SEMINŢE DIN AGRUL LUI CHRISTOS. CUVENTARI BÎSERICESCI pe tdte tominecile, prasnicele şi serbătorile de preste an, precum şi la casnale bisericeşti, publice şi private, de ZACHARIA BOIU, Asesor consistorial, protopresbiter, membru coresp. al Academiei Române, fost profesor seminarial şi paroch al bisericei ort. din Sibiiu-cetate, ete. In trei toaaa.ia.ri. Cu binecuvântare archierescă. (♦ACADEMIEI Tomul III. Cuvântări bisericesci la îmmormentâri. parastase şi alte festivităţi funebrale. Adaus de texturi biblice pentru cuvântări funebrale. ----_.c .:..><*$K. ;. _ SIBIIU, 1899. Tipariul tipografiei archidieeesane. Editura autorului. Upul present, care sub titlul „Seminţe din agrul lui Christos" cuprinde în trei tomuri cuvântări evangelice pe Duminecile şi Serbătorile de preste an, precum şi la alte ocasiuni în vieţa socialâ-bisericescâ, compus de asesorul consistorial, onorabilul protoiereu Zacharia Boin, şi trecut prin revisiunea canonică, 'l aprob, şi împărtăşind totodată binecuvântare archiere'scă pentru edarea lui în tipar iu, 7 recomand cu totadinsul clerului şi poporului ortodox român spre folosire în deprinderile sale religiâse. Sibiiu, 16/28 Iuniu 1898. Miron Romanul m. p., archiepiscop şi metropolit. PREFAŢĂ. La stăruitorele dorinţe, ce mi se esprimară din multe părţi, am publicat la 1889 un ciclu de „Cuvântări funebrale şi memoriale". Vădend în cursul preoţiei mele de 35 ani, cât de puţină, ba chiar seracă este literatura nostră bisericescă, cu deosebire pe terenul omiletic, m'am hotărit a publica câte ceva din rodu-rile ostenelelor mele şi a dâ onorabilei nostre preoţimi un curs de cuvântări bisericesci pe tote duminecile, prasnicele şi sărbătorile de preste an, precum şi pentru casualele obvenitâre, atât publice: la sfinţirea bisericei, şcolei etc, cât şi private: la botez, cununia şi îmmormântare. Funcţiunile casuale, la cari, deşi sunt particulare, concure poporul în mai mare mesură, sunt îmmormântările. Deci unul din cele trei tomuri ale acestor „Seminţe din agrul lui Christos" 1'am destinat pentru cuvântări funebre. Adevărat, că unele din aceste roduri ale ostenelelor mele preotesei se cuprind deja în „Cuvântările funebrale şi memoriale" premenţionate; dar la acelea am adaus acum apr6pe încă pe atâtea, şi tot asemenea am adaus încă şi un considerabil nuiner de texturi biblice. Şi aşa nu e esageraţiă, decă afirm, că colecţia acâsta nu este numai o ediţie nouă îmmulţită a celor publicate deja, ci un ciclu de cuvinte, cari ca tomul III şi cel din urmă completeză cuvintele de dumineci şi sărbători, şi aşa formeză un corp organic de cuvântări bisericesci pentru totă viaţa religiosă a unei comunităţi bisericesci. Cu aceste cuvântări funebre, dise şi ele sub impresiunea momentului, fără măsurări şi combinări artificiale şi fără conformări minuţi6se la regule retorice, încheiu acâstă nepretensivă colecţie de „Seminţe din agrul lui Christos", rugând pre Dumnedeu, ca deşi aruncarea seminţei este defectuosă, sămânţa însăşi, alâsă din agrul lui Christos, să afle pământ bun, adecă suflete creştinesci, cari cu drag să priimâscă ceea-ce eu drag le ofer, şi ca aceea inimilor întristate să le aducă mângâierea cea dela Christos. Sibiiu, 16/28 Iuniu 1898. Autorul. ,,Eu sum înviierea si uieta; cel-ce crede întru mine, de ua şi muri, uiu ua fi!" Ioan 11, 25. I, La parastasul celebrat de Asociaţiunea transilvană pentru metropolitul Andreiu Baron de Şaguna, ca primul seu preşedinte, în Sibiiu la 29 Iuliu (10 August) 1876.*) „Fericiţi cei reposaţi întru Domnul, cari mor de acum, — aşa dice Duchul, — că se odichnesc de oste-nelele lor, ear faptele lor vor merge CU ei ! Apocalipsâ cap 14, vers 13. De câte ori provedinţa divină întru neadormita sa priveghiare asupra destinelor omenimei va se rădice un popor la stadii noue ale desvoltărei şi per-fecţionărei, totdeuna îi trămite bărbaţi estraordinari, înzestraţi cu facultăţi distinse spirituale şi morale, îmbrăcaţi — după cuvântul scripturei — cu putere de sus, cari se'i premergă cu cuvântul lor cel puternic şi cu esemplul lor cel luminătoriu. Astfel de bărbaţi vieţuiesc adeverat în presentul timpului lor, înse ochiul lor spiritual petrunde adune în profunc|imea trecutului şi departe în înălţimea venitoriului; şi asemenea piscurilor de munţi eterni ei ved deja radele sorelui re-sărind, pe când mii şi milione de alţi muritori sunt încă în nopte şi somn adune. Ei cu vieţa lor spirituală alergă adeseori cu 4eci, cu sute de ani înaintea massei celei mari a contimpuranilor lor; şi ceea-ce mulţimei este acoperit şi învelit, ei preved cu chiari-tate profetică, ba venitoriul face deja o parte esenţială a vieţei lor. De aci esacta cunoscinţă, ce au ei despre starea poporului lor în raport cu alte pop6re; de aci petrunderea lor de trebuinţele poporului lor; *) A se vede la fine nota 1. III. 2 3 de aci aflarea mijlocelor salutifere |cătră ajungerea scopurilor celor înalte, spre cari nesuesc; de aci uneori şi ajungerea, în total seu în parte a acelor scopuri; — dar şi pană atunci liniscea lor suftetescă, privirea lor plină de încredere în venitoriu, şi asceptarea cea veselă, ca timpul se maturiseze ideile semănate de dânşii. întrebaţi istoria, magistra vieţei, şi ea ve va spune, cine a fost un Moise pentru Evrei, un Licurg pentru Sparta, un Solon pentru Atena, un Numa Pompiliu pentru Roma, un Socrat pentru t6tă anticitatea, ca model al virtuţei şi preparatoriu de departe al calei lui Iisus Christos! Şi poporul român — ca se venim cât mai curând la dânsul, carele este obiectul predilecţiunei nostre, — şi poporul român a fost fericit şi onorat de provedinţa, a produce din sinul seu astfel de bărbaţi, luminători, conducători şi fericitori ai poporului lor. Căci pe când el în patria sa străvechiă se despoiâ prin forţă şi astuţiă de drepturile sale, ba chiar credinţa lui străbună i se imputa de crimă, pe atunci de o parte Radu Negru, ear' de altă parte Ioan Dragoş îi află asile sigure pentru amând6ue, îi pregătesc o patria nouă, unde se p6tă rădica altare şi se p6tă desvoltâ liber cultul individualităţii sale naţionale, al independenţei sale politice şi al evlaviei sale erechte dela străbuni. Când 6rdele barbare ale semilunei ameninţau crucea, şi cu ea împreună civilisaţiunea hunei, atunci vine un Ştefan cel mare al Moldovei, un Ioan de Huned6ra şi Mateiu Corvin ai Ungariei, un Mircea şi Mihaiu Bravul ai României, a înfruntă sumeţia ei şi a dâ lumei esemplul cel măreţ, cum ei luptă ca representanţi ai Europei întregi pentru salvarea evangeliei lui Christos. Tot asemenea se rădică la timpul lor domnitorii Vasiliu Lupul, Mateiu Basarab, Alexandru cel Bun, Constantin Brancovan; tot asemenea metropoliţii Varlaam şi Sava, Teodosiu şi Veniamin şi Dionisiu şi mulţi alţi bărbaţi români, pentru de a da poporului lor şc6le şi tipografii, sânta scriptură şi codici de legi, institute scientifice, artistice şi filantropice şi astfel a'l chiăma la o viaţa n6ua spirituală. Ear venind mai aprope de noi, pe când poporul român transilvan se proclama din partea potenţilor dilei numai de „misera plebs contribuens", numai de o massă crudă, destinată a servi îmbuibărei unei caste privilegiate, pe atunci Georgiu Şincai, Petru Maior, Samuil Micul — Klein, — şi alţii îi aduc aminte de originea lui cea înaltă, pog6ră din cer, ca noi Promethei, focul drepturilor lui eterne neprescriptibile omenesci, '1 învaţă a cuntisce trecutul seu şi a spera într'un venitoriu. Şi când chiar în patria mai propria română străinismul întru atâta înnecase con-sciinţa naţională, încât numele de Român devenise nume de înjosire şi umilire, pe atunci Georgiu Lazar trece Carpaţii şi strigă fraţilor sei cu tăria şi energia unei trâmbiţe de archangel: Desceptaţi-ve /, — apoi re-stitue poporului seu tipul lui primitiv, şi face modesta sa catedră profesorală amvon al apostoliei naţionalităţii române; er' înveţăceii lui immediaţi şi mediaţi, continuând cu însufleţire opera acesta, ajung a vede învingerea şi triumful luptelor lui. In seria acestor genii luminători ai poporului nostru suntem fericiţi a putâ numerâ şi pre bărbatul acela, al cărui nume de bărbăţia — Andreiu, — ca se retac alte nenumerate ale lui fapte nemurit6re, — este nedespărţit şi nedespărţibil de Asociaţiunea nâstrâ transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român. Ba tinera nc-stră societate literară s'a onorat pre sine însăşi, onorând astăcji amintirea acelui bărbat, carele cu demnitate ocupă locul seu între cei d'ăntâiu ai noştri eroi spirituali; carele din încrederea gene- 1* 4 5 rală a făcut primii paşi preparativi pentru înfiinţarea acestei asociaţiuni, a condus prima ei constituire, a ocupat scaunul ei presidial în cei şese ani d'ăntâiu ai vieţei, crescerei şi consolidărei ei, şi prin spiritul seu petruncjetoriu, manifestat în faptă şi în cuvânt, i-a aretat calea şi direcţiunea - pentru toţi timpii. Da, evlaviosă adunare festivă, nu este o laudă vană, carea faţă de cel eşit din vieţa pământâscă ar fi fără folos, âr' faţă cu sânţenia acestui loc profanaţiune, ci este o mărturisire publică a înseşi Asociaţiunei, că episcopul, mai târcjiu archiepiscopul şi metropolitul Andreiu are o parte distinsă, ca se nu (\ic partea primă de merit la înfiinţarea Asociaţiunei. *) „Se urăm" — dicea veneratul nestor al literaţilor români transilvani**) la constituirea Asociaţiunei, 23 Octobre 1861, — „se urăm şi acelui mare bărbat al naţiunei, carele dela început cu căldură a cuprins la sinu-şi şi fără preget a condus pană în momentul de acum ideea acestei Asociaţiuni, carea astăcp: din idee trece în realitate!" Da, ilustră adunare festivă, Asociaţiunea nostră a dat pentru present şi venitoriu o probă strălucită de ge-nerositate şi nobilitate de simţeminte, onorând cu atâta solenitate memoria primului seu representant şi preşedinte; şi deminţind prin acesta imputarea, ce ni se face adeseori de cătră străini, că Românii ar fi nerecunoscători faţă cu binefăcătorii lor, ne inspiră totdeodată o încredere veselă în venitoriul seu. Căci fără îndoâlă ceice conservă cu reverinţă amintirea binefăcătorilor trecuţi din vieţă, prin acesta dovedesc, că sciu apreţui virtuţile lor; âr' cel-ce scie apretul virtutea, dovedesce, că şi el însuşi este virtuos! *) Este cunoscut, şi o mârturisesee metropolitul Şaguna în cuvântul seu dela 9/21 Martiu 1861, că primul impuls la crearea Asociaţiunei l'a dat dl Septemvir Ioan cav. de Puşcariu. **) P. Canonic Timoteiu Cipariu. Ideea, ce a condus atât pre metropolitul Andreiu, cât şi pe ceilalţi bravi conlucrători şi conluptători la înfiinţarea Asociaţiunei, a fost mijlocul cel mai sigur, pentru de a prepara poporului român o sorte mai bună, dâmnă de dânsul, e cultura, ear con-diţiunea primă pentru propagarea culturei e literatura. Căci este un adever constatat prin istoria, că nici un popor nu se p6te urca la o cultură superiâră, fără de a avâ o literatură, şi încă o literatură a sa propria, în limba sa, în modul seu de a cugeta şi de a simţi, în tradiţiunile, datinele, credinţele sale. „Ce-i străin, — dice poetul limbei române*) — nu se lipesce de sufletul meu!" O literatură înse, ca şi o limbă, nu o pote crea un singur om, căci ele sunt espresiunea, tipul şi asemenarea spiritului total, ce viază şi lucrâză într'un popor, din care individul, pe lângă t6te distinsele facultăţi, ce ar posede, face numai o mică parte, un atom; ci acâsta este problema poporului întreg, şi mai de aprope problema întrunirei multora spre acelaşi scop. Căci ceea-ce unuia îi este cu neputinţa, devine posibil prin concursul tuturor seu cel puţin al multora; ceea-ce nu scie unul, este cunoscut celuilalt; ceea-ce unuia lipsesce altul alârgă a deplini. Acest adever l'au recunoscut şi l'au aplicat în viaţă tote pop6rele, cari tind la civilisaţiune; acest adever l'au îmbrăţişat cu totă căldura şi s'au grăbit a'l rea-lisâ cât mai curând şi metropolitul Andreiu şi toţi acei onorabili 180 bărbaţi, cari împreună cu dânsul au pus petra fundamentală la acest nobil edificiu al spiritului. De aceea încăldirea tuturor inimilor ro-mânesci pentru acâstă întreprindere salutiferă; de aceea cererea concursului tuturor spre ajungerea scopului; de aceea lăsarea la o parte a privirilor de *) Georgiu Sion. 6 7 confesiune, de politica <^ilei, de starea socială, — de tot, ce ar pute ţine şi mai departe isolaţi şi despărţiţi pre fiii poporului nostru. De aceea adunarea cu scumpetate a tuturor momentelor, ce pot apropia, întruni şi consolida, — concentrarea, după cuvântul scripturei, a tuturor feluritelor daruri într'un singur spirit. I. Cor. 12, 4—7. „Omenii" — cHce metropolitul Andreiu*) — „6menii ca făpturi raţionale numai prin referinţele lor reciproce positive, prin comunicarea ideilor, părerilor şi a iscusinţei (esperiinţei), precum şi prin împrumutarea puterei lor morale, intelectuale şi fisice, cu privire la timp şi la loc, pot deveni la ajungerea destinaţiunei lor, şi la desvoltarea mai desevârşită a puterilor, ce le sunt lor înnăscute". Şi erăşi: „Aso-ciaţiunile desv61tă principiul cel mai înalt al vieţei şi destinaţiunei omenesci, spiritul comun şi isvorul a tot, ce este bun şi folositoriu". Originea n6stră este una, una durerea trecutului, una starea presentului, una privirea venitoriului nostru; jos dar pe terenul limbei, literaturei, culturei cu t6te barierile despăr-ţitore, şi una se fia Asociaţiunea nâstrâ, precum unul este cerul, ce ne cuprinde, sorele unul, ce ne 'ncăl-4esce, unul pământul, ce ne nutresce! Isolaţiunea nasce slăbiciunea, ear întrunirea este mama puterei, — idee, al cărei prim representant visibil a fost metropolitul Şaguna! Ear care a fost dela început şi este şi are se fiă pentru totdâuna problema Asociaţiunei transilvane, spune însuşi titlul ei cel amplu şi statutele ei, la cari în rând cu alţi bărbaţi distinşi şi devotaţi binelui poporului nostru eră aflăm lucrând şi pre metropolitul Andreiu, precum preste tot el era omul faptelor, nu numai al cuvântului. *) Cuvântarea metrop. Andreiu în conferinţa primă consultativă dela 9/21 Martiu 1861. Problema şi ţinta ei este înaintarea literaturei şi preste tot a culturei poporului român, va se 4ică înaintarea, nobilarea şi perfecţionarea vieţei lui materiale, intelectuale şi morale, — o ţintă acâsta şi o problemă atât de frum6să, atât de înaltă, atât de salutiferă, încât cu drept cuvânt inaugurarea Asociaţiunei a fost pentru Români o 4* de bucuria generală şi de s§r-bătore naţională, şi cu drept cuvânt adunările ei anuale sunt <^ile de acelea, — durere uşor de numerat în trecutul poporului nostru! — cari după cuvântul profetului le-a făcut Domnul, ca se ne bucurăm şi se ne veselim într'ânsele. Căci ce putea fi mai de dorit pentru poporul nostru cel setos de cultură, decât crearea unei corporaţiuni, carea concentrând pe cât se p6te puterile respândite şi isolate, se lucre pentru stâmperarea setei aceleia, se deplinâscă lacuna multor secuii plini de amărăciune, şi se ajute a trece poporul român din sclavia la libertate şi din nâpte la lumină! Căci vai! care sclavia este atât de amară ca ignoranţa, şi care n6pte atât de grea, ca întunerecul spiritului! Da în adever, la întrunire şi cultură! Pentru-că dacă întrunirea e puterea, apoi cultura şi libertatea spiritului e lumina omenimei, şi fericirea unui popor e condiţionată de ambe acestea! Er cât de adune a fost petruns metropolitul Andreiu de ţinta acâsta, dovedescă faptele lui! Dovedâscă concursul lui cel considerabil material la înfiinţarea Asociaţiunei, la carea el alăturea cu veneratul seu îm-preună-archiereu, fericitul metropolit Alexandru Sterca-Şuluţ, se însoriseră ca primii membri fundatori, căreia consacră o parte atât de însemnată a ostenelelor sale, şi căreia, ca unui prunc nou născut, ca se nu stea pe strade, cu ospitalitate adeverat românâscă îi deschise chiar porţile seminariului seu eparchial. Dovedâscă interesul lui cel viu pentru realisarea Aso- 8 9 ciaţiunei, despre care interes îmi vine a djce cu Psalmistul, că el n'a dat somn ochilor sei, nici genelor sale dormitare, pană când în restimp de 18 luni — Maiu 1860 pană Octobre 1861, — delăturând t6te pedecile, n'a aflat un locaş dorit, n'a rădicat un Sion sânt pentru cultura poporului seu! Dovedescă zelul şi devotamentul, cu care a condus el afacerile ei în restimp de 6 ani, spre visibila ei crescere şi înflorire! Dovedescă conlucrarea lui la unificarea ortografiei, la Introducerea literelor străbune, la sprijinirea tinerimei studiase, la încuragiarea agriculturei, a meseriilor, a industriei, a sciinţelor şi artelor! Dovedescă preste tot nesuinţa lui întru desvoltarea tuturor puterilor de viaţă, ce a aflat în poporul nostru! „Vrem, — 4i°ea el*) — vrem a desceptâ prin mij-16ce raţionale facultăţile, va se djcă cugetările cele serine şi seri6se în poporul nostru, ca se cunâscă fiinţa şi destinaţiunea sa şi se o sciă întrebuinţa spre tot binele!" Căci „puterea mintei şi a geniului, sciin-ţele şi artele sunt, cari în dilele n6stre dau popârelor tăria şi h asigură venitoriul!" **) în fine se arată înălţimea spiritului metropolitul ui Andreiu prin direcţiunea, ce s'a silit a da Asociaţiunei dela început. Purcecţend dela ideea cea sănet6să, recunoscută astăcli de toţi bărbaţii literaţi, că t6tă cultura n6stră modernă trebue se baseze pe cultura cea vechia clasică, nobilată prin spiritul creştinismului, — calea culturei fiă-cărui popor trece prin Ellada şi Italia, prin Atena şi Roma, — metropolitul Andreiu recomandă îndată la începutul Asociaţiunei studiul clasicităţei antice ca punct de mănecare la cultura n6stră. în *) Cuvântarea metropolitului Andreiu în conferinţa preconsultativă din 9/21 Martiu 1861. **) Cuvântul metropolitului Andreiu la încheiarea adunărei de inaugurare şi constituire, 26 Octobre (7 Novembre) 1861. legătură cu acesta stăruiesce apoi pentru studiarea literaţilor noştri naţionali, cu deosebire a istoricilor, şi pentru ţinerea în on6re a memoriei lor; căci e petruns de acel adever, constatat prin mii de esemple, şi chiar prin exemplul poporului nostru, că precum un individ singuratic, aşa şi o naţiune întregă, per-4end cunoscinţa trecutului seu, a perdut totodată şi directiva presenhdui şi aspiraţiunile venitoriului seu. Şi în fine în connecsiune cu acest studiu al trecutului pune la inima poporului nostru îmbrăţişarea tuturor sciinţelor, tuturor desterităţilor, tuturor arţilor şi lucrărilor oneste, ce au aflat apreţuire şi cultivare la pop6rele mai înaintate. Şi precum t6te actele acestui bărbat estraordinar se disting prin o voinţă energică şi prin o direcţiune clară, concretă, resolută, contrară teoriilor seci şi nefructifere, aşa şi la înfiinţarea Asociaţiunei densul tinde tot la resultate positive, practice, posibile, necesare, folosit6re. Şi anume tinde la asecurarea ei prin legile patriei şi recun6scerea ei din partea puterei statului, la crescerea cât mai curând a forţelor ei prin parsimoniă înţeleptă şi ecuilibru îmbucurătoriu între intrate şi erogate, la iubirea de lucru şi de ostenelă a membrilor ei, la conlucrarea ei în concert cu nesuinţele omogene ale altor pop6re, la desvoltarea vieţei n6stre naţionale românesci, la îndreptăţirea egală a limbei române cu celelalte limbi din patria, şi prin acesta la îndreptăţirea egală a poporului nostru cu pop6rele sorori compatriote, pentru care idee tocmai pe la anii 1860 se deschisese în patria n6stră o eră nouă. Eată ţintele, la cari tind luptele şi suferinţele seculari ale celor mai luminaţi şi mai buni fii- ai poporului nostru, şi prin cari metropolitul Andreiu devine demn continuătoriu al acelor lupte şi nesuinţe. Şi în t6te acestea cunoscând el mărimea problemei, greutatea timpurilor şi ângustimea puterilor n6stre, ne recomandă prin fapta şi cuvânt „perseveranlă de fer şi sacrificiu din inimă". Dar mai presus de tote, urmând apostolului ginţilor, marelui Pavel, ne arată drept calea cea mai înaltă, drept condiţiunea condiţiunilor pentru prosperarea Asociaţiunei, drept compasul cel nemincinos, căruia tot-deuna să-i urmăm : iubirea, caritatea între membrii ei. Da, nu mai vorbesce aici preşedintele Asociaţiunei, ci vorbesce archiereul, care rădică manile spre a binecuvânta pre poporul seu, vorbesce apostolul Evan-geliei lui Christos, când el la încheiarea constituantei dk;e: „Ne am adunat în caritate, ne despărţim in caritate; dee Dumnedeu, ca- până la capetul veacidui se fiâ tot aşalu Da — repeţiau atunci inimele tuturor celor presenţi, — da, repeţiau cu echou immiit inimele tuturor Românilor, — până la capetul veacului se fiă tot aşa/ Acâsta este în puţine şi debile liniamente o parte a vieţei marelui bărbat, a cărui memoria onorăm prin acâstă solenitate de doliu, — viaţă plină de cugetări înalte şi salutare, plină de intenţiuni nobile, plină de fapte neperitdre, de lupte onorifice şi de triumfuri perpetue. Vai, căci a trebuit se se stingă atât de curând acâstă viaţă scumpă! Căci a trebuit se cad,ă atât de îngrabă acâstă cunună de on6re de pe capul nostru! Căci a trebuit se dispară atât de repede de pe cerul naţiunei nostre o stea de atare mărime, un meteor atât de rar şi plin de lumină! Dar nu! Se nu ne perdem prin tânguiri şi plângeri, cari nu pot schimba întru nimic cursul ursitei! „Pământ eşti, şi în pământ te vei înt6rce!" este cuvântul prâînţelep-tului Creator dela începutul creaţiunei pană la finele ei, — cuvânt sfânt, fără maculă, cuvânt etern, fără schimbare. Da, partea mortală a muritoriului odich-. nesce în sinul mormântului; dar faptele lui merg îm- preuna cu dânsul, spiritul lui viuâză şi planâză asupra tuturor creaţiunilor sale de pe pământ, planâză şi asupra acestei Asociaţiuni. întemeiată pe base tari şi sănetâse, pusă în cale sigură şi drâptă, încredinţată iubirei şi îngrijirei poporului nostru, ea va lucră necontenit la resolvirea nobilei sale probleme. Ba, de-şi — ca la tâte lucrurile pământului — atârnă şi de aripile ei pondul scăderilor şi neajunselor omenesci, totuşi se văd deja în cei 15 ani ai esistinţei ei fru-m6se şi nobile fructe; şi fructele acestea vor deveni din ce în ce mai copiase, cu atât ne vom pătrunde mai mult de intenţiun Get, C© ct condus pre întemeiă-torii ei, de problema, ce i-au pus, de direcţiunea, ce iau dat. Da, spiritul lui Şaguna ne şoptesce din mormânt bărbăţia şi statornicia neclintită în lupta cea sfântă pentru cultura poporului; ne şoptesce devotament şi abnegaţiune personală faţă cu problemele cele înalte generale ale Asociaţiunei; ne şoptesce păstrarea legăturei iubirei între noi, carea cresce şi sporesce puterile şi garantâză succesele. „Aveţi" — ne cjice spiritul lui — „aveţi perseveranţă de fer, aduceţi sacrificii din inimă, — şi păstraţi între voi caritatea frăţâscă! — întru aceste trei semne veţi învinge /" Şi aşa, spirit fericit, carele ţi-ai pregătit nemurirea aici şi acolo, — corpul teu, vasul cel fragil, ţerână dm ţărână, partea inferioră a fiinţei tale, odichnâscă cu pace în sinul pământului, în umbra scumpei tale biserici, în braţele mult iubitului tău popor! Eară tu, eliberat de cătuşele mortalităţii, urcă-te din sferă în sferă în regiunile luminei, din trâptă în trâptă în imperiul perfecţiunei! Priimesce votul de pietate şi recunoştinţă eternă, ce-ţi datoresce acâstă Asociaţiune, şi care-1 depune astădj aici, ca pe mormântul osemintelor tale! Priimesce votul nostru de încredinţare, că vom păstra cu on6re numele tău şi al tuturor nobililor tei conlucrători şi conluptători! Priimesce votul nostru de apromisiune, că vom urmă urmelor v6stre celor luminase, convinşi fiind, că acesta onorare va fi cea mai demnă de voi! Binecuvânta, precum în viaţa pămentescă, aşa şi din lumea spiritelor pre poporul teu, şi r6gă pre părintele îndurărilor, se reverse darul seu asupra acestei nobile plantaţiuni a luminei, ca se viueze, se înflorâscă şi se fructifice, spre prosperarea şi fericirea mult cercatului nostru popor român, din generaţiune în generaţiune. Amin! II. La parastasul serbat de comuna bisericescâ Sibiiu-cetate pentru Emanuil Gojdu, la 9 Februariu 1874.*) „Şi iubind lisus pre ai sei, cari erau din lume, până în sfârşit i-a pre eir Ioan 13, 1. Da, iubiţilor, este prea adeverat, ceeace sfânta scriptură, mai ales a legei n6ue, ne predică cu mii de glasuri: că culmea şi corona tuturor virtuţilor crestinesci este iubirea! E prea adeverat, ca iubirea lui Dumne4eu, şi pentru Dumne4eu a deaprâpelui este aceea, ce dă omului sublimitatea de fiinţă raţională, făcută după chipul şi asemenarea lui Dumne4eu, nobilitatea de om, sânţenia de representant al lui Dumne4eu pe pământ. E prea adeverat, că numai cel-ce iubesce pre Dumne4eu şi omenimea se p6te numi un membru viu şi folositoriu al societăţei ome-nesci, precum de altă parte e adeverat şi aceea, că fără de acâstă iubire omul, pe lângă t6tă înălţimea posiţiunei sale sociale, pe lângă tată splendorea talentelor sale, pe lângă t6tă mulţimea avuţiei şi puterei sale, este numai un ram uscat în pomul omenimei, la care îndeşert vei căuta fructe, ba adese-ori nu vei află nici umbră. Da, fraţilor, iubirea este val6rea, viaţa, fiinţa omului pe pământ! Ea este destinată de Creatorul, a ne îndulci viaţa pămentâscă şi a ne asigură nemurirea chiar şi aici jos, între semenii noştri, între următorii noştri, între cunoscătorii şi preţuitorii faptelor nostre. Căutaţi la cei cuceritori sumeţi, a căror activitate a fost cotropirea, saturarea unei lă- *) A se vede la fine nota 2. 14 16 cornii neînfrenate, a unei ambiţiuni 6rbe, cari au versat ostile şi glâtele lor ca nisce potopuri preste faţa pământului, cari cu copitele călărimilor lor au sdrobit semănăturile câmpiilor şi cu mână furibundă au aruncat tăciunele pustiirei în cetăţi împoporate şi înfloritore, — căutaţi, unde sunt? Devisa lor n'a fost iubirea, ci ura; problema lor nu zidirea, ci risipirea; şi eată: ei au perit, gloria lor s'a stins împreună cu ei, şi preste mormintele lor au resunat blăstemul po-p6relor şi condamnarea istoriei! Din contră căutaţi la acei binefăcători ai omenimei, cari au învăţat'o a mănui plugul şi secerea, a scote pânea din pământ, a despică undele mărilor, a se lumină prin învăţătură, a se rădică prin libertate, a se nobilă prin sciinţe şi arte, a se desvoltâ şi perfecţiona întru cele bune, şi veţi află, că aceştia sunt, cari au iubit omenimea, şi cărora drept recompensă posteritatea le rădică monumente, istoria le consacră paginele sale cele mai luminase, cărora popârele şi omenimea le eternisâză memoria întru binecuvântare. Iubirea, (\\sei, ne asigură nemurirea chiar şi aici pe pământ; ea este chiămată, a întemeia fericirea nostră şi în ceealaltă lume, în imperiul spiritelor; şi la judecata cea mare de apoi, spre carea mergem cu toţii, — ni-o spune însuşi Domnul şi Mântuitoriul nostru — nu vei fi întrebat, cât ai fost de avut, cât de puternic, cât de învăţat, cât de lăudat şi mărit? ci: cum ai iubit pre Dumne4eu şi pre deapr6-pele teu aici pe pământ? cât de mult bine ai făcut în viiţa ta? Deci dacă este adeverat, că iubirea cătră Dumnezeu şi deaprâpele constitue adevărata valore a omului pe pământ, apoi cu aduncă veneraţiune vom rădică ochii noştri sufletesci cătră chipul bărbatului, a cărui memoria o serbătorim astă4i. Da, fraţilor; găci Mnanuil Gojdu a fost un representant fidel al acestei iubiri, carea nu caută numai ale sale, ci şi ale deapropelui, carea iubesce pre ai sei pană în sfârşit, ba se sacrifică pre sine însăşi pentru iubiţii sei. Mii de alţii, cari au agonisit în viaţă stări materiale, la mortea lor grămădesc şi îmbuibă cu ma-mona numai şi numai pre ai lor, de merită ori nu merită; Gojdu, purtând după cuviinţă mai ântâiu grijă părintâscă de ai sei, dăruiesce t6tă averea sa, agonisita unei vieţi pline de lupte şi ostenele, bisericei sale, naţiunei sale. Cugetaţi, vă rog, câtă iubire cătră noi a purtat Emanuil Gojdu în sufletul seu, spre a putâ fi capabil de un asemenea sacrificiu! Cugetaţi, cât de putinţe trebuie se fiâ fost acel foc, care prin t6te adversităţile unei vieţi de preste 60 ani nu s'a stins! Cugetaţi, cât de adune trebuie să fiă fost întipărite în sufletul lui cele d6ue idei: biserică şi naţiune, spre a-1 însufleţi ca să jertfâscă pentru ele tată agonisita vieţei sale! Da, sunt multe iubiri în lume, şi multe din ele merită stima şi recunoscinţa ndstră; dar cele mai multe din ele bolesc de scăderea casta seu ceea, ce le detrage din val6re; iubirea lui Gojdu, din ori-ce punct de vedere o vom privi, este curată, este mare şi nobilă, dâmnă de un credincios al Aceluia, carele „iubind pre ai sei din lume, pană în sfârşit i-a iubit pre ei". Una iubire este înfocată şi ferbinte, dar nu durâză, — a lui Gojdu a durat şi preste mormânt: alta e durabilă, dar debilă şi fără fructe, — a lui Gojdu este puternică şi plină de roduri neperit6re; alta iarăşi este puternică şi ferbinte, dar fără prevedere şi înţelepciune; — a lui Gojdu odichnesce, ca pe cei şepte stâlpi din „înţelepciunea lui Solomon", pe un calcul raţional, pe o cunoscinţă esactă a stărei nâstre din present şi a aspiraţiunilor nâstre în venitoriu. De asemenea e basată pe lege şi legalitate, ne vedesce o admirabilă modestia şi nepretensiune 16 17 din partea fundatorului, şi mai presus de t6te: ea este inspirată de un profund simţământ religios-moral, aşa încât în lumina aceluia fundaţiunea lui Gojdu ni se presentă ca o jertfă, benevolă, depusă de un mare suflet omenesc pe altarul lui Dumne4eu. în adever nu putea un părinte trupesc se lucre mai înţelepţesce pentru fiiul seu, nici o mamă, modelul iubirei, îngriji mal cu frăge4irne de fiia sa, precum a lucrat şi a îngrijit aici un bun fiiu pentru biserica şi naţiunea sa, — un fiiu, carele „iubind pre ai sei din lume, pană în sfârşit i-a iubit pre ei!" Dar este ore de lipsă a spune şi aici, cine e Emanuil Gojdu, şi cari sunt faptele lui? Căci care Român ortodox nu scie? Câte cuvinte însufleţite s'au scris şi s'au vorbit între noi despre densul, în discursuri şi în 4iare, în biserici şi şc6le, prin cetăţi şi prin sate! Şi au nu plecă genunchii şi astă4i împreună cu. noi două mili6ne fraţi de un sânge şi de o credinţă, înăl-ţând la cer rugăciuni pentru odichna cea fericită a acestui bărbat, şi mulţemind lui Dumne4eu, căci a căutat spre smerenia n6stră a servilor sei şi ni-a dat un binefăcătoriu, pentru carele şi alte neamuri ne vor ferici! Eată dar în puţine cuvinte. Emanuil Gojdu a fost jude la tribunalul suprem al Ungariei în Budapesta, şi după o viaţă plină de activitate folosit6re şi de neobosite ostenele, la rnortea sa, urmată în Pesta la 22 Ianuariu 1870, a lăsat bisericei nostre ortodoxe române din Ungaria şi Transilvania tată averea sa, carea astă4i se socotesce a fi o sumă f6rte considerabilă şi merge crescând din an în an. Dar se lăsăm, ca despre înălţimea cugetărei lui şi despre căldura simţemintelor lui se vorbâscă el însuşi în testamentul seu, ca se nu se pară, că glorificăm numele lui numai pentru mărimea darului, ce ni-a lăsat; căci după mărturia Domnului însuşi, alta- rul este, carele sfinţesce darul, ce se pune pe dânsul. Testamentul acesta, espresiune credinciâsă a iubirei lui cătră Dumne4eu şi omenime, purcede dela un calmi raţional, sigur, şi încât atârnă de prevederea omenâscă, aprope matematic. Ascultaţi! (se cetesc punctele e, f, g, şi h din testament). El calculâză după regulele sciinţei, scâse din îndelungată esperiinţă, că cutări acţiuni, cutări hărţii de stat, cutări moşii la posiţiuni bune vor cresce în preţ aşa şi aşa, şi dispune, ca acelea se nu se vândă; apoi destină, ca fundaţiunea sa se crescă 50 ani, întrebuinţându-se pană atunci numai '/3 din venitul ei; după aceşti 50 ani se pot spesâ 3/s din venit, şi ârăşi după alţi 50 ani Vai în fine se se formeze un fond de reservă ş. a. Astfel acesta fundaţiune nu este numai un reservoriu, care se dea cu profusiune apele sale fiilor celor însetaţi ai poporului nostru pentru atâţia şi atâţia ani, ci mai vârtos este însuşi isvorul, carele necontenit înnoiesce şi îmmulţesce apele reservoriului, ca acelea nici când se nu sece, ci sub scutul Celui Preaînalt, de unde s'a luat se se îmmulţâscă, şi de unde s'a golit să se plinâscă. Dar fundaţiunea lui Gojdu vedesce şi o cunoscinţâ esaăâ a stârei nâstre, a trebuinţelor nostre, din present şi dintr'un venitoriu îndepărtat. în fruntea acestor trebuinţe stă cultura preste tot, învăţătura, sciinţa, lumina, acel element de vieţă, care însuşi Creatorul l'a dăruit lumei îndată în 4iua cea d'ântâiu a creaţiunei. Deci fructul cel d'ăntâiu al fundaţi unei va fi împărţirea de stipendii şi ajut6re pentru tinerimea studiâsă; apoi în a dâua liniă darea de ajutare pentru tinerimea devotată carierei industriare, preotesei şi învăţătoresci; după aceea ajut6re pentru înşişi preoţii şi învăţătorii ortodoxi români, cari vor avâ însuşiri eminente, fa- 2 18 19 milii numer6se seu vor îmbetrâni fiind seraci (lit. k). Astfel a sciut cugeta Gojdu la tâte trebuinţele nâstre cele mai urgente. Inse el nu se opresce aici, ci după acoperirea acestor trebuinţe jertfesce fructele fun-daţiunei sale tuturor căuşelor comune ale Românilor ortodoxi din patria, cari s'ar aretâ după timp. Ceea-ce caracterisâză mai departe acesta măreţă fundaţiune, este înţelepia purtare de grijă a fundatorului pentru administrarea ei. El aşeză îndată dela început un numer de bărbaţi onorabili, cărora le încredinţeză esecutarea testamentului seu, institue o representanţă din cei mai distinşi bărbaţi ai bisericei şi naţiunei n6stre, din cler şi din statul mirenesc, cari se administreze fundaţiunea; şi prevedend, că este aprope timpul, când biserica nostră naţională din Transilvania şi Ungaria va ave o representanţă supremă, un congres naţional-bisericesc, el reservă aceluia disposiţiu-nile ultime, supreme asupra fundaţiunei. Ear ca se taie îndată dela început ori-ce incident de colisiune, ce ar pute împedecâ progresarea, ba ar pute chiar periclita esistenţa ei, eschide dela ori-ce amestec asupra ei atât pre coreligionarii noştri de altă naţionalitate, cât şi pre conaţionalii noştri de altă confesiune, (punctele qu, r, s. din testament), presupunând cu drept cuvânt, că fraţii de un sânge şi de una credinţă, şi dacă ar întră la mijloc vre-o disensiune între dânşii, totuşi în cele din urmă vor afla calea cea drâptă a înţelegerei, concordiei, frăţiei, iubirei. Dee cerul, ca totdeuna se fiă aşa! Nu mai puţin considerabilă este acea disposiţiune testamentară, prin carea Gojdu pune fundaţiunea sa sub scutul legilor patriei. Aici Gojdu apare nu numai ca jurisprudent distins, ca om al legei şi al legalităţii, ca jurist, a cărui devisă este: Sine lege chaos! ci şi ca cetăţân bun al statului şi ca patriot devotat binelui patriei sale. Ba mai mult. Punând el fundaţiunea sa sub îngrijirea guvernului ţerei, oricare ar fi acela după timp, ca adecă acela se o apere de ori-ce adversităţi din afară şi din lăuntru, îl în-datoresce moralicesce, ca şi el însuşi se se facă protectorul şi promovâtorul intereselor fundaţiunei. Şi pe lângă totă acâstă mărime a jertfei, pe lângă totă acesta iubire, t6tă acâstă prevedere şi îngrijire, cu câtă modestia şi nepretensiune personală vorbesce distinsul bărbat de fundaţiunea sa! El, bărbatul cel eminent de stat, fostul comite suprem, jude al tablei septemvirale, membru al casei magnaţilor Ungariei, capitalistul de sute de mii, omul cel plin de succese şi de merite, el amicul şi încreciutul celor mai înalte familii ale patriei sale, el dispune anume (p. b. al testamentului), ca îmmormântarea se i se facă cu cea mai mare simplitate şi fără spese, cu un singur preot, fără pompă, fără strălucire, ca nu cumva materialul, ce are se servâscă la scopuri mai înalte, se se în-puţineze prin strălucirea cea fugitivă şi neroditore a unei 6re. Apoi fundaţiunei sale celei măreţe, carea vrând Dumne4eu preste un secul va numera mili6ne, pune titlul cel modest „fundaţiunea lui Gojdu", ca şi când ar fi vorba de un mic dar pentru un scop neînsemnat; suma fundaţiunei sale, ca şi când ar voi mai mult se o acopere, decât se o vedâscă, n'o amin-tesce nicâiri; pre representanţă, pre amicii şi chiar pre familiarii sei îi rogă cu intimitate şi căldură, ca se esecute cele dispuse de dânsul, — aşa încât inima fiă-cărui om binesimţitoriu trebue se se umple de iubire şi stimă cătră bărbatul, carele a făcut atât de mult pentru alţii, er pentru sine pretinde atât de puţin. In fine înse, ceea-ce e me4ul şi valârea morală a tată fundaţiunea, şi revarsă asupra ei o aureolă 2* 20 suprapămentâscă, este, că fundaţiunea baseza pe un simţemânt viu, pe o convingere aduncă şi firma reli-giâsă-morală a fundatorului. Morală, căci fundaţiunea este fapta lui propria, efiucsul liberei sale determi-naţiuni, aceea-ce numesce s. scriptură darea de bună voia. Ear religiâsă, căci precum însuşi mărturisesce, mult timp a purtat el acest cuget în inima sa, cum pârtă un peregrin evlavios crucea Mântuitoriului pe peptul seu, fără ca cineva se sciă de tesaurul lui. Va se cţică: Gojdu a fost al nostru, al bisericei şi naţiunei sale chiar şi atunci, când era p'aci a se părâ unora, că s'a recit de cătră noi. Şi dacă vre-odată, la anumite timpuri şi ocasiuni, el s'a arătat p6te mai retras, de cum am fi dorit noi; şi decă el n'a purtat naţionalismul şi religiositatea pe buze, precum se întâmplă adese-ori în lume, el a făcut'o acesta tot numai din iubire cătră noi, ca în tăcere, în linisce, neturburat se pată lucra cu atât mai liber pentru noi şi următorii noştri. Dar acest adune simţământ religios se mai vedesce şi prin frageda lui afecţiune cătră familia sa, în special cătră soţia sa reposată şi cătră cea văduvită, — căci următori direcţi nu a avut, — apoi prin îngrijirea de săraci la îmmormântarea sa, după străvechiul obiceiu al bisericei nâstre, prin punerea fundaţiunei sub scutul bisericei sale, prin chiă-marea venerabililor archipăstori ai metropoliei nostre, în representanţă aceleia. în fine încoronarea operei sale o face cu aceea, că la capetul testamentului el închină naţiunea sa lui Dumnedeu: ultimul suspin al lui Gojdu este rugăciunea cătră Dumne4eu pentru poporul nostru: ecoul cel departe resunătoriu al cuvântului din urmă al Domnului nostru: „Părinte sfinte, păzesce-i pre ei întru numele Teu!" Şi acum, după-ce în puţine cuvinte am cercat a Ve interpreta piele simţăminte ale lui Emanuil Gojdu, 21 daţi-mi voia se încheiu, plângând împreună cu Voi perderea lui. O fac acâstă pe lângă următârea re-privire. Gojdu ne-a iubit pre noi întru atâta, încât tată agonisita activei sale vieţi ni o-a dat nâue şi următorilor noştri; deci şi noi să-1 iubim pre el, dar si ne iubim şi unii pre alţii, ca se ne aretâm demni de iubirea lui/ Gojdu ni-a dat un esemplu strălucitoriu de înălţimea spiritului şi de puterea cea făcăt6re de minuni a iubirei sale, — deci se ne nisuim a urma esemplul lui, fiă-care după puterea sa! Gojdu a fost un fiiu adevărat al bisericei şi naţiunei nâstre ; o biserică, o naţiune, carea şi în present produce din sinul seu bărbaţi ca Gojdu, ca Zappa, ca Hex'escu, ca Şaguna, ca Alexandru Ioan I. al României, are speranţă, are viitoriu; deci să rugăm pre Dumnecjeu, ca nici când se nu lipsescă bisericei nâstre astfel de bărbaţi! Eară tu, iubite, nobile Emanuile, — care va să 4i°ă: cu noi e Dumne4eu, — odichnesce cu pace în sinul neuitatului tău mormânt. Viuâză din neam în neam în inimile mulţămitâre ale poporului tău, şi află în altă lume superiâră corâna, ce ţi-ai meritat pe pământ! Fiă-ţi ţerâna uşâră! Piă-ţi numele întru binecuvântare! Fiă în veci pomenirea ta! Amin. III. La parastasul serbat de comuna bisericesca Sibiiu-cetate pentru Metropolitul Andreiu la 30 Novembre 1874.*) „Şi au plâns fiii lui Israil pre Moise treizeci de ^ileu. A doua lege cap 34, vers 8. Treicjeci de chle au plâns fiii lui Israil pre Moise, omul lui Dumnedeu. când acela în adfinca etate de o sută şi doue4eci de ani muri singur, departe de lume, în muntele Navav. Dar de trei4eci de ori trei-4eci de 4ne te vom plânge noi, fiii poporului român ortodox, pre tine, o Andreiu, pre carele te-a perdut patria, biserica, naţiunea abia în etatea de şese4eci şi cinci ani, în mijlocul măreţei şi salutiferei tale activităţi. Ba te vom plânge totdeuna, pană când vor mai fi. isvore de ape în ochii noştri, cuvinte de laudă pe buzele n6stre şi spirit de vieţă în inimile nostre! Căci tot aceea ce a fost Moise acela mărit pentru fiii lui Israil, tot aceea ai fost tu poporului teu, bisericei tale! Precum acela a eliberat pre poporul israiltean din robia Egiptului, astfel ai conlucrat şi tu, cu totă puterea spiritului teu, la eliberarea poporului teu de sub cătuşele acelor legi învechite în nedreptate, ce degradau pre om, chipul lui Dumne4eu, la josimea de sclav, de uneltă în mâna semenului seu. Precum acela mai bine a voit se pătimescă împreună cu poporul lui Dumne4eu, decât se se îm-buibeze în desmierdările curţii faraonilor egipteni: astfel şi tu, putând duce viaţa ta în linisce şi odichnă şi comoditate, ai purtat de bună voia alăturea cu fiii tei spirituali t6te greutăţile sorţii lor, pentru de a o *) A se ved6 la fine nota 3. schimbă spre mai bine, şi ai luptat tată vieţa ta astfel, încât astă4i, după-ce ai încheiat cursul ei, putem 4ice cu drept cuvânt, că n'ai trăit pentru tine, ci pentru noi. Precum Moise acela a crescut Domnului din fragedele mlădiţe ale tinerimei un popor nou, popor ales, capabil de ideile libertăţii, moralei şi demnităţii omenesci, astfel una din principalele tale îngrijiri a fost educaţiunea şi instrucţiunea tinerimei, speranţa fiă-cărui popor, în spiritul cel luminat al bisericei nostre strămoşesci şi al glori6sei nostre naţionalităţi. Şi precum Moise a dat poporului israiltean cele 4ece percepte dumne4eesci, scrise pe table de petră, şi totă sânta lege, garanţia cea sigură a mărirei şi fericirei lui în venitoriu: astfel şi tu, Andreiu, ai restituit poporului teu celui mult cercat tipul cel frumos, dar aprope perdut al străvechei lui biserici, reînviiând metropolia lui cea apusă, ba credută m6rtă şi îngropată, şi dându-i o lege la înălţimea timpului, ce-i întemeiază o vieţă culturală liberă şi autonomă. Şi tot asemenea, precum după cuvântul scripturei ochii lui Moise nici la o sută doue4eci de ani nu s'au întunecat, şi buzele lui nu s'au sbârcit: astfel şi ochiul teu, pană când l'a închis mâna morţii,' n'a slăbit, a vedâ presentul şi a cuprinde venitoriul, şi buzele tale n'au încetat a vesti poporului teu tainele împărăţiei lui Dumne4eu. în fine, ca să fiă şi mai completă asemănarea ta cu acel începătoriu al pro-rocilor, precum acela s'a născut în pământ străin, dar cu tâte acestea nu s'a înstrăinat de poporul său, şi a murit în singurătate, „nesciind— 4i°e scriptura — nimenea mormântul lui pană în 4iua de astă4i", — astfel te-ai născut şi tu departe de poporul, ce erai chiămat a'l păstori, şi tot asemenea şi mârtea ta a fost în cea mai mare retragere şi singurătate; şi fiind cel mai înalt demnitar al bisericei, ai dorit să fii 24 2B înimormântat ca cel mai simplu şi mai modest frate al cutărui schituleţ isolat de sgomotui lumei. De aceea, sărbând astăzi dma acelui Apostol, al cărui nume de „bărbăţia" l'ai purtat în vieţă, pietatea fiiâscă ne adună după m6rtea ta împregiurul acestei sacre mese, ce închipuesce mormentul teu, precum ne adunam în vieţă împregiurul scaunului teu archie-resc, împregiurul conducătorului, învăţătorului, părintelui nostru. Şi precum biserica întregă, ce ai păstorit preste un pătrariu de secul, onorâză astach' cu piă aducere-aminte numele teu, aşa şi noi, fiii acestei sfinte biserici, cari am fost mai aprâpe de tine în vieţă, şi pre cari ne-ai lăsat împlinitori dorinţelor tale din urmă şi continuatori după putinţă ai lucrărilor tale, venim a depune de nou pe mormentul teu cununa de cipres a lacrimelor, pietăţii, veneraţiunei. Da, onoraţi jalnici ascultători! Deşi preste câte-va dile se împlinesce un an şi jumătate, de când însoţirăm pre marele nostru archipăstor la locul de odichnă, ce 'şi l'a fost ales însuşi în iubitul seu Reşinari, — loc de sfinte reminiscenţe pentru noi; — deşi (\i\e\e de atunci pănâ astă eh" ni-au arătat multe schimbări şi prefaceri, cari vor aduce în venitoriu fruptele lor, de ce fel vor fi; deşi timpul, care tote le face, le desface şi le preface, a acoperit încâtva durerea nâstră cu pătura cea irresistibilă a grijilor şi necasurilor coti-diane: totuşi durerea pentru perderea pretimpuria a bărbatului doririlor n6stre va remane totdeuna viuă în inimile n6stre, şi ddele de 16 Iuniu şi 30 Novembre vor fi pentru noi de-apururea (\ile de doliu şi pie me-ditaţiuni asupra vieţei şi a morţii lui Andreiu. Ba precum perderea nostră este enormă, aşa şi durerea nâstră ar fi aprope fără alinare, dacă Tatăl ceresc nu ni-ar fi trămis în aceste chle de grea cercare d6ue" rad© de mângăiare şi îmbărbătare în venitoriu. Una din acestea este com6ra de experiinţă seculară, său ca să o numesc aşa: filosofia istoriei genului omenesc. Aceea ne spune mai nainte de t6te, că mârtea e s6rtea comună a tuturor 6menilor. Precum sciu că m'am născut, aşa sciu că am să şi mor. Dar ea ne spune totdeodată, că provedinţa dumne4eescă tră-mite pop6relor din când în când âmeni înzestraţi cu facultăţi şi puteri estraordinare, cari le înalţă, le conduc, le deschid căi nouă, şi tot mai înalte, spre des-voltare şi perfecţionare. Un astfel de bărbat estra-ordinar a fost Şaguna; şi problema cea înaltă a vieţei lui: regenerarea bisericei nâstre, precât acâstă depinde de puterile unui om, este resolvită în modul cel mai frumos. Lucrarea sa o a plinit; ceea-ce i-a dat lui Tatăl, el ni-a dat nouă, şi acum: Dâmne măresce pre servul teu! Dar în fine acea filosofia a vieţei ne spune, că tot ce e mare şi nobil şi bun, făcut de âmeni pe pământ, nu pere împreună cu ei, ci trece ca o sacră ereditate a omenimei din neam în neam. Da, fraţilor, Andreiu Metropolitul a murit, şi a trebuit se mâră, căci a fost om muritoriu; dar cârmaciul cel mare al lumei întru îndurarea sa cea nemărginită va sci dă iubitului nostru popor la timpul seu alt Andreiu, carele să calce în urmele cele luminase ale antecesorului seu şi să continue opera cea mare începută de dânsul. Da, Andreiu Metropolitul a adormit, şi partea cea mortală a fiinţei lui zace sub patra cea rece a singuraticului seu mormânt; dar faptele lui n'au murit împreună cu dânsul, ci sunt deapururea vii dinaintea ochilor noştri. Da, ele vor viiâ totdeuna în istoria poporului nostru; şi va sosi timpul, când fiii bisericei şi naţiunei nâstre vor veni de departe şi vor merge, ca într'un piu peregrinagiu, la Reşinari, a sărută ţărâna mormântului lui Andreiu. Fundaţiunile lui cele măreţe şi privitâre departe în venitoriu, seminariul 26 27 preoţesc şi înveţătoresc, creat de densul, tipografia sc6să ca din pământ prin sudarea lui, scrierile lui cele multe şi sămburoase, luptele şi succesele lui pe terenul politic, naţional, bisericesc, associaţiunea pentru literatura şi cultura poporului român, al cărei consti-tuitoriu şi prim-preşedinte a fost el, — cu un cuvânt meritele lui cele strălucite, recunoscute astăzi de toţi, pentru biserică, şcolă şi preste tot pentru poporul nostru, nu s'au îngropat împreună cu dânsul. Dar mai presus de tâte metropolia, maica metropolia, Si-onul poporului nostru, sculată prin el din morţi după mai mult decât trei jumătăţi de secuii, şi multe şi multe altele, cari nu ajunge timpul a le aminti aici, sunt tot atâte monumente vii, mai tari decât patra şi bronzul, cari vor eternisâ numele lui. Da, Andreiu, tu n'ai murit! Ear lângă acâstă ne isvoresce şi o altă radă de lumină şi de mângâiere, şi anume din sânta nâstră religiune creştinească. Ea ne spune, că Domnul şi Mân-tuitoriul nostru şi a tată lumea, Iisus Christos, este înviierea şi viaţa tuturor, şi că cei-ce cred întru Dânsul, de vor şi muri vii vor 6. Ne spune, că dincolo de uşa cea întunecâsă a mormântului se deschide altă lume, mai înaltă, mai fericită, decât castă de pregătire de pe pământ. Ne spune, că cei-ce au făcut în viaţa pământâscă cele bune, vor înviiâ întru înviiarea vieţei; că următorii voii lui Dumnedeu, servii cei credincioşi ai fiiului lui Dumne4eu, vor întră întru bucuria Domnului lor şi vor petrece împreună întru fericire neturburată, întru viaţă eternă. Şi dacă astă4i, când nu mai întunecă nici un prejudeţ omenesc ochii noştri sufletesci, privim asupra vieţei spirituale 'a Metropolitului Andreiu, — viaţă începută cu credinţa în Dumne4eu, continuată cu înţelepciune şi putere de sus, şi încheiată întru rugăciune şi adhortaţiune pă- rintâscă cătră fiii sei; dacă recugetăm, că adormitul întru Domnul în tot decursul călătoriei sale pământeşti a purtat în inima sa iubirea lui Dumne4eu şi a omenimei; dacă în fine ne reamintim, că sfârşitul acestei vieţi, în loc de a fi lin şi încoronat cu mul-ţemire şi mângâiere, a fost împreunat cu îndelungate şi grele suferinţe, trupeşei şi sufletesci: apoi credinţa nâstră creştinâscă ne inspiră convingerea cea mân-găitore, că acest suflet va află în lumea superiâră odichna şi fericirea aceea, de cari pe pământ prea puţin a avut parte. Da, iubiţilor, reprivind asupra vieţei lui Andreiu, putem esclamâ despre dânsul cuvântul cel plin de fericită speranţă, ce l'a 4is despre sine marele Apostol Pavel: „Luptă bună m'am luptat, cursul mi-am plinit, credinţa o am păzit; eara ce este mai mult, mi s'a ales mie cununa dreptăţii, carea mi-o va dă mie Domnul în 4iua aceea, dreptul ju-decătoriu: şi nu numai mie, ci şi tuturor celor-ce iubesc arătarea Lui!" (II. Timoteiu, 4, 7—8). Mângăindu-ne însă întru durerea nâstră cu aceste convicţiuni, avem totdeodată sânta datorinţă fiiâscă, a onoră cu pietate memoria iubitului nostru părinte. Ear onorarea acâstă, dâmnă de dânsul, o vom face nu numai prin amintirea din an în an a numelui lui, ci mai vârtos prin urmarea faptelor lui. Aceasta este — după frumâsa 4isă a unui înţelept din anticitate — acâstă este adevărata onorare a marilor noştri repo-saţi, ca se fim următori virtuţilor lor! „Admiratione te potius et immortalibus laudibus et, si natura sup-peditet, imitando colemus: is verus honos, ea con-junctissimi cuiusque pietas". Prin admiraţiune mai vârtos şi prin laude nemuritore, şi încât ne va ajuta firea, prin imitare te vom onoră: acâstă este adevărata onâre, acâstă pietatea celor mai deaprâpe ai tei. (Taciţi Agricola). 28 O părinte Andreie, dar fost'am âre pană acum deja următori şi imitatori faptelor tale ? Inspiratu-ne-am de învăţăturile tale? Adusu-ni-am aminte barem de cuvintele tale din 6ra morţii ? — Eu nu sum chiă-mat a judecă, căci este cine se judece; eu n'am venit aici se judec, ci ca se plâng, fraţi iubiţi, alăturea cu voi, şi de voiu pute, se ve mângăiu pre voi şi pre mine întru durerea nâstră. Eară tu, spirit luminat şi curăţit acum de t6tă întinăciunea pământâscă, tu gloria bisericei ortodoxe române, stâlpul de granit al naţiunei tale, ba bărbat nu al unei naţiuni, nu al unei biserici, ci al secuiului, al omenimei, odichnesce cu pace! Fiă-ţi ţerână uşâră! Fiă-ţi votul nostru de pietate bine priimit! Fiă-ţi amintirea, ca a lui Moise, omul lui Dum-nedeu, şi ca a lui Ioan, apostolul iubirei şi ca a tuturor drepţilor, cu laudă din neam în neam! Amin! Bomânime mult cercată*), Pune doliu înnoit; Că perduşi o stea din ceru-ţi: Pre Andreiu Metropolit! Ach, Andreiu ântâiu-chiămatul, Ach, Andreiu adune oftatul, Ce ca vUţa te-a iubit: Ach, Andreiu a adormit! Vie'ţa lui de fapte 'nalte, Ca diamante, şir de şir, Mdrtea lui în suferinţă, Mdrte sântă de martir. Unde-s' lacrimi, unde-i jale, Juste, cum sunt ale tale? Când va fi al lor finit? Ach, Andreiu a adormit! 0 părintele 'ndurârei, Cel-ce totul cârmuiesci, Care şi 'w cercări profunde Totdeuna ne iubesci: Pre Andreiu îl odichnesce Unde vi6ţa înfloresce; Nemurirea şi-a gătit: Da, Andreiu tu n'ai murit! *) A se vede la fine note 4. IV. ° La parastasul aniversarei 25-a dela mortea Archiepiscopului şi Metropolitului Andreiu*). vPoruncâ nouă dau v6u8, ca s6 ve iubiţi unul pre altul; precum eu v'am iubit pre voi, aşa şi voi se~ ve iubiţi unul pre altul", ioan 13, 34. Urmând glasului iubiţilor noştri părinţi şi mai mari bisericesci, ne-am adunat astăcji aici întru acâstă Sântă Casă Dumne4eâscă, ca cu toţii dimpreună se înălţăm la ceriu rugăciuni pentru fericita odichnă a unui preaiubit, bun archipăstoriu al bisericei nâstre. Căci astă4i, iubiţilor, se împlinesc dâue4eci şi cinci de ani, de când Dumne4eu a chiămat din mijlocul turmei cuvântătore pre păstoriul ei, pre credinciosul şi mult iubitul nostru Archiepiscop şi Metropolit Andreiu; şi precum poporul nostru credincios din tâte părţile n'a încetat a pestra cu pietate memoria acestui mare bărbat al bisericei, naţiunei şi patriei nâstre, aşa şi mai marii de astă4i ai bisericei, în cugete şi simţiri una cu poporul lor, au ordinat, ca 4ma de astă4i tată metropolia nâstră se o serbeze cu parastase, cântări şi rugăciuni pentru sufletul acelui bărbat, care ni-a fost trămis dela Dumne4eu spre desceptarea şi renascerea nâstră bisericâscă. Cine a fost metropolitul Andreiu, nu e de lipsă, iubiţilor, se ve spunem noi, preoţii bisericei, pentru-că toţi, chiar şi necărturarii, cunosc numele lui, din scrierile lui, din fundaţiunile lui, din faptele şi meritele lui, cari pe veacuri înainte îi asigură un loc de 0 Cuvântările însemnate cu 0 în „Cuvântările fun. şi mem." 1889. nu se cuprind. *) A se vede nota 5 dela urmă. 30^ onore între cei mai mari binefăcători ai biaericei nâstre, ai poporului nostru. Dar ca memoria metropolitului Andreiu, se se re'nnoâscă astădi în mintea şi inima celor bătrâni, şi cunoscinţa lui se între mai bine în mintea şi inima celor tineri, Ve rog, creştini iubiţi, se ascultaţi la acesta însemnată ch\ na şi numai pe scurt, istoria vieţei marelui bărbat, pentru care am săvârşit aceste sfinte rugăciuni. Metropolitul Andreiu s'a născut la 20 Decembre 1808, în oraşul Mişcolţ, din părinţii Naum şi Anastasia Şaguna, şi a priimit din botez numele Anastasiu. Acesta era dintr'o familia macedo-română, carea împreună cu multe altele se refugiase în Ungaria de persecuţi-unile turcesci. După mortea timpuria a tatălui seu, tinerul Anastasiu împreună cu maică-sa se strămută la Pesta, la unchiul seu Grabovschi, neguţătoriu şi proprietariu avut, care '1 priimi în casa sa şi purtă grije pentru educaţiunea şi învăţarea lui. Terminând acolo studiile juridice şi aretând aplecare spre statul preoţesc, un amic al unchiului seu, episcopul Mânui-loviciu, îl duse cu sine la Verşeţ, unde sub îngrijirea, şi patronatul acestui episcop studia teologia. După aceea trecu la Carloviţ, unde distinsul metropolit Ştefan Stratimiroviciu îl numi profesor de teologia şi secretar al seu. îmbrăţişând tagma monachală şi priimind numele monachal Andreiu, urcă una după alta treptele de sincel, protosincel şi archimandrit, mai ântâiu al mănăstirei Hopova, apoi al mănăstirei Coviî, preste Dunăre dela Carloviţ. Administrând t6te aceste oficii în mod lăudabil, metropolitul îl iubia ca pe un fiiu al seu, şi tinerul candidat la trepte mai înalte f6rte mult învăţă dela densul, atât în cele rituale bisericesci, cât şi în cele administrative şi judiciale, şi preste tot în cele sociale şi 31 culturale, şi '1 şi avu în cea mai mare cinstire pană la morte. într'aceea urmă la 1845 mortea episcopului nostru din Transilvania, Vasiliu, şi archimandritul Andreiu, acum de 37 ani, fu trimis vicariu general în Transilvania, şi luă cârma eparchiei transilvane, carea la 1847 îl şi alese între cei trei candidaţi ai sei la demnitatea episcopâscă, şi apoi şi urmă în curând prea înalta lui întărire, şi în fine chirotonirea de episcop. De aici încolo se începe activitatea cea mare şi mult mănâsă a distinsului bărbat, carele este înzestrat dela Dumne4eu cu daruri distinse, trupeşei şi sufletesci, şi părea că cresce împreună cu treptele ierarchice, ce urca. Dar se n'o vestim acâstă noi preoţii bisericei, ca se nu părem preocupaţi, ci se lăsăm se vorbâscă înseşi faptele, ear noi, ca cronicarii cei de demult, se ne mărginim, a înşira numai faptele acestea, una după alta, şir de şir. Episcopul Andreiu ocupase scaunul episcopesc în ajunul anilor sgomotoşi 1848 şi 1849; dar inteliginţa lui superioră, credinţa lui cea neclătită cătră patria şi tron, înţelepciunea lui practică, sciură îmblân4i şi domoli patimile omenesci într'atâta, încât adunarea cea mare a poporului român dela Blaj, care pe lângă un mic pas greşit prea uşor putea se provâce o catastrofă, deveni o $i de serbare naţională, şi cele aprâpe 40 mii de suflete, ce se adunaseră acolo, în frunte cu doi archierei, statură acolo aprâpe trei (\i\e, ca 'n biserică sub sfânta liturgie, treji, cumpătaţi, ascultând de conducătorii lor. Dela Blaj noul episcop se duse la Cluj, la guvernatorul ţărei, spre depunerea jurământului de fidelitate, apoi venind la Sibiiu, plecă la Pesta şi Viena, şi dela Viena la Insbruck, unde se afla atunci împăratul Ferdinand, apoi se re'ntârse ca regalist la 32 33 dieta din Pesta, şi de aici, luând lucrurile un curs furtunos, se re'nt6rse chiar cu periculul vieţei la Sibiiu, şi în Decembre acelaşi an presidiâ o n6uă conferinţă, la carea participară pană la 300 inteligenţi români. într'aceea erupse cu totă furia fatalul resbel civil, şi episcopul Andreiu în ârna cea mai grea 1848/9, erăşi cu periculul vieţei sale, se duse la Olmiitz, la împăratul, şi remase acolo şi în Viena pană în t6mna anului 1849, când apoi după înfrenarea res-belului şi restaurarea păcei, se putu reîntârce la reşedinţa sa, adus ca în triumf de doiosul seu popor credincios. Dar vai, în ce stare reaflâ acesta sărmană reşedinţă! Acuităţi înseşi cuvintele lui, cu care descrie acâstă stare Sinodului eparchial dela 1850, cel d'ăntâiu Sinod al nostru, ce se putu întruni după 150 ani. „Casa clerului — <\\ce — s'a prădat şi s'a jefuit cu totul, şi adecă nu numai chiliile mele, care cu multe cheltueli le-am fost înzestrat, ci încă şi odârele epi-scopesci, preotesei şi diaconesci, împreună cu capela episcopâscă şi cu cărţile dintr'ânsa, şi tată biblioteca mea, preste 3000 cărţi, s'au prădat, ear actele oficiâse parte s'au ars, parte s'au rupt şi s'au nimicit întru atâta, încât nici un odor, nici o carte sâu altă unâltă bisericâscă, nici o hârtia din archiv n'a rămas". Apoi adauge, că între astfel de împrejurări la episcopia nâstră nu s'ar fi putut ţinâ nici un serviciu dumnedeesc, dacă nu s'ar fi îndurat comunele bisericesci din Braşov a-i veni în ajutoriu cu 4000 fi. în argint, şi archi-mandritul Neonil dela mănăstirea Nâmţului din Moldova cu cărţile trebuinciâse. Şi precum episcopia, aşa au fost jefuite şi o parte mare a bisericilor nâstre, arejendu-se, necinstindu-se, batjocorindu-se, ş. a. multe, care le trecem cu vederea, ca să nu turburăm linişcea sufletâscă a credincioşilor noştri întru acâstă di- Atâta însă rn'am credit datoriu a vă aminti, pentru-ca din aceşti doi ani din cei 27 ai archipăstoriei metropolitului Andreiu să putem judeca ostenelele, suferinţele şi jertfele, ce de bună voia le-a adus marele bărbat de piă memoria pentru biserica s'a pentru poporul seu. Dar se vedem acum ceva mai deaprâpe lucrările acestui memorabil Sinod, precum am amintit, cel d'ăntâiu Sinod, ce se învrednici biserica nâstră dreptere-dinciosă răsăritână transilvană a'l putâ serba după 150 ani, adecă dela nefericita desbinare a unei părţi din poporul român de cătră biserica mamă. In acest sinod s'au luat concluse de mare însemnătate, şi anume: biserica a re'nnoit mărturisirea credinţei şi a legâturei sale cu biserica resâritului, a precisat corelaţiunea între biserică şi stat, a dat lumei o icână credinciâsa asupra stărei din trecut şi din present a clerului şi poporului seu, a arătat pagubele cele mari, ce a avut biserica în resbelul trecut şi a cerut ajutoriu dela guvern întru rebonificarea acelora. Ba însufleţitul episcop se supuse de bună voia sarcinei, ca în acest timp, când plana încă asupra ţerei starea de asediu, cu asistenţă militară să căletorâscă prin ţâră, se ducă ajutoriu grabnic bisericilor, şi astfel însuşi cu mâna sa se lege ranele, de cari acelea sângerau. Ear' ca un ton dureros, ce sună din tote hotărîrile şi rugările acestui prim Sinod, auchm plângerea fiicei pentru perderea mamei: Maică metropolia, unde eşti? unde eşti? — Intre multe alte rugări ale acestui Sinod este şi rugarea maiestatica pentru ajutoriu la înfiinţarea Consistoriului diecesan şi a se-minariului, la dotarea preoţimei şi a personalului bisericesc, la înfiinţarea şi susţinerea scalelor şi în fine alegerea unei epitropii din preoţi şi mireni, carea să administreze modesta avere a eparchiei, carea nu avea făr' o singură casă: şi reşedinţă episcopâscă, şi cancelaria şi archiv şi seminariu şi capelă şi de tâte cele III. 3 t 34 trebuinciâse, pană când în fine, în urma unei colecte în diecesă, se putu cumpăra şi o a dâua casă. Intr'aceea neobositul archiereu lucra pe tote te-renele pentru întărirea şi consolidarea din lăuntru a bisericei prin luminarea tinerimei şi a poporului. După energice lupte de apărare faţă cu o altă biserică şi cu guvernul absolutist de pe atunci, apărându-se contra unui membru al acestuia chiar la tronul împărătesc pentru vătămările făcute bisericei nâstre, înfiinţa în timpurile aceste grele o tipografia diecesană, tipări întrensa mulţime de cărţi şi înzestra cu ele bisericile şi scalele nostre, cari pană atunci, spre marea lor daună, şi materială şi morală, erau silite a se necăji cu nisce biete hârtii scrise cu mâna, ori a procură cu mari ostenele şi spese câte o cărticică de pe la tipografii străine. La anul 1850 episcopul Andreiu petrecu în afaceri bisericesci mult timp la Viena; la 1851 întimpinâ pre Maiestatea Sa în Bucovina la Cernăuţi; la 1854 perc}ând prin morte pre iubitul seu protosincel şi se-cretariu Dr. Gregoriu Pantasi, înfiinţa pe numele aceluia o fundaţiune, carea se crescă neatinsă 100 ani, ear' după aceea interesele ei se servescă la dotarea preo-ţimei. La 1858 esoperâ dela monarchul darul de 1000 galbini la zidirea bisericei catedrale şi întreprinse tot spre acest scop o îndelungată şi grea călătoria prin Ungaria propria şi părţile ei Bănat şi Sirmiu, apoi la Pesta, Viena şi pană la Triest. întru t6te aceste ostenele şi lupte însă vrednicul archipăstoriu nu slăbi, ci precum orecând David, 'şi cjise : nNu voiu da somn ochilor mei, nici genelor mele dor-mitare, până când voiu află locul lui Dumnecleu, locaşul Dumnedeukii lui lacob" (Psalm 131 v. 4. şi 5), şi continuă opera cea mare întru restaurarea vechei nâstre metropola. Prin nenumerate acte, memorii, petiţiuni, re- 85 presentaţiuni, deputaţiuni la guvern şi la însuşi Monarchul, prin un al doilea memorabil Sinod dela 1860 înnoi stăruinţele anteriore, dovedi din canâne şi istoria dreptul cel vechiu şi nealterabil al bisericei nâstre, de a avă metropolia sa propria, carea o a avut dela început şi carea în urma uneltirilor lui Atanasiu a fost suprimată prin măsuri politice, carea însă trebue să se restaureze şi se funcţioneze regulat, ca şi înainte de suprimarea ei. Un alt act însemnat, de care se ocupă neobositul bărbat tot pe timpul acesta, a fost înfiinţarea „Asociaţiunei transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român". Conferinţele dela 1859 şi 1860 ale inteligenţei nostre, recunoscând şi apreciând vederile lui superiore, energia cea rară şi autoritatea necontestabilă, de carea se bucură în cercurile mai înalte, pre dânsul '1 rugară a se întrepune la guvern pentru concesiunea înfiinţărei unei atari societăţi literare şi culturale. Şi când în fine înfiinţarea a fost concâsă, statutele aprobate, şi episcopul cu faţa veselă puse pe masa constituantei actele relative la causă, adunarea cu însufleţire '1 alese primul seu preşedinte, şi la primele dâue periode se repeţi acest onorific vot de încredere. Asociaţiunea se presentă lumei ca cea d'ăntâiu societate culturală română, carea ca o mama doiosă cuprinde la sinul seu pre toţi fiii poporului nostru fără deosebire; şi chipul cel măreţ al metropolitului Andreiu, care stă şi astăch' cel d'ăntâiu între preşedinţii posteriori ai Asociaţiunei, va vesti posterităţii încă şi după veacuri de veneraţiunea, ce dea-pururea o nutresce bunul nostru popor cătră luminătorii, binefăcătorii şi părinţii sei. Da Andreiu, înte-meietoriule şi prim preşedinte al Asociaţiunei nâstre, fiă în veci pomenirea Ta! 36 37 Dela ostenele pe terenul cultural vedem pre neobositul bărbat trecând în arena luptelor politice pentru câştigarea drepturilor politice şi naţionale ale poporului nostru. La anul 1861 '1 aflăm împreună cu mai mulţi alţi bărbaţi ai nostrii la conferenţa regnicolară din Alba-Iulia; la 1862 în fruntea unei mari deputa-ţiuni la tronul împărătesc în causa restaurărei metro-poliei; la 1863 preşedinte al congresului naţional din Sibiiu şi conducetoriu la Viena al deputaţiunei acelui congres; apoi la anii 1863—1865 regalist şi deputat al Seliştei la dietele transilvane din Sibiiu şi Cluj, dup'aceea la senatul imperial din Viena şi la sinodul episcopesc din Carloviţ, pretutindeni representând cu seriositate şi demnitate interesele bisericei şi naţiunei nâstre. Neperd,ând însă din vedere nici pe un moment causa restaurărei vechei nâstre metropolii, episcopul Andreiu, pe lângă tâte greutăţile timpului, pe lângă tâte sarcinile oficiului, continuă pas de pas nisuinţele cele preadrepte ale bisericei nâstre, şi din sinodul dela 1864, acum al treilea sinod în acâstă causă, subşternu o nâuă petiţiune maiestatică „pentru ştergerea lacrimilor, care credincioşii bisericei greco-orientale de multe decenii le varsă înaintea tromduiu, Acâstă petiţiune sinodală a fost în fine cea din urmă „strigare dintru aduncuriu a bisericei după vechia sa metropolie; căci eată cjiua de 12/24 Decembre 1864, ajunul — după calendariul nou — al prasnicului Nasce-rei Domnului, ne aduce „vestea cea minunată a renascerei metropoliei nâstre11, când prin prea înalta resoluţiune din acâstă ch' numărâsele nâstre rugări se încuviinţară, vechei nâstre metropolii i se recunoscu legalitatea şi esistenţa, episcopiei nâstre transilvane i se redete rangul şi titlul de archiepiscopiă, ear vrednicului episcop Andreiu i se dete titlul de archiepiscop al Transilvaniei şi metropolit al Românilor greco-orientali din Transilvania şi Ungaria, şi cu acâstă totdeodată se întări şi sigila autonomia, independenţa şi egala îndreptăţire a bisericei nâstre cu celelalte biserici din patria. Fericitului Andreiu, după Dumnezeu restaurator al vechei nâstre metropolii, şi după 164 ani ăntâiu-chiămatul a purtă mitra metropolitană, âră şi âră să'i chcem : în veci pomenirea lui! La 1865 începură a se schimba referinţele politice ale monarchiei nâstre, şi noul archiepiscop, probat şi ca bărbat de stat, se află îndemnat a face în acel an două călătorii la Viena şi una la Carloviţ în afaceri bisericesci, apoi la dieta transilvană din Cluj, şi în tâte aceste misiuni dovedi o superioritate de spirit şi o nobilitate de inimă, carea şi astăch' la 25 ani după mârte ne face a'l admira ca pre un om providenţial al bisericei nâstre, al poporului nostru. După atâtea ostenele distinsul bărbat mai participă la 1867 şi la dieta din Pesta, la actul încoronărei, şi avu mângâierea, ca la dieta din 1868 să ajungă a vedâ înarticulată în legile ţerei metropolia nâstră, ca autonomă şi coordinată cu cea sârbâscă, şi pro-nunciată convocarea ambelor metropolii pentru orga-nisarea lor pe basa egalei îndreptăţiri. Acesta a fost ultimul pas, ce '1 făcu metropolitul Andreiu pe terenul politic, pentru-că sănătatea şi puterile fisice, cari păreau neatacabile, începură a i se debilita puţin câte puţin şi a-i aduce aminte de cuvântul scripturei: „Aşa dice Domnul: Tocmesce casa ta". în sensul articulului de lege IX.: 1868, metropolitul Andreiu convocă dar încă în acel an primul congres naţional-bisericesc al provinciei nâstre metropolitane, şi adeseori înnecat în lacrimi, '1 deschide cu cuvintele: „înnoiesce-te, înnoiesce-te noule Ierusalime, căci ţi-a venit ţie ărâşi lumina, şi mărirea Domnului preste tine a resărit. 38 Acistâ casă Jatăl o a zidit, acistâ casă Fitul o a întărit, acesta casă Duchul sfânt o a înnoit". Cu cea mai mare linisce, ca o bună-vestire din altă lume, ascultă congresul cuvintele venerabilului archipăstoriu, carele dând apoi semă de luptele sale de aprâpe dâue decenii pentru restaurarea vechei nâstre metropolii, depuse totdeodată, ca o cunună de învingere, compe-tinţa administrativă şi legislativă a bisericei în manile congresului, dar totodată '1 făcu şi responsabil pentru sârtea ulteriâră a bisericei. Cu însufleţire neaseme-nată, mulţi cu ochii în lacrimi, aclamară pre victoriosul luptătoriu, şi vrednice sunt cuvintele, cu cari se adresă primului congres, se le întipărim şi noi, creştini iubiţi, adune în inimile nostre! La primul acesta congres, s'a propus, pertractat şi statorit Statutul organic, legea fundamentală a orga-nisărei nâstre bisericesci, care la 28 Maiu 1869 obţinu p. î. aprobare, şi cu acâstă se încorona zidirea cea mare a marelui nostru Andreiu. La anul 1870 convocă apoi şi al doilea congres, unde se publică p. î. întărire a Statutului organic şi se puseră în lucrare disposiţiile aceluia, publicându-se şi testamentul fericitului şi vrednicului de pomenire Emanuil Gozsdu. Durere, congresul acesta a fost cel din urmă, convocat şi condus de metropolitul Andreiu! Adeverat că la 1871 a mai condus o conferinţă naţională în Sibiiu, dar aceea, pe lângă tâte silinţele lui, a rămas fără succesul dorit. într'aceea bala de inimă, ce-'l cuprinsese, '1 slăbise şi-'l îmbătrânise preste măsură; şi după cuvântul scripturei se făcuse cătră sâră şi se plecă 4iua '■> îns§ spiritul lui era viu şi descept Bolind pe piciâre, ba chiar câ4ut la pat, lucră necontenit la ale oficiului seu, şi mai mult bolnav decât sănătos tipări încă la 1871 Enchiridiul de canâne şi Studiul pastoral, ultimele scrieri ale neobositului bărbat. Dar la frumâsa serbare a jubileului de 25 ani ai episcopiei nu mai putu participă, ci încungiurat de cei mai deaprâpe ai sei, pre cari încă şi de pe patul morţii, cu ochii închişi de cătră cele pământeşti, î-i .îndemnă la pace, iubire şi bună înţelegere, la 16 Iuniu 1873, la 6 âre sâra, în anul 65 al vieţii şi 27 al păstoriei, 'şi dede sufletul la Dumne4eu. Ca un fulger sburâ prea trista veste până la marginile estreme ale metropoliei nâstre, şi fiii ei alergară în număr ne mai pomenit, pentru a-1 plânge şi a-1 însoţi la Reşinari, unde lângă biserica cea mare însuşi şi-a fost ales locul de odichnă. V'am obosit, iubiţilor creştini, pate şi prea mult cu acest cuvânt, dar mi-am ţinut de datorinţă, a ve revoca în memoria şi la 25 de ani după mârtea lui icona preaiubitului şi marelui nostru Andreiu. Permiteţi-mi, ca faptele lui cele mari, căci cele mai mici sunt nenumărate, se le cuprind pe scurt în următârele: Episcopul Andreiu, chiar şi în timpurile cele mai grele, a susţinut în popor neclătită credinţa tradiţională cătră tron, patria şi biserică. El a înfiinţat dintr'al seu Tipografia archidiecesană, o a înzestrat cu tâte cele de lipsă, şi apoi cu tată zestrea ei o a donat pentru totdeuna archidiecesei. A regulat, promovat şi înălţat causa şcolară; a fost un factor puternic, prin cuvânt şi prin faptă, la înfiinţarea gimnasiilor nostre din Braşov şi Brad, precum şi a scalelor nostre elementare, cari din mici începuturi au fost crescut sub archipăstoria lui până la numărul de 600. A cumpărat dintr'al seu edificiul seminariului archi-diecesan pedagogic-teologic; a îmmulţit pe rând cur- 40 41 şurile aceluia dela şese luni la un an, apoi la doi şi la trei ani; a îmmulţit numărul profesorilor, ba a crescut anume tineri spre acest scop; în fine a eso-perat dela stat considerabile salarii şi ajutare. El, care la venirea sa aici d' abia află loc, unde se-şi plece capul, acuirâ, parte dintr'al seu, parte prin colecte dela popor, o reşedinţă episcopâscă, mai târc|iu archiepiscope'scâ, una din cele mai frumose şi mai bine înzestrate, şi încă 4ece ^e case şi realităţi în Sibiiu. A mijlocit din vistieria statului o dotaţiune pentru preoţimea archidiecesană, — dotaţiune, carea şi după mortea lui se mai continuă neîmpuţinată şi neschimbată preste 4ece aru- El a înfiinţat o mulţime de fonduri şi fundaţiuni, ba apr6pe t6te, care le posede astacji archidiecesa, şi anume: fundaţiunea „Francisc losif* pentru şcolarii săraci, fundaţiunea „Pantasi" pentru dotaţiunea preoţimei, apoi fondul archiepiscopiei, fondul seminarial, fondul bisericei catedrale, al preoţimei archidiecesane, al bisericilor sărace, al învăţătorilor săraci, al personalului catedralei, al personalului cancelarial, al sinodului, al congresului şi multe altele, pentru cari nu ajunge acum timpul a grăi, şi cari pelângă buna lui administrare au ajuns la sume considerabile. Una însă din aceste fundaţiuni nu putem, nu ne este iertat a o trece în tăcere, cum adecă marele bărbat, simţind apropierea sfârşitului seu, 'şi asigura vieţa cu 100,000 fi., din cari apoi lăsă prin testament câte 25,000 fi. pe sâma a dâue eparchii, ce se vor înfiinţa, şi tot atâta pentru fundaţiunea Pantasi şi pentru fundaţiunea bisericilor, astă ca în numele iubirei crestinesci să-mi daţi frăţâsca vâstră iertare de tot, ce v'aş fi greşit în viaţa mea, ca şi Dumne4eu preaînduratul se ierte greşelele vâstre! Şi acum se ve c\ic un cuvânt de despărţire şi vâue, iubitele mele popâre din Frâua, Buzd, Şaroş şi Mediaş, apoi vâue onoraţi preoţi tractuali şi iubiţi fraţi întru Christos, precum şi ţie, iubit popor al tractului Mediaşului, cari într'un înţeles superior aţi fost fraţii mei, fiii mei, familia mea. De ach încolo nu voiu mai fi trupesce între voi, căci m'a chiămat Domnul din mijlocul vostru. Nu voiu mai conduce, iubiţi preoţi şi învăţători, adunările şi întrunirile vâstre, cari îmi erau <^ile de bucuria şi recreare sufle-tâscă. Ear cât pentru voi, fiii mei din popor, nu voiu mai aduce pre pruncii voştri în staulul lui Christos prin sfântul botez, nici voiu mai întruni, spre legătura cea sfântă a căsătoriei, manile fiilor voştri şi fiicelor vâstre; nu voiu mai însoţi cu lacrimi şi cântări şi binecuvântări duchovnicesci pre reposaţii voştri la locul de odichnă, nici voiu mai înălţă dela sfântul altar glasul meu la cer, pentru de a cere fericire celor vii şi mântuire sufletelor celor adormiţi. Ve rog 97 însă pre toţi, fraţii mei, fiii mei, ca se-mi păstraţi iubirea vâstră, să iubiţi în locul meu şi pre cei rămaşi ai mei, şi să ve rugaţi lui Dumnedeu pentru lina mea odichnă. 0 fi £lj Cel binecuvântarea Domnului să planeze preste voi, iubiţilor, şi preste biserica nâstră şi din acest tract, ca să crâscă, să înflorâscă, să rodâscă, spre mărirea lui Dumnedeu şi spre binele sufletesc şi trupesc al iubitului nostru popor! Ear tu, casa lui Dumne4eu, căreia am servit cu credinţă aprâpe o jumătate de veac, însoţesce-me acum cu glasul cel mângăios al clopotelor şi cântărilor tale, şi me învrednicesce, a me odichni aprâpe de sfinţitele tale ziduri; ear la dumne4eescul teu altar fă pomenire şi rugăciune cătră Domnul şi pentru mine, ca să me învrednicesc a servi Tatălui, Fiiului şi sfântului Duch şi în biserica cea nefăcută de mâni ome-nesci, în Ierusalimul cel ceresc, cu toţi servii cei credincioşi ai lui Christos, întru bucuria Domnului meu. Şi acum, dupâce m'am uşorat de cătuşele pămân-teniei şi vremelniciei, ve rog fraţii mei, apostoli dela margini, în frunte cu cei trămişi de iubirea Archi-păstorului nostru, adunaţi aici, ca într'un alt sat Ghetsimani, îngropaţi-mi trupul meu cel muritoriu, redând ţerâna ţerânei. Ear pre Tine, Domnul meu şi Dumne4eul meu, Te rog cu umilinţă fiiâscă, priimesce duchul meu. Amin! III. 99 XIII. La îmmormentarea proprietarului Ioan Brote din Reşinari.*) „Domne, cinci talanţi mi-ai dat, şi eată alţi cinci am agonisit cu denşii!" Mateiu 25, 20. Prin cuvintele acestea, jalnici ascultători, ne arată Domnul şi Mântuitoriul nostru bucuria şi fericirea servului consciu de oficiul seu, carele a severşit cu bărbăţia şi credinţă lucrul, ce i s'a încredinţat din partea Domnului seu, ca se-1 severşescă. „Cinci talanţi, — 4ice el cu bucuria cătră Domnul seu, — cinci talanţi mi-ai dat, Domne, şi eată alţi cinci am agonisit cu denşii!" Cine nu cunosce, că acest stăpân al casei este însuşi Domnul cerului şi al pământului, stăpânul vieţei şi al morţii! Cine nu înţelege, că servul pus se chivernisâscă talanţii, este omul, şi că talanţii încredinţaţi lui sunt darurile, puterile trupeşei şi facultăţile sufletesci, ce le-a priimit el, spre a neguţători cu ele în viaţa sa! Cine nu vede, că chua, întru carea va veni Domnul, ca se ia seama servilor sei, este însăşi âra morţii şi a judecăţii, — momentul cel mare, când sufletul, deslegat de învelişul corpului muritoriu, se 'ntârce la adevărata sa casă părintâscă, pentru de a stă înaintea iăcătoriului seu şi a dă respuns pentru tâte, bune ori rele, ce a sevârşit în viaţă! O ferice de servul acela, carele a petrecut viaţa sa pământâscă astfel, precum doresce, cere şi ascâptă stăpânul! Ferice de cel-ce a purtat cu bărbăţia şi răbdare arşiţa sârelui şi zăduful <ţilei vieţei pământesci, adunând snopi de fapte bune şi neperitore! Ferice, carele în *) A se vede la fine nota 13. âra, ce ne ascâptă pre toţi, va putâ aretă stăpânului talanţii lui sporiţi şi îmmulţiţi, şi astfel va vedâ faţa domnului seu serină şi veselă, şi va audi din gura lui cuvântul cel dulce: „Bine slugă bună şi credinciâsă; preste puţin ai fost credincios, preste multe te voiu pune: întră întru bucuria domnului teu!" Momentul acesta, cu care toţi cei născuţi în lume suntem datori, a sosit, eată! şi pentru mult onoratul şi iubitul nostru Ioan Brote! Şi încă vai cât de curând a sosit! Eată cerul întunecat şi sârele apus, când noue ni se părea că d'abia a scăpătat de mâcjăch'! O cât de mult se adeveresce şi aici cuvântul Domnului : „Fiţi gata, căci nu sciţi diua, nici ceasul, întru carele va veni Fiiul omului!" (Luca 12, 40). Aşa cu adevărat, fiţi gata! Adormitul întru Domnul abia ajunsese etatea de 52 ani, — etatea, în carea omul, după pregătirile din tinereţe şi după ostenelele statului bărbătesc, în fine doresce a gustă din fruptele pomilor sădiţi de mâna sa, — şi eată ângerul morţii ciocnind la uşa lui şi chiămându-1: Scală, urmâză-mi mie! Ach, ce timpuria despărţire! Ach, ce tristă privelisce! O sicriu tainic, ce bărbat scump adăposteşti tu între păreţii tei cei strimţi! O mormânt rece, ce viaţă preţiâsă te deschieji a priimi în sinul teu! O tu mamă bătrână şi neputinciâsă, o tu văduvă nemângăiată, o voi 11 prunci, cari ca flori culcate la pământ de o grândină grea încungiuraţi acest sicriu, o comună Reşinari, o iubitul nostru popor românesc, cât de mare este perderea nâstră a tuturor, şi cât de justă durerea nâstră! însă pe când tânguirile şi vaietele nâstre resună astfel în văzduch, şi lacrimele nâstre curg şirâie, eată colo de sus, dela părintele îndurărilor, se aude glasul: Nu plângeţi! Nu ve îndoireţi, nu ve temereţi: eu sum cu voi! Căci nu sunt svaturile mele ca svaturile 7* 100 101 vâstre, nici căile mele ca căile vâstre, — dice Domnul. „Ci, precât este cerul departe de pământ, aşa sunt departe căile mele de căile vâstre, şi cugetele mele de cugetele v6stre!" (Isaia 5B, 8—9). Aşa, aşa, părinte ceresc! Aduncă este rana, ce o-a înfipt mortea în sinul acestei case înfloritore; dar cu atât mai vârtos Te rugăm pre Tine, ale cărui căi sunt neînţelese de mintea nâstră şi neasemănat mai înalte decât căile nâstre, ca se ne dai şi mângâierea cea dela Tine! Căci Tu singur scii cjiua şi âra, când ne este hotărît a întră în viaţa acâstă, şi iarăşi numai Ţie unuia 'Ţi e cunoscut momentul şi hotarul din urmă al vieţei nâstre: intrările şi eşirile nâstre sunt în mâna Ta! Dă Dâmne, ca credinţa nâstră întru Tine se aline şi aici durerile cele adânci ale acelora, cari văd astăch apunând în mormânt pre cel-ce eră razimul şi speranţa şi tăria vieţei lor! Dă Dâmne, ca pentru mângâierea nâstră să ne aducem aminte totdeuna, dar cu deosebire în asemene âre amare, că mortea, după rânduiâia Ta, este o lege tirâscă, carea cu putere covârşitâre domnesce preste tot neamul omenesc, şi să fim totdeuna gata a urmă chiămărei Tale! Dă-ne darul Teu, care luminâză pre toţi, ca şi în ora acâstă, când ochii noştri sunt împănginiţi de vălul lacrimelor, să vedem mârtea în lumina evangeliei iubitului Teu fiiu, Domnului nostru Iisus Christos! Căci în lumina acesta mortea nu este nimicire, ci trecere la altă viaţă mai înaltă, — la o viaţă, în carea fiinţa ome-nâscă, după cuvântul apostolesc, semănată aici întru stricăciune, va resări acolo întru nestricâciune, avân-tându-se din mărire în mărire, şi apropiându-se din trâptă în trâptă de Celce este începutul şi sfârşitul nostru şi al tuturor, câte sunt în cer şi pe pământ! în lumina acâstă privită, mârtea, departe de a fi stingerea şi nimicirea fiinţei nâstre, este numai o strămu- tare a formei din mai neperfectă în mai perfectă, — o împreunare mai intimă a făpturei cu făcătoriul, a servului cu stăpânul, a fiiului cu părintele la casa părintâscă. „Căci de credem, că Iisus a murit şi a învieat, aşa şi Dumne4eu pre cei adormiţi întru Iisus aduce-i-va împreună cu El!" (I. Tessal. 4, 14). în fine în lumina credinţei nâstre crestinesci, — racjimul vieţei şi mângăiarea morţei nâstre, — la capătul acestei vieţi curând trecătâre, ne întimpină dreptul judecătoriu, ne ascâptă cununa învingerei şi a resplâtirei, gătită pentru toţi, cari au servit Domnului cu credinţă. „Dâmne, eată cinci talanţi mi-ai dat mie, şi alţi cinci am agonisit cu dânşii!" — de o parte, ear de altă parte: „Bine slugă bună şi credinciâsă; preste puţin ai fost credincios, preste multe te voiu pune: întră întru bucuria domnului teu!" Căci bun în adever şi înţelept chivernisitoriu al talanţilor priimiţi a fost şi adormitul nostru frate, cărui cu atât de numeros şi jalnic conduct i dăm astă4i însoţirea cea de pe urmă. Caracterul lui a fost: activitate neobosită, onestate şi dreptate, în faptă şi în cuvânt, — un caracter firm şi onorabil în tată puterea cuvântului! El a fost unul dintre aceia, pre cari îi glorifică Psalmistul di°ând: „Fericit bărbatul, carele în svatul necredincioşilor n'a umblat şi în calea păcătoşilor n'a stetut şi pe scaunul per4ătorilor n'a şedut!" (Psalm 1, 1). Născut din părinţi onorabili şi onoraţi, Parochul acestei respectate comune Petru Brote şi soţia sa Anna, pruncul Ioan crescu sub buna lor îngrijire cu vârsta şi cu priceperea, termină cu laudă cursul studiilor sale, apoi trecând la statul căsătoriei cu actuala sa soţia Anna născută Popoviciu-Barcian de aici, preferi a remănâ în viaţa privată, decât a trăi într'o continuă dependinţă, carea nu conveniâ naturei lui 1 -J 102 celei drepte şi nemeşteşugite. Astfel dupăce purta căţi-va ani oficiul de învăţătoriu şi director şcolar al comunei sale natale, lăsa cariera vieţei publice şi se retrase în cea privată, spre a se pute devota mai cu deseverşire afacerilor sale economice, cari în scurt timp luară mare avânt, precum şi educaţiunei pruncilor sei, cari ca tinere odrasle de măslin încungiurau deja mesa părintescă. Şi cum a satisfăcut el acestor probleme, dovedesce în modul cel mai elocent starea cea înflorit6re a raţionalei sale economii de model, precum şi resultatele cele frumâse ale educaţiunei fiilor sei şi fiicelor sale, cari unii fac deja parte din societatea cea mai alesă a poporului nostru, ear alţii ca flori de bună speranţă ne îndreptăţesc la un frumos venitoriu. Dar o dovedesce preste tot distinsa stimă şi onorifica încredere, cu carea el după cualifi-caţiunea sa superiâră, după zelul şi activitatea sa pentru binele obştesc, după meritele sale a fost chiă-mat la atâtea oficii alese. Căci poporul nostru românesc, însetat de atari bărbaţi de rară inteliginţă şi probitate, curând îl num eră între fruntaşii sei şi'l chiămâ la cele mai de frunte ale sale afaceri publice: naţionale, bisericesci, filantropice şi culturale. „Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român" curend după înfiinţarea sa îi încredinţa administrarea fondului seu. Archidiecesa nâstră transilvană depuse în manile cele probate ale lui şi ale altor bărbaţi de încredere tată considerabila sa stare materială. Comuna cetăţenescă a Sibiiului îl onoră cu alegerea de membru al representanţei sale, şi însuşi guvernul patriei nâstre reclamă la multe ocasiuni concursul lui cel zelos, inteligent şi drept, aşa încât numele lui deveni cunoscut şi stimat departe preste hotarele acestei comune, ale acestui ţinut. „Cinci talanţi, — putea el dar $ice la capetul activei ———^....^u.....————iili^^— niMiai^aiiii .....„ 103 sale vieţi, — cinci talanţi mi-ai dat, Dâmne, şi eată neguţătorind cu denşii, alţi cinci am câştigat!" Şi astfel Te rugăm pre Tine, Domnul cel mare al casei, ca să-1 învrednicesc! a întră întru bucuria Domnului seu! Şi acum, cădând asupra mea întristătârea dato-rinţă, de a fi la acesta jalnică solenitate interpretul ultimelor dorinţe şi disposiţiuni ale adormitului, ochii mei te întimpină aici mai ântâiu de toţi pre tine, pre carea de 31 ani adormitul în Domnul te numiâ cu fericire iubita sa soţia. Tu, ângerul pământesc păzi-toriu vieţei mele, îţi rostesce iubitul teu soţ, — tu cu credinţă neclintită, cu activitate neobosită, cu iubire gata la ori-ce sacrificiu, cu modestia, ce caracterisâză atât de frumos pre femeea cea înţeleptă, ai împărţit cu mine tâte greutăţile vieţei. Tu în timpul îndelungatelor mele suferinţe ai alinat cu mână blândă durerile mele. Tu şi la sfârşitul luptei mele pământesci între rugăciuni şi lacrimi mi-ai închis ochii. O sir-man'o, cu câtă greutate am eşit eu din lume, lăsând în sarcina ta pre cei 11 fii şi fiice, cari perdură acum pre tatăl, chrănitoriul şi îngrijitoriul lor! Ach! care durere din lume se pate asemănă cu durerea ta! Căci deşi din darul lui Dumnecfeu remâi scutită, sper, de grijile cele consumătâre ale esistinţei pentru tine şi ai tei, totuşi în curând vei simţi, că-ţi lipsesce conducerea şi braţul soţului teu, şi că este de tot grea sarcina, a fi casei tale tată şi mamă totdeodată. însă rădică ochii tei la cer, la părintele cel preaîndurat a tată suflarea, şi ch' cu Psalmistul: „Ajutoriul meu dela Domnul, celce a făcut cerul şi pământul!" (Psalm 120, 2.). Pune întru Dumnecjeu nădejdea ta; căci acela este tatăl văduvelor şi al orfanilor, şi te va lumină întru nesciinţa ta, te va întări întru slăbiciunea ta şi te va rădică dintru adâncul durerei tale. Cresce 104 105 pre iubiţii noştri prunci încă necrescuţi şi ţine-i pre toţi întru frica lui Dumnedeu şi dreptate, — căci acestea sunt temeliile cele mai sigure ale fericirei omului pe pământ. Onorâză memoria soţului teu prin continuarea principiilor lui, prin buna chivernisire a casei şi familiei nâstre şi preste tot prin viaţă evla-viâsă, modestă, laboriâsă şi onestă. Dumnedeu, carele ţi-a impus acâstă nâuă şi neasceptată sarcină a vieţei, îţi va da şi puterea a o purtă. Remas-bun dar, scumpa mea soţia, remas-bun din viaţa pământâscă, pană la revedere acolo sus, unde însuşi Domnul va şterge tată lacrima dela tată faţa. Ear pre mine, soţul teu, te rog se me ierţi de tâte, câte ţi-aş fi greşit în viaţa mea, ca şi părintele ceresc se te ierte pre tine, acum şi în diua cea de apoi. Dar ţie, onorabila iubita mea maică, ce cuvânt demn de acâstă grabnică despărţire să-ţi adresez? Adeverat că după rânduiala firei noi fiii tei eram chiămaţi a fi toiagul şi sprijinul bătrâneţelor tale, şi la timpul de apoi, când Domnul te va chiămâ din cele de aici, a te pregăti creştinesce pentru calea vecîniciei şi a-ţi închide ochii cei iubiţi. Insă Dumnedeu eată altmintrea a binevoit. Plâcă-te cu umilinţă sub mâna Celui Atotputernic, pre carele-1 rog, se-ţi dee restul vieţei liniştit, şi sfârşit bun creştinesc. Ear dela fiiul teu Ioan priimesce fiiâscă ultima sărutare de mână şi ferbinte mulţemită pentru materna iubire, ce ai avut cătră dânsul dela leagăn pană la sicriu: şi rugându-te de materna ta iertare şi binecuvântare pentru mine, implor iubirea ta de mamă şi asupra iubiţilor mei copii, nepoţilor tei, cari de aici înainte au îndoită trebuinţă de căldura dragostei tale. Şi acum un ultim cuvânt cătră voi, iubiţii mei copii, între cari şi tu, fiiul meu Atanasiu. Unii dintre voi au ajuns cu ajutoriul lui Dumne4eu anii maiore- nităţii, ear cei mai mulţi sunt încă în etatea copilăriei şi unii chiar a prunciei. Ve pun la inimă vâue celor mai înaintaţi, ca se fiţi învăţătorii şi povăţui-torii frăţiorilor voştri, ear pre voi cei mai mici ve îndatoresc, a fi ascultători şi următori poveţelor bunei vâstre mame şi ale fraţilor voştri mai mari. Dar pre toţi, mari şi mici, ve rog şi ve conjur, se fiţi buni, plecaţi şi ascultători cătră buna vâstră mamă, carea de a4i înainte mai cu deosebire trăiesce în lume numai pentru voi. Cugetaţi, iubiţii mei, adeseori la cuvântul s. scripturi, că onârea fiilor este mama onorată, şi ve purtaţi conform acelei salutare învăţături. Nu ve încredeţi, fiii mei, nici unui bun al lumei, fiă acela avere sâu tăria, frumseţă sâu ori-ce alta; căci tâte acelea nu fac adevărata fericire a omului pe pământ, ci aceea isvoresce din inima cea bună şi curată înaintea lui Dumnedeu. Deci, precum v'am învăţat totdeuna în viaţa mea, aşa ve c}ic şi acum, se aveţi pre Dumnedeu şi sântă legea Lui deapururea înaintea ochilor voştri, ba scrisă cu litere neşterse! — Ear acum, iubiţilor, veniţi încă odată împregiurul scumpului vostru tată, carele ve lasă un nume atât de bun şi de preţios; sărutaţi-i ochii cei vioi, cari au priveghiat fără obosâlă cu deosebire asupra vâstră; sărutaţi-i buzele cele vescede, cari pare-că încă şi acum vor se ve vorbâscă şi se ve înveţe cele bune şi folositore; sărutaţi-i manile cele bărbate, cari au lucrat neîncetat cu deosebire pentru binele şi fericirea vâstră. Veniţi, iubiţilor, veniţi, şi-i daţi ultima vâstră sărutare, şi priimiţi dela dânsul binecuvântarea părintescă, ca Dumne4eu să fiă cu , voi. Da, El, părintele cel prea îndurat, se fiă tatăl şi îngrijitoriul vostru! De asemenea ragă adormitul prin rostul meu pre iubitul seu frate, pre stimaţii cumnaţi şi cumnate, 106 veri şi veriş6re şi pre t6te numerâsele sale rudenii, mai de aprâpe şi mai de departe, pre cari neajunsurile cuvântului acestuia nu permit a-i numi pre toţi: apoi pre onoratul cler, în frunte cu veneratul cap şi representant al bisericei, pre venerabila preoţime şi delegaţiune consistorială, pre onorata preoţime din Sibiiu, Reşinari şi comunele învecinate, pre onoratele comune politice Sibiiu şi Reşinari, în fine pre toţi: bărbaţi şi femei, mari şi mici, de ori-ce stare şi con-diţiune, ca se-i daţi creştinâscă vostră iertare de tâte, câte ca om v'ar fi greşit în viaţa sa pământâscă, ca şi Dumnezeu se ve învrednicâscă pre voi îndurărei sale. Ear tu, Părinte ceresc, ale cărui profunde judecăţi sunt neajunse şi necuprinse de judecăţile nostre omenesci, priimesce sufletul robului Teu în sinul fericirei Tale celei de sus, unde nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit. Şi precum el ca un serv al teu credincios a îmmulţit f talanţii priimiţi din mâna Ta părintâscă, astfel '1 în- vrednicesce şi cununei ceii nevestejitâre, pregătite credincioşilor Tei; şi ca pre o slugă bună şi credinciâsă, preste puţin, priimesce'l a fi pus preste multe şi a întră cu bucuria întru bucuria Domnului seu. Amin! I1 XIV. La îmmormentarea Protopresbiterului şi Paroch al Clujului Vasiliu Roşescu. *) „ Cădxti-a cununa capului nostru, pentru acdsta s'a făcut ndue durere: întristată este inima nostrâ, şi s'au întunecat ochii noştri!" Plângeri 5, 16—17. Aşa plângea şi se tânguiâ ârecând, în adiinca vechime, bărbatul durerilor, prorocul cel însufleţit de Dumned,eu Ieremia, când vechi Ierusalimul, cetatea cea sfântă, căcfut în ruine, palaturile lui surpate, stradele şi drumurile lui pustii şi părăsite, numerosul lui popor dus în sclavia: cetatea-regină, ce domnia preste teri, „ajunsă sub bir!" „Căcjut-a cununa capului nostru, pentru acâstă s'a făcut nâue durere; întristată este inima nâstră, şi s'au întunecat ochii noştri!" Aşa plângeţi şi ve tânguiţi astăcti şi voi, onoraţi membri ai stimabilei familii în jale, cari îmbrăţişaţi acest tăcut sicriu; căci într'ânsul zac osemintele bunului, iubitului, scumpului vostru cap şi chivernisitoriu: căchit-a cununa capului vostru! Aşa plângeţi şi voi, o mică turmă a bisericei şi parochiei nâstre ortodoxe române din Cluj, căci eată ach' se desparte de voi blândul, onorabilul vostru păstor şi părinte sufletesc: cădut-a cununa capului vostru! Aşa ve tânguiţi şi voi, onorată preoţime şi iubit popor credincios al acestui protopresbiterat; căci eată ne-am adunat aici, în bise-rica-mamă a tractului, ca se dăm pământului corpul cel rece al bunului, zelosului vostru protopresbiter şi şef tractual: cădut-a cununa capului vostru! Aşa plângem în fine toţi, cari ne-am adunat astăcji aici, *) A se vede ţa fine noţa 14. li 108 109 şi încă mulţi alţii împreună cu noi, pre iubitul con-sângean, coleg, amic, binevoitoriu, — îl deplângem cu toţii, căci un bărbat vrednic al bisericei şi naţiunei nâstre dispare astădi dintre noi, şi vrednic este proto-presbiterul Vasiliu Roşescu de jalea n6stră, de lacrimele nâstre! Da, onorată jalnică adunare, aşa plângem şi aşa se cuvine se plângem pre iubitul nostru frate adormit, mutat dela noi, carele după cuvântul cântărei nâstre bisericesci de adi înainte nu se va mai îngriji de cele deşerte, nici de trupul cel mult pătimitoriu. Aşa să-1 plângem, aducându-i lacrimele nâstre tribut de recunoştinţă, stimă şi iubire şi dincolo de mormânt! Căci dacă după renduiâla firei omenesci ne este grea o despărţire de cătră iubiţii noştri şi numai pe timp scurt şi hotărît, cu cât mai grea. mai durerâsă şi mai amară ne este despărţirea despărţirilor, ce o causâză mârtea! însă cu tâte acestea chiar nici în cea mai profundă durere a nâstră se nu uităm, că suntem sub mâna lui Dumnedeu, — că, după cuvântul apostolesc, „de trăim, Domnului trăim, şi de murim, Domnului murim; drept aceea ori de trăim ori de murim, ai Domnului suntem!" (Rom. 14, 8). Se nu perdem din sufletele nâstre conştiinţa cea mângăitâre, că suntem învăţăcei ai lui Christos, fiiul lui Dumnedeu, carele a venit în lume pentru noi şi mântuirea nâstră, carele ni-a aprins făclia cea pururea luminătâre a cunoscinţei lui Dumnedeu, carele ne djce şi nâue, precum a 4is ârecând Martei, sororei lui Lazar: „Eu sum înviierea şi viaţa; celce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi!" (Ioan 11, 25). Aşa se plângem pre iubiţii noştri chiămaţi dintru acâstă scurtă viaţă pământâscă, ca cei credincioşi ai lui Christos, ear nu ca cei necredincioşi, cari n'au nădejde; căci viuă este convin- gerea nâstră, că unde e Christos, mântuitoriul nostru, acolo vom fi şi noi cei mântuiţi printr'ânsul. „Părinte, pre cari i-ai dat mie, voiu, ca unde sum eu, şi ei se fiă cu mine, ca se vâcjâ mărirea mea!" (Ioân 17, 24). Şi iarăşi: Eu sum viu, şi voi se fiţi vii! Adeverat, corpul, făcut din pământ, după o scurtă petrecere aici, se re'ntârce în pământ, — fiiul la sinul maicei sale; sufletul însă, ra4ă din lumina cea neapropiată a dumne4eirei, deslegat de grosimea corpului, se re-întârce la isvorul fiinţei sale, Dumne4eu, spre a-şi dă seamă de laptele sale din viaţă şi a luă din mâna dreptului judecâtoriu resplata lor. „Toţi trebuie se ne arătăm înaintea judecatei lui Christos, ca să ia fiăcine cele-ce a făcut în trup, ori bune ori rele!" (II. Cor. 5, 10). Deci împlinind cu pietate datorinţa nâstră, de a redă pământului partea sa, ear sufletul cel străin de putrejune comandându-1 lui Dumne4eu, Creatorului, înfâţişâzâ-te încă odată înaintea ochilor noştri, o viaţă fugitivă a onoratului nostru frate, precum sârele înainte de ce apune ne mai arată încă odată faţa sa cea dulce ! Protopresbiterul Vasiliu Roşescu s'a născut la anul 1826 în satul Ghero-Oşorheiu din părinţii ioan şi Ioana Roşu (Vereş), tatăl seu Paroch al acelei comune, — venerabilul bătrân, ce plânge aici pre fiiul seu: cel bătrân pre cel tmer, trecutul presentul. După terminarea studiilor gimnasiaie pregâtitâre aici în Cluj, ear a celor teologice în seminanul pe atunci diecesan, acum archidiecesan în Sibiiu, el se căsători cu Anna, fiica reposaţilor economi de aici Ioan şi Măria Teuţan, preaiubita sa consârtă, cu carea petrecu în preafericită căsătoria 37 ani, având împreună o frumâsă cunună de prunci, din cari sunt în viaţă 3 fii şi 4 fiice. Curând după căsătoria se învrednici şi de darul preoţiei prin punerea manilor fericitului neuitatului marelui nostru Archiepiscop şi Metropolit Andreiu, şi totdeodată în urma trecerei din vieţă a Protopresbiterului de piă aducere-aminte Gregoriu Gali de aici, obţinu postul de Paroch al acestei onorabile comune orăşeneşti şi de Administrator, mai târchu Protopresbiter al acestui onorabil tract. Nesuinţele lui zel6se şi sincere, succesele neobositei lui activităţi pe acest teren numai de aici înainte se vor pute cunâsce pe deplin; căci preotul, fiă el cât de silitoriu şi devotat sacrului seu oficiu, totuşi numai târchu pate arăta succesele lucrărei sale, — asemenea viierului, carele pe lângă totă silinţa sa numai la câţi-va ani după sădirea viiei se p6te lăudă cu rodurile ei. Dar, o nestatornicia lucrurilor pământeşti! Pe când desvoltâ în frumosul seu cerc de activitate lăudabile silinţe şi succese : cu progresarea bisericilor, cu înflorirea scâ-lelor, cu desceptarea şi luminarea poporului, căruia îi premergiâ cu esemplul cel luminătoriu al crescerei şi instruirei copiilor sei: pe atunci o b6lă, la început nebăgată în seamă, se înfurişâ în Internul lui, şi corpul cel pană aci atât de sănătos şi robust, începu din w ce în ce a lângedi şi a decade. Iubita sa familia, lumina ochilor vieţei sale, în justă îngrijire pentru capul seu, luă tote disposiţiile, aduse t6te jertfele posibile pentru înlăturarea reului ameninţătoriu; dar tote înzadar! „Aşa dice Domnul: Tocmesce-ţi casa ta, că vei muri tu şi nu vei trăi!" (Isaia 38, 1), — sentinţa se adusese, şi ângerul morţii nevăZut bătea deja din aripi împregiurul capului lui. Nici iscusinţa medicilor celor mai căutaţi, nici puterea apelor crezute vindecătâre, nici îngrijirea cea mai gingaşă din partea familiei, nici alt ceva din cele pămentesci n'au fost în stare, a-i redă sănătatea perdută, pănăcând în fine după trei ani de grele suferinţe schimbă patul durerilor cu patul mormântului, unde încetâză ori-ce durere. 111 Deci, preaiubita jalnica mea soţia, — pronunciă fericitul prin modestul meu rost, — credinciâsă mea sâţă şi împreună-călătâre în drumul călătoriei mele pământeşti, eată, iubita mea, aici meta şi ţinta des-părţirei nâstre! O cu câtă jale me smulg eu din braţele tale, plecând în calea veciniciei, ear pre tine lăsându-te aici, în valurile cele turburate ale vieţii, şi tocmai acum, când se încep Zilele ei cele grele. După judecata mea omenâscă eu me legănam în speranţa aceea atât de dulce fiă-cărei inimi de părinte, că amândoi împreună vom ajunge a cresce şi a aşeza pre toţi pruncii noştri, apoi ca lucrătorii osteniţi de munca dilei a trăi încă puţintei ani în fericită retragere şi odichnă, bucurându-ne de rodurile ostenelelor nâstre, şi cu deosebire de fericirea fiilor şi a fiilor fiilor noştri. însă Dumned,eu în svaturile sale cele nepătrunse de mărginită nâstră pricepere omenâscă a binevoit altcum: fiă numele Lui binecuvântat în veci, în cer şi pe pământ! Ora mea din urmă eată a sunat, momentul despărţirei nâstre a sosit: remas-bun, scumpa mea soţia, pănăcând Tatăl va binevoi a ne da şi Ziua cea mare a reve-derei întru împărăţia sa cea de sus! îţi mulţămesc, buna mea, pentru neobosita şi înţelâpta chivernisire a casei şi familiei nostre din partea ta; căci prin acâstă chivernisire tu ai adeverit cuvântul împăratului înţelept din vechime, că muiere vrednică cine a aflat, mai scumpă este una ca aceea, decât petrile cele de mult preţ. îţi mulţemesc cu deosebire de buna îngrijire, ce ai avut pentru mine de când pe neasceptate m'au întimpinat aceste grele suferinţe, cari trei ani m'au ţinut legat de pat, ca âre când pre slăbănogul dela lacul Vitezda. Dumned,eu preaîndu-ratul să scria în cartea vieţei Zilele şi nopţile cele multe, ce le-ai petrecut priveghiând lângă patul du- 112 113 rerilor mele, silindu-te în tot chipul, a alina durerile trupeşei şi sufletesci, ce me turmentau, — şi se-ţi numere şi se-ţi resplătâscă cu darurile sale cele ceresci lacrimile, suspinurile şi rugăciunile, ce ai îndreptat la cer pentru însănătoşarea mea. Ear acum, la despărţirea mea de tote cele de aici, rog pre Tatăl ceresc, ca se-ţi uşoreze jugul văduviei, se-ţi dăruiască restul vieţei în linisce şi mângăiare în cercul copiilor noştri, şi când va binevoi a te chiămâ şi pre tine la altă vieţă, se te învrednicescă — după cuvântul sfintei nâstre rugăciuni liturgice — de sfârşit bun creştinesc vieţei tale, fără de patimă, neruşinat, cu pace, şi de respuns bun la înfricoşatul judeţ al lui Christos. Iartă de tâte pre iubitoriul teu soţ, şi te ragă Tatălui ceresc pentru iertarea păcatelor mele şi fericita mea odichnă! 0 iubitul bunul meu tată, căruia voiam se-i trămit prin solia sărutarea mea din urmă, şi eată tu aici lângă mine! 0 iubire părintâscă făcătâre de minuni! Nici adâncile bătrâneţe şi neputinţe, nici depărtarea locului, nici greutatea iernei nu te-au putut reţină, ca să nu vii aici, a mai vedâ odată faţa fiiului teu! „Lăsaţi-me" — ai 118 119 vernisitoriu ! Dar îndeşert sunt t6te tânguirile nâstre : vaietele cele mai durer6se nu-1 rechiamă în viaţă, lacrimele cele mai ferbinti nu-1 readuc în braţele nâstre: mârtea nu mai da înderept preda sa! „Pământ eşti şi în păment te vei întârce!" — eată, omule, în dâue cuvinte jumetate biografia ta! Dar dacă cu tâte acestea cutezăm în atari momente amare a ne apropia de sicriele iubiţilor noştri repqsaţi şi a ctice celor-ce le încungiură: „Nu plângeţi!", acesta nu o facem în numele nostru, ci în numele Aceluia, carele a învieat pre fiiul veduvei din Nain, al celui-ce a strigat pre Lazar din mormânt, al celui-ce prin preamărita sa înviiere a spart zevârele morţii, al celui-ce prin a dâua nascere a rezidit pre om după chipul şi asemănarea lui Dumne4eu. Da, ceea-ce este muritoriu în om, se redă prin mârte pământului, — lutului lutul! însă ceea-ce distinge pre om de tâte celelalte vietăţi "pămentesci şi-1 apropia de fiinţele ângeresci, — „Micşoratu-l'ai pre el mai puţin âre-ce decât ângerii, cu mărire şi cu cinste l'ai încununat pre el!" dice Psalmistul, (Psalm 8, v. 7), — aceea este spiritul lui cel nemuritoriu, partea cea mai bună, cea mai alesă, cea mai înaltă a fiinţei lui. El prin facultăţile sale admirabile străbate marea şi uscatul, se pune în contact cu corpurile ceresci din depărtări immense, scruteză adâncimile pământului, des-grâpă secretele veacurilor de mult trecute, şi se avântă la cunoştinţa sa şi a Creatorului seu, de care nesuesce a se apropia prin căutarea adevărului şi practisarea virtuţii. Da, căutarea adevărului; căci aşa ne-ai învăţat Tu, fiiul lui Dumne4eu: „Eu sum calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine !" (Ioan 14, 6). Şi iarăşi," practisarea virtuţii: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desevârşit este!" (Mateiu 5, 48). Şi apoi promisiunea şi îmbărbătarea: „Fericiţi cei curaţi la inimă, că aceia vor vedâ pre Dumnedeu". (Mateiu 3, 8). Şi asemenea, când vei veni Tu, Mântuitoriul nostru, încungiurat de sfinţii ângeri, a judecă lumea, şi vei chiămâ pre toţi înaintea tribunalului teu celui nefăţarnic, întrebarea Ta nu va fi: Cât ai fost de mărit, cât de avut, cât de puternic pe pământ? ci mai vârtos: cât ai fost de credincios, de bun, de drept şi de îndurătorii!? — cât de mult ai iubit în vieţa ta pre Dumnedeu făcă-toriul teu, şi pre deaprâpele, fratele teu? Cum ai nutrit pre cel flămând ? cum ai îmbrăcat pre cel gol ? cum ai priimit pre cel străin? ai învăţat pre cel ne-sciutoriu? ai mângâiat şi ajutat pre cel întristat şi necăjit? — cu un cuvânt: cum ai practisat virtutea, ce prin esemplul seu cel sublim ţi o-a arătat Domnul şi Mântuitoriul teu? Da, jalnici ascultători, curăţia inimei, va să dică: bunătatea nâstră, iubirea, sinceritatea, dreptatea şi adevărul, — caracterele cele mai frumâse ale reposatului nostru frate, — acestea le cere dela noi Mântuitoriul, pentru-ca se putem audi atunci din rostul Lui: „Veniţi binecuvântaţii părintelui meu, de moşteniţi împărăţia, carea este gătită vâue dela întemeiarea lumei". (Mateiu 25, 34). Şi iarăşi: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedâ pre Dumnezeu!" Şi iarăşi: „Atunci drepţii vor străluci ca sârele întru împărăţia Tatălui lor!" Şi dacă aplicăm cele ctise la adormitul nostru frate, cu bucuria mărturisim, că el în măsură distinsă a nesuit a se apropia de acel înalt ideal, ce ni l'a pus înainte Domnul şi Mântuitorul. Multe daruri frumâse au fost întrunite în amabila fiinţă a iubitului şi mult regretatului nostru frate. O minte ageră şi petrun-cjătâre, o energia, ce învinge tâte obstaculele, o elo-cinţă clară şi dulce, un spirit înalt şi cu sbor ideal, o inimă bună şi priimitâre de tot ce este curat şi 120 121 nobil, o modestia, amabilă, ce mai mult face decât vorbesce, şi mai mult acopere şi ascunde meritele sale, decât le aretă şi le trâmbiţă în lume, — eată în puţine cuvinte liniamentele firei lui! Dar şi mai mult decât tote acestea trebuiau se iubâscă şi se stimeze toţi cei buni curăţia inimei lui, sinceritatea voinţei şi nesuinţelor lui. Da, Iosif Hodoş a fost, — ceea-ce în acesta lume a materialismului şi egoismului necreştinesc va sg cHca forte mult! — Iosif Hodoş a fost preste tot omul dreptăţii, omul conştiinţei, omul adevărului şi al sincerităţii, — după cuvântul lui Christos despre Natanail, un adeverat Israiltean, întru carele nu eră viclenia! întrâgă viaţa lui a fost ca o oglindă curată, reflectând cu fidelitate internul lui: cuvântul lui efluxul convingere!, faptele lui resultatul unei voinţe curate şi firme, — curate, ca şi isvorul cel curat al inimei, din care emanau. La el se putea aplica cuvântul, cu care caracterisâză poetul pre „omul cinstit", când (\ice: Pe buza mea minciuna n'a jucat, Pre nici un drept eu nu am defăimat; Nici unui om n'am fost înşelător Şi 'n ţera mea nu am fost trădător! (G. Sion). Fiă în dieta ţerei sâu în adunarea municipiului, apărând şi aici şi acolo drepturile cele neînstrăinabile, neprescriptibile ale mult cercatei nâstre naţiuni, ce o iubiâ cu tată ardârea sufletului seu, fiă în sinâde şi congrese promovând binele iubitei nostre biserici stră-jl moşeşti, stâlpul cel neclătit al naţionalităţii nâstre, fiă la masa consiliului ca judecătoriu şi administrator al oficiului public, fiă în camera cea tăcută a literatului, fiă în societatea amicilor şi colegilor, fiă în fine în cercul cel intim al familiei, pretutindeni îl aflăm nesuind spre lumină, spre dreptate şi adever, spre iubire şi indulginţă, fără pasiune, fără ură, fără rău- tate, dar şi fără privire la faţă, fără frică şi fără reservă. De aceea îl şi vedem încungiurat de iubirea şi stima tuturor, ca puţini alţi fii ai poporului nostru, şi de sigur împreună cu noi cei de aici multe inimi oftâză şi mulţi ochi rourâză de lacrimi astăcji, când bravul bărbat dispare dela ochii noştri. Nu pate fi, jalnici ascultători, problema acestor puţine cuvinte, a desvăli înaintea vâstră tabloul vieţei unui om ca Iosif Hodoş, ci acâstă remâne reservată istoriei poporului nostru, carea între contimporanii de astădi va dă şi lui, ca şi ilustrului şi nefericitului seu văr şi amic de principii Alexandru Papiu Ilarian, locul meritat. De aceea, trecând aici preste multe momente din viaţa lui, voiu aminti numai, că Iosif Hodoş, geamen cu fratele seu Zacheiu, reposat deja la anul 1848, s'a născut în Bandul de Câmpia la 28 Octobre 1829 din părinţii Preotul Vasiliu şi Teodora. Studiile elementare şi gimnasiale şi le-a făcut în M.-Oşorheiu, de unde apoi a trecut la cele filosofice în Blaj, având profesori, între alţii, şi pre neuitatul Simeon Bărnuţ, ear studiile juridice le-a început în Cluj, — pretutindeni cu distincţiune. în viforoşii ani 1848/9 îl vedem alături cu toţi contimporanii sei luând parte activă la mişcarea naţională din acele memorabile <^ile, ear după aceea îl aflăm, împreună cu profesorul seu Bărnuţ, la ascultarea filosofiei şi a dreptului în Viena, în fine la 18B4 '1 vedem reîntor-nând din Italia cu fruntea încununată de laurul doctoratului în drept, ce'l meritase la vechia şi venerabila universitate din Patavia, unde cu putere nere-sistibilă îl atrăsese dorul Italiei-mame. De aici înainte el este bărbat al vieţei publice. întrând la 1857 în statul unei căsătorii din cele mai fericite, la 1861, după o scurtă praxă advocaţială în Abrud, priimesce postul de vicecomite al comitatului Zarandului, pentru 123 carele mulţi ani, şi anume pana la desfiinţarea aceluia, alăturea cu stimabilul seu coleg Amos Frâncu, de asemenea trecut din viaţa, el a fost în cele mai multe afaceri spiritul dătătoriu de viaţă. Simţemântul naţional ia un sbor nou sub magistratura lui, prestigiul poporului nostru, care formeză aprâpe tată po-poratiunea comitatului, se înalţă, cultura lui cresce, scalele încep a înflori, şi cu deosebire gimnasiul din Brad, pe lângă alte onorabile nume, va pestrâ cu scumpătate numele vicecomitelui Iosif Hodoş. încrederea cea mare a poporului cătră densul se manife-stâză, între altele, şi prin aceea, că pentru 1863—1865 '1 alege deputat la dietele din Sibiiu şi Cluj, ear la 1867/8 la dieta din Pesta, unde mai mulţi ani, împreună cu stimabilii sei colegi, luptă cu onore sub stindardul naţionalităţii române. Tot atunci societatea academică, astădi, spre bucuria şi on6rea poporului nostru, Academia Română din Bucuresci, îl alese membru al seu, ear mai târchu biserica n6stră transilvană, prin onorificul vot al Sinodului archidie-cesan, îl chiămâ în fruntea afacerilor sale şcolare ca asesor consistorial referent, unde în decurs de patru ani a lucrat cu zel şi devotament, pănăcând, vai, fu chiămat şi el, ca prea mulţi alţi fii ai poporului nostru, a dă mortalităţii tributul datorit, în cea mai frumâsă etate bărbătescă. Acesta este, jalnici ascultători, în puţine cuvinte, precum le inspiră momentul, cursul visibil al vieţei stimabilului bărbat, la a cărui ultimă însoţire ne am adunat astădi aici. Dar cât de fecundă a fost acesta scumpă vieţă în cele interne! O familia din cele mai frumâse şi pline de speranţe de şepte fii şi dâue fiice, toţi cu cea mai îngrijită educaţiune, încungiurâ — după cuvântul psalmistului, — ca tinere odrasle de măslin masa lui; literatura româna, cu deosebire cea istorică, îi mulţemesce o însemnată conlucrare la desvoltarea ei; biserica nâstră ortodoxă română va pS-strâ întru onâre memoria lui ca a unui fiiu al seu credincios şi binemeritat; poporul nostru în general, dar cu deosebire prin părţile, unde a funcţionat ca oficial public, va apreţui cu viuă recunoştinţă activitatea lui salutiferă şi va onoră şi preste mai multe generaţiuni numele lui. Dar apunerea accelerată a sârelui de earnă ne aduce aminte, că s'a plecat cfiua ?i a sosit timpul, ca se încheiam trista funcţiune, ce ea ni-a dat! O facem dar cu rugăciunea umilită cătră Dumnedeu, ca precum sunt atât de rari bărbaţii noştri luminători şi conducători, aşa se fiă şi mai rare festivităţile cele asemenea acestei de astădi; căci cu seriâse îngrijiri privim în venitoriul bisericei şi naţiunei nâstre, când vedem secerea morţii atât de activă între bărbaţii de valâre ai poporului nostru, precum a fost în deceniile din urmă. încă puţine momente, şi va apune dela faţa nâstră, dela faţa vâstră, onorată familia jalnică, bărbatul cel scump, carele ca un sâre dulce incălditoriu a fost iubitul vostru cap, chivernisitoriu şi aperătoriu. Vai ce momente grele cuprinde acâstă despărţire! Vai ce durere, cărei asemenea nu este alta! Cu ce cuvinte se me adresez cătră tine, onorabilă soţia a adormitului întru Domnul, cătră tine, mama cea bună şi doiâsă a acestei familii de acum orfane de tată, carea scalch în lacrimi acest sicriu al fericirei tale, cătră tine, prin al cărei suflet simţitoriu în restimp mai puţin de un an, au trecut dâue săbii cumplite, mârtea iubitului tată şi a scumpului soţ! In 8—9 luni şi orfană şi ve-duvă! De acU înainte şi tată şi mamă a şepte copii, încă numai unul aşezat şi de sine stătătoriu, ca o găină neputinciâsă între drăgălaşii sei puişori! Cine 124 nu va plânge împreună cu tine ? Cine nu va consimţi cu durerea ta? Cine nu va tinde, pe cât ajunge puterea omenâscă, a alină suferinţele tale? Priimesce dar prin rostul acestui debil cuvânt sărutarea din urmă a preaiubitului bunului teu soţ, carele cu ultimul suspin îţi mulţemesce pentru t6tâ bunătatea şi îndelungă-răbdarea, ce i-ai păstrat în tot cursul celor dâue-4eci şi trei de ani ai fericitei vostre căsătorii, dar cu deosebire în timpul îndelungatelor şi amarelor lui suferinţe. Eară pre voi, iubiţi fii şi fiice, cari în parte aţi alergat din mari depărtări, dela studiile şi servi-ţiile vostre, vai! nu ca de altădată pentru a ve îndulci de feţele cele serine ale părinţilor voştri, ci pentru de a săruta buzele cele reci ale tatălui vostru, iubitul vostru părinte ve stringe încă odată cu focul sărutărei de despărţire la peptul seu, ve reamintesce părintescile poveţe şi învăţături, ce v'a dat în vieţă, şi ve încredinţeză împreună cu buna vâstră mamă şi neputinci6sa iubita vostră bună, acum ambe văduve, lui Dumne4eu, părintelui tuturor. Da, lui Dumne4eu: căci El, a cărui îndurare e mai amplă decât marginile cerului, El va purtă grijă şi de voi! Eară voi, iubiţilor, pestraţi frica lui Dumne4eu ca tesaurul cel mai scump, în sufletele vostre, şi priimiţi sărutarea şi binecuvântarea neuitatului vostru părinte pentru fericirea vâstră sufletâscă şi trupâscă de pe pământ! Şi aşa rugând pre toţi, cu cari sârtea vieţei l'a adus în legături mai deaprâpe, cu deosebire pre membrii Venerabilului Consistoriu archidiecesan, carele prin debilul meu vot dă espresiune durerei sale pentru perderea prea timpuria a zelosului seu referent şcolar, apoi pre membrii ilustrei Academii Române din Bucuresci, ai onoratei Associaţiuni transilvane pentru literatura şi cultura poporului român, în fine pre toţi, cari l'aţi iubit în viaţă şi l'aţi însoţit pană _J2B_ la acest loc al odichnei, rugându-ve, 4ic, pre toţi pentru frăţâsca vâstră iertare, veniţi se dăm fratelui nostru sărutarea cea mai de pre urmă, şi se încredinţăm remăşiţele lui pământesci pământului, ai cărui fii suntem. Ear sufletul cel mai presus de mortalitate să-1 închinăm în manile Creatorului, spre a-1 repausâ împreună cu toţi sfinţii şi drepţii, cari l-au bineplăcut Lui din veac. Căci aşa ne-ai învăţat Tu, unul-născut fiiul Tatălui, carele ai promis celor curaţi la inimă, că vor vedâ pre Dumne4eu, şi ne-ai încredinţat prin cuvântul Teu cel viu, că drepţii vor străluci ca sârele întru împărăţia tatălui lor. Amin! XVI. La îmmormentarea Protopresbiterului Abrudului Ioan Gali.*) „Şi acum eată eu sciu, ca mai mult nu veţi vedâ faţa mea voi toţi, pe la cari am trecut propove-duind împărăţia lui Dumnecţeu". Fapt. Apost. 20, 25. Cu aceste cuvinte, simple şi petrundet6re, se despărţi 6recând apostolul Pavel, servul cel însufleţit al lui Iisus Christos, de credincioşii sei din Efes, când trecea prin Milet şi se pregătiâ a se sui la Ierusalim, ca se pătimescă, şi precum presimţiâ, se mâră pentru evangelia darului, ce i-se descoperise în mod atât de minunat. „Eată eu sciu" — le chceâ — J;că mai mult nu veţi vede faţa mea voi toţi, pe la cari am trecut propovăduind împărăţia lui Dumne4eu!" Eară ei la aceste cuvinte se umplură de aduncă întristare, şi plecând genunchii lor se rugară împreună cu densul; şi s'a făcut mare plângere între toţi, şi că4ând pe grumazii lui îl sărutau, şi astfel între lacrimi '1 pe-trecură pană la corabia, ce-1 priimi şi-1 depărta dela ochii lor. Astfel 4ise atunci Pavel credincioşilor sei, — astfel ne 4ici şi tu, iubitul nostru frate, călătoriu la cele eterne, nâue tuturor, cari ne-am adunat astă4i aici împregiurul teu. Pentru-că eată şi tu ai ajuns la port, spre a te îmbarcă pentru Ierusalimul cel de sus! Eată corabia cea strimtă şi ăngustă a sicriului, ce are să te ducă dela ochii noştri! Eată mormântul deschis, carele ca o mare neţărmurită, plină de secrete, are să te transporte la malurile altei lumi, necuprinse de ochii noştri cei trupeşei! Eară noi, la scirea cea tristă a ducerei tale de aici, am venit de *) A se vede la fine nota 15. aprâpe şi de departe, ca să-ţi dăm sărutarea cea mai de pe urmă, să plângem la sicriul teu lacrima cea ferbinte a despărţirei, să plecăm pentru tine genunchii noştri, şi să-ţi cerem dela Domnul vieţei şi al morţii călătoria fericită şi graţiâsă priimire în lumea cea nouă, a spiritelor, ce te ascâptă. — „Da" — ne 4ici şi tu nâue astă4i: „De acum nu veţi mai vedâ faţa mea voi toţi, pe la cari am trecut, propovăduind împărăţia lui Dumne4eu!" Nu veţi mai vedâ faţa mea voi, jalnicii mei familiari: tu scumpa buna mea soţia, tu onorabilă bătrâna mea mamă, voi plăpân4ii dragii mei copilaşi, voi iubiţii mei fraţi şi soră, şi voi toţi, de cari am fost legat cu legăturile cele dulci ale familiei! Nu veţi mai vedâ faţa mea voi, iubiţii mei fii sufletesci, blândul meu popor din Abrudsat, cărora 28 de ani v'am vestit cuvântul împărăţiei lui Dum-ne4eu, v'am împărtăşit ss. taine ale lui Christos, şi v'am adus mângâierea cea fâcătâre de minuni a ru-găciunei! Nu veţi mai vedâ faţa mea voi, iubiţii mei fraţi în Christos, preoţii mei tractuali şi conlucrătorii mei la opera cea sublimă a evangeliei, şi voi, iubit popor credincios al tractului Abrudului, cărora Dumnedeu m'a învrednicit a ve fi cap şi înainte-stătătoriu în cele bisericesci. Şi cu un cuvânt, nu veţi mai vedâ faţa mea voi toţi, între cari mi-a fost rânduit a petrece viaţa mea pământâscă de 53 ani! Aşa ne 41C1 tu nâue, iubitul bunul nostru frate adormit; eară noi trebue se-ţi remânem datori cu cuvântul de răspuns, sâu mai vertos răspunsul nostru este sărutarea buzelor tale celor îngheţate, plânsul şi suspinul dintru adune. Căci vai! cum să nu se întunece ochii noştri de lacrimi, cum să nu înnece oftarea glasul nostru şi durerea să inunde inimile nâstre, când acest sicriu ne spune cu tainica sa elocinţă, că soţul nostru, fratele nostru, fiiul nostru, părintele nostru, bărbatul cel 128 129 distins al bisericei şi naţiunei nâstre, protopresbiterul Abrudului Ioan Gali, nu mai este între noi! Da, jalnici ascultători, nu mai este între noi, ci după cuvântul cân-tărei nâstre bisericesci, eată se dă grapei, cu pâtră se acopere, întru întunerec se sălăşluesce, cu morţii se în-grâpă, de tâte rudeniile şi prietinii acum se desparte !... O ch amară, ne vine şi nâue a strigă cu dreptul acela Iov, o di amară, căci ai venit aşa curend! O sârte tristă a omului pe pământ, ca sârele vieţei lui se se stingă adeseori, ca şi aici, pană când încă nu e sâră! O despărţire cu durere, când semenătoriul este răpit din agrul seu, pe când se află în cea mai irumâsă activitate, la mijlocul secerişului, şi nu ajunge a se putâ îndulci şi de fructele ostenelelor sale! O mârte — pare-că am esclamâ şi noi cu înţeleptul Sirach, o mârte, cât de adunci sunt ranele tale, „cât de amară este pomenirea ta!" (Sirach 41, 1.). Aşa ne tânguim noi, sirmanii muritori, întru amărăciunea sufletelor nâstre, când ca valurile covârşi-târe ne impresară mulţimea necasurilor aici pe pământ, — aşa cu deosebire la caşuri ca cest de acum: triste, jalnice, sfăşietâre de inimă, cari pentru un moment ne înfăţişâză viaţa pământâscă numai ca o deşertăciune, ba după tânguirea Eclesiastului din vechime, ca deşertăciunea deşertăciunilor. Şi cu tâte acestea, onoraţi jalnici ascultători, nu ne este iertat a zăbovi la aceste cugetări atât de triste, atât de deprimătâre; nu ne este iertat, a aţinti ochii noştri numai la pământul acesta, carele adeseori ni se pare că îngrâpă totă fericirea nâstră. Nu, viaţa este un dar nepreţuit, dat nâue dela însuşi Dumnezeu, ca prin desvoltarea puterilor nâstre trupeşei şi sufletesci se cunâscem pre prâînaltul nostru Creator, şi cunoscându-1 se'l iubim, şi iubindu-1 se urmăm preceptelor Lui, şi prin cugete curate şi fapte bune se ne nevoim a ne apropia de dânsul, a ne face desăvârşiţi, precum El însuşi, Tatăl nostru, desăvârşit este. Eară când, ca tâte făpturile Lui cele nenumărate în desvoltarea lor, suntem cbiămaţi şi noi din cele de aici, atunci să fim convinşi, că trecem, ca pe o punte nevăcjută, la alte lumi, unde după cuvântul Apostolului evangelist, cer nou şi pământ nou ne ascâptă, şi sârele altei vieţi ne întimpină deja cu aurora sa! Da, fraţilor! precum ângerul cel luminat dela mormântul lui Christos a dis muierilor mironosiţe: „Ce căutaţi pre cel viu cu cei morţi?" aşa ne apare şi nâue întru întunerecul durerilor nâstre ângerul cel purtătoriu de lumină al credinţei nâstre creştinesci, carele arătând spre Christos, începătoriul şi plinitoriul acestei credinţe, ne di°e cu cuvântul Lui cătră învăţăceii cei înspăimântaţi: „Eu sum, nu ve temereţi!" (Ioan 6, 20). Şi tot asemenea: „Eu sum calea şi adevărul şi viaţa: nimeni nu vine la tatăl, fără numai prin mine!" (Ioan 14, 5). Şi iarăşi: „Eu sum învierea şi viaţa: cel-ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi!" (Ioan 11, 25). Da, Domnul şi Mântuitoriul nostru şi a tată lumea, — strigăm şi noi cătră tine ca Marta aceea din Vitania, — şi întindem spre tine manile nâstre, — da, şi noi credem, că Tu eşti fiiul lui Dumned,eu, carele ai venit în lume pentru mântuirea neamului omenesc! Şi noi credem, că precum Tu ai înviiat din morţi întru mărirea Tatălui, aşa şi pre cei-ce au murit întru Tine, îi vei duce împreună cu Tine întru împărăţia Tatălui Teu, — ca unde eşti Tu, acolo se fia şi cei-ce Ţi-au servit Ţie! Şi noi credem, că după cuvântul Apostolului Teu, „dacă se va strică casa nâstră cea pământâscă a locaşului acestuia, zidire dela Dumnezeu avem, nefăcută de mână, vecînică în ceruri. (II. Cor. 5. 1). De aceea Te rugăm pre Tine, Domnul şi Mântuitoriul nostru, ca pre acest credincios Iii. 9 130 131 servitoriu al evangeliei Tale, carele s'a luptat lupta cea bună pentru împărăţia Ta cea fericitâre, carele a plinit cursul seu şi a păzit credinţa sa, se '1 învredniceşti a luă din mâna Ta şi cununa dreptăţii, carea o ai gătit tuturor celor-ce iubesc arătarea Ta. Dar înainte de ce apune dela ochii noştri faţa ta cea iubită, permite, o fericitul nostru frate, ca amicul teu din junia să cerce a zugrăvi chipul teu cel plăcut barem în câteva linii, pe cât adecă îi permite mâna, tremurând de durerea despărţirei tale! Protopresbiterul Ioan Gali s'a născut la anul 1.836 în Cluj, unde taică-seu Grigorie, fost paroch şi protopop acolo, odichnesce şi acum în faţa bisericei sale, sub frumosul monument, ce i l'a rădicat pietatea fiilor sei. Studiile gimnasiale şi le-a făcut în oraşul natal, şi perd,ând de timpuriu pre părintele seu, ne-muritoriul nostru Andreiu, — căci pretutindeni aflăm urmele lui binefăcâtâre, — îi deveni şi lui şi fratelui seu mai tinăr Iosif şi întregei familii orfane al doilea părinte. Sub acest nobil patronagiu, tinărul Ioan termină studiile teologice, servi anii sei de pracsâ ca înveţătoriu şi ca cancehst la episcopia, şi se pregăti cu sirgumţă pentru statul preoţesc. După aceea păşi la statul căsătoriei cu demna sa consortă, şi o — cu ce durere o dic> de acum înainte văduvă! — Anna, fiica fericitului paroch şi protopop al Abrudului Ab-solon Popoviciu, şi în curend deveni succesorul aceluia în parochiă şi protopopiă. Ear cum a purtat el aceste nobile oficii în restimp de 28 ani, nu e de lipsă să o spună cuvintele, căci o mărturisesc faptele. Biserica acesta, carea el cu doioşiă o numiâ raiul seu pământesc, şi carea de ach înainte în deşert va căută a mai vedâ faţa lui cea veselă şi a mai audi glasul lui cel dulce, biserica acâstă, chc> precum şi tâte bisericile- tractuale în frumâsă înflorire, scalele în progres îmbucurătoriu, averile bisericesci prin bună administraţiune în continuă crescere şi sporire, poporul întărit în credinţă, preoţimea înaintată în cultură şi luminare, poporul ţinut în pace, linisce şi bună armonia cu păstorii sei sufletesci, pretutindeni viaţă, activitate şi înaintare! Parochia centrală din Abrud-sat, şi protopresbiteratul Abrudului, prin cari a umblat propovăduind cuvântul lui Dumnezeu, unele din cele mai frumâse flori în cununa cea scumpă a bisericei nâstre strămoşeşti, — eată în puţine cuvinte activitatea publică bisericâscă a parochului şi protopresbiterului Ioan Gali! Şi tot asemenea cu laudă pomenirea lui ca membru al consistorielor, sinodelor şi congreselor nâstre, ca luptătoriu şi apărătoriu al drepturilor cetăţeneşti ale iubitului nostru popor în deobşte, şi cu deosebire ale poporului din munţii apuseni, pre care l'a iubit din tot sufletul seu, ca membru al Asociaţiunei nâstre transilvane pentru literatura şi cultura poporului român, ca împreună-în-temeiătoriu şi protector al reuniunei femeilor române din Abrud, Abrudsat şi giur, şi cu un cuvânt pretutindeni, unde erâ vorbă de sârtea poporului nostru, a bisericei nâstre. O fiă dar, ca Domnul, carele ţi-a fost încredinţat în viaţă aţâţi şi atât de scumpi talanţi, acum, când îi readuci lui sporiţi, îmmulţiţi, duplicaţi, se te întimpine şi pre tine ca pre servii cei credincioşi din evangeliă, cu fericitoriul cuvânt: „Bine slugă bună şi credinciâsă, preste puţin ai fost credincios, preste multe te voiu pune: întră întru bucuria Domnului teu!" Dar eată cătră sâră este şi s'a plecat diua; şi nici tu, iubitul nostru călătoriu, nu mai poţi remânâ cu noi, nici noi nu te putem insoţi mai departe, ori cât de strins ne-ar legă iubirea unii de alţii; pasă dar în calea vecîniciei, în carea ad,i ori mâne, când va binevoi Tatăl a ne chiămâ, şi noi 'ţi vom urmă. — 9* 132 133 Deci dar iubiţii mei din scurta vieţă de pe păment, remas-bun iubiţilor, v6ue tuturor! Remas-bun înainte de toţi şi de tote ţie, buna, credinciâsă, în-ţelepta mea consortă, soţia mea cea nedespărţită în partea cea mai frumosă din calea vieţei mele pămentesci, ţie celei mai adune lovite de săgeta acestei despărţiri ! Tu, scumpa mea soţia, prin silinţa ta cea neobosită, prin chivernisirea cea înţeleptă a casei tale, ţinând calea cea bună a modestiei, moderaţiunei şi cumpătului, prin zelâsa, sincera sprijinire a soţului teu întru buna crescere a pruncilor noştri, grijind împreună cu mine pentru cei vii şi plângând alăturea cu mine pentru puişorii, cari au sburat din braţele nostre la cuiburile ceresci, — şi cu un cuvânt, prin simţemintele tale nobile şi nesuinţele tale lăudabile ai întărit cuvântul înţeleptului împărat din vechime, că femeea vrednică este cunună de aur pe crescetul bărbatului seu. 0 buna mea soţia, cât de repede, ca nisce visuri, ca umbre, ca neluciri fugitive au sburat, pare-că, pe dinaintea ochilor noştri cei 28 ani ai fericitei, preafericitei nâstre căsătorii! Şi eată, iubita mea, când după ostenelele nâstre cugetam să ne odich-nim şi noi puţintel la umbra pomilor sădiţi de noi în grădina acestei vieţi, eată mâna cea nevastă a morţii vine deodată şi taiă firul frumâsei nâstre convieţuiri, — ca să se plinâscă şi aici cuvântul cel serios al cântărei nâstre bisericesci: „Când dobândim lumea, atuncea în gropă ne sălăşluim!" Pre mine, scumpa mea, Domnul me chiamă la altă viaţă, fără durere, fără întristare, fără suspinare, şi eu urmez; eară tu remâi aici, în lumea valurilor şi a durerilor, pentru a luptă şi mai departe lupta vieţei. Este grea, o sciu, lupta acâstă, chiar şi când ambii soţi stau împreună, mână în mână, umăr la umăr; cu cât mai grea, când are se o parte unul singur! Dar precum pană acum, aşa mai vârtos de aici înainte stăi tare în credinţă, îmbărbătâză-te, întăresce-te: di cu Psalmistul: „Partea mea esti Dâmne, cjis-am să păzesc legea ta!" (Ps. 118, 57). Continuă întru buna chivernisire a casei şi familiei tale, fii mamă seracilor şi mângăitâre celor necăjiţi, iubesce casa lui Dumned,eu şi pârtă grijă de densa şi în venitoriu; ear salutara Reuniune a femeilor din munţii noştri urmâză a o conduce cu devotamentul îndatinat, spre mângâierea şi ajutorirea iubitului, bravului nostru popor. Şi cu acestea încre-dinţându-te lui Dumnecjeu, tatălui veduvelor şi al orfanilor, şi iubirei fiilor şi fraţilor noştri, te rog cu lacrimi, a priimi ultima mea sărutare şi mulţemită pentru tâte nenumeratele ostenele şi jertfe, ce uitând gingăşia firei femeesci, ai făcut pentru mine, şi a-mi dă pentru tâte, câte ţi-aş fi greşit în preascurta nâstră viaţă conjugală, iubitârea ta iertare şi deslegare. Remas-bun, iubită Annă, încă odată remas-bun, pănă-când Tatăl va binevoi, a ne resări diminâţa cea veselă a re-vederei întru împărăţia sa cea de sus şi fără de sfârşit! Acum ochii mei te caută pre tine, iubita, buna mea maică: unde eşti? Vai, gârbovită de întreitul jug al betrâneţelor, al văduviei şi al durerei pentru suferinţele iubiţilor tei, între cari petreci, tu trupesce nu poţi fi astădi aici, la însoţirea cea tristă a fiiului teu mai mare; dar inima ta, dorul teu, durerea ta sunt aici: căci ce durere e mai mare, decât a îngropa părinţii pre copiii lor! îţi mulţemesc, onorabila, buna mea maică .pentru nesecata iubire, îngrijire şi abne-gaţiune, cu carea după mârtea bunului nostru tată, cu încordarea tuturor puterilor tale, ba ca pelicanul din tradiţiune cu sângele peptului teu ne-ai crescut pre noi, mulţimea de copii mărunţei, remaşi în giurul teu, şi ne-ai scos la lumina <4ilei, spre a putâ deveni membri folositori societăţii omenesci. Acum eu fiiul 134 135 teu me despart de cele de aici, dar eată de adi încolo fiii tei: eată aici o jalnică veduvă, ca şi tine, eată aici orfani în lacrimi, precum am fost remas şi noi la m6rtea tatălui nostru; o fii de aici încolo şi mama lor, precum ai fost mama n6stră, şi ve iubiţi şi ve mângâiaţi întru Dumnedeu unii cu alţii! Şi cu acesta rugare sărut încă odată manile tale cele onorabile be-trânesci, şi te rog de materna ta iertare şi binecuvântare. Dar voue, iubiţii, doriţii mei copii, ce cuvânt se ve adresez ? Ţie, iubita mea Annă cu onorabilul teu soţ şi drăgălaşa vostră floricică, ţie micul meu Ionel, scolărelul meu cel brav, carele credeam se fii orecând mângâierea mea şi odichna betrâneţelor mele, şi pre care venirea cea repede a morţii nu mi-a permis a te mai pute stringe barem odată încă la inima mea! Re-mas-bun, iubiţii mei, scumpii mei, din partea tatălui vostru, a cărui faţă de a<}i încolo nu o veţi mai vede! Da, tatăl vostru pământesc, după renduela lui D-deu, ese astăcji din mijlocul vostru; dar tatăl ceresc, carele priimesce pre orfani şi pre veduve sub scutul seu, întru nemărginita sa îndurare va purta grijă şi de voi, dacă ve veţi areta vrednici de iubirea Lui. Acelui preaîndurat părinte ceresc ve încredinţez dar, iubiţii mei, rugându-1 cu umilinţă, ca se fiă cu voi, se lumineze minţile vostre, se îndrepteze inimile v6stre, ca se remâneţi deapururea în căile cele bune şi bine-plăcute Lui. Temeţi-ve de Dumnedeu, — acesta este începutul şi sfârşitul a totă înţelepciunea, temeţi-ve de Dumnedeu şi păziţi poruncile Lui cele mântuitore, ascultaţi şi mângâiaţi pre buna vostră mamă, urmaţi înveţăturilor părinţilor voştri, şi prin faptele vostre cele bune onoraţi memoria adormitului vostru părinte. Şi cu acestea, iubiţii mei prunci, remas-bun, şi dupla binecuvântare a Tatălui nostru din ceruri şi a părintelui vostru pământesc, se fiă cu voi! De asemenea ve dic ultimul durerosul meu adio v6ue, iubiţii mei fraţi şi sora, împreună cu scumpii voştri familiari, cumnaţi şi cumnate, nepoţi şi nep6te, şi tuturor rudeniilor şi celor mai de apr6pe ai mei, mulţemindu-ve pentru frăţesca v6stră iubire, şi ro-gându-ve, a mi-o pestrâ aceea şi după ducerea mea dintre voi, şi pentru iubirea mea a împărtăşi cu densa şi pre jalnica mea soţia şi pre orfanii mei prunci, cărora ve rog ferbinte a le fi părinţi şi fraţi în locul meu. Şi acum îndrept glasul meu spre voi, onoraţii, iubiţii mei fraţi în Christos, preoţi tractuali, şi iubit popor din Abrud-sat şi din tot protopresbiteratul Abrudului, cari după darul lui Dumnedeu aţi fost familia mea a d6ua, spirituală. De acum înainte, fraţii mei, fiii mei, — după cuvântul Apostolului, nu veţi mai vede faţa mea voi toţi, cu cari am conlucrat după puţinele n6stre puteri la întărirea pe pământ a împerăţiei lui Dumnedeu. Nu voiu mai conduce adunările vostre bisericesci, nu voiu mai cerceta bisericile, scalele şi casele v6stre; ear voue îndeosebi, bunul, ascultătoriul meu popor din Abrudsat, nu ve voiu mai servi cele sfinte întru acesta drăgălaşă biserică, la acest dumnedeesc altar, pe care ca veduva din evangeliă, astăzi, la despărţirea mea, depun cu inimă curată drept semn al iubirei şi pomenirei mele puţina jertfă, ce o veţi priimi din manile remaşilor mei. Ve mulţemesc, iubiţii mei fraţi şi fii, încă odată pentru ascultarea, încrederea şi iubirea vostră; ve rog a pestra unitatea credinţei şi a dragostei întru legătura păcei, şi lăsând parochiei şi protopresbite-ratului binecuvântarea mea, rog pre Tatăl ceresc cu archierescul cuvânt al Domnului şi Mântuitoriului nostru Iisus Christos: „Părinte sfinte, păzesce-i pre ei întru numele Teu!" (Ioan 17, 11). 136 Şi cu acestea încheiând debilul meu cuvânt din urmă cătră voi. ve rog pre toţi: onorabili represen-tanţi ai oficiilor bisericesci, civile şi militare, onoraţi concetăţeni şi compatrioţi de tote confesiunile şi naţionalităţile, pre fraţii şi conlucrătorii mei dela societăţile minerare: Concordia, Şuluţ, Rod, Pincu ş. c. 1., dela institutul ,,Aurăria", dela reuniunea femeilor române şi celelalte numerose societăţi, cărora am aparţinut, în fine pre toţi şi t6te, pre cari iubirea lui Dumnezeu şi a deapropelui v'a întrunit la acesta jalnică festivitate, la carea învitătorii mei au fost clopotele bisericilor, ve rog, dic, se priimiţi cordiala mea mulţemită pentru dragostea vostră şi se-mi daţi frăţesca v6stră ultimă iertare şi deslegare. Şi acum, fraţii mei în Christos, ve învit pre voi, ca încheiând acesta serbăt6re a lacrimelor, cu cântări duchovnicesci, cari au fost deapururea mângâierea sufletului meu, se me petreceţi la locul de odichnă, ce însumi mi-am ales aici, în acest pământ sfinţit, lângă casa lui Dumnecfeu, căreia am servit, lângă inimiorele cele curate ale iubiţilor mei copii adormiţi de mai nainte; şi ca orecând apostolii dela margini, adunaţi în satul Grhetsimani, se îngropaţi corpul meu cel muritoriu, redând pământului partea sa. Ear, pre Tine, Domnul meu şi Dumnedeul meu, căruia cu smerenia am servit la acest sânt altar al Teu, pre Tine Te rog cu umilinţa făpturei cătră făcătoriul, a fiiului cătră părintele seu, priimesce duchul meu în preasfintele Tale mâni creat6re, şi me învrednicesce, a servi Ţie şi la altarul Teu cel nefăcut de mână, în biserica Ta cea cerescă, în Ierusalimul cel de sus, unde încungiurată de cetele cele fără de numer ale sfinţilor şi drepţilor din veac, şi preamărită de chorurile ângerilor şi archangelilor, cheruvimilor şi serafimilor Tei, locuesce mărirea Ta cea necuprinsă şi neapropiată. Amin! >AC ADEMI XVII.0 La îmmormentarea v.-comitelui Făgăraşului Ioan Codru Drăguşanul. *) „Fericit bărbatul, carele w'a umblat în svatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n'a stătut, şi pe scaunul percţătorilor n'a şedut; ci în legea Domnului voia lui şi în legea Lui va cugeta cţiua şi ndptea. Psalm i, î-a. Cine din noi, jalnici ascultători, privind la sicriul acesta, nu va cugeta la cuvintele Mântuitoriului din parabola celor dece feci6re: „Fiţi gata, că nu sciţi cjiua nici ceasul, întru carele va veni fiiul omului!" Pre cine nu-1 va petrunde acâstă m6rte atât de grabnică şi cu totul neasceptată, când stă se cugete, că înainte cu puţine (\\\e iubitul şi de toţi stimatul nostru frate loan Codru Drâguşanul era întreg şi sănătos, umblând.în afacerile oficiului seu, şi astăcji îl însoţim pană la locaşul cel mare şi tot mai mare al lacrimelor şi suspinelor! Ba la câţi dintre noi toţi trista novelă a morţii lui veni chiar înainte de a sci barem, că el este bolnav, este în suferinţă! Atât de subţire, fraţilor, atât de fragil şi caduc este păretele, ce desparte viaţa de morte! Atât de elocent şi demn de a pune la inimă cuvântul Psalmistului: „Omul de-şertăciunei s'a asemenat, şi dilele lui ca umbra trec!" O fiă dar, ca şi caşul acesta, şi în fine t6te asemenea lui, cari se desfăşură eh de c]i dinaintea ochilor noştri, se ne servescă drept admoniţiune, a cugeta şi a re-cugeta la cuvântul Domnului: fiţi gata, că nu sciţi diua, nici ceasul! Şi fiă, ca dintr'acesta se ne înveţăm, a nu mesurâ viaţa n6stră nici după puterea şi virtutea *) A ae vede nota 17 dela urma. 138 139 tinereţelor, dar nici după şirul cel lung al anilor, ci mai vertos după cugetările şi simţemintele şi faptele nâstre; căci acestea, acestea sunt adevărata valâre a vieţei nâstre, acestea cununile cele nevestejitâre ale mormintelor nâstre. Şi eată Tu, fericitul nostru frate, Tu ai fost unul dintre acei âmeni, pare-că tot mai rari în timpurile nâstre cele turburase, cari în înţelesul acesta vieţuiesc, cari nu caută a adună în lume comori trecătâre, a străluci prin cuvinte mari, prin înfăţişări impunătâre, prin trâmbiţarea meritelor şi laudelor sale, ci carele, atent la vocea consciinţei tale, în linisce, tăcere, modestia şi perseveranţă te-ai silit a-ţi împlini dato-rinţele tale, în tot timpul, în tot locul, între tâte împregiurările. Unul dintre aceia, cari iubesc mai mult esenţa virtuţii, decât aparinţa ei esteriâră. Unul dintre aceia, la cari cu drept cuvânt se pate aplică lauda, ce face Psalmistul omului drept, când dice: „Fericit bărbatul, carele n'a umblat în svatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n'a stetut şi pe scaunul perd,ătorilor n'a şeqnt; ci în legea Domnului voia lui şi în legea lui va cugetă dma şi nâptea!" Trece departe preste limitele acestui modest ecou al durerei nâstre, a descrie viaţa cea roditâre a lui Ioan Codru Drăguşanul; aceea face parte viuă şi onorifică din istoria poporului nostru român din Transilvania în decurs de aprâpe o jumetate de secul. Născut în Drăguş, districtul Făgăraşului, la 1817, din familia nobilă boierâscă, tinerul Ioan d'abia eşit din vârsta copilăriei, trecu în România, unde prin talent, diliginţă şi purtări bune află întrare în case distinse, şi chiar într'o familia princiară ca instructor şi educa-toriu. Acâstă frumâsă posiţiă o folosi el cu bărbăţia, pentru de a se perfecţiona în cunoştinţe şi sciinţe, aşa încât mai târdiu fu trămis, a face cu iluştrii sei elevi călătorii întinse la resărit şi apus, mââjănâpte şi mâdăcji, ba aprâpe în tată Europa, — rară fericire pentru dânsul, dar nu fără folos nici pentru noi; căci observările şi esperiinţele sale el le concentra mai târdiu în „Peregrinul transilvan", cu carele în mod demn de recunoştinţă înavuţi literatura nâstră din acel timp. După epocalii ani 1848/9, când poporul nostru se descep-tase la nâuă viaţă însufleţită, Codru, acum bărbat matur după etate şi după esperiinţă, nu se mai putu răbda, a nu se re'ntârce în patria sa, spre ai oferi ei şi naţiunei serviciile sale. Cum a dus la îndeplinire acel nobil angagiament, 'i servesce spre onâre şi laudă ne-peritâre. Căci în calitatea sa de oficial public, mai ântâiu ca comisariu districtual, după aceea ca adjunct de pretură, mai târch'u ca.vice-căpitan şi vice-comite al districtului Făgăraşului şi în fine ca preşedinte al sedriei orfanale a numitului comitat, după retragerea sa din serviciul statului ca secretariu al comitetului scalelor grăniţeresci din Sibiiu, — pretutindeni Codru sciâ întruni datorinţele sale cătră stat şi oficiu cu datorinţele nu mai puţin sfinte cătră naţiunea şi biserica sa, al căror fiiu însufleţit şi credincios a fost pană la resuflarea sa cea mai de pe urmă. Drept, imparţial, zelos şi uman în oficiul seu, el câştigă deopotrivă iubirea şi încrederea tuturor, de ori-ce naţionalitate, de ori-ce credinţă. Dar pe lângă tâte sarcinele oficiului totuşi nu perdea din vedere datorinţele sale cătră iubitul seu popor românesc; şi acâstă nu numai căci era „os din osul lui, şi carne din carnea lui", ci pentru că vedea cu durere, că nici unul din popârele conlocuitâre nu avea atâta lipsă, ca el sărmanul, de sprijinul fiilor sei. Prin cuvânt şi faptă, prin învăţătură şi esemplu, Codru, pretutindeni, pe unde funcţiona, produse o viaţă nâuă în sinul poporului nostru: bi- f 140 sericile şi scalele, statul preoţesc şi înveţătoresc, tinerimea studi6să, literatura şi cultura, şi preste tot bunăstarea morală şi materială a poporului nostru, — t6te se bucurau de sincerul şi căldurosul lui sprijin. Ba chiar şi după-ce se căsători, şi cerul îl dărui cu prunci, el continua a dâ cu mână plină în t6te părţile, unde credea de lipsă; şi când amicii '1 făceau atent la prea marea sa liberalitate, şi la datorinţele cătră casa şi familia sa, el le respundeâ plin de încredere: „Copiii mei sunt naţiunea!" — Dâ, nu me voiu depărta dela adever, decă voiu (\ice, că precum nobilul acela împerat al anticităţii, Titu, credea per-dută cjiua, în carea n'a făcut vre-un bine, astfel la Codru Drăguşanul puţine, de tot puţine vor fi fost dilele, în cari se nu fi putut înscrie vre-o faptă nobilă în dmariul seu, sâu mai vârtos pe tablele inimei sale. Sc61ele din ţinutul Cohalmului, din ţinutul Hârtiba-!'* ciului şi cu deosebire sc6la din Cincul-mare, sc61a, y Negru-Vodă din Făgăraş şi multe altele vin a vesti şi astăcH, şi vrând Dumne4eu vor vesti încă preste h secuii, despre înflăcărată lui iubire cătră neamul seu, iubire aprdpe nemesurată, carea-1 împingea, a face adese-ori p6te mai mult, decât cerea prudinţa, decât permiteau puterile lui. Dar ostenelele, darurile, jertfele şi alte binefaceri, cari după cuvântul Mântuitoriului, le făcea fără de a sci stânga lucrurile dreptei, — le scie numai Acela Unul, carele cunosce inimile şi re-runchii. Căci cine alerga vre-odată la Codru, şi se easă neajutat seu barem nemângăiat din casa lui ? Da, nobil de nascere, dar mai nobil prin viaţa ta! — aşa Te am cunoscut pre Tine noi contempuranii, şi acesta ar fi o demnă inscripţiune a petrei mormântului Teu! Tu eşi acum din mijlocul nostru, căci acesta este partea şi s6rtea neamului omenesc; dar curăţia inimei Tale, bunătatea, blândeţele, sinceritatea cre- 141 dinţa, firmitatea şi probitatea caracterului Teu, „Is-railtean adeverat, întru carele nu este viclenia", — vor remâne deapururea vii în inimile tuturor celor-ce Te au cunoscut; şi poporul nostru cu recunoscinţă Te va numera între cei mai buni, mai credincioşi şi mai iubiţi fii ai sei. De aceea, iubite fiiule, iubită fiică, voi bucuria şi mângâierea din urmă a bunului vostru tată după multe, grele şi apr6pe nesuportabile lovituri ale sorţii, voi, pre cari el cu deosebire de când a remas singur, numai cu cele mai crunte sudori ale feţei sale v'a putut cresce şi aduce pană la starea, în carea ve aflaţi, voi, iubiţilor, plângând şi jelind pre părintele vostru, ca doi pui de turturică remaşi singuri în lume, nesuiţi-ve din t6te puterile vostre, a păşi în urmele cele luminose ale vieţei lui şi a perena prin simţe-minte şi fapte nobile memoria lui. Căci acesta este cea mai frum6să şi mai demnă onorare a părinţilor noştri, a imita faptele lor cele bune, vieţa lor cea curată. Ear acum, dând iubitului vostru tată sărutarea cea mai de pe urmă, priimiţi cele mai ferbinţi ale lui binecuvântări pentru totă calea vieţei v6stre pământesci. Dumne4eu, părintele orfanilor, se fiă şi cu voi, cari de acum înainte sunteţi lipsiţi de părintele pământesc! Şi aşa urmând străvechia datină a poporului nostru, mulţemindu-Ve tuturor pentru acesta frumosă şi onorifică petrecere la mormânt a demnului bărbat şi al nostru bun frate, şi rugându-Ve pre toţi şi t6te, din apropiere şi din depărtare, a-i dâ creştinesca v6stră iertare de tot, ce fericitul Var fi greşit vreodată în viaţa sa, Ve poftesc, că toţi dimpreună cu o gură şi cu o inimă se-i cerem dela Dumnecjeu, ca se-i fia ţerâna uş6ră, se-i fiă memoria binecuvântată, se odichnescă sufletul lui în sinul fericirei. Dar se adaugem ii 142 încă, că Dumne4eul părinţilor noştri se se îndure, a dă poporului nostru în t6tă vremea bărbaţi cu inima cea bună şi curată a lui Ioan Codru Drăguşanul, carele după disa psalmistului, împăratului şi prorocului David „n'a umblat în svatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n'a stetut, şi pe scaunul per4ătorilor n'a şe4ut; ci în legea Domnului a fost voia lui şi în legea Lui a cugetat 4iua şi nâptea." Amin! XVIII.0 La îmmormentarea profesorului seminarial, protopresbiter Ioan Popescu.*) „Eşifa se~me~nâtoriul se~ simene sâmenţa sa". Ev. Luca 8, 5. Jelesce, o iubită biserică, tu carea în cele sufletesci ne-ai născut şi ne-ai crescut şi deapururea ai fost şi eşti maica nâstră cea plină de iubire, jelesce împreună cu noi pre acest al teu iubit fiiu, al nostru iubit frate, carele âtă vine astă4i la tine, a cere binecuvântarea ta în calea vecîniciei! Jelesce, o iubită scală, carea precum odiniâră stâlpul de foc pre fiii lui Israil, astfel conduci pre credinciosul nostru' popor prin pustia luptelor şi suferinţelor spre pământul făgăduinţei, unde curge lapte şi miere, jelesce şi tu împreună cu noi pre demnul bărbat din bărbaţii doririlor tale, carele ţie ţi-a consacrat cea mai fru-mâsă parte a vieţei sale, şi prin cumpănitul seu cuvânt, vorbit şi scris, şi-a pregătit, ba şi-a asigurat o piă memoria şi după mârte! Jelesce, o iubitul, bunul nostru popor, atât de doios de fii luminaţi şi credincioşi, jelesce cu noi cei de aici, cari suntem corp din corpul teu, perderea fiiului tău Ioan Popescu, carele în tot cursul^ vieţei sale a sămănat în agrul inimilor fiilor tei, fiitorilor tei preoţi şi învăţători, sămânţa cea sănătâsă a înveţăturei, a credinţei, a luminărei, a iubirei, a culturei şi a întârirei întru cele bune: eşit'a sămănătoriul, se semene sămânţa sa! Dar vai, ce voiu 4ice cătră tine, onorată familia în doliu, aprâpe pană eri atât de fericită, ear astă4i atât de greu cercată, penând pre chrănitoriul, pre în-grijitoriul, pre capul teu, pre părintele tău ? Vai cât *) A se vede nota 18 dela urma. 144 145 de maie e perderea ta, cât de justă durerea ta, cât de amar paharul, ce ţi l'au adus primele chle ale lui Martiu, ale doritului Mărţişor, dela carele suntem dedaţi a ascepta primele viorele ale primăverei! Ach! precum ârecând adormirea Celei Preacurate a adunat prin nuor pre Apostolii de pe la marginile pământului în satul Ghetsimani, aşa şi durerea ta a întrunit astăcji aici, întru acâstă casă dumnedeească, pre venerabilii tei părinţi, pre iubiţii tei frăţini, pre drăgălaşii tei copii, pre rudeniile, amicii şi binevoitorii din tâte părţile, a plânge toţi împreună împregiurul acestui scump sicriu! O fiă, ca lacrimele nâstre ale celor ce plângem împreună cu voi, suspinurile nâstre ,ce se asociază suspinurilor vostre, rugăciunile nostre, cari împreună cu rugăciunile vâstre se înalţă la tronul Celui Preaînalt, se aducă de acolo o picătură de balsam mângăitoriu în inimile vâstre cele sguduite şi frânte de durere! Fiă, ca modesta iconiţă a preaiubitului vostru soţ şi fiiu, părinte şi frate, ce numai în puţine linii se pate presentâ în acest dureros moment înaintea ochilor voştri sufletesci, se ve arete încă odată iubita lui faţă şi se fiă atinsă barem de o lină suflare a darului lui Christos, carele ni-a fost trămis dela Tatăl, ca se stârgă tată lacrima dela totă faţa! Iubitul nostru frate în Christos Ioan Popescu, născut la anul 1832 din părinţii: David Popoviciu, paroch al comunei bisericesci Caţa şi protopresbiter al tractului Cohalmului, şi mama Ana, nepâtă de frate a fericitului nostru episcop Vasilie Moga, eşită dintru acâstă viaţă numai cu puţine c\ile înaintea fiiului seu, perdu pre bunul seu părinte încă în frageda sa copilăria, rămânând astfel împreună cu dâuă sorori ale sale orfan de tată. Cu multă ostenâlă, dar cu frumâse succese percurse apoi studiile gimnasiale în Odorheiu, Braşov şi Blaj, dobândi cu laudă laurul maturităţii, făcând tot cu asemenea laudă studiile teologice în seminariul nostru diecesan, astăcji archi-diecesan, şi îndată după terminarea acelora. împreună cu colegul, care are trista datorinţă a vorbi astădi dela acest loc, fu chiămat deodată cu acesta, de fericitul marele nostru archipăstoriu Andreiu la una din catedrele profesorale pedagogice ale acestui se-minariu. Dar însetaţi de perfecţionare ulteriâră, mai înaltă, la doi ani ambi schimbară catedra profesorală cu banca şcolară, cu banca de ascultători la venerabila universitate din Lipsea, una din cele mai vechi „alme matre" ale Germaniei. După reîntoreere ocupă de nou o catedră profesorală, acum însă de teologia şi pedagogia, la seminariul nostru, carea cu diliginţă neobosită, cu iubire părintâscă cătră elevi şi cu lăudabile succese întru promovarea sciinţelor, o ţinu pană la înheierea preatimpuriă a vieţei sale, adecă în curs de preste 32 ani. însoţirea sa conjugală cu stimata unica fiică a onorabilului protopresbiter al Braşovului Ioan Petric şi soţia Zoe, a venerabililor părinţi, cari astăzi unul aici, celalalt reţinut de neputinţele bătrâneţelor acasă, plâng împreună cu fiii şi nepoţii lor pre acest fiiu al lor preaiubit, — însoţirea acâstă, (\ic, a fost una din cele mai fericite, curgând în cea mai bună armonia şi mulţămire; ear masa lor familiară acuşi o încungiu-rara, după cuvântul psalmistului, ca nisce tinere odrasle de măslin, doi fii şi trei fiice, la cari în timpul din urmă prin s. taină a căsătoriei se mai adause încă un fiiu iubit. Deja la câţi-va ani ai oficiului seu zelosul profesor surprinse înveţătorimea nâstră cu edarea unei foi periodice numite „Organul pedagogic", în care, III. io 146 spriginit de colegii şi amicii sei, deschise calea principiilor pedagogiei mai noue, ear după încetarea acelui organ, trecând la desvoltarea specială a obiectelor de înveţăment, dona şcolei şi literaturei nostre o frumosă serie de valorose cărţi şcolare şi pedago-gico-filosofice, cari alăturea cu numeroşii sei elevi seminariali, în scurt timp făcură cunoscut, stimat şi iubit numele distinsului profesor în tote cercurile şcolare, ba nu trecu mult, în tote părţile românimei. Biserica nostră, deapururea mulţemitore bunilor sei fii, nu preste mult timp '1 chiamâ la postul de pro-topresbiter al tractului Sibiiului II, apoi de asesor consistorial onorar: archidiecesan şi metropolitan, precum şi de deputat sinodal şi congresual, — onoruri, cari le purtă apr6pe neîntrerupt pană la durerosul sfârşit al activei sale vieţi. Şi alăturea cu biserica '1 onorară cu încrederea lor şi societăţile nostre literare şi culturale, şi în prima liniă iubita nostră Asociaţiune transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român, carea curând după înfiinţarea sa îl alese membru al comitetului, ear în anii mai din-c6ce îi încredinţa direcţiunea scolei sale civile de fetiţe, secretariatul comitetului seu şi redacţiunea foii „Transilvania". Şi tot asemenea onorară pre meritatul bărbat şi alte institute ale nostre economice, literare şi culturale; ba nici suprema nostră corpora-ţiune culturală, ilustra Academia Română din Bucu-resci, nu uită de noi, ci împreună cu alţi câţi-va bărbaţi din patria nostră '1 alese membru corespondent al seu, avisându-le prin acesta locuri de on6re în şirurile, mulţSmită ceriului tot mai numerose şi mai valorase ale literaţilor noştri români. Dar o deşertăciune a vieţei n6stre pămentesci! în mijlocul acestei salutare activităţi un morb ame-ninţătoriu încungiurase deja inima bărbatului atât de 147 devotat nobilei sale chiămări: şi pe când fericitul nostru frate, ca fiă-care muritoriu, doria a petrece restul vieţei sale în retragere, în linisce, în sinul cel pacînic al familiei, atunci, după suferinţe îndelungate şi grele, aprope nesuportabile, mâna morţii tăia firul măn6sei vieţi de 60 ani; şi noi ne-am adunat astăc^i aici, întru acesta casă dumne4eescă, ca sufletul doios de cele mai înalte se'l „comandăm" preaînduratului Părinte ceresc, ear remăşiţele pămentesci se le redăm pământului, cărui aparţin. Dar eată, „s6rele şi-a cunoscut apusul seu", şi ne chiamă şi pre noi, a pleca spre încheere acesta tristă serbăt6re a lacrimelor. Şi o facem acâsta ca cei-ce suntem chiămaţi de maica nostră biserică, a se-menâ semenţa cuvântului dumne4eesc în agrul inimilor omenesci şi acelea a le rădica dela ceste tre-căt6re ale pământului la cele netrecăt6re şi eterne ceresci. O soţia credinciosă, vai de a4i înainte în statul veduviei, tu carea împreună cu înţeleptul bunul teu soţ ai purtat şi cele bune şi cele grele ale vieţei, carea cu mână blândă şi ca un ânger păzitoriu ai uşurat şi alinat sarcina ultimelor lui suferinţe, şi carea te-ai îngrijit cu credinţă creştinescă, a-1 provede pentru călătoria din urmă cu merindea cea neperitore a cinei lui Christos, remas bun din partea iubitoriului teu soţ, pană la 4'ua cea mare a revederei întru împerăţia cea de sus! Onorabili părinţi, cari plângeţi, unul obosit aici, altul întru greutatea betrâneţelor acasă perderea fiiului vostru iubit, care era şi avea se fiă încă razi-mul betrâneţelor v6stre, priimiţi ultima sărutare de mână din partea lui pentru părintesca v6stră îngrijire şi iubire; şi urmând cuvântului Celui-ce este părintele veduvelor şi al orfanilor, pestraţi celor remaşi căldur6sa v6stră iubire părintesca! Iubiţi fii, iubite 148 149 fiice, inimile vostre sunt sfâşiate de durere pentru preaiubitul bunul vostru părinte; dar ascultaţi, cum acela ve strigă dintru înălţime cu cuvântul Mântuitoriului şi Domnului nostru cătră Apostoli: „Fiilor, nu ve voiu lăsa pre voi orfani; căci merg la Tatăl şi pre acela '1 voiu ruga, ca vâue şi iubitei vâstre mame se ve trămită mângâierea sa, ca se aline durerea vostră şi se fiă cu voi întru tâte 4ue'e vieţei vâstre!" Binecuvântarea părintelui vostru pământesc, precum şi a celui ceresc se fiă cu voi! Şi tot asemenea ve aduce mulţămită sa şi vâue, onorabil al doilea părinte, vâue iubiţi fraţi şi sorori, cumnaţi şi cumnate, unchi şi mătuşe, şi tuturor iubitorilor şi iubiţilor sei, preoţi şi mireni, bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, cari l'aţi însoţit până la acâstă uşă a mormântului, rugând pre Dumnedeu, a ve resplăti din îndurarea sa acâstă iubire a vâstră cu iubirea sa. Ear ţie, iubit seminariu archidiecesan, carele de a4i încolo nu vei mai vedâ faţa cea blândă a iubitului teu profesor, nici vei mai au4i glasul părinteştilor lui învăţături, ţie remas-bun dela dânsul cu ultima stringere de mână a stimaţilor sei colegi, cu ultima binecuvântare a iubiţilor sei elevi. De asemenea ţie, înfloritârea nâstră scală de fetiţe, carea nu te vei mai îndulci de părintâscă lui purtare de grijă pentru prosperarea ta, carea însă vei păstra cu pietate memoria iubitului fost director al teu. Şi în fine remas-bun vâuă, tuturor ale nostre institute de cultură, cărora v'a servit cu credinţă şi mai presus de tâte ţie, iubită maica nâstră biserică cu fiica ta şcâla, cărora v'a adus jertfă partea cea mai bună a fiinţei sale. Darul Domnului preste voi, ca se cresceţi şi să rodiţi spre mărirea lui Dumnedeu şi spre fericirea celor ce prin voi caută pre Dumne4eu! Ear Tu, Părintele nostru cel ceresc, carele ne chiămi în viaţă şi din viaţă după nemăsurata ta înţelepciune şi îndurare, priimesce cu pace sufletul credinciosului acestui sămănătoriu al cuvântului Teu aici pe pământ şi devotatului slujitoriu al sfântului teu altariu, şi-1 odichnesce în corturile sfinţilor şi drepţilor, cari din veac bine Ţi-au plăcut Ţie. Că Tu, Părintele nostru cel prea îndurat, eşti dorirea cea adevărată şi veselia cea nespusă a tuturor, celor ce Te iubesc şi Te mărturisesc pre Tine. Amin! 151 XIX. La îmmormentarea advocatului public şi fiscal consistorial Dr. Ioan Borcia.*) „ Mie mi se cade a lucră.. . pănâcând este diuă; că va veni ndptea, când nimeni nu pdte se~ lucreze". Ioan 9, 4. Ceea-ce de timp mai îndelungat presimţiam cu se-ri6să şi tot mai seri6să temere, ba cu anxietate şi frică, înainte cu doue cjile, spre durerea nostră a tuturor, a devenit realitate, realitate tristă, nealterabilă! Doctorul în drept Ioan Borcia, distinsul advocat public în Sibiiu, neobositul fiscal şi defensor matrimonial pe lângă Venerabilul Consistoriu al archidiecesei nostre greco-orientale transilvane, fiiul cel credincios şi zelos al bisericei şi naţiunei sale, soţul şi îngrijitorul cel bun, chivernisitoriul şi părintele, ba de este permis a d_ice aşâ: provedinţa omenescă a familiei sale, nu mai este între noi! 0 b61ă ascunsă amăgitore, şi la urnirile ei ori necunoscută ori nebăgată în seamă, începuse încă înainte cu mai mulţi ani a rode puţin câte puţin la rădăcinile pomului esistenţei lui; dela un timp pomul începu a tănji, a boli, a scade, acji un ram, mâne altul a se usca, ici o frundă, dincolo alta a îngălbini; dar cu t6te acestea fructele lui, spre mirarea tuturor, nu încetau a fi multe şi fru-m6se: soiul pomului erâ bun şi nobil, şi puterile lui de vieţă păreau nesecate. Atunci înse, la suflarea unei volbure de vânt, deodată nobila coronă se clătină, şi pomul, la vedere încă întreg şi sănătos, înlă-untru înse debilitat şi bolnav, cu un vuiet puternic, ca cu o oftare dintru adune, se culcă la pământ. *) A se ved6 la fine nota 18. Eată, iubitul nostru frate, în puţine cuvinte istoria anilor tei din urmă! Eată chsa Psalmistului: „Dilele mele ca umbra s'au plecat, şi eu ca earba m'am uscat!" (Psalm 101, vers 12). Eată cuvântul Prorocului: „Tot trupul ca earba, şi t6tă mărirea omului ca fl.6-rea erbei: uscatu-s'a ârba, şi fl6rea a căcjut! (Isaia 40, 7—8). Da, tu bunul nostru frate, te duci acum dela noi, şi barca cea negră, ce te asceptă la malul mormântului, spre a te luâ dela ochii noştri, a rădicat deja catargul şi a întins pândele sale! Eară n6ue celor-ce am vieţuit împreună cu tine şi am fost martori vieţei tale atât de laboriose, atât de măn6se, nu ni-a mai remas decât trista datorinţă, a-ţi c|ice ultimul durerosul adio, a-ţi dâ sărutarea de despărţire, a versâ o lacrimă amicală pe sicriul teu, a ne rugă Celui-ce stăpânesce preste cei vii şi preste cei morţi pentru mântuirea sufletului teu, ear memoria ta cea mult iubită a o scrie cu litere neperit6re pe lespedju inimilor n6stre. Istoria vieţei esteriore, aşa 4icend. materiale a iubitului nostru frate este scurtă şi simplă. Născut la anul 1835 în opidul Selişte din părinţi forte onorabili, distinsul Paroch de acolo Dimitrie Borcia şi soţia sa Măria, şi înzestrat dela fire cu talente bogate, tinerul Ioan percurse repede studiile gimnasiale în Sibiiu, şi tot aici şi cursul juridic, carele apoi pentru perfecţionarea sa ulterioră îl continuă şi termină la Grraţ, unde cu distincţiune luâ şi diploma de doctor în drept. Reîntornând în patria şi făcendu-şi praxa prescrisă, păşi apoi în vieţa publică ca unul din cei d'ăntâiu advocaţi români ai timpului nou; căci acest timp deschisese în fine şi fiilor poporului nostru atât de greu cercat barem încâtva barierele vieţei publice, cari îi stetuseră închise, şi chiar încuiate, secuii în- 152 153 tregi. Căsătorit cu juna Sevastia Teodor Ciurcu din Braşov, deja într'al doilea an al fericitei sale vieţi conjugale, remase veduv cu un plăpând sugătoriu, — chipul cel scump al maicei sale, — carele astădi este destul de înaintat, pentru a cun6sce şi a simţi mărimea şi greutatea perderei sale, de atunci şi de acum. După aceea căsătorindu-se cu juna Măria Bucur Cioran din Reşinari, se părea, că încet cu încetul se închide rana trecutului şi i se deschide o fericire n6uă, statornică, o cărare lungă, frum6să, presărată cu flori, în câmpia vieţei; căci, ca de o veselă ghirlandă de flori, se vedea încungiurat de tot, ce putem numi fericire omenâscă pe păment. Dar vai! „care desfetare lum6scă remâne neîmpreunată cu grija? Care mărire stă pe păment neschimbată?" Deja la opt ani acesta fericire se sgudui de mâna cea neîndurată a morţii, carea surpă la păment stâlpul cel mai puternic, pe care rezimâ t6tă zidirea. Şi astfel eată astăcji o mamă betrână venerabilă, plângând, pe lângă veduvia sa, pre cel mai mare din cei doi fii ai sei, toiagul şi speranţa betrâneţelor sale! Eată un tată-socru, carele însuşi cuprins de grele suferinţe, uită astădi suferinţele sale cele amare, şi plânge de pe patul durerilor pre iubitul seu fiiu, carele a schimbat patul cu sicriul, — o privelisce petruncjătâre : cel bolnav plânge pre cel reposat! Eată o tineră soţia, carea abia depusese vestmântul de doliu pentru iubita sa maică, şi astăcji îl îmbracă de nou, pentru de a jeli pre preaiubitul soţ al vieţei sale! Eată patru sirmani prunci drăgălaşi, mici, necrescuţi, neajutoraţi, sărutând mâna bunului lor tată, şi asceptând ca se se descepte, căci mama li-a cjis, că tata dârme! Eată un frate plin de iubire, şi atâţia nenumăraţi consângeni şi amici, pătrunşi toţi pană la suflet de perderea acestui brav bărbat, lauda, bucuria şi speranţa lor, — eată-ne în fine toţi şi tâte fără deosebire încungiu-rând cu lacrimi şi suspinuri acest sicriu, carele duce dela noi pre o fiinţă atât de iubită! 0 viaţă, cât eşti de scurtă! 0 fericire omenâscă, cât eşti de nestatornică ! 0 lume pământâscă, când credem că te-am dobândit, atunci — după cuvântul cântărei nâstre bisericesci — în grapă ne sălăşluim! Scurt, cbsei, a fost şirul anilor scumpului nostru frate; dar precum djce înţeleptul din vechime, că bătrâneţele nu se socotesc după numărul anilor, ci după înţelepciunea şi onestatea lor, aşa cu drept cuvânt vom dice şi noi astădi, că viaţa adormitului întru Domnul frate al nostru Ioan, privită după faptele ei, — căci acelea sunt resultatele şi fructele vieţei! — a fost destul de lungă. Bărbăţia lui eră neîntreruptă, ba părea neobosită, aşa încât 'mi vine a aplică la dânsul cuvântul lui Solomon despre femeea înţelâptă şi econâmă, că luminarea lui nu se stingea totă nâp-tea, sâu cuvântul Domnului nostru însuşi: „Mie mi se cade a lucră pănăcând este chuă, că vine nâptea, când nimeni nu pate se lucreze!" Diua şi nâptea, acasă şi în călătoria, în timpul sănătăţii şi chiar al balei spiritul lui cel ager eră în continuă activitate, ba însăşi âra morţii Ta aflat lucrând. Viaţa lui eră retrasă, modestă, mai mult internă; Borcia nu eră omul aparinţei, al afectaţiunei, al vorbelor, al reclamei, ci al tăcerei şi lucrărei,. omul faptelor. întru apărarea căuşelor de drept concrecjute lui, activitatea, desteritatea şi energia lui erau în deobşte cunoscute şi mult preţuite. Ca fiiu bun al poporului seu, el precât îi permiteau puterile, cu bucuria şi fără preget participă la tâte actele lui mai însemnate. Ear ca fiiu zelos al bisericei sale, ca membru al Sinodelor şi Congreselor şi altor corporaţiuni bisericesci ale nâstre, el prin cuvânt şi faptă eră unul din luptătorii 154 155 şirurilor prime pentru binele bisericei, şi activitatea lui pe acest teren o va înregistra cu viuă recuno-scinţă istoria bisericei n6stre. Asemenea dacă cutare şi cutare comuna politică seu bisericescă de ale n6-stre, şi cu deosebire respectabila lui comună natală, mărgeua mărginimei nostre ardelene, se pot bucură astă4i de o s6rte mai bună, şi pot aspiră la un veni-toriu mai fericit, decum li-a fost trecutul, o bună parte din meritul luptei şi al învingerei compete lui Ioan Borcia. Căci el, luptătoriul cel curagios şi inteligent, el a scuturat praful archivelor, a scrutat cărţile cele sigilate ale istoriei şi a scos la lumină drepturi îngropate, ba apr6pe chiar şi uitate. Şi cu deosebire decă biserica n6stră ortodoxă română din Transilvania se bucură astă4i de o stare mai bună, mai demnă de mărimea şi însemnătatea ei, dreptatea cere, a se pune între numele celor mai bravi luptători şi aperători ai ei din timpul nostru şi numele lui Ioan Borcia, carele sub conducerea neuitatului marelui archipă-storiu Andreiu, alăturea cu alţi bărbaţi de spirit şi de inimă, a scris istoria fondurilor ei, a câştigat procesele ei cele învechite, încurcate şi apr6pe desperate, a îmbunătăţit şi perfecţionat legile şi aşeză-mintele ei. Eată, jalnici ascultători, în puţine cuvinte, cine a fost Ioan Borcia! Eată ce bărbat am perdut noi! Eată ce lucrătoriu bun şi credincios în agrul bisericei şi naţiunei n6stre a pus capul cel obosit la pământ! Eată ce justă e jalea nostră şi a multora împreună cu noi pentru acesta perdere prea durer6să! Ear ce ai perdut tu, onorată jalnică familia, o permiteţi-mi, ve rog, a nu ve spune pe larg, ca se nu măresc rana v6stră cea aduncă şi apr6pe nesuferită: — o cuvânt amar, ce trebuie se-1 pronunţăm! — voi aţi perdut ce aţi avut mai iubit, mai scump pe pământ, pre soţul, pre aperătoriul, pre îngrijito-riul, pre părintele vostru! Cu aduncă jale participăm cu toţii la durerea vostră, şi rugăm pre Dumne4eu, isvorul bunătăţii şi al îndurărei, părintele cel preagra-ţios al veduvelor şi orfanilor, ca întru îndurarea sa cea nemărginită se picure balsamul mângăiărei şi în-tărirei creştinesci şi în inimile vostre cele întristate pană la m6rte. Şi aşa, corp muritoriu, ţerână din ţerână şi pământ din pământ, pogoră-te cu pace, a odichni la sinul mamei tale şi a ndstre a tuturor; căci în scurta ta viaţă pământâscă puţină parte ai avut de odichnă, ca şi când ai fi presimţit, că trebuie se lucrezi pănă-când e 4iuă, căci în curând are se vină n6ptea! Ear tu suflet nemuritoriu, lumină din lumina, viaţă din viata Tatălui celui fără de m6rte, reînt6rce-te la originea ta, la Domnul luminei şi vieţei; şi precum ai servit Lui cu credinţă în peregrinagiul teu de pe pământ, astfel întră acum întru bucuria Lui cea mai înaltă şi fără de sfârşit! Da, precum cântai tu, frate iubit, într'un moment de inspiraţiune juvenilă, înainte cu un pătrariu de secul „N6ptea Pascilor", şi 4iceai: Erâ o nopte sântă, în carea tot creştinul, Petruns de pietate, petruns d'un zel ceresc, Uitându-şi neodichna şi patima şi chinul, Veghiâ, ca să zărescă minut dumnedeesc, — astfel resară şi pentru tine, după Vinerea patimelor, după Sâmbăta odichnei, după n6ptea cea întunecosă a apunerei de pe pământ, dimineţa cea luminosă şi sântă şi preamărită a înviiărei tale întru împărăţia fe-ricirei Domnului teu! Amin! m 157 XX. La îmmormentarea protopopesei Măria Hannia nasc. Bâdilâ. *) „Eară Măria partea cea bună şi-a ales, carea nu se va luă dela densa". Luca cap 10, vers 42. în nâptea cea sântă, când creştinătatea serbâză cu bucuria nascerea pe păment a Mântuitoriului lumei, tu, muceniţa Lui cea mult pătimitâre, ai părăsit pământul, cu tâte plăcerile şi durerile, cu tâte deşertăciunile şi amărăciunile lui. Dă, pe când pe deasupra pescerei din Vitleem vedem cu ochii sufletesci planând steaua cea minunată neobicinuită, pe atunci steluţa vieţei tale se placă spre apus şi se stinge dinaintea ochilor noştri. Şi pe când colindele cele simple nevinovate ale copiilor aduc prin tâte casele bucuria şi mângâiere pentru nascerea lui Christos, pe atunci iubita ta casă resună de planşetele şi vaietele jalnicului teu soţ şi ale tuturor celor mai de aprâpe ai tei iubiţi pentru despărţirea ta din mijlocul lor. Aşa, onoraţi jalnici ascultători, eată-ne iară şi iară şi chiar în aceste djle, când serbăm nascerea Mântuitoriului nostru, stând şi în faţa morţii, a acelui mare şi nepătruns misteriu, a acelei taine, carea după cuvântul cântărei nâstre bisericesci „s'a făcut pentru noi", stând şi meditând, ce schimbare, ce prefacere, ce minune e acâstă, „cum ne-am dat stricăciunei, cum ne-am înjugat cu mârtea" ; Şi eată! la întrebarea şi oftarea nâstră nu aflăm alt respuns, decât acela, care ni-1 dă credinţa prin cuvântul cântărei nâstre bisericesci: „cu adeverat, după porunca lui Dumnezeu!8 *) A se vede la fine nota 19. Da, aci se opresc tâte: aşa a binevoit El, Creatorul tuturor, ca tâte creaţiunile sale se tracă din desvol-tare în desvoltare, şi în tâte aceste stadii ale desvol-tărei lor se se bucure de fiinţa lor, se-şi percurgă drumul lor şi se servâscă scopurilor Lui celor mai înalte. Da, jalnici ascultători, la părere, dar numai la părere, mârtea este sfărmare, stingere, nimicire, în realitate înse ea este numai o prefacere a formei, o schimbare a locului, o trecere dela cele vedete de aici la cele nevechate de acolo. Şi precum acel în-drăsneţ corăbier, care descoperi omenimei în admirare lumea cea nâuă, necunoscută până atunci, carea înse esistâ deja şi viuâ în sufletul lui; precum, ch°) acela zăriâ deja de departe ţermii cei mult doriţi ai pământului presimţit şi prevecfut de densul: astfel ochii credinţei, petrun4ând prin secretele lumei, au aflat, că dincolo de acâstă fugitivă viaţă de pe pământ, se deschid plaiurile altor lumi, ce ne ascâptă. Şi precum se nasce omul gol şi plângând pentru viaţa pământâscă, astfel lăpedând iarăşi întru dureri învelişul acestui corp muritoriu, se renasce în patria cea nâuă, pregătită lui de atotputernicul şi prea înţeleptul Creator. „Părutu-s'a în ochii celor nepricepuţi a muri, şi s'a socotit pedepsire eşirea lor şi mergerea dela noi sfărmare, dară ei sunt în pace-, . . . căci nădejdea lor este plină de nemurire". (înţ. Solomon, cap 3, v. 1—3), — aşa 4iceâ despre cei drepţi încă cu mii de ani înainte înţeleptul împerat din legea veche. Ear în legea nâuă se face lumină deplină prin cuvântul celui-ce s'a născut în Vitleem, carele este însuşi chipul şi cuvântul Tatălui: Eu sum înviierea şi viSţa; cel-ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi I (Ioan cap 11, vers 25.) în lumina acâstă a cuvântului lui Christos predând dar astă4i pământului acest corp obosit de că- 168 169 lătoria vietei pământului, ear sufletul cel nemuritoriu „comandându-1" cu cântări duchovnicesci lui Dumnezeu, daţi-mi voia, ve rog, ca înainte de a închide pământul gura sa asupra acestui scump sicriu, se ve înfăţişez încă odată în puţine trăsături, pecât permite scurtimea momentului, icona cea iubită a fericitei n6stre sorori, adormite întru nădejdea înviiărei şi a vieţei de veci. Măria Hannia, fiica ăntâi-născută a părinţilor sei, a vecjut lumina lumei la 30 Iuniu 1830. Părinţii ei, acum ambi trecuţi din viaţă, au fost Asesorul consistorial, Protopresbiter al tractului Mercurei şi Paroch al acestei onorabile obştii creştinesci din Si-biiu, suburbiul de jos, Petru Bădilă, mama Măria născută Oniţ din Sebeş. Aceştia ca omeni luminaţi şi înţelepţi deteră iubitei lor fiice crescerea cea mai îngrijită, înzestrându-o cu t6te cunoscinţele şi însuşirile cele bune ale minţei şi inimei, cari pot face pre om mulţemit şi fericit în lume, şi cu deosebire plantând în inima ei cea priimitore frica lui Dumnezeu, religiositatea şi moralitatea, cari şi râmaseră tonul fundamentul al vieţei ei pană la m6rte. Ajungând la etatea cuvenită, se căsători la 29 Aprile 1848 cu profesorul de Teologia şi secretariu consistorial, astăch' asesor consistorial, protopresbiter şi director semina-rial Ioan Hannia, cu carele petrecu în fericită căsătoria 40 de ani. Binenorocită prin conjugiu, cu părinţii în vieţă şi în posiţiune onorifică, încungiurată, ba purtată în braţe de iubirea familiarilor sei, ea s'ar fi putut numi una din cele mai fericite femei, — dacă ar fi dată omului o fericire statornică şi deplină pe pământ. înse aceea nu-i este dată! Nu voiu vorbi de grozăviile resbelului, cari tocmai la începutul căsătoriei sale trebui se le sup6rte şi ea alăturea cu familiarii sei, ci voiu aminti numai, că curând unul după altul perdu pre frăţiorii sei mai tineri, cu deosebire pre unul, iubitul seu Iuliu, deja înaintat la studiile academice juridice, plin de talente şi îndreptăţind pre toţi ai sei la cele mai frumose speranţe. Dar rana cea mai durer6să i-o înfipse mortea cea timpuria a iubitei sale sorori mai tinere Anna căsătorită Bologa, carea fiind chiămată de pe pământ la anul 1861, lăsă după sine un soţ sdrobit de durere şi îngiurul lui cinci prunci mitutei, ca cinci puişori neputincioşi. Atunci tu. adormito întru Domnul, inspirată de cu-ragiul cel sânt al iubirei, uitând nepotinţa sexului teu, păşişi cu t6tă energia sufletului teu întru adă-postirea şi mângâierea orfanilor tei nepoţei. Si precum a djs Mântuitoriul pe cruce iubitului seu învăţăcel: „Eată mama ta!", ear acesteia despre acela: „Eată fiiul teu!" — astfel §\seş\ şi tu atunci sirma-nilor copilaşi plăpând^, cari tremurând şi plângând se lipiau de tine: „Nu plângeţi; de ach' încolo voi veţi fi copiii mei, şi eu voiu fi mama vostră!" Şi acest cuvânt l'ai împlinit cu scumpătate, pănă-i crescuşi, pănă-i înveţaşi, pănă-i aşezaşi, ba pană la capetul vieţei tale. O fiă dar, ca precum a cHs Domnul despre femeea, ce turnase mirul cel preţios pe capul Lui, fiă, ca fapta ta acesta se-ţi remână între 6meni de onorifică pomenire din neam în neam, ear în cer se-ţi fiă scrisă în cartea vieţei! Căci aşa a chs El însuşi, fiiul şi cuvântul Tatălui, că ceea-ce am făcut aici pe pământ unuia dintre cei mai mici fraţi ai noştri, Lui i-am făcut! — Dar iară nu trecu mult, şi mortea răpi pre fiiul ei, — căci aşa îl voiu pute numi, — pre fiiul ei cel mai mare, Eugeniu, aprope de culmea eminentului seu studiu gimnasial, după aceea pre o fiică, o drăgălaşă floricică d'abia impupită, Alexandrina, pre cari îi jeli cu amar ca pre înşişi fiii sei. Apoi dând mortalităţii tributul datorit, trecu din vieţă venerabilul ei părinte, şi în fine şi preaiubita maică, pre carea pentru mai buna îngrijire la adânci betrâneţe o luase lângă sine în casa sa. O câte lovituri crâncene pentru o sirmană gingaşă inimă fe-meească! O şi cât de grele cu deosebire pentru densa! Căci vai! într'o oră fatală ea perduse pentru totdeuna tesaurul cel mai scump al vieţei, ba fără care vieţa abia merită numele acesta, perduse adecă sănătatea şi firesca sa vigore; şi îngrijirile cele mai bune ale iubitului seu soţ şi ale celorlalţi ai sei iubiţi îi putuseră alină, dar nu rădică şi luă de tot durerile şi suferinţele, ce o încungiurau (\iua şi nâptea. In aceste îndelungate suferinţe unicele ei bucurii şi mângăiări, afară de cercul familiar, îi erau: rugăciunea cătră Dumne4eu, ce ca Măria din Vitania o cultivă cu evlavia nefăţărită, şi participarea sufle-tescă la t6te palpitările de vieţă ale naţiunei şi bisericei sale, cari le-a iubit cu înfocare pană la morte. Astfel se strecurară c]i\e după c]ile, ani după ani, şi zală de zală se tot înfăşură lanţul suferinţelor, pană când în fine puterea balei resturnâ t6te stavilele, ce i se opuneau, şi o aruncă la pat, precum se părea, ca se se recreeze, dar precum s'a v§4ut, pentruca patul se 'i devină trâptă pogorîrei în mormânt. O veniţi dar toţi, cari o aţi iubit, veniţi şi după obiceiul străvechiu al strămoşescei n6stre biserici, daţi-i sărutarea vâstră cea mai de pe urmă. Vino înainte de toţi tu, preajalnicul ei soţ, carele stând deja cu o mână pe cârja betrâneţelor, tocmai acum, când se încep filele cele mai grele ale vieţei, per4i pre iubita vrednica soţia a vieţei tale! Immormen-tând astă4i pre cea mai scumpă a ta fiinţă de pe păment, tu pari asemenea turturelei, carea după credinţa poporului nostru decă perde pre soţul seu, nu mai cântă, ci numai suspină, nu mai be apă lim- 161 pede, ci numai turbure, nu, se mai aşeză pe ram verde, ci numai pe uscături. Fiă înse, ca perderea acesta amară se nu slăbescă credinţa ta; ci ca cel-ce însuţi eşti predicator al cuvântului vieţei de veci, se te îmbărbătezi a portă cu răbdare creştinâscă sârtea ta, sciind, „că nu avem aici cetate stătătâre, ci cea vecînică fiitâre o căutăm!" (Evrei 13, 14). Priimesce sărutarea din urmă a preaiubitei tale soţii, priimesce mulţemitele ei ferbinţi pentru iubirea, îndelungă-răb-darea şi gingaşa îngrijire de dânsa în tot cursul vieţei vâstre conjugale; priimesce intima ei rugare de aducere aminte şi pomenirea ei în sfintele tale rugăciuni; şi în fine dă-i, te rog, creştinâscă ta iertare pentru tâte, câte ca o femee neputinciâsă 'ţi va fi greşit vreodată în viaţa sa. De asemenea te îmbrăţişâză cu inimă doiâsă pre tine, iubitul unicul seu frate Ioan cu soţia ta, pre voi iubiţilor: cumnat, nepot şi nepâte cu soţii şi pruncii voştri, cari ca pre o maică trupâscă o aţi iubit, o aţi ascultat şi o aţi onorat, şi pre cari densa tot asemenea v'a iubit şi v'a îngrijit, încât şi-a câştigat la voi titlul de drept de a dâua mamă. Remas-bun, iubiţilor cu toţii dela acâstă a dâua mamă a vâstră, carea astă4i urmâză şi ea celei d'ăntâiu! Prin rostul meu ea ve c}ice acest ultim adio, ve lasă vâue şi familiilor vâstre materna sa binecuvântare, ve mul-ţemesce tuturor pentru neobosita ostenâlă şi neîmpuţinata iubire, ce aţi avut cătră dânsa totdeauna, dâr o aţi aretat cu deosebire în cursul îndelungatelor ei suferinţe şi patimi; şi ve ragă pentru fiiâscă vâstră sărutare şi iertare din urmă. Acâstă iertare o cere adormita prin noi, slujitorii bisericei, tot asemenea dela tâte rudeniile, prietinii şi binevoitorii, în fine dela toţi, cari înfruntând gerul iernei aţi întrunit cu ale nâstre rugăciunile vâ- 162 stre pentru iertarea pecatelor ei şi fericita ei odichnă. Căci plină de suferinţe şi de necasuri, un lung martiriu de ani, de c\ec\ de ani a fost vieţa ei aici pe pământ; ear acum s'a odichnit întru Domnul şi a aflat uşorare multă; căci s'a mutat din stricăciune şi s'a dus la viaţă. Şi precum dânsa aici pe pământ şi-a ales, asemenea Măriei din evangeliă, partea cea mai bună a rugăciunei, a ascultărei cuvântului Teu, a îm-plinirei preceptelor Tale, aşa Te rugăm pre Tine, Domnul cerului şi al pământului, Stăpânul vieţei şi al morţii, a nu luâ dela dânsa nici dincolo de acest mormânt întunecos partea cea mai bună, partea cu-nunei dreptăţii Tale, carea o ai gătit tuturor celor-ce Te iubesc pre Tine. Amin! XXI. La immormentarea administr. parochial şi protopresbiteral al Sibiiului Moise Toma. *) „Luptă bună m'am luptat, Curgerea am plinit, Credinţa am păşit". II. Timoteiu 4, 7. Este ore realitate, este vis amăgitoriu, este faimă pribegă spăimântătore ? — aşa ne întrebam, onoraţi jalnici ascultători, când în dalele acestea ne surprinse, ca un fulger din cerul serin, novela trecerei din viaţă a confratelui nostru. Se p6te ore, ca acest bărbat, de toţi stimat, de toţi iubit, în fiorea vieţei sale, în etatea de 34 ani, în mijlocul activităţii sale saluti-fere, după o bolă de câte-va (\ile numai, ce ni se părea tuturor uşoră şi trecăt6re, se devină victimă morţii şi putrejunei? Se pote ore, ca sciinţa atât de înaintată, ca îngrijirea şi iubirea cea mai fragedă a unei familii stimate, ca îmbrăţişarea cea caldă a amicilor, ca rugămintea cea nevinovată a drăgălaşilor copilaşi: „Tată dragă, fă-te sănetos!" — ca t6te acestea se nu fiă în stare a împinge mai departe, şi cât de departe, acâstă 4i a lacrimelor? Vai! nu este vis amăgitoriu, nu este veste pribeagă, ci este realitate, realitate tristă, aspră, neresturnabilă: iubitul nostru frate, bunul soţ, doiosul tată, iubitoriul fiiu, credinciosul amic, zelosul preot şi conducătoriu al preoţimei, bărbatul cel iubitoriu de învăţătură şi de sciinţă, firm de caracter şi capabil de t6te simţemintele cele bune şi nobile, Moise Toma, nu mai este între cei vii! Vai, căci trebue se pronunţăm acest cuvânt amar! Dar înde- *) A se vede nota 20 dela urma. 11* p 164 şert! Căci şi de nu o am spune noi cu debila n6stră voce înnecată de durere, o ar vesti acea casă, de unde am eşit, ce s'a cutremurat pană 'n temeliile sale de planşetele şi vaietele unei dureri nesuferite; o ar spune acele clopote, ce jelesc împreună cu noi per-derea păstoriului acestei turme a lui Christos ; o ar spune acesta sântă casă, carea resuna astâcTi de glasuri străine, neîndatinate, ear nu de glasul aceluia, carele rădica dela acest altar dumnedeesc rugăciunile credincioşilor cătră cer; o ar spune în fine acea glia de pământ, ce s'a mişcat astăzi dela locul seu, ca se gătescă unui călătoriu ostenit patul odichnei vecînice. Da, jalnici ascultători, acesta vieţă preţiosă s'a stins prea timpuriu; înse spre mângăiarea ndstră a tuturor a fost o vieţă plină de activitate folositore, plină de silinţe nobile, plină de fapte drepte, plină de resultate frum6se, ce asigură fericitului nostru frate vieţuirea şi după morte. La densul se împlinesce în adever cuvântul Apostolului Pavel cătră iubitul seu înveţăcel Timoteiu: Luptă bună ni am luptat! Căci născut la 1846, din părinţi lucrători de băi în Bucium-sat, şi fiind dat de dânşii la învăţătură, adormitul în Domnul a trebuit se încapă de timpuriu a măncâ pânea străinătăţii, mai ântâiu la Alba-Iulia, după aceea la Blaj, în fine la Beiuş, unde cu multe lupte şi lipse şi ostenele, — ca mai toţi fiii poporului nostru, — dar cu succes distins a terminat studiile gim-nasiale şi a obţinut laurul maturităţii. Astfel înzestrat cu cunoscinţele de lipsă pregătitore, a venit aici la Sibiiu, spre a se devota studiului teologiei, al cărui curs, fiind unul din elevii cei mai bravi, asemenea Ta terminat cu laudă. în fine păşind la anul 1874 la statul căsătoriei, a fost numit în curând archivar al Ven. Consistoriu archidiecesan şi nu mult după acesta 165 ales de on. comună bisericâscă a suburbiului de jos din Sibiiu capelan, şi eventual paroch al ei, şi în Septembre 1879 numit administrator al protopresbi-teratului Sibiiului I. Tote aceste posturi, atât de onorifice, le obţinu fratele nostru nu în urma unei întâmplări orbe, nu în urma unui favor nemeritat, ci în urma luptelor şi nesuinţelor sale spre înaintare, în urma serviciilor sale ca servul cel bun din Evangeliâ, carele fiind credincios preste puţin, a fost pus preste multe, — în urma încrederei celei binemeritate a autorităţii bisericesci şi în urma iubirei şi stimei, ce '1 întimpinâ pretutindeni din partea clerului şi poporului nostru. Astfel, cjic, prin lupte şi ostenele ajunse băiatul de odinioră dintr'un sat îndepărtat de munte în fruntea unui tract protopopesc, ce se numeră între cele d'ăntâiu ale archidiecesei nostre. Ba venerabilul nostru Sinod eparchial din 1879, cunoscând şi apre-ţuind calităţile lui înţelesuale şi morale, îl alese membru onorar al Consistoriului nostru, chiămându-1 prin acâstă alegere preaonorifică, a conlucra la resolvirea celor mai momentose probleme ale bisericei nostre provinciale. Şi ce laudă, ce on6re, ce cunună fru-mosă vine a depune biserica prin debila mea mână pe fruntea lui, când pot declara astă4i aici, în casa lui Dumne4eu, la uşa mormântului lui, în faţa jeli-t6rei familii, în presenţa unui public atât de numeros şi atât de distins, că el tote aceste oficii, dela cel mai mic pană la cel mai mare, le-a purtat spre mărirea lui Dumne4eu, spre lauda bisericei nostre stră-moşesci, spre binele poporului nostru credincios. De aceea, frate iubit, priimesce astă4i din lumea cea mai înaltă, la carea ai sburat, priimesce, ca un premiu preţios, încredinţarea maicei tale şi a n6stre a tuturor, a bisericei, încredinţarea: Fiiul meu, luptă bună te-ai luptat! i 166 167 Ca un vis, ca o umbră, ca o flore a dimineţei se strecură, puţin câte puţin, vieţa omenâscă; şi în fine nu numai cel tinăr, dar şi bătrânul gârbovit de nu-merul anilor, a cărui vieţă după cuvântul scripturei este numai „ostenâlă şi durere", încă c]ice la capetul ei: Vai, ce fugitivă, ce scurtă a fost viaţa mea! Inse precum betrâneţele nu se onorâză numai după numeral anilor, ci după vieţuirea cu înţelepciune şi virtute, astfel şi viaţa preste tot nu se preţuiesce după lungimea ei, ci după activitatea, ce am desvoltat în-tr'ânsa, după faptele, ce am sevârşit, după talanţii, ce am câştigat. Ferice acela, care la eşirea sa din viaţă, fiă eşirea mai curând sâu mai târdiu, lasă după sine fapte demne de nemurire! Căci el şi de trăiesce puţin, dar viuâză în memoria contimpuranilor şi a următorilor, ca un binefăcătoriu al omenimei, întru binecuvântarea ei. Şi ferice, că şi în acâstă privinţă adormitul nostru frate a păşit în urmele marelui Apostol al neamurilor; căci cu onore a plinit curgerea sa! Nu după judecata nâstră, adeverat, ci după judecata Aceluia, carele ne chiamă în viaţă şi din viaţă când binevoiesce, a Aceluia, ale cărui svaturi pe lângă svaturile nâstre sunt ca cerul preste pământ. A fost scurtă, fârte scurtă vâra vieţei iubitului nostru, dar a fost o vâră căldurâsă, mănâsa, plină de fructe. Căci cine ca dânsul într'un timp atât de scurt a purtat oficiile sale cu atâta zel, cu atâta devotament, cu atâtea resultate frumâse! Abia sunt 3—4 ani, de când a întrat ca păstor în staulul acestei turme, şi eată: parochia cea sfâşiată în partide întrunită la conlucrare comună spre cele bune; eată poporul întreg în propăşire frumâsă, şi iubindu-1 şi onorându-1 ca pre un tată: eată biserica, precum o a priimit dela onoratul seu antecesor, în stare bună şi înfloritâre; eată casa parochială începută şi aprâpe şi săvârşită; eată fond scolastic, eată adunate din tâte părţile, ca nisce petri de zid, materialele de lipsă pentru rădicarea unei şcâle nâue, corespun4etâre timpului celui luminat, în care trăim! Şi acestea tâte nu numai prin îndemn şi povăţuire, ci prin punerea sa în fruntea trebilor, prin conlucrare şi conţelegere cu toţi cei chiămaţi, prin jertfire din averea sa propria, având prosperarea, înaintarea şi înflorirea poporului seu ca o stea con-ducătâre dinaintea ochilor sei sufletesci. Tot asemenea şi ca conducătoriu al protopresbiteratului, cine ca el a sciut într'un timp abia de un an a-şi câştigă în asemenea mesură încrederea mai marilor sei, iubirea colegilor sei, respectul şi stima supuşilor sei! Şi acâstă nu prin mijlâce artificiâse, nu prin cuvinte mari, nu prin promisiuni deşerte, ci prin activitatea sa, prin zelul seu, prin bunăvoinţa, modestia şi totdeodată energia sa, îndreptând şi regulând, învăţând şi poveţuind, lucrând şi obosind pretutindeni şi în tot timpul pentru binele iubitului nostru popor. în adevăr cine a vieţuit astfel, a vieţuit mult, deşi ar fi fost anii lui puţini la număr; căci a satisfăcut datorinţei sale, a plinit curgerea sa! Ear cum a păzit credinţa sa, se nu o spună cuvântul funebral, ci se o spuneţi voi toţi, cari l'aţi cunoscut, se o spună faptele lui! Acelea ne mărturisesc, că Moise Toma a fost un om de bine, un om de inimă, un om de credinţă. Adeseori se aude tânguirea, că timpul nostru este timpul materialismului şi egoismului, că âmenii astăcji placă genunchii lor atât de adeseori nu înaintea lui Dumne4eu, carele a dat legea în Horiv, cât înaintea viţelului celui de aur al interesului şi al plăcerei, — că mulţi, pate cei mai mulţi fac, precum mustră prorocul Ilie pre Israelitenii timpului seu, schiopetând din amândâue glesnele piciârelor: când spre Dumne4eul cel adevărat, când 168 169 spre idololatria lui Vaal. Moise Toma a fost o nobilă escepţiune dela acesta observare. Pelângă t6te tinereţele sale dânsul pătrundea în adeverul lucrurilor, şi aflând odată adeverul, steteâ neclintit pe lângă dânsul, promovându-1, aperându-1 prin cuvânt şi faptă cu tată puterea. Şi de unde acâstă putere, de unde acâstă resoluteţă la un om tiner şi străin aici, carele — cum se ch°e m lume — acum avea se-şi facă cariera? De unde acâstă firmitate, când este cunoscut, că dreptatea şi adeverul adeseori nasc în lume ură şi duşmănia? De unde airea, decât de acolo, că convingerile lui aveau adâncile lor rădăcini în principiile cele eterne ale religiunei, ale moralităţii, la cari nu pot străbate luptele şi tentaţiunile cele mi-sere ale chUei! De aceea în ori ce împregiurări el tindea spre bine; de aceea şi când părerile lui erau diverginţi, totuşi trebuiau toţi cei buni să'l stimeze şi se'l iubâscă, căci acţiunile lui erau resolute şi clare, manierele lui modeste, şi motivele lui curate şi nobile. Prin astfel de simţeminte, cuvinte şi fapte lucră adormitul nostru frate în decursul scurtei sale cariere bărbătesci pentru binele societăţii bisericesci, şcolare şi naţionale, căreia s'a devotat, şi prin acâstă pentru mărirea lui Dumnedeu; căci prin asemenea fapte trebuie se lumineze cei chiămaţi, ca ve4ând âmenii faptele lor cele bune, se mărâscă pre Tatăl nostru cel din ceruri! Prin asemenea fapte a mărturisit el pre Dumne4eu pe pământ, fiă la masa consiliului şi judecatei, fiă pe amvon predicând cuvântul lui Dumne4eu, fiă pe catedră învăţând tinerimea, fiă la altar, înălţând rugăciunile sale şi ale poporului seu la cer şi chrănind pre credincioşii sei cu pânea cea cerâscă a ss. Taine. Da, frate adormit, tu ai păzit credinţa sa, de aceea vei luă şi resplata ostenelelor tale! Eată dar, onoraţi jalnici ascultători, ce bărbat am perdut noi astă4i, ce viaţă scumpă depunem în sinul mormântului! Se rugăm pre Dumne4eu, ca s§ dea iubitei nâstre biserici, scumpului nostru popor, şi societăţii omenesci mulţi asemenea bărbaţi, şi se întindă şi mai departe, decât aici, firul vieţei lor! Cu acâstă dorinţă, cu acâstă rugăciune aşi voi se încheiu cuvântul meu. Dar vai! me reţine încă o tristă, tristă datorinţă. Corabia, ce are se ducă pre scumpul nostru călătoriu la limanul eternităţii, stă gata de plecare; şi mie mi-a venit în parte jalnicul obligământ, a fi rostul gurei lui celei amuţite, a întinde încă odată în numele lui mâna celor-ce remân pe mal şi a 4ice tuturor un ultim adio, un dureros remas-bun! Dar vai! 4i°e e^ de unde se încep şi unde se sfârşesc? Lacrimele me orbesc, suspinul me înnâcă; înse simţemântul intern al inimei me conduce primadată la tine, aleasa vieţei mele, tu, pentru carea după voia Creatorului lasă omul pre tatăl seu şi pre muma-sa, tu scumpa soţia a vieţei mele! Cei 6 ani, abia pliniţi în 4dele acestea, ai fericitei nâstre căsătorii, — preafericită, pentru ca se fiă putut dura mult! — au trecut ca cele şese 4'le, în cari ne spune s. scriptură că a făcut Dumne4eu cerul şi pământul cu tată podâba lor; au trecut între lupte şi ostenele, ce am pus amândoi, spre a ne întemeia un venitoriu fericit! Şi vai! abia se aretă pe cer crepusculul 4dei a 7., a c\\\ei odichnei, şi Dumne4eu a dispus preste asceptarea nâstră, preste speranţele nostre. Pre mine adeverat m'a chiămat la odichnă, nu înse la odichnă, ce o doriam, mai apropiată, ci la aceea, de carea 4ice cântarea nâstră bi-sericâscă: Acum m'am odichnit şi am aflat uşorare multă; că m'am mutat din stricăciune şi m'am 4us la viaţă. însă — Dâmne mărire ţie! Eu, 4ic, me 170 171 duc la odichna cea vecînică; ear tu remâi în lume, singură, veduvă, străină! Dar nu! Nu eşti singură, iubita mea; căci Dumnedeu, părintele veduvelor şi al orfanilor, e cu tine şi cu toţi cei-ce '1 iubesc pre Densul! Cum plângea 6recând Prorocul Ieremia pe ruinele Ierusalimului căderea acestei sfinte cetăţi a lui David, şi ducerea în străinătate şi robia a poporului seu: astfel te ved şi eu pre tine astăc|i retăcind prin ruinele fericirei nostre pămentesci şi te aud cHcend asemenea lui: „Toţi, câţi treceţi pe cale, căutaţi şi vedeţi, de este durere ca durerea mea". înse adu-ţi aminte, iubita mea, de cuvântul lui Dumne4eu, că nu avem aici cetate stătăt6re, ei cea vecînică fiitore o căutăm, carea este în ceruri. Nu suntem noi, scumpa mea, nici cei d'ăntâiu, nu vom fi nici cei din urmă de asemenea s6rte. De aceea mângăiă-te, întăresce-te întru Dumnezeu, dela carele singur pote veni alinarea durerilor tale. P6rtă pre Dumne4eu, ca şi pană acum, în inima ta, în sufletul teu; fi femeea aceea credin-ci6să, modestă, activă, îndurăt6re, înţeleptă, precum te am cunoscut totdeuna. Onoreză pre mamele nostre, ambe veduve asemenea ţie, şi le uşoreză şi mângăiă betrâneţele, ale căror sarcini încep a le apesâ. Ear pre iubitele n6stre trei mlădiţe drăgălaşe, cari ca trei mugurei de trandafir încă nedesvoltaţi stau împregiurul teu, chiamă-i prin sorele iubirei tale de mamă la desvoltare, crescere şi perfecţiune! Priimesce încă odată stringerea de mână a manilor mele celor veştede, încă o mulţemită a sufletului meu celui deja eliberat de cele pămentesci, pentru totă iubirea, răbdarea, blândeţele, ostenelele, bunătatea, ce ai avut cu mine totdeuna, cu deosebire înse în suferinţele mele cele scurte, dar grele şi apr6pe de martiriu. Eartă-me de cele ce vreodată din iuţelă seu alte neajunsuri ale firei omenesci 'ţi voiu fi greşit. R6gă-te lui Dumnezeu pentru odichna şi fericirea mea, precum me rog şi eu de pe o trâptă mai apr6pe de scaunul Lui cel neapropiabil pentru fericirea tuturor iubiţilor noştri. Dumne4eu cu tine şi iubiţii noştri prunci, cărora binecuvântarea mea de părinte trupesc şi sufletesc se le fiă ângerul păzitoriu şi ferici-toriu al vieţei lor! Iubitelor mele maice, una de faţă, ear una departe la casa părintesca, p6te încă nesciind pană în momentul de faţă de despărţirea mea, sărutându-ve manile iubite, cari m'au crescut şi m'au fericit în lume: una, ce m'a înveţat a împleti manile la rugăciune, a le încorda la lucru şi a le întinde cu pâne la cei seraci, ceealaltă, carea pre mine tinerul cel străin m'a priimit în casa sa şi m'a făcut fiiul seu, — a căror iubire şi ostenelă singur Dumnedeu o p6te cun6sce şi resplăti, Ve mulţemesc pentru t6tă iubirea vostră cea căldurosă, şi Ve rog, se nu detrageţi iubirea vostră nici în venitoriu iubiţilor mei, cari re-mân pe pământ. Iubiţi, pentru numele lui Dumnedeu şi pentru numele fiiului vostru, pre fiica vostră, pre nepoţeii voştri, şi daţi-mi iertarea vostră pentru tot, ce V'am greşit în scurta mea călătoria pămen-tescă. De asemenea rog pre fraţii mei, pre sororile mele, şi între aceştia şi pre tine, amicul cel fidel al inimei mele, — după vechiul cuvânt „dimidium animae meae", — carele ca un alt Simeon te-ai isolat de lume, spre a te contopi cu amicul teu, ca se nu încetaţi nici în venitoriu cu iubirea vostră pentru iubiţii mei. Cu deosebire repet cătră tine cuventul de pe patul morţii mele: Fii tată copiilor mei! Şi fiind din darul lui Dumnedeu ambii servitori ai altarului, deapururea cu crucea Mântuitoriului dinaintea ochilor noştri, 4ic cătră tine cu cuventul, ce l'a 4is de pe cruce 172 173 fiiul lui Dumnedeu cătră Ioan: Eată maica ta! Eată sora ta! Eată fiii tei! Dar voi unde sunteţi, fraţii mei, fiii mei, cari număraţi cu sutele, cu miile, onorabili părinţi şi fraţi ai centrului bisericei nostre, cu veneratul archipă-storiu în frunte, voi onoraţi fraţi şi colegi, preoţi ai tractului Sibiiului I., iubit popor credincios al bisericei şi parochiei acesteia, şi al acestui tract proto-popesc? Pe când eram încă un tinăr străin şi puţin cunoscut, voi, iubiţii mei fii sufletesci, m'aţi întimpi-nat cu multă iubire, şi fără nici un merit din partea mea m'aţi ales conlucrătoriu al onoratului meu antecesor, şi după trecerea lui din vieţă păstoriu al vostru sufletesc. Grele îndatoriri am luat asupra mea atunci, când am priimit din manile vostre cheile acestei sfinte biserici; şi cu acelea amână m'am silit a închide de cătră voi porţile iadului, adecă porţile desbinărei, ale urei, invidiei şi a t6tă reutatea, şi a ve deschide porţile raiului, va se d,ică : ale iubirei şi concordiei frăţesci, ale îngăduinţei şi îndelungei răbdări, ale blândeţelor, ale credinţei, ale legei lui Dumnedeu: ore succesu-mi-a a ajunge barem în parte ceea-ce am voit şi spre ce am nesuit? Dumne4eu singur scie, cu-noscătoriul inimilor. înse şi voi aţi ve4ut luptele şi oste-nelele mele, şi eu ve mărturisesc, că v'am iubit, v'am iubit pre toţi fără deosebire, cu inimă curată, am voit înaintarea şi binele vostru, şi m'am silit a ve aduce şi a ve ţine sub aripile acestei sfinte biserici, precum adună găina puii sei sub aripile sale. De acum înainte dar nu voiu mai priimi în braţe pre pruncii voştri, spre a-i aduce lui Christos prin sântul botez; nu voiu mai întruni manile v6stre prin sânta taină a căsătoriei; nu voiu mai plânge împreună cu voi pre morţii voştri, petrecendu-i la odichna de veci; tot ce are vieţa pământescă, bun sâu reu, dulce seu amar, pentru mine a încetat! Dar nu; una n'a încetat şi nu va înceta nici odată: iubirea mea cătră voi, rugăciunea mea cătră Dumne4eu pentru voi, binecuvântarea mea preste voi! Păstraţi-mi şi voi iubirea v6stră, precum v'am iubit şi eu pre voi; nu uitaţi de păstorul vostru sufletesc în rugăciunile v6stre; întindeţi de aici înainte iubirea v6stră preste membrii orfanei mele familii, iubiţi-i, mângăiaţi-i, sprijiniţi-]', ca pre nisce membri ai familiilor v6stre! Adu-ceţi-vă aminte de cuvintele şi învăţăturile mele, pană am fost cu voi: păstraţi frica lui Dumne4eu ca începutul a t6tă înţelepciunea şi fericirea; iubiţi adevărul, dreptatea, trezvia, buna-înţelegere; ascultaţi pre mai marii şi învăţătorii voştri, şi ve nesuiţi sub poveţuirea lor spre tot ce este bun şi folositoriu! Eară eu ru-gându-vă pre toţi, parochieni şi tractuali, coreligionari şi străini, preoţi şi mireni, mari şi mici, bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, pentru iertarea v6stră cea creştinescă, vă las tuturor v6uă, iubiţii mei fraţi şi fii sufletesci, binecuvântarea mea părintâscă preste voi şi familiile vostre, preste văduvele şi orfanii voştri, preste bisericile şi şcolele vostre, preste tote lucrările şi întreprinderile vostre cele-ce ţintesc la mărirea lui Dum-•ne4eu şi la binele vostru! — Şi acum, suflete nemuritoriu, schinteiă din focul cel sempitern al dumne4eirei, eliberat ca o pasere uşoră din ângusta-i colivia, re'nt6rce-te întru odichna ta, căci Domnul bine a făcut ţie! Şi după lupta ta cea bună, după săvârşirea curgerei tale, după păzi-rea credinţei tale te avântă la părintele luminei, spre a luâ din mâna lui cununa dreptăţii, ce este gătită ţie şi tuturor celor-ce iubesc arătarea Lui. Amin! 175 XXII. La îmmormentarea betrânei preotese veduve Ioana Arsenie din Gurarîului. *) „Acum sloboo]esce pre robul teu, Stăpâne, după cuvântul Teu, cu pace; că vSo\wră ochii mei mântuirea Ta". Luoa 2, 29. Pe vremea nascerei lui Christos, ne spune s. evan-gelist Luca în evangelia sa, trăia în Ierusalim o fe-mee betrână evlaviâsă, Anna prorocită, fiica lui Fa-nuil, din neamul lui Assir. Acesta, dice evangelistul, îmbătrânise în iubitul nostru frate în Christos, ultimul nostru adio frăţesc, a'ţi aduce ultima sărutare a tuturor iubiţilor tei familiari, prietini şi cunoscuţi, şi a cere pentru denşii iertarea ta de despărţire de pe acest păment, — a'ţi pronunciâ mulţemită şi recunoscinţa bisericei nâstre, al cărei fiiu credincios ai fost în totă vieţa ta, şi a te încredinţa, că ea cu caldă iubire de mamă va pestrâ numele teu, carele ca un bun ispravnic al lui Christos i-ai servit în decurs de 8 ani cu bărbăţia şi credinţă, după mesura talantului, ce a fost dat ţie dela Domnul. Eară pre Tine, Tatăl nostru cel ceresc, Te rugăm cu umilinţă, ca în inimile cele petrunse de jale ale acestor familiari ai servului teu sâ picuri balsamul mângăiărei Tale ceii dumnedeesci, carea singură p6te alina durerea lor. Da, Părinte ceresc, carele prin cuvântul teu cel nemincinos ni-aicjis*. „Chiamă-me pre mine în cjiua necazului teu, şi te voiu scâte, şi me vei preamări!" — şi însuţi ai binevoit a Te numi tatăl veduvelor şi al orfanilor şi mângâiarea celor necăjiţi, — pre Tine Te rugăm, ia sub scutul Teu cel atotputernic şi pre acâstă jalnică veduvă, şi o întă-resce cu puterea Ta, spre a purtă cu răbdare creştinâscă crucea, care Tu i-ai rânduit se o parte pe pă- mânt. Priimesce sub acoperemântul Teu cel sfânt pre aceşti plăpândi orfani, şi-i învaţă cu înţelepciunea Ta cea nemărginită, a împleti încă de pe acum, de mici, din braţele maicei lor, mânuţele lor cele nevinovate, a le rădică cătră Tine părintele îndurărei, şi deapururea a Te chiămâ întru ajutoriul lor, djcend: „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri . . . pânea nâstră cea de tâte chlele dăni-o şi noue, şi ne păzesce de tot reul!" Eară pre robul Teu, fratele nostru Ioan priimesce-1 în sinul fericirei celei neturburate, carea este la Tine şi numai la Tine. ;ţ->ff Şi precum aici pe pământ l'ai învrednicit a sluji sântului Teu altar, astfel, împeratul mărirei, chiamă-1 a sluji Ţie cu vrednicie şi cu dreptate şi în Ierusalimul Teu cel de sus, întru strălucirea feţei Tale şi întru împerăţia mărirei Tale. Amin! 187 XXIV. La îmmormentarea proprietăresei Iustina Mâcelariu din Mercurea.*) „Şi acum mi s'a ales mie cununa dreptăţii, carea mi-o va da mie Domnul în cţiua aceea, dreptul judecătoriu, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor-ce iubesc arestarea Luia. II Timoteiu cap 4, vers 8 Ce este acâsta adunare atât de numer6să, încât înărâţa casă a lui Dumnedeu din acest respectabil opid nu ne p6te cuprinde? Ce sună clopotele tuturor bisericilor în mod atât de trist şi plângătoriu? Ce cântări neîndatinate, petrun4§tore sunt acelea, cari fac se tresară în suspinuri pepturile tuturor? Ce vor se cfica, atâtea feţe smolite, atâţia ochi scăldaţi în lacrimi, atâte tânguiri şi ţipete de durere? Şi pen-truce numai jale şi întristare, ori încătrău îndreptăm privirile nostre? O, tote ne spun, t6te ne vestesc, că aici se serbătoresce astă4i ducerea dela noi a unei iubite, scumpe fiinţe omenesci! Ear mai elocent decât t6te ne vorbesci tu, iubită casă îmbrăcată în doliu, pre a cărei vrednică stăpână şi domnă înde-şert o vom mai căuta de a4i încolo cu ochii noştri, precum eram dedaţi a o vede totdeuna în internul curţei şi casei sele! Da, ni-o spui tu însăţi, onorabilă, bună casă creştinescă şi românescă, tu cămin dea-pururea cald şi ospital, tu locşor binecuvântat de Dumne4eu şi de 6meni, la care toţi călătorii aflau priimire şi adăpostire, toţi amicii recreare, toţi cei lipsiţi ajutoriu, toţi cei necăjiţi alinare şi mângâiere. Da, jalnici ascultători, ceea-ce erâ sufletul dătătoriu *) A se ved6 nota 23,dela urmă.. de viaţă al stimabilei sale case şi familii, soţia cea bună, devotată fericirei soţului seu, mama cea do-idsă şi credincidsă a Aiului seu, creştina cea evlaviâsă cu iubirea lui Dumnedeu şi a deapropelui în sufletul seu, economa cea de model, femeea cea blândă, bărbată, înţelâptă şi virtuosă Iustina Mâcelariu, lipsesce de a4i înainte din mijlocul nostru! Ochii noştri rou-reză lacrimi, inimile n6stre se string de durere, ve-4ând stingerea atât de timpuria a acestei respectabile femei; şi plini de întristare pentru acâsta per-dere nereparabilă, ne punem şi în faţa acestui sicriu întrebarea cea mare, la a cărei resolvire meditâză înţelepţii omenimei de mii de ani: Ce este omul? Ce este viaţa? Ce este m6rtea? „Domne — strigă Psal-mistul —ce este omul, că Te-ai făcut cunoscut lui? Sâu fiiul omului, că-1 socotesci pre el?" (Ps. 138, 7). Şi iarăşi: „Omul deşertăciunei s'a asemenat, filele lui ca umbra trec! (Ps. 143, 4). Ear Ieremia strigă plângând întru durerea sa: „Perit'a puterea mea şi nădejdea mea dela Domnul!" (Plângeri 3, 18). Da, la ântâia privire în adever aşa s'ar putâ părâ, că omul, ca tote celelalte făpturi pămentesci, este o fiinţă eşită din pământ, carea se nasce, cresce, se urcă pană la un grad 6recare, apoi iâr începe a scădâ, şi scade, scade necontenit, pănăcând se re-înt6rce în pământ şi se desfiinţeză. Pentrucă „pământ eşti, şi în pământ te vei înt6rce!" i-a d^is Creatorul. Şi iarăşi: Omul ca erba, dilele lui ca florea câmpului aşa va înflori; „că duch va trece preste dânsa, şi nu va fi, şi nu se va mai cun6sce încă locul ei!" (Ps. 102, 1G). înse dacă ar fi el numai atâta, şi vieţa lui s'ar ţermuri între cele câteva <^.ile sâu cei câţiva ani dela nascere pană la m6rte, atunci în adever pământul ar fi o vale a plângerei şi a du-rerei; ear omul, carele o parte însemnată a vieţei 188 189 sale o petrece numai pan' ajunge la desvoltarea destinată lui de Creatorul, — omul, cel înzestrat dela Dumnezeu cu atâte admirabile facultăţi, trupeşei şi sufletesci, — omul carele este mai simţitoriu decât t6te celelalte vietăţi, — omul, cel zidit după chipul şi asemănarea lui DumneZeu, s'ar pute numi cea mai miserabilă fiinţă de pe faţa pământului, ba după vederea cea nâgră a eclesiastului din legea vechia: deşertăciunea deşertăciunilor. înse nu este aşa, iubiţilor, nu este aşa, şi nu p6te fi. Căci enigma cea mare, nepetrunsă de ochiul minţei omenesci, ni-o des-legâ celce s'a pogorît din cer, spre a reînălţa la cer pre omul cel cădut, rătăcit şi înstrăinat dela Dumnezeu. El, Domnul şi Mântuitoriul nostru, ne-a învăţat, că patria nâstră cea adevărată nu este pământul, pe carele ca nisce călători petrecem puţine Zile — „anii noştri ca un păiangin s'au socotit" ci mai vârtos cerul, nu lumea materială, ce o vedem, ci cea mai înaltă spirituală; că precum începutul şi originea neamului omenesc este DumneZeu, carele a zidit pre om după chipul seu, aşa şi finitul şi ţinta şi odichnă din urmă a fiinţei omenesci este iarăşi DumneZeu, dela carele am eşit şi la carele ne reîntârcem şi carele după adâncul cuvânt al Domnului „nu este al morţilor, ci al viilor". El ne-a învăţat mai departe, că precum nu pământul, ci cerul este adevărata nâstră cetate stătătâre, aşa nici bunurile pământesci nu sunt cele adevărate şi statornice şi în veci neperitâre, ci mai vârtos bunurile sufletesci, faptele cele bune şi curate creştinesci, — comorile cele nestimate, cari după cuvântul Lui moliile nu le strică, nici furii le sapă şi le fură. El, spre mângâierea şi fericirea nâstră în viaţă şi la mârte, ni-a dat încredinţarea cea firmă şi neclătită, că celce ascultă cuvintele Lui şi crede celuice l'a trămis pre Dânsul, are viaţă vecînică şi la judecată nu va merge, ci va trece din mârte la viaţă. Ni-a aretat, spre bucuria şi fericirea nâstră, că El însuşi, Domnul şi Mântuitoriul, este înviierea şi viaţa, şi că cel-ce crede întru Dânsul, de va şi muri, viu va fi. El prin însăşi viaţa, patima, mortea şi înviierea sa ni-a redeschis porţile împărăţiei Părintelui seu, cele încuiate prin păcatul strămoşului, dându-ne promisiunea cea fericitâre, că unde va fi El, acolo vor fi şi cei-ce Iau servit Lui. „Părinte, — Zice> — pre cari i-ai dat mie, voiu, că unde sum eu, acolo şi ei să fiă cu mine, ca să vâZâ mărirea mea, carea mi-ai dat mie". (Ioan 17, 24). Şi astfel eată că pentru adevăratul următoriu al lui Christos păcharul morţii a perdut amărăciunea sa; căci privită la lumina evange-liei lui Christos, mârtea nu este încetare sâu nimicire a fiinţei nâstre, ci numai momentul trecerei dela o viaţă mai de jos la alta mai de sus, dela o esistinţă plină de ostenele, dureri, necasuri şi suferinţe la o esistenţă mai înaltă, mai fericită, la carea vaiul şi amarul pământului nu pate străbate. De aceea marele apostol Pavel, servul cel învăpăiat al lui Iisus Christos, scrieâ iubiţilor sei credincioşi din Filipi: că doresce a se elibera din legăturile vieţei pământesci şi a fi cu Christos; ear iubitidui seu fiiu sufletesc Timoteiu, simţind apropierea sfârşitului seu, îi Zicea plin de bucuria: „Luptă bună m'am luptat, curgerea o am plinit, credinţa o-am păzit, şi acum mi s'a ales mie cununa dreptăţii, carea mi-o va dă mie Domnul în Ziua aceea, dreptul judecătoriu; şi nu numai mie, ci şi tuturor celorce iubesc arătarea Lui!" Şi acum eată, iubita nâstră soră adormită întru Domnul, eată cununa acâstă a dreptăţii din mâna Fă-cătoriului şi Domnului teu te acâptă şi pre tine; căci şi tu ai fost una din uceniţele lui Christos cele cre-dinciâse, carea ai iubit arătarea Lui! Şi tu ai luptat 190 191 lupta cea bună a unei curate vieţi creştinesci; şi tu ai plinit cursul chUel01* Şi a* datorinţelor tale; şi tu ai păzit credinţa lui Dumne4eu, a Domnului teu. Da, sora nostră deapururea pomenită, luptă bună te-ai luptat! Pentrucâ ostenelele vieţei pămentesci le-ai purtat cu cuget tare creştinesc, ai fost fiică supusă părinţilor tei, soţia bravă soţului teu, mamă cu durere fiiului teu, geniul bineiăcătoriu al casei tale, membru folositoriu al societăţii omenesci, în carea ai trăit. Şi deşi în urma hărniciei şi vredniciei tale Dumne4eu cu îmbelşugare te-a binecuvântat şi cu bunuri pămentesci, cari adeseori schimbă şi strică minţile şi inimile omenesci, tu totuşi ţi-ai sciut pestra smerenia aceea nobilă, ce caracteriseză pre învăţăceii lui Christos, şi din pânea cea câştigată întru sudorea feţei tale totdeuna te-ai îndurat a rumpe câte o parte şi celor lipsiţi. Curgerea ţi-ai plinit! Pentrucă deşi viaţa ta pămentescă, după svatul celui Preaînalt, a fost numai de 51 ani, totuşi a fost plină de fapte bune, întru atâta, ca şi când durata ei ar fi fost îndoit atât de mare. Credinţa o ai păzit! Pentrucă în sfera activităţii tale, în carea te-a pus Creatorul, tu ai ocupat cu demnitate locul teu, neabătendu-te din calea cea drâptă a poruncilor lui Dumne4eu, ci iubind şi ajutând casa Lui, ascultând cu iubire cuvântul Lui, şi imitând viaţa sfintelor femei, de cari ne istorisesce cartea vieţei. Şi când în timpul din urmă sănătatea ta se sdruncinâ, atunci prin blândeţele tale, prin răbdarea ta creştinâscă, prin înţeleptele poveţe cătră iubiţii tei familiari ai dat probele cele mai frumose despre înălţimea cea adevărată a sufletului teu! De aceea, onoraţi membri ai familiei în jale, ori cât este de mare perderea vostră, şi cât de amară durerea vostră, moderaţi jalea acestor 4ile negre, în-tăriţi-ve întru Domnul, carele ţine sortea n6stră a tu- turor în mâna sa părintesca, şi nu permiteţi, ca durerea vostră să se asemene durerei necredincioşilor, despre cari 4ice Apostolul, că n'au nădejde! Adevărat, că nici o perdere nu este ca acâsta, şi nici o rană atât de aduncă, ca ceeace o causeză mâna cea rece a morţii; însă nu refusaţi, a priimi din manile nostre, ale • servitorilor cuvântului lui Dumne4eu, stâl-pariul de finic al mângăiărei, că preaiubita vostră fiică, soţia, mamă şi soră, după o vieţă plăcută lui Dumne4eu, este chiămată a luâ dela Domnul cununa dreptăţii, ce este gătită ei şi tuturor celorce iubesc arătarea Lui! Şi aşa, preajalnicul meu soţ, credinciosul meu împreună-călâtoriu în drumul vieţei, — aşa 4ice fericita nostră soră prin rostul nostru — alinâzâ durerea ta, potolesce focul lacrimelor şi suspinurilor tale, cu cari de atâte ori ai udat patul durerilor mele şi cu cari acum stropesci sicriul meu. Dumne4eu cel atotputernic a binevoit, ca aici se fiă locul şi hotarul despărţirei nostre: eu me duc în calea eternităţii, tu remâi aici la malul vieţei pământesci. Şi dacă după durerile şi suferinţele de 4* şi n6pte ale unei bole îndelungate mai este pentru mine la eşirea mea din vieţă încă o durere, aceea e, că trebuie să me despart de voi acum, când asceptam şi eu a me mai odichni puţintel de ostenelele unei vieţi pline de muncă, şi cu deosebire că te las pre tine în ajunul acelor (\ile, cu cari se începe mai vârtos greul vieţei. Inse, iubitul meu soţ, mai presus de t6te îngrijirile, precugetările, planurile şi dorinţele n6stre omenesci este voinţa cea sântă nestrămutabilă a Tatălui, şi contra voinţei Lui nu ne este dat a prolungi viaţa nostră nici cu o 4i, cu o oră, cu un minut. Mângăiă-te întru durerea ta cu aceea, că viaţa n6stră conjugală Dumne4eu o a prolungit pană la 33 ani, şi că ea 192 193 pe lângă tâte greutăţile sorţii, a fost liniscită, fru-mosă, fericită. Mângăiă-te, că iubirea şi bună-înţele-gerea nâstră au durat neturburate pană la ultima mea resuflare şi vor pute fi de model şi la alţii; mângăiă-te, căci îţi mărturisesce consciinţa ta şi a mea, că tot ce pate face sciinţa şi iscusinţa omenâscă pentru salvarea unei vieţi şi pentru reîntregirea unei sănătăţi, tu ai împlinit cu scumpătate. Mângăiă-te şi tu, bunul meu soţ, precum me mângăiu şi eu, că în decursul balei mele trupeşei, dar cu mintea întregă şi cu sufletul îndreptat spre cele de sus, m'am putut împărtăşi cu sfintele rugăciuni ale bisericei nostre şi cu sfintele taine ale lui Christos, date la tot neamul omenesc spre iertarea păcatelor şi spre logodirea împărăţiei Lui ceh neperitore. Mângăiă-te în fine, că tăria ta şi cântarea ta e Domnul, căruia nu voiu încetă nici eu a me rugă pentru tine şi mângâierea veduviei tale. Şi în sfârşit, precum doi amici intimi 'şi dau manile, se îmbrăţişâză şi se sărută la despărţire, mângăindu-se şi întărindu-se unul pre altul cu salutarea „La revedere!", aşa priimesce şi tu, amicul meu cel mai intim, soţul meu dat mie dela însuşi Dumnecjeu, priimesce şi tu sărutarea de pe urmă a soţiei tale Iustina, sărutarea de despărţire, nu pe vecia, ci pănăcând Tatăl va binevoi, ca se ne resară lucăferul $i\ei de revedere întru împărăţia sa. Remâi cu DumneZeu, jalnicul meu soţ, şi iertă pre soţia ta de tot, ce ca o femee neputinciâsă îţi va fi greşit vr'odată în vieţa sa, ca şi tu să dobândesei dela Părintele ceresc iertarea greşelelor tale! Eară tu, iubita mea mamă, carea întru dureri m'ai născut şi cu sântă îngrijire m'ai crescut la sinul teu, vină şi tu împreună cu onorabilul meu tată-socru, a priimi ultima sărutare de mână a fiicei tale. Adevărat, că după renduiela firei noi credeam, că eu se te grijesc la bătrâneţele adânci, la cari ai ajuns, eu se te caut la b6le şi neputinţe, şi la fericitul teu sfârşit eu, fiica ta, se te ţiu pe braţele mele şi se închid ochii tei. Dupăce însă DumneZeu ca cel-ce ţine în mâna sa intrările şi eşirile vieţei nâstre, a binevoit a me chiămâ din acâstă lume pământâscă mai ântâiu pre mine, să plecăm cu umilinţă capetele nâstre înaintea svatului Lui celui mai presus de priceperea nâstră. Căci acelaşi Părinte ceresc, carele întru îndurarea sa cea nemărginită nutresce paserile cerului şi împodobesce crinii câmpului, acela nu te va lăsă nici pre tine, râba sa cea sârguitâre şi credinciâsă. Ear pre tine, bunul meu soţ, te rog, ca pentru iubirea mea să iai sub scutul teu pre onorabila neputinciosă nostră maică, aducendu-ţi aminte de Domnul şi Mântuitoriul, carele în chinurile morţii pe cruce a încredinţat pre maica sa cea preacurată îngrijirei iubitului seu învăţăcel Ioan, Zicându-i: „Eată mama ta!", şi învăţăcelul dintru acel ceas o-a şi luat întru ale sele. Şi aşa te rog, maica mea cea bună şi iubită, ca iubirea ta pentru mine de aici înainte să o areţi prin evlaviâse rugăciuni cătră DumneZeu, şi se iubesci cu aceeaşi credinţă şi iubire pre veduvul meu soţ şi pre orfanul meu fiiu. DumneZeu să fiă cu tine, iubită maică. El să fiă lumina ochilor tei, El bucuria inimei tale, El sprijinul şi toiagul bătrâ-neţelor tale. Priimesce sărutarea manilor tale, cari atât de mult au ostenit pentru mine; priimesce sărutarea ochilor tei, cari după DumneZeu au prive-ghiat asupra mea cu neobosită iubire dela nascere până la mârte; priimesce mulţemită mea ferbinte pentru bunătăţile cele fără nurner şi fără măsură, ce ai făcut cu mine fiica ta. Şi în fine te rog şi pre tine şi pre cel de asemenea onorat şi de asemenea iubit taică-socru, iertaţi-me, dragii mei părinţi, de III. 13 194 195 tote, câte v'am greşit în vieţa mea, ca astfel însoţită de binecuvântarea vostră cea binepriitnită, se aflu iertare şi la judeţul cel nemitarnic al lui Christos şi dorita odichna sufletului meu. Dar cătră tine, iubitul dulcele meu fiiu unul-nă-scut, ce cuvânt voiu adresa la despărţirea mea de cătră voi? Ce iubire omenâscă din lume se p6te ase-menâ cu iubirea mamei cătră fiii sei? Şi astfel şi ce durere pote fi asemenea durerei mamei, ce se desparte de fiii sei? Nici una, nici una! Cu tote acestea, iubitul meu fiiu, ora ■ despărţirei nostre a sunat; m6rtea mi-a încleştat braţele, ce te cuprindeau; şi tot ce tu mai poţi face pentru mama ta, este, a o petrece pană la gropă, a-i aşterne patul mormântului şi a onora cu crucea de pâtră memoria ei. 0 cât de mult te-a iubit pre tine acâsta mamă! Cât de mult a ostenit, a priveghiat şi s'a rugat ea lui Dumne4eu pentru tine, pănăcând te-a purtat prin scole şi te-a v§4ut ajuns la onorifica posiţiune, ce ocupi astă4i! Şi o cât de mult aşi fi dorit şi eu, ca tote mamele din lume, a face nunta copiilor lor, a vedâ şi mai departe viaţa ta şi a me îndulci de fructele activităţii tale ca funcţionar public, ca tată de familia, ca bărbat de valore al bisericei şi naţiunei nostre, cari conteză la tine! însă eată pe neasceptate momentul despărţirei mele! Şi aşa, scumpul meu fiiu, remas-bun din partea maicei tale! Dumne4eu se fiă cu tine, şi darul Lui se te întâmpine în tote filele vieţei tale, ţinându-te şi de aici înainte în calea sfintelor Lui porunci, garanţia cea mai sigură a fericirei nostre! Ear dacă iubitorea ta mamă ţi-ar fi putut greşi ceva în vieţa sa, de sigur numai din nesciinţă, alergă a depune pe sicriul meu fiiesca ta iertare, şi a priimi şi din partea mea cea mai intimă iertare şi binecuvântare pentru o viaţă lungă, mănosă, plăcută lui Dumne4eu şi fericită. Asemenea şi voi toţi, iubiţi fraţi şi sorori, cumnaţi şi cumnate, unchi şi mătuşe, nepoţi şi nep6te şi toţi, cari prin legăturile afinităţii aţi fost apropiaţi de adormita vostră soră, pestraţi-i, ve rog, şi după m6rte iubirea aceea frăţâscă, de carea o aţi învrednicit în viaţă, şi daţi-i cu dragoste crestinâscă desle-gare şi iertare de tote, câte vreodată, din neputinţa firei omenesci, cu cuventul sâu cu fapta v'ar fi greşit, ca şi Dumne4eu preaînduratul se ierte greşelele v6stre. în fine me simt cu plăcere îndatorat, a aduce mulţemită atât din partea adormitei în Domnul, cât şi din partea onorabilei familii în jale, onorabilelor cieruri de tote confesiunile, onoraţilor oficiali de t6te clasele şi stările, stimaţilor concetăţeni de t6te naţionalităţile confesiunile, în fine tuturor fraţilor şi soro-rilor nostre, cari au binevoit a onora pre neuitata n6-stră soră Iustina Mâcelariu cu însoţirea pană la mormânt, rugându-ve pre toţi şi pre tote, a-i dâ crestinâscă frăţâscă vostră iertare din urmă. Şi aşa, trup muritoriu, pământ şi cenuşă, tu, după rânduiela cea dela început a Creatorului, înt6rce-te în pământ, din carele ai fost zidit! Şi tu, casa lui Dumne4eu, carea te rădici acum ca un sânt Sion al acestui nou Israil, şi carea ai deschis astă4i cu jale porţile tale acestei bune fiice a tale,, priimesce trupul ei sub umbra aripilor tale; şi pană când va sta din zidurile tale pâtră pe pâtră, pomenesce numele ei între ale ctitorilor şi binefăcătorilor tei, întru evlavi-6sele tale rugăciuni. Ear tu, suflet curat creştinesc, lumină din limina cea pururea fiitâre, înălţă-te în regiunile luminei neapuse şi ale fericirei neturburate, unde după buna ta luptă din vieţa pămentâscă te a-scâptă Domnul, dreptul judecătoriu, spre a-ţi da cununa dreptăţii, ce-ţi este gătită ţie şi tuturor celorce iubesc arătarea Lui. Amin. (Tatăl nostru. Cantul funebral). . 13* 197 XXV. La îmmormentarea profesorului seminarial Ioan Dragomir în Sibiiu*). „ Tot cel-ce me va mărturisi pre mine înaintea dmenilor, şi fiiul omului îl va mărturisi pre el înaintea ângerilor lui Dumnezeu", ioan 12,8. Cu aduncă întristare încungiurărn astăch acesta grapă n6uă, carea după omenâscă nostră părere s'a deschis mult prea de timpuriu, spre a înghiţi o fru-mâsă vieţă juvenilă. Căci cine ca tine, frate iubit, se părea în drept, a cere şi a obţine dela sârte o vieţă lungă şi fericită? Cine ca tine, carele ca un pom tinăr încărcat de flori te legănai mlădios în cea mai frumâsă etate de 30 ani ? Cine ca tine, carele erai înzestrat cu sănătate statornică, cu întregitate şi tăria estrardinară, cu talente atât de frumâse şi cu un cuvânt cu atâte puteri trupeşei şi facultăţi sufletesci, cari 'ţi promiteau o vieţă mulţemită, rodi-t6re şi plăcută pană la adânci bătrâneţe? Şi eată acum deodată, ca la o suflare de vifor, t6te pulbere şi cenuşă! Frumseţa chipului, flârea tinereţelor, sănătatea cea firmă, puterea şi vivacitatea cea fărrne-eătâre a juneţei, cum aţi devenit aşa deodată pradă morţii şi stricâciunei ? Mângâierea, speranţa şi bucuria unui tată iubitoriu, unei mame doiâse, cărora el ca unicul fiiu le eră lumina ochilor, toiagul bătrâne-ţelor, îndulcitoriul vieţei, unde sunteţi? şi cum v'aţi sdrobit tote într'un moment? Speranţele cele frumose, ce punea întru tine seminariul nostru, biserica nostră, cari le împodobiai cu frumâsa artă a musei tale, cum aţi căcjut şi v'aţi nimicit aşa deodată? O cum ne vine *) A se vede la fine nota 24. şi n6ue a strigă cu prorocul Ieremia: „Stricatu-s'a bucuria inimei nâstre, întorsu-s'a întru plângere desfătarea nostră!" (Plângeri 5, 15), îndeşert! Mârtea, regina lumei, inimica cea neîmpăcată a tot ce viuâză, te-a răpit din plaiul cel verde al tinereţelor, din braţele cele iubitâre ale rudeniilor şi prietinilor, dela sinul cel cald al părinţilor, — şi eată-ne adunaţi aici cu inimile sângerate, cu ochii întunecaţi de lacrimi, spre a te dâ mormântului, pre tine, carele păreai atât de departe de mormânt! Tânguirile, vaietele, lacrimele nâstre nu sunt în stare, a mai mişca barem odată încă buzele tale cele vestejite, spre a rosti un ultim adio, o ultimă mulţemită părinţilor tei topiţi de durere, elevilor tei înnecaţi de suspinuri, adunărei acesteia jalnice, atât de măreţe! O cât e de adeverat cuvântul scripturei, că „omul deşertăciunei ş'a asemănat, tot trupul ce viuâză!" Da, aşa se pare, că tâte sunt deşertăciune cele pământesci. Şi dacă omul ar fi numai o mână de păment luat din pământ şi destinat a se întârce iarăşi în pământ; dacă viaţa lui ar fi numai acel spaţior de timp dela leagăn pană la sicriu; dacă spiritul lui cu tâte bogatele sale daruri, cu tâte cugetările şi simţemintele sale, cu tată adâncimea scrutărilor, cu tată înălţimea sborului ideilor sale, — micşoratul-ai pre el — <\\ce Psalmistul — cu puţin âre-ce decât ângerii, cu mărire şi cu cinste l'ai încununat pre el!" (Psalm. 8. vers 7), — ar fi destinat numai pentru acei 30, 40, 100 ani, ce-i numim viaţă: atunci în adever pământul n'ar fi decât un loc de muncă, omul ar fi fiinţa cea mai nefericită de pe pământ, şi rana, ce o face mârtea, ar remânâ în veci nevindecată. Dar mărire Ţie, celui-ce ni-ai arătat nâue lumină, că nu e aşa! Aşa judecă şi c}ic numai aceia, cari după cuvântul Apostolului „n'au nădejde", adecă aceia, la cari 198 199 încă a'a străbătut lumina evangeliei lui Christos. Noi înse altmintrea credem şi seim şi mărturisim. Noi credem şi mărturisim, că spiritul, schinteia cea din Du-mne4©u, eşind din ângustimea vestmântului acestui corp, continuă în altă formă superi6ră vieţa sa, trecând din desvoltare în desvoltare, din perfecţiune în perfecţiune şi apropiându-se tot mai mult şi mai mult de is-vorul fiinţei sale, de Dumnedeu, cel-ce este însăşi perfecţiunea. Credem şi mărturisim împreună cu Apostolul, că precum a înviiat Iisus din morţi prin mărirea Tatălui, aşa şi pre cei adormiţi întru Densul 'i va aduce împreună cu Sine. Credem şi mărturisim, iubitul nostru frate, că ora morţii tale aici pe pământ este 6ra nascerei tale colo sus în sferele nemurirei. Astfel credem noi şi mărturisim, şi credinţa acâsta este mângâierea nâstră în 6rele acelea de supremă gravitate, când pre iubiţii noştri de pe pământ ni-i cere mormântul. Astfel credem noi, şi balsamul mângăiărei şi .al întărirei picură ca o rouă din cer în inimile n6-stre cele sfâşiate de durere, domolind amarul, potolind focul şi înveţându-ne a ne pleca cu umilinţă fiiâscă sub mâna cea atotputernică a lui Dumne4eu, carele este domn şi demandătoriu nemărginit preste viaţă şi preste m6rte. Astfel credem noi, următorii şi învăţăceii lui Christos; şi prin puterea fărmecătore a acestei credinţe mormântul cu tăcerea şi jalea sa ne devine un strat roditoriu, în care resare, cresce şi fructifică speranţa creştinâscă, speranţa întro viaţă mai bună dincolo de mormânt, carea o prevedem deja tainic cu ochii sufletului. Şi astfel şi despărţirea acâsta de astă4i, de cătră tine, adormitul nostru frate, nu este pe vecia, ci numai până atunci pănăcând şi noi, cei remaşi aici, la chiămarea Tatălui, vom depune vestmântul stricăciunei trupeşei, ne vom îmbrăca în vestmântul nestricăciunei spirituale şi vom procede şi noi în calea, în carea mergi tu acum; căci „în casa Tatălui meu" — ne'nveţă Domnul — „multe locaşuri sunt!" De aceea şi cuvântul de despărţire, ce am dato-rinţa de amic şi coleg a'l rosti la uşa acestui mormânt, nu va petrece în regiunile tânguirilor, ci va cerca a corespunde amicalului: La revedere!, care'l dicem la despărţirea de amicii şi iubiţii noştri. Deci cu acest cuvânt me adresez înainte de toţi cătră voi, o jalnici părinţi, cari cu nespusă iubire, îngrijire şi răbdare aţi crescut pre acest unic fiiu al vostru Ioan, carele erâ se fiă bucuria şi mângâierea şi odichna betrâneţelor vostre. De timpuriu, din frageda lui copilăria, voi v'aţi învins gingăşia părinţâscă, carea ve şoptiâ a nu lăsa dinaintea ochilor voştri pre iubitul unicul fiiu, şi v§4ând mintea cea ageră a copilului vostru, l'aţi dat la şcolă în străinătate şi în restimp de 19 ani necontenit i-aţi întins părinţâscă vostră mână de ajutoriu, necruţând nici ostenelele căilor, nici spesele cele mari pentru crescerea lui în învăţătură şi în moravurile cele bune. Ostenelele v6-stre cele nenumărate — căci cine ar putâ computâ ostenelele unor părinţi înţelepţi întru crescerea copiilor lor! — ostenelele v6stre, $ic, fiiul vostru păn' acum puţin le-a putut resplăti altmintrea, decât prin supunere şi ascultare, prin progres la învăţătură şi prin purtări bune. Şi în adevăr el în anii aceştia a şi înaintat întru atâta, încât a terminat cu succes lăudabil cursul gimnasial şi teologic, ba zelul lui spre înaintare şi perfecţionare ulterioră l'a îndemnat a întră ca ascultătoriu estraordinariu şi în academia cesareo-regâscă de drept de aici. Totdeodată eminentele lui talente pentru cântare şi musică, şi frum6sele progrese, ce făcuse pe acest teren d'abiâ atins încă de fiii poporului nostru de prin aceste ţinuturi, 'i câşti- 200 201 gaseră bunăvoinţa şi chiar iubirea superiorităţii bisericesci, carea-1 şi chiămâ la postul de instructor de cant la institutul diecesan pedagogic-teologic. Ca atare el desvoltâ o frumosă, energică şi salutiferă activitate, organisând chorul clerical aprope de apunere, compunând o mulţime de cântări cu deosebire bisericesci, contribuind însemnat la înfrumseţarea şi înălţarea cultului dumne4eesc, dând impuls la desvoltarea musi-cei şi cântărei bisericesci la noi, mărturisind prin talentul seu pre Christos înaintea 6menilor, de pe catedra profesorală şi din strana de cântăreţ, — când eată pe neasceptate îl încinse o bolă cumplită, carea în puţine (\\\e curmă tinera lui viaţă. înţelegem şi onorăm cu toţii adunca v6strâ durere, jalnici părinţi, cari în loc de a ve încheia voi firul vieţei în braţele fiiului vostru, îl duceţi pre dânsul la mormânt, ba îl îngropaţi aici, în pământ străin. De aceea nu cutezăm a ve <\ice, se nu plângeţi pre iubitul unicul vostru fiiu Ioan, căci mare în adever este perderea vostră, ci numai ca se-1 plângeţi creştinesce, chiămând la plângerea vostră şi pre unica soră atât de mult iubită de fratele adormit, precum şi pre tote rudeniile, cari ca pre o nobilă odraslă din familia v6stră de asemenea l'au stimat şi l'au iubit şi s'au adunat astă4i aici împregiurul lui. Credeţi, că Dumnedeu l'a iubit mai mult decât voi, părinţii trupeşei, şi Fa chiă-mat la sine, ca — după cuvântul scripturei — se nu schimbe reutatea mintea lui, sâu înşelăciunea sS înşele sufletul lui! (înţ. 1. Solomon 4, 11.), şi ve mângâiaţi cu aceea, că dela nascere pană la m6rte, la sănătate şi la b6lă, în (\i\e bune şi rele, ca nisce buni părinţi aţi făcut şi jertfit tot ce aţi putut pentru fericirea fiiului vostru. Mângăiaţi-ve, că numele lui Ioan Dragomir va viuâ mai mult decât însăşi viaţa vdstră în analele acestui nobil institut, căruia a servit, şi i-> LL1âXLl-~Lă_——,......n»-i«-.....—— în inimile numeroşilor lui elevi mulţemitori şi prietini iubitori. Mângăiaţi-ve, că el a servit cu zel şi credinţă casei lui Dumne4eu, carele ca stăpân drept şi îndurat resplătesce credincioşilor sei, şi decă nu li-a fost dat a munci pană la apusul s6relui. Mângăiaţi-ve, că el, după cuvântul scripturei, întru împerăţia lui Dumnedeu va străluci împreună cu toţi, cari s'au ostenit întru înveţătura cuvântului lui Dumne4eu. Şi priimind sărutarea lui cea mai de pre urmă, daţi-i, ve rog, părinţâscă şi frăţâscă v6stră iertare pentru tot ce v'ar fi greşit şi cu ce v'ar fi superat vreodată în viaţa sa. Aceeaşi mulţemită fiiâscă ve rog, bunii mei părinţi, se aduceţi în numele meu şi Preasânţitului nostru Archipăstoriu Andreiu, carele mi-a deschis calea vieţei şi mi-a devenit al doilea părinte. Căci pânea materială adeverat mi o aţi dat voi, ear cea spirituală o am priimit dela dânsul. O fiă viaţa lui multă, roditore şi binecuvântată, ear numele lui strălucescă cu litere de aur în istoria poporului nostru! De asemenea rog pre Venerabilul Consistoriu diecesan, representanţa 'superi6ră a iubitei nostre biserici, se priimâscă fiiesca mea mulţemită pentru iubirea şi încrederea, de cari m'a învrednicit prin chiă-marea mea la onorificul post, ce mi-a încredinţat. Mai departe binevoiâscă onoratele corpuri profesorale dela c. r. gimnasiu de stat şi dela academia de drepturi de aici, căror preastimate institute mul-ţemesc parte mare desvoltarea şi cultivarea mea, şi cari şi la acâsta serbare de jale au trămis represen-tanţi din sinul lor, binevoiâscă, <]'\c, a priimi aici profunda mea mulţemită, împreună cu încredinţarea stimei şi recunoştinţei mele cătră acele salutare institute ale patriei nostre. Cu deosebire înse Ve mulţemesc voue, onoraţi amici şi colegi dela seminariul diecesan, cu cari ală- 202 203 turea am purtat onorifica sarcină a vieţei profesorale, în arşiţa verei şi în gerul iernei, ve mulţemesc cu lacrimi pentru iubirea, indulginţa şi amicia, cu cari în timpul serviciului nostru comun aţi întimpinat pre colegul vostru mai tinăr, şi ve rog în 6ra acesta a despărţirei mele de voi, ca şi după mârte se'mi pestraţi dragostea vâstră, carea este plinirea şi culmea legei lui Christos; ear de cele-ce ca om neputincios v'aş fi greşit, se-mi daţi frăţâsca vâstră iertare. De asemenea ve (\ic remas-bun din inimă vâue, iubiţii mei amici şi colegi dela academia, de tote naţiunile şi confesiunile, cari cu atâta solemnitate aţi onorat cortegiul colegului vostru, şi ve mulţemesc din inimă pentru cordiala vâstră colegialitate, ce mi-aţi dovedit în viaţă, ca şi la mârte. Dumnedeu se scutâscă pre onorabilii voştri părinţi de crunta durere, ce rumpe astăch inimile părinţilor mei, ear vâue se ve dea luminare şi putere de sus, ca urmând cu bărbăţia cursul studiilor vâstre, se le terminaţi cu onâre şi prin manţinerea justiţiei, fundamentul imperiilor, se deveniţi decoruri ale patriei şi naţiunei vâstre! Ear pre fratele vostru, pre care destinul îl scote din hora vâstră cea veselă, iertaţi-1, ve rog, de celece v'ar fi greşit în viaţa sa, şi'i pestraţi suvenirea indelebilă a iubirei şi amiciţiei vâstre! Şi acum vâue, venerabile biserici din Sibiiu, cari totdeuna v'aţi îndulcit de glasul cel melodios al lui Ioan Dragomir, şi chiar astăcji cu glasul de jale al clopotelor vâstre petreceţi pre iubitul vostru la vecînica odichnă, remas-bun, remas-bun din partea cântăreţului, psaltului vostru! Iertaţi-1 şi voi, împreună cu onorabilii voştri preoţi şi cu tată câta credincioşilor voştri, iertaţi-1 de tâte neajunsele lui omenesci, pestraţi eu iubire memoria lui, şi nu lipsiţi a pomeni la sfintele vâstre altare pre acela, carele de atâteori s'a ostenit a îmfrumseţa cultul vostru dumne4eesc şi a înălţă sufletele credincioşilor voştri prin melodiile sale cele mângăiâse, aduse jertfă lui Dumnezeu. în fine, iubit chor al tinerimei pedagogic-teolo-gice, carele ai fost mândria şi iubirea şi lumina ochilor neobositului teu întemeiătoriu şi conducătoriu, şi carele de astădi încolo — cine scie pănăcând — vei remânâ orfan de conducătoriul teu. şi preste tot în-trâgă iubită tinerime a scumpului nostru institut die-cesan, priimesce şi tu ultimul adio al bunului teu profesor! Sădiţi, tineri iubiţi, adune în inimile vâstre frumâsele învăţături, ce aţi secerat din rostul zelosului vostru învăţătoriu ; şi de câteori va resunâ din pepturile vostre o cântare melodiâsă din cele compuse de dânsul ori învăţate dela el, aduceţi-ve aminte de profesorul vostru vestejit în flârea etăţii, şi binecuvântaţi întru inimile vâstre memoria lui! Ear acum, ca o cunună pe sicriul lui, intonaţi o cântare de despărţire, prin carea serbând ducerea lui dela noi, să rugăm pre părintele iubirei, a priimi sufletul lui întru fericirea sa cea nestricăciâsă. Da, precum el a mărturisit pre Christos înaintea âmenilor, fiă ca şi Acela, fiiul omului, se'l mărturisâscă pre el înaintea ângeri-lor lui Dumne4eu ! Amin! („Plâng şi me tânguiesc", compus de defunctul). 205 XXVI. La îmmormentarea preotesei Catarina I. Manta din Gurarîului. *) „Toţi cei-ce treceţi pe cale, în-tdrceţi-ve şi vedeţi, de este durere ca durerea mea!a Ieremia, plângeri, 1, 13. Astfel cânta ârecând de demult bărbatul durerilor, prorocul Ieremia, când vedu risipirea Ierusalimului, a cetăţii ceii sfinte: zidurile lui risipite, biserica cea pomp6să d'abiâ petră pe petră, palaturile lui surpate, uliţele pustiite şi poporul lui învins, sdrobit, rănit, bătut şi dus în robia cea amară a Vavilonului. Atunci prorocul rupându-şi hainele sale, şedea pe ruinele cetăţii, ascundea faţa sa în manile sale, suspina dintru adâncul sufletului seu şi strigă: „Cum a remas singură cetatea cea cu multe popâre! Făcutu-s'a ca o veduvă cea cu multe neamuri! Carea domnia preste teri, făcutu-s'a sub bir!... Toţi cei-ce treceţi pe cale, înt6rceţi-ve şi vedeţi, de este durere ca durerea mea!" Astfel esclamă astăcji şi onorabilul nostru şi iubit frate în Christos şi bun păstor sufletesc al acestei comune creştineşti, Presbiterul Ioan, când vede eşind din casa sa şi ducendu-se la vecînicul repaus preaiubita şi scumpa sa soţia Catarina. Căci au nu ni se pare şi nâue tuturor, celor-ce ne aflăm la acesta serbare jalnică, că acesta onorată şi fericită moşiâră, pană acum plină de vieţă şi de mulţemire, astăzi deja şi şi mai mult de astădi înainte va fi ca cădută în ruine ? Au nu ni se vor păre părăsite şi pustii cărările acestei case, ale acestei curţi, lipsind dintr'ânsele fiinţa aceea, carea le dă vieţă şi însufleţire? Au nu ni se ') A se vede nota 25 dela urnj&. vor păre şi n6ue, şi nu ni se par deja locuitorii acestei onorabile case preotesei asemenea jalnicului Ieremia, plângând fericirea lor perdută? Cine va îngriji de astăcji înainte de dânşii, lipsind din mijlocul lor înţelâpta şi doiâsa îngrijitore ? Cine le va aduce mângâiere, lipsind buna mângăitâre ? Cine va şterge sudorile de pe fruntea lor şi lacrimele de pe feţele lor, lipsind ceea-ce le eră tuturor blânda chivernisitâre ? Şi cu deosebire când privim la voi, iubiţi prunci, de aici încolo orfani de mamă, care ochiu se nu lăcrimeze? care inimă se nu suspine? ce suflet omenesc se nu consimtă cu jalnicul vostru tată, carele plânge şi strigă: „Toţi, cei-ce treceţi pe cale, întârceţi-ve şi vedeţi, de este durere ca durerea mea!" în adever, iubiţi jalnici ascultători! una din cele mai petrund,etâre şi triste privelişti din viaţa omenâscă vedem astăcji aici dinaintea ochilor noştri. O femee vrednică, în înţelesul cel mai bun al cuvântului, o creştină bună şi evlaviâsă, plină de simţeminte nobile, de cuvinte sănătâse şi de fapte bune, — o soţia credinciâsă, bărbată, înţelâpta, — cunună de aur pe crescetul de argint al soţului seu, — o mamă doiâsa şi cu credinţă, carea pană în (hua rnorţii sale adăpostia pre dragii sei copii ca găina pre puişorii sei sub aripile sale, apune astăcji dela ochii noştri abia în etate de 42 ani! în etatea aceea, carea întru-nesce puterea şi bărbăţia tinereţelor cu esperiinţa şi svatul, cu blândeţele şi înţelepciunea betrâneţelor. Aci stă, frântă de durere, o sîrmană mamă betrână, abia mai având isvâre de ape în ochii sei, şi suspină lângă sicriul iubitei sale fiice, carea după perderea preatimpuriă a atâtor fii şi fiice, îi remăsese cea mai scumpă mângâiere din lume. Dincâce plânge un soţ preaiubit, căruia cu apunerea din viaţă a scumpei sale soţii i se pare că'i apune şi însuşi sârele vieţei. 206 Dincolea se frâng tânguindu-se patru prunci, dintre cari o singură fiică aşezată şi norocită prin căsătoria, ear trei, vai, încă în etate plăpândă şi având cea mai mare trebuinţă de mâna şi de mila mamei lor. Şi eată m6rtea, m6rtea cea crudă şi neîndurăt6re, curmă deodată, pe neasceptate, fără veste, în puţine 6re o viaţă atât de scumpă! O viaţă, de carea — ca strugurul de viţă, — atârnă atâte alte vieţi! O viaţă, carea surpă în noptea mtristărei şi împinge la marginea desperaţiunei atâte fiinţe iubite. „Toţi, cei-ce treceţi pe cale, intorceţi-ve şi vedeţi, de este durere ca durerea mea !" Mare în adever şi profundă este durerea vostră, onoraţi jalnici familiari ai fericitei adormite întru Domnul, — durere, carea a petruns şi inimile celor străini şi ne-a întrunit astădi aici într'un numer atât de considerabil, precum numai arareori va fi vec|.ut acâsta onorată comună. Şi dacă cu t6te acestea cutez a me apropia de voi în aceste momente ale lacri-melor şi ale durerei, şi a ve (\\ce cu cuvântul Domnului : Nu plângeţi!, nu o fac acâsta ca mijlocitor al mângăiărei omenesci, ci ca sol al cuvântului lui Dumnedeu, al acelui vecînie adever, în carele'şi află razimul totă credinţa nostră creştinâscă. Al acelui vecinie adever, (\ic, carele ne spune, că cei-ce cred întru Domnul şi Mântuitoriul nostru Iisus Christos, vor fi deapururea vii. „Eu", — ne chxe El însuşi, fiiul lui Dumnecjeu, — „eu sum înviierea şi viaţa; cel-ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi!" Al acelui adever, carele ne vestesce prin rostul apostolului (Evrei 13, 14), că nu avem aici cetate stătătore, ci cea vecînică fiitore o căutăm. Al acelui adever, carele ne încredinţâză, că unde este Domnul şi Mântuitoriul nostru, acolo vor fi şi aceia, cari i-au servit Lui cu credinţă în viaţa acâsta pămentâscă. „Părinte ! 207 pre cari mi i-ai dat mie, voiu, ca unde sum eu, şi aceia se fiă împreună cu mine, ca se vadă mărirea mea, carea mi-ai dat mie, că m'ai iubit pre mine mai nainte de întemeierea lumei!" (Ioan 17, 24). De aceea plângând şi jelind pre iubita v6stră fiică, soţia şi mamă, plângeţi-o creştinesce, nu ca ceilalţi, — adecă cei necredincioşi, — cari n'au nădejde; pentrucă „de credem, că Iisus a murit şi a înviiat, aşa şi Dumne4eu pre cei adormiţi întru Iisus, — adecă întru credinţa lui Iisus — adu-ce-i-va împreună cu El." (1 Tess. 4, 14). Mângăiaţi-ve, că fericita întru Domnul făcând în viaţa sa cele bune, drepte, plăcute lui Dumne4eu, va înviiâ întru înviierea vieţei! Mângăiaţive, că numele ei cel bun şi faptele ei cele lăudabile şi după m6rtea trupului celui muritoriu remân neperit6re! Mângăiaţi-ve, că ora venirei mirelui o a aflat pregătită, pri-veghiând, cu candela aprinsă, asemenea feciorelor celor înţelepte! Mângăiaţi-ve în fine, că vine o 4i) în carea ve veţi reîmpreunâ cu iubita fiinţă, de carea ve despărţiţi astă4i, precum s'a reîmpreunat Domnul cu învăţăceii sei cei risipiţi şi întristaţi, — şi că acea bucuria a vostră nimeni nu o va mai luâ dela voi. „Pământul", — după cuvântul poetului, — pământul „ne desparte, dar cerul ne unesce, în patria cea sântă, egală pentru toţi!" Deci ce voiu 4ice cătră tine, iubitul şi preaiubitul meu soţ? De unde voiu începe, şi unde şi cum voiu sfârşi cuvântul meu? Vai, limba omenâscă mi se pare prea seracă, prea rece, prea debilă, pentru de a dâ espresiune tuturor simţemintelor mele în ora acâsta, pentru de a-mi putâ versâ printr'ânsa tot focul inimei mele în momentul acesta, unic pe pământ, în care me despart de tine, de maica mea, de copiii mei, de rudeniile mele, — de tot ce mi-a fost mai iubit şi mai scump aici sub s6re. îţi mulţemesc, bu- 208 209 nul meu soţ, îţi mulţemesc de mii de ori pentru bunătatea, blândeţele, îndelungă-răbdarea şi iubirea, cu cari m'ai întimpinat în decursul celor 27 ani ai fericitei şi preafericitei nostre căsătorii, — da, încât s'a putut din partea n6stră ca omeni, pare-că prea fericită, pentru ca se fiă putut dura timp îndelungat! îţi mulţemesc pentru credinţa şi buna-îngrijire, ce ai purtat de casa nostră, şi cu deosebire pentru blânda şi chibzuita conducere a mea şi conlucrarea întru tote împreună cu mine, femeea cea neputinciosă. îţi mulţemesc pentru învăţăturile şi mângăiările, ce ca preot şi slujitoriu al sântului altariu mi-ai dat de atâteori din cuventul lui Dumned,eu. O cum me dore a te vede plângând şi jelind pre soţia ta, precum şi eu plâng despărţirea mea de cătră toţi ai mei; dar te rog, plângi şi jelesce ca creştin bun, ca preot evlavios şi credincios! Nu te lăsă învins de durere pentru cele pămentesci, ci precum me învăţai pre mine şi pre toţi, pune nădejdea ta întru Dumne4eu, aducân-du-ţi aminte, că cel-ce spre Domnul nădejdea şi-a întemeiat, mai înalt este, decât cei-ce se întristâză. Scii, că încă din 4ma însoţirei n6stre conjugale trebuia, ca 6meni şi ca creştini, se cugetăm şi la diua acesta a despărţirei, căci nimic nu este statornic pe pământ. Mângăiă-te dar cu mângâierea din cuventul cel vecinie al lui Dumne4eu: „cerul şi pământul vor trece, dar cuventul meu nu va trece!", — acel cuvânt, care înţelepţesce pre cei nesciutori, rădică pre cei că4uţi, înviiuă pre cei morţi, şi carele totdeuna, dar cu deosebire în nefericirile vieţei pămentesci este făclia cărărilor nostre, lumina piciorelor nostre, îndulcitoriul inimilor n6stre. Afiă-ţi mângăiarea întru a onoră şi a sprigini la neputinţele bătrâneţelor pre iubita n6-stră maică, pre carea, după Dumnedeu, o recomand fijescei tale iubiri. Afiă-ţi mângăiare întru buna chi- vernisire a pruncilor, pre cari ni i-a dat Dumnezeu, şi cărora de aici încolo ai se le suplinesci şi locui de mamă. Da, ei sirmanii sunt chipul şi asemănarea mamei lor, carea după rânduiâla lui Dumne4eu întru dureri i-a născut şi întru nenumărate ostenele i-a crescut pană aci. Deci precum m'ai iubit pre mine în viaţă, aşa iubesce de aici încolo cu îndoită iubire pre aceste plăpânde fiinţe, întru cari eu remân şi viiez şi în venitoriu lângă tine: vă4ându-i pre ei, me ve4i pre mine! Cresce-i în frica lui Dumne4eu, carea este începutul şi temeiul a t6tă înţelepciunea. înveţă-i şi singur, precum i-am învăţat amândoi, că frica lui Dumne4eu este mai scumpă şi mai bună, decât ori-ce comori de aur şi de argint. înveţă-i, te rog, se fiă blân4i, modeşti, muncitori, drepţi şi iubitori de dreptate şi de adevăr, — căci acestea sunt testamentul iubitei lor mame. înveţă-i, se-şi pună nădejdea în Dumne4eu, tatăl cel preabun ceresc, carele nu m6re ca tata şi mama de pe păment, ci este vecinie şi deapururea fiitoriu! înveţă-i, că acel preabun părinte ceresc, carele chrănesce paserile cerului şi împodo-besce crinii câmpului, va fi cu ei şi le va fi mai bun purtătoriu de grijă, decât noi părinţii cei muritori trupeşei, şi le va dâ darul seu, şi nu-i va lipsi de binecuvântarea sa, pănăcând ei vor umbla în cărările sfintelor Lui porunci! Eară tu preaiubitul meu soţ, pe al cărui crescet a pus Dumne4eu cununa cea venerabilă a preoţiei, pestrâză cu scumpătate acesta sântă cunună! Păstrâză-o întrâgă, curată, neîntinată, şi nu lăsa, ca patimile cele de multe feluri ale lu-mei se ţi-o maculeze său se ţi-o răpescă! Rădică totdeuna mâni curate şi inimă curată cătră Dumne4eu, rugându-te pentru tine, pentru noi, pentru totă lumea şi cu deosebire pentru bunul şi blândul popor, pre care Dumne4eu ţi l'a dat spre păstorire! R6gă-te la 210 211 sântul altar şi pomenesce cu evlavia, până la capetul vieţei tale, şi pre toţi iubiţii noştri reposaţi, al căror numer acum se mai îmmulţesce cu unul, şi cere dela Dumned,eu iertare greşelelor n6stre şi odichnă şi fericire vecînică sufletelor nostre, precum şi eu voiu ruga pre Tatăl nostru cel din ceruri pentru tine şi pentru toţi ai noştri iubiţi de pe păment! Eară la urmă de t6te te rog, bunul meu soţ, iertă pre credinciâsă ta soţia, iertă-o şi o deslâgă de tote, ce ca om neputincios 'ţi va fi greşit în pământâscă sa viaţă ! Scumpa buna mea maică, carea astăch, după multe alte perderi durerâse, însoţesci şi pre iubita ta Catarina la mormânt, remas-bun! După rânduiâla firei fiica ta erâ se fiă mângâierea betrâneţelor tale, ea ajutoriul şi întărirea ta la bale şi neputinţe, ea la adâncile tale betrâneţe se-ţi recorâscă fruntea în momentul despărţirei de pe pământ şi la încheierea luptei se-ţi închidă ochii cei iubiţi. Dumned,eu însă a binevoit într'alt fel, şi acum me duc eu înainte, spre a fi împreună cu iubitul taică şi cu iubiţii fraţi şi so-rori, ca pe când te va chiămâ Tatăl ceresc şi pre tine de aici, se-ţi gătim loc de odichnă. Dar nu! încă nu e timpul! Ci mai vârtos vom rugă pre Dumnecjeul îndurărilor, carele cu bunătatea sa, încinge cerul şi pământul, ca se te lase încă aici, spre a fi maică sir-manilor mei prunci orfani şi necrescuţi. Şi acum 'ţi sărut manile, cari m'au purtat pe braţele lor; 'ţi sărut ochii, cari au priveghiat asupra mea 4ma noP" tea; 'ţi sărut buzele, cari m'au înveţat a me rugă lui Dumne4eu şi a pune întru Dânsul nădejdea mân-tuirei mele. Şi te rog în momentul despărţirei, carele a sosit, ca pre iubitârea şi iubita ta Catarina se o bi-necuvinţi cu binecuvântarea cea sântă de maică şi se o ierţi de tâte, ce ca fiică 'ţi va fi greşit în viaţa sa pământâscă. Iubiţii mei prunci, pre cari v'am iubit mai mult decât pre mine însămi, şi v'am grijit mai tare decât lumina ochilor mei! Dumne4eu în svaturile sale cele necuprinse de noi a binevoit, a me chiămâ astă4i din mijlocul vostru la altă viaţă! O puişorii mei cei merunţi şi frăgeduţi, cât de grea 'mi este despărţirea acâstă neasceptată de cătră voi! Ach, cea mai ferbinte dorinţă a inimei mele erâ, ca precum pană acum v'am crescut, v'am chivernisit şi v'am adăpostit cu ostenâlă, răbdare şi grijă neobosită, aşa se ajung şi 4dele acelea fericite, cari le doresc toţi părinţii din lume, a ve vedâ pre toţi vârstnici, aşezaţi şi norociţi, şi se me bucur împreună cu bunul vostru tată de resplata ostenelelor nâstre! însă Părintele ceresc a binevoit, ca eu se es din acâstă lume, fără de a vedâ împlinită dorinţa mea. Plecaţi-ve, dragii mamei, precum me plec şi eu, voinţei lui Dumne4eu, fără carea nu cade un fir de per de pe capul nostru; căci precât este de înalt cerul deasupra pământului, pe atât de înalte sunt svaturile Lui faţă cu svaturile nostre omenesci. Iubiţi dar pre bunul Dumne4eu mai presus de tâte, purtaţi legea Lui scrisă cu litere neşterse în inimile vâstre, şi fiţi încredinţaţi, că Dum-ne4eu nu ve va lăsă pre voi sirmani, ci va fi cu voi în tâte 4dele vieţei vâstre. Fiţi încredinţaţi, iubiţii mei, că de veţi fi buni şi drepţi, Dumne4eu ve va iubi pre voi mai mult decât ve pot iubi părinţii voştri cei pământesci. Căci El însuşi ne spune prin gura prorocului seu, că de va uită mama pre pruncii sei, — adecă de va încetă cea mai ferbinte iubire dintre âmeni, — El nici atunci nu va uită pre iubiţii Sei. (Isaia 49, 15). Şi cu acestea remas-bun, iubiţilor, din partea mamei vâstre! Iubită Ioană, împreună cu soţul teu, fiiul meu Ioan, — fiica mea cea mai mare, tu nădejdea şi încrederea mea, sora cea 14* 212 213 mai matură şi mai înţelâptă a frăţiorilor tei, ba de aici încolo aubstituta mamei lor, — Dumne4eu se te întărescă cu putere de sus, ca se poţi împlini cu scum-petate sânta ta chiămare, ce în 6ra eşirei mele din lume o leg de sufletul teu: de a fi mângâierea şi sprijinul veduvitului vostru tată, şi mamă cu milă frăţiorilor tei celor necrescuţi. Elisavetă, sirmana mea copilă neputinci6să, o tu nefericit'o, pre carea, decă ar fi binevoit Dumne4eu, ach cât de bucuros te-aş fi luat aici în braţele mele şi te-aşi fi dus împreună cu mine, decât se te las de amar şi de ne-cas în lume ! Ioanne, micul meu şcolarei, căruia încă în 4iua morţii mele ţi-am trămis cu mâna mea cele de lipsă la cetate, ca se nu te strici dela şcâlă, şi de care n'am cugetat că nu-1 voiu mai stringe niciodată în vieţă la peptul meu, şi eată am eşit din lume cu dorul teu! Fii bun, iubitul meu băieţel, fii brav, fii cu minte şi cu purtări bune! Urmâză bărbătesce cursul înveţăturei tale; adună, ca albina mierea, învăţătura cea bună şi folosit6re; dar se scii, bunul meu, că sciinţa cea mai înaltă şi învăţătura tuturor învăţăturilor este frica lui Dumne4eu! Catarină, puişorul mamei cel mai mic, floricica cea mai drăgălaşă din grădina casei nostre, tu purtătorea şi moşteni-torea numelui meu, — tu în plăpânda ta etate de şese ani încă d'abiâ poţi înţelege, pentru ce s'au adunat astă4i atâţia 6meni în curtea nostră, şi ce e aceea, că a murit maică ta, — vai cât de curând o vei înţelege şi cât de greu o vei simţi mai târ4hi! Fiă, ca iubirea tatălui teu şi a buniţei, precum şi îngrijirea letiţei tale se-ţi suplinâscă, precât este cu putinţă, iubirea cea fără semăn a maicei tale! Fiţi buni, iubiţii mei prunci, fiţi temători de Dumne4eu, fiţi cinstitori şi ascultători de tatăl vostru şi de mai-marii voştri, fiţi smeriţi şi modeşti şi binenărăviţi, pre- cum se cuvine copiilor unui Preot, şi Dumne4eu va fi cu voi! Eară eu, sărutându-ve pre toţi cu t6tă ar-dorea sufletului meu, ve încredinţez lui Dumne4eu şi ve las ultima mea sărutare şi binecuvântare. Părinte, pre cari mi i-ai dat mie din lume, păzesce-i pre ei întru numele Teu de tot reul! Iubite sorori Mariă şi Ioană, iubite frate Ioane din depărtare, şi celelalte rudenii mai deaprâpe şi mai de departe, ve mulţemesc iubiţilor, tuturor pentru multa, iubirea v6stră cătră mine în viaţă şi la morte, şi ve rog cu căldură, că acesta iubire se o păstraţi şi iubitului meu soţ veduvit şi sirmanilor mei prunci orfani, cari de acum înainte vor rădică ochii lor spre voi ca spre nisce părinţi. în fine ve rog, ca pre adormita vostră Catarina, carea ese astă4i din mijlocul vostru, se o iertaţi cu frăţâscă iertare, ca şi Dumne4eu preaînduratul se ierte greşelele v6-stre şi se ve dea aici şi dincolo de mormânt darul seu. Onoraţi părinţi şi preoţi ai acestei comune bisericesci, cari în parte sunteţi supuşi încă de mainainte aceleiaşi sorţi grele a veduviei, ce de aci 'ncolo o veţi împărţi şi cu colegul vostru mai tiner, iertaţi-me, ve rog, de cele-ce v'aş fi greşit în viaţa mea pămen-tâscă ca om neputincios, şi nu lipsiţi a pomeni întru ss. rugăciuni şi pre soţia credinciosului soţ şi frate în Christos al Sânţiilor V6stre. Asemenea şi voi, iubiţi săteni ai acestei onorate comune, în carea am petrecut viaţa mea, şi pre cari din inimă v'am iubit, v'am cinstit şi v'am dorit tot binele: bărbaţi şi femei, bătrâni onorabili şi tineri vioi, cari mi-aţi dovedit iubirea vostră şi prin acâsta numer6să petrecere din urmă, priimiţi ferbintea mea mulţemită pentru totă a vâstră dragoste şi bunăvoinţă, ce mi-aţi aretat, precum în viaţă aşa şi acum la eşirea mea din mijlocul vostru. Şi ve rog, iertaţi pre soţia iubitului vo- stru păstoriu sufletesc de tote, câte ca om vieţui-toriu în lumea cea cu multe valuri v'ar fi greşit, ca şi voi se aflaţi iertare în 4ma cea mare a judecatei lui Christos. în fine tu, biserică sântă şi mult iubită, casa lui Dumnedeu, miresa cea alesă a lui Christos, porta cea pururea deschisă a raiului, limanul şi mângâierea şi odichnă tuturor sufletelor celor credinciose, — tu, pre carea totdeuna te-am iubit şi te-am cinstit în vieţa mea, dieend cu Prorocul: „D6mne, iubit'am bunăcuviinţa casei Tale şi locul sălăşluirei mărirei Tale!" şi iarăşi: „Cât sunt de iubite locaşurile tale, Dâmne al puterilor; doresce şi se sfârşesce sufletul meu spre curţile Domnului!" — priimesce-me şi acum după morte în umbra venerabilelor tale ziduri! Dă-mi trei patru coţi din pământul teu cel liniscit, ca se odichnesc în braţele lui trupul meu cel obosit şi sdro-bit de suferinţe! Lasă-me se odichnesc aprâpe de sântul teu altar, unde se înalţă deapururea rugăciuni cătră cer pentru vii şi pentru morţi; ca Domnul vieţei şi al morţii, pentru îndurarea sa şi iubirea sa de omeni se me priimescă şi pre mine, smerită râba sa, întru odichnă sa cea neturburată şi întru lumina cea neapusă a feţei sale. Amin! (Tatăl nostru. Chorul întonâză cantul funebral, compus anume pentru acesta solenitate). XXVII. La îmmormentarea economului şi epitrop bisericesc Nicolau Imbâruş din Sibiiu*). „Şi va fi (bărbatul drept) oa un pom resădit lângă isvdrele apelor, carele rodul seu îl va da in vremea sa, şi frunza lui nu va cade", şi tote, ori câte va face, vor spori". Psalm 1, vers 3. Cu aceste frumose cuvinte laudă şi fericesce s. proroc şi împărat David în cartea psalmilor pre bărbatul drept şi temătoriu de Dumne4eu, carele adecă n'a umblat în svatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n'a stetut, şi pe scaunul per4ătorilor n'a şe4ut, ci în legea Lui cugetă 4ma Şi nâptea. O ce frumâsă laudă, ce scumpă cunună pe capul unui muritoriu cuprind cuvintele acestea, şi ce fericit omul, asupra căruia se potrivesc! Şi cine dintre noi, jalnici ascultători, carele a cunoscut mai de aprâpe pre adormitul nostru frate Nicolau Imberuş, nu va dice astă4i, la încheierea frumâsei lui vieţi pământesci, că faţă cu dânsul nu s'ar putâ aplică acel frumos cuvânt al psal-mistului? Căci aşa în adever l'am cunoscut cu toţii, din tinereţele lui pană la resuflarea cea mai de pe urmă, ca pre un bărbat, carele în svatul necredincioşilor n'a umblat, şi în calea păcătoşilor n'a stetut, şi pe scaunul perdătorilor n'a şe4ut; ci în legea Domnului a fost voia lui, şi în legea Lui a cugetat 4iua şi nâptea. Da, ca un pom resădit lângă isvârele apelor a fost acest bărbat activ, credincios şi înţelept, înflorind, crescând, întărindu-se, întindând departe ramurile sale, pre mulţi adăpostind la umbra sa, pre *) A se ved6 la fine nota 26. 216 217 mulţi îndulcind cu fructele sale. Da, adormitul nostru tată şi frate, astădi, când Dumnezeu te-a chiămat dintre noi. acesta cunună de laudă o putem pune pe sicriul osemintelor tale, că ai fost un bărbat brav, un creştin adeverat, un membru folositoriu al societăţii omenesci! Şi acesta cunună va remânâ verde şi înflorită încă mult, mult timp, pe când din aceste cununi de flori trecăt6re, cu cari te-au împodobit astăcţi iubiţii tei, nu va mai fi nici barem o fruncjă; ba va remâne şi va dură încă şi atunci, când nu vom mai fi nici noi, cari te plângem acum. Pentru-că activitatea ta neobosită, cu carea, asemene albinei, ai alergat şi ai ostenit într'o vieţă de 65 ani, iubirea ta de dreptate şi de adever, mintea ta cea sănătosă, svatul teu cel înţelept, cuvântul teu cel blând, plăcut şi statornic, faptele tale cele frum6se şi de laudă, — tote acestea te făcură tuturor iubit şi preţuit şi-ţi asigură o pomenire durabilă departe preste mormânt. Dar ceea-ce a fost podoba cea mai frumosă a vieţei tale, şi aşa dicend rădăcina pomului fiinţei tale, a fost frica lui Dumnedeu, dreptatea şi omenia, iubirea şi cinstirea Tatălui ceresc mai presus de tote, şi umblarea cu bună-grijă în urmele sfintelor lui porunci, cari erau făclia vieţei tale. N'a fost activitatea ta o alergare orbă întru adunarea şi îngrămădirea de comori; n'a fost svatul teu o vânare deşartă după plăcerea 6me-nilor sâu după interese private şi personale, cu surparea altora, precum durere se întâmplă atât de adeseori în lume; n'a fost cuvântul teu o plâvă uş6ră, dusă în vânt; n'a fost caracterul teu ca o trestia clătită şi mânată în tote părţile, — ci cuvântul teu, fapta ta erau fructe mature, resărite şi crescute din mintea ta cea drâptă, din inima ta cea curată, din convingerea, din consciinţa ta. De aceea toţi cei mai tineri te onorau ca pre un tată, cei mai betrâni te iubiau ca pre un fiiu, cei de o sâmă şi de o verstă te preţuiau ca pre un frate. De aceea chiar în cursul suferinţelor tale, dar cu deosebire la vestea trecerei tale din viaţă întristare pe feţele tuturor; de aceea astăch acâsta imposantă adunare jalnică, precum arareori vor fi mai veoţut aceste locuri; de aceea durerea n6stră a tuturor celorce te-am cunoscut, pentru per-derea unui atare bărbat din sînul poporului nostru, carele tuturor ne erâ spre mângâiere, spre bucuria şi chiar spre laudă înaintea străinilor. Dar îndeşert! A trece ca într'o călătoria prin viaţa pământâscă, a resări, a cresce până la un timp, apoi la părere a stâ puţintel pe loc, după scădâ, a se pogori din trâptă în trâptă şi în fine a apune în pământ de unde a fost şi luat, acâsta este sortea şi ursita nostră dela începutul neamului nostru: „pământ eşti, şi în pământ te vei înt6rce, din carele ai fost luat!" O omule, gândesce: păment eşti din păment, Şi tot' a ta mărire încape 'ntr'un mormânt! Da, onoraţi jalnici ascultători, nici averea, nici tinereţele şi virtutea trupâscă, nici mulţimea rudeniilor şi prietinilor, nici altceva din cele pământesci şi tre-cătore nu este în stare, a schimbă legea firei, carea Ziditoriul a voit se fiă vecinică, neclătită, nestrămutată; nu este în stare, a opri momentul despărţirei n6stre de tote cele pământesci. Aşa în adever: t6te — după cuvântul cântărei nostre bisericesci — t6te sunt deşertăciune cele pământesci, câte nu remân după m6rte! înse ca creştini nu putem, nu vrem se ne oprim aci, precum nu se opresce nici cântarea bisericâscă, din carea am luat acest cuvânt. Fără îndoială trupul, partea pământului, se redă pământului, şi tote cele pământesci remân aici, spre a se folosi din partea celor-ce remân după noi, cari din parte-le iar' le vor lăsa moştenire urmă- 218 219 torilor lor; şi aşa merge moştenirea din neam în neam pănăcând Dumnedeu va binevoi ca se esiste neam omenesc pe păment. Dar ferice nâue, cari prin descoperirea dumnedeescă cunâscem şi altă lume mai înaltă, şi altă viaţă mai statornică, şi altă fericire mai neschimbăci6să, de cum sunt ceste de aici! Partea cea mai bună a omului, sufletul, moştenirea cea mai scumpă priimită dela Tatăl, nu se perde deodată cu acesta vieţă, ci trece, după cuvântul Apostolului, din mărire în mărire, reîntrunindu-se cu începutul şi is-vorul şi originea fiinţei sale, cu DumneZeu. De aceea încetarea nâstră din acâstă viaţă nu este o încetare totală,, o nimicire a fiinţei nâstre, ci numai o strămutare de loc, o trecere a fiinţei nâstre mai înalte la alta patria de asemene mai înaltă, carea adeverat cu ochii trupeşei, cu simţurile materiale n'o putem vedâ, nici cuprinde, dar cu ochii cei tainici ai credinţei crestinesci o prevedem, o cunoscem, ba cu puterea acestei credinţe o simţim încă de aici. Da, suflete al meu, aşa ne învaţă înţelepciunea lui Dumnedeu, altă lume te ascâptă, când eşi de aici; găte-sce-te dar prin fapte bune, prin viaţă plăcută lui DumneZeu, ca pe când te va chiămâ Domnul teu, a-ţi dă seama despre talanţii priimiţi din mâna Lui, se te afle vrednic, a putâ întră întru bucuria Lui! Eată un astfel de om, precum am atins mainainte prin câteva cuvinte, un astfel de creştin însoţim noi astăcb la odichnă mormântului. Căci adormitul nostru frate în viaţă s'a nevoit a severşi fapte bune, a vieţui după bunăplăcerea lui Dumnedeu; şi aşa, precum i-a fost viaţa, aşa i-a fost şi eşirea dintr'ânsa: cu bu-năcredinţă, cu svaturi părintesci cătră iubiţii sei, cu rugăciunea cătră Dumnezeu pe buzele sale. Căci dacă aruncăm o reprivire mai de aprâpe asupra vieţei lui, iubirea şi stima nâstră cătră dân- sul se vor arata 'deplin întemeiate. Născut la anul 1816 din părinţi buni şi oneşti, dar de stare de jos, Lazar şi Ioana de aici, el perdând de timpuriu pre amândoi părinţii sei, fu silit a-şi căuta pânea sa prin serviţiu pe la case străine; şi aşa crescut în scola ne-casului şi a suferinţelor, când ajunse la etatea maturităţii, se căsători cu prima sa soţia Elena, cu carea ca cu o femee bărbată şi vrednică, petrecu în cea mai bună mulţemire şi fericire 41 ani; apoi perdând la 26 Decembre 1876 pre acâstă soţia, şi jelindu-o creştinesce, se căsători a dâua âră cu veduva Paras-chiva, cu carea pană la ultima sa resuflare de asemenea vieţui în pace şi mulţemire. Prin bărbăţia cea neobosită şi chivernisirea cea înţelâpta, ce a domnit în casa lui, DumneZeu binecuvânta ostenelele manilor lor, casa lor cresceâ şi se înălţă, şi se putea vedâ ade-verindu-se şi aici cuvântul Psalmistului, carele fericind pre toţi cei-ce se tem de Domnul, di°e despre ei: „Rodurile ostenelelor tale vei mânca; fericit eşti, şi bine va fi ţie! Muierea ta ca o viiă rodită în laturile casei tale, fiii tei ca nisce tinere odrasle de măslin împregiurul mesei tale, — eată aşa se va binecuvânta omul cel-ce se teme de Domnul!" (Psalm 127, 2—5). Pe lângă o însemnată avere materială, ce-i dete DumneZeu după ostenelele lui cele oneste, el avu şi bucuria şi mângâierea, de a se vedâ încun-giurat de copii buni, bravi, silitori şi ascultători, dintre cari mai mulţi au trecut din viaţă, ear dâue fiice şi un fiiu l'au mângâiat pană la sfârşitul vieţei; ba DumneZeu '1 învrednici a vedâ şi o frumâsă cunună de nepoţei înpregiurul seu, şi ceea-ce este un dar şi mai rar al vieţei pământesci, încă şi doi strănepoţi avu bucuria a luă în braţele sale. Dar alăturea cu familia şi cu înfloritârea sa stare materială cresceâ din ce în ce şi buna reputaţiune a bravului bărbat, şi în- 220 22 i crederea tuturor în caracterul lui cel firm, drept şi nepetat; şi de timpuriu deja onorabila comună bise-ricâscă a suburbiului inferior din Sibiiu îl onoră cu alegerea în comitetul seu parochial, apoi şi de epi-trop al seu, cari onorifice oficii le purtă un lung şir de ani cu credinţă, spre mulţemirea tuturor, — ca un stâlp neclătit al iubitei sale biserici şi al iubitului ei popor. De mai mulţi ani în fine onorata comună Sibiiu îl distinse în mod neîndatinat pană aci la poporul nostru agricol, alegându-1 membru al represen-tanţei sale şi cerându-i svatul şi concursul în multe moment6se afaceri publice ale cetăţii nâstre. Tote aceste oficii adormitul în Domnul le purtă cu onore, demnitate şi spre folosul obştesc; dar cu deosebire acesta sântă biserică, ce resună astadi de jale, pomenindu-se numele lui între cei reposaţi, a avut într'ânsul cel mai călduros binefăcătoriu şi patron. Ba ca un înţelept econom al Domnului seu el s'a îngrijit, ca acesta sântă biserică, ce o a iubit atât de mult în vieţa sa, şi după m6rtea lui, ba pănă-când va stâ din ea petră pe petră, se-1 aibă în iubi-t6re aducere-aminte şi se-1 numere între ctitorii şi binefăcătorii sei. însă, ca la tote cele pămentesci, timpul se stră-cură, şi se apropia momentul, ca se redăm pământului ce este a lui. Vină dar, iubită soţia Paraschivă, vină şi dă iubitului teu soţ, carele se gătesce a eşi din casa şi din curtea sa, sărutarea cea mai de pe urmă; dar priimesce şi din partea lui aceeaşi ultimă sărutare, împreună cu mulţemită lui ferbinte pentru dragostea, răbdarea şi buna îngrijire, prin cari l'ai mângâiat în anii din urmă ai vieţei, i-ai alinat durerile în restim-pul bolei celei grele, i-ai purtat grijă împreună cu fiii şei pentru cele din urmă mângăiări crestinesci, şi îm- preună cu dânşii i-ai pregătit acâsta frumâsă petrecere jalnică. Dumnedeu se-ţi resplătâscă t6te ostenelele tale, se-ţi dee restul vieţei cu sănătate, pace, linisce, mulţemire şi mângâiere, şi când va binevoi a te chiămâ de aici, sfârşit creştinesc vieţei tale şi res-puns bun la înfricoşatul judeţ al lui Christos. Ear în rugăciunile tale cătră Dumnedeu, cari sunt cea mai frumosă mângâiere a betrâneţelor, nu înceta a face pomenire şi de soţul teu mers înainte, căruia acum te rog se-i dai iubitore iertare de tote, câte ca om muritoriu îţi va fi greşit în scurta vostră convieţuire. Iubiţii mei fii şi fiice! înainte cu cinci ani Dumnezeu a binevoit a chiămâ dintru acâsta viaţă pre scumpa vostră mamă, pre carea o am plâns împreună cu voi cu toţi, precum a meritat pentru frumosele ei virtuţi f'emeesci şi crestinesci. Astăcji şi eu, tatăl vostru cel pământesc, ve las, şi me duc la Tatăl cel adevărat, al meu şi al vostru şi a totă lumea; şi aşa voi de acum înainte nu mai aveţi nici tată, nici mamă aici pe pământ. Dar remâne cu voi acel preabun Părinte de sus, carele în tot decursul vieţei mele m'a însoţit şi pre mine cu darul seu, m'a învrednicit a ve putâ cresce şi aşeza cu bună-norocire; ba m'a învrednicit a vedâ şi pre fiii voştri, şi încă chiar şi pre fiii fiilor voştri. Cu bucuria asceptam timpul, a vedâ şi fericirea celorlalţi fii ai voştri şi ai mei iubiţi nepoţi; însă Dumnezeu întru nemărginita sa înţelepciune a binevoit a-mi <\ice şi mie ca ârecând lui Pavel: „Destul îţi este ţie darul meu!" Da, iubiţilor, tatăl şi mama v6stră cei pământesci nu mai sunt cu voi, nu ve mai pot ajută în necasurile v6stre, nu ve mai pot mângăiâ în suferinţele vostre. însă Tatăl ceresc, carele v'a adus pană la starea de acum destul de frum6să şi de onorată, acela, preaînduratul va fi cu voi, dacă îl veţi iubi, îl veţi onoră şi veţi umblă, 222 223 asemenea nâue părinţilor voştri, în urmele sfintelor lui porunci. Voi, iubiţii mei, sciţi — căci aşa v'am învăţat totdeuna, cât am fost cu voi, — sciţi, că nu tinereţele, nici frumseţa, nici averea seu mărirea, ci frica lui Dumnedeu este temelia fericirei omului pe păment. De aceea, copiii mei, fiţi înainte de tote cu bunăcredinţă cătră DumneZeu; fiţi smeriţi, fiţi buni şi blândi, fiţi drepţi, binevoitori şi binefăcători cătră toţi omenii. Deschideţi cu drag mâna vostră, spre a dă celor seraci şi lipsiţi din ceea-ce v'a dat vâue DumneZeu. Nu ve înălţaţi, nu ve încredeţi în cele trecătâre pămentesci, ci remâneţi, precum am fost noi părinţii voştri, simpli şi smeriţi. Eată-ve acum eşiţi deplin de sub aripile părinţilor voştri; dee DumneZeu, ca se nu uitaţi nicicând în viaţa vâstră de bunele lor poveţe şi învăţături. Binecuvântarea lui DumneZeu se fiă şi se remână cu voi şi cu iubiţii voştri familiari, — acestea sunt urările din urmă ale tatălui vostru. Ve mulţemesc, fiiul meu şi fiicele mele, pentru iubirea şi ascultarea şi răbdarea, ce aţi avut cu tatăl vostru, şi cu deosebire pentru mângă-iările, ce mi-aţi făcut de când me aflam pe patul îndelungatelor suferinţe, ce mi-a fost rânduit a le purtă. Remas-bun, iubiţii mei, pănăcând domnul vieţei şi al morţii, după o îndelungată şi fericită viaţă, ce ve poftesc, va binevoi a ne reîmpreunâ. Remas-bun, iubiţii mei fiiu şi fiice, gineri şi noră, nepoţei şi nepoţele, ba şi vâue drăgălaşi puişori, strănepoţei, cari încă d'abiâ puteţi gângăi numele mamei vâstre! Ru-gaţi-ve Tatălui ceresc pentru fericita nâstră odichnă, precum şi noi părinţii şi moşii voştri, nu vom încetă a ne rugă lui Dumnedeu pentru voi. Priimiţi iertarea iubitoriului vostru părinte, şi aceea daţi-mi-o şi voi cu iubirea cea dulce fiiâscă, cu carea m'aţi întimpi-nat în viaţă. De aceea ragă reposatul şi pre iubiţii fsei cuscri, veri şi verişâre, nepoţi şi nepâte şi pre tâte numerâ-sele sale rudenii, pre toţi prietinii şi cunoscuţii, de aici şi din afară, mai de aprâpe şi mai de departe, pre onoraţii sei colegi şi soţi ai corporaţiunilor, cărora a fost membru, în fine pre toţi, cari i-aţi făcut ono-rea acestei însoţiri din urmă, ca de tote, câte ca om muritoriu v'ar fi greşit în viaţa sa, se-1 iertaţi, pen-truca şi DumneZeu cel preaîndurat se lase şi se ierte greşelele vâstre. Dar încă un cuvânt am datorinţă a ve adresa vâue, iubiţi parochieni şi fii ai acestei sfinte biserici. Ca un tată m'am nevoit eu, bătrânul vostru epitrop, împreună cu fericiţii noştri preoţi şi păstori sufletesci, de curând trecuţi din viaţă în scurt interval unul după altul, ca un tată, Zic, m'am nevoit, a ve ţinâ adunaţi într'o credinţă, într'o dragoste şi într'o bună frumâsă co'nţelegere irăţâscă. Şi când câte odată, precum e cursul lucrurilor omenesci, s'a vârît şi în sinul poporului acestuia câte o neînţelegere şi desbinare, eu din tâte puterile mele am păşit la mijloc, m'am silit a potoli focul maniei şi vrajbei, a apropia inimile cele înstrăinate, a restabili pacea, liniscea, bunăînţelege-rea şi dragostea, cari sunt semnele frăţiei. Astfel poporul acesta, sub buna conducere a maimarilor sei, prin conlucrarea credinciâsă a fiilor sei, a putut susţină acâstă sântă biserică în întregitate şi bună-stare, a putut repară şi mări şcâla sa, a putut îngrădi şi înfrumseţa cimiteriul seu, — locuinţa şi odichnă iubiţilor sei reposaţi, a putut se zidâscă drăgălaşa sa casă parochiaiă, carea preste puţine Zile ascâptă pre mirele seu, — cu un cuvânt a putut pune temeiu sigur la atâte lucruri bune şi folositâre. Fiă, iubiţii mei fraţi, ca ceea-ce am putut face noi cei bătrâni spre mărirea lui DumneZeu şi spre folosul acestui iu- _224_ bit popor, se nu mârâ împreună cu noi, ci se remână ca o sentinţă roditâre întru voi din neam în neam! Fiă, ca după cuventul sântului Apostol Pavel: „câte sunt adevărate, câte sunt cinstite, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt iubite, câte sunt de bună laudă, — ori-ce faptă bună, ori-ce laudă, acestea se le gândiţi! (Filip 4, 8.). Şi aşa mulţemindu-ve pentru iubirea, încrederea şi ascultarea, ce mi-aţi dat, ve rog în urmă pentru creştinâsca vdstră iertare a tuturor, ca se es liniscit şi mângâiat din viaţa acesta. Şi acum rugând pre Părintele cel bun şi iubitoriu de omeni pentru fericita odichna a acestui credincios ispravnic al talantului încredinţat lui, se încheiam, fraţilor, cuventul acesta cu rugăciunea, ce ne-a înve-ţat'o însuşi Domnul şi Mântuitoriul nostru, cficend: Tatăl nostru ş. c. 1. Amin! XXVIII. La îmmormântarea diaconiţei Măria Ivan din Selisce, murite în lechusiâ.*) „Fiţi gata, că nu sciţi diua nici ceasul, intru care va veni fiiul Omului!'' Mateiu cap 25, vers 13. Ca un fulger din cerul serin, care ne uimesce şi ne pătrunde pană la cele mai dinlăuntru, astfel străbătu printre noi, onoraţi jalnici ascultători, vestea cea cu totul neasceptată despre încetarea din vieţă a iubitei nostre sorori şi fiice Măria Ivan. Toţi trăsărirăm la acesta tristă novelă, toţi ne puserăm întrebarea: cum s'a întâmplat una ca acâsta? Se fiă 6re cu putinţă, ca o femee atât de tineră, atât de plină de viaţă, atât de drăgălaşă şi iubită de toţi, atât de bine îngrijită cu tote cele de lipsă, deodată, aşa chc^nd într'o clipire de ochi se dispară dintre cei vii şi se schimbe grădina cea veselă a tinerei sale vieţi de 17 ani cu întunerecul cel posomorit al mormântului ? Şi dacă novela cea tristă e adevărată, unde a fost iubirea soţului ei, care d'abiâ de un an o numiâ cu fericire a sa? Unde doioşia, durerea şi bun a-îngrijire a unui părinte, carele e bunătatea personificată, a unei sorori, carea nu putea lipsi o ch> 0 oră de lângă dânsa? Unde sciinţa şi silinţa celor chiămaţi, a pri-veghiâ pentru sănătatea n6stră ? unde simpatia şi bunăvoinţa tuturor, cari o cunosceau, — căci cine o cu-nosceâ şi se n'o iubâscă? — unde au fost? Cum? T6te acestea se nu fiă fost în stare, a abate dela ea aripa morţii ? Nu, nu! Destinul teu a trebuit se'l îm-plinesci tu însăţi, sirmano, şi se părăsesci viaţa pă-mântâscă întru durerile moştenite dela străm6şa nea- *) A se vede nota 27 dela urmă. III. 15 226 227 mului omenesc! Eară noi, plecând capul, suspinăm cu cântarea nâstră funebrală: „Ce este vieţa nostră? Umbră şi vis şi flore de diminâţa cu adeverat!" Seu cu dumnedeescul psalmist: „Luă-vei duchul lor, şi se vor sfârşi, şi în ţerâna sa se vor întârce." (Psalm 108, 29). Nicicând, jalnici ascultători, mortea, carea pe totă Ziua, pe totă ora cere preda sa din tot ce viuâză, nu ne petrunde atât de adânc, ca atunci, când vine pe neasceptate. Şi nicicând nu vine atât de pe nea-sceptate, ca atunci, când răpesce dintre noi florile d'abiâ împupite ale soţietăţii omenesci. Căci precum resare din păment frageda plantă, aşa se nasce şi omul în lume; şi precum aceea, astfel cresce şi acesta şi se desvâltă trupesce şi sufletesce, pănăcând ajunge la culmea, ce'i este destinat a o ajunge. Atunci apoi după cursul natural al lucrurilor începe iară a scăpată şi a scade, şi scade ne'ncetat, pănăcând în fine un vânt, o furtună din afară, ori slăbiciunea şi putrejunea dinlăuntru îl surpă la păment şi'l face se dispară de aici. Acesta este cursul firesc al lumei. De aceea trecerea din vieţă a unui om, care şi-a terminat cursul vieţei şi aşa Zicând şi-a făcut socotâla cu lumea, ori-cât ar fi de durerâsă, totuşi ne reiasă mângâierea, că în fine acesta este sârtea omului pe păment dela începutul neamului omenesc, ca fiind muritoriu, se moră, — „păment eşti, şi în păment te vei întârce!" Dar când vedem apunând de pe scena vieţei pămentesci o fiinţă tineră, numai vieţă, numai putere, numai bucuria şi zimbire în venitoriu, carea d'abiâ şi-a început activitatea sa binecuvântată, căreia ca un câmp înflorit îi suri de Ziua de mâne, atunci inima nâstră se umple de aduncă întristare, căci atunci deodată vedem nimicit acel venitoriu cu tâte aspira-ţiunile şi fructele sale. Astfel se întriztâză ori-ce om binesimţitoriu, când vede un pom roditoriu, încărcat cu flori şi germini de fructe, pre care o furtună cumplită neasceptată lovindu'l cu putere iresistibilă, îl smulge din rădăcini şi'l surpă la pământ, nimicind deodată şi florile desvoltate şi fructele împărgite şi pomul roditoriu cu tată frumseţea, cu tată bogăţia lui, din present şi din venitoriu. O astfel de privelisce, jalnici ascultători, ni se ofere aici. O nobilă fiinţă femeescă, înzestrată dela Dumnedeu cu atâte daruri frumâse, crescută în învăţături şi cultură alâsă, cu atâta îngrijire, cu atâte ostenele, spese şi jertfe, devenită în fragede tinereţe de 16 ani soţia şi chiămată a face prin distinsele sale calităţi fericirea unei familii onorabile, ear în cele din urmă urcată la culmea — vai atât de funestă! — a fericirei sale pământesci, devenind mamă, — o astfel de fiinţă nobilă perdem noi astăZi, — atâta comâră de tinereţe şi frumseţe, de cultură, de bunătate a inimei, de fericire apune astăZi aici în mormânt! Pre cine nu'l va petrunde acâstă tristă privelisce? Ce inimă nu va suspină, ce ochiu nu va lăcrima la acâstă vedere neasceptată? Cine nu va striga: Tâte sunt deşertăciune cele pămentesci! O mârte crudelă, nu ţi-a fost milă a răpi o fiinţă atât de tineră şi plină de fericire ? A face acestei drăgălaşe familii o rană atât de aduncă? A răpi soţului soţia după o fericită căsătoria abia de un an! A răpi tatălui pre fiica cea iubită, abia eşită din şcâlă şi intrată în viaţă! A răpi unicei sorori pre unica soră, cu carea crescuse ca un suflet în dâue corpuri, — a răpi, ach! acestui sufle-ţel nevinovat, abia născut în lume, pre mama, ce l'a născut, a'i secă isvorul laptelui, ce avea se'l chră-nâscă, a'i ataca chiar dela început firul vieţei! Câte fiinţe nenorocite pribegesc prin lume, fără casă şi masă, fără vatră propria, fără nume, apăsate şi gâr- 15* 228 229 bovite de betrâneţe, sleite de frig, consumate de fâme şi goliciune, îngenunchiate sub sarcini, obosite de vieţă? Şi tu le laşi pre acelea se ticăloşescă şi mai departe, se'şi tragă vieţa cea miseră pană la ani ne-numeraţi, — şi intrând în grădina cea înflorită a acestei familii pline de speranţe, rumpi ce găsesci într'ensa mai fraged şi mai frumos! 0 m6rte tirană, carea se c\ice că eşti mai sigură decât tote din lume, nu cumva aici te-ai înşelat? Nu cumva ai greşit cu mâna ta? Şi decă da, dă-ne înderept prada ce ni-ai răpit! Căci dor nu p6te fi voia preabunului Creator, a chiămâ din lume ceea-ce încă n'a ajuns la destinul seu. Astfel esclamăm noi în aduncimea durerei şi ja-lei inimilor nostre. însă o voce supraomenescă ne chce: Stăi pe loc muritoriule! Nu te încumeta tu făptura, a judecă pre făcătoriul, nici a petrunde tu cel mărginit pre cel nemărginit, cel neputincios pre cel atotputernic, cel nesciutoriu pre cel preaînţelept! Tu nu cunosci înălţimea unui munte seu afunchmea unei mări, şi cutezi a mesurâ înălţimea şi aduncimea ce-lui-ce cu cuventul puterei sale a făcut cerul şi pământul cu tată podoba lor?! Aşa în adever! Jalea nostră ne turbură şi întunecă pentru un timp ore-care precum ochii cei trupeşei, aşa şi cei. sufletesci, şi ne face a uita, că afară de vieţa acesta scurtă pământâscă ne asceptă altă vieţă mai înaltă, carea o vom cunâsce deplin, când cel Preaînalt va binevoi a ne chiămâ la densa, — viaţă, carea deja de pe acum o putem zări cu ochiul cel tainic al credinţei, întocmai precum corăbierul zăresce de departe ţermii cei verch' ai insulei, ce este ţinta călătoriei sale. Da, jalnică adunare, — „eu sum înviierea şi vieţa" — a dis Mântuitoriul lumei cătră Marta şi Măria, cari plângeau pre fratele lor Lazar, — „ eu sum înviierea şi viaţa; cel-ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi!" La acesta înviiere şi vieţă ai trecut şi tu, iubită Mariă, prea timpuriu, mult prea timpuriu, după. vederile şi dorinţele nostre, ear după svatul Celui Preaînalt când El bine a voit. Da, tineră şi în cea mai drăgălaşă fiore a etăţii tale, abia trecută de 17 ani, tu părăsesci pre toţi ai tei iubiţi de .aici şi te întorci în braţele mamei tale şi a n6stre a tuturor, carea este pământul; dar ferice, căci bună, sinceră, curată, precum ai eşit din manile Creatorului, fără invidia, fără reutate, fără sumeţiă şi îngâmfare, fără duşmăniile, cari fac în lume atâta nefericire, tu sbori la patria cerâscă, de carea toţi dorim, carea însă numai prin curăţia inimei, prin frumseţea virtuţii se pate câştiga! f; 7 De aceea, iubitul meu soţ, — îţi chce tie> ono" râtul nostru frate în Christos, adormita buna ta soţia, prin rostul nostru, — curmă barem pentru un moment rîul lacrimelor tale, căci vai! mult, me tem, vei avâ a mai plânge încă nefericirea vieţei tale; şi ascultă cuvântul de despărţire al credinci6sei tale consârte. Dumne4eu, iubitul meu, a binevoit, ca aici, chiar aici, înainte de a împlini barem un an al fericitei n6stre convieţuiri, se fiă şi despărţirea nâstră. Vai, cât de scurtă a fost viaţa n6stră conjugală, — abia de un an, ba parecă numai de o ch! însă adu'ţi aminte, iubitul meu soţ, că înaintea Celui Etern şi o miiă de ani sunt ca şi o 4* > ?i dacă căsătoria n6stră dură în fericire neturburată 4ece, doue4eci, cinci4eci de ani, în fine odată tot trebuia se se sfârşâscă, şi şi atunci ni s'ar fi părut prea grăbit sfârşitul. Ea trebuia se se sferşâscă, ca t6te cele pământesci: nestatornice, fugitive şi trecăt6re; pentrucă nu avem aici cetate stătătore, ci cea vecînică fiitâre o căutăm! Mâne, judecând după cursul septemânilor, chiar mâne 230 231 se împlinesce anul, de când cu manile împreunate ne jurarăm înaintea sântului altar iubire şi credinţă pe vecia. Cu câtă bucuria asceptam acesta primă aniversară a cununiei nostre! Ce plaiu frumos, verde şi înflorit se deschidea dinaintea ochilor noştri, când ca d6ue turturele întâlnite din dâue teri străine ne apucarăm a ne face cuib în acesta dumbrăviâră a vieţei pămentesci! Cu ce sântă bucuria tăcută doriam eu, a pune în braţele tale drăgălaşa mlădiţă, ce avea se îmmulţescă, ba se plinescă şi se încununeze fericirea nâstră! Dar eată DumneZeu a hotărît altfel. Eu te las pre tine şi tote ale lumei, şi me duc a serba aniversarea nâstră cu cetele ceresci, cari d'apururea se îndulcesc de vederea feţei lui DumneZeu; eară tu, sirmanul meu soţ, remâi aici, plângând şi jelind pe ruinele scurtei nâstre fericiri pământesci. Cu tâte acestea însă pârtă cu creştinâscă credinţă şi răbdare sârtea ta; căci aşa se cuvine tuturor învăţăceilor lui Christos, dar cu deosebire vestitorilor cuvântului lui DumneZeu, întru a căror venerabilă câtă te-ai învrednicit a întră şi tu! Nu te depărta dela calea cea bună şi fericitâre a virtuţii, a faptei bune, a inimei curate, îndreptate spre DumneZeu şi spre binele omenimei; păstrâză întrâgă înţelepciunea şi tăria bărbătâscă a voinţei; nu te lăsă învins de greutatea jalei şi întri-stărei pentru sârtea ta nefericită, căci „paşii omului dela Domnul se îndreptâză", — şi căci întristarea preste măsură slăbesce puterile trupeşei şi sufletesci şi face pre om necapabil de împlinirea missiunei sale. Onorâză şi după mortea mea pre bunii noştri părinţi de ambe părţile, şi le uşorâză după putinţă sarcina cea în sine însăşi destul de grea a betrâneţelor şi neputinţelor, ce'i impresară. Ear pre iubita nâstră pruncă, pre carea eu abia m'am învrednicit a o putâ vedâ cu ochii cei trupeşei, ţinându-o DumneZeu în viaţă, cre- sce-o cu înţelepciunea de tată şi cu iubirea de mamă în frica lui DumneZeu şi în tâte simţemintele şi faptele cele bune; arâtă'i câte odată şi chipul necunoscutei sale mame, şoptesce-i numele ei şi-i spune remas-bun şi binecuvântare eternă din partea ei. Şi cu acestea, bunul meu soţ, priimesce sărutarea din urmă a buzelor mele celor reci şi vesteZite de bruma morţii ; priimesce cea mai ferbinte a mea mulţemită pentru tată iubirea, bunăvoinţa, îndelungă-răbdarea şi protecţiunea, de cari ai învrednicit pre soţia ta în decursul preafericitei nâstre căsătorii, şi cu deosebire pentru jertfirea ta în decursul balei mele, şi pentru mângâierea, ce mi-ai dat pe patul morţii pană la re-suflarea mea cea mai de pe urmă. Remas-bun, scumpul meu soţ, pănăcând Tatăl va binevoi a ne dă Ziua revederei întru împăraţi ct Set C6cl de sus şi mai fericită, unde nimeni nu va mai luă dela noi fericirea nâstră. Şi ca shajitoriu al sântului altar nu încetă a pomeni pre iubita ta Mariă, — fericirea şi nefericirea ta! — rugându-te pentru iertarea păcatelor ei şi dulcea ei odichnă! Iubitul şi bunul meu tată! Ach, cu câtă iubire, ostenâlă şi jertfire te-ai silit a ne cresce pre noi, ambele tale fiice, şi cu câtă îngrijire te-ai cugetat la venitoriul nostru! Şi eată, pe când erai în drept a asceptâ şi dela mine, fiica ta cea mai mică, o recompensă a nenumăratelor tale ostenele, pe atunci alt tată, mai înalt, mai puternic, tatăl teu şi al meu, me ia din braţele tale şi me chiamă la casa sa eternă! Cu durere m'am despărţit înainte cu un an din braţele tale, pentruca, d'abiâ eşită din anii copilăriei, se urmez aceluia, pre care DumneZeu mi'l ordinase soţ al vieţei mele; cu mai mare durere me smulg astăZi din braţele tale, pre care din inimă te-am iubit şi te-am onorat. Vai, căci nu pot fi şi eu o sprijână a 232 233 singurătăţii şi betrâneţelor tale, precum ai fost tu sprij6na şi ângerul cel bun păzitoriu al prunciei, copilăriei şi fecioriei mele! Dumnecjeu însă a voit, ca nu eu ţie, ci tu mie, fiicei tale, se-mi închi4i ochii pentru somnul cel lung, ce m'a cuprins: fiă numele Lui binecuvântat! Deci îţi sărut încă odată manile cele iubit6re, cari m'au crescut şi m'au fericit în lume; şi mulţemindu-ţi pentru tot binele, ce am avut dela tine în scurta mea vieţă, rog pre Dumne4eu, se fiă toiagul betrâneţelor tale. Ear pre tine, bunul meu părinte, te rog, ca se iubesci pre veduvitul teu fiiu şi pre orfana ta nepoţică, precum m'ai iubit pre mine; şi de t6te, ce ca o copilă tineră fără pricepere ţi-aşi fi greşit, se-mi dai părinţâscă ta iertare. Dar tu unde eşti, scumpa mea copilă, pre carea te-am rescumpărat cu viaţa mea, tu, pre carea şi eu te numesc, ca 6recând Rachila pre pruncul seu, fiica durerei mele! O tu sirman'o, carea spre nefericirea ta şi a mea, chiar prin venirea ta în lume ai scos din lume pre maica ta! Ach, ore în lumea acâsta largă, carea cuprinde atâtea milione de fiinţe, nu mai eră puţintel loc şi pentru noi amândoue? Trebuia 6re, ca începutul vieţei tale se fiă sfârşitul vieţei mele ? Trebuia se plătesc eu cu viaţa mea momentul acela de fericire, de a te vedâ pre tine? 0 scumpa mea pruncă, fragedă ca r6ua dimineţei, carea va fi s6rtea ta pe acest pământ, pe care tu n'ai supt o picătură de lapte dela peptul maicei tale? Cum vei cresce tu, dragă floricică, lipsindu'ţi din 4ma cea d'ântâiu a vieţei tale s6rele dragostei de mamă, căruia nimic pe păment nu se pote asemenâ? Cine te va lăptâ pre tine, vermuleţ neputincios? cine te va scălda? cine te va înfăşa şi te va stringe la peptul seu? Cine te va înveţâ a gângăi numele „mamă" — cel d'ântâiu, care'l 4ice omul pe pământ, când tu nici că ai cunoscut pre mama ta? Dar iârtă-me, preabun Părinte ceresc, făcătoriul şi cârmuitoriul lumei, iârtă-me pentru acâsta a mea slăbiciune omenâscă. Au nu viezi Tu în etern ? Au nu porţi Tu grija de tote făpturile Tale? Şi când pruncul perde pre tatăl seu sâu pre mamă-sa, sâu pre amândoi de pe pământ, au nu eşti de faţă Tu, făcătoriul cerului şi al pământului, spre a'l priimi în braţele Tale? Da, Părinte ceresc, isvorul cel nesecat al iubirei, bunătăţii şi îndurărei, Tu eşti, carele după cuvântul dumne4eescului teu fiiu chrănesci paserile cerului şi îmbodobesci crinii câmpului. Tu dai mieluşelului remas fără mamă lâna cea căldur6să, ca se nu degere de frig, şi earba cea tinerică, ca se nu pâră de fome. Tu rânduiesci puişorului de pasere sfârmitura, cu carea se chănesce, tu vermuleţului din ţerână picătura de râuă, ce'l adapă şi'i susţine vieţa cea numai de câteva 4ile. Tu, Preabunule, Preaîndurate, vistierul bunătăţilor, Tu vei purta grijă şi de acesta sirmană prunculiţă, carea cătră Tine strigă şi plânge. Ascultă rugăcinea mea, a smeritei r6bei Tale, şi fii purtătoriu de grijă şi acestei fiinţe neputinciâse. Trămite'i ângerul Teu păzitoriu, ca se o conducă spre tot binele şi se o apere de tot reul, şi spre bucuria părintelui ei pământesc se o crâscâ întru frica Ta şi întru dumnedeescile Tale porunci; căci acelea sunt fericirea omului pe pământ şi dincob de morment. Şi Tu, Preasfânt'o! carea ai născut lumei pre Mântuitoriul ei, tu al cărei dulce nume l'am purtat şi eu în viaţă, şi doresc se'l porte şi fiiuţa mea, priimesce sub scutul Teu pre orfana mea pruncă, pre carea cu lacrimele şi binecuvântarea mea din urmă, la eşirea mea dintru acâsta lume, o închin Ţie! Şi acum, mult iubita mea soră puţin mai mare, cu carea cu doue flori dintr'o tulpină, ne-am născut 234 235 şi am crescut şi am vieţuit împreună, ca unicele odrasle ale casei nâstre părinţesci, vină, dulcea mea soră şi locţiitâre de mamă, ca se te mai sărut încă odată înainte de a închide mormântul uşa sa deasupra mea. Dar mai vertos lasă-me se sărut manile tale, ca ale celei-ce mi-ai fost mai mult mamă, decât soră. Dumnedeu se'ţi resplătâscă ţie şi iubitului teu soţ şi iubiţilor tei copii binele, ce ai făcut cu mine, sora mai mică, de când m'am trezit în lume pană în momentul eşirei mele dintr'ansa. Tatăl ceresc se te susţină în fericire pană la adânci betrâneţe, ca se ajungi a vedâ fericirea iubiţilor tei. Ear iubirea, ce ai avut pană acum cătră mine, o las de moştenire orfanei tale nepoţele, pre carea ca în locul meu ţi-o încre-credinţez ţie. 0, dacă m'a putut mângăiâ ceva la ca-pâtul vieţei mele pământesci, apoi a fost şi convingerea aceea firmă, ce o duc cu mine în mormânt, că tu, pe cât este cu putinţă firei omenesci, vei fi mamă cu durere şi copilei mele, ca şi copilelor tale, şi soră mângăitâre soţului meu. Dumnezeu se fiă cu tine, iubita mea soră, şi cu tată casa ta! Sărutarea mea din urmă şi urările şi rugăciunile mele cătră Dumnedeu pentru voi fiă ca un ânger bun, planând chua şi nâptea asupra vieţei tale şi a tuturor iubiţilor tei familiari! Mai departe, onoraţi părinţi socri, onoraţi cumnaţi şi cumnate, şi toţi, pre cari v'am stimat şi iubit în viaţă cu iubire de soră şi de fiică doiâsă, remas-bun, iubiţii mei, tuturor; mulţemită pentru tată iubirea şi bunăvoinţa vâstră cătră mine, pre carea, ve rog, se me iertaţi de tâte, câte din neputinţa firei omenesci v'aş fi greşit vreodată în ori ce fel în viaţa mea. De asemenea mulţemesc tuturor onoraţilor locuitori ai acestui opid în puternică înflorire, şi tutu- ror din apropiere şi din depărtare, cari aţi binevoit a onoră în mod atât de frumos ducerea mea din viaţă; şi cerând tuturor, bărbaţi şi femei, tineri şi betrâni, creştinâscă vâstră iertare, ve rog, se daţi pământului trupul meu cel chinuit şi frânt de greutatea bolei mortale. Ear pentru sufletul meu cel eliberat de suferinţele vasului seu corporal, se ve aduceţi aminte câte odată şi în rugăciunile vâstre, şi viaţa vostră se o întocmiţi astfel, ca se fiţi totdeuna gata, a eşi dintr'ânsa şi a stă înaintea dreptului judecă-toriu. Căci repedea mea eşire din mijlocul vostru ve spune, ve arată, ve încredinţâză, cât de adeverat şi sânt e cuvântul Mântuitoriului nostru, că „nu sciţi chua, nici ceasul, întru carele va veni şi la voi fiiul omului." Amin! 237 XXIX. La îmmormentarea juristului Toma Stanilâ, murit în urma unei nenorociri.*) „Seim, că de se va strică locaşul nostru, cel pământesc al cortului acestuia, zidire dela Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, vecî-nicâ. în ceruri." n. cor. 5,1. O june iubit, cărui asternem astădi patul cel rece al mormântului, ce cântec jalnic 'ţi cântară ţie, după credinţele poporului nostru, urc|itârele încă în prima oră a vieţei tale, sburând îngiurul leagănului teu şi torcând şi urcKnd firul ursitei tale pe păment! „Dimineţa 'n nuor şi ceţă, smuls del'al iubirei sin, „Spre amedi înserinare, dar un fulger din serin!" Aşâ pare-că sună cântecul lor cel scurt şi posomorit, sentinţa cea nestrămutabilă a ursitei! Şi vai cât de curând începu a se adeveri prevestirea lor! „Diminâţa 'n nuor şi ceţă, smuls del'al iubirei sin!" încă în cruda copilăria tu perduşi pre scumpa ta mamă, ângerul cel bun păzitoriu al omului pe păment, abia cunoscendu-o; şi nu mult după aceea trecu la vecîniciă, după grele suferinţe, şi bunul teu tată: — dimineţa vieţei tale în nuor şi ceţă, tu lipsit de sinul iubirei părintesci! Ear tu eu un frate puţin mai mare, şi cu alt frate puţin mai mic, — acest sirman, care te plânge aici, — remaserăţi singuri în lumea mare : fără tată, fără mamă, ca trei puişori de pasere, fără cuib încălditoriu, fără adăpost, fără chrană, afară de. un bun frate al mamei v6stre numai sub grija Celui de sus, carele este tatăl tuturor. Dar Acela Prea-bunul, Preainduratul, nu uită de voi, cei uitaţi de *) A. se vede nota 28 dela urma. lume; ci dete tinerelor v6stre fiinţe sănătate şi fir-mitate, lumină minţile v6stre mai presus de ce se putea asceptâ după etatea vostră, plantă în inimile vostre bărbăţia şi virtute şi aprinse într'ensele focul cel sacru, ca se iubiţi şi se doriţi învăţătura, şi prin învăţătură se ve preparaţi venitoriul vostru în lume. Şi eată acum un spectacul demn de penelul pictorului, demn de înspiraţiunea poetului, demn de numirea „virtus romana!" Doi băieţei neputincioşi, fără tată, fără mamă, fără avere, fără un purtătoriu de grijă, cu puţintele schimburi şi câte o pâne negră de secară în desăguţi pe umeri, în mâni câte un beţigaş tăiat dela marginea pădurei satului, plecă într'o dimineţa la cetate „la învăţătură!" „Unde mergeţi băieţi?" — îi întrebă călătorii. „La şcolă!" respund ei cu îndrâsnelă. „Aşa de mici? — Şi singuri?" — „Da, pentrucă nu avem părinţi!" — respund ei cu doioşiă, şi o lacrimă mare li se înfurişâză din ochii cei negri preste feţişorele cele brune. „Apoi Dumne4eu se ve ajute, dragii badei!" — le dau bunii Românaşi îm-preună-călători drept binecuvântare de drum. Şi ei mulţemind, păşesc înainte, şi încet cu încetul sosesc la cetate. Şi eată Dumne4eu le ajută. Fratele mai mare devine protectorul şi înveţătoriul, ba purtăto-riul de grijă şi părintele fratelui mai mic, ear acesta sirmanul se lipesce cu totă inima de acela; şi băieţii încep a învăţa bine şi tot mai bine, şi suscep cu cu-ragiu admirabil lupta cea grea de 10, 12 şi şi mai mulţi ani de studiu, ce le stă înainte. Dumne4eu îi miluiesce, îi întăresce, îi lumineză, şi spre mirarea tuturor, ei înaintâză cu laudă din clasă în clasă. Fără cărţi şi fără haine, adeseori fără foc şi fără luminare, ba Dumne4eu scie de câte ori chiar şi fără pâne, ei stau la şcolă, căci sunt copii de preot, (\ic ei, şi e ruşine, se remână fără învăţătură; dau pept cu tote _238_ necasurile, nu se abat, nu se descuragâză, nu se clătină, — hotărîţi, ca soldatul cel brav, a învinge ori a muri! Fratele mai mare păşesce înainte, din an în an, din trâptă 'n trâptă; şi cum înainteză el, trage frumoşel după sine şi pre frăţiorul mai mic, îl ţine strins de mână, ca se nu alunece, se nu cadă, şi cu energia de tată şi iubire de mamă '1 păzesce de tot reul şi'l povăţuiesce spre bine. Ear tatăl cel atotîn-durat 'i ţine sub scutul seu şi portă grijă de ei în mod minunat. Aici deschide ochii învăţătorilor lor, ca se'i cunâscă şi se'i iubescă pentru talentele, diliginţă şi purtarea lor cea esemplară; dincolo le tră-mite âmeni buni, inimi nobile, cari îi ajută, îi milu-iesc, îi priimesc în casele lor, la mesele lor, în rând chiar cu copiii lor. Căci lor li-a dat Dumnedeu din îndurarea sa ce p6te aceştia nu au: pricepere clară şi uşâră a obiectelor de învăţământ, diliginţă neobosită, perseveranţă şi paciinţă, dor de înaintare şi perfecţionare, voinţă tare spre cele bune şi folositâre, şi pe lângă amabilitatea juneţei seriositatea bărbăţiei. Astfel ei în scurt timp devin nu numai poveţuitorii celor mai mici, ci chiar corepetitorii şi ajutătorii, mai aş putâ chce: învăţătorii conşcolarilor lor. Da în adevăr : mare eşti Dâmne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale! In cele mari ca şi în cele mici, — căci ce este mare sâu mic înainta Ta! Prin puterea Ta orfanii cei neputincioşi împart celor putincioşi puterea învăţăturei, împart cei săraci celor avuţi avuţia sciinţei; cei fără cărţi instruează pre cei-ce au tote cărţile, copiii din căsciâra cea săracă sătâscă lumi-nâză pre cei din case mari şi mărite dela cetate. Aşa, Părinte, căci aşa a fost bunăplăcerea înaintea Ta, ca şi dintru acâstă se cunâscem adeverul cuvântului Teu, pă puterea Ta întru cei neputincioşi se severşesce! J239 _ (II. Cor. 12, 9.). Aşa, Părinte ceresc, învinseră âre-când Apostolii Tei cei necărturari pre cărturarii şi filosofii neamurilor, şi mucenicii Tei cei nearmaţi cuceriră ostile împărăţiilor pământului! Astfel vedem mai ântâiu pre fratele mai mare, apoi la rândul seu pre cel mai mic terminând studiile gimnasiale şi încununându-se cu laurul maturităţii : băieţii trecuseră marea într'o luntrită de pescar! Şi toţi, cari cunosceau pre aceşti doi fraţi, crescuţi după cuvântul poetului: „ca doi bradi într'o tulpină, ca doi ochi într'o lumină!" — toţi erau plini de lauda şi de admirarea lor, şi prin virtutea lor numele fraţilor Stănilă devenise iubit şi respectat! Biserica, mama cea bună a poporului nostru, carea cu cât mai bine o vom înţelege, cu atât mai mult o vom iubi, — biserica, carea prin neuitatul marele seu Andreiu şi pană aci ţinuse pre tinerii sub aripile sale, acum le întinde mai cu îmbelşugare ajutoriul seu, şi părechea de tineri eroi — căci aşa-i putem numi — îşi începe studiile academice. Acestea le continuă tot cu îndatinata diliginţă, cu îndatinatele succese, în aplausul tuturor: sârtea lor începe a se îndulci, — ei se apropia de mea4a(h' a vieţei: cerul, după prevestirea ursitei, li se înserinâ! încă doi trei paşi, şi tinerii fraţi sunt ajunşi la ţintă şi bărbaţi deplini, decoruri ale bisericei, ale naţiunei lor, atât de doiâse după atari fii. Atunci deodată fără veste se aude un vuiet, şi ca lovit de fulger din serin fratele mai tiner Toma Stănilă pică la pământ: într'o societate veselă de prietini o mână nesocotită îndreptase între risete şi resfeţuri arma mortiferă asupra lui, şi — o glumă nefericită! aceea despicase inima lui! 0 240 241 6ră fatală, o moment nefericit, o cântec cobitoriu al urcbtorelor: Dimineţa 'n nuor şi ceţă, smuls del'al iubirei sin, Spre amecli înserinare, dar — un fulger din serin! O oră fatală, o moment nefericit, o uşorinţă ti-nerâscă! O bucăţică de plumb, abia vechită cu ochiul, rumpe firul unei vieţi atât de tinere, atât de frum6se, atât de încărcate de flori, în etatea de 24 ani! Căci vai! puţinele cple. ce mai flăcărâză sirmana lampă restornată, sunt numai o luptă desperată a sufletului, spre a eşi din vasul cel sdrobit al corpului, — o luptă, carea nu permite luptaciului rănit nici barem a trămite un ultim adio, o ultimă sărutare iubitului seu frate din depărtare, carele p6te încă nici astădi nu scie despre înfricoşatul incident de aici, — iubiţilor familiari de acasă, cari acum frânţi de durere sărută buzele lui cele îngheţate. Astfel, precum spune frumosa tradiţiune despre Achil, acel erou al anticităţii, că deşi era semi4eu şi se credea immortal, totuşi avea la corpul seu un punct vulnerabil, călcâiul, unde fiind atins de săgeta, trebui se moră: aşa şi tu, iubitul nostru frăţior, pe lângă totă tăria şi vângioşia tinereţelor tale, trebui se dai firei omenesci tributul ei, căci păment erai, şi în păment trebuia se te întorci! Da, îngrijirea cea încordată şi binevoitore a medicilor nu'ţi lipsi 4ma şi noptea; frageda iubire a amicilor, cari tresâriră de durere la novela nefericirei tale, te încungiurâ necontenit ; fiorea şi vigorea tinereţelor tale lupta din res-puteri cu braţele morţii, ce te stringeau; lacrimele şi suspinele cele tăcute ale tuturor, cari te cunosceau, ba şi ale celor-ce nu te cunosceau, dar au4iseră de trista ta sorte, erau nenumărate; îndeşert! nimic n'a mai fost în stare, a întregi nobilele organe, atinse atât de greu de mâna morţii. Şi astfel, nefiind pu- tere omenescă a'ţi reda sănătatea şi a'ţi salva viaţa, eată-ne întruniţi astă4i aici la acest conduct, ca cu lacrimi să dăm pământului locaşul teu cel pământesc al cortului acestuia, ear nobilului teu suflet se'i cerem zidire dela Dumne4eu, casă nefăcută de mână, vecî-nică, în ceruri. Odichnesce dar în pace, june brav şi iubit, carele în scurta ta viaţă n'ai avut parte de odichna! Odichnesce acum la sinul mamei n6stre obstesci, carea este pământul, şi fiă'ţi ţerână uşoră şi memoria întru binecuvântare! Ear sufletul teu cel nemuritoriu, înfrumseţat cu lumina sciinţei şi a faptelor bune, aibă parte de fericirea eternă, carea este pregătită tuturor celor buni! Fiă, ca numele teu se tracă încă departe preste generaţiunea acelora, cari te plâng astă4i! Fiă, ca esemplul teu cel nobil de neobosită diliginţă, de frumosă modestia şi abnegaţiune, de rară constanţă şi virtute se inspire încă pre mulţi din colegii tei, presenţi şi următori, ba pre toţi fiii iubitei, scumpei n6stre naţiuni, ca nicicând se nu se sparie de lungimea şi greutatea studiului, să nu pârdă credinţa sa în Dumne4eu. să nu despereze de puterea sa, de venitoriul seu! Eară Tu, Domne, ale cărui judecăţi după înălţimea cerului dela pământ sunt mai presus de judecăţile n6stre omenesci, priimesce cu pace sufletul acestui tiner luptătoriu al luminei, fă'l părtaş luminei Tale ceii neapuse, şi'l aşâză în sinul fericirei Tale, unde nu petrund neajunsele cele de multe feluri ale acestei sirmane vieţi pământesci, şi unde după însuşi cuvântul Teu cel părintesc nu este durere, nici întristare, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit. Amin! Ui. 16 243 XXX.0 La îmmormentarea tinerului academic Nicolau Gristea. *) „ Plăcut erâ Domnului sufletul lui, pentru acesta s'a grăbit a'i scote pre el din mijlocul reutăţii.'1 Inţ. lui Solomon 4, 14. De unde, o D6mne, voiu începe şi unde voiu sfârşi acest cuvânt al durerei, ce cu putere iresisti-bilă isbucnesce astăch' din inimile nostre? Cum voiu cuprinde în cuvinte profunda jale, la carea ne chiamă ceea-ce vedem şi aucjim astădi întru acesta sântă casă dumnecfeescă ? Unde voiu află o picătură de balsam, a o picură în rana cea grea, ce ţi-o făcură aceste cj.ile ţie, onorabilă familia în doliu, încă de mainainte atât de greu cercată, adăugând înse acum rană lângă rană şi durere preste durere! Vai, după o iarnă grea şi îndelungată asceptam primăvara, şi eată aici altă iarnă şi mai aspră, şi mai grea, ba cea mai grea din viaţă! Asceptam pre mult doritul Mărţişor, cu sore, cu viorele, cu rundunele; Mărţişor a venit, dar ce ni-a adus? In loc de sâre un nuor greu şi întunecat, — în loc se ne aducă viorele, smulge o scumpă fiare din stratul unei grădini bine cultivate, — în loc de rându-nele croncănesce prin vezduch paserea nopţii, vestin-du-ne acâstă funestă ch- Asceptam viaţă şi săltări de bucuria, şi eată aici mârte şi jale aduncă! Asceptam pre un părinte plin de iubire, care după absentare de opt luni, ca opt ani, se pată îmbrăţişa mult dorita sa familia, şi eată '1 re'ntors la sicriul fiiului seu mai mare, purtătoriul numelui seu, fiitoriul toiag al be-trâneţelor sale, eşit din viaţă cu dorul tatălui seu, *) A ee vede la fine nota 29. pre care până la ultima sa resuflare necontenit îl strigă. O ch nefericită! Fiiul pe patul morţii strigă pre tata; tata din lanţurile ferecate de judecăţile omenesci strigă pre fiiul, dar nu se pot audi, nu se pot vedâ, nu se pot îmbrăţişa; fiiul ese din viaţă, fără a fi mai putut vedâ barem odată încă faţa cea mult dorită a scumpului seu tată; — tatăl îngrâpă pre preaiubitul seu fiiu, lumina ochilor sei, fără a fi putut pune pe fruntea lui cea ferbinte barem sărutarea despărţirei! 0 ch înfricoşată, cine te-a plăsmuit ? Căci a fost dat omului, a vedâ şi a gustă chle ca acâstă ! Dar se lăsăm, jalnici ascultători, se lăsăm tânguirile pământului şi se înălţăm inimile nâstre spre împărăţia lui Dumnedeu cea dincolo de mormânt, unde nu este durere, nici scârbă, nici suspinare, ci viaţă fără de sfârşit, unde ne chiamă Domnul şi Mântuitoriul nostru, a fi împreună cu Dânsul, unde şi voi, iubiţii noştri, cei eşiţi şi cei remaşi, iarăşi ve veţi vedâ, iarăşi ve veţi îmbrăţişa, iarăşi ve veţi bucură, şi după cuvântul Domnului bucuria vâstră nimeni nu o va luâ dela voi! Tinerul Nicolae Cristea, iubitul nostru călătoriu, care ne lasă astăcji, a fost înzestrat dela DumneZeu cu tote darurile cele bune, talente frumâse, diliginţă neobosită, purtare modestă şi onestă, după cuvântul scripturei plăcut la Dumnedeu şi la âmeni: plăcut erâ Domnului sufletul lui. Ajungând la etatea de scală şi trecând neîntrerupt clasă de clasă, deja într'al 18-lea an al vieţei putu pune pe juvenila sa frunte cununa bacalaureatului, ce i o oferi şcâla superiâră reală de aici. Dar o crâncenă bală, carea pe atunci prin multe case de ale nostre seceră la floricele şi lăsă pustietate şi jale în urma sa, l'a cercetat şi pre el; şi deşi se părea învinsă şi alungată, dar lăsase în fragedul lui pept acul seu cel veninos. Inima lui învăpăiată 16* 244 245 spre înveţătură l'a dus dela p6lele Carpaţilor drept în sinul Alpilor, la studiile academice politechnice, şi acolo, pe malurile lacului de Zurich, pare-că vedem pre zelosul tiner construind deja în mintea sa naia, cu carea voia se între în oceanul vieţei publice. Dar vai, acul cel veninos continua încet cu încetul trista sa lucrare destruct6re, şi alinările, ce le căută şi le află fiiul iubit la casa părintesca, erau numai ca nisce mici pause în cărarea vieţei, ce'i stetea tot înainte şi ducea tot la vale. Cu mai mare vehemenţă '1 cercetă morbul în anul acesta, el resistâ cu tăria; dar simţind puterile slăbite, la stăruinţele amicilor, în fine totuşi se hotărî a lăsă nâgra străinătate şi a se refugia din nou în limanul casei păriutesci. Luptând cu îndoita greutate a călătoriei şi a b6lei, sosi acasă, obosit, sdrobit, frânt, cu sufletul în buze, şi pe lângă totă buna şi neobosita îngrijire a scumpei mame şi a iubitelor sori6re, după şese cjile de grele suferinţe şi numerând mereu chlele pană la apropiata re'ntâr-cere a mult doritului seu părinte — „mamă dragă, dar n'a venit încă tata?" — pe braţele mamei dete blândul seu suflet în manile Tatălui ceresc, fiind în etate de 21 ani şi adormind lin, ca un prunc sugătoriu la sinul maicei sale. „Plăcut eră Domnului sufletul lui"- — Ve cjicem şi noi V6ue, jalnici părinţi, cu cuventul înţeleptului Solo-mon, — „pentru acesta s'a grăbit a'l scăte pre el din mijlocul reutăţii". Inimile vostre părinţesci sunt aduncite în durere, şi ochii voştri varsă ploi de lacrimi; căci în primăvara vieţei bravul vostru fiiu apune în mormânt. Fiii voştri, fiicele vostre, toţi ai voştri iubiţi şi iubitori eată au alergat din t6te părţile, a plânge împreună cu voi şi din tesaurul iubirei a ve aduce mângâiere. Dar, o mângâiere omenâscă, cât de neputin-ci6să eşti tu pentru dureri ca acâsta! De aceea, jalnici părinţi, rădicaţi ochii inimilor vâstre spre cer, căci acolo e isvorul vieţei, al iubirei, al mângăiărei. Sortea n6stră este în mâna Tatălui ceresc, dela carele, prin carele şi întru carele sunt t6te. Ca părinţi plini de iubire voi aţi făcut tot ce stă în puterea omenâscă pentru fericitul scumpul vostru fiiu; înarmaţi-ve acum cu răbdare creştinâscă şi purtaţi şi acâsta cercare grea, dor cea mai grea, ce v'a întimpinat în viaţă, aducându-ve aminte de cuvântul apostolului, că „de răbdarea lui Iov aţi aucht şi sfârşitul Domnului l'aţi vedut". Veniţi dar cu toţi ai voştri iubiţi şi daţi preaiubitului vostru Nicolae sărutarea v6stră cea mai de pe urmă şi iertarea şi binecuvântarea v6stră părinţâscă, rugând pre Dumne4eu, care l'a iubit şi a scos sufletul lui din mijlocul reutăţii, pentru fericita lui odichna în sinul fericirei ceresci. Şi aşa, începând cu tânguirile n6stre cele pământesci şi înălţându-ne pe aripile credinţei la Tine Părintele nostru cel ceresc, isvorul cel vecinie al iubirei şi noianul cel nesfârşit al îndurărei, Te rugăm cu plecarea genunchilor noştri, priimesce sufletul cel curat al acestui tiner în sfintele Tale mâni şi'l aşâză în sinul fericirei Tale ceii mai bune; ear pre robii Tei, fraţii noştri, cari cu inimile sfâşiate de durere jelesc m6rtea iubitului lor, cercetâză'i cu îndurarea Ta şi'i mângăiă cu mângâierea Ta. Căci tăria n6stră şi cântarea nâstră Tu eşti Domne, şi Te ai făcut n6ue spre mântuire. Amin! 247 XXXI. La îmmormentarea gimnasistului din clasele superiore Ghedeon Henteş.*) „Dilele mele ca umbra s'au plecat, şi ea ca earba m'am uscat!" Psalm 101, vers 13. Astfel cânta, jalnici ascultători, înainte cu trei mii de ani dăruitul de Dumne4eu împerat şi proroc David, când după o vieţă plină de schimbări şi valuri se încredinţase, că tote lucrurile omenesci şi pămentesci sunt fugitive şi curend trecătore, — că mărirea şi puterea, tinereţele şi frumseţea, şi chiar însăşi vieţa, — cu un cuvent tote cele pămentesci sunt deşertăciune. Astfel cântăm, seu doră mai bine voiu 4ice oftăm şi suspinăm şi noi, jalnici ascultători, astădi, privind aici la acest tainic sicriu încununat cu flori, carele cuprinde în sinul seu remăşiţele pămentesci ale unui tiner iubit, plin de vesele speranţe în venitoriu, — o flore de primăvară, d'abiâ eşită din mugur, pre carea mâna cea gerosă a morţii o atinse, o frânse, o scose din stratul cel frumos cultivat al gradinei acestei onorabile case şi familii. Aşa în adever! „Dilele mele" — aşa ne şoptesce acest sicriu — „dilele mele ca umbra s'au plecat, şi eu ca earba m'am uscat!" Nici iubirea cea căldurosă a unui tată ve-duv, înaintat în dile şi cu durere de mamă pentru copiii sei, nici îngrijirea cea frageda a fraţilor şi soro-rilor, cari au priveghiat necontenit la patul durerilor fratelui lor, nici iscusinţa medicilor şi puterea medicamentelor, prin cari sirmanul muritoriu cercă a alină suferinţele sale cele de multe feluri, n'au fost în stare, a adauge încă barem un cot la firul acestei drăgă- *) A se vede nota 30 dela urmă. laşe vieţi tineresci. Şi astfel eată iubitul vostru şi al nostru Ghedeon în f!6rea cea mai frumosă a juniei, în cea mai drăgălaşă etate de doue4eci de ani, sboră din braţele nostre la locaşurile eternităţii, — în etatea, când după cuventul poetului nostru vieţa ar fi se fiă „dulce şi fără suspin", ear pre iubiţii sei familiari 'i lasă în jalea cea mai aduncă. O unde eşti tu, dulce Iisuse, Mântuitoriul lumei, unde esti, ca se Te chiămăm şi aici iubitoriule de omeni, carele ai înviiat odinioră pre fiiul veduvei din Nain ? Căci eată şi aici, ca şi acolo, un tiner, pre care'l duc la gropă! Eată şi aici un tată veduv, precum acolo o mamă veduvă! Eată şi aici, ca şi acolo, planşete şi tânguiri petrundetore! Eată şi aici, ca şi acolo, mulţime de popor din cetate, însoţind pre un tiner iubit pană la mormânt. O fiă-Ţi milă şi aici, precum Ţi-a fost milă acolo, şi 4i Şi acestui tată frânt de durere, precum ai 4is acolo sirmanei mame desnădejduite: „Nu plânge!" Da, fiiul lui Dumne4eu, cela-ce ai şters totă lacrima dela totă faţa celor-ce cred întru tine, 4i Tu acest cuvent, carele numai Ţie unuia Ţi se cade a'l 4ice! Căci mângâierea omenâscă, ca un medicament fără efect vindecătoriu, aici nu are putere. Căci de aţi dâ, iubiţilor, tot ce aveţi mai preţios, vieţa iubitului vostru şi al nostru Ghedeon n'o mai puteţi res-cumperâ, şi ori-ce cuvent omenesc de îmbunare şi mângâiere nu pote domoli focul durerei vostre. „Ra-chila plângând pre fiii sei, nu voia se se mângâie, căci ei nu mai erau!" Di dar Tu acestui tată, carele este întru aduncimea durerei: Nu plânge ! O Tu Preabunule ! Şi Tu în adever ne 4i°i şi noue celor de acum, şi celor de aici acel fericitoriu cuvent; înse durerea nostră e prea nouă, tânguirea prea sgomot6să, aşa încât glasul teu cel dumnedeesc d'abiâ ca un su- 248 249 net de departe străbate la urechile inimilor n6stre. Nu plângeţi! ne c^ici cu rostul Teu cel preaiubit, precum ai djs văduvei din Nain, pre al cărei fiiu l'ai înviiat cu cuvântul teu cel facătoriu de viaţă. Nu plângeţi! ne chei, ca şi ârecând lui Iair; căci fiiul vostru n'a murit, ci dârme! Nu plângeţi! ne 4ici, ca şi ârecând Martei şi Măriei, cari plângeau pre fratele lor Lazar cel mort de patru dhe : înviiâ va fratele vostru! — înviiâ-va fiiul vostru! De aceea, jalnic tată, adânc întristaţi frăţini şi toţi ceice aţi iubit pre adormitul întru Domnul frăţior al nostru Ghedeon, moderaţi întristarea şi jalea vâstră ca âmeni cugetători, cari sciţi, că a muri este sârtea tuturor âmenilor de pe păment, şi ca creştini adeveraţi, cari cred în înviiere şi în viaţa de veci. Cugetaţi, că aşa a fost hotărîrea şi voia Tatălui ceresc, fără de a cărui scire şi voia nu cade o pasere de pe casă, nu pică un fir de per de pe capul nostru. Mân-găiaţi-ve, că redaţi Făcătoriului şi Domnului un suflet bun, blând, nobil şi curat, carele în scurta sa călătoria pe pământ nu v'a causat făr onâre şi bucuria. Mângăiaţi-ve înse şi cu aceea, căci precum ne spune esperiinţa de tâte Zilele, viaţa fără sănătate este un şir de suferinţe, un suspin prelungit cu anii, o sarcină grea pentru cel-ce o pârtă şi un obiect de milă şi rumpere de inimă pentru cei-ce o ved şi nu pot ajuta, şi că astfel Părintele ceresc întru negrăita sa îndurare a făcut capăt suferinţelor şi chinurilor celor nesuferite de preste un an ale iubitului vostru. Mângăiaţi-ve, că voi, ca părinte cu durere, ca frăţini şi consângeni aţi împlinit, fiăcare în partea sa, sfintele vâstre datorinţe triste faţă cu adormitul, necruţând, pecât v'a fost cu putinţă, nici spese, nici ostenele de ori-ce fel, pentru a'i recâştigă sănătatea sâu barem a alină durerile şi suferinţele lui. Şi în fine mângăiaţi-ve, că precum în cursul îndelungatei lui bale, aşa şi la capetul vieţei lui pământesci v'aţi îngrijit cu tată consciinţa de creştini evlavioşi, ca iubitul vostru fiiu şi frate se se provâdă cu sfintele taine ale lui Christos, şi în calea vecîniciei se iee cu sine merindea cea arvunitâre de mântuirea sufletului a celui-ce a dis: ,, Cel-ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, întru mine petrece şi eu întru dânsul!" (Ioan 6, 56). Şi aşa, taică iubit şi preaiubit, — aşa Zice bunul teu fiiu prin rostul meu, — eată fără veste, la timp cu totul neasceptat, a sosit momentul despărţirei mele de tine, pre carele după Dumnedeu te-am avut mai aprâpe de sufletul meu. 0 vină încă odată la acâstă casă tăcută a fiiului teu Ghedeon, spre a priimi dela dânsul sărutarea cea mai de pe urmă. „Scumpul meu tată!" — „Scumpul meu fiiu!" — cât de curând a trebuit se fiă despărţirea nâstră! Eu, Zice fiiul, eu credeam, ba speram cu siguritatea cea fericită a juneţei, ca după multele şi nenumăratele ostenele, ce ai făcut tu pentru buna nâstră crescere, instruire şi norocire, împreună cu iubiţii fraţi şi sorori remaşi în viaţă, se'ţi înveselim şi îndulcim barem sâra vieţei, care viaţă ţi-a fost ursită a o petrece în tristă văduvia şi singurătate, şi se'ţi mai ştergem din ochi acele peraie de lacrimi, cari cu deosebire dela trecerea din viaţă a iubitelor fiice căsătorite şi a bunei nostre maice nu s'au mai curmat. DumneZeu înse în svaturile sale cele nepătrunse a dispus, ca nu eu, fiiul teu cel mai mic, să închid odiniâră ochii tei cei întunecaţi de bătrâneţe, ci tu să închiZi ochii mei cei tineresci. Tu, după DumneZeu, ai fost îngrijirea şi mângăiarea şi bucuria vieţei mele; şi eu sirmanul cu nimic să nu'ţi pot resplăti atâta iubire? Nici barem cu cununa maturităţii, cu carea în curând spe* 250_ ram a te pute îmbucura? Ba da! Voiu ruga pre Părintele îndurărilor, se'ti dee tăria şi răbdare creşti-nâscă, ca loviturile cele grele ale unei ursite atât de maştere se le poţi învinge. II voiu ruga, se ţină pre iubiţii mei fraţi şi sorori, cumnaţi şi cumnate şi ceilalţi ai noştri iubiţi, ca se te poţi bucura şi mângăiâ de dânşii, şi vedând fericirea lor, se mai uiţi nefericirile trecutului teu! II voiu rugă, se-ţi dea a petrece ceealaltă vreme a vieţei cu pace, sănătate, linisce şi mulţemire sufletâscă. Ear când Tatăl ceresc va binevoi a te chiămâ şi pre tine la viaţa cea mai înaltă, ce mi se arată şi mi se deschide mie acum, se te învrednicâscă a servi Lui şi la altarul cel nefăcut de mâni omenesci, colo în biserica Ierusalimului celui de sus, ca un bun ispravnic al lui Iisus Christos. Ear acum permite-mi, a'ţi mai săruta încă odată, pană a nu eşi din casa părinţâscă, manile cele bărbate, cari fără obosâlă au lucrat şi au muncit diua şi nâptea pentru binele nostru. A sărută iubiţii tei ochi, cari ca d6ue stele luminose au prive-ghiat din apropiere şi din depărtare asupra nostră a tuturor, ca se fim păziţi de tot reul. A sărută buzele tale cele iubite, cari de mici, de când începurăm a gângăi, ne-au înveţat pre toţi, şi mai mult decât pre toţi pre mine cel crescut fără mamă, a rădica manile n6stre cătră cer, a ne ruga cu umilinţă lui Dumnedeu şi a trăi în lume cu modestia, cu dreptate, cu cinstire cătră tot omul. Da, încă odată şi încă odată 'ţi mulţemesce inima mea ca lacrimi ferbinţi pentru tot binele: iubirea şi răbdarea, bunătatea şi mila, înveţătura şi îngrijirea, ce ai făcut cu mine fiiul teu în scurta mea vieţă. Iartă, te rog cu totă ferbinţela sufletului meu, iartă pre fiiul teu Ghedeon de tote, câte ca un tiner fără espe-riinţă ţi-a greşit dela nascerea sa pană la resuflarea 251 cea mai de pe urmă, şi'i dă părinţâscă ta binecuvântare, carea, se-1 însoţâscă pană la tronul dumnedeese. Dar ce voiu djce cătră voi, iubiţi fraţi, iubite sorori? Voi eraţi în asceptare, ca iubitul nostru frate mai mare, pre carele încrederea şi iubirea onoratei nostre comune bisericesci de aici l'a ales a fi sprijin şi ajutoriu ostenitului nostru taică, în curând se ve chiame pre toţi la ospeţul seu de nuntă la casa părintesca, — şi eată fratele mai mic apucă înaintea celui mai mare, şi ve gătesce un ospeţ neasceptat, nedorit! 0 lume 'nşelătore! Noi asceptăm bucuria, şi tu ne aduci întristare; asceptăm întâlnire veselă, şi tu ne aduci despărţire cu durere; asceptăm viaţă îndelungată şi fericită, şi tu ne aduci morte timpuria, — ca o brumă cumplită în mijlocul primăverei! Eată, iubiţi frăţini, rudenii şi prietini, eată ce ospeţ v'am gătit voue ! Mireasa mea m6rtea, regina lumei; steagurile mele praporii bisericei; musicanţii clopotele şi chorul funebral al amicilor mei; naşii mei preoţii învestiţi în negru; nuntaşii mei numerosul popor, ce binevoiesce a me însoţi; camera de nuntă sicriul; casa de zestre, ce mi-o zidesce tata, mormântul! Da, acolo, acolo la sinul maicei comune, carea ne-a născut şi iarăşi ne priimesce la sine, acolo voiu se aflu şi eu odichna aceea, carea mai bine de un an o am căutat în tote părţile, şi nu o am putut afla. „Acum" — după cuvântul cântărei nostre bisericesci — „acum m'am odichnit şi am aflat uşorare multă; că m'am mutat din stricăciune şi m'am dus la vieţă!" Deci priimiţi, iubiţilor, priimiţi sărutarea cea mai de pe urmă, de despărţire, a fratelui vostru ; priimiţi frăţâscă mea mulţemită pentru totă iubirea şi îngrijirea, ce aţi avut deapururea cu mine, şi da-ţi-mi frăţâscă vostră iertare pentru t6te, câte v'am greşit în scurta mea viaţă. Retnas-bun, iubite frate 252 Ioane, carele socotind întru nimic greutăţile unei îndelungate călătorii, ai alergat din mare depărtare la ultima mea îmbrăţişare! Remas-bun, iubite sorori Mariă şi Paraschivă, cari cu iubire de mamă aţi ostenit pentru mine şi aţi căutat a alina durerile şi suferinţele mele! Remas-bun, iubiţi fraţi Iliă şi Isaia, cari aveţi se fiţi toiagul bătrâneţelor iubitului nostru taică! Remas-bun, iubiţi cumnaţi asemenea fraţilor, Ioan, Petru şi Iliă, tustrei miniştri ai sântului altar, şi Ioan, oficial public al unei respectabile comune vecine! Remas-bun în fine, iubiţi unchiu şi mătuşă, şi t6te rudeniile, prietinii şi cunoscuţii; Dumnedeu se fiă cu voi cu toţi! Dee cerul, ca vieţa vâstră se fiă mai serină, decum a fost a iubitului nostru tată, carele a dat pământului atâte jertfe scumpe! Fiă, ca bunul DumneZeu se ve facă parte de prunci bravi şi buni, şi se ve scutâscă de acea durere, de carea e rănită inima părintelui nostru, ca după ce ne-a crescut ani îndelungaţi prin şcâle străine, se ne vâdji maturisând morţii, precum a fost ursita mea. Remas-bun, fraţi şi sorori şi toţi ai noştri iubiţi, pănăcând Domnul vieţei şi al morţii va binevoi a ne reîntruni colo la sine, întru împărăţia sa cea fără de mârte! Eară vâue, onoraţi ascultători şi privitori, onorabili preoţi de tâte confesiunile, onoraţi cetăţeni fără deosebire de naţionalitate şi credinţă, rudenii, amici şi cunoscuţi, mari şi mici, bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, ve mulţemesc din inimă pentru acâstă iubire, ce aţi arătat cătră mine şi jalnica mea casă părintâscă. Şi ve rog pre toţi şi pre tâte, ca de ceea-ce ca un tiner nesciutor v'aş fi greşit în puţina mea viaţă, să binevoiţi a me iertă cu dragoste creştinâscă, ca şi DumneZeu preaînduratul să ierte greşelile vâstrş. 253 Şi acum, pământ sânţit, în care odichnesc osemintele părinţilor şi fraţilor noştri, priimesce-me şi pre mine, ca pre un sirman călătoriu, obosit de greutatea Zilei înnuorate a tristei mele vieţi; priimesce-me întru odichnă ta şi-mi fă loc la sinul maicei mele, pre carea abia o am cunoscut. Eară Tu, Părintele nostru cel ceresc, carele m'ai rechiămat la Tine în flârea juneţei mele, plecându-se ca umbra Zilele mele, şi viaţa mea uscându-se ca earba, fă şi sufletului meu parte de plaiurile cele deapururea tinere, verZi şi înflorite ale vieţei de veci, carea este la Tine, iubitoriule de âmeni. Amin! 255 XXXII. La îmmormentarea elevei din şcola de fete a Asociaţiunei Sofia David. *) Din grădina cea veselă a iubitului tinerului nostru institut de fetiţe, mârtea, secerătârea cea neadormită, a tăiat fără veste o drăgălaşă floricică încă în mugur. Da, tu iubită copilită a munţilor apuseni, ai căror fii au fost şi sunt dintre cei mai zeloşi sprijinitori ai acestui preţios institut, clădit din sudarea sirmanului nostru popor, — tu ai fost chiămată a fi primiţia, pârga de jertfă, ce sortea comună a ome-nimei cere şi dela acesta nobilă plantaţiune, ca dela tot, ce este pământesc. Eară noi, onoraţi jalnici ascultători, ne-am adunat în număr atât de considerabil la acâstă tristă serbătore, ca să încununăm cu flori şi să petrecem la locul de odichnă cu cântări şi lacrimi pre acâstă drăgălaşă jertfă, cerută dela noi; căci sufletul ei, ca profumul unei suave viorele de primăvară, se înalţă de aici, de pe pământul înghiă-ţat, la regiunile cele deapururea înflorite ale raiului. Ne-am adunat, ca cu toţii dimpreună se rugăm pre părintele îndurărilor, ca pentru cruntele ostenele, ce le aduc fiii poporului nostru pentru acest paladiu al educaţiunei fiicelor lor, să se îndure, a fi cât de rare jertfele cele durerâse de felul cestei de acum. Ne-am adunat, ca prin compătimirea şi condurerea nâstră frăţâscă se aducem posibila mângâiere a sufletelor nâstre acestui iubit frate al nostru, pre carele dragostea de părinte l'a transportat, ca pe aripile vântului, dela marginea estremă a ţerei aici, la patul durerilor iubitei sale copile. Dar vai ce revedere! In momentul, când doiosul tată întinse braţele iubitâre, ca *) A se vede nota 31 dela urmă. să cuprindă pre mult dorita brava sa copilă, şi să o apere de tote relele, ea se află deja în momentele acelea supreme, sfinte, pământesci-ceresci, când buzişârele nevinovate se deschideau, spre a demite sufletul cel curat, ce se despărţiâ de trupşorul plăpând şi frânt de dureri! însă vai cât de puţină, cât de neputinciâsă ar fi mângâierea nâstră omenâscă, dacă ea n'ar putâ scote apele sale din isvorul cel deapururea curgă-toriu al cuvântului vieţei de veci, al credinţei în DumneZeu! De aceea, iubitul jalnicul nostru frate, împreună cu iubiţii copilaşi, cari te încungiură, nu cu cuvinte omenesci ne apropiam de tine în aceste momente de grea cercare, ci cu puţine cuvinte din cuvântul cel nesecat şi deapururea viu al lui DumneZeu. Adu-ţi aminte, jalnic părinte al acestui ângerul sbu-rat din braţele tale, adu-ţi aminte de dreptul acela Iov din legea vechia, carele perZând tâte averile sale şi în cele din urmă şi pre fiii sei, a rădicat inima sa şi manile sale spre cer şi a Zis: „Domnul a dat, Domnul a luat; precum a plăcut Domnului, aşa a şi făcut: fiă numele Domnului binecuvântat!" (Iov 1, 21). Adu-ţi aminte, cum Apostolul Iacob laudă şi măresce pre cei-ce au suferit: „Luaţi esemplu, fraţii mei, de patimă rea şi de răbdare îndelungată pre prorocii, cari au grăit cu numele Domnului!" „Căci eată — Zi°e — fericim pre cei-ce au răbdat; pati-mele lui Iov le-aţi auZit şi sfârşitul Domnului l'aţi văZut!" (Iacob 5, 10—11). Adu-ţi aminte, cum însuşi Domnul şi Mântuitoriul nostru ne învaţă răbdare şi resignaţiune lără cârtire, ZiceiKm-ne: „Cel-ce va răbda pană în sfârşit, acela se va mântui" ; ear pre cei curaţi cu inima, adecă pre cei-ce sunt asemenea acestui ângerel, 'i fericesce, promiţându-le, că aceia vor vedâ pre DumneZeu! Grrea, adeverat, grea este perderea ta, şi profundă durerea ta, cea de acum şi 2B6 257 cea din trecut, carea se desceptă din nou prin cesta de acum, precum ecoul din munţi, ce părea adormit se desceptă de nou şi de nou la vocea strigătoriului! înainte cu doi ani tu ai dat pământului pre iubita scumpa ta soţia, remănend încungiurat de opt prunci, toţi încă necrescuţi, toţi încă menunţei, întincjend mânuţele lor neputinciose spre sorele cel fără semen al iubirei de mamă, ce le apunea. Şi acum, când ca văduv cu nespuse ostenele şi jertfe ţi-ai împră-sciat copilaşii prin străinătate, ca se le dai o crescere cât mai bine îngrijită, eată-ne siliţi a te chiămâ aici, nu ca altădată la un vesel maial, la un îmbucurătorul esamen, ca se asculţi la respunsurile copilei tale atât de talentate, atât de brave, ci la jalnica serbare a îmmormentărei iubitei tale Sofii! Dar cu t6te acestea (p şi tu întru inima ta ca dreptul acela din vechime, care t6te le-a priimit cu mulţemită ca din mâna lui Dumne4eu! Mângăiă-te şi tu cu împlinirea consciinţiosă a datorinţelor tale părintesci, ca servul cel credincios din evangeliă, carele îmmulţise talanţii Domnului seu! Liniscesce-te şi tu cu cuventul, ce l'a 4^9 fiiul mi Dumne4eu lui Iair şi casei lui, cari plângeau mortea fiicei lor, şi prin acesta tuturor părinţilor celor întristaţi: „Nu plângeţi, că feciora n'a murit, ci dorme!" Da, bunul nostru frate şi îm-preună-părtaş mântuirei întru Christos, da, fiica ta n'a murit, ci dorme! A adormit aici pe păment, spre a se desceptă acolo sus, în împărăţia lui Dumne4eu cea netrecătâre, la carea o chiamă însuşi Mântuitoriul lumei, dicendu'ţi: „Lăsaţi pruncii se vină la mine, că unora ca acestora este împărăţia cerurilor!" Şi aşa iartă pre iubita, blânda, sirguit6rea şi buna ta Sofia, iartă-o din suflet părintesc de t6te, ce ca o copilă neverstnică îţi va fi greşit în frageda sa vieţă păruentescă de 13 ani! Priimesce împreună cu voi, doriţii dragii ei frăţiori şi soriore, de aici şi de acasă, şi cu toţi ai sei iubiţi: unchi şi mătuşe şi t6te rudeniile, priimiţi sărutarea ei din urmă, şi apoi o aşezaţi spre odichna eternă aici, în acest păment binecuvântat, deşi departe de iubitul sin al maicei sale; căci după cuvântul psalmistului „al Domnul e pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei-ce vieţuesc în-tr'ânsa". (Ps. 23, 1). De asemenea ve 4ice buna elevă remas-bun vdue, stimaţi profesori, stimate profesare dela acest institut, părinţii ei spirituali, mulţemindu-ve pentru iubirea şi îngrijirea v6stră de dânsa, în cele trupeşei şi în cele sufletesci. Ear v6ue, iubite eleve ale institutului, voue bunele ei soriore, cari o-aţi iubit în viaţă, cari la eşirea ei dintre voi o petreceţi cu lacrimele vostre, cari aţi prefăcut acest sicriaş în strătuleţ de flori, voue buna v6stră conscolăriţă Sofia David ve 4ice doiosul ultimul seu "adio, rugând pre Dumne4eu pentru viaţa şi sănătatea v6stră, ca prin diliginţă şi purtări bune se deveniţi poddbe neamului vostru şi bucuria şi mângâiere părinţilor voştri! în fine ve mulţemesce adormita brava n6stră elevă tuturor, bărbaţi şi femei, cari aţi versat aici o lacrimă de iubire pentru dânsa, copila cea orfană de mamă, străină şi p6te multora din voi chiar necunoscută, implorând dela Părintele ceresc resplătirea iubirei vostre crestinesci. Şi aşa, suflet curat şi nevinovat, înt6rce-te la Domnul, carele bine a voit ţie, şi împreună cu ân-gerii Lui cei fericiţi te îndulcesce de vederea feţei Lui ceii neapropiate! Căci Lui Unuia, făcătoriului tuturor, se cuvine cântarea n6stră de laudă şi de mulţemită şi de preamărire pentru t6te, câte a făcut şi face cu noi şi cu t6te făpturile sale, în cer şi pe păment! Amin! Iii. -=>6>&®«<ă<=—— 17 259 XXXIII.* La îmmormentarea unui preot betrân. „Preoţii Tei, Domne, se vor îmbrăcă întru dreptate, şi cuvioşii Tei cu bucuria se vor bucură". Psalm 131, v. 9. O datorinţă tristă ne-a întrunit, jalnici ascultători, astăch' aici, în respectabila comună P., la una din onorabilele ei case preotesei, întru acest sânt locaş, care evlavia v6stră şi a fericiţilor voştri părinţi l'a rădicat şi l'a înfrumseţat spre mărirea lui Dumnezeu şi spre căutarea mântuirei sufletelor omenesci. Da, o serbătâre de jale este, la carea ne-am adunat astăZi aici într'un numer atât de mare, precum de sigur arareori vor fi mai veZut aceste tăcute locuri. Acesta o spun feţele cele triste ale vâstre ale tuturor; acesta o spun lacrimele şi tânguirile cele amare ale acestei onorabile familii preotesei; acesta o spune sunetul cel jalnic al clopotelor bisericei, cari pare-că şi ele iau parte la durerea nâstră a âmenilor; acesta ni o spune însăşi acesta casă a lui DumneZeu, carea aude astăZi aici tot glasuri străine şi pare-că ascâptă şi tot asceptă se audă şi glasul acela iubit, carele de 32 ani erâ îndatinată a'i auZi, şi care neauZindu'l, pare-că întrebă, — asemenea copiilor remaşi singuri : Unde este, unde este tatăl nostru? Aşa, iubiţi fraţi, iubite sorori: bunul şi blândul vostru părinte şi in-grijitoriu, iubitul vostru preot betrân, zelosul şi înţeleptul vostru paroch primar şi al nostru stimat frate în Christos C. ese astăZi din mijlocul nostru. Eară noi, urmând îndemnului iubirei creştinesci, ne-am adunat din t6te părţile, ca se mai vedem odată faţa lui cea iubită, se'i dăm sărutarea despărţirei şi se'l însoţim pană la uşa mormântului, ce i s'a deschis şi după intrare iâr se va închide, pănăcând la obstâsca înviiere o va rădică însuşi Iisus Christos. Aşa iubiţilor! Gura cea blândă, carea în 32 ani v'a vestit cuvântul lui DumneZeu şi a înălţat la cer oftările şi rugăciunile vâstre, a amuţit. Ochii cei luminoşi, cari priveghiau asupra familiei acesteia în jale şi asupra acestui întristat popor, s'au stins. Mâna cea onorată, carea cerea binecuvântarea Domnului preste voi, a amorţit. Inima cea bună părintâscă, ce a iubit atât de mult pre acest popor, a încetat a mai bate aici pe pământ, şi viaţa acâstă, carea după cântarea nâstră bisericâscă, auZită cu puţin mainainte, este umbră şi vis, pentru dânsul s'a sfârşit! Dacă însă privim asupra acestei vieţi, cât a fost de iubită şi de cu bunăcuviinţă, şi cu deosebire asupra onorabilei preoţii, cu carea adormitul din darul lui DumneZeu a fost împodobit, apoi Zicem cu mângâiere, că presbiterul C, deşi trupesce a murit şi apune astăZi dela ochii noştri, totuşi sufietesce n'a murit, ci viuâză şi va viuâ în aducerea-aminte a acestui popor, a acestei comune pană la timpuri îndepărtate. Căci afară de nemurirea sufletului, carea după învăţătura nostră creştinâscă cu bucuria o credem şi cu mângâiere o mărturisim, este şi o nemurire a numelui-bun, şi întru acâstă omul, carele după cuvântul psalmistului „a umblat in legea Domnului", vieţuesce şi după eşirea sa din viaţa pământâscă; pentrucă toţi, cari l'au cunoscut şi s'au îndulcit de rodurile bunătăţii lui, 'i pestrâză cu scumpătate memoria din neam în neam. Şi între aceşti buni şi drepţi şi cuvioşi, a căror mârte după cuvântul scripturei „este scumpă înaintea Domnului", între aceşti âmeni, jalnici ascultători, este a se numerâ şi fericitul no- 17* 260 261 stru frate şi al vostru părinte întru Christos C. Născut aici în comună din onorabilii părinţi, ambi trecuţi din vieţă, Oprea şi Măria, la 6 August 1830, tinerul C, după pregătirea de lipsă din şc61ă, şi după căsătoria sa cu I. fiica on. Paroch de pe atunci R., fiind în etate de 28 ani, se învrednici de s. taină a preoţiei, ce o priimi la 21 Maiu — 4ma ss- împeraţi şi întocmai cu apostolii Constantin şi Elena — a anului 1858 din manile fericitului marelui nostru Archiepiscop şi Metropolit Andreiu. Căsătoria lui a durat întru mul-ţemire şi fericire 23 ani şi a fost dăruită cu mai mulţi prunci, dintre cari unii încă în etatea prunciei au sbu-rat din braţele părinţesci la cuiburile ceresci; dintre aceştia 4: Măria căs. presb. M.; C, cleric absolvent şi canditat de preoţia; Anna căsăt. Opriş, şi Marina, jalnici şi nemângăiaţi încungiură astă4i sicriul bunului lor tată, întocmai precum înainte cu 9 ani îmbrăţişau sicriul iubitei lor mame. Ear cum a purtat iubitul nostru păstor sufletesc preoţia sa, cum a păstrat darul cel sânt, ce l'a priimit, cum a îmmulţit talanţii daţi lui dela Domnul, — sunteţi martori voi toţi, întreg poporul acesta, care'l jelesce ca fiii cei buni pre bunul lor părinte. Da, întru densul s'a plinit cuventul prorocului şi împăratului David: „Preoţii Tei D6mne se vor îmbrăca întru dreptate, şi cuvioşii Tei cu bucuria se vor bucură", — adecă cu bucuria cea sântă a credinţei şi a faptei bune. Biserica, carea este sbrtea şi partea de moşia a preotului, o-a cercetat, o-a gri-jit şi o-a ţinut în bună renduielă; şcola şi crescerea cea bună a tinerimei o-a înaintat şi înălţat; poporul seu l'a iubit, l'a grijit şi l'a păstorit întru frica lui Dumne4eu; şi decă acesta s. biserică se bucură astă4i şi în cele materiale de o stare mai bună, ba chiar demnă de laudă, partea cea mai mare de ostenelă şi de merit compete fericitului nostru frate, carele a crescut, ba mai mult, a în4ecit isv6rele ei de venit. Şi acum, deşi capetul vieţei lui, mai ântâiu cu tristă vedu-viă şi în cei doi ani din urmă şi cu sdruncinarea sănătăţii, a fost greu şi amar, totuşi se potrivesce şi la densul cuventul, ce s. Apostol Pavel îl c^ise la capetul vieţei sale despre sine însuşi: „Luptă bună m'am luptat, cursul l'am plinit, credinţa o am păzit; şi acum ce este mai mult, alesu-mi-s'a mie cununa dreptăţii, carea mi-o va da mie Domnul în diua aceea, dreptul judecătoriu; şi nu numai mie, ci şi tuturor celor-ce iubesc aretarea Lui!" (II. Tim. 4, 7—8). Şi aşa, iubiţii mei copii — 4i°e adormitul prin rostul meu — iubiţii mei copii, voi, cari dela Dumnezeu sunteţi cei mai de aprope ai mei pe păment! Preste 12 c^ile se plinesc 9 ani, decând cu nenumărate lacrimi, ale mele, ale v6stre, a tot poporul, am dat pământului pre iubita scumpa vostră mamă. Astă4i eată 'i urmez şi eu, şi acum voi remâneţi aici lipsiţi de amândoi părinţii voştri, orfani de mamă, orfani de tată, scoşi cu totul de sub aripile cele încăl4it6re ale iubirei părinţesci. O inima mea se rumpe de acâsta durere! O cât de mult doriam şi eu, ca fiăcare părinte, a ve vedâ pre toţi vârstnici, aşezaţi şi norociţi în viaţa vostră! Dacă înse Dumne4eu a binevoit a me chiămâ dintre voi, eată 4*° ?i eu< precum ne-a învăţat însuşi Domnul şi Mântuitoriul nostru Iisus Christos: „Părinte, de este cu putinţă, tracă dela mine păcharul acesta; însă nu precum voiesc eu, ci precum Tu voiesci!" în starea cea tristă şi necăjită a veduviei mele, după Dumne4eu, voi şi iubitul meu popor aţi fost bucuria şi mângâierea inimei mele. Şi acâsta şi mai mult, decând au venit asupra mea neputinţele cele grele, ce m'au asceptat în cei doi ani din urmă, când trebuia se strig şi eu cu prorocul: „Că s'au stins ca fumul dilele mele, şi dsele mele ca uscă- 262 263 ciunea s'au uscat!" Eară acum, mărire Ţie Domne, tote s'au sfârşit, tote durerile mele au încetat! Căci Tu, Preaîndurate, întru negrăita Ta bunătate şi iubire de âmeni, însuţi cu mâna Ta cea atotputernică ai scurtat firul suferinţelor mele, şi m'ai chiămat a me odichni şi a află uşurare, mutându-me din stricăciune la nestricăciune şi ducendu-me din mârte la viaţă. Eară voi, iubiţii mei, remâneţi în grija Tatălui ceresc! Pestraţi frica Lui deapururea întru inimile vâstre, aducându-ve aminte, că cei-ce caută spre Domnul, nu se vor lipsi de tot binele. Priimiţi ultima sărutare şi binecuvântare a tatălui vostru celui mult-pătimitor; pestraţi întru onâre memoria părinţilor voştri, şi îndurarea Domnului se ve întimpine pre voi în tâte dalele vieţei vâstre. Dar eu prin darul lui DumneZeu mai am o familia; şi aceea, dată mie de sus, sunteţi voi, iubitul meu popor, pre cari prea mult v'am iubit, decât a putâ eşi dintre voi fără a ve c]ice un cuvânt de despărţire. Din darul Tatălui ceresc 32 ani am servit acestui sânt şi dumneZeesc altar; 32 ani v'am vestit cu smerenia cuvântul lui DumneZeu; 32 ani v'am chrănit cu pânea cea cerâscă a ss. taine ale lui Christos. Pre pruncii voştri, rădicându-i în braţele mele, cu bucuria i-am adus la Christos prin s. botez; pre tinerii voştri prin învăţătură creştinâscă şi prin binecuvântare i-am pus în calea căsătoriei curate şi plăcute lui DumneZeu; pre reposaţii voştri, plângând împreună cu voi şi iarăşi împreună cu voi mângăin-du-me pre mine şi pre voi din cuvântul lui DumneZeu, i-am petrecut la odichnă mormântului, întru nădejdea înviiărei şi a vieţei de veci. Ear acum eată a sosit ceasul despărţirei nâstre, şi după cuvântul Ap. Pavel „de acum nu veţi mai vedâ faţa mea voi toţi, pe la cari am trecut propoveduind împărăţia lui Dum- neZeu". Remas-bun dar, iubitul meu popor, remas-bun tuturor din partea preotului vostru betrân, bătrân însă mai mult după necasuri şi suferinţe, decât după ani! Păstraţi cinstirea şi iubirea şi frica lui DumneZeu întru inimile vâstre; căci acelea sunt temelia cea neclătită a fericirei omului, precum aici pe pământ, aşa şi acolo sus, dincolo de mârte şi de mormânt. Pestraţi întru voi iubirea frăţâscă, îngăduinţa, bărbăţia, dreptatea, curăţia inimei, ca se ve faceţi vrednici de iubirea lui DumneZeu şi de stima âmenilor. Păstraţi învăţăturile şi poveţele cele bune, ce după talanţii priimiţi dela DumneZeu eu şi cei îm-preună-slujitori cu mine vi le-am dat în tot cursul vieţei vâstre. Dar păstraţi împreună cu acestea şi iubirea mea, a păstorului vostru sufletesc, şi arătaţi acâstă iubire şi remaşilor mei, şi cu deosebire acestor doi orfani încă nechivernisiţi, pre cari acum la eşirea mea din viaţă, în lipsa de tată şi de mamă, 'i încredinţez, după DumneZeu, dragostei vâstre. Şi cu acestea încă odată remas-bun, iubitul, bunul şi muncitoriul meu popor, tuturor, mari şi mici, betrâni şi tineri, bărbaţi şi femei! Şi precum ârecând prorocul Samuil înainte de mârte a adunat pre poporul lui Israil şi i a poftit pre ei se mărturisâscă pe faţă, dacă a asuprit sâu neîndreptăţit pre cineva cu ceva, ca se îndrepte: (II. împ. 12, 3—4). aşa ve rog şi eu pre voi, cei între cari m'am născut şi am crescut şi am petrecut viaţa mea, ca dacă am superat pre cineva cu ceva, se iertaţi pre păstorul vostru sufletesc de tâte, ce din neaj unsele firei omenesci v'ar fi greşit în viaţa sa, şi priimiţi acâstă iertare părintâscă aici, în casa lui DumneZeu, la marginea mormântului, la hotarul dintre cele dâue lumi: văZută şi nevăZută, şi din partea mea. Ear DumneZeul păcei se fiă cu voi deapururea, şi se ve crâ-scă şi 'ntărâscă întru tote cele bune şi bineplăcute Lui! 264 Acum înse lăsaţi-me se odichnesc, căci greu a fost drumul de preste 60 ani ai călătoriei mele pămentesci. Şi aşa ve rog pre voi, fraţii mei iubiţi întru Domnul, cari aţi ostenit la petrecerea mea, ca cu mângăiosele cântări duchovnicesci, cu cari s. nostră religiune în-soţesce pre cei reposaţi, se îngropaţi trupul meu cel obosit aici lângă casa lui Dumnecjeu, carea a fost bucuria sufletului meu, aici lângă fericita mea soţia mersă înainte, carea a fost ajutoriul dat mie dela Dumne4eu. Şi astfel lăsaţi-ne se odichnim, precum de demult cuvioşii Ioachim şi Anna, moşii după trup ai lui Christos, a căror pomenire o am săvârşit eri. Eară Tu, Domnul meu şi Dumne4eul meu, la al cărui sânt altar m'ai chiămat a servi în timpul 4'lelor mele pămentesci, cari Tu mi le-ai măsurat cu palma Ta cea începătore de vieţă, priimesce sufletul meu întru mărirea împărăţiei Tale, şi me învrednicesce a căntâ Ţie împreună cu toţi cei bineplăcuţi Ţie din veac, cu cuventul psalmistului Teu: Preoţii Tei, Domne, se vor îmbrăcă întru dreptate, şi cuvioşii Tei cu bucuria se vor bucura. Amin! XXXIV.0 La îmmormentarea unui preot tiner. „Dis'a Domnul Domnului meu: Tu eşti preot în veac după rendu-iala lui Melchisedec". Psalm 109, 4. încă nu s'a uscat glia de păment, carea înainte cu doue săptemăni o puserăm pe peptul fericitului nostru fiiu şi frate P., şi încă nu s'au închis isvorele lacrimelor, ce au versat toţi iubiţii aceluia pentru apunerea lui dintre dânşii, şi eată m6rtea, duşmana cea neîmpăcată a tot ce viază, de nou ciocni la uşa onoratei familii M! Eată după-ce cu puţine <^.ile înainte glasul ei resunâ cătră un iubit fiiu şi membru al familiei, acum deja se adresâză şi cătră altul. Şi eată acest altul este iubitoriul şi iubitul părinte al familiei sale şi totodată iubitoriul şi iubitul părinte al acestei onorabile comune crestinesci, carea în 3Vs ani de două ori a fost chiămată a se îmbrăca în negru şi a jeli pre păstorii ei sufletesci. Astfel, jalnici ascultători, ne-am adunat astă4i întru acâsta sfântă lui Dumne4eu, ca întru acâsta nuo- r6să 4i a celei mai frumâse luni a anului să săr-băm cea mai nuorosă şi mai tristă serbătore a frumosei vieţi omenesci: despărţirea de noi a unui iubit frate! Căci aşa a fost, Părinte ceresc, aşa a fost sântă voia ta, fără care nu cade nici un fir de păr de pe capul nostru. Pentru-că, după cuvântul apostolului iubitului Tău fiiu, al Domnului şi Mântu-itoriului nostru Iisus Christos, nimeni nu trăiesc sieşi şi nimeni nu m6re sieşi; ci de trăim, Domnului trăim, şi de murim, Domnului murim. Da, căci al Domnu- itn intrrirtiii 266 267 lui e pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei-ce vieţuesc întrânsa. Astfel a fost chiămat şi tinerul nostru frate în Christos M., ca dela culmea vieţei pămentesci, în verstă de 43 de ani, se se pog6re iarăşi în pământul, din carele suntem luaţi. Născut la anul 1851 din părinţii M. şi S., economi de aici, şi acum amândoi re'ntorci la părinţii lor, pruncul M. a fost dat la înve-ţătură; şi terminând studiile pregătitâre, a fost prii-mit la cursul clerical, ca se se pregătâscă de tagma preoţiei, — de statul, ce atât de frumos '1 zugrăvesce Psalmistul când dice : „Preoţii Tei Dâmne, se vor îmbrăcă întru dreptate, şi cuvioşii Tei cu bucuria se vor bucura!" Căci dreptatea şi bucuria şi fericirea este, a chiămâ poporul la Christos şi a'i areta calea fericirei! — Ajungând la vârsta cuvenită, adormitul păşi la sânta taină a căsătoriei, şi Dumnedeu i ordină soţia vieţei pre fiica M. a vrednicului preot C. al acestei obşti creştinesci, pre care înainte cu 3'/2 ani iar din acâstă sântă casă '1 petrecurăm la mormânt. Cu acâstă bună soţia petrecu în fericită căsătoria 18 ani şi avură ambi bucuria, a vedâ casa şi masa lor încungiurată de 4 prunci, — de aceste tinere odrasle, cari au fost chiămate vai atât de timpuriu, a încungiurâ împreună cu maica lor acest tăcut sicriu. Astfel purtă adormitul nostru frate M. mai ântâiu lângă fericitul seu taică-socru, apoi împreună cu onoratul seu „frate actualul paroch, vrednicia preo-ţâscă 18 ani, pănăcând, cuprins de o bală periculâsă, a fost silit a se retrage, ear înainte cu dâue (hle şi-a dat duchul în manile Creatorului. Eată-ne dar adunaţi cu toţii la acest sfânt loc, ca se plângem şi noi înpreună cu cei-ce plâng, şi se le cerem mângâierea cea dela Dumnezeu, — mân- gâierea, carea singură e în stare a alina durerea acestei despărţiri. Dar de unde voiu începe acest cuvânt de mângâiere eu, carele înainte cu 33 ani am fost chiămat a cbce un semene cuvânt tot în onorata casă a familiei M., când am luat din braţele jalnicilor părinţi pre iubitul lor fiiu I., încă în flârea vieţei, în primăvara juneţei, eu, carele înainte cu 13 ani am îngropat pre mama cea bună a casei şi familiei, preotâsa I. şi înainte cu 3y2 ani tot dela acest sfânt lăcaş şi tot cu unii din aceşti stimaţi împreună-slujitori am luat remas-bun iubitului părinte, trupesc şi sufletesc C. de cătră copiii sei, acum de tot orfani şi de cătră poporul seu atât de mult iubit. Astfel vin la ordinul de sus şi astăcji, ca un sol trămis dela cel-ce placă cu corabia veciniciei cătră cei râmaşi pe malul vremelniciei, ca se le aduc cea din urmă a lui salutare şi rugare, a nu fi dat uitărei. Cătră tine, di°e fericitul călător, — cătră tine sbâră mai întâiu ochii mei, iubită M, carea mi-ai fost rânduită dela Dumnecjeu soţia în călătoria vieţei pământesci, ear acum, la mijlocul acestei călătorii, remâi singură, veduvă jalnică, după cuvântul scripturei ca o pasere, ce este osebită pe casă; şi cătră voi iubiţii mei copii: I, S., M. şi A., cari nădăjduiam că veţi fi âre când odichnă şi bucuria betrâneţelor mele, cari însă acum orfani de tată, remâneţi ca nisce puişori neajutoraţi sub aripile întristatei vostre mame. Dar nu, iubiţii mei, nu sunteţi singuri, nu sunteţi părăsiţi, căci soţul teu şi tatăl vostru cel trupesc va ruga necontenit pre Tatăl ceresc, ca se ve priimâscă şi se ve ţină sub scutul seu cel părintesc; şi se sciţi, că El cel preaîndurat, carele chrănesce paserile cerului şi împodobesce crinii câmpului, va purta grijă şi de voi, de veţi remânâ ÎU calea sfintelor lui porunci. Ve mulţemesc dar, 268 269 iubită soţia şi iubiţi prunci, pentru t6tă a v6stră iubire, ce aţi arătat spre mine, şi ve rog, a ve rugă Tatălui ceresc pentru fericită odichna a smeritului meu suflet. Şi aşa, iubită soţia, dând soţului teu adormit iertare pentru tâte câte în ori ce fel ţi-ar fi greşit în vieţa n6stră conjugală; ear voi iubiţii noştri copii, pestrând iubirea părintelui vostru, care acum merge dela voi, priimiţi toţi împreună cea din urmă a mea sărutare şi binecuvântare! Deasemenea Ve mulţumesc voue, iubiţilor fraţi O. şi M. şi iubitelor sorori A. şi S., apoi iubiţilor unchi şi mătuşe, cumnaţi şi cumnate şi îndeosebi ţie, iubitul meu frate în Christos şi împreună-slujitor şi acum următoriu al meu, presbiter C. şi tuturor rudeniilor, prietinilor şi cunoscuţilor şi în fine tuturor evlavioşilor creştini, din apropiere şi din depărtare, cari cu iubire creştinâscâ aţi alergat a 'mi da sărutarea v6stră cea mai de pe urmă şi a me însoţi pană la acest loc, de unde mai departe nu puteţi, pană nu veţi fi chiămaţi. Ve mulţemesc, (\ic, pentru creştinâscâ v6stră dragoste, şi ve rog pre toţi şi tote, mari şi mici, a'mi da iertarea v6stră, de tot ce v'aş fi greşit, ca şi Dumnedeu, cel singur drept şi fără de păcat se ierte v6ue greşelele v6stre. Ear iubirea vâstră cătră mine, carele es acum din mijlocul vostru, ve rog a o areta de acum înainte cu milă cătră re-maşii mei. Ear pre tine, iubită turmă a credincioşilor, carea ca a d6ua familia ai fost dată mie dela Dumnedeu, te rog, se nu uiţi pre unul mai mic dintre fraţi, carele 18 ani vâra şi earna, cjiua şi ndptea s'a nevoit a te pasce cu toiagul lui Christos. Cu credinţă am adus pre mieluşeii tei în turma lui Christos, a mai-marelui păstoriu, trecendu'i prin uşa sântului botez; pestraţi iubiţilor credinţa, ce aţi pro- mis'o lui Dumnedeu, aducându-ve aminte, că toţi câţi în Christos v'aţi botezat, în Christos v'aţi şi îmbrăcat! Cu iubire am legat inimile şi manile tinerilor voştri în sfta taină a cununiei; pestraţi fiii mei iubirea, ce aţi promis'o lui Dumnezeu şi omenilor, ca se pliniţi cuvântul lui Christos, carele şi acâsta iubire o pune în fruntea poruncilor sale. Cu nădejdea înviărei şi a vieţei de veci am dat trupurile răposaţilor voştri pământului, ear sufletele lor le-am comandat în mâna lui Dumnezeu, ca după cuvântul prorocului din vechime să nu se atingă de densele muncă. Cu acâsta credinţă, dragoste şi nădejde vieţuiţi, iubit popor, acum şi totdeuna; cu acestea priimiţi alăturea cu părinţii voştri cei trupeşei şi pre cei sufletesci, cari v'au chră-nit cu cuventul Iui Dumnedeu şi cu ss. taine ale lui Christos, şi remâneţi întru Tatăl şi Tatăl întru voi! în fine cer iertarea vâstră, onoraţi fraţi în Christos, cari m'aţi prii mit în câta vostră, m'aţi iubit în viaţă şi aţi ostenit aici la îngroparea trupului meu celui ostenit, şi ve rog, ca în ss. v6stre rugăciuni să pomeniţi şi numele adormitului vostru frate şi îm-preună-slujitoriu M. Ear tu, Părinte ceresc, vistieriul bunătăţilor şi dătătoriule de vieţă, carele m'ai învrednicit pre mine robul Teu a sluji aici pre pământ sfântului Teu altariu, învredniceşce-me, a sluji Ţie şi în Ierusalimul cel de sus, în biserica Ta cea plină de mărire şi nefăcută de mâni omenesci, adeverind şi întru mine cuventul iubitului Teu proroc: „Dis'a Domnul Domnului meu: Tu eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec." 271 XXXV.0 La îmmormentarea unui înveţător. „Bine serv bun şi credincios: preste puţine ai fost credincios, preste multe te voiu pune; întră întru bucuria Domnului teu". Mateiu 25, 23. Cu întristare încungiurăin astăcji acest mormânt, care după vederile nâstre omenesci şi după dorinţele inimilor nâstre s'a deschis mult prea de timpuriu, pentru de a 'nghiţi o viaţă juvenilă de cele mai bune speranţe în viitoriu. Căci cine altul, ca tine, frate iubit, avea dreptul a asceptă dela sârte o viaţă lungă şi fericită? Cine altul, ca tine, carele te legănai în flârea vieţei, în cea mai frumosă etate de abia 25 ani, — etate, după chsa poetului : „Când pasărea cântă, când florea îţi spune, Că vieţa e dulce şi n'are suspin". Ca tine, carele erai înzestrat cu acele facultăţi ale minţii şi inimei, ce pot garanta o viaţă mănâsa şi de bună memoria şi la generaţiunile următâre? Şi cu tâte acestea eată nici flârea tinereţelor, nici grija unui tată mult iubitoriu, şi priveghiările cele de ân-ger-păzitoriu ale unei mame doiâse, nici posiţiunea ta cea stimată în sinul societăţii, nici silinţele medicilor şi puterea medicamentelor n'au fost în stare a mântui preţiâsa ta viaţă şi a ne scuti pre toţi de încungiurarea acestui trist mormânt. Mârtea, domnitârea a tată suflarea, inimica cea ne'mpăcată a tot ce este mortal, te-a răpit cu putere iresistibilă din braţele părinţilor, fraţilor, rudeniilor, amicilor şi elevilor tei, şi astăch este chua, când cu ochii scăldaţi în lacrimi predăm remă-şiţele tale pământesci sinului celui de mamă al pământului. O cât e de adeverat cuvântul psalmistului, că omul e ca ârba şi filele lui ca flârea câmpului! Precum şi cuvântul înţeleptului Solomon, că tâte sunt deşertăciune cele pământesci! Şi dacă omul ar fi numai pământ luat din pământ; dacă viaţa lui ar fi numai picătura aceea de timp dela nascere pană la mârte; dacă spiritul lui cu tâte bogatele sale daruri, cu tată comâra sa de idei şi sentimente ar apune deodată cu vasul cel fragil al corpului, atunci fiinţă mai nefericită decât omul n'ar fi pe lume, şi durerea, ce ni-o causâză mârtea, ar trebui se ne ducă până la desperare. Dar, mulţemită bunătăţii şi înţelepciune! Creatorului, nu este aşa, ci astfel judecă numai aceia, cari după cuvântul Apostolului „n'au nădejde" ; ear noi, cari purtăm pe frunte sigilul mielului lui Dumnedeu, noi alt-mintrea credem, altmintrea seim şi mărturisim. Noi credem, că spiritul, racja din lumina cea neapropiată a lui DumneZeu, eşind din ângustimea corpului, trece din desvoltare în desvoltare, din putere în putere, din perfecţiune în perfecţiune, apropiându-se tot mai mult de isvorul cel etern al fiinţei sale. Noi credem, că precum Iisus a murit şi a înviiat, aşa şi pre cei morţi întru Dânsul 'i va înviiâ împreună cu Dînsul. Credem, frate iubit, că momentul morţii tale pe pământ e totodată momentul nascerei tale în altă lume mai înaltă. Astfel credem noi ca creştini, şi credinţa acâstă este balsamul ce alină durerea nâstră, când chipul teu cel iubit dispare dela ochii noştri în întunecimea mormântului. Acâstă credinţă, anghira corăbiei nâstre în valurile vieţei pământesci, se ve rădice şi pre voi, jalnici părinţi şi fraţi ai adormitului, din adâncimea întristărei şi jalei, ce v'a cuprins astăZi, şi se ve îndrepte ochii spre cer, de unde vine ajutoriul. Şi atunci mormântul cu tăcerea şi întristăciunea sa va deveni şi pentru voi un strat luminos, în care vâ 272 273 va cresce şi va înflori fl6rea cea cerâscă a speranţei crestinesci într'o vieţă mai bună şi mai fericită, carea 6recând ne va întruni pre toţi. De aceea cuventul de despărţire, ce am trista datorinţă a-'l rosti la uşa acestui mormânt, se nu petrecă în tânguiri şi dureri, ci se fiă un cuvent de revedere, ce rostim la despărţire iubiţilor noştri. Şi acest cuvent '1 cbc înainte de toţi voue, jalnici părinţi, cari cu nespusă iubire, îngrijire şi jertfire aţi crescut pre acest fiiu al vostru, care împreună cu ceilalţi doi fii, ce v'a dat cerul, precum a fost şi pană aci, cu mult mai vârtos era se fiă în viitoriu bucuria vieţei vostre, mângâierea şi toiagul betrâneţelor vostre. Conscii de datorinţă vostră părinţâscă, din frageda copilărie aţi dat fiiului vostru o educaţiune bine îngrijită şi după talentele lui cele frumose, diliginţa lui neîntreruptă şi purtarea lui esemplară avurăţi bucuria a-'l vedâ crescând şi desvoltându-se în modul cel mai frumos. Cum uitaţi voi tote sacrificiile, tote ostenelele, tâte greutăţile vieţei vostre celei mult cercate, când vedeaţi pre fiiul vostru iubit trecând din clasă în clasă şi terminând cu succes lăudabil studiile gimnasiale, în fine ajungând ca june de 18 ani la maturitate; apoi continuând studiile sale prescrise pentru statul înveţăto-resc şi în fine ocupând postul de învăţătoriu în acâsta onorată comună. Cât de mare a fost atunci bucuria v6stră pentru un astfel de tiner, care promitea a deveni o fl6re a familiei vostre şi a şcolei sale! Şi eată astădi florea cea mai frumâsă cădută din pom, speranţa nimicită, — iubitul vostru L. smuls din braţele v6stre! O cine n'ar simţi împreună cu voi durerea v6stră? Cine n'ar înţelege tânguirea v6stră ? De aceea, jalnici părinţi, fraţi şi rudenii, parte mare absente în mari depărtări, plângeţi şi jeliţi pre iubitul vostru N., dar plângeţi creştinesce! Credeţi, că Dum-ned,eu l'a iubit mai mult decât voi, căci '1-a scutit de sarcina cea aprâpe nesuportabilă a unei îndelungate vieţi în suferinţe şi l'a rechiămat la sine, tocmai pe timpul trandafirilor ca pre un trandafir abia înflorit, înse atacat de un verme, ce avea să'l nimicâscă, mai curând sâu mai târcjiu. Mângăiaţi-ve, că iubitul vostru fiiu lasă după sine cele mai frumose suveniri: numele cel bun, iubirea cătră familia sa, scurta dar rodit6rea sa carieră înveţătorâscă, iubirea colegilor şi a elevilor sei, cari cu toţii '1 însoţesc. Mângăiaţi-ve, că din copilăria lui pană acum, la sănătate şi la bolă, acasă şi 'n străinătate, pretutindeni şi totdeuna v'aţi împlinit din tote puterile, cu totă scumpetatea datorinţele vostre de părinţi, lucrând fără preget pentru perfecţionarea şi fericirea lui. Ear acum, când plecă din braţele v6stre, nu la catedra sa de înveţătoriu, ci în ţâra cea necunoscută, pătrunsă numai de ochii credinţei şi iubirei, daţi-'i, vă rog, părinţâscă şi frăţâscă vostră iertare pentru tot, ce v'ar fi greşit vreodată în viaţa sa cea scurtă pământâscă. Aceeaşi mulţemită fiiâscă aduce adormitul frate prin modestul meu rost ven. său Archipăstoriu, care şi de mainainte, dar cu deosebire de trei ani înc6-ce 'i devenise al doilea părinte, apoi iubitei biserici şi şcole, cărora a servit cu credinţă şi devotament şi ar fi servit încă mulţi ani, dacă mâna cea atotputinte nu'l chiămâ atât de timpuriu la altă viaţă, unde după cuventul Scripturei învăţătorii âmenilor vor străluci ca stelele pe cer. Cu deosebire vă strînge mâna vâue, stimaţi colegi ai sei, cu cari a petrecut în iubire şi armonia colegială, şi vouă, iubiţii sei şcolari, cari aţi petrecut pre iubitul vostru înveţătoriu cu cântările bisericesci, cari el vi le-a învăţat. în fine mul- 274 ţemesce răposatul nostru frate onoratei comune bisericesci, care l'a priimit cu iubire şi căreia densul i-a servit cu credinţă, rugându-vă pre toţi a'i păstra o suvenire binevoitâre. Ear pre Domnul vieţei şi al morţii se'l rugăm pentru fericita odichnă a sufletului iubitului nostru fiiu şi frate, Z^ând, precum ne-a învăţat Domnul şi Mântuitoriul nostru Iisus Christos: Tatăl nostru---- Amin! XXXVI.0 La îmmormântarea unui epitrop bisericesc. „Fericit bărbatul, carele n'a umblat în svatul necredincioşilor, şi în calea pecătoşilor n'a stătut, şi pe scaunul pero]ătorilor n'a şc-dut, ci în legea Domnului voia lui, şi în legea lui va căută fyiua şi ndptea". Psalm i, v. î—a. Cu aceste frumâse cuvinte, onoraţi jalnici ascultători, lauda şi fericesce sf. Proroc şi împărat David pre omul drept, carele purtând legea lui Dumnedeu scrisă în inima sa, petrece vieţa sa pământâscă în frica lui DumneZeu şi în fapte bune. Da, în adevăr ferice, pre carele plăcerile şi deşertăciunile lumei nu l'au putut abate dela calea cea bună şi drăpta, dată n6ue de făcătoriul spre fericirea nâstră pe păment şi dincolo de mormânt; ci carele ca un călătoriu prevă-Zătoriu şi înţelept s'a sciut feri, ca de foc şi de apă, de tot reul, şi şi-a urmat în linisce calea vieţei pană unde DumneZeu a binevoit ai pune ţintă şi hotar. Ferice, căci acela în decursul vieţei pământesci, carea în adevăr se pate numi o călătoria, va remânâ scutit de multe neplăceri şi amărăciuni, de multe ispite şi smintele stricătâre de suflet, ear la capetul Zilelor sale va putâ privi cu linisce înderăpt asupra vieţei petrecute, dar tot asemenea şi înainte, spre viaţa cea netrecătâre, carea Domnul vieţei şi al morţii a binevoit a o destină omului, ca o continuare mai departe a vieţei pământesci, ca o resplătire pentru cele bune sâu rele, lucrate şi sevârşite aici! Un astfel de bărbat, jalnici ascultători, am perdut noi în fericitul adormit întru Domnul frate 276 al nostru P. . . , căruia cu durere şi cu lacrimi facem astădi onorea din urmă. Da, jalnică familia a reposatului, nu numai voi, cărora reposatul Va fost soţ şi tată şi purtătoriu de grijă; ci toţi, cari l'am cunoscut şi pentru vrednicia lui l'am iubit şi stimat, toţi simţim rana întristărei în inimile nostre pentru perderea lui, toţi luăm parte la durerea v6stră. Căci omul bun şi înţelept este în societatea omenescă ca un pom roditoriu, de ale cărui fructe toţi se îndulcesc, seu ca o comoră, din carea toţi se împărtăşesc: cel nesciutoriu priimesce dela el o învăţătură bună, cel întristat un cuvent de mângâiere şi îmbărbătare, cel lipsit un ajutoriu, p6te neasceptat, tocmai la timpul cel mai de lipsă. De aceea, ca se ne întorcem la cuventul scripturei, la cartea vieţei, Psalmistul asâmenă pre atare om cu un pom resădit lângă is-v6rele apelor, carele va da rodul seu în vremea sa, şi frun4a lui nu va cade, şi t6te, ori câte va face, vor spori. Da, iubitul nostru frate P. . . , un pom bun, resădit lângă isvârele apelor, ai fost şi tu în grădina acestei lumi; şi rodul teu, faptele cele bune, l'ai dat la vremea sa; de aceea frundele tale nu vor cade, numele teu, pomenirea ta nu se va şterge din inimile n6stre; de aceea faptele tale 'ţi vor câştigă mila lui Dumnedeu, fericirea cea vecinică la cHua judecăţii. Dacă aruncăm o privire scurtă asupra vieţei adormitului nostru frate, aflăm, ca densul a fost născut aici, în sinul acestui onorat popor, din părinţii legiuiţi Petru şi Măria. Masa părinţilor lui era în-cungiurată pe atunci, după cum ch'ce scriptura, de mulţime de odrasle de măslin, de numeroşi fii şi fiice, dintre cari unii au murit de timpuriu, ear alţii au ajuns versta desevârşită, înse astăcfi toţi sunt trecuţi din viaţa pămentescă. Ajungând fratele nostru la 277 etate, s'a căsătorit, înse după 15 ani căsătoria lui din nefericire a trebuit să se desfacă, şi aşa recăsă-torindu-se, a petrecut cu soţia sa St. . .. în frica lui Dumne4eu 22 ani, având împreună 4 prunci, — pre voi, iubiţilor, cari de acum înainte sunteţi orfani de tată, remaşi, după Dumnedeu, numai sub îngrijirea bunei vostre mame. Prin silinţă şi ostenâlă reposatul a devenit un econom de frunte în acest popor, ear prin modestia, blândeţele, dreptatea şi înţelepciunea sa a meritat iubirea şi încrederea poporului într'atâta, încât într'un şir frumos de ani a servit ca epitrop acestei s. biserici a s. Apostol şi Evangelist Luca, care serviciu l'a purtat cu onore, spre înaintarea binelui bisericei, şcolei şi poporului, spre deplina mulţe-mire a maimarilor bisericesci şi a înti'eg poporului credincios. Şi precum a iubit casa lui Dumnedeu în viaţă, o a căutat cu bărbăţia şi a înaintat după putinţă binele şi interesele ei : aşa şi în îndelungata sa bolă a iubit rugăciunea şi cuvântul lui Dumnedeu şi s'a împărtăşit adeseori de acestea, precum şi de ss. Taine ale lui Christos. Ear ca cu o cunună fru-mâsă şi-a împodobit capetul vieţei pămentesci prin generosa donaţiune de 100 fi. în favorul fondului şc61ei, — o faptă frumosă, nobilă şi vrednică de urmare, prin carea şi-a făcut nume neperitoriu şi a întrat în rândul ctitorilor şi binefăcătorilor acestei s. biserici. Astfel cu drept cuvent vom di°e) ca Pre~ cum i-a fost vieţa cu evlavia, cu bună credinţă, cu fapte bune : aşa şi încheierea vieţei i-a fost în mod cinstit creştinesc: m6rte frumosă întru rugăciuni şi fapte bune, plăcute lui Dumnedeu. Ear acum, când Dumnedeu a binevoit a'l chiămâ din acâsta viaţă, ţie, jalnică soţia a reposatului, ear de acum înainte văduvă St. . . , ţie se cuvine prima aducere aminte, prima luare de rămas-bun din partea lui. Iubita înea soţia — 'ţi djce adormitul teu soţ prin rostul meu, sâţa cea bărbată şi credinciâsă, ajuto-riul şi mângâierea vieţei mele! 22 ani au trecut, de când DumneZeu ne a împreunat prin legătura cea sfântă a legiuitei căsătorii. Ca un vis trecătoriu şi fugitiv, seu ca 22 c}ile scurte a sburat timpul acesta, aşa mi se pare acum, la capetul vieţei; căci precum una mână a trupului dă sprijin şi ajutoriu celeilalte, astfel tu, iubită soţia, ai fost întru tote, după DumneZeu, cel mai bun şi mai credincios ajutoriu al meu întru tote. La bine şi la reu, la bucuria şi la întristare, în Zne serine şi 'n (\i\e nuorâse şi fur-tunose, ochii mei au căutat spre tine, şi inima mea, după cuvântul s. Scripturi — a nădăjduit spre tine. Dorinţa mea ferbinte şi rugăciunea mea cătră DumneZeu era, ca precum în versta nâstră tinerâscă şi mijlocia am lucrat şi am ostenit împreună, aşa şi săra vieţei, adecă bătrâneţele, să le petrecem împreună, crescându-ne şi norocindu-ne pruncii, cari DumneZeu ni i-a dăruit, odichnindu-ne în rodurile ostenelelor nâstre. însă DumneZeu a binevoit a hotărî altfel; şi aşa eată eu am ajuns astăZi la puntea cea tainică, carea desparte lumea cea văZută de cea nevă-Zută, şi alerg la făcătoriul meu; ear tu rămâi dincâce în valurile şi necasurile cele de multe feluri ale lumei. Singură, văduvă, cu cinci prunci lângă tine, cari cer dela tine pâne, haine şi crescere şi tâte cele trebuin-ciâse, la pragul bătrâneţelor, cum vei purta tu singură jugul vieţei, care adeseori şi la amândoi soţii le este fârte greu? Cătră cine vei îndreptă ochii tăi, glasul tău, spre a cere svat şi ajutoriu şi mângâiere în necasurile tale ? Căci soţul cel credincios lipsesce! Dar cu tâte acestea, precum a <\is Christos cătră Petru, carele umblând pe mare începu a se îndoi, a se cufundă şi a strigă de frică; precum, (\ic, a Z*8 Chri- stos lui Petru: Puţîn credinciosule, pentru ce te îndoieşti? Nu te teme, căci eu sunt!" — aşa-ţi Zice şi ţie un glas ceresc: Nu te teme! Eu sunt părintele şi protectorul veduvelor, eu sum cu tine! Chiamă-me pre mine în Ziua necasului teu, şi te voiu scâte, şi me vei preamări! Aşa, iubita mea soţia, viaţa trebuie se aibă un sfârşit; şi se nu fiă fost 62 anii vieţei, cu cari DumneZeu a binevoit a me cinsti pre mine, ci 70, 80, 100 chiar, totuşi în fine untul de lemn se gată, şi candela trebuie să se stingă; însă Dumnedeu cel fără de 'nceput şi fără de sfârşit va purta grijă şi de tine, dacă şi de aci 'ncolo, precum pană aci, vei umbla în căile Lui. Diua şi ceasul despărţirei a sosit: rămas-bun iubită soţia! îţi mulţemesc, credinciâsă mea soţia, pentru tot binele, ce mi-ai făcut în viaţa nâstră conjugală, pentru credinţa şi dragostea şi aju-toriul teu; îţi mulţemesc cu deosebire pentru buna îngrijire şi multa răbdare, ce ai avut cu mine în bala mea cea îndelungată, în carea buna ta îngrijire mi-a uşurat suferinţele şi mi-a alinat durerile. Tâte acestea să ţi le răsplătâscă Dumnedeu cu bogatele sale daruri, şi să-ţi dăruiască sănătate şi putere trupâscă şi sufletâscă, ca să-ţi chivernisesci casa ta cu bărbăţia şi să-ţi poţi cresce pruncii noştri în frica lui DumneZeu şi în tâte învăţăturile cele bune; să-ţi lungâscă firul vieţei pană la adânci bătrâneţe. Ear când va binevoi a te chiămâ şi pre tine din viaţa acâstă trecătâre, să-ţi dăruiască, după cum ne rugăm în casa lui Dumnedeu, sfârşit creştinesc, fără de patimă, neruşinat, cu pace, şi răspuns bun la înfricoşatul judeţ al lui Christos. Şi acum iartă pre soţul tău de tâte, ori-ce ca om neputincios ţi-aşi fi greşit în viaţa mea, ca şi tu se afli iertare şi mântuire sufletului tău. Lângă tine stau iubiţii noştri prunci, de acum înainte orfani de tată, pre cari eu ca un tată pă- 280 281 mentesc v'am iubit şi am purtat grijă de voi. Iubiţii mei, de acum încolo voi sărmanilor nu mai aveţi cui dice tată! Ba da, se nu greşesc, făcătoriului cerului şi al pământului, purtătoriului de grijă şi chră-nitoriului tuturor. Acela Preaînduratul, carele ni-a dat tuturor âmenilor darul cel mare, de a'l cunosce, de a'l iubi, a'l numi Tată, acela va purta grijă şi de voi. De aici încolo, şi pană la capătul vieţei v6stre pre acela se'l numiţi Tatăl vostru, şi cătră El se rădicaţi manile şi inimile vostre ! Cel-ce îmbracă mielul cu lâna cea caldă, ca se nu pâră de vânturile pri-măverei; cel-ce chrănesce puişorii paserei, ca se nu pâră de fbme şi de sete şi de frig, acela, iubiţii mei, cătră care pănăcând am fost cu voi, deapururea v'am învăţat a rădica manile vostre, acela nu ve va lăsa orfani, ci ve va luâ sub scutul seu, dacă veţi umbla în căile lui cele sfinte. Da, remâneţi, copiii mei, re-mâneţi totdeuna în calea cea bună a poruncilor Lui. Iubiţi şi cinstiţi pre Dumnedeu, ca pre bunătatea tuturor bunătăţilor, căci frica lui Dumnedeu este temelia a totă fericirea omului pe pământ. Fiţi drepţi în fapte şi în cuvânt; fiţi smeriţi şi umiliţi, cum se cuvine tuturor tinerilor, şi cu deosebire celor orfani. Fiţi iubitori de muncă şi de ostenâlă, şi întru su-d6re drâptă se ve câştigaţi pânea vâstră. Ear după Dumnedeu iubiţi şi cinstiţi pre mama vâstră, pre carea Dumnedeu vi o a lăsat, ca se ve crâscă şi se ve porte de grijă şi în locul meu; ascultaţi-o, mângăia-ţi-o prin purtări bune, căci voi cu dânsa, şi dânsa cu voi, — atâta mângâiere veţi avâ voi acum în lume. Iubită fiică şi iubite fiiule, întărâscă bunul Dumnedeu legătura aceea sfântă a vdstră, carea El însuşi o a încheiat, şi carea nu e bine ca omul se o slăbâscă şi se o desfacă. Ioane, bucuria şi nădejdea betrâneţelor mele, iubesce şi de aci 'ncolo învăţătura, şi nu te depărta dela dânsa, căci corână ca ea nu este alta 'n lume. Fii tu cu deosebire toiagul şi ajutoriul şi sprijona betrâneţelor mamei vostre şi ajutătoriu la crescerea soriorelor tale, pre cari, vai cu câtă greutate, le las în lume încă neajunse la vârstă ca pre nisce floricele fragede şi fără razim. Dumnedeu cu voi, iubiţii mei prunci, Dumnedeu cu voi! — acesta este cea din urmă a mea sărutare, binecuvântare şi rugăciune. De asemenea las binecuvântarea mea şi iubitelor mele cumnate, precum şi iubiţilor nepoţi, rugându-ve de fiiâsca vostră iertare şi de aducerea aminte şi de mine în rugăciunile vâstre. Ca dela o mamă bună şi mult cinstită vin a-mi lua rămas-bun şi dela stimata domnă, într'a cărei moşia am petrecut partea cea mai mare a vieţei mele bărbătesc!, şi dela carea am avut multe învăţături folosit6re şi mult bine în viaţa mea. Căreia sărutân-du-i manile, şi rugându-o, ca cu iubire se privâscă şi în venitoriu asupra remaşilor mei, i mulţemesc din inimă pentru t6te binefacerile sale, şi o rog ca de tot ce i-aş fi greşit în viaţă ca un om, se me ierte. în sfârşit vedându-me încungiurat de atâta mulţime şi din acest iubit popor al nostru, în mijlocul căruia am petrecut viaţa mea, şi de străini, cari n'au pregetat, a 'mi da acâsta on6re din urmă, me simt fc-rte mângâiat. Credinţa şi speranţa, că smeritul meu nume va trăi între voi şi după despărţirea mea, mult me mângâia. Ve mulţemesc tuturor, de o naţiune şi de o credinţă, şi străini, rudenii şi prietini, cunoscuţi şi p6te şi necunoscuţi, ve mulţemesc pentru acâsta jalnică, dar frumosă petrecere, şi ve rog pre toţi şi tâte, ca se-mi daţi frăţâscă şi creştinâsca vâstră iertare, ca şi voi se o dobândiţi aceea dela Dumnezeu, Tatăl nostru cel ceresc, 282 Şi acum viu la tine, maică betrână şi totuşi deapururea tineră, miresa lui Christos, porta cea pământâscă a raiului ceresc, maică bună a tuturor, casa lui DumneZeu, carea prin s. botez ne priimesci în braţele tale şi 'n totă vieţa ne 'nsoţesci cu darurile tale, chrănind sufletele nostre cu pănea cea ce-rescă a cuvântului lui Dumnezeu şi a ss. Taine. Eată ceea-ce am iubit deapururea în vieţa mea, ba ceeace cu oftare am dorit în boia mea: ca se mai ved odată faţa ta, Dumnedeu, deşi în altă formă, m'a învrednicit a o vede. Priimesce cu iubirea de mamă şi puţinele serviţii, ce ţi-am putut face eu, primesce-le, că purcese din inimă curată şi sinceră, şi pomenesce între numele fericiţilor tei ctitori şi binefăcători şi smeritul nume al credinciosului Teu fiiu Petru. Acum e uşurată inima mea de tâte cele pământesci. Şi aşa încheiu cu cuvântul din cântarea frumosului nostru prasnic din urmă: Apostoli dela margini, adunându-ve aici în satul Getsimani, îngropaţi 'mi trupul meu; ear Tu fiiul lui DumneZeu şi Mântuitoriul meu, priimesce duchul meu. Amin. XXXVII.0 La îmmormentarea unei văduve evlaviose. „Eară Măria partea cea bună şi-a ales, carea nu se va luă dela densa.8 Luoa 10, 4s. S. Evangelist Luca ne spune, că odiniâră Intrând Iisus într'un sat, o femee anume Marta, l'a priimit pe El în casa sa, unde Mântuitoriul a şi început a înveţa poporul cuvântul lui DumneZeu. Eară Marta avea o soră, ce se chiămâ Măria, carea se aşezase la piciârele Lui şi asculta cu căldură cuvântul Lui, pecând Marta, după obiceiul femeilor, se sîrguiâ a sluji Lui. In fine obosita de ostenâlă, Marta dise cătră Iisus: „Dâmne, au nu socotesci, că soru-mea singură m'a lăsat se slujesc? deci di ei> ca se-mi ajute". Atunci Tu Mântuitoriule, Bunule, care totdeuna faci voia Tatălui Teu din ceruri, 'i respunseşi: „Marto, Marto, te grijesci şi spre multe te silesci; dar un lucru trebu-esce. Eară Măria partea cea bună şi-a ales, carea nu se va luă dela dânsa!" Va se Zica: Tu Marto te îngrijesci de ale trupului, de mâncare, de beutură, de comoditatea âspelui Teu, şi faci multă ostenâlă şi trudă; dar nu'ţi aduci aminte, că acestea tâte sunt deşerte şi trecătâre şi că nu pentru de acestea am intrat eu în casa vâstră. Ear Măria şi-a ales partea cea bună, adecă: ascultarea cuvântului lui DumneZeu, mâncarea cea duchovnicâscă, care chrănesce sufletul în viaţa acâstă pământâscă şi'l pregătesce pentru viaţa de veci. De acest sânt cuvânt al Mântuitoriului nostru ne aducem aminte, jalnici ascultători, în momentul acesta, când ne-am adunat şi noi aici, ca sâ 'nsoţim la 284 _ odichna cea din urmă pre iubita nâstră soră şi maică, văduva St. . . . Căci bărbată a fost şi densa ca Marta, ostenitore şi sîrguitore fără 'ncetare; dar pelungă tote aceste ostenele şi nesuinţe ea n'a perdut din vedere nici cuventul lui Christos cătră Măria: că adecă ea şi-a ales partea cea bună, carea nu se va lua dela densa. Aşa o cunoscurăm la început, aşa pană la capătul vieţei ei. Născută în sinul acestui onorat popor din părinţii Dimitrie şi Ana, adormită în Domnul ajungând la etatea cuviinciosă, se căsători la anul 1860 cu stimatul locuitor de aici P. . . , cu carele vieţui în căsătorie bună creştinâscă 23 ani, pănăcând Dumnezeu binevoi a chiămâ pre iubitul ei soţ, vrednicul epitrop al acestei s. biserici, din viaţa acâsta. Atunci dînsa râmase văduvă, având lungă sine 4 copii ai lor iubiţi, cari deja la doi ani după perderea bunului lor tată eată aveau se plângă şi lungă sicriul mult-iubitei mame. Dar împreună cu dânşii şi cu numeroşii consângeni şi rudenii jelim şi noi, iubiţilor, cari ne-am adunat la acâsta festivitate de doliu, pentru perderea prea timpuria a unei femei atât de vrednice, a unei creştine atât de credinciose, a unei mame atât de bune. Căci ca femee ea a fost, după cuvântul s. scripturi, cununa bărbatului seu, carele'şi putea pune în-tr'ânsa t6tă încrederea şi nădejdea sa. Căci aşa dice înţeleptul Solomon, că femee bună cine şi-a aflat, mai scumpă este aceea decât petrile cele de mult preţ. Ca creştină ea a fost un modei de credinţă neclătită, de iubire nefăţărită, de răbdare îndelungată şi neobosită. Şi chiar şi când s6rtea vieţei 'i impuse jugul cel greu al văduviei, când se vedea încungiu-rată de patru prunci, parte încă necrescuţi, parte nefericiţi, ea punându-şi nădejdea în Dumnedeu, părintele văduvelor, se rugă necontenit: „Dă-mi Domne 285 putere, ca să le pot purta t6te, câte 'mi le-ai rânduit Tu, ca să le port în viaţa acâsta". Ear ca mamă nu înceta a învăţa pe fiiul şi fiicele sale frica lui Dumnecjeu şi bărbăţia, dreptate, modestia şi t6te cele bune, fiindu-le mamă adevărată, dar totdeodată şi vrednică locoţiitâre a tatălui. Pre unicul seu fiiu, deşi încungiurată de multe neajunsuri şi năcazuri, totuşi nu'l strică dela şcolă şi învăţătură, şi astfel Dumnedeu o şi învrednici a'l vedâ eşit cu laudă la ţînta dorită. Pre fiicele sale le ţinu în bună rânduială pe lungă sine, şi astfel Dumnedeu o îmbucură şi pe calea acâsta, a le vedâ puse în împregiurări bune şi dorite. Da, după cuvântul Scripturei, Dumnezeu 'i dete bucuria şi mângâierea, a vedâ pe copiii sei ca nisce tinere odrasle de măslin împregiurul mesei sale, purtând stâlpări de fapte bune. De asemenea evlavia ei şi iubirea casei lui Dumnedeu, blândeţele, îndurarea spre săraci, dreptatea, mintea cea aşezată şi cuvintele ei cele binechibzuite o făcură plăcută tuturor şi'i agonisiră un nume bun şi frumos, carele încă mult după trecerea ei din viaţă va remânâ în memoria omenilor. Căci tot cuvântul lui Dumnedeu cel nemincinos ne încredinţâză, că „pomenirea dreptului va fi cu laudă!" Ear acum, la 53 ani ai etăţii şi doi ai văduviei, sosit fiind ceasul despărţirei, adormita în Domnul vine a di°e lumei şi tuturor celor din lume rămas-bun. Inima ei de mamă sboră mai ântâiu la voi, iubiţi copii, cari i-aţi fost cei mai de aprope în lume. „Iubiţii mei copii, — vă <\ice dulcele ei glas — Pa-raschivă cu fiiuţul tău, Ioane, Mariă cu soţul tău Ioan, şi Ană, cea mai nefericită, Dumnedeu a binevoit, ca astădi, aprope de diua nascerei Maicei Preacurate, a preaînduratei mele patrone, eu să es din mijlocul vostru. Pănăcând a trăit bunul vostru tată, cu dânsul împreună, ear dela trecerea lui din vieţă singură, cu ajutorul Tatălui ceresc, v'am crescut şi v'am chivernisit. Precum adună găina puii sei sub aripile sale, astfel v'am adunat şi eu pre voi sub aripile iubirei mele de mamă, v'am încălcjit la peptul meu, v'am apărat cu braţele mele de tot răul. Acum aripile iubirei mele au slăbit, şi voi din partea părinţilor voştri aţi remas ca sub bolta cerului. Ca călătoriul obosit, pre care l'a apucat nâptea la loc pustiu şi nelocuit, care caută cu frică în drâpta şi în stânga, unde se afle un locşor de'odichnă şi adăpostire, aşa şi voi. Fără tată, fără mamă, mai toţi încă neaşezaţi, voi rădicaţi astădi ochii la cer, ca când aţi vre se'i cereţi înderept pre scumpa vâstră mamă; 'i plecaţi la pământ, ca când aţi voi se scâteţi din grapă nepreţuita vâstră comâră; căutaţi cu lacrimi înfocate în drâpta şi 'n stânga, ca când aţi voi se aflaţi, âre-unde e chipul ei cel iubit? — înzadar, mârtea nu mai dă îndărăt prada sa! Dar nu! Ochii voştri întunecaţi de lacrimi nu pot petrunde aşa departe; însă mângâierea şi ajutoriul nu ve vor lipsi nici vâue. Rădicaţi ochii voştri la cer, unde locuiesce părintele şi is-vorul a tată mângâierea, a tot ajutoriul. Da, El Prea-bunul, carele însuşi s'a numit părintele văduvelor şi al orfanilor, El nu ve va lăsa nici pe voi. „Căutaţi, — ne Zice Fiiul Lui cel unulnăscut — căutaţi la paserile cerului, că nici sâmenă, nici seceră, nici adună în jignite, şi cu tâte acestea Tatăl vostru cel ceresc le chrănesce pre ele. Şi căutaţi la crinii câmpului, că nici ostenesc, nici torc, şi totuşi Tatăl i-a îmbrăcat atât de frumos, încât nici Solomon împăratul întru tată podâba sa nu se putea asemăna cu dânşii. Acel prea-bun Părinte, carele chrănesce pasările cerului şi pescii mărei şi vermuleţul din ţerână, acela nu ve va lăsa nici pre voi, numai să fiţi vrednici de iubirea Lui. Puneţi dar frica lui Dumnedeu, ca o temelia tare şi neclătită, în inimile vâstre; iubiţi-vă unul pre altul, înţelegeţi-vă frăţesce unul cu altul, nu vă depărtaţi, nu vă desbinaţi unul de cătră altul. Cei mai mari învăţaţi pre cei mai mici, cei mai mici ascultaţi de cei mai mari, şi aşa prin purtarea vâstră onoraţi pre DumneZeu, dar onoraţi şi memoria părinţilor voştri. Eară eu, sărutându-vă încă odată cu sărutarea cea mai de pre urmă, vă mulţemesc pentru dragostea şi bunătatea vâstră cu mine, cu deosebire în cursul balei şi neputinţei mele, şi vă las, ca o sântă moştenire, binecuvântarea mea, carea Dumnezeul cerurilor să o ducă în deplinire. Iubitele mele sorori Elena şi Ana, pre cari ca soră bună şi dulce v'am iubit, şi cari tot asemenea iubire aţi arătat cătră mine! Rămas-bun, iubite sorori, pănăcând Tatăl va binevoi ea să ne revedem în altă lume, ce căutăm şi dorim cu credinţă creştinâscă. Vă mulţemesc, dragi sorori, pentru iubirea vâstră, pentru ajutoriul, ce mi-aţi dat întru neajun-sele mele, pentru mângâierea, ce mi-aţi adus întru ne-casurile şi suferinţele mele, pentru căutarea cea cu iubire în bala şi suferinţele şi neputinţele mele. De aici încolo eu nu mai sum între voi, dar rămân între voi copiii mei, cari au lipsă de sprijinul şi svatul şi povâţa vâstră. 0 fiă-ve milă de dânşii, cari acum lipsiţi de amândoi părinţii lor, 'şi îndrâptă ochii spre voi, ca să le ţineţi locul de mamă. DumneZeu Prea-bunul, carele nici o faptă bună n'o lasă nerăsplătită, vă va răsplăti şi vâue iubirea, ce veţi face cu orfanii sororei vâstre. Pentru-că însuşi a Zis prin rostul Fiiului sâu şi Mântuitoriului nostru: „Adevăr Zic vâue ; ce veţi face unuia dintre aceşti mai mici fraţi ai mei, mie mi-aţi făcut". Rămas-bun, iubite sorori! Vă mulţemesc încă odată din tată inima mea pentru iubirea 288 vostră şi ve rog, ca 'n momentul, când am se stau înaintea înfricoşatului judeţ al lui Christos, se me iertaţi de t6te, câte v'aşi fi greşit în vieţa mea pă-mântâscă. Dumnezeu cu voi, iubite sorori, cu pruncii voştri şi cu toţi iubiţii voştri familiari! Tot asemenea rog şi pre iubiţii mei nepoţi şi ne-pote .. .. , pe stimaţii mei cuscri. . . . , apoi pre iubiţii mei fini. . . . , asemenea pe vrednica domnă şi patronă a mea de mulţi ani.. . ., iubiţii veri şi verişore . . . . , şi tot asemenea pre bunii şi credincioşii mei şi ai casei mele vecini, prietini şi binevoitori . . . . , apoi pre toţi şi tote rudeniile, prietinii, cunoscuţii şi binevoitorii, în fine pre voi pre toţi, pre cari dragostea creştinescă v'a îndemnat a-mi face acesta din urmă onore, ve rog, §ic, cu iubire creştinescă, ca cu aceeaşi creştinescă iubire se'mi daţi frăţâscă v6stră iertare pentru t6te, câte în cursul vieţei mele de 53 ani v'aşi fi greşit, ca după cuventul Domnului şi voi se aflaţi iertare de t6te greşelele v6stre la Tatăl meu şi Tatăl vostru şi al tuturor. Căruia cinste şi mărire dela noi şi dela totă suflarea, din veci în veci. Amin ! XXXVIII.0 La îmmormentarea unui bătrân evlavios. „Intdrce-te suflete al meu întru odichna ta, că Domnul bine a făCUt ţie/" Psalm 114, 6-7. Pe vremea nascerei lui Christos, ne spune Luca Evangelistul, era în Ierusalim un om anume Simeon, şi omul acela erâ drept şi temetoriu de Dumnedeu, asceptând mângâierea lui Israil, şi Duch sfânt erâ preste densul. Şi era promis lui dela Duchul sfânt, se nu va4ă m6rtea, pană ce va vede pre Christosul Domnului. Şi a venit cu Duchul în biserică, când au adus înlăuntru părinţii pre Iisus pruncul, ca se facă ei după obiceiul legei pentru El. Şi acela a luat pre pruncul Iisus în braţe şi a binecuvântat pre Dumnedeu şi a 4is: „Acum slobodesce pre robul teu Stăpâne după cuvântul teu cu pace, că ve4ură ochii mei mântuirea ta, carea ai gătit înaintea feţei tuturor po-porelor: lumină spre descoperirea neamurilor şi mărire poporului teu Israil". (Luca II, 25—32). Cu acest betrân evlavios şi sfânt, pre care Ev. Luca '1 numesce drept şi temetoriu de Dumne4eu, îmi vine a asemenâ pre fericitul nostru adormit în Domnul frate, ba mulţi dintre noi putem 4i°e: tata, Grigorie; pentrucă viaţa lui a fost astfel, încât sum convins, că toţi cari l'aţi cunoscut, veţi consimţi cu mine în privinţa acâsta. El din tinereţele sale a iubit pre Dumne4eu şi casa lui Dumne4eu, carea o cercetă cu cea mai mare dragoste, ca şi betrânul Simeon din evangeliă; el era drept întru t6te lucrurile sale, aşa încât cuvântul lui era cuvânt de încredere, şi fapta lui faptă curată, — ca şi ale betrânului Simeon. Pen-XII, 19 290 291 fcru aceea dic, că precum bătrânul Simeon pentru dreptatea sa şi pentru dragostea sa cătră DumneZeu s'a învrednicit a vede, ba a lua în braţele sale pre Domnul şi Mântuitoriul nostru Iisus Christos, fiind prunc de 40 Zile: aşa şi iubitul nostru frate şi tată Grigorie pentru dreptatea sa şi pentru curăţenia inimei sale se va învrednici a vedâ faţa lui DumneZeu, făcătoriului seu şi al nostru; — căci: „Fericiţi, (\ice Christos, cei curaţi la inimă, că aceia vor vedâ pe DumneZeu"; — se va învrednici a fi împreună cu Christos, Mântuitoriul seu şi al nostru, căruia i-a slujit cu credinţă şi cu dragoste ; căci unde este Christos, acolo va fi şi cel-ce a slujit Lui. „Părinte", Zice Mântuitoriul însuşi în rugăciunea sa dela cina cea de taină cătră DumneZeu Tatăl, „Părinte, pre cari i-ai dat mie voiesc ca unde sum eu, şi aceia se fiă cu mine, ca se vaZâ mărirea mea, carea o ai dat mie mainainte de întemeerea lumei". Pentru aceea, iubiţilor ascultători, deşi simţim durere creştinâscă pentru un astfel de creştin bun şi evlavios: totuşi '1 fericim, căci sufletul lui, deslegat de greutatea trupului, a eşit dintr'o lume plină de păcate şi de aceea plină şi de năcazuri şi patimi, şi astăZi credem că petrece în raiul fericirei, priimind ca un bun luptătoriu cununa, ce este pregătita tuturor celor-ce iubesc pre DumneZeu şi umblă în urmele sfintelor lui porunci. Pentru aceea cu deosebire tu, jalnică soţia şi de acum înainte văduvă, şi voi, iubiţilor fii şi nepoţi ai răposatului, deşi nu vă voiu Zice s§ nu plângeţi, căci un astfel de soţ, un astfel de tată totdeuna este vrednic să-1 plângeţi, — mângăiaţi-ve cu aceea, că densul 'şi-a plinit cursul vieţei sale şi a ajuns la vârsta de 82 ani ca om vrednic, iubit şi onorat de toţi, ca creştin bun şi credincios, ca învăţăcel ascultătoriu din tată inima al lui Christos. Mângăiaţi-ve cu aceea, că el lasă după sine un nume bun, care va trăi pănăcând vor trăi toţi aceia, cari l-au cunoscut. Mângăiaţi-vă cu aceea, că sufletul lui cel drept şi curat şi binevoitoriu cătră toţi, după credinţa nâstră creştinâscă, este în sinul lui Avraam, în locul fericirei. Şi aşa, iubită jalnică soţie, de acum înainte ve-duvă, eată bunul tău soţ îşi ia dela tine prin mine, slujitoriul bisericei, cel din urmă rămas-bun. Cei 45 ani ai legiuitei nâstre căsătorii — 'ţi Zice adormitul, — au trecut ca 45 de (\i\e de curând; dar cu tâte acestea multe greutăţi şi necazuri am pătimit într'ânşii. însă cu ajutoriul lui DumneZeu celui preaîndurat, păzind credinţa cea creştinâscă, le-am purtat şi petrecut tâte. Acum fiind voia cea sfântă a Părintelui ceresc, ca să merg eu înainte din lume, şi să me întorc întru odichnă mea, — eată te las pe tine singură, şi încă în Zilele cele grele, adecă când începem a le simţi cu îndoită greutate. însă, iubita mea soţia, nu eşti singură, căci DumneZeu e cu tine. El, Preaputernicul, Preabunul, Preaînduratul, care chrănesce paserile cerului şi îm-podobesce crinii câmpului, va purta grijă şi de tine, dacă vei avea totdeuna credinţă într'ânsul şi vei ascultă de poruncile Lui, fără de cari nu este adevărată bucuria, nici adevărată fericire în lume. Gri-jesce şi de aici încolo de pruncii, ce ni i-a dat DumneZeu, cu doioşia de mamă şi cu prevederea de tată, — căci amândouă aceste datorinţe de acum înainte remân asupra ta; ear pre adormitul tău soţ Grigorie, iartă'l de tote, ce-ţi va fi greşit în viaţa pământâscă, şi te ragă lui DumneZeu pentru iertarea păcatelor lui şi fericita lui odichnă. Iubiţii mei prunci Gr..... şi N.. . . , cari pentru depărtarea locului n'aţi putut fi nici lungă sicriul meu după morte, — apoi voi nevârstnicilor I. . . . şi M. . . , de astăZi încolo voi sunteţi fără tată. înse nu! Căci Tatăl ceresc, a cărui 292 milă este dela răsărituri pană la apusuri, a cărui purtare de grijă priveghiâză şi asupra gândăcelului din erbă, va purta grijă şi de voi, fiţi numai vrednici de mila Lui! Iubiţi pre Dumnezeu, precum totdeuna v'am învăţat. Onoraţi, spriginiţi şi mângâiaţi pre buna v6stră mamă, ascultaţi-o întru t6te, nu o năcăjiţi, nu o întristaţi; trăiţi în pace şi dragoste între voi şi prin purtarea vostră cea bună cinstiţi pomenirea tatălui vostru şi vă faceţi vrednici de dragostea omenilor celor buni şi creştini. Bucuros aşi fi mai fost cu voi, ca se vă văd pre toţi crescuţi şi aşezaţi, Dumnedeu însă a voit altfel; fiă voia Lui! Tatăl vostru nu are averi să ve lase, şi chiar şi când ar fi avut, averile sunt o moştenire de tot nesigură, de tot nestatornică. Moştenirea, ce vi-o las eu, este: ca se fiţi cu frica lui Dumne4eu, se fiţi modeşti, drepţi, credincioşi, lucrători, grijitori, şi atunci darul lui Dumnedeu va fi cu voi. Priimiţi cei de aprope şi cei din depărtări binecuvântarea tatălui vostru şi daţi'i şi voi cea din urmă sărutare şi iertare. în sfârşit, deşi tata Grigorie a fost străin între noi, totuşi ca unul, ce o parte mare a vieţei sale o a petrecut aici, rogă pre toţi, cu cari a fost împreună în viaţă, pre rudeniile de t6tă clasa, pre domnii direge-tori, cărora li-a fost subordinat, pre vecinii, prietinii şi cunoscuţii, ca de t6te, ce ca purtătoriu de trup şi vieţuitoriu în lume ve va fi greşit, să'l iertaţi, ca şi Tatăl ceresc cel singur sfânt şi fără de păcat să ierte greşelele v6stre. Amin! XXXIX.0 La îmmormentarea unei femei bine- fâcătore. „Eu sunt înviierea şi vitya ; cel-ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi". Ev. Ioan, cap 11, vers 36. Cu aceste cuvinte rădică orecând Christos pre Marta din aduncul durerei, în carea căcjuse prin marţea fratelui seu Lazar. Acesta reposase înainte cu trei cjile în braţele sororilor sale Marta şi Măria, şi Christos mergând spre Ierusalim, intrase în Vitania, pe unde avea se trecă. Marta audind despre venirea Lui, alergase spre întimpinare şi versase durerea inimei sale înaintea Lui. „D6mne, — cjisese ea — de ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit; ci şi acum, sciu, că măcar ce ai cere dela Dumnedeu, da-va Ţie Dumnecjeu". Domnul i respunse : „înviiava fratele Teu". Ear Marta dise: „Sciu că va înviiâ, la înviiere, în diua cea de apoi". Atunci i replică Mântuitoriul dumnedeescile cuvinte: „Eu sum înviierea şi viaţa; cel-ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi". în adevăr dumnedeesci cuvinte! în adevăr un isvor nesecabil de mângâiere şi întărire, atunci pentru Marta, ear după aceea pentru toţi credincioşii sei din neam în neam. Căci esperiinţa de tdte dilele ne arată, că firea necurmat 'şi face cursul seu, că schimbările din lume se urmâză necontenit una pre alta, că mortea cere tributul seu dela toţi: astădi dela unul, mâne dela altul, dar de trecut nu trece pre nimeni. Dacă dar puterea ei este atât de mare; dacă nici tinereţele, nici neamul, nici averea, nici frumseţa, nici în fine nimic, nici o putere omenescă 294 nu este în stare a frânge puterea ei; decă ea fără privire la durerea, ce ne face, la starea de suferinţă, în carea ne aduce, răpesce pre iubiţii noştri din braţele n6stre, şi trebue se vedem cu ochii lăcrimoşi şi cu inima frântă, cum nu este putere 'n lume, carea s'o respingă seu barem s'o oprâscă: — atunci în adever ce alinare putem afla pentru ranele n6stre, fără numai credinţa cea ne'ndoită în DumneZeu, precum ni l'a descoperit unul-născut fiiul Lui, Domnul Iisus Christos! El pogorîndu-se dela înălţimea dumnezeire!, a 'mbrăcat trupul nostru cel muritoriu, — nu pentru sine, ci pentru noi, — a purtat t6te greutăţile sîrmanei nâstre vieţi pămentesci, a arătat ome-nilor voinţa lui DumneZeu, a rădicat pre cei căZuţi, a întărit pre cei rătăciţi, a mângâiat pre cei întristaţi, — t6te acestea nu pentru sine, ci pentru noi. In sfîrşit a răbdat patimile cele mai înfricoşate, a murit mârtea cea mai amară, — nu pentru sine, căci El a fost cel sfânt şi drept şi fără de păcat, ci pentru noi; apoi a înviiat cu preamărire a treia di ?i s'a înălţat la cerescul Părinte, de unde a venit, şede de a drepta Lui şi judecă viii şi morţii. El prin cuvintele şi faptele sale — care aici suut una — el a învăţat a privi şi vieţa omenâscă în lumina cea curată a cunoscinţei de DumneZeu. El ni a aretat, că precum trupul cel muritoriu nu este tată fiinţa nâstră, ci numai o parte, şi încă partea ei cea mai debilă, aşa şi petrecerea nâstră pe pământ nu este tâtâ viâţ'a nostră, ci numai o parte, şi încă numai, o parte mică şi neînsemnată a aceleia. Ne a înveţat, a nu privi pământul de unica nâstră patria, ci numai ca un punct de pregătire, de trecere la altă patria mai înaltă, mai perfectă, mai fericită. Ne a înveţat a nu ne aduna comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strica şi unde furii le sapă şi le _29B_ fura, ci în cer, unde sunt scutite de tâte acestea. Ne a înveţat, a lua crucea nâstră şi a urma Lui, şi o fericire! ne-a încredinţat, că unde va fi El, acolo vor fi şi aceia, cari vor sluji Lui. Şi aşa eată că pentru cei-ce '1 iubesc pre El, pentru cei-ce slujesc Lui cu credinţă, nici suferinţele vieţei, nici venirea morţii nu mai pot avâ nimic îngrozitoriu; căci mârtea pentru ei devine un mijloc de a se împreună cu Christos, precum în adever şi Zice marele Pavel cătră iubiţii sei Filipeni (cap 1, st. 23): „Dor având se me slobo-Zesc şi se fiu cu Christos". „Eu sum învierea şi viaţa; cel-ce crede întru mine de va şi muri, viu va fi," — aceste cuvinte sunt razimul vieţei lor, acestea mângâierea morţii lor. Astfel este, onorată jalnică adunare, viaţa şi mârtea creştinului; ear acum Ve rog se trecem în câte-va cuvinte şi preste viaţa adormitei în Domnul sorori şi mai ce a nâstre Elisaveta. „Dâmne, — Zici şi tu, jalnic şi preajalnic soţ văduvit, ca Marta din Evangeliă, — „Dâmne, de ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit," — „Dâmne, de ai fi voit, prea buna soţia a vieţei mele nu ar fi murit!" Inse precum atunci Martei, aşa şi astăZi 'ţi respunde Christos ţie: „Eu sum învierea şi viaţa; cel-ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi!" — Şi aceste cuvinte precum aduseră mângâiere în inima Martei cea întunecată de nuorii întri-stărei, aşa dorim se aducă mângâiere şi în inima ta cea sfâşiată de durere. Este adeverat, că perderea ta este nemăsurată şi inima ta cea. simţitâre e ca despicată în dâue prin acâstă sabia de foc; dar este adeverat şi aceea, ca fericita soţia a vieţei tale a fost una din acelea, carea în viaţa sa cu inima şi cu gura, cu cuvântul şi cu fapta a mărturisit pre Christos, şi căreia Christos i Zice: „De ai şi murit, viuă vei fi!" AstăZi viaţa ei este încheiată, şi ca atare stă desvelită di- 296 29? naintea ochilor noştri. Noi cei-ce am fost chiămaţi mai de aprope a 'i aduce adeseori ştiinţele mângă-iari ale religiunei, noi trebuie se fericim vieţa ei, şi trebuie se mărturisim — nu pentru mărirea ei, ci spre mărirea lui Dumnedeu! — că acesta vieţă, încât e cu putinţă naturei debile omenesci, a fost o urmare credinci6să a învăţăturilor lui Christos. împreunată prin legătura iubirei curate cu un soţ, cu care inima ei a armoniat la tote cugetele şi faptele bune şi de laudă, cei 34 ani ai fericitei lor căsătorii, de-şi sortea vieţei nu i a scutit nici pre dânşii de jugul seu cel greu, totuşi au fost, ca tot atâte d,ile, un timp de mângâiere şi mulţemire împrumutată. Lipsiţi de timpuriu de părinţii lor, parte mare înstrăinaţi din pământul cel dulce al nascerei şi copilăriei, în timpuri grele pentru credinţa n6stră, pentru poporul nostru, ei fiind fără prunci au învăţat de timpuriu a'şi află bucuria şi mângâierea şi fericirea unul într'altul, şi astfel cu frica lui Dumnedeu, prin blândeţe, sinceritate, iubire curată, ca doi prunci fără reutate, sciură face din casa lor un mic raiu pământesc, în care şi străinul bucuros era priimit şi putea se se îndulcâscă. Prin economia înţelâptă adormita în Domnul în totă viaţa sa sciu mulţemi trebuinţele casei sale şi totuşi a păstra câte un fileriu şi pentru fraţii sei, sororile sale, şi toţi cei lipsiţi. Ba de mai multe ori, încă înainte de a aduna de pe câmp rodurile sale, făcea parte din ele celor săraci şi necăjiţi. Mintea cea matură şi purtarea cea modestă o făcură de timpuriu preţuită îndeobsce, buneţea inimei i câştigă în scurt timp iubirea tuturor, alipirea ei cu tot sufletul de biserica sa. de naţiunea sa ne'nvăţară pre toţi a o stima, a o onoră ca pre o femee adevărat nobilă, nu numai după neam, ci şi după sim-ţeminte. Dar cu deosebire casa lui Dumnedeu, carea o a iubit atât de mult în viaţa sa, a fost şi în momentele din urmă un obiect deosebit al îngrijirei ei. Biserica, în carea dânsa a priimit sfânta taina a botezului, în carea a consacrat legătura cea vecinică a iubirei cu soţul seu — biserica nostră cu deosebire a aflat într'ânsa o ctitoră nobilă, va avâ a gusta din binefacerile ei şi va păstră cu mulţemită şi binecuvântare numele ei. Şi aşa precum a vieţuit cu frica lui Dumnedeu, cu modestia, cu iubire cătră toţi, ca un model viu al virtuţilor unei femei creştine, aşa a şi încheiat cursul vieţei sale cu fapte demne de densa, care i vor păstra pomenirea cu laudă. Eată pentru ce avem drept a ferici viaţa ei! Căci adecă, fiind milostivă se va milui! Căci: fiind curată la inimă, va vedâ pre Dumne4eu ! Căci: cre4end în Christos, fiiul lui Dumne4eu şi Mântuitoriul lumei, de a şi murit, totuşi este şi va fi viuă! Pentru aceea, jalnic soţ! credincios companion în drumul vieţei, alină durerea ta, potolesce lacri-mele tale, cu cari în decurgerea bolei celei grele şi îndelungate ai udat patul durerilor ei şi cu cari astă4i înundezi sicriul iubitei tale Elisaveta. Dum-ne4eu a voit, ca nu amândoi deodată, precum ve era dorinţa, nici după ordinea cea îndatinată a firei, ci unul mai curând şi altul mai târ4iu să eşiţi din viaţa pământâscă. Adevărat, că un toiag al betrâneţelor tale celor cinstite s'a rupt; adevărat, că preaiubita ta soţia te lasă singur, tocmai pe când se apropia filele cele de ostenâlă şi de durere; însă mai pre sus de tote îngrijirile şi durerile şi cugetările nostre este svatul cel vecinie şi nestrămutabil al lui Dumne4eu. Mângăiă-te, ca viaţa vostră a fost atât de fericită, precum a fost; mângăiă-te, că despărţirea vostră a fost, ca şi viaţa vâstră, cu cea mai curată iubire; mângăiă-te, că tot, ce s'a putut face, atât în 298 privinţa sănătăţii ei trupeşei, cât şi a celei sufletesci, ai făcut; mângăiă-te, că dai lui Dumnedeu un suflet iubit şi iubitoriu, care precum în vieţă ţi-a fost ca un ânger păzitoriu, aşa şi după m6rte se va rugă pentru tine Făcătoriului. Şi în sfârşit, precum cu puţine momente 'nainte de sfârşit, ca doi amici credincioşi se despărţesc pe cât-va timp, v'aţi dat manile, care 34 ani au mers împreunate prin viaţă, aşa şi acum iartă pre iubita ta Elisaveta de tote, ce 'ţi va fi greşit în viaţa sa! Tu, iubit frate al adormitei, pre care nu te a mai putut vedâ şi îmbrăţişa în viaţă, dar în locul căruia a veă)ut cu mângâiere barem pre unul din iubiţii fiii tei, iartă şi tu pre sora ta, carea merge naintea ta la locaşurile vecîniciei. Asemenea şi voi, iubiţi nepoţi şi nepâte, rudeniile, prietinii şi prietenele, dar şi aceia sâu acelea, pre cari slăbiciunile firei omenesci v'au depărtat p6te unii de alţii, — în sfârşit toţi şi t6te, mari şi mici, cari i-aţi făcut on6rea acestei însoţiri din urmă, iertaţi-o, ve cbxe, şi voi, ca şi Dumnedeu se ve ierte pre voi. Şi aşa trup, muritoriu, tu te vei întdree în pământ, din care eşti făcut, după rânduiâla cea dela început a Făcetoriului. Ear tu, suflet nemuritoriu, carele încă de aici ţi-ai pregătit locul într'altă viaţă, acum dupăce ai eşit din vasul cel stricăcios al trupului, aventă-te la împărăţia luminei şi fericirei, şi ţi-ia cununa, carea după cuvântul Apostolului — Ti-mot. 4, 8. — „o va da ţie Domnul în diua aceea, dreptul judecătoriu, şi nu numai ţie, ci şi tuturor celor ce iubesc aretarea Lui. Căci în adever Tu ai credut, şi tot, cel-ce crede întru Dânsul, de va şi muri, viu va fi". Amin. XL.0 La îmmormentarea unui pâdurariu asasinat. „ Spune-mi Domne sfârşitul meu şi numărul abilelor mele care este ? ca se sciu, de ce me lipsesc eu." Psalm XXXVIII. O veste înfricoşată sburâ în dilele acestea prin oraşul nostru cel liniştit, şi erâ spusă cu îngrozire din om în om: vestea, că pădurariul orăşenesc Greorgie a fost omorît şi aflat mort. Şi durere, vestea cea înfricoşată se adeveri: bunul creştin, credinciosul slujbaş, fericitul soţ, doiosul părinte şi moş, iubitoriul frate placă sâra în afacerile diregătoriei sale la satul vecin, dar târdiu după mecjul nopţii călăria, ce purtase de mulţi ani pre stăpânul seu, se reîntorce singură acasă, vestitore a crimei ce s'a întâmplat. Şi când spăimen-tata soţia şi fiii alergară cu grabă a căuta pre iubitul cap al familiei, — grozavă vedere! îl aflară mort la marginea drumului, cu capul sdrobit de dinapoi, cu buzele strînse de durere, cu mâna pe arma de apărare, precum se vede, prinsă prea târdiu: omul căduse pradă omului, împlinitoriul datorinţei patimei ceii înfricoşate a răsbunărei. O faptă nâgră, o păcat întunecat, o răutate diavolâscă, o mână fără de lege! Fapta cea nâgră alege întunerecul nopţii, spre a se săvârşi; pă-catul fuge şi se ascunde de lumina c\\\ei; diavolul pândesce şi vânâză după viaţa dată de Dumnedeu; mâna cea fără de lege a lui Cain se rădică asupra capului dreptului Avei! „Şede păcătosul întru ascunsuri, ca să ucidă pre cel drept; pândesce întru ascuns, ca leul în culcuşul seu, pândesce, cum să'l apuce pre el „(Ps. IX, 29—30)." Pană când Dâmne — djcem şi noi D6mne împreună cu robul Teu Greorgie — pană 300 când me vei uita până în sfârşit ? Pănăcând se va înălţa vrăjmaşul meu asupra mea? Pănăcând, Dâmne vei răbda păcatul şi fărădelegea? Eată m'au cuprins durerile morţii, şi rîurile fără de legii m'au turburat!" (Ps. XVII, 5). — Dar răbdare, iubite creştine! „A mea, — Zice Domnul cerului şi al pământului — a mea este judecata şi dreptatea". „Şi voiu sdrumicâ pre cei fără de lege ca praful în faţa vântului, ca tina uliţelor îi voiu şterge pre ei!" (Ps. XVII, 4B). „Câine, unde este fratele teu ? Sângele fratelui teu strigă cătră mine din pământ!" — „Eară dreptul ca finicul va înflori şi ca chedrul cel din Livan se va înălţa" (Ps. XXX). „Dâmne" se ragă răposatul robul teu Georgie, „Dâmne, în manile Tale voiu pune duchul meu ; mântuitu-m'ai Dâmne DumneZeul adevărului!" (Ps. XXX, 5). Jalnici ascultători! Este prea îngrozitâre întâmplarea, care ne-a întrunit astăch' aici, şi prea mare durerea familiei în jale şi a tuturor celor bine-simţi-tori, ca se o putem cuprinde în cuvinte. Pentru acea rugăm pre DumneZeu toţi cu un glas şi cu o inimă, ca se facă judecată şi dreptate, ca se ierte păcatele robului său, fratelui nostru Georgie şi să aşeZe sufletul lui în locul fericirei ceresci, în sinul lui Avraam, împreună cu toţi sfinţii şi drepţii, cari 'i-au plăcut din veac. Şi aşa întorcându-ne la casa pământâscă a răposatului, carea răsună de plângeri şi tânguiri, în fruntea tuturor te aflăm pre tine, iubită jalnică soţia, carea dela vederea soţului tău despărţit de viaţă întru acest chip, ai plâns necontenit şi strigi împreună cu prorocul : „ Toţi câţi treceţi pe cale, întorceţi-ve şi vedeţi, de este durere ca durerea mea!" Iubita, jalnica mea soţie — îţi Zice mortul din sicriu — iubită jalnica mea soţie, cu carea am petrecut în fericită căsătoria 27 ani, âre adusu-ni-am noi vreodată aminte, că despărţirea nâstră va fi âre-când aşa? Eu es din lume 301 fără a fi fost bolnav, fără a'ţi fi putut cere iertare pentru cele ce-ţi voiu fi greşit în viaţă, fără de a-ţi fi putut da mâna şi a-ţi (\\ce un rămas-bun pentru acâstă călătoria la viaţa cea vecinică; ba mâna ucigaşului nu 'mi-a lăsat timp nici barem a mă împăca cu DumneZeu şi cu lumea, precum se dă chiar şi celor judecaţi la mârte, fără de a-mi fi putut aprinde tu sâu altcineva barem făchuţa de câră, care o aprinde dragostea creştinâscă la capul celui muribund. O iubită soţia, iartă-mă acum de tâte, râgă-te lui DumneZeu pentru iertarea păcatelor mele şi fericita mea odichnă, şi îngrijesce, ca casa lui DumneZeu să înalţe la cer rugăciunile ei de maică, cari mie nu mi-a fost cu putinţă a le înălţa. Şi aşa rămas-bun, iubită soţie, DumneZeu să te mângâie şi să te întărâscă în văduvia ta cu darul seu, şi la revedere în lumea cea fericită dincolo de mormânt, unde mâna ucigaşului nu ajunge. Asemenea te rog pre tine, iubita mea maică, care la adânci bătrâneţe ai fost chiămată a îngropa în timp de câteva luni doi fii ai tei şi a vedâ lungă tine văduvă şi două fiice văduve, — o văduvie întreită!, iartă-mă de tot ce ţi-am greşit în viaţa mea şi dă-mi sărutarea ta din urmă şi binecuvântarea ta de maică şi apoi lasă-mă să odichnesc. Eară vouă, iubitelor mele fiice, ţie iubite fiiule şi vouă, plăpânZii şi drăgălaşii mei nepoţel, prietinilor şi cunoscuţilor şi tuturor celor de faţă vă las părintâscă şi frăţâsca mea sărutare şi vă cer creştinâscă vostră iertare de tâte câte v'aşi fi greşit în viaţa mea de 55 ani, ca şi DumneZeu cel singur bun şi sfânt şi fără de păcat să ierte greşelele vâstre. Ear pre Tine, părinte ceresc, care aici ai pus sfârşitul meu şi pană aici ai măsurat numărul Zilelor mele, Te rog, să priimesci sufletul meu întru împărăţia Ta cea cerâscă. Şi Tu fiiul lui DumneZeu şi Mân- 302 tuitoriul lumei, D6mne Iisuse Christ6se, carele telcha-rului celui împreună cu Tine restignit, carele Te-a mărturisit pre Tine şi s'a rugat Ţie: Pomenesce-me D6mne, când vei veni întru împerăţia Ta, 'i-ai 4is: „Astă4i împreună cu mine vei fi în raiu", iartă-me pre mine pecătosul, carele nu m'am putut ruga nici cât acela. Şi când vei veni întru mărirea Ta, încungiurat de s. ângeri, numeră-me şi pre mine credinciosul teu între cei de-a-drepta Ta, şi me învrednicesce a au4i împreună cu dânşii glasul Teu cel preadorit: „Veniţi, binecuvântaţii părintelui meu, de moşteniţi împerăţia, carea este gătită v6ue dela întemeierea lumei". Amin! XLI.0 La îmmormentarea unui tiner gimnasist. Sântul Evangelist Luca ne istorisesce în evan-gelia sa (cap 7. st. 11 —16), că trecând odiniâră Mântuitoriul Christos prin cetatea Nain, scoteau din cetate pre un mort, fiiu unul-născut al maicei sale, şi aceea erâ veduvă, şi popor mult cu dânsa din cetate. Şi ve4ându-o Domnul, i s'a făcut milă' de ea şi i-a 4is ei: Nu plânge. Şi poruncind celor ce duceau mortul se stea, s'a apropiat de dânsul şi a (\\s lui: Tinerule, ţie grăiesc, scolă-te ! Şi îndată a şe4ut drept mortul şi a început a grăi, şi l'a dat pre el maicei lui. „Şi a luat", 4ice Evangelistul, „frică pre toţi şi măriau pre Dumne4eu grăind: Că proroc mare s'a sculat întru noi, şi cum-că a cercetat Dumne4eu pre poporul seu". Cât de mult, on. jalnici ascultători, sâmenă întâmplarea din Nain, descrisă de Evang. Luca, cu întâmplarea acesta, căreia toţi suntem martori şi părtaşi de durere. Acolo este un tiner Galilean necunoscut mai deapr6pe; aici este tinerul, carele în cea mai frumosă şi mai drăgălaşă fiore a vieţei, în etate de 17 ani, aprope de cununa maturităţii, a fost luat din braţele vieţei pământesci. Tinerul din Nain este unul născut, al maicei sale, şi acâsta este veduvă; aici este fiul întâiu-născut al unui tată, care de ani încă portă jugul cel greu al veduviei. Acolo popor mult din cetate însoţesce pre biata mamă frântă de durere; aici asemene popor mult, nu din cetatea nâstră numai, ci şi din locurile învecinate însoţesce acest sicriu, — spre dovada viuă, cât de mult a fost iubit junele nostru în viaţă şi cât de mulţi plâng despărţirea 304 lui atât de timpuria. Şi în adever o mârte tirană, şi nesaţiâsă, tu nu te îndestulişi cu multele şi scumpele jertfe, ce le ai răpit din grădina acestei onorate familii; trebuia se o ceri încă şi acesta? Şi încă atât de timpuriu? Vedem dinaintea nâstră un pomişor de soiu nobil, care sub frageda îngrigire a cultivatorilor sei, şi trebue se mărturisesc în public cele mai frumâse talente, stetea încărcat de cele mai drăgălaşe flori de primăvară, şi îndulcea ochii tuturor celor ce '1 priviau; şi astăcji eată florile lui vestejite, frund,ele risipite pe faţa pământului, şi el însuşi frânt şi culcat de suflarea vântului morţii. Câte bucurii, câte speranţe pentru venitoriu se desceptau la privirea pomişorului, acestuia! Căci dacă florile lui erau atât de multe şi de frumâse: cât de multe şi de nobile erau se fiă âre-când fructele lui! Dacă iubitul nostru escelâ încă pe acum, ba a escelat în tată viaţa prin esemplarea sa modestia, blândeţe, diligentă, curăţia inimei, sinceritate, colegialitate, bunăvoinţă cătră toţi omenii, şi prin câte alte bune însuşiri cari pot orna pre un tiner, — apoi ce erâ de asceptat dela dânsul, decât aceea, că prin darul lui Dumnecjeu, va deveni la timpul seu un razim al familiei, un decor al bisericei şi naţiunei sale, cari tocmai ele ce lipsă au de asemene fii!, — va deveni un cetăţân credincios şi folositoriu al patriei sale, un membru binefăcătoriu al societăţii omenesci. Şi acestea acum tâte se fiă perdute ? Şi ostenelele cele necurmate şi jertfele cele nenumerate, şi speranţele cele fericitâre, ce le deş-ceptâ el în inimile tuturor, fără urmă, ce bunul tată, scumpa familie a pus pentru crescerea lui, să fiă îngropate ? Tâte ? Tâte ? O idee înfricoşată, a peri omul în univers, ba a trece înainte de perfecţiune din fiinţă la nefiinţă! Părinte sfinte, cel-ce ne ai zidit în lume, acâstă n'a putut fi voia ta, când ai zidit pre om pe 305 pământ şi l'ai înzestrat cu calităţile cele măreţe, prin care el se apropia de ângerii Tei din cer! Şi în adever nici că a fost! Căci eată iubiţilor, pe când astfel durerea nâstră pare-că sapă în pământ, ca se ne îngrâpe şi pre noi alăturea cu iubiţii noştri, pe când tot pământul ni se pare în asemene momente numai o vale mare a plângerei şi a durerei! — pe atunci ochii credinţei ne arată de departe pre Mântuitoriul Christos, fiiul lui Dumnedeu, care a venit în lume ca un sâre ceresc, ca se lumineze acea vale întunecâsă şi se ni o arete în forma ei cea adevărată. Şi eată umbrele per; şi precum s'a rădicat velul cel negru al jalei de pe inima văduvei din Nain, când s'a apropiat Mântuitoriul de dâns'a şi i-a (hs: Nu plânge! — aşa se rădică şi de pe inimile nâstre, ale învăţăceilor lui Christos, cu încetul negura întristărei celei aprâpe de desperare, când Christos cu darul seu cel nedeşertat se apropia şi de noi, (hcându-ne: Nu plângeţi! Acolo, spre aretarea puterei sale celei dumne4eesci, Iisus scală pre tinerul din morţi: — Tinerule, ţie grăiesc, scâlă-te! — aici cu ochii credinţei vedem, cu urechile credinţei aucjim pre acelaşi mântuitor 4i°ân-du-ne: Eu sum înviierea şi viaţa, nimenea nu vine la tatăl fără numai prin mine; şi iarăşi: cel-ce ascultă cuvintele mele, şi crede celui-ce m'a trămis pre mine, are viaţa vecinică şi la judecată nu va merge, ci a trecut din mârte în viaţă. — Şi aşa iubitul vostru şi al nostru nu a murit, ci a adormit şi a trecut din mârte la viaţă. Părintele ceresc, după svatul seu cel neurmat de debilitatea minţii nâstre, l'a chiămat la sine junicel în vârsta cea frumâsă de 17 ani; sufletul lui cel curat, capabil şi iubitor de tot ce e bun şi nobil în lume, continuă într'o lume mai bună, mai înaltă perfecţiunea aceea spirituală, pentru carea aici a ostenit cu atâta silinţă şi seriositate, care perfecţionare m. 20 306 înse aici a fost întreruptă prin mâna morţii. Aici într'o lume mai bună, mai ferice iubitul vostru şi al nostru Eugeniu va reaflâ pre scumpa mamă, carea 'i merse înainte cu atâţia ani, şi pre carea şi în cele din urmă chle ale vieţei sale o a dorit şi o a strigat; va reaflâ pre iubita sorioră, pre bunul unchiu, cari asemene lui au fost seceraţi de m6rte înainte de a ajunge la perfecţiune. Aşa, venerabil tată, venerabilă familia, se adeveresce şi aici la iubitul vostru Eugeniu, că m6rtea pentru cei buni şi curaţi este numai o trecere la altă vieţă, la o vieţă, carea astăch s6u mâne, când ne va chiămâ la sine glasul Ziditoriului, are se ne unescă pre toţi în patria cea cerescă, noue încă necunoscută. Aşa, iubiţilor jalnici ascultători, se adeveresce şi aici, şi de sigur fiă-care din noi, care a cunoscut pre adormitul june mai deapr6pe, simte a-stăch şi trebue se simtă împreună cu noi, că sufletul unui astfel de tiner, binecuvântat de Dumne4eu şi de 6meni, de sigur este în fericirea aceea, ce o a gătit Dumne4eu tuturor celor ce'l iubesc pre El. Şi aşa, prâjalnic tată, jalnică familia, în loc de a înnoi o durere vechia, carea numai acoperită de timp, dar nu micşorată stă în inimile vostre, vin, după stră-vechia datină a sântei nâstre religiuni, a ve cere iertare pentru iubitul vostru. Scump tată şi atât de sfâşiat nu de durere, ci de dureri; prâveneraţi moşi şi unchi şi mătuşe, prâiubite frate şi dulci soriore şi toţi membrii onoratei familii, mai sărutaţi odată pre bunul vostru Eugeniu şi daţi-i din inimă iertarea v6stră. — Onorat corp profesoral, ce ai iubit pre reposatul în viaţă şi în morte, priimiţi prin rostul meu fiiâsca lui mulţemită pentru t6te ostenelele vbstre cele bine-voit6re. Iubiţi conscolari, cari Faţi iubit şi pre cari v'a iubit şi cari aţi fost o parte principală a bucuriei şi fericirei lui din viaţă, iertaţi şi voi acum pre con- 307 şcolarul vostru şi transplantaţi pe venitoriu t6tă iubirea vdstră asupra iubitului seu frate mai tiner, ear' pre dânsul ţineţi-1, ve rog, în bună şi amicală adu-cere-ammte. In fine toţi şi t6te, cari aţi dat fericitului tmer acâsta numer6să însoţire creştinâscă, de aprope şi de departe, betrâni şi tineri, bărbaţi şi femei, daţi-i din inimă cea din urmă iertare, că şi Dumne-4eu, părintele iubirei, se ve ierte pre voi şi pre noi pre toţi. Amin. 20* 309 XLII.° La îmmormentarea unei feciore mirese. „Dilele mele ca umbra s'auplecat, şi eu ca erba m'am uscat"! Psalm CI, 12. Aşa cânta odiniâră, întru amărăciunea sufletului seu, psalmistul cel însufleţit de DumneZeu, prorocul şi împăratul David, când i se părea, că s6rele vieţei lui se plecă spre apus. Şi aceste simţeminte pătrund astăZi şi inimile nâstre, onoraţi jalnici ascultători, când vedem înaintea ochilor noştri jalnica privelisce, pentru carea ne-am adunat în număr atât de mare aici în casa lui DumneZeu. Clopotele bisericilor pare că sună mai serios şi mai trist decât altădată, — ori dâră plâng şi ele împreună cu noi? Cântările bisericesci pare-că au alt ton, nu cu care suntem obicinuiţi, — ori dâră căci se apropia postul mare, şi mâne vom se facem sfârşit cântărilor celor vesele de pană acum? însăşi acâstă sfântă casă, chip al Ierusalimului celui de sus, pare-că a schimbat hainele cele luminate de pană acum şi s'a îmbrăcat în negru, — ori numai nouă ni-se pare? Ba nu, jalnici ascultători, nu este părere, ci este lucru aievea şi adevărat! O iubită unică fiică şi bucuria preaiubiţilor sei părinţi, blânda /. . . . sbâră astăZi din braţele scumpilor sei părinţi, şi un ânger blând o rădică şi o strămută din năcazurile pământesci la plaiurile ceresci. O drăgălaşă mirâsă, carea şi pe patul morţii şi pană la răsuflarea cea mai de pe urmă doria să vâZă în faţa sa chipul cel iubit al mirelui seu, 'şi ia acum cununa de mirâsă colo sus în casa cea nefâcută de mâni omenesci. O flâre în tată frumseţa, carea în douăZeci de primăveri a împodobit grădina casei părinteşti, acum când erâ aprâpe a-şi avâ şi ea grădina sa, a fost atinsă de brumă înainte de vreme, placă capul la pământ şi nu'l mai pate rădica; căci după vechia cântare a poporului nostru „nu l'a pus sS înflorescă, ci l'a pus sS vestejescă" ! Eară noi, jalnici ascultători, ne-am adunat aici, ca cu toţii dimpreună să ne rugăm lui DumneZeu pentru iertarea păcatelor şi fericita odichnă a râbei lui DumneZeu, fetiţei I. . . ., să plângem împreună cu voi jalnici părinţi, şi încât este după a nâstră putere omenâscă, se ve cerem voue, cărora v'a fost rânduit acest pahar amar, toţi cu o gură şi cu o inimă, Zic, să vă cerem mângâierea cea dela Christos, — unica, ce pate alina durerile nâstre la perderi ca acâstă. Căci cine a fost gingaşa flâre numită? Născută după mârtea unicului frăţior, din stimaţii părinţi de aici, copila crescu sub cea mai îngrijită priveghiare a părinţilor sei, ear la timpul normal începu învăţământul şcolar, care'l percurse cu diligentă dela clasa primă pană la cea din urmă. Credinciâsă tradiţiunilor poporului nostru, tinăra a fost gata, a se supune şi la suferinţe pentru credinţa şi naţiunea sa, şi preste tot se bucura de iubirea şi simpatiile societăţii nâstre. Şi astfel, dăruită fiind dela DumneZeu cu tâte darurile cele bune, sufletesci şi trupeşei, se părea că-i suride din depărtare un frumos viitoriu. Atunci, la etatea cea mai frumâsă de 18 ani, sănătatea ei, atât de veselă pană aci, începu a lângeZi, şi pelângă tâte silinţele medicilor şi tată buna îngrijire din partea părinţilor si a celor mai de aprâpe ai sei? nu se 310 311 mai putu restaura pe deplin, „pilele mele" — ofta şi ea sermana adese ori — „dalele mele ca umbra s'au plecat, şi eu ca erba m'am uscat". Şi aşa după suferinţe de doi ani, împărtăşită de repeţite-ori cu ss. taine şi rugăciunile bisericei, în dilele din urmă adormi întru Domnul. O veniţi dar, preaiubiţii mei părinţi, — aşa ve rogă blânda copilă prin rostul nostru al slujitorilor s. altar, — veniţi şi'mi daţi încă odată scumpele v6stre mâni, se le mai sărut odată înainte de punerea mea în mormânt. Cu ce se ve pot eu mulţemi pentru / multa iubire şi bunătate şi ostenelă, ce aţi avut cu mine? Vai ce seracă sunt eu! Când se ve arăt şi eu mulţemită inimei mele, eată me duc dela voi, şi lângă durerile de păn'acum ve mai adaug altele noue! Când erâ să'mi zidiţi casă spre înălţime, unde se vieţuesc şi eu cu cel trămis mie dela Dumneojeu, eată casa mea în sinul pământului. Pe când cu puţin mai nainte 'mi pregătiaţi cunună de mirte şi vel de miresă, astădi 'mi pregătiţi deja şi cunună de ci-pres, şi în loc de steag, cum se obicînuesce la cununii, puneţi o cruce de pâtră la capul mormântului meu. Dar iartă-me Părinte ceresc preaîndurate, aşa a fost sfântă voia ta, şi aceea s'a şi împlinit. După multe şi grele suferinţe, grele pentru mine, grele şi pentru voi, bunii mei părinţi, cari pătimiaţi împreună cu mine, după multe şi grele suferinţe lăsaţi-mă acum se odichnesc; căci după cântarea bisericâscă acum m'am odichnit şi am aflat uşurare multă; că m'am mutat din stricăciune şi m'am dus la viaţă, Domne mărire Ţie! Asemenea 'ţi mulţemesc ţie, iubitul alesul meu, logodnicul meu, carele cu adevărată credinţă şi virtute militară nu te-ai depărtat dela mine nici în îndelungatele şi grelele mele suferinţe, ci ai stat sentinelă credinci6să lungă logodnica ta pană la răsuflarea ei cea mai de pe urmă. Legătura n6stră de pe pământ o a deslegat mortea, dar iubirea mea dirrâză şi dincolo de mormânt. Adio, scumpul meu; rogă-te lui Dumnedeu pentru adormita ta logodnică, şi fi sprijinul şi mângâierea jalnicilor mei părinţi, cari de aici încolo vor fi părinţii tei. Rămas-bun, bunul meu: Dumne4eu să fiă cu tine în t6tă viaţa ta! Şi acum trăind în lume 6meni cu 6meni în bună frăţia, şi după rânduiala lui Dumnedeu legate familii de familii, rămas-bun, iubite familii... cu cari părinţii noştri au fost şi sunt în bune referinţe ; pestraţi su-venirea adormitei v6stre fiice şi nepâte, şi în rugăciunile v6stre cătră Dumnedeu nu uitaţi nici de pomenirea ei. Salutări de adio ve di° vouă, iubiţi frăţiori şi iubite sori6re, cu cari împreună am copilărit şi am petrecut viaţa n6stră juvenilă, şi priimiţi intima mea mulţemită pentru multele semne de iubire, ce mi-aţi dat în viaţă şi mi le daţi şi astăcfi prin doiâsele v6-stre cununi de despărţire, şi astădi, di°« când voi dragi soriâre remâneţi la mal, ear corăbi6ra mea stă gata, a me duce în marea eternităţii. Pre voi, onoraţii şi iubiţii mei concetăţeni din S..., bătrâni şi tineri, vă rog, să me priimiţi şi acum în mijlocul vostru. Dorinţa mea ferbinte a fost, ca unde am vădut ântâia-dată lumina chdei, acolo, în pământul cel sfânt al părinţilor, aici lângă casa lui Dumnedeu, acolo se şi odichnesc pană la înviierea cea de obşte. Ve rog dar pre voi şi pre toţi, cari m'aţi onorat cu acesta petrecere din urmă, se mă iertaţi cu creştinâscă iubire de tot, ce v'aşi fi greşit vreodată în scurta mea viaţă pămentâscă. 312 Ear pre Tine, Părintele nostru cel ceresc, face-toriul cerului şi al pământului şi a tâte câte sunt în cer şi pe pământ, Domnul vieţei şi al morţii, Te rog, priimesce sufletul meu întru împerăţia Ta cea cerâscă. Căci eată <\ile\e mele ca umbra s'au plecat şi eu ca ârba m'am uscat; eară Tu Dâmne remâi în veac, şi pomenirea Ta în neam şi în neam! Amin. NOTE. 1. Ţinându-se adunarea generală a Asociaţiunei transilvane la anul 1876 în Sibiiu, Comitetul Asociaţiunei a celebrat un parastas solemn pentru Metropolitul Andreiu Baron de Şaguna, ca primul ei preşedinte, şi a invitat pre autorul, a face cuvântul comemorativ bisericesc în onorea aceluia. Cuvântul e cel comunicat aici. 2. Serbând comuna bisericescă Sibiiu — cetate la 9 Fe-bruariu 1874 parastas pentru fundatorul Emanuil Goszdu, autorul ca parochul local a dat cetire şi esplicare testamentului aceluia pe lungă cuvântarea memorială reprodusă aici. 3. La cuvântul acesta se adauge sub nota 0 4. Oda făcută de autorul la mortea Metropolitului Andreiu (16/28 Iuniu 1873), conrpusă pentru chorul clerical din Sibiiu de profesorul de cant, P. Demetriu Cunţan. ° 5. Autorul a compus acest cuvânt la însărcinarea fericitului archiepiscop şi metropolit Miron, care pe lângă cercular l'a trimis preoţimei spre eventuală folosire la parastasul aniversar al 25-lea (16 Iuniu 1898) dela mortea Marelui Andreiu. ° 6. Compus la însărcinarea Ven. Consistoriu archidiecesan, dar' din causa unei subite indisposiţii a autorului a trebuit să se omită. ° La parastasul iniţiat de tinerime şi serbat în mod demn de inteligenţa română din Sibiiu pentru Vasile Alexandri. La cuvânt s'a adaus şi oda compusă de autorul la mortea marelui poet. 7. Cuvântul dela mormântul lui Georgiu Bariţiu (f 1893) l'a ţinut autorul din însărcinarea On. Comitet al Asociaţiunei. 8. Paul Dunca de Şieu (Sajo), consilier reg. gubernial în pens. etc, răposat în Sibiiu la 19 Novembre 1888, îngropat în cimiterul bisericei gr. or. din suburbiul Iosefin, între Episcopul Vasiliu Moga şi Directorul şcolar Moise Fulea, cu cari erâ înrudit. Cuvântul acesta, ca ultimă-voce la mormântul lui, l'a ţinut autorul din însărcinarea On, Comitet al Asociaţiunei, 314 Venerabilii bătrâni amintiţi aici sunt: Protopresbiterul de 90 ani Zacharia Boiu din Sighişora, juc^ii Petru Roşea şi Servian Popovici-Barcianu, consilierul aulic Iacob Bologa, toţi din Sibiiu, canonicul Timoteiu Cipariu din Blaj ş. a., reposaţi curând unul după altul. 9. Demetriu Andronic, de origine din Bucuresci, banchier şi cetăţen în Sibiiu, necăsătorit, întemeiătorul cunoscutei fun-daţiuni pentru spriginirea meseriaşilor români gr. or. din Transilvania, răposat în Sibiiu la 4/16 Iuliu 1880 în etate de 70 ani, în urma amputărei unui picior. 10. Iacob Bologa, consilier aulic în pensiune, vice-pre-şedinte al Asociaţiunei, cavaler ordului coronei de fer clasa III etc, reposat în Sibiiu la 18 Maiu 1888, în etate de 70 ani. 0 11. Ioan Hannia, protopresbiter, director seminarial etc. născut la 1818 în Sadu, reposat în Sibiiu la 1897 în etate de 80 ani. 12. Dionisiu Chendi, protopresbiter al tractului Mediaşului, reposat la 25 Martiu 1887 în etate de 67 ani. 13. Ioan Brote, proprietar în Reşinari, fost epitrop epar-chial etc, reposat la 26 Ianuariu 1871 în etate de 52 ani. 14. Vasiliu Roşescu, protopresbiter şi parocb în Cluj, deputat sinodal şi congresual etc, reposat acolo la 27 Decembre 1888 în etate de 62 ani. 15. Dr. Iosif Hodoş, vice-comite în pens., membru al Academiei Române, referent şcolar etc, reposat la 28 Novembre 1880, în etate de 51 ani. 16. Ioan Gali, protopresbiter al tractului Abrudului şi paroch în Abrudsat, deputat sinodal şi congresual etc, reposat la 26 Ianuariu 1889 în etate de 53 ani. 0 17. Ioan Codru Drăguşanul, vice-căpitan al Făgăraşului etc. născut la 1817, reposat la 1884 în etate de 67 ani. 0 18. Ioan Popescu, protopresbiter, profesor seminarial, născut la 1832, reposat la 1892, în etate de 60 ani. 19. Dr. Ioan Borcia, advocat şi fiscal consistorial, născut în Selişte, reposat în Sibiiu la 25 Novembre 1883 în etate de 48 ani. 20. Măria Hannia n. Bădilă, reposată în Sibiiu la 25 Decembre 1887, în etate de 57 ani, 315 21. Moise Toma, administrator parochial şi protopresbi-teral, născut în Buciumsat, reposat în Sibiiu la 4 Februariu 1880 în etate de 34 ani. 22. Ioana Arsenie n. Pezzamosca, preotesă în Gura-riului, reposată la 24 Ianuariu 1885 în etate de 70 ani. 23. Ioan Reoul, presbiter şi archivar consistorial în Sibiiu, reposat la 11 Decembre 1887 în etate de 39 ani. Fiind timpul greu de earnă, s'au cbs la mormânt aceste puţine cuvinte. 24. Iustina Mâcelariu, din Mercurea, reposată la 14 Ianuariu 1871, în etate de 51 ani. 25. Ioan Dragomir, profesor seminarial în Sibiiu, reposat la 23 Februariu 1864 în etate de 30 ani. 26. Catarina Manta n. Pius, soţia parochului Ioan Manta din Gurarîului, reposată la 28 Februariu 1875, în etate de 42 ani. 27. Nicolau Imberuş, econom în Sibiiu, reposat la 28 Iuniu 1881 în etate de 64 ani. 28. Măria Ivan n. Jech, soţia diaconului-învăţător în Sălişte Nicolau Ivan, reposată la 12 Februariu 1881 în etate de 17 ani şi 9 luni. 29. Toma Stănilă, născut în Secădate, orfan de ambii părinţi. Aflându-se într'o veselă escursiune la ţeară, o femee din societate întinse în glumă o puşcă vechia, credută gol a, asupra lui, şi'l lovi drept în cap; adus în spital la Sibiiu, el muri după grele chinuri la câteva dile, fiind în etate de 21 ani, la 6 August 1883. 0 30. Nicolau Cristea, student la politechnicul din Zurich, reposat în Sibiiu la 11 Martiu 1895 în etate de 21 ani. 31. Ghedeon Henteş, gimnasist, reposat în Ocna-Sibiiului la 14 Februariu 1883 în etate de 20 ani. 32. Sofia David, din Bucium Cerb, elevă a şcolei de fete cu internat a Asociaţiunei, reposată în Sibiiu la 5 Decembre 1888, în etate de 13 ani. Cuvântările 32—42, clise la reposaţi de stările aretate în titlul lor, ca şi cele însemnate °, sunt adause în acesta colec-ţiune, ear în cele „funebrale şi memor." din 1889 nu sunt cuprinse. ADAUS CUPRINDEND TEXTURI BIBLICE PENTRU CUYENTÂRI FUNEBRALE. TEXTURI BIBLICE PENTRU CUVENTÂRI FUNEBRALE*). A. Generale. 1. Intru sudarea feţei tale vei mânca pânea ta, până te vei întorce în păment, din care eşti luat; că păment eşti şi în pământ te vei întorce. Facere 3, 19. Eară tu vei merge la părinţii tei în pace, chrânindu-te întru bătrâneţe bune. Facere 15, 15. Eară Avraam se va face neam mare şi mult, şi întru el se vor binecuvânta tote neamurile pământului. Facere 18, 18. Şi a cljis Domnul: De voiu afla în Sodoma cincicleci de drepţi, voiu ierta totă cetatea şi tot ţinutul pentru dânşii. Facere 18, 26. Şi a dis Iacob lui Iosif: Eată eu moriu, dar Dumnedeu va fi cu voi şi vă va întorce în pământul părinţilor voştri. Facere 48, 21. 5 Aduceţi-ve aminte de cfilele veamlui, socotiţi anii neamului neamurilor; întrebă pre tatăl teu, şi va povesti ţie, şi pre cei bătrâni ai tăi, şi-ţi vor spune ţie. A doua lege 32, 7. Eară eu sfârşesc astădi calea, ca şi toţi cei de pre păment, şi veţi cunosce cu inima vostră şi cu sufletul vostru, că nici un cuvânt n'a fost deşert din tote cuvintele cele bune, care a dis Domnul Dumnealui nostru cătră noi. Iisus Navi 23, 14. Eară eu şi casa mea vom sluji Domnului, că sânt este. Iisus Navi 24, 15. Domnul omârâ şi face viu, pogâră în iad şi rădică; Domnul face serac şi îmbogăţesce, smeresce şi înalţă. I. Imp. 2, 6-7. *) Citatele biblice sunt mai cu semă după. ediţiunea tipografiei diece-sane (acum archidiecesane) din Sibiiu, 1856—1858, dar ici colea şi după cea din Blaj (1795) şi cea din Petropole (1819); la locuri dubiose am consultat şi Vulgata şi pre Luther. 320 321 io. f Earâ poporul a glis cătră Sarnuil: Nu ni-ai făcut strâmbătate noue, şi nu ne ai silit pre noi, nici ne-ai asuprit, nici ne-ai infrânt, nici ai luat ceva din mâna cuiva. I. împ. 12, 4, (La mortea unui judecăţoriu, preot seu oficial public).*) f Şi a murit Samuil, şi s'a adunat tot Israilul, şi l'a plâns, şi l'a îngropat pre el în casa lui Armatom. I. Imp. 25, 1. Că m'au cuprins durerile morţei, şi rîurile întristâciunei, m'au turburat; durerile morţii m'au încungiurat, întimpinatu-m'au greutăţile morţii. II. Imp. 22, 5—6. întru necasul meu voiu chiămâ pre Domnul, şi cătră Dumnecjeul meu voiu striga: şi va audi din biserica cea sântă a sa glasul meu, şi strigarea mea întru urechile lui. II. Imp. 22, 7. Şi a'qlis David cătră Gad: Strimt îmi este mie de tustrele părţile forte; ci mai bine voiu cade în manile Domnului, că multe sunt îndurările lui forte, decât se cad în manile 6menilor. II. împ. 24, 14. 15 Şi eată va trece Domnxd, şi vânt mare şi tare, carele va risipi munţii şi va sfărmâ petrile înaintea Domnului în munte, nu în vent este Domnul; şi după vent cutremur, nu în cutremur este Domnul; şi după cutremur foc, şi nu va fi în foc Domnul; şi după foc glas de vent subţire, şi acolo este Domnul. III. împ. 19, 11—12. Că Tu pre toţi stăpânesci Dâmne, că Tu eşti stăpânul a totă stăpânia, şi în mâna Ta este puterea şi domnia, şi în mâna Ta Atotţiitoriule este, a mări şi a întări tote. I. Paralip. 29, 12. Că nemernici suntem noi înaintea Ta, şi străini, ca toţi părinţii noştri: ca umbra sunt cLilele nostre pe păment, şi nu este stare. I. Paralip. 29, 15. Adu-ţi aminte de mine Dumnedeule spre bine pentru t6te câte am făcut poporului acestuia. Neemia 5, 19. Earâ Iov audind (de cele-ce i se întâmplaseră), şi-a rupt hainele sale şi şi-a tuns pârul capului seu, şi a presărat ţărâna preste capul seu, şi cădend jos s'a închinat Domnului şi a dis: Gol am eşit din păment, gol me voiu şi înt6rce acolo. Domnul a dat, Domnul a luat; cum a plăcut Domnu- *) Cele însemnate cu f) s'au adaus acum lânS& cele Publicate la 1889, lui, aşa s'a şi făcut: fiă numele Domnului binecuvântat în veci! Iov 1, 20—21. 20. întru tâte acestea, ce s'au întâmplat lui, n'a păcătuit Iov înaintea Domnului nici cu buzele sale, şi n'a socotit neînţelepţiă lui Dumnedeu. Iov 1, 22. De am luat cele bune din mâna Domnului, au nu vom răbda şi cele rele? Iov 2, 10. Mârtea este odichna omului, că l'a acoperit pre el Dumnedeu. Iov 3, 23. Şi de dimineţa până s&ra nu vor mai fi, că au perit, neputend să-şi ajute sieşi. Iov 4, 20. Fericit este omul, pre carele-l cirtă Domnul, şi dojenirea celui Atotţiitoriu nu o lapedă. Iov 5, 17. 25. Şi acum în pământ voiu merge, şi mânecând mai mult nu voiu fi. Iov 7, 21. Adu-ţi aminte, Domne, că din lut m'ai făcut, şi iarăşi în pământ me vei întorce. Iov 10, 9. Că în mâna Domnului este sufletul tuturor cehr-ce vieţuesc, şi duchul a tot omul. Iov 12, 10. Că pământeanul născut din muiere este cu viâţâ scurtă şi plină de necasuri, şi ca o flore înflorind cade, şi ca umbra fuge şi nu stă. Iov 14, 1—2. Cum va fi drept muritoriul înaintea Domnului, seu cum se va curaţi (îndreptă) cel născut din muiere ? Iov 25, 4. 30. Că pană va fi în mine suflet, şi duch dumnedeesc în nările mele, nu vor grăi buzele mele fărădelege, nici sufletul meu va cugeta nedreptăţi. Iov 27, 3—4. Că sciu, că mârtea me va surpă, că casa a tot muritoriul este pământul. Iov 30, 23. Şi la Domnul sunt numerate picăturile ploii, cari pică din nuor. Iov 36, 27. Şi a binecuvântat Domnul cele de apoi ale lui Iov, mai mult decât cele d'ântâiu. Iov 42, 12. Şi a vecfut Iov pre fiii sei şi pre fiii fiilor sei până la al patrulea neam. Iov 42, 16. UI. 21 322 323 35. Fericit bărbatul (omul), carele n'a umblat în svatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n'a stetut, şi pe scaunul perdătorilor n'a şedut: ci în legea Domnului voia lui, şi în legea lui va cugeta diua şi noptea. Ps. 1, 1—2. Şi va fi dreptul ca un pom resădit lângă isvârele apelor, carele rodul seu îl va dâ în vremea sa, şi frumja lui nu va cade, şi tote, ori câte va face, vor spori. Ps. 1, 3. Eu am adormit, şi am dormit; sculatu-m'am, că Domnul mă va sprijini. Ps. 3, 6. Miluesce-me Domne, că neputincios sum, vindecâ-me Domne, că s'au turburat osele mele, şi sufletul meu s'a turburat forte. Ps. 6, 2-3. Ce este omul, că'l pomenesci pre el? Seu fiiul omului, că'l cercetezi pre el? Ps. 8, 6. 40. f Că nu vei lăsă sufletul meu în iad, nici vei dâ pre cel cuvios al teu să ved& stricăciune. Ps. 15, 10. Şi când me necăjiam, am chiămat pre Domnul, şi cătră Dumnedeul meu am strigat: audit'a din biserica cea sfântă a Sa glasul meu, şi strigarea mea înaintea Lui va întrâ în urechile Lui. Ps. 17, 7. f) Cuprînsu-m'au durerile morţii, şi rîurile fărădelegii m'au încungiurat. Ps. 17, 6. Nu te depărta dela mine, că necasul este aprâpe, şi nu este cine să-mi ajute mie. Ps. 21, 12. Că de voiu şi umblă prin mijlocul umbrei morţii, nu me voi teme de rele, că Tu cu mine eşti. Ps. 22, 4. 45. Âl Domnului e pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei-ce vieţuesc într'ensa. Ps. 23, 1. Sufletul (dreptului) întru bunătăţi se va sălăşlui, şi semenţa lui va moşteni pământul. Ps. 24, 13. Că tatăl meu şi muma mea m'au părăsit pre mine, eară Domnul m'a primit. Ps. 26, 10. Cred, că voiu vedâ bunătăţile Domnului în pământul celor vii. Ps. 26, 15. 50. 55. 60. în manile Tale voiu pune duchul meu, mântuitu-m'ai Domne Dumnedeul adevărului. Ps. 30, 6. Că s'a stins întru durere viaţa mea şi anii mei în suspinuri; slăbit'a întru serăciă virtutea mea, şi osele mele s'au turburat. Ps. 30, 11. Mârtea pecâtosului e cumplită, şi cei-ce uresc pre dreptul vor greşi. Ps. 32, 22. (La o morte urmată din beu-turi spirituose). f Dela Domnul paşii omului se îndreptâză, şi calea Lui o va voi forte. Ps. 36, 23. Păzesce nereutatea şi fă dreptatea, că este remăşiţâ omului iubitoriu de pace. Ps. 36, 37. Spune-mi Dâmne sfârşitul meu, şi numerul (filelor mele care este, ca să sciu, de ce me lipsesc eu. Ps. 38, 5. f Eată cu palma mesurate ai pus dilele mele, şi statul meu ca o nimica înaintea Ta. Ps. 38, 6. Pentru-ce eşti mâchnit, sufletul meu? Şi pentru-ce me turburi? Nădăjduiesce spre Dumnedeu, că me voi mărturisi Lui, mântuirea feţei mele şi Dumnezeul meu! Ps. 41, 6. Dumnedeu este scăparea nâstră şi puterea, ajutoriu întru necasurile cele-ce ne-au aflat pre noi forte. Ps. 45, 1. (La o calamitate publică: cutremur, esundare etc.) Inima mea s'a turburat întru mine, şi frica morţii a cădut asupra mea. Ps. 54, 4. Aruncă sp*e Domnul grija ta, şi El te va chrăni; nu va dâ în veac clătire dreptului. Ps. 54, 23. Că ai mântuit sufletul meu din morte, ochii mei de lacrimi şi piciorele mele din alunecare; bine voiu place înaintea Domnului în pământul celor vii. Ps. 55, 14. Gata este inima mea, Dumnedeule, gata este inima mea; cântâ-voiu şi voiu lăuda întru mărirea mea. Ps. 56, 8. Că tâte dilele nostre s'au împuţinat, şi întru mania ta ne am stins; anii noştri ca un păiangin s'au socotit. Ps. 89, 9—10. Dilele anilor noştri întru dânşii (arareori) 70 ani, ear de vor fi în puteri, 80 ani, şi ce e mai mult decât aceştia, e ostenelă şi durere. Ps. 89, 10. 21* 324 325 Dreptul ca finicul va înflori, şi ca chedrul cel din Livan se va înălţa Ps. 91, 13. 65. Fericit este omul, pre carele vei certă Dâmne şi din legea ta îl vei învăţa pre el. Ps. 93, 12. Că s'a umplut de rele sufletul meu, şi viaţa mea s'a apropiat de iad. Ps. 97, 4. Că s'au stins ca fumul dilele mele, şi âsele mele ca uscăciunea s'au uscat. Ps. 101, 4. Dilele mele ca umbra s'au plecat, şi eu ca earba m'am uscat. Ps. 101. 12. Toţi ca o haină se vor învechi, şi ca un vestmânt vei înveli pre ei şi se vor schimba; eară Tu acelaşi eşti, şi anii Tei nu vor lipsi! Ps. 101, 27—28. 70. Omul că ârba, dilele lui ca flârea, câmpului, aşa va înflori. Ps. 102, 14. Luă-vei duchul lor, şi se vor sfârşi, şi în ţerâna sa se vor întorce. Ps. 103, 29. Fericit bărbatul, carele se teme de Domnid, întru poruncile Lui va voi forte. Ps. 111, 1. întru pomenire veănică va fi dreptul, de audul reu nu se va teme. Ps. 111, 6—7. f Cuprinsu-m'au durerile morţii, primejdiile iadului m'au aflat; necaz şi durere m'au aflat, şi numele Domnului am chiămat. Ps. 114, 3. 75. f întârce-te sufletul meu întru odichnă ta, că Domnul bine a voit ţie. Ps. 114, 6. Scumpă e înaintea Domnului mârtea cuvioşilor lui. Ps. 115, 6. Nu voiu muri, ci voiu fi viu, şi voiu povesti lucrurile Domnului. Psalm 117, 17. Deschideţi-mi mie porţile dreptăţii, şi întrând într'ansele me voiu mărturisi Domnului. Ps. 117, 19. O de s'ar îndreptă căile mele, ca se păzesc îndreptările Tale. Ps. 118, 5. 80. Nemernic sum eu pe pământ, se nu ascundi dela mine poruncile Tale. Ps. 118, 19. Adusu-mi-am aminte de judecăţile Tale cele din veac, Domne, şi m'am mângâiat. Ps. 118, 52. Partea mea eşti Dâmne, (fis'am se păzesc legea Ta. Ps. 118, 57. Manile Tale m'au făcut şi m'au zidit, înţelepţesce-me şi me voiu învăţa poruncile Tale. Ps. 119, 1. Sufletul meu în manile Tale e pururea, şi legea la n'am uitat. Ps. 120, 16. 85. Viu va fi sufletul meu şi Te va lăudă, şi judecăţile Tale vor ajuta mie. Ps. 120, 43. Sufletul nostru ca o pasere s'a mântuit din cursa vânătorilor; cursa s'a sfărmat, şi noi ne-am mântuit! Ps. 123,6—7. Cei-ce sâmenă cu lacrimi, cu bucuria vor seceră. Ps. 125, 5. Unde me voiu duce dela duchul Teu? Şi dela faţa Ta unde voiu fugi? Ps. 138, 7, Dâmne, ce este omul, că Te-ai făcut cunoscut lui? Sâu fiiul omului, că-1 socotesci pre dânsul! Ps. 143, 3. 90. Omul deşertăciunei s'a asemenat, Silele lui ca umbra trec. Ps. 143, 4. Eşi-va duchid lui, şi se va întârce în pământul seu: în diua aceea vor peri tote gândurile lui. Ps. 145, 3—4. Că pre care iubesce Domnid, îl cartă, şi bate pre tot fiiul, pre carele-1 priimesce. Pild. Sol. 3, 12. f Fericit este omul, carele a aflat înţelepciunea, şi muritoriul, carele a cunoscut sciinţa. Pild. Sol. 3, 13. Nici un împerat n'a avut alt început al nascerei; ci una este intrarea tuturor în vieţă, şi eşirea asemenea. Pild. Sol. 7, 5. 95. începutul înţelepciunei este frica Domnului, şi svatul sfinţilor priceperea; ear' a cunosce legea este a cugetului bun. Că întru acest chip multă vreme vei trăi, şi se vor adauge ţie anii vieţei. Pild. Sol. 9, 10—11. Pomenirea drepţilor cu laudă, ear' numele necredincioşilor şe va stinge. Pild. Sol. 10, 7. 326 327 Murind dreptul, lasă grija. Pild. Sol. 11, 4. Sferşindu-se omid drept, nu-ipere nădejdea; ear lauda necredincioşilor va peri. Pild. Sol. 11, 7. în veselii nu se amestecă întristarea, eară mai pe turmă bucuria se întorce în plâns. Pild. Sol. 14, 13. 100. Cununa betrânihr sunt fiii fiilor; şi lauda fiihr sunt părinţii lor. Pild. Sol. 17, 6. Vedut'am tâte lucrurile, cari se Jac sub s&re, şi eată tote sunt deşertăciune şi alegerea duchului (ticăloşia). Ecl. 1, 14. (Vedi şi 2, 4—11.) ' Mai bine este a merge la casa plângerei, decât la casa ospeţului; pentru-că acesta este sfârşitul a tot omul, şi cel viu va pune ce este bun întru inima sa. Eeles. 7, 3. Şi se va întârce ţerână în pământ, precum a fost, şi duchul seva întorce la Dumnecleu, cel-ce l'a dat pre el. Ecl. 12, 7. Deşertăciunea deşertăciunilor, dis1 a eclesiastul, şi tâte sunt deşertăciune. Ecl. 12, 8. 105. Şferşitul cuvântului tot audi-l: Jeme-te de Dumnezeu, şi poruncile lui le păzesce; că acâsta este datoriu tot omul. Ecles. 12, 13. Şi de nu ni-ar fi lăsat nâue Domnul Savaot semânţă, am fi fost ca Sodoma şi ne-am fi asemănat Gomorei. Isaia 1, 9. (La timp de epidemii seu alte calamităţi comune). Şi de veţi vrea şi me veţi ascultă, bunătăţile pământului veţi mânca; eară de nu veţi vrea şi nu me veţi ascultă, sabia ve va mânca pre voi: că gura Domnului a grăit acestea. Isaia 1, 19-20. Earâ Dumnedeid meu, Mântuitoriul meu; nâdejdui-voiu spre Dânsul, şi me voiu mântui, şi nu me voiu teme; că mărirea mea şi lauda mea este Domnul, şi s'a făcut mie spre mântuire. Isaia 12, 2. Domnul este judecâtoriul nostru, Domnul stâpânid nostru, Domnul însuşi ne va mântui pre noi. Isaia 33, 22. 110. Că s'au sfârşit ochii mei, căutând la înălţimea cerului cătră Domnul, cel-ce m'a mântuit pre mine şi a luat dela mine durerea sufletului meu. Isaia 38, 15. Tot trupul earbă, şi tată mărirea omului ca fiârea erbei: uscatu-s'a earba, şi florea a căclut: eară cuvântul Dumnezeului nostru remâne în veac. Isaia 40, 7—8. Eu sum Domnul Dumnedeul teu, cel-ce ţi-am aretat ţie, ca să aflii calea, pe carea să umblii. Isaia 48, 17. Că nu sunt svaturile mele ca svaturile vâstre, nici căile mele ca căile vostre, — dice Domnul. Isaia 55, 8. Cine va da capului meu apă, şi ochilor mei isvâre de lacrimi? şi voiu plânge pfe poporul meu acesta cbua şi noptea, pre cei răniţi ai fetei poporului meu! Ieremia 9, 1. 115. Glas în Rama s'a audit, plâns şi tânguire şi jale a Eachilei, carea plângea pre fiii sei şi nu voia să se mângâie, că nu sunt. Ieremia 31, 15. Ochiul meu a isvorit apă, pentrucă s'a depărtat dela mine cel-ce me mângăiă, cel-ce întorce sufletul meu: perit'au fiii mei. Plâng. Ier. 1, 17. Şi am dis: perit'a puterea mea şi nădejdea mea dela Domnul. Plâng. Ier. 3, 18. Stricatu-s'a bucuria inimei . nâstre, întorsu-s'a întru plângere desfătarea nostră. Plâng. Ier. 5, 15. Cădufa cununa capului nostru, pentru acâsta s'a făcut durere; întristată este inima nostră, pentru acesta s'au întunecat ochii noştri. Plâng Ier. 5, 16—17. 120. Acestea dice Domnul Dumnedeu âselor acestora: Eată eu voiu aduce întru voi duch de viaţa. Ezech. 37, 5. Cine este înţelept şi va înţelege acestea ? Se~u înţelegătoriu şi va cunosce acestea? Că drepte sunt căile Domnului, şi drepţii vor umbla într'ensele! Osia 14, 10. Căutaţi pre Domnul, şi fiţi vii! Amos 5, 6. Căutaţi binele şi mi reul, ca se fiţi vii, şi aşa va fi cu voi Domnul Atotţiitoriul. Amos 5, 14. Când se sferşia din mine sufletul meu, de Domnul mi-am adus aminte; şi să între la Tine rugăciunea mea, întru sântă biserica Ta! Iona 2, 8. 125. Earâ noi vom umblă întru numele Domnului Dumnezeului nostru în veac! Michea 4, 5. 328 329 Spusu-s'a ţie omule, ce este bun seu ce cere Domnul dela tine: fără numai să faci judecată şi să iubesci mila, şi să fii gata, a merge cu Domnul Dumnedeul tău! Michea 6, 8. Eară eu spre Domnul voiu căută, asceptd-voiu întru Dumnedeu mântuitoriul meu, audi-me-va Dumnedeul meu. Mich. 7. 7. Bun este Domnul celor ce-l ascâptă pre El în diua nScasului; şi cunosce pre cei-ce se tem de El. Naum 1, 7. Eară eu întru Dumnedeu me voiu bucură, veseli-me-voiu de Dumnezeu mântuitoriul meu. Avacum 3, 18. 130. Şi a dis lovit cătră fiiul seu Tovie: „Fiiule, de voiu muri, îngropă-me, şi ai grijă de mumă-ta; cinstesce-o pre ea în tote oalele Vieţei tale, şi fă ce va place ei, şi să nu o măch-nesci!" Tovit 4, 3. în tâte dilele, fiiule, adu-ţi aminte de Domnul Dumnedeid nostru, şi cu voia nu păcătui şi nu călca poruncile lui; şi în tote djlele vieţei tale fă dreptate şi nu umbla pe căile nedreptăţii. Tovit 4. 5. Şi acestea dicând Tovit, s'a sfârşit sufletul lui pe pat. Şi erâ de 158 ani, şi l'au îngropat pre elcu cinste. Tovit 14, 11. Că dreptatea nemuritâre este, ear' nedreptatea, meniţii slujesce. Inţ. Sol. 1, 15. Că umbră trecâtâre este viaţa nâstră, şi nu este întârcere sfârşitului nostru. Inţ. Sol. 2, 5. 135- Că Dumnedeu a zidit pre om spre nestricâciune, şi după chipul fiinţei sale l'a făcut pre el. Inţ. Sol. 2, 23. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnedeu, şi nu se va atinge de dânsele muncă. Inţ. Sol. 3, 1. Dreptul de se va sfârşi şi mai nainte, întru odichnă va fi. Inţ. Sol. 4, 7. Că bătrâneţele sunt cinstite, nu cele de mulţi ani, nici cele-ce se numără cu numărul anilor; ci cărunteţele sunt înţelepciunea omenilor, şi versta bătrâneţelor vieţă ne'ntinată. Inţ. Sol. 4, 8—9. Plăcut lui Dumnedeu fiind, l'a iubit, şi vieţuind între păcătoşi, l'a mutat. Inţ. Sol. 4, 10. 140. Răpitu-s'a, ca se nu schimbe răutatea -mintea lui, sâu înşelăciunea să înşele sufletul lui. Inţ. Sol. 4, 11. Că plăcut erâ Domnului sufletul lui; pentru acâstă s'a grăbit a'i scote din mijlocul răutăţii. Inţ. Sol. 4, 14. Dreptul murind va osândi pre necredincioşii cei vii. Inţ. Sol. 4, 16. Drepţii în veac vor fi vii, şi întru Domnul plata lor, şi purtarea de grijă, pentru denşii dela cel Preaînalt. Inţ. Sol. 5, 16. Că stăpânul tuturor nu se va ruşina de faţă, nici se va sfii de mărire; că şi pre cel mic şi pre cel mare el l'a făcut, şi de toţi asemenea este lui pronia (purtare de grijă). Inţ. Sol, 6.7. 145. Căci ca plecarea cumpenei este tată lumea înaintea Ta, şi ca picătura de rouă cea de dimineţă, ce se pogoră pe păment. Inţ. Sol. 11, 23. Că Tu stăpânesci preste vieţă şi preste mârte, şi pogori la porţile iadului şi ieră rădici. Inţ. Sol. 16, 13. Intru tote cuvintele tale adu-ţi aminte de cele mai de pre urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui. Inţ. lui Sirach. 7, 39. Mainainte de sfârşit pre nimeni se nu clici fericit, că în fiii sei se va cunosce omul. Inţ. lui Sirach 11, 28. în tată viaţa ta iubesce pre Dumnedeu, şi-l chiamă pre el întru mântuirea ta. Inţ. lui Sirach 13, 18. 150. Fericit este, pre care niCl vinovăţesce sufletul lui, şi carele n'a cădut dela nădejdea sa. Inţ. lui Sirach 14, 2. Tot trupul ca o haină se învechesce; că legătură din veac este, cu morte a muri, ca frundele cele-ce înverdesc în copaciu des: unele cad, altele resar. Inţ. lui Sirach 14, 17—18. Domnul a făcut din pământ pre om, şi iarăşi Va întors în păment, Inţ. lui Sirach 17, 1. Dilele omidid ca o picătură de apă din mare, şi ca un grăunţ de nesip, aşa sunt de puţini anii în diua veacului. Inţ. lui Sirach 18, 9. Cununa betrâneţehr este ispitirea de multe, şi mărirea lor frica Domnului. Inţ. lui Sirach 18, 8. 330 155. Adu-ţi aminte de cele mai de pre urmă, de stricăciune şi de morte, şi te păzesce de vrajbă şi remâi întru porunci! Inţ. lui Sirach 28, 6. Duchul celor-ce se tem de Domnul va fi viu, pentrucă nădejdea lor este spre cel-ce 'i mântuiesce pre ei. Inţ. lui Sirach 34, 13. Fiule, pentru cel mort varsă lacrimi, şi ca cum ai fi păţit grele, începe plângere, şi după obiceiul lui acopere trupul lui, şi nu trece cu vederea îngropăciunea lui. Inţ. lui Sirach 38, 16. O mârte, cât de amară este pomenirea ta! Inţ. lui Sirach. 41, 1. Nu te teme de judecata morţii; adu-ţi aminte de ceh d'ântâiu ale tale şi de cele de apoi. Inţ. lui Sirach 41, 5. 160. Aduce-mi-voiu (dar) aminte de lucrurile Domnului, şi cele-ce am văclut voiu spune, cu cuvintele Domnului lucrurile lui. Inţ. lui Sirach 42, 20. Glas în Rama s'a audit, plângere şi ţipet mult: Rachila plângând pre fiii sei, nu voia sS se mângâie, că nu sunt. Mateiu 1, 18. Nu ve grijiţi cu sufletul vostru, ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru, cu ce ve veţi îmbrăca..., că scie Tatăl vostru cel ceresc, că ve trebuesc voue aceste tote. Mat. 6, 31—32. Ci ve adunaţi vâue cămara în ceriu, unde nici rugina, nici moliile nu o strică, şi unde furii nu o sapă, nici o fură. Mat. 6, 20. Intraţi prin pârta cea strimtă, ...că strimtă este pârta, şi ângustă calea, carea duce în vieţă, şi puţini sunt, cari o află pre ea. Mat. 7, 13—14. 165 Cel-ce va răbda pană în sfârşit, acela se va mântui. ' Mat. 10, 22. Nu ve temeţi de cei-ce ucid trupul, eară sufletul nu'l pot ucide; ci ve temeţi mai vârtos de cel-ce pote să pârdă şi sufletul şi trupul în gheena. Mat. 10, 28. 331 Cel-ce va perde sufletul seu (viaţa seaj pentru mine, aflâ'l-va pre el. Mat. 10. 39. Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, şi eu ve voiu odichni pre voi! Mat. 11, 28. Lăsaţi se criscâ (grâul şi neghina) împreună până la seceriş! Mat. 13, 30. 17°- Atunci drepţii vor străluci ca sârele întru împerăţia tatălui lor. Mat. 13, 43. Earâ Iisus îndată a grăit lor (învăţăceilor) dicând: Cutezaţi, eu sum, nu ve temereţi! Mat. 14, 27. Tot cel-ce 'şi va lăsă casa, seu pre fraţi, seu pre sorori, seu pre mumă, sâu pre tată, seu pre muiere, seu pre prunci, seu ţerină pentru numele meu, însutit va luâ, şi vieţa de veci va moşteni. Mat. 19, 29, Că precum ese fulgerul dela resărit şi se arată pănâ la apus, aşa va fi şi venirea fiiului omului. Mat. 24, 27. Priveghiaţi, că nu sciţi, în care ceas Domnul vostru va veni. Mat. 24, 42. 175. Priveghiaţi, că nu sciţi diua, nici ceasul, întru care va veni fiiul omului. Mat. 25, 13. Bine, slugă bună şi credinciâsă, preste puţin ai fost credincios, preste multe te voiu pune: întră întru bucuria Domnului tău! Mat. 25, 21. Şi vor merge pecâtoşii în munca de veci, ear drepţii în vieţa de veci. Mat. 25, 46. Părintele meu, de este cu putinţă, trecă dela mine paharul acesta; însă nu precum voiu eu, ci precum Tu. Mat.26,40. Şi eată eu cu voi sum în tote dilele, pană la sfârşitul veacului. Mat. 28, 20. 180. Avva Părinte, tâte sunt ţie cu putinţă: mută dela mine ■ paharul acesta; însă nu precum voiesc eu, ci precum Tu!' Marcu 14, 36. Şi erau drepţi amândoi (Zacharia şi Elisavet) înaintea lui Dumnezeu, umblând întru tote poruncile şi dreptăţile Domnului nevinovaţi. Luca 1, 6. 332 Şi el va merge înaintea lui cu duchul şi cu puterea lui Iliă, ca să întorcă inimile părinţilor cătră fii, şi pre cei necredincioşi întru înţelepciunea drepţilor, se gătescă Domnului popor desăvârşit. Luca 1, 17. Ca se lumineze celor-ce şedeau întru întunerec şi în umbra morţii, să îndrepteze piciorele nostre în calea păeei. Luca 1, 79. Acum slobodesce pre robul teu Stăpâne, după cuvântul Tău cu pace, că vădură ochii mei mântuirea Ta. Luca 2, 29. 185. Şi a dis [Iisus) cătră dânşii: Ce este că m'aţi căutatf Au n'aţi sciut, că întru cele-ee sunt ale tatălui meu mi se cade mie se fiu? Luca 2, 49. Faceţi dar roduri vrednice de pocăinţă! Luca 3, 8. Căruia este lopata în manile lui, şi va curaţi aria sa, şi va stringe grâul în jitniţa sa, ear paiele le va arde cu focul nestins. Luca 3, 17. Eată vor veni dile, şi dâcâ se va luă mirele dela ei, atunci vor posti întru acele dile. Luca 5, 35. Bucuraţi-ve întru acea (li şi săltaţi, că eată plata vâstră multă este la ceriu. Luca 6, 23. 190. f Şi vedendu-o pre densa Domnul, 'i s'a făcut milă de ea, şi a dis ei: Nu plânge 1 Luca 7, 13. Şi a luat frica pre toţi. Luca 7, 16. (La caşuri de morţi grabnice etc). Eşit'a semânătoriul, se semene semânţa sa. Luca 8, 5. (La un preot sâu învăţătoriu). Earâ el sculându-se a certat vântul şi valul apei, şi au încetat şi s'a făcut linisce. Luca 8, 24. Eată seceriş e mult, dar lucrători sunt puţini. Luca 10, 2. 195. înse pentru acâsta nu ve bucuraţi, căci duchurile se plecă voue, ci ve bucuraţi, că numele vostre sunt scrise în ceruri. Luca 10, 20. Earâ El a dis: Adeverat, fericiţi cei-ce aud cuvântul lui Dumnedeu şi'l păzesc pre dânsul. Luca 11, 28. Temeţi-ve de cel-ce are putere, după ucidere, se arunce ;n gheena. Luca 12, 5. 4? Ir. 333 Tot cel-ce me va mărturisi pre mine înaintea âmenilor, şi fiiul omului '1 va mărturisi pre el înaintea ângerilor lui Dumnec|eu. Luca 12, 8. Fiţi gata, că în ceasid, care nu gândiţi, fiiul omului va veni! Luca 12, 40. 200. Eară Domnul a dis: Cine este ispravnic credincios şi înţelept, pre carele '1 va pune Domnul preste slugile sale, să le dea la vreme mesură de grâu. Luca 12, 42. Şi a trâmis pre sluga sa la ceasul cinei, se dică celor chiămaţi: Veniţi, că eată gata sunt tote. Luca 14, 17. (La mortea unui preot). Dă seamă de dregâtoria ta. Luca 16, 2. Şi au murit seracid şi l'au dus ângerii în sinid lui Avraam. Luca 16, 22. Că precum fulgerul, care fulgeră din ceh de sub cer, luminâză preste cele-ce sunt sub cer, aşa va fi şi fiiul omului în c}iua sa. Luca 17, 24. 205. întru răbdarea vâstră veţi dobândi sufletele vâstre. Luca 21, 19. Şi strigând cu glas mare Iisus, a dis: Părinte, în manile Tale dau duchul meu! Luca 23, 46. Mâi cu noi, căci cătră sâră este, şi s'a plecat diua. Luca 24, 29. Adever, adever grăesc vâue, de acum veţi vede cerul deschis, şi ângerii lui Dumnec-eu suindu-se şi pogorîndu-se preste fiiul omului. Ioan 1, 51. Cel-ce crede întru Fiiul, are vi4ţâ de veci. ioan 3, 35. 2io. Amin, amin dic vâue; că cel-ce ascultă cuventul meu şi crede întru cel-ce m'a trimis pre mine, are viaţa vecilor, şi la judecată nu va veni, ci va trece din morte la vieţă! Ioan 5, 24. Amin, amin dic vâue; Că va veni ceasul, şi acum este, când morţii vor aucji glasul fiiului lui Dumne4eu, şi cari vor auc-i, vor înviiâ. Ioan 5, 25. Şi vor eşi cei-ce au făcut bine, întru înviierea vieţei, eară cei-ce au făcut rele, întru înviierea osândirei. Ioan 5, 29. 334 Eară El a dis lor: Eu sum, nu ve temereţi. Ioan 6, 20. Eu sum pânea vieţei: Cel-ce vine la mine, nu va flămâncji, şi cel-ce crede întru mine, nu va înseta nici o dată. Ioan 6, 35. 215. Acesta este voia celui-ce ni1 a trămis pre mine, ca tot cine vede pre fiiul, şi crede întru El, să aibă vieţa de veci, şi eu îl voiu înviiâ pre el în ^ina. cea de apoi. Ioan 6, 40. Eu sum pânea cea viuă, carea s'a pogorît din cer: de va mânca cineva din pânea acesta, va trăi în veci! Ioan 6, 41. Duchul este, carele înviuâzâ, eară trupul nu folosesce nimic: cuvintele, cari le grăiesc eu voue, duch sunt şi vieţă sunt. Ioan 6, 63. Respuns'a Lui Simon Petru: Dâmne, la cine vom merge? Cuvintele vieţei de veci ai! Şi noi am credut şi am cunoscut, că Tu eşti Christos, fiiul lui Dumnedeu celui viu. Ioan 6, 78—79. Eu sum lumina lumei; cel-ce vine după mine, nu va umbla întru întunerec, ci va ave lumina vieţei. Ioan 8, 12. 220. Amin, amin dic vâue: ori-cine va tini cuvântul meu nu va vede mortea în veci. Ioan 8, 51. Mie mi se cade a lucră lucrurile Celui-ce m'a trimis pre mine pănăcând este $iu&; că va veni noptea, când nimeni nu pote să lucreze. Ioan 9, 4. Eu sum uşa: prin mine de va intră, cineva, se va mântui; şi va întrâ şi va eşi, şi păşune va afla. Ioan 10, 9. Ei sum păstorul cel bun: păstorul cel bun sufletul seu îşi pune pentru oi. Ioan 10, 11. Şi a dis Toma, carele se dice gâmen, celorlalţi înveţăcei : Să mergem şi noi, ca să murim împreună cu El. Ioan 11, 16. 225. Eu sum înviierea şi vieţa; cel-ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi. Ioan 11, 25. Amin, amin dic vâue: Grăunţul de grâu, de nu putredesce, cădend în păment, numai el singur remâne; eară de putredesce, multă rodă aduce. Ioan 12, 24. Ear înainte de cliua prasnicului Pascilcyr, sciind Iisus că a venit ceasul Lui, ca să trecă din lumea acesta la Tatăl, iubind pre ai sei, cari erau în lume, pană în sfârşit i-a iubit pre ei. Ioan 13, 1. 335 Că esemplu v'am dat vâue, ca precum am făcut eu vâue, şi voi să faceţi. Ioan 13, 15. Poruncă nâuă dau vâue, ca se ve iubiţi unul pre altul; cum v'am iubit eu pre voi, şi voi să ve iubiţi unul pre altul. Ioan 13, 34. 230. Eu sum calea şi adeverul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine. Ioan 14, 6. Şi eu voiu rugă pre Tatăl, şi alt mângăitoriu va dă voue, ca să remână cu voi în veac. Ioan 14, 16. Pace las vâue, pacea mea dau vâue; nu cum dă lumea, ve dau eu voue! Ioan 14, 47. Acesta este viaţa cea vecînică, ca se Te cunâscă pre Tine unul adevăratul Dumne4©u, şi pre care l'ai trămis, pre Iisus Christos. Ioan 17, 3. Părinte sfinte, pâzesce-i pre ei întru numele Teu, pre cari i-ai dat mie, ca să fiă una, precum şi noi. Ioan 17, 11. 235. Şi a eşit cuvântul acesta între fraţi, că învăţăcelul acela nu va muri. Ioan 21, 23. Şi se spăimântau toţi şi se mirau, dicând unul cătră altul: Ce va să fiă acâstă? Faptele Apostolilor 1, 12. Şi va fi: tot ori-carele va chiamă numele Domnului, se va mântui. Fapt. Apost. 1, 21. Că nu vei lăsă sufletul meu în iad, nici vei dâ pre sfântul Teu, să vedă stricăciune. Fapt. Apost. 1, 27. Proroc va rădică vâue Domnul Dumnedeul vostru dintre fraţii voştri, ca şi pre mine; pre el să'l ascultaţi întru tote, ori câte va 4i°e cătră voi. Fapt. Apost. 3, 22. 240. Şi întru nimeni altul nu este mântuire; pentrucâ nici un nume altul sub cer nu este dat omenilor, întru care trebuie să ne mântuim. Fapt. Apost. 4, 12. f Eară în Iopi era o uceniţă, anume Tavita, care tălmăcindu-se se dice căprioră; acesta erâ plină de fapte bune şi de milostenii, ce făcea. Fapt. Apost. 9, 36. f Şi a fost în (filele acestea, bolnăvindu-se Tavita, a murit; şi scăldându-o pre ea, o au pus în foişor. Fapt. Apost. 9, 37. 336 337 Ci în tot 'neamul cel-ce se teme de Dumnedeu şi face dreptate, priimit este înaintea Lui. Fapt. Apost. 10, 35. Şi a poruncit ndue (Dumnedeu), se propoveduim poporului şi se mărturisim, că El (Iisus) este rânduit dela Dumnedeu judecătoriu al viilor şi al morţilor. Fapt. Apost. 10, 42. 245. Eară pre carele Dumned,eu Va înviiat, n'a vedut stricăciune. Fapt. Apost. 13, 37. Că întru El (Dumnedeu) viiăm şi ne mişcăm şi suntem. Fapt. Apost. 17, 28. Şi acum eată eu sciu, că mai mult nu veţi vede" faţa mea voi toţi, pe la cari am trecut propoveduind împărăţia lui Dumnezeu. Fapt. Apost. 20, 25. Şi mare plângere s'a întâmplat tuturor, şi cădind pe grumazii lui Pavel, îl sărutau pre el. Fapt. Apost. 20, 25. Şi acum ve încredinţez pre voi, fraţilor, lui Dumnedeu şi cuvântului darului Lui, care pote se zidâscă şi se dea voue moştenire între toţi cei sfinţi. Fapt. Apost. 20, 32. 250. Au nu sciţi, că ori-câţi în Iisus Christos ne-am botezat, întru mortea Lui ne-am botezat; că ne-am îngropat cu El dimpreună prin botez spre morte, ca precum s'a sculat Christos din morţi întru mărirea Tatălui, aşa şi noi întru înnoirea vieţei să umblăm. Epist. cătră Romani 6, 3—4. Că celce a murit pecatului, odată a murit, earâ cel-ce viieză, lui Dumnezeu viieză. Romani 6, 10. f Aşa şi voi socotiţi-ve morţi a fi pecatului şi vii lui Dumned_eu întru Christos Iisus Domnul nostru Rom. 6. 11. Câ plata pecatului este mortea, earâ darul lui Dumnedeu viaţa vecinică întru Christos Iisus Domnul nostru. Romani 6, 23. Ticălos om sum eu; cine me va mântui de trupul morţii acesteia ? Romani 7, 24. 255. Că de veţi viiâ trupesce, muri-veţi, eară de veţi omorî cu duchul faptele trupului, viiâ-veţi. Romani 8, 13. Pentrucă tare cred eu, câ nici mârtea, nici viaţa, nici ângerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele ce sunt acum, nici cele viitore, nici înălţimea, nici aduncul, nici ori-ce altă făptură nu pote să ne despartă pre noi de dragostea lui Dumnezeu, carea este în Christos Iisus Domnul nostru. Romani 8, 38—39. Că dintr'ânsul şi printr'ânsul şi întru dânsul sunt tâte. Romani 11, 36. Câ nimeni din noi nu viază sieşi, şi nimeni nu mâre sieşi; că de trăim, Domnului trăim, şi de murim, Domnului murim. Drept aceea ori de trăim, ori de murim, ai Domnului suntem. Romani 14, 7—8. Că pentru acâsta Christos a şi murit şi s'a sculat şi a învieat, ca să stăpânâscă şi pre cei vii şi pre cei morţi. Romani 14, 9. 260. Ci precum este scris, cele-ce ochiul nu le-a vedut şi urechia nu le-a aucjit şi la inima omului nu s'au suit, — care le-a gătit Dumnedeu celor ce'l iubesc pre Densul. I. Corin-teni 2, 9. Şi sunt osebiri darurilor, dar acelaşi duch; şi osebiri slujbelor, dar acelaşi Domn; şi osebiri lucrurilor, dar acelaşi Dumnezeu, carele lucrâză tote întru toţi. I. Corinteni 12, 4—6. Că vedem acum ca prin oglindă în gâcitură, ear atunci faţă cătră faţă: acum cunosc de o parte, ear atunci voiu cunosce, precum am fost şi cunoscut. I. Corinteni 13, 12. Şi de nădejduim în Christos numai în viaţa acâsta, mai ticăloşi decât toţi omenii suntem; eară acum Christos s'a sculat din morţi, începătură morţilor s'a făcut. I. Corinteni 15, 19—20. Aşa şi înviierea morţilor: sâmenă-se întru stricăciune, scula-se-va întru nestricăciune; sâmănă-se întru nemărire, scu-la-se-va întru mărire; semână-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere; sâmănă-se trup vieţuitoriu, scula-se-va trup du-chovnicesc. I. Corinteni 15, 42—44. 265. Eată taină dic vâue: că nu toţi vom adormi, dar toţi ne vom schimba, întru o cirtă, în clipela ochiului, în trâmbiţa cea de apoi. I. Corinteni 15, 51—52. f Unde-ţi este mârte boldul teuf unde'ţi este iadule biruinţa? I. Cor. 15, 55. III. 22 338 339 Eară noi toţi cu jaţa descoperită,, ca printr'o oglindă, privind mărirea Domnului, spre acelaşi chip ne prefacem din mărire în mărire, ca din duchul Domnului. II. Corinteni 3, 18. Că pururea noi ceşti vii spre morte ne dăm pentru Iisus, ca şi vieţa lui Iisus să se arete în trupul nostru cel muritoriu. II. Corinteni 4, 11. Că seim, că dacă se va strică casa nâstră cea pământâscă a locaşului acestuia, zidire dela Dumnezeu avem, casă nefăcută de mână, veclnică, în ceruri. II. Corinteni, 5, 1. 270. Pentru-câ noi toţi trebue se ne aretăm înaintea judecatei lui Christos, ca să ia fiă-cine cele-ce a făcut în trup, ori bune ori rele. II. Corinteni 5, 10. Şi Christos pentru noi toţi a murit, ca cei-ce viezâ, să nu mai vieze sieşi, ci celui-ce a murit pentru ei, şi a învieat. II. Corinteni 5, 15. Că întristarea, carea este după Dumnedeu, lucrezâ pocăinţa cea fără părere de rău, spre mântuire; ear întristarea lumei morte lucreză. II. Corinteni 7, 10. Cu Christos împreună m'am restignit; eară viuez nu de acum eu, ci viueză întru mine Christos; eară ce viuez acum în trup, prin credinţa fiiului lui Dumnedeu viuez, carele m'a iubit şi s'a dat pre sine pentru mine. Epist. cătră Galateni 2, 20. f Eară mie se nu'mi fiă a me lăudă, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Christos, prin carea mie lumea s'a restignit, şi eu lumei. Gal. 6, 14. 275. Că mie a vieţui este Christos, şi a muri dobândă. Epist. cătră Efes. 1, 21. Că sum cuprins de amândâue (vieţile): dor având se me slobodesc şi se fiu cu Christos. Epist. cătră Efes. 1, 23. Că petrecerea nâstră în ceruri este, de unde şi pre Mântuitoriul asceptam, pre Domnul nostru Iisus Christos. Epist. cătră Efes. 3, 20. Când se va aretă Christos vieţa nâstră, atunci şi voi cu densul împreună ve veţi aretâ întru mărire. Ep. cătră Co-loseni 3, 24. Eară nu voiu se nu sciţi voi, fraţilor, pentru cei-ce au adormit, ca să nu ve întristaţi. I. Tesal. 4, 13. 280. Că de credem, că Iisus, a murit şi a înviat, aşa şi Dumnedeu pre cei adormiţi întru Iisus aduce-i-va împreună cu El. I. Tessal. 4, 14. Că nu am adus nimic în lumea acâstă; aretat este, că nici vom pute duce ceva. I. Timoteiu 6, 7. Luptă-te lupta cea bună a credinţei, apucă-te de viaţa de veci, la carea şi chiămat eşti, şi ai mărturisit mărturisirea cea bună înaintea multor mărturii. I. Timoteiu 6, 12. Credincios este cuvântul: că de am murit împreună cu Christos, împreună cu Densul vom şi înviiâ. II. Timoteiu 2,11. Că eată eu me jertfesc, şi vremea despărţirei mele s'a apropiat. II. Timoteiu 4, 6. 285. Luptă bună m'am luptat, curgerea am plinit, credinţa am păzit; eară ce este mai mult: mi s'a ales mie cununa dreptăţii, carea mi-o va dâ mie Domnul în diua aceea, dreptul ju-decătoriu; şi nu numai mie, ci şi tuturor, celor-ce iubesc arătarea Lui. Timoteiu 4, 7—8. Cu trezviă şi cu dreptate şi cu bună credinţă se vieţuim în veacul de acum, asceptând fericita nădejde şi arătarea mărirei marelui Dumnedeu şi Mântuitoriului nostru Iisus Christos. Ep. cătră Titu 2, 13. Ce este omul, că'l pomenesci pre el, sâu fiiul omului că-1 cercetezi pre el?! Ep. cătră Evrei 2, 6. Şi precum este rânduit âmenilor odată se mâră, ear după aceea judecata: aşa şi Christos, odată fiind jertfit, ca se rădice păcatele multora, a doua oră fără de păcat se va arăta celor-ce'l asceptă pre El spre mântuire. Ep. cătră Evrei 9, 27-28. Eară dreptul din credinţă va fi viu. Ep. cătră Evrei 10,38. 290. Cu credinţa Moise mare făcându-se, s'a lâpedat a se cUce niu f"etei lui Faraon, şi mai bine a ales a pătimi cu poporul lui DumneZeu, decât a ave dulceţa păcatului cea trecă- 22* 340 341 tore, mai mare bogăţia decât vistieriile Egiptului socotind a fi ocara lui Christos. Epist. cătră Evrei 11, 24. f Nimenea nu 'şi ia luişi cinste, ci cel chiâmat de Dumne4eu, ca şi Avraam. Evrei 5, 4. f Aduceţi-ve aminte de mai marii voştri, cari v'au grăit voue cuventul lui Dumne4eu, şi privind la severşirea vieţei lor, se le urmaţi credinţa. Evrei 13, 7. (La îngropăciunea unui preot). f Iisus Christos eri şi adi, acela şi în veci. Evrei 13,8. Că nu avem aici cetate stătâtâre, ci ceea-ce va se fiă o căutăm. Epist. cătră Evrei 13, 14. 295. f Ascultaţi pre mai marii voştri şi ve plecaţi lor, că aceia privegheză pentru sufletele vostre. Evrei 13, 17. Arâtâ-mi credinţa ta din faptele tale, şi eu ţi voiu aretâ din faptele mele credinţa mea. Iacob 2, 18. Fericit bărbatul, carele rabdă ispita, pentrucă făcându-se lămurit, va luâ cununa vieţei, carea o a făgăduit Dumnezeu celor-ce'l iubesc pre El. Ep. Iacob 1, 12. Eată fericim pre cei-ce au răbdat: răbdarea lui Iov o-aţi aucjit şi sfârşitul Domnului Păţi vădut. Ep. Iacob 5, 11. Binecuvântat e Dumnedeu şi tatăl Domnului nostru Iisus Christos, carele după mare mila sa ne-a născut pre noi spre nădejde viuă, prin înviierea lui Iisus Christos din morţi, spre moştenirea cea nestricăciosă şi nespurcată şi nevestejită, păzită în ceruri pentru voi. I. ep. Petru, 1, 3—4. 300. Pentrucă tot trupul este ca ârba, şi tată mărimea omului ca florea erbei: uscatu-s'a erba, şi florea ei a că4ut; ear cuvântul Domnului remâne în veac. I. Petru, 1, 24—25. Câ spre acâsta v'aţi chiămat; că şi Christos a pătimit pentru noi, noue lasându-ne pildă, ca se urmăm urmelor Lui. I. ep. Petru 2, 21. Şi de vreme ce abia se mântuiesce dreptul, dară cel necredincios şi cel păcătos unde se va arăta? I. ep. Petru 4, 18. Eară drept a fi mi se pare, pană când sum întru acest trup, a ve desceptă pre voi cu aducerea aminte, fiindcă aprope este lăpădarea trupului meu, precum şi Domnul nostru Iisus Christos mi-a spus mie. II. ep. Petru 1, 13—14. f Pre presviterii dintre voi rogu-ve, ca sepasceţi turma lui Dumnedeu cea dintre voi, cercetându-o nu cu sila, ci după voia şi după Dumnedeu, nici cu agoniseli nedrepte, ci cu bunăvoinţă. I. Petru 5, 1—2. (La un preot). 305. f Sciu, câ aprâpe este lăpedarea trupului meu, precum şi Domnul nostru Iisus Christos mi-a spus mie. II. Petru 1, 14. Şi va veni diua Domnului ca un fur nâptea. II. ep. Petru 3, 10. Că ceruri noue şi pământ nou după făgăduinţa Lui asceptăm, întru care locuiesce dreptatea. II. ep. Petru 3, 13. Nu iubireţi. lumea, nici cele din lume: de iubesce cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul. I. Ioan 2, 15. Lumea trece şi poftele ei, eară cel-ce face voia lui Dumnezeu, remâne în veci. I. Ioan 2, 17. 310. Noi seim, că am trecut din mârte la viaţă, pentrucă iubim pre fraţi: că cel-ce nu iubesce pre fratele, petrece întru morte. I. Ioan 3, 14. întru acâsta s'a aretat dragostea lui Dumnedeu întru noi, că pre fiiul seu cel unul-născut l'a trămis Dumnedeu în lume, ca se viuăm printr'ânsul. I. Ioan 4, 9. Eară voi, iubiţilor, întru sântă credinţa vâstră zidindu-ve şi întru Duchul sânt rugând u-ve, pre voi înşive întru dragostea lui Dumne4eu se ve păziţi, asceptând mila Domnului nostru Iisus Christos, spre viaţa de veci. Iuda 1, 20—21. Eu sum alfa şi omega, începutul şi sfârşitul, —■ dice Domnul, — cel-ce este şi cel-ce erâ şi cel-ce va se fiă, Atotputernicul. Apocalipsa 1, 8. Şi a pus fiiul omului mâna sa cea dreptâ preste mine 4icendu-mi: Nu te teme, eu sum cel dintâiu şi cel de 342 343 pe urmă, şi eel-ce sum viu şi am fost mort, şi eată viu sum în vecii vecilor. Amin. Apocalipsa 1, 17—18. 315- Eată viu curând; tine ce ai, ca nimenea se nu-ti iă cununa ta. Apocalipsa 3, 11. Şi (drepţii) nu vor flemândi mai mult, nici vor însetoşă mai mult, nici va mai cade preste ei sorele, nici zeduful. Apocalipsa 7, 16. f) Şi în dilele acelea vor căută âmenii mârtea, şi nu o vor afla, şi vor pofti se moră, şi mortea va fugi dela ei. Apocal. 9, 6. (La epidemii şi calamităţi publice). Şi s'a deschis biserica lui Dumnedeu în cer, şi s'a văclut sicriul legei Lui în biserica Lui, şi s'au făcut fulgere şi glasuri şi tunete şi cutremur de păment şi grândine mare Apoc. 11, 19. Şi am audit (ânger) dicind cu glas mare: Temeţi-ve de Dumnecleu, şi daţi mărire Lui, că a venit ceasul judecatei Lui, şi ve închinaţi celui-ce a făcut cerul şi pământul şi marea şi isvorele apelor. Apocalipsa 14, 7. 320. Şi am audit glas din cer dicând mie: Scrie: Fericiţi cei morţi întru Domnul, cari mor de acum, — aşa dice Duchul; —■ că se odichnesc de ostenelele lor, ear faptele lor vor merge cu dânşii. Apocalipsa 14, 13. Şi am vedut pre morţi, şi pre cei mici şi pre cei mari stând înaintea lui Dumnezeu, şi cărţile s'au deschis, şi altă carte s'a deschis, carea este a vieţei, şi s'au judecat morţii din cele scrise în cărţi după faptele lor. Apocalipsa 20, 12. Şi care nu s'a aflat scris în cartea vieţei, s'a trămis în iezerul cel de foc. Apocalipsa 20, 15. Şi va şterge Dumnedeu tată lacrima dela ochii lor (ai drepţilor), şi morte nu va fi mai mult, nici plângere, nici strigare, nici durere nu va fi mai mult, că cele dintâiu au trecut. Apocalipsa 21, 4. Şi nâpte nu va fî acolo (în Ierusalimul cel de sus), şi nu vor avâ lipsă de făclia, nici de lumina sorelui, că Domnul Dumneojeu îi va lumina pre ei, şi vor împăraţi în vecii vecilor. Apocalipsa 22, 5. 325. Eată viu curând, şi plata mea cu mine, ca se dau flăcăruia, după-cum va fi fapta lui. Apocalipsa 22, 12. Fericiţi ceice fac poruncile lui Dumnedeu, ca se fiă puterea lor în lemnul vieţei, şi pe porţi se între în cetate. Apocalipsa 22, 14. B. Speciale. a) La bărbaţi. Intru sudarea feţei tale vei mânca pânea ta, până te vei întorce în pământ, din care eşti luat; că pământ eşti şi în pământ te vei întorce. Facere 3, 19. Şi a dis Domnul lui Avraam: Eşi din pământul teu şi din rudenia ta şi din casa tătâne-teu, şi vino în pământul, care'l voiu arăta ţie. Facere 12, 1. Eară când a fost Avraam de nâuedeci şi nâue de ani, s'a arătat Domnul lui Avraam şi a dis lui: Eu sum Domnul Dumne4eul teu, fâ ce este plăcut înaintea mea şi fi fără pri-chană. Facere 17, 1. 330. Şi slăbind Avraam, a murit întru betrâneţe bune, bătrân şi plin de dile, şi s'a adaus la poporul seu. Facere 25, 8. Şi a dis Isaac lui Isav fiiul seu: Eată am îmbetrânit, şi nu sciu diua sfârşitului meu. Facere 27, 2. Şi slăbind Isaac, a murit, şi s'a pus lângă neamul seu, bătrân şi plin de dile, şi l'au îngropat pre el Isav şi Iacob fiii lui. Facere 35, 29. .Şi a dis Iacob lui Faraon: Dilele anilor vieţei mele, cari le nemernicesc, sunt o sută şi treicjeci de ani; puţine şi rele au fost dilele anilor vieţei mele, n'au ajuns la 4ilele anilor vieţei părinţilor mei, care iţile le-au nemernicit ei. Fac. 47, 9. 344 345 Şi a 'ncetat Iacob a înveţa pre fiii sei, şi întindându-şi piciorele sale pe patul seu, a murit, şi s'a adaus la poporul seu. Facere 49, 33. 335. Şi cădând Iosif pe faţa tâtâne-seu, Va plâns cu amar şi l'a sărutat pre el. Facere 50, 1. Şi a plâns pre Iacob Egiptul şeptedeci de dile. Facere 50, 3. Şi a venit Iosif cu tabera sa la aria lui Atad, carea este dincolo de Iordan, şi a plâns (pre Iacob tatăl seu) eu plângere mare şi tare forte, şi a făcut plângerea tătâne-seu şepte dile. Facere 50, 10. Sfinţi se fiă preoţii Dumnedeukd seu, şi se nu spurce numele Dumnedeului seu; pentrucă jertfele Domnului, darurile Dumnezeului seu ei le aduc, şi se fiă sfinţi. Leviţ. 21, 6. Şi vei sfinţi (pre preot): darurile Domnului Dumnedeidui vostru el le aduce; sfânt se fiă, că sfânt sum eu Domnul Dumnezeul vostru, celce-i sfinţesc pre ei. Leviţ. 21, 8. 340. Şi a dis Moise (cătră popor): De o sută şi dâuedeci de ani sum eu astădi, şi mai mult nu pot se întru şi se es întru voi. A doua lege 31, 2. Şi a murit acolo Moise, robul Domnuhd, în pământul lui Moav, dupăcum a dis Domnul; şi l'au îngropat pre el în vale,... şi nimeni nu scie mormentul lui pană în oliua acesta. A doua lege 34, 5—6. Şi eră Moise de o sută dâuedeci de ani când a murit; şi nu s'au întunecat ochii lui, nici s'au sbârcit buzele lui. A doua lege 34, 7. Şi au plâns fiii lui Israil pre Moise treideci de dile. A doua lege 34, 8. Şi mai mult nu s'a sculat proroc în Israil ca Moise, pre carele se'l fiă cunoscut Domnul faţă la faţă. A doua lege 34, 10. 345. Şi a fost după acestea, şi a murit Iisus fiiul lui Navi, robul Domnului, de o sută şi dece ani, şi l'au îngropat pre el în hotarele moştenirei sale. Iis. Navi 29, 30, Şi a cunoscut tot Israilul, dela Dan pană la Virsava, că Samuil este credincios proroc Domnului. Iis. Navi 3, 20. Şi a dis Ionatan hd David: De voiu mai trăi eu, se faci milă eu mine; eară de voiu muri cu morte, se nu rădici mila ta dela casa mea pană în veac. I. împ. 20, 15—16. Şi a murit Samuil, şi s'a adunat tot Israilul, şi Va plâns, şi l'au îngropat pre el în casa lui în Armatem. I. împ. 25, 1. Reu îmi pare de tine, fratele meu Ionatan; drag mi-ai fost mie forte, minunată mi-a fost mie dragostea ta. I. împ. 1, 26. 350. Şi s'au apropiat dilele lui David, ca se mâră; şi a poruncit lui Solomon fiiului seu dicând: Eu merg în casa a tot pământul; eară tu te întăresce şi fii bărbat desăvârşit III. împ. 2, 1—2. Şi a dis Domnul lui Solomon: Eată am făcut după cuvântul teu, şi eată ţi-am dat ţie inimă înţeleptă şi înţelegă-tore. III. împ. 2, 12.' Şi a adormit Solomon cu părinţii sei, şi-l îngropară pre el în cetatea lui David tatălui seu. III. împ. 15, 43. Şi a cerut Iliă mârte sufletulid seu şi a dis: Destid este mie acum Domne, ia sunetul meu dela mine, că nu sum eu mai bun decât părinţii mei. III. împ. 19, 4. Şi a fost când mergeau ei şi vorbiau, eată un car de foc şi cai de foc i-a despărţit pre amândoi, şi s'a luat Iliă cu vifor mare ca spre cer. IV. împ. 2, 11. 355. Şi a făcut Ezechia ce este drept întru ochii Domnului după tote, câte a făcut David tatăl lui. IV. împ. 8, 13. Şi a intrat la Ezechia Iscda prorocul, fiiul lui Amos, şi a dis cătră el: Acestea dice Domnul: Tocmesce-ţi casa ta, că tu vei muri şi nu vei trăi. IV. împ. 20, 1. Şi a dis Domnul Dumnetfeu cătră David: Tu vei pasce pre poporul meu Israil, şi tu vei fi poveţuitoriu preste poporul meu. I. Paralip. 11, 2. 346 347 Nu ve atingeţi de unşii mei, şi întru prorocii mei nu vicleniţi! I. Paralip. 16,22. (La un preot seu altă faţă bisericescă). Şi va fî, după-ce se vor plini dilele tale (ale lui David), şi vei adormi cu părinţii tei, voiu rădica semânţa ta după tine... şi voiu găti împărăţia lui. I. Paralip. 17, 11. 360. Şi a murit David întru betrâneţe bune, plin de dile, cu avuţia şi cu mărire, şi a împărăţit Solomon fiiul seu în locul lui. I. Paralip. 29, 28. Preoţii Tei Dâmne Dumnedeule s'au îmbrăcat întru mântuire, şi cuvioşii Tăi să se bucure cu cele bune. II. Paralip. 6, 41. Şi a adormit Solomon cu părinţii sei, şi Vau îngropat în cetatea lui David tătâne-seu. II. Paralip. 9, 31. Că Esra a pus în inima sa, a căută legea Domnului, şi a o învăţa în Israil, poruncile şi judecăţile. Esra 7, 10. Şi a murit Iov betrân şi plin de dile, şi scris este că iară se va scula el împreună cu cari Domnul îi va înviiâ. Esra 42, 17. 365. Fericit bărbatul, carele se teme de Domnul, întru poruncile lui va voi forte. Ps. 111, 1. Preoţii Iei Dâmne se vor îmbrăcă întru dreptate şi cuvioşii Tei cu bucuria se vor bucură. Ps. 131, 9. Că buzele preotului vor păzi sciinţa, şi legea vor cercă din rostul lui: că ângerul Domnului Atotţiitoriului este. Ma-lachia 2, 7. Asemenatu-Va Dommd pre el (pre Moise) cu mărirea sfinţilor, şi l'a mărit pre el cu frică asupra vrăşmaşilor, şi cu cuvintele lui a făcut se încete semne. Inţ. Sirach 45, 2. Şi a dis luda (Macaveiu): Se nu-mi fiă mie se fac lucrul acesta şi se fug de ei (de vrăşmaşi); că de s'a apropiat vremea nostră, se murim vitejesce pentru fraţii noştri, ca se nu lăsăm defăimare mărirei nostre. I. Mac. 9, 10. (La un oştean căcjut în bătălia). 370. Şi a trămis Simon şi au luat âsele lui Ionatan fratelui seu, şi l'au îngropat pre el în Modin, în cetatea părinţilor lui. Şi l'a plâns pre el tot Israilul plângere mare şi l'a jelit pre el 4ile multe. I. Mac. 13, 25—26. Şi Va plâns pre el (pre Iuda Macaveiu) tot Israilul cu plângere mare, şi l'a jelit în multe ojile şi a d^s: Cum a căc-ut cel tare, carele a mântuit pre Israil! I. Mac. 9, 20—21. Şi când eră se mârâ (MeazarJ de rane, suspinând a cfis: Domnului, celuice are sântă sciinţă, arătat este, că putând eu se scap de morte, grele dureri rabd, cu trupul băten-du-me; eară cu sufletul bucuros, pentru frica Lui, pătimesc acestea. II. Mac. 6, 30. Şi întru acest chip acesta (EleazarJ a murit, şi nu numai tinerilor, ci la mai mulţi ai neamului seu mortea sa lăsându-o esemplu de vitejia şi pomenire de faptă bună. II. Mac. 6, 31. Şi când eră se mârâ al patrulea din cei şepte fraţi, aşa a c-is: Bine este a se muta nădejdile cele dela omeni şi a asceptâ cele dela Dumnezeu, că noi prin El ieră vom înviiâ. II. Mac. 7, 14. 375. Bogu-te fiiule (a dis mama lui), ca căutând la cer şi la pământ, şi vădind tote cele-ce sunt într'ensele, se cunosci că din ce n'au fost le-a făcut pre ele Dumne4eu, şi pre neamul omenesc asemenea el l'a făcut. II. Mac. 7, 28. Eară eu, precum şi fraţii mei, şi trupul şi sufletul mi'l dau pentru legile părinţesci, rugându-me lui Dumnedeu, ca se nu întârzie a se milostivi spre neamul acesta. II. Mac. 7, 37. Duchul Domnului preste mine, pentru care m'a uns, a binevesti seracilor m'a trămis, a tămădui pre cei sdrobiţi cu inima, a vesti robilor slobodire şi orbilor vedere, a slobodi pre cei sfârmaţi întru uşorare. a propovedui anul Domnului priimit. Luca 4, 18—19. Şi lăsând (Levi) tâte, s'a sculat şi a mers după Dânsul. Luca 5, 28. Şi a vegjut Iisus pre Natanail venind cătră densul şi a 4is cătră el: Eată cu adevărat Israiltean, întru carele viclenia nu este. Ioan 1, 47. 348 349 380. Şi a înveţat Moise tată înţelepciunea Egiptenilor, şi erâ puternic în cuvintele şi în faptele sale. Fapt. Apost. 7, 22. Eară Domnul a dis cătră el (Anania): Mergi, că vas ales este mie acesta (Saul), ca se porte numele meu înaintea neamurilor şi a împăraţilor şi a fiilor lui Israil. Fapt. Ap. 9, 15. Ci te scală şi stâi pe piciorele tale, că pentru acesta m'am arătat ţie, ca se te aleg pre tine slugă şi mărturia şi celor ce ai vădut şi celor ce-ţi voiu arăta ţie. Fapt. Ap. 26, 16. Că eu nu numai a me legă, ci şi a muri în Ierusalim gata sum pentru numele Domnului Iisus. Rom. 21, 13. Şi ve rugăm pre voi, fraţilor, se cunâsceţi pre cei-ce se ostenesc între voi şi pre maimarii voştri în Domnul şi pre cei-ce ve învaţă pre voi. I. Tess. 5, 12. 385. Aduceţi-ve aminte de maimarii voştri, cari v'au grăit voue cuvântul lui Dumnedeu, şi privind la sevârşirea vieţei lor, se le urmaţi credinţa. Evr. 13, 7. (La mortea unui preot). Ascultaţi de maimarii voştri şi ve plecaţi lor, că aceia privegheză pentru sufletele vostre, ca cei-ce au se dea seamă, ca cu bucuria se o facă acâstă, eară nu suspinând, că acesta nu ve este voue de folos. Evr. 13, 17. (Ca mai sus). Pasceţi turma lui Dumnedeu cea dintre voi, cercetându-o nu cu sila, ci după voia şi după Dumnedeu, nici cu agonisele nedrepte, ci cu bunăvoinţă! I. Petru 5, 2. b) La femei. Şi a dis Domnid Dumnedeu: Nu este bine se fiă omul singur, se facem lui ajutoriu asemene lui. Fac. 2, 18. Şi muierei i-a dis Domnul: îmmulţind voiu îmmulţi durerile tale şi suspinul teu; întru dureri vei nasce fii, şi spre bărbatul teu întorcerea ta, şi el te va stăpâni. Fac. 3, 16. 390. Şi a fost viaţa Sarrei o sută şi dâuedeci şi şepte de ani, şi a murit Sarra în cetatea Arvoc, carea este în vale,.... şi a venit Avraam, să plângă pre Sarra şi să o jelesoă. Fac. 23, i-2. Şi a îngropat Avraam pre Sarra muierea sa în pescera ţarinei cea îndoită, carea este în preajma Mamvrei. Fac. 23, 19. Şi a fost când eşiă sufletul Rachilei, şi muriă ea, a chiămat numele pruncului: Fiiul durerei mele. Fac. 35, 18. (La cea mortă în lechusiă). Şi a dis Rut câtra Noemin sâcră-sa: Unde vei merge tu, şi eu voiu merge, şi unde te vei sălăşlui tu, şi eu me voiu sălăşlui; poporul teu poporul meu, şi Dumnedeul teu şi Dumnezeul meu. Rut 1, 16. Unde vei muri tu, voiu muri şi eu, şi acolo me voiu îngropa; acestea se-mi facă Domnul, şi acestea se-mi adaugă, că mortea me va despărţi pre mine de tine. Rut 1, 17. 395. Nu me chiămaţi pre mine Noemin (fericită), ci me chiămaţi amărîtâ; că m'a amărît pre mine Cel Atotputernic forte. Rut 1, 20. Muierea muncitâre cunună este bărbatului seu. Pild. Solomon 12, 4. Muierile cele înţelepte au zidit case, ear cele fără de minte le-au surpat cu manile sale. Pild. Sol. 14, 1. Cel-ce a aflat muiere bună, aflat'a daruri şi a luat dela Dumnezeu desfătare. Pild. Sol. 18, 22. Casă şi avere împart părinţii fiilor; eară muierea dela Dumnezeu se rânduiesce bărbatului. Pild. Sol. 19, 14. 400. Muiere muncitâre cine va află, mai scumpă este una ca acesta decât petrile cele de mult preţ. Pild. Sol. 31, 10. Că muierea cuminte se va binecuvânta, eară ea se laude frica Domnului. Pild. Sol. 31, 31. Au dâră va uită muierea pre pruncul seu ? Seu nu'i va fi milă de fiii pântecelui seu ? Şi de'i va şi uita muierea pre aceştia, dar eu nu te voiu uita pre tine, dice Domnul, fsaia 49, 15. Şi dupăce a murit Anna mamă-sa, Jovie o a îngropat pre ea cu tată-seu. Tovit 14, 12. 350 351' Eărâ Mariani a dis: Eată. râba Domnului, fiă mie după cuventul teu. Luca 1, 38. 405. Că a căutat (Domnul) spre smerenia râbei sale, câ eată de acum me vor ferici tote neamurile. Luca 1, 48. Şi nu se depărta (Anna) de biserică, cu posturi şi cu rugăciuni, slujind cjiua şi noptea. Luca 2, 37. Pentru aceea dic ţie; Iertâ-se pecatele ei cele multe, că a iubit mult; eară cui se iertă puţin, iubesce mai puţin. Luca 7, 47. N'a plângeţi, că na murit feciora, ci dârme. Luca 8, 42. Earâ Măria partea cea bună şi-a ales, carea nu se va lua dela densa. Luca 10, 42. 410. Şi întorcindu-se cătră ele Iisus, a dis; Fiicele Ierusalimului, nu me plângeţi pre mine, ci ve plângeţi pre voi şi pre fiii voştri. Luca 23, 28. Earâ în Iopia erâ o uceniţâ, anume Tavita, care tălmăcindu-se se clice căprioră; acesta era plină de fapte bune şi de milostenii, ce făcea. Fapt. Ap. 9, 36. Şi au stetut înaintea lui Petru tâte veduvele plângând şi arătând hainele şi îmbrăcămintele, care le făcea fiind cu ele Tavita (Găpriora). Fapt. Ap. 9, 39. Şi o muiere anume Lidia, vândâtâre de porfirâ, din cetatea Tiatirilor, carea cinstiâ pre Dumnec-eu, a ascultat, a cărei inimă o a deschis Domnul, ca se iâ aminte la cele-ce se di-ceau de Pavel. Fapt. Ap. 16, 14. Asemenea (se fiă) şi betr anele întru îmbrăcăminte cuviose,... învăţătore de bine, ca se înţelepţescă pre cele tinere. Ep. cătră Titu 2, 3—4. Că aşa odiniâră şi sfintele muieri, cari nădăjduiau întru Dumnec]eu, se împodobiau pre sine, plecându-se bărbaţilor sei. I. Petru 3, 5. 415. Femeilor se nu le fiă podoba împletiturile perului cele din afară, şi înfăşurările cu aur, seu îmbrăcămintea hainelor, pi omul cel ascuns al inimei, întru nestricăciunea duchului celui blând şi lin, carele este înaintea lui Dumnezeu de mult preţ. I. Petru 3, 3—4. c) La copii. Şi mergend Agar, a şedut în preajma pruncului de departe, ca de o aruncătură de arc, pentrucă a $is: Nu voiu vede mortea pruncului meu. Facere 21, 16. Şi a dis Dumnedeu lui Avraam: Ia pre fiiul teu cel iubit, pre Isaac, pre care l'ai iubit, şi mergi în pământul cel înalt, şi-1 adu pre el acolo ardere de tot, întru unul din munţii, care voiu ajice ţie. 22, 2. Şi a rupt Iacob hainele sale şi s'a îmbrăcat cu sacu şi a plâns pre fiiul seu Iosif $ile multe; şi s'au adunat toţi fiii lui şi fiicele lui şi au venit se'l mângăie pre el, şi nu voia se se mângâie, d^cend că plângând me voiu pogorî în gropă la fiiul meu. Facere 37, 34—35. 420. Şi a dis Israil (Iacob) cătră Iosif: Voiu muri de acum, de vreme ce am văd, ut faţa ta, că tu încă trăiesci. Facere 46, 30. Eară pruncul Samuil sporid şi cresceă, şi plăcea Domnului şi omenilor. I. împ. 2, 26. Şi a strigat Iliâ cătră Domnul şi a dis: Domne Dumnezeul meu, se" se întorcă sufletul pruncului acestuia în-tr'ensul; şi s'a făcut aşa. III. împ. 11, 21. Din gura pruncilor şi a celor-ce sug ai sevârşit laudă. Psalm 8, 4. Păpitu-s'a, ca se nu schimbe reutatea mintea lui, seu înşelăciunea se înşele sufletul lui. Inţ. Sol. 4, 11. 425. Că plăcut eră Domnului sufletul lui, pentru acesta s'a grăbit a'l scote pre el din mijlocul reutăţii. Inţ. Sol. 4, 14. Adever dic vâue, de nu ve veţi întârce şi se fiţi ca pruncii, nu veţi întrâ întru împărăţia cerurilor. Mat. 18, 3. Ori-cine se va smeri pre sine ca pruncul acesta, acela este mai mare întru împărăţia cerurilor. Mat. 18, 4. 352 Lăsaţi pruncii se vină la mine, şi nu-i opriţi; că unora ca acestora este împărăţia cerurilor. Marcu 10, 14. Amin dic vâue: Ori-cine nu va priimi împerăţia lui Dumnedeu ca pruncul, nu va întrâ într'ânsa. Marcu 10, 15. 430. Şi luând Iisus pre pruncii în braţe, şi-a pus manile preste ei şi i-a binecuvântat. Marcu 10, 16. Eară pruncul (IisnsJ cresceâ şi se întâria cu duchul, umplându-se de înţelepciune, şi darul lui Dumnezeu erâ pe dânsul. Luca 2, 40. Şi Iisus crenceă cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu dar dela Dumnedeu şi dela omeni. Luca 2, 52. Eară decă s'a apropiat (Iisus) de porţile cetăţii, eată scoteau pre un mort, fiiu unulnăscut al maicei lui, şi aceea erâ văduvă, şi popor mult din cetate cu dânsa. Luca 7, 12. 434. Ş% vedendu-o pre dânsa Domnid, i s'a făcut milă de ea şi i-a dis ei: Nu plânge! Luca 7, 13. REGISTRU. Prefaţă. P«g. 1. La parastasul Asociaţiunei transilvane pentru Metrop. Andreiu, primului preşedinte, ................... 1 2. La parastasul corn. bis. Sibiiu-cetate pentru fundatorul Emanuil Gojdu (Gozsdu)................... 13 3. La parastasul corn. bis. Sibiiu-cetate pentru Metr. Andreiu ... 22 4. La parastasul anivers. 25-a dela mortea Metr. Andreiu..... 29 5. Tot la parastasul de sub Nr. 4.............. 43 6. La parastasul serbat pentru Vasile Alexandri........ 58 7. La mormântul lui Georgiu Bariţiu............ 65 8. La mormântul cons. Paul Dunca de Şieu.......... 69 9. La îmmormentarea fund. Demetriu Andronic......... 73 10. „ „ cons. aulic Iacob Bologa......... 79 11. „ „ protopresb. Ioan Hannia......... 86 12. „ „ „ Dionisiu Chendi........ 90 13. „ „ proprietarului Ioan Brote......... 98 14. „ „ protopresbiterului Vasiliu Roşescu..... 107 15. „ „ Vice-comitelui Dr. Iosif Hodoş....... 117 16. „ „ protopresbiterului Ioan Gali........ 126 17. „ „ V.-comit. Ioan Codru Drăguşanul...... 137 18. „ „ protopresb. Ioan Popescu......... 143 19. „ „ advocat, fiscal consist. Dr. Ioan Borcia . . . 150 20. „ „ d-nei Măria Hannia născ. Bădilâ...... 156 21. „ „ Adm. protopr. Moise Toma........ 163 22. „ „ preotesei ved. Ioana Arsenie....... 174 23. La mormentul archiv. consist, presb. Ioan Reoul....... 183 24. La îmmormântarea propriet. Iustina Măcelariu........ 186 25. „ „ prof. semin. Ioan Dragomir........ 196 26. „ „ preotesei Catarina I. Manta........ 204 27. „ „ econ. Nicolau Imbăruş.......... 215 18. „ „ diaconiţei Măria Ivan n. Jech....... 225 29. „ „ juristului Toma Stănilă......... 236 30. „ „ tinerului academic Nicolau Cristea..... 242 31. „ „ gimnasistului Ghedeon Henteş....... 246 32. „ „ elevei Sofia David........... 254 33. La îmmormentarea unui preot betrân........... 258 34- » „ n n *iner............ 263 35. „ ,, „ înveţătoriu............ 270 36. „ „ „ epitrop bisericesc.......... 275 37. „ „ unei veduve evlaviose.......... 283 38. „ „ unui betrân cuvios........... 290 39. „ „ unei femei binefăcătore......... 293 40. „ „ unui pădurariu asasinat......... 299 41. „ „ „ tiner gimnasist........... 303 42. „ „ unei feciore mirese........... 308 Note la aceste cuvântări................ 313 ADAUS cuprintjend o colecţiune de texturi biblice pentru cuvântări funebrale. A. Generale....................321 B. Speciale: o) la bărbaţi.....................343