şi categorice : «Pînă a introduce pe cititori în mijlocul acestui cerc de desprivilegiaţi ca să le facem cunoştinţă bărbaţilor şi femeilor din care era compus, să vorbim despre moşia boierească»), chiar dacă naivă, şi un stil impersonal şi aristocratic al sugerării. Citind Elena ne izbeşte o decenţă a simţirii personajelor care n^are explicaţie în schimbarea lumii, căci lumea ambelor romane ale lui Bolintineanu este aceeaşi, ci în perspectiva asupra ei. Perspectiva lui Manoil, «orfanul» în căutarea «familiei», era oarecum exterioară, a intrusului de mai joasă condiţie. Indiscreţia lui Manoil în materie de sentimente indică neasimilarea lui. în Elena tema se inversează : avem de-a face cu o excomunicare de către «familie». Şi Elena, şi Alexandru vin din interiorul familiei şi se supun convenienţelor ei. Toată redutabila luptă pentru adopţiune a lui Manoil nu poate nimic cînd e vorba de a-şi însuşi cea mai severă dintre regulile familiei : discreţia. Elena e scris în întregime sub semnul discreţiei aristocratice" (op. cit., p. 90). Apărut în 1862, deci în primii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, romanul Elena reflectă veridic atmosfera societăţii româneşti din acel timp. Prin intermediul romanului său, Dimitrie Bolintineanu milita pentru aceleaşi idealuri democratice 577 şi patriotice pe care le slujea, cu devotament, şi prin activitatea sa civică. împreună cu Elena, Alexandru adresează celorlalţi boieri cuvinte de aspră critică, apără literatura română, pledează pentru îmbunătăţirea soartei ţăranilor, dezvăluie demagogia şi atitudinea' reacţionară a boierimii faţă de progresele sociale înregistrate după Unirea Principatelor. în aceasta constă semnificaţia majoră a romanului, făcîndu-1 cu adevărat un „roman de datine politic-filosofie". Alexandru combătea cu hotă-rîre pe boierii care negau gloria trecutului nostru, demonstra antipatriotismul celor ce aşteptau intervenţia unei' puteri armate străine pentru a proteja privilegiile feudale. Dimitrie Bolintineanu exprima în spirit paşoptist atitudinea critică faţă de realităţile social-politice din acea vreme, deplîn-gînd, în stilul Cîntării României, situaţia în care ajunsese ţara din cauza jafurilor şi imoralităţii claselor avute, dar în acelaşi timp afirmînd avîntat încrederea în forţele constructive ale poporului. Cînd boierii din casa postelnicului pozeatză în oameni puri şi virtuoşi, Alexandru nu întîrzie să le dezvăluie în faţă toată falsitatea^, arătîndu-le că unul a cîştigat un proces pe nedrept, prin aranjamente cu judecătorii, că altul a scăpat de o mare poliţă rupînd-o, iar prinţul Iordache a devenit moşier prin furt etc. Faţă de Manoil, în Elena sînt aduse mai multe şi mai grăitoare imagini din viaţa de suferinţă şi grea trudă a ţărănimii, Elena şi Alexandru înconjurînd cu dragoste şi înţelegere pe ţărani, înzestrînd un flăcău sărac, pentru a se putea însura. Romanul nu este axat exclusiv pe povestea de dragoste dintre Elena şi Alexandru. Cu bune procedee compoziţionale, remarcabile pentru epoca de pionierat a romanului românesc, Dimitrie Bolintineanu proiectează iubirea celor doi eroi pe fundalul realităţilor social-politice ale societăţii româneşti din acea vreme, al moravurilor caracteristice protipendadei boiereşti. Introduse echilibrat, cu scopul de a disocia fizionomiile celor două personaje principale şi de a le evidenţia frumuseţea trăsăturilor de caracter, prin contrast cu ale celorlalţi reprezentanţi ai protipendadei, pledoariile patriotice şi democratice se integrează armonios în arhitectura interioară a romanului, în dinamica conflictului, neavînd nimic strident. Reuşita lui Dimitrie Bolintineanu provine şi din [aptul că a izbutit că1 creeze o in- 578 trigă arborescentă, bine condusă, cu planuri paralele şi alternante, motivate logic şi înlănţuite gradat între ele. Fără a nega aspectul sentimental-romantic al romanului Elena, N. Iorga considera că cea mai interesantă parte a lui e asigurată de elementele sociale introduse în substanţa conflictului- : „Dacă ar fi numai aceste două tipuri : eroul romantic cioplit puţin de viaţă şi femeia ce se luptă cu ispita omului predestinat, romanul ar fi mai puţin legibil. Dar atîtea alte elemente se amestecă în el pentru a-1 face în adevăr interesant" (op. cit., p. 314). Romanul e asemănat cu o frescă socială, bine alcătuită, cu situaţii şi tipuri variate, caracteristice vremii de atunci, zugrăvite cu simţ realist : „Elena şi Alexandru, împreună cu o prietenă a celei dintîi, formează o tabără, şi o altă tabără stă în faţa ei. într-însa se întîlnesc, oricît de copilărească ar fi dealtfel intriga prin care ei sînt aduşi înaintea noastră, o mulţime de oameni cari au trăit în adevăr prin acei ani 1859—60, cînd e aşezată acţiunea. Avem pe vechii politiciani din vremea prerogativelor aristocratice, plini de ură împotriva unei societăţi nouă care îngăduie concurenţi pe lîngă dînşii şi nu li mai îngrădeşte cercul afacerilor, iertate şi neiertate : avem beizadele şi «princese», care, în scrisul acestui autor liberal, cuprind în sine toate păcatele trecutului : iubirea pentru mită şi cîştig nelegiuit a bărbatului şi iubirea pentru plăcerile de tot felul a femeii ; avem apoi pe îmbogăţitul care caută să joace un rol în lume, pe fata care-şi vînează un soţ pentru bani, avem pe fostul ciocoi de casă, uşor de prefăcut în cel mai elegant cavaler şi gata să joace cele mai ticăloase roluri la un semn din partea stăpînei sale. Nu se poate zice că vreunul din aceste tipuri e în adevăr măiestrit şi deplin zugrăvit, dar despre fiecare în parte îşi poate face cetitorul altor vremi o idee după scrisul lui Bolintineanu" (op. cit., p. 314). Şi G. Ibrăileanu, în Epoca Alecsandri (op. cit., p. 364), se referea la aspectul sentimental-romantic al romanului Elena, însă accentua, ca şi N. Iorga, că mai importantă e latura lui socială : „Alexandru Elescu e tot un tip romantic, excepţional, de o vervă îndrăcită, revoluţionar, foarte spiritual, care confruntă pe cunoscuţii lui de pe la ţară, îi învinge pe toţi ; face impresie asupra Elenei, îi declară iubirea lui, Elena amină dragostea., hotărîndu-se odată cu călcarea datoriei sale să moară, şi chiar moare, cînd să se cunune cu Elescu. Peripeţii sînt şi aici foarte multe, personagii la fel. Im- 579 portantă e descrierea societăţii de pe la 1860 : exagerări multe/ dar demoralizarea o vedem, trebuie să fi existat." în monografia consacrată scriitorului, N. Petraşcu afirma că romanul Elena „e în rezumat o satiră social-politică a epocei" (op. cit., p. 107). Din aceleaşi motive, Mircea Zaciu admite că „viziunea societăţii româneşti e suficient de bine conturată, iar raportul de forţe dintre clasele sociale, bine surprins" (Masca geniului, p. 415). Iar Ion Roman notează că „din hăţişul episoadelor melodramatice răzbat imagini tipice pentru societatea vremii" (Dimitrie Bolintineanu, p. 184). Romanul Elena a contribuit eficient la consolidarea acestei noi specii în literatura română. DORITORII NEBUNI Aşa cum am arătat în Nota editorului de la începutul acestui volum, cel de al treilea roman al lui Dimitrie Bolintineanu, Doritorii nebuni, a rămas extrem de puţin cunoscut pînă acum, mulţi istorici literari şi editori ai operei scriitorului neştiind de existenţa lui sau ignorîndu-1. A fost publicat, fără semnătură, sub formă de foiletoane, în Dîmboviţa, an. VI, nr. 11, 3'/15 iunie 1864, p. 41 ; nr. 12, 5/17 iunie 1864, p. 45; nr. 13, 8/20 iunie 1864, p. 49; nr. 14, 10/22 iunie 1864, p. 53 ; nr. 15, 12/24 iunie 1864, p. 57 ; nr. 16, 17/29 iunie 1864, p. 61 ; nr. 17, 17/29 [sic !] iunie 1864, p. 65 ; nr. 18, 19 iunie / 1 iulie 1864, p. 70 ; nr. 19, 21 iunie/3 iulie 1864, p. 73 ; nr. 20, 21 iunie / 6 iulie 1864. p. 77; nr. 21, 26 iunie / 8' iulie 1864, p. 81 ; nr. 22, 28 iunie / 10 iulie 1864, p. 85 ; nr. 23, 1/13 iulie 1864, p. 89 ; nr. 24, 3/15 iulie 1864, p. 93 ; nr. 25, 5/17 iulie 1864, p. 97 ; nr. 26, 8/20 iulie 1864, p. 101 ; nr. 27, 10/22 iulie 1864, p. 105 ; nr. 28, 12/24 iulie 1864, p. 109 ; nr. 29, 15/27 iulie 1864, p. 113 ; nr. 30, 17/29 iulie 1864, p. 117 ; nr. 31, 19/31 iulie 1864, p. 121, nr. 32, 23 iulie/4 august 1864, p. 125 ; nr. 3/3, 26 iulie/7 august 1864, p. 129 ; nr. 34, 29 iulie'10 august 1864, p. 132 (foiletonul din acest număr e retipărit în nr. 35, 1/13 august 1864, p. 137, cu următoarea notă de subsol : „Din cauza unei erori în foiletonul numărului trecut, reproducem din nou aceeaşi materie") ; nr. 36, 2/14 august 1864, p. 141 ; nr. 37, 5/17 august 1864, 5S0 p. 145 ; nr. 38, 9/21 august 1864, p. 149 ; nr. 39, 12/24 august 1864, p. 153; nr. 40, 14/26 august 1864, p. 157 ; nr. 43, 19/31 august 1864, p. 169; nr. 44, 23 august/4 septembrie 1864, p. 173 ; nr. 45, 21 august/8 septembrie 1864, p. 177 ; nr. 46, 30 august/11 septembrie 1864, p; 161 ; nr. 47, 3/15 septembrie 1864, p. 185 ; nr. 48, 6/18 septembrie 1864, p. 189 ; nr. 49, 10/22 septembrie 1864, p. 19G ; nr. 50, 131/25 septembrie 1864, p. 197 ; nr. 51, 17/29 septembrie 1864, p. 201 ; nr. 52, 20 septembrie/2 octombrie 1864, p. 205; nr. 53, 24 septembrie/6 octombrie 1864, p. 209 ; nr. 55, 1/13 octombrie 1864, p. 217 ; nr. 56, 4/16 octombrie 1864, p. 221*; nr. 57, 8/20 octombrie 1864, p. 225 ; nr. 58, 11/23 octombrie 1864, p. 229 ; nr. 66, 15/27 noiembrie 1864, p. 261. La sfîrşitul ultimului foileton se menţionează : „Finele volumului întîi" ceea ce demonstrează că Dimitrie Bolintineanu intenţiona să-şi continue romanul, însă nu a mai realizat acest lucru. Dintr-o eroare tipografică, primul foileton din Dîmboviţa, an. VI, nr. 11 3/15 iunie 1864,, p. 41, se intitulează Doritorii români, începînd însă cu cel de al doilea foileton, din Dîmboviţa, nr. 12, 5/17 iunie 1864, p. 45, se restabileşte titlul adevărat, Doritorii nebuni, precizîndu-se într-o notă : „Rectificăm eroarea strecurată în numărul trecut, în loc de Doritorii români să se citească Doritorii nebuni." Faptul că Dimitrie Bolintineanu nu şi-a semnat romanul poate fi explicat prin aceea că, la data cînd a început să apară în Dîmboviţa, scriitorul era unul dintre cei mai înalţi demnitari de stat din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, deţinînd, de la 12 octombrie 1863, funcţia de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în guvernul prezidat de Mihail Kogălniceanu, guvern care avea să înscrie cel mai luminos moment din epoca Unirii, îndeplinind un rol hotărîtor, de însemnătate istorică, prin legile şi reformele realizate. După ce Dimitrie Bolintineanu se retrage din acest guvern, la 19 iulie 1864, Alexandru Ioan Cuza îl numeşte, în aceeaşi zi, membru al Consiliului de Stat. în această perioadă, scriitorul păstrează anonimatul asupra lucrărilor literare pe care le publică. Paternitatea lui Dimitrie Bolintineanu asupra romanului Doritorii nebuni este indubitabilă. Peste patru ani de la apariţia lui în Dîmboviţa, Dimitrie Bolintineanu publică, sub proprie semnătură, în Albina Pindului, an. I, nr. 1, 15 iunie 1868, p. 20, fragmentul intitulat Mînia cocoanei Elenca, în finalul căruia se specifică, între paranteze : „Doritorii nebuni, fragment". Unii 581 dintre puţinii istorici literari care s-au referit la acest roman an crezut că fragmentul din Albina Pindului reprezintă o continuare a romanului apărut cu patru ani înainte, în Dîmboviţa. în realitate, Mînia cocoanei Elenca nu este un capitol nou, ci reia, din Dîmboviţa, partea a doua a capitolului Dem se schimbă din Cartea IV, pină la capitolul Nehotărîrea şi hotărîrea. în ediţia noastră reproducem pentru prima dată integral romanul Doritorii nebuni, direct din Dîmboviţa, minus foile-toanele apărute în numerele 41 şi 42 care lipsesc din colecţia acestei gazete aflată la Biblioteca Academimei R.S.R. Cercetările pe care le-am întreprins la toate marile biblioteci din Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării nu au dus la nici un rezultat, neaflînd nicăieri colecţia Dîmboviţei din 1864. Din acest roman, cîteva scurte fragmente, incoerente şi neesenţiale, au fost retipărite numai în volumul al doilea al ediţiei Opere alese, text ales şi stabilit de Rodica Ocheşeanu şi Gh. Poalelungi', Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961'. Prima menţionare a romanului Doritorii nebuni a făcut-o George Popescu, în cea dintîi monografie consacrată scriitorului, Dimitrie Bolintineanu, vieaţia şi operile sale, Bucureşti, Noua tipografie a laboratorilor români, 1876, în cadruâ unei scurte bibliografii, unde este consemnat astfel : „Doritorii nebuni, roman original, un fragment. Mînia cocoanei Elenca s-a publicat în Albina Pindului din 1868 şi în ziarul Dîmboviţa." Această informaţie bibliografică este reprodusă identic de George Sion, în prefaţa sa la ediţia Poezii de Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, Editura librăriei Socec & Comp. 1877, p. XII. La începutul secolului al XX-lea, în studiul Romanele lui Bolintineanu, publicat în Literatură şi artă română, nr. 9, 1902, p. 651, Iuliu Dragomirescu citează „fragmentul de roman Doritorii nebuni", însă fără să precizeze locul şi data. apariţiei. Bizar este faptul că N. Iorga a citit romanul în paginrle Dîmboviţei, însă, cu toată uriaşa sa erudiţie, nu a reuşit să-i identifice autorul, în Istoria literaturii româneşti în veacul al XlX-lea (voi. III, Vălenii de Munte, Editura tipografiei „Neamul românesc", 1909, p. 314) scriind : în anul VI al Dîmboviţei un anonim dă Doritorii nebuni, roman contemporan, cu scene interesante din anii 1821 şi următori". O altă menţionare a romanului o întîlnim în bibliografia Ce a scris Bolintineanu, publicată în Adevărul literar şi artistic, an. IV, nr. 125, 15 aprilie 1923, p. 7, unde se notează laconic : 582 „Doritorii nebuni, fragment de roman". Probabil că bibliografia a fost întocmită de Paul I. Papadopol, deoarece acesta semneaiză, în acelaşi număr al revistei, la pagina 3, articolul D. Bolintineanu în lumina istoriei literare şi a operei sale. Surprinzător este, de asemenea, faptul că, în remacabilul său studiu despre Dimitrie Bolintineanu, inclus în volumul Cercetări de literatură română (Sibiu, Cartea românească din Cluj, 1944, p. 100), D. Popovici se rezumă la- a afirma că romanul Doritorii nebuni, „nu ne este cunoscut decît în partea lui primă, ceea ce ne interzice reconstituirea totalului", fără să dea amănunte despre locul şi data apariţiei lui. Mai mult ca sigur că nici G. Călin eseu nu a cunoscut foiletoanele din Dîmboviţa, ci numai fragmentul reprodus după patru ani in Albina Pindului deoarece în prima ediţie din Istoria literaturii române (Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1941, p. 229), notează : „Un fragment de proză Mînia cocoanei Elenca (Doritorii nebuni) este reprobabil". într-o comunicare făcută însă în 1954, în cadrul Institutului de istorie literară şi folclor, care-i poartă azi numele, G. Călinescu a întreprins o analiză a romanului pe baza foiletoanelor din Dîmboviţa, anexată apoi la sfîrşitul articolului despre Alexandru Pelimon, inclus de Al. Piru în ediţia postumă Studii şi cercetări de istorie literară (Bucureşti, Editura tineretului, 1966, p. 80). Refăcîndu-şi capitolul consacrat lui Dimitrie Bolintineanu în prima ediţie a Istoriei literaturii române, G. Călinescu şi-a revăzut şi comunicarea despre Doritorii nebuni, noul capitol fiind publicat mai întîi în Steaua, nr. 11 şi 12, noiembrie şi decembrie 1958, şi nr. 3, martie 1959, ulterior fiind reprodus de Ai. Piru în cealaltă ediţie postumă, Studii şi comunicări (Bucureşti, Editura tineretului, 1966, p. 13). Sub această formă a intrat în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ediţia a II.-a, revăzută şi adăugită (Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 227), de unde cităm concluzia : „D. Bolintineanu voia în fond să dea o replică la Ciocoii vechi şi noi ai lui N. Filimon, însă romanul e fără miez realistic şi e de înţeles de ce a zăcut în uitare". Un comentariu asupra romanului Doritorii nebuni a întreprins Teodor Vârgoliei, în articolul Al treilea roman al lui Dimitrie Bolintineanu, publicat în Scrisul bănăţean, nr. 8, august, 1957, p. 55. Romanul a fost apoi menţionat de Sil vi an Iosifescu în capitolul Din copilăria romanului românesc, inclus în finalul volumului în jurul romanului (Bucureşti, Editura pentru litera- 583 tură, 1961, p. 208), încadrîndu-1 în sfera romanului-foileton, din punctul de vedere al procedeelor compoziţionale : „în Doritorii nebuni, al treilea roman al său, neterminat, pe care 1-a publicat în Dîmboviţa din 1864, Bolintineanu foloseşte tehnica lui «va arma». înainte de a intra în masonerie, un personaj e supus la încercări presupus primejdioase şi e lăsat suspendat la sfîrşit de capitol." Pe o lectură a romanului în paginile Dîmboviţei s-a bazat şi Mihai Zamfir,-în articolul încercare asupra începuturilor romanului românesc, apărut în Limbă şi literatură, voi. X, 19*65, p. 175. Pornind de la ideea că, prin romanele lui Dimitrie Bolintineanu, încă din faza de pionierat a romanului românesc, „apar primele realizări de proză «obiectivă», mînuind cu naturaleţe tehnica modernă a planurilor diferite", Mihai Za'mfir apreciază că Elena şi Doritorii nebuni „marchează saltul calitativ", în Doritorii nebuni, se observă în continuare, Dimitrie Bolintineanu „plătind încă tribut unor procedee terifiante, realizează o construcţie complexă cu alternarea a două planuri istorice diferite (al revoluţiei de la 1848 şi al revoluţiei lui Tudor). în acelaşi roman capătă un loc larg monologul interior. Personajul principal, tînărul Dem, suferă o transformare fundaimentală în decursul acţiunii, iar prezentarea fundalului istoric se îmbină cu individualizarea precisă a tipurilor." în studiul Romanul de mistere în literatura română (Craiova, Scrisul Românesc, 1981, p. 163), Marian Barbu nu întreprinde însă analiza romanului Doritorii nebuni pe baza lecturii1 lui integrale în Dîmboviţa, ci se lasă înşelat de cele cîteva) fragmente reproduse în ediţia din 1961, acreditând ideea falsă că acestea ar constitui întregul roman. Marian Barbu vorbeşte de „proiecţia epică, propusă în foiletoanele Dîmboviţei, începînd cu nr. 11, pînă la 25 iulie 1864". Făcînd această afirmaţie, comite două erori. Mai întîi, Doritorii nebuni nu a apărut, după cum am arătat, numai „începînd cu nr. 11, pînă la 25 iulie 1864". în al doilea rînd, transcrie eronat chiar indicaţia bibliografică din ediţia din 1961, în care se arată că fragmentele reproduse au apărut în „Dîmboviţa, nr. 11, 18, 19, 20, 21. 22 din iunie şi nr. 24 şi 25 din iulie 1864". Marian Barbu face din nr. 25 al gazetei, data de 25 iulie 1864. Acţiunea romanului Doritorii nebuni se desfăşoară în perioada anterioară revoluţiei de la 1848, obectivul principal în jurul căruia este grefată naraţiunea fiind societatea secretă „Re-generaţiunea". Se pare că Dimitrie Bolintineanu a pornit de la date reale. în iulie 1848 luase fiinţă, la Bucureşti, Clubul Re- 584 generaţiei, cu scopul de a apăra cauza revoluţiei, prin influenţarea directă asupra desfăşurării evenimentelor, eontracarînd astfel unele acte ale guvernului provizoriu, în care, după cum se ştie, intraseră şi elemente cu atitudine echivocă sau de-a dreptul reacţionară. Din această organizaţie a făcut parte şi Dimitrie Bolintineanu, alături de ceilalţi fruntaşi ai revoluţiei. în momentul pregătirii alegerii Adunării Constituante, se punea problema desemnării unor deputaţi care să reprezinte cu adevărat interesele revoluţiei. Pentru desemnarea candidaţilor, Clubul Regene-raţiei formează un Comitet central electoral, în componenţa căruia intră şi Dimitrie Bolintineanu, cum ne informează un document al vremii : „în seara de 1 august, Clubul Regeneraţiei a ţinut seanţă publică ; chestiunea alegerii deputaţilor pentru Adunarea Constituantă a fost în dezbatere ca una ce are influenţă, sau mai bine de la care depinde statornicirea principelor Constituţiei noastre şi a fericirii României. Pentru acest sfîrşit se alese un Comitet central care, punîndu-se în relaţie cu comisarii guvernului^ să se informeze despre persoanele cari ar răspunde mai bine la această mare trebuinţă, adică la dezvoltarea principelor Constituţiei" (Anul 1848 în Principatele Române, voi. III, p. 158). Potrivit numărului de voturi obţinut, Dimitrie Bolintineanu a fost ales al doilea, cu 75 de voturi, după Cezar Bolliac, care primise numărul maxim, 78 de voturi. Printre ceilalţi 19 „mădulari" ai Comitetului central electoral mai fuseseră aleşi, în ordinea numărului de voturi : I. Brătianu, Alecu Golescu, C. Bălcescu, C. A. Rosetti, Gr. Grădişteanu, A. Zâne, Ioan C. Cantacuzino, Ioan D. Filipescu, C. Roată, Gri-goret Pereţ, P. Teulescu etc. Pe lîngă zugrăvirea atmosferei din cadrul societăţii secrete „Regeneraţiunea", romanul conţine şi largi incursiuni retrospective în evenimentele anului 1821, legate de revoluţia lui Tudor Vladimirescu, precum şi povestea romantică, de factură melo^-dramatică, a iubirii lui Dem pentru o jună aristocrată. Firul acestor acţiuni paralele, nefiind condus cu destulă pricepere, face ca intriga romanului să fie greoaie, lipsită de unitate, uneori părînd nedesluşită. în acest sens, Silvian Iosifescu observă : „Ordonarea faptelor în timp ridică pentru primii romancieri dificultăţi care din perpspectiva de azi par surprinzătoare. Chiar motivarea unei serii de fapte prin altele, mai vechi, deci nararea unor întîmplări anterioare povestirii, e făcută la început cu multă stîngăcie. Abia mai tîrziu, în nuvelele mai întinse ale 585 lui Delavrancea, privirea retrospectivă se va produce firesc, fără să dea impresia de artificiu, ori fără să se întrerupă povestirea principală, Baronzi ori Pelimon introduc însă cîte un capitol care rămîne izolat, ca o insulă. în Doritorii nebuni al lui Bolintineanu e o alternare de epoci care dă, paradoxal, impresia de joc în timp dintr-unele romane formaliste contemporane. Acţiunea se desfăşoară alternativ în 1837 şi înaintea răscoalei lui Tudor. Intrigile şi personajele sînt deosebite, deşi se bănuieşte un raport între ele. Cele două acţiuni par a fi fost amestecate din greşeală" (op. cit., p. 216). Cu toate acestea, romanul are o finalitate precisă, clară la o lectură atentă. Prin descrierea acţiunilor societăţii secrete şi prin portretizarea morală a membrilor acesteia, romanul zugrăveşte frămîntarea de idei din epoca prepaşoptistă, ciocnirea antagonică dintre ele, trecînd pe primul plan şi promovînd cu o vădită simpatie ideile democratice, revoluţionare. Incursiunile în evenimentele anului 1821. sînt făcute de scriitor în dublu scop. întîi, pentru a stabili o legătură, o continuitate între ideile agitate în anul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu şi între cele ce cîştigau rol preponderent în jurul anului 1840. Şi, în al doilea' rînd, pentru a lumina diferite aspecte ale biografiei eroilor săi cu fapte antecedente. Membrii societăţii secrete „Regeneraţiunea", cu nume destul de enigmatice, ca Vel, Cheren, Luţ, Edem, Els şi alţii, ţintesc să găsească o rezolvare a marilor probleme care frămîntau epoca respectivă. în mijlocul lor există însă o mare disensiune, o totală lipsă de unitate de idei, izvorîtă din însăşi natura societăţii lor conspirative. Aceasta are, pe de o parte, un caracter francmasonic şi practică ritualul specific, iar pe de altă parte, prin-tr-unii din membrii săi, agită idei revoluţionare. Ba, mai mult, adăposteşte şi spioni camuflaţi. Din această cauză, societatea se destramă. E posibil ca, în prezentarea practicilor specifice ritualului francmasonic, din cadrul societăţii secrete „Regeneraţiunea", Dimitrie Bolintineanu să fi pornit de la unele realităţi ale epocii. Se cunoaşte, pe bază de documente, că şi în ţările româneşti, atît la Iaşi cît şi la Bucureşti, luaseră fiinţă, încă din prima jumătate a secolului al XlX-lea, loji cu caracter francmasonic, în care fuseseră atrase şi personalităţi ale vieţii publice din acea vreme. Aşa cum relevă Z. Ornea în Junimea şi junimismul (Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, p. 2H9—220), însuşi Titu Maiorescu recunoştea că unii dintre junimişti, în frunte cu Vasile Pogor şi P. P. Carp, deveniseră membri ai fi- 586 lialei ieşene a iojei „l'Etoile de Roumanie", înfiinţată la 18 august 1866, sub conducerea lui George Şuţu. Relatînd o convorbire avută, la 3 mai 1870, cu C. Şuţu, fratele lui George Şuţu, Ti tu Maiorescu notează că această lojă fusese concepută ca o „pepinieră pentru partidul conservator" (însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, voi. I, Bucureşti, Editura librăriei Socec & Co., 1936, p. 146;). Diverse asociaţii, organizate pe structura ritualului francmasonic, existaseră însă, la noi, si mai înainte, deci în epoca în care Dimitrie Bolintineanu plasează acţiunea romanului Doritorii nebuni. Aşa cum ne informează istoricul francez de origine română Gerard Serbanesco, în volumul al treilea din lucrarea sa Histoire de la Franc-Ma-ţonnerie universelle (Paris, Les editions „Demange", 1966, p. 301), unde tratează într-un capitol aparte despre La Franc-Magonnerie en Roumanie, practicile de acest gen fuseseră aduse la noi de unii tineri care îşi făcuseră studiile la Paris. Aceştia se iniţia-seră „dans une Loge de Paris, qui s'appelait â Tepoque VAthenee des Etrangers", în cadrul căreia erau cultivate aspiraţiile de libertate naţională şi dreptate socială, însufleţitoare pentru tinerii români. „II est vrai qu'â cette epoque, cette Loge etait reputee la plus liberale de Paris", precizează Gerard Serbanesco. Poate că din această lojă a făcut parte şi C. A. Rosetti, primind chiar un anumit rang în ierarhia ei interioară, după cum notează în Jurnalul meu (ediţie îngrijită şi prefaţată de Marin Bucur, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1974, p. 72) : „Astă-seară, în sfîrşit, fusei la lojă. îmi deteră gradul al doilea. Le făcui un cuvînt de care toţi fură încîntaţi şi mă numiră, în sfîrşit, şi în postul de al doilea secretar, eu un strein, un necunoscut ! Este un ce mic de tot, dar tot este, şi numele acela de secretar ce mi-1 deteră, mi se pare că este o prevestire că condeiului îi va şedea bine odată în mîna mea." Prin intermediul lui C. A. Rosetti intră în această lojă şi George Creţeanu, cum notează, în altă parte, în Jurnalul meu (p. 220) : „Aseară am fost la lojă, unde fu primirea Creţeanului. îl chinuirăm pe bietul om, însă cum în adevăr acele eprevuri îţi arată adesea cine e omul acela." Cea mai cunoscută lojă de la noi a fost „rEtoile du Da-nube" (Steaua Dunării), înfiinţată la Iaşi, în 1856, şi apoi la Bucureşti, în 1857. în epoca prepaşoptistă, în care Dimitrie Bolintineanu plasează activitatea societăţii secrete „ Regeneraţi u- 587 nea", tinerii însufleţiţi de ideile înaintate ale vremii foloseau asociaţiile de acest tip ca mijloc de a pune în practică aspiraţiile de libertate naţională şi dreptate socială. Pătrunzînd în aceste asociaţii, mulţi tineri revoluţionari se străduiau să le canalizeze activitatea în direcţia dezideratelor patriotice şi democratice, să le implice în acţiunile cu caracter social-politic înaintat, aşa cum sugerează şi Dimitrie Bolintineanu în romanul său, îndeosebi prin intervenţiile lui Vel. în acest sens, Gerard Serbanesco recunoaşte : „Bien que le Franc-Ma-connerie veuille se tenir au-dessus des manifestations politiques, donc en dehors de toute preoccupation momentanee, elle subit quand meme i'influence du milieu, de la vie sociale, de la vie culturelle, et de la vie politique !... Donc pour realiser l'idee de liberte naţionale, de pays opprimes, occupes, ou en etat d 'in feri ori te, dans toutes Ies reunions maccnniques furent discutes Ies moyens Ies dIlis appropries pour realiser ces desiderats." Legată de existenţa societăţii secrete „Regeneraţiunea" este povestea vieţii lui Dem, singurul personaj al romanului conturat în detalii de către Dimitrie Bolintineanu. în acţiunea de atragere a lui Dem în rîndurile societăţii secrete, in prezentarea ţelurilor acestei societăţi constă mijlocul prin care Dimitrie Bolintineanu reuşeşte nu numai să zugrăvească ciocnirea de idei din epoca respectivă, ci să şi realizeze un viu tablou critic al societăţii româneşti din acea vreme. Ca şi în romanele Manoil şi Elena, şi în Doritorii nebuni Dimitrie Bolintineanu îşi împarte personajele în oameni ataşaţi ideilor democratice şi patriotice, şi oameni refractari acestor idei. în Doritorii nebuni, personajul care se face purtătorul celor mai înaintate idei ale epocii este Vel. Scriitorul îl înconjoară pe Vel cu vădită simpatie, din paginile romanului reieşind clar că atiudinea personajului este şi atitudinea lui Dimitrie Bolintineanu. Sfîrşitul romanului este precipitat, forţat. în Dîmboviţa, nr. 58, 11/23 octombrie 1864, Dimitrie Bolintineanu îşi întrerupe naraţiunea. O reia abia în nr. 66, 15/27 noiembrie 1864, unde nu face decît o caracterizare generală social-politică, despre tinerii prezentaţi în ciocnirea de idei a timpului spunînd numai cîteva cuvinte vagi : „O, juni începători ai sîntei idei de unire î Mulţi dintre voi nu mai sînt în viaţă. Ei au căzut în luptele ce veniră în urmă, flacăra sufletului lor a ars argilul pieritor, şi pământul a acoperit ţărîna lor, şi timpul a şters numele lor 588 din cartea vieţii, fără ca ţara să ştie că ei au fost începătorii unirii !" Din punct de vedere artistic, romanul Doritorii nebuni este inferior celorlalte două romane ale lui Dimitrie Bolintineanu, Manoil şi Elena. Personajele acţionează prea puţin, se pierd în discuţii interminabile. Portretizarea lor e redusă la cîteva trăsături ale aspectului fizic, exterior. Episoadele romanului nu sînt sudate între ele, nu se află într-un raport de continuitate ascendentă. Multe din ele sînt complet de prisos, îngreunează lectura, cum este, de pildă, cel în care se face istoricul francmasoneriei. Alte episoade, deşi servesc ideea romanului, totuşi nu fac corp comun cu naraţiunea, avînd mai mult o valoare în sine. Asa sînt episoadele în care se descriu, retrospectiv, momente ale revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, în ele Dimitrie Bolintineanu narînd faptele într-un stil sec, lipsit de expresivitate, aglomerînd date cu caracter documentar, unele printr-o viziune strict personală. Bine realizate sînt cîteva- descrieri ale mahalalelor Bucîireş-tiului şi al unor biserici sau edificii publice, izbutind să aducă unele imagini autentice, culoarea locală. Desigur, romanul Doritorii nebuni este rodul fanteziei creatoare a lui Dimitrie Bolintineanu, oscilînd între realitate şi ficţiune. Prin unele laturi ale acţiunii s,aie evocă însă, retrospectiv, anumite fapte şi evenimente cu caracter istoric care se cer precizate şi clar înţelese. Astfel, tinerii grupaţi în societatea secretă „Regeneraţi un ea" erau ostili politicii echivoce a domnitorului Alexandru Ghica, care se lăsa intimidat şi tutelat de ingerinţele censului rus Rickman, reprezentantul guvernului ţarist în Principate, în timpul Regulamentului organic. Prin pacea de la Adrianopol, din 11829, în urma războiului ruso-turc. Poarta otomană se obliga să respecte regulamentele administrative ce urmau să fie elaborate în perioada ocupaţiei Principatelor Române de către armata ţaristă, pînă cînd Turcia va plăti despăgubirile de război. în ampla şi recenta lor lucrare, De la statul geto-dac la statul român unitar (Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1963, p. 237), Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu precizează : „Prin acest act Imperiul ţarist a reuşit să realizeze ceea ce nu reuşise Poarta otomană timp de patru veacuri : să ţină ţările române sub ocupaţie militară străină şi să instaleze în fruntea lor un guvernator rus (Kiseleff) timp de mai mulţi ani, deşi, formal, guvernul de la Petersburg se prefăcea că re- 589 cunoaşte autonomia ţărilor române. In timpul guvernatorului rus, însăşi Adunarea boierilor şi-a pierdut vechile atribute de decizie, deoarece preşedintele ei, de regulă mitropolitul ţării, a iost pus în imposibilitate de a^şi mai exercita funcţia care a fost preluată de consulul rus." Retrăgîndu-şi trupele în 1334, guvernul ţarist numeşte ca domnitor pe Alexandru Ghica, în Ţara Românească, şi pe Mihail Sturdza, în Moldova, subordonîndu-i politicii sale şi dispoziţiilor noului consul Rickman. în momentul în care acesta, prin ingerinţele vsale abuzive în treburile interne ale ţărilor româneşti, cere Adunării obşteşti .să introducă în Regulamentul organic un articol prin care se stipula ca orice lege sau măsură administrativă internă să nu devină valabilă decît după aprobarea ei de către cabinetul ţarist de la Peters-burg, — prin care, de fapt, se anula autonomia ţărilor româneşti — ia naştere un puternic curent de opinie împotriva Imperiului ţarist şi a domnitorilor subordonaţi lui, conducînd, treptat, Ia manifestări protestatare şi, în cele din urmă, la acţiuni revoluţionare, aşa cum sugerează şi Dimitrie Bolintineanu în romanul, său. Referitor la această problemă, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu citează, în lucrarea lor, următoarea apreciere a istoricului sovietic A. A. lordanski : „Regulamentul nu a putut satisface nici ţărănimea, nici pe liberali şi, de aceea, de la primii paşi a devenit o sursă de conflicte şi sîngeroase răfuieli poliţieneşti, iar pentru naţionalităţi el s-a transformat într-o permanentă şi amară semnalare a unei grosolane voinţe străine impusă întregului popor, un simbol al speranţelor sfărîmate investite în Rusia care s-a dovedit a fi1 tot atît de cotropitoare, ca toate celelalte. în afară de Regulament însă, şi multe altele aminteau de planurile cotropitoare ale puternicului vecin răsăritean. Retrăgîndu-şi trupele din Principate în anul 1$34 şi numind ca domnitori pe protejaţii săi, Alexandru Ghica şi Mihail Sturdza, Rusia nu-şi lua ochii de pe România. în Principatele dunărene au fost numiţi ca instructori doi colonei ruşi care, de fapt, comandau unităţile/militare/naţionale româneşti şi a fost trimis un consul pentru ambele Principate, un oarecare Ri-ckman, care îşi supraestima sarcinile sale de plenipotenţiar. Permanenta lui ingerinţă în politica internă a Principatelor a constituit sursa unor continui neînţelegeri, complicînd situaţia — şi aşa duşmănoasă în raport cu Rusia — din Principate. Proteste împotriva acţiunilor lui zburau şi la Petersburg şi la ambii domnitori. Dar Petersburgul rămînea surd şi mut, iar 590 domnitorii — in calitatea lor de supuşi executanţi ai directivelor cabinetului petersburghez — luau măsuri represive împotriva protestatarilor. Toată această politică a dus la aceea că nemulţumirile determinate de Regulamentul organic şi de acţiunile Jui Rickman şi îndîrjirea contra Rusiei s-au repercutat asupra domnitorilor înşişi. Revolta s-a concretizat într-o serie de atacuri opoziţioniste care s-au transformat, treptat, într-o puternică mişcare revoluţionară." în acelaşi sens, în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi (ediţia a doua., revăzută şi adăugită, Bucureşti,, Editura Albatros, 1075, p. 506), reconstituind agitaţia produsă de cererea guvernului ţarist de a se introduce noul articol în Regulamentul organic (împrejurare evocată şi de Dimitrie Bolintineanu în romanul său), Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu arată că, „în cele din urmă, articolul, care însemna,, de fapt, interzicerea dreptului de a face legi noi, fu introdus, iar membrii Adunării obşteşti care protestaseră, pedepsiţi. în fruntea acestora se afla luminatul şi patriotul dregător Ion Cîmpi-neanu ; el izbuti să plece în străinătate, unde protestă împotriva încălcărilor ruseşti şi făcu propagandă pentru programul său, care prevedea : înlăturarea protectoratului rusesc, ca şi a suzeranităţii turceşti, tributul răscumpărîndu-se o dată pentru totdeauna, apoi unirea tuturor românilor şi egalitatea claselor sociale, aşadar un program naţional şi revoluţionar. La întoarcere,. Cîmpineanu fu arestat şi închis la mănăstirea Mărgineni, ceea ce provocă o mare indignare în ţară." Modul în care Dimitrie Bolintineanu 1-a înfăţişat, în romanul său, pe domnitorul Alexandru Ghica, corespunde adevărului istoric, confirmat de Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu : „Alexandru Ghica era, după cum spune un istoric contemporan, un «om bun, însă fără curaj... prieten al ţării, dar mai mult încă al postului său»" (op. cit., p. 566). în ceea ce priveşte modul în care este prezentată, în romanul Doritorii nebuni, revoluţia1 din 1821, trebuie arătat că Dimitrie Bolintineanu nu motivează suficient de clar asprimea cu care Tudor Vladimirescu reprima actele de indisciplină din armata sa de panduri, lăsînd să se înţeleagă că nemulţumirile provocate de pedepsele aplicate ar fi constituit principala cauză a tragicului său sfîrşit. Adevărul istoric este că Tudor Vladimirescu a fost prins şi ucis în urma complotului urzit de eteriştii lui Alexandru Ipsilanti şi adversarii ascunşi din propria sa ar- 591 mată, ofiţerii Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, aceştia fiind cei care provocau, din umbră, actele de indisciplină. In remarcabila sa lucrare, 1821 — Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească (Craiova, Scrisul Românesc, 1978, p. 486), Mircea T. Radu subliniază : „Tragerea la răspundere a lui Vladimirescu pentru execuţiile ordonate în rîndurile oştirii1 sale, după plecarea sa din Bucureşti, nu putea fi în nici un caz de competenţa şefilor eterişti, după cum nu intra nici în atribuţiile ofiţerilor D. Macedonschi şi Hagi Prodan, cu atît mai mult cu cît aceştia, prin acţiunea lor de instigatori şi complotişti, au provocat în bună măsură pedepsele capitale la care a recurs Tudor, în scopul de a menţine disciplina oştirii. Proclamaţia de la Padeş interzicea pandurilor jefuirea populaţiei şi anunţa că averea boierilor ostili poporului răsculat se va lua «pentru folosul de obşte» : «Să ştiţi că nimenea dintre noi nu este slobod, în vremea acestii Adunări — obştii folositoare — ca să se atingă măcar de un grăunţ, de binele sau de casa vreunui neguţător, oroşan sau ţăran, sau de al vreunui lăcuitor.» Pedepsind aspru pe ostaşii prădători, şi cu deosebire pe aceia care răpeau averea sătenilor, Tudor se adresa adeseori pandurilor cu astfel de cuvinte (reconstituite de C. D. Aricescu, după memoriul lui Chiriac Popescu şi după mărturiile pandurilor anchetaţi) : «Noi nu ne-am sculat ca să răpim averea fraţilor noştri, ci s-o apărăm împotriva prădătorilor, după cum ne-am legat prin jurământ.»" Episodul de la Goleşti, cînd Tudor Vladimirescu a vrut să execute patru căpitani de panduri, evocat şi de Dimitrie Bolintineanu în romanul Doritorii nebuni, a fost speculat de Dimitrie Macedonschi pentru a instiga pe panduri şi căpeteniile lor să se ridice împotriva lui Tudor Vladimirescu. în lucrarea sa, Mircea T. Radu arată : „La Goleşti, şeful pandurilor a vrut să execute patru căpitani de panduri — Oarcă, Cuţuiu, Ienescu si Urdăreanu —, care refuzaseră să dea semnături de adeziune la măsurile preconizate de el pentru întărirea disciplinei oştirii. Primii doi, ştiind ce-i aşteaptă, au reuşit să se ascundă ; ceilalţi însă, cînd au fost chemaţi de Tudor, s-au înfăţişat îndată. Urdăreanu a fost spînzurat, iar Ienescu a scăpat, datorită rugăminţilor comandirului artileriei (Caoaleţeanu) şi ale aghiotan- 592 tului lui Tudor (Cioranu). Spînzurarea lui Urdăreanu — arata Cioranu — a provocat o stare de nemulţumire şi de fierbere în rândurile căpitanilor de panduri. D. Macedonschi s-a ivit între ei şi a început să-i instige : «El s-a întors către căpitani,, dojenindu-i şi numindu-i proşti pentru că sufăr nişte asemenea fapte. Apoi le-a declarat că pandurii sînt în contra lui Tudor,. şi cei ce vor rămînea cu Tudor vor pieri împreună cu dînsul.»u în realitate, Alexandru Ipsilanti, în coaliţie cu Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan, au pus la cale complotul de a-1 pierde pe Tudor Vladimirescu deoarece acesta, ca şi Poarta otomană, se situa pe o poziţie adversă Eteriei. Cităm din aceeaşi lucrare a lui Mircea T. Radu : „Tudor şi Poarta, în cooperare sau separat — dar fiecare din punctul său de vedere —, aveau de combătut pe Ipsilanti : Vladimirescu, — de pe poziţia Ţării Româneşti, subjugate de fanarioţi şi prădate, acum, pînă la pustiire de forţele eteriste, ce o prefăeuseră în teatru de război,, fără a-i deschide în vreun fel perspectiva înlăturării jugului străin, a emancipării naţionale şi sociale ; la rîndul ei, stăpînirea otomană, din motive contrarevoluţionare, combătea pe Ipsilanti,. ce iniţiase o acţiune ruinătoare pentru imperiu" (op. cir., p. 484). Bazîndu-se pe documentele epocii, Dimitrie Bolintineanu a înfăţişat veridic înfruntarea dintre Tudor Vladimirescu, după ce a fost arestat, şi aghiotanţii lui Alexandru Ipsilanti, erijaţi în judecători. Confirmarea o avem în lucrarea lui Mircea T. Radu,, care apelează la mărturiile autentice ale lui Minai Cioranu : „După ce Tudor a fost dat în mîna lui Vasile Caravia şi închis în vechea Mitropolie din Tîrgovişte, «doi aghiotanţi ai lui Ipsi-lant, Lasani şi Scufi, veneau şi-1 chinuiau, întrebîndu-1» : «Spune, tîlharule vlahe, ce te-a îndemnat de ai ţinut corespondenţă cu turcii, ca să ne prăpădeşti ?» Tudor însă le răspundea : «Datoria mea către Patrie, aceasta m-a silit. Pentru că voi, după ce aţi proclamat libertatea şi aţi venit în Ţările Româneşti, subt cuvînt numai de a trece prin ţara noastră în Turcia, v-aţi călcat cuvîntul de cinste şi ne-aţi luat drepturile strămoşilor noştri, şi aţi ridicat şi ridicaţi şi astăzi biruri din ţara noastră, şi aţi prădat şi aţi jăfuit toată ţara, începînd de la cai şi arme, şi neoprindu-vă nici înaintea altarului, dezbrăcînd icoanele şi furînd vasele cele sfinte din altarele bisericilor noastre ! Aţi necinstit fete înaintea părinţilor, femei înaintea bărbaţilor, copii parte bărbătească, săvîrşind cruzimi neauzite şi cele mai pă-gîneşti fapte, pe care nu le-au săvîrşit nici chiar turcii în ve- 593 ehime. Şi mai aveţi gură a mă întreba că ce m-a silit a ţine corespondinţa cu turcii pentru prăpădenia voastră ?»" (op. cit., p. 484). Din romanul Doritorii nebuni al lui Dimitrie Bolintineanu, imaginea lui Tudor Vladimirescu reiese luminoasă, de luptător revoluţionar dăruit pînă la jertfa de sine împlinirii nobilelor idealuri patriotice ale libertăţii naţionale şi sociale. ADDENDA MANUEL După cum am arătat la începutul acestui capitol de Note şi comentarii, în unicul număr al reînviatei sale gazete Dîmboviţa, din 22 martie 1870, p. 10, Dimitrie Bolintineanu retipăreşte începutul romanului Manoil, insa4 într-o formă revăzută, de data .•aceasta cu titlul Manuel, însoţit de următorul preambul : „Această carte fu scrisă în exil. La Rusciuc, unde, venit din Paris, apropiei o lună, aşteptînd să vie sora mea Ecaterina -să o văz. Dar domnul ţării Ştirbei nu permise aceasta. Plec -spre Constantinopoli, unde petrecînd serile în plăcuta societate la d-1 Ion Ghica, în graţiosul său locaş pe Bosfor, citii acest roman. Era mai lung, partea a doua era scenele de degradare ale eroului printr-o femeie. D-na Saşa Ghica declara că partea întîi este o lucrare graţioasă ; iar a doua detestabilă ; cartea însă se publică la Iaşi întreagă, prin Sion poetul, care adaogă personalitatea sa în carte. De atunci nu a mai ieşit altă ediţiune pînă astăzi. Mi s-a părut că d-na Saşa Ghica avea cuvînt cînd respingea partea a doua. Astăzi reapare fără acea parte. în acest roman era o idee, ideea că un om poate să se facă rău precum şi bun prin •femeie. S-a criticat mult această specie ce se cheamă roman. Romanul este însă singura epopee ce se poate citi încă în secuiul nostru. Cînd este bine conceput, pasionat simţit, adînc cugetat <şi nobil exprimat, şi are o idee morală, romanul nu este o operă a dispreţui ; nimic nu se introduce mai mult în spiritul social •ca dînsul, şi serviciul ce poate face este imens, în raportul deli-eatizării sentimentelor şi poleirii datinilor ; ideile generoase cată 594 să predomine într-insul în faţa societăţii cea bună ; bine scris,, poate aduce mult bine. Cei care citesc mai mult literatura sunt femeile şi această formă este forma ce le convine mai mult,, fiind mai uşoară." Opiniile lui Dimitrie Bolintineanu despre roman, expuse în acest preambul, merită o atenţie mai îrrare, demonstrînd că el este un adevărat întemeietor al acestei noi specii epice în literatura română, nu numai prin creaţia sa literară propriu-zisă,. ci şi prin ideile teoretice pe care le-a afirmat. Dacă romanul românesc a avut o apariţie tîrzie, cu multe tentative eşuate,, aceasta s-a datorat nu numai lipsei de experienţă în abordarea acestui complex şi dificil gen de scrieri, ci şi unei concepţii despre roman vehiculată neclar şi uneori contradictoriu, în literatura noastră, pînă în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea. Pentru a releva mai distinct meritul lui Dimitrie Bolintineanu în promovarea romanului în literatura română, considerăm necesar să-1 privim din perspectiva opiniilor despre roman formulate în epoca sa. Noţiunea de „roman" (de „romanţ" sau de „romans", cum o utilizau scriitorii noştri din veacul al XlX-lea), a început să aibă circulaţie la noi în jurul anului 1830, în primul rînd în comentariile marginalii sau în prefeţele care însoţeau diferite traduceri din literaturile străine. Discutarea acestei noi specii a genului epic se axa, mai întîi, pe două idei principale, referitoare la funcţia şi roiul pe care trebuia să le îndeplinească.. Astfel, se sublinia cu pregnanţă că romanul este o oglindă a societăţii, că dispune de mult mai multe mijloace pentru a zugrăvi concret şi detaliat viaţa oamenilor şi diferite aspecte ale realităţii în oare trăiesc. Pornind de la ideea de frescă a vieţii umane şi sociale, se cerea ca romanul să îndeplinească în primul rînd o funcţie moralizatoare, să contribuie la îndreptarea moravurilor şi a tuturor aspectelor reprobabile observate în mediul înconjurător. Traducînd Aneta şi Luben de Marmontel, in 1829, Grigore Pleşoianu menţiona, în prefaţa volumului, că dacă şi la noi ar exista „istorii pentru tot felul de greşeli, apoi atunci fără îndoială că am greşi mai puţin". Funcţia moralizatoare a romanului era afirmată mai clar în prefaţa lui' Simion Marcovici la: Viaţa contelui de Comminy de M-me de Tencin, apărută în 1830. Informînd cititorii despre conţinutul şi semnificaţiile romanului pe care îl prezenta în traducere românească, Simion Marcovici 595 atrăgea atenţia că „numirea de romanţ să nu sperie pe nimeni, că nu însumează alt decît o istorioară plăsmuită", adăugind : „Aşadar această plăsmuire poate fi bună şi folositoare şi iarăşi vătămătoare, după scoposul scriitorului. Cît pentru acest romanţ, îndrăznim a zice că nici un părinte, nici un copil de verice treaptă sau feliu vor fi; nu să poate supăra, pentru că într-însul vom vedea întîi că neunirea familiilor pricinuieşte cele mai grozave necazuri şi al doilea că orbească pornire a tinerilor la patima amorului îi azvîrlea în noianurile ticăloşiii şi ale chinurilor, de care numai moartea poate să-i scape." Ideea că romanul are în primul rînd menirea să insufle oamenilor principii morale sănătoase revine şi în prefaţa lui Ion Heliade Rădulescu la Julia sau Noua Eloise de J. J. Rousseau, din 183*7, în care spunea : „Unde năravurile sînt stricate, legăturile rudeniei şi prieteşugului nerespectate, amorul în dep-ravaţie şi necunoscut, romanul, fără să strice obiceiurile, dimpotrivă, începe a le îndrepta : încălzeşte inimile tinerimei şi-i nobilează sentimentele." O concepţie asemănătoare întîlnim şi la Mihail Kogălniceanu, în fragmentul de roman Tainele inimii din 1850. Cu timpul însă concepţia asupra romanului se lărgeşte, concomitent cu pătrunderea tot mai intensă, în original sau în traducere, a romanelor din literaturile străine, cu apariţia celor dintîi tentative de roman din literatura noastră. în 1856, în prefaţa sa la romanul Octav, tradus din franţuzeşte, fără a indica autorul, C. D. Aricescu subscria, iniţial, la aceeaşi idee, că „romanul, ca şi teatrul, e un speciu (oglindă) ce reflectă viciile şi virtuţile, sublimul şi grotescul", însă preciza, în continuare, că rolul romanului nu este numai acela de a da un verdict asupra moravurilor epocii respective, ci şi de a oferi cititorilor posibilitatea să înveţe „cu plăcere şi succes, istoria şi geografia, da-tinele şi costumele secolilor trecuţi." Lărgind astfel noţiunea de roman, C. D. Aricescu îl considera şi un mijloc de evocare a trecutului, a tuturor caracteristicilor social-umane, istorice şi politice dintr-o epocă mai îndepărtată (cf. C. D. Aricescu : Scrieri alese, ediţie îngrijită de Dan Simonescu şi Petre Costinescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 313). O amplă abordare teoretică a problemelor romanului întîlnim mai ales în „romanţul" lui Pantazi Ghica, Un boem român, apărut în 1860. Multe din afirmaţiile acestui interesant şi încă necunoscut prozator din veacul trecut merită a fi relevate, provenind de la un om cult, cu vederi largi, înaintate. Pantazi Ghica pornea de la teza că un 596 roman, prin posibilităţile artistice de care dispune, trebuie să fie o oglindă a vieţii sociale, în care oamenii să-şi găsească corespondentul lor, problemele care-i frămîntă, trebuie să critice aspectele negative, pentru a le transforma : „Un romanţ este totdeauna tabloul societăţii, critic al răului, al viţiului, prejudi-ţielor, tot omul are sau a avut o parte a existenţei sale consacrată unui romanţ." Vorbind despre necesitatea folosirii „inspiraţiunilor imagi-naţiunei" de către scriitorul care înfăţişează viaţa oamenilor, Pantazi Ghica vedea în aceasta calea spre realizarea unei lucrări nu numai plăcute şi interesante, dar şi cu valoare educativă şi instructivă : „Neapărat că autorul care descrie o epi-soadă a vieţii unui om, profită de inspiraţiunile imaginaţiunei sale ca să dea scrierei o dezvoltare frumoasă, ornamente elegante, gîndiri atingătoare, o oarecare poezie, un limibagiu ales, şi o urmare de neadevăruri graţioase cari dau romanului o formă plăcută, un subjet atingător, o descriere interesantă, un scop moral şi instructiv." Mijloacele realizării artistice nu-i erau indiferente. Pantazi Ghica era conştient că un roman va fi cu atît mai plăcut, mai folositor şi mai valoros, cu cît el este superior realizat artisticeşte, cu cît reuşeşte să atragă atenţia cititorului şi să-1 emoţioneze prin imaginile construite : „Romanul este studiul vieţii ; ca să fie aşa şi ca să ajungă la rezultatele aceste trebuie neapărat să fie prezentat sub colori, forme şi aspecte care plac, ating, fixă atenţiunea, mişcă sufletul, vorbeşte inimei mai mult decît inteligenţei, şi inspiră simţiminte de compasiune, de iubire, de admiraţiune pentru tot ce este înalt, sublim şi nobil." Problema romanului a fost abordată şi în partea iniţială a romanului Don Juanii din Bucureşti, publicat anonim, ca foileton, în ziarul Independinţa din 1861. Mult timp s-a crezut că acest roman aparţine lui Ion Ghica (cf. Eugenia Carcalechi : Despre două scrieri necunoscute ale lui Ion Ghica, în Arhiva, an. XVII, nr. 1, ianuarie 1906, p. 40'; G. Bogdan-Duică : Un roman de Ion Ghica, în Sămănătorul, an. V, nr. 17, 23 aprilie 1906, p. 325 ; N. Iorga : începuturile romanului românesc, în Sămănătorul, an. V, nr. 30, 23 iulie 1906, p. 583 ; N. Georgescu-Tistu : Ion Ghica — scriitorul, Bucureşti, Academia Română, 1935 ; Olimpiu Boitoş : Introducere la ediţia Scrisori către Vasile Alecsandri, Bucureşti, 1947). Ulterior, G. Călinescu, sub cunoscutul său pseudonim Aristarc, în articolul „Romanul" lui Ion Ghica, publicat 597 în Naţiunea, an. II, nr. 478, 27 octombrie 1947, p. 2, emite ipoteza că romanul aparţine lui Pantazi Ghica. Cercetările mai noi propun însă ca autor al romanului Don Juanii din Bucureşti pe Radu Ionescu (cf. Ghiţă Florea : Radu îonescu, autor al „Don Juanilor din Bucureşti", în Gazeta literară, nr. 40, 5 octombrie 19'67, p. 7 ; Şt. Cazi mir : Paternitatea romanului „Don Juanii din Bucureşti", în Limbă şi literatură, nr. 24, 1970, p. 133; Radu Ionescu : Scrieri alese, ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p. 316). Făcînd o comparaţie între posibilităţile de care dispune poezia, pe de o parte, iar pe de alta romanul, în zugrăvirea vieţii oamenilor şi a societăţii, autorul romanului afirma că „poezia n-a pierit şi nu va pieri. Dar poezia nu intră în amănuntele vieţii familiare, ea nu poate urma pe un om în nenumăratele forme ce ia societatea modernă, ea nu poate pătrunde în toate scenele pe care le desfăşoară existenţa noastră". Autorul, fie el Radu Ionescu, susţinea principiul că romanul trebuie să fie un tablou complex al vieţii sociale şi morale, arătînd că „romanul poate lua toate formele şi ne poate spune tot, ne poate descrie tot. Faptele mari ale istoriei, simţimentele puternice ale sufletului, obiceiurile vieţii, romanţul cuprinde tot, exprimă tot. Unul caută dezvoltarea vieţii în studiul faptelor istorice, altul în analiza inimii omeneşti, cel din urmă în observarea obiceiurilor. Aceste trei forme se completează una pe alta şi formează istoria întreagă a societăţii." Subliniind că o societate omenească, deci şi cea românească, se prezintă unui observator sub o multitudine de aspecte, şi că fiecare din aceste aspecte poate genera un roman, Radu Ionescu dădea de exemplu pe Balzac, care „a fotografiat toată societatea franceză din secolul XIX în profundele sale romanţe, care compun nepieritorul său monument grandios Comedia umană". Dacă Balzac a descris societatea franceză, se impunea cu necesitate ca societatea românească să fie descrisă de un scriitor român. Dacă la noi se simţea însă lipsa unui talent asemănător cu al lui Balzac, care să compună Comedia socială românească, era necesar să se creeze romane care să oglindească numai un aspect al realităţilor noastre, sau să portretizeze numai unul din tipurile caracteristice nouă : „Dacă trebuie să credem că sîntem foarte departe de Comedia umană a lui Balzac, şi prin urmare şi de Comedia socială a noastră, putem însă avea romanţe de obiceiuri cari să ne repre- 598 zinte cîte o faţă numai a societăţii noastre, cîte unul numai din numeroasele tipuri cari vedem împrejurul nostru". O aversiune făţişă faţă de roman, în speţă faţă de romanul romantic, a manifestat poetul N. Nicoleanu, în conferinţa Despre influenţa lecturii romanţelor streine, din 1867, în care afirma : ^între alte păcate, se introduc în ocupaţiunile intelectuale ale societăţii noastre un nomol de originale şi de traducţiuni bastarde şi imorale, supt numele răpitor de romanţe, care măriră şi întinseră dezordinea şi confuziunea atît în literatură, cît si în societate." în studiul Dezbateri româneşti despre roman, inclus în volumul Citind, recitind... (Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 64), Al. Săndulescu consideră că o asemenea poziţie „se adaugă la cauzele istorice obiective, care au condiţionat apariţia aşa de tîrzie a romanului în literatura noastră. Lipsa unei vieţi citadine dezvoltate, a profesionalizării romancierului, precum şi structura noastră lirică de povestitori, modelată de o veche tradiţie folclorică, au instaurat un anume scepticism destul de rezistent în posibilităţile de înflorire a romanului românesc. Dar nu această atitudine va avea, în cele din urmă, sorţi de izbîndă." în acest cadru complex, lui Dimitrie Bolintineanu îi revine meritul esenţial de a fi un adevărat întemeietor al romanului românesc. CUPRINSUL Nota editorului . VII MANOIL 1855 Partea I . . 3 Partea II . . 59 ELENA 1862 Noii veniţi ... .... 122 Cina..... . . . . 135 Noaptea .... . . . 142 Elena..... . . . . 146 Cearta .... .... 148 Cererea în căsătorie . . . 164 O patimă nouă . . . 166 Intrigantele ... . 172 Corispondinţa . . . 175 Ranu ... 186 Gelozie .... I87 Ranu se descoperă 19'2 O întîlnire..... 194 O călătorie spre munţi . 198 Stafia....... 2,28 O nouă întîlnire .... . 233 Cel din urmă act al comediei . 241 601 Ducerea la capitală 243* întoarcerea la Făneşti 252 Iar la Bucureşti . . 25-8 Măria...... 262 Banchetul .... 271 Duelul..... 289' Schimbarea de coafură 293 întoarcerea .... 299 Dupe moarte . . . 323 DORITORII NEBUNI 1864 Partea I..... . . .331 Cartea I...... . . . 331 Teatru Naţional ... . . .340 Cartea II...... . . . . 361 Coborîtorii lui Nicola Protopopul . . . 355 Bimbaşa Sava .... . • 362" Lupta de la Olteni . . . • 367 Dem..... . . • 381 încercările misterioase . . . 385 Principele Alexandru Ghica . . . 403 Serata cu ceai .... . . . 409 Cartea III..... . . . 412 Rădicarea lui Tudor . . . . • 412 Garda morţei .... . . 419 Tragedie..... . . . 423 O spânzurătoare de noapte . . . . 425 Arestarea . . . • 427 Drăgăşani .... • 429 Cartea IV ... . • • 432 Dem se schimbă . • 432 Nehotărîrea şi hotărîrea . . 439 Grădina cu cai . . 443 LTn act de vitejie ... . . 449 Cocoana Elenca face minuni . 453 Vizita neaşteptată........ 457 A doua serată la colonel, al doilea scandal 463 Propoziţiune de duel . . 464 602 Caterina .... Anul patimilor .... Conspiraţiuni unite ... . Adunarea Generală şi drama ... . . Vătaful agiei....... ..... Puşcăria de la Sîntul Antoniu........ Un caracter de temniţar cum nu se vede în toate zilele Puşcăria de la Sîntul Antoniu........ Un spionagiu curios........... O mică şedinţă între oamenii din care a ieşit unirea ţărilor ADDENDA Manuel Note şi comentarii