Me?#, r. Uûj>.
)
/
          GEO BOGZA
ŢARA DE PIATRA
    EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURA ŞI ARTA
        DESPRE CE ESTE VORBA
         Paginile care urmează au fost scrise şi au apărut prima oară în 1935. Ele cuprind o imagine a vieţii pe care o duceau în acea vreme locuitorii.Munţilor Apuseni în locuri care văzuseră pâlpâind pe culmi flăcările marii răscoale condusă de Horia.lln ţara lor vestită, în mijlocul unei naturi aspre, Moţii duceau o existenţă din care nu lipseau nici bolile, nici mizeria, nici exploatarea.
         Astăzi,'în drumul pe care poporul nostru îl străbate spre o nouă orânduire, aceste pagini vor putea fi citite ca un document al trecutului şi ca un îndemn la luptă pentru lichidarea oricăreK urme de exploatare.
                                          G. B.
ŢARA MOŢILOR ŢARA DE PIATRĂ
jtn'
               I
URMAŞII LUI HORI A
                   /

/
r
I
«
MUNT'I
AP U S E N I
           *
   De felul cum s’au aşezat Mot'li în Munţii Apuseni, deveniţi legendara lor ţară, cei ce o cercetează pot avea o imagine dură şi de o arhaică frumuseţe, dacă în măruntaiele acestor munţi vor pătrunde câteva sute de metri, până la straturile preţioase de aur.
   Două lucruri sunt preţioase în Munţii Apuseni şi le-au făcut faima: oamenii şi aurul. Sunt în ţara noastră munţi mai Înalţi şi de o frumuseţe grandioasă, d.ar le lipsesc pe dinăuntru filoanele de aur, iar pe dinafară aşezările permanente de oameni, sub toate consecinţele stâncii Şi ale anotimpurilor vrăşmaşe. Numai în Munţii Apuseni oamenii sunt legaţi pe viaţă şi pe moarte de stânca nefertilă; sate crescute pe suprafaţa aridă a unui granit căptuşit cu aur.
   Aur şi oameni. Aceste două prezenţe au făcut ca nişte munţi mai mici, mai puţin prăpăstioşi, să • întreacă în glorie şi în deslăntuiri de evenimente toate celelalte masive din lanţul impresionant al Carpaţilor.
   Şi dacă vrem să vedem cum s’au aşezat oamenii în aceşti munţi arizi, când de jur-împre-jur erau numiai câmpii fertile, să pătrundem înăuntru, în măruntaiele lor.
   In minele de aur se află imaginea dură de care a fost vorba. Intre roci masive, strâng încleştate una de alta, fâşii abia perceptibile de
10                 Ţara de Piatră
  aur te fac să citeşti ca în palmă destinul clocotit al oamenilor.
  ' A fost mai întâi, în ceeace priveşte aurul, un cataclism geologic.
    In interiorul acestor munţi vulcanici se vede, ca într’o vitrină, cum s’au aşezat unul peste altul straturile de lavă fierbinte, incandescentă. Galerii de sute de metri secţionează profilul încruntat al muntelui şi ochiul' omului sosit de afară poate surprinde, la lumina felinarelor cu carbid, cele mai vechi secrete ale pământului. Felii groase de stâncă se îmbucă una cu alta, merg în tovărăşie o sută de metri, pe urmă se 'desfac, o alta intervine triunghiulară şi. fâşia-subţire, abia perceptibilă, care le despărţea,, se bifurcă:: o parte porneşte la stânga, cealaltă' în jos spre inima pământului.-
    Fâşia subţire dintre cele două stânci care se suprapun' este filonul de aur. După cum el merge la stânga sau la dreapta, coboară sau urcă, oamenii au săpat galeriile, urmărindu-1 centimetru cu centimetru. După cum locul dintre stânci a fost mai larg sau mai îngust» el se îngroaşă sau se subţie, se scurge în alte câteva crăpături şi apoi iar se adună la un loc. In miasa de piatra a muntelui, filoanele de aur se răspândesc ca sistemul -nervos al unui corp omenesc; ‘ fire ,şi firişoare se întretaie, se adună şi se împrăştie apoi în toate părţile, până foarte departe, drepte, răsucite, tremurătoare, 'zeci de mii de firişoare, o adevărată puzderie. In acest labirint haotic şi chinuit, oamenii urmăresc filoanele de aur centimetru cu centimetru, spăr-gându-le cu dinamită.,                    -
    La început aiu fost numai straturi de , stânci, unul peste altul, cum s’au suprapus în urma
Urmaşii lui Horia
11
marilor evenimente geologice. Printre ele, pe un „horn larg," a început apoi să curgă lava herbin-te, clocotitoare, a erupţiei şi a cataclismului. Intre atâtea materii scuipate cu îndârjire afară* cu voie sau fără voie, urca . şi aurul, lichefiat şi zăpăcit, târît în această incandescentă deslăn-ţuire.
   In minele adânci ale Munţilor Apuseni, se vede perfect tot ce s’a petrecutf atunci. Aurul lichid şi fierbinte s’a strecurat printre stânci mai suplu decât o şopârlă, 's’a scurs, a umplut toate găurile, cele mai fine crăpături.
   Pe unele stânci se vede, parcă ar fi stropit cu bidineaua. Firişoare subţiri, ca nisipul. Ele au ajuns acolo, tot strecurându-se prin pori, prin canaluri cât firul de aţă. Inchipuiţi-vă aurul în panică, surprins de cataclism, topit, sosind speriat şi gâfâind, căutând să se strecoare la adăpost între crăpăturile strâmte ale stâncilor. Aid a rămas apoi, pentru totdeauna. Şi la- lumina felinarelor cu carbid, la sute de metri în interiorul muntelui, degetul poate urmări pe stâncă drumul, lui de necrezut, aşa cum a avut loc. a-tunci, sub presiunea teribilei erupţii, a marelui eveniment geologic.
   Degetul îl poate urmări pe stâncă. Iar drumul .acesta, neregulat, hărţuit, urmat în panică, e valabil nu numai pentru aurul de dinăuntru, ci şi pentru oameni, pentru aşezările lor dinafară.
   Intre oameni şi aur, un paralelism elocvent, în felul cum au mers, în cauzele care le-âii pricinuit, drumul: presat, încleştat, printre stâncile aspre ale munţilor; sub lumina soarelui pentru oameni, la întuneric, în măruntaiele muntelui, pentru aur.
12
Ţara de Piatră
    Ţara Moţilor se află în inima Munţilor Apuseni, nu prea înalţi, dar acoperind o bună parte din întinderea Ardealului. Pentru a. ajunge aici, dela nord, dela răsărit sau din orice altă parte a punctelor cardinale, trebue să mergi câte o sută de kilometri printr’un defileu îngust de munţi stâncoşi. O sută de kilometri de drum în Interiorul unor munţi, nu pentru a-i traversa, ci pentru a ajunge abia în inima lor. Vă puteţi da seama ce înseamnă aceasta...
    Aşa se face că oamenii care trăiau aici, cu toate că luptau numai cu furci şi topoare împotriva unor armate organizate, n’au putut fi învins: niciodată de aceste _ arma te, şi pentru răpunerea lor a trebuit să se recurgă la viclenie şi trădare.
    Aşezarea oamenilor în Munţii Apuseni n'a fost de bună voie, ea ţine de cataclism, a avut loc în panică, sub presiunea unor evenimente deslăntuite cu o putere care trebuia să sdruncine din temelii şi să nărue suporturile lumii de până atunci.
    In măruntaiele munţilor, la izbucnirea erup-t'ei vulcanice, aurul a năvălit în toate crăpăturile stâncilor, s’a strecurat, a umplut cele mai micii şi. mai întortochiate goluri. Afară, pe de.a-asuppa festelor aspre, din stâncă în stâncă, din văgăună în văgăună, tot mai adânc, tot mai în inima de piatră a munţilor, au început să se scurgă oamenii când dincolo, departe, în câmpiile fertile, au început stăpânirile care le răpeau libertatea. Un cataclism nu mai puţin intens, nu mai puţin dramatic decât celălalt cataclism, al fierbintei şi cotropitoarei erupţii vul-, canice
i
                   Urmaşii lui Horta           13
   Se vede înăuntrul minelor -cum aurul n’a lăsat liberă crăpătura în care ar fi putut să se ascundă. Se vede afară, între crestele munţilor, cumfoamenii la rândul lor au folosit, pentru a se adăposti, cele mai strâmte şi încurcate văi, cele mai neaşteptate văgăuni. După cum s’au furişat ei cât mai adânc, cât mâi între stânci,' se poate bănui ce mare era pârjolul care îi împingea din urmă. Se poate imagina cum au năvălit cu toţii, masă compactă de oameni, lichefiată de spaimă, cum, întocmai ca aurul, s’au scurs printre crăpăturile stâncilor, s’au adunat câte doi' trei într’un gol mai mare şi au rămas acolo, nemişcaţi, lipiţi de stâncă, veacuri întregi.
   Iar pentru tot ce a fost mai pe urmă, in veacurile care au urmat, paralelismul dintre oameni şi aur devine m.ai valabil, mai acut. In ceeace priveşte exploatarea, urmărirea până în pânzele albe. Şi a aurului. Şi a oamenilor.
   Tot din interiorul minelor adânci, putem să ridicăm o imagine revelatoare pentru felul cum au trăit oamenii, sute de ani, după ce, înafara munţilor, noua orânduire şi-a început domnia. Pentru a ne seama cum a procedat nobilimea feudală faţă de oamenii retraşi între stâncile Munţilor Apuseni, să coborîm din nou în minele adânci de aur. Aur şi oameni. -Acestor două filoane li s’a luat urma şi au 'fost vânate, au fost stoarse de tot ceeace au putut să dea, prin cele mai teribile procedee.
   încă de pe vremea Romanilor era folosită metoda focului. Cantităţi enorme de lemne erau coborîte în crăpăturile munţilor — acolo tinde se găsea aur — şi un foc uriaş ţinea câteva , zile, până ce stânca devenea incandescentă. A-tunci aruncau asupra ei mari cantităţi de apă.
14                 Ţara de Piatră
Piatra plesnea, se scorojea, şi dintre fărămitu-rile ei se alegeau bucăţile preţioase de aur.
   Cu mulţ înainte de Avram Iancu şi de Horia, istoria Ardealului a cunoscut răscoala lui Doja Gheorghe. In armata lui, ţăranii români şi ţăranii unguri au luptat cot la cot împotriva nobilimii maghiare. Dar Doja Gheorghe a fost prins şi călăii l-au aşezat de viu pe un tron de fier înroşit în foc, iar în cap i-au pus o cunună de fier fierbinte.
   Aşa a fost martirizat în 1514 Doja Gheorghe. Cei nouă tovarăşi ai lui, .căpeteniile armatei de răsculaţi, au fost obligaţi, sub o ploaie de bice, să taie cu cuţitul din trupul fţipt'1 şi să mănânce din el, să mestece între măsele şi să înghită carnea batjocorită şi martirizată a acestui prim mia re. răzvrătit de pe pământurile Ardealului.
   După el au mai fost alţi răzvrătiţi, — şi stă-pânitorii n’au stat o clipă la îndoială să folosească şi împotriva lor metoda focului.
   Aur şi oameni. Exploatare a j aurului, exploatare a oamenilor. Prin orice mijloace să se ptfnă mâna pe tot filonul, să se stoarcă din el tot ce poate să dea. Acei oameni sălbatici şi slabi din Munţii Apuseni valorau, pentru stăpânitori, greur tatea lor aur. Şi cum n’ar fi făcut atât, când într’o săptămână, iobagi cum erau, trebuiau să muncească şase ■ zile pentru stăpânitori, fără plată, fără mâncare, fără şă primească în schimb decât bătăi ~ cu ^biciul. Cum nu se poate mai preţioasă era vâna aceasta de oameni! Pentru a pune mâna pe ea, pentru a nu o mai scăpa din mână, nobilii feudali au uzat de toate procedeele.
   Degeaba au fugit oamenii o sută de kilome-
Utmaşii lui Horia
15
tri în inima munţilor, degeaba s’au aşezat în cele mai strâmte văi. Când hoarda flămândă le-a luat urma, când au mirosit ei ce pradă bună sunt aceşti oameni, câte lucruri se pot stoarce din muşchii lor, partea întunecată, de jale. şi iobăgie a istoriei a început.
   S’a întrebuinţat împotriva acestor oameni focul, li s’a pus dinamită în măruntaie, au fost săpaţi cu dalta şi ciocanul, li s’au rupt oasele, li s’a scos măduva din şira spinării, au fost găuriţi, sfredeliţi, întocmai ca şi minele de aur, au fost urmăriţi până în fundul lor cel mai adânc, pentru a vedea ce mai ascund acolo, pentru aistoar--ce din ei ultima picătură pe care o mai puteau d.a. Au fost exploataţi ca nişte mine/de aur, cu sete. cu înverşunare, cu patimă nebună.' Dalta şi sfredelul stăpânitorilor i-â găurit, i-a .ciuruit, le-a ajuns până ’n măduva oaselor pe care au supt-o flămânzi, afară. Oamenii aceştia au răbdat, .au lăsat să fie storşi, supţi, până la ultima picătură. Atunci au izbucnit.
   Şi- istoria a cunoscut, înainte de revoluţia franceză, una d:n răscoalele cele mai cumplite şi mai pline de sânge. A fost a lui Horia, Cloşca şi Crişan.
   Urmaşii acestora, direcţi, ps din osul lor rupt sub roată, sânge din sângele lor curs sub loviturile biciului, trăiesc şi azi mai departe, în a-celeaşi locuri, tot atât de lipiţi, de stânci, tot atât de înrudiţi cu munţii şi, eu fncruntatâ lor măreţie. Sunt Moţii, pe care îi vom cunoaşte acum.
O FEMEIE MANANCA UN MAR
   Delà Turda spre Abrud, pleacă de două ori pe zi o mocăniţă, E cel mai bun mijloc pentru a ajunge în Ţara Moţilor. Sunt aproape o sută de kilometri pe care mocănîţa îi face cam în .cinci ore. Sunt două mccăniţe. Una pleacă din Turda, alta din Abrud, cam în acelaş timp, aşa că la jumătatea drumului se întâlnesc şi îşi mai reîmprospătează forţele, scoţând mult fum pe coş. Pe urmă fiecare pleacă mai departe.
   Mocăniţele trag în Ţara Moţilor, pe o linie îngustă de jucărie, câte trei-patru vagoane. împărţite şi ele în clase. In clasa întâia şi a doua călătoresc ofiţeri, funcţionari ai statului sau negustori veniţi după aur. Lumè de toate felurile, amestecată.
   In clasa treia nu e niciun fel de amestecătură. E viaţa adevărată de aci, din Ţara Moţilor. Oameni cu cojoace enorme de piele de oaie întoarse pe dos, pe când, în contrast izbitor cu a-cest vestmânt polar, pe vârful capului ce’ mai mulţi poartă abia o tichiuţă, o pălărie plată, ca o farfurie întoarsă cu fundul în sus. Şi gerul e întotdeauna delà minus douăzeci de grade
   In trenul acesta, încă înainte de a ajunge în» inima Ţării Moţilor, am văzut două lucruri minunate. Am văzut o femeie mâncând un măr şl felul cum Moţii privesc munţii. Pe urmă n’am
Urmaşii lui Horia
17
mai văzut nimic atât de adânc, atât de revelator.
   Aşezaţi pe băncile de lemn ale vagonului, Moţii priveau munţii. Erau colţuroşi, prăpăstioşi, acoperiţi de zăpadă, tari, de gresie, formaţi din stânci, aspre şi învălmăşite. Moţii îi priveau. Tăcuţi, pe gânduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau şi se deschideau, lăsând să se strecoare munţii înăuntru, în^fâşii subţiri, ca şi cum ar fi fost o băutură rară, pe care ar fi vrut să o guste cât mai îndelung. Erau‘Moţi care se întorceau din câmpie. Nu priveau munţii, îi sorbeau încet printre pleoape.
   In vagon, mai ven6au dela Turda un acar dela calea ferată şi nevasta lui. Oameni tineri. Femeia avea mâini miei şi o eleganţă naturală în gesturi, o eleganţă simplă care urca la suprafaţă din adâncimea oaselor, ca şuviţa limpede â unui izvor. Avea ochi negri, vii, şi uitătura mirată, ca de veveriţă. Cu toate că tânără, faţa începuse să fie brăzdată, Privind -/desfăşurarea peisajului, sau altă desfăşurare, interioară, de sentimente, se încrunta uneori. Fruntea ei avea' atunci ceva agresiv. O agresivitate concentrată şi amară.                               ~\
   La o staţie, o femeie vindea mere dintr’o traistă. Un om gros, îmbrăcat nemţeşte, s’a co-borît şi a cumpărat. Bărb-atul femeii, ceferistul, avea o tabachere cu tutun. Omul care cumpărase mere isprăvise tutunul. Atunci el i-a spus ceferistului: poftim un măr pentru nevasta du-mitale şi dă-mi şi dumneata să fac o ţigară că mi-am terminat tutunul.
   Femeia a pus mărul alături pe bancă. Bărbatul ei a scos un briceag, l-a deschis şi a îndem-
2. — Ţara de piatră. — 10.474
18
Ţara de Piatră
nat-o să mănânce darul omului gros, care acum îşi pufăia mulţumit ţigara.
   Femeia a început să mănânce mărul Mari actriţe ale lumii, unde sunteţi, să vedeţi pe a-ceastă ţărancă, pe această femeie din Ţara Moţilor, mâncând un măr? Mânca? Mânca; şi în acelaş timp părea că se roagă, că spune o poezie, că stă de vorbă cu munţii.
   întâi a luat mărul şl l-a privit câteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. Era respect, admiraţie şi bucurie, puţin tristă, puţin a-mară, îi* faţa acelui lucru pe care îl avea' în mână. Cred că numai pescuitorii de perle au privit în felul acesta splendorile smulse din fundul oceanului.
   Pe urmă .a început să taie mărul cu briceagul. Dar cum aş putea să reproduc în cuvinte eleganţa din gesturile acelei femei ? Nu numai că nu era nimic obişnuit, nimic vulgar, dar părea că oficiază un cult, că se împărtăşeşte dintr’un mister. Când lua bucata de măr şi o ducea spre gură, buzele ei păreau că murmură o rugăciune.
   Mi-am adus aminte de Biblie şi de rugăciunile pe care le spuneau primele seminţii de oameni ori de câte ori întâlneau elementele vitale ale naturii. Atunci când se spălau pe mâini cu apa râurilor, atunci când vedeau soarele, a-tunci când se pregăteau pentru marea bucurie de a mesteca o bucată de pâine făcută din grâul pământului.
   Intre gesturile vechi de două mii de ani ale acelei femei din Munţii Apuserti, urmaşă a Dacilor şi a Agatyrşîlor, şi gesturile femeilor din Biblie nu era nicio deosebire. Aceeaşi simplitate. neînvăţată, necopiată după modele dinafară, ci pornind dinăuntru, din străfundul oase-
Urmaşii lui Horia
19
lor. Aceeaişi divinizare a elementelor naturii, marea bucurie de a intra în contact cu ea. Marea bucurie de a vedea lumina soarelei, de a putea face gesturi, de a mesteca între măsele e-senţele pământului concentrate în sfera primordială a unui măr.
   In timp ce vagonul de clasa treia, mocănita, celelalte vagoane, pătrundeau tot mai mult în inima munţilor acoperiţi de zăpezi imensa
SĂRĂCIA DIN ŢARA MOŢILOR
      Problema sărăciei din Ţara Moţilor, despre care's’a vorbit şi s’a scris atâta, se complică şi devine într’un anume seng o problemă irezolya-bilă, prin dragostea profundă a acestor oameni pentru munţii lor singuratici, stâncoşi şi nefer-tiii. Măsurile economice luate fără a ţine sea-- mă dte acest element ancestral, n’au putut da rezultate.
      Iată, de exemplu, s’a emis ideea: să-i luăm pe Moţi şi să-i colonizăm în câmpiile fertile ale B-anatuIui. Ivioţji s’au înscris pe liste şi s’au dus bucufoşi. Dar după două luni au fugit din câmpiile Banatului şi s’au întors acasă, în munţi.
      întrebaţi, Moţii au dat pretutindeni acelaş răspuns, ca şi curm ar fi fost învoiţi: Nu putem sta în câmpie, că ne uscăm. Noi suntem învăţaţi să trăim la umbra brazilor.
      Şi astfel Moţii s’au întors în.munţi, la sărăcie. Să se despartă de munţi nu pot că se usucă; iar munţii sunt stâncoşi, arizi, nefertili. , Sterilitatea lor nu poate fi rezolvată — doar cu decizii. Şi nici ataşamentul - Moţilor pentru munţi, ataşament care’ merge până la încăpăţânarea de a nu ieşi toată viaţa din văgău-nele de piatră în care i-a pecetluit un trecut nă-praznic şi vijelios. Ei pot rătăci o vreme prin ţară, cu ciubere sau alte treburi. Dar dela un timp îi prinde dorul şi nimic nu-i mai poate opri
Urmaşii lui Horia
21
   să se întoarcă acasă. Virtute sau păcat, Moţii Îşi iubesc munţii cu o dragoste organică, subterană, neajunsă în sfera exprimării, rămasă în adânc, pe fundul oaselor.             "         ,
     Pe dedesupt, prin cele mai adânci zone ale fiinţei lor, Moţii sunt legaţi de munţi cu lanţuri trainice, cu neputinţă de rupt.Ei nu ştiu să vorbească multe despre dragostea! lor; simt numai că, după câteva luni în câmpie, încep să se usuce.
     Singur Giură Nicolae era un Moţ detracat, în sensul că în loc să tacă şi să privească munţii, încruntat, îi plăcea să vorbească'de câte în lună şi stele. Astfel se face că tot povestfridu-şi viaţa a venit la rând şi războiul mondial. Atunci Giură Nicolae şi-a tras pantalonul până la genunchi: pulpa era uscată pe os, tăiată,' găurită, cicatrizată şi cusută în toate sensurile. Ă pus apoi degetul într’un loc pe greabăiiul gâtului şi s’a văzut urma schijei de obuz; Giură Nicolae a fost în armata austro-ungară şi s’a luptat pe frontul italian. Povesteşte încântat despre isprăvile lui. A fost rănit şi iar s’a întors şi iar a fost rănit. A fost trimis după aceea pe’frontul rusesc.
     —      Tare am avut de suferit acolo, oftează acum din fundul inimii.
     —   Te-au rănit iar?
     —     Nu m’au rănit, n’am avut nimic din partea' asta, dar ţara e numai câmp şi câmpr
     —   Nu-ţi-'place la câmpie?
     —      Nu-mi place? Nu că nu-mi place. Da’ nu pot! Eu nu pot fără munte!
        Ce nu poate Giură Nicolae fără munte? Tot, Tot ce poate altminteri, cu munte. Să fumeze ţigară, să stea de vorbă, să se uite lung la ascuţişul toporului.
22
Ţara de Piatră
      In Ţara Moţilor, toporul nu e numai un lucru oarecare din inventarul gospodăriei. Toporul e o unealtă esenţiala, un element de viaţă, ceva indispensabil; pretutindeni prezent, ca apa, ca aerul, ca respiraţia. La Câmpeni, jumătate din vitrinele prăvăliilor sunt ocupate numai cu topoare, de toate dimensiunile, aranjate în toate felurile, cu tăişul scos la iveală. E marfa căreia trebue să i se dea locul de cinste. Moţii vin din creierul munţilor, dau o roată prin târg, se uită lung la vitrine şi pornesc înapoi cu un topor în mână.
      Un om şi un topor, un om şi un cal, un om şi un brad, acestea sunt aspectele sub care se prezintă viaţa aici. Un om şfi o femeie, o femeie şi yn copil, o femeie şi un caier de lână — şi gata, viaţa a epuizat toate combinaţiile pe care le putea face. Sunt numai câteva locuri, simple, elementare, — şi aceasta e adevărata sărăcie din Ţara Moţilor. O sărăcie în sensul rezumării vieţii numai la câteva elemente, indispensabile. Rusticitate. O casă: o cameră. O cameră: un patrulater de lemne de brad bătute unul peste altul. Atât. înăuntru alte câteva bucăţi de lemne: un pat, o masă. Asta e totul. E o sărăcie prin lipsă de obiecte. Aceste obiecte sunt atât de puţine, atât de nude, încât nici nu pot sugera măcar imaginea mizeriei.                         *>*■
   ‘ Sărăcia din Ţara Moţilor e sărăcie lucie. Mizeria presupune o anumită promiscuitate, murdărie, haine Zdrenţuite, prăbuşiri interioare. Nimic din toate acestea în Ţara Moţilor. Oamenii sunt săraci, o sărăcie liniară, limpede, dreaptă.. Şi când spun aceasta nu îmi fac o imagine despre mizerie numai din aspectele pe care ea le ia în cartierele periferice ale marilor oraşe, ci
                    ' Urmaşii lui Horia             23
   chiar la ţară. Sunt sate unde într’adevăr se poate spune că e mizerie. Curţi pline de noroi, băltoace infecte în care scurmă porcii, case dărăpănate, scorojite, copii murdari, plini de bube. Toate acestea nu se pot petrece decât în satele de câmp, acolo unde e pământ moale, humă şi mizeria găseşte material în care să lucreze.
     Ţara Moţilor e o ţară de piatră. Mizeria n’are material în care să lucreze. Viaţa se reduce nu-m-ai la câteva elemente. Pentru ai fi mizerie ar trebui să fié mai întâi lucruri în care mizeria să se manifeste. Un om şi un topor. Ce le poate face mizeria? O bucată de -scândură de brad. Ce-i poate face -mizeria? Ce să sape, ce să scurme, ce să prăbuşească? Totul e aspru, gol şi tare ca stâncile munţilor din jur. Sărăcia din Ţara Moţilor e o sărăcie de piatră, o sărăcie de stâncă tare. Ce e, în ce priveşte bogăţia, fertilitatea, mai sărac ca o stâncă? La fel cu stâncile din ţara lor, sărăcia Moţilor e o sărăcie nudă, lipsită de aspectele mizeriei. E ca sărăcia unui om în pielea goală, lipsit până şi de sdrenţele necesare ca să poată avea o înfăţişare mizeră.
     In Ţara Moţilor nu sunt decât brazi, oameni, topoare şi stânci. Mizeria n’are cum să le ('folosească pentru a crea un spectacol halucinant, aşa cum se petrece în ţările de -pământ, în mahalalele marilor’oraşe. Ţara Moţilor e o ţară de piatră unde şi sărăcia e aspră şi tare ca piatra.
     Dacă ţara e de piatră şi sărăcia fot de piatră, dacă viaţa e pusă sub zodia viforoasă a munţilor aspri, cu creste ascuţite în bătaia vântului, dacă raporturile între oameni şi natură se fac sub semnul stâncii şi .al granitului, mai rămân înăuntrul lor măruntaiele de carne pe care spi-
24'
Ţara de Piatră
  rocheţii şi microbii tuberculozii le sfredelesc în Ţara Moţilor, ca şi în orice altă parte. Afară nu se vede nimic. Dar în fund de tot, se petrec lucruri care nu mai sunt tot atât 'de simple şi de elementare ca raporturile dintre om şi topor, dintre om şi pădure. Şi astfel, Moţii sunt puşi pe picior de egalitate cu restul ifimii, intră în cercul civilizaţiei, nu prin felul lor de viaţă, ci prin felul lor de boală.
     Din tot ceeace a născocit civilizaţia modernă, ei nu intră în contact nici cu lumina electrică, nici cu cinematograful, ci cu reacţia Wassermann şi cu neosalvarsanul. Numai boala lor are a-celeaşi exigenţe c-a şi restul lumii civilizate; viaţa e cu sute, poate cu o mie de ani în urmă.
     'Dacă oamenii aceştia n’ar fi cunoscut boala, ei ar fi răm.as şi pe dinăuntru, cu toate virtuţile şi defectele stâncii, aşa cum sunt înafară. Aspri, CQlţuroşi, năpraznici.
     Dar în comuna Albac (comuna lui Horia) vdin o sută de oameni cărora li s’a făcut reacţia Wassermann, nouăzeci şi şapte au ieşit sifilitici.
     Şi brazii, înalţi, semeţi, cutezători, sunt roşi pe dinăuntru de carii. Şi stâncile aspre, stâncile de granit, sunt mâncate de crăpături şi in unele nopţi se prăbuşesc cu sgomot, în fundul prăpăstii lor.
     Dacă n’ar fi fost boala, oamenii aceştia ar fi putut părea de granit, oameni de stâncă tare, fără niciun fel de crăpătură pe dinăuntru. Dacă n’ar fi fost boala... Aşa, ce stranie, ce ne la locul ei, este prezenţa siringii cu lichidul roşu al neosalvarsanului, în ţara aceasta unde nu sunt decât munţi, păduri de brad şi topoare. Numai în privinţa aceasta, a sifilisului şi a tuberculozii, Ţara Moţilor nu mai e o ţară de piatră, ci
Urmaşii lui Horia
25
vulnerabilă ca toate celelalte mizerabile provincii. Draperiile de piatră ale munţilor cari au oprit armatele asupritoare, n’au putut,să oprească armata subtilă a spirocheţilor. Se spune că fosta stăpânire ştia în ce grad e întinsă molima aici şi se bucura că acest neam, care i-a dat atât de lucru, e ros pe dinăuntru, subţiat, minat de bolile grave în care ea găsea un aliat. Războiul de bacterii, preconizat pentru viitor, e după cum se vede, o infamie mai veche. De pe urma acestei metode de a subţia rezistenţa poporului exploatat, sunt şi acum atât de mulţi brazi în cimitirele din Ţara Moţilor, atât de mulţi brazi, adică, atât de multe morminte de oameni tineri.
   Cimitirele din Ţara Moţilor!
   Dintru început nu se pun ciruci la căpătâiul oamenilor tineri, ci cel mai înalt brad pe care toporul l-a găsit în pădure.
   Vin om şi un brad. Viaţa e aici simplă, elementară.
   Atât cât trăiesc,, sau în faţa morţii, Moţii sunt la fel cu stâncile aspre, bătute de vânt. Nu se. văicăreşte lumea prea mult şi mai ales nu se fac acele interminabile pomeni din părţile de pământ ale ţării. Totul e aspru şi uscat, ca stânca. Toporul taie din pădure cel mai înalt brad, îl. curăţă de crengi până aproape de vârf şi îl pune la căpătâi.
   Singura alintare, singurul ornament, sunt bucăţile de lână colorată pe care femeile le anină de crengile din vârf. Lâna se găseşte în casă, e ca şi toporul; dela oraş nu se cumpără niciodată nimic.
   Sufletul acestor-oameni nu ,cunoaşte jalea şi marile disperări ale câmpiilor nesfârşite. încruntaţi, tăcuţi, aspri, colţuroşi. Nu vorbesc. Aşa cum
26
Ţara de Piatră
au născocit tulnicul şi fluierul pentru a-şi spune jalea înlocuind cuvintele, aşa pun bradul la căpătâiul mortului tânăr. Trece vântul printre crengi şi cântă el mai bine.
    Fluiere imense sunt brazii înalţi ai cimitirelor. In lemnul de brad e închisă 'toată jalea omului; destinul, în stânca aspră, bătută de vânturi. Un om şi un brad, un om şi o stâncă. Atât,
                                                     v

UN OM A TRECUT PESTE MUNŢI
   Luni şi marţi a nins, cantităţi formidabile de zăpadă. Miercuri a fost o zi liniştită. Vine vorbă că pe drum, spre celelalte sate, zăpada'e mai înaltă de un metru. Joi a început să ningă şi să viscolească din nou. Până vineri seara, ninsoarea densă, compactă, nu încetase încă.
   — Mâine, n’o să se poată face târg, spun negustorii. In fiecare sâmbătă, la Roşia-Monta-na, se face târg săptămânal. Vin ţăr-ani din zece, cincisprezece sate de jur-împrejur. Aduc cu spinarea mere, nuci, smântână şi lapte. îşi cumpără din târg talpă pentru opinci iar cei mai săraci din ei, câte o traistă de mălai.
   Vineri noaptea a viscolit mereu, până târziu. Abia spre ziuă vremea s’a mai potolit. Zăpada pe munţi atinge doi metri.
   Cu toate astea, sâmbătă dimineaţa târgul a început să se înfiripe. Pe la ora opt şi-au făcut apariţia primele femei, încotoşmănate, înfofolite, ci vestmintele Impregnate de zăpadă. In hainele lor, dintir’un material aspru şi grosolan, cu pori -adânci, tare încreţite, reproducere în stofă a peisajului, a munţilor stâncos i şi frământaţi, în hainele acestea zăpada a pătruns adânc, s’a bătut bine, ca şi cum ar fi făcut parte din urzeală. Puţin cocoşate, semănând cu nişte mogâldeţe, cum treceau coama muntelui, femeile aduceau doniţi cu lapte.
   1
28 _
Ţara de Piatră
   In Ţara’Moţilor nu există sticle decât la prăvălii, şi acolo numai câteva, mai puţin de o duzină. încolo, numai vase de lemn, doniţi, ciu-bere, în fel de fel de forme şi de mărimi. Laptele se vinde în nişte donicioare de lemn, ceva ttiai mari de un litru, numite, cupe. O cupă e cam ce era pe vremuri ocaua; cinci litre. Li se astupă gura cu un capac tot de lemn, li-pindu-l de fiecare dată cu miez de pâine, şi laptele călătoreşte peste munţi, din sat în. sat, fără să se verse o picătură.
   Au mai sosit între timp oameni cu bucăţi de unt, cu mici ustensile de lemn, cu săniuţe pentru copii. Totul e frecat, impregnat, saturat de zăpadă. Şi locul unde se ţine târgul e o imensă movilă de zăpadă. Oamenii se salută între ei cu sunete guturale, îşi fac unul altuia semne scurte cu mâna.
. — Cum ai trecut, măi? Celălalt râde încet, îşi sburleşte mustaţa. Asta vrea să spună că a avut mult de luptă cu zăpada.
   Intr’un târziu, trase de boi puternici, roşcaţi, sosesc şi câteva căruţe cu lemne. Dejugă mai la o parte, mai la marginea târgului. Negustorii din Roşia-Montanai încep să le dea târcoale, le privesc îndelung, le cântăresc bine cu ochii, şi pe urmă pornesc în altă parte cu aerul nesatisfă-out. Oamenii şi boii, care le-au adus, gâfâie de, oboseală. Boii, cel puţin, au să se odihnească. Dar pe oameni, au să-i treacă în curând toţi fiorii. Spaima că se închide târgul şi rămân cu lemnele nevândute. Să te întorci cu ele înapoi în munte? Mai mare jalea de boi!
   Un om a trecut peste munţii acoperiţi de zăpadă şi a venit la târgul din Roşia-Montana. A făcut cale de vreo doisprezece kilometri pe jos.
                   . Urmaşii lui Horia          29
                            , /
cu marfa lui în spinare, luptându-se cu zăpadă. In târg s’a aşezat la rând cu ceilalţi oameni care vindeau şi, în picioare, resemnat, a început să aştepte cumpărătorii. Ştiţi care era marfa acestui om, ce avea el de vânzare în sâmbăta aceea La târgul din Roşia-Mont'ana?
   O legătură de lemne de foc, pe care le adusese în spinare dela doisprezece kilometri, peste munte, prin zăpada înaltă până la piept. Vreo patruzeci de kilograme de lemne. Asta era toată marfa lui. Pentru atâta venise la târg, O legătură de lemne, aduse cu spinarea. Opt lei. A-cesta e cel mai senzaţional lucru pe care l-am întâlnit în Ţara Moţilor. Senzaţional? Eh, dumnezeule, când mi-am dat seama de ce a fost în stare acest om, când ştiam că de, o săptămână nu mai stătuse zăpada şi ce înseamnă să mergi peste munte’chiar cu spinarea goală, am simţit că-mi crapă capul.
   Dar faptul că ajunsese până aici, nu însemna mare lucru. Acum începea partea mai grea decât trecerea muntelui: să-şi găsească un cumpărător. Lemnele se vând tocmai la urmă, spre sfârşit. Aşa că mai avea de stat lângă grămada lui, strâmb, ca un semn negru de întrebare pe fondul alb al zăpezii imense.
   A început să ningă din nou, fulgi mari şi deşi, dar târguh'e în toi. Gospodinele apar de pe toate uliţele şi încep tocmeala. Păstrez o bună amintire tocmelilor din târgurile Ţării Moţilor. Ţocr meala e un lucru grav şi serios, care se face pe îndelete, un lucru nepervertit şi neviclean; o tocmeală limpede, cinstită, asupra căreia se stărue îndelung, de parcă e un ritual plăcut al cumpărării, fără de care târguiala n’ar mai avea
30
Ţara de Piatră
niciun farmec. Cea mai lungă tocmeală se duce în jurul ultimului leu. Vin fete de şaptesprezece ani cu cupe de smântână, sau cu unt, şi se tocmesc, de parcă ar fi negustorese de când lumea.
   —  Ia, fată, treisprezece lei.
   —     Ba, bade, că nu se plâtie. „Nu se plătie“ e expresia cu care rezistă preţurilor mici, oferite, cei care vând. Ea e pronunţată cu un accent deosebit, cu inflexiune mustrătoare, şi înseamnă că suma oferită nu plăteşte valoarea mărfii, dar mai ales oboseala cu care a fost a-dusă. Nu se p^ătie, de unde vin eu cu ea...
   Inafară d^ această expresie şi de alte câteva, AVoţii vorbesc o românească perfectă, fără niciun -fel de accent. Oltenii sau Moldovenii se deosebesc,"după vorbă,' mult mai mult decât Moţii. Cât despre acel fel de a vorbi „ardeleneşte" (no că tunie dracu în tinie!) exploatat pe scenele teatrelor de cartier, el priveşte poate pe locuitorii, din alte părţi ale Ardealului.
   No, se spune şi în Ţara Moţilor. Orice frază trebue să înceapă sau cu no, sau cu d’apoi. Dacă nu se spune: no, că mâine mergem la Abrud, atunci trebue să se spună neapărat: d’apoi mâine mergem la Abrud. No, că de mâine o să fie vreme bună. D’apoi de mâine o să fie vreme bună. După trei zile nici nu m-ai puteam vorbi altfel.
   —     No, domnule Grigore! Cumperi nişte lemne dela un om? Domnul Grigore se uită la mine şi începe să râdă amical.
   —  No, că ce te-ai apucat să faci pe. aici?
   —! D’apoi nimic. Numai că e un om cu nişte lemne şi zic să le cumperi dumneata.
   —  No, să vedem, răspunde domnul Grigore.
Şi pornim prin zăpadă într’acolo.
                                                                                          /
Urmaşii lui Ii oria
31
     Ninsoarea a încetat. Domnul Grigore e unul din marii negustori de aici, un bogătaş pe drept cuvânt. In casa lui stau de o săptămână. Inafară de cameră, plătesc douăzeci şi cinci de lei pe zi pentru cele zece bucăţi de lemne cu care face focul seara. Domnul Grigore e un mare negustor. Are o cârciumă într’o parte a pieţii, iar în cealaltă, un magazin de coloniale. Domnul Grigore mai e tovarăş la nişte mine cu domnul Gruber. Domnul Gruber e’ tatăl acelei fete care traversează satul cu un aer. de prinţesă, însoţită de un câine roşcat, mare ^ât un viţel. Cine e? am întrebat. E fata domnului Gruber, are trei kilograme de aur zestre, mi 's’a răspujls.
     Era o fată blondă, bine clădită şi avea un * câine mare cât un viţel. Erau munţi, erau zăpezi imense, erau multe lucruri în satul acela. Era omul meu, domnul Grigore. Domnul Grigore se agită toată ziua, munceşte din greu, seara cade de oboseală, buştean. Domnul Grigore are copii mulţi şi numai două prăvălii. Minele merg destul de prost. Cinci, şase kilograme pe an. Lucrează vreo dou| duzini de oameni. Uneori nici n’ar avea cu ce să-i plătească Noroc că domnul Grigore are prăvălii. Oamenii, mai beau o ţuică, mai iau o pâine şi gata leafa pe-o săptămână. Toţi oamenii care, într’un fel sau altul, ^au de luai bani dela domnul Grigore, tre-bue sa treacă mai întâi pe la cele două prăvălii. Ori într’una, ori în .alta, suma se achită.
     Acumi târgul e pe sfârşite. Au mai rămas câţiva oameni răzleţi, ici şi dolo. Treptat, îşi iau traista în spinare şi apucă pe cărare spre munte. Un om cu o traistă în spinare, urcând spre munte, singur pe o cărare îngustă, puţin
32
Ţara de Piatră
  cocoşat, puţin crăcănat, iată un alt tablou în care e cuprinsă toată Ţara Moţilor.
     Eu şi cu domnul Grigore mergem prin mijlocul târgului spre semnul negru de Întrebare, care de două ore nu s’a clintit din loc.
     Homo homini lupus. Nu mă gândisem la una ca asta, dar aşa a fost. Eu şi cu domnul Gri-,gore ne apropiam de omul acela. In drum ne-am oprit câteva clipe şi am făcut cunoştinţă cu domnul Ţura, alt tovarăş la minele de aur. E voinic, aproape să plesnească. Tocmai şi-a făcut o pereche de cisme noi pe care acum le-a încălţat pentru prima oară. Ni le arată şi ni le explică. O mie cinci sute de lei. Pe vremuri îşi făcea cisme de patru mii de lei. Ehe, pe vremuri..." Cişmele aveau la toc o dungă de aur. Era pe când nu se întorcea dela Abrud fără cinci lăutari în urma trăsurii.
     Mai vine şi un frate al domnului Ţura. Şi el şi-a făcut o pereche de cisme mai pe toamnă. O mie opt sute Parcă’s mai bune. Le compară şi le confruntă cu cele de o mie cinci sute. Nu-s mai bune. Să ştii că l-a păcălit cismaruL La cine le-ai făcut? La Niculaie? Păi tot la Niculaie şi eu. Las’ că nu mă mai vede altădată. Mă duc la Ionuş, e tânăr, s’a însurat acum. Crezi că Ionuş? Da, da, lucrează foarte bine.
     —     Aţi auzit că azi 'dimineaţă pe la cinci a fost o haită de lupi? Era să mănânce nişte bă-ieşi care veneau la lucru. Ale dracului lighioane! Le ies ochii din cap acuma. Ehe, zăpadă de doi metri pe munte. Nu mai au încotro. Au să crape de foame.
     —     Dar cu ce-aveam noi vorbă, ce s’a făcut? Tot şaizeci de măi? Cincizeci să-i spui. Mai mult
Urmaşii lui Horia
33
  nu putem, că nici nu face. Aşa cu lupii. Sunt flămânzi rău, şi-au ieşit din minţi.
    Cei doi fraţi îşi îndreaptă cişmele, unul în-tr’o parte, altul în cealaltă. Când sunt la câteva zeci de metri se opresc şi îşli mai fac semne cu degetele mâinilor. Auzi? Să-i spui cincizeci. Mai mult nu putem.
    Semnul negru de întrebare aşteaptă mai departe. Mă apropii cu domnul Grigore şi îl privesc cu atenţie. E un om de vreo patruzeci de ani, de statură mijlocie. Arg faţa suptă, pielea cu ţepi, întinsă pe maxilare. Mustăţile stau sbur-lite sub nas. îmbrăcămintea obişnuită, din materialul acela aspru în care zăpada se impregnează adânc. Picioarele sunt învelite în câteva str-aturi de obiele de care zăpada s’a prins şi mai vârtos, încât jos, lângă opinci, par nişte buturugi, nişte trunchiuri de .copac, înfipte a-dânc în pământ. De altfel în toată înfăţişarea lui, cum stă proptit acolo de două ceasuri, e ceva de copac singuratic şi ciudat. E un om al pădurii acesta, cu care avem aface. Şi la picioarele Iui, grămada de lemne, netede^ grele, de dimensiunile şi de forma unui coşciug arhaic, grosolan. Mi-1 închipui încă odată, cum a trecut peste munţi, bătut de vânturi, înnotând în zăpadă, cu stiva de lemne în spinare. Acum ţine mâinile ghemuite, în buzunarele prea strâmte. Când le scoate, sunt parcă împuşcate cu cremene. In realitate, sunt numai biciuite de vânt.
    —     No, de vânzare ţi-s lemnele? Cum de nu le-ai vândut până acum? întreabă domnul Grigore privindu-le oblic, privire de cunoscător. Stiva era perfectă, lemnele drepte, lipite unul de altul.
    —   Nu s’o găsit nimeri să le ieie, răspunde
   3. — Ţara c’e p:atră. — C. 10.47,4
34                Ţara de Piatră
  omul, lăsându-şi greutatea trupului de pe un picior pe celălalt.
     - D’apoi că le-aţi lua dumneavoastră, întrebă el apoi, tărăgănind vorbele şi privind îndelung. Domnul Grigore face semn din cap că le ia:
    —   Le iau. Cât vrei pe ele?
    —   Opt lei.
    —     Opt lei? Că nu-s aşa multe să facă opt lei! Eu îţi zic şase, vorbeşte domnul Grigore domol Mie. îmi crapă capul pentru a doua oară. Dar omul cu lemnele rămâne neclintit, ca şl cum ar vrea să înfrunte cu privirea pe cineva care l-ar fi izbit cu biciul In obraz.
     — Iei şase lei? revine domnul Grigore, văzând că nu răspunde
    —   Ba, domnule, că nu se plătie.
    Ce nu se plătie, dumnezeule? Lemnele, că le-a adus peste munţi, sau că stă de vorbă cu domnul Grigore? Nimic nu se plătie. Nici viaţa, nioâ cerul, nici pământul nu se mai plătie, dacă din gura domnului Grigore a putut ieşi o astfel de propunere. Acolo în creierul munţilor, după ce a nîn,s o săptămână întreagă, unui om care numai el şi oasele lui ştiu ce au avut de pătimit până au răzbit cu legătura de lemne în târg.
    Cu toate acestea pământul nu a sărit în aer, ziua nu s’,a oprit în loc, totul a mers mai departe. Şi tocmeala a mers mai departe. S’a ajuns astfel la şapte lei.
    —     Duci lemnele acolo în curte, i-a arătat domnul Grigore casa sa, şi a d.at să plece.
    —   Dar banii? l-a oprit omul.
    —     Banii? Te duci în prăvălie şi ceri vinars de şapte lei.
Urmaşii lui Horia
35
    Vinars Înseamnă ţuică in Ţara Moţilor. Pentru şapte lei ţi se dă un păhărel cât să-l dai de două ori pe gât.
    Un om, împins de cine ştie ce nevoi, venise cu o legătură de lemne să le vândă în târg. Trecuse pe drumuri anevoioase, pe margini de prăpăstii, străbătând prin viscol aceşti munţi teribili. Ajuns în târg stătuse neclintit ore întregi lângă grămada lui de lemne. In fine venise cineva să le cumpere. Un domn, un negustor. Şi îi oferise pe grămada de lemne, vinars, cât să dea de două ori pe gât.
    Domnul Ţura spusese: au ieşit lupii. Intr’a-devăr lupii...
V IA Ţ A
N ŢARA MOŢILOR
     Pe valea Arieşului în sus, în comuna Vidra, se află casa în care s’a născut Avram Iancu. Mică, pierdută sub acoperişul enorm care o striveşte şi o domină. Ferestrele acestei case, in care a copilărit Craiul munţilor, poţi să le acoperi cu palma. Ea pare şi mai mică şi mai pierdută faţă de muntele care în spatele ei, dincolo de apa Arieşului, se înalţă spre cer, temut şi grav. -
     Locul acesta e unul din cele mai dramatice peisaje din Ţara Moţilor. Cum vii din jos, pe măsură ce te apropii de Vidra, muntele de peste apă se încruntă mai tare, îşi .ascute crestele, creşte întunecat spre cer, încât ziua devine vânătă. In faţa casei lui Avram Iancu, haotica întrecere a stâncilor atinge apogeul Creste tăioase^ stânci goale, încruntate şi războinice; prăpăstii uscate, văi adânci, sgrunţuroase, dureroase pe retină ca o rană de cuţit în carne. E un munte care te doare în fundul fiinţei, ca şi cum ti-ar trece un fier roşu peste oase. Crestele ascuţite, prăpăstiile de granit, îţi seacă măruntaiele. Simţi cum muntele te lucrează înăuntru, cum te pătrunde până în măduva oaselor şi te frământă, te scormone, te preface. Parcă ţi-ar semăna pe fundul fiinţei nişte grăunţe ale încruntării, ale a^lt^dinii moţeşti în faţa vieţii.
     Ceva creşte acum dinăuntru, amar şi dârz,
Urmaşii lui Horta
37
  aspru, încruntat şi nemilos. Şi când priveşti a doua oară imuntele, ai pottă să strângi -pleoapele, peste ochi, să-ţi strecori privirile af-ară, subţiri şi metalice, ,ca într’un duel de săbii cu natura. Dar aşa numai Moţii privesc munţii. Evident, numai Moţii. Totuşi, câteva zile mai mult în faţa acestui munte care îţi seacă inima şi ţi-o face de piatră şi ai să fii la rând cu toţi, un încruntat, un aspru, un om cu inima de piatră.
    Câteva zile mai mult! Cum trebue că a fost atunci Avram Iancu, care de mic copil a stat sub tăria acestui munte menit se vede să fie plămăditor de suflete omeneşti, de aspre tipuri umane! De pe când erau fragede şi subţiri oasele lui au fost sub zodia acestui munte plăs-multor de caractere neînduplecate. Pentrucă s’a născut şi a trăit în casa de aici, revoluţia lui capătă încă un obraz. Fiţi siguri că de marile bătălii care s’au dat în secolul trecut, muntele a-cesta nu-i străin.
    Cum e atunci muntele lui Horia? Munte de piatră, sau altă realitate a lumii sub imltienţa căreia s’a format caracterul lui Vasile Nieola-Ursu din Albac! Poate n’a fost decât un munte interior, o mare îndârjire concentrată înăuntru lui, esenţa câtorv-a veacuri amare de ' iobăgie. Dar, aşa cum acestui munte îi corespunde în material uman Avram Iancu, dacă materialului uman al lui Horia i-ar corespunde un munte, atunci, judecând după cei do! oameni, muntele acestuia ar trebui să fie ceva de neînchipuit, esenţă de granit, cremene, stâncă fulgerată, un lucru unic în lume.
    F, ceva în felul acesta în Ţara Moţilor:    fai-
  moasa stâncă de bazalt Detunata. Ea ar putea să-i corespundă lui Horia şi totuşi e departe de
38
Ţara de Piatră
a da imaginea -întreagă a iobagului dela Al-bac. El a fost un om fără pereche, un om de carne şi de sânger al cărui trup a putut fi supus unui groaznic supliciu, a putut fi sdrobit cu roata şi spintecat cu toporul, dar cu toate că sfărîmat complet, rămâne simbolul unui om de piatră, unui teribil om de granit. Atunci când veţi vrea să evocaţi o imagine de nesfărîmat, numele lui Horia vă poate oferi cea mai elocventă comparaţie.
    Măcelărit, sfârtecat, cu părţi din trup spânzu: rate în patru sate, el trece totuşi în- istorie ca un om de piatră, ca un om de cremene pe care nimic nu l-a putut sfărîma.
    Aşa e Horia. Şi fn faţa lui, figura lui Avram Iamcu, mai apropiat de noi ţn timp, este mult mai nebulos conturată. Din elemente precise, istorice, Avram Iancu se conturează estompat şi legendar. Din imprecizii, din legende, din negura trecutului, Horia/se desprinde masiv şi compact, ca tăiat cu dglta din stâncă. E deosebirea de structură dintre cei doi mari căpitani ai revoluţiilor din Munţii Apuseni.
    Horia, iobag bătrân de cincizeci de ani, ţăran încruntat, cu palmele aspre, cu privirea grea şi întunecată. In el, seva pământului urcă deadrep-tul până în creier, fără să treacă prin niciun fil-trUj cum ar urca în trunchiul unui copac, cu rădăcinile înfipte în toate crăpăturile stâncii. Trec pe deasupra vânturile năpraznice şi el rămâne neclintit. Horia e omul de piatră în care s’a concentrat toată tăria munţilor aspri şi stâncoşi, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. Profilul lui lăuntric e aidoma peisajului de afară: creste ascuţite,, stânci, prăpăstii, material de
Urmaşii lui Horia
39
granit. Tăcut, întunecat şi neînduplecat ca piatra.
   Tot de piatră e şi Avram Iancu, dar el e o figură romantică, un tânăr inspirat cu pletele fluturate în vânt, plăeându-i să se plimbe dea-lungul munţilor, sub razele lunii. El e un intelectual, un tânăr cult din anul 1848, când jumătate din tinerii Europei şi-au fluturat pletele în vânt şi au făcut revoluţie In viaţa lui, mai ales în epoca de tragedie, străbate un suflu romantic, care îl înrudeşte cu toate figurile romantice ale secolului.
   Vasile Nicola-Ursu nu se înrudeşte decât cu pământul şi cu ţăranii iobagii Figura lui de. revoluţionar nu are nimic romantic, e. aspră, e dură, e de piatră tare, cumplită.
   Dar ceeace trebue mai ales scos în evidenţă în revoluţia lui Horia, este că dintre cele trei căpetenii .ale ei, nimeni nu avea mai puţin de cincizeci de ani. Avram Iancu, când a > făcut revoluţia, avea douăzeci şi patru. Cam aceeaşi vârstă, a tinereţii şi elanurilor generoase, au avut-o toţi eroii revoluţiilor-din secolul trecut
   Numai Horia, Cloşca şi Crişan, când au pornit revoluţia lor, erau nişte oameni bătrâni, de peste cincizeci de ani, cu sângele gros şi astâmpărat de viaţă. Revoluţia lor a fost a unor' oameni maturi. Când oamenii de cincizeci de ani pornesc să facă revoluţie, înseamnă că iobăgia de care au vrut să scape era cumplită. Nu au scăpat. Au fost frânţi cu roata.
   Iar Horia, Cloşca şi Crişan, iobagi bătrâni, oameni de piatră şi de părpânt, se aşează în locul cel mai de cinste în gfalerţa revoluţionarilor ieşiţi' din mijlocul poporului român.1
IN NOPŢILE cu luna, femeile torc canepa
   Intr’o duminică, ţie valea Arieşului coboară dinspre Albac convoaie de sănii încărcate cu scânduti. Oamenii din comuna în care s’a născut Horia le lucrează singuri, cu fierăstraie primitive, şi le duc să le vândă la târgul din Abrud.
   Pentru a fi luni dimineaţa la târg, duminică toată ziua şi noaptea fac drumul dintre Albac şi Abrud, vreo patruzeci de kilometri, pe orice fel de timp s’ar nimeri. Uneori pe geruri de douăzeci şi cinci de grade.
   In duminica în care i-arn întâlnit, era un viscol năpraznic, de puteai crede că o să mute munţii din loc. Ningea torenţial. Zăpada venea deasă, răpăia, cădea cu o vitesă şi o tărie de plumb. La câte un colţ de munte viscolul răbufnea, luând sania ca pe o jucărie şi purtând-o spre prăpastie. In mijlocul acestui prăpăd, dinspre Albac sosea, abia urnindu-se, convoiul nesfârşit al săniilor încărcate, cu scânduri. Sănii greoaie, boii orbiţi de zăpadă se opinteau gemând din adâncul măruntaielor. Pe lângă ei, oamenii, roşii de ger ca nişte raci fierţi, înnotau în zăpadă până la genunchi, scoteau din beregată câte un sunet gutural, răguşit. Pe hainele şi pe faţa lor zăpada se prinsese de cel mai mic amănunt. Deasupra sprâncenelor se adunase deasă, ca pe o streaşină.
Urmaşii lui Horia
41
    Lung, nesfârşit era convoiul oamenilor din Albac. Pe deasupra noastră trecea uneori câte o rafală puternică. Abia un colţ al ei ne atingea in treacăt obrazul, jap, jap. Oameni, boi, sănii încărcate de scânduri, parcă ţierbeam toţi laolaltă îritr’un cazan imens. Acum, totul pare parcă un vis. Dar pentru nepoţii lui Horia, de o sută cincizeci de ani, aceasta e cea mai adevărată realitate.
    In fiecare duminică, între Albac şi Abrud se scurge convoiul lor greoi şi primitiv. Când se face noapte, oamenii dejugă boii şi adorm de multe ori alături de ei, în zăpadă. Spre ora două pornesc din nou, pentru a fi Îs ziuă în târg. Către prânz, după ce au reuşit să vândă scândurile, pornesc înapoi, cu saci de mălai în sanie.
    Pe.valea cealaltă a Arieşului, spre Vidra, drumul e neumblat.
    Acolo, oamenii îşi fac provizii odată pe an, toamna. Iarna cioplesc din lemn ciubere, doniţi, cu care au să colinde peste vară toată ţara. Cei mai înstăriţi în căruţe. Ceilalţi pe spinarea u-nui cal. Alţii, în propria lor spinare. Iarna stau la adăpost şi îşi fac marfă pentru vara următoare.
    Pe valea aceasta se află cel mai mic şi mai sărac sat: Ponorel. Case rţdci din bârne, cimitir cu nenumăraţi brazi împodobiţi cu lână roşie, ceeace înseamnă mulţi morţi tineri în ultimul an.
    Statistica primăriei din Ponorel arată că la 1900 de locuitori există următoarea avere:
     83 cai,
    305 vite cornute,
    479 oi,
42
Ţara de Piatră
     22 porci,
     37 capre,
   380 găini,
     16 stupi,
     72 câini.
   Socotiţi câte ouă pot să mănânce pe an cei 1900 de oameni dela cele 380 de găini! Socotiţi câtă untură revine dela cei 22 de pord!
   Pentru a vă da seama de sărăcia acestor oameni, socotiţi numărul câinilor: — 72 de câini ia un sat aşezat în inima munţilor şi pădurilor cu lupi.
   Cu toate că pământul din ţara lor e cât se poate de ingrat, sunt Moţi care se ocupă cu a-griCultura. Acesta este cel mai impresionant capitol al vieţii din Ţara Moţilor: lupta dintre om şi natură, eforturile desnădăjduite pentru a smulge pământului o înghiţitură de hrană. Pe o zi călduroasă de primăvară, câţiva oameni se străduesc amarnic şi cumplit, îşi chinue boii pentru a urca pe coama unui munte o sută de kilograme de băligar. El singur, pus deasupra pământului pietros, îl poate face să dea firul verde al porumbului. Un sat întreg nu se gândeşte toată viaţa decât cum să-l transporte mai lesne sus, acolo unde fiecare om are o palmă de loc.
   Caracteristic pentru aşezările omeneşti din Ţara Moţilor e felul în care sunt risipite casele satului: câtev-a case într’o vale şi pe prmă restul sathlui împrăştiat pe dealuri, prin munţi, prin văgăuni. Sunt sate aşa de risipite încât dacă între un om şi un altul este o distanţă de numai un kilometru, oamenii aceştia îşi zic că sunt vecini dulci, adică vecini apropiaţi. E ceva de neînchipuit un sat din Ţara Moţilor, cu ca-
Urmaşii lui Horia
43
sele acelea împrăştiate la mari distanţe, una pe deal, alta în vale, alta ascunsă în cine ştie ce văgăună. Din această pricină e aproape imposibil să se predea carte copiilor şi procentul de analtabeţi e mai mare de şaptezeci, la sută. Pe timp de iarnă oamenii rămân complet' izolaţi unul de altul.
   lntr’un sat, un om a vrut să mă ducă într’o zi cu sania, dar n’a putut pentrucă vitele lui se aflau într'un grajd construit mai pe deal, iar în jurul lui zăpada se aşezase atât de mare, încât vitele nu mai puteau fi scoase decât la primăvară. Asta se întâmplă destul dp des şi cu vitele şi cu oamenii. Câte o familie rămâne izolată în casa ei, luni întregi.
   Păreau cam ciudaţi Moţii, cu obiceiul acesta de a se cocoţa pe cele mai înalte vârfuri. Şi nici măcar toţi iă un loc ci răzleţi, grozav de răzleţi. Am privit într’un rând o casă aşezată pe coama unui munte, amarnic bântuit de vânturi. Jos, în vale, era loc destul şi linişte. Spune dumneata, l-am întrebat pe omul care mă ducea cu sania, Moţul acela, care şi-a făcut casa tocmai acolo, nu e el cam bolunt?
   —     Nu e bolunt săracul, mi-a răspuns omul, dar acolo îşi are el locul.
   —     Bine, dar nu găsea pentru casă o palmă de pământ în vale? Să fi fost tot satul la un^ loc.
   —     De, de găsit, găsea. Dar dacă stă acolo sus, stă cu vitele lui. Aşa că nu mai trebue să urce primăvara băligarul.
   Aşai dar, omul stă departe de restul satului, izolat, singur pe locul lui, pentru ca gunoiul care îl îngraşă, să nu mai trebuiască urcat din
44
Ţara de Piatră
   vale cu boii, sau pe spinarea cailor, muncă îngrozitoare a acestor locuri aspre.
     Totuşi, când au de dus sau de adus ceva la casa lor, tot numai pe şpinarea calului o pot îace. Un om cu un cal de căpăstru, iar pe spinarea calului o pereche de desagi, aceasta e viaţa din Ţara Moţilor. Uneori, pe spinarea oai-lor e un convoi de nuntă. Mireasa îşi dă voalul la o parte, încalecă bărbăteşte şi porneşte la biserică urmată de restul nuntaşilor, iar lungul şir al călăreţilor nu se strică nici după ce ajung la drumul mare.
     Dar înmormântările nu se fac în atâtea rânduri tot pe cai? In multe sate cosciugul, mai ales când e al unui copil, e legat pe spinarea calului şi omul coboară cu el de căpăstru la biserică şi la cimitir. Calul e un animal providenţial în aceste locuri. La toate întâmplările, el e tovarăşul nedespărţit al omului de munte. Şi Moţii sunt oameni de munte. De o mie de ani, ei sunt legaţi pe viaţă şi pe moarte de aceşti munţi încruntaţi, cu creste ascuţite, spintecând simbolic urgia, vânturilor.
                  )
_- Am păstrat pentru sfârşit, ca pe un omagiu, rândurile în care voi vorbi despre munca femeilor moaţe. Muncă aspră şi dură, de cele mai multe ori cot la cot cu bărbatul, în pădure, pe drumuri prăpăstioase, în mijlocul haitelor de lupi. Dar nu de asta vreau să vorbesc. Ci numai de cât trebue să muncească o moaţă, pentru a scoate din mâinile ei aspre o cămaşă de cânepă.
     In această ţară de piatră şi de realităţi concrete, am întâlnit un singur lucru halucinant: lupta femeilor cu cânepa. Barbară plantă, care
Urmaşii lui Horia
45
   pentru a se lăsa prelucrată în pânză, pretinde un tribut de muncă grea, cu care s’ar putea clădi pe suprafaţa pământului oraşe, cetăţi, noi piramide. De îndată ce recolta de cânepă e gata, pentru femeile moaţe, zeci de mii, femei şi fete, începe o viaţă de trudă. In faţa mijloacelor lor reduse, primitive, cânepa e exasperant de tenace şi nu cedează decât după ce femeile au prestat un tribut aproape de sânge. Lemnoasă, uscată, se încâlceşte, nu-şi dă drumul. Şi abia după ce firele lungi au fost desprinse de pe lemn, începe adevărata muncă, toată iarna.
     La ora trei noaptea, femeile Moţilor se scoală din somn, aprind lampa, iau cânepa şi încep să o'toarcă. Se face ziuă, îngrijesc de copii, pregătesc mămăliga şi în acest timp nu lasă furca din mână. Şi torc in fiecare seară, la lumina lămpii sau a focului, cam până la ora la care cucoanele din Bucureşti părăsesc sălile de spectacol. La trei noaptea, femeile rmoaţe se scoală din nou. O iarnă întreagă la ora trei noaptea. Afară de luni când se scoală la două. Pentrucă în ajun fusese duminică, nu lucraseră şi se culcaseră mai devreme.
     Din toată această trudă, căreia îi trebue adăugată aceea a ţesutului la război, fiecare gospodărie se alege în primăvară cu un cearceaf scorţos şi cu câteva cămăşi aspre şi negre, care dacă ar fi fost confecţionate din „americă4*, ar fi costat câţiva poli. Munca bărbaţilor în luptă cu pământul sau cu pădurea e tot atât de grea şi cu rezultate tot atât de amarnice. Oamenii a-oeştia trăiesc în urmă cu o mie de ani, nimic nu s’a schimbat în ţara lor de atunci şi până acum. E drept, uneori femeile torc cânepa la o lampă cu petrol. Dar de cele mai multe ori, la
46                  Ţara de Piatră
flăcările focului. Şi î,n nopţile cp lună, numai la lumina lunii.
    Inchipuiţi-vă o ţară de munţi, o sută de kilometri de munţi în lung şi lat Văi adânci, creste ascuţite, prăpăstii, păduri imense de brad. Peste acest peisaj şi peste satele pierdute în văgăuni a nins trei zile şi trei nopţi în şir. Totuşi, [fji fiecare seară se mai aude cântecul femeilor din tulnic, trezind cu sunetul lui ecoul munţilor. Dar acum e trecut de miezul nopţii, furtuna s’a potolit e o linişte imensă. Şi deodată, deasupra acestei ţări de munţi, răsare luna. Crestele acoperite de zăpadă lucesc albe şi reci, ca într’o eternitate polară. Şi totuşi, în această largă şi fantastică linişte a munţilor, ceva începe să se mişte. Luna vede cum în dosul ferestrelor dela casele pierdute pe coaste, încep să apară nişte mogâldeţe, un fel de momâi omeneşti. Sute. mii, zeci de mii. Sunt femeile Moţilor care au simţit că afară trece luna. şi s’au apropiat de geamuri şă-şi toarcă furca de cânepă. Ele însele în cămăşi grosolane de cânepă. Femei aspre. bătute de vânt, cu mâinile bătătorite, cu fruntea încreţită, îmbătrânite înainte de vreme.
    E un spectacol straniu, îşi zice luna, aceşti viermi omeneşti care se agită acolo pe pământ până şi noaptea. E un spectacol straniu, repetă munţii. Şi femeile torc, torc grăbite, de o mie de ani torc grăbite.
f
II
MUNŢII
D E
AUR
X
K O Ş I A - M O N T A N A
   La ora cinci dimineaţa, când întunerecul de iarnă mai apasă peste munţi, greoi şi compact, peisajul fantastic al Roşiei-Montana începe să se anime. De pe creste, dintre crăpăturile munţilor, din văgăuni laterale, încep să apară primele felinare ale minerilor. După cum îşi au casa şi satul, unii urcă pe deal spre gura minei, alţii dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte şi încep să coboare în vale. Delà stânga, delà dreapta, din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părţile, merg în toate sensurile, coboară, urcă, după cum o cere drumul lor în lungul potecilor, ocolind stâncile, ţinându-se pe' buza prăpăstiilor.... Sute de 'felinare apar pe rând, în cele mai neaşteptate puncte ale întunerecului. Pământ orizontal na există aici.
   Normal, oamenii circulă aici pe o linie care oscilează între vertical şi orizontal, confundân-du-se de multe ori cu verticala, apropiindu-se foarte rar de orizontal. Uneori drumul pare că se netezeşte, dar după doi, trei metri o ia din nou în sus, sau în jos, ţinând-o astfel câte un kilometru. Pe linia aceasta circulă minerii, îşi situează casele: pe creste sau în văi adânci. Aşa că omul care se află în mijloc, e înconjurat de viaţă nu numai de jur-împrejur, ci şi de un fel de jur împrejur vertical, pe sub picioarele
4. — Ţara de Piatra. — 10.474
50
Ţara de Piatră
lui, şi pe deasupra capului'. Aici, cel care ar vrea să îmbrăţişeze d'introdată toată viaţa, n’ar reuşi doar cu gestul cîasic al braţelor deschise. Viaţa cea multă s’ar afla cu sute de metri deasupra, cu sute de metri dedesubt. -
   Aşa se face că la ora cinci dimineaţa, când minerii pornesc la lucru, felinarele lor apar din toate părţile. Din sus, din jos, mai de pe la mijloc, dela stânga şi dela dreapta. In bezna grea J te pretutindeni, până pe cele mai
tr’o imensă gură de prăpastie. E ceva care ţine de haos. Uneori, când întunericul nu e atât de opac şi ise zăresc în noapte siluetele masive ale munţilor, migraţiunea aceasta a luminilor se ■precizează, prinde contur. Se văd parcă pâlcurile de oameni cum trec de pe un munte pe altul, cum ocolesc prăpăstiile, cum coboară pe potecile înguste spre gura minei. Uneori se aud glasuri nedesluşite şi câte un bocanc se îzbeşie ue vreo stâncă rămasă neacoperită de zăpadă.
    Spre ora şase, sgomotele acestea care păreau un început de viaţă, încetează complet şi o linişte grea, de moarte, .apasă din nou peste întreg peisajul. Un cocoş care cântă vesteşte parcă miezul nopţii. De jur-împrejur domneşte un întunerec profund. La ora şase, noaptea începe dîn nou. Cele câteva sute’de felinare care se dătinaseră pe munţi au fost înghiţite de gurile negre şi adânci ale minelor de aur. Ceva mai târziu, când de pe crestele înzăpezite răsare soarele, el găseşte satul pustiu) lipsit de oameni şi de viaţă, nemişcat, încremenit, ca în-tr’o eternitate polară. Şi rămâne până spre seară când, fle pe gurile minelor, oamenii vor ieşi galbeni, pământii, fiecare cu felinarul în mână.
luminile par că plutesc în aer, în-
Munţii de aur
51
Aşa sunt minerii, fiecare cu un felinar în mână. Din tot ce au la ei, atuncî când pătrund în fundul pământului, plămâni, sănătate, vigoare în muşchi, nu se mai întorc afară decât cu felinarul. Iar atunci când coboară iperitru odihna de veci, în ultima clipă tovarăşii le aruncă în groapă, peste cosciug, felinarul de o viaţă întreagă. Şi în gând le spun: noroc bun!                 y
   „Noroc bun” e salutul minerilor pe care îl spun oricui şi în orice împrejurare. Noroc bun şi în mână un felinar. După asta se deosebesc de ceilalţi oameni care muncesc afară, la lumina zilei. Fieoare muncă îşi are extenuările ei, sudoarea ei de sânge. Dar cee'ace e deosebit în viaţa minerilor, tragică deosebire, e că munca lor trebue să se împlinească sub pământ, în în-tunerec adânc, prin galerii strâmte în care se târăsc ca nişte cârtiţe.
   Afară răsare soarele, sosesc în piaţă căruţe cu alimente, un tren porneşte chiar în clipa a-ceasta din gară; aici nu se ştie nimic: e în fundul pământului. Afară poate să cadă o ploaie de primăvară, sau să se deslănţue o furtună, să vină puhoaiele şi să înnece câmpiile; aici nu se ştie nimic: e în fundul pământului. "
   E drept-că nici afară nu se ştie nimic din ce se întâmplă aici când fac explozie magaziile de , dinamită, când galeriile se. surpă peste oameni, când atâtea dezastre au loc în întunerec. Nimic din ce se petrece aici nu poate să răzbată afară, prin stratul gros de pământ care desparte pe mineri de restul luimii.
   Pe mare, un vapor tot se mai întâlneşte cu altul, o barcă de pescari tot mai zăreşte alta şi de pe o creastă de val oamenii îşi fac semn cu mapa. In fundurile adânci ale minelor, oamenii
52
Ţara de Piatră
orbăcăesc prin galerii strâmte, fiecare în văgăuna lui plină de întunerec, bătând cti ciocanul în stâncă, punând dinamită, înaintând tot mai adânc. Când se Întâlnesc la o răscruce îşi strigă unul altuia noroc bun, şi din nou se apleacă peste daltă, sfredelind, înaintând, târîndu-se pe burtă pe sub stânci enorme, tot mai adânc în fundurile negre ale pământului.
   Pe timp de iarnă, minerii delà mina statului, unde lucrul e reglementat, văd lumina zilei la ora trei după amiază. Ceilalţi, care lucrează în mine particulare sau pe cont propriu, n’o văd niciodată. Dintre -aceştia sunt mulţi la Roşia-Montana. Ei lucrează minele „în dijmă”, aşa cum ţăranii lipsiţi de pământ lucrau pământul proprietarului. Sunt oamenii cei mai săraci din sat şi proprietarii de mine le dau voie să pătrundă înăuntru şi să scoată minereu, oprindu-şi din zece măsuri, două. In alte părţi sunt ingineri, studiind în permanenţă terenul, prevenind pe cât se poate accidentele; în alte părţi sunt motoare, instalaţii electrice, vagonete; La Roşia-Montana, în minele de care a fost vorba, nu sunt decât oamenii în mână cu un ciocan şi o daltă. Niciun fel de instalaţie. O poartă de lemn la gura minei şi atât.
   încolo, mina sau baia cum -îi spun oamenii, o hrubă adâncă, neagră, plină de văgăuni şi de prăpăstii din fundul cărora minereul este scos în cel mai fericit caz cu roaba, dacă nu cu sacul în spinare.
   Oamenii pătrund înăuntrul acestor haotice scorburi, de pe tavanul cărora plouă cu stânci, neînarmaţi, nepreveniţi, neapăraţi de nimic. Sacul în spinare, felinarul în mână, „patronul" de dinamită în buzunar şij^băeşul coboară la sute
Munţii de aur
53
de metri în -pământ să caute auri Aur? Aur! Dar ce fel de aur! Nici dracul n’ar fi putut să-l împrăştie şi să-l ascundă mai bine.
   In fundul pământului, după ce cobori o oră întreagă, mergi apoi printre bolovani, te strecori pe lângă o prăpastie, te târăşti pe burtă vreo sută de metri, urci puţin, cobori din nou şi iar strecurându-te printr’o gaură de şarpe, ajungi la aur. Adică la o stâncă printre ai cărei pori, la fiecare metru cub, se găseşte risipit, de nu-1 poţi vedea cu ochiul liber, două fire de aur. Oamenii pun mâna pe ciocan pe daltă şi pe dinamită şi încep să sfărîme stânca.
   După aceea trebue să facă drumul înapoi, cu sacul de minereu în spate, târîndu-se pe burtă, strecurându-se pe sub stânci, ţinându-1 uneori între dinţi. Toate acestea în fundul pământului, în cel mai gros întunerec care o domnit vreodată pe lume. In timp ce toată mina se sgudue din temelii de bubuiturile dinamitei, năpraznică descărcare de sgomot, mai impresionantă decât un bombardament de artilerie.
   înainte de a intra în mină oamenii îngenun-che şi. spun o lungă rugăciune. Ori de câte ori dam foc la fitilul dinamitei, scurt, pentru a face economie, se închină, strigă: Doamne ajută! şi fug spăimântaţi să se ascundă în vreo scorbură apropiată. Când îi ajunge din urmă aerul deplasat cu violenţă de bubuitura exploziei, toate felinarele sunt stinse -si în bezna grea care urmează, celelalte explozii se succed tot mai a-proape, sfărâmându-ţi inima.
   Afară, pe pământul muntos al Roş,iei-Monta-ne, se înalţă spre cer turlele a şapte biserici. Pe fiecare vârf de munte o cruce se profilează pe cer, şi la toate răspântiile se înalţă o troiţă sau
54
Ţara de Piatră
un Christ de ipsos Ia picioarele căruia sunt cununi veştede de flori.
   Viaţa din acest sat de pe vârful unor munţi din Ardeal seamănă cu viaţa din satele de pescari de pe malul mării, din ţările apusene şi catolice. Aceeaşi religiozitate, candele aprinse la toate răspântiile, serbări şi slujbe în cinstea sfintei Barbara, patroana minerilor. Aproape în fiecare casă sunt două ciocane încrucişate şi deasupra o cruce. Minele toate sunt botezate cu nume de sfinţi. La intrarea lor. o cruce enormă sau un Christ.
   Ca şi în satele de pescari, femeile -au acelaş fel de a-şi aştepta bărbaţii plecaţi undeva unde îi pândesc mari primejdii. In lipsa lor, satul e pustiu: o femeie Sau. un copil trec drumul şi din fiecare amănunt se vede că sunt parcă pe malul unui ocean, în preajma unei realităţi nemuritoare de pe urma căreia în fiecare clipă se pot aştepta la o nenorocire.
   Cot la cot cu catastrofa, faţă de care minerii n’au căpătat de o sută de ani niciun nou mijloc să o stăpânească sau să o evite, viaţa lor a rămas ca în veacurile trecute. In alte părţi sunt mine străbătute de curent electric, oamenii coboară şi sunt scoşi afară cu ascensoarele, înăuntru sunt galerii în care pot merge drept în picioare, dinamita e aprinsă de departe prin contact electric şi ventilatoarele scot fumul afară. Aici, după ce pe la ora zece a făcut explozie primul rând de dinamită, mina se umple de un fum gros, înnecăcios, m care oamenii rămân să lucreze până seara. Şi seara, pentru a ieşi afară se târăsc pe brânci prin galerii înguste de şobolani. Mineri ca la Roşia-Mon-tana nti se mai află în nicio -altă parte a lumii.
Munţii de aur
55
   Intr’ok iarnă, de neuitat, din .pricina peisajului exaltat acoperit de zăpezi imense şi din pricina altor imensităţi şi exaltări, interioare, mi-a fost dat să cunosc felul de a. scoate aur şi viaţa minerilor dela Roşia-Montana. E o localitate înconjurată de munţi convulsionaţi, în-năuntru cărora oamenii sfredelesc fără încetare de două mii de ani, de pe vremea Romanilor. Azi, munţii aceştia sunt ca nişte bureţi apro-ape, intr’atât au fost de ciuruiţi. Aur a miai rămas puţin. Şi descendenţii unui neam care timp de două mii de ani n’ai făcut altceva, îl caută cu desnă-dejde, coborînd tot mai adânc în fundul pământului. Cu un felinar, cu un ciocan şi un cartuş de dinamită. Isprava lor nu e mai prejos de a acelor oameni oceanici care coboară printre rechini în fundul mării, după perle, cu un singur cuţit în mână.
          Arm eoborît pentru prima oară într’o mină de aur în ziua de 6 Februarie 1935, Ia şase dimineaţa. Când la două după amiază am ieşit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă privesc intr’o oglindă. Eram atât de plin de imagi-nele violente ale lumii în Care pătrunsesem, eram atât de fulgerat pe dinăuntru de ele, încât îmi părea că am fost preschimbat, că mp se putea să mai am aceeaşi faţă ca până atunci. Se pare că lucrul acesta era atât de adevărat, încât în prima clipă am crezut că nu-i bună oglinda. In apele ei plutea un cap ciudat şi verde, urcat la lumina zilei din străfunduri •spăimântăto.are.^ In zilele care au urmat, coborînd mereu în ■mină, m’am obişnuit, şi cred că faţa îmi rămânea neschimbată. Dar înăuntru, o pojghiţă de
56
Ţara de Piatră
creier cred că arăta ca pereţii unei case după „uit bombardament de artilerie. Cu o violenţă asemănătoare ţi se fac cunoscute realităţile minei,, începând dela obrazul chinuit al oamenilor, până la bubuiturile exploziilor de dinamită.
   In mijlocul celorlalte câteva zeci de mine particulare se află, pe o imensă întindere pe sub pământ. mina statului. Faţă de celelalte, e o mină modernă. Are o linie de vagonete şi câteva galerii lungi, boltite. Cu mina aceasta mi-am început ucenici-a, într’o dimineaţă la cinci, când de pe crestele munţilor şi de prin crăpăturile lor adânci, .au început să apară primele felinare.
  1 Cam pe la mijlocul satului, mai jos de o biserică, mai sus de alta, se află o casă mare,, dreptunghiulară, în faţa căreia se înalţă spre cer un şir de Nbrazi înalţi, ■ acoperiţi cu zăpadă în vremea aceea. Patru sute din luminile care se agită pe munţi, se îndreaptă spre casa aceasta. E intrarea în mina statului.
   înăuntrul1 acestei case, în camera cea mai mare.-cam 'cât o sală de restaurant, jos pe podea, se află un capac ca de pivniţă. Il ridici, şi dedesupt e măria statului. Oamenii coboară pe scări subţiri de lemn, aşezate vertical, încât tre-bue să se ţină de ele, tot timpul, cu mâna. In fiecare dimineaţă, cele patru sute de oameni. înşiraţi unul după altul, trebue să coboare în acest puţ adânc, în zece minute. Şi la ora două, după ce termină lucrul, pentru a ieşi Ia lumina zilei, trebue să le urce din nou, drept în sus. In-chipuiţi-vă această scară absolut verticală, pe care cei patru sute de efemerii trebue să urce după o zi de muncă. Fiecare din ei urcă neîntrerupt, fără să se oprească o singură clipă, iţrigr-calat ca o za în lanţul celor patru sute. După o
57
                                                         Munţii de aur
zi de muncă istovitoare în fundul pământului, urcuşul acesta sat-anic durează un sfert de ceas. E un lucru imposibil, de neimaginat. Cu toate acestea, minerii dela Roşia-Montana îl fac în fiecare zi. Nu pot să-mi închipui cum.
   Doi kilometri mai jos, de această intrare, se deschide un drum orizontal pe care merg vago-netele. Intre acestea două, e un altul în diagonală, pe care pătrund inginerii şi conducătorii.
   In fiecare dimineaţă, casa cea mare, cu ziduri drepte, ca de cazarmă, se umple cu oameni. E o încăpere cu bănci pe lângă pereţi, iar pe una din laturi, cu un fel de catedră ca de şcoală, pe care se află un crucifix. Minerii încep să sosească şi să tropăe pe afară. De pe munţi, luminile se scurg" mereu în partea aceasta. La cinci şi jumătate s’au adunat aproape tojft: Fiecare cu felinarul lui de carbid, căruia îi mai dă apă şi îi potriveşte flacăra. Când apa a stat prea mult deăchisă, flacăra ţâşneşte în sus, cu putere, ca o sondă incendiată. Minerul strânge cu putere şurubul. Carbidul i se pune la socoteală.
   Patru sute de flăcări pâlpâe în odaia aceasta mare cu scândurile acoperite cu straturi vechi de noroi. Patru sute de oameni. E o tăcere prea mare pentru atât de multă lume. Nu se vorbeşte. Fiecare tăcut, cu felinarul lui, pe gânduri.
* Simt oameni cu feţe mari, osoase, cu părul năclăit de pământ, cu mustăţile ţepoase şi aspre, îmbrăcămintea le e scorţoasă, cu petice groase în coate şi în genunchi. Bocancii uscaţi, arşi de apa prin care merg în fundul pământului. Şi mâinile le sunt arse, tăbăcite, cu crăpături a-dânci pline de pământ. Sunt unii din alte sate, de peste munţi, şi pentru a ajunge aici la timp se scoală în fiecare dimineaţă la ora patru sau
58
Ţara de Piatră
chiar la trei. Fac mai bine de două ore pe drum, trecând crestele înalte pline de beznă. Acum au ajuns toţi. Pe munţi nu se mat vede nicio lumină rătăcitoare. Cu cât ceasul din perete, de deasupra catedrei, se apropie de şase, ei părăsesc băncile de pe lângă pereţi şi, în mijlocul camerei, încep să se adune unuljângă altul, să se strângă în turmă.
   Bate afară un clopot şi începe apelul. Ianuş Niculae. Este, răspunde cel strigat. Ştefan Vârj. Este.
                       j
   Pentru mulţi dintre ei, după „noroc bun”, a-ceasta e a doua vorbă pe care o spun astăzi. Pe urmă începe rugăciunea. Cei patru sute de oameni îngenunchiază. Astăzi rugăciunea o spune primarul satului care lucrează şi el în mină, şef de -echipă. E un om gras, cu mustăţi mari şi poartă la pălărie, în locul panglicei, fitil de dat foc la dinamită. Rugăciunea e lungă, ţine aproape cinci minute. Minerii îşi pun mâinile Iot aspre de muncă, una în alta, cu un gest de evlavie copilărească. Pe urmă se pregătesc să intre în mină. Câte unul îşi potriveşte mai bine în buzunar o sticlă cu lapte.
   Conducătorul care .a citit apelul, deschide o magazie şi împarte la o duzină de oameni ziare vechi. Ziarele vechi sunt un material necesar pentru exploatarea minei, ca dinamita sau carbidul şi, cântărite cu cântarul, sunt ţinute în magazie. Atunci când se dă foc dinamitei oamenii răsucesc o bucată de ziar şi, aprinzând-o la flacăra felinarului, o pun la capătul fitilului Este categoric interzis să se dea foc direct cu felinarul. S’a întâmplat de multe ori ca, în contactul cu fitilul, flacăra felinarului să se stingă,
Munţii de aur
59
iar minerul, rămas în întunerec, n’a mai putut fugi şi a fost prins de explozia dinamitei.
   Prima echipă de mineri trece în camera unde e gura puţului. Când capacul e deschis, din pu-ţulpe care îl credeam pustiu, ţâşnesc afară doi oameni. Sunt paznicii care peste noapte au fost închişi în mină. Galbeni-verzui, ei vin dimineaţa aici şi aşteaptă sub capac să li se dea drumul. In locul lor încep să coboare echipele, pe rând. Oamenii îşi mai potrivesc sticla cu lapte şi îşi dau drumul pe gura puţului, luminându-şi-I fiecare cu felinarul.
   Ultima echipă, ultimuL ora. Lumina din puţ se duce tot mai la fund, dispare complet Atunci capacul greu se închide peste ei şi zăvoarele sunt trase. Pe pământ n’a mai rămas nimeni.
L A
I M P AR A ŢIE
v Capacul s’a închis peste ultimul om. Sala cu crucifix a rămas goală. E rândul nostru să intrăm în mină. Mario, spune inginerul, pregăteşte şi pentru dumnealui un felinar. Femeia îl umple cu carbid, toarnă apă şi dă foc. E un felinar de inginer, al cărui reflector de aramă avea să-mi frigă în nenumărate rânduri mâinile.
   Afară, întunerecul stărue compact. Se ghicesc totuşi siluetele masive ale munţilor apropiaţi. Coborînd o movilă de'pământ, ne strecurăm pe o potecă îngustă. Intrarea la care ajungem seamănă cu aceea a unui bordei. Numai uşa e din scânduri grozav de groase şi încuiate cu o broască a cărei cheie enormă are un sfert de metru lungime. Un băiat vine cu ea să ne deschidă. In urmă, uşa e încuiată din nou. Când vrei să ieşi, tragi de o sârmă care merge până aproape de birou, într’un copac unde se află un clopot. Nu e singura şi nici cea mai veche dintre instalaţiile primitive ale minerilor din Roşia-Montana. U-neori clopotul se înţepeneşte şi trebue să tragi atât de tare încât se sgâlţâe şi copacul.
   Dar n’ai timp să te gândeşti mai mult sau să ironizezi aceste amănunte. In câteva minute „împărăţia** începe să te uluiască şi peste o oră te afli în plin haos.
   împărăţia e mina statului, şi a rămas până azi cu numele acesta, căpătat pe vremea când
I
Munţii de aur
01
era a Austro-Ungariei. Mai înainte a fost a Romanilor. Şi mai înainte a Dacilor. Şi mai înainte... E veche, de mii de ani şi haotică, împărăţia! Nici cea mai bogată imaginaţie nu şi-ar putea închipui ce au făcut oamenii aici, în decursul celor câteva mii de ani de când au început să scoată aur. Sunt cele mai vechi mine din Europa. înaintea Dacilor au fost Agatyrşii. Şi în-naintea lor, alţii. Căutători de aur cu toţii. Romanii au venit în Dacia, atraşi de. faima acestor mine. Urmele exploatării lor au rămas intacte, absolut intacte. Galerii drepte, simetrice, săpate-cu ciocanul şi cu dalta, centimetru cu centimetru.
   Cu totul altceva a fost atunci când s’a, descoperit dinamita. Aceasta a rupt neregulat,* a făcut hrube şi crăpături adânci, un labirint întorto-chiat şi colţuros cum nimeni nu-şi poate închipui că există. Din prima dimineaţă în care am intrat în mină cunosc tot haosul ei, într’o iniţiere neaşteptată şi plină de neprevăzut.
   Cu felinarul în mână înaintăm. E da început o galerie de câteva sute de metri, boltită. Mergem pe scânduri înşirate una după alta, prin noroiul galben de pe jos. Miroase a mucegai, a umezeală, a lemne putrezite. Pe urmă nu m,ai miroase a nimic. Ne-am obişnuit.
   Cândva, galeria boltită se termină şi încep pereţii naturali, de piatră. Călcăm acuma dea-dreptul pe stânca, uneori goală, alteori acoperită cu pământ. Peste altă sută de metri, se ter-mină şi galeria aceasta. Şi începe haosul.
   Coborîm o scară de lemn, verticală. Când a-jungem jos, facem câţiva paşi şi o nouă galerie porneşte oblic, spre fundul pământului. Coborîm pe un drum neregulat, din stâncă în stâncă, în-
62
Ţara de Piatră
ţepenind piciorul. Din nou ajungem jos, mergem orizontal un fragment de galerie, cotim la dreapta odată, şi din nou începem să coborîm printre stânci, când aplecaţi să nu ne lovim la cap, când având deasupra noastră.un gol de zece metri. Ridicăm felinarul şi căutăm să vedem în sus, până la tavan. Deasupra, între pereţii prăpăstioşi şi abrupţi, sunt prinse lemne groase peste care s’au făcut poduri. Pe aoolo s’ati căţărat oamenii după aur în veacul trecut.
   Mergem mai departe. Trecem printr’o galerie romană. E dreaptă, cu pereţii regulaţi ca a unui coridor. Urmele de ciocan care se văd pe stâncă sunt de acum două mii de ani. La capul acestei galerii, din nou începe haosul. O galerie porneşte în jos, alta pleacă la stânga. Pe oricare din ele ai porni, e sigur că peste câteva zeci de metri nenumărate galerii se vor desface în toate părţile, în sus, în jos, la dreapta, la stânga. Cum mergi uneori între pereţi regulaţi, crezi că nimic nu se mai poate întâmpla. Exact în clipa aceea, se deschide în tavan, deasupra capului, o gatură mică, de pod. Dacă te ridici şi te strecori prin ea, un drum urcă oblic până la o galerie romană, în dreapta cărei-a se află o prăpastie căreia nu-i poţi zări fundul.
   Mine ca la Roşia-Montana, neregulate, haotice, pline de văgăuni şi de sute de scorburi, nu mai sunt nicăieri, în toată lumea. Cele mai faimoase mine nu pot oferi decât un spectacol banal pe lângă împărăţie. Acolo, pe măsură ce se înaintează, galeriile sunt zidite, niciodată nu va putea fi văzut altceva decât un nesfârşit gang subteran. Aici, stânca a fost tare şi totul a rămas după cum a rupt ciocanul şi dinamita. Sute de galerii se întretae, pornesc şi se afundă în
• Munţii de aur
63
toate părţile şi nimeni nu le mai ştie socoteala. Pe dedesuptul,^ în măruntaiele câtorva munţi. Sute de kilometri pătraţi.
   Pupă ce tot ooborîim dintr’o galerie în alta, ajungem jos, la „orizont”. O reţea de galerii, perfect orizontale, străbate toată mina. Pe unele din ele, şine de vagonet. Aici ajung întâi oamenii şi se răspândesc apoi în toate părţile minei. Iată scara pe care au coborît deadreptul de-lâ suprafaţă, în câteva minute, în timp ce noi am ocolit jumătate de oră pe galeriile oblice şi întortochiate. Pornim pe urma lor, spre „fronturile” de muncă. '
   Primul front de muncă: Ţarina. După câteva sute de metri pe galeria orizontală, începem să urcăm, să ocolim, să ne strecurăm printre stânci. Şi toate acestea, în faţă şi în spate, cuprinşi de cel mai profund întunerec. Fiecare îşi luminează cu felinarul, atât cât să pună piciorul, încolo, beznă grea, compactă. Intunerecul se risipeşte o clipă, cât trecem, şi pe urmă începe să domnească din nou. In drum, zărim ca într’un vis, pereţi de stâncă, întunecaţi, străbătuţi de dungi şi de crăpături, ziduri naturale şi masive de cavernă. Intr’o văgăună plină de umezeală, dăm peste un trunchi de copac, acoperit cu un fel de rugină. E un lemn de pin, de pe vremea Romanilor. A servit drept scară, el singur. Treptele sunt crestate .în trunchiul lui, din loc în loc, cât să pui piciorul.
   Agăţăm felinarele de stâncă şi începem să ne urcăm printre doi pereţi, ajutându-ne cu mâinile, cu bocancii, cu genunchii şi cu spinarea. Ajungem deasupra asudaţi şi gâfâind. Dar neam apropiat de Ţarina, Undeva, de după pereţi, se aud ciocanele. Sgomot surd, înfundat, cu toate
64
Ţara de Piatră
că de fier pe fier, de ciocan pe daltă. Când suntem aproape de el, de deasupra, aintr’o scorbură. Încep să se rostogolească bolovani. Ne lipim de perete. Inginerul strigă. Avalanşa de bolovani încetează. Din întunerec.se desprinde lumina unui felinar, un om. se apropie. „Noroc bun“. E un om cu mustăţile mari, ţepoase, cu un ochi stricat, acoperit pe jumătate de albeaţă. De după pereţii stâncii, ritmul ciocanelor se aude mereu.LUr-căm pe povârnişul de bolovani. Sus de tot, într’o văgăună abia începută în peretele drept, câţiva oameni cu genunchii adunaţi la gură, stau închirciţi şi bat cu ciocanul. Noroc bun. Fiecare îşi are felinarul în dreptul lui, prins cu cârligul de stâncă. Inghemuiţi, bat mereu cu ciocanul, să facă loc dinamitei.           »
    N'e strecurăm pe lângă ei într’o galerie care de data asta coboară. Coborîm, o luăm la stânga, mergem puţin orizontal, la dreapta, coborîm iarăşi şi dăm de -alţi oameni aplecaţi peste daltă. Dela aceştia ne târîm aproape pe burtă pe sub o stâncă enormă care apasă asupra noastră, scăpăm într’o galerie al cărei tavan se în-nalţă, ai cărei pereţi se lărgesc dintrodată încât ne aflăm parcă în interiorul unei imense catedrale. Aceeaşi beznă gîea, compactă. Desfac de lot şurubul care regulează ap.a la carbid şi flacăra ţâşneşte albastră, cu violenţă. încerc să văd tavanul. Parcă îl zăresc, parcă ceea ce ml se pare a fi stânca de deasupra, nu e în realitate decât valul de întunerec, pe care lumina nu-1 mai poate risipi. Mai multă apă la carbid şi felinarul se răsuceşte, reflectorul îmi vine peste mâini şi mi le frige. Şi tot nu pot să ştiu dacă am văzut tavanul.
    Acest haotic interior de catedrală nu e natu-
Munţii de aur
65
ral, a fost săpat de oameni centimetru cu centimetru. Se mai zăresc pe pereţi urmele schelelor cu care s’au căţărat după aur. O vână de aur. Oamenii îi iau urma şi n’o mai lasă, merg după ea în sus sau în jos, până în inima pământului. Deasupra, la vreo zece metri, într’unul din pereţi e o gaură. O altă galerie, inabordabilă acum. Un om a pornit de acolo şi cine ştie unde a ajuns. Noi o luăm pe aici pe jos, printre pereţi, şi din nou ajungem în galerii strâmte care se desfac una din alta la fiecare zece metri. Ne apropiem de alţi oameni lucrând cu ciocanul. Drumul e plin cu bolovani enormi şi ne strecurăm printre ei cu greutate. Pe urmă urcăm o pantă, ocolim un perete gros de stâncă şi ne aflăm în spatele oamenilor cari lucrează. Fiecare trebue să facă până la ora zece câte trei găuri adânci de jumătate de metru, în fundul cărora se va vârî dinamita. Adunaţi sub stânci, bat mereu cu ciocanul, înaintează centimetru cu centimetru.
   M.ai departe, prin alte. galerii. Din câte o văgăună întunecoasă un om iese cu o roabă plină de minereu, leoarcă de sudoare, gâfâind ca o locomotivă. E o muncă grea, cumplită: oameni de carne şi de sânge vârîţi într’un munte de piatră, sfredelindu-1, făcându-şi loc în el ca nişte cârtiţe.
   Ajungem din nou la orizontul principal, la galeriile cu linii de vagonete. Pornim pe linia lor spre alt front de muncă, spre Mişcolţ. Felinarul e greu în mână şi mergem din traversă în traversă, timp mult, nesfârşit. Ce straniu mi se paire când inginerul spune că e ora opt şi jumătate. Sunt aici parcă de o veşnicie. Şi iar nu
5. — Ţdra de Piatră. — 16.474
66
Ţara de Piatră
se mai aude decât ritmul bocancilor noştri pe traverse. Galeria e lungă şi netedă ea un tub de ciment. Cândva, în fund de tot se zăresc agitân-du-se câteva felinare şi se aude uruind. Soseşte un tren de vagonete. Ne lipim de perete şi lăsăm să treacă garnitura trasă de un, motor Diesel. Vagonetele trec greoaie, pline cu minereu umed, murdar.
   Şi iar pornim prin galeria nesfârşită. Felinarele îşi pâlpâe fladără pe pereţi. Imagini răzleţe şi stranii se prind de retină. In şanţul de lângă linie, plin cu apă de culoarea ruginii, o cracă de brad mineralizată. Undeva unde galeria se lărgeşte şi se află. în peretele ei o uşă de lemn încuiată, magazia cu dinamită, inginerul priveşte cu atenţie o piatră pe care se află o bucată de humă cu un semn ciudat, deasupra. Inginerul netezeşte huma, strică semnul cu ciocanul. E un control al pazniailor de noapte. In vreo cincizeci de puncte principale se află câte o bucată de humă mereu moale, pe care paznicii trebue sa pună o. ştaipilă, semn că au trecut. Dimineaţa, punctele acestea sunt controlate, huma e netezită, “pregătind-o pentru ştampilele din noaptea următoare.
   Din nou galeria cu linii de vagonet, şi undeva în perete o boltă imensă, pietruită, cimentată, în care se află o instalaţie de ascensor. Aici aflu un lucru uluitor. Tot, haosul pe care îl văzusem până acum nu era decât parterul minei, partea cea mai apropiată de suprafaţa pământului.
   Mai sunt încă trei' etaje în adâncime, mai la fund. încă trei rânduri de galerii orizontale, fiecare cu şinele lor de vagonet, flecare cu găurile şi văgăunele lor. Aici eram la suprafaţă de tot. Deabia de acum înainte aveam să intrăm în fun-
Munţii de aur
(5?
ciul pământului. Motorul ascensorului e pus in mişcare, ne suim pe platformă şi începem să co-borîm. Un puţ adânc, nesfârşit. Felinarele luminează pereţii. Se zăresc scările pe care oamenii urcă şi coboară cu piciorul. Ascensorul serveşte numai pentru tras vagonetele cu minereu. Co-borîm, coborîm, la ultimul etaj, în cel mai depărtat fund. al minei.
   O baltă cu apă ruginie în care e vârît capul unui sorb.
   Motoarele pun în mişcar'e pompele de două ori pe zi, dar apa tot se adună aici,, pe fund. Uruit de fier. De pe galerii oamenii aduc vagonetele plîlne la ascensor. Galeriile sunt mai'strâmte, pline cu noroi şi pereţii te âpasă, te înnăbu-şe. Sus parcă ar fi fost un castel.’ Aici mergem ghemuiţi, ne întâlnim cu câte un vagonet şi tre-bue să căutăm’loc unde să ne putem încrucişa. Ne lipim de perete, alături de linie şi bocancul alunecă în noroi până la glesnă.
   Oamenii cari lucrează aici sunt şi ei plini de noroi pe mâini, pe haine, pe obraz. Munca e mai grea, mai înfundată, galeriile te strâng din toate părţile. Şi aerul de . afară ajunge aici mai greu. Se simte că e în fund de tot. Iată o galerie sprijinită cu lemne .care s’au prăbuşit: e părăsită acum, plimă cu noroi. O alta, strâmtă de tot, duce la câţiva oameni care în fund, bat cu ciocanul. Noroc bun. Se opresc o clipă, privesc, răspund şi pe urmă din nou se apleacă peste ciocan.
   Dintr’o groapă de alături, câţiva scot bolovani de minereu, mari, grei, aşa cum i-a rupt dinamita. Felinarul agăţat de un colţ de stâncă, luminează groapa. Mâinile lor, aspre, groase, cu porii plini de praf de piatră, par ele înşile o bu-
88
Ţara de Piatră
cată de stâncă. Şi ascensorul ne urcă din nou la suprafaţă. In dreptul fiecărui etaj sunt alte galerii, alte gropi, alţi oameni care bat cu ciocanul, a în! scorburi în care ajungi târîndu-te pe burtă, iln dreptul. fiecărui etaj ne oprim, pornim pe o galerie, pe alta, ne întâlnim pu oameni, spunem noroc bun, mai dăm puţină apă la carbidul din felinar, ne strecurăm pe lângă vagone-tele care' ne strivesc aproape, ajungem la o scară, urcăm, pornim pe o galerie strâmtă, co-borîm, dăm de oameni bătând cu ciocanul, noroc bun, mergem mai departe, urcăm din nou o scară, trecem pe lângă o groapă, in fund se aud bătând ciocane, noroc bun le spunem în minte, mergem, mergem, cu felinarul în mână, se zăresc alte felinare, noroc bun, noroc bun, din nou apă la carbid, flacăra ţâşneşte albastră, de pe o galerie uri băiat tânăr împinge un vagonet, în spatele lui e întunerec, în faţă întunerec, întu-nerec negru, compact,; încă puţină apă la carbid, galeriile sunt strâmte, te apasă, din nou oameni care bat cu ciocanul, din nou noroc bun şi toate astea $ci, un kilometru mai în fund, un kilometru mai sus, peste tot acelaş lucru, în toate părţile, în toată haotica împărăţie...
   —     Oouoo puşcaa, oouoo puşcaa... vine dintr’o galerie laterală ecoul straniu al acestui strigăt. Oouoo puşcaa...
   Inginerul scoate ceasul, priveşte. Dau foc la dinamită, spune el. Oouoo puşcaa... hăue toate galeriile. Câte măi? strigă inginerul.
   —     Oouoo puşcaa, zece domnule inginer, oouoo puşcaa... Şi în clipa următoare, încep bubuiturile. Ceva’trosneşte năpraznic, pârîe, sare în aer, bubue formidabil. Pereţii galeriilor se sgâlţâe,
Munţii de aur
69
  tremură, de pe tavan se desprind fire mici de nisip. Una, două, trei, urmează exploziile una după alta. Patru, cinci, şase, şapte... câteva clipe trec şi nu se mai aude nimic, aşteptăm, aşteptăm şi deodată, când parca" eram cei m,aiNpuţin pregătiţi, explozia izbucneşte, scurt, violent,^ nă-praznic. Opt numărăm noi în gând, în timp ce urechile ne tine. nouă, zece.
    — S’a terminat, spune inginerul, putem merge. Dar când să ieşim din văgăuna în care ne ascunsesem: oouoo, puşcaa se aude din nou, oouoo puşcaa., şasee... oouoo, puşcaa... Trei oameni sosesc în fugă gâfâind şi se reped în ascunzătoare, alături de noi. De data asta exploziile sunt foarte aproape. Aşteptăm încruntaţi, încordaţi, până ce se termină,
    E ora zece şi cele câteva sute de oameni care au intrat dimineaţă, dau foc acum. Fiecare la câte trei găuri ou dinamită. E ora exploziilor. O răpăială şi un trosnet general. Dela un capăt la altul, mina e sguduită cu violenţă din temelii. Sute de metri cubi de piatră sar în aer. După fiecare bubuitură galeriile hăue multă vreme. Uneori izbucnesc câte treizeci deodată, ca un * bombardament de artilerie. Pereţii de piatră se clatină, trepidează, sdruncinaţi până în mărun-v taie. Haosul minei, destul de mare şi altminteri, creşte, se intensifică.
    Ne întoarcem spre Mişcolţ, unde exploziile au încetat o clipă. Se fac pregătiri pentru altele;. Supraveghetorii de echipă vin şi măsoară găurile. Fiecare trebue să aibă jumătate de metru pentru ca dinamita să rupă cât mai mult. E greu de găurit jumătate de metru în stânca tare, şi pe când bat cu ciocanele, oamenii se întrerup, mereu şi mai măsoară cât au făcut. Uneori, înain-
?0
Ţara de Piatră
  te de a se da foc la dinamită — soseşte inginerul şi dacă găseşte gaura prea scurtă e scandal. Deaceea, supraveghetorii au grijă. Cum au început la şase dimineaţa, până la zece fiecare om şi-a terminat partea lui de trei găuri. Şi atunci în toată mina pornesc exploziile.
    înainte de a începe, oamenii care le pregătesc, chiar dacă sunt mineri bătrâni, sunt cuprinşi de emoţie şi nelinişte. La Roşia-Montana, au murit destui'oameni în fundul minei, pe când dădeau foc dinamitei. Minerii o privesc cu teamă.
    Dinamita, acest material cqre e în stare să arunce munţii în aer, nu e un lucru tare la pipăiţi E dimpotrivă un fel de pastă moale ca marmelada sau ca untul. Fără niciun pericol poţi să te joci cu ea în mână, să o frămânţi ca pe o cocă. Teribila .dinamită! Dar pe cât e de moale şi de maleabilă, pe atât e în stare să sfărâme şi stâncile şi .oasele când are înăuntru o capsă căreia i se dă foc.: Fără capsă, arde încet, încât poţi s’o ţii îri palmă. Cu capsă, sfărâmă tot ce atinge.
    Am stat la nenumărate dări de foc, până în ultima clipă. Oamenii dtiu mai dinainte adăpostul în care au să se retragă. Şi, în timp ce unul, pentru a preveni pe ceilalţi mineri să nu se a-propie, strigă în toate părţile numărul de explozii care -au să urmeze, ceilalţi taie fitilul, îl bagă în cartuş, cartuşul în dinamită, dinamita cu multă grijă în gaură. Dacă au lucrat patru oameni într’o văgăună, douăsprezece capete de fitil negru aşteaptă.
    ,— Oouoo puşcaa, douăsprezece... oouoo puş-caa... strigă din răsputeri minerul din gura văgă-unei. Oamenii care voiau să vină în partea a-ceasta se opresc, se adăpostesc în vreo galerie
Munţii de aur
71
  şi aşteaptă până ce se termină cele douăsprezece explozii anunţate."
    Minerii din văgăună se mai asigură încă o-dată că au liberă ieşirea. îşi pregătesc lămpile la îndemână. Scot din buzunar hârtia. Cei mai mulţi fac cruce şi spun: doamne ajută! Dela flacăra felinarului aprind hârtia şi cu ea dau foc fitilului. Aceste începe să ardă repede, repede, cu sclipiri violente. Minerii fug 'gâfâind unul după altul, aleargă prin galerii şi deabia au timp să se arunce în ascunzătoare, că şi încep bubuiturile. fStâncile sunt sfărîmgte, aruncate în aer, se izbesc de pereţii galeriilor, se sfărîmă, e un vacarm şi un trosnet îngrozitor]
    Câteodată minerii numără până la zece din cele douăsprezece focuri pe care le-au pus şi zadarnic aşteaptă; să le audă şi pe ultimele două. Trec clipe grele, bubuiturile nu se mai aud. înseamnă că s’a întâmplat ceva: Unul din'rriineri porneşte să le cerceteze, să le reapriudă. Şi ioc-m-ai când îşi apleacă felinarul spre ele să le vadă ce s’a întâmplat, dinamita exploadează. Totul în fundul pământului, pe întunerec, în galerii strâmte, -apăsătoare. Oamenii povestesc întâmplarea acelui miner care, după ce a dat foc la şase cartuşe, a tot fugit prin galerii şi nu se ştie curma făcut că s’a răsucit în loc şi s’a întors tot în văgăuna pe care o părăsise, rezemându-se cu spatele de peretele care peste o clipă a sărit în aer.
    Sunt destul de stropite cu sânge stâncile din fundul minelor de aur.
AUR
AUR!
   Undeva într’o grotă se făceau preparativele din urmă pentru dat foc dinamitei Erau cincisprezece găuri. Oouoo puşcaa, cincisprezeceee... oouoo puşoaa...
   Primarul satului, gros, năduşit, se scotocea prin buzunare diupă hârtie de jurnal. Fitilul, îl purta la pălărie, făcut colac în jurul calotei. Să vadă domnu numai cum arde fitilu, zice el, şi taie o bucată căreia îi dă foc; aşa în vânt. Frumos arde! Flacăra aleargă înăuntrul lui ca în-tr’un tub, şi când ajunge la capul celălalt ţâşneşte afară, cu violenţă. Când acolo e dinamita...
   Cinci oameni o înfăşoară cu grijă şi o vâră în găuri, până în fund. Capetele negre ale fitilului au rămas afară, aşteptând. Mai strigă mă, face primarul ou vocea lui răguşită şi groasă ca un fund de butoi în care a stat multă vreme vin. Oouoo puşca... Primarul satului e aici, în mină, supraveghetor. Spre deosebire de ceilalţi mineri are o basma mare. roşie, cu care îşi şterge sudoarea de pe frunte. Scoate dela brâu, dintre cârpe, un ceas enorm, atât de mare cât palma lui lată şi groasă. Dărm foc domnule inginer. Să rămânem până la ultima clipă în care se poate sta, propun eu, fascinat de catastrofa pe care cu propria lor mână au s’o deslănţue oamenii.
   Vreo doi au plecat. S’a făcut deodată mai în-
Munţii de aur,
73
tunerec. A plecat şi primarul. Pe galerii nu se mai aude oouoo puşcaa... Rezemat de perete privesc oamenii care -au să dea foc. Gesturile lor au devenit deodată nefireşti, parcă îi stânjeneşte ceva. Fruntea începe să mă strângă. Sunt apăsătoare toate preparativele acestea. Oamenii răsucesc hârtia, o apropie de flacăra felinarului. Doaîmne ajută! strigă unul dintre ei tare de tot. Şi ceilalţi îşi fac cruce cu mâinile lor de piatră. (^Fitilurile au început să ardă, sclipitor, ca un joc de artificii}(Oamenii îşi iau felinarele şi se strecoară afarâj Privesc în fugă grota, pereţii de piatră care au să sară în aer. Peste un minut, peste' cincizeci de secunde... Să mergem, spune inginerul, nu mai avem ce căuta aici.
   In galerie, dăm peste prim-ar, gros ca un urs. Peste vreo douăzeci de metri se desface în perete o grotă. Să rămânem aici propun eu. Rămânem, nu-i prea aproape? întreabă inginerul. Nu-i aproape pe naiba, nu vă fie teamă! No, că mai sunt oameni, mormăe primarul cu vocea lui groasă. In fundul grotei, se zăresc câteva felinare, oamenii culcaţi pe după stânci să se odihnească.
   Cum rămăsesem afară, inginerul mă trage înăuntru, în grotă. M.i se păru puţin exagerată această precauţiune. Dar în clipa următoare, prin galerie a trecut un tren năpraznic, vagoanele s’au prăbuşit unul după altul, cu sgomot fantastic, îngrozitor. Era aerul deplasat de primele explozii. Dar trecea cu -atâta violenţă, încât părea o masă compactă, un corp tare, metalic. Până în fundul grotei toate felinarele s’au stins din-trodată. Şi celelalte explozii, trosnete şi bubuituri năpraznice, le-am ascultat învăluiţi de întunere-cul fundurilor de pământ. Toată mina, întregul
74
Ţara de Piatră
munte de granit se sguduja, vibra grav şi profund, haotic.         '
   Prin galerii, năpraznicele trenuri accelerate a-iergau, se ciocneau, deraiau. Stâncile zvârlite cu violenţă se. izbeau de pereţi, bufneau, se sfărâmau ca nişte capete fragile de oameni. Şi totul, în în-tunerec dens, de smoală.
   După câteva minute abia, vacarmul s’a potolit, sgomotul a început să se subţie şi liniştea s’a a-şezat în str-aturi prin întunerecul care ne despărţea pe unii de alţii. Atunci, în fund au început să scapere chibrituri şî felinarele s’au aprins unul dela altul. Flacăra a ţâşnit în aer, albastră, împrăştiind tenebrele. Şi am putut vedea că pe o-brajii şi în privirile noastre, cataclismul prin care trecusem, lăsase urme.
   Nimeni n’are voie să se apropie de grota în care au avut loc exploziile. întoarcerea.-la locul dezastrului se face cu multă atenţie. Nu pentrucă. ar mai fi vreun pericol, ci pentrucă printre stâncile sfărâmate se pot găsi bucăţi de aur. Un infinit număr de măsuri sunt luate, ca aurul să nu poată fi furat.
   Nimeni n’are voie să se întoarcă. Timp de o oră, până ce se mai răspândeşte fumul' de dinamită, oamenii rămân pe loc în grota în care s’au adăpostit. întinşi pe jos, îşi odihnesc oasele de munca grea de până atunci. Unii scot din traistă o bucată de pâine şi o sticlă cu lapte. Nu toţi scot sticle cu lapte,
   Câteva zile mai târziu, mă aflam într’o mină particulară. In minele particulare munca e de zece ori mai grea, de zece ori mai plătită cu sudoare de sânge. După explozie, înghemuiţi sub o stâncă enormă care apăsa asupra noastră, oamenii au început să mănânce. Unul rodea o
Munţii de aur
\
75
coajă de pâine şi bea dintr’o sticlă un lichid incolor, tulbure, care părea să fie ţuică. Bea cu poftă şi din cale afară de multă. Mă uitam la el şi -aşteptăm din clipă în-clipă să-l aud cântând. Dar omul a băut toată sticla şi n’a cântat, d a rămas mai departe calm şi trist, cu mâinile murdare de'praf de piatră..’ ;
   In sticlă avusese zeâniă. de castraveţi, hrana lui de fiecare zi, după ce a sfredelit, cu dalta şi cu ciocanul, un metru şi jumătate în stânca tare de riolită. Zeamă de castraveţi, bucăţi de mămăligă, coji de pâine uscată şi fum negru de dinamită, iată hrana căutătorilor de aur din Munţii Apuseni. Aceasta, şi alte câteva lucruri, explică îndeajuns dece acestor mineri le e absolut imposibil să nu fure aur, atunci când mâinile lor obosite şi însângerate îl descoperă în. fundul pământului, între crăpăturile stâncilor plesnite de dinamită.
   Dar nimeni n’are voie să se întoarcă acolo. Desghiocat dintre stânci, aurul aşteaptă jos, materie de preţ, împroşcată printre pietre, ca nişte creieri de om în urma unei catastrofe de cale ferată. Aurul aşteaptă. Intr’un târziu, oamenii se îndreaptă spre el, numai oamenii de încredere, în frunte cu inginerul, cu conducătorul şi cu supraveghetorii. In grotă fumul s’a mai răspândit, dar miroase încă destul de puternic a dinamită.
   Oamenii îşi luminează fiecare cu felinarul şi încep să daute. Aurul e prins pe câte o bucată de stâncă, fire subţiri, nestrălucitoare, de o culoare sumbră. In schimb, pirita străluceşte să-ţi ia) ochii. Trebue să te înveţi să deosebeşti aurul. Intre crăpăturile unei bucăţi de piatră ceva străluceşte şi îţi încântă privirea. Dar nu-i aur.
   Altădată, aurul e pulbere, de nevăzut cu ochii
76
Ţara de Piatră
liberi. Dar oamenii cunosc piatra pe dinafară şi -o pun în cutie. Cutiile în care se strâng cele mai preţioase bucăţi de piatră după explozie par thermosuri enorme. Când sunt pline, capacul e închis şi sigilat cu ceară. Conducătorul pune o ştampilă. Inginerul are şi el altă ştampilă pe care o pune pe un al doilea sigiliu.
   Acesta e un principiu de cea mai mare importanţă în controlul minei, în ce priveşte furtul de aur. El se reazemă pe cunoaşterea caracterului omenesc. In tot cuprinsul minei, niciodată un om nu e’singur, ci pretutindeni sunt cel puţin doi. Doi oameni, înainte de a participa la un f-apt interzis, se vor teme ca, duşmănindu-se vreodată, unul din ei să nu denunţe. De aceea, nici nu se concepe că un om ar putea merge singur, prin mină, de capul lui. întotdeauna, pentru cel mai neînsemnat lucru, trebue să fie doi. Chiar oamenii, pentru a nu da loc la bănuieli, refuză să meargă neînsoţiţi. Odată inginerul a trimis pe unul să arunce în vagonet o bucată de minereu, fără importanţă, în care se găsea poate a mia parte dintr’un gram de aur. Aceasta nu l-a împiedicat, atunci când a pornit la drum, să-şi ia un tovarăş. Altădată, pe o galerie boltită, la kilometri întregi de orice punct cu aur, am întâlnit un miner singur. Ce cauţi aici singur? l-a întrebat inginerul cu o voce cavernoasă. Iar către mine: n’au voie, n’au voie pentru nimic în lume să meargă singuri prin mină.
   Numai cei care merg la privată, rămân înăuntru singuri. Dar aceştia sunt semnalaţi, mai ales dacă au pornit într’acolo dintr’un loc în care se ştie că e aur, şi la suprafaţă li se face percheziţie la piele.
   Inginerul apropie felinarul de punctul unde a
Munţii de aur
avut l.oc explozia şi cercetează filonul. Intre crăpăturile a două stând enorme, o dungă subţire: aurul. Cu ciocanul, e râcâit şi mai curg câteva grăunţe care sunt şi ele închise în cutie şi sigilate. Acum e rândul minerilor să vină, să în-genunche sub stâncă şi să bată din nou găuri, pentru alt rând de dinamită. Dar nu sunt lăsaţi de capul lor, singuri cu filonul. Cât ţine dunga de minereu preţios, filonul e stropit. Conducătorul are în buzunar o sticlă cu o soluţie chimică şi stropeşte stânca în toate punctele unde se află aur. Piatra capătă o culoare spălăcită şi suspectă,"ca o rozeolă de sifilitic. Minerul când îşi ia în primire ortul lui cercetează ca toate punctele să fie stropite şi îi cere conducătorului să mai dea cu farbă prin unele părţi pe care el le socoteşte că nu-s deajuns de însemnate. Pentru a nu avea discuţii mai pe urmă.
   Astfel stropit, nimeni nu se mai poate atinge de filon. Oamenii pun mâna pe daltă şi pe ciocan şi încep să sape alăturea, în stânca seacă. Atunci când în stâncă se zăresc stufe de aur, punctul acela e acoperit cu ceară pe care mai marii minei pun ştampila lor, fiecare din ele cu un semn deosebit. Şi oamenii bat cu ciocanul în stâncă şi au grijă să nu strice cumva vreunul din semne. Bat mereu cu ciocanul, tot mai adânc, tot mai amarnic în piatra stearpă iar punctele cu aur îi seacă la inimă. In,timpul acesta supraveghetorii vizitează alte grote, unde au avut loc explozii, şi unde oamenii s’au ţinut deoparte, aşteptând.
   După ce aceştia strâng aurul şi stropesc filonul, şi aici încep să se audă ciocanele, mereu, ore întregi. Când fiecare om şi-a terminat cele trei găuri subţiri şi lungi de câte o jumătate de me-
78
Ţara de Piatră
tru, supraveghetorii sosesc din nou, îşi apropie felinarele de stâncă şi examinează cu atenţie .■filonul, dacă semnele n’au fost stricate. Numai după aceea se pune dinaimită, se dă foc şi din nou se adună aurul, e închis în cutii şi sigilat cu două ştampile.
   t)ar sunt apoi vagoane întregi de'minereu din care abia la o mie de kilograme se poate scoate un gram de aur. Acesta va merge aifară, la şteampuri, să fie sfărîmat. Sunt stânci mari, dar coapte, de explozie şi oamenii le desfac cu ciocanul. Sunt bucăţi mici de piatră, minereu, pe care îl scot ou copaia din gropi adânci şi.apoi îl poartă în roabă, kilometri întregi, prin gălerii strâmte şi apăsătoare. E o muncă surdă^ în fundul pământului, o muncă pe care niciun ochi străin n’o cunoaşte.
   Oamenii au coborît aici pe când afară era încă întuneree deplin. Au sfredelit ore întregi în piatră, stau târît ca nişte cârtiţe prin galerii strâmte, pline de beznă şi de umezeală. Bocancii lor sunt scorţoşi, hainele groase, pline cu petice. Mâinile umflate, crăpate, petrificate. Şi obrazu-rile sunt asemenea pietrii: aspre, tari, imobile.
   Către ora două se pregătesc de ieşire. Se a-dună cu toţii în dreptul puţului şi încep să urce scările aşezate vertical. Patru sute de oameni, înşiraţi unul după altul, spre soare, spre lumină. Urcă drept în sus, vertical, aşa cum urcă arborii spre cer. Dar în acest urcuş de necrezut, oamenii îşi distrug inima şi plămânii.
   Afară e soare, frumos, şi în primele clipe lumina ne arde ochii. Dar minerii mai sunt ţinuţi câtăva vreme încuiaţi, în sala îngustă în care răzbate gura puţului. îngrămădiţi în dosul uşii încuiate, ei aşteaptă. Felinarele continuă să ardă.
Munţii de aur
79
Chiar ziua, minerii dela Roşia^-Mont-ana merg pe drum cu felinarele aprinse. Odată carbidul pus înăuntru, el continuă să se consume,-chiar dacă stingi flacăra. Aşa că flacăra rămâne aprinsă.
   Jn sala cea mare de rugăciune, s’au pus câte trei rânduri de bănci care vor despărţi viitoarele şiruri de mineri. Uşa e descuiată şi ei încep să vină pe rând. Dau conducătorilor felinarul pe care aceştia îl deschid şi răscolesc carbidul să vadă dacă nu e amestecat prin el vreo bucată de minereu. Apoi minerii ridică braţele în aer şi sunt cercetaţi pe rând, pe spinare, pe la brâu, până la încălţăminte. Dar aceasta nu e decât o percheziţie sumară. Pentru ca ei să nu găsească noi ascunzători, în fiecare zi sunt luaţi, pe lângă cei bănuiţi, câte zece oameni la întâmplare şi trecuţi într’o cameră alăturată, unde sunt căutaţi până la piele. Oamenii nu ştiu când se pot aştepta la o astfel de percheziţie, se tem, renunţă să mai fure aur, deşi renunţarea aceasta Ii doare ca o rană de cuţit. Uneori nu mai pot răbda, fură, sunt prinşi şi daţi afară. Mulţi dintre ei se sinucid. E o tragedie în Munţii Apuseni neputinţa organică a oamenilor de a nu fura aur.
   E o tragedie cu tradiţie. Pe vremea Ungurilor dacă furau, aceasta se putea socoti act patriotic şi era o mândrie să fii prins şi prigonit. Acum nu mai e nicio mândrie. Acelaş aur, furat în aceleaşi împrejurări, de aceleaşi mâini. Au venit stăpâni Românii şi de atunci li s’a tot spus că nu mai e drept să fure.
   D'ar dacă de sute de ani sunt deprinşi să spună că pământul e al lor cu tot ce" se află înăuntru, că aurul e al lor şi e drept să-l ia din mină, e greu să schimbi peste noapte acest obicei intrat
80
Ţara de Piatră
până în măduva oaselor. Zadarnic se fac toate tentativele de a le scoate din sânge această convingere. Din gură spun şi ei că aurul e al aceluia care le plăteşte leafă şi cumpără dinamita, dar ei cred tot ce ştiu şi fac tot ce ştiu. De sute de ani au tot aşteptat ca pământul, să fie odată al lor.
   Acest fond sufletesc completat cu tentaţia pe care aurul întotdeauna a exercitat-o asupra oamenilor, indiferent de loc şi timp, face din minerii Munţilor Apuseni nişte oameni hotărîţi să corecteze cu propriile lor mâini nedreptăţile istoriei. Se fură aur. Un ochi de supraveghetor sau de inginer îi sfredeleşte întotdeauna în spate şi totuşi, cum au o clipă de răgaz, fac cele mai disperate tentative pentru a şi-l însuşi. E o foame organică, parcă necesitatea de a sustrage şi a se completa cu părţi din propriul lor corp, de care ar fi fost deposedaţi. întotdeauna e în aceşti oameni o îndârjire interioară, conştiinţa fermă că îşi fac dreptate, aşa cum ar crede şi un om care condamnat de un tiran să stea toată viaţa Într’un picior, l-ar pune câte o clipă şi pe celălalt, din timp în timp, când paznicul ar întoarce privirile dela el. Se mai odihnesc, şi le mai trece durerea dela inimă, atunci când după zile întregi de sfredelit în măruntaiele pământului, se pot întoarce acasă la ei, cu o bucăţică de aur.
   Se odihnesc undeva în străfunduri, unde au loc reacţiile grave ale vieţii, fiindcă în practică furtul bucăţii de aur presupune o muncă grozavă, şi mai ales titanice, penibile eforturi de voinţă, de stăpânire de sine. Atâtea primejdii pândesc pe minerul care a sustras chiar cel mai mic fir de aur! in fiecare clipă poate fi percheziţionat şi dat afară. Totuşi minerii născocesc cele
Munţii de aur *
,51
  mai neprevăzute sau mai groteşti mijloace de sustras aurul.
    Atunci, când printr’o împrejurare oarecare, în vreun fund de grotă, minerul descoperă câteva stufe de aur şi e singur şi-l poate ’fura, un tre-. mur violent îl cuprinde şi o luptă interioară de ' intensitatea unei tragedii se dă în el, între cele doua alternative, tot .atât de groaznice: să-l ia şi să fie prins, sau să-l lase... Oh! gândul ăsta doare rău de tot... Sunt doar aceiaşi oameni care mănâncă de o viaţă întreagă bulgări de mămăligă cu zeamă de castraveţi.
    De cele mai multe ori, dacă a fost singur şi nu l-a văzut ^nimeni, îl ia, îl -ascunde cum poate. Dar nu l-a. văzut nimeni? Şi de abia de acum înainte începe tortura, chinurile groaznice de erou dostoiewschian, cu aurul la el, trecând prin faţa inginerului care parcă îl priveşte astăzi într’un fel ciudat. Şi pe urmă, clipa supremă, în sala de percheziţe. De treizeci de zile supraveghetorul şi-a trecut doar mâinile dealungul braţelor şi al picioarelor. Dar dacă tocmai astăzi? Şi iată că inginerul care până atunci şezuse indiferent lângă uşă, se apropie şi îi spune: treci în camera de alături. Oh! Dumnezeule! Gata! S’a terminat!
    Ce fac minerii după ce sunt prinşi cu aur la ei? Să vă povestesc ce a făcut Mihai Covaci. L-au prins la împărăţie şi l-au dat afară. Avea nevastă şi copii. Era într’o sâmbătă. A doua zi nevasta s’a dus cu copiii la biserică. El a rămas acasă, a spus că e puţin bolnav. A luat un pachet cu dinamită, i-a pus capsa înăuntru şi fitilul. A aşezat dinamita pe podea şi s’a culcat deasupra, cu burta.
    L-au adunai cu mătura de pe pereţi, îmi spu-
   6. — Ţara de pfiatră. — 10474 ✓
82
Ţara de Piatră
nea una din femeile satului (şi face în acelaş timp gestul cu care au fost măturaţi pereţii de carne) una din acele femei care te fac să plângi povestindu-ţi viaţa amară a bărbaţilor lor. Bărbaţii nu vorbesc. Ei numai dau din cap, încrun- » taţi, din capul pietrificat, semănând atât de bine cu stâncile sub care pun dinamită.
   M’am .gândit multă vreme la moartea uăpraz-nică a lui Mihai Covaci, petrecută acum doi ş,ni.
Şi alţii cari fără să fie prinşi furând, dar au rămas fără lucru la minele din valea Jiului unde jalea e mai mare, şi-au pus dinamită sub burtă şi şi-au dat foc
   Unora, li s’au făcut câte un cântec. Dar nici un cântec nu va putea spune cât e de amară viaţa minerilor, câte tragedii îi pândesc. Unul sau altul, astăzi sau mâine, vor fi adunaţi cu mătura de pe pereţi.
   Apoi este. în furtul aurului de către mineri (în-căodată: în neputinţa lor de a nu fura, socotind că aşa e drept, că aurul e al lor)- un capitol grotesc, care are loc mai cu seamă la minele marilor societăţi. Acestea urmărind câştiguri mari, dividende pentru acţionari, sunt mult mai drastice în măsurile de pază şi în suspiciuni de tot felul. Aici, oamenii bănuiţi, nu sunt percheziţionaţi numai la piele. Pentru ca nu cumva să ascundă în propria lor fiinţă vreo bucată de aur, cum s’a întâmplat uneori, ei sunt închişi într’o cameră separată, ore întregi, până ce simt nevoia să-şi deşerte burta. Pentru aceasta, adesea-ori sunt îndopaţi cu slănină.
   Dacă se găseşte un fir de aur, atunci ca şi în mină, vine o adevărată oomisiune care cercetează mai întâi dacă omul şi-a deşertat pântecul complet. Apoi, de faţă cu jandarmul, aurul e cântă-
rit aşa cum e amestecat cu materii fecale şi se dresează un proces-verbal de cantitatea găsită. Apoi e spălat şi se dresează alt proces-verbal. In cele din urmă e purificat, trecut adică prin para anei flăcări. Acum el va putea deveni, fără teamă, inel de logodnă, brăţară sau bijuterie de aur. Nimeni n’are să bănue, împrejurările triste sau groteşti în care. a fost adus pe lume
V ERCHEŞ Şl CÂINELE
   Afară, peisajul Roşiei-Montane e uniil din cele mai ciudate cu putinţă. Spre vară, când merg şi cele câteva sute de şteampuri cu apă, sgomotul care se ridică dintre munţi vesteşte de departe călătorul că pătrunde într’o lume deosebită. Este în basme, un moment asemănător: când eroul ajunge în măruntaiele munţilor, în lumea piticilor, căutători de aur.
   Nu sunt pitici oamenii din Roşia-Montana. Dar aceeaşi forfotă îi poartă de dimineaţa până noaptea târziu. Cu felinare în mână intră şi ies şi iar intră în măruntaiele pământului. Nu au barbă până la brâu. Dar aceeaşi gravitate în priviri, acelaş obraz imobil şi chinuit de copii bătrâni.
   Pe poteci înguste, cai mici coboară dintre văgăunile ,munţilor, ducând în spinare coşuri cu minereu. Alături de ei, copii de-o şchioapă îi duc de căpăstru. E aspră şi grea viaţa minerilor la Roşia-Montana. Acum nu mai e vorba de cei care lucrează la Stat, plătiţi cu ziua, ci de căutătorii de aur pe cont propriu. Aur nu-i. De două mii de ani se scoate şi munţii au fost secătuiţi.
   Pe vremuri ros de ploi, curgea pe gârlă şi undeva devale oamenii îl strângeau, alegându-1 din nisip. Şi acum câţiva bătrâni îşi mai scot o pâine amară spălând toată vara nisipul Arie-şului. Se întâmplă să mai scape câte un grăunte, şi se chiamă doar că e grăunte de aur.
Munţii de aur
85
                                             ■\
    Dar cei mai mulţi coboară ei înşişi în fundul prăpăstiilor, să-l caute şi să-l scoată afară. E o forfotă nesfârşită, -un zumzet de stup uriaş. Şi In timpul acesta, -peisajul fantastic al Roşiei-Montane, îşi proiectează pe cer profilul vulcanic, ca un fund de mare, ca un fragment din lună'; Spre sud, e un munte care te doare pe retină şi. ţi se scurge dealungul nervilor până în măduva oaselor, ca priveliştea înfiorătoare a unei răni adânci, a unui trup omenesc mâncat de lepră. E muntele Căffiicul, vestit şi istoric, aflându-se pe el Cetatea, un lucru care se adresează percepţiei umane cu o violenţă nemaipomenită. „Cetatea” a rămas de pe vremea Romanilor. E un întreg vârf de munte, ciuruit, găurit, cu grote, cu scorburi, cu pereţi de piatră asemeni unor bureţi marini, sdrenţuiţi, poroşi, extrem de iritanţi prin culoarea lor roşiatică, inflamată.
    De jos, din sat, Cetatea îţi atrage privirile, nu te mai lasă, te înnebuneşte puţin. E cu toate acestea un spectacol grandios, de mari proporţii şi din cale_ afară fantastic. Fără îndoială, numai fotografiile lunii mai pot oferi privelişti atât de întinse şi de ireale; munţi plesniţi în ţăndări, văi stranii, ciudăţenii din altă lume decât aceea care ne e cunoscută.
    La Roşja-Montana, fantasticul e concentrat şt violent, nicio bucată de pământ nu-i permite i-maginaţiei să o întreacă. Natura a mers şi ea însăşi până la cea m.ai depărtată limită. Liniile peisajului, culoarea munţilor, totul e neobişnuit, straniu. Natura e aici violentă şi exaltată. ■
    Şi încă un element fantastic îl formează nenumăratele cruci, strâmbe, care de jur-împrejur străjuesc orizontul, pe fiecare creastă de munte mai înaltă. Razele soarelui, când răsare şi când
Ţara de Piatră
  88
. apune, le luminează dfn spate şi le aruncă umbra spre sat, peste crăpăturile munţilor.
    In sat, la fiecare răscruce o troiţă cu candelă aprinsă. Când şteampurile nu merg e o linişte imensă în care tot satul pare că se topeşte. O femeie apare de pe o uliţă, cu paşi moi, aplecată puţin, parcă s’âr afla într’o biserică. De sub o coastă de deal, trei oameni urcă spre drum, co* pleşiţi de aceeaşi oboseală, cucernici, plini de religiozitate.                                   -j
    Pornesc spre mina Vercheş. De jur-împrejur stau de gardă clocotitori munţii roşiatici, frământaţi, scorburoşi, mâncaţi de lepră. Spre măruntaiele lor pline de tenebre, mă îndrept.
    Mina Vercheş. Undeva în coasta muntelui, o uşă. Oamenii îngenunche afară, în noroi sau în zăpadă şi timp de câteva minute se roagă. Pe urmă pătrund în mină.
    După tot ce văzusem până atunci crezusem că n’o să mai fie nimic de care să mă minunez. Nu fusesem încă în mina Vercheş. Şi abia mai târziu am văzut că nici Vercheş nu era ultima expresie -a vieţii de cârtiţă pe care o au de dus minerii. Pentru aceasta aveam să văd mina Câinele. Şi încă...
    Mina Vercheş e o grotă de proporţii fantastice, fără fund aproape. Trecerile cele mai strâm te, încât abia ai loc să te târăşti pe burtă, alternează cu spărturi imense, adevărate prăpăstii în care cobori ore întregi. La mina statului tot au mal fost boltite câteva galerii, s’au făcut scări de lemn, s’au înţepenit pereţii care .ameninţau să oadă. Aici nu s’a făcut-altceva decât să se scoată minereu. înăuntru nu s’a adus nimic. Şi mina s’a transformat eu timpul în această grotă fără
                    Munţii de aur     *        17
de sfârşit, din ai cărei pereţi abrupţi pornesc in toate părţile nenumărate galerii.
   Călătoria în interiorul minei Vercheş este e-gală ca eforturi şi peripeţii cu o ascensiune in munţi. E chiar o ascensiune, dar pe dinăuntrul muntelui. încolo, aceleaşi stând cu trepte anevoioase pe cari trebue să te sui ajutându-te cu mâinile şi cu genunchii. După -un timp ajungi pe un fel de platou şi ţa capul celălalt începi să cobori un povârniş plin de bolovani colţuroşi, rupându-ţi hainele, însângerându-ţi mâinile. Iar mergi în neştire printre pereţi înalţi şi deodată la dreapta se desface o prăpastie, o gaură neagră pe lângă care tred pe un brâu îngust Pe urmă din nou cobori din stâncă în stâncă, te răsuceşti de câteva ori Ia dreapta ca pe o scară de catedrală, ajungi jos de tot, într’un noroi cleios care în curând te va năclăi din cap până în picioare. O galerie îngustă ai cărei pereţi ool-ţuroşi se agaţă de haine, le rod, le rup. Doi "oameni nu se pot întâlni unul cu altul. Şi totuşi ne-am întâlnit. Venea un miner tânăr, cu un sac de minereu în spinare. Venea deabuşilea, gâfâind, cu ochii ieşiţi din orbite. Ne-am strecurat pe lângă el, dar în clipa în care piepturile noastre s’au întâlnit, presiunea a fost atât de mare încât credeam că o să ne îninăbuşiqj.
   Omul cu sacul a plecat mai departe, drum îngrozitor de greu. Va trebui să urce povârnişul pe care abia l-am coborît. In fiecare zi, de patru ori. Un drumi până în fundul minei şi înapoi cu sacul în spinare, ţine câte trei ore. De dimineaţă, până noaptea târziu, abia se pot face patru transporturi. Două, poate trei sute de kilograme de minereu. Pe drumul plin de prăpăstii pe care l-am descris. De fiecare dată, ore întregi, cu
ss
Ţara de Piatră
  şaptezeci de kilograme de piatră în spinare. Vă, daţi seama ce înseamnă aceasta? E cu neputinţă să vă daţi seama.
    Ore întregi, după ce am descoperit aceste lucruri senzaţionale, de un senzaţionalism crâncen, plătit cu sânge, am stat împietrit, fără voce,' cu fălcile încleştate,-
    Nimeni nu „ştie nimic din ceeace se petrece la Roşia-Montana, în „minele particulare”. Lumea poate crede că sunt într’adevăr mine. Sunt în realitate funduri de infern din care oamenii scot aurul, stropind fiecare grăunte cu kilograme de sânge şi sudoare. Omul cu sacul în spinare urcă din fundul pământului spre lumina zilei; urcă neîncetat. Strivit sub greutate, se strecoară prim galerii strâmte, muşcă pământul, înaintează metru cu metru. Sunt urcuşuri la care are nevoie să se ajute cu mâinile. Atunci agaţă felinarul de câte un colţ de stâncă şi împinge sacul cu capul sau îl târăşte cu dinţii. E un lucru să înnebuneşti, să-ţi sară capul în ţăndări. Când ajunge afară e totuna de noroi, de apă şi de sudoare şi fiecare bucată de muşchi îi tremură, se sbate agonic.
    Poţi să priveşti ore întregi faţa, mâinile sau j hainele acestor oameni; de fiecare dată ai să descoperi un nou amănunt, o nouă urmă a muncii lor îngrozitoare. Hainele sunt numai petice şi la peticele acestea s’au adăugat alte petice. Noroiul a venit peste ele, le-.a îmbibat, le-a îngroşat, le-a făcut scorţoase, altoite cu piatră. Mâinile la fel. Obrajii la fel.
    Totuşi oamenii aceştia, care scormonesc stânca tare şi o aduc în spate lăsând în interiorul muntelui goluri haoticei seara când ies pe gura
89
                                                        Munţii de aur
  minei şi se răspândesc în toate părţile, par nişte umbre, nişte stafii purtate de vânt.
    Există tn scrierile Jui Herodot un pasaj cutremurător. E. acela în care vorbeşte de minele de aur chiar din localitatea aceasta în care ne' aflăm — şi care acum se chiamă Roşia-Monta-na. Pe vremea Iui Herodot era singurul loc din Europa de unde se scotea aur şi el fusese informat cu preciziune despre ce se petrecea'în această parte a lumii.
    Herodot descrie galeriile strâmte şi vorbeşte de unele mine unde munca nu poate fi făcută de cât de băieţi subţiri de treisprezece, paisprezece ani.
    Şi azi sunt l-a Roşia-Montana câteva mine cu galeriile atât de înguste, încât în ele nu pot pătrunde decât copiii, exact până la vârsta indicată de Herodot. Cu felinarul în mână, cu pachetul de dinamită în buzunar, copiii aceştia, cu oasele subţiri, se strecoară în fundul pământului, bat cu ciocanul şi fac să sară stâncile în aer. Cu roabe mici, pe care le împing uneori mergând în genunchi, scot minereul afară. Aici, alţi copii îl încarcă în coşuri şi îl duc pe spinarea cailor peste dealuri până la' şteampuri.
    Mina Câinele e ultima care a reuşit să mă uimească încă odată, fără să fie însă cea din urmă în ceeace priveşte strâmtoarea, mizeri-a, munca îngrozitoare a oamenilor. Sunt altele care o 'întrec.
    In mina Câinele, de pe pereţi ..şe scurge în permanenţă apă, picături mari curg peste oamenii care treo cu minereul în spate sau în roabă. Minereul e umed, murdar, ca lutul Bocancii intră în noroiul. grod şi fcl^făesc tot timpul.
90                Ţara de Piatră
Bine că e cel puţin o galerie prin care se poate merge în picioare! Dar lateral, se desfac galerii în care zac tone de noroi, frământat, cu găuri adânci, ca un pimitir răscolit din care au înviat morţii. Miroase a putregai şi a fund de pământ. Intr’u'n loc, aproape de o prăpastie neagră, prin cine ştie ce ciudăţenie, e un curent puternic» care de câte ori treci, stinge felinarele.
   Mai la fund, după ce ai coborît o vreme, pereţii de piatţă te înspăimântă prin înălţimea lorJ Sus de tot, sprijinită pe doi stâlpi naturali, o stâncă enormă, crăpată în toate sensurile, atârnă peste capetele mineriloî-; şi îi face să se înfioare, de câte ori ţrec. N’au «altceva de făcut decât să se lase în voia soartei. Totul e la noroc în aceste mine vechi, rămase ca şi acum două mii de ani, lipsite de cea mai rudimentară instalaţie, fără nicio sistematizare. Oamenii vin după minereu cu sacul în spinare şi cu dinamita în buzunar, cum s’ar duce cu. toporul la pădure, după lemne. Cu nimic mai mult înarmaţi, pregătiţi.
   Băieşul, murdar de noroi până în albul ochilor, se strecoară pe sub stâncile ameninţătoare, tn fund de tot, se vâră în văgăuna lui şi scurmă ore întregi, fără să ştie nimic din ceeace se petrece în restul minei. După ce a dat foc la dinamită, nu aşteaptă prea mult să se împrăştie fumul. După cinci minute se întoarce şi începe să lucreze din nou. E un fum gros, înnecăcios, in care nici cu felinarul nu se mai poate vedea nimic. De data asta pare într’adevăr un fund de infern. Zile întregi după ce am ieşit afară, am scuipat negru.
   Eram cu vreo şase mineri, într’o grotă mai mare. Deodată, fără niciun strigăt prevestitor, câteva explozii bufnesc cu violenţă la vreo zece
91
                                                             Munţii de aur
metri. Felinarele sunt stinse, rămânem câteva clipe în întunerecul acela de iad. Un miner cam năuc, care îşi avea făcute găurile de cu seară, venise acum, şi, fără. niciurn sgomot de ciocan, pusese dinamită. Alături erau hainele celor şase mineri care venind le lăsară acolo, pe jos. Pe stânca murdară şi neagră, imaculat şi alb, se scurgea prin buzunare, laptele din cele şase sticle. sparte de explozie. 4n ziua aceea, înjurând cu năduf, ihinerii şi-au mâncat goală pâineâ neagră şi uscată, mânjită numai cu fum de dinamită.
   Dar mult mai des decât lapte, a curs în urma exploziilor pe stânca murdară\a' minelor particulare, sânge omenesc. - .
   Femeile din Roşia-Montana 'ştiu să evoce, cu un dramatism de care nici nu-şi dau seama, întâmplările tragice care au avut loc în mină şi âu umplut de jale tot satul.
   Sunt multe femei pe ai căror bărbaţi îi pândesc tot timpul mari primejdii. Sunt femeile marinarilor. Femeile aviatorilor. Dar dintre toate, poate Şi din pricina marei sărăcii, femeile minerilor sunt acelea care participă mai mult la drama bărbaţilor lor. Femeile minerilor sunt femei deosebite de celelalte femei. E destul să le vezi cum merg pe uliţa satului. O mare durere le-a încercat de curând sau aşteaptă să le încerce. Dacă nu azi, mâine, mâna lor va urca obosifă. spre ochi pentru a-i, şterge de lacrimi amare. Şi colţurile gurii trase în jos, ca un oblon peste suferinţa de fiecare clipă.
   Seara, când pornesc după vreo treabă, lumi-nându-şi drumul cu felinarul de carbid al bărbatului, abia întors din mină, par şi ele nişte

92              Ţara de Piatră
umbre, nişte suflete rătăcitoare, nişte stafii, purtate peste’munţi, în toate părţile, de vânt.
   Femeile minerilor din Roşia-Montana povestesc uneori din dramele care au avut loc în fundul pământului. Alături, obosiţi, murdari pe mâini,, pe h-aine, păr, de noroi şi de praf de piatră, minerii dau din cap şi adaugă câte un a-mănunt, care face ca nenorocirea să apară mai cumplită.                                ^
   A fost minerul acela voinic din Buciumani. Ieşea din mină (ieşea din baie, se dusese pe baie, spun femeile) cu sacul de minereu în spinare. Urcase nişte trepte, ajunsese undeva-sus. In urma Iui veneau alţii. Se lăsase pe spate, cu iaţa în sus, să se odihnească! Mare şi grea era stânca pe care o vedea deasupra. A căzut deodată, cum se desprinde un măr din pom. I-a rămas afară, doar un picior.
   Nevasta a vrut să-l ia, să-l îngroape în cimitir, cu slujbă. Popa era bătrân şi nu se putea băga pe baie. Oamenii au spart stânca de peste el cu dinamită, căutându-i oasele cum cauţi aurul.
   Am stat de vorbă cu minerul care a rămas două zile şi două nopţi singur în mină, în în-tunerec de iad. E nenorocirea care se poate întâmpla cel mai des în minele particulare, unde oamenii umblă câte unul "singur, kilometri întregi, prin văgăuni pustii. De câte ori pornesc în mină, minerii au grijă să aibă la ei o cutie de chibrituri. De pe urma exploziilor, sau a curenţilor care se formează între galerii, în nenumărate rânduri felinarul se stinge, şi minereul rămâne scufundat întriun întunerec opac, prin care cea mai vagă orientare e exclusă. Sunt sutele de galerii prin care trebue să treacă din
Munţii de aur
9i
una în alta. Sunt apoi prăpăstiile, grotele. Mei pipăind ca orbii nu s’ar putea întoarce afară. Minerul trebue să aibă neapărat cu ce să-şi re-aprindă felinarul.
   Dar uneori chibriturile s’au terminat. Alteori Ie-a' pierdut din buzunar, sau carbidul e acela care s’a isprăvit în felinar. Atunci nu mai are de făcut altceva decât să stea în întunerecul compact şi să aştepte. Trec uneori zile întregi. Acolo, pe galerii, în fundul pământului. Nu e nevoia de prea multă imaginaţie, de o minte excesiv de superstiţioasă pentru a vedea în curând cum din beznele adânci se desprind fel de fel de duhuri ale minei. In rugăciunea lor minerii cer să fie scutiţi şi de întâmplarea aceasta, nu cea mai sângeroasă, dar una din cèle ruai spăimântătoare din câte pot avea loc în fundul minei.
   Omul care mi-a povestit cum a rămas două zile şi două nopţi era un miner priceput care avea întotdeauna grijă să aibă carbid şi chibrituri destule. Dar cum urca prin galerii, cu sacul în spinare, din minereul umed s’a scurs apă prin haină până la cutia cu chibrituri. Când tocmai trecea pe lângă prăpastia neagră, adâncă, i s’a stins felinarul. Niciunul din chibrituri n’a mai vrut să se aprindă. A pus sacul jos, s’a aşezat pe el şi a început să aştepte. Curând pe terenul noroios, i s’a părut că sacul alunecă în prăpastie, cu el cu tot. A urlat, a strigat şi din întunerecul greu nu i-a răspuns decât'ecoul. Patruzeci şi opt de ore a aşteptat acolo, pe marginea prăpastiei.' Dar nu se poate măsura în ore timpul în care minerii au stat lipsiţi de lumină, singuri, ca nişte bârtiţe. blestemate,- în galeriile strâmte din fundul pământului, pline de întunerec, de tăcere şi vi-
94
Ţara de Piatră
ziuni spăimântătoare. Cine îndrăsneşte să măsoare în ore?
   A fost alt miner care timp de zece zile (e ceva îngrozitor, de neînchipuit) a rămas singur în în-tunerecy în fund de tot. S’a aflat lipsa lui şi l-au căutat, l-au căutat, dar sunt atât de imense, de haotice, minele dela Roşia-Mont ana! Intr’un târziu l-au găsit într’o galerie, de nerecunoscut, troglodit, fiinţă ciudată din altă eră. Avea picioarele paralizate şi l-au scos afară cu targa.
   Când a dat din nou de lumina zilei, a început să plângă cu hohote, ca un copil. Şi era om mare, vechi miner. îmi povesteşte întâmplarea aceeaşi temeie care mi-a spus şi cum a murit Mihai Covaci, punându-şi dinamită sub burtă, de l-au adunat cu mătura de pe pereţi.
   S’a strâns în gura minei tot satul şi a plâns. Şi în timp ce îl duceau cu targa spre’ casă, minerul plângea cu hohote, fără să scoată un cuvânt. Lumea crezuse că şi-a pierdut glasul, cum îi damblagiseră şi picioarele. Numai când s’a apropiat de casă şi a zărit o pădurice de brazi, pe lângă care trecea în toate zilele, a făcut semn oamenilor să oprească targa. A stat multă vreme şi s'a uitat la brazi, la fiecare în parte, lung, stăruitor. Şi intr’un târziu, omul acela cu faţa plină de pământ pe care lacrimile se prefăcuseră în noroi, a suspinat din fundul pieptului şi recăpă-fându-şi glasul a spus: O, brazii mei frumoşi, credeam că n’o să vă mai văd niciodată. Au fost primele cuvinte. Şi lumea care era de faţă a fost sguduită din nou de hohote de plâns.
H O L - O N G . A R 1 i
   In unele seri când de oboseală tot satul cade într’un somn adânc, letargic, pe crestele munţilor dinspre sud încep să se furişeze una după alta, lumini misterioase.' Omul care n’a adormit încă, dar ale cărui pleoape se lipesc de somn, le vede ca prin vis şi gândeşte: holongării. Pe urmă totul adoarme. Numai luminile holongărilor se mai agită câtva timp pe munţi, undeva departe, parcă lntr’o lume ireală, de neajuns, .spre care e inutil să porneşti. Şi pe urmă de unde poţi să ştii: holongării vin, se întorc, în care mină au să se furişeze? Aşa că satul doarme, somn greu, letargic.
   In timpul acesta holongării îşi văd de treabă. Spre miezul nopţii, nu mai e pe afară decât cântecul cocoşilor. Ei au ajuns în fund de tot, pe burta minei şi Încep să caute stofele de aur. Sunt oameni cu feţe reci, înetalice. Dacă aud vreun sgomot suspect, un rânjet rău le taie, dintr’o parte în alta, figura. Sunt oameni temuţi, cu care nu e niciodată de glumit. Sunt, într’un cuvânt, faimoşii, vestiţii, blestemaţii holongări.
   Duhuri ale nopţii. Fantome negre ale fundurilor de mină. Miorlăitori ca pisicile. Sau scoţând răgete de fiară rănită. Aceştia sunt holongării, duhurile minelor dela Roşia-Montan-a. •Niciodată'- -prinşi. Nevăzuţi. Şi totuşi oameni de
96                Ţara de Piatră
carne şi de sânge, cândva şi ei mineri cot la cot cu ceilalţi. Astăzi, spectatori ai superstiţiilor, hoţi îndfăsneţi de aur. Aceştia sunt holongării. Hoţii de aur. Hoţi şi mineri în acelaş timp, pen-trucă în tăria nopţii se bagă pe baie cu dalta şi dinamita după ei. Merg deadreptul la stufele . de aur, neglijând restul aşa cum hoţul, pătruns în grădină, fură cele mai frumoase mere ale pomului. Holongării fură doar aurul curat. Minereul îl lasă pentru oamenii cari vin ziua, să-l care cu roaba sau cu sşcul.
   Nu toţi. minerii care au rămas fără lucru, sau au fost daţi afară, pentrucă i-a prins cu aur la ei, se sinucid cu dinamită. Sunt unii în care a-ceste evenimente pun o îndârjire surdă. Pe fundul oaselor lor, ca pe fundul unui fluviu, peste care se toarnă un pod, se cimentează în blocuri de granit o tărie nouă, o poftă hotărîtă de a răspunde cu asprime, la asprimile vieţii. Aceştia se fac holongări. Privirea li se metalizează, o-chiul le devine de uliu şi zâmbetul obosit de altădată li se transformă în rânjet.
   Toată ziua, holongării stau acasă şi dorm. ' Seara pornesc la lucru. Există la postul de jandarmi o listă neagră cu cei bănuiţi a fi holongări. La fiecare dintre aceştia, seara, pe înnoptate, soseşte jandarmul şi bate în poartă. Omul răspunde: sunt acasă. Toţi oamenii suspectaţi trebue să fie seara la ei acasă, strânşi de pe drumuri.
   Dar între aceşti munţi înalţi, noaptea e de o vastitate polară; îi mai rărpâne destul timp ho-longărului pentru treburile lui nocturne. Câte unul singur, sau constituiţi în bandă, pornesc. Acasă le rămân nevestele şi copiii. Nevestele lor
                   Mutilii de aur                  97
sunt acum; neveste .de holongări. Jafea cumplită din privirile şi gesturile lor şe complică, îşi adaugă ura împotriva jandarmului, teama de ceilalţi oameni. Sunt mai negre la faţă, părul le e maţ aspru, mai ciufulit.
    In tăria nopţii, holongării ajung In mină. Pătrund înăuntru şi pornesc drept spre locul unde se găseşte cel mai mult aur. Au fost o viaţă întreagă mineri şi cunosc fiecare galerie, fiecare văgăună. In afară de aceasta, printre oamenii care lucrează ziua, legala au un complice care îi ţine în curent cu tot ce s’a descoperit peste zi. Minerul nu poate sustrage aurul, e percheziţionat, e prins. Holongării sunt marii aventurieri ai minelor. Minerul de zi vine şi le vinde punctul unde după săptămâni întregi de muncă s’a dat în fine de aur. Holongării merg la fructul gata copt. Dimineaţa, când oamenii vin din nou, constată filoanele prădate, mina jefuită.
    In nicio altă parte a lumii nu s’ar putea una ca asta. La Roşia-Montana se poate. Numai la Roşia-Mont-ana.
    Mai păstraţi poate ceva din imaginea minelor de aici, al căror haos de galerii m’am străduit să-l redau, atât cât a putut încape în cuvinte. Sunt câţiva munţi întregi, găuriţi, ciuruiţi, în toate sensurile, până în fundul măruntaielor. Sute de galerii îi străbat în sus şi în jos, ca într'un măr stricat, ca într’un plămân bolnav de tuberculoză. Beznă grea, profundă. Galeriile se desfac una din alta, pornesc kilometri întregi în fundul muntelui, îl străbat, trec în partea cealaltă.
    Fiecare mină are o intrare oficială, cu poartă şi cu lacăt. Dar de undeva dela zece kilometri, din alt sat, un om priceput poate ajunge în ace-
7. — Ţara de Piatră. — 10474.
98
Ţara de Piatră
laş loc, printr’o gaură pe care nimeni n’o păzeşte. In orice loc, în orice punct ăl oricăreia din minele dela Roşia-Montana. Dacă.ai pătruns odată într’o galerie, c,u ocoluri, cu mari ocoluri, după capriciile acestui fantastic labirint, poţi ajunge în punctele păzite cu cea mai mare străşnicie. La Roşia-Montana nu e nimic de făcut împotriva oamenilor îndrăsneţi din clipa în care au intrat pe baie. Se dau uneori lupte înverşunate. Izbânda a fost întotdeauna de partea holongărilor. In-tunerecul, stâncile, galeriile şi toate celelalte realităţi ale minelor, îi protejează.
   Interiorul minelor e astfel alcătuit încât face imposibilă orice urmărire care ar tinde să-i înconjoare sau să-l prindă. Dacă sunt atacaţi, holongării ripostează cu violenţă. In mină sunt stăpâni. Numai de teamă că ar putea fi bănuiţi afară pe pământ şi urmăriţi acolo, fac ei tot ce se poate, pentru a se strecura nevăzuţi. In fund, când ajung la filoanele de aur, scot dalta şi ciocanul şi se apucă pe înfundate de lucru. Dacă simt că se apropie paznicii, holongării -scot din beregată cele mai stranii sunete de care sunt capabili. Mormăituri de urşi, ţipete de bufniţă, miorlăituri groaznice de pisică turbată. In în-tunerecul profund şi pustietatea minelor, lucrul acesta reuşeşte să înspăimânte cu prisosinţă.
   Dacă paznicii înaintează totuşi, miorlăiturile devin ruai furioase şi în cele din urmă o ploaie de stânci îi primeşte. Orice încercare de a te apropia de ei, e inutilă. Holongării ştiu unde se află, ştiu ce au de făcut. Pazpicii merg la întâmplare, pe dibuite, din fiecare grotă care se deschide deasupra, o stâncă se poate rostogoli peste ei. In timp ce unul din holongări face de
Munţii de aur
99
gardă, ceilalţi îşi pot vedea în voie de treabă. Să li se taie retragerea? Haidade! Sunt sute de retrageri, un labirint întreg pe care nimeni nu-1 cunoaşte.
   Uneori paznicii ies -afară şi dau alarma în sat, 1-a proprietarii minei. In toiul nopţii. Cu greu se înjghebează o urmărire, dar de fiecare dată fără vreun rezultat. Se ştie că sunt holongări, se vede locul de unde aurul a fost furat, se bănue în sat cam cine ar fi de vină, dar niciodată un singur holongăr n’a putut fi prins asupra faptului. Când văd că sunt încolţiţi şi nu mai au încotro, lasă la o parte ţipatul ca bufniţele, sau aruncatul pietrelor, şi scoţând din buzunar pachete de dinamită, le pun capsă şi dându-le foc, Ie aruncă In urmăritori, ca pe nişte granate semănătoare de panică şi de prăpăd.
   Nu mai demult decât acum câteva luni, a avut’ loc o astfel de retragere faimoasă a holongări-lor. Era într’o duminică dimineaţa. La una din minele particulare se descoperise în ajun un filon bun de aur. Duminica nu se lucrează, toată lumea e la biserică. Rămăseseră totuşi în mină, doi paznici.
   Pe la zec^ au năvălit pe uşa bisericii: holon-gării, au intrat holongării pe baie, au strigat ei abia mai trăgându-şi sufletul. Proprietarii minei, scurţi şi graşi, au început să alerge ţinându-şi burta cu mâinile. După ei s’a luat şeful de post. Şi oamenii toţi câţi erau în biserică. Slujba s’a întrerupt. S’-au vârît în mină, şi tiptil, tiptil^ ş’au îndreptat spre locul unde se auzeau- holongării. Parcă i-au şi zărit în văgăună şi şeful de post, pare-se mai mult de frică, a răcnit deodată la ei, groaznic.
100               Ţara de Piatră
   In aceeaşi clipă dinamita a bufnit la picioarele lor, stingându-le felinarele, umplând galeria de fum gros, înnecăcios. Holongării se duceau chiuind. Dar şi oamenii şi-au revenit, şi în frunte cu şeful au pornit după el A fost o urmărire fantastică. Prinşi parcă de un demon, oamenii alergau prin galerii, chiuiau, strigau, se îndemnau unul pe altul, într’o fugă şi într’un vacarm drăcesc. Erau aproape de tot în urma holongărilor şi nu-i mai slăbeau, din galerie în galerie, dea-lungul pereţilor înalţi, printre stânci, pe marginea prăpăstiilor înfiorătoare, în întunerecul acela de iad. Nu mai era lucru omenesc ce se petrecea. Urlau, alergau, strigau după holongări să se predea, că de data asta nu mai au scăpare. Ecoul minei le revenea în urechi ca un chiuit sălbatec de îndemn la luptă.
   Trei bufnituri scurte, una după alta, le-au stins din nou felinarele, în timp ce de sus începeau să se rostogolească stânci. Totul s’a curmat brusc, cum tai un fir de aţă întinsă, cu foarfecă. Holongării au scăpat şi de,data aceasta.
   Pe k ora două, oamenii ieşeau prăpădiţi din mină. Deabia atunci şi-au dat seama că fuseseră toţi în haine de sărbătoare. Pline de noroi, sfâşiate, de nerecunoscut. Hainele acestea de duminică, prăpădite din pricima holongărilor, le mai regretă şi astăzi oamenii din Roşia-Montana.
   Deaceea, când pe crestele munţilor dinspre sjud apar în unele seri lumini misterioase, oamenii din sat le privesc ca^pe ceva de neajuns, un lucru de dincolo de realitate. Holongării/ se gândesc ei. Şi pleoapele le cad grele de somn.
   Viaţa la Roşia-Montama curge mai departe, gravă, profundă. In fiecare dimineaţă, la ora
Munţii de dur
101
cinci încep să se zărescă pe munţi felinarele minerilor cari se îndreaptă spre împărăţie, sau spre celelalte mine. O oră mai târziu, ei se află în măruntaiele- -adânci ale pământului, aplecaţi peste, daltă, sfredelind în piatră, tot mai la fund, tot mai adânc, pe sub stâncile care îi apasă şi îi strivesc. Bubuituri de dinamită sgudue mina din temelii / şi oamenii rămân cu felinarele stinse într’un întuneree de iad, spăknântător.
   In,minele particulare, oamenii cu feţele mari, osoase, pătrund până în fund de tot, numai cu sacul în mână, îl umplu cu minereu şi se întorc la suprafaţă, drum îngrozitor de greu, prin galerii strâmte pline de întuneree şi noroi, mereu cu sacul în spinare.
   Spre seară minerii ies pe gura băii, pământii, cu feţele supte, fiecare cu felinarul în mână. De jur-împrejur munţii vulcanici, roşiatici, roşi de lepră.
   Şi pe uşa unei cârciumi, un afiş scris cu mâna:
   Sâmbătă 2 Februarie de către seară.
   Poftiţi la balul minerilor din Roşia-Montana.

                 CUPRINSUL
                      I. URMAŞII LUI HORIA
                                                        Pa g.
Munţii Apuseni......................... 9
O femeie mănâncă un măr............... 16
Sărăcia din Ţara Moţilor . • ........ 20
Un om a trecut peste munţi............ 27
Viaţa în ţara Moţilor................. 36
In nopţile cu lună, femeile torc cânepă ... 40
                       II. MUNţll DE AUR
Roşia-Montana......................... 49
La împărăţie.......................... 60
' Aur ! Aur !........................  72
Vercheş şi Câinele...........\ . . •        84
Holongării • • . . ................... 95
           Geo Bogza — Ţara de Piatră Ed. I Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1951, 101 pagini. Ft. 122X190 mm. Lei 36. — Centrul Poligrafic Nr. 2, Subunitatea E.Dat în lucru 28.VIII.1951. Bun de tipar G.X.1951; Hârtie ziare de 52 gr.|m.p. ft. 76X98| ?8,7. Tiraj 10000 ex. Coli dc tipar 3,25; Colj de editură 4,7. Autorizaţia de tipărire 489911951.
                       Indicele de clasificare pentru bibliotecile mici 8 R.