NOTA AUTORULUI
Prezentele Pagini Contemporane cuprind textele revizuite de autor ale unor scrieri apărute între 1944—1956 în diferite volume, broşuri, reviste şi ziare.
I	PE URMELE RĂZBOIULUI
IN MOLDOVA
II	OAMENI ŞI CĂRBUNI
ÎN VALEA JIULUI
III	IN IUGOSLAVIA
IV	PORŢILE MĂREŢIEI
V	MERIDIANE SOVIETICE,
VI	TABLOU GEOGRAFIC
VII	CHINA ADORATĂ
VIII	IN FAŢA ATOMULUI
IX	PAGINI SOLEMNE
X	PAGINI DE PRESĂ
XI	PAGINI LITERARE
XII	PAGINI DE POEZIE
S80$
GEO BOGZA
PAGINI CONTEMPORANE
1944—1956
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
LINIA CAZEMATELOR ŞI A BORDEIELOR
D intr-un hotar în altul al Moldovei, de la marginea munţilor şi pînă la Prut, se întinde prin judeţele Baia şi Iaşi fosta linie a frontului. E o fîşie de iluzii de beton, cumplit spulberate, iar de o parte şi de alta a ei sînge-rează încă rănile războiului. Cazematele alcătuiesc coloana vertebrală a uriaşului schelet care a fost frontul : o coloană vertebrală solid construită şi bine articulată, dar care sub marea presiune ce s-a exercitat asupra ei a cedat şi s-a rupt. Aşa cum se duc de la marginea munţilor spre răsărit, vertebrele ei, gigantice pe vremuri, iar acum sîărîmate, nu sînt lipsite de o anume măreţie* reuşind să impresioneze şi chiar să înspaimmte.
Kilometri după kilometri, într-o linie neîntreruptă şi greoaie, se zăresc cazematele : construcţii de beton az-vîrlite în aer, părînd măselele plesnite ale unui monstru gigantic. Blocuri întregi de piatră şi de fier au fost împroşcate, cu greutatea lor enormă, pe întinsul cîmpiei, şi gîndul porneşte spre miile de oameni care şi-au văzut deodată pămîntul dispărînd sub ele, fără să ştie în cit timp şi cu cîtă trudă au să le poată îndepărta, redobîn-dindu-şi dreptul milenar de a semăna şi culege.
10
GEO BOGZA
în faţa cazematelor, complectînd linia frontului, e şanţul anticar. Şi el merge în linie dreaptă de la un orizont la altul, coborînd şi urcind dealurile, lăsînd într-o parte şi alta satele şi pădurile, ducîndu-se mereu mai departe, adînc, misterios şi plin de o grea singurătate. De pe marginea acestui şanţ fără sfîrşit, săpat de-a latul Moldovei, destinul oamenilor din generaţia noastră şi din această parte a lumii pare al unor furnici blestemate, care doar pentru război s-au strîns pe şantiere atît de uriaşe. Acum, rodul trudei lor colective leagă o margine a cerului de alta, într-un fel gigantic şi în acelaşi timp dezolant.
Unde sînt oamenii care cu un an în urmă au forfotit pe aici ? Acolo unde şoseaua Roman-Iaşi se întretaie cu linia cazematelor, la marginea de nord a satului Strunga, prima cazemată de lîngă şosea, pe un dîmb înalt de numai cîţiva metri, e înconjurată de şapte cruci mici do lemn, atît de mici, încît abia se zăresc dintre buruieni. Dar alţii n-au avut parte nici de atît. împrăştiate pe pă-mînt, printre blocurile de beton ale cazematei sfărîmate, albesc, în plină lumină a zilei, unu, două, trei, şi mai departe al patrulea, patru cranii omeneşti. Scheletele se zăresc şi ele, printre pietre şi buruieni, înşiruiri de oase în ordine anatomică : braţele terminate cu falangele subţiri ale degetelor, coastele, oasele late ale şoldurilor şi acelea lungi şi groase ale picioarelor. Două dintre schelete mai au pe ele pantalonii, a căror culoare kaki încă se mai deosebeşte de a pămîntului.
Din locul acesta unde patru capete omeneşti şi-au pierdut ochii şi părul şi carnea, sub lumina soarelui, şi n-a mai rămas din ele decît craniul alb, la fel cu bolovanii smulşi din zidurile cazematei, nu erau pînă la marea şosea Roman-Iaşi, decît douăzeci de metri. De acolo, linia cazematelor cobora într-o vale largă, şi pînă departe la orizont se vedea şirul de blocuri albe, sfărîmate. Pentru cîte schelete vor fi albind în lungul ei, tot mai
PE URMELE RĂZBOIULUI ÎN MOLDOVA
11
departe, în adîncime, păru în clipa aceea că nu va fi niciodată măsură.
*
Cazematele şi şanţul anticar nu sînt decît coloana vertebrală a groaznicului monstru care a fost frontul. Bătălii s-au dat de o parte şi de alta a ei, pe suprafeţe întinse, prefăcînd satele în cenuşă. De la marginea munţilor şi pînă la Prut se întinde o fîşie nu numai de cazemate sfărîmate, ci o largă fîşie de ruină totală : podurile de peste ape aruncate în aer, satele pîrjolite şi pustii, casele arse pînă în temelii, sfărîmate de obuze şi ciuruite de gloanţe. Dar dacă ar fi fost numai atît ! Nenorocirile cele mari abia încep. întorşi acasă din refugiu, numai cu ce aveau pe ei şi cu o vită sau două, oamenii au vrut să se apuce de treabă. Dar pe cînd încercau să are, boii le-au sărit în aer. Şi vacile au fost sfîr-tecate, în timp ce păşeau liniştite pe cîmp, întinzînd botul după iarbă. Iar oamenii şi-au dat seama în felul acesta tragic că pămînturile lor, la care se întorseseră, nu le mai aparţin. Erau ale morţii. Zeci de mii de hectare în judeţele Baia, Iaşi şi Neamţ. Astfel s:a dezvăluit lumii de aici, înfricoşate, această mare realitate pe care războiul a lăsat-o în urma lui : pămînturile minate.
Pe un vast teritoriu la nord şi la sud de marea linie Iaşi, Podul Iloaiei, Tîrgu-Frumos, Paşcani, satele sînt străbătute de tranşee ale căror şanţuri, scurmate parcă de cîrtiţe, trec printre case, prin curţi şi prin grădini, prin cimitire şi pe lîngă biserici. Din loc în loc, asupra lor a căzut o ploaie de obuze sau de bombe. Pămîntul e răscolit pe mari întinderi şi presărat cu cratere rotunde în care s-a adunat apa ploii.
Şi într-o parte şi în alta a drumului care duce spre sat schelete de cai se înşiră prin şanţuri. Acesta e de altfel un aspect al tuturor drumurilor din Moldova. De-a
n
GEO BOGZA
curmezişul şoselei, obligînd căruţele să-i dea ocol, zace cîte o ţeavă de tun. Ceva mai departe, la cîţiva metri în cîmp, o armonică uriaşă de tablă, avînd în jur cîteva evantalii, tot de tablă : rămăşiţele unui avion. Gropile de obuze, pline cu apă, sînt cu sutele. In apropierea satului e o îngrămădire haotică de ţevi de tun, de che-soane sfărîmate, de caroserii de camioane, în mijlocul cărora tronează, din loc în loc, grele, enorme şi ruginite, tancurile. Aşa cum în încăperea unde s-a comis o crimă se vede din prima clipă gaura din fruntea celui ucis, tot astfel pe cîmpul acesta, în masa de fier a tancurilor distruse, se zăreşte numaidecît plaga făcută de obuzul antitanc. Unele sînt lovite drept în frunte, şi rana pare ochiul orbit al unui ciclop. Altele au primit lovitura dintr-o parte, uneori cîte două, una lîngă alta. Sînt unele care în afară de aceste răni mortale, mai au nenumărate urme de proiectile pe lîngă şenile, asemeni unor porci mistreţi p^ care înainte de a-i lovi glonţul vînătorilor, cîinii i-au muşcat îndelung de picioare.
între aceste cimitire de fier, ale unei puternice şi orgolioase armate, bietele sate ale Moldovei sînt uneori atît de distruse, încît urma lor abia se mai cunoaşte. Cîteva grămezi mici de moloz, risipite ici şi colo pe întinderea pămîntului, dîndu-i înfăţişarea locurilor virane din preajma marilor oraşe, pe care se descarcă gunoiul. Dar aici, fiecare căruţă de moloz reprezintă tot ceea ce a mai rămâs dintr-o gospodărie. O movilită de bulgări mici de pămînt, printre care iarba a şi început sa crească. Acolo unde a fost şcoala din Moţca, pe vremuri acoperită cu ţiglă, locul e încă roşu. Dar nu se vede o singură ţandără mai mare ca o alună, în tot acel dreptunghi de sfărîmături de cărămidă, deasupra cărora pare că a jucat o turmă de tauri. N-au fost decît oamenii rămaşi fără adăpost peste iarnă, care au smuls din clădirea ruinată a şcolii fiecare cui, fiecare jumătate de cărămidă ce le putea fi de folos, scormonind-o ca pe o
PE URMELE RĂZBOIULUI ÎN MOLDOVA
13
grămadă de gunoi. Şi din casele lovite de obuze a fost luată pînă şi ultima surcică de cei ce voiau să-şi refacă propriile locuinţe. Aşa se explică înfăţişarea lor de acum, de mici grămăjoare de moloz. Obuzele n-au făcut de-cît să le disloc^ ; mîinile oamenilor, aflaţi în aprige nevoi, au desăvîrşit ruina. Şi astfel, războiul îşi arată cealaltă faţă, mai stăruitoare şi mai greu de vindecat: a lipsurilor care vin în urma lui, de neînchipuit.
Dar libertatea pe care şi-au luat-o oamenii de a smulge de oriunde ceea ce le era necesar pentru aşi salva viaţa, n-a putut să-i ducă la mare lucru. Din rot ceea ce au strîns de prin ruine, abia au putut să-şi înjghebe nişte bordeie în care au trecut iarna, răbdînd de foame şi murind de tifos exantematic. Un sat de bordeie pe vatra fostului sat, e tot ce poate fi mai înfricoşător şi fantasmagoric. Dar e o realitate a Moldovei.
Uneori, în preajma acestor stranii aşezări omeneşti ceva se zăreşte Ia marginea drumului, ţi se pare că te înşeli. şi nu-ţi vine a crede. Chiar aşa ? Nu, nu e cu putinţă. Şi totuşi, iată, e cu putinţă. Din lutul galben al tranşeei surpate se ridică două mîini omeneşti. Şi dincoace, bulgărele acesta cenuşiu e un cap îngropat numai pe jumătate. Acum se ghiceşte şi restul trupului, acoperit de pămînt. Nici pe mîini, nici pe craniu carnea n-a putrezit de tot; pielea uscată şi pămîntîe pare a unor moaşte. Mîinile, despărţite de restul trupului prin straturi de pămînt prăvălit, stau singure pe malul tranşeei, cu degetele întinse, ca pe claviatura unui pian. Cum i-o fi fost faţa ?
Poate ţinuse în mină o mitralieră şi a murit trăgînd ultimul glonţ. Nici un an nu e de atunci. Războiul s-a dus mai departe, s-a sfîrşit. Dar el a rămas aici, cu capul înfundat pe jumătate în. pămînt (ciim milioane de capete sînt înfundate în clipa aceasta în perne) şi cu mîinile întinse pe deasupra lutului galben, ca şi cum ar încerca
14
• GEO BOGZA
să mîngîie prin somn ceea ce nu va mai putea atinge niciodată : alba nălucă a vieţii.
*
Desigur, moartea e întotdeauna zguduitoare ; dar să ne întoarcem acum în rîndurile celor vii, să ne învingem strîngerea inimii şi să pătrundem în sat. Cînd a: mai putut impresiona moartea vreodată, atît de violent şi dramatic, ca viaţa, prin formele pe care le-a luat aici ? Printre copaci smulşi de obuze, sfîrtecaţi de sus pînă jos, cu crengile arse, oameni pe jumătate goi trec într-o parte şi alta, într-un tablou halucinant. Undeva, mai departe, un întreg grup de arbori carbonizaţi îşi ridică spre cer cioturile negre, ca un sinistru fundal al vieţii ce se desfăşoară aici.
In vatra satului, umbrită pe vremuri de copaci, oa^ menii s-au întors şi şi-au săpat bordeie în pămînt. Un cuib al celei mai negre sărăcii, înconjurat de urmele sinistre şi purulente ale războiului. Din tot satul nimici n-a mai rămas. Intr-un singur loc, peretele unei case stă în picioare, intact şi văruit — în timp ce în jurul lui totul e una cu pămîntul — ca un ecran de cinematograf, montat între ruine şi copaci scheletici. Pe acest ecran se proiectează de şapte luni, fără spectatori, viaţa oamenilor din lugubra aşezare. Iarna, mai mult de jumătate au fost bolnavi de tifos. Nicăieri n-a putut inspira mai multă teamă păduchele exantematic, ca în acest loc fia--gelat, unde chiar pămîntul dintre bordeie e purulent şi hidos.
între scheletele negre ale copacilor şi acelea albe ale cailor din şanţuri, oamenii povestesc viaţa lor de peste iarnă. Pe morţi abia au dovedit să-i îngroape ; n-aveau putere să sape gropile, iar la spital n-au putut duce nici un bolnav ; în tot satul nu se mai afla decît un cal.
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
15
Am văzut pe marginea drumului, calul. Cei care zăr ceau prin şanţuri păreau mai puternici. Acesta era o sperietoare. închipuiţi-vă o scîndură mai groasă, căreia i s-au pus patru beţe dedesubt. Pielea era jupuită, roasă, sîngerîndă, şi atît de întinsă pe oase încît tot calul părea o mumie. Totuşi, cu acest cal, înaintînd zece paşi, lăsîndu-1 să-şi mai tragă sufletul şi înaintînd alţi zece paşi, la fel cu sute şi sute de cai de pe drumurile Moldovei, — care alături de cîte o vacă sînt puşi în primăvara aceasta să tragă plugul, — oamenii au colindat toată Iarna satele mai avute. Fără calul acesta, se prăpădeau de tot. Şi bietul animal, ulcerat şi scheletic, pare un erou al speţei lui care a adus oamenilor, întotdeauna, uriaşe servicii.
—	Ce aţi mîncat peste iarnă ? întreb şi aici ca în atîtea alte locuri.
—	Pămînt ! răspunde o femeie de la marginea grupului şi deschizînd pumnul arată o bucată de pămînt din care,şi muşcă începînd să-l mestece.
—	E ţigancă şi cam nebună, spune stăpînul calului. S-au mai găsit grăunţe, cîte o mînă de boabe, cîte o mînă de fasole... Dar văzînd că restul oamenilor nu-1 sprijină prea mult în această dezminţire, îşi lasă greutatea trupului de pe un picior pe altul şi adaugă cu glas domol : — De, cîte una, aşa, vreo văduvă fără nimeni, s-o mai fi întîmplat... cîte nu s-au văzut în vremea asta...
Fu un lung timp de tăcere. Oamenii se priviră unii pe alţii. Apoi, stăpînul calului reluă firul meditaţiilor sale :
—	Cîte nu s-au văzut în vremea asta... Iaca eu. haina pe care o am pe mine am luat-o de pe un mort. Era un soldat neamţ, la marginea pădurii. Ce era să fac, dacă nu mai aveam ninica ?
De data aceasta, ceilalţi oameni îşi dau aprobarea lor mută. Şi abia atunci se vede că în puţina lor îmbrăcă-
16
GEO BOGZA
minte mulţi au folosit cîte ceva din fala de pe vremuri a armatelor germane. Femeile mai toate poartă, ca pe o uniformă, cămăşi din pînzele de camuflaj ale nemţilor, cu mari pete verzi şi galbene, încît trupul lor pare al unor lăcuste uriaşe. Un moşneag mustăcios, năuc şi surd, are în cap, în locul căciulii, o capelă verzuie, reamintind miliţienii războiului din 1916.
—	Dar unde i-aţi găsit pe nemţi ?
—	Oho, în pădurea Soci... la carele arse. Sînt şi acum acoio, neîngropaţi, cîteva mii. Cînd te apropii, sar minele. Dar noi tot ne-am dus. Au pierit pe toamnă vreo doi băietani. Nu ne-am fi îmbrăcat cu haine de pe hoituri. Dar ce era să facem, dacă nu mai aveam ninica ?
Ninica I
In timpul războiului din Spania, vizitîndu-1 pe preşedintele republicii, într-o reşedinţă a acestuia prin ferestrele căreia se zărea frontul din Sierra Guadarrama, Jean Richard Bloch povesteşte cum în faţa unor flăcări care o dată cu venirea serii începuseră să pîlpîie la poalele munţilor, buzele lui A.zana rosteau cu un fel de deznădejde, reţinută şi tragica: Nada, nada (nimic, nimic) şi parcă toată drama poporului spaniol era cuprinsă în exclamaţia aceasta.
Acum, pe pămîntul pîrjolit al Moldovei, cuvîntul acesta e rostit cu aceeaşi deznădejde. L-am auzit de pe sute de buze arse de bărbaţi şi de femei. Ninica. Ei toţi nu mai aveau ninica : nici case, nici haine, nici rude. Ninica. Pe cînd în celelalte părţi ale Moldovei grădinile sînt grele de florile albe ale merilor, iar pe întinsul ogoarelor tractoarele înaintează ca într-o apoteoză, pe fîşia de pămînt, îngustă dar amarnică, prin care a trecut linia frontului, oamenii sînt cuprinşi de o mare deznădejde în faţa ruinei totale ce-i înconjoară. Ei au răbdat, s-au chinuit, au sîngerat, şi mulţi au murit, din pricina lui ninica. Nu mai aveau ninica. Şi de la acest neant, ma-
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
17
terial.şi sufletesc, totul putea porni. Şi tifosul exantema-tic, şi deznădejdea, şi haosul.
— Ni s-o prăpădit în război tăte şeie. Amu nu mai avem ninica. Auzi, domnule, ţipă femeile din satul acesta, mai înverşunate şi mai patetice, noi nu mai avem ninica. NINICA ! — şi izbesc pămîntul gol, cu piciorul lor gol.
Sunetul care iese din lutul uscat pare că spune şi el : ni-ni-ca... şi în felul acesta sună pămîntul, şi inima oamenilor, pe fîşia de ţară prin care a trecut marea linie a cazematelor iar acum trece linia şi mai mare a bordeielor şi a mizeriei.
2
c. iso m
CUM SE ŞTERG URMELE RĂZBOIULUI
■A.
In comuna Erbiceni din judeţul Iaşi, cam la cinci kilometri nord de Podul Iloaiei, puţin timp după întoarcerea din refugiu, într-o duminică, pe cînd toţi oamenii se aflau la slujbă, ceva a vîjîit, prin. aer şi un obuz venit pe deasupra caselor a făcut explozie nu departe de biserică, fără să omoare pe nimeni. Pînă în prînz, adevărul asupra acestei întîmplări neobişnuite fusese aflat. Cîţiva copii găsiseră afară din sat, la marginea pădurii, un tun.
In primăvara aceasta, cînd s-a serbat în acelaşi timp sfîrşitul războiului şi ziua independenţei, ce a plutit pînă spre miezul nopţii pe deasupra satelor umile şi ruinate, de-a lungul cărora a fost frontul anul trecut ? Splendide jocuri de artificii, şi albe şi roşii şi verzi, ţîşnind în aer asemeni unor copaci de fosfor, de s-ar fi putut crede că e vorba de o metropolă care serbează victoria, iar nu de nişte biete sate năruite. Tot copiii, bineînţeles, au fost autorii acestui mare joc de lumini, peste mizeria şi întunericul unei regiuni în care gazul costă 600 de lei kilogramul şi e folosit numai împotriva păduchilor. De altfel, pentru asemenea jocuri ei nu aşteaptă neapărat un prilej festiv. Stăpîni pe mari can-
PE URMELE RAZI-'OI ULUI IN MOLDOVA
19
tităţi de artificii, a căror mmuire au învăţat-o, le fac să izbucnească deasupra satelor, ori de cîte ori au poftă, reînviind feeria de odinioară a nopţilor de război.
Toate acestea şi încă multe altele sînt cu putinţă pentru că în zona frontului au rămas enorme cantităţi de material de război, împrăştiat pe vaste suprafeţe, iar oamenii, cînd au revenit acasă, au avut deodată atît de multe de făcut, încît a fost peste puterile lor sâ-1 strîngă pe tot. Cîmpiile din jurul gărilor sînt o masă compactă de tancuri sfărîmate ; în lungul liniilor ferate se înşiră stive întregi cu lăzi de muniţie netrasă ; prin tranşeele acoperite cu bălării care străbat dintr-o parte în alta Moldova, se mai găsesc şi acum grămezi întregi de gloanţe, lăzi cu obuze, intacte şi lustruite, în afară de sute de căşti metalice la care nimeni nu se mai uită. Şi au trecut peste linia frontului aproape trei anotimpuri. Ce va fi fost atunci în toamnă, cînd oamenii s-au întors acasă ? Fără îndoială* copiii acestor sate vor avea artificii să serbeze, printr-o noapte feeric luminată, chiar sfîrşitul războiului cu Japonia.
Dar nu obuzele, granatele şi cartuşele îi înspăimîntă şi-i nenorocesc pe oameni, ci minele. De dimineaţă pînă seara, aerul e zguduit de explozii al căror ecou se duce vuind peste dealuri, în timp ce pe deasupra lor vine ecoul altor explozii, îndepărtate. Pot fi pionierii care au azvîrlit un focos în apa Şiretului să prindă peşte, dar poate a fost un tractor care a dat peste mina fatală şi a sărit în aer, sau o pereche de boi care trăgeau plugul şi au avut aceeaşi soartă, dimpreună cu omul care îi mina. Pentru că toate aceste nenorociri au loc în fiecare zi, de cel puţin patru, cinci ori, pe fîşia de pamînt dintre Prut şi marginea munţilor prin care a trecut cu un an în urmă linia frontului. Spitalele sînt pline cu sute de răniţi, bărbaţi şi copii, cu picioarele, cu mîinilo 2*
20
GEO BCGZA
sau cu obrazul sfărîmate de explozia minelor ; şi nu e mic nici numărul celor care au murit pe loc.
★
rAtît de ciudate şi uluitor diferite pot fi formele în care moartea îşi pîndeşte victimele I în aceste sate, în aceeaşi familie chiar, unii au murit de tifos exantematic, iar alţii sfîrtecaţi de mine. Pe unii i-a muşcat, cît o înţepătură de ac, o abjectă insectă ivită din murdăria şi din mizeria războiului şi s-au stins după săptămîni de chinuri, delirînd ; alţii au murit într-o secundă, pulverizaţi de explozia unei cutii plate şi rotunde, fabricată în serie de marile uzine de armament. Pe lingă un păduche exantematic, scîrboşenie minusculă, ce diferită pare cutia metalică a minei ! Şi totuşi, şi mina şi păduchele nu sînt decît acelaşi prilej morţii de a rînjî, pe care războiul I-a lăsat în urma luL
Satele de pe linia frontului au cunoscut îndeajuns, şi muşcătura perfidă a păduchelui exantematic, şi explozia năprasnică a minelor. De zece luni, de ciad oamenii s-au întors din refugiu, au tot murit prin spitale sau au sărit în aer, deasupra unor pămîntuii blestemate.
Cu un an în urmă. linia frontului mereu s-a schimbat între marginea pădurii şi a satelor, şi uneori chiar în cuprinsul lor, şi de fiecare dată întinderi mari de pămînt au fost semănate cu zeci de mii de mdne de tancuri, şi cu sute de mii de mine de infanterie.
„Minele de infanterie", atît de cunoscute oamenilor din Moldova, sînt o născocire simplă şi drăcească în acelaşi timp. Au forma şi dimensiunea unor cutii de conserve, prin al căror capac răzbat şi se ridică în aer trei antene subţiri, ca trei fire zburlite de mustaţă. E destul ca una din ele să fie atinsă pentru ca mina să
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
21
facă explozie. Oamenii nu sînt omorîţi întotdeauna, de multe ori se aleg numai cu degetele rupte sau, dacă au stat aplecaţi, cu obrazul sfărîmat. în schimb, mii de iepuri şi-au găsit moartea în cîmpiile semănate cu mine de infanterie. Aventura de a vedea un iepure traversînd şoseaua şi avîntîndu-se pe cîmp pentru a sări după cîţiva metri în aer, fără a îndrăzni să te apropii de neaşteptatul vînat, 'se poate întîmpla oricui, în primăvara aceasta, pe drumurile Moldovei.
Mii şi mii de hectare sînt semănate cu mine de infanterie. Doar mustăţile le ies la suprafaţă şi sînt Confundate, chiar de cei mai ageri ochi, cu firele de iarbă. Care, cînd va fi atins, te va sfîrteca în bucăţi ? Uneori, numai vîntul e destul pentru a mişca antenele., şi mina trosneşte singură, pe întinderea pustie a cîm-piei, de parcă s-ar plimba pe acolo dracul. Acesta e haosul exploziv,N între ale cărui hotare însîngerate sînt nevoiţi să trăiască oamenii de pe fosta linie a frontului.
Pe toată lungimea ei, de la Prut pînă la marginea munţilor, echipe de pionieri lucrează la deplantarea minelor. De la aceştia, sute de copii au deprins meşteşugul, şi singuri se aventurează pe suprafaţa cîmpiilor minate. Ştiu să le descopere cu vergele de fier şi mai ales ştiu, ceea ce îi interesează cel mai mult, să demonteze focosul. Cu el prăpădesc peştii din cele trei mari rîuri pe care le au la îndemmă : Bistriţa, Şiretul şi Moldova.
Dar sînt regiuni prin care nu trece nici o apă ; acolo copiii scot minele pentru a le vinde focosul. E un om cam ciudat, care le cumpără; unul înalt, cu mustăţi mari, tot trece prin sate. Despre el se ştie cum trăieşte. Se bagă pe linia cazematelor, cu o traistă plină cu focosuri. Acolo sfarmă blocurile de beton armat şi scoate cîte o căruţă de fier pe care-1 vinde la potcovari. Oricît de puţine vite ar fi rămas, tot e nevoie maro de fier pentru potcoave şi pentru cuţitele plugurilor.
22
GEO BOGZA
Ca dintr-un cadavru de cal uriaş, aşezat de-a curmezişul Moldovei, trag oamenii din linia cazematelor, smulgînd tot ce pot smulge şi redînd astfel folosinţei comune materialele din care fuseseră făcute vertebrele marelui monstru al războiului.
Dar şi în sate mai depărtate, pe unde omul mustăcios nu umblă, copiii tot caută minele şi le deplantează. Pînă ce vor veni şi acolo echipele de pionieri, dacă pînă la urmă va mai fi nevoie, s-au apucat ei singuri, să cureţe pămîntul. Fiindcă adeseori, cum ieşeau din casă, le trosnea curtea sub picioare şi mureau, sfîrtecaţi, pe sub ferestre.
Cîte un soldat întors de pe front, care nu uitase cum trebuie să te porţi cu minele, n-a mai avut răbdare să vadă că zilele trec fără să se poată apropia de casa sau de pămîntul lui.' Şi, într-o zi, a pornit să-l demineze. Oamenii au stat deoparte, temători, dar copiii s-au apropiat. Şi de atunci, spitalele sînt pline de ei şi mulţi au murit. Dar fără să se sperie, sute de copii caută mai departe în zona frontului, eliberînd pămîntul hectar cu hectar, într-un amestec de joacă periculoasă şi de eroism, pe care năzdrăvanul povestitor din Humuleşti nu l-a putut prevede pentru copiii de azi ai Moldovei. Mulţi dintre ei, doar ai Moldovei. Tatăl mort pe front, mama de tifos exantematic.
*
Eroică este misiunea soldaţilor veniţi din alte părţi ale ţării pentru a şterge de pe pămîntul Moldovei, de multe ori cu preţul vieţii, urmele războiului. Atît de greu se şterg aceste urme 1 Dintre cei ce au venit toamna trecută şi au rămas peste iarnă aici, mulţi au murit de tifos exantematic. Cînd s-a desprimăvărat, au venit alţii, mult mai mulţi; şi ei s-au îmbolnăvit de
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
23
tifos sau mor în fiecare zi pe cîmpurile minate. Războiul s-a terminat; dar aici mereu duduie aerul de explozii, sîngele curge în şiroaie, iar pe drum trec căruţele cu cei răniţi, trase de cai slabi, cu o încetineală de melc. Din tot ceea ce ar fi fost bine să aibă, spre a le uşura viaţa, pionierii nu au decît foarte puţin. In primul rîrid, nu au cu ce să se mişte pe întinsul acestor pămînturi.
La Paşcani, o nouă echipă de deminare aştepta de două zile o ocazie cu care să meargă pînă la Mitoslă-veşti, la patruzeci de kilometri. Erau douăzeci de soldaţi, unii dintre ei destul de bătrîni, şi căutau tot timpul săpun cu care să-şi spele rufele. Arătau o supunere de copii faţă de şeful lor, care, el abia, era singur copil, un sublocotenent ce-şi primise gradul doar de o săptămînă. Era un băiat negricios şi slab, foarte vioi, cu sprîncenele mereu ridicate în sus a mirare. Abia ieşise din şcoală şi venise în Moldova, cu cei douăzeci de oameni, să demineze linia frontului. La cantina „Apărării Patriotice" primeau în fiecare zi mari porţii de mămăligă cu brînză. Cînd se aşezau la mesele lungi de lemn şi începeau să mănînce, descoperindu-şi capul tuns, aveau un aer atît de liniştit şi umil, încît păreau copii într-un orfelinat.
în a treia zi, un camion al Camerei Agricole i-a putut lua pînă la Moţca, la 15 km de Miroslăveşti. Bucuroşi, s-au căţărat cu grelele lor bagaje : bateriile aparatelor detectoare, şi lungile ţepuşe de fier care le dădeau înfăţişarea unor excursionişti cu alpenstockuri.
Cînd înspre seară camionul i-a lăsat în cîmp, la o răspîntie de drumuri, părea că vine sfîrşitul pămîntului. O trîmbă de praf se ridicase deasupra şoselei, la o mare înălţime, ca un balaur ameninţător ; iar dinspre munţi, pe valea Moldovei, veneau val-vîrtej, negri ca smoala, norii. Şoferul îi zorea să-şi dea jos mai repede bagajele să nu-1 prindă furtuna. Iar ei ? Ei nu aveau în faţă,
24
GEO BOGZA
pentru noaptea ce începea, decît cîmpia pustie. Acolo, îngrămădiţi pe marginea şanţului, şi-au petrecut prima noapte pe fosta linie a frontului, o noapte în care cerul i-a plouat cît a vrut.
Viaţa pionierilor pe aceste pămînturi, sărace şi primejdioase, e demnă de o epopee. Flămînzi, pentru că nimsni nu se poate sătura în aceste locuri, cu hainele rupte şi adeseori desculţi, ei se adăpostesc în cîte un bordei, lîngă celelalte bordeie, la marginea satelor pîrjolite. Din faţa lor, cîmpia porneşte nesfîrşită, pustie şi plină de primejdii, aşa cum se vede întinderea mării de pe ţărmuri. Mîine, în care punct, pe întinsul acestor vaste şi necunoscute suprafeţe, barca vieţii lor se va duce la fund ?
în zorii zilei, pionierii se trezesc, îşi iau sculele şi pornesc ia treabă, ca pescarii şi ca ţăranii. Înaintînd peste cîmp, răzleţi, mereu împungînd pămîntul, ar putea pare semănători. Dar acolo unde pun semn, nimic nu va creşte, ci e doar locul în care-i ascunsă mina, iar cei ce vin în urmă vor trebui să o scoată şi să-i smulgă focosul, cum i-ai smulge unei vipere colţii cu venin. Atunci mina devine o simplă tinichea, pe care o poţi lovi în batjocură cu piciorul.
Dar oare pionierii au descoperit toate minele ? Iată marea întrebare şi marele joc cu moartea. Ce grea răspundere poartă comandantul echipei, cînd vine în sat şi spune : „Pămînturile au fost deminate, puteţi băga plugurile".
Atunci, tractoarele sau plugurile ţăranilor ies pe întinsul cîmpiei. Şi deodată aerul bubuie şi boii sărmanului om sar în aer. Pionierii s-au străduit cît au putut. Dar numai atunci cînd trece fierul plugului, brazdă cu brazdă, poţi fi sigur că n-a mai rămas nimic în pămînt. Uneori, plugul scoate mina afară, ca pe o. buturugă. Dar
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
25
alteori, şî boii şi plugul, şi omul, şaT în aer. Toate tractoarele nimicite în primăvara aceasta, cîte două, trei pe săptămmă, arau pămînturi pe care pionierii le cercetaseră îndelung.
S-a scurs aproape un an de cînd minele au fost îngropate. Peste ele a venit bogata recoltă de buruieni a anului trecut şi detectoarele electro-magnetice nu mai pot fi de folos. Atunci înaintînd precauţi, pionierii împung pămîntul cu lungi ţepuşe de fier. Uneori, pot nimeri focosul. De aceea întind vergeaua în faţă, cît mai mult cu putinţă. Dar e , o muncă istovitoare, şi sudoarea le curge în valuri pe obraz.
Cînd se întunecă, se strîng de pe întinderea cîmpîei spre bordeie, şi iarăşi par pescari, întorcîndu-se cu bine în port. La gura bordeielor, ard focuri. Unii dintre ei fierb mămăliga. Treptat, toţi cei ce s-au întors se strîng în jur şi, aşezîndu-se pe pămîntul gol, încep să povestească. Faţa lor, sub pîlpîirea flăcărilor, e uscată şi pămîntie ; şi totuşi toate cîte le-au văzut şi le spun alcătuiesc o epopee.
★
In judeţul Baia, comandantul echipelor de pionieri este un locotenent tînăr, foarte palid. E poate de felul lui aşa, sau poate numai din pricină că el le află cel dinţii pe toate cîte se întîmplă. Atunci devine şi mai palid. în fiecare seară soseşte, plin de praf, cu vocea şi buzele uscate, şi începe să povestească stăpînit de emoţia vie a celui ce abia de o oră a fost martorul nenorocirii.
—	Era cel mai bun băiat pe care îl aveam. Mina era ruginită şi se vede că focosul înţepenise. Cîţiva încercau să-l demonteze. El singur s-a dus şi le-a luat-o din mină. Se vede că a fortat-o prea mult.
—	A murit ? întreabă cineva.
26
GEO BOGZA
—	Ce, domnule ! — şi buzele locotenentului schiţează o frîntură de surîs amar, în timp ce-şi adună pumnii ca atunci cînd vrei să iei în ei apă — n-a mai rămas din el decît o gamelă de carne.
în fiecare seară, povesteşte.
—	La Dolhasca, azi dimineaţă a sărit în aer un tractor. A murit şi un pandur.
într-un amurg ploios, îl găsesc într-un sat, în curtea plină cu noroi a primăriei, abătut şi mai palid ca oricînd.
— Astăzi a fost nenorocire mare. Mi-au murit trei oameni deodată, iar pe alţi doi i-am trimis la spital. Şi nu mai spune nimic în seara aceea.
Dar sînt şi zile cînd pionierii se întorc toţi teferi, după ce şi-au terminat eroica muncă.
—	Astăzi, spune atunci comandantul lor, am eliberat treizeci de hectare de pămînt. Oamenii au şi intrat cu plugurile.
Şi niciodată cuvîntul „eliberat" nu a părut că are un sens atît de limpede şi de concret.
★
Dar în afară de terenurile arabile, treptat eliberate, mai sînt vaste întinderi în care oamenii nu.îndrăznesc să pună piciorul. Ele ascund zeci de mii de mine despre care nimeni nu ştie cum au să fie scoase. Sînt pădurile în care s-au dat lupte şi în care sute şi mii de oameni stau neîngropaţi.
Două dintre aceste păduri le-am văzut. Mai întîi, la 12 lcm nord-est de Iaşi, pădurea de la Stînca, în mijlocul căreia, pe un deal, se află castelul Roznovanu, acum prefăcut în ruină. Atît de înfiorătoare e pădurea, încît nici păsările nu îndrăznesc să zboare pe deasupra. Copacii care n-au fost sfîrtecaţi de obuze sînt arşi de focul exploziilor, ca şi cum ar fi căzut asupra lor o
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
27
lungă ploaie de vitriol. Braţele pe care le ridică spre cer, contorsionate şi scheletice, fac din acel loc cea mai lugubră privelişte din cîte am văzut vreodată.
Drumul la castel e presărat intr-o parte şi alta cu rămăşiţe de muniţii şi cu cranii omeneşti care se inşii ă în şanţul şoselei, simplu, ca nişte bolovani rotunzi. Dacă stărui cu privirea, descoperi sub frunze restul scheletelor şi parte din îmbrăcăminte. Toate aceste se văd din mijlocul drumului. înăuntrul pădurii, cine a avut curajul să pătrundă ?
Şi abia de sus, de la castel, a cărui curte e plină de tancuri sfărîmate, se vede în partea cealaltă adevăratul miez al pădurii, tăcut şi înfiorător, în care cine ştie cînd oamenii vor îndrăzni să mai pună piciorul.
Mijloacele de identificare a minelor funcţionează foarte aesigur sau nu funcţionează de loc în cuprinsul pădurilor. Minele sînt îngropate printre copaci şi deasupra lor a căzut un strat gros de crengi uscate şi de frunze. Mai sînt apoi şi mine în cutii de lemn, pe caie detectoarele electrice nu le semnalează. Lungile ţepuşe folosite în cîmpie nu pot fi de nici un ajutor : oriunde încerci, se opresc, fie într-o creangă, fie într-o rădăcină.
La douăzeci de kilometri vest de Paşcani, începe pădurea Soci. înăuntrul ei erau cîteva mii de nemţi, cu tancuri. S-a dat acolo o bătălie şi oamenii spun că nici tancurile, nici nemţii n-au mai ieşit. De altfel, din şoseaua cea mare care străbate-pădurea, o cărare destul de largă duce pînă la mormanul de tancuri sfărîmate, iar oamenii au botezat locul acela „La carele arse“. Dar de-abia dincolo de el, într-o vale, pretutindeni minată, sînt morţii cei mulţi.
Mai spre marginea munţilor, sînt păduri în care oamenii spun că stau mormane întregi de nemţi neîn-gropaţi. După ceea ce am văzut cu proprii mei ochi, in cea mai imediată apropiere a marilor şosele, nu am nici
28
GEO BOGZA
un motiv să mă îndoiesc. De altfel, cînd pe cei răpuşi de tifos exantematic abia izbuteau să-i îngroape femeile, şi multe mureau la rîndul lor de foame sau de boală, cine în aceste urgisite sate moldovene ar mai fi avut timp să se gîndească şi la ceea ce se petrece în păduri ? Acesta a fost obrazul războiului, iar rînjetul lui se şterge anevoie,.
/
ORAŞE ŞI TÎRGURI NĂRUITE
Pentru noi, cei din Bucureşti, există o dată care a schimbat sensibilitatea noastră, reflexele noastre chiar, şi întreaga noastră viziune asupra războiului, adăugîndu-i un unghi catastrofa] şi apocaliptic: 4 aprilie. Pentru cine, din cei un milion de locuitori ai Bucu-reştiului, ziua aceasta nu înseamnă o dată care împarte istoria războiului în două ? Pentru oraşele din Moldova, 4 aprilie este o zi care nu spune nimic. în schimb, fiecare dintre* aceste oraşe are o zi a lui, de importanţă covîrşitoare, trezind în inima locuitorilor cea mai puternică rezonanţă şi împărţindu-le aproape tuturor viaţa în două. Pentru Botoşani e 9 aprilie, pentru Fălticeni, 12 aprilie. Atunci, alungîndu-i pe nemţi, au pătruns pe străzile lor primele unităţi sovietice şi un capitol nou a început în viaţa fiecăruia şi a tuturor în comun. Pentru Vaslui, data importantă nu e 23, ci 22 august. în dimineaţa acelei zile tunurile au bubuit deodată la marginile lui şi pînă seara, tancurile sovietice îl şi străbătuseră.
Capitala Moldovei are mai multe date, care trezesc sensibilitatea şi amintirile oamenilor : la 5 iunie, de exemplu, a fost un mare bombardament. O altă dată e duminica de 20 august, cînd a început marea ofensivă
30
GEO BOGZA
ce avea să ducă, în 48 de ore, la ieşirea Romîniei din război.
Şi la 5 iunie, şi la 20 august au murit mulţi oameni, dar pentru ieşeni alta e data care are în conştiinţa lor cel mai puternic ecou : 29 iunie. E o dată ce urcă piuă în 1941, şi oamenii au avut de trei ori pînă acum prilejul să o comemoreze şi să se înfioare. Atunci, la încheierea primei săptămîni de isterie provocată de începutul „cruciadei împotriva bolşevismului", a avut loc la Iaşi marele pogrom, care a aruncat asupra unei părţi din populaţie un doliu năprasnic şi umilitor ; iar asupra celeilalte, vina de a-1 fi comis sau ruşinea de a-1 fi îngăduit.
Cunoaşteţi desigur acea fotografie, de o banalitate exasperantă, ce se găseşte în cabinetele tuturor medicilor, reprezentînd un grup de interni, în halate şi bonete albe, suprapuşi în trei rînduri, unii în spatele altora, pe treptele spitalului, şi cu profesorul la mijloc. Pe o asemenea fotografie din casa unui Ynedic ieşean la care mă găseam într-o seară erau strînşi vreo douăzeci de tineri, cu figuri mai expresive sau mai şterse. Unul, părîndu-mi-se cunoscut, îmi îndrept degetul spre chipul lui.
— 29 iunie, rosteşte drept orice răspuns colegul lui care se afla lîngă mine. Cuprins de o bănuială, duc degetul pînă la capătul cartonului şi îl opresc apoi pe rînd în dreptul fiecăruia, în timp ce din dreapta mea aud mereu, ca o lovitură de ciocan în tîmplă : 29 iunie, 29 iunie, 29 iunie. La unsprezece dintre cei douăzeci de medici tineri stînd alături în halate albe, colegul lor rămas în viaţă a rostit doar atît : 29 iunie.
E o dată care pentru alte oraşe nu prezintă nici o însemnătate. La Bucureşti, în duminica aceea, s-a băut şi s-a mîncat mult, în fastuoase restaurante de vară, in faţa cărora se grămădeau duzini de limuzine, şi s a
PE URMELE RĂZBOIULUI ÎN MOLDOVA
31
ciocnit pentru rapida ocupare a Moscovei, despre care cei bine informaţi ştiau că e iminentă.
în seara acelei zile, străzile laşului cunoşteau un altfel de spectacol. Şi poate rareori o dată din calendar a însemnat atît de mult, pentru o întreagă colectivitate umană, ziua marii nenorociri, spre* care gîndurile se întorc mereu înspăimîntate, ca acest tragic şi funest „29 iunie“. De la această dată începe pentru ieşeni un alt curs al vremii şi o sensibilitate a lor, deosebită de a celorlalţi oameni.
Trei ani mai tîrziu, linia frontului, stabilită pentru multă vreme numai la cîţiva kilometri, cu bubuitul neîntrerupt al tunurilor şi cu marea ei tensiune, a sfîrşit prin a face din Iaşi oraşul în cuprinsul căruia cel mai mult au pîlpîit flăcările de tot felul ale războiului.
Cartiere întregi din capitala Moldovei sînt distruse. Strada Păcurari, de la un capăt la altul, nu e decît o succesiune de ziduri goale şi la fel nenumărate stiăzi din centru. Roşu şi negru sînt cele două culori care izbesc din toate părţile, stăruitoare, obsedante. Roşul mormanelor de cărămizi şi negrul zidurilor goale, dincolo de care nu se mai află nimic, ca decorul gigantic al unui film de dezastre.
Strada Copou, din centru şi pînă la grădină, e mai puţin spectaculoasă, dar la fiecare pas îşi arată rănile. Printre copacii răriţi de obuze şi de topoare, se zăresc ruinele vechilor case, din care atîtea reprezentau un stil şi o epocă. Una după alta au fost lovite' şi s-au năruit. Cîte o scară graţioasă, cîte o colonadă sau un fronton încearcă să evoce splendoarea de pe vremuri, liniştită şi neostentativă, a acestui cartier. E o altă dramă aici decît aceea din centru, iar regizorul, mai rafinat, îşi foloseşte mijloacele . cu discreţie. Porţile de fier,-scîrţîind în balamale ruginite, scot un suspin lung dintre aceste triste ruine. Dimineaţa chiar, cînd răsare soarele,
32
GEO BOGZA
şi la prînz cînd străluceşte în înaltul cerului, peste întreg cartierul dăinuie acelaşi amurg, din culori vagi* estompate.
Copacii grădinii Copou sînt atît de răriţi de obuze, încît par imaginea vegetală a cailor întîlniţi pe drumurile Moldovei, cei printre ale căror coaste puteai sa priveşti parcă dintr-o parte în alta. Aşa cum arată acum, e ca o radiografie a celei de pe vremuri, tare bolnavă. Doar teiul lui Eminescu a rămas întreg, ea un os vechi şi puternic, în acest schelet silvestru năruit.
Mai sînt şi alte vestigii ale trecutului care au rămas întregi, din marea furtună abătută asupra oraşului, şi supravieţuirea le încarcă de o şi mai mare şi simbolică frumuseţe. Teatrul Naţional, intact, şi Biserica Trei Erarhi, fără nici o zgîrietură. în maldărul de ruine al oraşului, ochiul întîlneşte ca pe o bijuterie rară, Biserica Trei Erarhi, cu altarul ei de marmoră albă şi cu in-, scripţia de aur de pe mormîntul lui Dimitrie Cantemir: „Aici întors acasă din lunga şi grea pribegie înfruntată pentru libertatea ţării sale odihneşte Dimitrie Cantemir, Domn al Moldovei, învăţat cercetător al trecutului romînesc".
* '
Dar dacă în Iaşi au fost atîtea care meritau salvate, ce s-ar fi putut salva, în Podul Iloaiei, de exemplu, sau în Tîrgu-Frumos, din care frumos n-a fost niciodată decît numele ? Umile şi mizere tîrguri moldovene, peste care s-a abătut urgia războiului, fiind aproape de ne^ crezut că le-a făcut această onoare, marea şi nesperata onoare de a le scoate din anonimat, punîndu-le în rînd cu c<^elalte oraşe ale lumii, pe ele, care suferiseră alit de mult de lipsa oricărei glorii. Acum, au gloria de a fi distruse, dar nu le mai poate folosi la nimic ; sute de alte oraşe sînt la fel.
Cu toate că lumea e plină de ruine, tîrguşoarele acestea tot merită să fie văzute. Pentru că, vedeţi, sînt
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
33*
ruine şi ruine. Sînt ruine imense, cum e Calea Griviţei în Bucureşti; sînt ruine sinistre, înfiorătoare, ca strada Cîmpineanu; sînt ruine măreţe, haotice, prăbuşiri de beton armat, ca la rafinăriile din Valea Prahovei ; sau ruine lugubre ca ale Iaşilor. La Podul Iloaiei şi la Tîrgu-FrumoSj ruinele sînt cum au fost şi tîrgurile acestea o viaţă întreagă : mizere, de deznădăjduit Nici grinzi de fier *ţîşnind din uriaşe mormane de moloz asemeni unor catarge rupte de furtună, nici blocuri de beton năruite, nici pereţi goi ridicîndu-şi spre cer cele cinci etaje ciî planşeurile prăbuşite ; nimic, din tot ceea ce ştiam că înseamnă distrugeri ale războiului.
Gloria de a fi fost bombardate şi nimicite n-a putut scoate sărmanele tîrg.uri moldovene din condiţia, lor din totdeauna : neimportanţa, puţinătatea, sărăcia şi umilinţa.
Drama pulverizării a sute de căminuri, distrugerea unei întregi aşezări omeneşti se înfăţişează ochilor sub forma unui biet morman de cărămizi, de cele mai multe ori de pămînt nears. Tot tîrgul se rezumă la cîteva grămăjoare cenuşii, făcîndu-te să crezi că o mînă de oameni cu cîteva roabe n-ar avea ce alege din ele în jumătate de zi. Aşa se înfăţişează ochilor ceea ce pentru mii de familii care pribegesc acum prin oraşe străine a însemnat pierderea întregului avut, distrugerea căminului. Din cele două forţe ce s-au înfruntat în aceste locuri, aceea năprasnică şi apocaliptică a* războiului, şi aceea lentă şi mizeră a provinciei, provincia a fost mai tare. Şi de multe ori, în felul în care se desfăşoară acum viaţa, tot provincia se arată mai tare. E o suverană care foarte greu va putea fi detronată.
Gu toate acestea, în Moldova se găseşte oraşul care stă cu mult în fruntea tuturor, ca proporţii ale distrugerii : Paşcani.. E ras de pe faţa pămîntului. Şi încă,
3 — Pagini contemporane
34
GEO BOGZA
trebuie să lie înţelegem asupra acestei expresii. Procentual, oraşul e distrus 80%. Dar pe cînd la Ploieşti şi în celelalte oraşe care au avut de suferit de pe urma războiului, mai sînt foarte multe case, străzi întregi şi, uneori, chiar cartiere neatinse, tîrgul acesta din Moldova, dintr-o parte în alta, e un morman de ruine. Se mai văd doar cîteva case, pe la margine, dar centrul, stradă cu stradă, casă cu casă, este literalmenfe şters de pe faţa pămîntului.
Pentru Paşcani, data cea mare a fost anul trecut, în ziua de 11 aprilie. Era într-o marţi, după duminica Floriilor. în duminica aceea, nemţii se tetrăseseră spre sud, lăsînd oraşul întreg. în gară avuseseră loc distrugeri atît de mari, încît tîrgul nu mai prezenta nici un interes. Ruşii sosiseră duminică seara, şi a doua zi au sfătuit locuitorii să se retragă spre nord. Unii au plecai, alţii nu s-au îndurat şi s-au încuiat în case, ori s-au ascuns în pivniţe. Toţi au pierit a doua zi către prînz, cînd a apărut aviaţia germană în valuri, azvîrlind o ploaie de bombe incendiare. în cîteva minute, oraşul a fost o vîlvătaie. Locuitorii satelor vecine spun că venea dogoarea pînă acolo. Zeci de cisterne cu benzină ardeau pe şosea. Cîţi oameni vor fi dispărut în acel incendiu de pomină, nu se poate şti. în orice caz, cărămizile acelea cenuşii, numai de pămînt, marea tristeţe a tîrgurilor din Moldova, nu se văd la Paşcani ; dacă vor fi existat, au fost arse în sfîrşit în uriaşul foc care în acelaşi timp mistuia oraşul.
Chiar astăzi, după atîta vreme, tîrgul încă mai pare un cuptor ce nu s-a răcit de tot. Privind mereu zidurile uscate şi arse, stradă după stradă, pe un pămînt uscat şi ars, unde nu se zăreşte nici un arbore şi nici un fir de iarbă, ci numai vîntul poartă praful roşu, îneeăcios şi iritant, al miilor de cărămizi sfărîmate, simtţi din nou dogoarea zidurilor inflamate, şi cerul gurii ţi se usucă de o sete care cu timpul devine năprasnică.
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
35
jos, în gară, din marile ateliere ale căilor ferate n-au mai rămas decît zidurile. Halele de montaj stau goale, ca nişte hangare sub al căror acoperiş nu s-au mai întors uriaşele quadrimotoare. între pereţii lor ai impresia că ar putea încape orice : şi un munte, şi un oraş întreg. Atît e de mare vidul provocat de lipsa maşinilor şi a miilor de oameni care pe vremuri au forfotit aici. E senzaţia acută a unui gol imens ; şi în cei două sute de metri, cît străbaţi aceste hale pustii, oboseşti şi devii năuc, mai mult decît dacă ai fi mers afară, între dimensiunile fireşti ale lumii, douăzeci de kilometri. Aceasta e forţa, aproape cosmică, a pustiului instaurat între zidurile marilor clădiri părăsite.
De altfel, nu e singura forţă cosmică din acest loc. Pentru că seara, din sutele de găuri de bombe care înconjoară gara, pline cu apă, milioane de broaşte încep să cînte. E un cor uriaş, al cărui cîntec urcă spre cer, neîntrerupt şi imens. Peste cenuşa atîtor ruine, stranii sub lumina bolnavă a unui sfert de lună, el urcă mereu, pînă ce pare vaierul acestui oraş distrus, către îndepărtata sclipire a stelelor.^
Atît de ciudată şi plină de imense evocări e noaptea aceasta ! Jos, în gară, din cine ştie ce depărtări ale stepei ruse, un tren sovietic a sosit, şi locomotiva lui şuieră din minut în minut, cu şuieratul ei gros şi profund, de sirenă de vapor care vrea să înlăture o primejdie. Numai locomotivele din Spania mai au un şuierat asemănător, reamintind dramele şi tensiunea vieţii marine. Sînt nouă ani acum, de cînd, acolo, în Spania, noapte de noapte am auzit acest şuierat trist şi prevestitor, între ruine asemănătoare. Exact nouă ani. începeau să cadă primele bombe asupra oraşelor. Şi de atunci au căzut mereu, iar aceste flori roşii şi inflamate ale ruinelor şi-au deschis coroana uriaşă şi sîn-gerîndă oriunde au fost oraşe şi oameni. Atîţi ani trişti şi îngrozitori I Iar acum, la capătul lor, între ultimele 3*
SG
GEO BOGZA
ruine şi cele mai desăvîrşite, mă întîlnesc din nou cu acest şuierat de sirenă de vapor, care atunci anunţa începutul. Acum, în sfîrşit, e sfîrşitul. Intre spaniolii ce au început atunci şi au fost înfrînţi, şi ruşii caie acum au tenninăt, învingători, sînt toate crimele şi toată zvîrcrilirea groaznicului monstru ăl hitlerismuiui, cel ce ne-a otrăvit viata şi ne-a stricat'tinereţea.
Peste ruinele oraşului, peste cînteciil uriaş al milioanelor de broaşte, şuierul de vapor al locomotivei urcă şi se întîlneşte în amintire cu ţipătul agonic din gările spaniole. Sub acest arc de triumf sonor, între ale cărui picioare e o deschidere de nouă ani, cîţi prieteni şi ciţi eroi îşi au mormîntul ?
Înfiorat, sub uriaşa lui boltă, un lucru mă întristează totuşi peste măsură : că oamenii acestui timp nu par de loc grăbiţi să vadă, redat prin cuvinte, patetismul şi tragicul epocii pe care am trăit-o.
Dar, în ruinele lui, oraşul n-a adormit încă. La lumina lămpilor de gaz, în bordeiele de Ia poăleîe dealului, sau în casele cîrpăcite, se fac planuri pentru un arc de triumf, pentru o serbare, şi se urmăreşte cu mintea itinerariul unui tren. El a plecat de mult din Tumu-Se^ verin şi mereu au venit veşti despre drumul pe care l-a urmat : a sosit la Craiova, a trecut prin Piteşti, a ajuns la Chitii^ şi a fost îndreptat în sfîrşit spre 'Moldova. Oamenii l-au urmărit tot timpul, cu mintea şi cu inima, cum zi de zi înainta în lungul ţării, cum se apropia tot .mai mult. A fost semnalat la Mărăşeşti, pe urmă la Adjud, într-o zi, două, în cel mult trei, trebuie să sosească. Şi printre ruinele oraşului, numai despre asta vorbeşte.
E trenul care aduce cei o mie două sitte de muncitori ceferişti, evacuaţi la Turnu-Severin. Atelierele din
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
37
vale îi aşteaptă. Dar mai ales îi aşteaptă oraşul. O mie două sute de oameni au să vină între aceste ruine, să le reînsufleţească. Şi toată lumea urmăreşte, cu mintea şi cu inima, apropierea trenului.
Oamenii îl simt venind, încărcat cu cei o mie două sute de ceferişti, înaintînd, apropiindu-se, sosind. Parcă un val de sînge proaspăt ar năvăli în arterele oraşului.
—	Să-i aşteptăm în gară, să luăm crengi verzi şi să facem un arc de triumf.
—	Seara, să dăm o serbare.
—	Ce fel de serbare ?
—	Cu muzică, cu dans.
—	Hei, da, bun i Dar de unde muzică ?
—	N-are-aface ! Găsim noi, aducem din altă parte.
—	La Fîntînele, sînt doi ţigani...
—	Dar în ce local ?
—• Cum, în ce local ?
—	Serbarea, dansul.
—	Fără local, în stradă, mai dăm cărămizile la o parte.
—	Se poate ?
—	De ce să nu se poată 1 Să le arătăm fraţilor, tovarăşilor care vin, că .i-am aşteptat cu drag.
—	Bun! Atunci aşa rămîne : serbare cu muzică şi dans. Domnule Geo Bogza, ce spui despre hotărîrile noastre ? -
—	Domnule primar, cred că are să fie foarte frumos !
[TIFOS, ŢĂRANI, ZIMBRI ŞI TRACTOARE
Spectacolul care cel mai mult îţi strînge inima pe 'drumurile Moldovei, şi îţi umple gura de gustul amar al mizeriei omeneşti, îl formează căruţele ce duc spre spitale bolnavii de tifos exantematic. Cum e cu putinţă această coborîre a fiinţei umane mai jos decît cea mai joasă treaptă a degradării şi a nenorocirii ?
Desigur, departe, în cîmpie, aerul mereu ^bubuie şi poate chiar acum un om a fost sfîrtecat de o*mină, în sute de bucăţi. Dar aceasta este o suferinţă atroce, violentă şi fulgerătoare, chiar şi pentru acei care au fost doar martorii întîmplării. Un om a încetat să existe, şi în urma lui n-a mai rămas aproape nimic. E o întîm-plare năprasnică, desigur, şi înspăimîntătoare...
Dar aceste cadavre vii, aceste fantome galbene cărora le ard ochii în cap de febră, aceste mumii fierbinţi, de care drumurile Moldovei sînt pline, reprezintă un chip mai greu de îndurat, al suferinţei umane, Cît de perfidă e înţepătura abjectului păduche şi cît de multe trepte obligă fiinţa omenească să coboare, înainte de a o acoperi cu apele negre ale morţii ! In odăile scunde, pline cu un miros acru şi greu, al caselor de ţară în care zac bolnavii de tifos şi în care doctorii intră cu senzaţia că trec pragul infernului, ochiului îi e dat să
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
39
se înfioare de cele mai triste înfăţişări pe care le poate lua biata făptură a omului. Aceşti duşi de pe lume şi rămaşi încă aici să se mai chinuiască, aceste oase ce nu pot fi îngropate, aceşti morţi care mai respiră încă... Aşa arată bolnavii de tifos.
Şi iată-i porniţi pe drumurile Moldovei, spre spitale. Acasă, mai erau cei patru pereţi între care trupul lor îşi găsea o perdea de penumbră. Acum, sînt sub ceiul liber, în plină lumină a zilei, pe drumuri nesfîrşite şi pustii. Dacă aţi văzut căruţele de gunoi trecînd pe străzile oraşului, închipuiţi-vă că s-ar putea să vă găsiţi o dată într-una din ele. muribunzi, pentru a vă înfiora cum trebuie, de soarta oamenilor pe care tifosul i-a secerat în Moldova. în căruţe prăpădite şi mizerabile, trase de cîte un cal scheletic, bolnavii sînt îndreptaţi spre spitale, acoperiţi cu o ţoală veche sau cu o plapomă neagră şi plesnită în sute de locuri, încît e aproape de necrezut că sub aceste jalnice învelitori nu se află o bucată de lemn putrezit, ci o fiinţă omenească. Constatarea că dedesubt e un om, e de fiecare dată zguduitoare. Şi încă, aceştia pot fi socotiţi privilegiaţii : cei pentru care s-a putut găsi o căruţă. în primăvară mai ales, s-a pus chinuitoarea întrebare : cu cei cîţiva cai din sat, ce să se facă mai întîi ? Să fie scoşi la arac, sau să se care cu ei bolnavii la spitale ? Uneori, căruţele cu bolnavi au plecat la trei noaptea, pentru ca la ziuă calul să fie înapoi, pentru munca de pe ogoare. Cît s-au luptat în primăvara aceasta ţăranii moldoveni cu boala şi cu lipsurile şi cum în acelaşi timp s-au străduit să-şi semene ogoarele, dovedeşte că oamenii aceştia rămîn ca întotdeauna, o mare forţă necunoscută şi tăcută a ţării.
Necruţătoare au fost loviturile pe care le-au primit şi, în acelaşi timp, neîntreruptă şi plină de eroism, truda lor pe ogoare.
AO
GEO BOOZA
Am văzut femei de şaizeci de ani împingând cu sapa pămîntul în tranşee, să le astupe. Am văzut făcînd aceeaşi treabă invalizi cu un singur picior, proptiţi în cîrjă. Şi am văzut un popă, ţăran la originea lui* mînînd tractorul.
*
Trenuri numeroase soseau din josul ţării încărcate cu grîne, şi oamenii se repezeau asupra lor, ca nişte păsări flămînde :
—	Nu le mîncaţi I Nu le mîncaţi, sînt de sămînţă, băgaţi de seamă, sînt de sămînţă... le striga în fiecare zi tînărul prefect al judeţului Baia. Iar oamenii înfo-metaţi, cu faţa suptă şi ochi mari, strălucitori, le luau în primire, făcînd un legământ solemn :
—	Nu vă fie teamă, nu le mîncăm, mai răbdăm încă ; le punem în pămînt, să avem ce mînea la iarnă. Grozav ar fi vrut totuşi ca din porumbul căpătat să facă o mămăligă mare, să se sature o dată. Cîţiva au făcut, dar au primit amarnice mustrări :
—	Nu vă daţi seama, ne pîndeşte foametea, sau nu sînteţi oameni conştienţi ?
—	Ba ne dăm seama, sîntem oameni conştienţi, răspundeau ţăranii cu mîndrie şi îndârjire. Şi totuşi, aceasta era o simplă replică, pentru că mai mult decît oameni conştienţi, ei erau oameni ai pămîntului, şi ceea ce îi îndemna în primul rînd să nu-şi lase ogoarele neînsă-mînţate era legătura lor cu pămîntul. I-am văzut şi mi-am dat seama. Nu conştiinţa unei primejdii îndepărtate, ci senzaţia imediată, fizică, venită din indestructibila lor legătură cu pămîntul, îi făcea să nu mănmce porumbul, ci să-l semene. între stomacul gol de foame şi pămîntul neînsămînţat, ceea ce producea în trupul lor, în oarnea şi în sîngele lor, mai multă suferinţă, nu era foamea, ci pămîntul neînsămînţat. Ogoarele rămase în paragină primăvara trecută îi cîii-
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
41
rmise mai mult decît propria lor foame. Aceasta e o lege cumplită şi măreaţă, integrînd ţăranii în marele ciclu al naturii, ca nucii şi ca merii, care între primăvară şi toamnă acoperă pămîntul cu încă un nud de roade. Cred că dacă vreodată ţăranii ar aria că pînă în toamnă au să moară cu toţii, în cine ştie ce cataclism şi nu vor mai avea nevoie de hrană, ei tot şi-ar însa-mînţa ogorul primăvara, tot astfel cum pomii înfloresc, chiar dacă stăpînul livezii şi-a pus în gînd să-i taie.
Şi că e aşa, o dovedeşte faptul că în primăvara trecută, pe cînd orăşenii îşi părăseau casele şi se refugiau, cu spaima apocalipsului, ţăranii rămîneau mai departe în satele lor, arîndu-şi ogoarele sub bubuitul tunurilor, fără să se îngrijească cine va culege recolta; tot astfel cum la Rădăceni, în zona pustie dintre cele două linii ale frontului, merii au înflorit şi au dat rod mai mult ca niciodată.
Dar pentru a-şi împlini în primăvara aceasta chemarea, ce mult s-au chinuit oamenii, recurgînd la ultimele resturi de energie, ale lor şi ale animalelor. Era într-un amurg cînd uşa prefecturii s-a deschis şi un bărbat scund, cu haina de târgoveţ, dar cu înfăţişare de ţăran, a făcut cîţiva paşi şi s-a oprit locului, rapor-tînd ca la militărie :
—	Să trăiţi, dom’prefect! M-am hotărît să pun vaca la plug I Era în această frază, şi deznădejde, şi o năprasnică energie, şi spaimă parcă. Şedea locului, înde-, sat şi hotărît, cu faţa unui om care pentru o cauză supremă renunţă la o mulţime de credinţe, şi e gata să comită un sacrilegiu. Căciula, cînd o ţinea strîns, cînd şi-o frămînta între degete.
—	M-am întovărăşit cu un vecin. Şi el are o vacă. Şi vă rugăm pe dumneavoastră să ne daţi un plug.
In acele zile, nimic nu-i era mai uşor prefectului să dea, decît pluguri. Contemplasem în ajun, nu fără emoţie, în gara Vereşti, o movilă întreagă de pluguri, so-
42
GEO BOGZA
site pe aceste meleaguri, din partea diferitelor sindicate din Bucureşti.
— Fără bani, le spunea prefectul celor care le căpătau şi întrebau de preţ, vi le-au trimis muncitorii. Cum să vă spun ? Parcă peste o rană care sîngera^e mereu, ar fi început să picure deodată un necrezut balsam. Aşa era în acele zile, cînd prefectul judeţului Baia împărţea pluguri ţăranilor prin sate. „Fără bani* vi le-au trimis muncitorii"...
*
Despre judeţul Baia se spusese toată iarna în Bucureşti că jumătate din populaţia lui ar fi pierit de tifos exantematic. Era o tristă şi înfiorătoare celebritate. Acum, prin sate, îi întrebam pe oameni, şi nu puteau spune o cifră exactă.
—	Să mergem în cimitir, să numărăm crucile noi, şi atîţia or fi, hotărau ei. Erau cîte o sută de cruci noi, şi uneori mai multe. Din pricina aceasta, unele sate păreau pustii. Mai mult chiar decît cele care fuseseră rase de pe faţa pămîntului, înfăţişarea acestora era lugubră. Tocmai pentru că erau întregi. întregi şi pustii. Nicăieri ca în cuprinsul acestor umile aşezări omeneşti, năpădite de bufniţe şi de bălării, războiul n-a părut că are un obraz mai atroce şi nemilos. Curtea unei gospodării de ţară lipsită de viaţă, fără oameni, fără animale, fără cîini care să latre, şi în care chiar cenuşa din vatră a fost spălată de apa ploilor, e tot ce poate fi mai trist, printre tristele privelişti rămase în urma războiului.
—	Unde sîrit ? întrebi pe unul din oamenii care trec pe drum.
—	Bărbatul a murit în război. Femeia s-a prăpădit de tifos. Copiii s-au împrăştiat. Pe unul din ei l-a~ sfiv-tecat o mină. Biografie scurtă şi năprasnică a mii de familii de ţărani moldoveni.
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
43
Şi iată, în satul acesta chiar, ivindu-se inevitabila în-mormîntare. Racla e purtată de un singur bărbat şi de trei femei. Bărbatul e un pandur, descoperit şi smerit în înfăţişare, dar pe sub tunică încordat ca un atlet, să poată duce din greutatea coşciugului cît mai mult. Femeile merg prin praful drumului în picioarele goale, ţinînd de capetele năsăliei cu amîndouă mîinile, intr-un efort total al întregei lor fiinţe care le înţepeneşte şira spinării, făcîndu-le să meargă mecanic. De sub basmalele răsucite le ies şuviţe de păr năclăite de sudoare, iar din obrazul imobil doi ochi ficşi şi încruntaţi privesc drept înainte. Femeia care ar urma să poarte coliva duce în mînă o strachină pe fundul căreia se află un pumn de boabe de grîu fiert, ca pentru hrana unei vrăbii bolnave, iar nu pentru un suflet de om.
Sub un soare arzător, fiindcă e ora două după-amiază, înmormîntarea se termină repede. Tot femeile au săpat groapa şi tot ele o astupă la loc cu pămint, în timp ce ultimul ecou al deşertăciunii deşertăciunilor se duce peste cîmpurile pustii.
Popa care a făcut slujba, un om tînăr, îmi spune :
— Acum e ora înmormîntărilor... Auzi dangătele ? în toată Moldova bat clopotele a mort... De şase luni, de eînd a început molima, în fiecare zi le aud.
Băteau în adevăr clopote a mort, într-o dungă, pînă departe spre Prut, şi pînă departe spre marginea munţilor. Adierea Vîntului mereu se schimba, ca atunci cînd e mistuită de flăcări o mare clădire şi-i aprinde pe rînd toate aripile ; şi în cumplitul incendiu sonor care mistuia văzduhul Moldovei, vîlvătaiele se stingeau cîteva clipe şi izbucneau apoi din nou, cu mai multă furie. Fiecare flacără care ţîşnea din bronzul clopotelor însemna un om mort, ars de viu, carbonizat în pîrjolul tifosului exantematic. Şi tot satul părea că suferă, neliniştit, sub valul acelor sunete, ca sub o ploaie de foc,
44
GEO BOGZA.
mistuitoare. Gustul pe care îl lăsau în gură era dintre cele mai amare.
Şi totuşi, ziua aceea avea să se termine altfel.
Să fi fost şase seara cînd în văzduhul Moldovei începură să răzbată altfel de sunete, şi toate urechile se ciuliră, atente. Dinspre miazăzi venea o vibraţie sacadată, un zgomot ritmic, industrial, o succesiune de mici explozii uscate, al căror ecou propulsiv cuceri în cu-rînd tot spaţiul satului.
— Tractoarele ! strigă cineva, tractoarele de la Ru-ginoasa ! Au terminat şi vin acum la noi. După cîteva minute tractoarele apărură la marginea satului şi înaintară pe drum, unul în urma celuilalt. Erau trei. închi-puiţi-vă nişte locomotive care putînd să părăsească liniile, ar apare deodată printre casele umile ale unui sat. Intr-atît erau de puternice ! Pămîniul tremura sub roţile lor, cei ce le conduceau erau şi ei zguduiţi de trepidaţia nestăvilită care, năvălind în cercul de dezolare ce înconjura satul, îl sparse, modiricînd într-o clipă raportul dintre oameni şi materie. Satul nu mai era acelaşi ca la prînz, plin de tristeţe şi cenuşă ; o forţă nouă îl străbaţea dintr-o parte în alta, ca apele unui fluviu, înviorîndu-1. Iii auz, undele sonore veneau vibrînd în ritmul motoarelor, iar dangătele de clopot din cursul după-amiezii se pierdeau, acoperite de noua realitate. Ca la înlocuirea unui domnitor despotic, de pe toate uliţele oamenii veneau, plini de curiozitate şi speranţă.
Trei băieţi de cîte douăzeci de ani ţineau manetele tractoarelor, trecînd printre cele două şiruri de oameni, ca la defilare. Faţa lor era numai dinţi, strălucitori şi albi, descoperiţi tot timpul de un rîs neîntrerupt şi exploziv, ca şi motoarele pe care le conduceau. Sub fruntea pe care le fluturau şuviţe de păr blond, ochii le
PE URMELE RĂZBOIULUI IN MOLDOVA
45
rîdeau de asemenea plini de o bucurie nestăvilită. Păreau că au îndrăznit ceva ce le-a reuşit pe deplin şi că acum întreaga lume e a lor.
Tractoarele s-au oprit. Băieţii au sărit jos şi au dat mîna pe rînd cu toţi cei ce se adunaseră în cerc : cu popa, cu pandurul, şi cu femeile care duseseră mortul la groapă şi în ochii cărora se aprinsese o nouă lumină. O lungă convorbire începu despre ceea ce avea să fie de a doua zi, pe toate ogoarele, de jur împrejurul satului.
în timpul acesta, spre munţi, soarele apunea printre două şiruri de nori, ca printre două armate de zimbri, gata să se încaiere. Culorile înflăcărate ale apusului ridicau într-o apoteoză trecutul acestei provincii, atît de lovită de urgia vremurilor. Dar tractoarele oprite în inima satului păreau şi ele nişte zimbri, pentru o stemă viitoare a acestei ţări, care va renaşte.
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN
VALEA JIULUI
\
INTRODUCERE
LA OAMENII DIN VALEA JIULUI
In vara anului, 1945, cu puţin înainte de sfârşitul celui de al doilea război mondial, cînd omenirea se afla la capătul unui lung şir de emoţii şi suferinţe, se produse un eveniment atît de extraordinar, încît încercările de pînă atunci ale războiului păliră, iar minţii omeneşti' i se deschise perspectivele unei ere fantastice, bazată pe dezagregarea materiei.
Mă aflăm, în acele zile neuitate de august, după un mare număr de ani, din nou pe malul mării şi, în foşnetul apelor ei, mintea mea îşi putu închipui în voie formele pe care le va lua viaţa;, în viitor. Dezagregarea materiei era o problemă spre care imaginaţia mea mersese întotdeauna plină de pasiune. Pe această plajă chiar, în verite de dinaintea războiului, privind nenumăratele trupuri omeneşti, unele tinere şi armonioase ca statuile greceşti, dar toate de carne şi de sînge, din protoplasma vie care poate simţi durerea şi a cărei viaţă poate fi întreruptă printr-o intervenţie dinafară, pri-vindu-le aşadar, şi ştiind că arsenalele din Europa fabrică ziua şi noaptea gloanţe de care aceste trupuri nu vor fi ferite,, o mare tristeţe mă: cuprindea în clipa cînd atenţia mea era chemată, şi se concentra- toată asupra 4
50
GEO BOGZA
unui fir de nisip, prins de marginea unghiei. De ce nu-şi folosesc oamenii, îmi spuneam, geniul şi forţa de care dispun, în actuala etapă a istoriei, pentru a declara altfel de războaie, acestui fir de nisip, de exemplu. Faţă de noua dimensiune pe care ar căpăta-o lumea, faţă de uriaşele rezerve de energie ce stau închise în acest grăunte, ce ţară, ce continent mai merită jertfa de a fi cucerite în limitele lor terestre, de banali kilometri pătraţi ? Cînd în unghia fiecăruia dintre noi, printr-un salt de perspectivă uriaş, dar care merită îndrăzneala necesară, nenumărate planete se învîrtesc în sisteme solare, pe care omul le-ar putea cuceri, însu-şindu-şi fantasticele lor teritorii I Acesta e războiul pe care oamenii din era noastră ar trebui să-l dezlănţuie !
Aşa mă gîndeam, şi aşa am şi scris, în anii aceia cînd priveam cu tristeţe trupurile tinere de pe plajă, şi mă întrebam prin cîte din ele nu vor trece în curînd conurile de oţel ale gloanţelor care, în spatele nostru, se îngrămădeau în depozite enorme. Acum, după un mare număr de ani, mă aflam din nou în aceste locuri unde, atît de amar, mă îngrijorasem de soarta omenirii. Era o pură întîmplare, o bunăvoinţă exagerată a destinului, pentru că în acest răstimp pieriseră milioane de oameni, iar eu nu fusesem cu nimic mai îndreptăţit la viaţă decît ei. Auzeam din nou murmurul mării, şi mă regăseam pe ţărmurile ei, întotdeauna dorite, cu un sentiment straniu, şi de fericire, şi de ruşine, că după marele masacru putusem reveni.
In jurul meu erau semnele care arătau că drama, pe care o temusem, se consumase. Pînă la apa mării ajungeam pirin cîte va reţele de sîrmă ghimpata, stricate acum şi ruginite, şi erau Jocuri în care nu îndrăzneam să pun piciorul, fiindcă dedesubt nisipul putea face explozie. Cît despre minele marine, ele erau azvîrlite din loc în loc la mal, şi, prin forma lor rotundă şi bulbucată, cu nimic nu semănau mai mult decît cu
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
51
ochii unui animal uriaş, smulşi din orbite şi împrăştiaţi pe ţărmul mării. Erau, fără îndoială, ochii războiului, o parte din miile lui de ochi cu care, treaz şi satanic, îşi pîndise victimele. Acum îi erau smulşi pe rînd, şi el era menit unei orbiri totale. Unii dintre ei, care îşi mai păstraseră întreagă pupila, plesneau pe neaşteptate. Adeseori, mai ales către ora trei după-amiază, o explozie puternică făcea să vibreze ţărmurile, iar în larg o trîmbă neagră urca spre cer cu violenţă, ca un plop năprasnic ce-ar fi izbucnit din funduri şi ar fi trăit un timp deasupra mării. Le număram. Cîndva, au să se termine, îmi spuneam, şi atunci liniştea se va întoarce pentru multă vreme pe întinsul acestor ape. Atunci, siluetele măreţe ale unor pacheboturi se vor ivi în zare, şi mii de bărci cu pînze vor încrucişa pe culmea valurilor, acum singuratice şi pustii.
în acest peisaj în care dispăreau treptat ultimele urme ale războiului, şi în care putea fi imaginat cu uşurinţă viitorul mai bun al lumii, mă aflam cînd veni vestea că undeva, departe în răsărit, pe ultimul teatru de luptă, dezagregarea materiei devenise realitate. Oamenii se îngroziră şi, mai tîrziu, predispoziţiile lor apocaliptice fură exploatate îndeajuns de cei ce aveau nevoie de aceasta, dar pentru mine, care toată copilăria şi tinereţea mă legănasem în visul ştiinţific al descătuşării atomului, prilejul era binevenit pentru a-mi lăsa imaginaţia să meargă spre formele fantastice ale viitorului. Aşadar, în sfîrşit, ceea ce mereu dorisem, ca un salt formidabil în evoluţia lumii, căruia să-i fiu martor, se realizase. în acest an, în această vară, cînd ultimele flăcări ale războiului se stingeau treptat, o mare poartă se deschidea minţii omeneşti, şi ea era invitată să pătrundă într-o lume necunoscută, de dimensiuni şi forme uluitoare. Ce avea să se întîmple acum ? Poate niciodată, în tot trecutul ei, plin de salturi şi de 4*
52
GEO ROGZA
îndrăzneli uriaşe, omenirea nu se aflase în ajunul unor evenimente mai de neprevăzut, în -faţa cărora să aibă dreptul să se întrebe, cu o totală uimire : Ce se va în-tîmpla acum ?
în fiecare dimineaţă, la ora cinci, priveam soarele răsărind din mare. Era un spectacol grandios, de o neasemuită şi bărbătească frumuseţe. La început, ca şi cum marea ar fi fost o enormă gingie, un dinte roşiatic îi spărgea carnea, ieşind afară. Cîteva clipe rămî-nea astfel, strălucind ; apoi, .ca şi cum ciocane puternice l-ar fi lovit, el începea sa se lăţească intr-o parte şi alta. Era evident un dinte mecălic, incandescent, aproape topit, încît ciocanelor nu le venea greu să-i schimbe mereu forma, pe uriaşa nicovală din zare. O vreme, păru un rezervor de petrol, cilindric, cu marginile drepte într-o parte şi alta. Apoi, stnngîndu-se puţin în partea de jos, avu silueta unui stup gigantic, plutind pe apele mării. Nici o secundă, în timpul acestor grandioase răsărituri, soarele nu fu rotund ca un disc, ci se văzu aşa cum e în realitate : o masă fluidă, incandescentă, schimbîndu-şi mereu forma. Cînd fu să se desprindă de mare, cînd de mult ar fi trebuit să fie un disc deasupra apelor, se sub.ţie şi mai mult în partea de jos şi se transformă într-o ventuză, menţinînd astfel mai departe contactul cu imensitatea lichidă din care ieşise, şi pe care voia parcă să o tragă după el. Marea păru că se urcă, el întîrzie pe cît putu, defor-mîndu-şi circumferinţa, dar aceste mari eforturi geometrice avură totuşi un sfîrşit : gîtul ventuzei se îngustă tot mai mult iar în cele din urmă se rupse. Atunci, soarele şi marea fură deodată departe, definitiv despărţiţi, ,ca şi cum îmbrăţişarea lor ar fi fost un vis din care, în secunda sfîrşitului, nimic nu rămîne. Discul soarelui, perfect, fu într-o clipă deasupra apelor care, liniştite şi fără amintire, se tălăzniau domol de la o zare Ia alta. "Răsăritul şe terminase.
OAMENI ŞI CĂRBUNI ÎN VALEA JIULUI
ft3
Plaja, pe care o vreme mai stăruiseră umbrele nopţii, se umplea acum de o lumină continuă şi vie. Puţin mai tîrziu, fu evident că din valurile mării ieşise un bulgăre de foc, a cărui dogoare începea să se facă simţită. Dintr-o parte în alta, nisipul se încălzea, iradiind din miliarde de fire. Era şase dimineaţa, şi nu era decît începutul. Ce avea să fie peste o oră, şi peste încă o oră ? Cerul, pe care soarele urma să urce pînă la zenit, era imens şi albastru, uluitor prin întinderile şi adînci-mile lui insondabile. Iar în cuprinsul acelor nemărginite vastităţi, părea că, începînd din acea oră, nenumărate lucruri vor fi cu putinţă. întinse şi calme, plajele aşteptau... Aceeaşi aşteptare uriaşă, de geneză în care, cu milioane de ani în urmă, primele fiinţe vii ieşiseră din apa oceanelor.
Fără îndoială că o altă clipă, tot atît de surprinzătoare şi grandioasă, era gata să vină pe plajele pline de aşteptare ale lumii. O nouă eră se pregătea şi ea putea să însemne, mai mult decît toate cele care se urmaseră pînă atunci, sfîrşitul definitiv al unor forme de viaţă şi începutul altora, de-a dreptul fantastice. în fiecare dimineaţă, spectacolul măreţ şi cosmic al soarelui răsărind din mare era minţii mele un puternic imbold de a căuta să-şi închipuie ceea ce, în clipele acelea chiar, se pregătea să vină. Un nou răsărit, poate mai grandios încă, se petrecea în laboratoare, şi cînd el avea să fie împlinit, revarsîndu-şi toată lumina, cine putea spune cîte din formele actuale ale vieţii n-avfeau să se împrăştie ca nişte umbre, la sfîrşitul nopţii ? Poate că pentru toata durata lumii, clipa pe care o trăiam începea să corespundă în fine aceleia în care noaptea se pregăteşte să ia sfîrşit. Poate că în istoria omenirii nu e decît şase dimineaţa, iar în faţa noastră şi a celor ce vor veni stă cerul întreg. Cine putea spune ca nu ne aflăm decît la începutul scării, al cărui vîrf urmează să ajungă, o dată cu namiaza omenirii, la zenit ? în
64
GEO BOGZA
această perspectivă, cuţitul de bronz şi avionul vor ocupa poate, la început de tot, aceeaşi treaptă a drumului pe care urcăm. Pentru că iată, un nou pas e gata să fie făcut, şi de jur împrejur orizonturile se schimbă vertiginos, făcînd loc unor privelişti neaşteptate şi uimitoare. Ceva se pregăteşte să vină, e abia în clipa naşterii, dar de pe acum vechile forme ale civilizaţiei cad în desuetudine : între hotarele continentelor, trenurile par rîme obosite, iar în aer, quadrimotoarele, bărzăuni greoi. Atît de teribil e ceea ce are să vină, din moment ce omul a reuşit să provoace dezagregarea atomului.
în felul acesta mă gîndeam, în timp ce priveam soarele urcînd pe cer, iar din interiorul uscatului, făcîndu-şi drum printre sîrmele ghimpate, începeau să sosească la malul mării puţinii oameni care în anul acela veniseră acolo. Printre aceştia se afla un grup deosebit de bărbaţi, cu feţe mari şi osoase, slabi şi uscaţi, cu o culoare ciudată a pielii, pămîntie şi lipsită de sînge, cu un mers greoi şi obosit* mulţi dintre ei trăgîndu-şi piciorul sau ţinîndu-şi umărul aplecat, ca şi cum l-ar fi strîns o menghine. Asemenea vizitatori pe plaja de la Eforie erau pentru privirile mele puţin obişnuiţi. E drept qă totul, pe plaja aceasta, era atunci puţin obişnuit. Lepădîndu-si hainele, ei începeau să expună soarelui trupuri slabe şi osoase, a căror piele avea culoarea ciupercilor crescute în pivniţe. Erau mineri din Valea Jiului, veniţi iarăşi, după numărul de ani ai războiului, să-şi vindece reumatismele vechi, încuibărite în oase.
în clipa în care soseau pe malul mării, într-un grup atît de deosebit de ceilalţi oameni, eu îmi luam privirile de pe discul soarelui şi le întorceam asupra lor, pline de o profundă simpatie, iar mintea mea deschisă spre formele de viaţă, fantastice, ale viitorului, le adresa de fiecare dată un mesaj.
OAMENI ŞI CĂRBUNI ÎN VALEA JIULUI
— Vă salut, mineri din Valea jiului, le spuneam. Vă salut, şi prin voi salut minerii din lumea întreagă, pe cei din Silezia, pe cei din Ruhr, şi pe cei, atît de vestiţi, din Ţara Galilor. Sfîrşitul suferinţelor voastre e aproape. Salut în voi, poate ultima generaţie de mineri, ultimii oameni ce vor mai fi nevoiţi să-şi cîştige pîinea coborînd în fundul pămîntului, pentru a smulge bulgării negri de cărbune. Un nou viitor se pregăteşte lumii, iar munca aceasta pe care au făcut-o părinţii voştri şi pe care voi o mai faceţi încă, va dispare fără urme, aşa cum a dispărut munca acelora, şi mai nefericiţi decît voi, ce făceau să se învîrtească ‘pietrele de moară sau să înainteze pe întinderea mării, galerele. O nouă eră va începe în istoria lumii, care încă ne poate pare de necrezut, dar ea va veni — şi va fi uluitoare şi comodă, tot aşa cum au venit şi au fost motoarele cu explozie şi profilul marilor transatlantice, pe lîngă vechile corăbii. O eliberare şi mai vastă încă se pregăteşte lumii, în anii ce au să vină.
■— Vă salut, mineri din Valea Jiului, şi prin voi salut minerii din lumea întreagă, şi vă vestesc că de pe acum văd în zare, între soare şi apa mării, lacătul greu, lacătul definitiv, ce va închide într-o zi pentru totdeauna gura minelor, în care voi şi părinţii voştri atît de amarnic aţi scormonit după cărbuni. Nici în vagonete nu-i veţi mai scoate, pentru a putea merge locomotivele, şi nici acasă la voi nu-i veţi mai aduce cu sacul, din minele părăsite, pentru a vă încălzi peste iarnă, fiindcă în era care se pregăteşte să vină, casele voastre vor fi pline şi de lumină şi de căldură, şi nu va trebui pentru aceasta, din materia lumii, nici cît unghia de la degetul vostru cel mic. O nouă eră începe, mineri, în istoria lumii, şi în ea nici nu ştiu dacă va mai fi timp să fie amintire, tot ceea ce a fost suferinţa şi gloria voastră : galeriile sub-pămîntene, dalta, ciocanul, felinarul, dinamita şi cînte-cele voastre triste sau pline de revoltă, cîntate din piepturi în care în atîtea rînduri au fost trimise gloanţe.
56
GEO BOGZA
Acum, lumea se pregăteşte să facă un pas gigantic înainte, şi de aceea, mineri din Valea Jiului, vă salut, a iei, pe plaja aceasta plină de aşteptări şi de speranţe, ca pe ultima generaţie de oameni ^are a mai fost nevoită sa coboare îri fundul pămîntuhri, înainte de era ce va să vină, a energiei atomice, dezlănţuită. Lanţul greu, pe care l-aţi purtat pe umeri, s-a rupt. O uşă se deschide, chiar în clipa aceasta, spre un viitor grandios, în care copiii şi nepoţii voştri vor avea alt destin.
Aşa le vorbeam minerilor din Valea Jiului, privindu-i cum soseau printre reţelele de sîrmă ghimpată, pe malul mării. Soarele, de care în viaţa lor aveau prea puţin parte, îi învăluia — şi sub lumina lui puternică păreau nişte plante, mai degrabă nişte vrejuri, scoase din întunericul în care fuseseră ţinute pînă atunci. Chiar şi aici, într-nn spaţiu vast şi liber, sub lumina unui cer imens, trupurile lor păreau conduse de alte legi decît ale bucuriei şi libertăţii. Păstrau în gesturi o gravitate şi o tristeţe în care uşor puteau fi bănuite toate galeriile pline de întuneric de unde veneau.
— Iată o seminţie deosebită de oameni, îmi spuneam, pe care o cunosc mai de mult, a cărei existenţă întotdeauna m-a impresionat. Sînt atîţia ani de cînd tot vreau să merg Ia ei acasă, acolo unde îşi trăiesc aspra existenţă, pentru a-i cunoaşte şi a aduce despre viaţa lor o mărturie. Acum, e fără îndoială timpul să mă duc.
Cîteva săptăimni mai tîrziu, mă aflam printre ei, în Valea Jiului, şi am rămas acolo toată toamna. Erau în număr de zece mii, şi nu pot spune că i-am văzut pe toţi, dar mulţi au trecut pe sub privirile mele, care i-au cercetat îndelung, încît feţele şi gesturile lor îmi vor fi cunoscute de acum înainte multă vreme. Mărturisesc că, după cîteva zile de viaţă în Valea Jiului, în galeriile din care e scos cărbunele» în colonii, la masa să-
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI	57
racă a minerilor, faţă în faţă cu ei, cu femeile-şi cu copiii lor, n-am mai putut să-i privesc în aceeaşi lumină ca pe malul marii. Eram înconjurat de chipuri omeneşti, de unelte, de cuvinte şi de acţiuni precise, legate unele de altele într-o singură stringentă realitate, în acelaşi bloc. de carne, de fier şi de cărbune. Oameni de came se străduiau cu ajutorul fierului să scoată cărbuni din pămînt. Feţele lor mari şi negre, în care ochii păreau albi, se iveau şi dispăreau pe rînd, acoperite de ascensoare, de roţi de transmisiune, de maşini cu aburi şi de vagonete. Uneori. în fundul unei galerii, lumea se reducea la atît : la o jumătate de mustaţă prin care sudoarea se scurgea pe bărbie, şi la vîrful unui ciocan înfipt în stratul de cărbune. Afară, era de multe ori redusă la tot atît. Pe o masă de scîndură, două mere şi o bucată de mămăligă, spre care se întindeau tot felul de mîini : ale bărbatului, ale femeii şi ale copiilor. Pe toată Valea Ţiului, în abataje şi în sute de case. aceasta era înfăţişarea generală a vieţii.
Copleşit de aceste realităţi imediate, în scurtă vreme îmi fu cu neputinţă să mai consider existenţa minerilor în perspectiva saltului uriaş pe care mersul înainte al lumii se pregătea să-l facă. De multe ori chiar, în timp ce străbateam tristeţea apăsătoare a coloniilor, mă ruşinam de mesajul pe care li-1 adresasem de pe malul mării. Toate acele povestiri optimiste păreau atît de departe... Nu fuseseră un neadevăr, dar erau foarte departe de luniea de aici, de nevoile şi aspiraţiile ei urgente. Un--deva, în laboratoare, se deschidea lumii o mare poartă spre viitor, dar oamenii pe care îi întîlneam în fiecare zi, a căror faţă şi al căror nume le învăţasem, duceau o existenţă atît de zguduitoare prin eforturile şi prin lipsurile ei, încît tot ceea ce era în afară de realitatea şi suferinţa-i imediată nu mai putea fi luat în seamă, înţelesei astfel viaţa minerilor într-o' perspectivă mai
58
GEO BOGZA
apropiată de conţinutul ei uman şi de rostul pe care acei oameni îl aveau încă de împlinit în vremea noastră. Atunci nu le-am mai adresat nici un mesaj, dar mi-am adus aminte de povestea cuielor de la închisoarea Văcăreşti.
Povestea cuielor de la închisoarea Văcăreşti se leagă, în mintea mea, de importanţa excesivă pe care unele obiecte o pot căpăta în împrejurări anormale. Din prima zi cînd m-am pomenit între zidurile acelei închisori mi-am dat~ seama că, printr-un mecanism ce răsturna cu brutalitate relaţiile dintre oameni şi lumea înconjurătoare, cele mai mici lucruri puteau căpăta o valoare pe care, în mod obişnuit, nu s-ar fi gîndit nimeni să le-o atribuie. Ceea ce scăpa la percheziţia făcută deţinuţilor şi putea pătrunde o dată cu ei în închisoare înceta să mai fie obiectul banal de pînă atunci, şi începea să joace un rol de o importanţă covîrşitoare. Un capăt de creion, un nasture, un ac de siguranţă, cîţiva metri de sfoară puteau aduce îmbunătăţiri atît de substanţiale în viaţa deţinuţilor, încît deveneau aproape fetişuri.
Printre cei ce aveau ceva mai mult decît nimic, şi depăşeau astfel standardul obişnuit, intrînd în categoria privilegiaţilor, se aflau, mai invidiaţi decît oricare alţii, posesorii cuielor. Importanţa acestor obiecte nu se vedea decît seara. Venind vremea culcării, proprietarii lor le scoteau din buzunare, ca pe nişte stilouri de aur, şi le virau într-o gaură din perete, agăţîndu-şi de ele hainele. Iar ceilalţi erau nevoiţi să le îngrămădească pe unde nimereau, de cele mai multe ori pe jos. Atunci cînd trebuia să te dezbraci şi cînd, în afară de hîrdău, de sobă şi de pat, nu se mai găsea în cameră nici un punct de sprijin, iar podelele erau pline cu pete mari de scuipat şi de noroi, se arăta dintr-o dată marea, extraordinara importanţă pe care o căpăta posesia unui cui.
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
59
O degradare aidoma cu aceea pe care fiinţele umane o îndură în închisori, şi de pe urma căreia cele mai mărunte obiecte capătă valori disproporţionate, le-a fost dat să cunoască ţărilor peste care a trecut urgia războiului. Ca şi pe deţinuţi, percheziţia de la poartă, războiul le-a deposedat de toate bunurile de mai-nainte, şi s-au găsit la sfîrşitul lui asemeni oamenilor dintre zidurile puşcăriei ; cel mai neînsemnat lucru rămas în posesia lor a căpătat o importanţă şi o valoare nepreţuită. In ţările care au cunoscut percheziţia devastatoare a războiului, tot ceea ce înainte era de o banalitate desăvârşită : un pod pe care se poate trece, un robinet din care curge apă, sau un comutator electric care aprinde lumina, deveneau tot atîtea minuni. Iar cea mai mare şi măi dorită de oameni, după aceea a unei brutării unde să se găsească pîine, era aceea a unei locomotive încălzite, capabilă să-şi mişte pistoanele şi să înainteze pe linii. O, aceasta era în adevăr o minune ! Pe vremuri, nu era nimic mai obişnuit decît o locomotivă pufăind într-o gară. Pe vremuri, un cui nici nu merita să fie privit. Dar iată. catastrofa s-a produs şi un nou raport între oameni şi lucruri s-a instaurat. De la un capăt la altul al continentului pustiit, în gările reci. cu geaipuri sparte, mii de oameni aşteaptă să vadă o locomotivă fierbinte. Prin depouri, pe liniile triajelor, locomotivele stau îngheţate. In fiecare gară, trenurile au înţepenit şi aşteaptă. Aşteaptă cărbuni. Pe toată reţeaua de căi ferate, din aparat Morse în aparat Morse, din depou în depou, din locomotivă în locomotivă, nu se aude decît acelaşi strigăt : cărbuni !
Şi iată-ne, în ţara noastră, în locul spre cifre acest strigăt din toate părţile se îndreaptă. E vremea de după război, cînd atîţia oameni sînt departe de căminurile lor. E vremea foametei, a tifosului exantematic, a lipsurilor de tot felul. Pentru a lupta împotriva acestor calamităţi
GEO BOGZA
GO
e nevoie ca trenurile să meargă. E nevoie, prin urmare, în primul rînd. de cărbuni.
Constatarea aceasta ajunge ca un apel imperios în Valea Ţiului. în auzul celor zece mii de mineri de acolo. Jar ei erau, în vremea aceea, mai obosiţi şi mai flămînzi clecît oricînd. De mult războiul oprise să intre, în valea lor, cele cîteva bunuri elementare de care aveau nevoie : bocancii, făina, untura. Erau dezbrăcaţi şi flămînzi, cum nu mai fuseseră în nici una din grelele încercări prin care trecuseră pînă atunci. In acele ore de istovire şi deznădejde au aflat ei că sînt cea dintîi pîrghie care trebuie mişcată, pentru ca ţara să-şi poată opri alunecarea spre mizerie. Că pentru a se înlătura urmele războiului, e în primul rînd nevoie de o grămadă mare de cărbuni. Erau mai obosiţi şi mai flămînzi decît oricînd, dar dîndu-şi seama de această realitate, mulţimea lor s-a pus în mişcare, îndreptîndu-se spre gurile negre ale puţurilor. Avînd de multe ori la ei un singur măr, au rămas în fundul pămîntului opt ore, iar uneori şaisprezece, şi au trimis afară tone de cărbuni. Şi fiecare tonă în plus însemna că nenumărate vagoane cu lemne, cu cartofi sau cu grîu puteau să se mişte pe suprafaţa ţării, apro-pii$du-se de locurile unde erau aşteptate cu înfrigurare. Astfel, Valea Jiului a devenit unul din pivoţii în jurul căruia ţara încerca să-şi întoarcă faţa de la dezastrele războiului, spre o stare normală, aşteptată şi dorită de toţi oamenii. Acesta a fost cel mai mare efort din viaţa minerilor de acolo, şi în timpul lui privirile mele au cunoscut aspra şi eroica lor existenţă.
STRATURILE DE CĂRBUNE
Pe dealurile de deasupra Petroşanilor, într-o dimineaţă de toamnă, un păstor tînăr cînta dintr-o frunză de salcîm. Frunza era plină de sevă, abia smulsă din arbore, iar buzele lui o ţineau strîns, făcînd-o să cînte. în salcîm mai erau cîteva mii de frunze. Dincolo de el se zăreau cîţiva mesteceni. Mai departe, colina pe care ne aflam, îşi ondula pămînturile într-o curba plină de armonie. Dincolo de ea se zăreau crestele munţilor, drepte, ca nişte pereţi de cetate, neclintiţi. Pe deasupra lor treceau nori albi, se adunau la un loc şi iar se destrămau. Privind tot acest spectacol al lumii, păstorul cînta. între buzele lui calde, atente, pline de viaţă, concentrate asupra lucrului pe care îl făceau, frunza vibra din toate fibrele, şi cîntecul ei subţire, cu neaşteptate suişuri şi întoarceri în loc, ca zborul unei păsări sub soare, umplea, cu un fior prelung, dimineaţa calmă de deasupra colinei.
La picioarele noastre curgea Jiul, strălucind pe fundul adînc al văii. Mai departe, într-un fel de pîclă cenuşie, se zărea Petrila, cu mari clădiri dreptunghiulare şi cu coşurile fumegînde. Acolo erau puţurile care duceau în adîncimea pământului, în neagra şi primejdioasa lui întunecime.
62
or:o bogza
Şi totuşi, acolo chiar, de la capătul cel mai de jos al puţului, pornind prin galeriile adinei ale orizontului zece, în fundul pămîntului prin urmare, frunzele nu lipseau. In straturile negre de cărbune, ele au fost găsite în atîtea rînduri. Nu sînt tot atît de multe*fca intr-un copac, şi mai ales sînt departe de a fi verzi, sau galbene măcar; sînt totuşi frunze ale unor arbori de pe vremuri.
—	De cît timp stau aici ? întreabă minerii — şi răspunsul inginerilor cade greu, ca şi cum tot muntele s-ar strînge într-un singur bolovan şi i-ar izbi deodată în cap :
—	De milioane de ani.
Atunci, un fluierat prelung, stăruitor, a groaznică uimire, umple încăperea abatajului. Buzele -minerilor sînt negre de praf de cărbune şi arse de sete, dar se strîng cum pot, pentru a-şi spune mirarea.
—	De milioane de ani !... repetă ca un ecou îndepărtat o voce în fundul abatajului. Atunci, în liniştea care urmează, frunzele minerale încep să vibreze încet, făcînd perceptibil auzului trecutul lor îndepărtat şi fantastic. Altminteri, de unde ar veni fiorul acesta, care trece deodată prin toţi oamenii, strîngîndu-i acolo., în fundul pămîntului, într-o emoţie asemănătoare ? Parcă mai mult chiar decît frunza de afară, pe care cînta păstorul, acestea de aici pot să vibreze, din nemişcarea lor de milioane de ani, înfiorînd îndelung speţa umană.
In ziua de 10 noiembrie 1945, în schimbul al doilea, care începe la ora două după-amiază şi se termină la zece seara, a pătruns pentru prima oară în viaţa lui într-o mină Doromb Dumitru, băieţandru de optsprezece ani, dintr-un cătun din partea de miazănoapte a Petroşanilor. El fusese angajat vagonetar la mina. Pe-trila, şi la ora trei fără un sfert se şi afla la orizontul zece, în sectorul doi, în galeria îngustă în care urma să încarce cărbunii în vagonet. Dar ceva se întîmplase
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
63
sus, în abataj, încît cărbunii nu curgeau deocamdată, iar Doromb Dumitru, adus de afară de-a dreptul la locul de muncă de viitorii lui tovarăşi şi profesori, doi mineri bătrîni, avea timp să-şi rotească privirile în toate părţile, peste realitatea atît de nouă a minei. Ochii rotunzi şi mari îi erau plini de o totală uimire, dar în acelaşi timp luceau în ei două sclipiri de inteligenţă provocătoare. Ţîşneau pe galerii ca două veveriţe negre, bucuroase de alunele pe care le-au găsit să le ronţăie. Şi aveau ce ronţăi !
Deasupra capetelor obosite şi moţăinde ale celor doi mineri se auzea un bîzîit neîntrerupt, iritant şi plăcut în acelaşi timp, ca zgomotul făcut de ospăţul unei coro-pişniţe, care ar fi trosnit între măsele oase subţiri de cărăbuş. Acolo, fixat în tavanul galeriei, se afla un bec electric, şi dinăuntrul lui venea zgomotul acesta agreabil şi suspect, pentru că becul era în realitate o mică uzină electrică, mînată cu aer comprimat. Cu o oră înainte, Doromb Dumitru, aşteptînd să coboare în mină, zărise afară, la gura puţului, patru mari cazane cilindrice, din tablă groasă, bine ferecate în nituri, culcate cu burta pe pămînt, într-o linişte mulţumită, de balauri sătui. Si ele erau sătule, în adevăr. Pentru că, în sala maşinilor, mînat de o roată grea, care ar fi putut duce un sfert din Parîng, compresorul pufăia tot timpul, fără o clipă de răgaz, luînd aerul de afară, aşa cum îl făcuse dumnezeu şi-l respirau oamenii, sorbindu-1 printr-un burlan la gura căruia noroc că se afla o sită, fiindcă altminteri ar fi fost trase şi păsările ce treceau în zbor, şi purtîndu-1 între pistoane de oţel, tot mai strîns, pentru ca manometrul să arate mereu că dihăniile metalice de afară sînt sătule, că în pîntecul lor adică, aerul apasă cu o presiune de şase atmosfere.
De acolo, de la suprafaţă, el cobora prin tuburi groase în fundul minei, şi la fiecare orizont o conductă mai subţire se desfăcea din ele, ca un esofag de fier, cotind în
64
GEO BOGZA
galerie şi pornind apoi în lungul ei, tot mai adînc, pînă la abatajele frontale, unde făcea să meargă, cu zgomot de mitraliere, ciocanele pneumatice. Aici, nu venea deci t foarte puţin, tras din galeria principală pe o ţeava subţire, la al cărei capăt uzina minusculă, pentru un singur bec, îşi învîrtea turbinele de ceasornic, ronţăindu-1 cu voluptate.
Cîţiva paşi mai departe de locul acesta începea întunericul, negru, profund, compact, şi galeria se ducea în el sute de metri, străbătîndu-1 în adîncime şi bifur-cîndu-se în alte galerii, din care uneori apăreau oameni : lumini ce se clătinau timp de cîteva clipe undeva în fund, în neagra întunecime, apoi dispăreau deodată, fără urmă. Uneori, veneau din partea aceea zgomote ciudate, trosnete de vagonete care se ciocneau între ele, şi un uruit de trenuri care trec noaptea peste poduri metalice, pe cînd din tavanul galeriei se scurgea un praf subţire de cărbune, ce cădea pe ceafa oamenilor şi le aluneca pe sub cămaşă, începînd opera de înnegrire din schimbul acela. Alteori, nimic nu se clintea în toată mina, şi în întunecimea ei domnea o linişte adîncă, de moarte.
Atent, viu, încordat ca un arc din care pornesc una după alta săgeţile, Doromb Dumitru privea şi asculta, cu ochii scăpărînd, cu urechile ciulite. Neavînd deocamdată de împlinit nici o treabă, mina nu îl copleşea în nici un fel, ci îi trezea doar curiozitatea şi vioiciunea. Acolo, în faţa lui... cine prindea glas oare ?
Nu erau deeît întîmplări din trecute ere geologice, dar numele Iot răsuna în auz ca al unor monştri : Mio-cenul, Aquitanianul, Burdigaîianul. Desigur, nu erau deeît vîrste ale pămîntului, dar cu ce ciudate nume, îneît se desprindeau din întuneric ca nişte balauri grei, fiecare cu silueta şi fizionomia lui, aşa cum îi arăta
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
65
sunetul înspăimîntător al silabelor: Miocenul, jivină lungă, ca un fel de crocodil de o mie de ori mai mare, cu cap colţuros şi puternic, tîrîndu-se pe fundul văilor în căutarea prăzii, dar urcînd uneori şi pe coamele munţilor, pentru a privi de acolo, în depărtare, neliniştit şi trist, presimţindu-şi apropiata dispariţie... Aquitania-nul, monstru gigantic, a cărui burtă se tîra pe pămînt, în timp ce înainta pe picioarele-i scurte, cu trupul acoperit de solzi atît de groşi că nu-i putea străpunge nici trăsnetul, iar coada îi era atît de puternică, încît cu o singură lovitură a ei putea să şteargă de pe faţa pă-mîntuîui turme întregi de monştri inamici... Dar tot mai puternic era, după cum îl arată şi numele, Burdigalia-nul, rege al balaurilor preistorici, atît de mare încît, atunci cînd şedea locului, putea fi luat drept un munte, însă era destul să-şi întoarcă numai capul într-o parte, pentru ca, la vederea lui, mii de vietăţi să piară îngrozite, iar cînd pornea cuprins de furie, pămîntul se scufunda sub enormele-i picioare şi apele năvăleau în urmă, formînd adevărate fluvii ; într-un rînd, chiar marea şi-a ieşit din matcă, luîndu-se pe urmele lui. Dar cîte n-au fost pe atunci...
Pădurile ar putea să-şi aducă aminte.
Pentru că iată-îe aici, scufundate 1a adîncimi de sute de metri, prefăcute în negre mumii minerale. Nu sînt numai frunze, ci arbori de toate felurile, păduri întregi, mase enorme de lemn, pe care apele le-au purtat atunci, în vremea Miocenului, iar pămîntul despicîndu-se, le-a înghiţit în adîncimile lui. Tot acest maldăr de cărbuni, care se rostogoleşte cu zgomot din peretele muntelui, a fost cîndva o pădure şi, in atîtea rînduri, din masa neagră, lucioasă, pietrificată, se desprinde urma unui arbore intact, încît i se poate număra, în cercurile dinăuntru, vîrsta pe care a avut-o atunci, cu milioane ele ani în urmă. Uneori, printre aceste trunchiuri, se
5 — Pagini contemporane
fîşie de cărbune are obiceiul să se aprinc , şi mai mult din pricina aceasta oamenii i, vîrîndu-se după ea în strimtul spaţiu în c ită. Acum, în locul din care a fost scoasă ri scurte de brad tin cei doi pereţi ai munt se apropie. Dar într-un loc, într-unul din 3ură : acolo, blocuri mari de piatră sînt împ
67
OAMENI §1 CĂRBUNI ÎN VALEA JIULUI
Podul palmelor simte dedesubt asprimea stîncilor, în întuneric se aude murmurul şuviţei de apă, uneori soseşte o adiere de aer mai rece — şi din clipa aceasta te poţi crede din nou pe malul măi ii. Treptat, foşnetul ei creşte, stîncile se clatină, în faţă scoicile s-ar părea că abia au fost aruncate de talazuri pe ţărm, aşteptînd să te apropii, să alegi pe cele şapte mai frumoase. Ai mai stat parcă o dată aşa la ţărmul unei mări, şi acum, în adîncimea pămîntului, în faţa acestor mari pereţi negri, luminat de felinarele de pe stînci, îţi aduci aminte. Din tot ce a fost vreodată peste munţi şi peste oameni, amintirea mării rămîne neştearsă< şi mereu emoţionantă.
Afară, sub lumina soarelui, făcînd de veghe peste aceste străvechi pămînturi, se înalţă Parîngul, şi de pe culmile lui ţinutul Hunedoarei se vede pînă departe. Apusurile, care întotdeauna sînt roşiatice şi măreţe, şi durează timp îndelungat, profilează munţii în fundul adînc al văilor, dîndu-le la iveală adevăratele dimensiuni. Spre miazănoapte, dincolo de acele orizonturi vinete, sînt ruinele Sarmisegetuzei, iar în aceste văi, pline de liniştea albăstrie a amurgului, au răsunat cu două mii de ani în urmă paşii oştirilor romane. Ele străbăteau acest singuratic ţinut, atrase de faima comorilor dintre zidurile cetăţii, şi au trecut prin Valea Ţiului, cu generalii şi cu poeţii lor, fără să bănuie că, în adîncimea ei, ascundea o comoară infinit mai preţioasă decît tot aurul Sarmisegetuzei, spre care, cu închipuirea aprinsă, se duceau. Ei au trecut pe lîngă această uriaşă bogăţie a Daciei, ignorînd-o, fără să le poată treoe prin minte că, mai tîrziu, ea va fi pricina unor noi invazii, mult mai mari decît a lor.
Ciudat este acest ţinut al Hunedoarei, presărat cu munţi de la o zare la alta, în inima cărora regii daci şi-au întemeiat vestita cetate, şi în ale căror măruntaie 5*
GEO 'BOGZA-
€5
sînt urme mult mai vechi, care îi împing trecutul pînă la depărtări de milioane de ani. Aici, în partea lui de miazăzi, la picioarele Parîngului, păduri întregi au fost înghiţite pe vremuri, pentru ca astăzi să fie scoase sub forma concentrată şi cu un număr mai mare de calorii, a cărbunilor. Cînd o nouă eră a început în viata lumii, cînd au fost născocite locomotivele, care aveau nevoie de o hrană substanţială, oamenii au părăsit pădurile de la suprafaţă, care mii de ani le ajunseseră să-şi fiarbă mîncarea, şi au pătruns, pentru hrana noilor monştri, la pădurile din adîncime. Totul fusese parcă dinainte pregătit: păduri, ape, cataclisme geologice, pentru ca la momentul oportun, oamenii să găsească tot ceea ce era necesar spre a pune în mişcare o nouă epocă a istoriei.
De pe culmile Parîngului, atît de ciudat se întinde, departe sub priviri, ţinutul Plunedoarei, tăiat de crestele munţilor şi de văi adînci, măreţ şi sumbru ca un fund de ocean, depozitar al Sarmisegetuzei şi al Burdigalia-nului, conştient parcă de sensul fabulos şi înfricoşător al bogăţiilor pe care le-a păstrat în aclîncimile lui, milioane de ani, pentru actualele generaţii de oameni. Dar pentru monumentalitatea acestei imagini, pentru un uriaş paralelism istoric şi preistoric, Hunedoara nu e singurul ţinut în adîncimea căruia s-au păstrat aceste bogăţii minerale. Peste culmea Carpaţilor, el se leagă de Valea Prahovei, situată înspre răsărit, pe versantul de miazăzi al munţilor. Deosebite în atîtea privinţe, prin istorie, prin privelişti, şi prin oamenii care le locuiesc, aceste ţinuturi au comun un lucru : în adîncimea fiecăruia se află un cimitir ivit în urma marilor cataclisme geologice. De aici, de pe culmile Parîngului, se naşte astfel o imagine uriaşă : cimitirului de arbori din Valea Jiului îi răspunde, peste crestele munţilor, cimitirul de microorganisme din care s-au format zăcămintele petrolifere de pe Valea Prahoveic
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI	69
Astfel, de o parte şi de alta a Carpaţilor, avînd drept pietre de hotar masivele Parîngului şi ale Bucegilor, aceste doua cimitire alcătuiesc tării o fantastică temelie geologică şi, după ce au stat în fundul pămîntului milioane de ani, au izbucnit deodată la suprafaţă, intervenind în mod hotărîtor în istoria ei din ultimul secol.
SCHIMBUL ÎNTÎI PLEACĂ LA LUCRU
Pentru schimbul de la şase dimineaţa, sirena sună de trei ori. Prima oară, la patru şi jumătate. Atunci, în plină noapte, urletul ei începe să se audă, dînd de veste celor de pe marginea munţilor. Dar şi cei care stau în Petroşani, tot acum se trezesc, pentru că primul tren spre Petrila pleacă la cinci şi zece. In sute şi sute de case, luminile se aprind, iar oamenii, aşezaţi pe marginea paturilor, îşi trag pantalonii şi bocancii. In timp ce îşi înnoadă şireturile, corpul celor mai mulţi e agitat de mişcări convulsive : tuşesc. Apoi, ridicîndu-se în picioare, se îndreaptă spre dulapul din perete şi iau o bucată de pîine, adeseori de mămăligă rece, pe care o vîră în buzunar. Şi ies afară, în întunericul în care se aude un uruit greoi de lanţuri.
Aşa începe în fiecare dimineaţă viaţa în Valea Jiului.
La ora patru, cerul era încă senin. Dintr-o parte în alta, suprafaţa lui era acoperită de stele. Nu erau multe, ca în nopţile de vară, acea puzderie difuză de lumini, ci, în această noapte rece de noiembrie, nu rămăseseră pe cer decît cele mai mari, ca şi cum frigul ar fi făcut o selecţie. Marile constelaţii păreau mai puternice, de parcă ar fi fost în noaptea aceasta din nou ferecate.
OAMENI $1 CĂRBUNI ÎN VALEA JIULUI
71
Era un cer bărbătesc, aproape aspru, plin de frumuseţea rece a severităţii lui.
Departe, pe margini, se zăreau siluetele munţilor, compacte şi negre, dînd întunericului propria lor consistenţă. Nu erau munţi, ci întuneric pur, pete mari de întunecime neagră, deasupra cărora restul nopţii părea totuşi un voal, prin care mai răzbăteau reflexele palide ale unor lumi îndepărtate.
Sub acest cer şi în acest peisaj, pe fundul adînc al văii, Petroşanii dormeau. Sub luminile de oraş industrial, a sute de becuri, zidurile caselor se înşiruiau tăcute şi negre. în cuprinsul oraşului se concentra şi devenea mai evident marele contrast care, în afara lui, domnea între cerul presărat cu stele şi silueta de smoală a munţilor. Ca şi cum ar fi fost imagini neclare dintr-un ochean, care pînă la urmă e pus la punct, lumina stelelor şi întunecimea munţilor se concentrau, arătîndu-şi toată tăria în becurile de sute de volţi şi în masele negre de cărbune. Aici nu mai erau sclipiri îndepărtate şi umbre, ci însăşi esenţa contrastului, materializată. în gară mai ales, acolo unde erau şi cele mai multe lumini, formînd deasupra pămîntului o reţea nemişcată de constelaţii, cărbunii strînşi în sute de vagoane îşi arătau culoarea lor neagră, culoare etalon, cu care toate celelalte întunecimi îşi puteau măsura intensitatea. Dar şi în afara gării, oriunde strălucea un bec electric, lumina lui cădea pe un maldăr de cărbuni, încît de pretutindeni culoarea lor neagră apărea, acoperind toată această vale pe fundul căreia Petroşanii dormeau.
La ora patru dimineaţa era încă senin, şi oraşul putea opune luminilor şi întunecimilor cosmice propriile lui lumini şi întunecimi, mai concentrate încă.
Dar cu puţin înainte de a suna sirena, ceaţa a început să năvălească în oraş. La început a mers pe jos, dezlî-nată, ca fantomele unei turme de oi. Abia ajungea pînă la genunchi, şi deasupra se mai puteau zări stelele. Apoi
72
GEO BOGZA
valurile au început să se îngroaşe şi să urce. Curînd, cearşafuri mari înfăşurară felinarele, pînă ce lumina lor se trase în bec, abia mai răspîndind o galbenă pîlpîire. Deasupra, unde puţin mai înainte cerul fusese atît de puternic, se boltea fundul negru al unui ceaun. Şi ceaţa acoperi Petroşanii, mai greu decît noaptea.
Pe străzile pustii ale oraşului, între două şiruri de case. într-un spaţiu vid ca un gang, fantome de oi, şi fantome mai înalte, de girafe, se duc unele după altele, într-un exod necontenit. Acoperişurile umezite fac să picure streşinile, şi zgomotul lor se suprapune peste tic-tacul ceasornicelor, adăugind noţiunii de timp senzaţia de umezeală pătrunzătoare. Atunci, într-una din aceste clipe umede şi reci, începe mugetul sirenei. De undeva dinspre miazănoapte, de la marginea munţilor, ei coboară în oraş, spărgind întunecimile nopţii. E un sunet prelung, susţinut în fiecare dipă de un alt impuls, pătrunzător, insistent, pălind uneori un simplu zgomot mecanic, dar alteori un răcnet de fiară, conştientă şi bucuroasă de răul pe care îl face. Sub geamătul ei, somnul cîtorva mii de oameni e sfîşiat, ea o fiinţă vie. Nu se văd picăturile de sînge, fiindcă e prea întuneric, dar ele se preling pe undeva, ca apa de pe streşini. Un corp viu, alcătuit din trupurile a mii de oameni adormiţi, e atacat de balaurul sonor al sirenei. în odăi întunecoase, oamenii se luptă cu duşmanul care navă-, leşte asupra lor, mii de braţe se întorc prin somn, zbă-tîndu-se, încercînd să-l alunge. Dar clipă de clipă sirena urlă în noapte, trimiţînd Ia atac noi valuri de sunete, şi numai într-un tîrziu, cînd e sigură că a izbutit, încetează şi se retrage spre munţi, lăsînd totuşi în urmă ariergarda unui muget obosit.
Acum, Valea Ţiului a fost trezită. De la un capăt ia altul al ei, în toate coloniile, în mii şi mii de case, ochii oamenilor s-au deschis şi privesc în noapte. Afară,
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
73 x
trec valurile de ceată rece şi se aud streşinile pieurînd. în odăile întunecoase, în fundul paturilor, cîte trei, patru trupuri omeneşti, cu braţele şi picioarele încolăcite, formează o singură masă de carne, fierbinte, şi suferind în ţesuturile ei de a fi fost smulsă din adîncimea somnului, de a-i fi trecut pe deasupra flagelul sirenei. Totuşi, luminile încep să se aprindă una. după alta, bărbaţii îşi iau hainele şi se îmbracă, pe cînd femeia şi copiii îşi întind picioarele mulţumiţi, ocupînd locul rămas liber.
în dimineaţa aceasta de noiembrie, plină de umezeală, primul semn al vieţii care începe e bocănitul bocancilor pe trotuare. Neuitat zgomot : ritmat, înăbuşit, conspirativ, crescînd, venind din toate părţile, unindu-se îrsir-un singur fluviu, şi dispărînd apoi în noapte. Aşa S3 aud minerii din schimbul întîi, pornind la lucru, pe străzile pustii ale Petroşanilor. în această oră de noapte, oraşul pare o închisoare ai cărei deţinuţi au început să-şi vorbească, lovind în pereţii de piatră.
Undeva, pe o stradă îndepărtată, cel dintîi miner a plecat la lucru şi, din clipa aceea, liniştea încetează. Acolo. în întuneric, bocancii lui grei lovesc bolovanii drumului, şi de fiecare dată sunetele se nasc şi se propagă în tot oraşul. Parcă nu vin prin aer, ci prin zidurile caselor, atît sînt de înăbuşite, adînci, pline de rezonanţa surdă a materiei. După aceasta, un alt miner porneşte de undeva, de pe altă stradă şi, în timp ce merg în întuneric, picioarele lor îşi vorbesc. Auzul îi poate urmări cum trec de pe o uliţă pe alta, cum se întîlnesc uneori, şi pornesc împreună spre miazănoapte, în partea aceea a oraşului e gara, şi înspre ea se îndreaptă, sunîndu-şi bocancii, toţi oamenii pe care în dimineaţa aceasta i-a trezit mugetul sirenei.
Cînd trec uneori pe sub lumina becurilor electrice, pot , fi zăriţi : nu sînt decît siluete în ceaţă, ivindu-se
74
GEO BOGZA
şi dispărînd după o clipă, într-un dans de imagini neclare, cu umerii strînşi, cu gulerul hainei ridicat, cu coatele lipite de şolduri. Toate aceste umbre se îndreaptă spre gară.
De fapt, nu e o gara propriu-zisă, ci numai capătul unei linii înguste, pornind dintre nişte şoproane înalte, ca în curtea unei fabrici de cherestea. în locul acesta sosesc oamenii, la început răzleţi, apoi către ora cinci cîte mai mulţi deodată. Grupuri s-au format în curte, luminate anevoie, prin valurile de ceaţă, de becurile de deasupra. Stau de vorbă între ei, şi vocea li se aude, răguşită, tulbure, alterată. Unii se plimbă singurateci în lungul trenului, în ale cărui vagoane deschise alţii s-au aşezat, semnalaţi din timp în timp de ţigara pe care o duc la gură. în capul trenului, altă lumină mai mare, roşiatică, pîlpîind tot timpul: locomotiva. O locomotivă înaltă de doi metri, dar încălzită la maximum, clocotind o jucărie s-ar putea spune după dimensiunile ei, dar după ceea ce o înconjoară trebuie spus : un monstru pipernicit.
Fiindcă totul în locul acesta şi în acest început de dimineaţă e greoi, apăsător şi plin de o surdă ameninţare. Nimic din. tot ceea ce se vede, sau se simte de jur împrejur, în întuneric, nu e uşor inimii omeneşti. Ea se strînge în piept, oprimată, de parcă ar fi ajuns pe fundurile lumii. Aşa li se întîmplă tuturor celor care, veniţi din altă parte, încep într-o dimineaţă ca asta greaua viaţă de miner. Totul e ciudat, nelămurit, tulbure şi apăsător. Dacă va fi fost vreodată o geneză negativă, o anti-geneză, pentru facerea iadului, aşa a fost fără îndoială.
Undeva, departe, se aude un uruit greoi de lanţuri. Aici, cu toată ceaţa care îl învăluie, peretele unui munte face să i se simtă apăsarea asupra lumii. Dar uneori ceaţa se împrăştie cîteva clipe şi atunci, pe muchea lui, se zăreşte pilonul de fier al funicularului, ridicat în aer,
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
75
fantomatic, ca o spînzurătoare gigantică. în partea cealaltă a trenului e Jiul : suprafaţă lichidă de pe întinderea căreia aburi se ridică neîncetat, ca şi cum apele lui ar fi fierbinţi. Aşa cum curge între maluri joase, fume-gînd tot timpul, n-are nimic din frumuseţea unui rîu de munte, ci pare, în dimineaţa plină de tenebre, o apă blestemată, de pe un alt tărîm.
Celui care a pătruns pentru prima oară în această lume întunecată şi, copleşit, ar vrea să regăsească o trăsătură a ei, mai puţin grea, îi rămîne să se îndrepte spre oameni. Dar aceştia sînt la fel cu tot ceea ce îi înconjoară : grei, necunoscuţi, întunecaţi. în curtea vastă, din care urmează să plece trenul, luminată din loc în loc de becuri atîrnate de siîlpi înalţi, dincolo de care se întind pete mari de întuneric, grupuri de oameni staţionează, învăluiţi de ceaţă şi de tenebre. Stau de vorbă între ei, dar mai mult decît vorbele ceva nevăzut îi leagă, su-dîndu-i în blocuri compacte şi negre. Întîmplări la care au luat parte numai ei, lunga convieţuire în fundul pă-mîntului, în locuri de muncă şi de primejdie, le-au dat nu numai o înfăţişare asemănătoare, ci şi o substanţă comună, o densitate deosebită de a celorlalţi oameni. Sînt mai negri decît întunericul, şi mai grei decît plumbul, aşa cum stau nemişcaţi pe fundul nopţii. S-ar putea crede chiar că nu sînt oameni, dacă n-ar avea toţi o trăsătură comună, care îi reintegrează în umanitate : tuşesc. În întuneric, se aude tot timpul tuşea lor scurtă, uscată, umplînd aerul, în locul bocănitului de pînă acum al bocancilor.
. La ora cinci şi cîteva minute locomotiva şuieră lung si strident, se opreşte, şuieră încă o data mai scurt, şi porneşte apoi, trăgînd după ea lungul şir de vagoane, într-un greu uruit de fier
Străbătută cu viteza trenmui, ceaţa se face mai rece şi mai pătrunzătoare. Oamenii îri trag capul între umeri,
76
GEO BOGZA
înghemuindu-se în ei înşişi, strîngîndu-se cu muşchii picioarelor de lemnul băncii pe care stau. în faţă, locomotiva şuieră mereu, speriată de monştrii mari de pîclă care traversează linia. Din loc în loc, în partea stingă, se iveşte Jiul cu suprafaţa fumegîndă. Cîte un bec se desprinde din ceaţă, urmat de spaţii mari de întuneric.
Locomotiva smuceşte vagoanele, făcîndu-le să ia viteză, dar apoi frînează numaidecît, lăsîndu-le să se ciocnească unul de altul, într-un vacarm metalic, asurzitor. Fe partea dreaptă a liniei, luminile se fao tot mai dese şi, în cele din urmă, Petrila se ridică în faţă, ciudată şi grea, ca o încoronare supremă a tot ceea ce a fost ciudat şi greu în dimineaţa aceasta.
Şi aici nu se pot zări decît tot siluete, tulburi, învăluite în ceaţă, dar de dimensiuni uriaşe, adeseori părînd haotice. Luminate de cîte un bec la margini, contururile lor se desprind nehotărîte din întuneric, părînd adeseori că se confundă cu el, ciudate, mătăhăloase, enorme. Aşa se ridică în curtea minei, sala maşinilor cu aburi, schelăria metalică a puţului vechi, construcţia puţului nou, iar deasupra tuturor, ca un transatlantic uriaş „Preparaţia“, gu zeci de ferestre luminate şi cu acoperişurile fumegînde. Fiecare dintre aceste ciudate clădiri are o respiraţie proprie, ce se aude în noapte, un uruit înfundat, un scrîşnet metalic, o trepidaţie adîncă transmisă şi pămîntuîui, iar din timp în timp, la perioade regulate sau pe neaşteptate, un zgomot maxim, o izbucnire sonoră supremă care acoperă pentru cîteva clipe vuietul obişnuit al minei. în acelaşi timp, sub cerul liber, deasupra rampelor, vagonetele nu mai sfîrşesc să se ciocnească unele de altele, sunîndu-şi îndelung fierăria. Cîndva, peste tot acest vacarm, sirena şuieră a doua oară. E cinci şi jumătate.
Acum, prin poarta minei, se revarsă un şuvoi neîntrerupt de oameni. Ei au sosit de la Lonea cu un tren electric, şi din pricina acestuia întunericul fusese sfîşiat,
7?
OAMENI ŞI 'CĂRBUNI 1N VALEA JIULUI
în ultima vreme, de îndelungi şi stranii fulgere verzi. Cînd locomotiva porneşte din nou, cablurile umezite de. ceaţă încep să pîrîie şi dau la iveală o flacără aproape continuă, încît noaptea se umple de iluminări fantastice.
Sub aceste fulgere artificiale, minerii pătrund în clădirea nouă, în care se află sala de apel. Diferenţa de temperatură e bruscă, neaşteptată, de necrezut. In lungul pereţilor, caloriferele ard şi toată clădirea e încălzită ca o baie ; cei care sosesc rebegiţi sînt învăluiţi în-tr-o singură clipă de masa de aer cald în care au pătruns.
Dar nu numai frigul a fost alungat de aici. Ceaţa a dispărut de asemeni. Becurile mari din tavan îşi pot răspîndi lumina în voie, iar dedesubt, oamenii au încetat să fie numai siluete. Pentru prima oară,. în dimineaţa aceasta, pot fi văzuţi. Aşezaţi pe lîngă ziduri, stau de vorbă cîte doi, sau aplecaţi asupra bocancilor îi revizuiesc, apăsînd cu degetul pingeaua subţiată, unii încercând să o prindă cu un capăt de sîrmă. Sînt aşa cum au apărut în ceaţă, sub lumina felinarelor : numai în pantaloni şi în haină, iar acestea sînt vechi, rupte, pline de zeci de petice. Au un mers obosit, greoi, un fel deosebit de a-şi trage bocancii din care, la fiece pas, rămîne pe mozaicul sălii o dîră de cărbuni. Iar obrajii îi arată a fi oamenii unei munci grele, pe care o împlinesc împreună, şi care a lăsat pe ei urme adînci. Acum, cînd sînt spălaţi, cînd cărbunele nu i-a acoperit încă, se vede cît sînt de palizi ; cîte unul e atît de galben, cu obrazul atît de lipsit de sînge, încît pare că abia a ieşit din spital. Numai cînd vezi alţii şi alţii la fel cu el, îţi dai seama că nu e vorba de o boală, ci de amprenta pe care mina a pus-o pe chipul lor. Contrastul dintre hainele negre cu care sînt îmbrăcaţi şi această paloare spectrală e semnul după care pot fi recunoscuţi toţi cei ce lucrează în adîncîmea minelor de cărhunu
78
GEO BOGZA
In timpul acesta, şefii de echipă scriu cu capete de creion, în carnetele scoase din buzunar, nume de oameni şi de unelte, şi cifre cu privire la tonele de cărbuni, la explozivi, la orele de muncă. Fiecare s-a consultat cu oamenii lui, i-a tot întrebat şi s-a asigurat despre un anume lucru, au stat împreună de vorbă şi au hotă-rît cum e mai bine, pentru că nenumărate probleme se pun înainte de fiecare schimb, de care depinde şi producţia şi viaţa lor : dacă mai pot doborî un rînd de cărbune fără să schimbe craţărul, dacă fac răpirea acum sau o lasă pentru schimbul doi, dacă se mulţumesc cu lemnele pe care le au în abataj sau mai aduc altele, şi cine dintre ei, şi la ce oră, să facă toate aceste treburi. Maeştrii mineri trec de la un grup la altul, ascultă întrebările oamenilor, dau răspunsuri, sau lasă răspunsul pentru cînd vor veni inginerii. Apoi, unii după alţii ies din nou afară, în curtea minei, îndreptîndu-se spre puţuri.
După căldura din sala de apel, aerul pare de gheaţă, tăios ca un cuţit, şi minerii îşi trec oasele prin ascuţişul lui. Afară, în timpul acesta, nu s-a schimbat nimic : aceeaşi întunecime rece şi umedă, acelaşi uruit înfundat de lanţuri, iar trenul electric, care a fost pînă la Petroşani şi se întoarce la Lonea, soseşte precedat de lungi fulgere verzi, sub a căror lumină siluetele mohorîte ale clădirilor apar uriaşe din întuneric. Din loc în loc, în curtea minei se află cîte o sobă sub cerul liber : un mare cilindru metalic, plin cu cărbuni aprinşi, în jurul căruia stau grupuri de oameni din ale căror haine aburul se ridică în valuri. Uneori se aude cîte un glas subţire de fată, şi ele abia pot fi deosebite, stînd în jurul sobei sau sosind prin întuneric, îmbrăcate cu pantaloni bărbăteşti, strînşi pe şolduri, străbătînd curtea minei la fel cu bărbaţii, doar cu un mers mai legănat.
încă o dată sirena sună năprasnic, de undeva oe aproape, de pe acoperişul uneia din aceste clădiri mo-
OAMENI ŞI CĂRBUNI ÎN <VALEA JIULUI	79
horite. E şase dimineaţa, şi e parcă mai întuneric şi mai frig decît la patru, dar ceea ce se petrece afară puţin mai interesează, fiindcă, prin gura adîncă a puţurilor, aşcensoareie au început să coboare oamenii în fundul pămîntului, cu o viteză de patru metri pe secundă.
CE ESTE O MINĂ DE CĂRBUNI (I)
A
Înainte de a ne lăsa coborîţi de ascensoare în adîn-cimile negre ale pămîntului, unde ne vom rătăci numaidecît şi vom crede că ne aflăm într-un labirint haotic, nu e inutil să ne întrebăm : Ce este o mină de cărbuni ? Dacă ne vom sili mintea să facă un efort, imaginîndu-şi ordinea în care straturile sînt aşezate în pămînt şi aceea în care galeriile se îndreaptă spre ele, vom fi cu prisosinţă răsplătiţi, puţind înţelege, cu uşurinţă, tot ceea ce altminteri ni s-ar fi părut enigmatic sau fără sens.
Ideea comună pe care şi-o fac oamenii despre o mină e aceea a unui loc subpămîntean, din care sînt scoşi afară cărbunii. Ce va trebui să se ştie de la început, pentru a împrăştia această imagine care nu spune nimic, pentru a o înlocui cu aceea corespunzătoare realităţii ? Că în fundul pămîntului cărbunii nu stau într-o grămadă mare, la care oamenii o dată ajunşi îi sfarîmă cu tîrnăcopul şi-i încarcă în vagoneţe. De cele mai multe ori, ei încep chiar de la suprafaţa pămîntului, dar sînt aşezaţi în straturi subţiri, uneori numai de jumătate de metru, despărţite între ele prin spaţii mari de piatră. Iar straturile acestea nu sînt verticale, ci oblice : pornind
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
81
de la suprafaţă se duc în fundul pămmtului, ca zidurile unei case care s-ar fi scufundat, încîinîndu-se într-o parte. Închipuiţi-vă chiar o casă de mari proporţii, mai degrabă un hangar sau un siloz, cu pereţi foarte dungi, pe care pămîntul l-ar fi înghiţit treptat. Acolo, în adîn-cime, el a năvălit umplînd odăile, ferestrele, toate spaţiile goale. A fi miner înseamnă a începe să sfredeleşti pămîntul, care de cele mai multe ori e piatră, pentru a ajunge la zidurile acestei case, cu scopul de a-i scoate afară cărămizile. Dar, după cum am spus, casa e aplecată într-o parte, pe alocuri pereţii s-au rupt şi în locul liber au invadat stîncile, încît, pentru a te menţine pe filonul de cărămizi, mereu trebuie să străpungi aceste intervale de piatră, ca şi pe acelea mult mai mari care separă un perete de altul, pentru a-i putea scoate afară pe toţi.
Prin urmare, minerii nu încarcă vagonetele cu cărbuni dintr-o grămadă ce s-ar afla strînsă toată Ia un loc, ci ei seamănă întru totul cu acei oameni care încep să demonteze o casă, scotînd cărămidă cu cărămidă, zid cu zid, tot mai înspre temelie, cu singura deosebire, că în cazul acesta casa a fost înghiţită de pămînt, că odăile nu sînt goale şi că minerul nu se poate mişca decît în spaţiul scobit, înaintînd înăuntrul muntelui prin coridorul îngust din care a scos cărbunii.
Apoi, atunci cînd au fost înghiţite de cutremur, zidurile acestei case n-au rămas verticale, ci s-au aplecat într-o parte. Peste ele apasă pămîntul, aşa că, dacă începi să scoţi cărămizile, tot muntele de deasupra se lasă în locul rămas liber. Evident, oamenii au adus de afară trunchiuri groase de brad cu care au proptit tavanul. Dar cît se putea merge aşa ? După zece, după douăzeci de metri, pe măsură ce se* duceau în adîncime, pămîn-tul avea să se surpe la un moment dat în urma lor, în-gropîndu-i de vii. Prea mult, prin urmare, nu puteau co-6
82
GEO BOGZA
borî. Dar cum să scoată cărbunele, care se ducea sute de metri în fundul pămîntului ? Atunci au fost născocite puţurile.
După ce, în primele timpuri, au scos numai cărbunii de la suprafaţă, dezvelindu-i de pămîntul care îi acoperea, minele avînd atunci înfăţişarea unor simple cariere, cînd nu s-a putut merge mai departe, fiindcă ar fi trebuit înlăturate tot mai mari cantităţi de pămînt, oamenii au născocit puţurile. Şi de-abia o dată cu ele s-au născut minele, cu tot ceea ce e îngrozitor şi măreţ în existenţa lor. Ce s-a întîmplat ? Straturile de cărbune au fost lăsate în pace. Ele erau oblice. Oamenii nu le-au mai urmărit cu tîrnăcopul ci, pornind de la marginea de sus, au început să sfredelească un puţ vertical, prin spatele lor, numai în piatră ; întîi, pînă la o adîncime de o sută de metri, apoi pînă la două şi trei sute de metri. Pe măsură ce puţul acesta se ducea în fundul pămîntu-îui, stratul de cărbune se depărta de el, ca ipotenuza unui triunghi dreptunghi. închipuiţi-vă un stîlp de telegraf de care stă rezemat peretele unei case înclinate. Aşa arată în adîncimea pămîntului, unul faţă de altul, puţul săpat de oameni şi stratul de cărbune. Inchipui-ţi-vă şi un transatlantic naufragiat, înclinat într-o parte pe fundul mării. De la marginea lui de deasupra, scafandrul începe să coboare drept în jos, pe cînd pereţii pachebotului se depărtează, şi numai după ce va ajunge în fundul mării se va putea apropia de ei, pe cînd partea de sus a vasului îl va acoperi. Iar pentru a fi tras la suprafaţă, drept în sus, va trebui să revină iarăşi în punctul în care a atins iniţial fundul mării. închipuiţi-vă că marea devine de piatră, iar transatlanticul scufundat în adîncimea ei urmează să fie scos afară, în mici bucăţi sfărîmate. închipuiţi-vă drumul şi munca scafandrului, pentru a-1 sfărîma şi scoate afară. Această e toată schema unei mine moderne.
OAMENI $1 CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
8'd
Aşadar, pornind de sus, oamenii sfredelesc mai întîi un puţ vertical, de care stratul se depărtează pe măsură ce se duce tot mai la fund. Dar cînd ajung la o adîn-cime de treizeci de metri, alţi oameni vin şi încep să sape o galerie, orizontală, spre strat, pînă ce îl întîlneşte. E ca şi cum scafandrul, după ce a coborît pe fundul mării, ar începe să meargă orizontal, apropiindu-se de pereţii transatlanticului. O dată ajuns aci, el începe să-i pipăie, alunecînd într-o parte şi alta a giganticului schelet. In fundul minei, aceasta înseamnă că după ce minerii, plecînd de la linia verticală a puţului, au înaintat orizontal pînă ce au ajuns la marginea stratului, pornesc, tot prin piatră, într-o parte şi alta a lui, fără să-l atingă. De ce ? Pentru că, dacă ar intra îi\ stratul de cărbune, acesta s-ar sfărîma, iar ei au nevoie de o galerie solidă, prin care să-l poată scoate pe tot.
Aşadar, la o adîncime de treizeci de metri, avem o galerie largă, boltită cu beton, pe fundul căreia sînt linii de vagonete, şi căreia i se spune orizont principal. Acest orizont principal înaintează în direcţia nord-sud, perpendicular pe* straturile de cărbune care merg de la est la vest. Cînd a ajuns în preajma stratului de cărbune, din orizontul principal se desfac două galeiii mai mici, dar tot cu linii de vagonete pe fundul lor, şi merg în-tr-o parte şi alta a stratului, aşa cum a mers scafandru» prin mare, cînd a ajuns lîngă pereţii transatlanticului. Acestea sînt transversalele, paralele cu stratul, perpendiculare pe orizontul principal.
Dar orizontul principal nu se termină aici. El înaintează. Scafandrul, după ce a mers într-o parte şi alta a vaporului, revine la jumătatea lui, îi sparge peretele si pătrunde înăuntrul vasului, pînă ce întîlneşte un alt perete. Atunci, la fel merge într-o parte şi alta a acestui nou perete, cercetîndu-1 şi dîndu-şi seama de importanţa lui. In mină, aceasta înseamnă că, după ce orizontul principal a ajuns la primul strat de cărbune şi
84
GEO BOGZA
au pornit din el transversalele, îşi continuă drumul în direcţia sud, spărgînd stratul şi înaintînd apoi în piatră, pînâ ce întîlneşte un nou strat. Cînd a ajuns la acest al doilea strat, din nou porneşte într-o parte şi alta cîte o galerie transversală, care se duce în lungul cărbunelui, ca un drum pe lîngă zidul unei case. în acest timp, orizontul principal, mergînd mai departe, întîlneşte încă un strat, şi îl străpunge trecînd înainte, spre straturile din faţă. Dar cîte straturi are un bazin carbonifer, cîţi pereţi are această casă înghiţită de pămînt, pe care a fost vorba să o scoatem afară ? în Valea Jiului sînt douăzeci şi patru de straturi de cărbune. Ele pornesc de la Lonea, mergînd de la răsărit spre apus, pînă dincolo de Lupeni, pe o lungime de patruzeci şi opt de kilometri. Dintre acestea numai cîteva sînt exploatate, în primul rînd cel de al treilea, care este şi cel mai gros dintre toate. Apoi al cincilea, care e căptuşit cu fîşia inflamabilă căreia i se spune Paprica...
Dar să nu ne depărtăm de imaginea pe care ne-am făcut-o în capul nostru despre o mină de cărbuni şi pe care dacă o vom duce pînă la sfîrşit, această realitate a timpurilor noastre ne va deveni un lucru cunoscut, fi-mdu-ne mai uşor să ştim despre ce e vorba, şi în cuprinsul celor ce vor urma, şi ori de cîte ori îi vom în-tîlni numele în viitor, în dări de seamă despre munca minerilor, sau despre catastrofele care se abat uneon asupra lor. încă puţin efort al închipuirii, şi termenii de galerie, abataj, orizont, care reprezentau pînă acum pentru noi noţiuni prea puţin clare, se vor umple de un conţinut precis, care ne va fi cunoscut şi ne va ajuta să înţelegem o mare realitate despre care nu ştiusem decît lucruri vagi, temîndu-ne că nu putem şti mai mult. Putem şti mai mult. Putem şti tot. iar pentru efortul nostru vom fi cu prisosinţă răsplătiţi.
Ne aflăm, aşadar, pe orizontul principal, care înaintează perpendicular pe straturile de cărbune, străbă-
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
85
tîndu-le unul după altul, şi din care pornesc transversalele, într-o parte şi alta, în lungul pereţilor de cărbune. Dar aceasta nu este decît primul orizont principal. în urmă, prin puţul vertical, oamenii s-au dus şi mai în adîncime, şi după alţi treizeci de metri un nou orizont a pornit spre stratul de cărbune, exact dedesubtul celui dintîi, şi apoi încă unul, şi încă unul, pînă la al zecelea orizont, la trei sute de metri în fundul pă-mîntului.
Ca şi primul orizont, toate celelalte care vin să se aşeze sub el, tot mai în adîncime, sînt nişte galerii largi, pe fundul cărora se află linii de vagonete, pe care circulă trenuri trase de mici locomotive. Acolo unde orizontul întîlneşte stratul de cărbune şi din el pornesc transversalele, se află un macaz şi trenul poate porni îa. dreapta sau la stingă, perpendicular pe direcţia principală. Aşadar, vagonetele pot merge pe orizontul principal pînă în fundul lui, trecînd prin straturile de cărbune, unul după altul, sau la fiecare din aceste straturi pot porni în lungul lor, tot astfel cum un om ce se plimbă printr-o casă cu mai multe camere, cînd ajunge în dreptul unei uşi poate trece prin ea în camera următoare, sau poate să pornească în lungul pereţilor pe care i-a întîlnit. Numai dacă ştii aceste lucruri de la suprafaţă, numai dacă pătrunzi în mină avîndu-le dinainte în minte, galeriile nu-ţi vor mai părea un haotic labirint. Atunci vei şti că orizontul principal e unul singur, că străbate straturile pe rînd, de la nord spre sud, şi că toate celelalte galerii, care din loc în loc pornesc într-o parte şi alta, merg pe lîngă un strat de cărbune, aşa cum merg potecile pe sub poala unui munte, şi că, dacă acum unele sînt părăsite, pline de beznă şi de miros de mucegai, e că stratul, a cărui bogăţie au colectat-o, a fost secătuit la orizontul acesta. Numai la orizontul acesta. Pentru că stratul nu se termină aici, ci alunecă mai departe, în adîncimea păjnîntului, iar treizeci de
86
GEO BOGZA
metri mai jos îl întîlneşte orizontul următor, şi în lungul lui merg transversalele acelui orizont. Şi tot aşa, din treizeci'în treizeci de metri, străbătut de orizonturi şi încins de transversale, stratul se duce pînă în fund de tot, la orizontul zece. Iar în faţa lui, paralel cu el, alunecă alt strat, şi mai departe un altul, şi prin fiecare trece galeria principală, iar transversalele îl încing, o dată aici, şi încă o dată la orizontul de dedesubt, şi tot mai la fund, pînă la ultimul orizont. De la suprafaţă şi pînă la trei sute de metri adîncime sînt numai stratu ’i de cărbune, orizonturi care le străbat, şi transversale care merg pe lîngă pereţii lor. Acesta e scheletul unei mine, oasele lui principale.
Dar din tot ce s-a făcut pînă acum, n-a fost scoasă afară nici o tonă de cărbuni. Scafandrul s-a tot plimbat prin mare, fără să atace masa transatlanticului. Şi puţul principal, şi orizonturile, şi transversalele au fost săpate intenţionat prin piatră, fără să atingă straturile, pentru a avea stabilitate, pentru a putea rămîne şi, atunci cînd straturile nu vor mai fi. Dar o dată construite, aşa cum au fost descrise, ca o gigantică reţea de galerii, îndrep-tîndu-şi tentaculele spre pereţii de cărbune, nimic nu se mai opune la exploatarea acestora.
Ce imagine trebuie să avem în minte pentru a înţelege felul 'în care minerii atacă stratul de cărbune ? Aceea a nenumăraţi scafandri, care coborînd vertical, pe drumul primului scafandru, înaintează pe fundul mării tot pe urmele lui, pînă ce ajung la pereţii bastimentului, dar aici pornesc în lungul lor, unii într-o parte, alţii în alta şi, aşezînclu-se la distanţe convenabile, încep toţi deodată să-i sfredelească. In mină, aceaista corespunde următorului fapt : minerii coboară vertical cu ascensorul treizeci de metri, pînă la primul orizont, sau şaizeci, pînă la al doilea, sau trei sute, pînă la al zPce-lea, lucrul acesta nu mai are, în linii generale, nici o
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
87
importanţă, fiindcă mina a fost împărţită' în parcele. O dată ajunşi la orizontul hotărît, minerii pornesc prin galeria largă, şi apoi prin cele două galerii transversale care merg într-o parte şi alta a stratului de cărbune.
In aceste galerii, din loc în loc, cam la treizeci de metri, se opresc, cum au făcut şi scafandrii în lungul transatlanticului. Aici, la fel ca şi ei, minerii atacă peretele din faţă, şi pătrund în stratul de cărbune. Dar ceea ce urmează e încă o operaţie preliminară. Numai puţin însă, şi vom vedea că truda noastră e încoronată de un succes deplin.
Din locul acesta, la orizontul doi, de exemplu, minerii încep să sfredelească în stratul de cărbune un strîmt coridor, care, urmărind stratul, urcă prin el spre orizontul unu. Acest coridor se cheamă suitoare ; larg de un metru şi căptuşit cu lemn, el are înfăţişarea unui puţ şi va servi să curgă prin el cărbunii care vor fi săpaţi de sus în jos, de la orizontul unu spre orizontul doi. Aceasta e explicaţia.
Cînd suitoarele acestea au fost terminate înseamnă că, în afară de galeriile orizontale care au brăzdat mina pînă acum, stratul de cărbune e străbătut de sus în jos ele o serie de galerii înguste, care merg chiar prin carnea lui. Ca şi cum în fundul mării scafandrii ar trage, fiecare în dreptul său, cîte o sîrmă groasă peste pîntecul transatlanticului pe care vor să-l scoată afară. Pe toată lungimea stratului, de la un orizont la altul, coboară aceste fîşii subţiri, aceste canale de aer ale suitoarelor, strîngîndu-1 ca într-o reţea. Acum, uriaşele transatlantice geologice, naufragiate cu milioane de ani în urmă, vor putea fi trase la suprafaţă.
\
nim iarăşi că e vorba de o casă. A scoate căi idul pămîntului înseamnă a scoate cărămizile acestei case. Pentru că sînt înclinaţi, supo rmare pe suprafaţa lor toată greutatea pămîr acoperă, nu-i putem scoate afară pornind de fiindcă am fi repede îngropaţi, şi de aceei irmat cariera de la început în mină, consti
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
/ 89
Iar abatajul e spaţiul dintre cei doi pereţi de piatră ai muntelui, în care minerii lucrează pentru a-1 goli de cărbune. Sub ciocanele lor, blocurile masive sînt sfărî-mate şi împinse spre gura suitoarei, care le lasă să cadă în întunecimea ei, ca printr-un esofag lung de treizeci de metri. Spaţiul din care au fost scoşi cărbunii se lărgeşte tot mai mult, şi acum intervine una dintre cele mai importante operaţii din viaţa minerilor, pe care o fac cu multă grijă pentru că, în atîtea rînduri, din pricina ei s-au ivit dezastrele : armarea. Minerii armează abatajul. Ca din prima clipă în care au început să înainteze în cărbune, ei au la îndemînă scînduri şi trunchiuri de brad, pe care nu încetează să le folosească.
Să ştiţi că a scoate cărbune nu înseamnă a scoate numai cărbune, ci este în mod absolut obligator o dublă operaţie : a scoate cărbune şi, în acelaşi timp, a-1 înlocui cu lemn. Pentru că spaţiul din care cărbunele a-fost extras nu poate rămîne gol. De aceea, lîngă ciocanul de abataj, minerii au întotdeauna securea. într-o mînă cu ciocanul, în alta cu securea, ei sînt pe jumătate mineri, pe jumătate pădurari. Pentru că, la fiecare patru vago-nete care ies afară cu cărbuni, unul se întoarce cu trunchiuri* de brad, iar minerii nu contenesc să le tragă în abataj, măsurîndu-le, tăindu-le, potrivindu-le tot timpul, nefăcînd un singur pas fără să le aibă alături, ca pe nişte aliaţi capabili să le apere viata.
Cum înaintează minerii în lungul stratului de cărbune ? Luînd din el o fîşie înaltă de doi metri şi lăsînd în urma lor un acoperiş de scînduri, pe care le sprijină cu trunchiuri de brad. Dar iată că, înaintînd astfel în spaţiul dintre pereţii muntelui, în care se află cărbunele, ei ajung la suitoarea vecină, prin care alţi mineri au urcat şi au scos şi ei o fîşie de cărbune. Acum, în toată lungimea lui, stratul de cărbune a fost golit la acest nivei şi i-a luat locul o pădure de trunchiuri de brad, care susţin
90
GEO BOGZA
acoperişul. Dedesubtul ei, stratul continuă pînă la orizontul inferior, şi de acolo mai în adîncime. Ce e de făcut pentru a putea scoate mai departe cărbune ? Desigur, să ne întoarcem la suitoarea de la care am pornit, să coborîm în ea doi metri şi, aşezîndu-ne cu faţa la stratul de cărbune, să deschidem un nou abataj, adică să luăm o nouă fîşie. Aşa trebuie să facem, numai că, după primii paşi, lăsînd gol locul de sub trunchiurile de brad, aceştia vor cădea în noul abataj, iar după ei vor cădea pereţii de piatră pe care i-au susţinut pînă acum. Prin pereţi de piatră nu trebuie înţeleasă o rocă masivă, pentru că, în cazul acesta, n-ar fi nici o primejdie, ci stînci amestecate cu pămînt şi cu pietriş, straturi subpămîntene care apasă în jos, şi dedesubtul cărora, dacă se face vid, se prăbuşesc. încă o dată : straturile de cărbune nu sînt verticale, ci piezişe, aşa că, în timp ce se duc în fundul pămîntului, pe fiecare metru pătrat din suprafaţa lor apasă altă greutate ; fiecărui bloc de cărbune îi corespunde o greutate nouă, căreia trebuie să i se facă faţă.
Aşadar, după ce am luat din strat o fîşie de cărbune şi am pus în locul ei trunchiuri de brad, ne-am coborît în suitoare cu doi metri şi am vrea să începem o nouă fîşie, dar nu îndrăznim, fiindcă ştim că am face deasupra capului nostru vid. Ce e de făcut ? Să scoatem aceşti brazi pe măsură ce înaintăm, şi să punem în locul lor alţii de două ori mai înalţi ? Dar după ce vom termina fîşia aceasta şi o vom începe pe a treia ? Nu e decît un singur lucru de făcut. Să facem să înceteze vidul. Pămîn-tul apasă de deasupra cu mii de tone, încît nu e de glumit. Dacă vrem mai departe cărbuni, să umplem mai întîi golul pe care l-am făcut. Nu e plăcut, nu e mai ales convenabil, dar n-avem încotro.
Aşa se face că la suprafaţă, printre celelalte clădiri negre tdin curtea minei, e şi una cenuşie, învăluită tot timpul într-un nor de praf. E moara Humbold, care macină piatră. Toată ziua huruie, pentru că sute de vâgo-
OAMENI ŞI CĂRBUNI ÎN VALEA JIULUI
91
net© de stînci se varsă în gura ei, şi le fărîmiţează pe rînd, transformîndu-le într-o masă de pietriş, pe care pompele îl iau în curînd în primire. Amestecat cu apă, el este împins prin tuburi de fier pînă la stratul de cărbune din care a fost luată o fîşie. Iar tot golul rămas în urma minerilor e umplut, întregul coridor din care ei au extras cărbunele e zidit, aşa cum în peretele unei case din care a fost scos un rînd de cărămizi s-ar turna numaidecît un strat de ciment. Operaţiunea aceasta se cheamă rambleiaj, şi la sfîrşitul ei minerii pot începe să scoată un nou rînd de cărbuni, pînă ce spaţiul gol e din nou rambleiat, şi din nou scot o fîşie, tot mai în adîn-cime, pînă ce ajung la orizontul inferior. Aici e altă parcelă a minei, şi aici alţi mineri au putut să lucreze, independent de cei care veneau de sus. Independent şi de cei care, la acelaşi orizont cu ei, lucrau mai departe' în alt strat de cărbune. Incît viziunea de ansamblu a minei este gigantică şi uluitoare.
Aţi văzut poate clădirea dreptunghiulară a unei mari instituţii, alături de care, la o depărtare de cîţiva metri, se află coşul cilindric al caloriferului, din cărămizi roşii, închipuiţi-vă prin urmare acest coş de fabrică şi, alături de el, un edificiu cu zece etaje, aşa cum se află situat în spaţiu, cu cele trei dimensiuni ale lui : lung, larg şi înalt. Ceva s-a întîmplat, încît uşile acestei clădiri au fost blocate, o apă a năvălit acoperind-o pînă la ultimul etaj, fără să pătrundă însă înăuntru, unde sute de oameni îşi continuă activitatea. Iar ei au găsit un mijloc de comunicaţie cu exteriorul : din dreptul fiecărui etaj au construit un coridor, un fel de pasarelă închisă, pînă la coşul caloriferului, singurul prin care se poate circula, înăuntrul acestui coş merg ascensoare în jos şi în sus, pînă la capătul lui, aflat la acelaşi nivel cu acoperişul şi cu apa care a năvălit, şi care să zicem că a îngheţat, încît se poate merge pe suprafaţa ei. Cei ce vor să pătrundă în clădire vin pînă la gura hornului, iar ascen-
92
GEO BOGZA
sorul îi coboară prin dreptul etajelor, în adîncime. Dinăuntrul ei alţii sînt traşi afară, sau purtaţi numai de la un etaj la altul, în acea lume scufundată şi fără nici o altă legătură cu exteriorul decît acest tub cilindric, prin care ascensoarele transportă fără întrerupere materialul extras. Fiindcă, după cum am spus, dacă mina e o casă, ea e o casă căreia i se scot cărămizile. închipuiţi-vă acest edificiu scufundat, în care sute de oameni, la toate cele zece etaje ale lui* desfac pereţii cu grijă şi-i înlocuiesc repede cu alt material adus de afară, pentru ca uriaşa clădire să nu se surpe. închipuiţi-vă tot ce se poate petrece în cuprinsul acestei vaste construcţii la un moment dat, de sus pmă jos şi dintr-o parte în alta, în sutele ei de încăperi şi coridoare, şi adăugaţi coşul caloriferului prin care ascensoarele se duc şi vin fără întrerupere. Veţi avea astfel schema complectă a ceea ce este o mină de cărbuni.
Faceţi un ultim efort şi daţi acestei scheine dimensiunile şi unghiurile ei adevărate. Scufundaţi blochausul în fundul pămîntului şi încîinaţi-1 într-o parte, pînă ce marginea Iui de sus se sprijină de coşul vertical al caloriferului. închipuiţi-vă că puţul acesta are o adîncime de trei sute de metri şi că, prin gaura lui, ascensoarele cad cu o viteză de şaisprezece metri pe secundă. închipuiţi-vă că, începînd de sus în jos, din treizeci în treizeci de metri, o galerie orizontală se desface şi că înaintează, străbătînd unul după altul douăzeci şi patru de pereţi de cărbune. în dreptul acestor pereţi, alte galerii pornesc, ducîndu-se în lungul lor, uneori kilometri întregi. De la aceste distanţe, un cal vine, trăgînd după el un şir de vagonete cu cărbuni. Paralel cu acest strat e un altul, şi apoi încă un altul, şi în lungul lor de asemeni sînt galerii şi linii de vagonete. în toate aceste straturi, oamenii sfredelesc cărbunii, golind spaţiul dintre cei doi pereţi de piatră, care îi strîng dintr-o parte şi alta. Oamenii lucrează în stratul acesta, şi apoi mai la stînga,
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
93
în stratul alăturat, apoi, aiunecînd pe ele în' jos, alţi oameni sfredelesc cărbunele în orizonturile inferioare, îi lasă să cadă în galerii, vagonetarii îi încarcă în vagonete, caii îi trag ; în aceeaşi clipa, sute de vagonete înaintează trase de cai, unele deasupra altora, în orizonturi diferite, sau la acelaşi orizont, paralele, despărţite de pereţi de piatră şi de cărbune. în galeriile principale, locomotive subpămîntene mereu aduc la gura puţului vagone-tele, ascensorul le trage în sus cu o viteză năprasnică şi lasă în locul lor alte vagonete cu lemne, care fac drumul invers, spre abataje, unde oamenii le cioplesc şi le potrivesc deasupra capului, înaintînd mai departe în cărbune, unii aici, lîngă orizontul principal, alţii mai în fund, la acelaşi orizont şi în acelaşi strat, pe cînd alţi oameni, sute de alţi oameni, scormonesc mai la stînga, tot la acest orizont, dar în alte straturi, iar în lungul lor caii trag vagonetele pline cu cărbuni, pe cînd alţi oameni lucrează dedesubt, la celelalte orizonturi, mînuiesc ciocanele de abataj, pun dinamita, înaintează un metru, trag trunchiurile de brad lîngă ei şi armează, din nou pornesc, sfarîmă cărbuni, iar ei se rostogolesc prin suitoare, sînt încărcaţi în vagonete de alţi oameni, traşi de cai şi de locomotive spre gura puţului, unde ascensorul îi smulge cu o viteză năprasnică din adâncimile negre în care au zăcut de milioane de ani, şi totul se întîmplă -în aceeaşi clipă, concomitent, oameni, cai, ascensoare, şaisprezece metri pe secundă, ciocane de abataj, suitori, vagonete, trunchiuri de brad, cărbuni, şaisprezece metri pe secundă, galerii, trenuri, ventilatoare, lămpi, locomotive, oameni, cărbuni, cai, de sus pînă jos, în aceeaşi clipă, în toate cele trei dimensiuni ale spaţiului subpă-mîntean, în care oamenii au pătruns ca nişte termite şi îl. golesc de bogăţia lui. închipuiţi-vă ceea ce e îndrăzneţ, gigantic şi trepidant în aceeaşi imagine, şi vă veţi da seama ce înseamnă o mina de cărbuni.
94
GEO BOGZA
încă un lucru, şi poate acesta va ii cel mai mare efort cerut închipuirii noastre. Nu trebuie să uităm că ziua are douăzeci şi patru de ore, şi că acolo, în Valea Jiului, sînt trei schimburi de cîte opt ore. Că, prin urmare, imaginea aceasta pe care am construit-o rămîne vie, întreagă, în toate amănuntele şi trepidaţia ei, clipă de clipă, ziua şi noaptea, zi după zi, noapte după noapte, mereu ţinută în picioare de cele trei rînduri de oameni care neîntrerupt coboară în fundul pămîntului. Zi după zi, an după an, pe cînd noi dormim, ne plimbăm, citim, mergem dintr-un oraş în altul, lăsînd să defileze pe sub privirile noastre munţi, păduri, cîmpii, toate priveliştile variate ale lumii, acolo, în Valea Jiului, imaginea aceasta rămîne tot timpul întreagă, de sus pînă jos, zeci, sute de galerii pline cu oameni, forfotind într-o parte şi alta, înaintînd în cărbune, încărcînd vagonete, purtîndu-le prin galerii, ducîndu-le la ascensoarele care le trag afară cu şaisprezece metri pe secundă, în toate secundele vieţii noastre.
Dar oricît ar fi de adevărată imaginea aceasta, ea rămîne încă o schemă abstractă faţă de felul în care o mină arată în realitate. Oamenii despre care am vorbit au fost numai desenaţi pe hîrtie, nu i-am auzit gîfîind, nu le-am văzut trupurile scăldate în sudoare, din faţa lor neagră ca o bucată de smoală nu s-au oprit asupra noastră petele albe ale ochilor. Nu am simţit în nări mirosul de mucegai umed al galeriilor, nu am fost înconjuraţi de bezna lor profundă, nu am simţit pe proprii noştri umeri greutatea abatajelor, nu am auzit păcănitul perforatoarelor mecanice, nici trepidaţia surdă a trenurilor subterane, acoperită de bubuiturile exploziilor de dinamită, nu ne-a înconjurat din toate părţile, pătrun-zînd direct în carnea şi în nervii noştri, vacarmul, trepidaţia, întunericul profund şi tot vuietul minei. Am fi. fost impresionaţi şi nume-am mai fi putut da seama, cu aceeaşi libertate de spirit, de felul cum se suprapun ori-
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI	95
zonturile unul peste altul şi cum pornesc galeriile transversale prin spatele straturilor de cărbune. Dar acum, pentru că am dus pînă la capăt această imagine, să ne apropiem de realitate, să pătrundem în huietul adevărat al Văii Ţiului, în locurile în care mii de oameni iau parte, ziua şi noaptea, la marea bătălie a cărbunelui.
O MIE ŞI O SUTĂ DE MOTOARE
P entru că bătălia cărbunelui se desfăşoară în locuri în care marea a fost stăpînă, şi şi-a lăsat urmele, cu nimic nu putea semăna mai bine decît cu o bătălie navală. De pe oricare din înălţimile care domină Valea fiului poate fi zărit acest măreţ şi dramatic teatru de luptă. De la Lonea la Lupeni, cele douăzeci şi patru de straturi de cărbune stau în fundul pămîntului ca scheletul unui transatlantic uriaş, iar în tot lungul lui sînt ancorate bastimentele venite să-l scoată din nou la suprafaţă. E, pe fundul văii, o ădevărată flotă, cu coşurile fumegînde — şi fiecare din vasele ei îşi trimite scafandrii în adîncime, să cerceteze pereţii transatlanticului scufundat şi să mai smulgă din ei o bucată. Uneori, scafandrii nu se mai întorc; dar după o zi de doliu alţii coboară din nou, şi huietul bătăliei reîncepe.
De o parte şi de alta a locului în care se desfăşoară această bătălie se ridică munţi înalţi, dîndu-i fundalul măreţ şi sumbru al unei epopei. In partea de răsărit se înalţă Parîngul, munte singuratic şi solemn, iar în partea de apus, Retezatul, cu mari pereţi de piatră verticali, părînd ai unei cetăţi neclintite, împodobită cu creneluri fantastice. In locurile acestea marea s-a
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
97
tălăzuit pe vremuri, iar erele geologice şi-au adus unul după altul dezastrele.
Acum, o flotă şi-a făcut apariţia pentru a culege urmele naufragiului. De pe dealuri, bastimentele abia se zăresc din pricina fumului care le înconjoară, greoaie şi negre, cu catarge ciudate şi cu oameni cît nişte furnici pe bordul lor. Cînd scafandrii din adîncime dau semnalul, să fie tras afară cîrligul în care au agăţat o parte din prada după care s-au dus, maşinile încep să pufăie iar valea vuieşte îndelung.
Lonea, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Lupeni... sînt numele vaselor vestite care în ultimul secol şi-au aruncat ancora în Valea Ţiului, pentru a lua parte la bătălia uriaşă a cărbunelui. De pe înălţimile care domină teatrul de luptă, ele pot fi zărite în timpul zilei, intrînd şi ieşind din ceaţă, cu coşurile fumegînde, iar noaptea acoperite cu sute de lumini, strălucind ca nişte roiuri de stele. Totul în înfăţişarea lor, şi mai ales huietul ce se aude pretutindeni, arată că aici este un loc deosebit pe faţa lumii, în care se petrec lucruri puţin obişnuite, , cum de altfel şi este puţin obişnuită acţiunea aceasta îndrăzneaţă, şi grandioasă, de a scoate din nou la lumina zilei urmele marilor cataclisme geologice.
In lungul celor douăzeci şi patru de straturi de cărbune, minele se înşiră una după alta, înălţîndu-şi coşurile spre cer şi trimiţîndu-şi în fundul pămîntului adîn-cile puţuri verticale. La jumătatea văii, între Parîng şi Pietezat, se află uzina electrică din Vulcan, iar în măruntaiele ei, de cînd ţin oamenii minte, focul nu s-a stins niciodată. E drept că acolo focul nu mai arde după cum ştim noi, ci după o tehnică specială. Nenumăraţi inventatori şi-au pus geniul la contribuţie şi au izbutit să transforme acest fenomen natural într-o operaţiune savantă şi uimitoare. Cărbunii nu-şi mai degajă caloriile într-un amestec de flăcări şi fum, ci, sub cu-
7 — Pagini contemporane
98
GEO BOGZA
renţii de aer distribuiţi după un anumit procedeu, par o grămadă uriaşă de bijuterii sclipitoare. Grătare mobile poartă această pură, albă, incandescentă pîlpîire pe sub cazanele uzinei din Vulcan, cu o încetineală de ace de ceasornic.
Pentru a şti ce lucru savant şi complicat este această uzină vom spune că, din curentul pe care îl produce, merg în Valea Jiului o mie şi o sută de electromotoare, şi că, dintre acestea, o sută se găsesc chiar în cuprinsul ei, pentru a-i pune instalaţia în funcţiune. Din cei unsprezece mii de kilowaţi produşi de uzină în fiece oră, ea singură consumă o mie, pentru a face să meargă cele o sută de motoare. Acestea, montate în toate încăperile, învîrtesc ventilatoare, aleg şi transportă cărbunii, acţionează pompele de apă şi fac toate celelalte treburi subordonate, fără de care uriaşul generator nu s-ar putea pune în mişcare. Iar ceilalţi zece mii de kilowaţi fac să meargă alte o mie de motoare. Aceasta e toată viaţa Văii Ţiului. Dacă vom şti în ce împrejurări sînt consumaţi toţi aceşti kilowaţi, în ce locuri se află cele o mie de motoare, cine le dă drumul, şi ce anume pun în mişcare, vom cunoaşte dintr-o dată toată viaţa acestui vast spaţiu în cuprinsul căruia se dă marea bătălie a cărbunelui.
Aşadar, de la un capăt la altul al Văii Jiului, merg o mie de electromotoare. în cuptoarele uzinei, cărbunii trec cu o încetineală de ace de ceasornic pe dedesubtul cazanelor, dar, din aburul lor, turbina învîrteşte rotorul marelui generator cu o viteză de trei mii de turaţii pe minut, iar cele o mie de motoare pe care el le hrăneşte de asemeni se învîrtesc cu mii de turaţii pe minut. Sînt motoare de sute de cai putere care, la gura puţurilor, trag afară grelele ascensoare încărcate cu cărbuni, şi motoare numai de un sfert de cal care, în atelierele de la suprafaţă ale minelor, învîrtesc polizoarele pentru.
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
99
ascuţit uneltele de oţel. Acestea pot fi duse în mînă, ca nişte bărzăuni mai mari, pe cînd cele dintîi nu pot fi ridicate decît cu scripeţii, dar şi unele şi altele îşi trag viaţa din cei zece mii de kilowaţi, pe care îi ronţăie în bobinele lor de aramă, umplînd Valea Ţiului de zumzetul ei neîntrerupt, de uriaş stup industrial.
Fiecare din aceste o mie de motoare se află într-un anumit loc, uneori singure, alteori supravegheate de un om care, urmărind un anumit mers al lucrurilor, le opreşte şi le porneşte cu promptitudine, de zeci de ori pe oră. In curtea minei Petrila, pentru a trece un vagon de pe o linie pe alta nu mai e nevoie să vină locomotiva, să-l tragă pînă la macaz şi să-l împingă înapoi. O platformă electrică le poartă perpendicular peste linii şi le lasă unde e nevoie, cum le-ar duce cu mîna. în cabina ei, aşezat pe un scaun, un om cu şapcă în cap, cu mustăţi mari negre, cu jambiere de piele, urmăreşte cu coada ochiului tot ce se întîmplă şi porneşte sau opreşte motorul, într-o secundă.
Dar omul cu şapcă şi jambiere de piele nu e singurul care şi-a împletit viaţa cu aceea a unui motor, care şi-a prelungit nervii în bobinele şi rotorul lui. La Atelierele centrale din Petroşani, cînd în cuptorul electric, care consumă el singur o cantitate considerabilă de kilowaţi, otelul începe să fiarbă, încît poate fi turnat în tipare, ceva se întîmplă, deosebit şi măreţ, ca sosirea în port a unei corăbii. Foarte sus, sub acoperişul turnătoriei, un om, plasat într-o cabină ce pare o nacelă de balon, începe să se mişte, alunecînd acolo, la acea mare înălţime, în lungul unor bare metalice. Cînd ajunge în dreptul cuptorului lasă în jos un cîrlig puternic care e agăţat de toartele recipientului cu oţel lichid, iar navigatorul din nacelă, cu ochii aţintiţi asupra lui, porneşte mecanismul superbei macarale, transportîndu-1 spre tiparele de humă.
GEO BOGZA
Jtt.
în fundul minelor, la ultimul orizont, sînt instalate motoarele care pun în mişcare pompele de apă. Sînt aproape tot atît de puternice ca şi acelea care, la suprafaţă, lac să funcţioneze grelele ascensoare. Toţi cei ce iau parte la viata minei au învăţat această aspră lege : Totul se poate opri, afară de motoarele care mînă pompele de apă. Chiar dacă nu mai merg ascensoarele, oamenii se pot folosi de scările nesfîrşit de lungi care, în orice puţ, coboară pînă la ultimul orizont. Dar pompele nu se pot opri. Pentru că atunci apa inundă galeriile. Doar exploziile gazului metan mai pot aduce dezastre la fel de mari.
De aceea, o bună parte din kilowaţii produşi de uzina din Vulcan sînt cheltuiţi, ziua şi noaptea, pentru a pune în mişcare puternicele pompe din fundul minelor. Gîrla tulbure ce trece pe lîngă gura puţului, cu apele agitate, nu s-a strîns pe fata muntelui dintr-o ploaie torenţială, ci a fost azvîrlită din marile adîncimi ale pămîntului de pompele care acolo, în singurătate, ziua şi noaptea îşi fac datoria-
Dar în fundul minelor mai merg, tot în singurătate, ventilatoarele. De la un orizont la altul, apa se scurge, uneori sub forma unor murdare pîrîuri subpămîntene. însă mult mai murdar decît ea este aerul ce se tîrăşte prin galerii, stătut, lînced, încărcat cu primejdioase emanatiuni. Dacă n-ar fi ventilatoarele, oamenii care au coborît în mină ar putea să moară de cîteva ori pe zi.
Afară, pe lîngă gura pufului, trece ca o gîrlă tulbure apa azvîrlită de la orizontul zece, şi tot acolo, pe un deal, se află pîlnia largă prin care iese aerul stricat al adâncimilor. în fiecare minut, trei mii de metri cubi de aer sînt azvîrliti prin pîlnia aceasta, şi o dată cu ei cel mai perfid duşman al minerilor. Gazul metan n-are miros, şi numai flacăra lămpii ce-şi schimbă forma şi cu-
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
101
loarea dă de veste că se adună în galerii, pregătindu-se să facă explozie.
Şi iată, din cele o mie de motoare care se rotesc cu mii de turaţii, motorul cel mai lent din toată Valea Jiului. El pune în mişcare un ventilator, cu o încetineală de şaizeci de turaţii pe minut. E instalat în mina Petrila, la orizontul opt, într-un loc puţin umblat, în dreptul stratului patrusprezece. Acolo, * într-una din galeriile acestui strat, puţin gaz metan se adună în fiecare oră. Nu mult, foarte puţin. Dar nu trebuie lăsat acolo, în nici un caz. De aceea, în acel loc prin care rare ori trece cineva, ventilatorul se învîrteşte cu şaizeci de turaţii. El nu face deeît să împingă aerul din galeria suspectă spre galeria principală, unde un curent continuu e creat de marile ventilatoare. în singurătatea lui, în încetineala cu care se învîrteşte, lentul ventilator pare o inimă omenească, pulsînd de şaizeci de ori pe minut, neştiută de nimeni, în fundurile întunecate ale pămîntului.
ti
La Lupeni, gura puţului principal, prin care e scoasă cea mai multă producţie, se află la vreo doi kilometri înăuntrul muntelui, aşa ca, mai întîi, vagonetele sînt trase printr-un lung tunel, şi numai după aceea ajung la ascensoarele care le lasă în fundul pămîntului. E o călătorie în întuneric, ce pare fără sfîrşit. Din loc în loc, porţi de lemn se deschid automat, la apropierea locomotivei, şi după aceea se reînchid. Dar tot nu pot stăvili curentul de aer ce se formează în acest tunel. Cînd se deschid, vîntul izbucneşte şi urlă ca deasupra unei prăpăstii pe timp de furtună. Un vînt rece, tăios, de început de iarnă, prin care oamenii trec de fiecare dată, după căldura din fundul pămîntului, ca pe sub un cuţit ce le ajunge pînă la măduva oaselor.
Locomotivele electrice, care trag trenurile prin acest noiembrie subpămîntean, au înfăţişarea unor maşini de călcat. Şi ele ronţăie o parte din cei zece mii de kilo-
102
GEO BOGZA
waţi, spre a putea străbate de zeci de ori pe zi lungul tunel hărţuit de vijelii subpămîntene.
Intre Petrila şi Aninoasa, cale de şase kilometri, se întinde linia, funicularului, peste dealuri, peste podişuri şi prăpăstii, uneori la o înălţime de sute de metri. Neîntrerupt, corfele se încrucişează, trecînd într-o parte şi alta ca nişte păsări negre. Cele care vin de la Aninoasa sînt întotdeauna încărcate cu cărbuni, pe cînd de la Petrila porneşte, din timp în timp, cîte o corfă cu lemne ce merg să ia locul cărbunilor şi-i întîlneşte mai întîi, o clipă, în aer.
Pe unul din dealurile de la Aninoasa, atît de luminoase şi calde sub soarele toamnei, se află instalaţia care pune în mişcare funicularul. Motoare puternice, de sute de cai, trag sîrma fără sfîrşit care, de acolo pînă la Petrila şi înapoi, alunecă neîncetat pe marile roţi de fier, purtînd cărbuni şi lemne peste dealuri şi prăpăstii adînci, făcînd să se întîlnească în aer, în vecinătatea faAuoasă a norilor, pădurile de astăzi, cu acelea de acum cîteva milioane de ani.
Aşadar, o mie şi o sută de motoare merg în Valea Jiului.
Pretutindeni merg : în adîncimea abatajelor, la capătul galeriilor, la gura puţurilor, la suprafaţă şi în fundul pămîntului, punînd în funcţiune ascensoarele, pompele de apă, ventilatoarele, locomotivele electrice, urcînd cărbunii, coborînd lemnele, purtînd oamenii de la un orizont la altul, zvîrlind afară gazul metan, mereu învîr-tindu-se cu mii de turaţii pe minut, în o mie şi o suta de locuri, o mie şi o sută de motoare, ca nişte inimi puternice, ca nişte centri nervoşi sensibili, dînd viaţă, punînd în picioare, făcînd să freamăte acest vast spaţiu care e Valea Jiului şi în care, de la un capăt la altul, de la Lonea la Lupeni, se dă marea bătălie a cărbunelui.
LA ORIZONTUL ZECE
La şase dimineaţa, cînd sirena sună a treia oară, oamenii din schimbul întîi se îndreaptă din toate părţile minei spre gura puţului, fiecare cu lampa aprinsă, legănată uşor în dreptul genunchilor. Ascensorul soseşte din aduicime cu mare viteză şi se opreşte brusc, aducînd ultimele vagonete de cărbuni ale schimbului de noapte. Ele sînt repede împinse afară şi, peste o clipă, un lanţ care se învîrteşte tot timpul între linii le ia în primire, trăgîndu-le cu un uruit puternic de fier, spre noua lor destinaţie.
Cuşca ascensorului e goală şi aşteaptă. Iată sosit încă o dată momentul acesta, trăit pînă acum de mineri de sute de ori, dar care şi de data aceasta, ca şi cum ar fi prima oară, e încărcat cu acelaşi conţinut psihologic, alcătuit din puţină teamă şi foarte multă seriozitate. Cînd cuşca începe să aştepte goală, iar minerii înţeleg că le-a venit rîndul să coboare în puţ, vorba se stinge între grupuri şi toţi iau deodată un aer deosebit, stîn-gaci, serios şi solemn. Milioane de mineri au coborît pînă acum de mii de ori în fundul puţurilor, dar clipa aceasta în care ascensorul îi aşteaptă şi ei trebuie să părăsească pămîntu! şi-a păstrat toată puterea de la început, de poartă deschisă spre necunoscut, adică, în
104
GEO BOGZA
atîtea rînduri, spre moarte. Desigur, ascensoarele se duc şi revin cu toţi cei care au intrat, dar uneori... De aceea, a părăsi faţa pămîntului şi a coborî în adîncimile lui este un eveniment pe care oamenii îl privesc, de fiecare dată, cu sfiiciune şi gravitate. Nimeni nu poate şti cînd, în şirul zilelor albe, se va intercala ziua cea neagră care, din timp în timp, vine. De aceea, cînd cuşca ascensorului începe să-i aştepte, oamenii devin deodată serioşi. Ceva care, oricît de rău fusese, ploaie, foame sau frig, ţinea totuşi de faţa pămîntului, încetează ; şi din clipa aceasta începe altceva : neagra lume subpămînteană.
Băiăbănindu-şi lampa aprinsă şi aplecîndu-şi capul, minerii pătrund în cuŞca ascensorului, pînă ce umerii li se ating unul de altul iar în dreptul genunchilor lămpile se ciocnesc între ele. Atunci, grătarul metalic e tras şi, dincolo de zăbrelele lui late, nu se mai zăresc decît fragmente de trupuri omeneşti.
Dar ascensorul are două etaje. Un sunet de clopot, şi el coboară cu doi metri. Cei care s.-au urcat aşteaptă acum în întuneric, tăcuţi, pînă ce cuşca de deasupra lor se umple de asemeni. Clipele trec una după alta, oamenii le numără în gînd, mult nu mai poate fi, şi deodată devin atît de uşori, încît caută un punct de sprijin în pereţii cuştii. Ascensorul cade în gura puţului, cu patru metri pe secundă. Aceasta este viteza cu care sînt coborîţi oamenii. Patru ori cît fac trei sute ? Pentru că atît de adînc e puţul. Patru ori şaptezeci şi cinci. Un minut şi un sfert.
Bar cine ar putea spune cît de lung e minutul acesta ? Senzaţia de cădere în gol, cu mare viteză, e tot timpul vie, intensă, simţită în tot corpul, în genunchi, în braţe, în stomac, în creier, şi parcă şi pe vîrful limbii pe care f se îngrămădeşte un gust ciudat. Din afara ascensorului se aude un fîşîit neîntrerupt şi se ghicesc pereţii negri ai puţului, fugind cu mare viteză în sus. Apoi, picături de apă încep să cadă tot mai dese, ca o ploaie care se
OAMENI 51 CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
105
înteţeşte, şi în curînd plouă de-a binelea. Oamenii stau grămădiţi, strînşi unii în alţii, sub această apă rece şi neagră care-i udă. Ascensorul cade mai departe în gol, în întuneric, în neant. Din cei douăzeci de mineri care se duc în fundul pămîntului, unul nu scoate o vorbă. Tăcuţi, strînşi toţi la un loc, într-un singur bloc, cad în întuneric. Nu se aude decît fîşîitul neîntrerupt al tenebrelor sfîşiate. Apoi, în această cădere neagră, care ţine de o veşnicie, izbucneşte o lumină de fulger şi ochii orbiţi pot să înregistreze imaginea unei galerii luminată de becuri : oameni şi vagonete. Totul n-a ţinut decît un sfert de secundă, şi aşa se întîmplă fără îndoială în cutiile aparatelor fotografice, deschise asupra lumii doar cît e necesar să ia un instantaneu. Nimic nu va mai putea şterge din minte imaginea acestei galerii, ivită pe neaşteptate, după un lung răstimp de întuneric : becurile explodîndu-şi lumina din tavan, galeria largă boltită cu beton, vagonetele aşteptînd la gura ei, şi cei cîţiva oameni care acolo se mişcau, dar în minte s-au înregistrat încremeniţi, ca într-o fotografie : unul cu capul întors, atras de zgomotul ascensorului, altul aplecat în faţă, ridicînd de jos o pîrghie, un altul cu trupul acoperit de marginea vagonetelor, în timp ce în fund, sub lumina ultimului bec, se iveşte capul unui cal, oprit locului, împreună cu omul care îl ţine de căpăstru, şi acesta oprit, cu picioarele bine proptite în traversele galeriei.
Aceasta e imaginea orizontului opt, prin faţa căruia ascensorul a trecut cu viteza lui de patru metri pe secundă. Iar căderea în întuneric continuă. Acelaşi fîşîit de pînză neagră, ruptă la nesfîrşit, din ţesătura căreia ţîşnesc stropi reci care îţi udă obrazul, aceeaşi senzaţie de prăbuşire în neant, inima măsurînd cu bătăile ei golul imens în care cade.
Numai cu două clipe înainte-de a ajunge, ascensorul îşi încetineşte viteza şi se opreşte brusc, în dreptul gale-
106
GEO BOGZA
riei invadată de lumini, in stnşit, o lume începe. O lume subpămînteană ; totuşi o lume, un loc stabil. în care căderea în necunoscut a luat sfîrşit. Blocul uman, care a căzut prin gura puţului ca un monolit, se desface în părţile lui componente. Picioarele se pun anevoie în mişcare, lămpile încep să bălăngăne în dreptul genunchilor, şi minerii ies unul după altul din cuşca ascensorului, cu umerii strînşi, cu gulerul hainei ridicat, sub strapii de apă care cad de sus. Şi iată acolo, la marginea de sus a galeriei, etajul al doilea al ascensorului, plin de picioare omeneşti nemişcate, şi de lămpi aprinse, aşteptînd. Cîteva clipe mai tîrziu ei sînt coborîţi la nivelul galeriei, grătarul se deschide şi cea de a doua cuşcă îşi varsă conţinutul de oameni. Apoi, ascensorul se face nevăzut, răpit de gheara lungă de trei sute de metri care l-a coborît pînă aici.
—	Dacă vrei să mergi într-un loc în care munca e grea, îmi spune prim-maistrul-şef Golgoţ, să te duci în abataj la Trifan.
—	Ar fi şi la Pop Ludovic... propune unul dintre oameni.
—	Nu, nu, la Trifan, mai bine la Trifan !... rostesc mai multe voci deodată, groase şi pline de convingere.
Un vîjîit de aer prin care cade ceva, cîteva trosnete, şi în gura neagră a puţului ascensorul se opreşte brusc, aducînd un nou val de oameni. Toţi au în mînă o lampă, lampa lungă, cilindrică, de miner, a cărei flacără indică prezenţa gazului metan, şi care nu poate fi desfăcută decît la suprafaţă, cu ajutorul unui magnet puternic. Minerii n-au voie să umble la ea. Toţi au, de asemeni, pe umăr o secure, un fel de topor cu coadă scurtă, de care nu se despart niciodată. Strecurîndu-se printre vagonete şi pereţii galeriei, pornesc în adîncimea ei, trezindu-i ecourile prelungi, cu pocănitul bocancilor pe traverse. Această primă direcţie a lor e perpendiculară
107
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
ne straturile de cărbune, spre care se îndreaptă prin fundul pămîntului. Cum straturile merg de la răsărit spre apus, aceste mari galerii orizontale, aceste orizonturi principale, ne poartă aşadar spre miazăzi. Şi iată desfăcîndu-se întîi la dreapta, apoi şi la stînga, galeriile transversale care merg în lungul primului strat, adică ima spre răsărit, spre Lonea, prin urmare, iar alta spre apus, spre Petroşani. Acum e abia la început, dar cu cît ne vom înfunda în întunericul minei, cu atît mai bine va fi cînd, înconjuraţi din toate părţile de galerii, ca de braţele unei caracatiţe, vom şti care merg spre miazăzi şi care spre apus, dîndu-ne seama de rostul acestor multiple şi întunecate răspîntii.
Încă o asemenea răspîntie se iveşte. Aceasta înseamnă că, în clipa de faţă chiar, ne aflăm într-un strat de cărbune, urcînd în ceafa noastră pînă la suprafaţă, ducîn-du-se sub picioarele noastre pînă la o mie de metri, în scînga pînă la Lonea, iar în dreapta, pînă dincolo de Lupeni. în adevăr, nu e rău să-ţi dai seama de felul cum sîrit aşezaţi pereţii acestei uriaşe clădiri scufundate.
Aerul de sub bolţile de beton începe să vibreze, în depărtare se aude un uruit înfundat, peste cîteva clipe mari zgomote se rostogolesc spre gura puţului, luîn-du-se la întrecere între pereţii galeriei, caracterul metalic al vacarmului se accentuează, zidurile încep sa tremure, de asemeni pămîntul de dedesubt, şi iată în faţă farul puternic al locomotivei Diesel spărgînd noaptea adîncă a minei. Ne dăm la o parte, şi lungul şir de vagonete trece prin dreptul nostru, îndreptîndu-se spre gura puţului, lăsînd în urmă un uriaş huiet metalic, încă o galerie la stînga, în fundul căreia se zăresc cîteva lămpi clătinîndu-se. Pornim pe galeria din dreapta, mergem o sută de metri, tavanul din bîrne de lemn se lasă peste noi şi trebuie să înclinăm capul. încă o sută de metri, şi trebuie să ne îndoim de mijloc, din ce în ce
108
GEO BOGZA
mai mult, pe măsură ce înaintăm. Iar se aude undeva, parcă peste capetele noastre, un duduit înfundat care face sg trepideze galeria, şi din bîrneie de deasupra cad îărîmituri de cărbuni şi de piatră. încă o răspîntie şi, într-o parte a ei, aşezaţi pe o bancă, trei oameni stan şi aşteaptă, ca pe faţa pămînţului, la o răspîrftie de drumuri. Ce-i deosebeşte de ţăranii care stau astfel pe bancă în faţa porţii, în zilele cînd n-au de lucru ? Hainele negre şi bezna profundă eare-i înconjoară. După gît, au petrecută cureaua unei genţi mari de piele, pe care o ţin pe genunchi, iar la picioare, culcat ca un cîine credincios al fiecăruia, clte un colac de sîrmă.
—	Sînt artificieri, lămureşte prim-maistrul-şef Goîgoţ.
—	Şi de ce stau aici ?
—	Aşteaptă să fie chemaţi în abataje.
Sînt artificieri, adică au la ei, în gentile de după gît, proviziile de explozivi cu care sînt azvîrlite în aer blocurile prea tari de cărbune. Ei stau aici, la această răspîntie, unde se încrucişează galeriile unui întreg sector, aşţeptî-nd să fie chemaţi acolo unde se iveşte nevoia. In fiecare zi, timp de opt ore, ei stau în întuneric şi aşteaptă, tăcuţi şi negri, ca nişte mumii.
Şi iată, în clipa aceasta, un om apare de pe una din galerii, clătinîndu-şi lampa şi înaintînd pînă în dreptul Ier :
—	No hai, să puşcaţi.
—	Unde ?
—	La Mihai.
—	Cîte ?
—	Douăşpe.
Unul din oameni se aplecă, îşi ia fitilul şi lampa şi, ţinîndu-şi geanta cu mîna pe dedesubt, porneşte cu minerul care a venit să-l cheme. Ceilalţi doi rămîn mai departe pe bancă, avînd mereu aerul unor ţărani care stau duminica la poartă.
OAMENI SI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
109
Cu cît înaintăm, tavanul galeriei se lasă, trebuie să ne îndoim de mijloc tot mai mult, şi mă gîndesc că galeriile de pînă acum erau adevărate bulevarde. Apoi, începe noroiul şi, în cele din urmă, o baltă peste care trecem la început pe o scîndură, dar ea se termină curînd şi intrăm cu bocancii în masa lichidă şi neagră, înaintînd îndoiţi, lumimndu-ne calea cu lumina slabă a lămpii, în timp ce plămînii ni se umplu de un puternic miros de mucegai,
Apa scade, în sfîrşit, noroiul încetează, galeria se usucă şi ajungem într-alta în care putem merge din nou în picioare. Pornim în lungul ei şi, după un timp, se aude vocea lui Golgoţ, iritată. Lămpile luminează slab : pe un maldăr de lemne, într-o scorbură a galeriei, un băiat tînăr şade culcat, cu faţa în sus, cu mîinile sub cap, ca pe o coamă de deal, la marginea unei păduri. Impresia se întăreşte atunci cînd se ridică şi i se vede capul acoperit cu o pălărie rotundă de cioban, cojocul scurt şi biciul din mină. Puţin mai departe, în întuneric, aşteaptă calul înhămat la un şir de vagonete. Prim-mai-strul-şef îl ceartă că l-a găsit aici, dar el răspunde că nu sînt cărbuni. Si iar s-ar întinde parcă pe lemne, stăpînit încă de nostalgia şi obiceiurile lumii de afară, pe care le-a ;adus cu el în fundul pămîntuîui. în Valea Jiului sînt mulţi ca el, care au încetat să fie flăcăi de prin sate, dar n-au devenit încă mineri. în timp ce inspectează calul şi trenul de vagonete, Golgoţ îl ceartă în-tr-una, ameninţîndu-1 că-1 dă afară dacă nu se pătrunde de disciplina minei şi deodată, ca şi cum ar fi un zeu al străfundurilor subpămîntene, ale cărui ameninţări nu rămîn zadarnice, aerul galeriei începe să se clatine sul-) bubuiturile exploziilor. întreaga mină se zguduie din temelii, întunericul se face parcă şi mai greu, în timp ce urechile ni se umplu de fîşîitul ameninţător al pietrişului care se scurge din tavan. Înspăimîntat şi convins, tînărul miner ia calul de căpăstru şi porneşte, adăugind
110
GEO BOGZA
huietului din ciipa aceea a minei scrîşnetul metalic al roţilor de vagonet.
Dar reminiscenţele lumii de afară sînt încă puternice, cel puţin uneori, chiar şi la bătrînii mineri. Iată-ne înaintînd pînă în dreptul unei galerii în care n-avem t eabă, ca şi cum într o pădure ne-am duce într-un luminiş, de dragul priveliştii de acolo.
—	Simţi aerul curat ? întreabă Golgoţ. Asta-i una din ga’eriiie principale de aerisire.
In adevăr, dinspre capătul ei soseşte un curent de aer proaspăt, şi se simte cum trece mai departe, împins de ventilatoarele puternice de la suprafaţă. E parcă în el un miros de pădure, venind din toamna de afară să întîlnească pădurile de aici, care şi-au pierdut mirosul şi foşnetul frunzelor, de milioane de ani.
Ne întoarcem în galeria noastră şi, din prima clipă, nările ne sînt din nou pline de mirosul de mucegai şi de lemn putred, atît de cunoscut.
—	E şi ceva gaz metan pe aici, spune Golgoţ. Nările nu-1 simt şi nici flacăra lămpii, atît de sensibilă, nu-I erată. E mai puţin chiar decît doi la sută, cît are voie sa fie. Dar prim-maistrul-şef ştie toate secretele minei. I)e aceea mă duce pînă într-un loc, mă apucă de umeri şi mă întoarce cu faţa la dreapta.
—	Ce e asta ? întreb uimit.
într-un perete al galeriei e o gaură largă de un metru, şi prin ea se revarsă un aer cald, aproape fierbinte, ca din gura unui cuptor. Atîtea lucruri din mină par ciudate, dar aerul acesta fierbinte, venind în valuri prin gura aceasta neagră, aici la trei sute de metri sub pămînt, are darul să mă uimească mai mult decît orice. Unde e cuptorul din care iese dogoarea aceasta ?
Nu e nici un cuptor. Sînt abatajele unde lucrează oamenii şi al căror aer e împins pe aici. Călătorii care ajung la marginea Saharei nu pot primi în faţă o adiere mai fierbinte. în cîteva clipe, fruntea mi se umple de
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
111
sudoare. Ce va fi acolo, unde oamenii muncesc în căldura aceasta...
— E atît de cald, spune Golgoţ, că dacă pui un ou pe stratul de cărbune, într-o oră se coace şi poţi să-l mănînci.
Mai tîrziu, ne aiiam la capătul unei suitori, adică al unui tunel larg numai de un metru, care urcă pieziş prin stratul de cărbune, de la un orizont pînă la altul, şi ne pregăteam să coborîm cînd, din gura neagră în care urma să ne dăm drumul, începu să se audă o vibraţie deosebită a aerului. Nu se putea vedea nimic în întuneric, adîncimea era neagră ca un perete prin care privirea nu poate trece, dar înăuntrul lui se întîm-pla ceva, o caznă, o suferinţă, ale cărui ecouri urcau pînă la suprafaţă. Părea că e acolo ceva care fierbe, care mereu dă în foc, istovindu-se, consumîndu-se într-o grea încercare. In curînd, am putut bănui cu groază că oalele acelea care fierbeau, din care ieşea un abur atît de fierbinte, erau plămînii unui om. Se vede că trăgea să moară acolo, în întunericul adînc, şi lîngă pereţii galeriei m-am cutremurat.
Dar el nu voia să moară, şi se lupta cu moartea, împingînd-o încet spre orizontul în care ne aflam. O vreme neînchipuit de lungă şi chinuitoare i s-a auzit în întuneric respiraţia cumplită, acel gîfîit fierbinte, şuierător, agonic. Pe urmă, la lumina slaba a lămpilor, s-a putut vedea cum omul urca în suitoare, în acel strimt tunel prin care abia poţi să te caţeri cu braţele şi cu genunchii, trăgînd după el un trunchi de brad.
Era tot ce putea fi mai obişnuit în viaţa minei. Nu se surpase nici o galerie, nu avusese loc nici o catastrofă ; totul era normal, cum trebuie să fie. Un miner transporta un trunchi de brad în abataj. La ora aceea, sute de alţi mineri făceau aceeaşi treabă, trăgînd trunchiuri de brad în abataje, cu mîinile, cu genunchii, cu
112
GEO BOGZA
dinţii. Peste uruitul metalic al trenurilor, respiraţia lor urca din toate galeriile, aprinsă, fierbinte, clocotitoare.
Era ora şapte dimineaţa, şi afară pesemne că începea să se lumineze de ziuă. Cît timp trecuse de cînd, în dimineaţa aceasta de noiembrie, sirena sunase prima oară ? Cel puţin două veşnicii. O veşnicie de frig şi de ceaţă, şi altă veşnicie de galerii strimte, pline de întuneric.
Pînă la sfîrşitul schimbului, cîte aveau să mai fie ?
ÎN ABATAJ LA TRIE AN (I)
iar mergem în întuneric, printre pereţii de lemn ai galeriei. Bocancii pocănesc ritmic pe traversele liniei de vagonete, trezind ecourile mărunte ale minei. Marile ecouri ne vin în auz din depărtare : huietul metalic al trenurilor circulînd la orizonturile principale. De cîte ori vin, par un mesaj menit să ne reamintească dimensiunile vaste ale minei şi multipla ei activitate. Ce se întîmplă acolo ?... se trezeşte subit conştiinţa noastră. Prin urmare, nu e vorba numai de galeria aceasta în care ni s-a urît mergînd, ci de sute de galerii asemănătoare. In toate sînt oameni care, clipă de clipă, pun la cale ceva. Ecoul îndepărtat al acţiunii lor soseşte pînă aici, pe cînd mai de departe vin alte sunete, arătînd că e vorba de un întreg univers, ale cărui spaţii se trezesc pe rînd la viaţă, adorm o clipă şi din nou încep să vibreze. Iar noi facem parte din această lume, sîn-tem integraţi între hotarele ei, îi respirăm aerul stătut, în timp ce pe traversele galeriei bocancii noştri răsună ca o rotiţă în marele mecanism al minei.
în sfîrşit, iată şi clipa aceasta, spun aproape mulţumit, ca scăpat de o grijă, atunci cînd, aşezat în genunchi, 8
114
GEO BOGZA
încep să mă tîrăsc în patru labe, simţind în podul palmei fărîmituri aspre de cărbune.
Cel care pătrunde prima oară într-o mină, şi ştie încercările prin care va trebui să treacă, aşteaptă cu emoţie întîmplarea aceasta, care este adevăratul botez al străfundurilor subpămîntene. La început, a trebuit să-ţi pleci capul, pe urmă să te îndoi de mijloc, cîte-odată ai atins cu genunchii pămîntul, dar numai o clipă. Acum, nu mai încape nici o îndoială. încercarea cea mare a sosit. Şi parcă eşti bucuros că scapi de o teamă. Teama de a nu putea ţine pasul cu minerii, de a nu putea pătrunde în toate colţurile minei.
La început a fost suitoarea. în tavanul galeriei, deasupra capetelor noastre, s-a făcut o gaură neagră, puţin mai largă decît un horn prin care iese fumul. Pe treptele aşezate pe unul din pereţii ei ne căţărăm. înclinarea este aceea a straturilor de cărbune. Nici nu urcăm drept ca pe o scară, nici nu ne tîrîm în patru labe, ci pe o linie piezişe înaintăm într-un amestec ciudat de mişcări, cînd lungiţi şi folosindu-ne mai mult de mîini şi de talpa picioarelor, cînd strînşi ca nişte arici, înain-tînd mai mult cu genunchii, pînă ce spinarea ni se freacă prea rău de partea de sus şi iar trebuie să ne lungim. Mîinile şi hainele ni se umplu de noroi, un noroi negru, de cărbune amestecat cu apă. Şi trebuie să ducem lampa cu noi, tîrînd-o din treaptă în treaptă. Deasupra capului se vede o talpă de bocanc enormă, rămînînd în urmă şi urcînd iar în întuneric. Atît se poate vedea : talpa celui care urcă în faţă, şi propriile noastre mîini, înnegrite de cărbune, mari, umflate, puternice, ca de gorilă, mutîndu-se de pe o treaptă pe alta. Pe un drum asemănător a venit minerul de adineauri, trăgînd după el trunchiul greu de brad. Treptat, plămînii noştri încep să respire din greu, dar aerul care iese din el e departe de a fi tot atît de fierbinte.
115
OAMENI ŞI CĂRBUNI ÎN VALEA JIULUI
Cînd ajungem sus, in mima seratului de cărbune, nu mai poate fi vorba de galerii, oricît ar fi ele de slrimte. Ci sînt numai locuri de trecere, pe sub tavanul sprijinit cu trunchiuri scurte şi groase de brad. într-o parte şi alta se vede locul din care au fost scoşi cărbunii, impresionantă, înspăimîntătoare imagine : acolo trunchiurile de brad s-au rupt. au plesnit în mii de ţăndări, iar tavanul s-a lăsat numai la cîteva palme de podeaua de jos. în acest spaţiu, strimt şi întunecat, e o învălmăşeală tragică de trunchiuri de brad, ca într-un cîmp de luptă bătut îndelung de artilerie. Ţăndările lor vin pînă în locul prin care ne strecurăm, sub greaua apăsare a tavanului de deasupra. Nici nu se mai poate spune că mergem pe brînci, ci ne tîrîm mai mult, ajutîndu-ne cu coatele şi cu genunchii, ca nişte şopîrle greoaie. Acesta e drumul spre abatajul lui Trifan. Golgoţ, care a rămas în galeriile de jos, ştiuse ceva. Pe aici se tîrăsc în fiecare dimineaţă oamenii, ducînd tot materialul de care au nevoie în abataj. închipuiţi-vă o pădure peste care cerul, transformat în planşeu de beton, a început să apese, pînă ce s-a apropiat la jumătate de metru de pămînt, uneori şi mai mult, înfundînd brazii sau sfărîmîndu-i. Prin această pădure nimicită ne tîrîm acum, strecurîn-du-ne printre trunchiurile care susţin plafonul, în timp ce, mai departe, ceilalţi copaci sînt sfărîmaţi în mii de ţăndări. Aşa arată straturile de cărbune în care a avut loc o „răpire‘\
Ce este o răpire ? Un lucru care merită să fie ştiut. Este replica economică şi rapidă dată rambleiajului, în abatajele frontale, în care lucrează zeci d© oameni deodată, unul lîngă altul, doborînd întreaga fîşie de cărbune. E un mijloc rapid de a lichida ameninţarea pămîn-tului de deasupra. Ce se întîmplă anume ? La început, minerii folosesc nişte stîipi de fier, cu care susţin tavanul de deasupra, dar numai în faţa zidului de cărbune,
8*
116
GEO BOGZA
în locurile în care ei lucrează efectiv. Pe măsură ce înaintează, înlocuiesc aceşti stîlpi de fier, pe care îi iau cu ei în faţă, cu trunchiuri de brad, dar mult mai puţine decît dacă ar fi trebuit să susţină abatajul propriu-zis.
Cînd această pădure de brazi, pe care minerii o lasă în urma lor, devine prea mare şi s-ar putea sfărîma din pricina greutăţii, oamenii i-o iau înainte, punînd la cale operaţia înfricoşătoare a răpirii. Ei sfredelesc fiecare brad la jumătate, vîră înăuntru un cartuş de dinamită, ie leagă între ele, şi de departe le fac să explodeze. Brazii sar în ţăndări, iar toată greutatea muntelui se lasă în jos, oprită numai în faţa stratului de cărbune, de stîlpii de fier ai abatajului. Sub protecţia lor sigură, minerii se întorc să lucreze mai departe, avînd în spate o învălmăşeală tragică de arbori spulberaţi, peste care muntele coboară, enorm şi implacabil. La lumina slabă a lămpilor, ei se zăresc ca nişte oase de oameni, fracturate în urma unui mare carnagiu. Priveliştea e dureroasă şi îndelung înfiorătoare.
O dată, întrebînd pe unul din Valea Jiului ce anume lucrează în mină, mi-a răspuns cu un fel de mîndrie înfricoşată :
— Eu ? Eu slobod muntele I
Abatajul lui Trifan este un abataj frontal, şi se anunţă prin uruitul de rîşniţă uriaşă al craţărului. Dacă vom învăţa ce este un craţăr, nu ne vom osteni prea mult, şi vom şti încă un lucru din viaţa minelor. în abatajul frontal, douăzeci de oameni stau în faţa stratului de cărbune, ca în faţa unui perete, şi îl dărîmă. La picioarele lor, în lungul acestui perete, se află un jgheab metalic, înăuntrul căruia se învîrteşte o bandă rulantă. Cărbunii cad de-a dreptul pe această bandă, şi astfel sînt'colectaţi în mod continuu, pe măsură ce se desprind din strat.
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
117
Din abataj, o aită bandă rulantă, aşezată în unghi drept faţă de cea care adună cărbunii în lungul stratului, îi scoate afară. Ii scoate afară, adică îi transportă, printr-un strîmt tunel, pînă la gîtlejul unei suitori, în care se rostogolesc, căzînd la orizontul de dedesubt, de-a dreptul în vagonete. Acesta e craţărul.
La abatajul lui Trifan, cea de a doua bandă, care tot fusese scurtată pe măsură ce frontul de muncă se apropiase de suitoare, mai avea o lungime de unsprezece metri. Aceşti unsprezece metri pe care a trebuit să-i străbat pentru a ajunge în partea cealaltă a stratului, unde lucrau oamenii, a fost cel mai greu lucru din cîte am întîlnit în Valea Jiului.
Cu săptămâni înainte, pornind de la capătul suitoarei, minerii săpaseră tunelul prin stratul de cărbune, larg de un metru, bine înţepenit cu trunchiuri de brad. în el instalaseră craţărul şi tot prin el pătrundeau şi ei în abataj, adică în partea cealaltă a peretului de ^cărbune, pe care îl dărîmau venind încoace. Zi de zi, tunelul s-a tot scurtat, pe cînd în urmă, în regiunea din care erau scoşi cărbunii, muntele s-a lăsat, luîndu-le locul.
Dar s-a mai întîmplat ceva : sub presiunea stratului de cărbune, stîlpii galeriei, în care se afla instalat cra-ţărul, au început să plesnească, deşi nu erau mai înalţi de un metru, tocmai pentru a putea să reziste.
La început, nu pricepeam de ce sînt chinuiţi oamenii atît, «de ce sînt siliţi sa se tîrască prin nişte găuri de şoareci, cînd s-ar fi putut săpa galerii prin care să se poată merge cel puţin în genunchi.
— Da, dar în cazul acesta stîlpii care susţin pereţii ăr fi fost mai lungi, ar fi suportat deci o presiune mai mare şi s-ar fi putut rupe mai uşor. Cu cît sînt mai, scurţi, cu atît sînt mai siguri, şi de aceea în straturile de cărbune, aflate în mişcare, se sapă aceste galerii atît de strimte, prin care minerii acceptă să se tîrască oricît s-ar chinui, fiindcă ştiu că astfel viaţa le e mai
118
GEO BOGZA
puţin primejduita. In aceste locuri, nesigure, mişcătoare, cu cît muntele e mai aproape, cu atît se măresc şansele ca lemnele galeriei să nu trosnească deodată, îngropîn-du-te de viu.
In abataj la Trifan, deşi tunelul nu fusese mai înalt de un metru, trunchiurile de brad au început să plesnească. Stîlpii verticali, de pe margini, şi traversele orizontale, de sub tavan. Atunci, minerii au întărit galeria. Din colţul de jos din stînga au adus un stîlp pieziş, pînă în colţul de sus din dreapta. Şi din dreapta de jos, un altul pînă sus, în partea cealaltă, încît spaţiul care a rămas pentru circulaţie n-a mai avut forma pătrată de la început, ci una triunghiulară, înscrisă în cea dintîi, de aceste ultime proptele. A pătrunde pînă în partea cealaltă, în abataj, prin acest îngrozitor de strimt triunghi de lemne, aceasta era proba cea mai grea pe care urma să o trec.
In timp ce mă aflam în acest strimt esofag al muntelui, de cîteva ori m-am oprit, neştiind dacă am să mai pot ajunge pînă la capăt. In toate felurile îi ajutam să mă înghită, căutînd să mă strecor prin îngrozitoarea lui strînsoare. Mi se părea că mă opreşte aerul din plă-mîni şi atunci îmi reţineam respiraţia. Mă feream să depărtez prea mult coatele de trup şi de asemeni genunchii, trăgîndu-mă cu degetele şi împingîndu-mă cu tal]:a piciorului. Uneori, un lemn mi se punea de-a curmezişul pieptului, părînd că vrea să mă strivească. Timp de cîteva clipe nu mai puteam nici să mă clintesc, iar pe şira spinării sudoarea îmi îngheţa. Dacă n-aş fi ştiut că în partea cealaltă sînt oameni, dacă în faţa mea n-ar fi mers un miner al cărui gîfîit îl auzeam, aş fi crezut că sînt pus să merg prin locuri prin care numai dracii s-ar putea strecura.
Uneori, umărul mi se oprea într-un lemn, mă răsuceam atunci încercînd să-i fac Ioc şi înaintam cîţiva
OAMENI $1 CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
119
centimetri, dar în acea clipă coapsa mi se lovea de alt lemn şi îmi răsuceam partea de jos a trupului în sens invers, înşurubîndu-mă cînd într-o parte, cînd în alta. Alteori, un picior mi se elibera şi proptindu-1 într-unul din brazii de deasupra împingeam din răsputeri, dar capul îmi cădea în jos, punîndu-mi piedică şi, gîfîind groaznic, căutam să mă ajut cu umărul. Deodată scăpăm din strînsoare şi alunecam un sfert de metru înainte, sfîşiindu-mi umerii, coapsele şi genunchii. Fiindcă înaintam în lungul craţărului, adică în lungul bandei metalice care transportă cărbunii, formată din înguste traverse de fier, şi peste muchiile lor trebuia să alunec tot timpul. Dar traversele, care nu jupuiau decît pielea, erau parcă mai puţin groaznice ca trunchiurile de brad ce îmi puneau pe umeri toată greutatea muntelui. Iar lampa, e drept, dădea o slabă lumină, fără de care m-ar fi cuprins teroarea, dar pentru a o împinge în faţa mea, cîte eforturi deznădăjduite n-a trebuit să fac cu braţele şi cu Ndinţii.
Mă angajasem în acest tunel pe brînci, cu faţa în jos, în praful de cărbune, dar în timp ce-1 străbăteam m-am răsucit mereu, şi ţin minte clipele cînd m-am aflat cu faţa în sus, contemplînd cu spaimă încrucişarea de trunchiuri de deasupra, scheletul lung al acelui miriapod forestier, printre picioarele căruia căutam să mă strecor. Voi 'mai spune doar atît : la ora zece, cînd lucrul s-a întrerupt în abataj şi minerii au început să mănînce care ce avea, am dus mîna la buzunarul hainei, să scot cele două bucăţi de zahăr pe care le pusesem dimineaţa. N-am găsit decît nişte praf alb.
Uneori în abataje sînt momente de acalmie, ca şi în tranşee, cînd focul încetează şi soldaţii se odihnesc. Cel care ar sosi în aceste momente nu şi-ar putea da seama de ce scoaterea cărbunilor merită numele de bătălie. Pentru aceasta, trebuie aşteptată clipa atacului.
;iune de gesturi repezi şi neprevăzute cu ii lucrează, ca şi cum peretele din faţă ar r un duşman care, o dată atacat, trebuie i şi în toate felurile, pîna la urmă. Din cli craţărul a pornit, minerii nu mai ştiu decî r lucru : să doboare în timpul cel mai seu nult cărbune cu putinţă. încleştaţi pe ciocan*
121
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
atenţi, încordaţi, ştiind să mînuiască armele, căutînd locul cel mai bun pentru lovit şi în aceeaşi clipă lovind năpraznic, spărgînd linia cărbunelui şi făcîndu-1 să sară în ţăndări, respinşi uneori şi atunci revenind cu mai multă furie, gîfîind. cu ochii sticloşi, cu fălcile strînse, în păcănitul de mitraliere al perforatoarelor, în timp ce din spate uruitul neîntrerupt al craţărului îi îndeamnă la luptă, ca bubuitul surd al artileriei.
Aşezaţi unul lîngă altui, cît e abatajul de lung, ei fac tot ce le stă în putinţă ca să dărîme cît mai repede peretele de cărbune pe care îl au în faţă. Fără a pierde o singură clipă, mîinile lor scapără de pe un instrument pe altul, lovesc cu perforatoarele, aduc în grabă scînduri şi lemne proptind tavanul să nu se_prăbuşească, şi din nou pornesc, valuri de carne şi de sînge, venind mereu la atac împotriva peretelui negru, mătăhălos, mohorît, făcîndu-şi treptat drum în masa enormă a cărbunelui. De la un capăt la altul al abatajului, minerii atacă, luptă, sfredelesc, pătrund în interiorul cărbunelui şi îl sfărîmă. Aşezaţi în genunchi, suiţi pe scări, cu picioarele răşchirate în toate părţile pentru a-şi găsi un punct de sprijin, încordaţi şi atenţi ca nişte vulturi, tîrîndu-se pe burtă ca nişte reptile, ei se vîră în cărbune, îl scobesc, îl zvîrlă în urmă şi, în spatele lor, cît e abatajul de lung, craţărul poartă cărbunii într-o masă neîntreruptă, ca un crocodil negru, fără sfîrşit, cu spinarea plină de creste ascuţite. Săltîndu-se pe burtă, cu trupul cuprins de o trepidaţie continuă, acest lung crocodil părăseşte abatajul, trece pe sub trunchiurile de brad, mereu negru, neîntrerupt, cu spinarea plină de creste ascuţite, îşi dă drumul cu capul în jos în scorbura suitoarei, umple unul după altul zeci de vagonete, pe cînd în acelaşi timp, din sutele de abataje ale minei, sute de crocodili asemănători, negri, lungi, cu spinarea plină de creste ascuţite, saltă pe burtă deasupra craţărelor şi, trepidînd, ies
122
GIEO BOGZA
afară prin tunelurile strimte, se revarsă în galerii, se întîlnesc unii cu alţii, alcătuind un întreg Nil, un fluviu negru de reptile foşnitoare, care urcă prin gura puţurilor spre suprafaţă, se despart din nou şi pornesc pe faţa pămîntului, trosnindu-şi fălcile, sunîndu-şi cozile, caută locomotivele, le găsesc, se vîră cu capul în pîntecul lor, le fac să meargă în toate colţurile ţării, peste cîmpii. peste ape, printre şiruri de munţi.
Negri, goi, scăldaţi în gîrle de sudoare, fierbinţi, cu trupurile aburind ca nişte cazane, dezlănţuiţi, exasperaţi, furioşi, minerii atacă straturile de cărbune, fără să piardă o singură clipă, încleştaţi pe ciocanele de abataj, suiţi pe scări, aşezaţi în genunchi, împingîndu-se cu picioarele din urmă, gîfîind cumplit, ferindu-se deodată să nu-i strivească'bolovanul care se desprinde, trăgînd repede scînduri şi lemne, cioplindu-le cu securea, zdre-lindu-şi degetele, înjurînd groaznic, în păcănitul infernal al perforatoarelor, în uruitul înfundat al craţărului, în vacarmul şi în trepidaţia întregului abataj, în întuneric de iad, la trei sute de metri sub pămînt, cu fălcile încleştate, cu muşchii încordaţi, atacînd mereu peretele enorm din faţă, sfărîmîndu-1 în mii de bulgări, făcînd să curgă de pe suprafaţa lui, de la un capăt la altul, o ploaie de cărbune, neîntreruptă, care se adună jos, la picioarele lor, în jgheabul craţărului, şi e purtată tot timpul afară, ca o gîrlă neagră, ca un crocodil lung, fără sfîrşit.
In faţa acestui şuvoi de cărbune, negru, puternic, strălucitor, care se tîrăşte prin fundul pămîntului şi pe care clipă cu clipă minerii îl întreţin, cuvîntul producţie îşi capătă deodată întreaga valoare, întregul lui conţinut, greu, real, concret, capabil să schimbe faţa lumii, îată, în adevăr, ce înseamnă producţie : această ploaie de cărbuni pe care, cu preţul unor sforţări uriaşe, minerii o fac să cadă din peretele din faţă, această gîrlă
OAMENI ŞI-CĂRBUNI IN VALEA JIULUI	123
neagră ce curge la picioarele lor, aceste tone de calorii ce, clipă cu clipă, se îndreaptă spre suprafaţă, acest splendid, strălucitor şi vesel crocodil care sub privirile noastre părăseşte rîzînd abatajul.
Aceasta este, în fundul pămîntului, bătălia cărbunelui şi acestea sînt victoriile ei.
IN ABATAJ LA TRIFAN (II)
C'înd după lungă trudă, prin tunelul îngrozitor de strimt care mă aducea în abataj la Trifan, am pătruns în cuprinsul iui, am fost înconjurat din toate părţile de minerii ce se adunaseră la gura tunelului, curioşi peste măsură de această vizită absolut neobişnuită. Miraţi că am avut curajul unui asemenea efort şi oarecum bucuroşi că munca lor în acest loc de necrezut va avea un martor, ei s-au strîns în jurul meu. intr-un ciorchine de trupuri goale pe jumătate, asupra cărora cele două ore de muncă de pînă atunci începuseră să-şi lase urmele. Erau cîţiva tineri, cu braţele subţiri, cu pielea încă albă, fără păr, pe care praful de cărbune şedea ca pe o marmoră, murdărind-o, cerînd parcă să fie suflat sau dat la o parte cu palma. La lumina slabă a lămpilor puteam vedea cum privirile acestora stau asupra mea strălucind, parcă bucuroase, parcă ironice, dar, oricum, strălucind. Cei bătrîni aveau privirile stinse, obosite. In părul de pe trupul lor, praful de cărbune se aşezase ca o promoroacă neagră, spălată pe piept, adică murdărită şi mai mult, de gîrla de sudoare care începuse să curgă. Erau apoi alţii, dp vîrstă mijlocie, ale căror priviri dure păreau cînd provocă-toare, cînd încărcate de o grea învinuire. Ca în atîtea
OAMENI ŞI CĂRBUNI ÎN VALEA JIULUI
125
alte rînduri, m-am simţit vinovat că nu sînt decît vizitator, în locurile grele în care ei îşi petrec toată viaţa. La rîndul meu am încercat sa-i privesc în aşa fel, încît să-mi fac această vină cît mai mică şi să înţeleagă că le-am fost întotdeauna prieten.
Timp de cîteva lungi minute ne-am privit unii pe alţii, apoi am început să vorbim. O conversaţie surdă, apăsătoare, ca şl aceste funduri de lume în care ne aflam. Eram un grup greu, ca de plumb, la un capăt al abatajului, parcă am fi fost noi înşine sculptaţi în cărbune. Şedeam unii în faţa altora, fără să mişcăm, eu înalt şi descumpănit, ei cu braţele încrucişate pe piept, privindu-mă şi aşteptînd răspunsul.
Ce puteam să le spun ? Le-am spus tot ceea ce am ştiut, şi era adevărat, despre război, despre marile lui distrugeri de bunuri, despre vremurile mai bune pe care le aşteptăm. Dar faţă de suferinţa lor imediată, acestea puteau să pară simple vorbe, şi atunci, ca unui Toma Necredinciosul, mi-au luat palma şi mi-au purtat-o peste coastele lor, să simt că nu mai sînt decît piele si oase.
—	înainte, abia încăpeam în ascensor şapte, opt inşi. Acum intrăm cincisprezece, şi tot mai rămîne loc...
— Cînd mă întorc acasă şi iau lingura cu ciorbă, de la farfurie pînă la gură se varsă pe jumătate. Atît de tare îmi tremură mîna...
—	înainte, coboram în mină cu trei sute de grame de slănină...
—	Luna asta am căpătat num a juma de leii. Am dat-o copiilor, că se uitau la mine lung...
—	Dacă nu căpătăm slănină... Munca noastră nu se poate fără slănină...
Erau tare amărîţi, ca toţi minerii din Valea Ţiului, dar în dimineaţa aceasta, în locul în care atît de greu
126
GEO BOGZA
munceau, amărăciunea lor era şi mai adîncă, mişcîn-clu-se în fundul cuvintelor, ca un zgomot surd, de tunete înfundate. Grupul nostru rămînea mai departe, nemişcat, şi la lumina slabă a lămpilor îi priveam. Figurile lor ieşeau din întuneric, atît de negre, încît ochii albi care li se mişcau în cap păreau ai unor fiinţe mascate, ai unor răufăcători ieşiţi noaptea la drumul mare. Aveau fălcile pline de peri aspri, iar şuviţe de păr, năclăite de sudoare, le curgeau de sub pălării pe frunte şi pe obraz. Pe buze, praful de cărbune, amestecat cu salivă şi întărit, crăpa cînd începeau să vorbească, lăsînd să se vadă culoarea de dedesubt, asemeni unor fire de sînge.
Şi erau aproape goi. Doar de şolduri le atîrna cîte o pereche de pantaloni, sfîşîaţi şi plini de petice. în picioare, bocancii păreau nişte verze negre, nişte bureţi însetaţi de praf de cărbune, din care căpătaseră pe săturate. Iar pălăriile sau şepcile, pe care le păstrau în cap chiar cînd ramîneau goi de tot, pentru a nu fi loviţi de cărbunii ce cad din tavan, nu erau mai mult decît bucăţi de cîrpă mototolită.
în privinţa îmbrăcăminţii, nu aveam de ce să mă ruşinez ; după drumul în lungul craţărului, eram eu însumi destul de zdrenţuit.
Aşa am stat de vorbă acolo, la capătul abatajului, cu lămpile în mîini, şi după o vreme ceva ne legă inimile pe sub coaja de cărbune care ne acoperea, încît Trifan trebui să strige de multe ori pînă ce reuşi să spargă coeziunea acelui grup, iar oamenii, desprin-zîndu-se anevoie, se îndreptară spre locurile lor de muncă. Întîmplarea neobişnuită luase sfîrşit, şi se întorceau acum la viaţa lor din totdeauna, faţă în faţă cu peretele negru de cărbune, cum se pomeniseră de cînd ţineau minte. Atunci craţărul urui deodată, şi cea de a doua parte a bătăliei începu în abataj la Trifan.
OAMENI $1 CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
127
De la un capăt la altul al abatajului, douăzeci de mineri stau în faţa stratului de cărbune, iar stratul de cărbune se ridică în faţa lor, înfruntîndu-i. E un singur bloc gigantic, o rocă neagră masivă, ca peretele unei cetăţi subpămîntene. Uneori, în întunecimile ei dense se iveşte o sclipire ciudată, o scînteiere de cî-teva clipe, ca şi cum un fluture îngropat cu pădurile de pe vremuri ar încerca să reînvie.
In faţa acestui perete întunecat, înşiruiţi în cele mai felurite poziţii, douăzeci de oameni atacă în aceeaşi clipă, cu o viteză de neînchipuit şi într-un vacarm infernal. Pornind de la stînga spre dreapta, unii stau aplecaţi deasupra ciocanului cu care sapă chiar sub picioarele lor, la baza stratului, alţii, pe brînci, îl împing mai mult cu umărul. Din toate părţile păcă-niturile se aud, încetînd uneori cîteva clipe şi pornind din nou, cu o intensitate sporită. Intr-un loc, partea de sus a stratului a fost doborîtă şi cîţiva mineri, suiţi pe fîşia care a rămas, ca pe o spinare de balenă, o spintecă în toată lungimea. în acest timp, alţii potrivesc scînduri în marea gaură care s-a făcut deasupra, să nu se prăbuşească tavanul. Cîteodată, ceva anormal se întîmplă şi unul din ei răcneşte cît îl ţin plămînii : cei sezisaţi îndreaptă numaidecît lucrurile, şi din nou muncesc tăcuţi, încleştaţi pe mînerul ciocanelor, cu fălcile atît de strînse, încît parcă din ele ar izvorî întreaga putere cu care sfărîmă cărbunele. Pe trupurile goale, sudoarea curge şiroaie ; faţa le e numai apă, amestecată cu praf de cărbune, pe care o dau jos cu mina, ca pe un noroi. La jumătatea stratului, cărbunele însuşi e umed şi din tav'an plouă încet. Căldura sub-pămînteană, care domneşte în abataj, evaporă apa treptat. Şi din trupurile minerilor ies aburi, ca din nişte cazane. Aerul e umed, jilav, amestec de vapori călduţi şi de praf de cărbune : atmosferă ciudată de fund de lume care mai fumegă încă în urma genezei.
128
GEO BOGZA
Setea care îi cuprinde pe mineri în timpul lucrului este cumplită şi adeseori fulgerătoare. Atunci, lăsînd brusc ciocanul de abataj, ca şi cum ar fi suferit un accident care le sfîşie măruntaiele, se îndreaptă spre „bădîncă“, butoiul mic cu apă, şi dacă n-o găsesc la locul ei, răcnesc îngrozitor. O bădîncă de cincisprezece litri abia a putut potoli setea a trei oameni şi tot ar mai fi băut.
— Ce să facem, dacă apa ţîşneşte din noi, ca din nişte putini sparte... spune un miner bătrîn.
Mirosul acru de năduşeală care stăruie în abataj are o intensitate industrială, părînd produsul concentrat al unui laborator chimic. Cît timp merge cratărul, şi oamenii muncesc ca nebunii, ventilatoarele nu izbutesc să primenească aerul.
Ciocanele de abataj păcănesc fără întrerupere, bucăţi mari de cărbune se desprind din strat şi se rostogolesc pe banda craţărului, care s-a oprit de cîteva ori, dar strigăte au izbucnit atunci din toate părţile şi a pornit iarăşi, numaidecît. Aliniaţi în faţa peretelui de cărbune, minerii îl atacă neîncetat. Unii din ei, cu un picior înainte, cu altul înapoi, în poziţia clasică de fan-dare, ţin ciocanul de abataj în dreptul pieptului, pă-trunzînd cu fiecare păcănitură , cîţiva centimetri mai adînc. Alţii, cu un efort suprem, îl ridică deasupra capului, punîndu-1 să fulgere la acea înălţime. Cîţiva dintre ei, suiţi pe scări scurte de lemn, trag pînă la marginea de sus a abatajului furtunul de cauciuc, care alimentează ciocanele cu aer comprimat, şi acolo, în-ghemuiţi sub tavan, strînşi asupra lor înşile, dau jos una după alta fîşiile din partea superioară a stratului. Uneori, ei scot un răcnet către ceilalţi tovarăşi să se ferească şi, în aceeaşi clipă, un bloc întreg, un bolovan enorm de cărbune se desprinde de sus şi cade rostogo-lindu-se în jghiabul craţărului care, sub această lovi-
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
129
tuiă năprasnică, stă o secundă locului, descumpănit. Dar la capătul Iui, motorul începe să sforăie, lanţurile se întind trosnind şi craţăru1 îşi continuă drumul, tră-gînd greul bolovan în lungul abatajului. Atunci, uni i din mineri se ia după el, urmărindu-1 cu ciocanul de abatai. înfipt ca în spinarea unui porc mistreţ, pînă ce izbuteşte sa-1 despice. Ceilalţi oameni, prin dreptul cărora trece, îl lovesc şi ei pe rind, încît, pînă ce ajunge la cap atu1 abatajului e sfărîmat complect, şi astfel acolo se rostogoleşte pe cel de al doilea craţăr, care îi schimbă direcţia. purtîndu-I afara prin strimtul tunel.
în timpul acesta, omul care l-a doborît a sărit de pe scară în gaura rămasă de pe urma lui şi acolo, cu toate oasele strînse pumn, cu genunchii înfipţi în muchiile cărbunelui. încearcă s-o lărgească. Dacă reuşeşte, o bună parte a peretelui se va prăbuşi. Pentru a obţine acest rezultat, nici o sforţare nu i se pare de prisos : lipit de stratul de cărbune, împinge în faţa ltii ciocanul de abataj, dintr-o poziţie chinuitoare, urmărind cu privirea fixă şi cu fălcile strînse crăpătura pe care o dă la iveală. Dar ceva nu merge cum trebuie, pentru că lasă ciocanul înfipt în strat, ca o siringă uriaşă în carnea bolnavului, şi strigă tovarăşului de jos. Acesta trage dintre stâlpii care susţin tavanul două scînduri noi, surprinzător de albe, şi i le întinde una după alta. Acolo sus, el mînuieşte acum securea, cioplindu-le \a caoeter redueîndu-Ie dimensiunile şi potrivindu-le în cele din urmă dedesubtul tavanului, bine înţepenite, bătute cu dosul securei în muchii. Acum nu mai e ame^ ninţat ca vreun bulgăre sa se rostogolească peste el, şi se întoarce din nou la ciocanul de abataj.
După cîteva minute în care a muncit ca un posedat, peretele începe să se clatine, şi în cele din urmă se prăbuşeşte. Fără să piardă o singură clipă, minerul sare jos, şi trăgmd' din spatele abatajului scîndurr şi lemne^
9 — Pagîni contemporane
130
GEO BOGZA
se pregăteşte să armeze temeinic golul enorm pe caro l-a făcut.
Alături de acest miner norocos, un altul foarte tînăr, un copilandru, a dat peste o fîşie de cărbune tare, căreia poate i-ar trebui dinamită. Ciocanul pătrunde în ea cît e de lung, dar cărbunele nu vrea să sară în ţăndări. Furios, îl atacă alături, cu groaznice scrîşnituri de măsele, dar fără rezultat. Gîfîind, exasperat, trage ciocanul şi porneşte din nou, scăldat în sudoare, cu faţa chinuită, dar blocul rămîne neclintit. In schimb, de deasupra, un bulgăre se desprinde şi se rostogoleşte pe lîngă umerii lui. Înjurînd, priveşte în sus : partea aceea a stratului e căptuşită cu un rînd de scînduri, ţinute de două trunchiuri de brad. Luînd ciocanul în mînă, ca pe o armă, se suie pe un maldăr de cărbuni şi, potrivin-du-1 în partea de sus a unuia din brazi, îl declanşează. Ciocanul păcăne lovind în trunchi, împingîndu-1 prin lovituri violente, centimetru cu centimetru, pe sub apăsarea enormă a tavanului. Dar o fîşie de cărbune încă rămîne descoperită. Atunci, minerul trece în soaţele craţărului, tot cu fălcile strînse, tot scăldat în sudoare, negru de cărbune şi de mînie, şi se întoarce cu o scîn-dură. Dar scîndura mai ales nu vrea să stea în locul în care o pune. E o zi cu ghinion. O ciopleşte cu securea, o bate cu toată puterea, îi dă cîteva lovituri şi cu ciocanul, care latră la ea ca un cîine înfuriat, şi deodată ceva roşu fulgeră în abataj. Purtîndu-şi mîna de cîteva ori în sus şi în jos, strîngînd din dinţi să şi-i sfărîme, el se repede asupra scîndurii cu o ploaie de lovituri, silind-o să se aşeze peste stratul de cărbune, descleştîn-du-şi fălcile doar cîţ să gîfîie : Dumnezeul Dumnezeului mă-ti de curvă de scîndură ! Te-nvăţ eu pe tine !
De pe degetul arătător, zdrelit, i s-a luat pielea în toată lungimea, iar sîngele ţîşneşte, stropind scîndura şi cărbunii. în faţa enormului perete negru, culoarea lui
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
.131
roşie, violentă, arde aproape ochii. Parcă ar fi izbucnit un fulger într-o noapte care ţinea de o mie de ani.
De un sfert de oră cel de al doilea craţăr, care scoate cărbunii afară din abataj prin strimtul tunel, s-a oprit şi nu mai vrea să pornească. Zadarnice sînt toate strigătele spre omul de la capătul lui. Craţărul rămîne înţepenit. In clipa în care s-a oprit era plin cu cărbuni, aşa încît acum tunelul e astupat în toată lungimea lui. Crocodilul negru, care atît de bucuros se îndrepta spre suprafaţă, a murit şi cadavrul lui astupă ieşirea. Peste spinarea-i plină de creste, oamenii strigă să-şi spargă plămînii. Sînt furioşi de vremea pierdută. Unul după altul vin la gura tunelului să strige. Intr-un tîrziu, cel din partea cealaltă dă un răspuns şi vestea umple abatajul. Nu mai e nimic de făcut 1 Şi nimeni nu mai strigă. S-a întîmplat ceva afară, la suprafaţă, pe rampa în lungul căreia vagonetele urcă spre „Preparaţie“. Şi de aici pînă acolo, prin toate galeriile, drumul cărbunilor e blocat. Peretele enorm şi negru e lăsat în pace, dar inima minerilor clocoteşte de nemulţumire. Timpul trece, ceasul e aproape de unsprezece şi craţărul nici gînd n-are să se cîrmească.
în aerul jilav al abatajului, plin cu abur călduţ şi cu praf de cărbune, oamenii au mîncat de mult ce aduseseră de acasă pentru această dimineaţă. Bucăţi de pîine, de mămăligă, cîte un măr sau două. Atîta tot. Strînşi în grupuri, vorbesc din nou despre slănina de pe vremuri. Unul din ei evocă bucata de brînză, prea mică, pe care a căpătat-o luna aceasta. Totuşi, în întunecimea abatajului, în faţa stratului de cărbune tare şi negru, bucata de brînză despre care se vorbeşte apare ca un miraj.
Puţin mai departe, unde cîţiva mineri s-au strîns pe o grămadă de cărbuni, izbucnesc hohote de rîs. Acolo, copilandrul care îşi zdrobise degetul îl ţinea întins, pri-vindu-1 la lumina unui bec. Era lung, roşu şi noduros, 9*
GEO BOGZA
332
ca un morcov scos dm pămînt. Văzîndu-1 cu eîtă grifă îl examinează, unul îi strigă : Măi Matei, măi, să cauţi, măi, o fată mare, una de şaişpe ani şi să... Altminteri n-o să-ţi treacă, măi...
Toţi rîd, dar şi rîsul se stinge după un timp, ca şi păcănitul ciocanelor care fusese mult mai puternic. O linişte greoaie, imensă, nefirească, se aşterne în abataj. Nu se mai aude decît şuieratul subţire al aerului comprimat, care scapă din ţevi. Unul din mineri s-a aşezat într-o scobitură a cărbunelui, cu faţa în sus, ca intr-un hamac, şi a adormit. In cîteva minute, unul după altul îşi caută un loc şi, aşa cum erau, pe jumătate goi, cad într-un somn adînc. Au adormit, cum adorm soldaţii în tranşee, la sfîrşitul unei bătălii.
Mai mult de o oră, singur treaz, am făcut de veghe asupra acestui morman de trupuri omeneşti întinse pe stratul de cărbune. Ele fumegau uşor, cum fumegau si pereţii negri lingă care dormeau, şi tot abatajul. De la un capăt la altul al lui, becurile minate cu aer comprimat luminau. O învălmăşeală de looeţi, de tîmăcoape şi de securi, zăcînd pe maldărele de cărbune. O învălmăşeală de tuburi de cauciuc şi de ciocane de ab?.j toi deasupra lungului craţăr metalic, înţepenit. O învălmăşeală şi mai mare de scînduri rupte si de trunchiuri de brad ciopîrţite. Părea locul unui incendiu, al unei explozii, care a zvîrlit unele în altele o mare cantitate de lucruri. Pereţii mai fumegau încă şi oamenii, trîntiţi la pămînt de violenţa exploziei, fumegau şi el.
Dar abia în spatele cratărului începea cu adevărat zona devastată, regiunea din care minerii scoseseră cărbunii şi avusese loc răpirea. Acolo, învălmăşeala brazilor era de neînchipuit. Dinamita îi sfîrtecase cu violenţă, îi rupsese în două, îi sfîşiase în mii de ţăndări, transformîndu-i într-un morman forestier de oase fracturate, plesnite, masacrate, peste care muntele se
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI

lăsa încet, înmormîntîndu-le sub cumplita-i greutate, iu fund de tot, unde muchea lui atinsese partea de jos, nu se mai vedea nimic : acolo domnea o linişte înfricoşătoare. Acolo, o nouă eră geologică începea, şi enorma ei apăsare se simţea în tot abatajul. Uneori, muntele se mai aşeza puţin, cu un trosnet surd, şi prăbuşirea încerca să se apropie, dar dublul rînd de stîlpi de fier se opunea, rezistînd năprasnic, obligînd muntele să nu înainteze încă. Sub această îngrozitoare presiune, minerii dormeau adine, înconjuraţi de lentul cataclism geologic.
La căpătîiul lor se ridica, drept în sus, negru, întunecat şi masiv, peretele de cărbune cu care se luptaseră pînă acum. Ca de obicei, pe suprafaţa lui sticlea uneori ceva, ca şi cum Burdigalianul ar fi deschis unul din miile-i de ochi, şi l-ar fi închis apoi la loc, mulţumit.
Lungă a fost această veghe în adîncimea pămîntului, şi plină de tot felul de gînduri. Nici unul din cei de sub privirile mele nu mişca, nici unul nu se întorcea pe partea cealaltă. Cuprinşi de un somn de moarte, dormeau pe jumătate goi, pe maldărele de cărbune. Capul le era rezemat de cîte un bolovan peste care li se revărsa părul, picioarele le erau amestecate cu cozile lo-peţilor sau ale tîrnăcoapelor şi mulţi din ei ţineau în somn, cu o mînă mare, neagră, minerul ciocanului de abataj. Dormeau sub apăsarea a trei sute de metri de pămînt, în inima despicată a erelor geologice, Atunci, spre oroarea mea, un şobolan se ivi, acolo, în fundurile fierbinţi ale pămîntului, trecînd peste trupurile lor goale, oprindu-se pe cîte unul, mişeîndu-şi întrebător mustăţile.
Am stat şi l-am privit, iar gîndurile mele au fost şi mai amare. O, biete fiinţe omeneşti!... Cît de adînc era acest mormînt colectiv !...
Priveam enorma roca minerală, veche de milioane de ani, iar lîngă întunecimea ei aceste plăpînde trupuri
134
GEO BOGZA
vii, aceste fragile forme ale vieţii, aceste miliarde de miliarde de globule de sînge şi de celule vii, care se chemau oameni. Erau obosiţi îngrozitor, erau flămînzi şi, lipsiţi de suportul muncii violente, căzuseră intr-un somn de moarte. Afară aveau neveste şi copii, fiinţe cărora le erau dragi, dar nimeni dintre ele nu putea bănui somnul lor, adînc şi ciudat, din clipa de faţă. întinşi pe blocurile de cărbune, pe jumătate goi, dormeau toţi la un loc, într-o singură groapă, la trei sute de metri în fundul pămîntului. Alături de ei, tot atît de adînc, dormeau pădurile de pe vremuri, mineralizate. Dar, spre deosebire de păduri, oamenii păreau că visează, toţi la un loc, acelaşi vis. Visau fără îndoială pîine... Prea le era foame, să nu viseze.
Privindu-i, am simţit iarăşi în gîtlej acea năvală de sînge fierbinte, semn al unei puternice emoţii, venită la gîndul că a fi alături de oameni, alături de foamea, de munca şi de suferinţa lor, alături de toţi oamenii lumii şi de marele lor vis, e fără îndoială bunul cel mai de preţ al vieţii, sentimentul cel mai puternic care îţi poate copleşi inima.
Abia către ora unu galeriile s-au eliberat, craţărul a început să meargă şi, după ce a fost golit de cărbuni, ne-am tîrît peste muchiile lui de fier, prin strimtul tunel, chinuindu-ne îngrozitor. Ascensoarele ne-au tras cu mare viteză la suprafaţă. Afară, toată Valea fiului era invadată de lumina unei superbe zile de toamnă.
UN ABATAT CU TREPTE ÎNTOARSE
In stratul cinci, care pe alocuri are o grosime numai de cincizeci de centimetri, se află aşa-numitele abataje cu trepte întoarse. Nu ştiu dacă se poate spune că aici munca e mai grea decît în celelalte abataje, unde minerii ajung la limita sforţărilor de care e capabilă fiinţa umană, totuşi, faţă de un abataj obişnuit, acestea au caracteristici noi, cu deosebire impresionante. Un abataj cu trepte întoarse nu se poate uita.
Dar mai întîi, ce înseamnă că stratul cinci are o grosime de numai cincizeci de centimetri ? înseamnă că tot ceea ce ştiusem pînă acum despre un abataj, adică toată acea imagine a unui loc subpămîntean în plină frămîntare, populat cu oameni, cu craţăre şi perforatoare mecanice, nu mai e cu putinţă. De data aceasta, de la un perete la altul al muntelui, nu mai sînt decît cincizeci de centimetri. Şi toată operaţia de extragere a cărbunelui trebuie să se petreacă în cuprinsul acestui strîmt spaţiu.
Şi totuşi, un abataj cu trepte întoarse, tot atît cît şi abatajele obişnuite, este un loc în care nenumăraţi oameni pot fi văzuţi în timp ce îşi desfăşoară efortul lor colectiv, iar mina îşi arată întreaga haotică măreţie. Cu singura deosebire că totul se întîmplă într-un plan ver-
136
GEO BOGZA
tical. Nemaiputîndu-se înşira în lărgimea stratului, minerii şi-au făcut loc în înălţimea lui. Şi astfel, tot ceea ce în celelalte abataje se petrecea pe o linie orizontală, s-a răsturnat acum, ca într-un montaj cinematografic, şi are loc de jos în sus. Oamenii nu mai stau umăr la umăr, ci unul deasupra celuilalt, pînă la o înălţime de treizeci de metri. In felul acesta muncesc.
Iar imaginea unui asemenea abataj e tot ce poate fi mai de necrezut.
închipuiţi-vă încă o dată stratul de cărbune, ca pe zidul unei cetăţi dusă în fundul pămîntului. Pînă acum, în aceste ziduri, pentru a le sfărîma, încăneau motoare, craţăre, zeci de oameni şi de ciocane de abataj. De data aceasta, pe filonul de cărbune, între pereţii de piatră ai muntelui, nu poate intra deeît un singur om.
Atunci, în acest strîmt coridor, oamenii s-au aşezat unul deasupra altuia. închipuiţi-vă în stratul de cărbune suitoarea iniţială, puţul vertical înalt de treizeci de metri, care leagă un orizont de altul. Pornind de jos în sus, minerii s-au aşezat în acest puţ, din trei în trei metri, cu umerii între pereţii muntelui, iar cu faţa spre stratul de cărbune. Şi au început să-l atace. Întîi a pornit cel mai de jos, de pe linia orizontului, şi a înaintat în stratul de cărbune trei metri. In urma lui, locul prin care a trecut a rămas gol. Dar deasupra, stratul se află intact. Atunci, cel de- al doilea om, aşezat în dreptul acestei fîşii neatinse, a început să înainteze şi el. De sub ciocanul lui, cărbunii au căzut pînă la orizontul de jos, prin spatele primului om, fără să-l lovească. Intre timp, acesta înainta. Cînd el a ajuns la o depărtare de şase metri, cel de al doilea om, care venea pe deasupra, se afla în urmă cu trei metri. Dar atunci, din puţul iniţial, cel de al treilea, aflat şi mai sus, s-a pus şi el în mişcare. De sub ciocanul lui cărbunii s-au rostogolit de la o înălţime de şase metri, iar cînd acest al treilea
OAMENI ŞI CĂRBUNI TN VALEA JIULUI
137
om a înaintat suficient, cel de deasupra lui s-a pus de asemeni în mişcare şi cărbunii acestuia s-au rostogolit şi mai de sus, pînă în clipa cînd următorul a intervenit.
Şi astfel, pe rînd, întregul şir vertical de oameni a început să înainteze în cărbune, de ios pînă sus, pe toată înălţimea de treizeci de metri dintre cele două orizonturi. Dar dacă ne gîndim puţin, vedem că figura pe care ei au desenat-o înăuntrul muntelui e un zig-zag, ca schema unei scări cu treptele întoarse.
Sub fiecare treaptă a acestei scări subpămîntene se află un om, împingînd-o înainte cu ciocanul, golind adică de cărbuni spaţiul din faţa lui, şi astfel întreaga scară, de sus pînă ios, înaintează înăuntrul muntelui, lăsînd în urmă liniştea grea a straturilor epuizate.
Aţi văzut desigur uneori pereţii a doi munţi, ridicîn-cîu-se unul în faţa altuia, lăsînd să se deschidă între ei despicătura adîncă a unei prăpăstii. La fel ar arăta, dacă ar fi lumină destulă, spaţiul dintre cele două orizonturi pe care minerii l-au golit de cărbune. între pej reţii dinăuntru ai muntelui e o adevărată prăpastie, îri cuprinsul căreia se desfăşoară toată munca minerilor care scot cărbuni din stratul cinci.
După cum ştiţi, scara pe care ei au cioplit-o înăuntrul muntelui, are treptele întoarse. Minerii nu stau o© aceste trepte, ci dedesubt, în golul de sub scară. De sub prima treaptă suit trei metri pînă ios, dar de suK ultima, treizeci — şi prin acest spaţiu vid trebuie să circule oamenii. Ei au aşezat din loc în loc, între cei doi pereţi, trunchiuri scurte de brad. pe care se caţără, ducoid ciocanele de abataj, scîodurile şi toate celelalte unelte de care au nevoie. Evident, pereţii nu sînt abn solut verticali, ci au înclinarea stratului de cărbune, îri asa fel că, pe cînd cel de deasupra te apasă puţin, ca o labă prietenoasă de urs, celălalt îţi frînează alunecarea, cînd ai căzut, şi îţi îngăduie să o dirijezi spre unul din
138
GEO BOGZA
trunchiurile de dedesubt, pe care te poţi opri, jupuit pe o parte. Nu e stofă care să nu se facă praf şi nasture care să reziste unui schimb de opt ore, într-un abataj cu trepte întoarse.
Dacă în celelalte strîmtori ale minei te vîri cu capul înainte şi te tîrăşti pe brînci pe sub apăsarea brazilor de deasupra, într-un abataj cu trepte întoarse îţi dai mai întîi drumul picioarelor, şi ele se mişcă în întunericul de dedesubt, ca nişte antene, pînă ce găsesc un punct de sprijin. Atunci, te străduieşti ca o rază a lămpii să ajungă pînă acolo, şi încerci să-ţi dai seama dacă locul pe care s-a oprit bocancul nu e o amăgire. El e în adevăr o amăgire, o simplă ieşitură a stîncii, în care nu poţi avea încredere. In schimb, puţin mai departe se zăreşte, solid şi sigur, de la un perete la altul al muntelui, primul trunchi de brad. întinzi piciorul cît poţi de mult, îl balansezi, îl repezi înainte, dar tot nu ajungi; atunci te răsuceşti puţin pe o parte, îţi mai dai parcă drumul vertebrelor, lungindu-ţi şira spinării, dai drumul şi aerului din plămîni pentru a fi mai subţire şi, în cele din urmă, vîrful bocancului ajunge. Atunci, încă nesigur de ce o să urmeze, te desfaci de marginea de sus a orizontului şi îţi laşi trupul să alunece. Puţin mai tîrziu eşti pe trunchiul de brad, înghemuit, cu genunchii la gură, ca un urangutan deasupra unei crăci, balansînd lampa în întunericul de dedesubt, pentru a zări un nou punct de sprijin. Aşa începe călătoria într-un abataj cu trepte întoarse. Şi fot ceea ce urmează e de neuitat.
Cei doi pereţi ai muntelui fug în adîncime, formaţi din lespezi mari de piatră, la ale căror încheieturi se mai zăresc urme de cărbune, ca nişte nervure rupte. Pretutindeni sînt semnele violenţei de care a fost nevoie pentru a smulge măduva acestui enorm os geologic. Ciocanele de abataj pneumatice au trecut printre stînci, ca nişte fulgere. Trunchiurile de brad, scurte şi
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
139
groase, trosnesc sub presiunea de neînchipuit a celor doi pereţi pe care îi menţin despicaţi. Iar în această crăpătură a muntelui, oamenii se strecoară ca între fălcile unui monstru* abia întredeschise. Dar nu e timp să te gîndeşti cît de puţin le trebuie să se strîngă, fiindcă drumul între dinţii lor rari cere în fiecare clipă un nou efort muşchilor, atenţiei şi imaginaţiei. Mereu se iveşte o problemă care trebuie rezolvată. Dacă te laşi acum drept în jos, e uşor să atingi trunchiul de dedesubt, dar apoi cît de mare e saltul pînă la treapta din faţă, 7 r care trebuie să ajungi ! Poate mai bine să te bizui pe rezistenţa hainelor şi să faci drumul în diagonală, alunecînd cîteva clipe pe piatra de dedesubt. Aţi văzut poate uneori, în vîrful unei biserici, un om care, suit să-i vopsească turla, se apleacă de acolo asupra vidului. Aceeaşi senzaţie ameţitoare, de oameni suiţi pe turlele unei biserici, te cuprinde în clipa în care îţi dai seama de înfăţişarea unui abataj cu trepte întoarse.
Lumina lămpii nu bate prea departe, dar, dedesubt se zăresc uneori alte lămpi, măsurînd adîncimea pră-pastiei. Strigătele maistrului miner, aproape desperate, au oprit ploaia de cărbuni care cădea de sub cea mai de sus treaptă. încă un trunchi de brad abia atins cu piciorul, pe care ne înghemuim pentru ca o clipă mai tîrziu să ne întindem ca nişte armonici, şi ajungem la cel dintîi front de muncă. Un singur om într-o strîmtă cazemată. El stă deasupra prăpastiei pe o schelă de scînduri, pe care singur a construit-o şi de pe care atacă stratul de cărbune. Intre cei doi pereţi de piatră, abia depărtaţi unul de altul, cărbunele se zăreşte la lumina lămpilor,,, negru, zgrunţuros, strălucitor pe alocuri, fîşie strivită în masa enormă a muntelui. Iar între aceşti pereţi uriaşi, grei, apăsători, şi sub povara muncii lui mai grea încă, minerul stă îngenunchiat, pe jumătate gol, cu umerii şi cu obrazul leoarcă de sudoare, cu mîi-nile încleştate pe ciocanul de abataj, gata să-l pornească
GEO BOGZA

din nou. Singur în această vizuină, la sute de metri în fundul pămîntului, destinul lui pare mai mult decît ori-cînd zguduitor. Nu se zăreşte nici un vultur care să-i sfîşie măruntaiele, şi totuşi e un titan înlănţuit pe stînci, pentru ca oamenii să aibă focul erei noastre industriale. Cînd îşi întoarce faţa neagră, scăldată în sudoare fierbinte, şi-i întîlnesc privirea tristă şi gravă, din nou mă simt vinovat că nu sînt decît un călător în scorbura aceasta subpămînteană, în care el îşi trăieşte toată viaţa.
Locuri de muncă asemănătoare, şi oameni goi, striviţi între pereţii muntelui, întîinim apoi de sus pînă jos, fără a putea să-mi încarce mai mult conştiinţa, dar făcînd să intre în mintea mea realitatea întreagă a unui abataj cu trepte întoarse. Sprijinindu-ne mereu pe trunchiurile de brad, căutîndu-le în întuneric cu piciorul şî calcuîînd distanţele, aîunecînd peste peretele de dedesubt în timp ce ultimele cusături ale hainelor plesnesc, parcurgem tot spaţiul vertical dintre cele două abataje, trecînd pe rînd pe sub toate treptele scării. Sub fiecare din ele dăm de un om îngliemuit, pe jumătate gol, plin de sudoare şi de praf de cărbune, înconjurat de scîn-duri, de ciocanul de abataj şi de secure, mînuindu-îe pe rînd, potrivind lemnele, doborînd cărbunele, oprin-du-se o clipă să-şi şteargă fruntea cu o mînă enormă şi neagră.
Uneori, izbucnesc răcnete de la o treaptă la alta, păcănitul satanic al ciocanelor încetează şi oamenii apar din întuneric, înaintând pe trunchiurile de brad, ca nişte maimuţe. Undeva în urmă a început să plouă din tavanul minei, şi cei ce vin din partea aceea sînt leoarcă de apă şi îngrozitor de murdari de noroi de cărbune. încă o dată, ceea ce văd e cu totul şi cu totul de necrezut. Căţăraţi pe trunchiuri, negri, ciudaţi, în-dîrjiţi, sau cuprinşi de mînie, vorbesc între ei, parca
OAMENI ŞI CĂRBUNI ÎN VALEA JIULUI
141
nu se pot înţelege şi cîteodată se aude o înjurătură grea, ca şi aceste funduri de lume. Apoi, păcănitul perforatoarelor începe din nou, cum pocnesc mitralierele din tranşee în tranşee, tot mai sus, pînă la cea din urmă treaptă. E acelaşi huiet, aceeaşi trepidaţie surdă, aceleaşi valuri de praf de cărbune, ca în toate abatajele, numai că aici sînt verticale, umplînd spaţiul dintre cele două orizonturi. Pe măsură ce coborîm şi ne vîrîm tot mai sub scară, de pe treptele din urma noastră încep să curgă din nou cărbunii. Uneori scapă de sus cîte un bloc întreg şi, în timp ce oameni răcnesc, el se duce cu un bubuit înfundat, devastînd prăpastia şi oregă-tindu-şi propria pieire : în orizontul de jos se sfarîmă groaznic, sărind în sute de ţăndări. Cîteodată, o masă întreagă de cărbuni alunecă peste peretele inferior, sco-ţînd un foşnet continuu, de materie a lumii pusă în mişcare. în aceste clipe pare că ne aflăm în însuşi sîm-burii secreţi ai materiei, în nucleele explozive de unde pornesc si se dezvoltă forţele uriaşe ale naturii.
Din orizontul de jos, scara pe sub care am coborît şi care se ridică acum peste capetele noastre pînă la o înălţime de treizeci de metri, pare schela unei catedrale în construcţie. Pe acest gigantic eşafod, minerii se mişcă între cei doi pereţi interiori ai muntelui. în-tr-un strimt coridor, uriaşa scară cu trepte întoarse, formată din ciocane de abataj, din trunchiuri de brad, din lămpi, tîrnăcoape, securi si oameni negri, scăldaţi în sudoare, înaintează în fundul nămîntului, în totalitatea ei, goh'nd de cărbuni cel de al cincilea strat din Valea Tiuhu-
în urmă, muntele rămîne despicat de o neagră prăpastie subpămînteană.
POEZIA MINEI
O mină de cărbuni e locul subpămîntean, plin <do întuneric în care se desfăşoară poate cea mai grea şi mai istovitoare muncă din cîte omul a luat asupra sa. Sub pereţii apăsători ai muntelui, ameninţînd în orice clipă să se surpe, oamenii care au pătruns în galerii sînt nevoiţi, pentru a-şi împlini munca şi a-şi apăra viaţa, să facă tot timpul maximum de efort de care sînt în stare. Adeseori, sforţările acestea sînt însoţite de mînie sau de o surdă deznădejde. Mina e o realitate cumplită, în care omul e obligat la o neîntreruptă şi grea bătălie.
Şi totuşi, chiar în locurile acestea pline de întuneric şi suferinţă, încît pot părea o imagine a infernului, poezia nu lipseşte. Cu totul şi cu totul firavă, cum ar creşte un fir de iarbă în fereastra unei celule de închisoare. Cu nimic nu ocupă mai mult loc în viaţa minei, închinată în întregime asprei bătălii a cărbunelui. De la un capăt la altul al sectoarelor de muncă nu e loc decît pentru păcănitul ciocanelor de abataj, uruitul înfundat al vagonetelor, bubuiturile dinamitei, în timp ce oamenii care au coborît şi pun în mişcare această haotică maşinărie subterană sînt o singură masă de trupuri încordate, de braţe care lovesc şi se apără, de spi^
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
143
nări încovoiate sub grele poveri. Nicăieri mai mult de-cît în aceste funduri subpămîntene s-ar părea că nu poate încape nimic altceva decît teribila lor realitate. Pe cîmpurile de bătălie chiar mai cresc flori între tranşee, sau noaptea tirul artileriei poate părea un ioc de artificii. Dar aici, dintr-o parte în alta nu sînt decît oameni în luptă cu cărbunele, şi negre, adînci întunecimi.
Şi, totuşi, în unele clipe, mina îşi are poezia ei. întunericul fără sfîrşit, care e cea dintîi realitate a acestor lucruri, o face cu putinţă. Uneori, ceva s-a întîmplat într-un abataj şi un miner, sau mai mulţi, se duc pînă la gura puţului să dea de veste sau să aducă unelte. Dar cum se vede aceasta în lunga galerie părăsită prin care, la un moment dat, trec ? Tot atît de ciudat, de misterios şi de poetic ca o privelişte a lumilor cereşti, de dinafara pămîntului. Departe de tot, la capătul galeriei, o lumină palidă se iveşte timp de o clipă. Apoi apare din nou, şi iar se pierde. Nimic n-ar putea fi mai firav, mai plăpînd, decît luminiţa aceasta care îndrăzneşte să înfrunte cele zece straturi de întuneric ce domnesc aici, apăsătoare. După fiecare pîlpîire pare că viaţa ei va fi înăbuşită şi că va începe din nou întunericul compact al neclintitelor funduri de lume. în atîtea rînduri, lucrul acesta se întîmolă de altfel : acolo în fund, minerul a trecut numai dintr-o galerie în alta, si în urma lui pînza groasă a tenebrelor se reface, de parcă nimeni n-ar fi sfîşiat-o. Aşa trec uneori pe lîn^ă orbita pămîntului, timp de cîteva nopţi, comete care apoi se pierd şi nimeni nu mai ştie nimic despre ele* Gîndul că acolo a fost un om, cu un obraz şi un nume al său, rămase pentru totdeauna necunoscute, aduce în inimă acelaşi fior, al unei lumi în care, pe linii infinite, alunecă probabilităţile. La trei sute de metri sub pă-mînt, aceste emoţii şi nostalgii cosmice apar în chip firesc, din pîlpîirea spiritului în faţa întunericului geo-
144
GEO BOGZA
logic, şi din felul cum în adîncimea lui se ivesc lămpile minerilor : ca nişte stele între hotarele infinite ale universului.
Dar uneori, lumina lor nu piere atît de repede. Acolo, în fund, una după alta, apar şi pot fi văzute multă vreme. Cît de departe e pînă acolo, nimeni n-ar putea spune. In întunericul fără dimensiuni, ele lucesc tăcut, pierdute în neştiute depărtări, însufleţite de viaţa lor proprie, ciudată, misterioasă combustiune. Cloşca cu pui nu se vede altfel pe cer, într-o superbă noapte de vară.
Cîteodată însă, folosindu-se de prerogative de care celălalt univers e lipsit, se pun într-o legănată mişcare. Atunci, poezia minei atinge cel mai înalt grad de intensitate. Fiindcă legănarea rămîne mama tuturor nostalgiilor.
Acolo, pornind de la capătul nesfîrşitei galerii, minerii păşesc din traversă în traversă, clătinînd lămpile în dreptul genunchiului. Dar din punctul îndepărtat de unde sînt privite, mişcarea lor domoală creează un spectacol încărcat de o tulburătoare şi infinită frumuseţe. Una în spatele alteia vin, plutind în întuneric, ca pe o apă. încă o dată începe să se audă foşnetul mării cure s-a talăzuit aici pe vremuri, şi pe valurile ei nevăzute micile flăcări înaintează, Iegănîndu-se ca în vîr-ful unor catarge. Mai mult decît pe ţărmul mării, aceste palide lumini migratoare, în neagra întunecime a pa-mîntului, umplu inima celui ce Ie priveşte de lungul fior al spaţiilor necunoscute, al universului adînc şi insondabil.
Apoi, undeva, încă foarte departe, toate se opresc. Atunci nu mai sînt corăbii, ci din nou stele. Una, două, trei, patru, cinci, şapte. Două în urmă, două în faţă, şi apoi alte trei, una după alta. Dar e Carul Mare, coborîf cu toată splendoarea lui dintr-o noapte de august, în aceste negre străfunduri subpămîntene. De-
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
145
sigur, nu pura întîmplare l-a luat de pe cer şi l-a adus să strălucească aici, sub temeliile enorme ale muntelui, ci o forţă mult mai vastă, care din orice punct al universului ajunge pînă în inimile noastre, copleşindu-le cu marea frumuseţe a lumii.
Nori negri şi grei s-au rostogolit toată ziua între crestele Parîngului şi ale Retezatului, şi a plouat neîntrerupt. Spălată şi acoperită cu bălţi de apă limpede, în fundul cărora se zăreşte culoarea cărbunelui, curtea minei străluceşte în toată întinderea ei, ca o pardoseală de marmoră neagră. Intre piscurile munţilor ziua e neclară, mohorîtă, aproape murdară, dar în curtea minei cărbunii sînt curaţi de cîtă apă a curs peste ei, şi au mai multă lumină decît cerul de deasupra.
Apoi, treptat se întunecă şi începe noaptea de 13 spre 14 noiembrie. Sirena sună pentru schimbul trei, de la ora zece seara. Minerii, care veniseră pe lîngă garduri, unul cîte unul, ca nişte umbre nevăzute, ies acum din clădirea minei toţi deodată, cu lămpile în mîini. Neprevăzutul şi frumuseţea acestui spectacol coboară pur şi simplu cerul pe pămînt. în bezna grea a nopţii, între enorme siluete negre, se revarsă o mare de lumini, tăîăzuită în toate părţile, îndelung. Nu mai poate fi vorba de o constelaţie, ci de un bal al cerului, la care toate stelele au venit, învălmăşindu-se frenetic. Niciuna singură n-a rămas deasupra, pe firmamentul de smoală. Ci toate sînt aici, în curtea minei, invadată de feerica lor migraţiune. Un întreg univers se desfăşoară sub priviri, şi nimic n-ar putea fi mai emoţionant decît gîndul că toate astrele acestui cosmos sînt oameni, că fiecare lumină din această puzderie de lumini reprezintă o inimă omenească, bătînd caldă şi plină de sînge lîngă fiecare lampă de miner, ce pare o tremurătoare stea.
10
14G
GEO BOGZA
Dar sirena sună a doua oară şi stelele încep o nouă mişcare. Ciudat e acest univers condus de sunetul unei sirene 1 Din toate părţile luminile pornesc şi se strîng cîte două, într-o linie dreaptă ce se pierde în depărtare, în curtea minei, oamenii au început să se aşeze în va-gonetele deschise ale trenului electric, care îi va trage în curînd în adîncimea muntelui. Toate spiralele, toate vîrtejurile luminoase se desfac şi se adună iarăşi, într-o singură linie dreaptă. De jur împrejur, toate stelele se strîng în această cale lactee, strălucind într-o ordine nouă, enigmatică şi puţin dureroasă. Apoi, trenul porneşte încet. E un şarpe de lumini, un fluviu de stele ce începe să curgă în uriaşa neclintire a nopţii. Nimic n-ar putea fi mai frumos, mai de necrezut, mai uimitor şi feeric, şi în acelaşi timp, ştiind mereu că-i vorba de oameni, mai plin de o copleşitoare emoţie, decît şuvoiul acesta de lumini pe care îl înghite, treptat, întunecimea neagră a pămîntului. Pe băncile de lemn, minerii stau tăcuţi şi solemni, cu lampa pe genunchi, iar uriaşul mecanism îi tîrîşte în adîncimea pămîntului.
Cînd primul tren a dispărut şi jumătate din univers a încetat să mai existe, cel de al doilea şir de vagoane se pune şi el în mişcare, iar de data aceasta e sfîrşitul total al lumilor iluminate. O dată cu ultima lampă, cu ultimul om, cu ultima stea, un greu imperiu de întuneric îşi începe domnia. Compactă, neagră, dură, noaptea pare ruptă din haosul de dinainte de naşterea lumilor.
Dar acolo, în adîncimea pămîntului, sînt şi stele şi constelaţii, şi la lumina lor palidă, oamenii stau faţă în faţă cu stratul enorm de cărbupe.
NENOROCIRI §1 CATASTROFE
În biroul inginerului şef al sectorului trei. pereţii sînt acoperiţi de grafice arătînd mersul producţiei, şi cu planuri detaliate ale minei. Producţia creşte. Linia, care arată numărul tonelor zilnice, smuceşte în sus. Uneori se opreşte, mai dă înapoi şi iar urcă. In general urcă. Dar pentru a ajunge acolo de unde a căzut, mai e mult. în locul acela graficul pare peretele unui munte, ce se prăbuşeşte aproape vertical, în fundul unei prăpăstii. Din această prăpastie, vagonetele cu cărbuni încearcă să urce din nou la vechea altitudine, dar drumul e greu, cu multe opintiri. Uşa se deschide şi cîte un miner pămîntiu intră, spunîndu-şi nevoia. Trei zile concediu să se ducă în sat la el, să-şi mai aducă nişte mălai. Are cinci copii, Inginerul cu faţa posomorită încuviinţează. Dacă nu i-ar da voie, ar pleca singur. Nu se poate să-i moară copiii de foame. Dar un sfert din minerii pe care îi are bat drumurile după mălai, iar producţia nu poate să crească. Asemeni unui om care a căzut şi apoi anevoie a pus un genunchi în pămînt, ar urma aciim să facă saltul cel mare, să se ridice din nou pe picioarele-i proprii, dar terenul e alunecos, vîntul bate din toate părţile, încît graficul care arată aceste eforturi e plin de ezitări şi de îndelungate opriri. Totuşi, treptat el urcă* 10*
148
GEO BOGZA
Pe un perete întreg sînt planurile minei. Aici e nordul, aici sudul. în partea aceasta vine Lonea, şi dincoace Lupenii. Nenumărate linii se suprapun sau se încrucişează, arătînd ce se găseşte în profunzime, sub picioarele noastre. Iată ceva ce pare un desen pentru o cusătură colorată. Lipite una de alta, nenumărate linii trase cu tuş roşu, verde, albastru, negru şi galben, indică drumul galeriilor în adîncimea pămîntului. Ele stau aici una lîngă alta, dar între fiecare din aceste culori, în realitate, e o diferenţă de un orizont, adică de treizeci de metri. Toate semnele făcute pe planul acesta cu roşu arată galerii şi motoare de la orizontul zece, adică de la trei sute de metri adîncime, iar cele alăturate, făcute cu galben, sînt de la orizontul opt, cu şaizeci de metri mai spre suprafaţă. Astfel, aceste culori fac ca, dintr-o singură privire, etaiele minei să se aşeze unul sub altul, de la suprafaţă pînă la ultimul orizont, arătînd celui ce citeşte planul, cum se duc în adîncime, tot mai la fund şi mai la fund, galeriile, liniile de vago-nete, motoarele şi oamenii care le pun în mişcare.
—	Dar pe planul alăturat, suprafaţa aceasta ce pare zidită ?
—	E în adevăr un sector al minei care a fost zidit.
—	Se prăbuşea ?
;— Nu, ci izbucnise un incendiu. De cîte ori se în-tîmplă aşa ceva, cel mai cuminte lucru e să zideşti tot sectorul. Focul mai poate mocni o vreme, dar în cele din urmă se stinge. Totul e să nu-1 mai aiungă aerul...
în camera plină cu fum de tutun, îl ascult pe inginerul şef, iar prin ferestrele ei văd cum minerii se adună în curte, pentru schimbul doi. Sînt îmbrăcaţi în zdrenţe, palizi, cu feţe mari, osoase. Unii din schimbul întîi au si început să iasă, negri de cărbune, cu securea înfiptă în bucata de lemn pe care o vor duce acasă. Mai departe, peste dealurile ruginii, se zăresc crestele Parîn-gului acoperite de cea dintîi zăpadă. Deasupra ei piu-
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
149
tesc cîţiva nori. Aici, în cameră, vîrful de munte grafic, care arată producţia de pe vremuri, e de asemeni învăluit în nori de fum, ca un al doilea Farîng, spre care privirile tînjesc, ca şi spre crestele imaculate ale celui dintîi.
Treptat, începem să vorbim despre nenorocirile ce se produc în mină, şi sînt atîtea : inundaţii, prăbuşiri de abataje, explozii ale metanului sau simple accidente în care îşi pierde viaţa un singur om, şi uneori nici atît. Despre o asemenea nenorocire măruntă, dintre toate cîte le-a văzut, îşi aduce aminte inginerul. E vorba de un om căruia, pentru a-i salva viaţa, tovarăşul lui i-a retezat braţul cu securea.
Lucrau amîndoi îr«tr-un abataj cameră şi unul dintre ei se apucase să armeze aQoperişul. Punea scînduri pe strat, deasupra capului, pe care le înţepenea apoi cu trunchiuri de brad. Tocmai cînd era cu mîna deasupra unui trunchi, căutînd să-l potrivească sub tavan, acesta s-a lăsat brusc şi i-a prins-o dedesubt. In aceeaşi clipă, abatajul a intrat în presiune. In asemenea împrejurări, oamenii fug, ca la cutremur. Atunci, minerul de jos a dat să fugă, dar văzîndu-şi tovarăşul care se zvîrcolea cu mîna prinsă sub toată greutatea muntelui, fără să mai stea mult pe gînduri s-a repezit la secure şi din cîteva lovituri i-a retezat braţul. Apoi a fugit,, trăgîn-du-1 după el, fiindcă abatajul şi începuse să se năru-iască.
— Pe acel nefericit miner l-am văzut atunci la un minut sau două după ce-i fusese tăiată mîna cu securea. Era prima zi cînd coboram ca inginer în mină.
Atunci, de mult, tovarăşul acelui om, cînd şi-a dat seama că abatajul a intrat în presiune, şi-a luat inima în dinţi şi s-a repezit să-i taie mîna. De atunci, sute şi sute de mineri şi-au dat seama că abataju* lor a intrat în presiune. Au căutat să fugă şi au scăpat, sau au
150
GEO BOGZA
fost prinşi sub dărîmături. Şi astăzi, într-o parte sau alta a minei, abatajele intră în presiune, iar minerii numai despre asta vorbesc.
—	Stratul era în presiune...
—	Atunci abatajul a intrat în presiune...
—	Deodată am strigat: Fugi fi, măi, că am intrat în presiune...
într-o dimineaţă, în curtea minei Lupeni, un miner scurt, proptit pe picioarele desfăcute, cu mîinile vîrîte în buzunarele piezişe ale hainei, strigă cît îl ia gura :
—	La mine, stratul e-n presiune. Cu gorun nu mai armez. Dacă nu-mi dă brad, dracu să se bage în puţ.
Prim-maistrul şef vine la el :
—	Ho* măi, nu mai ţipa atîta ! Mîine capeţi brad !
—	Astăzi ! Sau n-auzi ? Stratul e-n presiune !
—	Stratul... în presiune... păi vezi... în presiune... îi fac ecou vocile murmurate ale celorlalţi mineri.
în toată Valea Jiului cuvintele acestea au o rezonanţă deosebită. Aşa cum s-ar auzi pe ţărmurile mării: furtună... naufragiu... Nu orice furtună înseamnă naufragiu, dar în timpul ei nenorocirea poate veni, şi inimile stau strînse. Valurile sînt mari şi tumultuoase, corăbiile trosnesc din încheieturi, însă îşi văd mai departe de idrum.
Cînd straturile intră în presiune, înseamnă că înăuntrul muntelui e furtună. Dislocate, alunecă unele deasupra altora, îşi caută în enormitatea lor o altă aşezare, în timpul furtunii subterane, ca şi marinarii pe mare, minerii merg înainte. E primejdie de naufragiu, dar ei merg înainte. Sub uriaşa greutate a muntelui, galeriile trosnesc din toate încheieturile, iar printre crăpături se scurg fărîmituri de cărbune, aşa cum înăuntrul corăbiilor pătrund valurile furtunii de afară.
Uneori, zbuciumul lăuntric al pămîntului se potoleşte, straturile se aşază, iar galeriile eliberate de ameninţare îşi reiau viaţa obişnuită. Dar alteori, naufragiul se pro-
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
151
duce. In timpul furtunii, o stîncă pătrunde în armătura abatajului, sfărîmînd-o, iar în urma ei, prin gaura făcută, valurile negre ale acestei mări subpămîntene năvălesc înăuntru, omorînd oamenii şi distrugînd tot ce întîinesc în cale. Dar nenorocirea n-a venit dintr-o dată ; stratul intrat în presiune o anunţase.
De aceea, în toată Valea Jiului, cuvintele acestea : strat, galerie, abataj intrat în presiune înseamnă furtună, înseamnă primejdie care oricînd poate aduce dezastrul. Dar minerul din curtea minei Lupeni de ce voia neapărat lemn de brad, pentru că abatajul lui era în presiune ? Pentru a-şi putea salva viaţa la nevoie, pentru a şti din timp dacă ar fi fost să vină nenorocirea. Fără îndoială, lemnul de gorun e mai tare decît cel de brad, dar...
Şi acum se dezvăluie iarăşi una din acele legături tainice dintre oameni şi lumea înconjurătoare. Brazii sînt prietenii oamenilor. La sute de metri în fundul pă-mîntului, glasul lor nobil, de bucium, le vesteşte primejdia. Sub straturile care apasă lateral sau de deasupra, gorunul rezistă pînă la punctul maxim, apoi cedează brusc şi se frînge într-o secundă. In atîtea rînduri, în abatajele armate cu gorun, oamenii n-au mai avut timp să fugă şi au fost îngropaţi de vii. De aceea, acolo unde e primejdie, unde straturile intră în presiune, minerii vor să aibă brazii cu ei. Pentru că brazii, furtuna subpă-mînteană o simt şi o anunţă, cu sunetele lungi ale lemnului lor melodic.
Pe aceste pămînturi, o frăţie de cruce a fost întotdeauna între oameni şi brazi. Ei au luat parte la bătăliile din trecut, de pe culmile munţilor. Au vestit primejdii, înfrîngeri şi biruinţe... Iar acum, la marea bătălie din adîncimea pămîntului, brazii sînt de asemenea alături de oameni, ajutîndu-i în munca lor surdă şi ocrotindu-le viaţa. Cînd vîntul porneşte dinspre miazănoapte, catargele încep să ţiuie prelung, vestind marinarilor furtuna.
152
GEO BOGZA
La sute de metri în fundul pămîntului, cînd un strat începe să alunece, croindu-şi drum printre blocurile gigantice de piatră, brazii simt numaidecît, şi ţiuitul lor înfioară inima minerilor, vestindu-le că nenorocirea e aproape.
Nimic nu se mişcă înăuntrul muntelui, fără ca brazii să nu simtă şi să vestească neîntîrziat, cu glas prelung de bucium. Aplecaţi asupra muncii lor cumplite, minerii ascultă aceste leale avertismente. Fiţi atenţi, fiţi atenţi, pare că le spun brazii, lăsînd să vibreze lungile lor fibre lemnoase, deasupra noastră un bloc întreg se mişcă. Inima minerilor se înfioară, dar ei lucrează mai departe, pentru că ştiu că brazii fac de veghe. Primejdia creşte, anunţă ei iarăşi, trosnind mai dinăuntru, şi deodată toate fibrele li se desfac într-un -singur strigăt : Fugiţi, fugiţi repede, moartea vă pîndeşte ! Şi oamenii fug să se pună la adăpost, în timp ce în urma lor catargele se rup, acoperite de puhoiul de piatră care sfărîmă şi îneacă, în cîteva clipe, corabia subpămînteană.
Dar cînd ies pe gura puţului, minerii dau pe culmile munţilor de alte sute de brazi, ridicaţi drept spre cer. Şi astfel, viaţa îşi urmează mai departe uriaşul ei ciclu.
Orice miner, care a stat o vreme mai îndelungată in mină, a trecut printr-o asemenea furtună subterană si seara poate povesti cum au început brazii să trosnească, atunci cînd stratul a intrat în presiune, şi cum, fără să mai piardă vremea, a fugit, în timp ce în urma lui pereţii se prăbuşeau. Dar mai sînt şi mineri foarte bătrîni, ce şi-au trăit întreaga viaţă în abataje si, asemeni vechilor marinari care au trecut prin zeci de naufragii şi au scăpat teferi, ei pot povesti despre nenumărate prăbuşiri ce i-au surprins în fundul pămîntului. Mai ales după ce au fost îngropaţi o dată şi au scăpat, minerii învaţă toate secretele întunecatelor adîncimi în care trăiesc si ştiu să-şi apere mai bine viaţa. Astfel, atîţia dintre ei,
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
153
prinzînd din timp de veste, au putut trece de zeci de ori din abataj în abataj, ajunşi pînă la călcîie de bulgării straturilor care se prăbuşeau în urmă. Alţii, în număr tot atît de mare şi aproape tot de atît de multe ori, au fost îngropaţi de vii, dar au avut noroc sau au ştiut să se ferească şi, după ce au stat o zi, două sau trei în întuneric, bătînd cu ciocanul în stratul de cărbune şi auzind bătăile celor ce veneau, au fost salvaţi. Acestea sînt întîmplări obişnuite în viaţa minerilor din Valea Jiului, şi ei povestesc despre ele, de multe ori cu haz, ca soldaţii despre luptele la care au luat parte. Dar în marea bătălie a cărbunelui, atîţia alţii au căzut... Sînt aenorociri în care îşi pierde viaţa cîte un singur miner, >i sînt catastrofe cînd mor cîte douăzeci, treizeci de oameni deodată.
Inspectoratul Minier din Petroşani anchetează cam trei mii de accidente pe an. Din acestea, cea mai mare parte unt degete strivite între vagonete. Dar Inspectoratul anchetează de fiecare dată, să vadă cum s-a întîmplat, în ce poziţie se afla minerul şi ce învăţăminte se pot trage pentru viitor. De la Lonea la Lupeni, în marea bătălie a cărbunelui* sînt angajaţi zeci de mii de oameni şi nenumărate zeci de mii de tone de fontă, de fier şi de oţel, sub forma a tot felul de maşini. Pentru fiecare motor e un creier de om ; pentru fiecare pîrghie, un braţ ; pentru fiecare pedală, osul lung al unui picior. Carnea şi sîngeie oamenilor se împletesc cu fierul maşinilor, formând împreună o singură gigantică maşinărie pentru extras cărbunii ; curele de transmisiune se învîr-tesc, lipăind ca plescăitul din gură al unui uriaş, vagonete aleargă într-o parte şi alta, cabluri de oţel şuieră, lanţuri grele de fier uruie înfundat şi, printre ele. în spaţiul pe care îl lasă liber pentru cîteva clipe, apar mîini, braţe, trupuri şi feţe omeneşti. Dar uneori, această masă enormă de fier şi de carne, împărţită în mii de roţi şi mii de trupuri, îşi pierde sincronizarea şi se în-
154
GEO BOGZk
trepătrunde. Fierul, avînd forma unor spiţe, unor cîrlige, unor tampoane, loveşte oasele avînd formă de falange, de braţe, de maxilare, iar uneori de cranii, şi le sfărîrnâ. Sîngele roşu şi fierbinte ţîşneşte peste precizia rece şi metalică a uneltelor, iar pe masa Inspectoratului Minier din Petroşani rapoartele se adună unul peste altul, cîle trei mii pe an.
Fiecare dintre aceste hîrtii înseamnă că în cuprinsul bazinului carbonifer, între Lonea şi Lupeni, în ziua şi la ora arătată acolo, la gura puţului sau în fundul unui abataj de la orizontul zece, cel puţin un deget a fost strivit, şi sîngele roşu a ţîşnit peste culoarea neagră a cărbunelui. La funicular, în ateliere, la rampele de încărcare, braţe sau picioare care au întîrziat o clipă sînt surprinse de mişcarea uneltelor de fier şi sfărîmate. La spitalele din Petroşani şi Lupeni, chirurgii au de lucru tot timpul. Aplecaţi asupra rănilor, ei taie, îndreaptă şi cos la loc mădularele omeneşti surprinse de circuitul fierului. în saloanele albe şi vaste, între culori şi dimensiuni de necrezut pentru viaţa lor, minerii aşteaptă apoi cu oasele puse în ghips vremea cînd se vor întoarce în mină.
în acelaşi timp, în Atelierele Centrale, sub becuri tot atît de puternice ca şi în marile săli de operaţie, un grup de oameni, în frunte cu inginerul, se apleacă asupra motorului bolnav, cu rănile deschise, şi cu degete pricepute umblă în măruntaiele lui complicate, făcîndu-1 să meargă din nou. Apoi, însoţit de o hîrtie, îl trimit iarăşi în mină, între cărbunii negri, în fundul unui abataj. Iar minerul, cu biletul de ieşire din spital în mînă, se îndreaptă şi el spre vechiul loc de muncă. Motor şi om se vor reîntîlni la orizontul zece, reluîndu-şi treaba. Si astfel, cele zece mii de trupuri omeneşti şi cele o mie de motoare, refăcute rînd pe rînd în spitale şi în ateliere, vor face să meargă mai departe uriaşa maşină pentru extras cărbunii din fundul pămîntului.
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
155
Dar uneori, ceea ce li se întîmplă e mai grav, nici spitalele, nici atelierele nu mai pot face nimic. Atunci, un om şi un motor sînt scoşi din lucru în Valea Jiului, făcînd loc celor din generaţiile următoare/
Din cele trei mii de accidente cîte au loc într-un an în Valea Jiului, cel puţin cincisprezece sînt mortale, în anii cei mai fericiţi, la trei sau patru săptămîni, un om moare strivit de un bloc de cărbune sau de volantul unui motor. Acestea sînt nenorocirile obişnuite. Pe urmă, o dată pe an, sau cel mult la doi ani o dată, cînd totul pare că merge mai bine, izbucnesc catastrofele. Atunci, cîte treizeci de oameni pier într-o singură zi. Mai rar apoi, o dată la zece ani, se produc marele dezastre care înspăimîntă valea şi rămîn în istoria ei. în marea explozie de la Lupeni au murit optzeci de oameni. Ei sînt îngropaţi împreună, în cimitirul anume făcut, pe unul din dealurile dinspre miazăzi, şi căruia i se spune Cimitirul Eroilor.
Toţi oamenii din Valea Jiului, angajaţi în greaua bătălie a cărbunelui, cunosc primejdiile care îi pîndesc şi, de îndată ce ajung în abataj înaintează precauţi, aducînd tot timpul trunchiuri de brad, cu care armează fiecare metru străbătut. Iar flacăra lămpii mereu .o privesc, să vadă dacă nu s-a strîns prea mult gaz metan. La intrarea fiecărei mine, un tablou arată forma şi culoarea pe care le iau flacăra lămpii, pe măsură ce procentul gazului metan creşte. Cînd a trecut de doi la sută şi devine primejdios, minerii nu mai trebuie să întîrzie o singură secundă în acele locuri. Ei fug, şi nu se mai întorc decît după zile sau săptămîni, răstimp în care curenţi puternici de aer au fost trimişi să cureţe galeriile primejduite.
Cu toate acestea, uneori dimineaţa pe la zece, alteori noaptea pe la trei, sirenele încep să geamă prelung, geamătul acela sinistru care înfioară întreaga vale, şi atunci
156
GEO BOGZA
toată lumea ştie că încă o dată catastrofa a venit. Peste cărbunele din curtea minei, o altă masă neagră stă nemişcată : sute de bărbaţi şi de femei, strînşi la gura puţului, aşteptînd. Pe rînd, copiii, fraţii sau bărbaţii lor sînt scoşi afară, carbonizaţi. Jalea care domneşte atunci în Valea Jiului întrece şi înălţimea munţilor, şi culoarea blocurilor de cărbune. în ziua aceea totul dispare, şi nu mai rămîne decît plînsul femeilor, să umple dintr-o parte în alta valea. Pe urmă, din nou începe să se audă uruitul greoi de lanţuri, care arată că puţurile merg.
Despre explozii, minerii vorbesc cu faţa întunecată, fără ca vreunui să facă vreodată nici cea mai mică glumă. E-e sînt primejdia ce vine pe neaşteptate, într-o secundă, şi din prăpădul pe care îl aduc, rar dacă scapă vreun om. Despre explozii, nu pot vorbi decît cei ce au ajuns acolo. După ce-au avut loc, să înceapă opera de salvare. Cuvintele lor rare, grele de suferinţa şi groaza de atunci, evocă galeriile distruse, cu vagonetele proiectate la sute de metri, cu şinele smulse şi răsucite în aer ca nişte fire de aţă. Pentru a putea merge mai departe, adeseori au trebuit să treacă peste cadavre de cai, înfundîndu-şi picioarele în maldăre de carne umflată. Şi astfel, au ajuns acolo unde erau oamenii. Felul în care sînt găsiţi minerii după explozie, de tovarăşii lor veniţi să-i scoată afară, e tet ce poate umple mai mult inima omenească de jale şi de groază. Iar peste aceste înfiorate evocări, a mior braţe şi cranii smulse din trup, sfărîmate, chircite, carbonizate, a unor trupuri din care nu mai curgea nici o picătură de sînge, sau a altora ce mai ardeau cu o flacără albastră, sirena îşi poartă mugetul ei lugubru, flu-turînd încă o dată zăbranicul morţii peste întreaga, tragica Vale a Ţiului.
La Lupeni, lîngă Cimitirul Eroilor, îngrădit cu zid de piatră, mai e încă un cimitir. în el sînt îngropaţi caii care
OAMENI ŞI CĂRBUNI ÎN VALEA JIULUI	157
lucrau în galerii alături de oameni şi au murit împreună cu ei, în marile dezastre ce s-au abătut peste Valea jiului. Minerii au găsit că nu se cade să-i arunce pe maidane, şi i-au îngropat lîngă tovarăşii lor de muncă şi de moarte.
TRISTEŢEA COLONIILOR
lături de frumuseţea munţilor şi de munca grea ai minerilor, cea de a treia realitate, care caracterizează Valea fiului şi nu poate fi uitată, este tristeţea coloniilor. Aşa cum munţii sînt frumoşi în mod superb, iar munca minerilor atinge ultima limită a sforţărilor umane, coloniile sînt triste, în cel mai înalt şi mai acut grad de tristeţe. într-un anume fel, nimic nu poate fi mai trist pe faţa pămîntului. Şi oricît ai fi de pregătit, din cele auzite şi universal ştiute despre coloniile de mineri, contactul cu ele e zguduitor, abia el reuşind să-ţi arate, în-tr-o imagine nouă şi dură, ce nu putea fi închipuită, adevărata şi neiertătoarea lor realitate.
Iar această realitate constă :n sărăcie şi în tristeţe. Aspră, neîndurătoare sărăcie ; şi neagră, densă tristeţe I Faţă de tristeţea mahalalelor, dezolantă sau pitorească, tristeţea coloniilor nu are nici un atribut liric. între aceste două tristeţi este aceeaşi deosebire, şi acelaşi raport de calorii ale deznădejdii, ca între lemnul din pădure şi cel pietrificat în fundul pămîntului, în milioane de ani. De aceea, tristeţea coloniilor e dură, neagră, minerală.
O asemenea realitate nu poate fi închipuită ; totuşi, încercaţi să vă închipuiţi un om de cărbune, ducînd la gură, cu o mînă de cărbune, o lingură de cărbune, în
OAMENI $1 CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
159
timp ce alături de el s-ar afla femeia, copiii şi un cîine de cărbune, strînşi toti în jurul mesei de cărbune. O colonie e locul în care se desfăşoară viaţa minerilor după ce au părăsit galeriile, dar nicăieri ca aici nu se simte mai mult prezenţa şi domnia cărbunelui. Nu mai e doar un mineral ce poate fi evaluat în metri cubi, ci însăşi substanţa vieţii, substituindu-se protoplasmei, devenind starea psihică, prezentă tot timpul în gesturile şi gîndu-rile oamenilor. Atît de puternic e cărbunele, şi aşa se reflectă în viaţa celor care au venit să-l scoată, înnegrind-o şi mineralizînd-o.
Pentru a preveni această primejdie ar fi trebuit ca oamenii să fie înzestraţi cu puternice mijloace de apărare, ar fi fost nevoie de desfăşurarea unor mari forţe contrarii celor care le ameninţau fiinţa. Ar fi trebuit zone geometrice de verdeaţă, lespezi albe de marmoră, ferestre largi, lumină şi soare mai mult decît într-un sanatoriu, pentru a putea combate influenţa neagră a cărbunelui, pentru a stăvili infiltrarea lui în organismul psiho-fizic al minerilor. Dar în veacul în care a fost născocită locomotiva şi s-a început scoaterea la suprafaţă a zăcămintelor carbonifere, totul s-a făcut în grabă, sub imboldul nestăvilit al setei de cîştig, cu o totală şi flagrantă desconsiderare a fiinţei umane. Astfel au apărut aceste colonii, în care viaţa nu mai păstrează aproape nimic din ceea ce e propriu omului, ci pare o prelungire a straturilor de cărbune, cu tot ceea ce poate fi negru şi dur în existenţa lor.
Fiind totuşi vorba de oameni vii, de carne şi de sînge, mineralizarea se înfăţişează sub forma unei îngrozitoare tristeţi, iar gradul ei nemaiîntîlnit de intensitate arată nedreptatea ce s-a făcut minerilor, cînd au fost^puşi să scoată cărbuni, în contact cu preistoria şi cu erele geologice, fără a lua măsurile pe care le impune această operaţie îndrăzneaţă şi neobişnuită. A lua o întreagă colectivitate umană şi a o trimite în fundul pămîntului, fără
160
GEO BOGZA
a organiza în jurul ei bunăstarea capabilă să anihileze emanaţiunile primejdioase ale Miocenului, aceasta este o gravă imprudenţă, iar rezultatele ei se văd în tristeţea neagră, în tristeţea acută, în tristeţea telurică a coloniilor.
Fiind construite pentru oameni, blestemul lor e de a sta împotriva a tot ce i-ar putea fi omului bucurie, libertate, fericire. De aceea vor trebui să dispară, o dată cu sistemul din a cărui rapacitate s-au ivit pe faţa pămimului urîţind-o şi înjosind speţa umană.
Dar pentru ochiul care străbate coloniile, în ce fel se înfăţişează această dominaţie a cărbunelui, această neagră influenţă asupra fiinţe or ce şi-au legat viaţa de exploatarea lui ? în imagini de neuitat prin tăria şi neobişnuitul lor. Trecînd cu trenul prin marile gări, aţi văzut desigur acea zona a lor, întunecată şi plină tot timpul de fum, în care se află depoul locomotivelor. O colonie de mineri e o astfel de pată neagră pe faţa pă-mîntului, plina de fum şi de miros de cărbune, în care nenumărate familii trăiesc, despărţite de restul lumii prin valuri groase de pîclă. Sînt bărbaţi, femei şi copii, cu toate raporturile ce se pot naşte între ei, dar în afară de suferinţă totul e redus, limitat, osificat ; rarii copaci care cresc între case arată cei mai bine transformările pe care viaţa le-a suferit aici : scheletici, negri, carbonizaţi pe jumătate.
— Pînă şi vrăbiile sînt negre aici, spune intr-o zi un miner tînăr venit din altă parte a ţării. El însuşi era negru, fiindcă abia ieşise din şut, eu faţa mînjită de cărbuni, şi doar cînd deschidea gura i se vedeau dinţii, albi, şi limba- roşie, de drac.
' — Cit fusesem la şcoală, numai după păsări mă ţinusem. Ce să spun, făceam fel de fel de laţuri şi eram meşter mare să le prind. Vin eu acuma aici, încep lucrul, şi într-o zi le văd pe lingă gard : negre, negre şi
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
131
mititele. Măi, ce păsări să fie astea ? Nu mai le văzusem niciodată. Cînd colo, erau vrăbii, săracele.,.
Aţi văzut poate felul naiv şi expeditiv în care copiii de şcoală primară desenează o casă : două linii într-o parte şi alta, închipuind pereţii, acoperişul din trei linii, iar uşa şi fereastra tot atît de simplu rezolvate. O colonie de mineri e transpunerea în realitate a unor asemenea desene de copii. Ca şi cum ar fi fost planurile unor arhitecţi, care trebuiau aidoma executate, de la un capăt la altul al străzii, şi pe toate străzile, se înşira zeci de case identice, construite după acelaşi tipar, din linii puţine şi sărace : pereţii, acoperişul, uşa, fereastra. Ceva mai simplu, mai puţin, mai redus la ultima expresie. nu s-ar fi putut.
Dar farmecul pe care un asemenea oraş l-ar putea avea pentru ochi, prin naivitatea Iui, atît cît rămîne pe hîrtie, devine în realitate, atunci cînd e populat cu oameni, o tristă aglomerare de locuinţe, în care viaţa se degradează. Chiar organizarea fericirii, după asemenea procedee, n-a dat decît întristătoare rezultate ; iar în coloniile de mineri n-a fost de standardizat decît mizeria. Aşa se face că, pe cînd fiecare dintre aceste case e, fără îndoială, mai confortabilă decît atîtea bordeie aflate pe întinsul ţării, în sate sau în mahalale, totuşi nicăieri sărăcia şi tristeţea nu par mai adînci şi mai greu de suportat decît în aceste aliniate colonii de mineri. Dintre uneltele care pot face mult rău omului, echerul şi rigla trebuiesc mînuite cu multă prudenţă, atunci cînd vor să intervină în viaţa Iui, pentru a o organiza. Omul e o fiinţă complexă, şi atunci cînd se trag în jurul Iui linii menite să-i cuprindă viaţa, pentru a compensa această delimitare e nevoie ca ele să fie bogate, măreţe, somptuoase chiar. Nicăieri mai mult, ca în preajma minelor de cărbuni, n-ar fi fost nevoie de aşezări omeneşti în felul cetăţilor elene, în care omul se regăsea cu întreaga Iui frumuseţe şi demnitate.
11 — Pagini contemporane
162
GEO BOGZA
Dar aşa cum au fost construite în veacul rapace scurs de la născocirea locomotivei, coloniile de mineri n-au făcut decît să degradeze mulţimile umane care au avut nefericirea să le locuiască. De aceea s-au şi bucurat, în toată lumea şi în toate timpurile, de o atît de tristă celebritate. ,
în Valea Ţiului, în cele cinci mari centre de exploatare, sînt cîteva zeci de colonii, iar tristeţea şi mizeria lor, pornind de la Lonea, unde sînt mai atenuate, se accentuează spre apus, pentru a atinge cel mai înalt grad de intensitate la Lupeni, în colonii al căror nume, pentru sute şi sute de oameni, înseamnă întreaga lor viaţă : Sfîntul Ştefan, Central, Optzeci de case, Lopştein, Jiu, Braia, Cox, Brazilia. Fiecare din ele reprezintă o nouă treaptă a sărăciei şi a tristeţei, şi fiecare din ele are în urmă o poveste. De ce, de exemplu, acelui grup de case de la marginea Lupenilor, mereu învăluit în ceaţă, încît abia se zăreşte, i se spune Brazilia ?
— Ehei, săracii, după primul război erau acolo vreo patruzeci de inşi şi au tot vrut ei să plece în Brazilia...
Dar n-au plecat. Coloniei i-a rămas însă numele visului pe care l-au nutrit o vreme.
Pentru a intra în vorbă cu oamenii, nicăieri nu-i poate fi mai uşor unui străin decît într-o colonie de mineri. E de ajuns să te opreşti, să întrebi ceva un copil, numai-' decît se adună o droaie ; apoi o uşă se deschide şi apare o femeie, iar în urma ei altele, cu copii în braţe sau de poale şi, în scurtă vreme, eşti înconjurat de jumătate <lin colonie, primind la fiecare întrebare despre viaţa lor cîte zece răspunsuri, din zece guri diferite, care se întrec să te edifice. în privinţa aceasta mai ales, minerii au încetat să mai fie ţărani, adică prudenţi, tăcuţi, plini de rezervă. E drept că şi mizeria aici e de altă natură, atît de asemănătoare cu a unui ghetou. Fiecare dintre aceştş femei îşi strigă suferinţa şi sărăcia, te trage în
OAMENI ŞI CĂRBUNI ÎN VALEA JIULUI
103
casă pentru a-ţi arăta pereţii goi, paturile mizere, cu o singură ţoală sub care mai dorm cîţiva copii, şi mai ales dulapul în care ar trebui să fie mîncare şi nu e nimic.
Dar trebuie recunoscut că, la acelaşi nivel de sărăcie, sînt femei aprige care îi dau pe cît e cu putinţă un aer de curăţenie, pe cînd în casa altora mizeria ia forme atroce şi respingătoare. Copii cu cămăşi mai soioase de-cît o ^cîrpă de bucătărie, cu picioare rahitice pline de răni, cu pîntecul diform, mînjiţi pe faţă cu cărbuni şi cu propriile escremente, sub privirile mamei, care nu mai ştie unde îi e capul, un cap murdar, speriat şi năuc, de mizeria care creşte din toate părţile. Atît de curate sînt progeniturile tuturor animalelor de pe faţa pămîn-tului, gingaşii miei, iezi şi viţei, pe cînd copiii omului, doar ei, se bălăcesc în această dezgustătoare şi degradantă murdărie.
Din aceste triste aşezări omeneşti, bîntuite de sărăcie, de foame şi de mizerie, pornesc minerii de trei ori pe zi, de cîte ori sună sirena, la şase dimineaţa, la două după amiază şi la zece seara, pentru a coborî în fundul pămîntului, în galeriile adînci, la munca grea care îi aşteaptă. Şi după ce, în întunecimea şi în căldura de iad a abatajelor, au doborît mari maldăre de cărbune, aici se întorc, în aceste nefericite locuinţe, să se spele, să mănînce şi să doarmă, pentru a fi din nou gata cînd sirena va suna schimbul lor. După slănină, de nimic mai mult n-ar avea nevoie minerii ca de săpun, dar, ca şi slănina, tocmai săpunul e acela pe care războiul l-a făcut să dispară.
Oamenii sosesc, negri ca nişte diavoli, cu faţa suptă şi cu ochi albi de stafii, cu barba crescută în timpul şutului, plină cu praf de cărbune şi sudoare, încît stă pe fălcile lor ca un noroi negru, cimentat. Numai soldaţii care au trăit în tranşee, ca nişte cîrtiţe, şi au dat o grea bătălie, mai pot avea asemenea capete minerale. Hai-r 11*
164
GEO BOGZA
nele le sînt zdrenţuite, cu zeci şi zeci de petice, dar unora tot li se zăresc genunchii sau bucăţi mari din trup, uneori învineţite de frig, prin găurile ce n-au mai putut fi cîrpite. La fel îmbrăcate, cu pantaloni şi cu o haină bărbătească, se întorc femeile : fetele minerilor sau acele neveste cărora le-au murit oamenii în accidente şi-au căpătat de lucru la suprafaţă.
La Petroşani, la Lupeni şi la Aninoasa, peste multe colonii trec liniile funicuîaruîui, şi corfele clămpănesc tot timpul deasupra caselor, ca nişte corbi de fier. Iar sirena, începînd de la patru dimineaţa şi pînă la zece seara, umple aerul cu geamătu-i prelung, aducînd de fiecare dată în sufletul oamenilor sentimentul vieţii aspre, lipsită de orice îngăduinţă, pe care o trăiesc.
Naşteri, logodne, nunţi, înmormîntări şi toate celelalte evenimente ale vieţii se petrec în acest peisai întunecat, de cărbune, din care oamenii n-au cunoscut pînă acum decît un singur mijloc de evadare : alcoolul. Singură băutura tare, care arde gîtlejul, îi poate face să uite cît de negru e cărbunele şi cît de negre sînt coloniile, în ale căror case, cu o singură odaie şi bucătărie, dorm uneori cîte zece copii, înghemuiţi în două paturi, împreună cu părinţii, sau uneori pe jos, de-a dreptul pe podele, aşa cum i-am văzut cu propriii mei ochi.
Dar tot cu propriii mei ochi, plini de uimire şi reconfortaţi, am văzut desprinzîndu-se din întunecimea acestor colonii cîte o fata de miner de şaptesprezece ani : lujer de floare, fruct de măr domnesc, plină de graţie şi de farmec, biruitoare prin mers şi prin surîs împotriva tristeţei şi a mizeriei din jur, arătînd că ele pot fi anihilate de marile rezerve de frumuseţe şi lumină cu care fiinţa umana e înzestrată.
Pornind de la această dată fundamentală, în anii ce vin, cu stăruinţă şi patos revoluţionar, va trebui desfiinţat blestemul care de la început a apăsat existenţa
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI	165
minerilor. Va trebui distrusă tristeţea coloniilor, a acestor aşezări omeneşti care reprezintă tot ceea ce a putut apare mai urît şi inuman pe faţa pămîntuîui, în epoca de exploatare fără scrupul şi de desconsiderare a fiinţei umane, pe care am străbătut-o. Şi poate, în opera aceasta, nicăieri oamenii nu vor fi mai ajutaţi de natura augustă şi reparatoare, depozitară a echilibrului şi a marilor legi cosmice, ca în Valea jiului. Pentru că nicăieri ca în această vale, străjuită de munţi şi dealuri ce-i dau şi măreţie şi o dulce frumuseţe, natura nu poate sa adreseze omului o mai stăruitoare invitaţie la demnitate şi fericire.
Acestei invitaţii va trebui să i se dea urmare.
Va trebui adusă, în viaţa minerilor, bucuria care domneşte în jurul lor, în cantităţi suficiente să facă fericirea unui popor întreg.
Va trebui adusă în viaţa minerilor toată lumina şi toată măreţia ce învăluie valea, pe fundul căreia ei atît s-au chinuit.
Va trebui adusă în viata minerilor bucuria de a trăi, acea mîndrie de a fi oameni liberi, acea linişte senina în faţa lumii, pe care au pierduţ-o în ultimul secol, dar pe care o vor putea regăsi la oamenii de pe marginea munţilor, fiindcă, în singurătatea lor, urmaşii dacilor au păstrat-o.
ÎNCHEIERE
LA OAMENII DIN VALEA JIULUI
C-eea ce e surprinzător în Valea Jiului, într-un grad nemaiîntîlnit în nici o altă parte a ţării noastre, în care asemenea aspecte abundă, este întrepătrunderea formelor de viaţă modernă, industrială, cu formele străvechi şi uneori arhaice în care continuă viaţa băştinaşilor. Şi în Prahova se pot vedea, alături de siluetele sondelor, lanuri de porumb, şi e ceva obişnuit ca tractoarele să întîlnească pe drum turme de oi. Dar şi îmbrăcămintea şi spiritul oamenilor care reprezintă trecutul, influenţate de apropierea rafinăriilor şi a schelelor petrolifere, sînt mult evoluate, încît nici o deosebire flagrantă nu vine să izbească ochiul între Ţintea, Băicoi, Cîmpina şi Moreni, unde viaţa sondelor s-a impus pe deplin.
In Valea Jiului însă, băştinaşii reprezintă forme de viaţă atît de vechi, încît deosebirea dintre ele şi aspectele industriale ale văii nu numai că nu poate fi trecută cu vederea, dar este una din trăsăturile caracteristice — mai mult: dominante — ale acestor locuri. Chiar dacă valea n-ar fi plină de huietul ei industrial, chiar dacă de la un deal la altul n-ar trece linia funicularu-lui şi din adîncimea pămîntului ascensoarele n-ar zvîrli afară cohortele negre ale minerilor, dacă n-ar fi aici decît munţii, apele şi pădurile, şi încă întîlnirea aces-
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
167
tor oameni ar fi un spectacol deosebit, capabil să surprindă şi ochiul şi spiritul. Pentru că, fără îndoială, în puţine locuri ale ţării noastre formele de viaţă au rămas atît de neclintite ca în această parte a Hunedoarei. Iar ultimul secol, de viaţă industrială, cu nimic n-a putut să le influenţeze. A întîlni în acelaşi loc, in cuprinsul strict al aceluiaşi metru pătrat, formele actuale ale vieţii şi acela care a fost cu sute de ani în urmă, iată ceea ce surprinde din capul locului şi continuă să surprindă pînă la urmă pe cel ce străbate Valea Jiului.
Pretutindeni, cele două forme de viaţă se întîlnesc, iar deosebirea dintre ele este tot ce poate fi mai izbitor. Alături de stîlpii de înaltă tensiune, de locomotivele electrice, de trenurile negre cu cărbuni, de toată forfota minelor, vechii locuitori ai văii îşi duc mai departe viaţa, făcîndu-se că nu văd, sau nevăzînd, în adevăr, nimic din ceea ce se petrece în jurul lor. Urmaşi direcţi ai dacilor, a căror vestită cetate îşi dezvăluie ruinele nu departe de aici, locuitorii de astăzi din Valea Jiului sînt, fără îndoială, numai cu foarte puţin deosebiţi de asprii lor strămoşi. Pe lîngă transformatoarele de zeci de mii de volţi, trec cu turmele lor de vite ca pe lîngă o stîncă oarecare a muntelui. Tot aşa trec pe lîngă înaltele piloane de fier care susţin linia funicu-larului, sau pe lîngă porţile minelor, a căror viaţă şi huiet neîntrerupt pare că nu-i priveşte. Acesta e răspunsul ce se desprinde din toată atitudinea lor, din felul în care păşesc sau îşi poartă umerii : Pe noi nu ne priveşte. Şi astfel vremea a trecut peste ei, şi secolele mai de demult, şi ultimul secol, neputînd să-i clintească.
îmbrăcaţi în costume aspre de lînă, pe care şi le fac singuri, cu pălării sau cu căciuli enorme în cap, cu feţe nemişcate şi solemne, uneori cu mustăţi mari, groase, şi întotdeauna cu părul adunat în plete la ceafă, înfăţişarea acestor oameni e adeseori măreaţă şi arată
168
GEO BOGZA
din prima clipă că, în afară de munţi, ei nu sînt dispuşi să lege cu nimeni prietenie. In zilele de tîrg, coboară în Petroşani, şi pot fi întîlniţi pe străzile oraşului, în forfota lui neagră ; acum mai ales par nişte stînei neclintite, în jurul cărora degeaba dau năvală apele. Cu umerii largi şi ţepeni, cu statura înaltă, cu asprul suman curgîndu-le pînă la calcîie, proptiţi în toiagul de păstori, ei privesc toată frămîntarea oraşului, enigmatici ca nişte sfincşi, şi nimic nu pare mai greu de ştiut decît gîndurile ce le va fi trecînd prin cap, decît felul în care se va fi reflectînd în mintea lor aceasta lume agitată ce-i înconjoară şi de care se ţin departe, cu o tărie de cremene. Fără îndoială, în atitudinea lor pot fi găsite filoanele secrete care au îngăduit poporului romîn să dăinuiască pe aceste pămmturi, împotriva tuturor vitregiilor.
Dacă urmaşii dacilor au atîtea asemănări cu munţii, pe marginea cărora îşi pasc turmele, în schimb, cît de agitată şi de chinuită a fost în ultima sută de ani viaţa oamenilor care, pe fundul văii, şi-au legat destinul de exploatarea cărbunelui.
Sînt aici o sută de ani de istorie a capitalismului, îndrăzneţ şi întreprinzător, plin de contradicţii, deschizător de noi orizonturi şi asasin al mulţimilor pe care Ie-a chemat la viaţă, aducător de bogăţie şi, în acelaşi timp, de deznădejde şi neagră mizerie. Cele două forme de viaţă au stat atît de aproape una de alta, parcă pentru a arăta mai bine cît de dureros era contrastul între vechea hime neclintită şi aceasta care se năştea, în atît de mult sînge, cu atît de multă suferinţă. Ocrotiţi de munţi, urmaşii dacilor au avut poate dreptate să plivească plini de neîncredere la acest început de viaţă, care aducea cu el atît de multe nenorociri. Acolo, bătuţi de ploi şi de vînt, traiul lor era destul de sărac, dar cunoştea totuşi o linişte măreaţă, aşa cum era le-
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
169
gat doar de creşterea ierbii şi de rotirea constelaţiilor pe cer, pe cînd hrana oamenilor din vale se hotăra ia Bursa din Budapesta şi pe piaţa mondială a cărbunelui. De aceea, acolo în vale, marea mulţime de oameni negri, venită în ultima sută de ani să lucreze în fundul pă-mîntului şi să locuiască în casele triste ale coloniilor, a fost zguduită în acest răstimp de toate convulsiunile şi a cunoscut toate relele secolului nostru : şi foamea, şi şomajul, şi grevele, cu consecinţele lor de pînă acum ; represiuni, adeseori sîngeroase. -
Sub privirile vechilor locuitori ai văii, oamenii care au venit să scoată cărbuni s-au frămîntat îndelung, ca un fluviu negru şi învolburat, între maluri strîmte de piatră. Izvorul lui urca în urmă cu un secol, în vremea cînd spiritul de investiţii al capitalismului modern a m-tîlnit, între Parîng şi Retezat, straturile de cărbune cave dormeau în fundul pămîntului, de milioane de ani. De atunci a început o altă istorie în Valea Jiului.
Aşa cum apele ce-au năvălit aici pe vremuri aduceau ierburi şi lemne care aveau să fie prefăcute în cărbune, epoca industrială ce începu, ca un nou ev geologic, făcu să alunece în partea aceasta mii şi mii de oameni, al căror destin fu un zbucium neîntrerupt. E poate o simplă suprapunere de evenimente, dar ea are forţa unui enorm contrapunct istoric, faptul că în Valea Jiului s-au ivit, la milioane de ani după cataclismele şi dezastrele' geologice ale Miocenului, cataclismele şi dezastrele sociale ale Locomotivei.
Dar aşa cum mişcările tectonice ale pămîntului au făcut cu putinţă prefacerea vechilor păduri în cărbuni, pregătind din vreme materialul necesar erei noastre industriale, o dată cu începutul ei, frămîntările sociale au pregătit, prin zguduiri dramatice, masa de oameni menită să facă istoria timpurilor viitoare. Pentru că în Valea Jiului, în locuri predestinate şi pline de măreţie,
170
GEO BOGZA
aceste două rapte capitale s-au petrecut: cu milioane de ani în urmă s-au frămîntat munţii şi s-au ivit cărbunii, cu un mult mai mare număr de calorii, iar în ultimul secol, s-au frămîntat oamenii şi a apărut o noua clasă socială, cu o mult mal mare forţă de luptă şi cu un mult mm* mare patos revoluţionar.
Puţin după 1840, cînd s-au descoperit în Valea Jiului primele zăcăminte de cărbuni, începe agitata ei istorie socială. Fiind nevoie de braţe de muncă, tîrgul de oameni s-a deschis, şi ei n-au întîrziat să sosească d:n toate colţurile imperiului austro-ungar, întins peste alî-tea naţiuni, încît dintre graniţele lui. au putut veni pe rînd : romîni, cehi, polonezi, unguri şi italieni. Urmaşi ai acestora trăiesc şi azi în valea unde strămoşii lor au sosit atraşi de mirajul unei vieţi mai bune. în ultima sută de ani a fost în această vale un uriaş du-te vino, un neîntrerupt flux şi reflux de oameni. Pe peronul gării din Petroşani au coborît, în dimineţi ceţoase, tineri ingineri cu un geamantan în mînă, iar alături de ei oameni cu opinci în picioare şi cu desaga pe umeri. Au sunat la poarta minelor, iar fundurile flămînde ale pă-mîntului i-au înghiţit pe toţi. Unii dintre ei mai lucrează şi astăzi în abataje" alţii au fost îngropaţi de galerii, alţii au fost duşi, cu mîinile legate, de jandarmi.
Pentru că de la început între aceşti oameni şi Societatea care exploata cărbunii nu a fost pace. Uneori, li se spunea că-i vorba să se introducă o perfecţiune tehnică, de pildă un nou sistem de armare a abatajelor' — şi minerii îl acceptau, dar la sfîrşitul săptămînii îşi dădeau seama că au muncit mai mult şi s-au ales cu mai puţin, fiind ameninţaţi să moară de foame. Atunci greva începea. De o parte, Societatea cu toate forţele şi rezervele ei, de cealaltă parte, minerii, masă de oameni plină de amărăciune şi deznădejde.
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
171
Alteori însă, avangardă a reformelor sociale şi a unor timpuri mai bune, treceau ei la atac. Pentru ziua de opt ore s-a dat între Parîng şi Retezat o bătălie cu proporţii de epopee. Din 1906, cînd această idee şi-a făcut apariţia în Valea Jiului, speriind groaznic Societatea, an de an o nesfîrşită mulţime de oameni s-a zbuciumat la picioarele munţilor, ca valurile unei mări mereu respinsă de stînci şi mereu reîntorcîndu-se să cucerească ţărmul însorit al celor opt ore de lucru.
El a fost în cele din urmă cucerit, dar Valea Jiului tot n-a cunoscut pacea. Concedieri, reduceri de salarii, mizeria din colonii au ţinut mereu învolburat acest fluviu negru de oameni. Criza mondială din 1930 a avut în Valea Jiului repercursiuni cum nu se poate mai tragice. Şomeri, mai mult de jumătate, minerii au devenit o masă de oameni ilămîndă, zdrenţuită şi disperată. Atunci, au născocit ei acel atroce mijloc de sinucidere : s-au aşezat cu pîntecul pe un cartuş de dinamită şi i-au dat foc.
Dar amintirea cea mai dureroasă e a oamenilor împuşcaţi fiindcă au vrut dreptate.
Sînt multe lucruri de văzut în Valea Jiului. Sînt cele o mie şi o sută de motoare, învîrtindu-se cu mii de turaţii pe minut, punînd în mişcare lanţurile fără sfîr-şit care tîrăsc cărbunii spre rampa de încărcare, şi sînna funicularului care îi poartă prin aer. E, la gura puţurilor, între linii, un mic monstru mecanic care, ori de cîte ori se iveşte un vagonet, se repede asupra lui să-l împingă în ascensor, lovindu-1 ca un berbec furios, în-tr-un groaznic zornăit de fier. Tot la gura puţului, în sala maşinilor, se află tahograful, pe a cărui diagramă poate fi urmărită toată activitatea ascensorului în 24 de ore : cînd a mers cu patru sau cu şaisprezece metri pe secundă, după cum a dus oameni sau cărbuni, şi cînd a stat locului, chiar o secundă. Mai sînt. pe muchea
172
GEO BOGZA
dealurilor, capetele de întindere ale funicularului: după cum se încarcă linia, greutăţi cilindrice de cincizeci de mii de kilograme saltă în sus şi în jos, ca plămînii unui uriaş. Sînt apoi locomotivele electrice, liniile de înaltă tensiune, cazanele cu aer comprimat, stivele uriaşe de lemne ce vor fi coborîte pentru totdeauna în fundul pămîntului, pe cînd la suprafaţă ţîş-nesc din gura ascensoarelor vagonetele cu cărbuni : o tonă, zece, o sută, o mie, cinci mii de tone în fiecare zi; iar trenurile le încarcă şi le duc, oră de oră, fiindcă altminteri valea s-ar umple cu munţi de cărbune.
Dar sînt în Valea Jiului şi alte lucruri, uneori tot atît de negre ca şi cărbunii, sau poate şi mai negre. Este, de exemplu, haina pe ca're într-o dimineaţă cu soare Sighetti Iuliana o scoate afară, la aer.
—	E haina bărbatului meu. Cu ea l-am găsit atunci, cînd l-au puşcat în curtea uzinei. Am luat-o şi o păstrez.
Atunci, în timpul marii greve din 29, doisprezece mineri au fost împuşcaţi în curtea uzinei din Lupeni, într-o dimineaţă de august. Unul dintre ei, bărbatul Iu-lianei, purta haina aceasta.
Sub lumina blîndă a soarelui de toamnă, aşezată pe speteaza unui scaun, haina pare un obraz omenesc, boţit şi negru. In postavul ieftin, gaura glonţului se vede între umeri, cu puţin sînge închegat pe margini. Mă apropii sfios şi o ating. Aşadar, pe aici a fost curmat, în acea neagră dimineaţă de august, firul unei vieţi. In această haină aspră a murit, pentru dreptatea clasei sale, unul din minerii Văii Jiului.
în buzunarele hainei, Iuliana a găsit cîteva firimituri de cărbune. Fiindcă erau ude de sîngele bărbatului ei, s-a gîndit să le păstreze — şi, dintr-o cutie veche d® chibrituri, mi le răstoarnă în palmă.
—	Vă salut, mineri din Valea Jiului...
In acea clipă, cea mai grea dintre toate, vălul negru
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI	173
care îmi' învăluia inima de cînd mă aflam printre mineri s-a rupt, şi iarăşi a izbucnit în mine, mai fierbinte decît oricînd, glasul cu care îi salutasem cîndva pe malul mării.
—	Vă salut, mineri din Valea Jiului, şi vă vestesc că sfîrşitul suferinţelor voastre e aproape. Nicicînd în viaţa omenirii n-au încolţit sîmburi atît de puternici ai unui nou ev de libertate *şi fericire : nucleul descătuşat al atomului şi aceste grăunţe de cărbune stropite cu sînge omenesc.
—	Vă salut, mineri din Valea Jiului, şi prin voi salut minerii din lumea întreagă...
1945—1946.
ÎN IUGOSLAVIA
STRĂBĂTÎND IUGOSLAVIA
Pe cînd străbateam, îa cursul acestei toamne, Iugoslavia, cîteva impresii fugare începură să trezească in mintea mea amintiri despre o călătorie pe care o făcusem, cu mulţi ani în urmă, în Spania. Treptat, aceste impresii se înmulţiră, îndemnindu-mă la numeroase asociaţii între cele două ţări încît, pînă la urmă, ele îmi apărură în multe privinţe asemănătoare.
Nicicînd, pînă la această călătorie, o asemenea apropiere nu avusese loc în spiritul meu. Ştiam locul deosebit pe hartă al celor doua ţări, şi deosebita origine şi istorie a popoarelor lor. De aceea, n-a putut fi vorba de verificarea unei'idei mai vechi, fie chiar numai din ajun, ci pe măsură ce primeam impresii dinafară, ea a început să prindă contur, irnpunîndu-mi-se în cele din urmă, definitiv.
M-am bucurat atunci de descoperirea pe care o făcusem şi care, venită dintr-o acumulare de emoţii, s-a transformat la rîndul ei intr-o emoţie mai mare şi unica, sub ale cărei vibraţii s-a desfăşurat apoi întreaga mea călătorie în Iugoslavia.
Nimic nu mi-ar fi mărit într-atît putinţa de a înţelege şi iubi o ţară, ca apropierea aceasta, neaşteptată şi surprinzătoare, dintre oamenii şi pămînturile pe care le 12
178
GEO BOGZA
vedeam şi acelea pe care le cunoscusem mai demult, fiindu-mi apoi tot timpul prilej al unor neobosite nostalgii. De altfel, cred că nimănui Iugoslavia nu-i poate rămîne indiferentă, prin peisajele ei superbe şi virgine, prin oamenii ei entuziaşti şi serioşi, prin ceea ce s-a petrecut acolo în timpul războiului şi prin ceea ce se petrece acum.
Mă aflam la Sarajevo, cînd mi-am dat pentru prima oară seama de nebănuita asemănare a Iugoslaviei cu Spania. După capitala ţării, aglomerată şi fără o unitate de stil, cu numeroasele case moderne înălţîndu-se în locul celor vechi, cu colţuri arhaice alături de altele cu aspect de metropolă, Sarajevo mi s-a arătat ca pe . vremuri Sevilla : la cîteva sute de kilometri spre sud, în alt climat, un oraş vechi, de un extrem pitoresc, în care nenumărate tradiţii stăpînesc oamenii, iar viaţa curge în uliţe înguste şi întortochiate, mai mult la umbră decît la soare. N-avea importanţă că la Sevilla bâ-teau tot timpul clopotele bisericilor, iar la Sarajevo se ridicau spre cer turlele a cel puţin douăzeci de moschei ; că la Sevilla femeile calcă mîndru, cu capul împodobit de o superbă coafură, iar în capitala Bosniei au faţa acoperită şi trec pe lîngă ziduri, fără zgomot, alune-cînd ca nişte fantome ; după o oră, întreaga ambianţă, din care nu lipsea o undă de lascivitate, mi-a adus aminte oraşul andaluz şi m-a făcut să mă gîndesc că Sarajevo este Sevilla Iugoslaviei. Puţin mai tîrziu, pă-trunzînd în sala cea mare a primăriei, evidentul ei stil maur, cu numeroase coloane copios ornamentate şi cu pereţii dantelaţi ca o lucrătură de traforaj, mi-a ad<3S aminte nu numai de 'Sevilla, ci şi temeiurile acestor apropieri.
Ca şi Spania în timpul prinţilor mauri, regiuni întregi din Iugoslavia au stat sub stăpînire turcească — şi urmele acestor cuceritori asiatici au rămas. Dar ele s-au
IN JUGOSLAVIA
179
păstrat nu numai în arhitectura unor edificii sau în atmosfera generală a oraşelor.
De pildă, e foarte obişnuit să se cînte în Iugoslavia şi cel mai des se aud cîntece de partizani. Se cîntă acolo unde te-ai aştepta mai puţin. In compartimentul de clasa întîi a trenului rapid, un ofiţer tînăr priveşte munţii prin fereastră şi îngînă un cîntec de partizani. în sala unui mare restaurant, sub lumina puternică a candelabrelor, zece bărbaţi stau la o masă şi, privindu-se unii pe alţii, în lumina ochilor, cîntă un cîntec de partizani. Un automobil coboară în goană serpentinele Muntenegrului, şi toţi călătorii, împreună cu şoferul, se leagănă în melodia unui cîntec de partizani.
Dar cel mai mult se cîntă pe şantierele tineretului. S-ar spune că nimic n-ar putea întregi mai bine tumultul şi spiritul în care se lucrează acolo, decît cîntecele de partizani, cea mai recentă expresie a eroismului popoarelor iugoslave. Şi totuşi, în aceste cîntece ale unor inimi fierbinţi şi viteze, răzbat intonaţii de o ciudată tărăgăneală. Cu zece ani în urmă. atît de surprins fusesem să le descopăr în cîntecele spaniolilor, dincolo de Pirinei, în extremitatea occidentală a Europei.
Ca şi în cîntecele spaniole, vechea influenţă a lumii arabe răzbate în cîntecele partizanilor iugoslavi. Pentru cei ce străbat această ţară e cum nu se poate mai interesant să constate că, tineretul ei construieşte cu ardoare o lume a viitorului, "o lume industrială, dar că în cîntecele oamenilor cu mîna pe volan sau pe pîrghii de oţel revine tot ceea ce a fost primitiv şi asiatic în trecutul patriei lor.
Aşadar, ascultînd cîntecele partizanilor iugoslavi, pentru a doua oară, în nenumărate locuri, mi-am adus aminte de Spania. Apoi, asemenea prilejuri s-au ivit din nou, cînd mă aşteptam mai puţin, fie în faţa unui sat cu case de piatră, fie în faţa unei poteci‘înguste pe care un cătîr cu samarele încărcate venea dinspre munte, 12*
180
GEO BOGZA
încît din toate aceste asemănări s-a ţesut, în spiritul meu, o întreagă reţea de corespondenţe între cele două ţări, iar pînă la urmă ea s-a transformat într-o viziune de ansamblu.
Desigur, în istoria acestor ţări sînt deosebiri fundamentale. Pe cînd iugoslavii au trăit tot timpul în sărăcie pe teritoriul lor, spaniolii au avut un imperiu colonial, o flotă care a luat parte la descoperirea şi cucerirea lumilor noi, o castă de aristocraţi plină de strălucire şi dinastii ambiţioase ce s-au amestecat în istoria europeană. Dar aceste deosebiri de mare însemnătate privesc mai ales clasele conducătoare. Ţările în sine, şi popoarele lor, au mai mult asemănări decît deosebiri.
Mai întîi sînt .munţii. în Iugoslavia, poate mai mult decît în Spania, poţi merge zile întregi, chiar cu auto-mobiltil, numai între munţi. De pe coama celui mai înalt, de la un orizont la altul, nu se vede decît o lume de piatră, încremenită. Aşa încep de la sud de Belgrad şi se duc pînă în Macedonia şi Muntenegru, iar spre vest pînă la Marea Adriatică, deasupra căreia îşi ridică înălţimile pustii. Pe acest vast teritoriu de piatră, în cea mai mare parte lipsit de vegetaţie, un popor întreg îsi are leagănul şi îşi duce viaţa în aspră sărăcie. în Spania sînt nenumărate provincii asemănătoare. în aceşti munţi sălbatici, acoperind o însemnată parte din suprafaţa ţării şi determinîndu-i cu forţă caracterul, stă cea mai mare asemănare dintre Spania şi Iugoslavia.
Dar la fel ca în Spania, şi în Iugoslavia sînt provincii roditoare. Estramadurei şi Andaluziei îi corespunde cîmpia întinsă a Voevoclinei, în timp ce pe coasta dal-mata cresc smochini, lămîi, măslini şi portocali. Insa oamenii care au făcut istoria ţării şi i-au imprimat caracterul naţional trăiesc în centrul ei, în regiunea cea mai aspră. Castilia cu- oameni sobri şi gravi, a căror limbă face legătura întregii populaţii iberice, are atî-tea asemănări cu Serbia şi cu rolul ei în coeziunea po
IN JUGOSLAVIA
181
poarelor iugoslave. Din Belgrad, trecutele stăpîniri auto-crate asupreau feluritele provincii, opunîndu-se celei mai mărunte veleităţi de autonomie, aşa cum Madridul proceda cu Catalonia sau Ţara Bască.
Toate aceste asupriri ale capitalei monarhiste au sfîr-şit prin a crea în ambele ţări un viu spirit republican, în 'Spania, după bătălii îndelungi şi sîngeroase, el e încă zăvorît. Dar în Iugoslavia a biruit, organizînd popoarele acestei importante părţi din Peninsula Balcanică într-o federaţie de republici care pune capăt disensiunilor din trecut.
însă cea mai pasionantă asemănare dintre Spania şi Iugoslavia stă în fervoarea care animă popoarele lor. Şi spaniolii şi iugoslavii au inima fierbinte. Atunci cînd e vorba de dragoste faţă de patrie, de libertate şi de onoarea personală, inima lor e fierbinte, incandescentă aproape. Ca şi atunci cînd pornesc la o acţiune îndrăzneaţă şi generoasă. Din acest spirit înflăcărat, comun ambelor popoare, spaniolii s-au bătut trei ani pentru libertatea lor, iar iugoslavii au format armata de partizani cu care şi-au eliberat ţara de hitlerişti.
în toate oraşele Iugoslaviei, pe clădirile marilor instituţii, e prinsă stema republicii federale. în centrul ei cinci torţe aprinse, reprezentând cele cinci republici care alcătuiesc federaţia, se unesc într-o singuîă flacără. Am contemplat adeseori cele cinci flăcări roşii, unindu-se şi arzînd împreună, şi m-am gîndit cît de pur şi de bărbătesc este acest simbol. Cred că numai spaniolii ar mai fi putut pune pe stema ţării lor o flacără, pentru a arăta felul liber şi mîndru în care vor să trăiască.
1947.
VITEZA, SIMULTANEITATE ŞI VOLUNTARIAT LA ZELEZNIK
La Zeleznik, la cincisprezece kilometri spre sud de Belgrad, tineretul iugoslav construieşte o mare uzină. Cînd te îndrepţi spre locul acela, de departe se zăresc deasupra clădirilor nenumărate drapele fluturînd în vînt. Acolo, domneşte tot timpul un aer de sărbătoare şi de biruinţă. E, fără îndoială, un fel nou de a construi o uzină, acela după care zidurile Zeleznikului se ridică spre cer. Cum ? Toate dintr-o dată, cu mare viteză, şi în plin entuziasm.
Acestor elemente mai trebuie să li se adauge încă unul : voluntariatul. Majoritatea celor care înalţă uzina au venit să lucreze fără plată. Aşadar, simultaneitatea, viteza, entuziasmul şi voluntariatul caracterizează construirea uzinei de la Zeleznik şi îi dau dreptul ca peste zidurile ei să fluture nenumărate drapele.
*
* *
Sau eu sînt atît de bătrîn, sau industriile pe care le cunosc sînt atît de tinere, încît am asistat la naşterea multora dintre ele. în jurul Ploeştilor mai ales, după primul război mondial, am văzut ridicîndu-se unele fa-*
IN JUGOSLAVIA
183
brici. Cîndva, într-o seară de primăvară, sosea o căruţă cu scînduri care erau descărcate în plin cîmp. In ziua următoare mai soseau două căruţe. S-ar fi putut crede că se va ridica acolo o casă. Atîtea se ridicaseră în felul acesta, şi nimic nu arăta că ar putea fi vorba de altceva.
Mai tîrziu, îmi dădeam seama că prima căruţă cu scîn-duri pe care o văzusem fusese, de fapt, actul de naştere al unei noi industrii. Dar cît de mult timp trebuise pentru asta ! Cîteva zile scîndurile rămăseseră singure, în cîmp. Apoi, venise un paznic care ziua dormea pe ele, iar noaptea făcea de veghe, aprinzînd un foc de vreascuri, în cele din urmă. se ridica o baracă. In jurul ei se adunau treptat cîţiva oameni, formau un grup şi începeau primele lucrări : nivelarea terenului. După cîteva săptămîni, primei barăci i se mai adăuga una. Apoi, treptat, în cîteva luni se ridica o clădire de zid.
După aceea, o vreme putea să nu se mai întîmple nimic. Primii lucrători plecau şi nu mai rămînea decît paznicul, pe lîngă care se pripăşea uneori un cîine. Treceau săptămîni sau luni întregi. Uneori, paznicul rămînea fără leafă. Se afla că acei care începuseră construcţia se certaseră între ei, sau folosiseră banii în altă parte şi căutau un nou asociat, sau pe cineva care s-o cumpere. In cele din urmă, o bancă era cointeresată şi lucrul reîncepea. Erau aduse primele maşini, instalate în clădirea de zid şi o sirenă suna ora de intrare la lucru. Anul următor se mai ridica o clădire, iar un an mai tîrziu încă una. Apoi, în urma unei noi combinaţii financiare, abia în al patrulea an era construită o mare hală, se aduceau maşini moderne, iar fabrica se transforma într-o adevărată uzină. Mult mai tîrziu, după alt număr de api, cînd industria intra într-un concern şi lucrurile mergeau bine, apăreau în cadrul ei cîteva realizări timide, de ordin social : o infirmerie, o baie, sau o colonie de locuinţe pentru muncitori..
184
GEO BOGZA
Şi iată acum Zeleznikul crescînd din toate părţile spre cer. Intr-o sută de puncte ale şantierului, o sută de acţiuni diferite, de pe urma cărora oră de oră, uzina creşte, se încheagă, îşi precizează conturul. In orice parte îţi întorci ochii, se petrece ceva, şi pînă îi aduci la Ioc, situaţia e schimbată : zidurile sînt mai înalte, pilonul de fier a fost înhăţat de o macara şi pluteşte în aer, şanţul e gata, maldărul de cărămizi a dispărut. Din toate colţurile, uzina se înalţă dintr-odată.
La Zeleznik, de zeci de ori am rostit cuvîntul acesta, pentru a-mi aduce la cunoştinţă mie însumi ceea ce se întîmpla. Pentru că, pe o întinsă cîmpie, o mare uzină creştea din pămînt, iar nenumărate faze ale construcţiei, care ar fi trebuit să fie succesive, erau simultane : în unele locuri terenul era abia nivelat, dar în altele, ziduri masive se şi ridicau spre cer ; în unele locuri se mai săpau gropi pentru fundaţii, dar în altele se şi instala acoperişul, încît de jur împrejur, privirile vedeau cum uzina se ridică pretutindeni şi dintr-o dată. Acest cuvînt părea că e singurul în stare să redea grandoarea şi elanul acţiunii de pe urma căreia se năştea Zeleznikul.
Cu cîteva luni în urmă nu fusese aici decît cîmpul gol, iar acum două mari hale îşi înălţau scheletele de fier. în partea de sud, unde se afla un mic deal, terenul mai era nivelat pentru viitoarele construcţii, în timp ce în una din hale, terminată pe un sfert, cu pereţi şi cu geamuri, pe cînd restul n-avea nici acoperiş, se instalau primele maşini menite să dea naştere altor maşini. Zeleznik e o uzină de maşini-unelte, care vâ produce utilaj pentru toate celelalte fabrici şi uzine, devenind astfel părintele industriei iugoslave. Dş pe acum, numele lui are o rezonanţă majoră.
IN JUGOSLAVIA
185
Interesant e faptul, cînd anii vor trece, sortit să devină legendă, că la construcţia acestei uzine ce va produce maşini, participă foarte puţine maşini, cea mai mare parte din treabă făcîndu-se, ca pe mai toate şantierele Iugoslaviei, cu braţele. Cu braţele şi cu un val de entuziasm patriotic ce se arată în stare să schimbe faţa ţării. Aşa se face că la Zeîeznik, şase mii de tineri înarmaţi numai cu lopeţi, cu roabe, cu mistrii, şi cu cîteva macarale şi aparate de sudură, dau la iveală o mare uzină, atacîna construcţia în acelaşi timp din toate colţurile.
Totul e simultan aici. Construcţia transformatorilor electrici, a celor două mari hale, a nenumărate alte zeci de clădiri ce cresc cărămidă cu cărămidă, pe cînd alături li se pregătesc uşile, ferestrele, acoperişurile. în adîncimea pămîntului sînt săpate şanţuri şi instalate tuburi de beton pentru canalizare, în timp ce cîteva ma-şini-compresoare netezesc drumurile de piatră dintre clădiri, mergînd înainte şi înapoi între zidurile uzinei şi cîmpul de varză din apropiere. Şi la Zitniak, lîngă Zagreb, o mare uzină creştea de-a dreptul dintr-un cîmp de varză. Pentru că totul a început în primăvara aceasta, o dată cu punerea în aplicare a planului cincinal. în multe alte locuri, uzinele se ridică din mijlocul lanurilor de porumb.
La Zeîeznik, paralel cu uzina, adică în acelaşi timp, în cel mai riguros înţeles al cuvîntului, se construiesc locuinţele pentru muncitori. Acestea alcătuiesc aproape un oraş. Ca şi uzina, el se înalţă din pămînt, dintr-o dată. Mormane de cărămizi, gropi cu var, teancuri de scînduri, maldăre de ţevi pentru instalaţiile sanitare stau amestecate pe faţa pămîntuîui, şi din învălmăşeala lor noul oraş creşte spre cer.
între zidurile lui şi acelea ale uzinei e o forfotă neîntreruptă de oameni, de mici puncte negre sau de coloane întregi ce se scurg între accidentele terenului, ca
186
GEO BOGZA
nişte fluvii. în atîtea rînduri, munca ordonată şi sîrgu-incioasă a unor grupuri de oameni a fost asemuită cu a furnicilor, dar acum mai ales se poate spune aceasta, prin ceea ce la Zeleznik e mulţime în mişcare, către un scop suprem, după legi proprii. Desigur că o societate socialistă nici nu poate fi altceva, iar natura îi oferă acest exemplu, din care nu lipseşte nici ordinea, nici măreţia.
*
★ *
O altă caracteristică a şantierului de la Zeleznik este viteza. Dacă simultaneitatea crea o viziune de ansamblu, obligînd spiritul să ia cunoştinţă de dimensiunile ei, viteza se adresează mai ales afectivităţii, trezind simpatie, entuziasm, sau un elan asemănător. Dacă simultaneitatea face ca uzina să se ridice din toate colţurile dintr-o dată, viteza cu care se lucrează lasă impresia că ea urmează să fie gata chiar spre seară, şi toţi se grăbesc de teamă să nu întîrzie. De fapt, nu va fi gata decît peste cîteva luni, dar oamenii lucrează zi de zi, oră de oră, cu acea frenezie din ajunul inaugurărilor, cînd nu mai sînt de pus decît ultimele cărămizi şi ar fi păcat să se întîrzie tocmai acum.
în partea de sud a şantierului, acolo unde se mai nivelează terenul, cîteva brigăzi de tineri sapă pămîntul şi îl transportă în vagonete, atît de repede, de parcă ar trebui să înăbuşe cu el un incendiu. Dacă aţi văzut vreodată graba şi seriozitatea cu care oamenii îşi trec unii altora căldările cu apă, cînd e vorba să stingă un foc, vă puteţi da seama de felul cum tinerii din Iugoslavia construiesc uzina de la Zeleznik. Ei îşi trec unii altora cărămizile, suie pe schele, sapă şanţuri, mînuiesc lopeţi şi tîrnăcoape, de parcă tot Zeleznikul ar fi o mare de flăcări şi numai ei ar putea să-l stingă. De fapt, flăcările sînt în inima lor.
IN JUGOSLAVIA
187
Prima condiţie a acestui fel de muncă e voluntariatul. Numai fără bani se poate munci cu atîta entuziasm. Tinerii iugoslavi îşi sacrifică din timpul lor două luni şi pun umărul să ajute la industrializarea ţării. Atît e de ajuns, pentru ca pe suprafaţa ei să apară fabrici, uzine şi căi ferate.
Desigur poate părea ciudat acest fel de muncă fără plată. Dar el nu e străin firii omeneşti şi nu-i lipsit de tradiţie. In fond, ceea ce se petrece acum în Iugoslavia e o mare clacă, o clacă a cărei durată e de şaizeci de zile, nemaifiind vorba de un singur om, ci de patria întreagă. Cu aceeaşi bună dispoziţie, cu acelaşi elan, şi adeseori cu humor, băieţi şi fete vin să ajute la treaba care a început, împinşi de resorturile adînci care i-au apropiat întotdeauna pe oameni şi i-au făcut să se dăruie unii altora. Mai mult decît orice, la temelia aceior gigantice schelete de fier stă căldura din totdeauna a inimii omeneşti.
Pentru a-i înţelege mai bine pe tinerii iugoslavi, care îşi dăruiau două luni din viaţă, cînd aveau ei înşişi atî-tea nevoi, m-am închipuit adeseori în locul lor, voind să ştiu ce aş fi făcut. Gîndul de a fi luat parte la construirea unei atît de mari uzine, de a-mi putea spune toată viaţa : şi eu am lucrat acolo, şi eu am pus, cu mîinile mele, în zidurile ei o mie de cărămizi, aducea în inimă un sentiment atît de puternic de participare la desfăşurarea istoriei, la grandoarea şi la frumuseţea ei, încît mi-am dat seama că pentru a-1 putea simţi în mod real, aş fi făcut la fel.
1947,
CĂLĂTORIE IN A PATRA' DIMENSIUNE
SAU CUM SE VEDE LUMEA’ DINĂUNTRUL PLANURILOR CINCINALE
>v
In acea după amiază, lingă vechea cetate a Belgradului, în fata cîmpiei ce se întinde între Sava şi Dunăre, mi-am dat seama că o ţară care şi-a planificat economia devine o lume cu o dimensiune în plus. Pe toată întinderea acelei cîmpii am văzut formele monumentale ale viitorului pe care oamenii l-au imaginat şi vor fi în stare să-i dea fiinţă.
Ce îndreptăţea optimismul meu şi această viziune măreaţă ?
Experienţele şi meditaţiile acelei zile în care, sub auspicii cu totul fericite, îmi începusem contactul cu planul cincinal iugoslav.
★ *
In ajun, la puţin timp după sosirea mea în Belgrad, primisem legea planului cincinal şi o citisem cu un viu şi neobosit interes. Fiecare capitol era pasionant prin îndrăzneală şi prin perspectivele pe care le deschidea.
La articolul. 17, care se ocupă cu instrucţia publică şi dezvoltarea culturală, am dat la punctul 4 peste următoarele rînduri: „A executa pentru o sumă de un
IN JUGOSLAVIA
189
miliard şi jumătate dinari lucrări în domeniul cinematografiei, şi anume ridicarea unui oraş al filmului în apropiere de Belgrad, construirea de săli de cinematograf.. “ Curiozitatea mea a fost atrasă numaidecît de termenii „oraş al filmului
Ce putea să însemne aceasta ?
O dorinţă, o intenţie, poate un proiect... Nu ne aflam decît în primul an al planului, care urmează să se termine în 1951. A construi... In apropiere de Belgrad... Termenii păreau totuşi că lasă să plutească o incertitudine. Am întrebat. Mi s-a răspuns că lucrările au început şi că le pot vedea.
A construi un oraş al filmului în apropiere de Belgrad. Iar în apropiere de Belgrad, oraşul filmului se construieşte efectiv. Pe dealul Koşiutniak, la cîţiva kilometri de Capitală, se deschide un vast platou, de pe care privirile pot merge de fur împrejur, la mari depărtări, pînă ce se opresc în partea de răsărit, pe silueta întunecată a muntelui Avala. Acolo, în vîrful acelui munte, datorită lui Mestrovici, Iugoslavia are cel mai grandios monument al Eroului Necunoscut din Europa. Aşadar, pe acest podiş deschis spre orizonturi nobile şi măreţe, ce fac de invidiat soarta celor care îl vor locui, se malţa cetatea filmului prevăzută în planul cincinal.
Terenul a fost nivelat pe o întindere de şaptezeci de hectare, iar pe pămîntul care miroase încă a reavăn marile clădiri, care şi ele miros a var proaspăt, par figuri de exemplificat o lecţie de geometrie în spaţiu, pentru copilul unui uriaş : lungi paralelipipede sau cuburi de felurite mărimi stafi ca pe o planşă, pe suprafaţa netedă a podişului.
Dar, pe deasupra tuturor, întreg platoul e dominat de silueta de hangar a marelui studiou... Pătrund înăuntrul
190
GEO BOGZA
lui, ca într-o hală, şi după ce îmi termin călătoria printre pereţii înalţi, fără o singură fereastră, mă pomenesc în partea cealaltă, ca în urma unei excursii. Acolo aflu că nu e decît primul din cele şapte ce vor fi gata la sfîrsitul planului.
îmi întorc privirile peste întreg ansamblul de clădiri echilibrate şi masive, scoase în relief de lumina puternică a soarelui. Oameni forfotesc în toate părţile, bă-trîni meşteri zidari punînd cărămizile una peste alta, şi tineri şoferi care le aduc din oraş, în camioane basculante. Intr-o clipă, caroseria saltă în aer şi se deşartă ca o cupă.
La articolul 17 punctul 4, legea planului cincinal iugoslav spune : A ridica un oraş al filmului în apropiere de Belgrad. Şi în apropiere de Belgrad, pe dealul Koşiutniak, oraşul filmului se ridică. în clipa cînd îmi dau seama de ceea ce se petrece aici, de legătura dintre faptele pe care le văd şi vorbele din lege, un gînd îmi trece prin minte : A spus să se facă lumină şi lumină s-a făcut.
*
* *
în după amiaza acelei zile am vizitat apoi cartierele de locuinţe care se construiesc în partea de răsărit a Belgradului, pe o colină de unde se vede Dunărea şi întreaga panoramă a oraşului. Grupuri de clădiri cu cinci etaje, aproape terminate, se ridicau spre cer. înăuntru erau împărţite în apartamente de cîte două camere, aşezate de o parte şi de alta a unor lungi coridoare. Pe deplin conştient de uşurarea pe care o vor aduce atîtor familii, nu mă bucuram totuşi peste măsură şi nu mă puteam opri să mă gîndesc că ele nu reprezintă încă un ideal şi că nu sînt, în ultimă analiză, compatibile cu deplina demnitate a omului şi cu aspiraţiile lui la fericire.
IN JUGOSLAVIA
391
Dar iată că, într-unul din acele blocuri, dăm peste un lucru neaşteptat. Dintr-o parte în alta, şi de jos pînă sus, chiar de la primul etaj, fiecare apartament are cîte o terasă ale cărei dimensiuni ne umplu de uimire.
'Surpriza e cu atît mai mare, cu cît făcînd parte chiar din corpul clădirii, n-ar mai fi fost nevoie decît de un perete pentru a obţine încă o cameră spaţioasă.
—	Dar aceasta e o risipă nemaipomenită ! Eu l-aş da imediat în judecată pe arhitect !... izbucneşte cu ochii în flăcări cel mai tînăr din grupul nostru, un fost pai-tizan.
Urmară cîteva clipe de indecizie, după care şeful lui, de asemeni fost partizan, dar cu doi ani mai mare, îi răspunse cu o voce domoală, plină de blîndă dojenire :
—	De ce ? Socialism tocmai asta* înseamnă I A da oamenilor cît mai mult confort!
Dar nu era vorba numai de confort, ci de ceva cu mult mai mult. Cei doisprezece metri pătraţi pe care arhitectul îi risipise schimbau fundamental natura apartamentului, dîndu-i cu totul altă perspectivă. De la marginea terasei pe care puteai să-ţi sprijini coatele ca pe un parapet, panorama Belgradului, a cîmpiilor care se întindeau dincolo de oraş şi a Dunării curgînd largă şi domoală, se vedea ca de pe puntea de comandă a unui vapor : totul părea că se mişcă, alunecă, înaintează, că nu rămîne locului.
De pe întinsul acelor vaste suprafeţe, pe alocuri mai strălucitoare, ce se ofereau unei largi contemplări, păreau că vin chemări şi îndemnuri adresate celui ce privea, regenerîndu-i spiritul, trezind în el aspiraţii şi energii imense. Terasele rămîn marile punţi de unde închipuirea îşi poate lua zborul şi, în oraşele moderne, ele singure pot plasa omul, în cîteva clipe, într-o perspectivă în care nu mai e rupt de forţa şi măreţia cosmosului.
Avînd încă în auz vocea caldă a omului care ani de zile dusese yiaţa aspră a partizanilor, şi care acum cu
192
GEO BOGZA
atîta înţelepciune se pronunţase în favoarea teraselor, coboram spre oraş, pornit să mă gîndesc la ce va însemna socialismul cînd va fi mai mult decît o imediată scoatere a omului din mizerie. Probabil că atunci terasele de doisprezece metri vor deveni grădini suspendate şi fiecare om va putea fi un poet sau un gînditor.
*
* *
Peste puţin timp, spre seară, ne aflam cu toţii în partea opusă a Belgradului, nu departe de malul Savei, în vechea cetate a oraşului. Istoria veacurilor trecute era presată aici, ca în paginile unei cărţi grele, cu coperte de piatră. Dar mai mult decît să-i ascultăm zvonul, priveam în faţa noastră, departe.
—	Acolo, pe întinsul acelei cîmpii, se va ridica vii-> torul Belgrad...
Era partizanul care luase apărarea teraselor ; mina lui arăta depărtările. în vreme ce vorbea, alte depărtări, ale timpului, se desluşeau minţii noastre, aşezîndu-se unele în spatele altora, dînd ceasului acela de amurg o mare adîncime în viitor.
—	Acolo, pe toată cîmpia dintre Sava şi Dunăre, va fi construit noul oraş, legînd Belgradul şi Zemunul m-tr-o singură mare capitală. Parlamentul va avea o clă** dire impunătoare. Acolo, iîngă malul Dunării, se va clădi stadionul... Aeroportul pe care îl vedeţi va fi mutat dincolo de Dunăre, pe dealurile acelea din fund, ce vor fi înlăturate, spre a face loc autostradei Zagreb-Belgrad.
Era mereu acelaşi om care vorbea, arătînd cu mina într-o parte şi alta uriaşele lucrări proiectate. Pe urmă, a încheiat deodată.
—	Construcţia noului oraş va dura 25 de ani. Unele lucrări preliminare au început.
IN JUGOSLAVIA
193
Unele lucrări preliminare au început. Şi pe cîmpia din faţă zăresc cîteva sute de oameni cu târnăcoape. In urma lor rămîn pe pămînt diferite figuri geometrice. De data aceasta nu e decît o geometrie plană, dreptunghiuri sau patrate care apar pe faţa cîmpiei, dar e în mine certitudinea că şi ele vor deveni volume, că vor ocupa un loc în spaţiu, ca şi clădirile de pe dealul Koşiutniak. Pentru că e vorba de un oraş întreg, de milioane de metri cubi, drumul de la geometria plană la cea în spaţiu va ţine 25 de ani. Dar acolo, la capătul celcr 25 de ani, viitorul oraş va fi gata, şi volumul lui grandios va acoperi cîmpia dintre Sava şi Dunăre.
Cu coatele rezemate de parapetele vechii cetăţi, privesc, ascult, îmi amintesc şi îmi închipui. îmi amintesc ziua de 6 aprilie 1941 şi strigătele nemţilor în difuzoare, lăudîndu-se că au distrus Belgradul. Ascult foşnetul măreţ şi calm al celor două ape bătrîne, şi îmi închipui o seară asemănătoare peste 25 de ani. Dealurile din fund se dau la o parte ca o cortină şi se zăresc farurile a sute de automobile sosind pe autostrada de la Zagreb în marele oraş de pe malul Dunării.
Desigur că nu-i decît o închipuire, dar tot ce am văzut în timpul zilei sub semnul planului cincinal îmi dă dreptul să-mi închipui şi să fiu sigur că aşa va fi: dealurile date la o parte, poduri superbe peste Dunăre, ducînd spre noul oraş, dominat de marea clădire a Parlamentului. încă o dată îmi amintesc ţipătul speakerilor nemţi, şi cu o satisfacţie calmă îmi aşez mai bine coatele pe zidurile vechi ale cetăţii, privind cîmpia din faţa mea, întinsa cîmpie a viitorului.
*
* *
Pentru prima oară mă aflam în faţa unei realităţi care urma să evolueze enorm, de la cîmpie la metropolă, iax;
13 — Pagini contemporane
GEO BOGZA
ir4
etapele acestei evoluţii le ştiam, puteam să le urmăresc în închipuire, sigur că aşa vor fi. De unde venea certitudinea ? Din faptul că de data aceasta realitatea avea dimensiuni atît de mari, încît închipuirea putea merge înlăuntrul ei, un sfert de secol, fără să-i iasă din limite. Puteam să-mi închipui transformările ce urmau să aibă loc în acea cîmpie, în cel dintîi an, în cel de al doilea, în cel de al cincilea. Dar perspectiva deschisă mergea şi mai departe, şi închipuirea se putea duce în viitor douăzeci şi cinci de ani, fără să se rătăcească. Astfel, următorul sfert de secol nu mai era o simplă proiectare a noţiunii de timp în viitor, o linie ce se pierde în depărtare — ci se înscria în spaţiu şi în materie, şi căpăta | dintr-o dată volum, însuşi volumul oraşului care avea să fie construit. Viitorul nu se mai afla după o cortină dincolo de care nu ştii ce se ascunde. Perdeaua era dată la o parte, lăsînd să se vadă mari corpuri geometrice : paralelipipede gigantice sau cuburi enorme se aşezau unul în spatele altuia, tot mai în adîncime, dînd contur timpului şi jalonîndu-1 pe o mare distanţă, în viitor.
Atunci, în faţa acestei perspective măreţe, lumea a avut deodată încă o dimensiune. Viziunea era atît de puternică şi de reală, încît mi se părea că în corpul meu s-a petrecut o transformare, că am o glandă cu secreţie internă în plus, care subit a început să funcţioneze, fă-cîndu-mă capabil să percep o' nouă Jatură a realităţii.
Era, fără îndoială, contactul prea violent cu cea de a patra dimensiune.
★
♦ *
în zilele următoare, călătorind de-a lungul planului cincinal iugoslav, în nenumărate rînduri, în faţa a ceea ce vedeam, ca şi în cetatea cinematografiei, un gînd mi-a trecut prin minte : A spus să se facă lumină şi lumină
TN IUGOSLAVIA
' 195
s-a făcut. Era o Geneză ceea ce se petrecea sub privirile mele, o a doua facere a lumii. Prin toate locurile pe unde treceam, lumea viitoare izbucnea în forme concrete şi grandioase, din legea planului cincinal, ca din Cuvîntul care a fost la început.
Pe toată întinderea Iugoslaviei, fiecărui cuvînt din plan îi corespundea, înfăptuită sau pe cale de înfăptuire, realitatea pe care o enunţa.
A construi... spunea Legea, şi se construia în adevăr.
„A construi un oraş al filmului în apropiere de Belgrad../* Şi pe dealul Koşiutniak, în apropiere de Belgrad, oraşul filmului se construia.
„A construi, spunea Legea, 1 500 kilometri de noi Unii ferate../* Şi pe întreg cuprinsul ţării, noile linii ferate se construiau, Intre Samatz şi Sarajevo, am văzut una din ele, de 240 de kilometri. Era abia ieşită de sub tîrnăcoape, mirosind puternic a cremene, fiind' în cea mai mare parte trasă prin munţii Bosniei, sfredeliţi de tunele şi sfărîmaţi cu dinamită.
,,A realiza, spunea Legea, în 1951 o producţie de 5000 tone maşini-unelte. A construi în acest scop la Zagreb o fabrică de maşini uşoare, la Belgrad o fabrică de maşini grele../* La Zitniak lîngă Zagreb, şi la Ze-leznik lîngă Belgrad, văd aceste fabrici, aceste mari uzine despre care planul cincinal nu spune decît cinci vorbe. Fiecare vorbă reprezintă mii de oameni şi clădiri uriaşe, pe care le-am văzut cum se ridicau spre cer.
La art. 9, punctul 2, Legea spunea : „A construi noi centrale electrice, de o putere totală de 1,55 milioane Kw.,.** Zeci de ingineri aplecaţi asupra planşelor întocmesc planurile şi sute de camioane transportă cimentul pentru îndiguit apa rîurilor.
„A proceda, spunea Legea, la asanarea terenurilor inundabile şi mlăştinoase pe o suprafaţă de 400.000 hectare...** Un film documentar mi-a arătat ce s-a făcut în privinţa asta în Slovenia. La malul unei ape pline do
13*
196
GEO BOGZA
meandre, brigăzi de tineri sosesc şi-şi instalează corturile ca în ajunul unei bătălii — tîrnăcoapele şi roabele nu stau toată vara, iar cînd frunzele încep să cadă, rîul, cu apele strînse, curge în linie dreaptă între două diguri înalte de piatră. E o altă ţară, o altă lume.
De pe înălţimile Muntenegrului am privit spre frontiera cu Albania, într-un fantastic peisaj muntos, marele lac Skadar. îl priveam ca pe un apus de soare ce nu se va mai repeta. Pentru că, în cursul planului cincinal, marele lac Skadar va fi secat, spre a da Muntenegrului, ţară săracă de piatră, treizeci şi cinci de mii de hectare de teren arabil.
La art.16, Legea spunea :
„A construi pe o suprafaţă de 15 milioane metri pătraţi case de locuit în Qraşe şi la ţară..." La Belgrad, la Sarajevo, la Split, la Zagreb vedeam ridicîndu-se din pămînt cartiere întregi, sute şi sute de case care îşi aşteaptă locatarii, şi pînă la sfîrşitul planului ele vor acoperi fără îndoială o suprafaţă de 15 milioane metri pătraţi.
*
* *
A construi, a dezvolta, a mări, a ridica, a produce, a intensifica, a organiza, a îmbunătăţi... acestea sînt verbele folosite în planul cincinal, şi pe toată suprafaţa ţării se construieşte, se intensifică şi se măreşte tot ceea ce poate fi de folos omului.
Se construiesc uzine, se dezvoltă industria alimentară, se măreşte capacitatea fabricilor de vitamine, se ridică nivelul de viaţă a lucrătorilor, se produc îngrăşăminte chimice, se intensifică extracţia cărbunelui, se organizează industria forestieră, se îmbunătăţeşte calitatea produselor textile.
în planul cincinal iugoslav e prevăzut ca în 1951 un avion de transport să parcurgă două sute cincizeci de
IN JUGOSLAVIA
ir?
mii de kilometri pe an, iar o vacă să dea 200 litri lapte mai mult. in acel an, la sfîrşitul planului, se vor putea fabrica 50 mii de biciclete şi 10 mii de maşini de scris ; iar o oaie va trebui să fie cu 10% mai grea şi să dea cu 20% mai multă lînă. Se vor fabrica şapte milioane de becuri, şi se vor produce 46 mii de tone de tutun.
în folosul omului, în folosul economiei generale a ţării, tineri geologi vor căuta zăcăminte de bauxită în Muntenegru : iar tineri ţărani vor supraveghea vacile, şi la cel mai mic semn de melancolie le vor duce spre staţiunile de remontă. Fiindcă în Legea planului cincinal, la articolul 9, scrie : „A proceda la lucrări de pros-pecţie a zăcămintelor de bauxită din Muntenegru ‘. Iar la articolul 12 : „A organiza o luptă generală împotriva sterilităţii vacilor.M Planul cincinal, în capitolul despre silvicultură, se ocupă de noi procedee pentru a diminua cantitatea de aşchii la tăierea arborilor din păduri. în toate domeniile care vin în legătură cu viaţa şi cu economia ţării, industrie, electricitate, combustibil, agricultură, pescuit, transporturi, navigaţie, edilitate, radiofonie, sănătate publică, locuinţe publice, planul cincinal prevede : a construi, a dezvolta, a intensifica, a îmbunătăţi.
Fiecare cuvînt din pian e un germene care încolţeşte, o forţă explozivă care îşi dezlănţuie energia. Am văzut oraşul filmului, am văzut fabricile care vor produce cele şapte milioane de becuri, am văzut taurii grei ca nişte tractoare care vor lichida sterilitatea vacilor. Totul arată că, printr-o îndrăzneală nemaipomenită, oamenii s-au apucat să facă încă o dată lumea, să-i dea încă o dimensiune, să lichideze nu numai sterilitatea vacilor, ci şi misterul zilei de mîine, lipsa de perspectivă în timp,' mutînd hotarele previziunii şi ale organizării pînă la o mare adîncime în viitor. Ei îndrăznesc aceasta şi reuşesc pentru că tîmăcopul cu care sparg zarea e puternic şi indicat de mersul înainte al istoriei : trecerea mijloacelor
l omenire să trăiască în perspectivele măre e oferă cea de a patra dimensiune. Atunci >
0	nouă eră, care va îngădui omenirii, stăpîi
1	şi pe laboratoare, să pornească la o reconst iii pe scară mondială, la o a doua, extraord ă.
ne gîndim numai la acel plan cincinal care a
ÎN JUGOSLAVIA
199
A îmbunătăţi actualul sistem de distribuire a ploilor şi â crea noi staţiuni pentru dirijarea depresiunilor atmosferice.
A intensifica, prin mijloace ştiinţifice, apariţia insulelor de corali în Oceanul Pacific.
Pentru că atunci totul va fi cu putinţă. Iar omul, pe deplin liber, stăpîn al vieţii lui şi al întregii planete, îşi va putea întoarce spre univers, faţa.
O faţă plină de demnitate.
NOTE DE DRUM
Duminică„ 17 octombrie 1947. Voevodinei
Odupă amiază întreagă trenul merge în linie dreaptă, de la miazănoapte la miazăzi. De pe un cer senin, soarele pătrunde în vagoane tot timpul, fără să schimbe unghiul cu ciurciuvelele ferestrelor. Parcă am merge după busolă. Cap la compas : 180 de grade sud. Aşa e drumul pe care trenul îl face de la Kikinda la Belgrad, străbă-tînd cîmpia Voevodinei.
Toată această întindere de pămînt, toată această cîm-pie bogată şi liniştită e Voevodina, grînarul Iugoslaviei. Provincie autonomă în Republica Populară Sîrbă. Parlament propriu la Novisad. Conglomerat de naţionalităţi. Intr-o gară, un apel tipărit e adresat în acelaşi timp către : sîrbi, croaţi, şeptari, unguri, romîni, slovaci, rusini.
Şvabii au locuit de asemeni, în număr mare, această provincie, dar în timpul războiului au căutat să se facă stăpîni peste celelalte şapte popoare. Teama de pedeapsă i-a făcut pe cei mai mulţi să fugă cu trupele nemţeşti. Acum, fiecare dintre popoarele Voevodinei îşi vede de treabă, în linişte. La marginea satelor, paiele stau în clăi uriaşe. Nici un foc, în afară de acela foarte roşu, al soarelui, pregătindu-se să apună departe, în cîmpie.
ÎN JUGOSLAVIA
2 1
Sau de acela care, în inimile oamenilor, mai arde încă.
*
Primul om care pătrunde în compartimentul nostru e un fost partizan. Tînăr ţăran, de treizeci de ani. Haine aspre şi cam strimte pe trup. Sub ele, pieptul puternic, braţele cu muşchi lungi şi vii. Ţine un umăr puţin ridicat, ca şi cum ar avea pe el o coasă sau o puşcă. Dedesubtul băncii, picioarele stau pe scîndura vagonului, încordate, ca pe o stîncă. Obrazul mare, romboidal, cu pomeţii puternici, ieşiţi în afară, din care celelalte linii ale feţii pornesc, ca din două puncte de sprijin, solide. Gura bărbătească, energică, tăiată adînc. Ochii pătrunzători, neastâmpăraţi, aprinzîndu-se uneori de un foc lăuntric, strălucind de o violentă satisfacţie.
Afiînd că are în faţa lui ziarişti, departe de a se intimida, devine mai expansiv şi mai volubil. Nu cere nici o informaţie. E la curent cu tot ce se întîmplă pe faţa pămîntului şi, îndrăzneţ, îşi exprimă opinia personală. S-ar spune un om politic obişnuit să facă declaraţii.
După cîteva staţii se dă jos şi porneşte peste cîmp, cu umărul lui mai ridicat, pe care parcă ar ţine o coasă sau o puşcă.
♦
în locul partizanului, au intrat în compartiment trei femei. îmbrobodite cu basmale noi, încălţate cu ghete, îmbrăcate cu haine de sărbătoare. Merg la Belgrad. Despre Tito vorbesc cu mîndrie şi familiaritate ca despre o rudă a lor care a ajuns la o slujbă însemnată în capitala tării.
Puţin mai tîrziu, femeile au început să mănînce. Poate unul din noi şi-a alunecat privirea spre conţinutul mesei lor. Atît le-a fost de ajuns ca să deschidă larg coşurile
202
CEO BOGZA
şi să ne ofere bucăţi mari de plăcintă şi de cozonac. Noi eram invitaţii guvernului, dar deocamdată însuşi poporul iugoslav ne împărtăşeşte din bunurile sale, pe linia mare şi simplă a întîlnirilor dintre oameni — linia Maxim Gorki îi spun eu — a cărei emoţie puternică şi simplă, în atîtea rînduri inima mea a cunoscut-o. Şi încă o dată cred că, pe deasupra tuturor, ea va trebui să devină linia generală a raporturilor dintre oameni şi dintre popoare. Forţa de dinăuntru a inimii omeneşti, elanurile şi căldura care i-au fost proprii dintru început.
»
începe să se întunece. In compartiment n-a mai intrat nimeni, dar culoarele sînt pline de o mulţime de băieţi şi fete, care cîntă. E ca într-o zi de duminică, pe Valea Prahovei, cînd între Predpal şi Sinaia trenul se umple cu excursionişti coborîţi de pe munte. Toţi cei de pe coridoare cîntă, sînt veseli şi gălăgioşi, ca şi cum ar veni de pe un munte, deşi pe toată întinderea Voevodinei nu se zăreşte niciunul. Poate că în ei înşişi...
»
Peste un pod metalic trenul trece Dunărea, lung ca un şarpe.
Belgrad. Ora 7 seara. Hotelul „Moscova4*. Ascensoare. Etajul IV.
Ferestrele se deschid spre Sava şi peste partea de jos a oraşului. Lumini. Globuri electrice plutind în întuneric. Podul peste Sava parcurs de farurile automobilelor. Linişte. încă o dată imaginea universului, a unor
IN JUGOSLAVIA
203
lumi luminoase mişcîndu-se în tăcere. Totul văzut prin perdeaua subţire şi fină a camerei, creînd între cei patru pereţi senzaţia agreabilă de interior. Acest interior neaşteptat, această cameră despre care nu ştiam nimic cu o oră mai înainte, şi în care voi dormi la noapte...
Luminile se aprind în fata oglinzii, barba e dată jos cu gesturi frenetice şi robinetele de apă cîntă, ca tenorii, marea îor arie, cu gura larg deschisă.
*
Unul din primele cuvinte pe care le învăţ: Novinar. Ziarist. Novinarski — Club. Clubul Ziariştilor.
în locuinţa unuia din foştii miniştri de externe âi Iugoslaviei, cele patru mari încăperi ale clubului sînt amenajate astfel : un bar, o sufragerie, un salon spaţios cu numeroase fotolii şi, în fund, o cameră orientală, cu mobilă joasă şi colturi semiobscure. Suedezi, francezi, cehi şi polonezi circulă prin aceste încăperi ca la ei acasă, iau masa, vorbesc la telefon, beau cafea, citesc ziare, ascultă radio, formează grupuri sau se retrag într-un colţ — în vreme ce iugoslavii stau mai ales în preajma noilor sosiţi.
îmbrăcămintea, şi felul lor de a fi, nu îi deosebeşte prea mult de ceilalţi, de musafiri. Dar fiecare dintre ei are în familie, de la unu pînă la zece morţi. în toate tragediile lui Shakespeare nu sînt atîţia morţi ca într-o familie iugoslavă, de pe urma trecerii nemţilor pe aici.
*
Camera orientală. Cafele. Conversaţie.
—	Unde aţi fost în timpul războiului ?
—	Partizan. Din 41.
—	însurat ?
—	în timpul partizanilor.
204
GEO BOGZA
—	Soţia ?
—	Şi ea partizană.
—	A luptat efectiv ?
—	Desigur f Cu puşca-n mină ! Aşa ne-am cunoscut I Asemenea conversaţii pot avea loc de fiecare dată cu
certitudinea lui „Bună ziua — Buna ziua“, cu tinerii care alcătuiesc osatura noului stat iugoslav.
Pe stradă. Aproape de miezul nopţii. La un colţ, pe o clădire, o firmă luminoasă. Silabisesc literele slavone : I-e-şi. Ieşi. Mi se traduce : Ariciul. Revista humoristică din Belgrad.
—	O. asta nu e rău !
—	Şi la Zagreb apare altă revistă de humor, Kerem-puh. Trubadurul.
—	Atunci, cu atît mai bine.
Ne despărţim în colt, sub firma luminoasă.
—	Noapte bună.
—	Noapte bună, vouă, care după ce aţi sîngerat atît, aveţi acum două reviste de humor.
*
De sus, aceeaşi privelişte feerică a unor lumi luminoase, de data aceasta în nemişcare. Pe podul de peste Sava, automobilele au încetat să mai treacă.
Luni 20 octombrie. Belgrad.
Circulaţia e condusă de agenţi, m lungi mantăi bleumarin. Toţi, foşti partizani. Feţe mari, deschise, şi în acelaşi timp energice.
IN» JUGOSrLAVIA
2f&
Traleibuse. Maşini mari, de culoare raşiey strălucitoare. Şi nu-s. aglomerate. Nici tramvaiele nu-s. aglomerate. Sub ee lumină mai favorabilă ar putea fi privit un oraş ?,
Vitrine.
Prăjituri şi bomboane în mari cantităţi. Zahăr liber, 100 dinari kilogramul. Cu cartelă, 30 dinari.
Librării. Fotografii de conducători politici şi de generali ai armatei populare.
îmbrăcăminte, cămăşi, cravate. Cîteva magazine, consacrate exclusiv cravatelor. Toate de fabricaţie recentă. De o vîrsţă cu planul cincinal. Aşadar, cravate pentru bărbaţii care au început să construiască socialismul. Destul, în timpul partizanilor, nu şi-au schimbat cămaşa cîte şase lund de zile 1
— yrCînd situaţia era mai uşoară, ne permiteam să dormim cu un picior descălţat. Ne scoteam bocancul cînd din stmgul, cînd din dreptul. Amîndoi bocancii în aceeaşi noapte nu i-am scos niciodată..." Un fost partizan îşi aduce aminte, zîmbind. Acum are cămaşă curată şi o cravată nouă.
Iugoslavii au toate motivele să fie fericiţi şi profund ataşaţi actualului regim. Pentru că oamenii care l-au instaurat, au adus patria lor la victorie, în primul rînd. Celor care au avut îndrăzneala sa se opună nemţi1 or cu armele în mină, istoria le-a dat dreptate, — şi astfel, la sfîrşitul războiului, întreaga ţară s-a acoperit cu gloria de a fi învingătoare, de a nu fi suferit nici o umilinţă. Ce atitudine se poate avea faţă de cei cărora li se datorează aceasta ? Ce rezervă mai poate fi făcută faţă de cei care, în plină lumină a istoriei, au adus patriei lor atît
GEO BOGZA
206
de mari şi de necontestate servicii ? Nemulţumiţi nu pot fi decît cei care şi-au pierdut privilegiile de clasă, dar dacă ei ar fi în adevăr patrioţi, ar trebui să fie de asemeni fericiţi, pentru că bărbaţii care i-au lipsit de aceste privilegii, au dus în schimb patria lor într-un loc de onoare şi lâ un grad de putere cum n-a mai cunoscut niciodată în trecut.
Iată cîte motive au cei ce-şi iubesc patria de a dă ascultare conducerii alcătuită din partizanii care, timp de trei ani, nu şi-au scos decît cu schimbul bocancii din picioare.
*
De pe urma ocupaţiei germane, întreaga populaţie, din oraşe mai ales, rămăsese fără haine şi a fost o adevărată problemă să fie îmbrăcată din nou. Acum, în sfîrşit, toţi oamenii au iarăşi haine şi paltoane.
*
Dar să ne întoarcem la partizani. Şi în privinţa aceasta, iugoslavii au atîtea motive să fie fericiţi. în vremea tulbure dintre cele două războaie, cînd în atîtea ţări universităţile deveneau focare de ură, cînd un număr atît de mare de studenţi îşi dădeau adeziunea la fascism, studenţii Universităţii din Belgrad erau în mod limpede şi hotărît în tabăra potrivnică. De aceea, cînd a venit războiul şi patria lor a fost ocupată do liitlerişti, cu toţii „s-au dus la pădure", după expresia devenită legendară. Acolo au luptat, cu arma în mînă, s-au contopit cu acţiunea patriotică a întregului popor, încît atunci cînd a venit eliberarea generală, noul stat iugoslav a dispus de un mare număr de intelectuali, verificaţi în luptă şi în acelaşi timp adăpaţi la izvoarele
IN JUGOSLAVIA
207
culturii universale. Ceea ce dă cu totul alt aspect vieţii publice în Iugoslavia.
Cu fiecare oră care trece, tot mai mult am impresia că iugoslavii sînt spaniolii slavilor, că ei au faţă de celelalte neamuri slave aceleaşi trăsături pe care spaniolii le au faţă de restul popoarelor latine. Iugoslavii sînt slavi trăiţi într-o ţară de munţi. Simţul onoarei personale şi al familiei cunoaşte la ei forme înflăcărate. Ca un corolar, raporturile dintre oameni sînt dominate de o permanentă curtoazie.
Iată ce descopăr în cursul zilei de azi : curtoazia iugoslavă, care atît de mult mi-o reaminteşte pe a spaniolilor. Aceleaşi gesturi de politeţe virilă, avînd în ele ceva cavaleresc, puţin grandilocvent, de a cere şi de a da o informaţie unui necunoscut, la o răspîntie. Cînd îşi mişcă mîinile pentru a saluta, pentru a face loc sau pentru a oferi ceva, au parcă pe umeri o mantie romantică. Iar atunci cînd rostesc : Izvolite... (vă rog). îi aud parcă pe spanioli : Haga el favor... într-atît această formulă de politeţe nu-i o simplă mişcare a buzelor, ci pare că le angajează întreaga fiinţă, după un fel de a fi cavaleresc.
E mai mult decît o surpriză plăcută de a vedea cum întreaga viaţă a Belgradului, raporturile dintre oameni, pe stradă, în tramvaie, în localuri publice, sînt stăpi-nite de această curtoazie spontană şi naturală, părînd a-şi avea rădăcinile în însăşi firea poporului, în trăsăturile lui bărbăteşti şi în concepţia lui despre nobleţe şi onoare. Şi nu e lipsit de farmec faptul că această curtoazie născută probabil în epoci medievale, e păstrată de bărbaţii care acum construiesc o societate socialistă.
208
GEO BOGZA
*
Altă trăsătură a unei epoci apuse e concepţia lor aproape orientală despre datoriile unei gazde. Pentru că sîntem musafiri^ în orice loc ne-am duce, la cele mai trepidante sau austere instituţii, indiferent de oră, sîntem primiţi cu cafele, ţigări şi lichioruri. La redacţia ziarului „Borba" sau la Comisia planului cincinal, discuţiile despre producţie, planificarea economică şi socialism au loc în faţa unor mese pline, spre care mereu sîntem îmbiaţi.
(Mai tîrziu, într-un sat din Muntenegru, intrînd în casa unei ţărănci, fata acesteia, tînără croitoreasă, a şi sosit cu sticla de lichior, rugîndu-ne s-o scuzăm dacă nu va fi aşa bun, fiind făcut în casă. Spre sfîrşit, după ce fusese golită o jumătate din sticlă, întrebînd-o pe bătrîna dacă are vacă, ea a tresărit numaidecît: „Doriţi cumva o cană cu lapte ? Am lapte foarte bun." A trebuit să insist foarte mult pentru a o face să înţeleagă că întrebarea nu pornise din dorinţa de a bea lapte, dar pînă la plecare m-a tot -fixat cu privirea, să vadă dacă nu cumva m-am răzgîndit.
Plecînd. am trecut în camera de alături, a fetei. In perete, deasupra maşinii de cusut, tînăra croitoreasă avea agăţată o carabină.
Tatăl şi fratele ei mai mare fuseseră ucişi de nemţi.
—	Dar dumneata, cîţi nemţi ai ucis ?
—	Trei.
Acum face rochii pentru femeile din sat.)
In centrul Belgradului, cu aspect de zgîrie-nori, blocul „Albania". Se cheamă aşa după numele unei mici cafenele care fusese pe vremuri în acel loc. Ea a dispărut,
ÎN JUGOSLAVTA
209
dar numele care evocă vechiul Belgrad are şanse să dureze multă vreme, legat de o construcţie grandioasă.
*
Spre seară, văd prima coadă. La un cinematograf.
*
Recepţie la Novinarski-Club. Scriitori, ziarişti, directorul Teatrului Naţional. Schimb de informaţii, cum se spune. Cu ocazia aceasta, îmi dau seama că, în domeniul culturii, teribil ne-am ignorat unii pe alţii. Numele reprezentative ale fiecărei ţări trec toată seara dintr-o parte în alta, ca un intens schimb de cărţi poştale ilustrate asupra peisajului intelectual.
*
Un poet care a luptat ca partizan şi a avut un destin deosebit e Cocea Popovici. Poetul a dispărut, pentru că i-a luat locul generalul Cocea Popovici, şeful Marelui Stat Major al armatei iugoslave.
*
Marţi, 21 octombrie. Belgrad—Zeleznik.
Constituţia iugoslavă, articolul 4 :
„Drapelul oficial al Republicii Federative Populare Iugoslave se compune din trei culori: albastru, alb şi roşu, cu o stea roşie în cinci colţuri în mijloc. Raportul între lăţimea şi lungimea drapelului este de xh. Culorile drapelului pornesc de sus în jos aşezate orizontal, în ordinea următoare : albastru, alb şi roşu. Fiecare culoare ocupă o treime din lăţimea drapelului. Steaua are
210
GEO BOGZA
cinci colţuri regulate şi marginea aurie. Punctul central al stelei se confundă cu punctul de intersecţie al diagonalelor drapelului
Nu e neapărat necesar ca atunci cînd călătoreşti în-tr-o ţară, pentru care oricîte simpatii ai avea, să-ţi placă
?i drapelul ei. Acelaşi lucru şi cu imnurile naţionale, mi aduc aminte de dezamăgirea pe care am încercat-o auzind imnul naţional spaniol, un fel de arie săltăreaţă, fără nici un fel de legătură cu ceea ce eia solemn şi grandios în peisajul, poporul şi istoria spaniolă.
Călătorind în Iugoslavia, una din voluptăţile mele intime e să privesc drapelul acestei ţări, oriunde îl văd fluturînd. E drept că prilejul acestei voluptăţi nu lipseşte. Pretutindeni, drapelul flutură. Şi de fiecare dată. văzîndu-1, îmi place.
Motivul e simplu : pentru că e frumos. împerecherea de culori, albastru, alb şi roşu e poate una dintre cele mai fericite pentru un stindard, al cărui mesaj trebuie să fie direct, înflăcărat şi, dacă se poate, patetic. Fiecare dintre aceste culori e frumoasă în sine, iar adunate la un loc se limpezesc una pe alta şi-şi înmulţesc frumuseţea. Fîşia albă, aşezată la mijloc, le luminează pe celelalte două, şi apoi toate trei izbucnesc ca un strigăt de bucurie.
Dar în fluturarea faldurilor lui se iveşte deodată steaua roşie. Pe albul imaculat al fîsiei din mijloc, ea atrage privirile şi emoţionează, ca pata de sînge proaspăt pe o cămaşă, în dreptul inimii. Gîndul, fără să vrea, se duce spre inima partizanilor...
*
Cele mai multe drapele le văd astăzi la Zeleznik, la cincispreze kilometri spre sud de Belgrad, în locul unde, în plin cîmp, se construieşte o mare uzina, — iar alături un cartier de locuinţe pentru viitorii ei lu-
IN JUGOSLAVIA.
111
crători. Drapelele flutură pretutindeni. Pe casele care se ridică, la colţul marilor hale ale uzinei, în fruntea brigăzilor care pornesc sau se întorc de la lucru. în partea de miazăzi, un mal înalt e nivelat în mare grabă, de grupuri de băieţi şi fete, cîntînd tot timpul. Vagonetele pline sînt împinse cu mare viteză, şi repede aduse înapoi. Unul din aceste vagonete are împlîntat în el un stindard uriaş, sub a cărui fluturare aproape că se pierde, ca o corabie sub velatura ei. în lungul liniei, tînărul care îl împinge fuge cu el, de parcă l-ar fi furat.
*
între aceste grupuri de oameni tineri, sub fluturarea atîtor zeci de drapele, în huietul acestei uzine care se ridică,^ o femeie în vîrstă se alătură celor care ne însoţesc şi, într-un loc unde era de dat o lămurire, vocea ei se aude clară, cu vioiciune, şi siguranţă :
—	Oui, monsieur.
Accent surprinzător de corect. Totuşi nu e franţuzoaică, dar a făcut Dreptul la Paris.
—	Sînteţi avocată ?
—	Sînt magistrat pensionar.
A spus cuvintele acestea cu tristeţe şi cu mulţumire. Apoi a continuat :
—	Vedeţi, domnule, de aceasta mă aflu aici. Mi-am făcut studiile la Paris şi mi-am luat licenţa acum trei- ! zeci de ani. Dar toată viaţa n-am putut fi decît grefier. Femeile n-aveau dreptul la mai mult. Pe urmă, a venit războiul. Din toată familia, am rămas eu singură. Şi bărbatul, şi singurul băiat pe care-1 aveam au fost omorîţi de nemţi. Pe urmă, s-a terminat războiul, s-a făcut noua Iugoslavie. Atunci, am avut şi noi dreptul sa fim judecători. Am fost numită judecător. Dorisem aceasta toată viaţa... De aceea, după doi ani, cînd a 14*
212
GEO BOGZA
trebuit să fiu scoasă la pensie, în semn de recunoştinţă pentru Republică, am venit aci, printre aceşti tineri care construiesc uzina şi mă îngrijesc de igiena lor.
—	In timpul celor doi ani cît aţi fost judecător, aţi pronunţat cumva vreo condamnare la moarte ?
—	O, domnule, închipuiţi-vă, prima sentinţă pe care am dat-o a trebuit să fie o astfel de sentinţă. Eu eram preşedintele tribunalului şi eu a trebuit s-o pronunţ. N-aş fi vrut, dar nu s-a putut altfel. Era un tînăr care făcuse aproape douăzeci de crime. El n-ar fi fost poate atît de rău, dar tată-său, care era un bandit, îl antrenase pe panta aceasta. închipuiţi-vă, domnule, aproape douăzeci de omoruri. A trebuit să-l condamn.
—	Şi pe urmă ?
—	Pe urmă, slavă Domnului, n-am mai fost obligată să pronunţ nici o condamnare la moarte.
Bătrîna răsuflă uşurată, şi trece la alt subiect. în jurul nostru întrecerea continuă între cei care împing vagonetele sau cară cărămizi. Cît am stat de vorbă, uzina a mai crescut puţin. Timpul condamnărilor la moarte a trecut. Socotelile au fost încheiate şi acum întreaga ţara e construită din nou.
Pretutindeni flutură drapelul albastru, alb şi roşu al Renublicii Federative Populare Iugoslave, pe al cărei teritoriu mă aflu.
1948.
PORŢILE MĂREŢIEI
LAUDĂ SEMĂNĂTORILOR DE PĂDURI
Ce poate fi mai frumos decii să sădeşti pomi.
Scriitorii din Uniunea Sovietică şi din lumea întreagă văd ridicîndu-se astăzi în faţa lor o temă grandioasă : după o lungă serie de cuceriri, omul se pregăteşte să facă încă un salt în raporturile lui cu forţele naturii.
Asemenea salturi au fost proprii omului, de la început : ele au deschis marile cicluri ale istoriei care — pe deasupra conflictelor dintre naţiuni şi a eclipselor în care s-a aflat uneori omenirea — l-au adus, în mod neîntrerupt, din situaţia unei fiinţe terorizate de mediul înconjurător şi plină de superstiţii, la o poziţie raţională, din care caută să-şi extindă cît mai mult stăpînirea sa asupra universului în care trăieşte, şi ale cărui resurse, într-o uimitoare diversitate de domenii, se arată a fi inepuizabile.
Intre primele date ale acestei istorii generale a omenirii, care n-au nici an, nici zi, dar care nu rămîn mai puţin memorabile, aşa cum din străfundurile ei au pus în mişcare treptata şi laborioasa eliberare a omului, trebuie menţionată aceea în care el a smuls naturii secretul focului, aceea în care a zgîriat prima oară scoarţa pămîntului pentru a pune înăuntru o sămînţă, aceea în care a început să îmblînzească animalele din
216
GEO BOGZA
jurul lui, sau aceea în adevăr epocală în care, fără nici un exemplu dinafară, ci numai prin simpla forţă a geniului său, a reuşit să imagineze şi să construiască roata.
Acum, la capătul acestei lungi şi glorioase serii — ce pare totuşi că nu a făcut decit să pregătească alta, mult mai cuprinzătoare, ce se anunţă — omul îndrăzneşte încă un salt, într-un domeniu în care, faţă de celelalte cuceriri ale sale, rămăsese mult în urmă, aproape în aceeaşi situaţie dependentă şi înfricoşată de la început. E vorba acum ca omul, eliberat de superstiţii, cunoscînd legile după care manifestările atmosferice ale naturii se produc, să intervină el însuşi în ordinea lor, determi-nîndu-le după necesităţile sale.
în toamna anului trecut, scriitorii au aflat, alături de întreaga lume, dar poate cu o emoţie mai vie, de marea bătălie împotriva secetei şi de transformare a naturii, pe care popoarele sovietice o vor da în următorii ani, pe întinse teritorii ale patriei lor. Mişcîndu-se cu îndrăzneală pe liniile unui plan care face dintr-o dată faţă problemei, ele vor combate efectele dezastruoase ale secetei din regiunile de stepă, ridicîndu-se împotriva cauzei care o provoacă : vînturile aspre, furtunile de nisip, uriaşele revărsări de aer fierbinte pornite din podişurile Asiei Centrale.
Acolo, pe întinderi de pămînt necunoscute, în miezul pustiu al celui mai mare continent, deasupra unor înalte podişuri de piatră, atmosfera pămîntului se încinge ca într-un cuptor şi brusce variaţii de temperatură o lucrează, aproape ca pe un mineral, pe nicovala din inima Asiei, scoţînd din ea spada enormă a uraganelor. Acolo, în acel arsenal în care forţele oarbe ale naturii se concentrează, punînd la cale năruirea lumii, iau naştere marile vînturi care bat neîncetat imense regiuni ale pă-mîntului, făcîndu-le de nelocuit. Deasupra acelor pă-mînturi mereu ameninţate călătoresc furtunile de nisip,
PORŢILE MĂREŢIEI
247
amestec de aer fierbinte şi grăunţe silicoase, pălmuind viaţa cu pulberea lor aspră, punîndu-i pe obraji o cenuşie mască mGrtuară. Şi mai departe ajung, in regiuni locuite şi roditoare, pe care le acoperă cu arşiţa lor, supunînd plantele unui nemilos proces de deshidratare, de pe urma căruia adeseori dispar, lasînd pămîntul fără viaţă.
Aşa bat aceste vînturi, vara fierbinţi, revarsînd asupra lumii respiraţia lor de foc ; iar iarna, dimpotrivă, îngheţate, tăioase, purtătoare de vitriolante temperaturi minime, pătrunzînd în inima copacilor şi îngheţîndu-le seva, spulberînd zăpada pe mari întinderi, lăsînd ogoarele dezgolite, smulgînd din ele sămînţa pe care omul o pusese toamna şi aruncînd-o în neant. De pe urma lor, şi atunci cînd sînt de foc, şi atunci cînd au fost de gheaţă, pămîntul încetează să mai fie fecund, germinaţia e oprită, recoltele pier şi,, o dată cu ele, un număr de oameni, întotdeauna dramatic. Ca la o eclipsă de soare, mari spaţii continentale intră atunci în conul de umbră al doliului, care loveşte omenirea.
în călătoria lor spre apus, trecînd pe deasupra Mării Caspice, aceste vînturi îşi pierd din asprime şi nu mai stingheresc înflorirea Caucazului; dar mai spre nord, prin spaţiul dintre marginea mării şi munţii Ural, o parte din ele scapă în Europa, ca printr-o poartă, revăr-sîndu-se peste întinderea stepelor ruse, cărora le creează o climă deosebită, şi ajungînd în cele din urmă, încă destul de fierbinţi, între hotarele ţării noastre. Oamenii a căror viaţă e legată de aceea a pămîntului le cunosc, şi în atîtea rînduri, cu inima strînsă, le-au privit clăti-nînd vîrful copacilor şi împingînd dincolo de munţi cohorta nesigură a norilor.
In ultima vreme, suflînd perioade mai lungi şi cu o violenţă sporită, ele au părut că vor să instaureze o nouă climă, mai aspră şi plină de primejdioase capricii, în care recoltele devin nesigure, iar natura încetează să mai fie un mediu prielnic vieţii.
218
GEO BOGZA
Explicaţia ce s-a dat acestei înrăutăţiri a climei din locurile în care ne aflăm a pus, de fiecare dată, accen-tul pe defrişările de păduri din ultima sută de ani, con-siderîndu-le drept o mare greşeală. Acest secol, în care capitalismul a apărut ca mijloc de exploatare a bogăţiilor naturii, fără să ţină seamă de legile ei, a produs pînă la urmă crize de tot felul, degradînd şi omul şi natura. Pe întinse suprafeţe ale pămîntului pădurile au dispărut, lemnul lor a contribuit la prosperitatea dintru început a erei capitaliste, însă în ordinea naturii s-a produs un grav dezechilibru : apa rîurilor a început să scadă, anii de secetă au devenit mai numeroşi, iar oraşele ridicate în acest secol prolific, dar dezordonat, sînt ameninţate acum să fie dărîmate de vînt şi se pot aştepta să vadă apărînd la porţile lor, pustiul.
Şi, poate, în cele din urmă, fenomenul acesta pe care memoria omenirii a fost nevoită să-l înregistreze în cîteva rînduri, s-ar fi putut produce şi în aceste locuri, dacă faţă de vremurile trecute — cînd pustiul a înaintat cucerind mari spaţii geografice şi făcînd să dispară vechi aşezări omeneşti — istoria lumii n-ar fi intrat într-un nou ciclu : al orînduirii socialiste. Aceasta este o dată de la care elementele tuturor problemelor se schimbă fundamental şi pot fi privite în faţă cu o îndrăzneală nouă, cum nu s-a mai întîmplat niciodată pînă acum.
De data aceasta omul e acela care, pentru a-şi asigura răsplata muncii sale, ia ofensiva împotriva forţelor telurice, pornind în întîmpinarea pustiului, îngrădindu-1 în spaţiul lui geografic — unde, fără îndoială, mai tîr-ziu îl va ataca, desfiinţîndu-1 — oprind emanaţiile fierbinţi care, pornite de pe acele inflamate întinderi, îi ameninţau recolta ogoarelor. Orînduirea socialistă e forma de viaţă care pune omul în măsură să dezlănţuie această ofensivă ; iar planul de transformare a naturii arată proporţiile continentale ale bătăliei şi marea des-
PORŢILE MĂREŢIEI
219
făşurare de forte cu care se porneşte la luptă. Dacă la poarta dintre Ural şi Caspică s-ar fi aflat şi astăzi santinela ţaristă, fără îndoială că ea ar fi dat, în fiecare an, un pas înapoi. Niciodată marii proprietari de moşii, ori-cît de impresionaţi ar fi fost de năvala pustiului, n-ar fi putut concepe planul unei bătălii de o atît de mare amploare şi n-ar fi avut respiraţia necesară pentru a o duce pîna la capăt. Revoluţia din Octombrie a venit tocmai la timp pentru a pregăti oamenii ca, alături de celelalte bătălii pe care le dau, pentru o cît mai deplină cunoaştere şi stăpînire a naturii, să poată face fată şi acestei uriaşe probleme, ridicîndu-i pe toţi, ca pe unul singur, împotriva vînturilor asiatice aducătoare de secetă, astupînd enorma spărtură prin care ele pătrund în Europa.
încă o dată, ca pe vremea războiului, stăm aplecaţi pe harta Uniunii Sovietice, străbătută de la nord la sud de liniile frontului. între marginile munţilor şi ale mării, de-a lungul marilor fluvii ruse, se ridică perdelele de păduri ca nişte armate, una în spatele alteia, pe o mare adîncime, pentru a tine sub apărarea lor pămîn-turile ameninţate. De data aceasta, bătălia se dă spre răsărit, spre inima de piatră a Asiei Centrale, începînd pe pămînturile nisipoase de dincolo de Ural şi de Marea Caspică. Sînt, tot ca pe vremea războiului, cîteva fronturi principale, de care se va sparge atacul masiv al vîntului ; iar în spatele lor, un vast teritoriu e acoperit cu o reţea deasă de mici dreptunghiuri silvice menite să apere, după exemplul ilustru al partizanilor, pă-mîntul fiecărui colhoz.
Pentru a pune în aplicare acest plan, pentru a declanşa ofensiva pe care el o prevede, se fac acum, pe teritoriul Uniunii Sovietice, pregătiri imense. Un număr de optzeci de mii de colhozuri sînt angajate în bătălie ; oamenii lor, ajutaţi de maşini, vor planta în următorii
220
GEO BOGZA
cinci ani peste treizeci de miliarde de arbori, cei mai mulţi dintre ei stejari, dar nu vor lipsi nici pomii fructiferi.
Această grandioasă operă de împădurire — totalizînd şase milioane de hectare, distribuite pe întreaga suprafaţă a stepelor ruse — este răspunsul solemn pe care socialismul îl dă anarhicelor devastări de păduri din vremea capitalistă. E un răspuns menit să trezească interesul profund al scriitorilor, prin calma lui măreţie şi prin ecourile îndepărtate pe care le va avea.
Planul erei socialiste de transformare a naturii conţine o forţă adînca şi într-un anume fel explosivă, asemeni nucleelor cosmice din care se dezvoltă lumi viitoare — şi se poate vorbi de pe acum de influenţele ivite în mentalitatea oamenilor care l-au abordat, numai prin simplul contact cu noua viziune a lumii şi cu perspectivele îndrăzneţe pe care, cu o nestăvilită forţă. Ie deschide. Cei care au vorbit pînă acum despre acest plan au folosit imagini pline de o mare putere de sugestie şi, adeseori, străbătute de reale accente poetice. Ei au descris perdelele de păduri de care se vor sparge valurile vîntului, ca pe nişte „gigantice diguri", iar întregul complex de lucrări — din care nu vor lipsi lacurile artificiale menite să menţină umezeala şi să condiţioneze clima — ca pe un vast sistem de „irigaţie aeriană".
Nu încape îndoială că, pe măsură ce sîmburii acestui plan se vor dezvolta în mintea a cît mai mulţi oameni, e de aşteptat ca numărul sugestiilor, imaginilor şi al ideilor cărora el le dă naştere, să crească, îmbogăţind patrimoniul intelectual al civilizaţiei socialiste. Scriitorii îşi vor putea lăsa opera străbătută, ca de un fluviu ecuatorial, de torentul de imagini şi idei care ţîşneşte din substanţa acestui generos proiect de a proteja omul şi de a restaura frumuseţea devastată a naturii.
PORŢILE MĂREŢIEI
221
In faţa ştirilor care vesteau lumii această grandioasă acţiune omenească, de la început eu am auzit-o ca pe o simfonie străbătută dc maiestuoase acorduri. Aşa mi se întîmplă de cîte ori mă aflu în faţa unui eveniment epocal sau a unei realităţi măreţe, de natură să trezească în mine o largă mişcare de sentimente. Proiectul prin care natura urmează să fie transformată, punînd în acţiune milioane de oameni, pentru a ridica în faţa vîn-a tului lungi şiruri de arbori, a făcut ca foşnetul lor, încărcat de un puternic mesaj — uman şi poetic — să se audă de la început.
Sînt sigur că simfonia aceasta o voi asculta cîndva în forma ei definitivă, realizată de unul din compozitorii sovietici, sau de un alt compozitor al lumii, încercat de aceeaşi multitudine de sentimente. Voi recunoaşte atunci acordurile care au descris întinderea monotonă a stepei sub bătaia vîntului, cerul fără un nor, începutul secetei, suferinţa şi foamea a milioane de oameni; şi voi recunoaşte apoi sunetele care au vestit „ apariţia noilor oameni şi începutul marii bătălii pe care ei au pus-o la cale, de la Ural la Marea Caspică, de la Nipru la Volga. In tot ceea ce se va întîmplă pe acest întins teritoriu, în următorii ani, compozitorii vor avea pentru arta lor — de a transfigura şi da profunzime, prin sunete, lumii şi acţiunilor omeneşti— un material bogat şi o idee profundă pe care să-l axeze.
Cinematografia va putea scoate din episoadele acestei bătălii imagini multiple şi dramatice, fie că operatorii îşi vor pune, la început, obiectivul lîngă frunza uscată a plantelor, sau în albia rîurilor secate — albă şi dureroasă ca orbitele din care ochii s-au scurs, fie că vor zbura apoi cu avionul, vară de vară, pe deasupra perdelelor de păduri, crescînd ca într-un basm, transformînd întinderea de pe vremuri a stepei într-o imensă grădină*
Pentru a cuprinde evenimentele ce vor avea loc în acest spaţiu, avionul, va fi obligator, şi poeţii vor trebui
222
GEO BOGZA
să-l folosească de asemeni, pentru că numai de la fereastra lui îşi vor putea da seama de larga desfăşurare a acestei grădini, realizată de oameni pe 120 milioane de hectare, suprafaţă ce, fără îndoială, o depăşeşte cu mult pe aceea a locurilor în care se presupune că a fost cîndva paradisul terestru.
Dar sarcina cea mai însemnată revine prozatorilor — şi anume marilor prozatori — fiindcă numai scriitorii de lungă respiraţie vor putea să redea în întregime am-* ploarea, profunzimea şi răsunetul acestei bătălii. Măreţul plan sovietic de transformare a naturii ne pune în faţa unei acţiuni de proporţii epice, iar acei care sînt meniţi să o exprime în totalitatea ei, romancierii, povestitorii, marii poeţi în proză, vor trebui să se mişte între orizonturi vaste, pe liniile de creaţie ale epopeei. Simfonia şi epopeea rămîn cele două moduri majore care vor fi în stare să exprime, cît mai deplin, conţinutul patetic şi grandoarea acestei îndrăzneţe acţiuni omeneşti.
Ceea ce va înlesni misiunea scriitorilor, punîndu-i' de la început pe drumul marilor realizări, este conţinutul profund uman al acţiunii care începe, rezonanţa pe care, de mult, elementele ei o au în sufletul omenesc, încît vor putea pătrunde în literatură în mod larg, ca apele unui fluviu ce abia aştepta să se reverse. Seceta — împotriva căreia se porneşte în această bătălie — a pricinuit omenirii grele suferinţe, pustiind în repetate rîn-duri ţări întregi, şi arătînd lunii, în nopţi fierbinţi de vară, mari spaţii ale pămîntului, ca pe oglinzi ale solitudinii ei minerale, ca pe întinse şi mute cimitire de cenuşă.
Poeţii şi prozatorii au vorbit despre secetă în pagini de neuitat. Cu acest prilej, a fost citat din Cehov un impresionant pasaj, dar, alături de el, fiecare naţiune îşi poate numi marii scriitori, care s-au aplecat peste trupul
PORŢILE MĂREŢIEI
223
ameninţat să se prefacă în scrum al omenirii şi al naturii, cuprinse de fierbinţeala ucigătoare a secetei, şi au lăsat, despre suferinţele pe care acest tifos geologic le aduce, mărturii zguduitoare.
Pe de altă parte, natura a fost privită întotdeauna cu o bucurie mai mare, ori de cîte ori pe întinderea pămîn-tului au fost presărate păduri. Arborii, singuri sau strînşi pe întinse teritorii, sub forma amplă şi pînă la urmă simfonică a pădurilor — cu ciclul plin de poezie şi străbătut de o adîncă forţă al desfrunzirii şi reînfrunzirii lor anuale, ca o largă şi calmă respiraţie a firii — au dat întotdeauna omului, antrenîndu-1 în marele lor circuit cosmic şi scăldîndu-1 în cantităţi nelimitate de oxigen, un sentiment mai viu al existenţei şi o stare de fericire evidentă. Din toate timpurile, pădurile au adresat oamenilor această invitaţie la fericire, al cărei ecou — nestăvilit şi nostalgic — străbate folclorul popoarelor şi cîntecele întregii omeniri.
Or, acum, în marele plan de transformare a naturii — care trezeşte emoţia şi admiraţia noastră a scriitorilor şi întreaga noastră adeziune — e vorba de a porni la luptă împotriva secetei, de a izgoni uscăciunea şi suferinţele pe care le aduce, tocmai cu ajutorul pădurii. Proiectul sovietic, urmărind să apere pămînturile ameninţate de secetă, sfîrşeşte prin a transforma însăşi natura, acoperind o parte din ele cu păduri, dînd astfel oamenilor nu numai siguranţa atît de necesară a fertilităţii ogoarelor, ci şi un nou cadru în care viaţa lor se va desfăşura — un nou peisaj, mai estetic ; o nouă climă, mai plăcută — în mijlocul unei vaste reţele silvice, adăpostind în arborii ei păsări cîntătoare şi formînd un întreg sistem de generatoare de aer curat, ale cărui efluvii vor străbate stepa în toate părţile, răcorind-o.
Bătălia care urmăreşte să smulgă naturii această bună stare şi fericire pentru oameni este o acţiune de o excepţională frumuseţe morală, şi nu se poate ca toţi cei
224
GEO BOGZA
care au visat o lume mai bună — şi în primul rînd scriitorii — să nu vibreze în faţa ei îndelung, salutînd-o cu bucurie şi emoţie.
în această acţiune la care vor lua parte milioane de combatanţi, oameni şi arbori, păduri umane şi păduri vegetale, ridicîndu-se — însufleţite, foşnitoare — împotriva vîntului pustiitor, inima scriitorilor va găsi ritmul larg al marilor creaţii epice. Acţiunea pe care urmează să o descrie, pe lîngă conţinutul ei inspirat din dragoste faţă de oameni, are o durată de epopee ; aceasta va îngădui copiilor ce s-au născut în aceeaşi zi cu comunicatul care a vestit-o să intre şi ei în bătălie^ luînd parte la ultima-i fază, fie ca mecanici de tractoare, fie ca poeţi ai acelei generaţii. Pentru că în timpul acesta se vor ivi generaţii noi, care vor schimba încă o dată, şi mai mult ca oricînd, faţa pămîntului. O dată cu miliardele de arbori, ce se plantează acum, vor creşte milioane de oameni, şi ei vor fi gata în acelaşi timp, formînd o lume tînără şi nouă, crescută cu îndrăzneală, încît de creştetele ei se vor sparge vînturile Asiei Centrale ; o lume triumfătoare, capabilă să imobilizeze uraganele, să înăbuşe în leagănul lor marile furtuni care ar măi voi să pustiiască pămîntul.
Scriitorii vor avea de arătat toate acestea.
Ei vor avea de descris transformarea naturii pe un vast teritoriu, acoperirea stepelor cu perdele de păduri, cu un întreg sistem de irigaţie aeriană, în urma căruia vor dispare arşiţa şi seceta, şi transformarea milioanelor de oameni care vor da această bătălie, cuprinşi în propria lor acţiune ca în apele uriaşe ale unui fluviu, pur-tîndu-i spre ţeluri îndepărtate şi grandioase. Vorbind de această călătorie, ei vor avea de descris marele salt psihologic pe care omul îl face acum.
Pînă acum, vînturile au fost libere, dezlănţuindu-se de cîie ori au vrut şi devastînd pămîntul. Omul erei socialiste se ridică împotriva lor, făcîndu-le semn să se
PORŢILE MĂREŢIEI
225
oprească, punîndu-le în frîu ; iar acţiunea aceasta a lui se leagă şi o continuă pe a acelui îndrăzneţ strămoş care, în noaptea vremilor, a avut curajul să ţină calea calului sălbatic, să-l încalece şi să plece cu el pe faţa pămîntului. Acela a fost un moment unic — cînd omul a început să se mişte la mari distanţe — un sîmbure care a plesnit, lăsînd să ţîşnească din el cavalcadele, migraţiunile, şarjele cavaleriei, caravanele continentale ale pionierilor şi negustorilor, o lungă şi frămîntată epocă"" a istoriei, pînă la formele rafinate ale trăsurii şi lan-doului.
Acum, la începutul erei socialiste, omul se ridică să îmblînzească vînturile şi faptul acesta e de asemeni un salt îndrăzneţ, un sîmbure exploziv din care vor ţîşni formele civilizaţiei viitoare.
Saltul care se produce acum, sub privirile noastre, ridică omul din pulberea în care timp de secole au jucat paparudele şi din întunericul a tot felul de superstiţii, la concepţia îndrăzneaţă a continentului apărat de digurile aeriene ale perdelelor de păduri. El îl ridică din faţa raclelor cu moaşte, de-a dreptul în faţa vîntului, cu un frîu în mînă, reînnodînd firul marilor lui îndrăzneli, hotă-rît să nu dea înapoi, să supună şi această forţă a naturii.
Saltul acesta, pe care milioane de oameni sovietici îl fac astăzi, înscrie încă o dată în istoria lumii triumful orinduirii socialiste pe întinse suprafeţe ale pămîntului. Marile acţiuni la care, datorită acestei orînduiri, oamenii se pot angaja acum, pe scară continentală, cu rezultate pe care atlasurile geografice #or trebui să le înregistreze, dovedesc că în partea aceasta pămîntul a intrat într-o fază superioară a existenţei sale.
Cu cîteva decenii în urmă a produs multă vîlvă şi a dat loc la discuţii aprinse, ceea ce s-a numit pe atunci „problema canalelor din Marte“, unele dungi ivite pe suprafaţa acelei planete, atît de clare, încît Schiaparelli, astronom italian, întocmise chiar o hartă a lor, formată
15 — Pagini contemporane
226
GEO BOGZA
din pure şi enigmatice figuri geometrice, cărora oamenii, pe drept cuvînt tulburaţi, se străduiau să le găsească o explicaţie. Printre nenumărate presupuneri, s-a emis atunci şi ideea — hazardată, dar atrăgătoare — că, pe sora noastră din sistemul solar, înfloreşte o civilizaţie atît de înaintată, încît a ajuns în stadiul comunicaţiilor interplanetare, şi că acele figuri geometrice nu ar fi decît încercările făcute de marţieni pentru a ne aduce la cunoştinţă, printr-un sistem de semnalizare gigantic, existenţa şi vecinătatea lor cu noi în spaţiul cosmic.
Războaiele care au urmat pe pămînt au pus capăt acestei efervescenţe de ipoteze ; omenirea avînd să-şi vindece răni proprii şi grele a uitat de problema semnalizărilor interplanetare ; dar eu, privind astăzi imensa hartă a Uniunii Sovietice, pe faţa căreia apar liniile subţiri ale perdelelor de păduri, m-am gîndit că, dacă presupunerea aceea ar fi fost cumva adevărată, acum mar-ţienii ar avea prilejul să vadă cum de pe pămînt li se răspunde, în fine, la semnalele lor de pe vremuri. Şi m-am mai gîndit că dacă locuitorii acelei planete ar fi să se pasioneze — cum am făcut şi noi pe vremuri — de semnificaţia acestor linii ce se ivesc pe faţa pămîn-tului, astronomii marţieni le-ar putea răspunde pe lînga enormele lor telescoape : ,,Pămîntul ne semnalizează că socialismul a triumfat pe a şasea parte a lui şi că se îndreaptă acum spre comunism/4
LAUDĂ ELECTRICITĂŢII
Timpul a venit, pentru aceste pămînturi pe care ne aflăm, să fie scoase din întunericul adînc care le-a acoperit de la început : din vremea îndepărtată cînd apele s-au retras de pe întinderea lor şi au încetat să mai fie strivite funduri de mare. Timpul electricităţii a venit pentru vechile pămînturi din Carpaţi şi de la Dunăre, intrate încă o dată, cu oamenii, apele şi munţii lor, în marea prefacere a lumii.
*
♦ ★
Trenul străbătea cu mare viteză cîmpia asupra căreia noaptea căzuse. Cu fruntea lipită de fereastra vagonului, îmi lăsam privirile să pătrundă — atît cît puteau — în lumea neagră prin care treceam. Enormităţi fără formă se desprindeau din întuneric ; ziduri compacte de opacitate alternau cu regiuni acoperite de o luminozitate difuză ; mari spaţii antagonice păreau că se devoră între ele, totul într-o lume tulbure, neieşită din haos.
Era la începutul primăverii şi cerul acoperit cu nori grei nu trimitea asupra pămîntului nici palida lumină a stelelor. De nepătruns, noaptea domnea pretutindeni. 15*
[ să recîştige timpul pierdut. Pc întinderea cîi un lung ogar de fier, dezlănţuit, odată, marele oraş în care urma să sosim îşi dintîi lumini. Din adîncimea nopţii se de )ecuri strălucitoare şi parcă ireale, aşa cum pi — în mod miraculos — compactei întuneci] atunci.
PORŢILE MĂREŢIEI
229
spre care ne îndreptam, ci numai o insulă ivită pe neaşteptate. Atunci, mi-am dat seama că trecusem, timp de cîteva respiraţii, prin dreptul unuia din satele electrificate în ultima vreme.
— Iată, mi-am spus în acea clipă, şi harta ţării noastre începe să se schimbe.
De cînd ţineam minte, pe aici fusese întotdeauna întuneric, pînă ce, la sfîrşitul călătoriei, începeau să se zărească luminile oraşului. Dar, de data aceasta, în oceanul imens al nopţii apăruse o insulă. Strălucitoare, ea se aşeza pentru totdeauna în memoria mea, ca pe o hartă — şi din clipa aceea gîndurile îmi porniră tot mai stăruitor spre satele care, pe vechile pămînturi din Oarpaţi şi de la Dunăre, încep să iasă unul după altul din întunericul în care au stat scufundate.
★
★ *
Satele, aşa cum au fost, eu le cunosc. Eu ştiu că nici în trecut aceste vechi aşezări omeneşti, leagăne ale istoriei poporului nostru, nu erau lipsite de frumuseţe şi de un anume farmec al existenţei lor milenare. în atîtea rînduri, în locurile în care am copilărit, ele mi s-au gravat în minte asemeni unor apariţii de vis.
Erau seri liniştite de vară, cînd pe deasupra satului luna trecea, învăluindu-1 în lumma ei rece şi albă. Din lacurile de la marginea lui se ridica spre cer, ca o laudă stăruitoare a vieţii, prin care adeseori trecea o undă de exaltare, corul neobosit al broaştelor. Cîntecul lor, venind din depărtare, ajungea deasupra satului, armonios şi imens. în atîtea rînduri ascultîndu-1, în seri calde de vară, am fost cuprins de un sentiment de plenitudine, de o adîncă şi nelămurită fericire, părîndu-mi că iau parte, din locul pierdut în care mă aflam, la marea şi nemăsurata frumuseţe a lumii.
230
GEO BOGZA
Pe sub razele lunii, şoseaua se ducea spre miazăzi, strălucitoare şi albă, încît, prins în pînza unei primejdioase fascinaţii, abia de mai puteam să-mi desprind din lungul ei privirile. Ca nişte fluvii de beteală curgeau în asemenea nopţi şoselele de calcar, şi, o dată cu ele, privirile întregii lumi păreau că alunecă spre miazăzi; în timp ce miazănoaptea rămînea întunecată şi pustie.
Cîini lătrau, dar întotdeauna departe, încît hămăitul lor cu nimic nu tulbura liniştea nopţii, ci mai mult îi mărea farmecul, aşa cum aducea, ca un zvon nelămurit, ecoul marilor spaţii care ne înconjurau, umplînd cu sate şi cîmpii uriaşa circumferinţă a lumii.
In astfel de nopţi, pline de o puternică şi netulburată vrajă, plopii se ridicau din curţi, asemeni unor oşteni înalţi şi, adeseori foşnind, armura lor de argint îşi arăta, cîteva clipe, întreaga strălucire.
Dar marea feerie a nopţii — amestec ciudat de basm oriental şi intensitate de arc voltaic — izbucnea din pereţii caselor, chiar şi ai celor mai umile. De o parte şi de altă a drumului, casele străluceau scăldate într-o lumină atît de vie şi albă, încît, de fiecare dată, oamenii le priveau uimiţi, cuprinşi de aceeaşi adîncă şi neînţeleasă încîntare.
Cred că rareori a putut fi, în partea aceasta a lumii, întîmplare mai plină de poezie, care să-i farmece atîta pe oameni, ca întîlnirea dintre razele lunii şi protoxidul de calciu cu care sînt spoiţi pereţii caselor la ţară.
Veneau uneori, în cursul nopţii, clipe de o strălucire şi mai mare, cînd luna lumina ca ziua, cum spuneau oamenii. Erau clipe de maximă exaltare a firii : aprinse de o lumină foarte vie, casele păreau că fac un pas înainte, dintre arborii uimiţi. Iar broaştele, din balta lor de la marginea satului, de asemeni incendiată de razele lunii, mai tare cîntau.
Pline de farmec erau acele nopţi, cînd tot satul părea scăldat într-o apă de argint, iar de la un capăt la altul
PORŢILE MĂREŢIEI
231
al lui uliţele nu-şi mai potoleau neastâmpărul. Mereu se auzeau scîrţîind porţile, rîsete izbucneau pretutindeni, iar roata fîntînilor se învîrtea pînă tîrziu, cînd, departe, la marginea cîmpiei, şuierau trenurile de la miezul nopţii.
Prin curţi, oameni îmbrăcaţi în cămăşi albe, ca nişte preoţi ciudaţi, umblau tăcuţi în preajma căruţelor, dădeau roată clăilor de fîn, smulgeau din ele cîte un braţ cu care se îndreptau spre grajduri, de unde, ca un alt element etern al nopţii, venea respiraţia adîncă a vitelor. Sub temelia caselor greieri cîntau, aducîndu-şi contribuţia lor la extazul nemărginit al nopţii.
Strînşi în cele din urmă pe prispă, oamenii încă în-tîiziau să adoarmă, neputîndu-şi lua ochii de la discul strălucitor al lunii, alunecînd, în liniştea nopţii peste şirurile lungi de plopi. După ore de contemplare, descopereau în şoaptă, pe suprafaţa lui, capul enigmatic al unei femei. Aplecîndu-şi frunţile unii spre alţii, şuşoteau" îndelung. In astfel de nopţi treceau, de la cei mai bă-trîni la cei mai tineri, poveştile şi legendele ţinutului.
*
★ *
Pline de farmec erau acele nopţi cînd, sub razele lunii, lumea părea ţesută din fire de argint, dar ele nu ţineau, o veşnicie. Venea o vreme cînd, săptămîni de-a rîndul, luna nu se mai arăta — şi nici urmă de stele. Cerul, ca un ceaun de tuci — fără un singur reflex, fără nici cea mai palidă lumină — acoperea pămîntul ţinîn-du-1 într-o întunecime de nepătruns. Pe fundurile ei, oamenii se tîrau.
Mă ţin minte rătăcind între hotarele unui judeţ, pe o astfel de noapte adîncă şi grea, căreia firmamentul îi refuzase chiar licărirea celei mai neînsemnate stele. Drumul nu mai avea strălucirea albă din nopţile cu lună
232
CEO BOGZA
şi, numai rareori, potcoava calului, izbind cîte o piatră, îmi arăta că încă mă aflu în lungul lui, că nu înaintez peste cîmpii, la întîmplare,
înconjurat din toate părţile de suprafeţe haotice, mereu mi se părea că mă rostogolesc într-o prăpastie, că dedesubt pămîntul încape să se scufunde. Era atît de întuneric, încît nici gîtul calului nu-1 mai vedeam, şi, din timp în timp, întindeam mîna să-l pipăi, pentru a avea cel puţin această certitudine. Altminteri, era o noapte superbă de primăvară.
Superbă, pentru că după o ploaie torenţială ce se pregătea parcă să mai vină o dată, era atît de plină de tot felul de miresme tari — caldă şi umedă şi grea — încît în întuneric toată natura părea un sîn somptuos, plesnind de sevele grele ale vieţii. Aşa se simţeau, în noaptea aceea de primăvară, cîmpiile şi pădurile pline de apă în lungul cărora, neştiut de nimeni, alunecam.
Intr-un tîrziu, să fi fost miezul nopţii, cîntecul pierdut al unui cocoş m-a făcut să bănui că am ajuns în primul sat prin care urma să trec. Părea cu desăvîrşire pustiu, acoperit de o adîncă tăcere ; o singură lumină nu se zărea ; şi treceam printre casele lui presupuse, de asemeni tăcut, părîndu-mi mie însumi o nălucă.
în această tăcere grea, în acest întuneric de fund de lume, a izbucnit deodată un strigăt : Care eşti acolo, măi ? Şi, numaidecît, un altul, mai groaznic : Săriţi, mă omoară !
♦
* *
In nenumărate rînduri, cuprins de amărăciune, m-am întors. în mine însumi asupra acelei înspăimîntate nopţi. Cum de fusese cu putinţă ? Trăisem, alături de oamenii acestor pămînturi, nopţi mai calme şi mai adînci decîi acelea în care luna trecea peste vîrful înfiorat al plopi-
PORŢILE MĂREŢIEI
233
lor* Dincolo de marginea satului, căpiţe de fîn acopereau întinderea cîmpiei; întinşi pe ele, cu faţa în sus, oameni priveau. Niciodată, ca în acele nopţi, n-au putut părea atît de liniştiţi şi solemni.
Cerul senin lăsa privirilor drum liber spre grandoarea şi veşnicia constelaţiilor. Cum se întorc toamna carele de la cîmp, domoale şi pline, aşa treceau în acele nopţi orele, încărcate de imensa frumuseţe a lumii.
Departe, la marginea cîmpiei, constelaţiile se iveau ca dintr-un ocean şi începeau să urce spre zenit cu o încetineală plină de măreţie. Toată noaptea alunecau pe cer, mişcîndu-se în marile lor spaţii, ca roţile unui uriaş orologiu. Superbe erau în astfel de nopţi, strălucitoare şi vii, în mesajul pe care păreau că-1 adresează omenirii.
îmbrăcaţi în sarice lungi de lînă, întinşi cu faţa în sus, ca în nişte sarcofagii cenuşii, ţăranii le priveau. Tăcuţi, gînditori, cu pupilele arse de un nestins foc lăuntric, ei le priveau îndelung, ca pe fîntîni răcoritoare şi eterne. Cînd rareori vorbeau, arătîndu-le celor mai tineri: Aceea e Fecioara... Acela e Carul Mare... în vocea lor lumea căpăta, ca în ţevi de orgă, o rezonanţă solemnă şi gravă.
— Aceea e Cumpăna... Aceea e Fecioara... Şi pe urmă, o dată cu venirea beznei: Săriţi, mă omoară I Ca un cristal spart în ţăndări, vocea omenească se năruia în noroi şi sînge ; iar în locul ţevilor de orgă nu mai ră-mînea decît horcăitul beregăţii înjunghiate.
*
* *
Amarnice erau acele nopţi cînd, în fiece clipă, ţi se ridica în faţă un munte de grafit, şi înaintai prin substanţa Iui minerală, anevoie, abia putînd să-ţi îndoi ge-
234
GEO BOGZA
nunchii. Unde erau plopii, unde erau casele date cu var, unde era veselia de pînă atunci a satelor ? Toate pieriseră fără urmă, ca şi cum n-ar fi fost niciodată. Luna nu mai lumina ca ziua, ci era — cum iarăşi spuneau oamenii — întuneric ca în fundul iadului. Lumea nu mai părea ţesută din fire de argint, ci clădită din blocuri enorme de smoală.
Amarnice erau acele nopţi cînd, pe uliţele satului, oamenii se ciocneau între ei ca nişte buşteni — şi înjurau groaznic. Tropot de cal sau roată de căruţă, care să trezească zgomotul drumului, nu se mai auzeau. Numai departe, în cîmpie, trenurile şuierau ca întotdeauna; dar cine mai apuca miezul nopţii ? Dacă vreodată le auzeam, ele păreau de pe o altă lume, pînă la care nici gîndul nu îndrăznea să pornească.
Atunci, trăiam reversul basmului din nopţile cu lună. Satxl era acoperit de întuneric, ca de o apă neagră, în fundul căreia toate se înecau. Lămpile cu petrol sau felinarele fumegînde, şi mai mult reliefau enormele umbre ale nopţii. Cînd rareori, în primele ore ale serii, o lampă „Petromax“ strălucea în uşa vreunei mori, sfera de lumină căreia îi dădea naştere părea o bilă minusculă, căzută în fundul marelui ocean de întuneric.
In acele nopţi, ce păreau de dinainte de facerea lumii, un răcnet trezea ecoul cîmpiilor, înfiorîndu-le de la un capăt la altul : Care eşti acolo, măi ? Săriţi, mă omoară ! Atunci, din imaginea feerică a lumii, cu atîta trudă ţesută de greieri, de plopi şi de lună, ce mai ră-mînea ?
Veneau lungile epoci ale anului, cînd în sate se instaura domnia deplină a beznei. Acesta e un cuvînt greu ; silabele lui, asemeni unor pietre rostogolite în prăpastie, trezesc parcă ecourile cele mai îndepărtate ale preistoriei. Pe întreaga arie a vorbirii romîneşti, rezonanţa neagră a acestui cuvînt a adus întotdeauna în inimi un val de amărăciune.
PORŢILE MĂREŢIEI
235
Pe pămînturile pe care ne aflăm, pe vechile pămînturi din Carpaţi şi de la Dunăre, bezna a fost o dură realitate geologică şi, într-o măsură tot atît de mare, o dură realitate psihologică. Din bezna de afară s-au tras multe întunecimi ale minţii, din care a izvorît, apoi, atîta ignoranţă şi mizerie.
Păstrătoare ale unor forme de veche civilizaţie, creatoare ale unor tipuri umane pline de nobleţe, satele ţării noastre au rămas, totuşi, în multe privinţe, cu rădăcini adînci în sălbăticie. Stapînite de teamă, superstiţii şi vrăjitorie.
în nopţile quasi-polare dinspre solstiţiul de iarnă, cînd norii trag un oblon greu între cer şi pămînt, lăsîndu-I scufundat în întuneric, satele văd ridicîndu-se în faţa lor realitatea necruţătoare a beznei. Tot timpul cît ceru! rămîne întunecat, viaţa oamenilor e tăiată de sosirea nopţii ca de o ghilotină. întunericul li se prăvale în uşă ca o stîncă grea, pe care nimeni n-ar mai putea-o clinti pînă la ziuă. Pe întinderea cîmpiei şi în munţi, milioane de oameni rămîn îngropaţi sub bolovanii enormi ai nopţii. Şi lunga, temuta domnie a stihiilor, începe.
în marea întunecime a acestor nopţi, a căror putere se întinde peste trei sferturi din durata zilei, lăsînd luminii doar orele amiezii, oamenii satelor se strîng în jurul focului din vatră, iar aria vieţii lor se scurtează la cîţiva metri. Afară, adică dincolo de pereţii caselor, începe o lume neagră, necunoscută şi plină de primejdii. Acolo pîndesc duşmanii : acolo lucesc ochii fiarelor : acolo aşteaptă pentru a-i betegi sau ucide, iele, strigoi, vîrcolaci, întreaga faună de duhuri rele cu care închipuirea lor înspăimîntată a populat tăria nopţii. Uneori, li se pare că aud în întuneric behăituri de ţapi ; alteori, zgomote surde de uriaşi care strivesc sub picioarele lor pămîntul. Ghemuiţi în ei înşişi, ca vietăţile pădurii cînd o străbat vînătorii, spre fereastra îngustă îşi întorc pri>
236
GEO BOGZA
virile cu teamă, înfricoşaţi de marile forţe duşmane care pîndesc din întuneric speţa umană.
în aceste nopţi, uliţele satului, propria lor curte chiar, spaţiul domestic în care se află fîntîna şi grajdul, devin zone primejdioase unde nu mai îndrăznesc să pună piciorul. Pentru ei întreaga întindere a lumii, ca o regiune care nu mai e guvernată de legi cunoscute, se reîntoarce în haos.
Atît de mare este, în adevăr, puterea întunericului.
★
★ *
Nu e, în basmele poporului, balaur care să poată întrece întunericul în felul în care-i înghite pe oameni, despăr-ţindu-i de restul lumii şi de ei înşişi. îndată ce soarele a apus — şi nu sînt nici stele, nici lună — marile întunecimi încep să iasă la iveală, împrăştiindu-se pe întinderile lumii, ca o forţă geologică de neînvins. Oameni şi sate, păduri şi munţi dispar fără urmă în masa tenebrelor pe care însăşi rotirea pămîntului, netulburată şi enormă, le face să se reverse asupra noastră din marele spaţiu cosmic de unde pîndesc.
Ori de cîte ori m-am aflat din nou la ţară, şi marile întunecimi de acolo au venit iarăşi asupra mea, încă o dată am simtit cît de materială le e apăsarea, şi încă o dată mi-am dat seama că puterea lor numai electricitatea este în stare s-o învingă.
Zadarnic încercam să lupt cu ajutorul lămpii de petrol de îndată ce soarele apunea, ceva grav părea că s-a întîmplat în mersul lumii ; nici cărţile, nici ideile nu mai aveau asupra minţii aceeaşi putere. O dată cu întunericul, forţa de gravitate a pămîntului se mărea ; în creier şi în umeri, zone de plumb mă trăgeau cu o mare putere în jos, sfărîmîndu-mi legăturile afective şi intelectuale cu restul lumii. în faţa acestei prăbuşiri,
PORŢILE MĂREŢIEI
237
flăcările de protest ale conştiinţei tot mai rar pîlpîiau. Era domnia beznei care începea. Gîndul că Ia ora aceea viaţa oraşelor continua sub lumina marilpr becuri electrice mi se părea de-a dreptul fantastic, privind realităţi de pe o altă planetă.
Aceasta este cea mai mare prăpastie dintre sat şi oraş. Ădînca somnolenţă care cuprinde satele, îndată după apusul soarelui, a instaurat între aşezări omeneşti aflate doar la cîţiva kilometri, deosebiri de eră geologică. Aceste grave deosebiri numai electricitatea va putea să le şteargă.
*
+
A duce electricitatea lâ ţară înseamnă a sfărîma masa minerală a tenebrelor care au ţinut sub lespedea lor satele, timp de milenii. A duce electricitatea la ţară, adică acolo unde trăieşte imensa majoritate a "poporului, înseamnă a creia în jurul a milioane de oameni o zonă puternică de protecţie, un mediu Iuminiscent în caie viaţa va putea continua — cu aceeaşi intensitate — şi în lungul timp în care soarele se află de partea cealaltă a lumii.
Aceasta este în adevăr o revoluţie, privind viaţa întregului popor ; de proporţii impresionante ; incalculabilă în rezultatele ei. Pentru acest scop măreţ socialismul înalţă baraje şi construieşte hidrocentrale.
Fiecare bec aprins lîngă mîinile unui om, în locuri care se mai aflau sub stăpînirea întunericului, înseamnă un teritoriu ieşit din preistorie, un teritoriu evoluat şi modern. Fiecare bec aprins lîngă fruntea unui om, în locuri în care domnia beznei era încă deplină* înseamnă un stimulent puternic pentru creier. In locul milioanelor de kilowaţi care pornesc din marile uzine în toate colţurile ţării, de pe întinderea ei se ridică şi se întoarce
238
GEO BOGZA
puterea, infinit mai mare, a întregului popor chemat la o nouă viaţă. Puterea hidrocentralelor, chiar considerabilă, nu este decît scînteia necesară pentru a declanşa marea, adînca, inepuizabila putere a poporului, trezin-du-1 ca pe un uriaş din lungul lui somn.
Acum, pe pămînturile pe care ne aflăm, a venit timpul unei asemenea uriaşe treziri.
Timpul hidrocentralelor a venit pentru vechile pămîn-! turi udate de apele Oltului, ale Mureşului şi Şiretului, şi ale atîtor rîuri limpezi sau învolburate. De numele acestor ape e legată istoria poporului, şi despre fiecare s-a auzit un cîntec de luptă sau o doină.
Dar acum a venit timpul unei istorii noi ; acum, apele doinelor vor fi chemate la o altă viaţă : unda lor, înror şiră de sîngele atîtor generaţii, va năvăli strălucitoare şi limpede — cu puteri înzecite şi cu zgomot de tunet —* în turbinele marilor uzine de la poalele munţilor, punînd în mişcare o nouă eră în evoluţia ţării noastre.
Pe întinderea pămînturilor pe care ne aflăm, avem tot ceea ce e necesar pentru a putea porni — pe dimensiuni mari, de la un capăt la altul al ţării — efortul uriaş al electrificării. Avem marele fluviu al Dunării, căderile de apă din munţi, zăcăminte de gaze naturale şi de cărbuni; iar pe toată întinderea ţării, întregul popor muncind planificat, după concepţia socialistă capabilă să transforme societatea omenească într-un puternic instrument de smuls bogăţiile naturii.
Schema generală a electrificării face să treacă peste întreaga ţară numeroase linii de înaltă tensiune, alimentate de un întreg complex de hidro şi termo-centrale. Necesară marii dezvoltări pe care o ia industria, aceasta
PORŢILE MĂREŢIEI
239
reţea de electricitate va scoate în acelaşi timp din întuneric toate pămînturile pe care le va străbate.
Pe aceste pămînturi sînt munţi, păduri, ape şi vechi aşezări omeneşti ; numele unora din ele au o rezonanţă istorică, fiind zidite pe locul vechilor cetăţi dace sau în vatra fostelor castre romane. Toate vor ieşi din întunericul în care s-au aflat de la început.
Aşa cum traversează Carpaţii, de la Turnu-Severin la Caransebeş, de la Bucureşti la Sighişoara, de la Mediaş la Piatra-Neamţ ; sau aşa cum merg peste întinderea cîmpiilor, de la Timişoara la Oradea şi la Satu Mare, de la Turnu-Severin la Craiova şi la Bucureşti, de la Bucureşti la Adjud şi la Iaşi, urcînd apoi pînă la Botoşani, pentru a trece încă o dată peste munţi şi păduri pe la Vatra-Dornei spre Năsăud şi de acolo la Cluj, sub aceste linii de înaltă tensiune se vor afla aproape toate pămînturile ţării. Toate vor ieşi din întunericul adînc In care au stat de pe vremea agatyrşilor, a dacilor şi a sciţilor.
In fiecare amurg, dintr-o parte în alta a ţării, pe întinsul cîmpiilor şi în munţi, de jur împrejurul oraşelor, mii de sate se vor aprinde pe rînd, împiedicînd venirea întunericului. In fiecare amurg, oameni vor sta de pază în puternicele cetăţi ale electricităţii şi, într-un anume fel, ei vor fi urmaşii — mult evoluaţi — ai acelor strămoşi care cu sute de ani în urmă, făcînd de veghe la hotarele ţării, aprindeau la ivirea duşmanului mari flăcări pe culmi. în viitor, nu vor mai scruta depărtările terestre, ci adîncimile cerului — şi, cu mult înainte ca întunericul să apară, vor învîrti comutatoarele, împie-dicîndu-1 să pătrundă în teritoriul aflat sub paza lor.
Atunci, masa minerală a tenebrelor, care de la începuturile lumii a strivit cîmpiile şi munţii ţării, va fi spulberată de puterea marilor uzine ; şi fiecare sat va intra în noapte, ca un vapor oceanic, scăldat în sute de lumini.
240
GEO BOGZA
*
Este fără îndoială încărcată de o adîncă şi calmă frumuseţe priveliştea unei cîmpii în care lungi şiruri de plopi foşnesc sub razele lunii ; dar, în acelaşi timp, nu cunosc privelişte mai pură şi plină de poezie decît a unei pajişti asupra căreia cade lumina marilor becuri electrice. De fiecare dată, verdele proaspăt şi crud al ierbii surprinde şi încîntă prin intensitatea cu care pune în evidenţă adînca forţă vitală a firii. Întîlnirea dintre marile lămpi electrice şi bogata cantitate de clorofilă a vegetaţiei se arată a fi un spectacol reconfortant, terapeutic aproape.
Este fără îndoială încărcat de o grea frumuseţe şi creator de firi solemne, mesajul pe care în nopţile senine stelele îl adresează omului; dar, în acelaşi timp — în nopţile întunecate, fără o singură stea —- nu cunosc sub bolta vastă a cerului mesaj mai puternic şi mai încărcat de lirism cosmic decît al marilor globuri electrice, alături de care coroanele verzi ale arborilor — foşnind din miile lor de frunze — se rotesc pe un fond nedefinit, asemeni unor universuri de sine stătătoare, plutind în spaţiul lor propriu, echilibrate şi somptuoase.
Cîndva, pe întreaga întindere a ţării, pe suprafaţa cîmpiilor şi în munţi, lîngă tăcerea adîncă a pădurilor, aceasta va fi estetica nopţilor, şi acesta mesajul lor. Atunci, întunericul va fi fost de multă vreme învins ; uitată lunga rătăcire în beznă ; uitate răcnetele care întorceau omenirea pe fundul sinistru al cavernelor.
Atunci, oriunde se va afla un om, vor fi o sută sau o mie de waţi pentru a-1 apăra împotriva tenebrelor, pem tru a trage în jurul lui un puternic cerc de lumină. în vremea ce vine — a electricităţii şi a comunismului — pentru fiecare stea ivită pe cer se vor aprinde pe pă-
PORŢILE MĂREŢIEI
241
mînt mii de lumini. Înoît, noapte de noapte, pămîntul va fi sub privirile oamenilor, mai frumos decît cerul.
*
Imaginez, peste douăzeci şi cinci de ani, călătoria u iui tînăr poet pe deasupra acestor pămînturi, ieşite definitiv din întunericul în care au stat scufundate.
Cînd avionul uşor, al cărui singur pasager era, şi-a luat zborul de la Bratislava spre Bucureşti, amurgul era pe sfîrşite. Curind, pe bolta imensă pe sub care zbura începură să lucească primele stele.
Tremurătoare erau, abia perceptibile, în adîncimea cerului care mai păstra urme de azur. Dar pe măsură ce acestea piereau, tot mai mare era numărul şi strălucirea stelelor în nemărginirea nopţii venite. în cele din urmă, cînd un ultim zăgaz fu rupt, năvăliră în roiuri. Erau acolo, ca în toate nopţile senine de vară, dintr-o parte în alta a cerului, o adevărată puzderie.
Treptat, vechile constelaţii începură să se înfiripe. Erau aceleaşi figuri uriaşe, oameni şi animale mitologice, într-o impresionantă frescă a cerului pe care, începînd cu chaldeenii, nenumărate popoare, nenumărate rînduri de oameni le desluşiseră în depărtata şi pura lor geometrie. Acum, îi venise lui rîndul să le privească, alunecînd pe dedesubt, făcîndu-le să se rotească uşor spre miazănoapte. Deasupra capului, ca o boabă mare de diamant, Vega din Lira strălucea la Zenit.
în clipa aceea pilotul îi făcu semn : în depărtare ardeau luminile Clujului. Dar pînă la recea vîlvătaie din zare, de necrezut era spectacolul feeric de dedesubt, ca şi cum adevăratul cer abia acum s-ar fi arătat privirilor. Cît ţineau ochii, dintr-o parte în alta a noului firmament, mii de stele luceau pretutindeni, grupate în superbe constelaţii; şi ar fi trebuit multă vreme şi o
2 [2
GF.O BOGZA
puternică fantezie pentru a alege din ele marile figuri geometrice, dîndu-le un nume. în orice caz, şi Carul Mare, enorm şi nordic, şi Orion cel măreţ, şi lungul Scorpion, şi Taurul cu coame ascuţite, îşi aveau perechea aici; dar mai erau atîtea altele, necunoscute, un cer întreg acoperit de tulburătoarea şi pura lor trigonometrie.
Ceea ce fusese dat drept Cluj trecu la o mare adîn-cime sub aripile avionului, ca o nebuloasă luxuriantă din care s-ar fi desfăcut zeci de mii de astre. Era un spectacol a cărui frumuseţe izbucnea cu atîta violenţă, încît devenea puţin ameţitor, ca şi cum privirilor le-ar fi fost dat să contemple valurile unei mări de fosfor. Din vîrtejurile luminoase, şiraguri lungi de stele porneau, asemeni unor bulevarde cosmice, încărcate de propria lor poezie şi grandoare, în marile adîncimi ale acestui mirific univers.
Spre miazăzi, alte roiuri făceau explozie în faţa avionului, arătîndu-şi, clipă de clipă, mereu reînnoita lor strălucire. Unul din ele se desfăcu într-o infinitate de spirale, ca o adevărată dantelă de lumini : Sighişoara sclipea sub spuma ghirlănzilor ei orbitoare. Iar mai departe, din nou nenumăratele bulevarde, ducîndu-se in adîncimea fără sfîrşit a nopţii.
Altimetrul arătă că avionul începe să urce, şi de la noua înălţime la care pluteau putură să contemple în abisul de dedesubt un adevărat ocean de lumini, un1 rece incendiu fantastic. La marginea ultimei cîmpii transilvane, satele din Ţara Bîrsei străluceau lîngă cetăţile întunecate ale munţilor, pe care zborul avionului le aducea dedesubt.
Spre sud. dintr-o parte în alta a orizontului, impresionantă prin dimensiunile şi duritatea ei, creştea o pată neagră, compactă, tăcută, ca o dîră de preistorie în marile adîncimi ale ţării. Privind-o, îşi dădu seama de felul cum arătaseră aceste pămînturi în trecut, timp de
PORŢILE MĂREŢIEI
243
milenii, înainte de a începe uitima eră din istoria lor. Dar foarte curînd, cîteva roiuri de stele se iviră şi în granitul de dedesubt, sclipind îndepărtat, limpezi şi vii, asemenea unor pumni de diamante.
în văile adînci ale Carpaţilor, vechile sate întemeiate, de urmaşii dacilor sclipeau.
*
* *
Trenul străbătea cu mare viteză cîmpia peste care noaptea căzuse. Cu fruntea lipită de fereastra vagonului, priveam. Enormităţi fără formă se desprindeau din întuneric, mari spaţii antagonice păreau că se devoră între ele, dar eu ştiam că timpul electricităţii a venit pentru pămînturile ţării noastre, pentru vechile pămîn-turi din Carpaţi şi de la Dunăre, intrate încă o dată, cu oamenii, apele şi munţii lor, în marea prefacere a lumii.
16*
POEM ARHEOLOGIC
I
A
I n vara anului trecut, cîmpiile ţării noastre — despre al căror grîu istoria spune că era atît de des incit soldaţii lui Alexandru cel Mare au fost nevoiţi să-şi facă drum prin el cu lăncile — ău trăit un eveniment epoca!, cînd pe întinderea lor şi-a făcut apariţia cea dinţii combină fabricată de muncitorii uzinelor „Vasile Roaită~. De acum înainte, în ţară la noi, secerişul va deveni din ce în ce mai mult treaba acestor maşini ingenioase, care taie prin lanurile de grîu bulevarde largi, de la un orizont la altul.
Tot în vara anului trecut, săpăturile arheologice din Dobrogea — în ale cărei vechi pămînturi e amestecată pulberea atîtor civilizaţii — au dat la iveală lingă Mangalia, înfloritoarea cetate de pe vremuri Kalatis, o seceră din secolul al II-lea : o bucată de fier îndoit. E o unealtă primitivă, lucrată anevoie, pe care se mai văd urmele ciocanului — şi uşor se poate închipui cît se vor fi străduit cu ea, mai mult rupînd grîul decît tăin-du-1, străvechii agricultori de pe malurile Pontului Euxin.
între această seceră, de acum o mie opt sute de ani, şi combina zilelor noastre un fulger ţîşneşte, lăsînd să se vadă în marea adîncime a vremii cît de lung e dru-
PORŢILE MĂREŢIEI
245
mul pe care oamenii l-au făcut de la bucata de fier îndoit, cît de uriaşă a fost străduinţa lor şi cît de strălucite sînt rezultatele.
Asemenea fulgere se pot naşte în mintea noastră în număr nelimitat — ca în marile tuburi de sticlă ale laboratoarelor de electricitate — dacă ne vom sili să comparăm realităţile ce ne înconjoară cu obiectele primitive pe care săpăturile de anul trecut le-au dat la iveală. Sînt printre ele felurite unelte de muncă din neolitic, dar unele ating chiar paleoliticul; iar noi, în aceste umile bucăţi de piatră trebuie să vedem sîm-burii îndepărtaţi dar foarte puternici care au dus, după mii de ani de neîntrerupte străduinţe, la civilizaţia zilei de azi.
Drumul pe care omenirea l-a parcurs datorită acestor unelte este enorm, încît nici o prăpastie nu poate părea mai adîncă decît aceea din fundurile căreia strămoşii noştri au început să urce spre culmea de azi, cu o surda şi eroică îndîrjire. Aşa cum din vîrful unui munte pe timp de furtună, se zăresc — la lumina fulgerelor care scapără între creste — văile adinei şi potecile care din fundul lor urcă spre piscuri, tot astfel drumul neînchipuit de lung şi greu pe care oamenii au venit din noaptea vremurilor se poate vedea la flacăra uriaşă ce izbucneşte, de fiecare dată, între realităţile zilei de azi şi îndepărtaţii lor sîmburi paleolitici.
II
Fragmentul unei rîşniţe de piatră, descoperit anul trecut, ne poartă gîndul spre cele dintîi unelte cu care oamenii din neolitic şi-au măcinat grîul, îngăduindu-ne să evocăm întreaga viaţă a acelei vremi : să auzim cuin alături de urletul fiarelor sălbatice începe să urce scrîş-
GEO BOGZA
246
netul amarnic ai pietrei mişcate cu mina în faţa colibei singuratice, şi să vedem — în raza de lumina proiectată asupra acelui îndepărtat trecut — boabele grele şi fiet-binţi de sudoare de pe fruntea trudiţilor noştri strămoşi.
Dar marele proiector nu se aprinde decît în clipa cînd, lîngă această imagine din neolitic, profilăm silueta unei mori industriale. Atunci, în lunga lui rază de lumină ne apare toată imensitatea drumului pe care omenirea l-a parcurs de la rîşniţa de piatră, ca şi legătura dialectică dintre această unealtă primitivă şi marile mori mecanice pe care, în zilele noroase de toamnă, le zărim asemeni unor munţi : cu fruntea pierdută în neguri. Atît de enorm e drumul pe care omenirea l-a străbătut o dată cu uneltele ei de muncă.
IIJ
După topoarele de silex, nimic nu pare că s*a mai fabricat în neolitic într-o cantitate atît de mare, încît să se poată spune că a format o adevărată industrie a acelor timpuri, ca vasele de pămînt ars. Unele din ele colorate, cu un surprinzător şi adeseori rafinat simţ estetic, dovedesc cît de adînci sînt rădăcinile artei ; iar altele, de dimensiuni impresionante, adevărate silozuri preistorice, arată preocuparea oamenilor din acea vreme pentru păstrarea bunurilor pe care le produceau.
Tot atît de vechi, urcînd pînă în cele mai îndepărtate timpuri, la primele răsărituri de soare asupra omenirii care lua cunoştinţă de propria-i existenţă, la primele nopţi cu lună în marginea pădurilor colosale şi viigine, se arată a fi fost înclinarea femeilor pentru podoabe, iar a bărbaţilor pentru arme. Cînd bronzul a început să fie lucrat, prilej a fost pentru oameni să toarne felurite unelte de muncă, dar şi o cantitate suprinzătoare de
PORŢILE MĂREŢIEI
2/i7
coliere şi brăţări ; iar epoca fierului, pe lingă topoare şi seceri, a adus asupra pămîntului o adevărată revărsaie de suliţe.
La Balta Verde, în Mehedinţi, podoabele de bronz descoperite anul trecut reconstituiesc trupul unei femei, aşa cum a fost aşezată în mormînt : cu brăţări la mîîni şi la picioare, cu un colier la gît, cu paftale rotunde pe sîni ; iar în celelalte morminte, de jur împrejur, sînt atit de multe săbii şi lănci de fier, încît locul acela, cu forţa din totdeauna a descoperirilor arheologice, evocă aşezarea unor neîmblînziţi războinici, în mijlocul cărora o femeie conştientă de frumuseţea şi farmecul ei, ducînd la maximum cochetăria acelei vremi, va fi stîrnit vîrtejul cine ştie cîtor pasiuni.
Dar cea mai mare putere de a evoca trecutul, cea mai mare însuşire de a ne face să simţim adînca bătaie de inimă a erelor revolute, zvîcnetul viu al acelor epoci, acum acoperite de pulberea veacurilor şi a mileniilor, rămîne a uneltelor pe care strămoşii noştri le-au născocit, punînd în mişcare istoria lumii.
IV
Printre vasele de lut găsite anul trecut, cel mai vechi este acela de la Hăbăşeşti-Roman. înăuntrul lui, emo-ţionînd privitorii, se zăresc cîţiva pumni de grîu carbonizat. Epoca în care vasul acesta, împreună cu conţinutul lui, a încetat să mai fie de folos relor ce-1 fabricaseră, spre a nu reapare la lumina zilei decît în vremea noastră, atinge sfîrşitul neoliticului. Pe atunci, oamenii abia ieşeau din sălbăticie, păşind pe cele dintîi trepte ale barbariei.
Drumul început la Hăbăşeşti-Roman, în acea epocă îndepărtată din preistoria omenirii, a ajuns astăzi în
248
GEO BOGZA
port la Constanţa. In giganticele silozuri de acolo, la o simplă apăsare pe o manetă de comandă, mii de tone de gnu sînt ridicate de elevatoare, purtate pe benzi rulante şi depozitate într-un fel de prăpăstii adinei, al căror fund abia se poate zări.
Oricît ar părea de uimitor —■ şi este în adevăr cura nu se poate mai uimitor — uriaşele silozuri de la Constanţa sînt dezvoltarea dialectică a vasului de lut de Ia Hăbăşeşti-Roman, a nevoii pe care omul a simţit-o de a-şi depozita recoltă şi a capacităţii sale de a rezolva această problemă.
Pentru că una din trăsăturile fundamentale ale omului este de a-şi pune probleme şi a le rezolva în folosul speţei sale.
Cît de lung e drumul de la Hăbăşeşti-Roman la Constanţa, cîte popoare au înaintat mereu în vreme, cîte generaţii au frămîntat în mîini tot mai felurite unelte şi cîte frunţi s-au aprins de flacăra albă şi incandescentă a geniului, pentru ca vasul de pămînt ars să se transforme în uriaşul siloz, aceasta este istoria patetică şi grandioasă a civilizaţiei umane.
V
Printre uneltele descoperite anul trecut, un maldăr de aşchii de silex ating paleoliticul, iar unele dintre ele au folosit probabil strămoşilor noştri să zgîrie scoarţa pămîntului pe care îl descopereau sub tălpile lor plin de o uriaşă forţă creatoare. Aşa cum stau strînse îa un loc, par un pumn de grăunţe tari, concentrate, pline de forţă, un germene puternic a ceea ce va fi; şi aşa le putem privi : ca pe sîmburii grei — şi fără îndoială violenţi — din care m ziua de azi a izbucnit puterea nestăvilită a tractoarelor.
PORŢILE MĂREŢIEI
249
VI
Pe pămînturile pe care ne aflam, câ> pe întreaga întindere a lumii, totul a început să se dezvolte din sîmburile celor dintîi unelte. Tot ceea ce ne înconjoară acum este urmarea dialectică a celei dintîi zile de muncă din istoria lumii. De atunci, din acea clipă supremă, a început să decurgă civilizaţia societăţii omeneşti, uimitoarea realitate construită de oameni în mijlocul naturii sălbatice şi măreţe.
Grîul pe care acum îl poartă elevatoarele este urmaşul griului de la Hăbăşeşti-Roman, aşa cum mecanicii care pun în mişcare maşinăria uriaşului siloz sînt urmaşii acelor oameni din neolitic, descoperiţi lîngă uneltele lor de piatră, şi ale căror schelete aşezate pe un strat de nisip par că fac plajă la marea lumină a secolului nostru.
Acum se odihnesc aceşti îndepărtaţi strămoşi, dar uneltele imaginate de ei au dus, după mii de ani, la civilizaţia zilei de azi. Tot semănînd grîul toamna şi secerîndu-1 vara — pe cînd în jurul soarelui pămîntui mereu s-a rotit aducînd lumii anotimpuri, ani, secole şi milenii — oamenii au reuşit să transforme aşchiile de silex în tractoare, secerile primitive în combine, iar rîşniţele de mină în giganticele mori care pot fi comparate cu munţii.
Succesiunea erelor geologice n-ar putea fi mai spectaculoasă decît aceea a marilor cicluri istorice în care aşchiile de silex s-au transformat în tractoare, şi nimic n-ar putea fi mai încurajator pentru viitorul omenirii decît felul în care geniul şi munca unui lung şir de generaţii a reuşit să transforme bucata de fier îndoit în combina zilelor noastre.
Apărut în univers, omul n-a întîrziat să-l revoluţioneze, făcînd să se ivească, alături de plăsmuirile gran-
250
GEO BOG^A
dioase şi uimitoare ale celor trei regnuri, plăsmuirile propriei sale minţi, la fel de grandioase şi uimitoare : o întreagă lume de unelte ingenioase şi construcţii gigantice care 'au schimbat conţinutul iniţial al cosmosului *.
VII
Muncitorii care anul trecut au construit prima combină şi arheologii care au descoperit unelte atît de vechi încît trec dincolo de neolitic, au dat vremii noastre un relief mai adînc şi, într-un anume fel, au monumentalizat-o.
Evenimentele esenţiale pe care le-am trăit în ultimii doi ani sînt legate de planificarea economiei ; în cadrul
* Astfel, alături de stejari, hipocampi, cocosiîrci, delfini, privighetori, cartofi, elefanţi, albine, balene, ciuperci, perle, vulturi, rodii, ţipari, rinoceri, garoafe, veveriţe — fiecare din ele fiind un adevărat miracol faţă de neant — alături de ciocîrîii, eucalipţi, şopîrîe, nuferi, leoparzi, albatroşi, castani, păstrăvi, girafe, licurici, ogari, struguri, pinguini, brazi, corali, urşi albi, măslini, libelule, mistreţi, trandafiri, cai, plopi, greieri — iar elementele acestui inventar al universului ar putea fi înşiruite multă vreme, dată fiind inepuizabila ingeniozitate şi putere de creaţie a naturii — au apărut corăbii, flaute, excavatoare, batiste, mărci poştale, ochelari, macarale, umbrele, statui, funiculare, săbii, ecluze, ţigări, clepsidre, cămăşi, telescoape, furculiţe, locomotive, păpuşi, sănii, hidrocentrale, viori, rotative, cercei, avioane, samovare, undiţe, geamantane, pagode, luminări, concasoare, mănuşi, semafore, clopote, biciclete, mistrii, covoare, paratrăsnete
—	fiecare din ele fiind o adevărată revoluţie faţă de ordinea naturii — eprubete, sarcofagii, peniţe, jartiere, fîntîni, fotolii, zaruri, trompete, butoaie, evantaie, ascensoare, scobitori, patine, faruri, canapele, ceasornice, steaguri, oglinzi, tractoare, piane, chibrituri, perdele, tirbuşoane, strunguri, ventuze, decoraţii, rulmenţi, candelabre, pluguri, amfore, balade, preludii pentru orgă
—	iar elementele acestui inventar al universului uman ar putea fi înşiruite multă vreme, dată fiind inepuizabila ingeniozitate şi putere de creaţie a minţii omeneşti.
PORŢILE MĂREŢIEI
251
acestor planuri, fiecare industrie, fiecare unealtă din ţara noastră a fost pusă să lucreze în perspectiva măreaţă a viitorului. Dar în acelaşi timp, rezultatele săpăturilor arheologice, întreprinse pe o scară vastă, au aşezat fiecărei unelte şi fiecărui muncitor sub picioare un postament atît de adînc, încît atinge neoliticul. Acolo, în acele îndepărtate epoci, a fost descoperită cea mai veche populaţie din ţara noastră, lîngă uneltele ei de muncă, şi oamenilor care le-au mînuit le revine meritul de a fi pus în mişcare istoria acestor pămînturi.
Avînd strămoşi atît de îndepărtaţi şi întreprinzători, folosind uneltele din faza actuală a istoriei şi perfec ţionîndu-le mereu, cei ce le ţin în mîini duc mai departe evoluţia societăţii omeneşti de pe aceste pămînturi, în-dreptînd-o spre forme care o aşteaptă în viitor şi care vor fi, pe lîngă acelea de azi, tot atît de violent uimitoare pe cît sînt motoarele cu explozie pe lîngă uneltele de silex, tot atît de imens evoluate pe cît sînt giganticele silozuri pe lîngă embrionul lor neolitic.
CAPUL MIDIA
Cînâ vîntul bate dinspre miazăzi, pescarii se bucură pentru că, toamna, aduce bancuri dense de hamsii.
Cînd vîntul bate dinspre apus, plugarii se bucură pentru că, vara, aduce nori groşi de ploaie.
Cînd vîntul bate dinspre răsărit, se bucură femeile pescarilor : bărcile lor reapar la orizont, înaintînd spre ţărmuri ca o mică flotă, cu toate pînzele întinse.
Cînd vîntul bate dinspre miazănoapte, nimeni nu se bucură; cu o furie oarbă mătură plajele, răscoleşte apele mării pînă în adîncuri, înnegrindu-le şi zbuciu-mîndu-le îndelung, ţiuie în starturi, culcă pomii la pă-mînt sau se dezlănţuie asupra oraşelor, smulgîndu-le tabla de pe acoperişuri.
Cei care trăiesc pe ţărmurile mării îl cunosc ; bătrînii de multă vreme, iar copiii învaţă să-l cunoască : Nordul ! Aşa îi spun oamenii de pe litoral, ca unui prea bine cunoscut vrăjmaş : Iar a început Nordul! Să aşteptăm să se oprească Nordul.
După ce soarele trece de echinoxul de toamna şi fiecare zi îl apropie, tot mai palid, de solstiţiul din decembrie, Nordul rămîne singur stăpîn pe ţărmurile marii, care. mereu lovite de rafalele lui, încep să semene a pustiu. Pe măsură ce zilele scad, iar apusurile sînt
PORŢILE MĂREŢIEI
253
tot mai vinete şi mai reci, asprul vînt din miazănoapte bate cu tot mai multă furie şi tot mai nepotolit, încît. la întîlnirea dintre pămînt şi mare, nimic nu rămîne fără să sufere de pe urma nepotolitei lui violenţe. Falezele se prăbuşesc arătînd răni adinei, oraşele se lamentează sub furtună, iar pentru apele mării începe timpul unui zbucium îndelung.
Chiar dacă uneori se liniştesc pentru scurtă vreme, nu mai sînt aceleaşi de dinainte de furtună ; culoarea lor e alta : mai aspră, mai tăioasă, încît întreaga întindere a mării — rece şi austeră — e mai neînduplecată şi ameninţătoare decît atunci cînd valuri năprasnice o frămîntă.
Nici o privire de inchizitor n-a putut aduce atîta îngheţ în sîngele oamenilor, cum se întîmplă uneori cu ochiul vînăt al mării, după ce asupra lui au trecut furtunile echinoxului de toamnă, lăsîndu-i în pupilă reflexul marilor dezastre.
Adeseori, toamna, pe ţărmurile mării, în locurile primordiale în care a apărut întîia oară viaţa, sînt privelişti care ne fac să simţim dintr-o dată lungul fior al lumilor îngheţate, să avem presentimentul marelui pustiu ce va începe o dată cu stingerea soarelui.
Dar acum, în universul nostru, viaţa este încă la început: soarele e fierbinte, apa mării caldă, iar pe malurile ei vîntul bate din toate punctele cardinale.
Cînd vîntul bate dinspre miazăzi, pescarii se bucură şi se pregătesc să-şi umple bărcile cu hamsii.
Cînd vîntul bate dinspre apus, plugarii se bucură şi se pregătesc să-şi umple hambarele cu grîu.
Cînd vîntul bate dinspre răsărit, se bucură femeile pescarilor şi se pregătesc să-şi umple nările cu mirosul de sînge cald şi de aer sărat al bărbaţilor vînjoşi care se întorc de pe mare.
Cînd vîntul bate dinspre miazănoapte, nimeni nu se bucură ; starturile ţiuie, muchiile caselor ţiuie, iar pe
măsură ce soarele se apropie de solstiţiul din decembrie, marea tot mai îndelung se zbuciumă.
Toamna trecută, Nordul bătea cu furie pe litoral. Pe pamînturile Dobrogei viscolea cu praf : abia se mai putea zări la cîţiva paşi. Văluri dense de loess erau purtate în aer, în vîrtejuri cumplite, cum e purtată zăpada în timpul iernii cînd vremuieşte peste întinderile ţării.
într-o seară, pe străzile Constanţei. Sub lumina clătinată a becurilor electrice, trecătorii sînt rari, repede împinşi de vînt pe după colţurile caselor. Pe deasupra oraşului mase reci de aer curg spre sud, ca nişte fluvii de gheaţă. Bolta cerului neagră, fără o singură stea, răsună ca un clopot de vuietul haotic al valurilor. Pînă în cele mai depărtate cartiere se aude mugetul lor, ca enorma revărsare de zgomot a unei catastrofe.
Marea Neagră se zbuciumă în prima mare furtună de după echinox.
De pe faleza înaltă şi pustie, sub privirile mele se deschide o prăpastie întunecată, din fundul căreia neîncetat se ridică vuietul apelor înfuriate. Nimic, absolut nimic nu se vede în acest uriaş ceaun pe buza căruia mă aflu, dar se aud valurile cum se omoară unul pe altul, muşcîndu-se şi urlînd, ca nişte balauri înnebuniţi.
Nimic nu se vede, dar toată întinderea mării, întreaga ei imensitate se aude : un zgomot năprasnic, torenţial. Inimaginabile mase de lichid se ridică în aer şi se prăbuşesc, sfărîmîndu-se. Sub picioare, pămîntul pare că vibrează surd, ca la un cutremur îndepărtat. Uneori, peste acest vuiet continuu începe să se reverse o cataractă de trosnituri formidabile, ca şi cum, de la o mare înălţime, s-ar prăbuşi suprastructura unui pod uriaş.
La sud, unde pe timp clar se zăresc luminile farurilor, tot mai departe, pînă spre ţărmul bulgăresc, este
PORŢILE MĂREŢIEI
255
o întunecime densă, de enorme straturi de cărbune. Doar vuietul mării arată cumplita frămîntare a elementelor în partea aceea a lumii. Că vreo fiinţă omenească s-ar putea afla în vîrtejul acestei oarbe dezlănţuiri, nu e de crezut.
Dacă va fi fiind totuşi, atunci minţile tuturor celor de pe mal, strînse la un loc, n-ar putea să-şi închipuie ce se petrece acolo. Nici cei ce vor fi trecut cândva prin-tr-o furtună asemănătoare n-au putut păstra, din clipa în care au ajuns la ţărm, decît o palidă imagine a dezastrului în care s-au aflat.
Puţin mai tîrziu, toată marea este o uriaşă roată de moară ce se pregăteşte să macine materia întregului univers. Atît de groaznic îi e urletul, atît de cumplit mugetul enormelor valuri înfuriate. O mie de trenuri accelerate izvorăsc în fiecare clipă din adîncul ei, aler-gînd năprasnic spre maluri, ciocnindii-se şi rostogolin-du-se în prăpăstii fără sfîrşit, şi aducînd, o dată cu deraierea lor, ruina totală a lumii.
Uneori, întinderile acestui cataclism par că se luminează într-un mod straniu, ca şi cum urletul mării ar putea aprinde, prin violenţa lui, moleculele aerului. în depărtări nemaipomenite începe să se zărească, timp de cîteva clipe, ca o spumă albă, uriaşa învolburare a valurilor ; poate fulgeră dincolo de nori ; poate vre-un banc de peşti nimicit, redescompus în elemente, şi-a împrăştiat pe întinsul apelor fosforul.
Apoi, începe iarăşi întunecimea de nepătruns din care urcă în aer groaznicul vuiet. Marea Neagră se zbuciumă în prima mare furtună de după echinox ; una din acele furtuni pe care ţărmurile le ţin minte multă vreme. De pe faleza înaltă care dă spre răsărit, am în faţa mea întreaga ei întindere frămîntată şi pustie.
Dar iată că întorcînd privirile spre miazănoapte, unde în alte seri, în timpul altor furtuni, întîlnisem aceleaşi
:ît nimeni n-a auzit povestindu-se ca rata ivj fi arătat vreodată obrazul înşelător, ca pe o corabie, pe întinderea oceanelor bîntuite <
lipele trec una după alta, marea urlă mai l ind, dar valurile ei, care păreau că nărui ?a lume, nu pot să şteargă strălucitoarea i
PORŢILE MĂREŢIEI
2f7
Iar acum aveam sub priviri efectuL spectaculos al acestei hotărîri, în împrejurări care îl făceau să pară mai uimitor, mai plin de o neînchipuită îndrăzneală.
Aşadar, pe apele dinspre miazănoapte, nu era un pachebot pe bordul căruia ar fi avut loc o inexplicabilă serbare în această noapte de furtună, ci oameni care între valurile uriaşe înaintau metru cu metru, pentru a pune stăpînire pe furia mării, pentru a duce prin apele ei dezlănţuite un dig masiv şi neclintit.
Nu era un vapor plutind în depărtare, nepăsător la furia mării, stîrnind adînca uimire a ţărmurilor, dar mai multă uimire trezeau acei oameni care, acolo, îşi duceau munca mai departe, pentru a ridica, în oarba dezlănţuire de elemente, partea de dig care le revenise în noaptea aceasta.
Era o noapte de după echinox, cu marea zbuciumată de furtună, cu falezele lovite de violenţa nemaipomenită a .vîntului, dar acolo, la Capul Midia, o mînă do oameni lucrau înconjuraţi de valuri uriaşe. Sub lumina reflectoarelor, enormele blocuri de calcar din care era construit digul străluceau orbitor, cum n-a strălucit nieicînd vreun bastiment pe apele mării.
In acea clipă, de pe ţărmurile bătute de vînt ale bătrînului Tomis, Ovidiu îşi ridică încet fruntea de bronz, şi privi gînditor spre miazănoapte.
1S49—1951.
17 — Pagini contemporane
MERIDIANE SOVIETICE
17*
L E N I N
13 acă ar veni cineva de pe altă planetă şi-ar întreba : — Cine e Lemn ? iar noi am vrea să-l facem să priceapă totul, dintr-o dată, cred ca. i-am putea răspund# : — Lenin e omul pe care-l iubesc milioane de oameni.
Acesta este un adevăr, o realitate a umanităţii, a planetei noastre. Pe Lenin îl iubesc milioane de oameni, fiecare cu dragostea lui, caldă, adîneă şi întreagă, ca şi cum el singur l-ar cunoaşte şi l-ar mbi. îl iubesc milioane de oameni cu cea mai profundă dragoste de care sînt în stare, ca şi cum în clipa morţii Lenin i-ăr fi chemat pe fiecare în parte, lăsîndu-le moştenire tezaurul inimii lui uriaşe şi fierbinţi. Pe Lenin oamenii îl iubesc cu inima lui Lenin, întoreîndu-i, toţi împreună, dragostea cu care el i-a iubit.
Acesta este un adevăr, o realitate a umanităţii, a planetei noastre. Un om a apărut dintre oameni, atît de mare şi de generos, îneît i-a putut iubi pe toţi, htp-tînd întreaga viaţă, eu toată forţa geniului său, pentru binele lor. iar astăzi milioane de oameni descoperă ceea ce e mai bun şi mai adine în fiinţa lor, m dragostea cu care îl iubesc pe Lenin.
GEO BOGZA
2f)2
în Lenin, în chipul şi în faptele lui, oamenii vor putea găsi oricînd sensul adevărat şi adînc al omeniei, în Lenin, în chipul şi în faptele lui, oamenii vor putea afla oricînd, şi pasiunea cu care trebuie doborîtă vechea şi nedreapta lume, şi dragostea, lumina şi omenia cu care trebuie clădită lumea nouă.
*
Am văzut chipul lui Lenin ivindu-se din urzeala unui covor ţesut de femei calmuce : Lenin părea calmuc. Am văzut chipul lui Lenin ivindu-se din urzeala unui covor ţesut de femei uzbece : Lenin părea uzbec. Am văzut chipul lui Lenin ţesut din fire de mătase de femei chineze. Ele şi-l închipuiserâ ca pe un chinez. Nu am văzut, dar sînt sigur că undeva în Africa există un chip al lui din care s-ar putea crede că a aparţinut rasei negre. Popoare, neamuri şi rase şi-l însuşesc, şi-l vor cît mai aproape de viaţa şi inima lor4
Fiecare om i se dăruie, convins că dragostea lui e mai fierbinte şi mai adâncă decît a celorlalţi. Eu care scriu aceste rînduri cred că-l iubesc cel mai mult, iar tu care le citeşti eşti sigur că-l iubeşti şi mai mult.
Aceasta e măreţia, forţa şi universalitatea figurii lui Lenin. Fiecare om îl iubeşte simţindu-l al lui şi al inimii lui. Fiecare popor îl iubeşte simtindu-l al său şi al aspiraţiilor sale. Si ceea ce e mai bun în umanitate îl iubeşte, simţindu-l al ei şi al idealurilor ei.
Dacă ar veni cineva de pe altă planetă şi, uimit de dragostea umanităţii faţă de Lenin, ar vrea să-i afle temeiul, nu i-am putea răspunde decît cu cuvintele celui mai mare biograf liric al său : Pentru că a fost dintre oameni, cel mai uman.
MERIDIANE SOVIETICE
263
Acesta este iarăşi un adevăr, o realitate a umanităţii, a planetei noastre. Oamenii iubesc în Lenin cea mai înaltă culme a omeniei, tot ceea ce a putut produce umanitatea mai conform cu chipul ei din zile de sărbătoare. .
Faptele lui Lenin îndreptăţesc omenirea să-l considere cu o neţărmurită mîndrie, un titan. Istoria îi înscrie numele pe cea'mai glorioasă şi solemnă pagină. Lumina Revoluţiei din Octombrie, care poartă pecetea geniului lui Lenin, pluteşte ca un nimb peste o omenire nouă şi creatoare.
Dar acest titan a fost, în viaţa lui, în gesturile lui de fiecare zi, în raporturile lui cu oamenii, în substanţa şi în esenţa fiinţei lui, de o pilduitoare şi emoţionantă simplitate, de o pilduitoare şi emoţionantă omenie. Pe oameni, Lenin i-a iubit cu o inimă uriaşă şi cu o gingăşie de copil. Aşa îl ţin minte popoarele şi aşa îl iubesc la rîndul lor.
Dacă Lenin ar învia, dacă s-ar ivi iarăşi printre oameni. toate cele cinci continente l-ar copleşi cu dragostea lor. Dacă s-ar şti că-i e foame, sute de milioane de oameni ar face ceea ce făceau în anii revoluţiei soldaţii ruşi: şi-ar rupe pîinea în două şi-ar împărţi-o cu el. Dacă s-ar afla că-i e frig, sute de milioane de oameni şi-ar scoate haina şi s-ar duce să-l învelească. lat dacă ar aţipi o clipă, pe patul lui simplu, întreaga umanitate ar păşi în vîrftd picioarelor pentru a nu-l trezi pe acest minunat şi uriaş copil al ei.
\
ASA BAT ORELE ÎN TURNUL SPASKI
Solemn şi grav, în liniştea imensă din Piaţa Roşie, turnul Spaski bate orele. Oricine le aude, purtîndu-şi peste pieţele largi ecoul, are încă o dată confirmarea, venind parcă din străfundul vremii, că se află la Moscova,* străvechea capitală în care trecutul glorios al poporului rus se împleteşte cu măreţia vieţii sovietice.
Aşa l-am auzit atunci, în cea dinţii noapte, reamintind trecutul poporului rus şi bătînd orele măreţiei sovietice.
Prin ferestrele deschise pătrundea zumzetul stins al oraşului ; şi foşnetul pomilor <şi liniştea marilor pieţe, în lungul bulevardului Gorki se auzeau paşii trecătorilor. Rar şi solemn, turnul Spaski măsura trecerea vremii.
în urma noastră erau, în cuprinsul aceleiaşi zile, panglica lată şi tulbure a Dunării, munţii Dobrogei •ca nişte muşuroaie de furnici, bancurile de nisip din fundul Niprului, panoramele aeriene ale Odesei şi Kievului, şi mai ales nemărginita mare de pămînt a
MERIDIANE SOVIETICE
205
Ucrainei. Străbătînd-o în zbor, cîte gînduri nu ne purtau de asemeni pe aripile lor mari şi grele ?
Aveam sub priviri, ca o hartă uriaşa, teatrul de luptă unde bitleriştii au cunoscut înfricoşătorul lor dezastru. Aveam sub priviri ■ nemărginita întindere în care moartea i-a prins de picioare, de braţe şi de gît, trăgîndu-i în adîncimea pămîntului pe care voiau să-l cotropească. Erau lacomi şi cruzi ; plini de ură faţă de celelalte neamuri ; piăcîndu-le să calce totul în picioare ; şi de aici le-a venit sfîrşitul : singuri au păşit în mormînt. Cum au pierit, lăsîndu-şi deasupra casca de fier cu care, din vremea teutonilor, înspăimîntau popoarele !
Nu e mare lichidă şi amară — oricît furtunile ar fi prefăcut-o în cimitir de corăbii — care să fi adus celor ce s-au aventurat pe întinderea ei un dezastru atît de cumplit, ca marea aceasta de pamînt pe fundul căreia zac epavele armatei germane.
—- Dacă n-o să intraţi în pamînt ca şoarecii, dacă n-o să săriţi în apă ca broaştele, veţi pieri de aceste săgeţi...
Sînt două mii cinci sute de ani de atunci. Dar mai puţin înţelepţi decît perşii, nemţii au vrut să pătrundă cu tancurile lor în străvechea patrie a sciţilor. Şi au pierit de fierul din Ural.
Striviseră sub greutatea diviziilor cuirasate toată Europa : spre apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi. Şi cum le-au pornit, nebunii, spre răsărit, cum au început să piară. Şoarecii şi broaştele care au dus lui Darius mesajul sciţilor, îşi fac cuib în carapacele lor ruginite.
Aşa trecem în zbor peste pămîntul Ucrainei, peste mormîntul în care putrezesc armatele lui Kitler. în număr de milioane au venit, şi tot în număr de milioane şi-au găsit sfîrşitul. O clipă, închipuirea noastră
266
GEO BOGZA
îi învie : lacomi şi cruzi, siguri că au să fie stăpînii lumii ; şi apoi iar îi lasă pradă nefiinţei.
Aşa trecem în zbor peste pămînturile ale căror popoare i-au ieşit fiarei înainte, înfuriind-o şi mai mult. Nu-i venea să creadă că-i poate sta cineva împotrivă 1 Uimite şi pline de bucurie erau neamurile robite ale Europei, văzînd că trupul monstrului poate fi străpuns de spadă, că din vine începe să-i curgă sîngele otrăvit.
Trecem în zbor peste cîmpii şi păduri, peste pămînturile de pe care s-a auzit cel mai amarnic scrîşnet de cînd a început istoria lumii. Şi, în lumina după-amiezii, zărim în faţa noastră capitala glorioasă spre care au dat năvală ca nebunii, mînaţi de o speranţă oarbă, zvîrcolindu-se apoi în pragul ei şi muşcînd de lurie pămîntul.
Au pierit în număr de milioane, şi niciunul n-a putut pune piciorul în Piaţa Roşie, pe care în noaptea aceasta o vedem, solemnă şi austeră, adăpostind mor-mîntul lui Lenin.
■ *
Mult după miezul nopţii tăcerea a început să cuprindă oraşul : trecătorii au fost tot mai rari, iar prin mijlocul pieţelor vaste limuzinele n-au mai alunecat ca nişte vapoare, cu lumini care le semnalau poziţia. După ora două nu s-a mai auzit decît respiraţia do-moală a oraşului adormit. Atunci, în acea linişte plină de toată măreţia Moscovei, o fată a început să rîdă.
Era un rîs limpede, tineresc, cristalin, care izbucnea din fiinţa ei ca seva primăverii. Nepotolit, năvalnic rîdea. Părea că are o mie de privighetori în gîtlej, pe care nu le mai putea stăpîni.
Pe bulevardul Gorki cobora într-un grup, oprin-du-se adeseori locului pentru a da mai bine frîu liber acelui rîs nemaipomenit. Era o limpede şi ameţitoare
MERIDIANE SOVIETICE
267
cascadă de argint, făcînd să răsune aerul oraşului ca uriaşe 'bolţi de granit. întreaga Moscovă vibra de rîsul acela imens al tinereţii şi al primăverii.
Voiseră să o calce în picioare, să-şi pună cizmele grele pe umerii şi pieptul ei. Zăceau cu dinţii în ţărîna necruţătoarelor pămînturi scite. în noaptea liniştită de vară, Moscova era plină de rîsul unei fete de şaptesprezece ani.
Atunci, solemn şi grav, clopotele turnului Spaski îşi purtară peste pieţele largi ecoul încărcat de gloria istoriei ruse.
II
Sub bătaia clopotelor din turnul Spaski, Vladimir Ilici Lenin îşi doarme somnul de veci. De atunci, din iarna aceea de neuitat, mai grav şi mai solemn străvechiul turn bate orele, aşa cum mai grav şi mai solemn bat inimile tuturor celor ce, cuprinşi de o adîncă emoţie, pătrund în Piaţa Roşie, în preajma austerului mauzoîeu.
Cine dintre cei ce s-au aflat vreodată aici, va putea să uite felul în care, lîngă mormîntul lui Lenin, străvechiul turn de care se leagă istoria Moscovei, atît de solemn măsoară trecerea vremii ? Cine nu se va fi gîndit la nesfîrşitul şir de generaţii care, înspăimîn-tate sau pline de bucurie, l-au auzit bătînd atîtea şi atîtea ore ? Cîte n-ati fost, de-a lungul secolelor, evenimentele cărora din înălţimea lui, solemn şi grav, le-a bătut ora ?
Cumplit era Petru cel Mare, alb de mînie, ridicat parcă în şa pentru a vedea mai bine lungul şir al streliţilor care, cu feţe vinete, cu capete plecate, se îndreptau spre locul de osîndă. în spatele mîniatumi împărat, turnul Spaski îşi înălţa cele patru colţuri
cllcLIUr ţl dUlllUl uiuacuvii,	ui
Tis, înainte de a începe cea de a doua juma ţiului nostru, vestita lui carte : „Călătorie p ri“.
bătaia clopotelor din acest turn, cei dintîi puseră Uralul vor fi povestit, în seri de neu pămînturile nemărginite ale Siberiei şi de pi uriaşe.
MERIDIANE SOVIETICE

pietrit la faţă, adînca bătaie de clopot a turnului Spaski.
Sub bătaia clopotelor din acest turn, călcînd peste cadavrele Gudunovilor, şi-a făcut intrarea în Kremlin falsul Dimitrie, acel călugăr ambiţios care ducînd îndrăzneala şi impostura pînă la ultima limită, s-a suit pe tronul ţarilor şi a pierit, victimă el însuşi a patimilor infernale pe care le dezlănţuise.
Cîte n-au fost, de-a lungul secolelor, feluritele ore pe care le-au sunat clopotele străvechiului turn ? Cuprins de deznădejde, in mijlocul Moscovei zadarnic cucerită, de la ferestrele Kremlinului învăluit de flăcări, Napoleon le va fi auzit cum îi aduceau, cu fiecare bă-i taie, clipa inevitabilă a înfrîngerii. Pentru poporul rus, clopotele acestui turn au sunat atunci, cum mai apoi Ceaikovski le-a făcut sa răsune în auzul lumii întregi, ora unei istorice biruinţe.
Dar cea mai mare biruinţă a adus-o poporului rus anul 1917. Trecuseră două sute cincizeci de ani de cînd, în dangătul clopotelor din turnul Spaski, bătînd o oră pe care poporul n-avea s-o uite niciodată, Stenka Razin fusese sfîşiat de viu, sub privirile celor dintîi Romanovi. Două secole şi jumătate mai tîrziu, peste amintirea lui Stenka, tumul Spaski vestea triumful deplin al eroicei lupte a poporului rus, triumful Marii Revoluţii din Octombrie.
Venind de la Petrograd, Vladimir Ilici Lenin, a cărui atenţie putea fi trează faţă de uimitor de multe lucruri, va fi ascultat adesea adînca rezonanţă a ckn petelor din turnul în care trăieşte trecutul Moscovei. Şi poate, uneori, întrerupîndu-şi lucrul de noapte sub bătaia clopotelor ce sunau o oră tîrzie, se va fi gindit, răcorindu-şi fruntea pe terasele Kremlinului,
270
GEO BOGZA
sub îndepărtata şi palida lumină a stelelor, că o vreme va veni cînd, la fel de solemn şi grav, turnul Spaski va vesti triumful definitiv al ideilor şi faptelor sale.
III
In nici o altă parte a lumii, ca la Moscova, mintea omenească n-ar putea fi solicitată cu atîta stăruinţă, în aceeaşi clipă şi cu o putere la fel de mare, de atît de îndepărtate epoci istorice şi de atît de adînci perspective în viitor. Sînt opt sute de ani de cînd Moscova a apărut pe faţa pămîntului ; în urma ei se înalţă un glorios trecut ; dar, în faţa măreţelor construcţii ridicate în epoca orînduirii socialiste, cine n-a avut sentimentul sutelor de ani pe care, de acum înainte, se pregăteşte să-i străbată ? Sînt, în capitala Uniunii Sovietice, nenumărate locuri unde străvechi clădiri istorice şi noi edificii de granit fac să se nască sub priviri un fel de balanţă enormă, în care trecutul şi viitorul acestui oraş se cumpănesc, dînd spectatgrului sentimentul unei privelişti unice prin grandoarea şi yastele ei sensuri.
Pivotul acestui uriaş balans îl formează în inima oraşului însuşi turnul Spaski, strălucit simbol al frumuseţii şi gloriei Moscovei. Cine, sub bătaia clopotelor din acest turn, n-a fost copleşit de sutele de ani de istorie pe care le evocă ? Şi cine, ridicîndu-şi privirile spre steaua roşie din vîrful lui, nu s-a simţit purtat, ca de un puternic fluviu, spre viitoarele sute de ani din istoria omenirii ?
In acest maiestuos echilibru, în această armonie imensă între îndepărtate epoci istorice şi vastele perspective ce se deschid acum societăţii omeneşti, stă măreţia de neuitat a Moscovei, farmecul său incom-
MERIDIANE SOVIETICE
271
parabil şi unic, puternicul mesaj, pe care îl adresează celor ce îi contemplă strălucirea. •
*
în Piaţa Roşie se înalţă catedrala Vasili Blajenîi, acel straniu monument al vechii arhitecturi ruse. încărcată de turnuri — uluitoare escrescenţe arhitectonice, ca izbucnirea dip pămînt a unui cuib de ciuperci diferit şi vehement colorate — secole de-a rîndul ea s-a ivit în faţa celor ce o priveau, uimiţi şi poate uşor înspăimîntaţi, ca un monument enigmatic şi enorm, menit să le insufle credinţa în existenţa şi în caracterul adeseori necruţător al forţelor supranaturale care guvernează lumea. Prin coloritul şi caracterul excesivei sale ornamentaţii, această catedrală din inima Moscovei poartă gîndul spre toate bizarele construcţii ce au apărut pe faţa pămîntului sub impulsul unui misticism primitiv.
în inima Moscovei, în faţa catedralei Vasili Blajenîi se înalţă mauzoleul lui Lenin. Drumul pe care mintea lui Lenin l-a deschis în faţa omenirii duce atît de limpede în viitor, şi atît de departe, încît înfruntă tot trecutul ei, pînă la cele mai depărtate şi tulburi ere. în preajma acestui loc plin de prezenţa lui Lenin, spre nimic nu porneşte gîndul cu mai multă putere şi stăruinţă ca spre viitorul întregii societăţi omeneşti, pe care — ca nimeni altul — Vladimir Ilici s-a luptat să-l făurească, eliberat de teama şi exploatarea care au apăsat-o un lung şir de milenii.
în Piaţa Roşie, catedrala Vasili Blajenîi şi sobrul mauzoleu de granit în care Lenin îşi doarme somnul de veci, fiecare plin de forţa simbolului său şi de o grandioasă monumentalitate, stau în cumpănă de o parte şi de alta a turnului Spaski, în timp ce acesta, solemn şi grav, măsoară trecerea vremii.
272
GEO BOGZA
Există în Kremlin o sală de recepţii care le întrece pe toate prin dimensiunile şi fastul său : sala Gheor-ghievski. Şase uriaşe candelabre de cristal luminează pereţii de marmoră albă pe care au fost scrise cu aur, de la întemeiere şi pînă în ajunul revoluţiei, numele acelor ce au primit Ordinul Sf. Gheorghe.
Celui ce a contemplat odată strălucirea acestei săli, în ce loc vastitatea şi fastul ei încep să-i revină stăruitor în minte ? In orice staţiune a metroului pe care oamenii sovietici l-au construit în Moscova.
Oricît de departe s-ar afla sala Gheorghievski, undeva în trecut, în alt ciclu al istoriei, imaginea ei se desprinde totuşi de acolo şi coboară în adîncimea pă-mîntului, chemată irezistibil de comparaţia ce se impune cu măreţele palate subterane cu care oamenii sovietici şi-au împodobit capitala.
Prin monumentalitatea şi grandoarea lor, prin orbitoarele lumini ce fac să scînteieze pereţii de marmoră, fiecare staţiune a metroului este o sală Gheorghievski pe care orînduirea socialistă a pus-o la îndemîna a milioane de oameni. Şi nu e o simplă asociaţie de imagini, ci un fenomen mult mai profund, un act de conştiinţă, balansul istorie de o parte şi de alta a Marii Revoluţii, dintre sălile de recepţie din Kremlin în care aristocraţia ţaristă se întîlnea uneori, şi aceste palate de marmoră şi granit pe care oamenii sovietici le-au construit, făcînd să devie realitate de fiecare zi a mulţimii, ceea ce timp de milenii fusese doar visul de necrezut din basmele atîtor popoare.
într-unul din cartierele Moscovei dăinuie o casă de lemn, în mijlocul unei grădini imense. Alături de ea,
MERIDIANE SOVIETICE
,73
despărţită doar de un gard vechi, se ridică o fabrică plină de vuiet. în cuprinsul vastei grădini domneşte o linişte deplină, de tară. Iarba creşte înaltă, presărată cu flori de eîmp legănate de adierea vîntului. în apropierea casei se întinde un loc fără iarbă, cu pamîntul bătătorit : acolo, în timpul iernii, Leon Tol-stoi turna apa pe care o aducea cu căldările de la o jumătate de kilometru, din Moscova — pe atunci o gîrlă — patinînd apoi pe gheaţă, alături de copiii săi.
în casa veche de lemn, în sufragerie, masa e pusă ca pe vremea cînd marele scriitor trăia aici înconjurat de fiii şi fiicele sale. Neclintită e farfuria, de porţelan uşor gălbui, cu o dungă de un albastrp desuet, din care Tolstoi şi-a mîncat supa în fiecare zi, stînd pe scaunul cu spetează înaltă.
Pentru a pătrunde în sufragerie sau în celelalte încăperi ale acestui muzeu înfiinţat printr-un decret al lui Lenin, vizitatorii primesc apărătoare de pînză în care îşi înfăşoară pantofii, pentru ca talpa lor să nu zgîrîie cumva podeaua vechii case în care marele geniu al poporului rus şi al întregii omeniri a scris „învierea", şi în care sînt păstrate, cu aceeaşi sf’i-ţenie, şi călimara de pe biroul său de lucru, şi fotografiile, şi perechea de cizme grele pe care singur le-a lucrat, şi bicicleta înaltă cu care făcea drumul la Xas-naia Poliana, oprindu-se de nenumărate ori să stea de vorbă cu ţăranii. Mii de case au fost dărîmate în Moscova, străzi noi s-au deschis, oraşul întreg este într-o neîntreruptă transformare, încît cei ce au lipsit mai mult timp nu-1 mai recunosc la întoarcere, dar în mijlocul acestei uriaşe prefaceri, în partea cealaltă a cumpenei, stă farfuria în care a mîncat Tolstoi, neclintită din locul ei, cum neclintită stă casa de lemn şi imensa grădină, în care dacă iarba creşte în voie, e pentru că aşa era pe vremea cînd marele scriitor 18
274
GEO BOGZA
îşi purta pe potecile ei paşii, şi Lenin a hotărît ca totul să rămînă întocmai.
★
De pe Dealul Vrăbiilor întreaga Moscovă se vede : oraşul şi fluviul. Fluviul curge domol, trăgînd în jurul oraşului o panglică lată de ape tulburi şi grele.
Oraşul se pierde în depărtare, învăluit în ceţuri albăstrii, străpunse pe alocuri de turle aurite. De pe dealul acesta, Moscova pare imensă şi de necuprins.
Aşa va fi arătat şi atunci cînd, din acest loc, Napoleon a privit-o înainte de a fi mistuită de flăcări.
Cu veacuri în urmă, tătarii aveau obiceiul să o dea pradă focului, pînă în temelii. Şi de cîte alte ori n-a ars, cel puţin o dată de fiecare generaţie ! Istoria ei se împleteşte cu fumul a sute de incendii. De atîtea ori a fost prefăcută în cenuşă — şi tot de atîtea ori a crescut la loc, din lemnul uriaşelor păduri ce o înconjoară.
Pe Dealul Vrăbiilor, numeroase case de lemn stau mărturie despre felul cum arăta Moscova pe vremea cînd era mereu pradă flăcărilor. Nu lipsită de farmec şi de podoabe care vorbesc despre simţul artistic al poporului. Pînă şi casele cele mai mici, ceva mai înalte de un stat de om, au ferestrele încadrate de o ramă lucrată cu atîta meşteşug, plină de atîtea înflorituri tra-forate, încît pare o dantelă de lemn. Adeseori, prin dimensiunile şi prin culorile lor, casele acestea par că alcătuiesc un decor de basm ; cînd vor fi stat şi cîte patru luni de-a rîndul pe jumătate îngropate în zăpadă, cu ţurţuri mari la streşini şi ferestre, impresia va fi fost desăvîrşită.
Pe Dealul Vrăbiilor, această faţă a celei mai vechi Moscove stă acum în cumpănă cu o imagine egală ca forţă prin noutatea şi îndrăzneala ei: micile case de
MERIDIANE SOVIETICE
275
lemn văd ridicîndu-se în preajma lor scheletul metalic al Cetătii Universitare. El se duce în sus atît de mult, încît chiar faţă de restul oraşului, împins totuşi spre cer de atîtea clădiri monumentale, pare un pisc ameţitor.
Alături de imaginea unei Moscove din trecut, mereu pradă flăcărilor, acest Elbrus al arhitecturii sovietice înalţă, din oţel şi granit, chipul indestructibil al Moscovei comuniste.
IV
De la zeci de metri sub pămînt, pînă la sute de metri în aer, Moscova formează în zilele noastre, fără îndoială, cel mai grandios şantier din lume. Pretutindeni în cuprinsul acestui oraş se construieşte după concepţia revoluţionară care a adus în primul plan viaţa marilor mase de oameni, trăgîndu-se cu hotărîre liniile viitorului.
In adîncimea Moscovei, enorme cantităţi de pămînt sînt dislocate pentru a mări spaţiul prin care pot circula trenurile subterane ; la suprafaţă, uriaşe cantităţi de material sînt folosite în fiecare zi, dîndu-li-se forma verticală a pereţilor ; volume tot mai mari de aer sînt înlocuite de marmora şi granitul care neîncetat cuceresc înălţimile.
'Oraşul acesta cu şapte milioane de locuitori, cu opt sute de ani de istorie în urma lui, se află în plină, uriaşă transformare. Dintr-o parte în alta, cerul Moscovei este acoperit de o întreagă pădure de macarale. Aşa se văd în porturi pădurile de catarge, de zece ori mai înalte decît corăbiile pe care le poartă peste întinderea mărilor. In Moscova, de la înălţimea acoperişurilor, nici nu s-ar crede că dedesubt există un oraş cu străzi şi case de locuit, deoarece totul pare un imens 18*
GEO BOGZA
rm
şantier, o construcţie nemaipomenită prin dimensiunile ei, căreia abia acum i se pun temeliile.
Aşa se ridică, pe deasupra vechii Moscove, şi chiar a Moscovei mai noi, sovietice, ceea ce atît de grandios va fi în anii ce vin : Moscova viitorului, Moscova comunistă.
Cîteva din clădirile începute au înaintat mult; masa lor se ridică deasupra întregului oraş, formînd într-o parte şi alta a zării uimitoare puncte de reper.
Aşa se zăreşte impunătoarea clădire din piaţa Smo-lensk, ai cărei pereţi de piatră albă se înroşesc în fiecare răsărit şi amurg sub razele soarelui, ca un munte de calcar. Noaptea, sutele de lumini de ia etajele superioare transformă Cetatea Universitară într-o lume aeriană, plutind cu mult deasupra pămîntului.
Locul în care se ridică aceste clădiri îndrăzneţe, ca şi felul în care îşi suprapun propriile volume, a fost meditat îndelung ; şi totul a fost ţinut în seamă ; şi cei opt sute de ani de pînă acum ai Moscovei, cu zidurile roşii ale Kremlinului, şi sutele de ani pe care profilul actual al oraşului le va străbate, ducînd viitorului imaginea pe care şi-au făcut-o despre lume, şi pe care atît de strălucit au realizat-o oamenii sovietici.
*
Pretutindeni pe întinderea Moscovei macaralele gigantice o trag în fiecare zi mai sus. Neuitată rămîne, în mintea celor ce au văzut-o, pădurea aceasta de macarale care, asemeni unei păduri de catarge, îndreaptă Moscova spre anii ce vin.
Sub bătaia solemnă a clopotelor din turnul Spaski, străvechea capitală se pregăteşte să crească de zece ori mai înaltă.
MERIDIANE SOVIETICE
277
Din uzinele Magnitogorskului soseşte nobilul metal care cel mai mult simbolizează voinţa omului de a fi siăpînul naturii : oţelul. Din munţii Urali sosesc mineralele care cel mai mult simbolizează măreţia şi eternitatea : marmora şi granitul.
Drumul lor pînă aici a fost lung, dar macaralele le ridică într-o clipă, aşezîndu-le la o mare înălţime deasupra pămîntului, în prora acestor corăbii îndrăzneţe, menite să străbată depărtările viitorului.
Felul în care aceste macarale depăşesc tot ceea ce le înconjoară, ca şi evidenta lor grandilocvenţă, reaminteşte imaginea lui Maiakovski, aşa cum apare în zeci de fotografii : mai înalt cu un cap decît cei în mijlocul cărora se află ; dar braţul lor orizontal, acela care ridică enormele greutăţi, reaminteste braţul lui Lenin, întocmai cum apare în monumentul de la Leningrad : atît de mare faţă de restul corpului, şi atît de hotărît, încît pare că l-a întins să ridice cu el întreaga lume.
Aşa creşte Moscova sub un cer pe care, într-o imagine de neuitat, braţul marelui geniu al revoluţiei se întîlneşte cu statura marelui ei poet.
V
Dinspre miazănoapte şi dinspre răsărit, din carierele nordului şi din uzinele Uralului, oţelul, mannora şi granitul se îndreaptă spre Moscova, pe marile fluvii ruse.
Fluviile, toţi oamenii ştiu, fac grandoarea geografică a tarilor şi continentelor. Popoarele, grandoarea lor istorică.
Fluviile fac de asemenea măreţia oraşelor. Fără îndoială că una din splendorile civilizaţiei sînt lungile cheiuri de piatră din marile oraşe. Printre clădiri monumentale, apele fluviului se îndreaptă spre mare, urmă-
278
GEO BOGZA
rite de priviri care încep şă viseze la marile depărtări şi neasemuita frumuseţe a lumii.
Pe pămînturile Uniunii Sovietice, fluvii formidabile curg spre miazănoapte : Lena, Obi şi Ienisei. Oceanul îngheţat de Nord primeşte apele lor. Pornită de pe culmile Caucazului, Kura îşi mină apele spre răsărit, pe sub întunecaţii cipri din cîmpia georgiană; pe cînd Ne va şi Dvina curg spre apus, contemplate de pe maluri de alba melancolie a pădurilor de mesteacăn. Spre miazăzi curg marile fluvii epice : Volga, Donul şi Niprul. Cele trei mări de la sud : Caspica, Marea de Azov şi Marea Neagră primesc apele lor ce străbat nemărginitele pămînturi de care cei dintîi sciţi au făcut să vorbească, să se minuneze, iar uneori să se înspăimînte neamurile antichităţii.
De la cataractele Niprului, din acel loc presărat cu mormintele regilor sciţi, de unde îi fusese trimis lui Darius un atît de înfricoşător mesaj, cazacii zaporo-jeni i-au scris sultanului, în acel enorm hohot de rîs din care Repin a făcut o capodoperă a picturii ruse.
în trecut, un rîu cu ape puţine strabătea centrul Moscovei, dînd totuşi caselor de pe malurile lui înfăţişarea şi farmecul unui mic port. Orînduirea socialistă a schimbat acest rîu într-un fluviu puternic, aducînd între ţărmurile lui o parte din Volga, prin vestitul canal care va transforma Moscova în port la cinci mări.
Şi în trecut Volga era o cale de peste două mii de kilometri ; dar cît de anevoie o urcau ambarcaţiunile !
Voinici ca nişte tauri, dar îmbrăcaţi în zdrenţe, cu o căutătură adîncă şi amară, apar burlacii lui Repin, faimoşii burlaci de pe Volga, înhămaţi la corabia pe care o trag la deal. Ei puteau să biruie fluviul pentru că, bărboşi, cu pieptul gol, cu părul zburlit, erau, în adîncu-
MERIDIANE SOVIETICE
279
rile lor, tot atît de puternici ca şi Volga ; iar în capetele lor multe gînduri se vor fi învîrtit, gîndurile care i-au adus apoi în marele torent al revoluţiei. Cu unul dintre aceştia — chiar acela pe care l-a pictat Repin, puternicul bărbos din primul plan, cu umerii pătraţi, al cărui nume era Kanin — Leon Tolstoi fusese prieten, stînd adeseori de vorbă îndelung. Desigur că printre cîte vor fi vorbit ilustrul scriitor şi zdrenţuitul burlac, va fi fost şi că oamenii, oricît de voinici, au altă menire decît să tragă la ham, fie chiar şi corăbii pe Volga.
Din pieptul acestor oameni a răsunat cîntecul adine, plin de o tulburătoare forţă, ce a străbătut pînă în cel mai îndepărtat colţ al lumii : ,,Cîntecul luntraşilor de pe Volga". Vreme îndelungată s-au rostogolit peste valurile bătrînuiui fluviu acordurile grave şi nostalgice ale acestui cîntec, dar atunci cînd poporul care l-a creat, şi care atît de larg îl cîntase în auzul lumii întregi, a învăţat „Internaţionala" şi a cîntat-o din milioane de piepturi, atunci lanţurile au căzut — şi în istoria omenirii a fost scris triumful Marii Revoluţii din Octombrie.
★
Nici un secol nu a trecut de cînd burlacii trăgeau corăbiile la deal; iar astăzi Volga, la o simplă apăsare pe un buton de comandă, începe să urce singură treaptă cu treaptă podişul Rusiei de Mijloc, aducînd pe spinarea ei vapoarele pînă în inima Moscovei. Această minune o înfăptuieşte măreţul canal Moscova-Volga, pe care milioane de tone sosesc în fiecare an, fără ca în lungul lui un singur om să ridice vreodată un singur kilogram. Energia uriaşelor hidrocentrale alimentate de înseşi apele fluviului pune în mişcare pompele cu o putere de neînchipuit : porţile ecluzelor se închid şi se deschid singure în faţa vaselor, iar bătrîna Volgă soseşte
230
GEO BOGZA
la Moscova, dăruind oraşului toată frumuseţea şi măreţia ei.
Acum, un fluviu adevărat străbate vechea capitală rusă, purtîndu-şi apele în lungul cheiurilor de piatră, de pe care clădiri monumentale privesc vapoarele tre^ cînd, albe ca păsările de mare.
VI
Dar pentru ca Moscova să ajungă port la cinci mări, pentru ca orînduirea socialistă să triumfe pe a şasea parte a globului pămîntesc, uriaşele mase ale poporului rus, însufleţite de Marea Revoluţie, s-au pus ele însele în mişcare, devenind năvalnice fluvii de oameni. Acum, aceste fluvii curgînd necontenit dau, ca toate fluviile, sentimentul forţei din adîncuri şi al ţintei îndepărtate spre care se duc. Dintre cei ce au văzut uriaşele fluvii de oameni ce străbat Moscova, cine va uita sentimentul de forţă care urcă din adîncurile lor şi cît de măreaţă apare ţinta spre care se îndreaptă ?
In staţia Marii Revoluţii, în adîncul palat subteran ale cărui statui de bronz evocă luptătorii gloriosului Octombrie, mai mult decît oriunde fluviul de oameni curge cu o forţă şi stăruinţă mereu reînnoite, fiecare clipă aducînd noi tumultuoase valuri. “Triplele scări rulante le poartă în adîncimea pămîntului sau le scot la suprafaţă.
Nici un secol nu a trecut de cînd Repin picta burlacii de pe Volga trăgînd corăbiile la deal. Astăzi, Volga urcă singură, din treaptă în treaptă, dealul care o desparte de Moscova. Sînt nouă mari trepte între Volga şi Moscova, şi fluviul le urcă purtat de un uriaş mecanism.
MERIDIANE SOVIETICE
281
In staţia Marii Revoluţii sînt o sută şaizeci de trepte, iar fluviul de oameni este coborît în adîncime sau scos la suprafaţă de necontenitul mers al scărilor rulante, pe care tot Volga le pune în mişcare prin forţa hidrocentralelor sale.
Burlaci trăgând corăbiile pe Volga ; Volga urcînd singură treptele care o duc la Moscova ; Moscova străbătută de uriaşe fluvii de oameni, acesta este drumul strălucit pe care la lumina Marii Revoluţii Socialiste, popoarele sovietice l-au parcurs sub privirile uimite ale lumii.
VII
Intr-un singur loc, fluviile de oameni care străbat Moscova îşi potolesc tumultul, iar foita lor pare aceea, stăpânită, din adâncuri. l>e dincolo de marginile Pieţii Roşii, uriaşul şuvoi îşi domoleşte mersul şi, încet de tot, trans [ormîndu-şi năvalnica putere Intr-o solemnă sfiiciune, vine să se încline în faţa aceluia care a fost marele geniu ai revoluţiei.
In Piaţa Roşie domneşte o linişte imensă şi gravă, o încremenire măreaţă şi funerară, oa şi cum aceasta ar fi însăşi clipa, perpetuată veşnic, în care omenirea zguduită a aflat că marele Lenin nu mai este. In această linişte ce pare un enorm bloc de ceară, în care se întipăreşte emoţia de pe mii de feţe, nesfîrşitul şir de oameni se apropie de mauzoleu.
Solemn şi sobru, vorbind inimii şi conştiinţei, impunătorul lăcaş în care Lenin îşi doarme somnul de veci se înalţă lîngă zidurile Kremlinului, ca un altar cu mari trepte de granit. Oricine ar vedea nesecatul torent de oameni ce se apropie tăcuţi de porţile lui, şi din orice parte a lumii ar veni, cutremurat şi-ar da seama că acolo e locul de odihnă al unui titan.
282
GEO BOGZA
în sicriul de sticlă, Vladimir Ilici Lenin îşi odihneşte fruntea lîngă drapelul Comunei din Paris. Copleşiţi de o emoţie fără seamăn, de un profund sentiment de veneraţie, cei ce au pătruns în mauzoleu privesc drapelul' de care s-au legat cele mai înalte aspiraţii ale omenirii muncitoare şi fruntea genialului revoluţionar care le-a dus la izbîndă. De dincolo de moarte, Lenin pare că gîndeşte încă. Spre fruntea-i palidă privirile rămîn atintite tot timpul, ca spre busola uriaşei corăbii pe care geniul lui o orientează,
★
Afară, în lumina zilei, peste capetele încă multă vreme plecate ale celor ce au trecut prin faţa lui Lenin, turnul Spaski bate orele. în liniştea înaltă şi plină de o imensă aşteptare din Piaţa Roşie, clopotele istoricului turn vestesc, cu solemnitatea lor obişnuită, că lumea e mai aproape cu o oră de tinta spre care Lenin a îndreptat-o ; în timp ce, sub nesfîrşita peregrinare a norilor, steaua roşie din vîrful lui încet se roteşte spre cele patru puncte cardinale.
VOCEA LUI MAIAKOVSKI /
./A clîneă şi caldă şi plină de clocot, părînd că vine de departe şi că se duce spre .o ţintă pe care abia o puteam întrezări, era vocea lui Maiakovski în după-amiaza de vară în care am auzit-o, fiind acelei zile emoţie culminantă şi de neuitat.
In ultima-i locuinţă din Moscova, transformată în muzeu prin grija Nadeidei Constantinovna Krupskaia, am ascultat vocea marelui poet înregistrată pe discuri şi am privit atîtea lucruri legate de viaţa lui, începînd cu aparatul telefonic fixat în perete, de la care oricine îl putuse auzi vorbind pînă în acea tragică zi de 14 aprilie.
Acolo am privit, devenite obiecte de muzeu, paharele groase de cristal din care oferea prietenilor vin şi culorile de o uimitoare varietate, intensitate şi limpezime, ale covorului pe care şi l-a adus din Mexic. Fără îndoială că Maiakovski l-a iubit mult.
în vestibul stau agăţate în cuier pălăria largă şi bastonul gros, făcîndu-ne parcă să simţim, în odăile alăturate, prezenţa acelui trup uriaş pe care îşi purta capul superb.
Masca mortuară a poetului este cu totul neobişnuită prin tinereţea pe care o exprimă, prin liniile largi şi
284
GEO BOGZA
voluntare, încît pare mai degrabă opera unui sculptor după chipul unui om viu.
O fotografie din 1920 îl înfăţişează pe Eunacearski, plecînd de la Comisariatul Poporului pentru Cultură într-o birjă veche în care abia a încăput, în vreme ce Maiakovski rămas pe treptele clădirii priveşte drept înainte pe deasupra trăsurii — poate spre bulevardele de azi ale Moscovei, poate spre întreg viitorul popoarelor sovietice. E atît de înalt şi de drept, şi priveşte atît de departe, încît nu se deosebeşte cu nimic de statuia ce avea să i se ridice mai tîrziu.
Adevărul e că luat de tumultul Marii Revoluţii, pe care ca nimeni altul a ştiut să-l exprime şi cu care s-a contopit, Vladimir Maiakovski de pe cînd era încă în viaţă devenise propriul său monument. Asemeni acelui cal năzdrăvan din basme, care după ce mănîncă o tava de jeratic poate să zboare spre orice înălţimi, poetul rus hrănit cu văpaia măreţului Octombrie a spart vechile tipare ale poeziei, invadînd Parnasul cu un gigantic val liric.
Astfel, în vecinătatea marilor cîntăreţi ai lumii, stăruind în cultura popoarelor asemeni unor piscuri veşnice, sub privirile noastre se ridică un nou poet, nemuritor cîntăreţ al unui mare popor şi al unei grandioase ere. Tot ceea ce în opera lui Vladimir Maiakovski e nou, clocotitor şi îndrăzneţ, e însăşi noutatea, clocotul şi îndrăzneala Marii Revoluţii, care a făcut să ţâşnească torentul de foc al versurilor sale. Biruitoare, această revoluţie dă celui ce a cîntat-o plin» de convingere* de patos şi de geniu, proporţiile propriei ei gloriL
Unul din cele mai strălucite palate subpămîntene ale Moscovei e staţia Maiakovski — marmoră, argint şi soare de iulie — neasemuită temelie statuii care, în piaţa de deasupra, îşi va ridica fruntea spre cer. Astfel glorifică popoarele sovietice, din adîncimea pămîntului
MERIDIANE SOVIETICE
285
pînă sub rouă stelelor, pe cel ce cu atîta înflăcărare le-a cîntat lupta şi biruinţa.
Ca pe deasupra unor dune de nisip fierbinte, îndrep-tîndu-se cu stăruinţă spre oaza din zare, venea vocea lui, parcă din adîncurile vremii, îndemnînd şi iar îndemnând mulţimile sovietice să meargă mai departe, să nu şovăie nici o clipă pe drumul deschis de marele Lenin. E. în vocea aceasta, puternică şi caldă ca un fluviu de stepă, o convingere enormă de profet care, la o răspîntie a vremii, se ridică şi strigă în auzul a milioane de oameni în ce parte să-şi îndrepte paşii. Mai măreţ, mai copleşitor apare Vladimir Maiakovski celor ce-i aud glasul cu care, plin de flacăra geniului său, a rostit poemele închinate Marii Revoluţii.
^ Cu cît vor trece anii, ce adîncă va fi emoţia generaţiilor ascultînd vocea marelui poet, în care vor recunoaşte chemarea nemuritoarei epoci leniniste. /
NOPŢI ALBE ÎN LENINGRAD.
lunecam pe cheiuri de piatră în lungul unui fluviu
măreţ.
De pe un mal şi de pe altul se oglindeau în apele lui clădiri superbe. într-0 uriaşă horă geometrică rămîneau în urmă volume şi suprafeţe ce se arătau a fi fost îndelung gîndite ; palate vaste, edificii solemne, întreaga splendoare a unui oraş ieşit dintr-un vis îndrăzneţ şi o nemaipomenită sete de grandoare.
Catedrale se ridicau spre cer, de o monumentalitate zdrobitoare. în marile pieţe ale oraşului, lei de piatra făceau de veghe ; iar de deasupra arcurilor de triumf, cai de bronz păreau că păşesc în aer, proiectînd pe lenta migraţiune a norilor imagini suprem spectaculoase.
Parcuri se deschideau pretutindeni, de o adîncime şi somptuozitate de necrezut. Ajunşi înăuntrul lor prin porţi monumentale, ne pierdeam sub coroana unor arbori seculari, sau parcurgeam alei geometrice, trecînd î î revistă generaţii întregi de statui, nuduri de femei şi bărbaţi, oferind un emoţionant spectacol al frumuseţii omeneşti.
MERIDIANE SOVIETICE
287
De pe două din cele mai vestite edificii ale oraşului, cîte o săgeată de aur ţîşnea în aer, cu o îndrăzneală şi o eleganţă unică, străpungînd cu vîrful lor ascuţit fiecare clipă din larga trecere a vremii, pentru a o fixa) în eternitate şi grandoare.
Totul era uimitor în acest oraş, în această rafinată şi supremă pecete pe care geniul uman a pus-o în mijlocul naturii.
Pe malurile fluviului se înălţau coloane rostrale, pe deasupra cărora alunecau încet corăbiile mai mari ale norilor. Pe apele lui pluteau vase albe, ale căror maşini băteau ca nişte inimi puternice. Şi mai puternic fcătea inima noastră, ori de cîte ori zăream catargele unei vestite corăbii, scăldată în gloria ei ca într-o lumină de aur.
Pe poduri largi de piatră treceam de pe un mal pe altul, schimbînd perspectivele, adunînd — âtît de multe, încît păreau un pumn de pietre preţioase a căror valoare ne copleşea — punctele din care ne dădeam seama de toată splendoarea în mijlocul căreia ne aflam.
De la un timp, un fluviu se născu înăuntrul nostru, în lungul căruia de asemeni alunecam : sentimentul că străbăteam unul din cele mai superbe oraşe ale lumii.
înconjurat de dantela atîtor palate, -întemeietorul lui se arăta privirilor noastre mai mult decît oricînd uimite. Pe malul fluviului, vestitul călăreţ de aramă îşi îndemna cu un gest larg calul care, deasupra unor valuri de piatră, cu amîndouă picioarele din faţă ridicate în aer, părea gata să zboare.
Cal şi călăreţ aveau faţa întoarsă spre miazănoapte, de unde seară de seară se revărsa asupra lumii o extraordinară lumină.
Eram, în preajma solstiţiului de vară, pe malurile N°vei, în atît de vestitul oraş întemeiat de Petru cel Mare.
288
GEO BOGZA
*
în acele zile de iunie, marele oraş de pe malurile Nevei nu cunoştea întunericul, ci nopţile lui erau, cum se numesc acolo cu un termen care le exprimă toată copleşitoarea şi indescriptibila vrajă, Nopţi Albe.
II
Ce neuitată rămîne călătoria spre Leningrad, în timpul solstiţiului de vară 1
E miezul nopţii şi mergem spre miazănoapte, dar parcă am merge spre răsărit în ceasul cînd începe să se crape de ziuă. Fenomenul acesta ne surprinde, ca un paradox cosmic. Cu cîtă uimire privim acele mişte* rioase zori, ce-şi revarsă asupra noastră lumina din-tr-o atît de neaşteptată parte a lumii.
Trăiţi pe cea de a patruzeci şi cincea paralelă, sub un soare şi sub o lună ce-şi trimit razele dinspre miazăzi, pentru noi miazănoaptea a însemnat punctul de maximă întunecime a lumii. Prin ţinuturile Dunării, cine şi-a întors vreodată privirile spre miazănoapte, atras de vreun farmec al firii ? Doar nemişcarea stelei polare a făcut-o cunoscută unei lumi unde — oameni şi case — privesc tot timpul spre miazăzi.
în trenul care ne poartă spre Leningrad sub lumina celei dintîi nopţi albe, cît de suavă ni se arată miazănoaptea ! Trecem prin păduri de mesteacăn, de-o neînchipuită gingăşie, abia schiţate filigrame de argint. Aproape ca într-un vis străbatem aceste imense imperii lirice ale pămîntului rusesc. Ceţuri subţiri şi uşoare rătăcesc prin frunzişul lor, creînd tablouri pline de o a lincă melancolie. Auzim, izvorînd parcă de pe întinsul acestor nemărginiri, toată muzica lui Ceaikovski.
MERIDIANE SOVIETICE
289
Trecem peste lacuri fermecate, cu apa neclintită şi somnoroasă, ea nişte aburinde oglinzi, în mercurul cărora păduri întregi de nuferi visează.
Aşa ne apropiem de Leningrad, de marea poezie a nordului Pretutindeni în urma noastră e încă noapte ; spre miazăzi e întuneric ; spre răsărit e întuneric; şi întuneric e spre apus. Ci numai spre miazănoaptea spre care mergem, atît de neobişnuit, atrt de tulburător se luminează de ziuă.
*
în timpul solstiţiului de vară, pe străzile şi în parcurile Leningradului întunericul nu coboară niciodată E un spectacol obişnuit să vezi la miezul nopţii oameni fă-cînd baie în apele Nevei* în acest timp lumina zilei s-a estompat abia, ca şi cum nu s-ar fi scurs douăsprezece ore de cînd soarele a trecut ia Zenit, ca şi cum nu ne-am alia în plină domnie a nopţii.
Pe un ostrov al Nevei, într-unul din acele superbe parcuri ale oraşului, străbatem o lungă alee, sub arbori neînchipuit de bătrîni. Frunzele lor vor fi foşnit şi în auzul lui Petru cel Mare, plin încă de vuietul bătăliei, cînd — după ce cucerise cetatea Noteburguiui de la suedezi, după ce sfărîmase totuşi, bucurîndu-şi prietenii şi uimind lumea, acea nucă de piatră despre care se spunea că nu poate fi spartă — va fi pus piciorul în această insulă pustie pe atunci. Doi dintre mulţii lei de piatră ce străjuiesc oraşul, regi ai pădurilor tropicale exilaţi în preajma cercului polar, mărturie a setei de grandoare a celor ce au construit Pe-trogradul — atotputernici ţari şi semiramide ale nordului — ajung pînă la capătul de apus al insulei, aproape de estuarul Nevei, făcînd de veghe peste domoala rostogolire a apelor.
în acest atît de neobişnuit miez de noapte, natura nordului îşi arată calmul şi măreţia» între orizonturi
19 — Pagini contemporane
290
GEO BOGZA
fraste, peste pămînturi şi ape pluteşte lumina alburie a nopţilor ’albe. E o oră enormă şi diafană, cînd nimic nu tulbură adînea pace a fluviului şi a pădurilor. Ca un plămîn puternic, miazănoaptea îşi ţine respiraţia.
La marginea de sud a cerului, discul rotund al lunii pline răsare, trece peste pămînturi şi ape, şi se pregăteşte să apună în indiferenţa -totală a firii. Ci toată lumina şi tot farmecul lumii vin dinspre miazănoapte. Acolo e fantastica zi de şase luni.
Acolo, razele nestinse ale soarelui transformau calota ide gheaţă a pămîntului într-un diamant cu miriade do feţe, spre a cărui extraordinară strălucire sărea în două picioare calul lui Petru cel Mare. Acolo era un munte !de jeratic rece, un nemistuit incendiu de zăpezi, prin mijlocul cărora urşi albi ţîşneau ca nişte flăcări mai orbitoare încă. Pămînturile şi apele de la miazăzi erau acoperite dc întunericul nopţii ; Volga şi Niprul, Cri-meia şi Caucazul, nemărginita stepă şi ţărmurile Mării Negre dormeau ; dar aici, giganticul diamant arctic ţinea sub strălucirea lui toată suflarea Nordului. Golful Finic şi Neva, pădurile cercului polar şi apele marelui lac Ladoga erau treze sub nemaipomenita vîlvătaie a Polului Nord. Pînă pe feţele noastre, cu atîta uimire întoarse spre miazănoapte, păreau că joacă reflexele marelui incendiu polar.
La lumina lui va fi scris Lenin, în neuitata vară a anului 1917, în acel dramatic şi hotărîtor interludiu dintre aprilie şi octombrie, scrisorile care aveau să hotărască soarta revoluţiei.
III
Sub farmecul nopţilor albe, ce neuitată rămîne fiece clipa petrecută în marele oraş de pe malurile Nevei ! Pe apele fluviului, între două şiruri de palate, sînt
MERIDIANE SOVIETICE
291
ancorate corăbii. Parcă aici mai mult decît oriunde, catargele lor se leagănă încărcate de fiorul nemărginirii. înşiraţi în lungul cheiurilor de piatră, copiii -Leningradului — volubilii, fermecătorii, neuitaţii copii; ai Leningradului — prind peşte cu undiţa în lumina de amurg de la miezul nopţii. De pe puntea vapoa* rclor, matrozi şi căpitani îi privesc cu o caldă îngă-> duinţă, amintindu-şi poate îndepărtata lor copilărie.-Iar de dincolo de pe apele Nevei, de la picioarele coloanei rostrale, îi veghează un uriaş Neptun de piatră.;
La ora unu noaptea, podurile de peste fluviu se deschid, despicîndu-se şi ridicîndu-se în aer în mai puţin de un minut, pentru a lăsa drum liber vapoarelor ce pornesc spre Baltica. Din partea aceea vine mirosul mării.
în acele zile de iunie, primăvara izbucnise la Le* ningrad cu o necrezută impetuozitate. Pe cîmpiile din jurul oraşului, smălţuite de petele albe şi roşii ale turmelor de vite, iarba creştea pînă la genunchi. în vreme ce spre miazăzi începea să se simtă arşiţa soa-f relui, aici totul era de un verde proaspăt şi crud.
/ Generoasă şi plină de pasiune ne apărea vegetaţia Nordului! Aşadar, spre locurile acestea se îndreaptă păsările călătoare pentru a se bucura de neîngrădita izbucnire a primăverii. Ivindu-se mai tîrziu, avînd mai puţin de trăit, iarba şi florile năvăleau din pămînt cu o adevărată frenezie. Domoala trecere a norilor dădea la iveală, cînd pe o colină, cînd pe alta, într-uri imens joc de umbre şi lumini, vaste pajişti paradiziace.
După ce pe pămînturile de la miazăzi îşi stinsese de mult mireasma, trăind şi murind aproape cu două luni în urmă, la Leningrad liliacul înflorise. Din fastuoasele parcuri ale oraşului mirosul lui năvălea pe străzi, învăluind oamenii, caii de bronz şi leii de piatră. 19*	:
GEO BOGZA

Pretutindeni, în acele zile de iunie, în marele oraş al miazănoptii plutea mireasma liliacului înflorit.
Doar pe malurile Nevei mirosea a mare. Puternic, tulburător şi încărcat de vaste promisiuni era acolo mirosul mării 1 Cînd vii dinspre miazăzi, în locul aceia nu e încă marea, dar pai'că e mai mult decît atît : presimţirea ei. Vastă, nemărginită, copleşitoare presimţire 1 Toate cîte sînt între cer şi pămînt, aerul, lumina, copacii, mersul măreţ al fluviului, par să anunţe apropierea mării. Mai mult decît pe înseşi ţărmurile ei, se vesteşte acolo imensă şi plină de uriaşe promisiuni. Aşa o va fi simţit şi Petru cel Mare cînd pe aceste maluri, pustii pe atunci, s-a hotărît să întemeieze capitala stăruitorului său vis nautic.
*
Lîngă respiraţia largă a mării, sub lumina nopţilor albe, străbatem splendoarea marelui port al miazănoptii, opriţi adeseori locului de strălucirea clădirilor lui Rossi, sau de avîntul statuilor lui Falconet.
De necrezut părea că, numai cu cîţiva ani în urmă, oraşul acesta trecuse printr-un atît de greu asediu. Fiecare monument, fiecare operă de artă se afla la locul său, făcîndu-ne să ne gîndim tot timpul la eroismul sublim cu care poporul Leningradului a apărat leagănul revoluţiei — şi glorioasa lui libertate şi uriaşul lui tezaur artistic.
Perpendiculară pe Neva, tăindu-i braţele cu poduri de piatră, Perspectiva Nevski se duce sub privirile noastre, scăldată în gloria a două sute de ani de istorie şi literatură. Cine, dintre cititorii marilor scriitori ruşi, nu ştie cum răsună paşii trecătorilor în lungul atît de vestitului bulevard ?
Pe una din laturile lui se înalţă, solemnă şi monumentală, catedrala Maica Domnului din Cazan. In altă
MERIDIANE SOVIETICE
293
parte a oraşului, catedrala Sfîntuîui Isac ne zdrobeşte aproape cu giganticele ei coloane de granit.
Dar ceea* ce dă Leningradului un profil de neuitat, reamintindu-ne de fiecare dată că nu putem fi în nici un alt oraş al lumii, sînt săgeţile de aur de pe clădirea Amiralităţii şi de pe catedrala Petropavîovsk, ce cu atîta îndrăzneală şi eleganţă străpung cerul.
Sub acel cer pe care nori mari şi albi alunecau spre apus cu o maiestoasă încetineală — de parcă ar fi fost corăbiile visate de Petru cel Mare pornind din locul acesta spre toate mările lumii — am văzut ridicîndu-se clădirile vestite ale măreţului port şi însăşi statuia de aramă a gloriosului său întemeietor, cu picioarele calului ridicate în aer, plină de atîta avînt, incit de la Puşkin şi pînă azi nu puţini vor fi fost cei cărora li se va fi părut că îl văd pornind, cu tropot mare, pe străzile oraşului care poartă marca voinţei şi personalităţii lui excepţionale.
Dar calul lui Petru cel Mare nu era singurul care ţîşnea în aer pe malurile Nevei. Pe unul din podurile ei, patru grupuri statuare înfăţişau un om şi un cal, cu tot ceea ce poate fi măreţ în mişcările acestor două nobile şi îndrăzneţe fiinţe. Calul se ridica în aer, cît era de înalt, iar omul, în faţa lui, căutînd să-l strunească, era tot atît de superb, avea un trup tot atît de plin de avînt.
Cu acest duo plastic, armonios şi însufleţit pînă la ultima limită a materiei, era în contrast flagrant trupul tolănit al unui sfinx.
Sub lumina nopţilor albe, corăbii şi statui dădeau Leningradului un profil de neuitat, acea rafinată splendoare care-1 deosebeşte de toate oraşele lumii. Parcurile lui mai ales, cu acea lume de bărbaţi şi femei de marmoră, încărcau fiece clipă cu conţinutul unei întregi civilizaţii. Filtrîndu-se prin frunzişul atîtor păduri
2£4
GEO BOGZA
rde mesteacăn, trecînd peste oglinda atîtor lacuri care-liene, lumina marelui incendiu polar ajungea dulce şi blinda peste statuile din parcurile Leningradului. Dar niciuna din ele nu putea transmite un atît de pur fior al artei, un atît de vibrant mesaj al sublimului, cum transmitea în serile cînd apărea pe scenă, marea, neuitata Ulanova. în acele seri, la tulburătoarea lumină a nopţilor albe, pe faţa celor ce o văzuseră dansînd putea fi surprinsă adînca emoţie care îi zguduise.
*
într-una din acele nopţi, în anele Nevei a tremurat lumina unei stele. Atunci, am ridicat ochii şi am văzut cerul. Cît era de gol I Şi, în aceeaşi clipă, am simţit sub picioarele noastre pămîntul, ca o corabie cu catarge enorme.
Acel cer lipsit de puzderia de stele a nopţilor de vară, acel firmament deposedat de podoaba marilor constelaţii — imagine a universului moştenită de la o lungă serie de strămoşi — iată ceea ce ne-a uimit cel mai mult, imounînd brusc conştiinţei noastre proporţiile fenomenului la care eram martori.
Pe cea de a patruzeci şi cincia paralelă, nimic nu ne semnalase cu această intensitate momentul solstiţiului, încît, smulşi din obişnuinţă, să ne dăm seama că pămîntul a ajuns la o răscruce a cerului şi că îşi schimbă drumul. Dar acum, tot ceea ce era uimitor, tot ceea ce era neobişnuit în acel cer în care nu mai ardeau focurile lui eterne — violent uimitor, enorm neobişnuit — ne obliga să luăm act de covîrşitorul fenomen cosmic. Nici o stea nu se zărea deasupra capetelor noastre, dar tocmai acest firmament lipsit de constelaţii ne obliga să încercăm fiorul necunoscut de a ne afla pe un corp ceresc, plutind în spaţiu. Totul
MERIDIANE SOVIETICE
295
avea atîta forţă, încît, în fulgerarea unei clipe, parcă am auzit pămîntul trosnind în virajul solstiţiului.
In acest loc în care cu atîta pasiune au fost visate corăbii, simţeam pămîntul schimbîndu-şi pînzele imense, pentru a face volta care îndreaptă milioanele de oameni de pe bordul lui spre belşugul de roade al toamnei.
La fel îl va fi simţit Lenin în hotărîtoarea vară cînd, cu aceeaşi forţă cu care pămîntul se întoarce în spaţiu, se pregătea să întoarcă el însuşi drumul omenirii spre ţinta pe care popoarele o visaseră îndelung.
IY
în acele zile de iunie, am stat faţă în faţă cu catargele şi tunurile „Aurorei", iar emoţia din inima noastră era mai înaltă şi mai ascuţită decît săgeata de aur de pe catedrala Petropavlovsk.
Ceea ce vîrful săgeţii fixa în acea clipă era sentimentul că am urcat la izvoarele Marii Revoluţii. Ne aflam acolo, faţă în faţă cu însuşi simbolul măreţelor zile din Octombrie. Pe apele largi şl parcă aurite ale Nevei, „Aurora" se legăna sub privirile noastre, încărcată de toată gloria anului 1917. Te salutăm, corabie vestită între toate corăbiile lumii 1 Te salutăm, navă legendară de pe ale cărei catarge, într-un ceas de deznădejde a omenirii, marinarii tăi atît de puternic şi de adevărat au putut să strige: „Pămînt! Pămînt I" Era noul continent pe care Lenin îl descoperea, noua lume pe care, cu im ecou atît de larg în
296
GEO BOGZA
mrmiile a milioane de oameni, o vestea glasul tunuri lor tale.
Sînt în istoria lumii atîtea corăbii legendare — trireme, oara vele, fregate — care purtîndu-şi marinarii pe întinsul unor mări necunoscute, s-au acoperit de o glorie nepieritoare. Sînt în istoria lumii navigatori vestiţi, care, urmîndu-şi visul pe uriaşa întindere a oceanelor, au descoperit insule, arhipelaguri, continente, pe care le-au dăruit omenirii însetate de orizonturi noi.
Nici o glorie n-ar putea fi mai pură — zbor al albelor păsări de mare — decît gloria acestor corăbii care, atît de generos au îmbogăţit harta lumii şi istoria cutezanţei omeneşti. Secole întregi le datorează tot ceea ce în durata lor e nobil şi măreţ.
De la eroul Odiseei şi pînă la ultimii mari navigatori, profilul corăbiilor s-a încărcat de tot ceea ce în firea omului e temeritate şi avînt. Plutind mereu între orizonturi nemărginite, scriindu-şi cu vîrful catargelor mersul sub stele, mai mult decît orice altă imagine, corăbiile adresează mintii omeneşti mesajul speranţei, al îndrăznelii şi libertăţii.
Oriunde se iveşte profilul unei corăbii, visele devin mai adinei şi mai fecunde. Vestita nemişcare a stelei polare, miazăzi şi miazănoapte, răsărit şi apus, sînt cele dintîi trepte din marea cunoaştere a lumii, pe care corăbiile le-au adus omenirii.
Depozitare ale marelui vis în care s-au legănat popoarele, corăbiile sînt imagini supreme, simboluri vibrante şi fierbinţi ale nobilei năzuinţe omeneşti spre 7.ari mai largi şi lumi mai bune.
Dacă din paginile uitate ale istoriei, ca un răspuns fastuos la visul lui Petru cel Mare, ar fi ieşit la iveală
MERIDIANE SOVIETICE
297
toate corăbiile vestite ale lumii şi ar fi urcat pe apele Nevei, cu nimic nemaipomenita lor escadra n-ar fi scăzut din emoţia cu care priveam catargele şi tunurile „Aurorei". * Eram acolo în faţa legendarei corăbii a secolului nostru, în fata glorioasei nave de care se leagă amintirea unuia din cele mai copleşitoare acte din istoria omenirii.
De pe aceste catarge a fost zărit pămîntul pe care acum trăiesc sute de milioane de oameni ! Aceste tunuri au vestit lumii începutul unei noi ere în istoria ei ! Simbol vibrant al Marii Revoluţii, numele „Aurorei" a făcut de mult înconjurul lumii, plutind pe mări şi pe oceane, pentru a duce tuturor popoarelor profilul cutezanţei şi al libertăţii.
O corabie cu atîtea pînze, îndrăzneaţă şi legendară, nu va fi visat nici întemeietorul marelui port în care ea îşi adăposteşte catargele şi gloria.
V
într-una din sălile Palatului de Iarnă îl vedem pe întemeietorul Petrogradului, aşa cum arăta atunci cînd actele şi făptura lui uimeau toată Europa. Era uriaş ! Reprodus în ceară, capul lui cu mustăţile zburlite, cu acel aer straniu de huhurez, a fost aşezat pe un trup care, umplînd un rînd de haine ce i-au aparţinut, pare nemăsurat de lung.
Totul în jurul acestui împărat de doi metri şi patru centimetri stă mărturie despre extraordinara-i personalitate, despre vitalitatea-i explozivă, despre spiritul lui larg care s-a pasionat de toate manifestările vieţii, dar mai cu. deosebire de două : de acelea care aveau un conţinut concret şi de acelea care însemnau un pas înainte în evoluţia societăţii omeneşti.
ii, trăgînd cu rindeaua, bătînd cu ciocanul nd cu catran, îmbrăcat într-o cămaşă aspi ri cu picioarele goale. Pînză pentru corăl tot cu mîinile lui ; şi o vedem, îngălbenit printre atîtea gobelinuri care acoperă p< iui. Vedem de asemeni costumul de ma z cu care călătorea pe mare ţinînd singur c
MERIDIANE SOVIETICE
299
(dinţate, maşinării ingenioase şi complexe, vorbesc (despre pasiunea lui Petru cel Mare pentru mecanică.
*
Dar cea mai interesantă mărturie despre acest om neobişnuit poate fi văzută la Moscova, în muzeul istoric al Kremlinului. Sînt în acel muzeu nenumărate obiecte care vorbesc despre bogăţia, atotputernicia sau extravaganţa ţarilor. Tronul pe care Boris Godunov l-a primit din partea lui Abaz I, şahul Persiei, e încrustat cu rubine şi peruzele. Alături de şaua bătută cu briliante pe care Ecaterina a Il-a a primit-o de la Abdul-Hamid, se află patru potcoave de argint, ca şi un veşmînt pentru cal : o stofă scumpă presărată cu smaralde şi corali. Un ceas monumental construit de meşteri moscoviţi măsura trecerea timpului într-un fel care întrece fantezia celor „O mie şi una de nopţi" : din ciocul unui vultur, o perlă cădea la fiecare cinci secunde. Intr-o vitrină poate fi văzut un covor alcătuit din piei de papagal. în alte vitrine : puşti, săbii, pistoale, ceasornice, hermine, catifele, brocarturi ţesute, bătute, ferecate cu aur şi pumni întregi de pietre preţioase.
Dar ţarii par să fi fost nişte oameni săraci, pe lingă foştii mitropoliţi ai Rusiei. Odăjdiile lor sînt încărcate cu cîte treizeci de kilograme de aur, de briliante şi rubine, şi au cusute pe ele cîte o sută douăzeci de mii de perle.
In această mineralogie fastuoasă şi exorbitantă, două obiecte sînt de aramă : globul pămîntesc făcut după schiţa lui Lomonosov şi teaca săbiei lui Petru cel Mare de pe vremea cînd avea cincisprezece ani. Pe teaca acelei săbii, drept orice ornament, tînărul ţar a prins un compas. E un compas simplu, de şcolar, şi totul ar
spirne câ a avut gemui uneneior. istoria tuu Iul unor regi care în orele libere şi-au săpat sau au construit un scaun de lemn pe care i discret, L-au dăruit camenstilor. Petru cel st unul dintre aceştia. El a bătut cu ciocan zit în toată Europa. Pentru el, uneltele au ] ceea ce sînt în esenţa lor : pîrghii de cei imn^rfanfQ îr» rfpvprrirea societăţii omeneşti.
MERIDIANE SOVIETICE
£01
taie cu fierăstrăul, trage cu rindeaua, cu pasiune şi sîr-guinţă de meşter adevărat, găsind în mînuirea acestor unelte unul din scopurile supreme ale vieţii.
Lungul travaliu care transformase maimuţa în om, sălbaticul în barbar şi barbarul în fiinţă civilizată, proces obscur şi nebăgat în seamă de istorici şi filozofi, s-a pomenit — la anul 1700 — luminat ca de o extraordinară torţă de personalitatea uimitoare a unui împărat, în ale cărui fapte făcea erupţie forţa din adîncuri a poporului.
Dar abia în zilele noastre, Revoluţia din Octombrie, punînd ciocanul pe stema unei ţări ce se întinde de la Baltica la Pacific, a dat acestei unelte, pe care cei ignoraţi şi dispreţuiţi o mînuiseră timp de milenii, prestigiul celui mai puternic sceptru.
VI
Din acest loc în care Petru cel Mare şi-a împlinit vastul lui vis nautic, o corabie a pornit în zilele noastre, mult mai înaltă şi mai puternica decît oricare alta, plutind pe mări şi pe oceane spre inima a milioane de oameni. In acest loc, un alt vis s-a împlinit, mult mai vast şi îndelung visat de toate popoarele lumii.
In acele zile de iunie, sub lumina nopţilor albe, privirile noastre s-au încărcat de gloria neasemuitului port din care şi-a ridicat ancora corabia Marii Revoluţii.
La Polul Nord, nici un semn nu arată punctul în iurul căruia pămîntul se învîrteşte ; dar la Leningrad, monumentul lui Vladimir Ilici se ridică în piaţa Gării Finlanda, acolo unde întîia oară a vorbit muncitorilor veniţi să-l întîmpine, acolo unde .braţul lui s-a întins cu o nemaipomenită energie, pentru a întoarce marea pagină din istoria vremii noastre.
302
GEO BOGZA
Sînt în Leningrad nenumărate monumente şi statui. Gura, nările, coama şi picioarele calului cu care Petru cel Mare ţîşneşte spre Neva, ca şi sabia de la şoldul călăreţului sînt o succesiune de linii ce dau impresia unui uragan. Aceea care a ridicat acest monument tumultos, punînd să se scrie, nu fără orgoliu, pe valurile lui de piatră: Petro Primo—Catharina Secunda, are o cu totul altfel de statuie. Niciuna din liniile ei nu tîşneşte înainte, ci caută să se înalţe cît mai mult, într-o imagine zdrobitoare a suveranităţii absolute. Incepînd cu grupul sfetnicilor, întreaga lume pare că stă la picioarele Ecaterinei a Il-a, care, undeva foarte sus, îşi oferă umerii albelor hlamide ale norilor.
Eroul monumentului din piaţa Gării Finlanda nici nu tîşneşte înainte, nici nu se înalţă spre cer, ci foarte de jos, de lîngă oameni, întinde braţul spre ei. Dar e atîta clocot interior, atîta convingere şi patos revoluţionar în gestul lui, încît pare că vrea să-i ridice dintr-o dată, pe toţi cei ce-1 înconjoară, pe noua treaptă a istoriei pe care o făureşte.
Capul lui Vladimir Ilici n-are nici coroană, nici coif, dar oricine vede acea frunte enorma, boltindu-se sub cerul Leningradului, numaidecît îşi dă seama ca acolo e izvorul nemaipomenitei energii care a dus la izbîndă cea mai mare revoluţie din istoria lumii.
S-au strîns pe malurile Ne vei, în două sute de ani, comori de artă sau comori pur şi simplu, de o valoare de neînchipuit. Pereţii Palatului de Iarnă dispar aproape sub suprafaţa unor gobelinuri care, totalizată, ar putea fi socotită ,în kilometri pătraţi. Sînt săli în oare pot fi văzute steagurile luate suedezilor de Petru cel Mare, ca şi costumul verde pe care l-a purtat la Poltava. în muzeul Ermitaj, sălile Ţiţian, Rubens şi Rembrandt cur
MERIDIANE SOVIETICE
303
prind dramatice coborîri de pe cruce şi patetice întoarceri ale fiului risipitor, strîngîndu-se îngenuncheat şi zdrenţuit în trupul părintelui său care, gîrbov, îl pipăie cu mîini scorojite şi tremurătoare.
In cîteva încăperi subterane luceşte tezaurul fabulos al muzeului. Alături de cupele mari cît nişte căldări din care au băut căpeteniile scite, rămîne în memorie lujerul graţios al unui crin făcut în întregime din perle §i briliante. Sînt şi corăbii : smaralde enorme cărora li s-au pus catarge de aur.
Descoperiţi la Feodosia, o pereche de cercei de origine greacă sînt uluitori : privite cu lupa, cele patru grăunte de aur ce-i ornamentează se dovedesc a fi patru cai văzuţi din faţă, cărora nimic nu le lipseşte : nici linia genunchiului îndoit, nici copita ridicată în aer, nici gîtul încordat şi fruntea semeaţă, pe cînd în urma lor se zăreşte carul pe care îl trag şi omul care îi mînă. Totul, cît patru boabe de grîu.
Părăsind, puţin ameţiţi, acest carusel de microcosm, întîlnim afară imensa boltă de azur a Leningradului. Săgeata de aur a Petropavlovskului străpunge cu vîrful ei ascuţit această clipă înaltă şi plină de lumină. De milioane de ori mai mari decît semenii lor de la Feo-dosia, cai de bronz cu genunchiul la fel îndoit şi cu fruntea semeaţă trag, peste acoperişurile oraşului, care ale gloriei.
Printre aceste splendori, cît de copleşitor de simplu a trecut marele Lenin ! Poate într-unul din aceste vagoane galbene se va fi îndreptat el spre Smolnîi, pentru a lua în mîini mersul uriaşei revoluţii pe care o pregătise şi prin tumultul căreia trecea cumpărîndu-şi bilet de tramvai, intrînd în vorbă cu călătorii şi glumind, încît cel mai mare poet care l-a cîntat a putut să exclame : Fu dintre oameni cel mai uman !
Mărturiile despre viaţa lui Lenin încep cu Shakes-peare. în marele, solemnul muzeu din capitala Uniunii
304
GEO BOGZA
Sovietice — unde poate fi văzut paltonul cenuşiu-verzui, ros pe la mîneci, pe care îl purta în 1917, masa din Siberia, de brad dat cu o săracă vopsea roşie, sau fotografii vechi în care obrazul oval şi smead al Nadejdei Konstantinovna Krupskaia, gura puţin amară, nasul subţire şi fin, ochii adumbriţi şi migdalaţi sînt ai unei fete de o tulburătoare frumuseţe — se află cele mai vechi amintiri rămase de la Lemn : un raft cu cărţi. Pe coperta primului volum, cei ce vizitează muzeul citesc, nu fără emoţie, cu sentimentul că acolo s-au întîlnit două genii ale omenirii, numele lui William Shakespeare.
Dar sînt în viaţa lui Lenin cîteva cărţi a căror urmă s-a pierdut. Cu cîtă forţă ar fi atras privirile, copleşindu-i pe cei ce s-ar fi aflat în faţa lor cu o nemaiîncercată emoţie I Sînt cărţile pe care, în acea noapte cînd a dormit pe jos în camera unui lucrător, Vladimir Iiici şi le-a pus sub cap, în loc de pernă. Era cu cîteva zile înaintea unui eveniment pe care istoria îl cunoaşte sub numele de Marea Revoluţie Socialistă.
Sosind în piaţa Gării Finlanda şi adresîndu-se muncitorilor ce-1 înconjurau ca valurile unei mări, Lenin a început să întoarcă marea pagină din istoria vremii noastre.
în vara anului 1917, în acel dramatic interludiu dintre aprilie şi octombrie, marele geniu al revoluţiei a găsit drumul pe care puteau fi împlinite aspiraţiile de veacuri ale omenirii. Enorma corabie a pămîntului se întorcea în spaţiu, răspîndind peste întreaga miazănoapte lumina nopţilor albe, iar în mijlocul acestui grandios fenomen ceresc, un om cu paltonul pe umeri aştemea pe mici bucăţi de hîrtie gîndurile care au făcut din mintea lui pivotul în jurul căruia s-a întors toată istoria lumii.
MERIDIANE SOVIETICE
305
Tot ceea ce s-a petrecut în acel an, zguduind temeliile vechii lumi şi deschizînd o eră nouă în istoria omenirii, a fost mai întîi în mintea lui Lenin, sub această frunte de geniu pe care cu atîta emoţie o vedem bol-tindu-se sub cerul Leningradului.
In acea vară hotărîtoare, asemeni giganticului diamant arctic, mintea lui Lenin a răspîndit asupra lumii nemaipomenita lumină a ideilor sale.
In acea vară hotărîtoare, marile flăcări ale geniului său — neuitate nopţi albe ale istoriei lmnii — au îngăduit omenirii să-şi schimbe drumul la uriaşa lor pîlpîire.
în piaţa Gării Finlanda sîntem încă departe de Polul Nord ; dar fruntea şi braţul lui Lenin ne fac să simţim că în punctul acela ne aflăm la polul istoric al pămîn-tului, în locul unde drumul omenirii s-a întors spre marea ţintă spre care acum merg sute de milioane de oameni.
VII
în acele zile de iunie, Leningradul ne-a apărut, cu toate monumentele şi edificiile lui, ca o uriaşă platformă pe care istoria lumii a fost întoarsă spre comunism.
Dar mecanismul care a pus-o în mişcare avea o complexitate şi o preciziune extremă, încît feluritele clădiri ale oraşului ne-au apărut asemeni unor roţi al căror mers sincronic a făcut cu putinţă triumful revoluţiei.
Cartierul Vîborg, uzina Putiîov, şantierele navale, podurile de peste Neva, Institutul Smolnîi, Centrala telefonică, fortăreaţa Petropavlovsk erau sub privirile noastre clădiri vestite ale oraşului şi, în acelaşi timp, roţi puternice ale Marii Revoluţii. Sub bolta de azur a Leningradului, ca sub un imens clopot de sticlă, ne aflam în mijlocul acestui mecanism pe care genialul 20
806
GEO BOGZA
orologier al revoluţiei l-a gîndit şi pus la punct pentru a suna marea clipă a secolului nostru.
în drumul pe care pămîntul îl face în jurul soarea lui, generînd anii cu care oamenii îşi măsoară viaţa şi mileniile cu care şi-o măsoară popoarele, hotărîtoare a fost acea vară cînd, în marele oraş de pe malurile Ne vei, a fost montat mecanismul Revoluţiei Socialiste.
Toată puterea în mîinile Sovietelor !... proclamase Lenin în clipa în oare, ca o corabie uriaşă, pămîntul se pregătea să facă marea voltă a solstiţiului de vară — şi către toamnă, de pe cea de a şasea parte a lui, de pe întinderile Rusiei şi ale Siberiei se întorcea, ca valurile unui extraordinar ecou, cutezătoarea chemare care trezise largul, bubuitorul răsunet al istoriei : Toată puterea în mîinile Sovietelor I
Era ceva nou, îndrăzneţ, în adevăr revoluţionar în chemarea aceasta. De cînd societatea omenească fusese împărţită în clase şi, în umbra civilizaţiilor pe care le clădea, mulţimea flămîndă şi goală începuse să urzească marele vis al eliberării, pentru prima oară pornea la luptă cu o spadă atît de puternică şi grea. în acea vară hotărîtoare, Lenin o făurise la marea vîlvătaie a geniului său.
în urmă erau milenii şi fluvii —■ Nilul, Eufratul, Tibrul şi Sena — popoare, civilizaţii şi revoluţii. Tot ceea ce fusese visat, îndrăznit şi plătit cu sînge pe malurile acelor ape, se apropia acum de izbîndă, cu o repeziciune uimitoare, în marele oraş de la gurile Nevei.
Cu două sute de ani în urmă nu erau decît mlaştini şi păduri în locul acesta în care avea să se împlinească visul străvechi al omenirii. Dar meşterii şi lucrătorii oare, la anii 1700, au bătut cele dintîi cuie şi au aşezat cele dintîi pietre ale Petrogradului, şle-fuiau rr- într-o perspectivă mai vastă ^ primele piese
MERIDIANE SOVIETICE
307
ale uriaşului orologiu care avea să sune în clipa d© neuitat a vremii noastre.
Măreţului oraş de pe malurile Nevei îi revine între atîtea oraşe ale lumii, gloria de a fi fost leagănul acelor excepţionale forte umane care au înfăptuit cea mai mare revoluţie din istoria lumii. In două sute de ani, dulgherii şi fierarii lui Petru cel Mare s-au transformat în lucrătorii uzinelor Putilov, iar marinarii primelor sale corăbii în eroicii mateloti din Flota Mării Baltice.
Sub lovituri de cnut şi adeseori puşi în fiare au fost aduşi, de pe întreaga întindere a Rusiei, meşterii şi lucrătorii de care era nevoie pentru a zidi visatul Petersburg. Punînd temeliile primelor palate, ei nu puteau bănui că, de fapt, începeau să ridice decorul unuia din cele mai covîrşitoare acte din istoria omenirii. Bătînd în malurile Nevei stîlpii de lemn ai celor dintîi cheiuri, ei nu ştiau că zgomotul acela care făcea să răsune toată miazănoaptea, avea să se transforme peste două sute de ani în bubuiturile de tun ale „Aih rorei“.
VIII
Pe malurile Nevei, ca mai de mult pe malurile Senei, au ieşit în stradă, luptînd pentru libertate, două din cele mai mari fluvii de oameni din toată istoria omenirii. Nu s-au rostogolit printre umile maluri, ci printre superbe cheiuri de piatră şi marmoră, alcătuite de marile edificii ale celor două oraşe din adîncul cărora au izvorît şi prin mijlocul cărora şi-au purtat tumultul. Încît, în măsura în care clădirile şi arterele oraşului au făcut parte din strategia mulţimilor pornite la atac, noţiunea revoluţiei o implică pe aceea a arhitecturii. 20*
, CC CU Uliţei curativa	-- ---,
►rivesc sentimentul că nu pot fi în nici ur pămîntului decît în gloriosul oraş de pe n ;vei. Trebuie să treacă apoi, înainte de a aji ul de piatră care formează turla catedralei, faimosului înger rotitor. El e faimos ţx a cu care acolo, la o mare înălţime, îşi înte trupul de 25 de kilograme.
MERIDIANE SOVLETICE
309
care» în orice, chip, încercau să ajute poporul. De pe acest amvon, pe deasupra unui lung şir de capete plecate şi ochi plini de groază, au fost anatemizaţi şi Pugaciov, şi Radişcev, şi Leon Tolstoi.
Părăsind catedrala, coborîm între zidurile închisorii care atîta vreme a făcut faima sinistră a Petropavlo vsku-lui. Şi astăzi încă, după atîta timp de cînd porţile i-au fost sfărîmate, zidurile acestei cumplite temniţe pătrund pe cei ce trec printre ele cu fiorii de gheaţă ai morţii. Ce coridoare sumbre, drumuri' fără nici o speranţă în întunericul şi frigul lumii subpămîntene 1 în jurul fiinţelor vii a fost adunată atîta materie rece şi mută, încît te pătrunde cu tăcerea şi nemişcarea ei, ca pereţii unui mormînt.
în vasta catedrală, sub blocurile de marmoră din Ural sau iaspis de Altai erau coborîte pe rînd, cu pompă mare, trupurile neînsufleţite ale ţarilor; dar fiecare din ei fusese precedat în întunecimea fortăreţei de morţii vii ai generaţiei peste eare domnise.
Vîrît în fortăreaţa aceasta ca într-o mănuşă de piatră, pumnul ţarist izbea cu năprasnică ură în toţi cei ce îndrăzneau să se apropie măcar de fereastra închisă a libertăţii. între aceste ziduri au fost aduşi decembriştii, pieptănaţi cu frizura macabră a Petropavlovskului, apoi trimişi în Siberia sau la spânzurătoare.
Prin aceste coridoare sumbre şi-a numărat paşii în drumul spre locul de execuţie, unde abia în ultima clipă a fost graţiat şi trimis în exil, autorul zguduitoarelor „Amintiri din Casa Morţilor".
Pe Maxim Gorki, Petropavlovskul l-a găzduit în 1905. Celula nu poartă nici o mărturie a acestei glorioase treceri, dar numele lui ţîşneşte între pereţii întunecaţi ca o flacără de magneziu, tot astfel cum în altă celulă, din care a fost trimis la spânzurătoare, se aprinde numele lui Alexandru Ulianoy — fratele lui Lenin.
310
GEO BOGZA
Afară — e lumina mai mare încă, solemnă şi gravă, a unui cîntec. Ceasul catedralei a bătut miezul zilei, iar clopotele ei care pe vremuri făceau să se audă imnul tarist, vestesc acum biruinţa celor ce au ooborît de vii în greul mormînt al Petropavlovskului. Unul după altul şi toate la un loc bat clopotele din turn, revărsînd asupra oraşului imnul Uniunii Sovietice.
In Octombrie 1917, după două sute de ani de cînd fusese aşezat între săgeată şi turla catedralei, faimosul ei înger şi-a rotit aripile peste evenimente fără precedent în istoria Petropavlovskului. în noaptea de 25 octombrie, gurile de foc ale fortăreţei, trecută de partea revoluţiei, au fost îndreptate împotriva Palatului de Iarnă, amestecînd glasul Petropavlovskului cu istoricele bubuituri de tun ale ,,Aurorei".
în spatele artileriştilor care trăgeau asupra fastuosului palat se grămădeau mohorîte mormintele unui lung şir de ţari. în primul dintre ele, mai depărtat de celelalte, ca pentru a arăta rolul deosebit pe care l-a avut în construirea oraşului, a catedralei, şi a Rusiei, se afla Petru cel Mare. Cum atît de mult îndrăgise tunurile, luîndu-şi chiar brevet de tunar, se prea poate ca lunga canonadă din noaptea aceea să nu-i fi displăcut; pe cînd în celelalte morminte, străbătînd prin monoliţii de marmoră şi de iaspis, ce straniu se va fi auzit glasul tunurilor care dărîmau vechea orânduire a Rusiei chiar de pe zidurile fortăreţei din care ei, cei de acolo, îşi făcuseră un atît de nemilos sprijin.
IX
Două dintre cele mai mari clădiri ale Leningradului, iedificii grandioase care au făcut dintotdeauna gloria oraşului, culmi ale arhitecturii lui monumentale, opere
MERIDIANE SOVIETICE
311
ale celebrilor arhitecţi Quarenghi şi Rastrelli, au văzut desfăşurîndu-se pe treptele lor ultimul act al revoluţiei. Pe deasupra a tot ce a fost atunci, peste tumultul si măreţia lui Octombrie, ele se înalţă ca două piscuri dramatice de pe care, în ultima clipă, pasărea rGşie a revoluţiei şi pasărea neagră a asupririi au stat faţă în faţă, pregătindu-se să se sfîşie.
întreg oraşul trecuse în mîinile răzvrătiţilor, cînd cele două palate au văzut concentrîndu-se. în jurul lor pentru ultima fază a bătăliei, cele două forţe milenar învrăjbite. Nu sînt în cronica bătăliilor clipe mai dramatice, urmărite cu respiraţia tăiată, decît clipele nopţii de 25 octombrie, cînd în Petrogradul cucerit de gărzile roşii, Institutul Smolnîi şi Palatul de Iarnă au stat faţă în faţă. In vîrful spadelor pe care începeau să le încrucişeze, se hotăra soarta marelui vis pe care de atîtâ vreme îl nutreau popoarele. Din secole şi din milenii trecute, din vremuri imemoriale cînd omenirea fusese împărţită în clase, veneau forţele care în noaptea aceea s-au strîns în jurul celor două palate de piatră şi mar^ mură, înscriind în istorie faza finală a Marii Revoluţii*
★
In faţa Palatului Smolnîi, în care a lucrat statul major al revoluţiei, am stat ca în faţa enormului creier care a imaginat-o şi i-a asigurat triumful. Printre mari arbori cu coroane bogate, ce păreau fastuoase circum-voluţiuni vegetale. Palatul Smolnîi se odihnea, după ce, atunci într-o încordare supremă, elaborase gîndurile ale căror roade le culeg acum milioane de oameni.
In acele zile de iunie, am stat în faţa înaltelor şi albelor bolţi — ce linii pure şi pline de lumină ! — cu care Quarenghi a făcut materia să vorbească şi să prindă aripi. Nici un lăcaş n-ar fi fost parcă mai potrivit pentru a cuprinde între pereţii lui nobila materie ce-
312
GEO BOGZA
nuşie a revoluţiei, flacăra înaltă şi fierbinte a gîndirii şi a geniului.
în marele oraş de pe malurile Ne vei, unde fortăreaţa Petropavlovsk îngrămădeşte piatra, fierul şi lemnul în jurul fiinţei omeneşti în aşa fel încît o pătrund cu fiorii morţii, Quarenghi a construit acest imn al luminii, această orgă de bolţi albe, înălţătoare. în zilele absolutismului ţarist, Alexandru Ulianov a fost strivit sub greaua apăsare a Petropavlovskuîui, dar prin eroismul întregului popor rus, prin apariţia în istorie a acelor oameni extraordinari care au fost muncitorii Petrogradu-lui şi marinarii Balticei, Vladimir Ilici a putut veni în noaptea de 24 octombrie sub înaltele şi albele bolţi ale Palatului Smolnîi, pentru a gîndi şi a lua ultimele hotărîri care aveau să aducă triumful revoluţiei.
Stăm în faţa treptelor largi — printr-o mai largă poartă intrate în istorie — pe care într-un tumult de soldaţi şi mitraliere, Lenin s-a ivit deodată, cu paltonul pe umeri şi cu vechea lui şapcă pe cap, păşind dintre focurile acelei nopţi. De pe aceste trepte avea să salute apoi, general al celei mai hotărîtoare bătălii, detaşamentele de muncitori şi marinari ce porneau la asaltul Palatului de Iarnă. Toţi aveau o armă în mînă şi peste piept cartuşiera lată, ce a făcut nepieritoare şi dragă tuturor muncitorilor din lume imaginea acelor oameni fără seamăn, înfăptuitori ai Marii Revoluţii din Octombrie.
Liniştit e Institutul Smolnîi, în această zi cînd, după o ploaie caldă de vară, străzile şi parcurile Leningradului aburesc uşor, făcînd mai puternică mireasma liliacului înflorit pe a şaizecea paralelă. Liniştit e măreţul palat, ca un gînditor care, enunţînd cele mai profunde şi ouriginale gînduri, devenite realitate, tronează în mijlocul gloriei sale asemeni strălucitoarelor insule de corali în apa limpede şi nemărginită a oceanului.
MERIDIANE SOVIETICE
313
Dar ce linişte şi ce nemărginire ar putea şterge de pe retinele noastre imaginea de aqua forte a acelor ceasuri supreme din istoria revoluţiei ?
★
Vedem aievea curtea vastă plină de oameni care, ca pe un cîmp de bătălie, se încălzesc ici şi colo la focuri fumegînde. Toamna a venit, octombrie e friguros, dar marea lumină pe care Lenin a răspîndit-o în cursul acelei veri stăruie în minţile tuturor, ca o noapte albă pe care geniul său a fixat-o pentru totdeauna deasupra oraşului. Muncitorii de la Putilov, marinarii de la Kronstadt, soldaţi de pe fronturi, locuitori ai tranşeelor, toţi sînt acolo pentru a cere şi pentru a lupta ca toată puterea să treacă în mîinile Sovietelor. De atîta vreme, de pe întreaga întindere a Rusiei valul acesta urcă mereu, şi acum a venit clipa asaltului suprem.
Motociclişti străbat în goană aleea dintre poartă şi peron. In manşetele mantalelor aduc plicuri sau bucăţi de hîrtie cu cîteva cuvinte scrise în grabă. Toate sînt pîrghii de cea mai mare importanţă pentru evenimentele ce se pregătesc. Una după alta, în gări mai apropiate sau mai depărtate, unităţile venite în ajutorul lui Kerenski au fost oprite sau au trecut de partea revoluţiei. Centrala telefonică a fost ocupată. Gările şi poşta sînt în mîinile gărzilor roşii. Tunurile fortăreţei Petro-pavlovsk stau gata să tragă. Podurile de peste Neva sînt în mîinile detaşamentelor de muncitori. De la Putilov au mai pornit zece automobile blindate. Tunurile cu tragere automată trimise de pe front au fost oprite pe Perspectiva Nevski şi au trecut de partea revoluţiei. Crucişătorul „Aurora" a ridicat ancora şi s-a apropiat de Podul Palatului. Antena de pe catargele lui, punînd pentru prima oară telegrafia fără fir în slujba unei revoluţii, transmite neîntrerupt apelul comitetului
«14
GEO BOGZA
militar revoluţionar. întreaga Rusie şi întreaga lume află ce se întîmplă la Petrograd.
în plicuri închise sau pe simple bucăţi de hîrtie sosesc la 'Smolnîi veştile. Prin uşile larg deschise şi prin ferestrele ce stau în noapte, înalte şi albe, ca două şiruri de mesteceni, se zăreşte sub lumina uriaşelor candelabre via mişcare de care e cuprins fostul Institut al domnişoarelor nobile. Mantalele negre ale marinarilor şi faţa lor arsă de vînt se încrucişează cu mantalele ce nu mai au nici o culoare şi chipul obosit al soldaţilor ce vin din tranşee.
Toţi au o armă în mînă şi un bilet, ciocănesc Ia uşi sau intră fără să mai ciocănească, se strîng pe coridoare sau tîrăsc după ei mitraliere.
In mijlocul acestui val de oameni, înconjurat de marea lor dragoste, de adîncul tumult al revoluţiei pe care a pregătit-o, Lenin gîndeşte, ia hotărîri şi scrie ce trebuie făcut. In toată acea îngrămădire de oameni şi arme, în mijlocul mantalelor aspre, al baionetelor şi ţevilor de mitraliere, fruntea lui, pe care îşi trece din timp în timp mîna, pare că ar concentra tot ceea ce e viu şi cald în sîngele şi carnea umanităţii.
Afară, în jurul focurilor fumegînde, mulţimea răzvrătită aşteaptă. E o mare de oameni care au îndurat foamea şi nedreptatea, strînşi aici pentru a le pune capăt pentru totdeauna, prin puterea lor şi a armelor. Sînt acolo, în jurul focurilor, în faţa celor două şiruri de ferestre prin care îşi trimit lumina uriaşele candelabre sub care gîndeşte Lenin, oameni şi arme. Generaţii şi generaţii care veţi mai veni, una după alta, va trebui să ştiţi ce oameni şi ce arme au fost acelea !
In curtea largă a Institutului, aşezaţi pe pămînt în jurul focurilor, stau şi aşteaptă. Doi ochi, două mîini, o inimă, o armă. înăuntru, marele conducător alege, în ceasul acela în care atît de multe stau în cumpănă, drumul cel drept şi sigur pentru revoluţia pe care ei o
MERIDIANE SOVIETICE
315
înfăptuiesc. E vorba să fie răzbunată Comuna din Paris. E vorba să fie împlinit visul străvechi al popoarelor. Din gură spun. Sau cîntă. Cu mina potrivesc un lemn pe foc sau strîng arma mai aproape. E marele sfat al poporului, care hotărăşte să-şi dea viaţa pentru cauza revoluţiei.
Ce oameni şi ce arme au stat în noaptea aceea în curtea Institutului Smolnîi, aşteptînd hotărîrea lui Lenin I Ce ochi albaştri şi senini, ce mîini hotărite şi sigure, ce inimi uriaşe şi fierbinţi, ce arme răzbunătoare şi drepte au avut oamenii aceia, înfăptuitorii marelui vis al popoarelor !
Dincolo de şirurile de mesteceni suspendaţi în aer, sub lumina marilor candelabre, Lenin scrie un ultim bilet, cerînd ca Palatul de Iarnă să fie luat chiar în noaptea aceea. Şi ei toţi pornesc la asaltul vastului edificiu care timp de atîtea generaţii simbolizase abso^ lutismul şi asuprirea.
Se auzeau tunurile „Aurorei" şi Petropavlovskului*
X
Deschizînd o uşă a Palatului de Iarnă, unul din primii marinari care au pătruns în interiorul lui $-a speriat şi a pornit înapoi pe scări, strigînd : Cavaleria ! O oglindă cît un perete reflecta unul din tablourile cu care ţarii îşi împodobiseră reşedinţa.
Astăzi, noile generaţii de marinari din flota Mării Baltice pătrund în palat lăsîndu-şi beretele la garderobă şi trec, fără să se mai sperie, prin faţa marilor lui oglinzi care le reflectă chipul la un loc cu uriaşele candelabre şi pereţii de malachit ce i-au făcut faima.
Ridicat pe malurile Nevei de Rastrelli, celebrul arhitect care a luat parte la construcţia Petrogradului,
316
GEO B.OGZA
Palatul de Iarnă devenise în cursul unui secol şi jumătate de tiranie ţaristă simbolul a ceea ce era vrăjmaş poporului. Totul se petrecea ca în acele basme străvechi, izvorîte din închipuirea puternică a popoarelor : de o parte un palat în faţa căruia soseau carete aurite, iar de partea cealaltă mulţimea îngenuncheată şi asuprită. Palat însemna atotputernicie, ospeţe nesfîrşite, lăzi pline de aur,- veşminte strălucitoare, căldură şi lumină, în vreme ce de partea cealaltă nu era decit frig, foame şi întuneric. Această pagină de basm era o pagină din istoria contemporană a Rusiei. în marea revoluţie franceză tot astfel s-au ridicat, faţă în faţă, palatul şi poporul.
Biletele pe care Lenin le scria de la Smolnîi în noaptea de 25 octombrie, cerînd ca Palatul de Iarnă să fie luat cît mai neîntîrziat, găseau încă o dată în inima marinarilor şi soldaţilor cel mai puternic ecou. De mult, din generaţia trecută şi din cea care o precedase, poporul Petrogradului îşi ridicase privirile cu ură spre acest somptuos edificiu, cuib aurit al absolutismului ţarist.
în marea piaţă din faţa lui, în jurul monumentalei coloane Alexandru, au căzut în iarna lui 905, stropind zăpada cu sînge, mulţimile flămînde ce se apropiau de reşedinţa ţarilor cu icoane în mîini.
Dar în toamna lui 917, cu totul altfel de mulţimi au trecut podurile de paste Ne va, strîngind cercul în jurul Palatului de Iarnă. Era un val de oameni, un fluviu ce-şi revărsa apele, cum au fost toate revoluţiile, dar de data aceasta, pentru prima oară în istorie, înaintau purtaţi nu numai de elanul pe care îl dă setea de libertate, ci şi de strategia care urma să-i ducă Ia izbîndă.
Cei care în atîtea rînduri stătuseră,'* în număr de zeci de mii, cu piepturile goale în faţa cîtorva sute de puşti şi fuseseră înfrînţi, aveau acuma — ei —
MERIDIANE SOVIETICE
317
arme, în număr de zeci de mii, cîte una de fiecare. Raportul de forţe se răsturnase ca o piramidă pusă cu vîrful în jos. Aşa cum ceruse Lenin, ei înaintau, ei atacau, ei asediau.
Aşa a putut fi răzbunat, în 917, sîngeîe Comunei din Paris şi a! atîtor răscoale înfrînte.
Prin toate porţile mulţimile pătrundeau înăuntiul Palatului de Iarnă, punînd stăpînire pe somptuosul edificiu care atîta vreme simbolizase asuprirea, nedreptatea şi exploatarea. Pe scările largi urcau, împinşi din urmă de visul atîtor generaţii, de lupta atîtOT popoare şi forţa atîtor milenii.
Era o clipă rară în istoria lumii : poporul pătrundea el însuşi în palat.
Avea o sută şi şaptesprezece trepte de marmoră. Cu arma tn mînă, marinarii le urcau.
Avea o mie şapte sute optzeci şi şase de uşi înalte şi grele. Cu arma în mînă, soldaţii le deschideau.
Avea o mie şi cincizeci de încăperi cu pereţi de marmoră la maîachit. Cu arma în mînă, muncitorii puneau stăpînire pe ele.
Era o clipă unică în istoria lumii.
Din toate părţile se auzeau urale.
*
S-a petrecut în acea noapte la Leningrad un lucru pe care nici marele Lenin nu-1 prevăzuse : formidabilul u r a a !... cu care mulţimea de marinari, muncitori şi soldaţi a salutat triumful Marii Revoluţii. Acele urale fac de asemeni parte din istoria Revoluţiei din Octombrie, din entuziasmul şi patosul cu care proletariatul rus a dus la îndeplinire străvechiul vis atl popoarelor.
Marea Revoluţie din Octombrie aduce în istoria lumii o nouă faţă a eroismului omenesc. Anii 48 şi 71 ai secolului trecut au lăsat în amintirea popoarelor, ca
318
GEO BOGZA
pe un simbol al luptei revoluţionare, imaginea barii cadei. A ridica baricade, a te afla pe baricade a însemnat pentru cîteva generaţii expresia supremă a luptei pentru libertate. Iar marea revoluţie franceză lăsase, ca pe un simbol al răzvrătirii populare, chipul vestiţilor „sans-culottes“.
Anul 1917 a înlocuit aceste imagini ale revoluţiei cu acelea pe care măreţul Octombrie le-a făcut să apară în istoria lumii. In revoluţia înfăptuită de Lenin, baricadelor le-a luat locul automobilul blindat. De pe un automobil blindat şi-a întins Lenin braţul, în aprilie, spre mulţimile cărora le vorbea ; iar în acea noapte de octombrie, sub bolţile albe de la Smolnîi, îşi putea trece cu satisfacţie mîna peste enorma sa frunte : de pe toate străzile oraşului, automobilele blindate năvăleau asupra Palatului de Iarnă. Acesta a fost saltul pe care geniul marelui Ilici l-a adus în lupta mulţimilor răzvrătite : nu apărare, ci atac.
In acea noapte fără seamă în istoria lumii, decorul clasic al revoluţiei s-a schimbat. Vechea imagine a luptătorilor pentru libertate a fost înlocuită de aceea a marinarilor din Flota Mării Baltice. Pînă la capătul lumii, oricine îi cunoaşte acum pe acei oameni puternici şi calmi, siguri de forţa lor, cu umerii largi, cu pieptul încins de cartuşiere, întruchipare supremă a eroismului revoluţionar, simbol nepieritor al Marelui Octombrie.
Erau atît de puternici, încît, luptîndu-se, n-au uitat niciodată să glumească. Există un humor al Marii Revoluţii, ca şi un patos şi o estetică a ei.
Ciorchinii de oameni îngrămădiţi pe garduri şi felinare, pe botul şi tenderul locomotivelor în uzinele în care vorbea Lenin, fac parte din estetica Marii Revoluţii.
Vorbele de duh pe care marinari şi muncitori necunoscuţi Ie zvîrleau oratorilor care yoiau să împot-
MERIDIANE SOVIETICE
319
molească mersul evenimentelor, fac parte din humorul Marii Revoluţii.
Iar din patosul ei, uralele nesfîrşite care au răsunat pe scările şi în piaţa Palatului de Iarnă, zguduind tot cerul Petrogradului.
Era aceea o clipă unică în istoria lumii. Mai puternice decît bubuiturile de tun care îi vestiseiă începutul erau uralele cu care mulţimile răzvrătite salutau triumful marii lor revoluţii. Din acele mii de piepturi de marinari şi muncitori încinse cu cartuşierele lui Octombrie, din acele mii de piepturi puternice în care bătea inima cutezătoare şi nobilă a poporului, a izbucnit în acea noapte pe ţărmurile Nevei cel mai adine şi clocotitor ura a... pe care l-a'auzit vreodată omenirea.
Aşa au salutat marinarii şi muncitorii Petrogradului, cu uralele pe care Marea Revoluţie le-a adus în istoria lumii, împlinirea vechiului vis al popoarelor.
*
Alunecam pe cheiuri de piatră în lungul unui fluviu măreţ.
în acele zile d6 iunie, marele oraş de pe malurile Nevei nu cunoştea întunericul, ci trăia sub vraja nopţilor albe. Simţeam sub picioarele noastre pămîntul, in-clinîndu-se ca o corabie uriaşă, spre a lua volta solstiţiului de vară.
Totul era uimitor, încărcat de solemnitate şi glorie, în acel leagăn nepieritor al Marii Revoluţii.
Sub lumina nopţilor albe priveam, copleşiţi de emoţie, braţul cu care Lenin a făurit o nouă eră în istoria lumii.
CHIPUL LUI MAXIM GORKI^#
C!a un munte în jurul căruia gravitează o ţară întreagă, figura lui Maxim Gorki se înalţă peste întreaga cultură sovietică, pisc neclintit şi sfînt spre oare se întorc toate privirile. De pretutindeni, umerii lui de titan se zăresc în marea furtună a istoriei din care s-a plămădit cel dintîi stat al muncitorilor.
Netăgăduit şi venerat de cititorii atîtor naţiuni, abia în mijlocul oamenilor sovietici figura lui Gorki capătă adevăratele-i proporţii : de ctitor.
în Muzeul Lenin, în care sînt strînse cele mai de seamă mărturii cu privire Ia viaţa marelui geniu al revoluţiei — în acel sanctuar unde fiece literă şi fiece imagine au, pentru secole de acum înainte, semnificaţia lor covîrşitoare — Maxim Gbrki e prezent. în imaginile care fixează felurite momente din viaţa lui Vladimir Ilici, adeseori apar mustăţile şi pomeţii care, dintr-un milion de chipuri omeneşti, deosebesc într-o clipă faţa marelui scriitor, unică prin monumentalitatea şi omenescul ei.
Cu o emoţie foarte vie, ca şi cum ar fi un prieten al fiecăruia, cititorii îl întîlnesc în acel sanctuar, în intimitatea nemuritorului Lenin. Alături de Vladimir Ilici,
MERIDIANE SOVIETICE
S2î
trezindu-i în priviri cele mai vii sclipiri de bucurie, Alexei Maximovici pare un urs care mereu mormăie.
în ţara lui, Maxim Gorki e privit nu numai ca scriitorul venerat al unui popor de două sute de milioane de oameni, ci şi ca unul din ctitorii nori vieţi care a cuprins în tumultul ei pămînturile bătrînei Rusii.
întreaga operă şi existenţă profund răzvrătită şi amară a lui Maxim Gorki, acel mormăit de urs care la începutul secolului nostru s-a auzit în toată Europa şi însemna protestul unui om uriaş împotriva degradărilor la care era supusă fiinţa umană, au iucat un rol de seamă în năruirea lumii împotriva căreia s-a ridicat. Sufletul generaţiei care a înfăptuit Marea Revoluţie a fost frămîntat îndelung de cărţile lui Gorki şi a purtat pecetea nobilă şi de neşters a operei sale. Astfel, la temelia celui dintîi stat al muncitorilor, una din cărămizi a fost pusă de mîna unui scriitor.
în Muzeul Gorki, am privit îndelung mîna aceasta, reprodusă după modelul luat cu ceară în ziua în care a încetat să mai scrie. Pare ea însăşi o mîna aspră de muncitor. Alături, chipul marelui scriitor aşa cum a arătat în ultima zi: mai mult decît oricînd zguduitor prin omenescul lui.
Fotografii din diferite epoci reproduc un obraz de ţăran şi mîini care par de pamînt. De altfel, toate ţesuturile făpturii lui arată a fi fost urzite din substanţa stepei ruse.
într-o vitrină se odihneşte tocul simplu, de şcolar, prin a cărui peniţă de fier s-au scurs pe hîrtie prinzînd viaţă atîtea femei şi bărbaţi, acea neuitată lume care, în lungul operei sale, suferă, caută şi aşteaptă.
Pe bastonul cu care a colindat Rusia, tocit la vîrf de atîtea drumuri, se încolăceşte un şarpe. Vietatea pe care închipuirea popoarelor a încărcat-o de un atît de adînc mister, îl leagă dintr-o dată pe acest om al epocii modeme de toată povestea trecută a lumii.
21 — Pagini contemporane
! 822
GEO BOGZA
Drumul pe care chipul lui Gorki l-a făcut spre imaginea pe care astăzi o cunosc milioane de oameni, a început în dosarele poliţiei ţariste. In acele dosare poate fi văzut, pe cînd era încă foarte tînăr şi mustaţa abia îi mijea, fotografiat din faţă şi din profil, numerotat (Nr. 1096/1892 la siguranţa din Nijni-Novgorod ; Nr. 6399/1905 la închisoarea Petropavlovsk) şi înconjurat de ştampilele şi semnăturile pe care se bizuia ordinea ţaristă.
Imaginea de azi a marelui Alexei Maximovici acoperă un perete întreg în sala de festivităţi a Uniunii Scriitorilor Sovietici.
Chipul lui este atît de mare şi bun, încît cei ce-1 contemplă simt că le adresează, cu părintească stăruinţă, cel mai patetic apel la omenie ce s-a îndreptat spre ei vreodată.
întreaga căldură a acestui apel e concentrată în liniile gurii şi mustăţilor. Din acea uriaşă faţă de ţăran, mustăţile izbucnesc ca nişte spice de grîu, rod al inimii lui de aur? <
MUNTELE STELELOR
LJn cîntec am auzit odată pe malurile mării — şî cîntecul acela era Suliko.
Era o seară caldă de vară, cînd peste întinderile mării şi ale pămîntului plutea o adîncă împăcare. Vîntul venea din larg, dar atît de liniştit, încît prin adierea lui răzbătea parcă de deasupra cîmpiilor dobrogene mireasma grînelor coapte, arse toată ziua de soare. Uneori, foşnetul lanurilor de porumb, abia perceptibil, se în-tîlnea în auz cu murmurul mării.
Cum era o noapte senină de august, pe cerul dinspre miazănoapte — unde domnia lunii îşi pierdea din putere — rare stele căzătoare măsurau, undeva departe de tot, la marginea dintre lume şi neant, domoala trecere a vremii.
Spre răsărit, peste întinderea apelor se aşternuse mirificul pod de argint, acel joc metalic şi rece a miriade de monezi, ca şi cum luna şi marea s-ar fi înţeles să scoată încă o dată la iveală, cu vraja ce le e proprie, toată strălucirea comorilor din „O mie şi una de nopţi“.
Pe faleza înaltă, un grup de copii — pe jumătate adormiţi, pe jumătate fermecaţi de lună — formau într-o împletire de braţe şi picioare subţiri, şi de obraji 21*
324
GEO BOGZA
lipiţi de genunchi, o ultimă şi fragilă colonie omenească pe malurile străvechiului Pont Euxin.
La întîlnirea pămîntului şi a mării, glasul acelor copii se ridica în aer limpede şi înalt, ca floarea de apă a unei fîntîni arteziene. Aşa am auzit întîia oară în yiaţa mea Suliko, vechi cîntec georgian.
Cu ochii pierduţi în lungul podului de argint, copiii îl cîntau încă odată, legănîndu-se uşor, plutind parcă peste întinderile mării, spre ţara îndepărtată de unde venea melodia care îi fermecase.
Acolo, departe, peste întinderea mereu mişcătoare a acestor ape, peste marile lor adîncimi în care peşti dormeau sub razele lunii, peste pădurile misterioase de plante acvatice, peste uriaşul covor de nisip aşternut pe fundul apelor, acolo, foarte departe, dincolo de aceste imensităţi strălucitoare, se afla ţărmul celălalt al mării — şi acolo Caucazul îşi înălţa crestele spre cer, acoperite de zăpezi veşnice. Acolo, la poalele acelor munţi măreţi, era patria acestui cîntec, patria lui Suliko.
*
A călători drept înainte, a ajunge pe malul celălalt al apei Baga care te afli. — fluviu, mare sau ocean — a fost o dorinţă dintotdeauna, o nestăvilită nostalgie a fiecărei generaţii care a apărut pe lume şi şi-a purtat peste întinderile ei privirea. Dar spuneţi-mi în ce punct al pămîntului această dorinţă ar putea fi mai vie, această nostalgie mai puternică şi mai îndreptăţită, decît pe inabil dobrogean al Mării Negre ? Pentru că dincolo de apă, în faţa acestui ţărm — a cărui istorie atinge în vreme existenţa grecilor, a perşilor şi a sciţilor — se înalţă Caucazul. Iar spre Caucaz, omenirii i-a plăcut să-şi întoarcă privirile ca spre leagănul fericit şi măreţ m care şi-a petrecut copilăria. Sint veacuri nenumărate de eînd numele acelui munte stă îp conştiinţa popoare-
MERIOTANE SOVIETICE
326
lor — tot atît de înalt şi strălucitor ca şi zăpezile care îi acoperă crestele.
Chiar dacă podul de peste întinderea mării ar fi adevărat, iar monezile ce-1 alcătuiesc ar purta efigiile Romei şi Bizanţului, Atenei şi Bagdadului şi inscripţii în limba tuturor popoarelor care au trăit vreodată pe faţa pămîntului, această superbă cale plină de pulberea de argint a istoriei n-ar întrece gloria ţării spre care duce.
Pe acele creste atît de apropiate de cer, închipuirea popoarelor l-a aşezat pe acela de la a cărui faptă cutezătoare începe civilizaţia lumii ; pe legendarul Pro-, meteu. j
*
O, Suliko !.hţ yechi cîntec al poporului pare ar© fe-* ricirea să trăiască în umbra acelor munţi, intr-o veci-: nătate atît de ilustră! Dacă pe podul acesta de argint am putea ajunge pînă în patria ta, să auzim o singura dată foşnetul Gaueazului J Dacă peste întinderea apelor un zbor ar fi cu putinţă, să vedem ridicîndu-se în faţa noastră splendoarea mult cantatului leagăn al omenirii I
Din turla farului Tuzla, ca şi cum aceste gînduri ar fi început să-şi arate în noapte fosforul, raze lungi de lumină se duceau tot mai departe spre răsărit, încerc oînd să străbată nemărginita întindere a mării.
II
Bulevardul larg în Colţul căruia ne aflam, privindu-1 cum coboară uşor sub razele lunii, se numea Şota Rustaveli. E numele aceluia care cu şapte sute de ani în urmă* pe vremea vestitei regine Tamara, şi-a cucerit dreptul la glorie scriind Viteazul în blană de tigru%
326
GEO BOGZA
nemuritoare operă a literaturii gruzine, poem al dragostei şi al prieteniei, plin de toată strălucirea şi farmecul Orientului. O statuie a poetului, din piatră albă, înfăţişîndu-1 înalt şi cu o barbă de rege asirian, se ridica în inima oraşului, într-un fel de hemiciclu săpat în stîncă, din faţa căruia porneau marile bulevarde, mărginite de clădiri armonioase şi vaste.
Lespezi late de piatră, pe care mersul era odihnitor, formau trotuarele bulevardului Rustaveli, deasupra cărora arbori bătrîni îşi roteau coroana bogată, mîngîind ferestrele etajelor şi dînd celor ce se plimbau pe dedesubt, prin foşnetul frunzelor şi feluritele nuanţe de lumină, un sentiment intim, de loc prietenos şi ţară ospitalieră. Era sentimentul pe care îl încercasem din prima clipă în acest oraş de pe pămînturile de la răsăritul Mării Negre.
Pentru că acum, în adevăr, ne aflam în locurile de atîtea ori visate, pe celălalt mal al mării, dincolo de toată întinderea ei, la capătul podului de argint din nopţile cu lună. Zborul fusese cu putinţă — şi ne aflam la poalele Caucazului, în patria lui Suliko.
Cîntecul acesta chiar, neuitatul cîntec, îl auzeam în clipa aceea, tîrziu după miezul nopţii, cîntat de bărbaţi şi femei georgiene, în însăşi capitala patriei lor, în străvechiul oraş Tbilisi. Se aflau acolo, printre cei ce cîntau şi beau faimosul Huancihara, vinul tare şi negru şi dulce al Cartliniei, neobositul şi vorbăreţul Simon Cikovani, poet; şi atît de liniştitul, încît abia la urmă era observat, romancier al satului gruzin, Alexandru Ceişvili; şi se afla şi ridica paharul şi de asemeni cînta Ana Hahutaşvili, povestitoarea de şaizeci de ani, cu părul alb ca piscurile Caucazului, cu privirea liniştită şi senină, în faţa căreia niciodată nu ni se părea că ne-am înclinat destul de adînc.
Toţi aceştia şi mulţi alţii, bărbaţi şi femei, cîntau laolaltă Suliko în vechea limbă gruzină. Ceea ce în
MERIDIANE SOVIETICE
327
glasul copiilor de pe malul sting al mării fusese in seara aceea doar un izvor, era acum un fluviu puternic, pornind din inima acestor bărbaţi şi femei caucaziene, al căror glas adine il aducea, cu toată neasemuita lui frumuseţe, în auzul nostru emoţionat.
Eram în adevăr în patria lui Suliko, la poalele legendarului Caucaz. Zborul fusese cu putinţă, dar nu peste apele mării cum porneau razele farului de la Tuzla, ci pe laturile dinspre miazănoapte ale unui triunghi de proporţii continentale, înscrise în memoria noastră, ca de o cretă de argint, de avionul oare ne purtase la Moscova şi apoi pînă aici. în vîrful nordic al acestui triunghi, capitala Uniunii Sovietice era o oglindă gigantică, a cărei putere şi strălucire ne reflectase de pe un ţărm pe altul al Mării Negre.
III
După ce urcasem atît de mult spre miazănoapte, pînă sub bătaia clopotelor din turnul Spaski, ne aflam din nou pe paralela de pe care năzuisem spre acest ţinut; dar atît de departe spre răsărit, îneît ceasurile arătau cu două ore mai devreme, iar luna, care lumina în plin bulevardul Rustaveli, abia dacă răsărise pe malul celălalt al mării, stîrnind nostalgia celor de acolo cu strălucitoarea punte de basm la capătul căreia noi ne aflam.
Ca şi copiii de pe malul dobrogean, bărbaţii şi femeile Georgiei cîntau încă o dată 'Suliko, în noaptea liniştită şi caldă de vară; dar tot ceea ce visasem ascultîndu-1 întîia oară era acum în jurul nostru şi întreaga noastră fiinţă era plină de sentimentul că ne aflam în locurile spre care năzuisem atît, în ţinutul măreţ al Caucazului*
828
GEO BOGZA
Cu efteva zile în urmă, prin ferestrele avionului care plutea între apele mării şi erestele munţilor, avusesem sub privirile noastre Elbrusul. Cine va putea uita acel gigantic dinte geologic, acel colţ nemaipomenit ce părea de marmoră albă, strălucind deasupra norilor la cinci mii de metri înălţime ? Cine va putea uita acel zbor grandios şi copleşitor, eînd fiecare clipă extinsă la maximum şi trăită în profunzime avea conţinutul şi dimensiunile unei vieţi întregi ? Parcă vedeam prima oară întreaga splendoare a lumii!
Sub privirile noastre, în acea clipă de neuitat, într-o apoteoză geologică Asia şi Europa se întâlneau. Pămîn-turile pe care se află Mont-Blancul şi Carpaţii veneau pînă aici şi-şi ridicau încă o dată fruntea spre a vedea cum vin dinspre răsărit pămînturile pe care se află Tibetul şi Everestul — care la rîndul lor se înălţau pentru o ultimă oară, dînd astfel naştere între ţărmurile Mării Negre şi ale Caspicei acestei rare splendori a lumii, vestitului şi mult cîntatului Caucaz. Prin ferestrele avionului, culmile munţilor se roteau încet, într-o nemaipomenită panoramă; o întreagă lume de creste vinete şi reci, un întreg univers de piscuri singuratice aluneca sub privirile noastre. Erau atît de încărcate de amintirea lui Prometeu, încît, pe granitul lor, ni se părea că îl zărim aievea.
*
Dar întîlnirea dintre pereţii munţilor şi apele mării, cum ne tăia respiraţia, prin necrezuta ei adîneime î De sub aripile avionului ţărmul rămînea în urmă, presărat cu porturi şi staţiuni de - odihnă, mici pete albe în somptuoasa tălăzuîre de verdeaţă ce cobora pînă la marginea mării.
Iar marea, în toată nemărginirea ei, îşi clătina apele, atît de albastre şi limpezi, încît întinderea lor pe care
MERIDIANE SOVIETICE
329
alunecau vapoare abia se deosebea de aceea a oceanului aerian pe care îl străbateam, şi de al cărui enorm volum ne dădeam seama, aşa cum sub aripile noastre, la mari adîncimi, între linia mării şi pereţii Caucazului, zăream zburînd alte, abia vizibile, avioane. în faţa acestei privelişti de o vastitate şi adîncime uluitoare, celulele nervoase făceau eforturi supreme de a se adapta neaşteptatelor condiţiuni în care erau puse. Părea că un salt se produsese în funcţiunea lor, dînd fiinţei noastre sentimentul unor dimensiuni noi, corespunzătoare pri-veliştei pe deasupra căreia pluteam. Acolo şi atunci, pe aripile avionului care zbura pe deasupra mării şi a Caucazului, atît de uşor a fost să ne simţim noi înşine uriaşi I
*
Dar pe aerodromul din Suhumi, pe malul răsăritean al mării, aerul era dulce şi plin de miresme, iar soarele împrăştia o lumină atît de blîndă, încît locul acela ne păru al unui paradis. Avionul aterizase în livezile de la poalele Caucazului; clădirea aerogării se ivea ca o vilă din frunzişul a tot felul de pomi — şi totul pe pămîntul pe care pusesem piciorul arăta cît de fericite sînt acele locuri ale lumii.
Totul, pe aerodromul din Suhumi, arăta că ne aflăm în mult cîntatul leagăn al omenirii, că am sosit noi înşine în locurile ce stau atît de sus în legendele şi nostalgia popoarelor- Ne allam acolo în ţinutul locuit de abhazi, unul din cele mai vechi popoare caucaziene, pe ale cărui pămînturi viţa de vie creşte de mii de ani, încolăcindu-se pînă în vîrful celor mai înalţi copaci, acoperind ulmii, şi fagii, şi nucii Caucazului cu grele ghirlande de struguri. La rădăcina lor, abhazii îngroapă oalele mari de pămînt în care îşi păstrează vinul, acea licoare dulce-amăruie, de culoarea chihlimbarului, plină de o caldă lumină solară.
330
GEO BOGZA
Ne aflam acolo în mijlocul unei fîşii de pămînt pe care, în tot lungul mării, sub adierea aerului cald şi umed, izbucneşte o bogată vegetaţie subtropicală. In timp ce ne plimbam sub razele mîngîietoare ale soarelui, ce plante nu-şi trimiteau spre noi mireasma ? Pe fîşia de pămînt pe care coborîsem din vecinătatea marilor piscuri, în aceste locuri calme şi calde, ceaiul şi eucalipţii, portocalii şi bambuşii, camforul şi tutunul, lămîii şi palmierii cresc în aerul dulce cu gust de smochină. Atît de puternic e adăpostul cu care Caucazul fericeşte lumea de la picioarele sale, îngăduindu-i să semene a paradis — făcînd chiar din ianuarie o lună în care florile îşi arată splendoarea !
Pe aceeaşi paralelă, ţărmurile răsăritene ale Mării Negre par mult mai aproape de sud decît malul dobrogean, ale cărui aspre întinderi de stepă stau sub necontenita bătaie a vîntului, iar iarna cunosc toată urgia revărsărilor de aer glacial. Dacă Ovidiu — în al cărui auz Dunărea îngheţată trosnea sub carele sarmaţilor şi sub ale cărui priviri înspăimîntate geţii tăiau cu topoarele vinul prins de ger, încît se credea pe tărîmuri foarte apropiate de pol — ar fi fost trimis pe malul răsăritean al mării, poate ar fi îndurat mai uşor exilul într-un ţinut atît de generos, acoperit tot anul cu flori, aproape mediteranean.
In locul geţilor, atît de aspri pe asprele lor pămînturi, poetul ar fi fost înconjurat, ca de strălucirea unei grădini cu păuni, de costumele a nu mai puţin de o şută de neamuri caucaziene. In Discuria, oraşul ce înflorea atunci pe aceste ţărmuri, romanii aveau o sută treizeci de interpreţi pentru a putea sta de vorbă în cele o sută treizeci de graiuri felurite ale Caucazului, cu oamenii ce coborau din munţi să le vîndă miere sau lemn de frasin.
Dacă poetul s-ar fi plimbat prin mulţimea ce venea să-şi cumpere sare în piaţa din Discuria, despre cîte popoare n-ar fi auzit vorbindu-se ? Despre zerkerani, fai-
MERIDIANE SOVIETICE
331
moşii făuritori de arme, al căror teritoriu era un arsenal al Caucazului; despre lesghi, ale căror mame exaltau în atîtea poveşti vitejia strămoşilor ; despre ziki, ce îşi râdeau capul lăsîndu-şi numai o coadă de care învingătorii, după ce-i decapitau, să-i poată apuca fără să se mînjească de sînge ; sau despre abhazii care scoteau^ din oţel săbii atît* de vestite şi au fost timp de secole piraţii cei mai temuţi ai Mării Negre.
Pe şirul de creste dintre cele două mări, lung de aproape trei mii de kilometri, pkavii, svanii, inguşii, khevsurii, tangaurii, digurinii, kistinii, agulii şi mulţi alţii formau cel mai vast mozaic de popoare pe care l-a cunoscut istoria.
In tot cuprinsul spaţiului ponto-caspic, în jurul piscurilor acoperite de zăpezi veşnice, trăiau din cele mai vechi timpuri toate aceste popoare şi triburi care şi ele, nu mai puţin, au făcut faima Caucazului. în aceste locuri în care Asia şi Europa se întîlnesc, dînd la iveală măre-ţiile minerale ale Elbrusului şi Kasbekului, splendorile vegetale ale azaleei şi magnoliei, oamenii n-au rămas cu nimic mai prejos de frumuseţea şi bogăţia naturii. Ca şi cum ar fi fost ei înşişi expresia cea mai fericită a întîl-nirii dintre cele două continente, o spumă fină pe superba tălăzuire a munţilor, caucazienii au întrunit, dintre virtuţile şi trăsăturile fundamentale ale fiinţei omeneşti, pe cele mai pline de strălucire : vitejie, frumuseţe, mîn-drie. Aşa i-au cunoscut popoarele din jur şi aşa s-au făcut vestiţi în toată lumea.
Dar la întîlnirea dintre cele două continente, generatoare de splendori, nu numai oamenii s-au ridicat în admiraţia lumii. Pe un plan tot atît de înalt, rase excepţionale ale nobilei lor specii, inteligenţi, credincioşi omului, capabili să-i înţeleagă gîndurile cele mai îndrăzneţe şi să le împlinească, trecînd prin apă şi prin foc, sărind de pe o stîncă pe alta, agili, supli, strălucitori, bucurie a celor mai rafinate priviri, mîndrie a celor mai
GEO BOGZA
332
viteze inimi, sînt caii Caucazului. Pe pămînturile pe care ne aflăm, în luxurianta vegetaţie a Abhaziei, trăiesc unii dintre cei mai vestiţi cai din lume.
Imaginea popoarelor caucaziene nu poate fi despăr-i ţită de silueta acestor cai superbi; dar pentru a fi în-î treagă •— şi atunci în adevăr nu-i mai lipseşte nimic — i trebuie să i se adauge armele. Pe creste de munţi, călăreţi înarmaţi & aceasta a fost viaţa Caucazului timp de sute de generaţii. Oţelul săbiilor şi al pumnalelor ei l-au lucrat cu mult meşteşug şi cu o rară pasiune ; iar atunci cînd au apărut armele de foc, nu s-au mai despărţit de ele. . Cu pumnalul tăiau în noaptea nunţii şireturile care ţineau corsetul miresii; iar femeilor, la naşterea celui dintîi băiat, bărbaţii le cereau să descarce în cinstea lui un pistol.
Caucazul n-a fost dintre acei munţi în cuprinsul cărora oameni placizi şi lipsiţi de fantezie duc o viaţă liniştită şi greoaie, ci, în preajma marilor piscuri îngheţate, sîngele feluritelor triburi a clocotit ca în nici o altă parte a lumii ; iar închipuirea nu mai puţin le-a fost aprinsă.
Printre aceşti oameni care mai mult păreau pîlpîiri pe crestele munţilor, multă vreme oricăror străini le-a fost cu neputinţă să pătrundă, Din locuinţele lor agăţate pe stînci ca nişte cuiburi de vultur, kubacinii, ala-ghirii, darghienii şi budaşii şedeau la pîndă. Marco Polo, care din marea lui călătorie a adus veşti despre atîtea ţări îndepărtate şi necunoscute, n-a putut afla de-cît foarte puţin despre popoarele Caucazului. Pînă acum un secol, nici creştinismul, nici islamismul, cele două mari religii care cuprinseseră pămînturile de la miazănoapte şi de la miazăzi de aceşti munţi, n-au izbutit să urce pe culmile lor, unde felurite triburi continuau să
MERIDIANE SOVIETICE
333
adore arborii, luna şi stelele. Uimiţi, aflau cei de jos că acolo, pe creste, triburile imploră cerul să trimită tunetul din nou — dacă nu-1 mai auziseră de multă vreme ; iar în jurul celor loviţi de trăsnet joacă şi cîntă cîte opt zile în şir, bucurîndu-se că li s-a dat dovadă de o atît de mare bunăvoinţă.
Clima caldă şi umedă a Caucazului, care a supus unei atît de uimitoare schimbări limita de creştere a plantelor — îngăduind viţei de vie să-şi dea roadele dincolo de 1600 de metri, orezului, griului şi porumbului la 2300 de metri — a făcut cu putinţă ca pe culmi care depăşesc platoul Bucegilor să se dezvolte viaţa triburilor caucar ziene, izolată de restul lumii, plutind la marea ei înălţime deasupra pămîntului, vecină cu norii şi cu zborul vulturilor.
Cmd ruşii au cuprins Caucazul în marea lor împărăr ţie, punînd capăt milenarelor invazii dinspre miazăzi, pe crestele acestor munţi feluritele lui triburi trăiau încă după legi extrem de vechi. In aceste regiuni unde fie-* care familie îşi apăra pămîntul şi casa cu arma în mînă, ca pe o patrie, nimeni nu putea păşi în siguranţă pe teritoriul altui trib, dacă nu avea în cuprinsul lui un konak ; adică, dacă nu i se îngăduise de una din femeile acelui ţinut să-i atingă sînul cu buzele, sau chiar să sugă lapte. Atunci devenea frate cu toţi fiii ei şi toţi erau ţinuţi, printr-o sfîntă datorie de familie, să-l apere sau, dacă era ucis, să-l răzbune. Adeseori cei urmăriţi puteau să scape de moarte dacă, în casa în care se refugiau, li se îngăduia să sărute în grabă sînul mamei ; toţi fiii ei îl înconjurau atunci cu săbiile în mînă, gata să-şi dea viaţa apărîndu-1. Prinţii lesghieni îşi trimiteau băieţii, încă din primele zile ale naşterii, să sugă la cît mai multe femei — astfel că dacă mai tîrziu îi ameninţa vreo primejdie, ridicau în jurul lor, ca printr-o legătură de sînge, într-un singur zid de trupuri vii, bărbaţii unui întreg ţinut.
334
GEO BOGZA
După această lege străveche au trăit pînă nu de mult, pe şirul de creste dintre cele două mări, triburile Cau-cazului — pînă ce treptat zăngănitul săbiilor s-a stins, mirosul prafului de puşcă s-a împrăştiat; iar la poalele măreţilor munţi n-a mai rămas decît suava mireasmă mediteraniană care ne-a întîmpinat din prima clipă în care am pus piciorul în Suhumi.
IV
Sub razele lunii, bulevardul Rustaveli coboară uşor, iar noi ne aflăm în noaptea aceasta în mijlocul unuia din cele mai vestite popoare caucaziene. Deosebiţi de toate neamurile ce-i înconjoară, cu o înfăţişare, cu o limbă şi cu o istorie proprie, urmaşi ai iberilor care la rîndul lor erau urmaşi ai saspirilor, de mult georgienii ocupă cel dintîi loc în lumea Caucazului, prin gradul de cultură la care au ajuns şi prin marea lor frumuseţe.
Părăsind ţara abhazilor, zburînd din nou peste crestele munţilor şi aterizînd pe vastul platou în care se ridică Tbilisi, ne-am aflat — aşa cum tot timpul eram înconjuraţi de bărbaţi şi femei în strălucitoare veşminte de mătase — în mijlocul unor oameni a căror frumuseţe este, din timpuri memoriale, una din splendorile Caucazului. înalţi şi zvelţi, cu trăsăturile feţei regulate, cu pielea obrazului limpede, cu părul foarte negru şi strălucitor, cu o lumină vie în priviri, georgienii s-au ridicat de mult, pentru marea lor frumuseţe, în admiraţia tuturor celorlalte popoare. Ca tot ce le e propriu, această neobişnuită frumuseţe face de asemeni parte din istoria lor milenară.
Adeseori, arheologii au descoperit în Grecia fragmente de marmoră cu ajutorul cărora au reconstituit î— plini de uimire şi nostalgie — tipul perfectei fru-
MERIDIANE SOVIETICE
335
museţi umane. Cei ce sosesc în Georgia descoperă un întreg popor ai cărui oameni par, în mijlocul munţilor de granit şi porfir, statui nesfărîmate ale unei frumuseţi ideale.
*
Cînd au apărut pe faţa pămîntului aceşti oameni al căror chip pare săpat de dalta lui Praxiteles ?
Sub razele lunii, bulevardul Rustaveli coboară uşor, acoperit de o sumbră strălucire de bitum. Mai departe strălucesc munţii, de la un orizont la altul, ca o tălă-zuire minerală a secolelor şi mileniilor. Pînă unde ajunge pe deasupra lor istoria acestui străvechi popor ?
Pe una din acele întunecate înălţimi mai stăruie amintirea regelui Pharnabadze şi a templelor pe care le-a clădit, împărtăşind supuşilor săi cultul focului. Dar acea epocă pare încă aproape, faţă de tot mai pierdutele culmi pe care istoria gruzinilor se duce ădînc în yreme.
Undeva, foarte departe, ea întîlneşte mileniul în care Ramses al II-lea, întorcîndu-se din epocala expediţie care îi îngăduise să-şi privească obrazul îir apele Gangelui, a trecut prin umbra Caucazului, ducînd anticei civilizaţii de pe malurile Nilului cele dintîi ştiri despre strămoşii gruzinilor. Iar acolo unde nici inscripţii, nici ruine, nici alte urme ale vieţii de demult nu mai stau mărturie, dincolo de faptele celei mai îndepărtate istorii, încep legendele.
Singuratic şi alb se înalţă sub cer Araratul, realitate şi vis al lumii orientale, pe al cărui pisc noroadele ce-1 înconjoară au avut multă vreme credinţa că se mai află, întreagă, corabia lui Noe. De pe culmile Caucazului, povesteşte Eschil, a coborît în Asia Mică războinicul neam al amazoanelor. Deprinderea celor mai vechi caucazieni de a spăla nisipul rîurilbr aurifere pe o blană de paie a dat naştere în mintea fecundă a grecilor acelui
336
GEO BOGZA
mit faimos al Linii de Aur şi mult cîntatei expediţii ar-gonautice. Iar deasupra tuturor legendelor, rod suprem al închipuirii celor vechi, se înalţă figura lui Prometeu, sublimă, zguduitoare legendă între toate legendele lumii.
Oare peste ce loc de pe faţa pămîntului s-a mai ţesut lumina de lună a atîtor legende, ca peste măreţele piscuri care străjuiesc patria gruzinilor ?, Oricîtă închipuire ar fi intrat în urzeala lor, s-ar părea totuşi că strămoşii gruzinilor, strămoşii acestor bărbaţi şi femei pe care îi auzim cîntînd Suliko, au privit din preajma acestor pămînturi unele din primele răsărituri de soare asupra omenirii. Oricît de depărtat ar fi timpul pînă la care duc legendele, s-ar părea totuşi că oamenii în mijlocul cărora ne aflăm, aceşti straşnici băutori ai unor straşnice vinuri, sînt, ca mai toate neamurile Caucazului, rămăşiţele unei seminţii preistorice dispărută de pe restul pămîntului. In nici o altă parte a lumii nu trăieşte în zilele noastre vreun popor care să se tragă din acelaşi neam de oameni cu gruzinii. Fără asemănare sînt în toată istoria şi pe tot pămîntuL, mărturie a marelui clocot în care s-a aflat lumea celor dintîi milenii, a marilor zguduiri în care au pierit atîtea popoare şi au dispărut fabuloasele cetăţi ale antichităţii.
Fără asemănare e limba pe care o vorbesc şi alfabetul pe care singuri şi l-au făcut, din treizeci şi nouă de litere.
în aoeastă limbă şi cu acest alfabet poeţii gruzini au scris, eu multe veacuri în urmă, poeme pline de farmec şi strălucire.
*
Ce n-au avut în jurul lor poeţii acestei ţări pentru a le stîmi visul şi fantezia ?j Mai sus de nori strălucesc sub mantia lor de zăpezi veşnice culmile Caucazului. Venind dinspre miazăzi, cele dintîi popoare care l-au zărit i-au spus, uimite, Muntele Stelelor. Atît e de înalt
MERIDIANE SOVIETICE
337
şi pur, atît de puternic mesajul pe care, din vecinătatea cerului, îl adresează minţii omeneşti.
A se naşte la poalele acestui munte, a însemnat pentru fiecare generaţie un privilegiu. Pînă pe vîrfurile lui albe şi reci, sclipind în preajma marilor constelaţii, chiar dacă numai privirile ajung — şi tot e destul!
Dar din văile largi urcă spre culmi, prilej al unei necontenite încîntări, atingînd înălţimi unde în alte regiuni ale pămîntului piatra rămîne goală, o vegetaţie paradi-: siacă. Pînă la înălţimi de necrezut urcă viţa de vie, ce din aceste locuri s-a răspîndit apoi în toată lumea ; pînă * la înălţimi de necrezut urcă flăcările albe sau roşii ale garoafelor, pîlpîirea intensă şi pură a anemonelor, spuma albastră şi fină a miozotisului — pe cînd stejarii, fagii şi pinii primese în trunchiurile lor o sevă atît de puternică, încît ating dimensiuni pe care numai în Caucaz le pot cunoaşte, Nu-i mult de cînd de pe podişuri yînătorii se întorceau cu blăni de leoparzi ucişi cu lancea ; cu trupuri grele de urşi sau de fragile gazele ; în timp ce săgeţile subţiri doborau multicolorii şi gustoşii fazani. Tre-cînd frontiera Persiei, cîte un tigru galben, cu respiraţia fierbinte, păşea încet prin desişul pădurilor, reamintind poemul lui Rustaveli. Atraşi parcă de forţa acestui fabulos ţinut, noroade de peşti urcau în apele Kurei şi pătrundeau prin galeriile săpate în stîncă pînă sub temelia cetăţilor — hrană binevenită pentru luptătorii asediaţi. Amarnică era dezamăgirea oştirilor duşmane — şi îşi strîngeau corturile şi porneau 1—• cînd, după un îndelung asediu, cei pe care îi credeau sfîrşiţi de sete şi de foame le aruncau într-o dimineaţă, în batjocură, peste zidurile cetăţii, crapi grei şi proaspeţi, cu solzii lucitori.
Din pămînturile generoase ale Georgiei, păduri şi legende îşi urcau în oameni parfumul — iar ei străbă-teau vremea învăluiţi în mătăsuri, ca un foşnet mai viu şi mai fin în marele foşnet al Caucazului.
22
S38
GEO BOGZA
Sub razele lunii, viermele de mătase rodea frunza pădurilor de dud. De cmd fusese răpit din China, Geor-gia devenise una din noile lui patrii.
în amintirea celor ce-i văzuseră, gruzinii rămîneau înalţi şi mlădioşi, înveşmîntaţi în strălucitoare mătăsuri. Sub faldurile ei căzîndu-le pe umeri pînă la glezne, femeile păreau albe păsări de mare ; dansînd, începeau să alunece, înalte, drepte, statuare — pe cînd bărbaţii porneau încet, cu un pas larg aerian, ca nişte vulturi de munte, stăpîni pe forţa lor din adîncuri — pe care o dezlănţuiau în cele din urmă, izbucnind într-un adevărat ciclon, într-un frenetic vîrtej inspirat parcă din furtunile asiatice care se abat asupra Caucazuîui.
în locurile acestea prodigioase în care Europa şi Asia se întîlnesc, popoarele — parcă mai mult decît în orice altă parte a lumii — au avut pasiunea melodiilor şi voluptatea ritmului, atît de înflăcărat plăcîndu-le să cînte şi să danseze. De la o mare la alta, întreg Caucazul e un singur parfum de legende, un singur foşnet de mătăsuri şi de popoare.
Ce n-au avut poeţii acestei ţări spre a urzi foşnetul şi a filtra parfumul strălucitoarelor lor poeme ? în aerul cald, floarea grea a magnoliei îşi împrăştie mireasma. Pe crestele munţilor, azaleea mereu înflorea, ca o spumoasă dantelă de petale-
De la o mare la alta, faimosul rododendron caucazian acoperea văile şi culmile munţilor cu nespulberata spumă a florilor sale. De la o mare la alta, praful de aur al albinelor plutea în aerul dulce al Caucazuîui. Kwa-tapli — mierea de piatră — umplea crăpăturile stîncilor. Dacă albinele se aşezau pe floarea rododendronului, dacă se hrăneau cu sucul ei ciudat, atunci mierea lor îmbăta ca şi vinul.
Ce n-au avut poeţii acestei ţări spre a le stîrni visul şi fantezia ? Spre miazăzi se întindeau pămînturile dogoritoare ale celor „O mie şi una de nopţi", cu toată
MERIDIANE SOVIETICE
339
puterea de fabulaţie a Orientului; spre apus se tălă-zuiau apele Pontului Euxin, pe întinsul cărora mitologia greacă, plină de eroi cutezători şi fapte enorme, îşi trimisese argonauţii pînă pe aceste ţărmuri, în mult vestita Colhidă ; în vreme ce ameţitor de sus se înălţau, scîn-teind sub lumina stelelor, piscurile de care e legat eroismul şi jertfa celei mai zguduitoare legende din trecutul omenirii.
★
Sub razele lunii, pădurile şi munţii Georgiei ne învăluie în foşnetul lor milenar. Uşor, bulevardul Rustaveli coboară sub privirile poetului înalt şi alb, cu barbă de rege asirian. Tîrziu în noapte, bărbaţii şi femeile georgiene cîntă Suliko. De acum înainte, ori de cîte ori vom mai fi pe asprele pămînturi ale Sciţiei Minor, pe falezele înalte ale celuilalt ţărm, vom putea privi în lungul podului de argint cu nostalgia din totdeauna întreţesută de o adîncă bucurie, ştiind că am fost la capătul lui, pe malul răsăritean al mării, că am păşit pe pămînturile străvechii Colhide, şi că sub razele lunii am stat învăluiţi în marele foşnet al Caucazului.
V
Bărbaţii şi femeile georgiene cîntă Suliko, iar în mijlocul oraşului se înalţă ca o cetate de piatră, cu pereţi drepţi ce coboară pînă în apele spumegînde ale Kurei, stînca pe care se află castelul reginei Tamara. La anii 1200, cînd vremea trecea dintr-un secol în altul, oştirile acestei ilustre reprezentante a dinastiei Bagraţiene bateau pe musulmani, împingîndu-i pe malul mării pînă la Trebizonda ; iar pe crestele munţilor, cetăţile de care e legat numele ei ajungeau pînă în partea de miazănoapte a Caucazului.
22*
840
GEO BOGZA
Apele Kurei clocotesc la picioarele stîncii abrupte, iar amintirea vechilor regi îşi amestecă foşnetul în marele foşnet al acestor pămînturi.
Cu patru sute de ani înaintea Tamarei, Ashat cel Mare — prinţ al prinţilor — îi izgonea pe arabi din Tbilisi în chiar timpul în care la Bagdad domnea Harun al Raşid ; iar cu alte cinci sute de ani înainte, la 265, Miriam întemeia prima dinastie gruzină, a Sazanizilor. Numele lui nu e niciodată pomenit singur, ci întovărăşit de al unei sclave creştine, Nina, care a propovăduit la poalele Caucazului noua religie şi a fost ea însăşi crucificată. Dar cultul focului adus de Pharnabadze a mai dăinuit pînă spre jumătatea celui de al Vl-lea secol — în vreme ce triburile de pe munţi nu-I părăsiseră nici după încă un mileniu. De mult începuse să se extragă petrolul la Baku, cînd în preajma acelui oraş se mai ridica un templu al lui Zoroastru. Ultimul lui preot a fost ucis într-o noapte de cîţiva persani, dar călătorii de acum trei sferturi de veac au apucat să-l mai vadă şi l-au descris ca pe un tînăr tăcut şi grav, depozitar âl unor taine milenare, îngîndurat în mijlocul noilor valuri ale vieţii care ameninţau să-l acopere.
*
Sub razele lunii, bulevardul Rustaveli coboară uşor, iar din foşnetul arborilor bătrîni se desprinde amintirea regilor Vahtang.
Sînt în istoria Georgiei şase regi cu numele Vahtang ; primiţi a întemeiat actuala capitală a ţării, Tbilisi — oraşul apelor calde — la anii 469, în locuri In care mai curg şi azi izvoarele ce i-au dat numele ; iar ultimul, cu treisprezece secole mai tîrziu, Vahtang al Vl-lea, Legislatorul, a redactat istoria zbuciumată a patriei sale şi şi-a întors privirile pline de speranţă spre miazănoapte, pe al cărei cer, în vecinătatea celei polare, atît de viu strălucea steaua lui Petru cel Mare-
S42
GEO BOGZA
reu urcă şi coboară linia munţilor. La timpul lor, fiecare dintre conducătorii popoarelor, pe care talazurile istoriei l-au purtat pe o culme, a ţinut să-şi dea caii la iarbă în umbra Caucazului.
De pe asprele întinderi ale Anatoliei şi Asiei, pămîn-tul roditor ăl Georgiei le apărea ca un paradis ; spre răcoarea şi vegetaţia ei bogată îşi mînau hergheliile, spre femeile ei vestite drept cele mai frumoase din lume veneau în galop urmărind sub pleoapele arse de soare şi nisipuri un vis de voluptate şi desfrîu.
Alunecînd mereu peste întinderile pîrjolite ale lumii, trecînd unul după altul popoarele prin foc şi sabie, sîn-gerosul Thimur-Lenk păstra Georgia în planurile şi în dorinţele lui ca pe o pradă scumpă spre care, oricît de departe s-ar fi aflat, bucuros venea încă o dată. Şi n-au fost în istoria acestei ţări cotropiri mai cumplite, un număr atît de mare de bărbaţi ucişi şi femei duse în sclavie, decît atunci cînd urmaşii Tamarei — începînd cu fru-moasa-i fiică, Russudan — n-au mai putut face faţă cotropitorului torent al mongolilor.
Tot ce a putut fi pe pămînturile Orientului istorie Sîn-geroasă şi plină de groaznice jafuri a feluritelor neamuri ridicate în numele lui Mohamet, mereu s-a abătut în vîrtejuri mărunte sau în furtuni pustiitoare peste oraşele şi satele în care trăia unul din cele mai vechi şi civilizate popoare. Calde au fost în Tbilisi nu numai apele care i-au dat numele, ci şi pietrele pe care în atîtea rînduri sîngele gruzinilor a curs în valuri.
*
In Georgia, aproape de pe fiecare creastă de munte zidurile unei cetăţi năruite aruncă în sufletul călătorilor umbra unor veacuri tragice. Pretutindeni, nume de rîuri, de munţi şi de eroi evocă lungul răstimp în care gruzinii au trebuit să-şi apere patria împotriva năvălitorilor. Ori-»
MERIDIANE SOVIETICE
343
unde pe întinsul acestei ţări, în jurul căreia, munţii nu-şi contenesc rotirea, pietrele au nu numai glasul din adînc al erelor geologice, ci şi o fierbinte vibraţie istorică, aşa cum au luat parte la lupta grea a poporului, fiind braţelor lui materialul enorm cu care şi-a zidit cetăţile ; fiind sîngelui lui treptele finale pe care a şiroit spre valurile Kurei şi Rionului; fiind morţilor lui austere lespezi de mormînt.
Pe muntele de lîngă Tbilisi, în Pantheonul poporului gruzin, cei mai de vază fii ai săi îşi dorm somnul de veci deasupra oraşului. Aproape toţi şi-au dat viaţa în lupta pentru libertatea poporului; iar printre ei, în număr însemnat sînt poeţii, Ceavceavadze, Barataşvili, sînt nume de poeţi şi de eroi, cu un adînc răsunet pe întinsul pămînturilor gruzine. Nicăieri parcă, între hotarele altor ţări, n-au căzut cu spada în mînă un număr atît de mare de poeţi, ca în patria care de şapte sute de ani se mîn-dreşte cu nemuritorul Şota Rustaveli.
în pacea cimitirelor, acoperite de ornamentaţia alfabetului gruzin, lespezile funerare par solemne pagini de istorie. Sub mărturia lor, mii de eroi îşi dorm somnul de veci la poalele Caucazului. Zăpezile marilor piscuri li se aprind la căpătîi noapte de noapte, asemeni unor candele veşnice.
VI
Străbăteam Georgia, alunecînd pe lungi şi drepte şosele asfaltate, lăsînd mereu în urmă oraşe şi sate şi creste de munţi.
Totul în jurul nostru arăta că pe aici fusese pînă nu de mult una din acele ţări orientale şi muntoase în care, ca şi în Spania unde au rămas atîtea urme arabe, priveliştea cea mai obişnuită este aceea a potecilor înguste pe care catîrii urcă încet, poticnindu-se sub greutatea samarelor.
MERIDIANE SOVIETICE
341
Coborînd în fruntea oştirilor ruse pe ţărmurile Cas-picei şi ocupînd Derbentul, marelui ţar i-a fost dat să vadă — pe coasta aceea singuratică unde crestele răsăritene ale Caucazului se înalţă pustiite de vânturile aspre ale Asiei — faţa mai pustiită încă, de o sfâşietoare, aproape mortală deznădejde, a lui Dimitrie Cantemir aflând că, în drumul de la Astrahan la Derbent, corabia pe care se găseau atîtea manuscrise ale sale fusese înghiţită de valurile mării.
*
Spre acea mare singuratică şi răsăriteană, Kura îşi mină clocotul apelor sale. Sub razele lunii, umbrele străvechiului oraş alunecă, lungi şi tăcute, pe cînd din albia plină de stânci un tropot de cai începe să urce.; Este străvechea rasă a iberilor care îşi apără pământurile pe care s-a pomenit, străbătîndu-le în galop, cu sabia în mînă — şi sînt toate celelalte popoare care dau tîr-coale Caucazului, ridicate în şa, pîndind prilejul să se repeadă asupra lui, jefuindu-1 de bogăţii şi ducîndu-i oamenii în robie. în ce altă parte a lumii viaţa popoare-: lor a fost atît de împletită cu galopul cailor, şi din trecutul cărei ţări se ridică ropotul unor atît de îndelungi şi furtunoase cavalcade ?
Aşa cum rîurile care străbat aceste pămînturi îşi au izvorul pe culmile munţilor, în marile lacuri alpine, şi de acolo mai sus, în uriaşii gheţari, tot astfel amintirea armatelor cu care au trebuit să se bată strămoşii gruzinilor trece dincolo de mongoli, de turci şi de arabi ; dincolo de romani, de perşi şi de asirieni, ajungînd pînă 1a cele dintîi popoare pe care le-a cunoscut istoria : la fenicieni, egipteni şi chaldeeni.
De cînd chaldeenii i-au împins pe primii strămoşi ai gruzinilor, pe de mult dispăruţii acazi, în contraforturile Caucazului, nenumărate împărăţii s-au ridicat şi s-au prăbuşit în lume — tot astfel cum la marginea zării me-
844
GEO BOGZA
In Tbilisi, în capitala ţării, uşor se putea intui că viaţa se desfăşurase veacuri de-a rîndul după imaginea clasică a Orientului: oraş cu casele căţărate pe înălţimi de pia^ tră spre care duc, pe sub ciorchinii balcoanelor, uliţe în-tortochiate şi înguste, bolovănoase, cu panta repede, pline de forfota unei mulţimi pestriţe şi de zarva asurn zitoare a neguţătorilor.
Dinamita a fost folosită spre a trage prin inima de> piatră a oraşului bulevarde drepte şi largi, în lungul cărora automobilele alunecă liniştit. Tot ce fusese timp de sute de ani viaţă clocotitoare şi tulbure, acel amestec frenetic şi suspect a tot felul de oameni, acea neîntreruptă larmă a străzilor prin care circulau cu drepturi egale profeţi, şarlatani, hoţi şi fecioare, tot ce putuseră revărsa din firea şi moravurile lor neamurile musulmane pînă la poalele Caucazului, a dispărut în decursul unei singure generaţii.
Praful şi strigătele, echipajele princiare şi cerşetorii nici nu par să fi fost vreodată pe aici, — şi numai studiourile cinematografice din Tbilisi mai pot să reconstituie cu exactitate decorul fastuos şi mizer, imagine tipică a feudalismului oriental, în care viaţa s-a desfăşurat aici, timp de atîtea grele veacuri. Nimic din ceea ce caracterizează oraşele civilizate şi moderne nu lipseşte străvechei aşezări a apelor calde : de la faţada puternic luminată a Operei Georgiene, pînă la circumferinţa de beton a stadionului, pe care trupurile zvelte ale fetelor, făcînd salturi mari prin aer, şterg pînă şi amintirea vremii cînd peste viaţa femeilor caucaziene se profila, încă din leagăn, umbra haremurilor de la miazăzi*
*
La douăzeci de meridiane spre răsărit de cîmpiile Do-trogei, unde nesfîrşite văluri de praf învăluie turlele cenuşii ale minaretelor, Georgia are acum înfăţişarea unei
MERIDIANE SOVIETICE
345
ţări despre care nu s-ar putea crede că se află atît de aproape de inima geografică a Orientului. în afară de murmurul Kurei, de foşnetul duzilor bătrlni şi al celor şase milioane de metri de mătase pe care această ţară îi produce în fiecare an, în Tbilisi încă un foşnet caracterizează viaţa oraşului : abia perceptibila alunecare a troleibuselor în lungul marilor bulevarde.
Nu rareori, automobilele care aleargă pe şoselele asfaltate ale Georgiei sînt întrecute de trenurile care străbat spaţiul dintre ţărmurile Mării Negre şi ale Caspicei, trase de puternice locomotive electrice. Această imagine depăşeşte cu mult viziunea lui Petru cel Mare, care în visele lui vedea Caucazul ca o punte pe deasupra căreia lungi caravane ar fi adus în Europa mărfurile fabuloasei Indii, dar l-ar fi încîntat fără îndoială pe împăratul care în palatul său din Petrograd se înconjurase de atît de multe şi ingenioase maşini.
De pe muntele care domină Tbilisi — muntele David — cnnpiile Georgiei se zăresc pînă departe. Privind nemărginita panoramă, o înserare ne-a prins acolo sub un cer înnorat — şi, sub apăsarea ei, grandiosul peisaj pe care îl aveam in faţa ochilor păru că începe să fie copleşit de mari umbre geologice. Dar înainte ca noaptea să vină, atîtea lumini s-au aprins în cîmpia georgiană, pînă departe la marginea munţilor, incit toată această ţară păru sub privirile noastre o uriaşă tavă de jeratic.
De pe crestele munţilor, umbra lui Prometeu putea privi mulţumită.
*
Trăind în leagănul unei măreţe legende, poporul georgian n-a întîrziat să împlinească visul lui Lenin despre transformarea lumii. însuşi marele Vladimir Ilici pare că a venit să-l îndemne, cu acelaşi gest larg cu care a ridicat mulţimile în piaţa Gării Finlanda. Imaginea nepieri-
346
GEO BOGZA
toare, monumentul plin de un adine clocot revoluţionar, se înalţă pe malurile Kurei, în faţa hidrocentralei de la Msheta. în jurul lui, munţii îşi rotesc solemn siluetele, iar fluviul bătrîn care străbate istoria poporului gruzin, mai tare îşi învolburează apele sub braţul lui Lenin, transfor-mîndu-şi toată puterea în electricitate.
Nicăieri, ca în acest vechi leagăn al omenirii, n-ar putea apare mai sublimă ideea de a pune stăpînire pe toate forţele naturii, spre a crea o lume cît mai aproape de imaginea pe care, însetate de fericire, popoarele şi-au făcut-o despre paradis.
*
Pe crestele Caucazului, florile urcă pînă deasupra gheţarilor, uimind cu neaşteptata lor pîlpîire pe cei ce le descoperă în împărăţia zăpezilor veşnice. Din acea lume rece şi albă de dincolo de nori, de sub acel covor de flori de la patru mii de metri înălţime, porneşte asupra lumii uriaşa forţă hidraulică a Caucazului, făcînd să apară marile lacuri alpine, imense rezervoare naturale, mame enorme şi liniştite ale năprasnicelor torente ce se reped în vale. Multă vreme clocotul lor nu se potoleşte, chiar după ce s-au unit în cele două fluvii care la poalele munţilor străbat pămînturile Georgiei : Rionul, purtîndu-şi apele prin Kutais spre Marea Neagră şi Kura, care în drumul ei spre răsărit coboară, ca şi Volga, sub nivelul celorlalte mări şi oceane, pentru a ajunge în sfîrşit la suprafaţa singuratică a Caspicei.
Toată această masă de apă ce coboară văile de piatră ale munţilor, adunîndu-se în albii adînci şi pornind tumultos spre cele două mări, e încă departe de ţărmurile lor cînd acolo au şi ajuns — la Baku, la Batum şi la Poţi — trenurile electrice pe care ea însăşi, trecînd prin grelele turbine ale hidrocentralelor, le-a pus în mişcare ; ast-.
MERIDIANE SOVIETICE
347
fel că după ce a fost timp de milenii leagăn cîntat al omenirii, Caucazul devine acum o uriaşă forţă propui-* soare a vremii noastre.
VII
Se face ziuă în Caucaz.
Noaptea de vară a fost scurtă ; pe ţărmul dobrogean abia a trecut o oră după miezul nopţii; întîrziaţii mai stau poate pe faleza înaltă sub lumina unei luni ce pentru noi a pălit demult, cînd peste cîmpiile şi munţii Geor^ giei începe să se crape de ziuă.
Ca tot ceea ce face strălucirea acestei ţări, ca şi nituiţii şi legendele ei, ivirea zorilor se arată a fi în Georgia un, fenomen de care se leagă o incomparabilă grandoare.; Poate pentru că aici zările sînt străjuite de piscurile Cau-* cazului — şi orice plecare sau întoarcere a luminii pune în mişcare, cu o încetineală de uriaşe corăbii, umbrele lor încărcate de tot trecutul lumii. Atît de îndelung, atît de departe şi de solemn începe să se ivească ziua în acest leagăn al omenirii, încît pare că de fiecare dată intră în joc înseşi forţele genezei, acelea care pentru prima oară au despărţit întunericul de lumină, făcînd să înceteze neantul şi să.înceapă miracolul lumilor.
Şi iată-ne după această noapte de neuitat, pregătin-du-ne — ca şi cei dintîi strămoşi ai gruzinilor — să ver dem de pe pămînturile primordiale ale Asiei, parcă prk mul răsărit de soare asupra lumii. Măreţii nebănuite, suprafeţe imense şi volume enorme, întreaga întindere a lumii, prodigioasă şi uimitoare, se pregăteşte să iasă din întuneric şi să ia cunoştinţă de nemaipomenita-i splendoare.
Se face ziua în Caucaz ; ne prinde răsăritul soarelui la poalele vestiţilor munţi, în acest atît de cîntat leagăn
348
CEO BOGZA
al omenirii. Putea-vom noi cîndva, cei ce i-am simţit fiorul, să-l mai cîntăm încă o dată ? Putea-vom face să i se audă foşnetul adînc şi plin de strălucire, această fină ţesătură de sunete în care legendele atîtor popoare se îmbină cu mireasma magnoliei, piscurile acoperite de zăpezi eterne cu amintirea lui Prometeu, iar imaginea superbului munte Kasbek cu aceea a marelui drum trans-caucazian ?
Spre nord porneşte acest 'drum, atît de vestit între drumurile lumii, pudrat în tot lungul lui de gloria celor ce l-au străbătut, purtîndu-şi serpentinele pe lîngă sălbatica piramidă de cinci mii de metri a Kasbekului.
Pe sub splendoarea acelui munte au trecut, tăcuţi şi înfioraţi, rarii călători care venind din India au îndrăznit tfă străbată pereţii Caucazului, pentru a ajunge pe pămînturile de la miazănoapte, la asprele popoare scite. Pe sub splendoarea acelui munte, înşişi sciţii vor fi trecut la fel de uimiţi, cînd, sub conducerea regelui lor Meduc, au coborît în număr de sute de mii pe pămîntu-rile de la miazăzi şi au asediat faimoasa Ninive.
Pe acest drum îşi va fi tîrît piciorul şi conştiinţa încărcată de atîtea măceluri, venind şi plecînd din paradi-siaca lui reşedinţă de la Karabagh, sîngerosul Thimur-Lenk, gustînd pe marginea prăpăstiilor sălbatice satisfacţia mai sălbatică de a-1 fi putut privi închis într-o cuşcă — prăbuşit de gloria lui terestră mai adînc şi mai amarnic decît Lucifer — pe sultanul atît de răsfăţat de soartă pînă atunci, pe faimosul Balazid, acela căruia în mijlocul furtunilor pe care le stîrnea îi plăcuse să-şi spună Fulgerul.
Pe acest drum a trecut, atît de aproape de zborul vulturilor de munte, alături de care aripile geniului său i-au îngăduit să plutească, acela care nu a greşit prevestind cît de cunoscut îi va fi într-o zi numele şi cît de iubit de toate popoarejg Rusiei, îngânduratul şi răzvrătitul Puşkin,
MERIDIANE SOVIETICE
340
Pe acest drum, legendele despre vremea reginei Ta-mara, coborînd din secolul lor asupra lumii, asemeni gheţarilor ce alunecă de pe crestele Caucazului, au în-tîlnit — tot astfel cum în zilele noastre torentele acestora aveau să întîlneaseă turbinele hidrocentralelor făcînd lumină în toată Colhida —* fruntea lui Lermontoy şi au înflăcărat-o.
Ca o pulbere de aur se ridică în lungul acestui drum gloria atîtor nume, în vreme ce într-o parte şi alta prăpăstii adînci şi piscuri ameţitoare coboară în întuneric sau urcă în lumină, ca o lecţie solemnă despre măreţia lumii şi istoria popoarelor, pe care Caucazul o dă tuturor celor ce, cuprinşi de o înţeleasă sfiiciune, păşesc pe sub splendoarea crestelor sale.
*
Se face ziuă în Caucaz; şi ea tot ce se întîmplă pe aceste pămînturi, în acelaşi timp enorme şi pline de gingăşie, abia a început lumina să mişte greoaiele umbre ale munţilor, că din înaltul cerului au şi izbucnit cioeîr-liile. Cînd au mai fost vreodată, ca în această dimineaţă la Tbilisi, atîtea cioeîrlii la un loc, cuprinse de o atît de limpede şi nepotolită frenezie ? Părea că azurul care începuse să cuprindă cerul izvora din însuşi cîntecul lor, iar ele se grăbeau să-l acopere cu torentul de email pe care-1 aveau în glas. Atît de multe erau şi atît de pasionat luau parte la ivirea dimineţii.
Sub cîntecul ciocîrliilor, în lungul bulevardului Rusta-veli treptat se stinge ecoul ultimilor paşi ai celor ce pînă nu de mult cîntaseră Suliko. E un vechi cîntec georgian, în care e vorba de o fată, de un trandafir, de o privighetoare şi de o stea. Ca toate popoarele care trăiesc în mijlocul unei naturi măreţe, gruzinii împletesc în cînteeele lor de dragoste sentimentul marii splendori cosmice.
Clădirea monumentală ce se zăreşte îh josul bulevardului este muzeul poporului georgian* plin de do-
350
GEO BOGZA
cumente şi mărturii din toate erele geologice şi din toate epocile istoriei lui. Acolo se află, printre cele mai de preţ tezaure, veche de o mie de ani, mîngîiată poate cu privirile şi de Ruistaveli, prima traducere în limba gruzină a Cîntării Cîntărilor. ,,Ce frumoasă eşti, iubito...“ părea sub condeiul meşterului de demult, în atît de omamentatul alfabet gruzin, parcă anume făcut pentru inscripţii solemne, o enigmatică şi nepreţuită broderie.
★
întregul cer era de azur, ciocîrliile mai cîntau în înaltul lui, cînd dinspre Marea Caspică, din depărtările nemărginite şi fierbinţi ale Asiei, izbucniră primele raze ale soarelui.
Aşa va fi fost poate şi atunci, în acea dimineaţă de neuitat a lumii, cînd razele lui au întîlnit aici cele dintîi flăcări care topeau fierul. Aici, pe aceste pă-mînturi sublime de pe care privim răsăritul soarelui, s-a produs unul din cele mai de seamă evenimente din istoria lumii: saltul de la o epocă la alta, pătrunderea omenirii prin marile porţi deschise de civilizaţia fierului.
Acolo, în faţa noastră, în nemărginitele depărtări ale Asiei, în jurul Pamirului şi Altaiului, stau uriaşele semne care vorbesc despre epoca bronzului: bogate zăcăminte de aramă, alături de care se ridică halde enorme — mărturie a proporţiilor în care au fost exploatate ; iar lîngă ele, vaste necropole pline cu tot felul de obiecte de bronz şi cu puzderia de oseminte a popoarelor necunoscute care au dat viaţă acelor antice centre metalurgice.
In acea vreme îndepărtată, cînd unul din cele mai de seamă mijloace de putere şi bogăţie era aliajul dintre aramă şi cositor, popoarele Caucazului tot căutînd
MERIDIANE SOVIETICE
351
acest din urmă element, tot încercînd la para focului cele mai grele pietre, au găsit — aşa cum avea să se întîmple apoi atîtor descoperitori — un lucru mult mai de preţ decît acela pe care îl căutasem. Aşa a apărut, la poalele acestor piscuri acoperite de zăpezi eterne, metalul care avea să joace un rol atît de covîrşitor în istoria omenirii. Acesta a fost fără îndoială faptul pozitiv, sîmburele de adevăr în jurul căruia închipuirea popoarelor a tesut apoi atîtea legende : într-o vreme foarte îndepărtată, omenirea a făcut la poalele Cauca-zului marele, hotărîtorul salt de la bronz la fier.
Va fi fost poate ca acum : o dimineaţă plină de cîntecul torenţial al ciocîrliilor, cînd soarele a întîlnit la poalele Caucazului propria-i incandescentă, cînd din depărtările fierbinţi ale Asiei a răsărit peste o lume nouă, mult mai puternică şi mai înaltă, care punea în fuziune minereul fierului, făcînd din el baza civilizaţiei umane.
Ce dimineaţă fără seamăn a fost atunci în istoria lumii ! La adăpostul Kasbekului şi Elbrusului, la picioarele marilor piscuri ce aveau să poarte apoi mii de ani milul lui Prometeu, oamenii îşi dovedeau geniul, devenind ei înşişi creatori.
Lu poalele Caucazului, pe aceste pămînturi unde oamenii s-au ridicat pe o treaptă atît de înaltă, ne aflam acum fată în fată cu bulgărele de foc al soarelui.
Cu ochii mari, cu plămînii plini de aerul dimineţii caucaziene, de jur împrejurul nostru priveam.
în depărtările lui asiatice, soarele era de sînge şi enorm.
în clipa aceea, la miazănoapte, Uralul îl întâmpina din cuptoarele Maenitogorskului cu fluvii întregi de otel.
352
GEO cBOGZA
Strînse în cel dinţii stat al muncitorilor, nenumărate popoare continuau tradiţia măreaţă a Caucazului, topind minereurile Europei şi ale Asiei, construind noile dimensiuni ale societăţii omeneşti.
Totul în jurul nostru arăta că o nouă dimineaţă începuse în istoria lumii.
Deasupra bulevardului Rustaveli, docîrliile cruţau.
OCEANUL AERIAN
cele mai multe avioane pornesc din Moscova înainte de a se lumina de ziuă, ora unu noaptea este
—	în timpul verii — ora la care cei ce o părăsesc pe calea aerului îşi iau rămas bun de la măreţia ei, mai ridicîndu-şi o dată privirile spre stelele roşii de deasupra Kremlinului. Apoi, pe străzi cu trecători tot mai rari, prin oraşul care se pregăteşte în sfârşit să adoarmă, automobilele îi poartă spre aerodrom.
Dimensiunile spaţiului rusesc se vădesc şi în această împrejurare: aeroportul Moscovei se alia la o depărtare de treizeci de kilometri de oraş. In plin cîmp, maşinile alunecă tăcut pe luciul şoselei asfaltate. Farurile lor înşiră pe o singură rază de lumină pe cei ce în curînd vor zbura spre ţinte atît de felurite, pe cei ce în noaptea următoare vor fi pe malurile Caspicei sau ale Oceanului îngheţat de Nord.
Această primă, şi încă pământeană, parte a călătoriei se desfăşoară sub luminile unei constelaţii care s-ar putea numi a „Cetăţii Universitare". Vedhea Moscovă
—	cea de opt sute de ani — abia a rămas în urmă, cînd — uimitoare — se zăreşte Moscova viitorului. în mijlocul cîmpiei se înalţă Cetatea Universitară, acea 23 — Pagini contemporane
354
GEO BOGZA
puzderie de lumini ce rămîn să strălucească deasupra pămîntului multă vreme după ce pe cer s-au stins şi cele mai mari stele. Astfel, în chiar ara plecării, cei ce părăsesc străvechea capitală rusă întrezăresc, şi duc cu ei ca pe o promisiune, profilul Moscovei comuniste.
Spre răsărit începe să mijească parcă prima geană a zilei, cînd automobilele părăsesc şoseaua principală, angajîndu-se în lungul unei. alei. De o parte şi de alta, arbori înfrunziţi alternează cu mari globuri electrice. In fund, aerogara.
înaltă şi albă, faţada ei este atît de invadată de electricitate, încît uşoara licărire a zorilor se stinge — şi în restul lumii e din nou noapte deplină.
In holul aerogării, a cărui înălţime pare un preludiu al cerului, aerul vibrează de ecoul unei înştiinţări extraordinare :
— Atenţiune, — se aude vocea spicherului în difuzoare, — avionul 1831 pleacă la ora 2 şi 55 minute spre Kazan, Sverdlovsk, Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk, Irkutsk, Ulan-Ude, Habarovsk, Vladivostok.
Lui Maiakovski, fără îndoială i-ar fi plăcut să clameze cu vocea lui adîncă şi caldă acest poem continental, acest imn al uriaşelor distante, care răsună în fiece dimineaţă în holul aerogării din Moscova, dînd celor ce-1 aud sentimentul nemâipomenitelor depărtări pînă la care oamenii sovietici se pot duce în cuprinsul patriei lor.
Printre ferestrele largi se vede cum, cu pardesiele aproape smulse de vijelia elicelor, un grup de bărbaţi şi femei se urcă în avionul gata de plecare. Peste cîteva clipe, uriaşa pasăre porneşte spre capătul aerodromului, de unde, cu un detunet formidabil al motoarelor, îşi ia zborul. La noapte, acei oameni vor coborî din cer în mijlocul Siberiei, iar mîine seara pe malurile Pacificului.
MERIOIANE SOVIETICE
355
In fiecare statie a metroului din Moscova se află o schemă, ale cărei linii felurit colorate indică traseele pe care locuitorii ei pot călători, pe sub clădirile monumentale şi pe sub pieţele vaste ale oraşului, prin spaţiul pe care oamenii sovietici l-au golit de pămînt, cucerindu-1 în folosul vieţii tumultuoase ce se desfăşoară în marea capitală. în holul aerogării se află, pe un perete întreg, o hartă ale cărei linii argintii acoperă a şasea parte a globului pămîntesc : reţeaua aeriană pe care oamenii sovietici pot călători peste munţi şi fluvii, pînă în cele mai depărtate colţuri ale ţării lor. în roata pe care aceste linii o fac în jurul Moscovei, începînd cu partea de sus, cu miazănoaptea, nici o spiţă nu lipseşte. De la Arhanghelsk şi pînă la pustiurile Asiei Centrale, cele mai depărtate şi felurite teritorii intră în raza de zbor a marilor avioane care alcătuiesc flota aeriană a Uniunii Sovietice.
*
Abia s-a potolit vijelia stîrnită de avionul care a pornit spre Vladivostok, cînd aripile altuia se ivesc — neînchipuit* de mari — în faţa aerogării, iar spi-( Iierul îi anunţă plecarea : Rostov pe Don, Suhumi, Thilisi... După întinderile nesfîrşite ale Siberiei, culmile (! mea/ului şi ţările de dincolo de el sînt evocate de voeea puternică a difuzoarelor ; iar avionul 1414 îşi ia zborul pentru a face loc celui care puţin mai tîrziu va pleca spre Kiev şi Odesa.
lai ora aceea cînd, în miez de vară, cumpăna luminii stă între noapte şi zi, de pe aerodromul Moscovei pornesc atît de multe avioane şi în atît de uimitor de multe direcţii. îneît gările de cale ferată — chiar 23*
GEO BOCiZA
3'S
marile noduri feroviare — apar ca locuri liniştite şi patriarhale.
Pe alt perete al aerogării, un lung tabel indică ora şi minutul decolărilor, ca şi fcinta lor îndepărtată, iar această alăturare de distante enorme şi preciziuni cronometrice — cum ar fi; 2,55... Vladivostolc — dau dintru început sentimentul unei forte extraordinare, âl unei organizări măreţe şi pline de Îndrăzneală.
*
Rînd pe rînd avioanele îşi iau zborul spre atît de depărtate şi felurite oraşe, încit cei ce au venit din Moscova pină aici în lungul aceleaşi şosele, în acelaşi şir de maşini, odată trecuţi prin holul aerogării în partea care stabileşte legătura cu cerul, se despart mai spectaculos decît electronii unui atom : unii vor fi în curîhd în Crimeia, alţii vor fi proiectaţi tocmai în Kam-ciatka. în tunetul cu care motoarele avioanelor se pun în mişcare, e parca o sugestie despre miracolul energiei nucleare. în fond, în esenţa ei mecanică, aerogara este o uzină de proiectat oameni, cu puterea şi viteza unei explozii, pe distante continentale. Cine dintre cei ce aud motoarele avioanelor duduind în zorii zilei pe betonul aerodromului şi vocea spicheruîui anuntînd distantele uriaşe pe care le vor parcurge, n-a simtit că în locul acela se desfăşoară una din cele mai extraordinare activităţi din cîte oamenii au pus la cale ?
II
înainte de a se fi luminat bine de ziuă, zeci de avioane şâ-au luat zborul de pe aerodromul Moscovei. Răsăritul soarelui le găseşte planînd la două mii de metri
MERIDIANE SOVIETICE
857
peste cîmpiile, pădurile şi fluviile bătrînei Rusii, La ora aceea, milioane de ciocârlii vestesc colhoznicilor ruşi — cum au vestit cu mii de ani în urmă popoarelor scite — sosirea dimineţii.
Sub ciocîrlii şi sub avioane, cîmpiile se trezesc la viată. Abia se zăresc, dar parcă tot se simte rouă de care s-au acoperit în timpul nopţii. Turme de vite părăsesc satele, tălăzuindu-se pe marea verde a cîmpiilor. Din păduri ies la iveală trenuri, lungi şi subtili ca nişte şerpi, îndreptîndu-se concentric spre Moscova. Peste o oră vor fi la flnta spre care unele din ele au mers cîte pairii, c inci zile. Trnn.siberianul, care în dimineaţa aceasta se apropie cu toată viteza de Moscova, a pornit din Vla-clivoslok cu zece zile în urmă.
Avionul plecat să traverseze Siberia zbura pe deasupra Volgei, cînd prin ferestrele lui au pătruns cele dinţii raze ale soarelui. Jos, pe malurile fluviului, străvechiul Nijru-Novgorod se trezea *la viaţă. Acum, din marile lui uzine, mii de automobile pornesc pe drumurile pe care, cu aproape trei sferturi de veac în urmă, pornea pe jos, cu un băt în mînă, un tînăr neîmpăcat cu soarta. Ca o pasăre gigantică avionul trece în zbor peste oraşul care astăzi îi poartă numele. Pentru cei ce, într-un mod atît de spectaculos au ieşit în întîmpinarea soarelui, rară şi preţioasă este clipa aceasta cînd îl zăresc de deasupra oraşului din care Gorki a pornit — şi atît de mult a ieşit el însuşi — în întîmpinarea marelui răsărit al vremii noastre.
Dimineaţa nu s-a terminat, ciocârliile mai cîntă deasupra aeroporturilor, cînd de jur împrejurul Moscovei, la depărtări de sute de kilometri, avioanele fac prima escală în oraşe carp la ora aceea abia se trezesc la viaţă :
GEO BOGZA
*58
Bialistok, Kiev, Harkov, Rostov pe Don, Kazan. După patruzeci şi cinci de minute pornesc din nou, depăr-iîndu-se tot mai mult de Moscova.
Pînă la prînz, multe dintre ele au şi ajuns la ţintă, pe malurile Mării Negre, la frontierele de apus ale Uniunii Sovietice, sau dincolo de culmile Caucazului. Doar avionul care se duce în Extremul Răsărit va avea de mers şi iarăşi de mers, lăsînd în urma lui nu mai puţin de o sută de meridiane. în acest timp, cîte şiruri de munţi se vor ivi în zare, cîte fluvii vestite vor luci sub aripile lui ?
*
De neînchipuit e, prin respiraţia şi prin proporţiile lui continentale, marele poem maiakovskian cu care aerogara din Moscova îşi deschide în fiecare dimineaţă porţile. Pe la amiază, ultimele cîmpii ale Europei alunecă sub aripile avionului care la 2 şi 55 de minute şi-a luat zborul spre Vladivostok. Ar putea părea că i-a trebuit destul de mult timp, dar în această călătorie pe deasupra a o sută de meridiane, multe se schimbă — şi mai ales timpul.
Cum îşi iau zborul cînd abia începe să se crape de ziuă, avioanele care pornesc spre apus mai prind noaptea din urmă, pe cînd avionul de Vladivostok se duce spre regiuni unde dimineaţa a trecut de mult. Adăugind la rotirea pămîntului propria lui viteză, pentru avionul acesta ziua va trece extrem de repede. Curîad de tot va fi amiaza, curînd de tot se vor zări în faţă, venind din mijlocul Siberiei, primele umbre ale nopţii.
în schimb, cînd se va întoarce de pe ţărmurile Pacificului, zburînd în sens invers cu o viteză care anulează aproape rotaţia pămîntului. cît de necrezut de lungă va fi ziua ! Degeaba ceasornicele călătorilor vor aiăta trecerea timpului, la fiecare escală, pe fiecare aero-
MERIDIANE SOVIETICE
3r9
dram, vor trebui iarăşi date înapoi; şi abia după douăzeci de ore soarele va reuşi să apună.
Pentru cei ce călătoresc cu avionul între Moscova şi Vladivostok, timpul devine elastic. După cum se duc sau vin de pe malurile Pacificului, călătorii cunosc zile extrem de scurte sau zile care par că n-au să mai ia sfîrşit.
Mişcîndu-se aproape ca un astru, stabilind raporturi sensibile între mersul lui şi mişcarea de rotaţie a pă-mîntului, avionul zboară spre Vladivostok. Pe la amiază, rămîn în urmă ultimele cîmpii ale Europei. Cenuşii ca nişte spinări de elefant se zăresc în faţă culmile tocite ale Uralului. Dincolo, începe Siberia — şi avionul aterizează în curînd la Sverdlovsk. încă un oraş aureolat de numele unui luptător al Marii Revoluţii. In jumătatea de secol care a trecut, pe pămînturile Rusiei au apărut oameni atît de măreţi, încît oraşele le poartă acum numele într-o nouă, schimbată geografie a patriei sovietice.
Datorită acestor oameni şi revoluţiei pe care au înfăptuit-o, avionul trece în Siberia nu nurii ai peste un lanţ de munţi, ci şi peste un masiv lanţ de uzine.
De ce numele lui Maiakovski revine încă o dată în minte ? Pentru că la Moscova, în staţia de metrou care îi poartă numele, frescele de mozaic care împodobesc plafonul cu imagini de apoteoză a vieţii sovietice, reprezintă adeseori un avion gigantic, trecînd în zbor peste înalte coşuri fumegînde. Aşa trec avioanele Uralul, vestit lanţ de munţi, măreţ lanţ de uzine.
De la Sverdlovsk spre Omsk, avionul zboară pe vechiul drum al Siberiei, cumplitul drum care, timp de atîtea generaţii, a văzut sîngerîrid în lungul lui convoaiele de exilaţi politici. Peste amintirea lor, avionul îşi clatină aripile ca o pasăre a biruinţei.
300
GEO BOGZA
Ca o imagine a forţei care n-a putut fi înlănţuită !— a forţei din adîncuri a poporului — în faţă încep să apară marile fluvii siberiene. Sînt acele fluvii vestite care izvorînd din inima Asiei îşi poartă apele spre miazănoapte, pe distanţe de neînchipuit, pînă la Oceanul îngheţat de Nord. în care se varsă prin delte enorme. Cît tine zborul pînă la Vladivostok, de cîte ori coboară din cer, de cîte ori fac escală, la Omsk, Novosibirsk, Krasnoiarsk sau Habarovsk, călătorii se găsesc pe malurile altui mare fluviu siberian, puţind să guste din neobişnuiţii şi somnoroşii lor peşti.
Cele dintîi apar apele Irtyşului, afluent al marelui Obi. în albia lui, peştii urcînd spre izvoare trec dincolo de Omsk, dincolo de linia ferată care leagă Novosibirsk de Alma-Ata, şi ajung pînă la poalele munţilor Altai. Tot în acei munţi îşi au leagănul alte două mari ape care străbat Siberia spre miazănoapte : Obi şi Ienisei.
Amurgul a început să-şi lase umbrele peste lume, cînd în faţă se zăreşte Novosibirskul — şi o dată cu el şi fumul vapoarelor de pe marele Obi.
Noaptea soseşte repede, şi aici, în inima Siberiei, avionul aşteaptă zorii zilei următoare. La Moscova e încă lumină, soarele aureşte turlele Kremlinului, raze ale lui mai răzbat pînă la culmile Uralului, cînd din vapoarele de pe Obi nu se mai văd decît luminile catargelor, într-o noapte adîncă.
în schimb, toată lumea de dincolo de Ural doarme, Volga şi Niprul şi Donul îşi mînă apele sub lumina stelelor, cînd prin ferestrele avionului care şi-a reluat drumul spre Vladivostok apar spre miazăzi, în plină lumină a soarelui, crestele munţilor Altai. Tot astfel, cu mii de ani în urmă, dormea lumea de dincolo de Ural, cînd popoarele de la picioarele Altaiului au în-
MERIDIANE SOVIETICE
361
ceput să alieze arama cu cositorul, deschizînd în istoria lumii prima mare eră de după vîrsta de piatră.
Acum, în acest leagăn milenar al omenirii, la poalele munţilor Altai, popoarele sovietice au pus una din cele mai importante temelii ale civilizaţiei pe care o construiesc. De la Kuzneţk, pe linia transiberianului, pe o distantă de peste două mii de kilometri* ziua şi noaptea aleargă trenuri cu cărbuni spre otelăriile Magni-togorskului. După mii de ani, inima Asiei bate din nou, revărsîndu-şi puterea în arterele lumii socialiste.
Cîte un vultur cenuşiu, luîndu-şi zborul de pe culmile Altaiului, aduce păsării argintii care zboară spre răsărit salutul marilor înălţimi asiatice.
De la Krasnoiarsk mal departe, după înverzită luncă a leniseiului, fata uriaşă a Siberiei începe să se acopere de munţi. Avionul îşi clatină aripile mai tare, trecînd peste culmi, căzînd în goluri. Decolînd de la Irkutsk pentru a ateriza numai după trei sferturi de oră la Ulan-Ude, călătorii zăresc o fermecătoare^ mare în mijlocul munţilor : atît de vestitul lac Baikal.
Pămînturile deasupra cărora avionul zboară apoi sînt pămînturile buriat-mongolilor. Munţii peste ale căror cui mi trece, lăsîndu-le una după alta în urmă, şi care îl înconjoară de jur împrejur şi nu se mai sfîrşesc, sînt munţii Iablonoi.
De pe culmile lor, alte două fluvii siberiene pornesc să străbată depărtări nemaipomenite. Lena întreprinde spre Oceanul îngheţat de Nord o călătorie de patru mii cinci sute de kilometri, iar Amurul nu merge mai puţin pînă ce îşi varsă apele în Pacific.
362
GEO BOGZA
Nemărginită e stepa rusă, uriaşă Volga, dar cu pă-mînturile şi fluviile Siberiei nimic nu poate sta în cumpănă.
Deasupra acestor pămînturi, în lungul nesfîrşituîui Amur, la graniţa dintre Siberia şi Manciuria, avionul pluteşte ore întregi, sute şi apoi mii de kilometri, pînă ce ajunge în sfîrşit la Habarovsk.
Din acest oraş al Extremului Răsărit, cînd au ajuns atît de aproape de ţărmurile Pacificului, fluviul şi avionul se despart, pentru a-şi lungi fiecare în felul său călătoria. Amurul porneşte spre miazănoapte, pentru ca după încă o mie de kilometri să se verse în Marea Ohoţk, iar avionul drept spre miazăzi, pentru ca după încă o mie de kilometri să aterizeze la Vladivostok.
Trenul care în ceţurile albăstrii ale serii se zăreşte apropiindu-se de marele port răsăritean a plecat dm Moscova cu zece zile în urmă.
Vladivostok. Hărţile de bord arată 132 de grade longitudine estică. Adică, de la Moscova, o sută de meridiane.
III
Dar Vladivostok nu este cel mai depărtat oraş deasupra căruia îşi fac apariţia păsările argintii ale „Aeroflotului“. In partea de nord-est a Siberiei, pămîn-turile Iakuţiei se duc cu încă patruzeci de meridiane spre răsărit — şi peste toate aceste meridiane avioanele flotei aeriene îşi urmează drumul pînă ce sub aripile lor se ivesc săniile trase de cîini şi apele strîmtorii Behring.
De neînchipuit este, prin vastitatea lui, oceanul aerian pe care 1-au cucerit oamenii sovietici. Marginile lui se sprijină pe ţărmurile Pacificului, ale Oceanului îngheţat de Nord şi pe şirul de munţi ai Asiei Centrale.
MERIDIANE SOVIETICE
363
înăuntrul lui încap, de la izvor şi pînă la nemaipomenitele lor delte, toate fluviile Siberiei. Generaţii de poeţi au cîntat Volga, marele fluviu al continentului nostru. De la un capăt la altul Volga încape, cu toată faima şi măreţia ei, în oceanul aerian pe care sînt stăpîni oamenii sovietici.
★
în Iakuţia, cîinii cenuşii trag săniile pe întinsul nesfîr-şitelor cîmpii de zăpadă. In pustiul Kara-Kum, convoaie de cămile înaintează printre dunele de nisip fierbinte, în munţii Armeniei, bărcile de pe apa marelui lac Sevan plutesc la o altitudine de două mii de metri, pe cînd bărcile pescarilor de pe Caspica se găsesc cu douăzeci şi şase de metri sub nivelul celorlalte mări. Pe Volga, vapoarele urcă încet lăsînd în urma lor o altă Volga, de fum. In adîncimea Moscovei aleargă trenul metropolitan, trecînd prin gări albe de marmoră. Dincolo de cercul polar, vapoare înaintează printre gheţurile Arcticei, pe drumul maritim al Nordului, adeseori prinse în uriaşe vijelii de zăpadă. O pulbere de zăpadă învăluie şi călăreţii care trec, ca nişte fulgere negre, pe vechile drumuri ale Caucazului. De pe bordul vaselor care plutesc pe apele lacului Arai, marinarii kara-kalpaci zăresc gurile Amu-Dariei pierdute în galbene furtuni de nisip.
Teste toate aceste felurite ape şi felurite întinderi de pămînt, avioane gigantice trec în zbor, legîndu-le de inima marii patrii din care fac parte. Începînd cu Vla-divostok, cîte oraşe nu le văd sosind deasupra lor ca un mesaj zilnic al Moscovei ? Începînd cu iakuţii, cîte popoare nu le salută zborul, în zorii zilei sau în amurg ?
La miazănoapte, blonzii carelieni le văd lăsînd în urmă pereţii strălucitori ai atîtor cariere de. marmoră şi toată acea somptuoasă broderie de lacuri şi cascade a ţării lor, pentru a ajunge la Petrozavodsk. La miazăzi, azerbaid-jenieni cu părul negru le văd trecînd peste marele baraj
GEO BOGZA
364
de la Mingheciaur, peste pădurile în care trăiesc tigri şi leoparzi, peste lacurile în care cresc lotuşi roz, pentru a ateriza la Baku, acolo unde apele Mării Caspice sînt acoperite de o pădure de sonde. La apus, de pe ţărmuri pe. care talazurile Balticei aruncă adeseori bucăţi de chilia limbar, letoni cu ochi albaştri le urmăresc cum trec peste vechile turnuri din Riga. în Extremul Răsărit, locuitorii peninsulei Kamciatka le văd apărînd dinspre Marea Ohoţk — pe deasupra căreia au zburat dintr-o parte în alta — pentru a ajunge pe pămînturile lor pline de vuL câni, în îndepărtatul Petropavlovsk.
O altă mare, dar de pămînt, o nesfîrşită stepă străbat avioanele, care pornesc din Moscova spre capitalele re-* publicilor sovietice din Asia Centrală. După ce au trecut peste Volga pe la Saratov, după ce au trecut Uralul —* şi fluviul şi şirul de munţi — în faţa lor se deschide, pe. o lungime de mii de kilometri, stepa Kazahstanuluh Undeva la dreapta, foarte departe, sînt exploatările pe-* trolifere de Ia Emba. Undeva la stînga, infinit mai de^ parte, se întind cîmpiile carbonifere de la Karaganaa.
Spre niciunul din aceste centre ale noii vieţi sovietice nu se abat avioanele care merg spre republicile din inima Asiei. Cî drumul lor este drept înainte, pe deasupra unei uriaşe întinderi de pămînt, ce pare un fund de mare de pe care s-au retras apele. Ceva se tălăzuieşte totuşi acolo jos : turmele de oi ale cazahilor. De mii de ani se mişcă astfel, în căutarea ierbii prăfuite cu care e căptuşit acel fund de mare.
După o mie de kilometri de zbor peste această nemărginire de ierburi şi turme, undeva în dreapta se întind apele lacului Arai. Iar undeva în stînga, mult mai departe, apele celuilalt mare lac ah Asiei Centrale, Bal-haşul. Dar nici spre acestea nu se abat avioanele, ci dru-
MERIDIANE SOVIETICE
365
mul lor e drept înainte, pînă ce străbat de la o margine la alta acea imensă stepă, pînă ce zarea le e închisă de lanţul vestiţilor munţi Tian-Şan, la picioarele cărora aterizează. Oraşul, spre care au venit peste atit de nemărginite întinderi de pămînt, e Alma-Ata.
Acum, cu motoarele fierbinţi, avioanele poposesc în inima incandescentă a Asiei, în mijlocul acelor popoare atît de felurite şi străvechi care, după mii de ani de asuprire, au început o viaţă nouă întemeind, la adăpostul măreţului „acoperiş al lumii/4 — cum numesc ele munţii Pamirului — înfloritoare republici sovietice. Unul. din semnele dezvoltării lor este larga folosire a aviaţiei, atît peste culmile inaccesibile ale Pamirului — pentru a lega aşezări omeneşti ai căror locuitori mai erau aplecaţi asupra unor unelte de muncă de pe vremea asiro-babilonie-nilor, cînd au auzit zumzetul primelor avioane — cît şi pe marea cale de navigaţie aeriană care duce la Moscova.
Cînd umbra plopilor piramidali care străjuiesc oraşul începe să alunece spre marginea munţilor, cazahii văd coborînd pe aerodromul din Alma-Ata giganticele avioane care, trecînd Volga şi Uralul şi nemărginita lor stepă, le aduc pînă la poalele Pamirului pulsaţia puternică a Moscovei. Uzbecii le văd de asemeni sosind, la Taşkent, în ţara lor de străveche civilizaţie, după ce au trecut în zbor peste cîmpii irigate de mii de ani, peste oraşe care au cunoscut gloria sîngerosului Thimur-Lenk, dar şi a marelui înţelept Alişer-Navoi.
După ce, cu uruitul motoarelor, au făcut hergheliile din stepă să tresară, ciulind o clipă mii de urechi spre cer. tuikmcnii le văd aterizînd la Aşhabad. Acolo e marginea marelui pustiu Kara-Kum prin care oamenii sovietici au început sa taie cel mai lung canal din lume.
Dacă în pustiul Kara-Kum picăturile de ploaie se evaporă înainte de a cădea pe pămînt, iar în Aşhabad canalele de irigaţie sînt betonate pentru ca apa să nu se scurgă în nisip, în schimb, la Frunze — în Kirghizia —a
366
GEO BOGZA
şi la Stalinabad — în Tadjikistan — avioanele aterizează în capitalele unor tari pe ai căror munţi, înalţi de peste şapte mii de metri, milioane de metri cubi de apă îngheţată formează lumea încremenită şi vînătă a gheţarilor.
IV
Pe unul din aceşti gheţari veghează cel mai înalt observator meteorologic din lume ; oamenii care trăiesc acolo sînt printre primii care ştiu cînd o nouă furtună se pregăteşte în inima Asiei. Oceanul aerian prin care avioanele călătoresc spre atît de felurite ţinuturi, nu e pe toată întinderea lui albastru şi limpede ca sticla. Ori-cît de senin ar fi fost cerul deasupra Moscovei, distanţele pe care le străbat sînt atît de enorme încît, între ţărmurile Balticei şi ale Pacificului, între cercul polar şi brîul de munţi ai Asiei, nu se poate să nu întîlnească vreo furtună.
Mai mult decît alunecarea munţilor sub aripile aeronavelor, pasionantă şi plină de măreţie este trecerea acestora prin diferite zone meteorologice, cînd după o mie de kilometri de cer senin, străbat o mie de kilometri de furtună. In cursul unei dimineţi avioanele trec în revistă, într-o vastă desfăşurare de orizonturi, cerul unei jumătăţi de continent. Cîmpii ale căror rîuri lucesc în soare, cîmpii întunecate asupra cărora plouă mărunt, păduri verzi deasupra cărora nori negri îşi aştern broderia orbitoare a fulgerelor se zăresc cînd într-o parte, cînd în alta, urmate de straturi de nori albi deasupra cărora avionul se ridică, alunecînd ca o sanie peste o uriaşă, încremenită împărăţie polară.
*
Oricît de spectaculos şi uneori fantastic ar fi mersul norilor văzut de pe pămînt, mai spectaculos şi fan-
MERIDIANE SOVIETICE
367
tastic e felul în care pot aluneca sub aripile avioanelor. Uneori, nesfîrşita cîmpie de zăpadă care rămîne în urmă pare că începe să devină monotonă, cînd iată că pe întinderea ei se iveşte un gol şi, prin acea neaşteptată spărtură, lumea de dedesubt se zăreşte ca pe un alt tărîm : acolo, foarte jos, razele soarelui fac să lucească apa unui rîu ; pe malurile lui, un conglomerat de corpuri geometrice : un oraş industrial, cu coşurile fabricilor fumegînd. Aşa se vedea uneori Harkovul de deasupra Ucrainei acoperite de nori.
Alteori peste stratul de nori care separă avionul de restul lumii, lăsîndu-1 să plutească deasupra unor nemărginiri de zăpadă, alţi nori, mult mai compacţi, încît par de gheaţă şi cîteodată de marmoră, încep să alcătuiască geografia uiiui continent necunoscut, clădind pe întinderea lui fabuloasă şiruri de munţi. Niciodată mintea omenească nu şi-ar fi putut închipui că dincolo de lumea diafană a norilor pot exista aceste piramide de gheaţă, această uluitoare. îngrămădire de munţi de marmoră. Obrazul dinspre pămînt al norilor apare acoperit de înşelătoare văluri feminine, faţă de această lume de piscuri severe şi reci, înfricoşătoare în încremenirea ei. Aici pare că ar fi adevărata împărăţie a norilor, un Olimp gigantic unde, feriţi de privirile celor de jos, cei mai de seamă dintre ei se strîng să pună la cale soarta lumii.
Nicăieri parcă aceste solemne adunări al# norilor nu sînt pline de o atît de cumplită măreţie, ca deasupra Caucazului. Strînşi în jurul JClbrusului, ca la o masă de marmoră, ei au uneori înfăţişări omeneşti : capete, braţe, feţe şi trupuri; dar cît munţii. Nu e vorba doar de o asemănare ce repede se destramă, cum se întîmplă când sînt priviţi de pe pămînt, ci aici par în adevăr sculptaţi în blocuri de gheaţă, încît în încremenirea lor, cu greu pot fi deosebiţi de piscul în jurul căruia stau la sfat. Unii au bărbi stufoase, alţii capete rotunde şi gînditoare, unii
368
GEO BOGZA
sînt aşezaţi pe bănci ca într-un amfiteatru, alţii stau în picioare şi cu un braţ întins, încît întregul lor grup, imo-i bilşi totuşi însufleţit, pare o operă a lui Michel Angelo, de dimensiuni colosale.
Timp îndelung, pentru că fiece clipă e plină de o copleşitoare solemnitate, avionul trece pe lîngă uluitoarea lor întrunire. Apoi începe să coboare spre zone mai pămînteşti, lăsînd marea adunare a norilor, încremenită şi fantastică, într-o lume la care nici gîndul nu mai în^ drăzneşte să se întoarcă.
Aiuns în cele din urmă deasupra cîmpiei, avionul se angajează într-o lungă călătorie printr-un adevărat arhipelag aerian. Nu mai e vorba de o singură spărtură, ci, pe distante de sute de kilometri, el trece peste o mare !de nori pe a cărei întindere albă, întocmai ca insulele unui arhipelag — tot atît de multe şi de forme tot atît de felurite — se ivesc golurile albastre prin care se zăreşte lumea de dedesubt.
Plină de farmec este călătoria pe această mare Egee a norilor. Avionul alunecă peste spuma ei albă, în timp ce nenumărate insule albastre solicită privirile, lăsînd să se vadă printre marginile lor, ca prin lentile de o necrezută limpezime, fragmente ale atît de îndepărtatului pă-i mînt. Uneori se zăresc sate, alteori păduri, cîteodată fluvii. De la această mare înălţime, fluviile par radiogra-: fiate : bancuri prelungi de nisip se ivesc în adîncimea apelor, asemeni unor plămîni roşiatici.
Adeseori, umbra avionului cade de deasupra norilor pe care părea un vultur uriaş — şi abia se mai zăreşte pe pămînt: cît o potîmiche. Timp îndelung zboară prin iarba din stepa Donului, atingînd poate o clipă satul în care Mihail Şolohov a scris monumentala lui epopee.
MERIOIANE SOVIETICE
369
V
Aşa cum mai de mult, o dată cu cucerirea lor, mările s-au acoperit de corăbii, în zilele noastre oceanul aerian e brăzdat de sute de aeronave. In cabina de comandă busola arată nordul, iar străvechiul meşteşug al marinarilor e folosit de navigatorii aerieni pentru a pluti pe imensitatea noului ocean. Trebuie arătat că oceanul aerian nu e o noţiune abstractă sau o simplă convenţie, ci o realitate — enormă în materialitatea ei, ca şi mările cărora cei vechi le spuneau, puţin înspăimîntaţi, elementul lichid.
în zilele noastre, aerul a intrat în rîndul marilor căi de comunicaţie ale lumii, iar oamenii pot sta în orice punct al pâmîntului ca pe ţărmul celui mai mare ocean pe care l-au cucerit. Prin aceasta, prin cucerirea lui de către oameni, aerul a devenit ocean, tot astfel cum mările au devenit mări o dată cu apariţia corăbiilor — pînă atunci putînd părea un haos de ape.
De neînchipuit este, prin vastitate şi adîncime, noul ocean din care oamenii au făcut un mijloc de comunicaţie, suprem. Litoralul lui e însăşi scoarţa planetei, presărată cu noile porturi din care aeronavele mereu ies în larg ; marginile lui dinafară este hotarul lumii spre celelalte lumi, tărîmul îndepărtat pe unde meteoriţii alunecă în neant.
Învîrtindu-se cu o viteză uluitoare, eliceLe se înşurubează în aer, trăgînd avionul spre înălţimi tot mai mari. La o mie, la două, la trei mii de metri plutesc avioanele peste cîmpii, peste fluvii şi munţi. Pe fundul oceanului aerian, lumea se zăreşte ca sub un clopot de sticlă. Apele 24
370
GEO BOGZA
mării par, în materialitatea lor străvezie, o continuare mai în adînc a marelui ocean de deasupra.
Pe straturi de aer condensat de viteză, avionul aleargă ca o corabie pe valurile mării. Uneori, întinderea elementului aerian e liniştită, cu talazuri domoale care trec pe sub aripi, abia făcîndu-şi simţite crestele mai înalte. Cîteodată, pale de nori albi vin peste botul avionului învăluindu-1 o clipă, tot astfel cum valurile înspumate ale mării se revarsă peste prora corăbiilor, acoperindu-le puntea.
Alteori, se porneşte o hulă deasă şi ostilă, prin care avionul trece smucit cu violenţă, căzînd în goluri adînci sau cabrîndu-se brusc — şi parcă i se aud catargele trosnind. Apoi, furtuna rămîne în urmă, ca un vîrte{ de prăpăstii şi munţi vineţi de aer.
Pe întinderea oceanului din nou liniştită, avionul îşi reia zborul obişnuit, planînd peste oglinda uimitoare a lumii : herghelii de cai aleargă pe întinsul cîmpiilor, vapoare coboară pe fluvii, oraşe albe strălucesc în lumina soarelui. De pe aerodromuri, alte avioane îşi iau zborul, ieşind în larg.
VI
Cum cele mai multe avioane îşi iau zborul din capitalele republicilor sovietice şi din oelelalte oraşe aflate la depărtări de mii de kilometri* în zorii zilei, patru după amiază este ora la care încep să-şi facă apariţia pe cerul Moscovei. La ceasul acela, locuitorii din preajma capitalei sînt obişnuiţi să le vadă alunecînd, ca nişte peşti gigantici, pe deasupra pădurilor de mesteacăn şi molift, îndreptîndu-se spre aeroport.
Deasupra aerodromului cei din avion zăresc, la cîteva sute de metri în faţa, un alt avion care ia contact cu
MERIDIANE SOVIETICE
371
pămîntul, pe cînd altul e tras din dreptul aerogării spre a-i face loc, în vreme ce în aer, puţin mai sus, un al patrulea aşteaptă să-i vină rîndul. La intervale foarte scurte, avioanele aterizează unul după altul, în timp ce din apele albastre ale cerului altele îşi fac mereu apariţia. La ora aceea, întreaga geografie a Uniunii Sovietice pare că dă năvală spre Moscova : Novosibirsk, Baku, Aîma-Ata, Magnitogorsk, Ialta, Suhumi, Arhanghelsk, Vladivostok — Siberia, Caucazul, Asia Centrală, Pacificul şi Oceanul îngheţat de Nord.
Trecînd prin holul aerogării spre peronul care stabileşte legătura ou pămîntul, călătorii care vin din regiuni şi oraşe atît de îndepărtate pornesc spre Moscova în acelaşi şir de automobile. Astfel pătrund împreună în viaţa marii capitale cei ce în zorii zilei se aflau unii de alţii la depărtări de mii de kilometri. Seara, printre cei ce vor urmări cu respiraţia oprită jocul reţinut, expresie a unui puternic foc lăuntric ce abia îşi pîlpîie flăcările la suprafaţă, al inegalabilei Tarasova, se vor afla oameni a căror respiraţie s-a mai oprit o dată în cursul zilei : cei sub ale căror priviri s-a rotit, scînte-ind sub mantia lui albă, Elbrusul. Printre cei ce, cuprinşi de entuziasm, vor aplauda la lăsarea cortinei, se vor afla oameni pe a căror retină imaginea marii artiste — nepieritoarea pîlpîire — s-a suprapus peste imaginile încă neşterse, din timpul zilei : Obi şerpuind spre miazănoapte, furnalele Magnitogorskului fumegînd în mijlocul Uralului, perdelele de păduri orescînd în stepa Donului, apele Niprului spumegînd în turbinele Dnepro-ghesului, măreţul acoperiş al lumii ridicîndu-se în inima Asiei. Toate, aşa cum le-au văzut în cursul zilei, mai stăruiesc pe retina lor cînd părăsesc teatrul şi, din Piaţa Roşie, îşi ridică privirile spre imaginea care încununează acea zi de neuitat: deasupra Kremlinului, cinci stele de rubin se rotesc încet, dînd fiecărei clipe o adîncă solemnitate.
24*
372
GEO BOGZA
La ora unu noaptea, cei ce şi-au început ziua în mijlocul Siberiei, pe malurile Caspicei sau la poalele Pami-rului şi şi-o sfîrşesc în Piaţa Roşie, trăiesc sentimentul copleşitor că se găsesc în inima şi lingă creierul imensei lor patrii. La ora aceea, alături de ei, alţi oameni îşi ridică privirile spre stelele roşii de pe cerul Moscovei. Sînt cei care se pregătesc să plece, cei care începîndu-şi ziua lîngă zidurile Kremlinului, o vor sfîrşi pe malurile Caspicei sau ale Oceanului îngheţat de Nord.
*
Aşa cum viaţa marii capitale în care trăiesc şapte milioane de oameni n-ar putea fi închipuită fără reţeaua trenului metropolitan, legînd pe sub pămînt — cu o viteză irealizabilă la suprafaţă — centrul de cele mai depărtate cartiere, tot astfel viaţa uriaşei Uniuni Sovietice nu poate fi închipuită, în actuala fază a istoriei sale, fără existenta oceanului aerian şi a navigaţiei vaste pe care oamenii sovietici o întreprind pe toată întinderea lui.
In decurs de douăzeci şi patru de ore, aerodromul Moscovei cunoaşte un grandios du-te-vino de mari avioane argintii. Directori ai uzinelor din Siberia, geologi ai expediţiilor ştiinţifice din pustiul Kara-Kum, ingineri ai hidrocentralelor de pe Volga, medici care studiază maladiile tropicale în Tadjikistan, veterinari ai uriaşelor hergelii de cai pe care le cresc turcmenii, meteorologi din Pamir sau Kamciatka, stahanovişti din Ural sau Don-bas, preşedinţi de colhoz sau simpli colhoznici se folosesc de liniile aeriene care străbat marele ocean de deasupra patriei lor, pentru a ajunge într-un timp neînchipuit de scurt la depărtări de mii de kilometri. In fiecare zi, pe aerodromurile celor mai depărtate oraşe, în mijlocul celor mai felurite popoare, coboară avioanele flotei aeriene şi, în duduitul formidabil al motoarelor pe
MERIDIANE SOVIETICE
373
cînd iau contact cu pămîntul, se simte puternica bătaie de inimă a Moscovei.
Cel dinţii stat al muncitorilor s-a născut şi trăieşte sub un cer pe care aeronavele alunecă asemeni unor bolizi, creînd o altă imagine a lumii, plină de grandoare.
Peste întinderile Siberiei şi peste uriaşele ei fluvii plutesc avioane. Peste culmile tocite ale Uralilor şi peste Caucazul acoperit de zăpezi veşnice plutesc avioane. Peste apele Mării Negre şi ale Caspicei, avioanei se clatină în aer. întregul spaţiu dintre Marea Baltică şi ţărmurile Pacificului e străbătut de aeronave gigantice, trecînd necontenit peste fluvii şi munţi, peste stepe şi mări, peste oraşe şi sate, dar mai cu seamă peste coşurile fumegînde ale uzinelor, ca în imaginea de apoteoză din monumentala staţie Maiakovski.
SALUT
-a.
In clipa aceasta în care, mai sus de lumea albă a norilor, trec în zbor crestele Caucazului, parcă te văd, înlănţuit pe cea mai colţuroasă dintre ele, însîngerat şi mîndru, cu fruntea ridicată spre cer, atît de nobilă pradă cruntei mînii a zeilor. Deasupra acestor stînci scăldate în amintirea suferinţei şi măreţiei tale, te salut, cutezătorule Prometeu!
Cutezătorule Prometeu, chip nobil al celei mai nobile legende, simbol al celor răzvrătiţi împotriva tiraniei, numele tău rămîne nepieritor: peste atîtea seminţii şi popoare, în neoprita curgere a vremii, ca de luceafăr e strălucirea lui. Urmaş al titanilor, fiu slăvit al Asiei, mintea ta care vedea departe în viitor, inima ta prin care curgea un sînge atît de fierbinte, te-au adus alături de oameni şi de oarba lor suferinţă, ridicîndu-te împotriva zeilor capricioşi şi tiranici. Din ce au avui mai adînc şi mai nobil în visul lor, popoarele au urzit marea ta legendă, lăudînd fapta enormă prin care omul a fost smuls din rîndul necuvîntătoarelor. O, clipă memorabilă şi fără seamăn, clipă gigantică şi sublimă : la marginea marilor păduri ard întîia oară în univers focuri aprinse de oameni. Deasupra acestor stînci scăl-
MERIDIANE SOVIETICE
375
date în amintirea suferinţei şi măreţiei tale, te salut, cutezătorule Prometeu!
Cutezătorule Prometeu, la marginea marilor păduri ard întîia oară în univers focuri aprinse de oameni. Fiu slăvit al Asiei, de neînchipuit aveau să fie roadele răzvrătirii tale! La lumina focului peste care i-ai făcut stăpîni, mintea oamenilor a prins să licărească. O, cit de departe ţintea această înceată şi enormă deşteptare l Dezmeticindu-se anevoie, speţa omenească a pornit de pe fundul lumii, căutînd spre cer, născo-cindu-şi piscuri tot mai înalte pe care s-a străduit să ajungă; ridicîndu-se ea însăşi în faţa zeilor, răzvrătită şi plină de cutezanţă. De cînd ai smuls focul din mîi-nile lui Jupiter şi l-ai adus printre oameni, niciunul nu şi-a mai trecut faţa peste oglinda aburită a lumii, fără să fi nutrit visul unei îndrăzneli asemănătoare. De cînd, pentru marea ta cutenzanţă faţă de zei şi pentru marea ta bunătate faţă de oameni, ai fost dat pradă singuraticului vultur al Caucazului, nici un erou al vreunei alte legende n-a zguduit într-atît conştiinţa omenirii. Deasupra acestor stînci scăldate în amintirea suferinţei şi măreţiei tale, te salut, cutezătorule Prometeu I
Cutezătorule Prometeu, nici un erou al vreunei alte legende n-a zguduit într-atît conştiinţa omenirii. De cînd, cu preţul unei atît de cumplite suferinţe, le-ai adus focul într-o tulpină firavă de trestie, cei ce se tîrau înfricoşaţi în întunericul umed al peşterilor au înţeles ei înşişi frumuseţea răzvrătirii şi a îndrăznelii, şi din neamul omenesc s-au ridicat titani şi oameni prometeici. Deasupra acestor stînci scăldate în amintirea suferinţei şi măreţiei tale, te salut, cutezătorule Prometeu !
Cutezătorule Prometeu, din neamul omenesc s-au ridicat titani şi oameni prometeici. Deasupra acestor
376
GEO BOGZA
piscuri'vinete şi reci, intrate în marea poveste a lumii, apleacă-ţi urechea şi ascultă: nu în zadar te-ai răzvrătit împotriva zeilor; nu în zadar a fost imensa ta suferinţă. Fiu slăvit al unei mame slăvite, dacă ai vedea ce uimitoare flăcări izbucnesc din scînteia pe care ai dăruit-o omenirii! Dacă i-ai vedea pe cei ce se tîrau în întunericul umed al peşterilor, cit de măreţ se înalţă de la pămînt, cit de măreţ plutesc peste apele mării şi culmile munţilor J O, clipă memorabilă şi fără seamăn, clipă gigantică şi sublimă : nu vulturul lui Jupiter zboară peste„ crestele Caucazului, ci neînfricaţii fii ai pămîntu-lui, purtaţi de rodul enorm al îndrăznelii tale.
Te salut, cutezătorule Prometeu, părinte al unei răzvrătiri nemuritoare, făuritor al lumii care urcă /..*
1050—1952
TABLOU GEOGRAFIC
Dacă zeiţele din fabuleie greceşti ar fi aflat de aceste ţinuturi ar fi venit desigur, aici din Olimpul lor.
M1RON COSTIN
/
PĂMÎNTURILE DIN CARPAŢI ŞI DE LA DUNĂRE
P ămînturile pe care trăieşte poporul romîn nu au nimic spectaculos pe scară continentală, dar sînt o îmbinare atît de armonioasă de munţi, dealuri,. ape şi cîmpii, încît alcătuiesc cr ţară de sine stătătoare, menită a fi vatra neclintită a unei colectivităţi umane. Strămoşii romînilor n-au rătăcit în căutarea unei patrii, ci din cele mai vechi timpuri — de peste două mii de ani — de la Dunăre, de la Marea Neagră şi din Carpaţi au privit răsăritul soarelui.
Nici Dunărea nu e cel mai lung fluviu din lume, nici Carpaţii nu au piscuri care să rivalizeze cu ale Himalaiei, iar pe întinderea globului pămîntesc, Marea Neagră abia poate fi băgată în seamă. Niciuna din gloriile geografice ale pămîntului, cunoscute de oameni din lumea întreagă, nu îşi ridică fruntea dintre hotarele ţării noastre.
Dar o ţară în care nu sînt munţi gigantici, nici fluvii sau întinderi imense, prin ce poate fi caracterizată ? In cazul nostru, prin ritmul atît de viu al inimii sale. O vrabie» de pildă, este mai mică decît un vultur. Dar oricine a luat în pumnul său o vrabie nu va uita surprinzătoarea senzaţie de viaţă — intensă, nemijlocită, tulburătoare — transmisă de zvîcnirea acelui trup
382
GEO BOGZA
mic, încăput în podul palmei. O senzaţie asemănătoare pune stăpînire pe oricine cuprinde cu privirea armonioasa şi via îmbinare de pămînturi care alcătuiesc patria poporului romîn.
★
Ceea ce trebuie ştiut în primul rînd despre ţara noastră e că are forma unei cetăţi.
Demult, valurile tot mai mari ale istoriei au pus în umbră importanţa şi rolul pe care cetăţile îl aveau în trecut. Dar pînă la ora aceasta puterea lor de evocare a rămas întreagă în ochii tuturor popoarelor. Şi multă vreme de acum înainte, prin oricît de mari prefaceri va trece societatea omenească, poeţii şi scriitorii — şi nu numai ei — se vor referi la cetăţi, ori de cîte ori vor vrea să sugereze ideea unei alcătuiri durabile. Or, pentru cine priveşte patria poporului romîn, ideea care i se impune este aceea a asemănării cu o cetate, cu tot ceea ce putea fi ideal într-o asemenea construcţie născută din dorinţa popoarelor de a-şi păstra fiinţa.
Dar înainte de a privi cetatea cea mare — ţara întreagă — să ne uităm la una din micile cetăţi cu care e presărată, pentru a ne putea da apoi mai bine seama de surprinzătoarea, aproape necrezuta asemănare. Sînt pe pămînturile ţării noastre, în Transilvania mai ales, destule cetăţi.
Să luăm, de pildă, nu departe de apele Oltului, Fel-dioara. Căţăraţi pe zidurile ei, bine proptiţi în lespezi mari de piatră, din care urcă în noi senzaţia neclintirii, ne rotim privirile peste un uimitor peisaj. De jur împrejur, vedem contraforturile naturale ale cetăţii, sălbatic conglomerat de stînci, enormă contribuţie a geologiei la alcătuirea unui adăpost trainic. Treptat, senzaţia neclintirii se transformă într-un sentiment durabil.
Puţin mai jos, tot de jurîmprejur, privirile noastre în-tîlnesc o domoală tălăzuire de coline. Coborînd încă o
TABLOU GEOGRAFIC
383
treaptă, zărim netezimea unei cîmpii, la marginea căreia, mai joase încă, ape lucesc sub razele soarelui. Dincolo de ele ar putea fi alte lumi.
Dar noi ne dăm deodată seama că tot ceea ce zărim aici alcătuieşte un tot organic, ţinîndu-se strîns în jurul trainicei cetăţi de piatră. Uimiţi sîntem, din clipa acestei revelaţii, de armonia pămînturilor care ne înconjoară, şi parcă le simţim zvîcnind de viaţă, în contact cu cele mai intime fibre ale fiinţei noastre.
Aşa arată pămînturile locuite de poporul romîn şi în felul acesta, privind de pe crenelurile Carpaţilor, generaţii de-a rîndul, se va fi născut în el sentimentul inalienabil al patriei.
MERIDIANE, PARALELE ŞI INTERFERENŢE CLIMATICE
După ce răsare din apele Pacificului, aducînd o nouă zi pe faţa pămîntului şi în istoria omenirii, soarele călătoreşte timp de şase ore pe deasupra unor imense întinderi, pînă ce sub razele lui încep să lucească apele Dunării şi crestele Carpaţilor. înaintea ro-mînilor l-au salutat japonezii, chinezii, indienii şi ruşii, înaintea Carpaţilor şi a Dunării, sub razele lui au lucit lan-Ţe, marele fluviu chinez, piscurile Himalaiei şi podişul Tibetului, apoi Lena, Obi şi Enisei, marile fluvii siberiene, apoi crestele Pamir-Alta-iului, apele singuratice ale Caspicei, culmile Caucazului, iar în cele din urmă, Uralul, Volga, Donul şi Niprul.
Trecînd de ţara noastră, soarele mai merge încă două ore peste centrul şi vestul Europei, luminîndu-i popoa-
384
GEO BOGZA.
rele şi fluviile felurite, şi apoi începe să traverseze Atlanticul.
După ce ne-am purtat privirile atît de mult, de la răsărit la apus, să le aducem din nou în dreptul Car-paţilor, privind de data aceasta de la miazănoapte spre miazăzi. Popoarele pe care mişcarea de rotaţie a pămîn-tului le face să se scoale o dată cu noi sînt, începînd de la miazănoapte, filandezii, polonezii, bulgarii,, grecii şi, dincolo de apele Mediteranei, egiptenii. Pe acest meridian, al 25-lea estic, trăiesc după acelaşi ceas, dar în zone climatice total diferite, pescarii din arhipelagul Spitzberg şi cei din arhipelagul grecesc, păstorii din cîmpia Dunării şi cei din fierbintea Libie.
Străbătută de cea de a 45-a paralelă nordică, ţara noastră se află la jumătatea drumului dintre pădurile gigantice ale Ecuatorului şi munţii de gheaţă ai Polului Nord. Noi nu cunoaştem, ca oamenii cercului polar, ziua de şase luni, dar în timpul solstiţiului de vară lumina durează şaisprezece ore ; iar iarna, nopţile sînt foarte lungi. Atunci, timp de cîteva luni, Dunărea îngheaţă şi săniile trec peste ea în goana cailor, cu trosnet mare.
Cu două mii de ani în urmă, exilat pe ţărmurile Mării Negre căreia atunci i se spunea Pontus Euxinus, poetul roman Ovidiu a vestit, în lungi şi tînguitoare plîn-geri, lumii însorite a Mediteranei, asprimea iernilor scite. El i-a văzut pe geţi, locuitorii de atunci ai acestor tărîmuri şi strămoşii noştri îndepărtaţi, tăind vinul îngheţat cu topoarele. Dacă în fiece primăvară, păsările călătoare coboară în luxurianta deltă a Dunării unde trăiesc jumătate de an ca într-un paradis, de pe la sfîrşitul lui august au grijă să se strîngă în mari formaţiuni aeriene, luîndu-şi zborul spre miazăzi.
Dunărea însă şi Carpaţii, şi vechii lor locuitori, ră-mîn pe loc ; iar iernile prin care trec poartă pecetea marelui frig ce coboară, fără nici un fel de stavilă, din
TABLOU GEOGRAFIC
385
regiunile arctice, peste întinsul stepelor ruse. De acolo suflă un vînt temut, Crivăţul, care coboară termometrul cu mai mult de 30 de grade sub zero; Dar mai primejdios e vara, cînd nu mai e de gheaţă, ci de foc, iar arşiţa pe care o aduce poate preface în scrum covorul verde al vegetaţiei.
Aşadar, pămînturile ţării noastre cunosc răsuflul aspru al climei continentale. Dar, în acelaşi timp, din bazinul cald al Mediteranei răzbate peste graniţa de miazăzi ceva din clima ţărilor în care cresc lămîii, măslinii si portocalii. Şi din clima oceanică a Europei soseşte o boare pînă în munţii din miazănoapte, făcînd să crească acolo castanul comestibil şi limpezind într-atît cerul, încît, sub albăstrimea lui, de mult a luat fiinţă o şcoală de pictură la Baia Mare, unul din cele mai nordice oraşe ale ţării.
Aflînd toate acestea, începem să cunoaştem cea mai de seamă caracteristică a pămînturilor din Carpaţi şi de la Dunăre ; faptul că sînt un loc de întîlnire a condiţiilor naturale de viaţă ale continentului- Alături de climă, flora şi fauna stau de asemeni mărturie despre aceasta, dînd prilej poporului romîn să cunoască, în mica lui ţară, imagini ale condiţiilor de viaţă europene, asiatice şi chiar africane.
UN FLUVIU PUTERNIC ŞI GENEROS
C^arpaţii sînt scheletul puternic în jurul căruia se organizează pămînturile ţării noastre. Dar Dunărea, fiind călătoare, a făcut să se vorbească despre ele cel mai mult. Dacă marele fluviu n-ar fi trecut prin par-r
25 — Pagini contemporane
886
GEO BOGZA
tea de miazăzi a acestor pămînturi, numele lor ar fi răzbit mult mai puţin în largul lumii. Dunărea, fiind unul dintre cele mai însemnate drumuri de apă ale Europei, din cele mai vechi timpuri a trezit interesul popoarelor. în dezvoltarea poporului romîn, faptul de a a se fi găsit la gurile Dunării a fost de cea mai mare importanţă.
Coborînd din punctele care ne-au îngăduit priviri atît de generale asupra acestor pămînturi, să începem prin a pune piciorul, asemeni atîtor călători din trecut, pe malurile Dunării. în Europa, numai Volga o întrece în lungime : 3 688 km, faţă de 2 855 km. Dar pe cînd mersul măreţului fluviu rus este atît de liniştit în lungul nemărginitelor stepe, Dunărea are o copilărie, o tinereţe şi chiar o maturitate pline de zbucium. Abia spre bătrîneţe, după ce între Carpaţi şi Balcani trăieşte ultima mare aventură, apele ei se liniştesc şi, tot mai domoale, se duc să-şi găsească odihna în Marea Neagră.
înainte de a afunge la noi, Dunărea curge aproape două miţ de kilometri pe teritoriul ţărilor din apusul şi centrul Europei, dar mersul şi caracterul ei este reprodus întocmai, pe un spaţiu mult mai mic, chiar între hotarele ţării noastre, de unul din afluenţii săi : Oltul. Ceea ce caracterizează viaţa acestui atît de cîntat rîu al pămînturilor romîneşti este că o apucă de fiecare' dată spre altă parte decît într-acolo unde i-ar fi fost mai uşor, căutînd mereu şiruri de munţi pe care să-i străbată, frămîntîndu-se îndelung.
între hotarele continentului, nici marele fluviu nu procedează altfel. Cînd ajunge pe pămînturile ţării noastre, Dunărea are în urma ei nu numai splendoarea cîtorva mari oraşe europene, ci şi patru şiruri de munţi — Jura Saab, Alpii Calcaroşi, Alpii Austrieci şi Baconii — pe care le-a străbătut şi din care cel puţin două ar fi putut fi evitate. Dar atunci, evident, viaţa i-ar fi fost alta.
TABLOU GEOGRAFIC
387
mult mai puţin îndrăzneaţă, mult mai puţin prezentă — cu uriaşul ei foşnet — în cîntecele popoarelor.
Acum, vin la rînd Carpaţii şi Balcanii. în trecut, în-tr-un trecut foarte îndepărtat, pentru a putea trece prin acest ultim şi fantastic defileu, Dunărea a trebuit să aştepte multă vreme. Pe atunci, Carpaţii şi Balcanii erau lipiţi de nu se putea strecura printre ei o şopîrlă.
Dar de pe creştetul lor un rîu pornea spre apus, sosind în actuala cîmpie a Tisei, acoperită în vremea aceea de apele Mării Panonice, din care n-au mai rămas decît urme de scoici. Spre răsărit, de asemenea pornea un rîu, purtîndu-şi năvala apelor în Marea Neagră, care pe atunci înainta mult în partea aceasta, clădind cu mişcarea valurilor ei, din aluviunile pe care atîţia torenţi i le aduceau din Carpaţi, cîmpiile de azi ale ţării noastre.
Acestor două rîuri extrem de active de la începutul cvaternarului le.datorăm noi splendoarea incomparabilă a Porţilor de Fier. Rîul care curgea spre răsărit, mai ales, a lucrat cu multă hărnicie pînă ce a captat o parte din apele vecinului său. Şi amîndouă s-au pus pe treabă, cu o stăruinţă şi o răbdare despre care nimeni nu poate spune că ar fi fost demne de o cauză mai bună. Pentru că, iată, de pe urma muncii lor a apărut această gigantică bijuterie alpină. Munţii au fost ferestrm Iti pînă Iu rădăcină, iar printre pereţii lor de piatră Dunărea îşi poartă spre răsărit totalitatea apelor sale. Nicăieri pe Iuta pămîntulul un fluviu nu a tăiat atît de fulîno munţii, îneît să poată trece printre ei fără să se prăbuşească în cataracte, ci doar cu un clocot stăpînit nl apelor. La fel trec pe sub arcurile de triumf, în ziua con maro a parăzii, armatele biruitoare.
In lungul defileu de peste 120 de kilometri, două sînt momentele în care măreţia trecerii ajunge la apogeu.
La Cazane, drumul Dunării se strîmtează atît, îneît nu numai călătorii, ci chiar vapoarele puternice de fier
GEO BOGZA
par că se înfioară. Aha, aţi păţit-o L. au aerul să spună caprele negre care de pe pereţii prăpăstioşi ai munţilor privesc în jos, cu o prea stăruitoare curiozitate.
Dar dacă ar fi vorba de un sfîişit, fără îndoială că nici zeii nu şi l-ar fi putut visa într-un decor mai grandios. în vreme ce apele Dunării, încăpute într-o strimtă albie de piatră, se duc pînă la adîncimi de şaptezeci de metri — cifră uluitoare în raporturile dintre fluvii şi munţi — pereţii acestora se ridică drept spre cer, clădind de o parte şi de alta un peisaj fantastic şi enorm.
La Porţile de Fier, orizonturile se lărgesc, dar în albia fluviului în care apele scad sub doi metri, a coborît să facă baie o turmă de hipopotami de granit. De mii de ani stau astfel, neîndurîndu-se să plece, încît în dreptul lor Dunărea se înfurie deodată şi începe să fiarbă de mînie. Vuietul apelor este acela, înfricoşător, al unei mări cuprinse de o furtună perpetuă- Pe aici, multă vreme le-a fost oamenilor cu neputinţă să treacă, pînă eînd în cele din urmă au tăiat drum vapoarelor, spulbe-rind cu dinamită mulţi dintre încăpăţînaţii hipopotami de piatră.
+
Din locul acesta, Dunărea coboară mai domol spre mare, trecînd în revistă, pe malul drept, larga tălăzuire a unor dealuri de piatră ; în vreme ce pe malul stîng, cu totul neted şi înverzit de sălcii, sau primeşte afluenţii din Carpaţi — Jiul, Oltul, Argeşul, Ialomiţa, Şiretul şi Prutul — sau îşi împinge ea însăşi apele asupra uscatului, alimentînd o nesfîrşită salbă de lacuri, enorme maternităţi iehtiologice. Ele sînt locul preferat în care tot soiul de peşti de apă dulce, şalăul, crapul solzos şi vicleana ştiucă vin să-şi depună icrele, dînd milioane de progenituri.
TABLOU GEOGRAFIC
389
Fără îndoială că primii oameni care au apărut pe pămînturile ţării noastre, în preajma acestor locuri au trăit, prinzînd peştele bălţilor. Un loc cu deosebire prielnic pentru o viaţă lacustră, care într-un - anume fel mai dăinuie şi azi, începe puţin mai jos, acolo unde Dunărea, cotind spre miazănoapte, se desface în două braţe. Intre ele rămîne o întinsă fîşie de pămînt, cînd acoperită de ape, cînd scăpată de sub mîngîierea lor, aburind ca în cea dintîi zi a genezei. Chiar şi atunci, pe întinderea ei lutuită cu un nămol proaspăt şi fertil, mai rămîn nenumărate ochiuri de apă, cu pleoape lungi de stuf. Forţa vitală a acestor pămînturi — cărora oamenii le spun „Baltă" şi asupra cărora, de îndată ce apele s-au retras, năvălesc hergheliile de cai, turmele de oi, cirezile de bivoli şi de boi, şi chiar ţăranii cu plugurile — e de cea mai pură esenţă cosmică.
Peste acest paradis de humă înaintează, kilometru după kilometru, ca un fantastic miriapod, lungul pod metalic care uneşte pămînturile mai tari dintr-o parte şi alta a Dunării.
DKLTA
I	nlrută po pămînturile ţării noastre, ca printr-un monumental arc de triumf, prin defileul Cazanelor, Dunărea o părăseşte prin uriaşul, somtuosul, mirificul evantai al deltei. E ultimul mare spectacol pe care îl oferă lumii, înainte de a se pierde în apele mării.
Pe cînd călătoreşte spre miazănoapte, revărsîndu-şi apele peste vaste întinderi de pămînt, în oglinda lor
390
GEO BOGZA
începe să se reflecte silueta semeaţă a unor munţi verzui. E vestitul horst dobrogean, ce-şi datorează măreaţa înfăţişare mai mult faptului că se ridică de-a dreptul din apă, altitudinea lui absolută putînd pare mediocră. De fapt, este în adevăr un munte, dar foarte bătrîn, tocit de vreme pînă aproape de rădăcină. E ultima rămăşiţă a unei venerabile generaţii de munţi — Munţii Hercinici — dispăruţi mai pretutindeni de pe faţa Europei, pe lîngă care Pirineii, Alpii, Carpaţii şi Caucazul pot părea nişte copii. Pe vremea cînd pămînturile dimprejur nu erau încă născute, horstul dobrogean se ridica din valurile mării, asemeni unui gigantic stîlp de piatră. Să salutăm plini de respect acest tocit obelisc al geologiei, acest martor bătrîn şi singuratic al unor lumi dispărute.
Din horstul dobrogean îşi face Dunărea pivotul în jurul căruia se întoarce ultima oară, pornind spre răsărit, pentru a construi în scurtă vreme, lîngă acest dinte bătrîn al Europei, pămînturile atît de noi ale deltei.
Asemeni acelor savanţi care urmărind dezlegarea unei probleme îşi sprijină cercetările din laborator pe munca atîtor colaboratori, Dunărea, în marea experienţă pe care o încearcă la gurile sale, e ajutată de hărnicia şi devotamentul unui mare număr de ucenici-Acoperind cu reţeaua lor o bună parte a Europei, ei rod munţii cei mai falnici şi mai temuţi, aducînd în albia Dunării infinitesimale cărămizi pe care, cu o repeziciune uimitoare faţă de ritmul construcţiilor geologice, le pune la temeliile noii lumi pe care o zideşte.
Pe acest uriaş şantier al naturii, într-o nemaipomenită învălmăşeală de materiale, unele lucrări au fost terminate, altele au fost duse doar pînă la jumătate şi nimeni nu poate spune ce se va mai întîmpla cu ele. Oricum, ce lume tînără răsare din moartea bătrînului fluviu !
TABLOU GEOGRAFIC
391
Acest fenomen privirile noastre îl surprind ca pe un uriaş amestec de ape şi pămînturi abia născute. Profi-(înd de imensa confuzie, regnuri şi specii proprii celor două elemente dau năvală, trăind cu frenezie într-o lume mirifică. De la o zare la alta se întind nemărginitele păduri de stuf, prin care canale neînchipuit de subţiri îngăduie bărcilor să ajungă, frecîndu-se de luxurianţi pereţi vegetali, în surprinzătoare ochiuri de apă, cu suprafaţa acoperită de nuferi. în limpezi adîncimi, sub razele soarelui care pătrund pînă acolo, peştii par de aur. Reţeaua acestor misterioase ochiuri de apă şi a canalelor care le leagă unul de altul constituie un formidabil paradis terestro-acvatic. un prodigios labirint a cărui întindere acoperă patru sute de mii de hectare.
Dar nici peştii nici stuful nu par să fie adevăraţii stă-pîni ai deltei, ci păsările de apă, în număr de milioane. Popoare întregi de pelicani, cormorani, raţe şi gîşte sălbatice trăiesc în aceste locuri din care necontenitul amestec de ape şi pămînturi abia născute fac o împărţire necontestată a palmipedelor. Focuri de armă se aud uneori, dar mult mai puternic se ridică atunci, ca protestul unei uriaşe mulţimi, vacarmul păsărilor a căror linişte a fost tulburată.
Insă vînătoarea cea mare se desfăşoară în zorii zilei în Ir-o lumină ce pare de fiecare dată prima dimi-*»«miţd m lumii — în adîncimea apelor. De-a curmezişul
I	Iu viului oamenii pun carmace, acele cîrlige lungi şi MM u ţi le, nemiţătoare cu spinarea peştilor cartilaginoşi. l^d'ieliVl şl nmumii, uneori de mărimi uluitoare, sînt h luă l i eliei banale şi spintecaţi cu topoarele, lăsînd să
II	se ieşene din burtă găleţi de icre negre. La cherhanalele pieidute îu nemărginirea pădurilor de stuf poate ll sa/ulii, a dusa de pescarii lipoveni — înalţi, spatoşi, IutiImşl şl eu privirea albastră — întreaga, fabuloasa bogăţii' a deltei.
992
GEO BOGZA
La capetele celor trei braţe principale ale ei — Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe — faruri marine semnalează peste întinderea apelor în ce loc anume se află gurile generoase ale Dunării.
MAREA
NEAGR
P e vremuri, cu infinitatea de mistrii a valurilor sale, Marea Neagră a clădit o bună parte din cîmpiile sudice ale ţării noastre. După ce şi-a terminat treaba, s-a retras spre răsărit, mult mai departe decît îi sînt ţărmurile actuale — încît pe fundul ei mai poate fi urmărită vechea albie a Dunării — dar după ce şi-a contemplat o vreme opera, din depărtare, a revenit. Aceasta s-a petrecut în vremea cînd Mediterana a rupt zăgazul Bosforului, revărsîndu-se printr-o cascadă formidabilă în Marea Neagră-
Şi astăzi are loc, mult mai puţin spectaculos — doar pe baza diferenţelor de temperatură şi salinitate — un schimb între apele celor două mări, cu consecinţe dezastruoase pentru soarta peştilor din Marea Neagră. Sub 150 de metri, viaţa nu mai e cu putinţă în adîn-cimea acestei mări, acolo începînd un enorm cimitir ale cărui miasme ucid orice vietate marină care pătrunde în zona lor. Dar pentru oameni, ruperea Bosforului a fost binevenită. Fără intervenţia Mediteranei, Marea Neagră ar fi rămas un lac, şi nici neguţătorii greci n-ar mai fi putut stabili — cînd a început istoria lumii — atîtea colonii pe ţărmurile ei, nici argonauţii n-ar fi avut pe unde veni în căutarea Lînii de Aur.
TABLOU GEOGRAFIC
393
Prin ruperea Bosforului s-a pregătit popoarelor ce aveau să apară pe ţărmurile Mării Negre drumul spre toate mările şi oceanele globului. In ce ne priveşte, acţiunea aceasta trebuie conexată cu a Dunării care, stră-pungînd munţii la Porţile de Fier, a deschis acestei părţi a lumii marele şi hotărîtorul său djainK><
POPOARE ŞI FRONTIERE
Dar la Dunăre şi la Marea Neagră nu trăieşte numai poporul roimn. Toate popoarele care ne înconjoară îşi spală faţa în apa lor. La masa la care stăm în această parte a lumii, avem vecini. E timpul să vorbim despre ei şi să cunoaştem frontierele ţării noastre.
Venind pe mare dinspre miazăzi, putem să punem numaidecît piciorul pe teritoriul Romîniei, deoarece chiar de la graniţă ne întîmpină un port. în trecutul lui s?nt cel puţin două mii de ani de viaţă, fiind aşezat pe (''moliile vechii colonii greceşti Kallatis, unde neguţătorii acelei vremi au încărcat multe cereale şi multe piei. ol>(iniile de la strămoşii noştri geţi, şi au băut, în •Jnişiilee serbări dionisiace, mult vin, în minunate amfore udnse din însoritul lor arhipelag. Oraşului de azi i se spune Mangalia.
Torlnd din punctul acesta spre miazănoapte, călăto-tini în lunr.ul unei înalte faleze, avînd în stingă noastră, m *e de soare. întinderile stepei dobrogene; iar în dreapln, albastra tălăzuire a mării. Pe deasupra ei, scobind cele mai pure ţipete nostalgice, dar în acelaşi timp repozindmso lacomi asupra peştilor care au imprudenţa
394
GEO BOGZA
să vină prea la suprafaţă, se rotesc pescăruşii ; atît de graşi înspre toamnă, încît pot constitui o decepţie pentru cei ce i-au considerat doar ca pe un alb simbol al singurătăţilor marine.
Nepăsători la ciocul păsărilor ichtiofage, delfinii înoată în largul mării, arătîndu-şi la intervale regulate spinările negre şi curbe. Şi mai în larg, cu catarge înalte şi cu mult fum în urmă, plutesc vapoarele. Ele pleacă sau vin la Constanţa, marele port, în incinta căruia se zăresc silozuri enorme şi pîntecul roşu al noilor vaA poare, aşteptînd să li se dea drumul pe apă.
în Constanţa se ridică, turnate în bronz, două frunţi la fel de gînditoare : a lui Ovidiu, poetul exilat din Roma, şi al lui Mihail Eminescu, marele poet al ţării noastre-
Călătorind spre miazănoapte, după plaja de la Mamaia, de o necrezută vastitate, întîlnim Capul Midia şi apoi zidurile, vechi de 2 500 de ani, ale cetăţii Istria. Din punctul acesta, pereţii falezei se topesc şi ţărmul se transformă într-o regiune joasă pe care am putea-o numi a marilor lacuri. Cel mai mare dintre ele e lacul Razelm, aproape de care horstul dobrogean mai izbucneşte o dată, creînd prin prezenţa granitului, lingă mari întinderi lacustre, peisaje de un farmec neobişnuit. E aici, lîngă un oraş căruia i se spune Babadag, ceva din silueta piramidelor pe malurile Nilului. Cea mai vestită înălţime poartă numele turcesc Denis Tepe, şi se afirmă că pe vîrful ei s-ar fi găsit ancora argonauţilor.
Trecînd peste cele trei guri ale deltei, la cea mai de miazănoapte dintre ele începe frontiera ţării noastre cu Uniunea Sovietică. Ruşii sînt cel mai numeros dintre popoarele cu care venim în atingere, iar ţara lor e de aproape o sută de ori mai mare decît a noastră.
TABLOU GEOGRAFIC
395
Prutul, micul rîu din partea de răsărit a ţării noastre, stă, ca frontieră a Uniunii Sovietice, într-o tovărăşie ilustră : cu ţărmurile Pacificului şi ale Oceanului îngheţat de Nord. Pînă acolo se întind pămînturile pe care de aici le vedem pornind spre răsărit.
Frontiera ţării noastre cu Uniunea Sovietică are o lungime de peste o mie de kilometri şi, după ce merge pe Prut pînă în cel mai de miazănoapte punct, coteşte spre apus, călătorind şi pe crestele Carpaţilor Păduroşi şi pe valea superioară a Tisei, pînă ce ajunge în neteda cîmpie în care trăieşte poporul maghiar.
în partea de apus ne învecinăm cu două popoare dunărene care au fericirea să-şi aibă capitalele chiar pe ţărmurile marelui fluviu, de care noi abia în viitor vom putea să legăm Bucureştii.
După ce mai întîi a trecut prin Viena, dînd prilejul lui Tohann Strauss să-i închine acel vals care a adus o notă sentimentală în existenţa ei plină de măreţie, Dunărea, cotind spre miazăzi, trece pe sub superbele poduri ale Budapestei, iar apoi, după ce a primit contribuţia considerabilă a celor mai mari afluenţi ai ei, Tisa, Drava şi Sava, scaldă Belgradul, capitala Iugoslaviei.
Frontiera ţării noastre cu Republica Populară Ungară merge pe la răsărit de Tisa, printr-o cîmpie care se găseşte pe fundul fostei Mări Panonice. De aceea, nu trebuie să fim surprinşi dacă vom vedea lucind din nou, a tît de departe de lacurile litoralului, atît de aproape do pusta maghiară, solzii crapilor. Ei sînd crescuţi în iazuri amenajate în depresiunile de pe fundul fostei niiiri.
O)borînd de la miazănoaote în lungul acestor netede şi joase cîmpii, trecem, unul după altul, ca peste degetele resfirate ale unei mîini, Someşul, cele Trei Crişuri
396
GEO BOGZA
— Repede, Negru şi Alb — şi marele Mureş, rîurile care scapă spre vest din cetatea de piatră a Transilvaniei. Tot timpul o zărim, înălţîndu-se plină de semeţie la orizonturile dinspre răsărit. Ocolul ţării noastre în lungul frontierelor înseamnă, în linii generale, ocolul acestei impunătoare cetăţi pe care Carpaţii o înalţă în inima ei.
Cînd drumul pe care îl facem spre miazăzi ajunge la apele domoale ale Mureşului, ce vine tocmai din peretele răsăritean al cetăţii şi o străbate dintr-o parte în alta, frontiera ţării noastre cu Republica Populară Ungară coteşte puţin spre răsărit şi, pornind spre Dunăre, se transformă în frontieră cu Iugoslavia- Străbatem acum cîmpia Banatului, de o fertilitate proverbială. Niciunul din pămînturile pe care am pus piciorul prnă acum nu s-a arătat atît de bogat şi de darnic ca această cîmpie pe care şi-o împart romînii şi sîrbii. Venind dinspre miazănoapte, frontiera ajunge la Dunăre o dată cu primele valuri de piatră ale Carpaţilor. De acum înainte, pornind pe apa Dunării la vale, împărţim cu sîrbii defileul grandios al Cazanelor şi Porţilor de Fier.
După ce teribila lor frumuseţe rămîne în urmă, pe malul stîng se iveşte întinsa cîmpie a Dunării ce merge lărgindu-se spre răsărit, ca începutul unui evantai din care, dincolo de Prut, se va desfăşura pînă la Ural toată imensitatea stepelor ruseşti, iar pe malul drept îşi fac apariţia prietenii şi vecinii noştri bulgari, de care ne leagă amintirea atîtor suferinţe şi lupte comune. Timp de cinci sute de ani şi unii şi alţii am sîngerat de iataganul armatelor turceşti şi am cunoscut nepotolita lor poftă de jaf. Plutind în lungul Dunării zărim, aşezate în amfiteatru pe terasele dealurilor de calcar, oraşele bulgăreşti din care se înalţă spre cer degetele de piatră ale minaretelor, semn, nesupărător acum, al trecerii turcilor pe aici. Mai mici, le întîlnim şi pe pămînturile Dobro-gei cînd, la cotul Dunării spre miazănoapte, părăsim al-
TABLOU GEOGRAFIC
397
bia fluviului şi mergem drept spre apele mării pentru a încheia acolo — după 2 848 de kilometri — frontiera tării noastre.
Dacă în coltul de sud-vest al ţării am împărţit cu sîrbii cea mai fertilă cîmpie, în care se simte adeseori şi boarea Mediteranei, acum, în colţul de sud-est, împăr-ţim cu bulgarii unele din cele mai aspre pămînturi. Vîntului uscat şi fierbinte care bate pe întinsul podişului dobrogean, oamenii îi spun Vîntul Negru. E un vînt fierbinte de stepă, iar pămînturile peste care suflă sînt de asemeni pămînturi de stepă. Cît vezi cu ochii nu se zăreşte un singur copac, o singură cumpănă de fîntînă. Plini de praf şi însetaţi ajungem în extremitatea sud-estică a ţării, puţin mai jos de plaja Mangaliei, lîngă tălăzuirea albastră a mării.
PREGĂTIRI LA CĂLĂTORIA PE CRESTELE CARPATILOR
După ce am vorbit de Dunăre şi de Marea Neagră — cele două realităţi geografice cu caracter internaţional ale ţării noastre — şi după ce i-am dat ocol, e timpul să pătrundem între hotarele ei şi să vorbim despre ceea ce ni se va înfăţişa mai deosebit privirilor.
Dar mai întîi să vedem cum sînt confirmate de realitate cele două afirmaţii majore de la început: că patria poprului romîn are forma unei cetăţi şi că alcătuirea pămînturilor ei e plină de armonie.
Dacă recapitulăm călătoria noastră, vedem că am scris pe faţa pămîntului o figură foarte asemănătoare cu un cerc, ca şi cum ne-am fi învîrtit — legaţi cu o
398
GEO BOGZA
frînghie lungă de 300 de kilometri — în jurul unui stîlp bătut în Podişul Transilvaniei. Dar oricît de armonioasă figură ar fi cercul, cum ţara noastră nu e doar o întindere netedă, pentru a-i înţelege întreaga frumuseţe e nevoie să trecem de la geometria plană la geometria în spaţiu. în felul în care sînt distribuite înălţimile, marile proeminenţe geologice, putem spune că patria poporului nostru e o îmbinare de pămînturi dintre cele mai fericite cu putinţă.
Dacă iarăşi recapitulăm călătoria pe care am întreprins-o, nu se poate să nu recunoaştem că, în afară de o mică porţiune în partea de miazănoapte, am mers tot timpul în lungul unor ape — rîuri, fluvii sau mări — sau pe cîmpii netezite de valurile fostelor mări, şi că de cîte ori am privit în stînga noastră, înăuntrul cercului pe care îl făceam, am zărit pămîntul urcînd în vaste terase circulare, pînă la culmile cele mai înalte ale Car-paţilor, dînd astfel naştere, sub bolta încăpătoare a cerului, unui mare amfiteatru cu faţa întoarsă în afară. De pe treptele acestui grandios amfiteatru a privit poporul rom în marele spectacol cosmic şi a participat la evenimentele istoriei.
Cum însă dincolo de crestele Carpaţilor e adăpostit Podişul Transilvaniei, imaginea cea mai cuprinzătoare a ţării noastre ar fi următoarea : de pe întinsul unei vaste cîmpii, un gigantic circ natural se ridică spre cer, îngăduind unui întreg popor să trăiască pe terasele pereţilor săi exteriori, avînd o privire circulară asupra lumii, sau să se retragă în interior, ca într-o cetate.
»
Scheletul acestei atît de armonioase construcţii sînt Munţii Carpaţi. în centru închid Podişul Transilvaniei, iar în afară trepte largi — dealuri, coline şi cîmpii —
TABLOU GEOGRAFIC
399
coboară tot mai jos, pînă ce ating apele mării sau fundul fostelor mări.
Pe vremea cînd apele acestora, cheltuind o energie enormă, despre care iarăşi nu se poate spune că ar fi fost demnă de o cauză mai bună, netezeau cîmpiile exterioare ale ţării noastre, în centrul ei scoarţa pămîntu-lui de asemenea lucra, încreţindu-se treptat, urcînd spre cer crestele Carpaţilor. Iar acestea primeau pe faţa lor dinăuntru ajutorul unui întreg şir de vulcani binevoitori, ce aduceau din adîncime materiale noi — aur, fier, zinc, plumb şi aramă — foarte necesare nouă în momentul de faţă, cînd parcă în continuarea uriaşului efort al naturii, construim pe aceste vechi pămînturi o nouă societate.
Astfel a fost clădită, cu multă vreme în urmă, intrînd în joc forţe multiple, vatra patriei noastre, îngrămădin-du-se în cuprinsul ei cît mai multe din cele necesare vieţii şi muncii, tot mai evoluate, pe care o efectuăm. Fiecare formă de viaţă a societăţii omeneşti a găsit pe pămînturile ţării noastre materialele necesare, iar astăzi noi folosim toate resursele acestor pămînturi într-o sinteză care urmăreşte să devină chipul unei vieţi noi, corespunzător unei faze superioare a istoriei.
Bălţile Dunării, pe care sub razele soarelui le-am văzut mişunînd de o viaţă plină de impulsuri primitive, sînt pline şi azi de peştii care au făcut cu putinţă viaţa celor dintîi oameni pe aceste pămînturi. Culmile Carpaţilor, pe care vom urca în curînd, rămînînd uimiţi cît de întinsă le e spinarea şi cît de minunat covorul de iarbă care o acoperă, au fost locuri ideale pentru faza păstori tului. Cînd strămoşii noştrii au trecut la munca mai evoluată a plugăriei, au avut de fiecare parte a cetăţii lor cîmpii întinse şi roditoare. Iar pentru ca viaţa să nu lio numai cu putinţă, ci şi plăcută, între munţi şi cîm-pio se întinde brîul de dealuri din jurul Carpaţilor, cu fata întoarsă spre soare, patrii fericite ale viţei de vie şi
400
GEO BOGZA
ale livezilor de pomi roditori. Cum munţii, dealurile şi cîmpiile ocupă fiecare cam a treia parte din întinderea ţării, putem spune nu numai că pămînturile ei au fost armonios îmbinate, ci chiar că armonia aceasta e desă-vîrşită.
Spectaculosul nu e neapărat necesar pentru a îndrăgi pămînturile unei ţări. Agatirşii, o ramură a triburilor scite, care cu 2 500 de ani în urmă — pe vremea cînd grecii zideau Istria pe ţărmurile mării — scoteau aur din munţii Transilvaniei, erau probabil de părere că nu e nevoie ca munţii să fie prea înalţi, de vreme ce sînt căptuşiţi cu atît de preţioase metale. Nouă nu ne pare rău că în efortul lor spre cer Carpaţii n-au crescut pînă la 7 000 de metri, pentru că au avut totuşi grijă :
a)	să ia forma unui arc de cerc, dînd pămînturilor ţării noastre alcătuirea ideală a unei cetăţi,
b)	să se acopere cu păduri şi păşuni alpine de o rară bogăţie, legănînd cu domoala lor tălăzuire copilăria poporului nostru,
c)	să fie căptuşiţi cu tot felul de minerale, de la aur pînă la uranium, cu mari cantităţi de cărbuni, petrol şi gaz metan, deschizînd în faţa muncii noastre organizate posibilitatea de a construi o societate bazată pe industrie, o societate înaintată, o societate socialistă.
CARPAŢII RĂSĂRITENI, SUDICI ŞI APUSENI
Faţă de horstul dobrogean, Carpaţii sînt munţi neînchipuit de tineri. Ei fac parte dintr-un lanţ de munţi care încep la Pirinei şi se termină tocmai în Indochina,
TABLOU GEOGRAFIC
m
după ce au ridicat spre cer crestele măreţe şi de un incontestabil prestigiu ale Alpilor, Caucazului şi Himalaiei.
Carpaţii vin ca şi Dunărea din partea de apus a Europei şi se sfîrşesc In cuprinsul tării noastre. Intrînd pe teritoriul ei, merg la început spre miazăzi, pînă în preajma horstului dobrogean, cînd cotesc brusc, ducîn-du-se spre apus, pînă ce întâlnesc Dunărea la Porţile de Fier. Aşadar, sălbaticii pereţi de piatră pe care i-am văzut acolo căzînd drept în apele fluviului, erau sfîrşi-tul lanţului carpatic.
Dacă atunci cînd pătrund în tară aruncăm asupra lor o privire mai de sus, îi vedem ca pe o turmă de elefanţi, ducîndu-se spre miazăzi, parcă să bea apă din Dunăre. Sînt lungi şi au spinări regulate, mergînd în-tr-un front larg, după o anumită ordine. Prin mijloc, cei mai înalţi, flancaţi în stînga şi în dreapta de unii mai mici. Aceste două şiruri laterale, cînd se depărtează, cînd se apropie de cel din mijloc, dînd naştere unor superbe văi longitudinale. Se pare că au un rege, cel mai înalt dintre toţi, cu o coroană alba de calcar pe frunte : Ceahlăul. Şi sînt atît de obosiţi de drum, încît de pe spinare, pe sub cojocul unor seculare păduri, sudoarea — desigur un produs geologic, limpede şi rece — curge în şiroaie.
Astfel se naşte Bistriţa, strălucitorul rîu al Moldovei. Pe apele ei, plutaşii poartă la vale mulţimea de brazi ai Carpaţilor, trecînd plini de îndrăzneală prin tot felul de primejdii. Dar dacă e vorba de primejdii şi îndrăzneală, să vorbim despre Bicaz.
Bicazul e unul dintre cei mai aventuroşi afluenţi ai Bistriţei. îndrăznind să vină de la apus spre răsărit, să traverseze şirul de elefanţi, prin urmare, el trece printre picioarele lor enorme ce par că au să-l strivească dintr-o clipă în alta. Acest act de nemaipomenită cutezanţă oamenii l-au numit „Cheile Breazului". Trebuie să spu-26
402
GEO BOGZA
nem însă că în acest loc în care se confruntă forţele gigantice ale naturii, oamenii înfăptuiesc ei înşişi, în clipa de faţă, o îndrăzneală şi mai mare : stăvilesc apele Bistriţei printr-un baraj de beton, pentru ca, strînse intr-un lac măreţ ce va trebui trecut pe viitoarele hărţi alo ţării, să poată cădea cu aceeaşi forţă, iarna şi vara, de la o ameţitoare înălţime, în turbinele unei gigantice hidrocentrale.
Dar să revenim la elefanţii noştri. Să trecem puţin şi la cei dinspre apus, a căror origină e vulcanică. Din ei ţîşneşte o apă atît de încărcată cu minerale şi cîteodată fierbinte, încît oamenii sau fac baie în ea, sau o beau să-şi tămăduiască unele boli. Datorită şirului de munţi vulcanici care căptuşesc Carpaţii, sînt în ţara noastră nu numai zăcăminte de aur, zinc, nichel şi plumb, ci şi peste două mii de izvoare de ape minerale, începînd în Moldova de nord cu Vatra Dornei şi terminînd în Banat cu Băile Herculane. Acestea din urmă sînt folosite de cel puţin două mii de ani : efectele lor binefăcătoare le-au încercat şi generalii romani, veniţi la asediul Sar-misegetuzei şi prinşi de reumatisme în mlaştinile Tisei.
Tot munţii vulcanici oferă poporului nostru una din cele mai neaşteptate şi pline de farmec privelişti alpine : lacul Sfînta Ana. Apa strînsă în craterul unui fost vulcan pare, între pleoapele de piatră, o lacrimă limpede şi enormă. Un alt lac alpin, care nu mai sfîrşeşte să-i farmece pe cei ce sosesc pe ţărmurile lui, s-a născut din alunecarea unui picior de elefant într-o vale pe care a astupat-o. E, în aceste locuri, vestitul — atît de vestitul 1 — lac Ghilcoş. De pe muntele care îl domină, Hăş-maşul Mare, pornesc spre apus două — de asemeni atît de vestite ! — rîuri ale ţării noastre : Mureşul şi Oltul. Drumul lor e presărat cu sate, cu cîntece şi legende.
Drumul nostru e însă pe spinarea elefanţilor geologici, tot mai spre miazăzi. Mereu îi vedem cum se duc, în şi-
TABLOU GEOGRAFIC
403
ruri lungi, spre Dunăre. Cînd însă nu mai au mult pînă acolo, simţind parcă rădăcinile tari ale horstului dobrogean, paznic neînduplecat al . unor ere mai vechi, cotesc brusc spre apus. Ca în orice punct în care o turmă îşi schimbă drumul, pămîntul vibrează puţin. In acest loc în care Carpaţii se frîng, fapt neobişnuit în viaţa munţilor, se situează epicentrul celor mai multe cutremure care fac să se clatine pămînturile ţării noastre.
Dar din această neaşteptată aventură, turma de elefanţi se pare că a tras unele învăţăminte. Dîndu-şi seama cît sînt de vulnerabili cu spinările lor lungi ca nişte enorme şuri de paie, fac exact ceea ce — mult mai tîrziu, o dată cu apariţia oamenilor pe pămînt — aveau să facă toţi războinicii din clipa în care dobîn-deau oarecare experienţă : se cuirasează. Astfel, din Valea Prahovei, Carpaţii se vîră sub platoşa unor culmi de granit, cu înălţimi mai mari şi cu o înfăţişare mai de temut. De acum înainte ei nu mai merg în şiruri lungi, ci grupaţi în masive muntoase, avînd adeseori contururi tari şi agresive. Este întocmai transformarea ce ar su-feri-o un grup de oameni prin acoperirea pieptului şi capului cu plăci de oţel. Cum se întîmplă însă cu popoarele paşnice, luptînd cu tristeţe şi păstrîndu-şi omenia şi pe cîmpul de bătălie, numaidecît ne dăm seama ca sub înfăţişarea aceasta războinică se ascund tot blajinii Carpaţi, cei care s-au străduit atît pînă acum pentru binele ţării noastre. E drept că sub cuirasa lor de granit par dintr-o dată enormi şi inaccesibili, aducînd între hotarele noastre chipul unei lumi neînduplecate, dar, de îndată ce le vine la îndemînă, dau din nou la iveală domoala tălăzuire de culmi care a fost leagănul poporului romîn.
26*
404
GE© BOGZA
Priviţi dinspre răsărit sau miazănoapte, Bucegii — cea dinţii formaţiune cuirasată a Carpaţilor — se înalţă deasupra celorlalţi munţi, din pereţi verticali de piatră, aspri şi tăioşi, însă dacă ne dăm osteneala să ne suim pînă pe culmea lor, piciorul nostru se pierde în moliciunea păşunilor şi o zi întreagă putem să mergem, pe sub acoperişul cerului, ,pe întinsul unui neted podiş, înconjuraţi de privelişti în egala măsuFa măreţe şi în-cîntătoare. Intre aceste orizonturi largi şi blînde şi-a petrecut copilăria poporul romîn : dulcile, domoalele plaiuri pe care s-a auzit întîia oară balada Mioriţei. Poteci vechi de sute de ani, bătute de generaţii de oameni şi de turme, se împletesc pe faţa munţilor cuprinzând, ca într-o reţea, bogăţia păşunilor alpine.
în depărtare, se zăreşte tălăzuindu-se, ca o mare de păcură, bogăţia fabuloasă a pădurilor : codrii seculari de fag părînd, în fiecare toamnă, cînd frunza rugineşte, miaşe incendii ; iar mai spre creste, adîncile păduri de brazi, ceremonioşi şi gravi sub un veşmînt veşnic verde, puţin mai sumbru doar cînd asupra munţilor vine, înaltă de doi metri, zăpada.
Atunci, mai mult de jumătate de an, de la începutul toamnei şi pînă spre sfîrşitul primăverii, tot acest univers alpin rămîne pustiu, în paza norilor care, pe sus de tot, patrulează. Ceilalţi paznici ai Carpaţilor, urşii mormăitori, vîrîţi în tainice bîrloguri, dorm somn adine şi lung. în ninsori dese, pe şirul de culmi se depozitează în acest răstimp atîta zăpadă îneît, ca dintr-un enorm eaier de lînă, izvoarele îşi vor toarce din ea tot anul firul subţire şi argintiu. Poate în nici o privinţă nu iau Cârpaţii o parte atît de activă la viaţa ţării, ca în felul generos în care — iarna şi vara — îşi încarcă umerii de apă, distribuind-o apoi într-o vastă reţea radiară. De cîte ori îi privim de sus, îi vedem trimiţînd rîuri spre răsărit şi miazănoapte, spre miazăzi şi apus. Îneît, încă
TABLOU GEOGRAFIC
405
o imagine apare în faţa ochilor noştri: a unei roţi uriaşe cu spiţe de argint.
Dacă din nou coborîm, venind mai aproape de rădăcina acestor spiţe, acolo unde ele scapă din strînsura munţilor, ce peisaje sălbatice ne e dat să vedem, la începutul Ialomiţei şi al Dîmboviţei, din care nu lipsesc nici peşterile adînci, nici „cheile^, cumplit de strimte treceri, foarte indicate pentru hidrocentrale, care au şi început a fi construite.
în drumul nostru spre apus, dăm peste valea şi apa Oltului. De cînd ne-am început călătoria pe culmile Carpaţilor, pentru prima oară întîlnim o apă care i-a tăiat pînă la rădăcină, ieşind întreagă din podişul transilvan în cîmpia de la miazăzi. Pentru această ispravă, Oltul e unul din cele mai iubite şi cîntate rîuri ale poporului nostru. Puţin mai departe, încă un rîu, Jiul, printr-un sălbatic şi plin de singurătate defileu, despică iarăşi munţii din creştet pînă în tălpi.
După aceste două înfrîngeri, atît de aproape una de alta, s-ar părea că turma de elefanţi începe să-şi piardă din putere, chiar sub cuirasa ei de granit, şi că o nouă înfrîngere, de data asta definitivă, n-ar fi cu neputinţă. Ceea ce se şi întîmplă, nu după mult timp, cînd spada enormă a Dunării retează Carpaţii pe unul din cele mai dramatice şi glorioase teatre de luptă ale veşnicei bătălii dintre ape şi munţi.
Aşadar, Carpaţii s-au sfîrşit. Dar în memoria noastră va stărui multă vreme numele celor mai de seamă generali care i-au condus în această a doua parte a bătăliei : Caraimanul, Omul, Bucşoiul, Moldovanul, Negoiul, piscuri de peste 2500 de metri, cu tîmplele albe de meditaţie şi de veghe, cu faţa tăiată adînc, în bătălii mai vechi, glaciare, de ghiarele nemiloase ale morenelor. în memoria noastră va rămîne multă vreme imaginea măreaţă a diviziilor de creste : Piatra Craiului, Munţii Fă-
406
GEO BOGZA
găraşului, Retezatul, zimţuind dintr-o parte în alta cerul şi umplînd veacurile de un lung fior epic.
*
Bătălia terminată la Dunăre începe cu mai multă stăruinţă către miazănoapte, în partea de apus a podişului transilvan. în ce formaţiuni compacte înaintează Carpaţii care închid în partea aceasta podişul! Sînt mai puţin înalţi decît cei de la răsărit sau din miazăzi, dar au o înfăţişare mai severă, un aer neclintit şi mîndru. Deasupra tuturor creşte Bihorul, aspru, zbîrlit, şi toţi întorc spre lumea dinafară feţe tăcute şi întunecate, asemeni unei falange ai cărei oşteni, spate în spate, ar face de jur împrejur un zid de platoşe şi de suliţi. Din aceşti munţi căptuşiţi cu aur s-a ridicat, cu o spadă de fier în mînă, Horia, măreaţă figură de revoluţionar din tre-s cutul poporului nostru.
FELURITE BOGĂŢII
Casa a fost gata.
Cei dintîi locatari ai ei s-au mulţumit să mănînce, prins cu undiţe de os, peştele din bălţi, şi s-au adăpostit în colibe de stuf.
Apoi, ridicîndu-şi privirile, au zărit culmile Carpaţiior acoperite de păşuni şi păduri ; atunci şi-au făcut locuinţe de lemn şi au început să crească turme de vite^
TABLOU GEOGRAFIC
407
In cele din urmă au băgat de seamă că, zgîriat puţin şi semănat cu boabe de grîu, pămîntul se dovedea de o generozitate uimitoare. Mult mai tîrziu şi-au dat seama că de mare folos în privinţa aceasta putea fi o bucată de fier.
Înconjurînd Podişul Transilvaniei cu ziduri de cetate, Carpaţii s-au căptuşit ei înşişi pe dinăuntru cu un şir de munţi vulcanici. Aceştia au adus din adîncimile pamîn-tului, mai spre suprafaţă, tot felul de metale.
Dacii se pare că au fost cei dintîi care au lucrat fierul pe aceste pămînturi. De curînd s-a descoperit în munţii Hunedoarei o nicovală grea şi un întreg atelier de fierărie care a fost în funcţiune, într-una din aşezările dacilor, cu 2000 de ani în urmă. Astăzi, în preajma acelor locuri se înalţă coşurile fumegînde ale Hunedoarei, gigant al metalurgiei grele din Republica Populară Romînă.
Aşadar, Carpaţii nu au clădit numai o cetate în inima ţării, ci au avut grijă ca în subsolul ei să se găsească tot felul de zăcăminte de cea mai mare importanţă pentru cursul ulterior al istoriei.
Sînt în ţara noastră, de o parte şi de alta a Carpaţi-lor, două văi al căror rol a fost hotărîtor în evoluţia societăţii omeneşti de pe aceste pămînturi.
Stînd sub veghea unor munţi înalţi, străbătute de rîuvi limpezi şi acoperite de păduri bătrîne, şi una şi alta dintre aceste văi pot fi trecute — şi sînt trecute — în rîndul celor mai frumoase locuri ale ţării. Dar marea lor faimă avea să fie alta. Cea dintîi dintre ele e situată pe versantul de miazănoapte al Carpaţilor, la izvoarele Jiului, pe care îl cunoaştem pentru îndrăzneala cu caie a străpuns munţii. în această vale, în îndepărtat© ere
408
GEO BOGZA
geologice, inundaţii formidabile au tîrît copacii unor păduri întregi, sub care apoi pămîntul s-a scufundat, acoperindu-i.
Trunchiurile lor se mai văd şi azi, după milioane de ani, şi chiar unele frunze, dar pietrificate. Cînd, pe îa jumătatea secolului trecut, cărbunii au devenit atît de necesari pentru a fierbe apa care punea în funcţiune maşinile cu aburi, în Valea Jiului s-au săpat .tot mai multe mine, cu tot mai mulţi lucrători. în acel timp, pe întreaga întindere a ţării se înmulţeau treptat tot felul de maşini şi oameni care le puneau în mişcare. Aşa a apărut pe aceste pămînturi cea mai nouă forţă a istoriei: clasa muncitoare. Intr-o descriere geografică în care s-a vorbit mai mult de forţele care au făcut să apară munţi, dealuri, ape şi cîmpii, menţionarea acestei noi forţe face parte din desfăşurarea firească a povestirii. Oriunde această forţă, eliberată, a intrat în acţiune, faţa pămîn-tului cunoaşte modificări adînci, pe care atlasurile geografice sînt ţinute să le înregistreze. Pentru aceasta, e nevoie de tot felul de cerneluri : albastră, verde sau neagră, după cum e vorba de ape, păduri sau oraşe.
în călătoria noastră pe aceste pămînturi am salutat o dată horstul dobrogean, ca pe martorul bătrîn şi singuratic al unor lumi dispărute. Să salutăm acum Valea Jiului, ca pe unul din sîmburii noii lumi ce se dezvoltă, plină de forţe şi de intenţii grandioase.
Cîteva decenii după Valea Jiului, a început să-şi spună cuvîntul în evoluţia poporului nostru Valea Prahovei. Şi ea se pregătise îndelung, milioane de ani, aşteptînd momentul potrivit în care să intervină. De data aceasta însă nu mai e vorba de trunchiuri de copaci pietrificate, ci de cantităţi uriaşe de microorganisme, a căror lentă
TABLOU GEOGRAFIC
400
putrezire în adîneimea pămîntului ie-a transformat în-tr-un lichid negru şi vîscos, ce s-a dovedit inflamabil. Astfel a apărut, uneori ţîşnind cu furie din măruntaiele pămîntului, petrolul, şi din el s-a distilat benzina, sîn-gele motoarelor cu explozie. Cea mai spectaculoasă consecinţă a acestui fapt a fost că, după milioane de ani de la dispariţia acelor zburătoare gigantice şi fantastice ale preistoriei, văzduhul s-a umplut din nou cu păsări uriaşe, de data aceasta născocite de om.
Un mic monument de piatră albă e ridicat pe Valea Prahovei, nu departe de sondele prin care au ţîşnit cele dintîi valuri de petrol, în locul unde s-a prăbuşit Aurel Vlaicu, inventator al unui aparat de zburat cu care — în 1913, în vremuri încă eroice ale aviaţiei — încercase să treacă munţii. Cît timp era de cînd păstorii Carpa-ţilor trăseseră pe faţa lor — cu piciorul — cea dintîi potecă ? Acum, îndrăzneau să se ridice în aer şi să-i treacă în zbor.
SATE ŞI ORAŞE
A oeastă enormă evoluţie a fost cu putinţă pentru că pe pămînturile ţării noastre au apărut aşezările omeneşti permanente : satele, oraşele. Ele au fost focarele civilizaţiei, vetrele în care lumina minţii a putut trece din generaţie în generaţie, ch flăcări tot mai ţnari.
Din materialul pe care l-au găsit în casa cea mare, lemn, piatră şi pămînt, oamenii au început să-şi facă locuinţe proprii. Satele neolitice, pe care le dau la iveală
410
GEO BOGZA
săpăturile arheologice în jurul Carpaţilor, dovedesc începuturi ale arhitecturii, cum nu se poate mai umile. Dar chiar în aceste locuinţe ce ne apar jalnice se găsesc vase de lut pictate şi unele podoabe de bronz sau de os. Gustul pentru frumos era în firea omului : formele estetice ale evoluţiei societăţii omeneşti erau asigurate.
La început, ţara noastră a fost o ţară de sate. Cele mai multe se grămădeau pe firul unei ape, în văile şi depresiunile Carpaţilor, unde locuitorii aveau la înde-mînă şi lemnul muntelui, şi grînele cîmpiei. în aceste vechi aşezări poporul nostru a dat la iveală, încă din primele timpuri ale existenţei sale, un întreg tezaur artistic care îi exprimă, în forme vii şi originale, bucuria de a trăi şi setea de libertate.
Bărbaţilor le-a plăcut să cioplească în lemn porţi monumentale, sa-şi împodobească pălăria, sumanul şi chimirul lat de piele, şi să cînte din fluier şi din cimpoi cîntece de mînie sau de jale. Pentru a se vesti unii pe alţii au născocit buciumul, acea lungă trîmbiţă de lemn care mai trezeşte şi azi ecoul munţilor.
Femeilor le-a plăcut să-şi împodobească mai întîi casa, pictînd în jurul ferestrelor orientate spre miazăzi chenare care înveselesc lumina. Apoi, le-a plăcut să se împodobească şi ele : cu lungi marame de borangic, cu cămăşi şi fote înflorate, ce dovedesc că au ştiut să privească atent şi cerul, şi aripile fluturilor, şi toate florile cîmpului.
Iar împreună, bărbaţi şi femei, au născocit tot felul de dansuri, în care intră şi mlădierea plopului din cîn»-pie, şi clocotul apelor de munte. Încît, dacă am privi încă o dată de sus aceste pămînturi, pe întinderea lor am vedea strălucind nu numai rîuri şi păduri, ci şi superbul inel de trupuri vii cu care oamenii poporului nostru încing Carpaţii.
TABLOU GEOGRAFIC
411
Sînt, în jurul Carpaţilor, brîuri de brad şi de fag, şi brîuri de oameni. Şi sînt apoi miresme. Cunoştinţele noastre despre aceşti munţi n-ar fi întregi, dacă n-am spune cît de puternic e mirosul fînului care pluteşte în jurul lor toată vara. Satele îl cunosc, cum cunosc de asemeni mireasma teiului şi a salcîmului. Ajunşi în acest punct, vom spune numele a două sate de pe întinsul ţării noastre : Humuleşti şi Ipoteşti. In cel dintîi s-a născut, şi l-a descris în savuroase pagini, Ion Creangă, marele povestitor al poporului nostru. în cel de al doilea a răsărit luceafărul poeziei romîneşti, Mihail Eminescu.
*
Marele salt, de la aşezări capabile să creeze tezaurul artei populare, dar nu să cuprindă forţele superioare care pot organiza societatea omenească, ducînd-o pe trepte mai înalte, marele salt de la sat la oraş s-a făcut cu ajutorul negoţului şi al meseriilor.
Cele dintîi oraşe de pe teritoriul ţării noastre au fost întemeiate pe litoralul mării, cu mai mult de două mii de ani în urmă, de coloniştii greci, dar viaţa lor s-a stins în timpul marii migraţiuni a popoarelor. O dată cu ivirea unor voievozi din rîndurile poporului romîn, o salbă de oraşe a început să înconjoare Carpaţii, acolo unde era brîul mai lat al celor mai multe sate şi al celei mai intense vieţi. Curtea de Argeş, Cîmpulung şi Tîrgo-vişte au fost printre cele dintîi.
La început, oraşele au fost un fel de sate mai mari. Apoi, viaţa din cuprinsul lor s-a diversificat, apărînd o mulţime de oameni cum nu erau în sate : croitori, cizmari, fierari, ceasornicari ; iar negustorii s-au împărţit şi ei, cu timpul, după felul mărfii pe care o vindeau. In
412
GEO BOGZA
sfîrşit, în oraşe au apărut dascălii, şi un număr tot mai mare de copii au început să înveţe carte.
Astfel, s-au ridicat pe pămînturile din jiirul Carpaţi-lor noile centre de viaţă, noile focare de cultură, care au dus mai departe evoluţia ţării noastre. Dar forţa oraşelor s-a dovedit abia atunci cînd în cuprinsul lor au început să lucreze fabricile. Deodată, oamenii au produs într-un an cît cei dinaintea lor într-o viaţă întreagă. Din clipa aceea, prefacerile au fost adînci şi repezi.
Dintre multele şi feluritele oraşe ale ţării noastre, cele mai mari şi mai puternice poartă pecetea activităţii industriale. Datorită acestei activităţi, cîmpia pe care au netezit-o pe vremuri valurile Mării Negre poartă pe întinsul ei o aşezare omenească, înconjurată de coşuri de fabrici, ai cărei locuitori depăşesc cifra de un milion : Bucureştii.
Pe cînd, prin satele din jurul Carpaţilor, cîte un meşter fierar se mai străduieşte săptămîni întregi să închege o căruţă, iar femei cu aspru profil dac torc din zori şi pînă în noapte cîte un caier de cînepă, în Bucureşti, bărbaţi pricepuţi construiesc cu cea mai mare repeziciune tot felul de motoare, iar femei îndemînatice ţes la o sută de războaie.
Se înalţă apoi în cuprinsul ţării noastre unele oraşe a căror viaţă e închinată în întregime unei singure activităţi, supreme. Deşi nu au nimic cu trecutul, ci rolul lor e mai degrabă să ducă ţara spre viitor, le-am numi totuşi cetăţi. Sînt, astfel, cetăţi ale fierului, cărbunelui şi petrolului.
De pe pămînturile Transilvaniei îşi înalţă furnalele spre cer, Reşiţa şi Hunedoara, cele două cetăţi ale fierului, ale metalurgiei grele.
în Valea Jiului, Lupeni şi Petroşani sînt vestite cetăţi ale cărbunelui, oraşe eroice, a căror viaţă se conte* peşte cu munca eroică a minerilor.
TABLOU GEOGRAFIC
413
In Valea Prahovei, la Cîmpina şi la Ploeşti, de departe se zăresc rezervoarele enorme şi coşurile fumegînde ale rafinăriilor, proprii acestor două faimoase cetăţi ale petrolului.
Din toate aceste cetăţi au ieşit forţele umane care au împlinit în ţara noastră o adîncă revoluţie.
MARILE ŞANTIERE, MARILE TRANSFORMĂRI
-Am vorbit despre feluritele bogăţii ale ţării noastre şi despre felul armonios în care sînt răspândite pe întinderea ei. Dar, pînă nu de multă vreme, în folosirea lor era o gravă dezarmonie. Lipsea anume caracterul popular în stăpânirea acestor bogăţii, singurul care poate da forţă şi grandoare.
Un munte se ridica sure cer, acoperit de păduri şi păşuni alpine, cu faţa brăzdată de izvoare limpezi, şi plini de uimire aflam că muntele acela e al unui singur om. De asemeni erau oameni care aveau mine de cărbuni, mine de aur sau puţuri de petrol.
O uzină îşi înălţa coşurile la marginea unui oraş, fa-brieînd de pildă locomotive, pe porţile ei intrau şi ieşeau zece mii de muncitori, şi plini de stupoare aflam că tot acei mecanism complex şi plin de forţă era al unui singur stăpîn, ca un ceasornic de buzunar.
Prin revoluţia înfăptuită în ţara noastră, domnia acestor exploatatori a fost înlăturată, iar puterea de muncă a poporului e folosită în lucrări grandioase, menite să-i îmbunătăţească şi să-i înfrumuseţeze viaţa.
414
GEO BOGZA
*
In unele amurguri, în vreme ce în văile munţilor a venit noaptea, zăpezile de pe creştetul lor mai împrăştie asupra lumii o lumină difuză şi blîndă. La lumina aceasta, veacuri de-a rîndul oamenii de la poalele Car-paţilor şi-au mai văzut o vreme faţa, înainte de a fi acoperită cu totul de întunericul nopţii,
E vorba acum ca alba strălucire de pe culmile munţilor să fie adusă în văi şi, cu ajutorul hidrocentralelor, sa fie purtată pe toată întinderea ţării, ziua şi noaptea.
în Carpaţii Moldovei se înalţă cea mai mare uzină do electricitate : hidrocentrala „V. I. Lenin“. în locul acela, pentru a pune la punct harta ţării, vom avea nevoie nu numai de cerneluri verzi şi albastre, ci şi de o radieră. Va trebui să ştergem unele aşezări omeneşti de pe Valea Bistriţei, deoarece apele ei, zăgăzuite, dînd naştere marelui lac, le vor acoperi în întregime, cum vor acoperi şi pădurile şi drumurile pe care astăzi mai putem merge. Ce fior adînc* al măreţiei forţelor naturii, am încercat de atîtea ori străbătînd Carpaţii, privind în vechi circuri glaciare apa lacurilor alpine. Dar cu cît mai adine e fiorul pe care îl încercăm acum, plimbîndu-ne pe fundul viitorului lac, dînd mult capul pe spate pentru a putea privi linia pînă la care, prin intervenţia îndrăzneaţă a omului, vor urca apele.
Pe Bistriţa, la Bicaz, se construieşte cea mai mare hidrocentrală. Dar, conform unui grandios plan de electrificare, hidrocentrale se vor ivi pe fiecare din rîuriîo ce pornesc din Carpaţi, pe fiecare spiţă a marii roţi de ape care înconjoară ţara noastră. Incît, dobîndind o putere de neînchipuit, ea va putea să poarte întregul nostru popor pe culmea spre care urca.
Dar, trebuie să mărturisim, princr-o inadvertenţă a naturii, în această atît de armonioasă roată lipseau vreo
TABLOU GEOGRAFIC
415
două spiţe. De pildă, între apele Ialomiţei şi ale Argeşului e un spaţiu prea mare prin care nu curge nici un rîu. Acolo, caracterul de stepă al Bărăganului, cîmpia de la est de Bucureşti, atinge cel mai înalt grad de intensitate. Nefiind nici un pic de apă, nici arborii n-au crescut, încît cernelurile cu care însemnăm pădurile lasă în partea aceea o pată albă.
Acum, aceste goluri vor fi complectate. Aşa cum la începutul istoriei noastre am devenit stăpîni pe cea mai la îndemînă bogăţie a acestor pămînturi prin reţeaua potecilor alpine, acum le-o vom smulge pe cea din urmă şi mai dificilă, înviind faţa uscată a Bărăganului, acoperind-o cu o vastă reţea de canale de irigaţie. Perdelele de păduri vor frîna violenţa vînturilor răsăritene, îm-blînzind excesele climei continentale de care suferă deseori capitala ţării noastre. Prin marea bătălie începută, se urmăresc deodată atît de multe şi variate scopuri : de la asigurarea recoltelor din Bărăgan pînă la dobîn-direa unui grad de umiditate în plus pentru aerul Bucureştilor.
Toate aceste acţiuni' care se desfăşoară pe întinsul patriei noastre au fost pornite din necesitatea unei mai mari dezvoltări a economiei, din dorinţa de a face viaţa oamenilor mai uşoară, dar în acelaşi timp ele schimba In mod esenţial înfăţişarea ţării, înfrumuseţînd-o. Una n o el mp le în lungul căreia se duc doar singurateci stîlpi de telefon, şi alta c cîmpia din care se înalţă, superbi, palmii iii metalici ai liniilor de înaltă tensiune. Barajele şl lacurile din munţi, perdelele de păduri, reţeaua canalelor de irigaţie aduc o frumuseţe nouă pe faţa pănmilulul. proprie» (‘pocii noastre. De mult, de milioane de ani. casa lusese gata, temeinic construită şi plinii de Iincaţll. lată însă că locatarii ei intervin, desăvârşind o», ei a năim ii, eorijînd greşelile, complectînd lipsurile» pe care le descoperă.
416
GEO B0GZA
Dar pentru ca această acţiune să înceapă a fost voie de un lung Tăstimp. A trebuit ca braţul puternic al poporului să poată lucra în folosul său.
Acum, ca un pictor demiurg, el trage finii şi pune* culori pe tabloul măreţ al patriei sale.
1953
CHINA ADORATĂ
27 — Pagini contemporane
INSCRIPŢIE
Titlul acestor pagini e datorat lui Fan Ţîn-min, erou al luptei de eliberare a poporului chinez, organizatorul revoluţiei în provincia Ciansi. Prins de go-mindanişti în 1934, a mai avut timpul să scrie, înainte de a fi ucis, un fierbinte testament moral. Paginile lui, strecurate din închisoare în secret, au stat ascunse la Şanhai, o vreme la marele scriitor Lu Sin, pînă după eliberarea Chinei, cînd au apărut sub titlul
KĂEIDO ŢUNKO. în romîneşte aceasta s-ar putea traduce prin CHINA ADORATĂ.
27*
LEUL DE PI^TM-iţlDEA FEHICIT
O -ieit ar fi să trăiesc de acum înainte — şi e în mine o imensă dorinţă de a trăi, de a vedea cît mai mult din drumul surprinzător şi plin de perspective de neînchipuit pe care omenirea a pornit sub privirile mele — şi oriunde m-aş afla — şi adeseori mă gîhdesc ca dacă voinţa de pace a popoarelor va triumfa pretutindeni, ritmul descoperirilor şi invenţiilor va deveni atît de vertiginos, încît n-ar fi cu totul imposibil (o, vis îndrăzneţ şi absurd I) să mai apuc vremea zborurilor interplanetare şi chiar să fiu unul dintre participanţi — aşadar, oricît ar fi să trăiesc de acum înainte şi oriunde m-aş afla, de cîte ori trecerea timpului va aduce iarăşi ziua de 1 octombrie, inima mea va fi la Pekin, cu toată căldura şi emoţiile de care e în stare, aşa cum s-a petrecut cu un an în urmă, cînd am stat lîngă leul de piatra din dreapta acelei vechi şi monumentale şi roşii porţi, numită Tien An Men — Poarta Păcii Cereşti. Leul rîdca cu toată gura, plin de o veselie enormă, şi mă gîndeam că se bucură de tot ceea ce vede şi mă bucuram şi eu cu el. Aveam sub ochi, ca pe o extraordinară explozie, multicolora şi clocotitoarea demonstraţie a unui mare popor, eliberat. Aşa ceva nu se uită, aşa ceva sc
422
GEO BOGZA
întoarce în minte, de fiecare dată, cu intensitatea de la început.
Sosisem la Pekin în ajun, pe seară, şi la căderea nopţii se boltise peste capul meu un cer surprinzător prin mărimea şi strălucirea stelelor. Tăcut, Orion aluneca peste porţile oraşului, iar sus de tot, în crucea cerului, Lebăda îşi întindea gîtul, neînchipuit de lung, spre apus. Era miezul nopţii şi m-am gîndit că, în acea clipă, pămînturile ţării mele, Carpaţii şi Dunărea, mai sint încă sub razele soarelui — şi m-a încercat un fior.
Mai tîrziu, întins pe pat cu faţa în sus, îmi dădeam seama că orele trec una după alta, dar nu puteam să adorm ; în liniştea adîncă a nopţii, urechea mea înregistra zgomotele noi şi misterioase ale Asiei : şuier îndepărtat de locomotive, cu totul altul decît în Europa, trezind ecoul unor imense spaţii, vibrînd peste pămîn-turi aride şi fierbinţi, şi tropot de catîri, părînd al unor nesfîrşite caravane ce-ar fi străbătut dintr-o parte în-tr-alta oraşul. Glasul gutural al conducătorilor îmi părea cunoscut: era ca al ciobanilor noştri, cînd coboară cu turmele de la munte, aspru şi încărcat de rezonanţe primitive, corespondent vocal al sumanului şi al zeghei în care nenumărate generaţii şi-au petrecut viaţa; vara şi iarna sub cerul liber, răcnind la oi, la cîini şi la lupi.
Apoi, am aţipit şi cînd am fost treaz din nou, la în-gînarea nopţii cu ziua, întregul fond sonor al Pekinului se schimbase : sub fereastra camerei mele era un foşnet imens şi mătăsos, ca şi cum m-aş fi trezit pe malul unui ocean al cărui murmur mi-ar fi ajuns în auz. M-am ridicat, m-am apropiat de fereastră şi am privit. Atunci, i-am văzut pentru prima oară şi în aceeaşi clipă inima: mi-a trimis în artere un val de sînge mai fierbinte, cel dintîi dintr-o lungă serie, încărcîndu-mi întreaga fiinţa de emoţie şi de o simpatie profundă, imediată şi totală pentru spectacolul uimitor şi atît de vibrant al mulţimii chineze. Cu tunicile albastre închise la gît, cu trupu-
CHINA ADORATA
423
rile lor de efebi, toţi păreau elevi de liceu ; în mîna lor dreaptă, în mîna fiecăruia dintre ei, Asia şi China şi acea zi de 1 octombrie izbucneau în culorile vii ale unui număr infinit de buchete de flori. Mai erau trei ore pînă cînd aveau să salute cu ele, la Tien An Men, la Poarta Păcii Cereşti, pe preşedintele Mao Ţze-dun, dâr nu se puteau stăpîni să nu le fluture deasupra capului, cu frenezia unor copii strînşi la un loc, strînşi la un loc şi liberi, în cea dintîi recreaţie. Peste Pekin, pe cerul de o necrezută limpezime, se ridica un soare încă ud de apele verzi ale Pacificului.
Tăcuţi, cu feţe imobile de statui, şedeau la Tien An Men reprezentanţii celorlalte neamuri ale Asiei şi-i priveau pe chinezi trecînd, sub uriaşa fluturare a buchetelor de flori. Erau acolo foarte mulţi indieni, birmani, indonezieni, japonezi, coreeni şi vietnamezi, şi prin fiinţa lor părea că întreaga Asie ascultă, priveşte şi e cuprinsă de gînduri şi sentimente noi. Un om cu fruntea înalta, cu faţa rotundă şi blajină, un chinez, unul din cei mai mari oameni din istoria Chinei şi a lumii, se afla în tribuna centrală, şi chiar atunci cînd nu-şi întorceau privirile într-acolo, toţi îl simţeau aproape, fiecare lîngă umărul şi inima lui, o prezenţă umană de o substanţă superioară, neînchipuit de vie, de caldă şi luminoasă. Dar uneori nu mai puteam suporta în tăcere atîta revărsare de bunătate şi înţelepciune, şi întorcîndu-ne îl aplaudam pînă ce ne dureau braţele. El ne răspundea cu un surîs modest şi prietenos, şi cu un gest moale al mîinii.
Mi-am adus aminte cît îl invidiasem pe vremun pe Walt Whitman pentru că, fiind contemporan cu Abra-ham Lincoln, îl putuse admira şi iubi în voie, şi mi-am dat seama — cu o neţărmurită bucurie — că mă găseam eu însumi, în acea clipă, la cîţiva paşi de unul din cei mai iluştri preşedinţi, de unul din cei mai mari şi mai iubiţi conducători de popoare din istoria lumii.
424
GEO BOGZA
Ceea ce se petrecea în acest timp în faţa lui şi a noastră era de neuitat şi e, din păcate, indescriptibil. Pot să vă spun doar că dacă pămîntul s-ar fi despicat şi din măruntaiele lui ar fi ieşit toate zăcămintele de aur şi însuşi sîmburele-i de foc, topindu-le şi făcîndu-ie să curgă ca un fluviu sub privirile noastre, n-aş fi avut sentimentul unei mai mari şi mai incandescente bogăţii. Nimic, dar absolut nimic, nici chiar uluitoarea dezagregare a atomului, nu putea să aibă mai mult preţ, mai multă forţă şi mai multă căldură decît acea măreaţă şi zguduitoare privelişte a unui uriaş popor ce-şi serba, sub razele soarelui, eliberarea. Fiindcă în inima şi în bucuria de viaţă a popoarelor este tot aurul, tot uraniul, tot viitorul şi toate marile, hotărîtoarele explozii ale lumii.
Mi-am întors capul către preşedintele Mao Ţze-dun. Aveam pesemne priviri atît de convinse şi fierbinţi incit, zărindu-mă, mi-a făcut semn cu mina moale şi blinda.
în dreapta mea leul de piatră rîdea fericit, .neputîn-du-şi stăpîni adînca bucurie.
1956
\
OCEANUL DE OAMENI (I)
—	Ce-ai făcut în China ?,
—	I-am iubit pe chinezi.
a obicei lucrurile se petreceau aşa : un băiat sau o fată, un bărbat sau o femeie se aflau undeva, la stingă, la dreapta, în faţa sau în spatele meu. Şedeau aplecaţi pe o masă, acoperind cu hieroglife o pagină de hîrtie sau mîncîndu-şi castronul de orez. Se aflau într-o sală de teatru, urmărind ceea ce se petrecea pe scenă, sau într-un vagon de tren, ţinînd în amîndouă mîinile paharul cu ceai, sau pe bordul unui vapor, privind munţii rotunzi de pe malurile Fluviului Albastru. Oriunde mă duceam eram înconjurat de ei, de marea lor de capete acoperite cu păr negru. Privindu-i cît sînt de mulţi, simpli, tăcuţi, cuminţi, părînd toţi laolaltă o plasmă .primordială a umanităţii, îi iubeam.
De obicei lucrurile se petreceau aşa : din toţi eîţi erau, privirile mele se opreau asupra unuia singur. La întîmplare, pentru că nu-i puteam deosebi în nici un fel, şi erau mulţi ca firele de nisip ale mării. Atunci, cel privit, ridicîndu-şi faţa din castronul cu orez, sau în-torcînd-o de pe fereastra vagonului, sau de la jocul strălucit al actorilor, mă privea la rîndul său. Şi, în aceeaşi clipă, cu o uşoară mişcare a capului, schiţa un salut discret, prietenos şi în acelaşi timp plin de rezervă, ca şi cum ar fi vrut să spună : Eu sînt aici şi mă bucur
426
GEO BOGZA
că m-ai văzut şi îţi dau Bună ziua, dar dacă te gîn-deai la altceva sau m-ai privit cumva din greşeală, iată, poţi să iei totul ca şi cum nimic n-ar fi fost Aşa era salutul lor, graţios şi timid, lipsit de insistenţă, de parcă ar fi fost al unor păsări aşezate pe marginea ferestrei, gata să se mistuie din nou în imensitatea cerului la cel mai mic semn că au greşit venind acolo.
Dar eu văzîndu-i cît erau de gingaşi, temîndu-mă la rîndul meu să nu-i supăr cu ceva, le zîmbeam timid. Iar ei ? Ei, parcă atît aşteptau. întreaga faţă li se lumina de bucurie, iar surîsul cu care îmi răspundeau era cu mult mai mult decît al meu, prietenos şi bun, şi plin de o adîncă omenie. Dumnezeule, cum zîmbeau !
Cît voi trăi, nu voi uita căldura acelui surîs. Cît voi trai, mereu mi-i voi aduce aminte şi îi voi iubi cum i-am iubit atunci...
*
Trenul mersese toată noaptea, iar eu o singură clipă nu aţipisem. Era cea dintîi noapte a unei lungi călătorii la miazăzi de Pekin — şi m-a cuprins teama că a doua zi voi fi zdrobit. O oboseală grea se aduna în oase, încercîndu-le rezistenţa. Plin de amărăciune eram, simţind că voi deveni prizonierul unor dureri vechi şi cunoscute, că nu voi putea face nimic spre a nu fi răpus.
Atunci, la sfîrşitul unei nopţi ce păru de coşmar, ia începutul unei zile ce se vestea un dezastru, uşa compartimentului se deschise şi intră, neînchipuit de firav, băiatul cu ceai. După ce umplu paharele de pe măsuţa din dreptul ferestrei, dădu cu ochii de mine. Neştiind ce să spun, îi zîmbii. Iar el, surprins şi bucuros, îmi răspunse cu un surîs pe care n-am să-l uit niciodată.
în acel zîmbet ce-i lumină chipul într-o clipă, era toată omenia, toată bunătatea, toată cumsecădenia din care fiinţa lui era alcătuită, ca dintr-un aluat al umanităţii, fierbinte şi inalterabil. Era un băiat, un copil
CHINA ADORATA
427
încă, zgribulit de frigul dimineţii, dar cu cîtă omenie şi căldură ştia să zîmbească...
Atunci, în acea clipă, m-am simţit invadat de o năvalnica bucurie. Afară mai stăruiau culori reci şi cenuşii, dar în fiinţa mea se ivise un punct exploziv, nucleul unei forţe veşnice, din care căldura şi lumina izvorau necontenit, împrăştiind tenebrele. M-am ridicat deodată, însufleţit de flacăra pură a vieţii, biruitor asupra oboselii şi a suferinţei.
Cerul era acoperit cu nori de toamnă, dar pentru mine soarele răsărise. Toată căldura lui pornea din surîsul acelui copil în care descopeream fondul nealterat al inimii omeneşti. A fi om şi a trăi printre oameni, nu poate fi forţă mai mare în univers.
Şi astfel, în acea zi în care mă temusem că voi fi strivit de oboseala unei nopţi nedormite, atît de nedorit început pentru o lungă călătorie, întreaga mea fiinţă a fost de aluminium. Uşor ca o pasăre am străbătut durata fiecărei ore, atent la privelişti şi oameni, şi trăind m fiecare clipă mereu reînnoite bucurii. Cine ar mai fi putut să doarmă în foşnetul acelui ocean de oameni voioşi şi binevoitori, purtînd tot timpul pe faţă surîsul bunătăţii şi al omeniei ? O singură clipă nu m-am îndurat să închid ochii, flămînzi de spectacolul umanităţii chineze, în plină şi neîncetată desfăşurare.
Ce vedeam ? Un întreg popor, o mare de oameni tă-lăzuindu-se la nesfîrşit, venind mereu din depărtări nemărginite, acoperind cu o nemaipomenită forfotă toată întinderea lumii. Erau mulţi, neînchipuit de mulţi.
In alte ţări ale lumii, asemenea mulţimi nu se văd decît pe marile stadioane. Acolo, întreaga lor ţară părea un singur uriaş stadion. Sate, oraşe, cartiere centrale sau periferice, gări şi porturi erau întotdeauna pline. Pretutindeni, în toate locurile, pe toată întinderea pă-mîntului, forfoteau. Erau mulţi, neînchipuit de mulţi.
42S
GEO BOOZA
De la fereastra vagonului îi zăream — şi uneori mă zăreau şi ei pe mine. Atunci le zîmbeam. Iar ei, ptaică atît aşteptau. Nicăieri şi nicicînd, unui surîs al meu, abia început, nu i s-a răspuns atît de repede şi eu atît de multă căldură şi bucurie. Atît aşteptau : să se arate prietenoşi, şi buni, şi cumsecade, şi foarte omenoşi.
Prieteni ai mei, uimiţi, sau poate mai rău, neîncrezători, mă veţi întreba : Oare toţi zîmbeau la fel ? Şi vă răspund, numaidecît: Nu, nu toţi zîmbeau la fel. Nu ştiu cit de mare poate fi numărul acestora din urmă, dar ştiu că pe pămînt orele nopţii sînt egale, iar uneori le întrec pe ale zilei, şiT totuşi, esenţa universului nu-i întunericul, ci lumina. Prieteni ai mei, de ceea ce vă spun puteţi fi siguri : Esenţa acelui univers uman e omenia, bunătatea, prietenia faţă de semeni şi faţă de toate vie^ ţuitoarele lumii.
In grotele din Tmhoa, printre gigantice statui vestite în toată lumea, mari picturi murale îl înfăţişează pe Buda Sakamoni tăindu-şi bucăţi de carne din picior şi mtmzîndu-le vulturului flămînd, pentru a scăpa de la moarte porumbelul pe care acesta se pregătea să-l sfî-şie. Tot acolo, într-o suită de scene naive, dar. pline de forţa picturilor primitive, e înfăţişat sacrificiul unui prinţ legendar care, văzînd că puii unei tigroaice sînt gata să moară de foame în miezul pădurii, s-a dus şi li s-a dat pe sine însuşi drept hrană.
Acestea sînt mituri enorme, dar eu i-am văzut pe urmaşii celor ce le-au născocit cu cită blîndeţe se poartă unii faţă de alţii, faţă de lumea animalelor şi chiar acea a lucrurilor neînsufleţite. Privindu-i eu eîtă grijă păşesc pe întinderea lumii, în atîtea rînduri mersul nostru mi-a apărut brutal. Cum ne lovim tocurile de pămînt, plini de importanţa propriei noastre persoane î Cred că un milion de chinezi în mers fac mai puţin zgomot decît o sută dintre noi ! Chiar şi atunci cînd duc greutăţi în spinare au un umblet ce s-ar putea numi graţios. Pentru
CHINA ADORATA
429
ei, a merge trîntindurşi picioarele înseamnă a jigni; pacea* şi; demnitatea naturii. I-am văzut pe drumuri şi pe poteci. Aveau ceva de copii porniţi după fluturi. Uşor de tot puneau piciorul pe pămînt, cu prietenie, temîn-drrse parcă să nu-1 lovească prea tare, înaintînd1 într-o neîntreruptă comuniune cu toată natura, In mijlocul lumii sînt prevenitori şi uimiţi ca într-o imensă grădină înflorită: Cînd o rază de soare ajunge pînă la ei sau cînd* aud o pasăre cmtînd, întorc capul cu o atît de naivă vioiciune, ascultă şi privesc atît de bucuroşi, înrăit nici o îndoială nu încape că în inima lor universul se reflectă proaspăt şi! pur, ea într-o boabă de rouă.
Cei care sînt altfel (tecii bam descris, nu pot altera cu nimic substanţa acelui univers uman a cărui fiindar mentală trăsătură e bunătatea şi omenia.
Era în amurg: cînd, întina gară importantă; trenul s-a oprit pentru mai mult timp. Am coborât şi am pornit, prin nemaipomenita forfotă a mulţimii, înî lungul* şirului de vagoane, pînă dincolo de locul unde locomotiva pufăia obosită* De acolb, peste un scundi gard- de zăbrele se puteau vedea culorile somptuoase ale apusului şi alta nemaipomenită mulţime forfotind' pe străzile oraşului. La întoarcere, m-am pomenit doar în tovărăşia unui tî-năr ce urma să aibă; în cursul acelei călătorii cu trenul, grija gingaşă să nu-mi lipsească nimic, nu din ceea ce mi-ar fi trebuit, ci; din ceea ce îşi închipuiau ei că s-ar fi putut să-mi trebuiască. Or, în: privinţa aceasta — aveam să-mi dau seama în curînd — erau fantastici. Cîte nu-şi închipuiau şi cîbe nu puneau la cale. dînd în fiecare clipă un conţinut nou şi spontan acelei ospitalităţi a lor, proverbiale.
Intr-un. rînd, desparţindu-mă eu greu de un fotoliu de bambus, iar a. doua. zL pornind într-o plimbare mai
430
GEO BOGZA
lungă pe o potecă de munte, cind am ajuns sus şi am întors capul, ce am văzut ? Pe poteca pieptişe, doi ti-» neri chinezi, cu ochii şi cu faţa numai rîs, veneau în urma mea cu fotoliul, oferindu-mi-1 să contemplu din el vasta privelişte ce se deschidea de acolo spre apele Fluviului Albastru. Am fost pur şi simplu scandalizat, şi în semn de protest am căutat o piatră pe care să stau. dar văzîndu-i mîhniţi, m-am supus acelui fastuos răsfăţ.
Plimbîndu-mă tot pe acolo — pe Muntele Lu, în provincia Ciansi — în nopţi cu lună, în care se vedea ca ziua, ori de cîte ori treceam pe sub frunzişul vreunui copac, cei doi aprindeau numaidecît două mari lămpi electrice, încrucişîndu-le la picioarele mele, ca nu cumva să mă lovesc de vreo piatră. Din inima lor, ca dintr-o fîntînă nesecată, necontenit izvorau gingăşiile. Toţi erau la fel, surprinzîndu-mă cu gesturile cele mai neaşteptate.
Conducătorii unui mare şantier de pe Fluviul Galben veneau cu două jepuri, după o călătorie fantastică pesle munţii de pămînt ai provinciei Honan, spre a mă întîm-pina ei înşişi la gară. Şoferul uneia din maşini, văzînd că m-a muşcat o albină, oprea pe marginea prăpastie!, întrebînd dacă nu trebuie să întoarcă, să mergem la spital. In timpul lungilor călătorii cu trenul, bucătarii vagoanelor-restaurant veneau în fiecare dimineaţă în compartimentul nostru, să întrebe ce aş dori să mănînc şi la ce oră. Şi surîdeau. Băiatul de la hotelul din Ciun-king — atît de urît dar şi atît de cumsecade încît îl botezasem „dracul binevoitor" — aflînd că mi-a fost frig peste noapte, îngrămădea în camera mea toate radiatoarele electrice pe care le găsise, ridicînd temperatura la treizeci şi cinci de grade. La Cunming, puneau pentru trei zile, cît timp am stat în acel oraş, un lacăt greu pe uşa unui club unde era un biliard al cărui zgomot ajungea pînă în camera mea. Dar la Sian ce-au făcut ? Văzîndu-mă întristat de vestea că Teatrul de păpuşi e în reparaţie, în ajunul plecării m-am pomenit cu toţi
CHINA ADORATA
431
actorii la hotel, veniţi să dea o reprezentaţie pentru mine. Ca să-i răsplătesc, am rîs şi am aplaudat cît am putut, dar la sfîrşit tot mi-a venit să intru în pămînt, cînd i-am văzut ieşind de după cortină, îngrozitor de transpiraţi de silinţa pe care şi-o dăduseră. Mă simţeam vinovat, dar ei îmi zîmbeau cu o candoare copilărească.
Atunci, în cea dintîi zi a călătoriei, cînd abia începeam să mă afund în marele ocean de oameni, şi nu-i cunoşteam nici vastitatea, nici profunzimea, m-am pomenit aşadar într-o gară, alături de un tînăr chinez, cu ochii şi cu faţa numai bunăvoinţă. Cum să-i mulţumesc ? I-am zîmbit. El mi-a răspuns numaidecît, cu o sinceritate şi graţie juvenilă. Dar drumul pe care urma să-l facem împreună pe lîngă lungul şir de vagoane era abia la început. M-am gîndit atunci că aş putea să-i arăt că nu-s indiferent la felul gingaş în care mă conducea, atingîn-du-1 o dată cu palma pe umăr. Dar el, în clipa în care l-am atins, m-a şi cuprins cu braţul de mijloc, fără să-mi mai dea drumul — şi atunci nici eu nu mi-am mai retras mîna. Şi am mers astfel înlănţuiţi, în lungul peronului, de la un capăt la altul al trenului, prin marea forfotă a mulţimii.
Era în amurg, undeva într-o gară din China, iar pe băiatul acela care mergea lipit de mine, cu bucurie, cu tandreţe, ca de o fiinţă ce-i era de mult dragă, abia îl cunoscusem cu puţin timp înainte. L-am privit uimit, cu sentimentul că încep să descopăr o lume, trăsătura fundamentală a unui popor, şi l-am ţinut şi eu de umăr cît am putut de strîns. Iar braţul lui mă cuprindea, zvîcnind în toată lungimea, părînd că-mi vorbeşte, că-mi comunică toată bucuria acestei neaşteptate şi calde întîlniri. Nici unul dintre noi nu scotea o vorbă, dar fiecare se dăruia celuilalt, într-o tăcere plină de un intens conţinut afectiv. Aşa am mers în acel amurg, prin marea forfotă a mulţimii, înlănţuit cu braţul de un chinez necunoscut, scăldat într-o simplă şi uriaşă fericire.
432
GE0 BOGZA
Ce oameni omeno^i, gingii Şi buni, mi-a fost dat să întîlne&c în acea parte a pămintului!
Mă aflam, 'la vremea prînzuTui, în vagonul-restaurant. Eram "bucuros — si prin fereastră priveam jocul marilor pete de umbră şi lumină pe oare le punea în lupgul riîm-piei trecerea soarelui printre nori. In depărtare, se zăreau creste de munţi, părînd capete de oameni culcaţi cu faţa în sus, cu fruntea îngîndurată şl tăietura gurii severă. Cine or fi şi ce fel de veghe fac ? — mă Întrebam.
Atunci, trenul şba .micşorat viteza, aprindu-se o clipă şi pornind din nou, cu o încetineală de melc. Treceam peste un pod în reparaţie. La cele două capete ale lui oameni lucrau de zor, în apa pînă la genunchi, purfînd în spinare tot felul de grinzi. Unul dintre ei şi-a ridicat fruntea şi, dînd cu privirile de un străin, le-a oprit asupra mea, curios. Stînd în cadrul ferestrei largi, cu coatele sprijinite pe faţa albă de masă, pe care se afla o vază cu flori, mi s-a strîns inima de cît de deosebite erau împrejurările în care ne găseam, în acea clipă, fiecare dintre noi. Privindu-1 cum stă în apă, ud şi murdar de noroi, cu bîrna grea în spate, i-am zîmbit stingherit, cerîndu-i parcă iertare. Dar el, bunul, inimosul bărbat, luminmdu-şi deodată faţa, mLa răspuns, cu un surîs larg, cuceritor. Haide, părea că spune, nu fii necăjit! Munca e grea, dar trebuia făcută în orice caz. Iar eu mă bucur că ai trecut pe aici şi că te-ai arătat prietenos faţă de mine. De nimic .nu e mâi însetată inima noastră ca de prietenie.
Aşa părea că spune bunul, inimosul chinez, cu faţa plină de acel simplu şi extraordinar surîs.
Toţi erau Ia fel, simpli şi burii, şi neînchipuit de gingaşi. Mi-aduc aminte soldaţii armatei populare. JErau fete în uniforme de soldaţi — şi erau soldaţii propriu-zişi, sfioşi ca nişte domnişoare. Uniforma pe care o purtau le dădea aerul unor elevi de liceu. 4Cînd se găseau mai mulţi în acelaşi vagon vorbeau şi erau veseli, dar nu deveneau
CHINA ADORATA
433
niciodată zgomotoşi, :principak lor regulă de viaţă ipărind a Ei sfiala menită din emoţii sincere. $i tenăcuviinţă. Se purtau unul faţă de altul cu prospeţimea ide sentimente a unor logodnici. Nu rareori, la rostirea unei voite care le lăeea plăcere, se împurpurau. Şi erau toţi soldaţi — cei mai mulţi ţărani — în uniforme de soldaţi. îşi tăiau unghiile, se /pieptănau, se spălau pe dinţi sau îşi coseau vreun nasture — şi în toate aceste împrejurări păreau elevi de conservator ce ar fi jucat, cu oarecare timiditate, dar eu multă graţie, rolul unor soldaţi.
De altfel, un număr nesfîrşit de acte ale vieţii chineze cuprind atîta graţie, încît par spectacole teatrale.
Străbateam una din provinciile Chinei, după propria mea dorinţă, intr-un „tren Încet", pe care de .obicei nud iau călătorii ce au ide parcurs distanţe mai .mari. Dar erau pe acolo .munţi vde o .formă atît de ciudată, unul ca o corabie cu pînze, alţii asemeni unor piramide cu baza în cîmpie ; erau păduri şi rîuri pe care alunecau lungi plute de bambus, dîndu-mi, prin reamintirea unei Bis^ triţe carpatine, şi mai puternic sentimentul depărtării, al unei lumi asiatice, necunoscute.
Pornisem la patru dimineaţa şi urma să ajungem spre miezul nopţii. Mereu -eram întrebat dacă n-am obosit. Dădeam din c$p că nu. în cele din urmă, a venit şeful de tren să întrebe dacă nu vreau să dorm puţin. Ştiam că trenul n-are vagoane de dormit ?şi l-am privit mirat. M-a invitat să merg cu el. Am pornit împreună, sirăbă-tînd lungul şir de vagoane, pline de soldaţi şi familii de ţărani cu mulţii lor copii, privind atent toate acele figuri necunoscute, toată acea densă împletitură d.e chipuri şi destine omeneşti. Astfel, am ajuns la sfirşitul trenului, unde se afla un vagon vde mariă, cu paturi de scînduri suprapuse. Dormeau în el cu rîndul, cîte o oră, două, cei ce conduceau trenul, însoţitorii vagoanelor şi cel de la 28"
434
GEQ BOGZA
vagonul-restaurant. Cînd am intrat, erau acolo vreo douăzeci de băieţi şi fete, în uniforma căilor ferate, unii pie-gătindu-se să se culce, alţii abia treziţi.
Văzîndu-mă printre ei, toţi mi-au zîmbit cu prietenie şi în acelaşi timp discret. Venisem să dorm şi nu se cădea să mă tulbure în nici un fel. Pe nesimţite mi-au adus cele mai bune perne, asigurîndu-se că nu-mi lipseşte nimic. Cei care urmau să plece au plecat, iar ceilalţi ne-am întins fiecare în patul nostru. Trenul trecea printre munţi, prin păduri, pe poduri metalice ce uruiau îndelung. Cu ochii încă deschişi, zăream în jurul meu numai perne în care se afundau capete cu păr negru. Nici ei nu adormiseră şi cînd privirile noastre se întîlneau, ne zîmbeam liniştiţi, într-o dulce semi-trezie, părînd că ne spunem : E bine, e foarte bine. Şi era. în adevăr, cît se poate de bine. In cele din urmă am închis ochii şi m-am lăsat cuprins de somn, obosit de atîtea fericiri şi emoţii, ca pe vremea cînd veneam în vacanţă şi ne culcam toţi fraţii la un loc.
*
Cînd am ajuns în Şian, trecuse de miezul nopţii. Mari globuri electrice scoteau din întuneric, ca pe o enormă bijuterie, clădirea gării, din ceramică multicoloră. Des-prinzîndu-mi anevoie privirile de pe acele ziduri lucitoare, galbene, albastre şi verzi, încrustate cu fantastici dragoni albi, am păşit, cu părere de rău, în sala de aşteptare. Dar abia acolo a izbucnit nemaipomenitul spectacol.
Lăsînd doar un îngust coridor de trecere spre oraş, o mare mulţime de oameni dormea pe jos. Priveliştea, întristătoare în alte părţi ale lumii, purta acol<5 pecetea de ceară roşie a gingăşiei chineze. Cum să vă spun ? Din-tr-un perete în altul pardoseala sălii părea acoperită cu maldăre de flori — şi fiecare avea un chip omenesc. Cu-
CHINA ADORATA
435
prins de uimire şi vrajă, am rămas locului, cu ochii mari deschişi.
Erau acolo poate o mie de bărbaţi şi de femei. Dormeau pe jos, aşezaţi unul lingă altul, în rînduri lungi şi drepte. Dar tot ceea ce ar fi putut fi monoton, şi trist, şi cenuşiu în acea privelişte, era pulverizat de o uriaşă explozie policromă. Toţi erau înveliţi cu plăpumi înflorate, care făceau din sala de aşteptare a gării un uriaş galantar de păpuşi.
Descopeream acolo un alt univers al culorilor, o altă intensitate a lor şi un alt fel de a le asocia, vizibil în lemnul porţilor monumentale, în ceramica lucioasă a acoperişurilor, în hîrtia cerată a multelor umbrele şi în desfăşurarea generală a vieţii.
Cred că pe tot pămîntul doar două ţări sînt atît de intens policrome : Spania şi China. între hotarele lor, culorile sînt mai multe, mai vii şi izbucnesc mai cu seamă acolo unde se adună mulţimea, însufleţind-o cu vîlvătaia lor de foc. Dacă lumea s-ar reduce la alb şi negru, în Spania şi China s-ar pierde marile tezaure cromatice ale umanităţii.
Deşi folosesc adeseori intensităţi violente, cum ar fi roşul de sînge al porţilor monumentale, marea preferinţă a chinezilor merge către culorile stinse, scoţînd un suspin de admiraţie — ca la rostirea unui vers celebru — ori de cîte ori nuanţarea acestora e desăvîrşită. Cu un gust pe care nu l-ar călca pentru nimic în lume, ca şi cum şi-ar primejdui inocenţa, fetele aleg din marea gamă textilă — galben, albastru, roşu şi verde — tonul de pal care le convine. Pe lungile suluri de mătase, ce au prins viaţă sub penelul marilor pictori, culorile iniţiale au fost coborîte cîte o mie de trepte, pînă la marginea nefiinţei.
2$*
GlEO bogza,
43.6
Aceste rafinate transparenţe au- un părinte ilustru : cerul ce se bolteşte deasupra Chinei şi din care lumina se filtrează în infinite nuanţe, înveş^mîntmd adeseori lumea într-un inefabil nimb de poezie. Sint ore. cînd sub această lumină natura ajunge atît de stilizată, incit pare ea însăşi cea mai fină pictură pe mătase. In provincia Tunau, situată pe un podiş la două mii de metri, am plutit pe apa marelui lac de lingă Cunming, în bărci conduse de femei, sub un cer ce-şi deschidea asupra lumii o mie de porţi argintii, incit şi lac, şi munţi, şi păduri de bambus păreau că s-au ivit în vis. Urcînd intr-un amurg la ultimul etaj al unei mari clădiri din Pekin, am dht cu ochii de o frescă surprinzătoare prin vastitatea ei şf, mar ales, pentru o atrt de mare suprafaţă, prin armonia tonurilor stinse. Nu era dbcît o fereastră uriaşă, cit tot peretele din-fund, prin care se zărea o jumătate de oraş. Bîar totul în ora aceea, clădiri* coline şi arbori profilaţi pe cer, şi mai ates cerul* era fragil' şi stilizat, şt avea acel ceva de vis ftsmuriu; al; vechilor pictuni chineze;
Totuşi, nu întotdeauna natura e atît de vaporoasă; atunci tablourile ei sint de o surprinzătoare forţă plastică. Intr-o dimineaţă de toamnă* trenul străbate printr-o ploaie măruntă munţii de pămînt, fantastic erodaţi,, ai provinetei Honan — şt se opreşte intr-o mică gară, pe fundul unei prăpăstii. în dreptul ferestrei, în spaţiul îngust dintre tren şi pereţii de loess, într-un moment în care ploaia a stat, sub un satcîm cenuşiu cu frunze verzi de care atârnă mici bobiţe de apă argintie, stau de vorbă trei ţărani îmbrăcaţi în albastru, iar unul în negru. Lingă ei rumegă un bou roşu, Ia picioarele căruia se află şase coşuri cu fructe portocalii, iar puţin mat departe, două găini albe. Totul pe un maldăr de coceni de porumb aurii,. împrăştiaţi pe pământul cenuşiu. Scena pare un tablou viguros* dintiM) pastă densa, expximînd bogăţia şi greutatea toamnei Dar în toată alcătuirea lui, în atitudinea celor patru bărbaţi care stau de vorbă, în silueta boului
CHINA ADORATA
437
şi a celor două găini, e un fel de uimire, ca şi cuin toţi ar fi auzit un bubuit îndepărtat şi s-ar întreba ce poate fi. Aceasta le dă capetelor o mişcare deosebită, vioaie şi mirată, şi întregii scene un farmec specific vieţii chineze, ce n-ar putea fi întîlnit în nici o altă parte a lumii.
Dar în privinţa aceasta, marea surpriză mi-o rezerva uzina metalurgică din Ciunking. Acolo, peisajul era categoric industrial. Mari hale cenuşii şi coşuri fumegînde. Trenuri cu cărbuni şi minereu de fier. Pe jos, zgură neagră, scrîşnind sub paşii mari mă purtau dintr-o hală în alta. înăuntrul acestora, flăcări şi fum. Bărbaţi cu faţa luminată de vîlvătăi priveau, ca toţi oţelarii din lume, prin ochelari fumurii, năprasnicul clocot al cuptoarelor. Poduri rulante, ducînd enorme greutăţi, treceau peste capetele noastre, huruind.
Atunci, ca în toate uzinele de pe faţa pămîntului, sirena a sunat repausul de prînz. Cînd am ieşit din nou în curte,- mi s-a părut că visez. Tot spaţiul dintre halele uzinei era acoperit cu mari flori galbene. Niciodată nu mai văzusem o atît de vastă şi instantanee schimbare de decor. Cenuşiul peisaj industrial dispăruse — şi în locul lui se ivise China cea uimitor colorată.
în valea Ian-Tze-ului plouă des — şi ploua şi în acea zi în care am vizitat uzina de pe malurile lui. Cînd sirena a sunat ora mesei, lucrătorii au pornit spre cantine, fiecare sub o umbrelă de hîrtie cerată. în galbenul hîrtiei, care avea el însuşi o valoare picturală, erau desenate tot felul de flori, mai cu deosebire roşii, din linii foarte fine, de filigran. Spectacolul era cu totul şi cu totul uimitor, cu totul şi cu totul de necrezut. Coşurile uzinei continuau să-şi azvîrle fumul spre cer, dar la picioarele lor era o nemaipomenită şi foarte viu colorată forfotă umană, schimbînd total peisajul, punînd pe el pecetea sufletului, sensibilităţii, esteticii chineze.
438
GEO BOGZA
Sub acele multicolore umbrele de hîrtie cerată, oamenii alcătuiau un spectacol atît de graţios, încît, ca şi aceia care dormeau în gara din Şian, păreau păpuşi. Necrezută înfăţişare a unor metalurgişti supraveghind uriaşele focuri care topesc oţelul, dar în universul chinez ea e cp putinţă.
OCEANUL DE OAMENI (II)
I	n orice împrejurare s-ar afla ace*	„„ mic
semn al gingăşiei lor trebuie să apară.
I-am văzut prin gări şi pe şantiere, purtînd în spinare bîrne grele de lemn. Pentru a-şi feri umerii, aveau în jurul gîtului, din pai împletit sau dintr-o groasă materie textilă, cum ar fi pînza de cort, un mare guler rotund, ceea ce le dădea înfăţişarea neaşteptată a unor pierroţi.
La crearea acestei imagini contribuie bluzele negre sau albastre în care sînt îmbrăcaţi, dar mai ales trupurile lor elastice, de efebi. Aşa forfotesc cu miile în locurile unde se ridică poduri, baraje sau edificii, avînd tot timpul în mişcări o uimitoare uşurinţă, şi împlinind eforturile fizice cu ceva din iscusinţa uimitoare a unor acrobaţi.
Doar cei care, reprezentînd trecutul, se mai înhamă cîte cinci, şase la plug sau la căruţe, trudesc din greu şi nu au nimic de adus la graţia obişnuită a vieţii chineze. Atunci cînd trag la deal, uneori pe drumuri noroioase, grelele poveri, se opintesc amarnic şi sîngele le piere din faţă, lăsînd locul unei palori mortuare. Cît vor fi suferit pe acele imense întinderi de loess, milioane de oameni în mii de ani de-a rîndul, se poate înţelege într-o clipă, cu o strîngere a inimii dureroasă.
440
GEO BOGZA
Că munca nu e totuşi un blestem, că ea poate da fiinţei umane farmec şi armonie o dovedeşte, poate mai mult decît în orice altă parte a pămîntului, desfăşurarea generală a vieţii chineze. Cît de uşor păşesc cei cu ,rbienta“, băţul de bambus purtat pe umeri, la capetele căruia agaţă tot ceea ce stă în puterea unui om să ducă. De pe întinsul ogoarelor i-am văzut aducînd acasă recolta de orez. Mari snopuri erau prinse de o parte şi de alta a bientei, şi ei veneau unul după altul, în şiruri lungi, ca furnicile. Mergeau, fără să pară istoviţi, cu toate mişcările trupului ritmate, cu priviri vioaie, cu un fel deosebit de a ţine capul, parcă ar fi fost uimiţi şi bucuroşi de ceva : poate de ei înşişi, de ce erau în stare să facă.
La o cotitură a drumului, mai ales în preaima oraşelor sau a punctelor de trecere peste fluvii, se ivesc deodată, foarte mulţi, părînd un întreg popor, purtînd la cele două capete ale bientei cele mai neînchipuite poveri. Coşuri cu găini, cu peşte sau numai cu pietre ; baloturi de bumbac sau crosnii de trestie de zahăr ; iar cîteodată, valize, în multe provincii, materialul pentru şosele încă mai este adus, uneori de la mari distanţe, cu ajutorul bientei. Dimineaţa apar cîteva mii de oameni, iar seara drumul e gata. Marile construcţii ale Chinei imperiale s-au datorat subţirelului băţ de bambus şi nesfîrşitului număr de oameni care au adus la cele două capete ale lui cîte o mînă de pămînt sau o piatră.
în timpul feluritelor dinastii, forţa oamenilor cu bienta a fost copleşitoare. Chiar astăzi, în epoca maşinilor, mai poate impresiona.
Prin porturi, am văzut munţi de cărbuni sau de saci cu cereale dispărînd în pîntecul vapoarelor, cu o repeziciune uimitoare. Iar toată acea mulţime, în stare să înfăptuiască asemenea minuni, îşi sincroniza mişcările cîntînd.
CHINA ADORATA
441
Am descoperit acolo un nou univers de sunete, puternic şi tulburător, alcătuit din ritmuri de o extremă pre-ciziune şi elocventă.
Fluviul Perlelor, care străbate Cantonul, e de fapt un bulevard lichid, acoperit din zori şi pînă în noapte de tot felul de ambarcaţiuni. La fiecare minut aproape, vapoare se depărtau de chei sau veneau să acosteze, în timp ce altele treceau prin larg, şuierînd. Bărci şi jonci, ale căror pînze păreau adeseori ciudate aripi de pasăre, avînd în locul oaselor bete subţiri de bambus, se încrucişau pe fata fluviului ce părea, sub razele soarelui tropical, un şarpe de aur.
Apele foşneau, maşinile duduiau, sirenele şuierau, iar prin acest vuiet neîntrerupt şi plin de o forţă imensă, în tot lungul ţărmurilor se auzea cîntecul docherilor. Era un cîntec de muncă, în timp ce încărcau vapoarele, un dialog între cei din fata şi cei din urma greutăţii, cu ritmuri foarte precise, dînd întregului grup aceeaşi mişcare legănată.
Nu erau întrebări şi răspunsuri, ca în cîntecele de dragoste ale pescarilor, ci cei din fată afirmau ceva, cu 6 singură silabă, pe care cei din urma o repetau numai-decît, cu mai multă convingere. Păreau că vorbesc unii cu alţii, punîndu-se de acord asupra unei. necesităţi imperioase, stabilind liniile unui efort comun. Nu se auzea decît o silaba, dar din substanţa ei vie şi colorată se putea deduce întregul dialog, cu accente de epopee : — Acum, o, fraţilor, acum să' păşim, să pu ne lăsăm dobo-rîţi de povară! Iar ceilalţi răspundeau: — Aveţi dreptate, fraţilor, acum să păşim, să mergem înainte, nu-ncape îndoială ! Astfel se înţelegeau între ei, înzecindu-şi puterile printr-un îndemn patetic şi printr-o perfectă sincronizare a efortului muscular.
Cîntecul aceia uriaş şi ritmic dădea mulţimii de pe cheiurile din Canton forţa unui motor cu o mie de cilin-
442
GEO BOGZA
dri şi în acelaşi timp răcea să vibreze temeliile lumii de profunda şi calda lui umanitate.
In acea vreme, mereu m-am gîndit la Maxim Gorki şi la Volga lui. In China, el ar fi găsit nenumărate Volge, fiecare din ele cu de o sută de ori mai multe mulţimi muncitoare. Cine va putea să cînte vreodată uriaşa lor forfotă continentală ?
Era acolo, în cîntecul mulţimii de pe cheiurile din Canton, un ritm generator de imense elanuri, ca şi cum tot oraşul ar fi fost o singură inimă gigantică. Unii pe alţii se îndemnau, cu o singură silabă, dar aceasta avea atîta forţă încît trăgea în tumultul ei mii de braţe, de piepturi şi de picioare. Vapoare soseau la ţărm şi ei le încărcau în cîteva ore, făcînd să dispară munţi întregi de mărfuri. In orice inimă pătrundea uriaşul îndemn, o făcea să bată în ritmul năvalnic şi biruitor de care vuiau cheiurile Cantonului.
Era un cîntee de muncă, al unei mari mulţimi, punîn-du-se în mişcare cu forţa şi preciziunea unei maşini, şi în acelaşi timp cu patosul epopeii populare.
Atît de mult ritmul, ca şi policromia, fac parte din desfăşurarea vieţii chineze, încît vorbirea aleasă are ceva de cîntec, tot astfel cum scrisul e în acelaşi timp pictură. Bătrînii, cînd încep să povestească, au aerul că recită, ascultînd cum picură silabele în auz, la fel cum rămîn cu pensula în mînă, admirînd frumuseţea literei desenate. Prin ceainării sau pe la colţuri de stradă, povestitorii populari dau curs acelor lungi istorisiri despre trecut, rit-mîndu-şi vorbirea cu ajutorul a două beţe cu care lovesc într-o bucată de lemn.
Adeseori, cele două universuri de sunete şi de culori se suprapun, creînd spectacole de o intensitate extraordinară. Pe străzile din Nanciang, un cortegiu fantastic colorat trecea în ritmul obsedant al unor tobe. Fardate ca la teatru, elevele unei şcoli secundare purtau o placardă care recomanda trecătorilor să respecte regulile de circulaţie.
CHINA ADORATA
443
Demonstraţia capta cu atîta forţă privirile şi auzul, îneît un tigru dacă ar fi trecut pe partea cealaltă a străzii, ar fi rămas nebăgat în seamă.
*
Totul în firea, obiceiurile şi preferinţele acelor oameni dovedeşte că aparţin unui popor înzestrat cu mari însuşiri artistice. Pentru a lucra un obiect care să merite a fi privit, o viată de om nu li se pare prea mult. Pretutindeni se văd fildeşuri sculptate sau broderii pe mătase, rod al acelei munci de necrezut, specific chineze.
Observatori atenti şi fini ai naturii, ei iubesc infinitatea de culori străvezii a peştilor tropicali şi îi pictează, şi de asemenea pictează caii, păunii, cocoşii şi tigrii. în fata fragilelor păduri de bambus, scoteau un suspin. Au trei mari preferinţe poetice : bambusul, iadul şi crizantemele. Nimeni nu ignoră discul extatic al lunei, evocat de versurile marilor poeţi, sau ridicîndu-se din lacurile acoperite cu flori de lotus.
Pentru a îngădui lotusului să crească, şi-au presărat ţara cu lacuri, operă a oamenilor cu bienta în timpul feluritelor dinastii. în miile de ani de cînd acele mulţimi muncitoare acoperă cu forfota lor imense întinderi de pămînt, mai pretutindeni l-au purtat dintr-un loc în altul, în vederea unui efect artistic sau pentru a-1 sili să devină roditor.
La Pekin, e un lac peste care sînt aruncate poduri albe de piatră — şi lîngă el se ridică o colină din vîrful căreia se vede tot oraşul. Lacul a fost săpat de oameni, iar colina înălţată din pămîntul scos cu acel prilej. în fiecare oraş pot fi întîlnite lucrări de acest fel, al căror scop suprem a fost să mărească frumuseţea naturii, şi în fiecare provincie pot fi întîlnite lucrările, mult mai vaste, care au urmărit să obţină un pumn de hrană din partea unor pămînturi nu pretutindeni generoase.
444
GEO BOGZA
O zi întreagă am mers, cu ochii mari deschişi, printre munţii de pămînt ai provinciei Honan, părîndu-mi că am ajuns pe o altă planetă. Rod al unor eroziuni colosale, produse pe durata erelor geologice, sute de văi se adîn-ceau în scoarţa pămîntului. Totul era de pămînt, din cel mai pămîntiu pămînt, pe care vîntul îl spulberă şi apele îl spală, purtîndu-1 la vale. Nu departe, spre miazănoapte, curgea, tulbure de nămoluri, marele Hoan-Ho.
Cît vedeai cu ochii se întindea acel obraz straniu al unei alte planete, şi cît vedeai cu ochii oamenii mişunau în crăpăturile lui adînci. Numai pereţii absolut verticali rămăseseră neatinşi. Altminteri, tot spaţiul acela imens, şi puţin înfricoşător, de rîpe, care în altă parte a lumii ar fi rămas pustii, suferise intervenţia mîinii omeneşti, fiind organizat pentru viaţă. De aiei venea impresia de catedrale, de clădiri suprapuse în terase, a unor munţi care, iniţial, vor fi arătat asemenea unor balauri de pămînt.
Sub mîna omului, formele de bază ale enormei lor anatomii, ca şi cele mai mici detalii, spinarea, coapsele şi genunchii, sau coada, urechile şi coamele din frunte, cînd erau cornute, suferiseră modificări esenţiale, amputaţii profunde, al căror scop fusese să elimine planurile înclinate, povîmişurile, în folosul suprafeţelor orizontale. De sus şi pînă jos, oriunde conformaţia monştrilor îngăduise, pămîntul fusese netezit, obţinîndu-se o infinitate de planuri orizontale, de cele mai felurite mărimi şi forme, de la jumătate de metru pătrat pînă la un sfert de hectar, triunghiulare, trapezoidale, rombice sau hexagonale, situate unele faţă de altele la tot felul de înălţimi, la un metru sau la zece, dînd naştere unei fantastice lumi de trepte, unui uluitor zig-zag al geometriei în spaţiu. Era acolo o întretăiere de linii, analitică la maximum, descompunînd şi recompunînd realitatea, încît mi se părea că am în faţă mari picturi cubiste, repre-zentînd monştri antediluvieni.
CHINA ADORATA
445
La o atît de ciudată privelişte dusese strădania ţăranului chinez de a obţine un pumn de orez sau de bumbac din munţii de pămînt ai provinciei Honan. Fiecare din acele minuscule ogoare era înconjurat de un mic dig, pentru a ţine în cuprinsul lui apa căzută din ploi, încît adeseori priveliştea era şi aeriană şi lacustră, într-un fel de neînchipuit. Sute şi mii de ochiuri de apă luceau în terase de sus pînă ios, părînd solzii acelor balauri îngenunchi aţi de mina omului.
Poteci înguste urcau din fundul văilor pînă la cea mai înaltă dintre terase, şi de jos oamenii se vedeau cixculînd la înălţimi ameţitoare, ca zidarii pe schelele exterioare ale catedralelor. Priveliştea devenea uluitoare cînd acolo, sus, pe acele poteci în spirală, catîri cenuşii păşeau eu liniştea şi neştiinţa de primejdie a unor somnambuli.
In acea lume de siluete enorme, lumina cădea oblic, în lungi fascicole albăstrii, ca pe străzile unui burg medievaL Pe fundul văilor adînci se prelingea cîte o şuviţă de apă, în lungul căreia izbucneau spre cer arbori laneeolaţi, rude asiatice ale plopului sau chiparosului. Pe alocuri, văile se adunau intr-o piaţă largă, în care forfoteau locuitorii acelui uluitor oraş de pămînt. Pretutindeni se zăreau locuinţele lor : mici încăperi scobite în pereţii munţilor, uneori Ia nivelul văilor, alteori în dreptul teraselor suprapuse, alcătuind cea mai bizară lume cu putinţă. Totul părea un stup gigantic şi straniu, plin de albine harnice, cu un extraordinar spirit constructiv. în acei uriaşi faguri de pămînt, oamenii se vedeau roind în fiecare despărţitură, îngrijind orezul şi bumbacul, sau culegînd tomatele dulci care cresc în pomi de mărimea merilor. în poarta catedralelor de loess se iveau fete de o frumuseţe ciudată, cu părul foarte negru, tăiat scurt, cu faţa arsă de soare şi fină, încît păreau de porţelan cafeniu. în lungul uliţelor sau pe terase se vedeau venind, cu paşii lor elastici, oamenii
446
GEO BOGZA
cu bienta. Mereu duceau sau aduceau ceva, cu trupurile lor de efebi îmbrăcate în bluze multicolore, acoperind acel spaţiu imens şi straniu cu truda şi bucuria vieţii chineze, cu ritmul şi culoarea ei de neuitat.
Deplasînd cantităţi inimaginabile de pămînt, oamenii cu bienta au dat la iveală, din timpul primelor dinastii, lucrări gigantice, punînd bazele măreţiei asiatice : Marele Zid, digurile Fluviului Galben, sau Marele Canal care străbate o bună parte din China. Dar în afara acestor lucrări colosale, cu cîte altele n-au încrustat ei loessul asiatic ?
Toată China de răsărit, unde pămînturile sînt netede iar mările aproape, este acoperită cu o vastă reţea de canale navigabile. Joncile sînt trase la edec, pe poteci pavate cu dale de piatră, sau îşi ridică pînza triunghiulară de-a dreptul din cîmpie, dintre culturi de ceai sau de bumbac, încît devin un element al peisajului, ca plopii. Pretutindeni în acea regiune ochiul întîlneşte silueta veneţiană a podurilor arcuite, pentru a lăsa să treacă pe sub ele feluritele corăbii.
Oraşe şi sate sînt prinse în vasta reţea de canale navigabile, ca într-o imensă pînză de păianjen, pe ale cărui fire lungi şi subţiri, legînd miazănoapte de miazăzi şi răsăritul de apus, lucind oa aurul sub razele soarelui şi ca argintul sub razele lunei, e un necontenit du-te-vino de jonci de toate mărimile. Şi astfel, ajung la cel mai plin de farmec capitol al vieţii chineze, la neînchipuit de mulţi oameni care trăiesc acolo în bărci, colindînd dintr-o parte în alta apele ţării lor.
La sud de Ian-Tze, care curgînd în lungul celei de a treizecea paralele nu îngheaţă niciodată, sînt rîuri şi fluvii şi lacuri pe întinsul cărora milioane de oameni îşi petrec toată viaţa în barcă. De cînd se nasc şi pînă
CHINA ADORATA
447
mor nu cunosc altă locuinţă, şi aşa se ţin minte de un lung şir de generaţii. In vasele lor cu pînze, aceşti geno-vezi asiatici cutreieră apele Chinei, urcînd dinspre mare pe fluvii, pătrunzînd în lacuri şi pe rîuri, adînc, între munţi. Ca şi cei de pe uscat, sînt mulţi, neînchipuit de mulţi.
I-am văzut mai întîi din zborul avionului, pe un parcurs de mii de kilometri, ca pe o uriaşă hartă. Ce fel de geografie a Chinei ştiusem pînă atunci ? Toată faţa ei era brăzdată de fluvii, numeroşi afluenţi ai Ian-Tze-ului neputîndu-se numi altfel. Zburam peste o vastă împletitură de ape, uneori umflate de ploi, satu-rînd mai mult decît ar fi fost nevoie pămînturile pe care le străbăteau. Un munte cenuşiu sau o cîmpie năpădită de vegetaţie despărţea un fluviu de altul, şi iar apăreau.
Sub razele soarelui, luceau pline de măreţie. Dar niciodată nu erau atît de măreţe ca atunci cînd pe faţa lor se ivea puzderia de necrezut a joncilor. Avionul spinteca aerul duduindu-şi puternicele motoare, însă oricît de grandios ar fi fost zborul lui, se vedea că acolo, jos, pe acele ape străbătute de sute şi mii de corăbii, este o întreagă lume plină de forţă, de frumuseţe şi de propria-i grandoare.
De pe pămînt le-am văzut apoi, apărînd o dată cu fluviul la o cotitură a drumului. Veneau din depărtare, una lîngă alta, cu pînzele umflate de vînt, semeţe, ca o întreagă flotă. Oriunde le întîlneam, mă opream locului, contemplîndu-le îndelung. Cu toate că prin forma lor arhaică reprezentau un ev trecut al navigaţiei, păreau întruchiparea unei implacabile forţe istorice. Pe întinderea lucitoare a apelor erau asemeni unor săgeţi ce se duc întins spre ţinta lor, şi de cîte ori le vedeam simţeam parcă vibrînd arcul din care porniseră : puterea, voinţa, încăpăţînarea şi eroismul bărbaţilor care, împreună cu luncile lor gingaşe, dar tot atît de tenace şi eroice, alcătuiesc speţa umană.
448
GEO BOGZA
Reprezentau acolo, în inima Asiei, elanul par şi îndrăzneala care au dus omul ia cucerirea lumii.
Cînd vmtul înceta să adie, cei de pe punte puneau mina pe vîsle, făcînd să reînvie şi mai vechi forme ale navigaţiei. Pe apele Ian-Tze-ului am văzut grele ambarcaţiuni minate, cu truda din trecut a omenirii, de cîte doisprezece vîslaşi. Cîntecul lor umplea valea marelui fluviu de căldura, suferinţa şi avîntul inimii omeneşti.
Intr-o seară, la Ţunking, am stat şi am privit nemaipomenita forfotă a jonciior. Eram fos, la malul apei, avînd în spate dealurile pe care e zidit oraşul. Pereţii lor verticali eTau căptuşiţi cu sute de cuiburi de rîndu-nele, în realitate locuinţe omeneşti, magazii de scînduri suspendate deasupra vidului, fără nici cea mai mică urmă de temelie. In ele se intra pe dedesubt, folosind scări lungi de lemn de bambus. Aşezate una peste alta, alcătuiau un cartier vertical, agăţat în pereţii de piatră, ciudat şi chiar fantastic — şi, ca tot ce-i priveşte pe chinezi, nespus de omenesc. De jos şi pînă sus, la ferestrele acelor locuinţe — simple găuri practicate în pereţi, fără cercevele şi fără geamuri — capetele de copii, multe, rotunde şi negre, apăreau întocmai ca ale puilor de rîndunică.
Seara cobora pe ape, albăstrie şi umedă, iar în acest timp zeci de vase, minate de vîslaşi, urcau îa deal. Cântecul lor, venind pe întinderea apelor, se împletea cu al docherilor şi cu al acelor oameni, cei mai trudiţi dintre toţi, care înhămaţi la căruţe trăgeau poverile la deal. Intre timp, din susul fluviului, alte ambarcaţiuni, atît de încărcate incit nu mai rămînea din ele decît o palmă deasupra apelor, pătrundeau în port cu viteza unor tobogane. Şi ele erau minate, şi duse cu preciziune la
CHINA ADORATA
449
ţintă» de vîslaşi. Şi toţi cântau, ritmîndu-şi propriul efort muscular şi ritmînd parcă respiraţia întregului port.
Era acolo un vuiet, un freamăt, o trepidaţie a vieţii duse la cea mai mare intensitate cu putinţă. Dar nu era acel zumzet industrial, ce poate fi auzit în atîtea locuri, ci înseşi glasurile omeneşti atingeau o astfel de amploare, uimind şi copleşind de emoţie ascultătorul. Nicăieri, ca în valea lan-Tze-ului, nu cred să se audă atît de puternic bătaia uriaşei inimi a poporului chinez, părînd vuietul unei uzine, dar plin de căldura şi mesajul sîngelui omenesc, de o imensă nostalgie şi aspiraţie la fericire.
*
în bărcile lor, îşi petrec întreaga viaţă pe apă. Planşe mobile din fibre de bambus, în forma ovală a coviltirelor ţărăneşti, încît de sus păreau spinări de cărăbuşi, îi adăpostesc de ploi sau de frigul iernii, care chiar la tropice — unde atît de mulţi trăiesc pe Fluviul Perlelor — se poate apropia de zero grade.
La picioarele catargului aveau altarul familiei. Fiecare familie o barcă, fiecare barcă un catarg, şi fiecare catarg — altarul. Aceasta e viaţa a milioane de chinezi, trăind pe întinderea apelor, din ce le dăruie apele, şi venerîndu-şi strămoşii. Altarul e o tăbliţă cu numele morgilor, în faţa căruia aprind luminări sau hîrtii colorate, avînd forma obiectelor de care vor să nu duca lipsă cei plecaţi : veşminte de tot felul sau chiar bani, reprezentaţi prin imitaţia unor lingouri de argint, de care prăvăliile sînt pline. Mulţi vor să modernizeze viaţa strămoşilor, şi atunci aprind în faţa altarului o valiză de carton. Totul e simplu, naiv şi plin de graţia unor suflete virgine.
Venea peste lumea lor, pe fluviile ce se var sau în mările sudice mai ales, ceva din boarea Oceaniei, a acelui sfert de planetă lichid şi însorit, unde populaţii
29 — Pagini contemporane
450
GEO BOGZA
nautice — ce l-au fermecat pe Alain Gerbault iar mai de mult pe Gauguin — trăiesc pe insulele de corali.
Arşi de soare, incit nu mai erau gălbui ca fildeşul, iar dinţii le păreau şiraguri de perle, bărbaţii ridicau rîzînd pînza navelor, susţinută cu beţe subţiri de bambus.
Femeile toate purtau brăţări de jad verzui şi umblau pe punte cu picioarele goale. Unele din ele aveau ovalul feţei aşa de pur şi priveau atît de blînd, incit păreau fiinţe paradisiace, madone ale unei rase ciocoîatii. Alături de bărbaţi luau parte în măsură egală la navigaţie, ridicînd pînzele, ţinînd cîrma o zi întreagă, sau mînuind vîsla, avînd adeseori în spate, strîns legat, copilul.
La prînz şi seara, pe mica sobiţă de la pupa, pregăteau mîncarea. Intîi orezul, apoi buze de rechin fierte, şi perişoare din carne de rac. Muguri de bambus prăjiţi în untdelemn şi, rar de tot, compot de sîmburi de lotus. Şi mai rar, la marile sărbători, „prăjitura cu opt bijuterii", o budincă încrustată cu opt feluri de fructe.
Copiii, mergînd de-a buşilea pe punte, erau prinşi cu o sfoară de catarg, iar cei mai mari, lăsaţi în libertate, aveau legat în spate un lemn uşor care, la nevoie, să-i poată ţine deasupra apei. Se vedeau uneori pisici, şi ele legate cu sfoară ; iar cîinii şi cocoşii erau încarceraţi în coşuri de nuiele, atîrnate la pupa. Bătrîni şi bătrîne octogenare mai împingeau cu braţele, şi cu toată greutatea trupului, lunga cange din lemn, spre a depărta barca de ţărm, scoţînd-o în larg dintre sute de bărci asemănătoare. In marile porturi, lipite una de alta, joncile alcătuiau adevărate cartiere plutitoare. Pe cheiuri, se zărea uriaşa forfotă a mulţimilor terestre, dar viaţa celor din bărci acolo era, pe apele tulburi ale Chinei, a căror întindere o acopereau cu o forfotă la fel de vie şi de colorată.
Aşteptînd ora fluxului sau a refluxului, care schimba pînă departe, în interiorul uscatului, cursul fluviului şi chiar al afluenţilor săi mai apropiaţi de mare, porneau
CHINA ADORATA
451
cu jonca plină de mărfuri, sau uneori cu pasageri, pentru cele mai lungi şi ieftine călătorii.
Zile şi nopţi pjjiteau, încrucişîndu-se cu ambarcaţiuni asemănătoare, sau cu lungile plute de bambus. Zile şi nopţi pluteau, alunecînd în lungul ţărmurilor plantate cu bananieri sau cu ananas, pe care uneori se ridica un far ce părea minuscul în umbra pagodelor cu nouă etaje. Zile şi nopţi pluteau, lăsînd în urmă munţi roşie-tici sau verzui, trecînd din fluvii în lacuri, prin tot felul de rîuri şi canale, ajungînd în provincii unde se vorbea o limbă pe care n-o mai înţelegeau. Zile şi nopţi pluteau, lăsînd în urmă porturi pline de bărci şi de corăbii, trecînd în lungul ţărmurilor pe care se înşirau ciorchini de femei şi de fete, venite să spele rufele în apa fluviului. Zile şi nopţi pluteau, mîncînd puţin la prînz şi foarte puţin seara, stînd pe vine cu castronul de orez în mînă. Zile şi nopţi pluteau, pe lacuri şi pe fluvii, fără să ştie unii de alţii, alcătuind totuşi o singură flotă, o întreagă lume plutitoare, acoperind cu truda, cu cîntecele şi cu necontenita ei peregrinare, multele ape ale Chinei.
Zile şi nopţi pluteau, iar eu, învăluit în adînca şi calda lor umanitate, îi iubeam.
1956
29*
In faţa atomului
A FI SAU A NU FI
T .
1 răim cele mai dramatice şi hotărîtoare clipe din toată istoria lumii.
Nicicînd, în trecutul ei de milenii şi ere, omenirea n-a fost pusă în faţa unei atît de grave probleme; nicicînd, ca în clipa aceasta, n-a avut să aleagă între perspective atît de categoric potrivnice, între viaţă şi moarte, între infern şi paradis. Nic-iuneia din miile de generaţii care ne-au precedat, şi au trecut prin atîtea nenorociri şi dezastre, şi au înfăptuit atîtea minuni şi au făcut atîtea revoluţii, nu i-a fost dat, cum ne e dat nouă, acum, în clipa aceasta, să hotărîm, nu soarta unui oraş, nu soarta unei ţări sau a unui continent, ci însăşi soarta speţei umane, ci însăşi soarta întregii vieţi de pe pămînt, de la peştii oceanului şi pînâ la păsările cerului, de la balene şi pînă la privighetori.
Totul, absolut totul, se hotărăşte acum: cel mai mare dezastru sau cea mai mare fericire. Totul se hotărăşte în clipa aceasta fără precedent în univers, în clipa aceasta de maxim triumf al geniului uman, cînd umblăm la gura sacului în care sînt închişi atomii. Dacă vom trage de sfoară încet, va curge pe pămînt lapte şi miere ; dacă vreun nebun, vreun inconştient, vreun mare posedat al
456
GEO BOGZA
distrugerii va vrea să folosească atomii pentru război, pămîntul va fi prefăcut într-un bulgăre de zgură.
Acestea nu sînt vorbe, nu sini coşmaruri, nu sînt halucinaţii, ci adevărul adevărat, adevărul marilor legi, cunoscute de om, ale fizicii nucleare, ale atomului dezlănţuit.
Vă spun : Niciodată, în niciuna din clipele istoriei sale, omenirea n-a fost pusa în faţa unei probleme atît de grave ca în clipa aceasta, cînd e vorba de însăşi existenţa, de salvarea ei de la un dezastru total. ’Invazii ale unor neamuri barbare, căderea Romei sau a Bizanţului, epidemii de chimă sau de holeră, războaie între regi şi împăraţi, oriăt ar fi fost de sîngeroase, apar ca simple jocuri de copii pe lingă ceea ce poate aduce dezlănţuirea războiului atomic.
Ar trebui patosul profeţilor din trecut, cei ce au găsit cuvinte de foc spre a arăta popoarelor micile prăpăstii în care puteau fi tîrîte, pentru a vorbi acum întregii omeniri despre îngrozitoarea prăpastie ce se cască la picioa-relei ei. Ar trebui cuvinte de foc şi de gheaţă, toată forţa din vuietul oceanului şi din bubuitul tunetelor pentru a spune, fiecărui om în parte, şi întregii omeniri, strînsă ca într-o singură piaţă pe faţa celor cinci continente : Sîntem în clipa cînd poate începe neantul / Hotărîţi-vă I
*
* *
Voi, oameni, cu cîtă scîrbă aruncaţi din casa voastră şobolanul mort, al cărui hoit umple aerul de duhoare 1 Aruncaţi, cu aceeaşi scîrbă, pe oricine îndrăzneşte să rostească otrăvitul nume al războiului!
Voi, oameni, cu cîtă grabă stingeţi scânteia adusă de vînt pe acoperişul casei voastre ! Cu şi mai multă grabă, săriţi să stingeţi scînteia războiului atomici
ÎN FAŢA ATOMULUI
4F7
*
Am fost nu de mult la Varşovia, oraşul în care au căzut cele dintîi bombe ale războiului hitlerist. Acolo, în casa în care s-a născut Mărie Curie, unul din geniile bune ale omenirii, am văzut, pe un perete întreg, două fotografii ale oraşului Hiroşima, făcute chiar din avionul care a aruncat bomba atomică. Pe prima fotografie, luată la ora 13 şi 25 de minute, se zăresc clădiri albe, liniile drepte ale marilor bulevarde, parcuri şi străzi, într-un cuvînt, imaginea unei aşezări omeneşti organizate, în care mii de oameni desfăşoară o multiplă activitate, productivă şi sentimentală. Pe cea de a doua fotografie, luată la ora 13 şi 28 de minute, nu se mai vede decît un pustiu fumegînd. Am stăruit totuşi cu privirea, căuiînd linia bulevardelor, să mai descopăr ceva din fizionomia vechiului oraş. Am descoperit. Ceea ce mai rămîne din obrazul unui om adus la morgă, după ce au trecirt peste el rotile unei locomotive.
De pe un alt perete, Mărie Curie, cu părul cărunt şi faţa brăzdată de cutele unei vieţi de muncă, părea că priveşte, cu adâncă tristeţe şi amărăciune, rezultatele neaşteptate, neomeneşti şi demonice, ale însuşirii de către om a forţei atomice. Alături, soţul ei, Pierre Curie, şi ceilalţi savanţi care la sfîrşitul secolului trecut s-au străduit să descifreze taina uluitoare a celei mai mici particule a materiei, aveau acelaşi aer de nedumerire şi imens reproş.
Ce au visat acei oameni, apleeîndu-se asupra atomului, asupra acestei cărămizi din care e zidită lumea, şi ce a ieşit! Vrem oare ca pămîntul să devină o morgă, adăpostind cadavrele a două miliarde de oameni ?
De multe ori, popoarele sau omenirea n-au ştiut ce vor, şi au rătăcit drumul. Dar acelea erau rătăciri cu
458
GEO BOGZA
picioarele pe pămînt, din care generaţiile următoare se puteau întoarce. Acum, pentru prima oară, ne aflăm în faţa unei prăpăstii fără fund. Nu mai e vorba de distrugerea unui oraş sau a unei ţări, ci s-ar putea ca printr-o voinţă criminală să fie năruite cărămizile din care e zidită lumea.
Acum e primejduită însăşi existenţa celor două regnuri, vegetal şi animal, care în milioane de ani au ţesut pe scoarţa planetei, covorul mirific al vieţii. Totul e primejduit, şi dacă nu în trei minute, ca la Hiroşima, în treizeci de minute, în treizeci d.e ore sau în treizeci de zile, s-ar putea ca întreaga planetă să nu mai fie decît un pustiu fumegînd.
E vorba să salvăm acum, nu un oraş, nu o ţară, ci tot ce are un grăunte de viaţă pe acest pămînt. Planeta noastră e poate singura planetă din sistemul solar pe care înfloreşte viata. E vorba sa n-o lăsăm să ajungă, prin dispariţia vieţii, cea mai moartă dintre toate. Mărie şi Jupiter, Saturn şi Uranus privesc în clipa aceasta spre noi cu ochi îngheţaţi de spaimă. Ei privesc şi aşteaptă sa vadă dacă o vom ucide pe singura lor soră vie. Ei privesc şi ne imploră să n-o asasinăm, să nu umplem universul de jale.
în mîinile noastre e soarta lumii! Trebuie să apucăm bine minutarele marelui orologiu al universului, să nu-l lăsăm să bată clipa catastrofei finale.
*
★ *
A trăit pe pămîntul acesta, care de departe are forma unei portocale, şi pe care demenţii războiului atomic se pregătesc acum să-l jupoaie de coajă, un om, un enr glez, cu numele de William Shakespeare. De patru sute de ani, bărbaţi şi femei aparţinînd celor mai felurite po-
IN FAŢA ATOMULUI
459
poare rostesc, în ceasuri unice, cuvintele în care el a pus să se zbată, ca talazurile mării între ţărmuri slin-coase, întreg tumultul destinelor omeneşti.
Şi iată, a venit acum, pentru fiecare din noi, ceasul cînd trebuie să le rostim pe cele mai dramatice dintre ele. A fi, sau a nu fi ? Dar noi nu ne aflăm într-un cimitir de ţară, în fata unui pumn de oseminte omeneşti, ci la poarta viitorului cimitir al lumii. Groapa ce se deschide sub privirile noastre nu e groapa O feliei, de-cit dacă Ofelia e numele vieţii, decît dacă în chipul şi destinul acelei nefericite copile contopim chipul şi ăcs-timd întregii vieţi de pe pămînt. Ceea ce ţinem în mină nu e un craniu, ci globul pămîntesc, cu toate continentele, cu Asia, cu Australia, cu cele două Americi şi cu bătrîna Europă,	cu imensele, albastrele oceane, în
care cu milioane de ani în urmă a mijit primul semn al vieţii.
Cu ce imensă speranţă s-au ales atunci, din materia neînsufleţită, cele dintîi celule vii! Cu cîtă graţie şi voluptate, prevestind pasul balerinelor de mai tîrziu, au început să evolueze, în apa călduţă a oceanelor, cele dintîi amoebe! Să distrugem noi acum, toate acestea, tot acest trecut glorios şi plin de o imensă speranţă al vieţii P
Cu cîtă hotărîre şi perseverenţă, cei dintîi ichtyoza-uri au păşit pe faţa continentelor nedesăvîrşite şi pustii! Cu cîtă îndrăzneală, anticipînd marile zboruri viitoare, cei dintîi pîerodactyli şi-au fîlfîit aripile în aerul uimit al planetei! Să distrugem noi acum toate acele triumfuri ale vieţii ?
Să ucidem peştii din oceane şi să prefacem într-un singur tăciune uriaşele păduri ecuatoriale ? Să lăsăm sa se învîrtească în spaţiu, doar scheletul mineral al planetei, un pumn de cenuşă, tristă şi rece P
460
GEO BOGZA
Vedeţi, aceasta e întrebarea !
La poarta fiecărei conştiinţe, ea bate acum, făcînd din noi hamleţi ai unei drame cosmice.
A fi, sau a nu fi ?
A fi locuitori ai unei planete pe care înfloreşte viaţa, sau a pieri în neant P A lăsa mai departe florile să înflorească, izvoarele să murmure, păsările să cînte şi omul să-şi ridice fruntea spre stele, sau a preface totul în scrum ?
Ce clipă grea!
Peşti ai oceanelor, opriţi-vă înotul! Flori ale tâmpului, păsîraţi-vă mireasma ! Păsări ale cerului, conteni-ţi-vă zborul! Viaţa noastră e în pericol!
*
* *
A fi, sau a nu fi P
Vă privesc, continente, şi caut să aflu pe faţa voastră, răspuns. Cît sînteţi de mari, de frumoase şi de puternice! Cu cită forţă pulsează viaţa în vinele voastre ! Oare veţi ajunge doar linii palide ale unui rece craniu geologic P
Răspunde, pămînt, pe care te ţin în mină şi te întreb, răspunde tu, ţârînă, plină de uriaşe forţe creatoare, mama noastră a tuturor !
Vă privesc continente! Vă văd scăldate în uriaşele voastre oceane, străbătute de marile voastre fluvii, fecundate de mîndrele voastre popoare! Cum s-ar putea să pieriţi, cum s-ar putea să intraţi în neant, cum s-ar putea ca plaga de la Hiroşima să roadă într-o clipită toată fiinţa voastră ? Cum s-ar putea să devii un bulgăre de
IN FAŢA ATOMULUI
461
zgură, pămîntule drag, pămîntule de forma, de culoarea şi de gustul unei dulci portocale ?
A fi, sau a nu fi ?
A fi! A fi! A fi!
Din tot ce e viu pe pămînt, din cele mai pure celule ale vieţii, din sîngele, din carnea, din inima uriaşă a omenirii :
A fi! A fi! A fi!
1855
PRIMĂVARA IN CARPAŢI
I
A
•**-m stat de vorbă, nu de mult, cu munţii. M-au întrebat, ca-ntotdeauna, dacă am să le dau vreo veste.
Erau încă sub stăpînirea iernii : acoperiţi de zăpezi, cu lacurile îngheţate, cu pădurile de brad sticloase şi reci.
Le-am spus :
— Vă aduc, munţilor, o veste mare : Vine primăvara !
în bîrlogurile lor, urşii scoaseră un adînc suspin de uşurare. La poalele pădurilor, zăpada păli sub cea dinţii împunsătură a ghioceilor.
Cîteva clipe mai tîrziu, vrînd să ne arate că nici de data aceasta nu renunţă la speranţa deşartă pe care o nutreşte de la începutul lumii, de a rămîne singură stâ-pînă peste întreaga fire, iarna rise răutăcios, dezvelin-du-şi obrazul vînăt şi rece, în stare să îngheţe şi ultima zvîcnire a vieţii.
în bîrlogurile Ciucaşului, urşii mormăiră : posaci şi decepţionaţi ; la poalele pădurilor ghioceii se traseră înapoi, înfricoşaţi de gîndul vreunei imprudenţe fatale ; Bucegii păreau moşnegi gîrbovi, obosiţi de viaţă şi do eternitate ; lacurile Făgăraşului : ochi îngheţaţi de su-
IN FAŢA ATOMULUI
463
flarea morţii; iar Piatra Craiului aparţinea unei planete al cărei soare se stinsese de mult.
—	Şi totuşi, dragii mei munţi, să ştiţi că vine primăvara I Şi vine o primăvară cum n-a mai fost aita pe aceste pămînturi !
Şi urşii, şi ghioceii, şi piscurile înzăpezite ciuliră urechea.
—	Vine, le-am spus, o primăvară formidabilă.
Ei erau sub privirile mele, atenţi, prinşi în vaste oceane de gheaţă, gata oricmd să asculte o veste mare.
—	Sînt bucuros că mi-e dat să vă vestesc — o, munţi bătrîni — că vine o primăvară cum n-aţi mai văzut nici-cînd. Ştiu, au fost pe aici multe nemaipomenite primăveri, dar aceea care vine le întrece pe toate. Ea este primăvara primăverilor.
—	De mii de ani se întorc cocorii pe aceste pământuri, salutînd necontenita lor transformare, dar cei ce sînt acum în drum spre noi le vor găsi în pragul unor ntît de epocale schimbări, încît nu vor mai conteni sco-ţînd mari ţipete de uimire.
De mii de ani se întorc cocorii dinspre miazăzi, dar numai cei ce vor sosi în primăvara aceasta vor zbura peste o Dacie în care urmaşii vechilor păstori se pregătesc să devină stăpîni pe forţa atomului.
—	Aceasta e vestea cea mare, dragii mei munţi, ne care voiam s-o fac cunoscută enormului vostru auz. Bucuraţi-vă ! Pămînturile pe care le străjuiţi şi înfrumuseţaţi cu fiinţa voastră intră acum şi ele, după imensele pămînturi ale Rusiei, o dată cu fabuloasele întinderi ale Chinei, în lumina orbitoare a noului ev, în era energiei nucleare. Băţrînii mei Carpaţi, sub semnul acesta strălucit, sub această pecete fierbinte a geniului uman, se stabileşte acum un acord solemn între culmile voastre, ale Uralului şi Himalaiei. Va trebui, dragii mei munţi, să luptăm pentru ca din această uniune sacră
464
GEO BOGZA
sub semnul năzuinţei la fericire a popoarelor, să vină pe pămînt, prin forţa atomului dezlănţuit, marea primăvară a lumii. Fiţi mîndri că aţi intrat în alianţă cu Uralul şi Himalaia, pentru a înfrînge pe disperaţii necro-inani care vor să aducă prin atom o iarnă veşnică pe pămînt; fiţi mîndri că prin lupta şi biruinţa voastră, popoarele vor putea trage în piept mireasma marii primăveri.
Le-am spus. Iar ei ascultau, pătrunşi de gravitatea şi măreţia momentului pe care au ajuns să-l trăiască. Erau bătrîni. Erau superbi. Erau plini de o forţă uriaşă şi eternă.
II
Se găseau încă sub veşmîntul aspru al iernii. De crengile brazilor atîmau stalactite de ghiaţă. Păreau uriaşe candelabre cu miriade de luminări, la căpătîiul firii neînsufleţite.
Cu două zile în urmă, primăvara încercase să vină. De pe crengi, zăpada picura, încît brazii păreau că pîîng cu lacrimi mari de bucurie. Dar peste noapte, iarna se întoarse şi le îngheţă, prefăcînd pădurile în peşteri reci ce-ar fi urmat să fie, după închipuirea ei, cavoul celei ce atît de neîndemînatic voise să-i ia locv.l. în bîrlogu-rile lor, urşii care îi simţiseră o clipă adierea o jeleau. O credeau moartă. Dar se vede că o primă, dureroasă îo-frîngere este în natură condiţia marilor biruinţe.
Pentru că după ce avangărzile i-au fost înfrînte, lă-sînd să plutească în aer sumbre nelinişti, cu ce forte copleşitoare s-a întors primăvara ! Veneau de departe şi erau de neînvins. De undeva, dinspre oceane, din zonele vaste ale meteorologiei, sosea o boare de aer cald, învă-
IN FAŢA ATOMULUI
465
luind Carpaţii în izotermele noii temperaturi, ca un braţ moale şi dulce. Chiar în acea noapte, aerul încetă să mai ardă epiderma vietăţilor fără blană, ca şi cum munţii ar fi fost enorme fabrici de vitriol. Chiar în acea noapte, scîrţîitul zăpezii nu mai purtă gîndul spre producţia uriaşă a unor fabrici de sticlă pisată. în aceste semne, iarna îşi presimţi sfîrşitul.
Cu forţe mari, de neînvins, se întorcea primăvara. Dai ar fi naiv să credem că iama se dădu numaidecît bătută. Părăsind partea dinspre miazăzi a munţilor, se retra>e pe versantul lor de miazănoapte, adunîndu-şi acolo toate zăpezile, folosind cu strategia disperării văile adînci şi umbroase, pentru a construi redute capabile de o îndelungată rezistenţă. Şi astfel, pe cînd pe versantul sudic frontul se prăbuşea cu repeziciune şi rîurile umflate purtau la vale, într-0 necontenită învolburare, întreaga recuzită a iernii, spre miazănoapte ea mai fu o vreme stupină, ţinînd în loc năzuinţele firii. Acolo, pe crengile brazilor, silindu-le să se plece spre pămînt, se mai încleştau tot felul de vietăţi de zăpadă : vidre late în şolduri şi lungi crocodili lubrici. în fundul văilor, şuviţele de apă aveau respiraţia îngheţată : copii înfricoşaţi de Baba Cloanţa. Căldura noilor izoterme nu coborîse încă pînă acolo şi erau clipe în care iarna se gîndea, mai ştii, că primind întăriri va putea pomi să recucerească versantul pierdut, ca şi cum pămîntul n-ar fi trecut de solstiţiu, ca şi cum soarta ei n-ar fi fost definitiv pecetluită.
Dar o ultimă înfrângere, zdrobitoare, o făcu să-şi dea seama că totul e pierdut. în acea după-amiază, gheaţa lacurilor din Făgăraş şi Retezat plesni cu trosnet foi-midabil. Forţele de care dispunea primăvara pentru a pune stăpînire pe culmile munţilor erau incalculabile, în calorii, în presiune pe centimetru pătrat, sau în orice altă unitate de măsură. Cine ar putea măsura puteiea cu 39
466
GEO BOGZA
care pămîntul se învîrteşte în spaţiu în jurul soarelui ? Or, tocmai aceasta era puterea primăverii, de cea mai profundă esenţă cosmică, netăgăduită şi eternă. Cu puterea aceasta izgonea ea iarna din munţi.
*
Sub lumina strălucitoare a soarelui, munţii rîdeau. Păreau uriaşi sub un duş fierbinte : zăpezile se duceau de pe umerii lor, pretutindeni ţîşneau şuvoaie puternice, frecîndu-le stîncile, spălîndu-i de nămoluri şi de tristeţe, primenindu-i şi înviorîndu-i. După amorţirea iernei, masajul acesta le plăcea. Creste, păduri, prăpăstii şi izvoare rîdeau. Sub toată bolta cerului se auzea hohotul lor imens, dezlănţuit. Martori ai atîtor ere, ostaşi ai multor bătălii, bătrîni cum nu se poate închipui, erau totuşi uimitor de tineri.
Recjobîndindu-şi frumuseţea nealterată a mineralelor, amurgurile îi găseau atît de albaştri încît deveneau transparenţi. Sub lumina aurie a luceafărului de seară, acele mari mase străvezii păreau smaragdele unei brăţări enorme. Iar primăvara nu întîrzie să şi-o prindă la mîna ei graţioasă. Şi astfel, reflex infinitesimal al uriaşului moment cosmic, în văile munţilor se iviră ghioceii.
Erau suavi şi fragezi, şi fragili, răsărind ici şi colo, tremurători şi timizi, asemeni stelelor în primul ceas al serii — şi apoi, la fel cu ele, acoperind totul ca o spuză, strîngîndu-se în roiuri, în nebuloase şi căi lactee. Erau. bag de seamă, oceanul intr-un strop de apă. Erau forţa cu care pămîntul se învîrteşte pe osia sa, oglindită în gingăşia şi mireasma lumii vegetale. Miroseau a proaspăt, a crud, a apă de izvor, a obraji de fecioară. Erau plăpînzi şi suavi, tremurători şi timizi, dar tocmai această gingăşie şi fragilitate proclamau forţa de neînvins a primăverii.
46 7
IN FAŢA ATOMULUI
Prin aerul plin de dulci adieri, albine începură să zboare după miere. în bîrlogurile lor, urşii îşi întindeau oasele, presimţind o mare şi apropiată fericire.
III
Cu o atît de mare dezlănţuire de forţe şi cu atît de infinite gingăşii vine primăvara în Carpaţi de mii şi mii de ani, şi tot astfel a venit şi acum. Şi totuşi, o primăvară ca aceasta, plina de atît de uriaşe forţe şi de virtualitatea atîtor gingăşii, n-a mai fost nicicînd pe aici. Veniţi mai repede, cocori, purtaţi-vă prin marile spaţii triunghiul eternei voastre migraţiuni, pentru a saluta cît mai curînd cea dintîi primăvară în care oamenii acestor pămînturi iau în mîinile lor puterea de neînchipuit a atomului !
Oamenii acestor pămînturi, voi îi cunoaşteţi. Voi i-aţî văzut de sus, în sarice lungi, păzind turmele, pe podişurile Carpaţilor. De mii de ori aţi plecat, de mii de ori v-aţi întors, şi tot de atîtea ori i-aţi găsit aici, alături de munţi, de ape şi de păduri. De fiecare dată arau cu îndîrjire pămîntul. Negru şi tăcut era pămîntul, şi negru şi tăcut obrazul lor. Voi i-aţi cunoscut bine, veşnic neobosiţi cocori, pe aceşti oameni săraci şi aspri ai Carpaţilor. Ce grele s-au dovedit pentru ei căile istoriei 1 Şi iată-i acum intrînd pe poarta erei atomice, printre cele dintîi neamuri ale lumii.
Ce lung şi plin de freamăt alai, în care îşi iau locul, pînă în cele mai îndepărtate timpuri, toţi cei ce au scos scîntei din cremenea Carpaţilor, făurind unelte şi arme, toţi cei ce au aprins în jurul albaştrilor munţi flăcăi a albă a frunţii lor, luminînd tainele lumii şi cîntîndu-i frumuseţea. Ce strălucit şi emoţionant alai, din care fac parte şi „dă doamne pe lume o ploaie cu spume" si 30*
468
GEO BOGZA
„pe un picior de plai, pe-o gură de rai", şi „a fost o dată ca-n poveşti, a fost ca niciodată..." şi tot ceea ce în veac de veac fu suflu al vieţii şi vis şi poezie în acest colt viu al lumii. Pe caii păroşi pe care au călărit geţii, soseşte măreaţa procesiune la porţile deschise ale atomului. în cea mai mică vinişoară de sînge din retina fizicianului ce se apleacă asupra microscopului electronic, se grămădesc să privească neutronii din care va ţîşni marea primăvară a lumii, toţi cîţi au suferit pe aceste pămînbiri de foame şi de frig, toţi cîţi vor fi visat lîngă gheţurile Dunării o lume fără iarnă şi fără suferinţă.
Demult erau ţărînă în ţărîna veşnică a lumii, cînd i-a trezit din somn tropotul celui mai năzdrăvan cai ale cărui copile au răsunat vreodată pe aceste rpeleaguri. E un cal cum n-a fost plăsmuit nici de cea mai dezlănţuită închipuire, înaripat şi fantastic, hrănit cu jăratecul nuclear al soarelui. E un cal ale cărui potcoave de uranium îi dau o putere atît de mare, încît Feţi-Frumoşii zilei de mîinc vor putea zbura cu el pîna pe faţa de argint a lunii. Ce frumoase veţi fi, Ilene Cosînzene ale anului 2000 ; mirii voştri vă vor aduce beteala din lună.
*
Cu ochi plini de spaima priveau barbarii geţi Dunărea spre sfîrşitul lui februarie : haotică învălmăşite do munţi de gheaţă, verzui şi vineţi, tîrînd în puhoiul lor cadavrul tumefiat al iernii. Şi astăzi, cît de năprasnic trosneşte podul de gheaţă al bătrînului fluviu, de parcă, am putea spune noi, ar fi zvîrîit în aer cu dinamită. Primăvara e o explozie.
Cînd carcasa morţii care le strivea sub apăsarea ei a fost făcută ţăndări, cum năvălesc pretutindeni, neoprite, victorioase, forţele primăverii! în bobul griului pătrund şi-l fac să explodeze. în rădăcina ierbii pătrund şi-o fac să rupă pămîntul spre lumină. Cît de năvalnic urcă în
ÎN FATA ATOMULUI
4C9
copaci, ameţindu-i cu tăria lor, pocnindu-le unul după altul mugurii. Pe fiecare palmă de ţărînă clocotesc şi fierb, şi caută sămînţa în care să pătrundă. Cît de neobosite sînt şi de puternice ! Pe fiecare palmă de pămînt, ce uriaşă, universală, cosmică explozie 1
Cine ar putea lupta cu primăvara, cine ar putea-o opri în loc ? E în ea o forţă de distrugere, dar nu distruge decît stăpînirea iernii. E în ea o forţă a vieţii, şi năvăleşte pretutindeni, acoperind pămîntul cu iarbă.
IV
Vreau să vă spun acum, o fraţi ai mei, urmaşi ai vt*» chilor geţi, că explozia atomului nu poate fi decît explozia unei primăveri. E în ea o forţă a distrugerii, dar mai ales e o forţă a vieţii, şi pe aceasta trebuie s-o salutăm, fiindcă va acoperi pămîntul de iarba mult visatului paradis.
Noi, urmaşii geţilor, n-am ştiut pînă acum decît spaima formidabilei trosnituri. Dar seva noii primăveri — năvalnica, ameţitoarea sevă 1 — a început să mustească în pămîntul de sub tălpile noastre şi e timpul sa ne bucurăm. Fiindcă din străvechiul pămînt al Daciei, din acest pămînt pe care strămoşii l-au stropit cu lacrimi, cu sudoare şi cu sînge, din acest pămînt al nostru precum noi sîntem ai lui, a început să fie scos grăunţei© de foc al energiei nucleare.
Nu e departe timpul cînd, între ape şi păduri atît de cunoscute nouă, se ya aprinde lumina centralelor atomice. O, licurici ai copilăriei noastre, pe atunci nil bănuiam că ne va fi dat să zărim, în iarba Carpaţilor, aceşti enormi licurici ai vremurilor ce vin. Nici nu începusem să strmgem bine, în plasa de beton a hidro-
470
GEO BOGZA
centralelor, tot ceea ce sînt în stare să ne dea Bistriţa, Şiretul, Argeşul şi Oltul, cînd din amnarul istoriei scăpară altă minune. Cea mai mare dintre toate.
Dintre atîtea rînduri de oameni care au trudit şi au visat sub veghea Carpaţiîor, dintre atîtea rînduri de cocori ce au vestit primăvara pe aceste pămînturi, ne e dat nouă, generaţiei noastre privilegiate, să salutăm acest uluitor început de ev.
Milioane de ani a stat atomul ascuns în cele mai de la fund încăperi ale materiei, şi iată noi apucăm clipa cînd grelele zăvoare cad şi el ţîşneşte afară, ca un ghiocel de sub enorme zăpezi, vestind o primăvară ale cărei culori şi miresme sînt de neînchipuit.
Tu, ghiocel plăpînd, cînd începi să străpungi stratul de zăpadă, ştiu cărei primăveri îi eşti crainic. Şi tu, obraz oval şi alb de fată, cînd începi să te acoperi de un puf uşor ca pielea piersicii, ştiu cărei primăveri plină de miresme îi eşti preludiu. Dar tu, grăunte de uranium, cînd te dezghioci şi îţi înalţi lujerul în istoria omenirii, ce primăvară ne vesteşti ?
In bîrlogurile lor din Carpaţi, mormăitorii urşi au încetat să-şi sugă unghiile. Ei ştiu că iarna a trecut, că vine timpul florilor, al albinelor şi al mierii.
Ce dulce e timpul acesta pentru flori, pentru albine şi pentru urşi. Şi aerul, şi razele soarelui sînt blînde. întreaga fire îşi dezvăluie splendoarea ca, sub un voal uşor, umerii rotunzi şi albi ai unei zeiţe. Totul străluceşte şi e viu şi pur, ca şi cum universul ar fi un singur strop de rouă. Dimineţi, amiezi şi înserări sînt calme şi străvezii, şi pline de zumzetul sublim al vieţii. Suava, cum nu se poate mai suavă, e primăvara Carpatiîoi ! Cine mai ţine minte detunăturile cu care săreau în aer
IN FAŢA ATOMULUI
471
gheţurile Retezatului ? Războiul a trecut, e pace. Iarna S-a dus, e primăvară.
*
Cum ne putem închipui atunci că primăvara primăverilor ar putea aduce pe pămînt nu iarbă şi grîu, nu flori şi miere, ci zgura şi îngheţul morţii ? Cine îndraz neşte să spere — aduceţi-vă aminte de nesăbuitele, vanele speranţe ale iernii ! — că descoperirea energiei nucleare va da apă la moară morţii, un întreg fluviu, un întreg ocean la moara morţii ? Nu, dimpotrivă, oricine a trăit în munţi, pe cîmpie, în păduri sau lîngă ape nemaipomenita dezlănţuire de forţe cu care se întoarce primăvara, oricine a văzut cum cele mai groase zăpezi se duc şi cum răsar ghioceii, acela nu poate o singură clipă crede că energia nucleară nu este o generoasă şi fecundă forţă a vieţii.
Explozii atomice, flăcări uriaşe ce par ale apocalipsului ? Dar sînt mai mult decît orice ale vieţii 1
Priviţi cum în fiecare dimineaţă răsare soarele, în-flăcaratul astru, şi cum la apariţia lui totul se însufleţeşte pe scoarţa planetei. Nimic nu înseamnă mai mult viaţă, însăşi forţa primă, principiul, esenţa vieţii, ca razele soarelui, ca lumina şi căldura lui. Dar el, soarele, tatăl nostru al tuturor, cu ce se hrăneşte de miliard* de ani şi cu ce ne ţine în viaţă pe noi, creaturile lui, dacă nu cu explozii atomice ?
Ele, exploziile atomice, au încălzit apa oceanelor în care s-a ivit cel dinţii semn al vieţii. Ele, exploziile atomice, aduc în fiecare an primăvara, care în lupta naturii înseamnă sfîrşitul morţii şi începutul vieţii. Ele, exploziile atomice, acoperă pămîntul de iarbă şi de flori şi fac să urce în păduri năvalnica sevă a vieţii. Ele, exploziile atomice sînt focul sacru, adevăratul, uriaşul, cosmicul foc sacru care întreţine viaţa în univers.
472
GEO BOGZA
Iar noi sîntem, de cînd am apărut pe pămîntul acesta, copiii soarelui, copiii exploziilor atomice. Cine îndrăz neşte atunci să provoace împotriva noastră pe giganticii noştri părinţi ? Cine îşi închipuie că-i va putea determina să ne zdrobească în picioare ? Cui îi dă prin minte ideea scelerată să înjosească focul sfînt al soarelui ? Cine poate crede că va rămîne nepedepsit, de toate forţele vieţii, dacă va îndrăzni să comită acest universal sacrilegiu ?
*
Sensul cosmic al energiei atomice este viaţa, iar nu moartea. Noi, urmaşii păstorilor din Carpaţi, cărora din timpuri vechi îi s-au făcut cunoscute atîtea taine ale firii. noi care ştim de unde vin şi florile şi mierea, proclamăm energia nucleară ca pe cel mai fundamental principiu al vieţii, ca pe izvorul veşnicei primăveri a lumii.
Noi, urmaşii geţilor, vrem să trăim. Noi vrem să prindem din marea primăvară a lumii nu numai trosnetul gheţurilor, ci şi ora dulce a florilor şi a mierii. Sîntern flămînzi ca urşii Carpaţilor, de mierea vieţii, de mierea marii primăveri ce va veni.
Noi vrem să trăim. Noi luăm parte la marea bătălie pentru folosirea paşnică a energiei nucleare, la sacra uniune în care au intrat Carpaţii, Uralul şi Himalaia, cu frunţile lor înţelepte, cu măruntaiele lor de uranium.
Copii ai soarelui ! Bărbaţi şi femei, băieţi şi fete ! Luptaţi împotriva sărutului rece al morţii ! Să facem din atom ghiocelul care va vesti marea primăvară a lumii 1
1955
/
CĂTRE MINERI
I
C^înd, cu mulţi ani în urmă, am început să privesc ceea ce se petrecea în jurul meu, dintre toţi cei ce trudeau pe aceste pămînturi şi erau flămînzi şi nefericiţi, simpatia mea profunda şi cea mai înaltă vibraţie a conştiinţei au mers din prima clipă către mineri. Ei mi-au apărut ca oamenii cei mai chinuiţi, a căror viaţă amară şi mereu primejduită rezuma, în forme patetice, sfîşie-toare chiar, tragedia celor exploataţi.
întreaga mea fiinţă se simţea datoare acelor oameni trişti şi istoviţi — şi, în orice parte a ţării m-aş fi aflat, aş fi vrut să ram în tot timpul în picioare, în semn de respect faţă de viaţa şi munca lor, necunoscută, grea, iar uneori îngrozitoare. Doar cînd şedeam pe pietre sau pe buturugi nu mă simţeam vinovat. Doar cînd mîncam o bucată de pîine goală, nu-mi era ruşine. Într-atît, în faţa marii dranie pe care o reprezentau viaţa, munca, moartea minerilor, inima şi conştiinţa mea au vibrat îndelung...
*
Veneam din marea lume a marinarilor, unde nedreptatea era poleită de mirajul lungilor călătorii. De pe întinsul nemărginit al apelor veneam, cînd viaţa, munca
474
GEO BOGZA
şi moartea minerilor m-au zguduit. Ce oameni chinuiţi pînă-n măduva oaselor, flămînzi şi îmbrăcaţi în zdrenţe, în înfăţişarea cărora totul — privirile, obrazul, mîinile — părea o imensă învinuire adresată lumii întregi.
Nici viaţa marinarilor nu era uşoară : a celor de punte, îngheţaţi de vînturile iernii ; a celor de la maşini, înnebuniţi de căldura cuptoarelor. Nu era uşoară nici viaţa din porturi, a celor ce încărcau vapoarele, gălăgioşi şi goi, cu oasele frînte sub poveri. Şi acolo, pe ţărmurile mării, exploatarea îşi întindea gheara, făcînd oamenii să strîngă pumnii şi să scrîşnească. Dar totul se petrecea ca la o mare răspîntie a lumii, unde răzbeau din timp în timp zvonuri uriaşe. Porturi îndepărtate, ţări . şi popoare necunoscute îşi trimeteau mesajul o dată cu respiraţia adîncă a mării, şi chiar cea mai obosită frunte se ridica din pămînt cînd în radă intrau, albe ca lebedele, acele bastimente care păreau simboluri ale libertăţii.
*
Pe umerii minerilor însă, apăsa parcă toată greutatea unei milenare nedreptăţi. Munceau în fundul pămîntu-lui, în galerii de cîrtiţă şi nu le era dat, cu nimic mai mult decît oarbei vietăţi, să se bucure de lumina şi frumuseţea lumii. Erau tăcuţi şi gravi, cu capete mari şi osoase, cu obraji uscaţi din care izbucneau, ca la arici, perii aspri ai bărbii. Şi erau obosiţi, obosiţi de parcă fiecare dintre ei ar fi muncit pe nadrept de la începutul lumii.
Iar viaţa, mai mult decît a marinarilor, le era primejduită de naufragii : acele înfricoşătoare catastrofe miniere ce îndoliau într-o secundă întreaga lor nefericită lume. în fundul pămîntuîui le era dat să muncească şi să moară, sub apăsarea a mii de tone de ţarină. îngropaţi de vii, mai aveau timp să pipăie îndelung pereţii
IN FAŢA ATOMULUI
475
groşi ai mormnitului. Soarta căror oameni mai însemna o atît de cutremurătoare tragedie ?
în fiecare dimineaţă, fără să ştie dacă au să mai revadă lumina zilei, coborau în adîncul pămînţului. Acolo, în măruntaiele lui fierbinţi munceau, luptîndu-se să-i smulgă aurul, arama, cărbunii. Iar răsplata muncii lor erau foamea, zdrenţele, asuprirea. Treceau pe sub privirile stăpîniîor cum vor fi trecut pe vremuri, pe sub ochii verzui ai faraonilor, mulţimile'de sclavi ce înălţau piramidele.
Pe umerii lor atîrna lanţul unei grele robii. Erau o masa de oameni exploataţi, îndurînd nedreptatea şi asuprirea, făcînd să se reverse în inimi, mai patetic decît oricînd, căldura solidarităţii umane ; făcînd să încolţească în adîncul lor, mai puternic decît oricînd, sămînţa mîniei şi a răzvrătirii.
Nu-i greu de înţeles atunci cît de copleşitor e sentimentul pe care-1 trăiesc astăzi, cînd, printr-o rapidă şi enormă evoluţie a istoriei, cei ce ieri reprezentau cea mai dureroasă imagine a trecutului, au devenit vestitorii celui mai îndrăzneţ viitor, făurarii noului ev de caie se vor bucura popoarele.
II
Cînd acum douăzeci de ani am cobont pentru întîia oară într-o mină si am văzut munca de robi a minerilor, mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui trecut greu, de cel puţin două milenii. Cu acel trecut am dat mîna şi i-am simţit toată apăsarea şi tot întunericul, printre căutătorii de aur din Munţii Apuseni.
476
GEO BOGZA
La trei sute de metri sub pămînt, rătăceau printr-un nesfîrşit labirint de galerii, bătuţi de vînturi şi udaţi de reci ploi subterane. Pentru a stoarce din buretele ciuruit al muntelui cîteva grăunţe de aur, foloseau cele mai vechi, cele mai primitive metode. Cărau sacii cu minereu în spinare, înaintînd în genunchi, sau tîrîn-clu-se pe brînci şi trăgîndu-i cu dinţii. Truda lor era îngrozitoare.
Ca un întreg munte îi apăsa pe umeri trecutul. Pînă în strachina din care mîncau i se simţea respiraţia milenară. Sub greutatea a două mii de ani de exploatare, oamenii se mişcau cu oasele frînte.
Pe urmele agatyrşilor, se duceau tot mai în întunecimea pămîntului. Imaginea muncii lor. era atît de neaşteptată, încît îţi sărea în piept, ca o panteră, sîngerîn-du-te. Intrau în văgăuni în care păreau că se vîră de vii în mormînt. Acolo scormoneau, cu dalta şi cu ciocanul, şi uneori cu unghiile. Alţii, în noroi pînă la genunchi. împingeau roaba cu minereu, striviţi sub apăsarea galeriilor. De îngrozitoarea trudă se topeau. Din pielea lor pămîntie, viaţa se scurgea în şuvoaie de sudoare, fierbinte. Numai perii ţepoşi le năpădeau cu repeziciune faţa suptă, încît seara cînd ieşeau pe gura minei păreau şiruri de morţi pe care a crescut barba,
Două revoluţii trecuseră cu flăcări pînă la cer pe culmile acelor munţi, dar nu izbutiseră să spulbere robia, în ţară era domnia orînduirii capitaliste, dar peste viaţa minerilor mai stăruia o grea penumbră feudală. Era vie-mea cînd femeile sărutau mîna stăpînilor. Era vremea cînd cei bogaţi purtau o dungă de aur la tocul cizmei, iar pentru tălpi aveau în biserici perne de catifea.
în acea lume trufaşă, cei mai săraci, cei mai neba-* gaţi în seamă, cerşetori la poarta generoasă a geologiei, erau minerii. Nu însemnau nimic. Jurămîntul a o sută dintre ei cîntarea mai puţin decît vorba aruncată în vînt
477
IN FAŢA ATOMULUI
a unuia dintre stăpîni. Flămînzi şi îmbrăcaţi în zdrenţe» cu mîini şi capete pietrificate, priveau tăcuţi şi îngin* duraţi lumea nedreaptă pe care o ţineau pe umeri.
Aceasta e cea dintîi icoană a minerilor care mi s-a gravat în minte. Nimic din ceea ce era trist şi sumbru în lume nu lipsea din ea. $i avea linii puternice, trase de braţul viguros, exersat timp de mii de ani, al exploatării.
*
Zece ani mai tîrziu, în împrejurările cu totui schimbate ale anului 1945, am cunoscut viaţa minerilor din Valea Jiului. Gîndul acesta îl nutrisem multă vreme, dar abia atunci, o dată eu începutul marilor prefaceri din ţara noastră, mi-a fost îngăduit să-l duc la Înfăptuire.
In acel moment, în Valea Jiului mijeau zorile unei vieţi noi, dar umbrele trecutului mai dăinuiau pretutindeni. Erau compacte şi negre, culoare stropită pe alocuri de aceea roşie a sîngelui. în deceniile din urmă luaseră acolo cuvîntul, împotriva minerilor, mitralierele.
Din Munţii Apuseni se scotea aurul cu care, de'două mii de ani, se făuriseră atîtea podoabe şi tezaure. Vaste capitole ale istoriei, din care nu lipseau lăcomia triburilor barbare şi nici aviditatea neamurilor civilizate, gravitau în jurul acelor munţi, în adîncimea cărora se topise carnea de pe scheletul cîtorva sute de generaţii de mineri.
Valea Jiului se trezise la noua ei viaţă abia de o suta de ani. După aur, venise timpul cărbunelui. Dar faptul că nu împodobea braţul curtezanelor, ci punea în mişcare locomotivele, nu făcuse decît să schimbe în râu formele exploatării. Mineri ai unui ev industrial, oamenii din Valea Jiului cunoscuseră rapacitatea celor ce-şi învesteau banii în industrii.
478
GEO BOGZA
în 1945. obrazul şi trupul lor purtau pecetea unei crunte exploatări. Treceau peste dealuri în zdrenţe» cu bocancii hipertrofiaţi de petice. Şi erau flamînzi.
Peste întreaga lor lume plutea amintirea unor apropiate şi sumbre tragedii. Explozii ale metanului, galerii prăbuşite, atîţia şi atîţia morţi 3e plîns.
Mai numeroşi fiind decît cei de la minele de aur, mînia şi răzvrătirea îi purtaseră în lungi şi grele bătălii. Treptat, se închegase acolo nucleul unor detaşamente dîrze ale lumii asuprite ce-şi căuta eliberarea. Fierbinte era Valea Jiului de o sută de ani : de focul cărbunelui ce ardea mocnit în straturile incendiate, de focul luptei revoluţionare ce ardea cu flăcări mari în inima minerilor.
în 1945, bătălia pe care o purtaseră atîtea generaţii le adusese o primă mare biruinţă. în faţa lor se deschidea drumul eliberării de sub orice exploatare. Era un moment de răscruce, hotărîtor şi 4plin de o imensă speranţă, cum nu mai fusese altul în viaţa întunecată a minerilor. îndelung stăteam de vorbă cu ei, stăruitor îi priveam, pentru a-mi întipări în minte chipul acelei lumi ce ieşea din suferinţa de pînă atunci ca dintr-o uriaşă ceaţă.
într-o clipă memorabilă, aflasem că visul cel mai îndrăzneţ pe care îl nutrise vreodată mintea omenească a devenit fapt împlinit, şi mi-am dat seama că declanşarea energiei atomice va avea repercusiuni de neînchipuit în ceea ce, atîta amar de vreme, fusese truda minerilor, munca lor istovitoare pentru a smulge din măruntaiele pămîntului combustibilul erei industriale. Am bănuit atunci că va veni o zi în care viaţa minerilor — numai suferinţă, scrîşnet şi întuneric — va fi invadată de o orbitoare lumină.
Ce cald salut le-am adresat, vestindu-Ie venirea acelei yremi uimitoare !
IN FAŢA ATOMULUI
479
III
Atunci, dintre uriaşele mormane de cărbuni din Valea Jiului, n-am putut să bănui că-mi va fi dat atît de cu-rînd să salut începutul erei atomice pe pămînturile ţarii noastre. în acel an, folosirea energiei nucleare se proiecta într-un viitor despre care nimeni nu putea şti cit va fi de îndepărtat. Un munte strălucitor, un Ararat al istoriei se ridica în zare, şi nu mă încumetam să sper că-1 voi atinge mai mult decit cu privirile.
Iar în anii ce au urmat -— asemeni acelor dimineţi ide vară^în care, la un sfert de oră după un superb răsărit, nori negri încep să se adune pe cer, întristînd întreaga fire — energia nucleară, concepută doar ca o forţă de distrugere, întunecă dintr-o dată tot orizontul lumii. Strălucitorul munte din zare, spre care cu atîta speranţă îmi îndreptasem privirile, îşi schimbă culoarea şi forma, luînd înfăţişarea unei gigantice hîrci, rînjind ca o himalaie a morţii în faţa întregii omeniri. Ce dimineaţă îmi fusese dat să salut cu puţin înainte, şi cum conspira acum totul să-mi arate că m-am bucurat prea devreme.
Cuprins de o îngrijorare pe care o simţeam că nu e numai a speţei mele, ci parcă şi a peştilor din oceane şi a păsărilor din aer, ascultam ţipetele isterice ale celor ce aveau în mîiniie lor secretul descătuşării atomului : bomba 1 bomba 1
Ce josnicie I
în închipuirea lor, energia nucleară urma să-i pună în situaţia celor doi, trei albi care, în filmele cu subiect african, instalaţi cu o mitralieră pe un deal, secerau fără nici un efort sute de negri în pielea goală. în închipuirea lor, locul dealului l-ar fi ţinut cel mai înalt zgîne
480
CEO BOGZA
nori din New-York, iar al negrilor despuiaţi mai toate popoarele lumii.
Ce trebuise să însemne energia nucleară, şi sub ce auspicii îşi începea viaţa I Era, pe dimensiunea planetei umilitor, degradant, inadmisibil 1
Eram mai ales mîhnit că porţile pe care le văzusem o clipă deschise, ale unui viitor de neînchipuit, fuseseră iarăşi închise, cu brutalitate, cu cinism, cu grosolănie. Eram cuprins de dezgust şi de o uriaşă revoltă, văzînd că descoperirea cea mai strălucită a minţii omeneşti este ţinută în secret şi transformată în mitralieră Tîtotucigă-toare. Eu, ca o vrabie care îndelung visasem la acest mălai, tare aş fi vrut să ştiu din energia nucleară mai mult decît ţipătul isteric, mai mult decît josnicul strigăt: bomba ! bomba 1
Istoria va trebui să consemneze, în pagini solemne, faptul că în acele zile ruşinoase, cei ce numai cu puţin înainte opriseră în loc respiraţia întregii lumi, prin epopeea de la Stalingrad, şi-au iuat sarcina să întoarcă lucrurile pe făgaşul lor firesc şi dorit de.toate popoarele lumii. Istoria va trebui să consemneze, în pagini monumentale. stăruinţa şi calmul cu care urmaşii marelui Lenin s-au străduit sa devină la rîndul lor stăpîni ai energiei nucleare, chemînd atenţia şi speranţa lumii spre folosirea ei în scopuri paşnice.
*
în această clipă, cînd mă găsesc atît de aproape de uluitorul munte pe care cu zece ani în urmă îl privisem atît de departe, îmi îndrept iarăşi toată căldura inimii şi toată vibraţia conştiinţei către vechii mei prieteni, către mineri. Muncii lor eroice din trecut şi mai ales din clipa aceasta îi datorăm privilegiul de a putea păşi cu fruntea sus printre cele dinţii popoare ce vor cunoaşte*
IN FAŢA ATOMULUI
481
din eliberarea energiei nucleare mai mult decît coşmarul bombei atomice.
Astăzi, îmi dau seama că atunci cînd coboram pentru întîia oară printre minerii din Munţii Apuseni, puneam piciorul pe prima treaptă a unei scări pe care am urcat-o, o dată cu istoria timpului nostru, şi în al cărui vîrf mă aflu acum, solicitat de perspective şi dimensiuni copleşitoare. în douăzeci de ani, în trei momente hotărî-toare, decorul lumii s-a schimbat sub privirile mele, pentru acte cu o durată de milenii.
în 1935, printre minerii din Munţii Apuseni, atingeam cu călcîiul fundurile unei lumi ale cărei forme de exploatare nu se deosebeau cu mult de acelea de pe vremea lui Herodot.
în 1945, în Valea Jiului, vedem cum temeliile robiei, veche de mii de ani, încep sa se clatine şi să se surpe.
Iar acum, în 1955, minerii care scot din adîncul pă-mîntului uraniul, deschid în faţa mea porţile unui ev ce va însemna totala biruinţă a omenirii creatoare.
Dacă îmi aduc aminte de cea dintîi întîlnire a mea cu minerii, de gîndurile şi sentimentele pe care le trezeau chipul lor istovit, îmi pare cu totul de necrezut că am fost martor al unor atît de.uriaşe transformări. Şi totuşi, această gigantică schimbare de decor, această vertiginoasă, ameţitoare succesiune de perspective în istoria omenirii şi a ţării noastre, s-a petrecut sub privirile mele, în aceşti ultimi douăzeci de ani.
Socotesc un privilegiu că mi-a fost dat să o trăiesc în preajma minerilor, în vechea şi eroica lor lume, tot astfel cum socotesc un privilegiu cînd, dintre căpiţele de fîn, pot privi răsăritul marilor constelaţii. Pentru că nici un miros nu-mi pare mai propriu universului, insondabilelor lui adîncimi, ca mireasma fînului cosit, şi nici un obraz omenesc nu-mi copleşeşte mai mult inima de emo^ 31 — Pagini contemporane
482
GEO BOGZA
ţie, ca obrazul minerilor, reprezentanţi eroici ai omenirii muncitoare.
*
Sînt cel puţin două mii cinci sute de ani de cînd, pe pămînturile ţării noastre a început viaţa grea şi eroică a minerilor. Mărturiile despre munca lor sînt neînchipuit de vechi şi colosale. Tainicele morminte scite cp. re răsar ici şi colo pe întinsul Dobrogei, oricît ar fi de pline de glasurile unui îndepărtat trecut, sînt doar simple movile de pămînt. Pe cînd munca începută de agatyrşi, tot în acea vreme, a transformat munţi întregi în bureţi de piatră, fantastic ciuruiţi.
Timp de două mii cinei sute de ani au scos de acolo aur urmaşii agatyrşilor, pînă la necăjiţii moţi ai zilelor noastre, cei care ziceau :
Munţii noştri aur poartă»
Noi cerşim din poartă-n poartă.
Şi poate că ar mai fi cerşit multă vreme, dacă ar fi scos numai aur, semn al bogăţiei şi al robiei. Dar pe aceste pămînturi a început să se scoată cărbune, şi cărbunele a fost semnul unei lungi şi aspre lupte de eliberare. Iar astăzi, se scot minereuri care sînt semnul celei mai mari biruinţe.
Aur. Cărbuni. Uranium !
Trei fraze mari, decisive, din istoria omenirii.
Aur. Cărbuni. Uranium !
Robie. Luptă. Biruinţă 1
Le-am avut pe toate în măruntaiele Carpaţilor şi în istoria poporului nostru.
Urcînd din treaptă în treaptă, putem avea acum mîn-idria că deschidem cu mîinile noastre, bătătorite de două mii cinci sute de ani de muncă şi însîngerate de două mii cinci sute de ani de luptă, poarta grandioasă a naiului ey*
IN FAŢA ATOMULUI
483
IV
— Mineri ai noului ev I Să privim încă o dată pă-mîntul ţării noastre, pămîntul acesta care răsună, de veacuri şi milenii, de suferinţe şi fapte memorabile. Sa privim încă o dată pămîntul acesta drag, pe care foşnesc plopii şi cîntă ciocîrlia, şi să-i arătăm, mai mult decît oricînd, dragostea noastră. Prieten ne-a fost de la început, şi prieten ni s-a arătat mai ales în clipa de faţă. Să-i privim munţii şi pădurile în noua lumină ce s-a deschis asupra lui, şi să-l învăluim într-o dragoste nouă, mai adîncă şi mai fierbinte.
Dintre toţi cei ce au trăit pe întinderea lui, noi, cei de azi, trebuie să-l iubim cel mai mult, fiindcă nouă ne-a dăruit cel mai mult.
Generos a fost de la început:
Şi astăzi se mai aud pe malurile Dunării, în uneia seri, glasurile celor dintîi strămoşi desfătîndu-se cu carnea dulce a peştilor prinşi în bălţile ei.
Şi azi mai dau rod, pe dealurile bătute de soare, butucii de vie ai căror struguri erau culeşi de mina mare* şi grea a dacilor.
Şi azi mai răsună pe ţărmurile mării chiotele grecilor,, veniţi cu corăbii după miere şi grîu.
Dar sarea ? Ca spre o enormă solniţă se întindea spra măruntaiele Carpaţilor mîna tuturor popoarelor din jur* să dea un gust mai bun fripturii de cerb sau de berbec.
Nimeni dintre cei ce au trăit sau numai au trecut pe acest pămînt, nu s-a putut plînge că ar fi lipsit de bogăţii sau de frumuseţe. Sticleau în adîncimile lui cristalele atîtor minerale, de la aramă pînă la aur, şi foşneau deasupra frunzelor atîtor arbori, buni pentru fluiere şi catarge de corăbii, pentru şindrilă şi viori. 31*
484
GEO BOGZA
Muncindu-1 şi tecundîntiu-1 tot mai muit, privindu-1 şi înţelegîndu-1 tot mai bine, din veac în veac au început să-I iubească, să-l apere şi să-l cînte cei ce au dormit cu capul pe el ca pe un sîn de mamă.
Astfel s-a născut, din rîndurile pieritoare de oameni, poporul nepieritor.
—	Mineri ai noului ev I Mulţi au iubit, mulţi au apărat, mulţi au cîntat acest pămînt, acest sîn bun şi cald de mamă. Dar noi, cei mai mult trebuie să-l iubim, să-I apărăm şi să-l cîntăm. Niciodată n-a fost atît de tînăr, de puternic şi de frumos. Priviţi spre miazănoapte, Car-paţii 1 Priviţi spre miazăzi, cîmpiile t Cerul se ridică mai sus, spre a încăpea sub ei noua rotunzime pe care o capătă în clipa aceasta sînul patriei. E acum clipa unei enorme şi suave maternităţi. Noi îl simţim, sub buricul degetelor, cum se umflă de seva unei noi vieţi. Noi auzim cum înîăuntrul lui se pregăteşte o hrană nouă, acel nemaipomenit amestec de lapte şi miere, la care de mii de ani n-au încetat să viseze popoarele.
—	Mineri ai noului ev ! Vouă vă este dat, ca în cea mai uimitoare poveste, să deschideţi poarta marelui tezaur al vieţii. Vouă vă este dat să vă apropiaţi cel mai mult de taina şi esenţa lumii. Aud foşnind sub degetele voastre atomii şi planetele, în acelaşi prelung sunet de harfă.
*
In vremi de mult uitate, atîtea şi atîtea neamuri au dat un gust mai bun fripturii, presărînd-o cu sarea Carpaţi-lor. Să ne bucurăm că azi scoatem din măruntaiele lor o sare menită să dea un gust mai bun vieţii de pe întreg păroîntul. Să ne bucurăm că din vechii noştri munţi scoatem temeiuri pentru marea speranţă a tuturor popoarelor.
—	Minerj ai noului ev i Să ne bucurăm mai ales că prin munca voastră eroică, energia nucleară coboară în
IN FAŢA ATOMULUI
485
sfîrşit printre oameni şi devine o forţă a omenirii. Ce josnic a fost, mineri, scurtul răstimp în care minunata zeiţă ajunsese într-o baracă de bîlci. Cum îşi mai umflau fălcile scamatorii şi cum răgeau ca măgarii : Nemaivăzut ! Nemaipomenit! Aicea! Aicea !... Veniţi, lume, s-o vedeţi ! Moartea ! E Moartea !...
Iar ea, cu sîngele pierit din obraz. între femeia cu trup de şarpe şi rechinul cu cap de senator, visa la clipa cînd va putea fugi din groaznica panoramă. Basmul Ce-nuşăresei nu fusese nimic pe lîngă soarta acestei splendide creaturi, ieşită ca din apa mării, din cel mai înalt talaz al minţii omeneşti. Pusese din greşeală piciorul pa
0	plajă cu piraţi, iar ei, în loc să i se închine şi s-o redea omenirii căreia îi fusese menită, o apucaseră cu laba păroase şi o duseseră în bîlci. E Moartea, lume !...
Dar prin masca hidoasă pe care i-o puseseră pe faţă,
1	se zărea zîmbetul senin şi prin vălurile de doliu, bogatul păr de aur. Rod al inimii şi al minţii omeneşti, ea era Viaţa.
Venise pe lume ca un lujer de crin, tot atît de gingaş ca şi trestia în care Prometeu adusese focul din cer, iar ei o sileau să ţină în mînă o mitralieră. Pînă la al nouălea neam şi pînă la a noua generaţie vor trebui să se ruşineze nemernicii care au pus laba lor păroasă pe braţul ei feciorelnic. Venise pentru bucuria şi fericirea întregii omeniri, şi o duseseră în bîlci să înspăimînte popoarele. E Moartea !... Iar ea, ultragiată şi batjocorită, era Viaţa 1
— Mineri ai ţării mele l Ea e acum printre noi. Mîn-gîiaţi-i cu grijă bogatul păr de aur ! Vedeţi ? E plin de rouă ca un trandafir.
1955
MOŢOTOC ŞI ATOMUL
Ţ
Deoarece fizicienii iluştri au rezoivat practic problema descătuşării energiei nucleare, Moţotoc, a cărui vocaţie de descoperitor n-ar putea fi pusă la îndoială nici de cei mai înrăiţi mizantropi, şi-a îndreptat toată atenţia asupra unui obiectiv extraordinar, menit, după cum spune el, să revoluţioneze societatea umană : creerul atomic.
Nu trebuie să zîmbiţi cu o superioară indulgenţă, gîn-idindu-vă că Moţotoc ar împinge în porţi de mult deschise, că ar fi vorba adică de acea maşină extrem de complicată, alcătuită din mii de lămpi de radio, capabilă sa efectueze într-un minut operaţiuni aritmetice pe care douăzeci de matematicieni emeriţi nu le-ar putea duce la capăt nici într-un an. Moţotoc nu e dintre aceia care vin mai pe urmă, şi nimeni nu va putea spune vreodată despre el că ar. fi fost un epigon. Un singur înaintaş i-am putea recunoaşte, la nevoie, în Leonardo da Vinci, care a pictat-o pe Gioconda şi ne-a lăsat şi planurile unei maşini de zburat. Aşadar, Moto toc ar fi un tip în genul Renaşterii.
Dar pentru a ne întoarce la creerul atomic, trebuie să spun de la bun început că deşi ceea ce urmăreşte Moţotoc este o tot atît de uluitoare economisire a timpului
IN FAŢA ATOMULUI
487
ca şi aceea obţinută prin născocirea despre care am pomenit, ţelul său e mult mai vast şi ţinteşte mult mai sus decît construirea unei cutii, fie ea în stare să efectueze chiar cele mai fantastice extrageri ale rădăcinii patrate. Moţotoc este un moralist şi el urmăreşte cu stăruinţă perfecţionarea fiinţei umane. Creerul atomic, asupra căruia şi-a îndreptat toate eforturile în ultimul timp, nu este altul decît acela pe care-1 purtăm în propria noastră cutie craniană, înveliş osos de formă ovoidaiă, căruia denigratorii speţei umane îi spun dovleac.
După cum se ştie, începînd cu Pliniu cel Bătrîn caro şi-a jertfit viaţa observînd erupţia Vezuviului, nu se poate petrece nici un eveniment mai de seamă în zona temperată a pămîntului, fără ca la faţa locului să nu sa găsească acea persoană de încredere a istoriei, cunoscută de obicei sub numele de martor ocular. Lista martorilor oculari din ultimele două milenii e lungă şi glorioasă... Dar nu vreau să intru în detalii.
Mă mărginesc doar să spun că pe această listă un condei imparţial va trebui să treacă şi numele meu, deoarece am avut norocul să fiu martor ocular al împrejurărilor în care ideea îndrăzneaţă şi originală a creeru-lui atomic s-a născut în creerul oarecum preatomic al lui Moţotoc, Dacă îmi daţi voie să încep într-un fel epic, impus atît de persoana lui Moţotoc cît şi de dorinţa de a da povestirii mele un cît mai înalt nivel artistic, sarcină ce ne-a fost trasată în diferite plenare ale Uniunii Scriitorilor, aş începe în felul următor : Era într-o frumoasă seară de februarie...
Era într-o frumoasă seară de februarie, cînd mă găseam cu Moţotoc la o şedinţă. Nu vă grăbiţi să filozofaţi în limba strămoşilor noştri romani : Sic transit gloria muncii, fiindcă de abia de acum încolo începe măreţia lui Moţotoc.
Cînd am intrat în sală l-am zărit pe prietenul meu printre primii veniţi. Avea o figură radioasă. întotdea-
488
GEO BOG'ZA
una în aceste împrejurări, vreau să spun la începutul şedinţei, Moţotoc are o figură radioasă. Cum mă văzu, mă întîmpină cu cuvintele : Nu ţine mult, am vorbit cu preşedintele. E un duşman declarat al şedinţelor lungi. Şi se aşeză pe scaun în culmea satisfacţiei. Avea aerul unui strateg care şi-a asigurat o victorie apropiată. Vai. strategi, strategi...
Două ore mai tîrziu, dacă un pictor realist s-ar fi nimerit în sală şi ar fi reflectat într-o operă de arta capul lui Moţotoc, i-ar fi putut pune următorul titlu sugestiv : „Cuprins de sumbre presimţiri...“
Şedinţa începuse la şase. Primele trei sferturi de oră, Moţotoc ascultă ca pe vremea cînd era student şi-şi lua examenele magna cum laude. O singură dată, trăgind mina de pe speteaza scaunului, se uită la ceas, discret. Şi iar fu numai ochi şi urechi. La şapte şi un sfert, se uită încă o dată, dar de data aceasta nu discret, ci pe furiş. La şapte şi jumătate, se uită a treia oară şi lăsă să-i iasă din piept un suspin. Pe la opt fără un sfert deveni nervos şi fără să-l mai asculte pe vorbitor privi ceasul de patru ori în cinci minute. Se vede că are o întîlnire, mă gîndii eu.
Bănuindu-mi gîndurile, Moţotoc se întoarse şi-mi şopti . nenorocit : Aveam oră la dentist. Fiadiografii. Diater-mie. Măseaua de minte \ £i ciocăni cu degetul în maxilar, cu un aer lugubru, ca dintr-un cosciug.
Dar vorbitorul, luat de valul expunerii sale, nici nu bănui ce se petrece cu Moţotoc, care începu să treacă prin tot felul de stări sufleteşti, de la plictiseală pînă la deznădejde, şi de la resemnare pînă la nebunie. La un moment dat, să fi fost opt şi jumătate, îl văzui că-şi scoate batista şi începe s-o frămînte între degete şi să-i facă tot felul de noduri. Aveam impresia că-şi descarcă astfel dorinţa de a strînge pe cineva de gît.
în sfîrşit, vorbitorul, care trebuind să traseze sarcinile corpului didactic în campania de curăţire a pomilor
IN FAŢA ATOMULUI
489
fructiferi de omizi, nu se putuse opri să nu facă o incursiune în trecutul întunecat, dezvăluind auditoriului ca în vremea copilăriei sale chiaburii îl trimeteau să cureţe pomii de omizi fără costum de protecţie, pe cînd astăzi chiar măturătorii de Ia I.C.A.B. au cisme de cauciuc mai înalte de genunchi, iar mănuşile de cauciuc se găsesc în casele de naştere din cel mai umil cătun şi devin din ce în ce mai mult un bun al poporului muncitor, ca şi casele de odihnă de pe litoral, unde astă vară a petrecut cincisprezece zile de neuitat în tovărăşia unui distins fizician care abia se întorsese de la un congres din R. D. Germană, cu care prilej vizitase şi muzeul din Weimar, trăind clipe de neuitat în faţa biroului la care a lucrat marele Goethe, pe cînd în tinereţe nu numai că nu putuse vizita astfel de monumente ce fac parte din patrimoniul cultural al omenirii, dar nu văzuse nici mă-car Marea Neagră, fiindcă pe vremea aceea studenţii de la fizico-chmrice nu aveau nici măcar un microscop ea lumea, pe cînd astăzi îşi pot pune ochiul la microscopul electronic, studiind problemele energiei nucleare a cărei folosinţă trebuie neapărat îndreptată spre scopuri paşnice, deoarece un kilogram de uranium poate înlocui cu succes trei mir de tone de cărbuni (în acest moment al cuvântării, Moţotoc tresări violent) încît nici un efort nu trebuie precupeţit pentru a obţine în toate domeniile o folosire cit mai raţională a timpului, începînd încă din iarnă acţiunea de curăţire a pomilor fructiferi, deoarece patria are nevoie de cît mai multe vitamine, în sfîrşit. zic, vorbitorul tăcu. Era nouă şi un sfert.
Preşedintele întrebă : Tovarăşi, se înscrie cineva la ciivînt ? Ca întotdeauna, în aceste împrejurări, se lăsă o tăcere adîncă. Preşedintele luă tabachera, scoase o ţigară, o frecă între degete, o aprinse şi trăgînd fumul adine în piept, îl dădu apoi afară cu calmul imperturbabil al unui Buda şi privind îmbietor în sală, întrebă iarăşi r Tovarăşi, se înscrie cineva la cuvînt ?
490
GEO BOGZA
De pe scaunele din fund se ridică o mină şi se auzi un nume. Luînd o fîşie lungă de hîrtie, preşedintele îl scrise sus de tot, cu mulţumirea gospodinei cînd vede că din ouăle de sub cloşcă i-a ieşit primul pui. Era nouă şi douăzeci de minute. în următoarele cinci minute mai piuiră cîţiva. Dar duşmanul declarat al şedinţelor lungi îşi mai aprinse o ţigară şi iar fuma şi privi îmbietor în sală şi întrebă cu glas dulce : Cine se mai înscrie, tovarăşi ? Şi nu se lăsă pînă ce nu umplu toată lista. Of-tînd adînc, Moţotoc se uită la ceas, cu acea privire sfâşietoare cu care romanticii îşi luau rămas bun de la fiinţele iubite şi necrezînd în nemurirea sufletului, le strigau : „Adio, adio pentru totdeauna../* Era zece fără douăzeci de minute.
Solemn, preşedintele se sculă în picioare : „Tovarăşi, spuse el cu un glas ce se arăta sincer îngrijorat, sînt foarte mulţi înscrişi la cuvînt. Ora e înaintată. Vă cer îngăduinţa să limitez timpul fiecărui vorbitor la cel mult cincisprezece minute şi să nu-1 pot prelungi decît în cazuri excepţionale, dar numai după consultarea dumneavoastră/* Se auziră aprobări suspinate.
Unul după altul, vorbitorii se suiră la tribună, decla-rînd că vor fi foarte scurţi şi, pentru a se ţine de cuvînt, o luau numaidecît de la facerea lumii.
Pe la douăsprezece noaptea, şedinţa se apropia do sfîrşit. Moţotoc era cenuşă.
Cînd ultimul vorbitor sfîrşi, şi ascultătorii înţepeniţi pe scaune începură a foşni ca viermii de mătase cînd li se dau frunze de dud, îl zării cu stupefacţie că se ridică în picioare, cu mîna în sus.
—	Tovarăşe preşedinte, rosti el cu glas de somnambul, aş vrea să spun şi eu cîteva cuvinte. Cu un gest generos, preşedintele îl pofti la microfon.
—	Tovarăşi, începu Moţotoc, şi parcă tot vorbea de pe altă lume, eu am ascultat tot. A fost tare frumos... Stîrpirea omizilor... livezile patriei... ce să spun, tare
IN FAŢA ATOMULUI
491
frumos... Energia atomică... economia de combustibil... trei mii de tone de cărbuni... un kilogram de uraniu...
Aici se opri, trase aer în piept de sfîrîi microfonul şi înălţîndu-şi capul cil mişcarea unui căţel ce şi-ar fi adus aminte că are printre strămoşii săi un leu, răcni deodată groaznic : Dar de ce nu se inventează atunci şi vorbirea atomică? Şi căzu leşinat.
★
Astfel s-a născut, din suferinţa acelei seri, conform ma- f rii tradiţii filozofico-ştiinţifice care cere ca ivirea oricărei' idei fundamentale să fie plătită tot cu atîta suferinţă ca şi venirea pe lume a unui prunc, şi numai Newton a scăpat doar cu un cucui de la mărul care-1 lovise în cap spre a-i atrage atenţia asupra gravitaţiei universale, astfel, zic, din suferinţa acelei şedinţe de pomină s-a născut geniala idee a lui Moţotoc : creerul atomic.
II
Din cele spuse pînă acum nu-i greu de dedus că Moţotoc e un adept al acelei şcoli filozofice ce se ridică împotriva vorbăriei de prisos, şcoală întemeiată de ilustrul Diogene, care rezolvase problema spaţiului locativ instalîndu-se într-un butoi. Istoria spune că Alexandru cel Mare, pornind să cucerească lumea, s-a oprit la Corint şi dorind să-l vadă pe Diogene, s-a apropiat de filozoful care şedea pe pămînt, în faţa butoiului său. Privindu-1. eroul atîtor viitoare legende şi monumentale monografii, în spatele căruia străluceau pînă în zare coifurile armatei cu care se ducea să-i bată pe perşi, vorbi în felul următor : — Diogene ! Eu sînt Alexandru ! Ce pot face pentru tine ? Iar Diogene : — Să te dai puţin mai la o parte din dreptul soarelui.
492
GEO BOGZA
Astfel a pus, încă din secolul al III-lea înaintea erei noastre, ilustrul filozof grec bazele acelei discipline care se ridică împotriva vorbăriei de prisos, disciplină al cărei adept convins e .Moţotoc.
Desigur, nimeni nu l-ar fi putut acuza pe Moţotoc de cosmopolitism pentru faptul că şi-a întemeiat morala pe convorbirea dintre un grec şi un macedonean, totuş£, spre marea lui cinste, încă de pe vremea cînd cosmopolitismul era în floare ca o tufă de liliac în luna Mai, el simţise nevoia să caute chiar în istoria poporului nostru temeiuri ale orientării sale. Cu toate că nu ne putem lauda nici cu un Diogene, nici cu un Alexandru, strădania lui a fost încununată de succes, putînd servi drept pildă creatorilor din toate domeniile.
Odată ajuns în punctul acesta, mă vad obligat să povestesc pe scurt împrejurările în care l-am cunoscut pe Mototoc.
Profitînd de precedentul creat, încep iarăşi într-un fel epic :
Era cu cîţiva ani în urmă, pe malul Mării Negre... In fiecare dimineaţă, soseau pe plajă vreo zece Diane, dar în loc de arc aveau în mînă o minge de piele de culoare cafenie. Era echipa de volei feminin a unui club sportiv dintr-un oraş ardelean. Splendide fete !
Astfel stînd lucrurile, se găsiră destui amatori care să în tre în competiţie cu ele, constituiri du-se intr-o echipă .adversă, şi ore întregi plaja răsuna de bufniturile mingii, spre marea mirare a delfinilor care mereu scoteau capul din valuri să vadă ce se petrece. Se alesese şi un fel de căpitan al echipei masculine, care în viaţa civilă se parc că era tot responsabil, pe la vreun Aprozar, judecind după culoarea prăzulie a costumului de baie. Acesta, sub motivul că acei ce vor să joace cu fetele trebuie să aibă o origine cît mai sănătoasă şi o rlesăvîrşită moralitate, îşi luase obiceiul ca mai î-ntîi să le stabilească în mod riguros identitatea.
IN FAŢA ATOMULUI
493
In acea dimineaţă, pe cînd fetele umflau mingea cu pompa de bicicletă, Mototoc se apropie cu aerul clasic al omului care face zîmbre.
—	Dumneata ? îl întrebă responsabilul.
Mototoc schiţă un gest timid spre minge, dar tră-gînd cu ochiul la fete.
—	De unde eşti ?
—	Sînt de la tară, răspunse Mototoc.,
—	Tatăl dumitale a fost ţăran sărac ?
Fata lui Mototoc se deschise într-un surîs larg, de miliardar.
—	Tata ? A fost sărac cu zece ani înainte de a se naşte I Şi astfel, fu primit printre cei ce aveau fericirea să ioace cu fermecătoarele ardelence.
Dar într-o dimineaţă, îl auzii pe responsabil vociferând :
—	Ne-ai mintit! striga el. Ne-ai spus că eşti fiu de ţăran sărac şi aflu că eşti din familie de nobili.
—	Nu sînt I protestă Mototoc calm.
—	Nu eşti ? Dar blazonul ? Blazonul ?
Mototoc tăcu. Atunci responsabilul :
—	Tovarăşi, ne-a mintit ! Intrebaţi-1 dacă n-are blazon.
—	Ai blazon ? se auziră deodată vreo şapte glasuri, tenori, baritoni şi başi.
Copleşit de polifonie, Mototoc recunoscu :
—	Mi-am făcut eu unul.
—	Cu deviză ?
—	Cu deviză, mărtfmsi Mototoc.
—	Auziţi ? triumfă responsabilul. Nihil sine Dea ! De abia am scăpat.de hohenzolerni şi vine dumnealui f
—	Ce fel de deviză ? întrebă careva.
Mototoc tăcu.
-— N-o fi „Nec plurihus impar r“
Mototoc tăcu.
=— N-o fi „Aut Caesar, aut nihil
494
GEO BOGZA
Moto toc tăcu.
Se vede că în echipa de volei se nimeriseră cîţiva specialişti în heraldică şi nu-1 slăbeau :	*
—	N-o fi „Concordia, Integritas, Industria “ ca a lui
Rotschilcl ?
—	„Dieu et mon Droit“, ca a imperialiştilor englezi ?
—	„Nihil sine Deo! Nec plus ultra /...“ nu se lăsa mai prejos Aprozarul.
Dar Mototoc tăcea.
In fata acestei încăpăţînări, cineva şuieră :
—	N-o fi cumva „Garda şi Căpitanul“ P
—	Nu ! protestă Mototoc indignat.
—	Dar ce fel de deviză ? izbucni exasperată întreaga
echipă.
—	Poftiţi de-o vedeţi, răspunse în sfîrşit Moţotoc. E la mine în cameră. Pornirăm grăbiţi şi bucuroşi, ca procurorii la locul crimei.
Cînd Mototoc deschise uşa, zării în perete, deasupra patului, o bucată de carton alb, pe care erau desenaţi doi plopi, şi între ei, cu cerneală albastră, scrise urmăr toarele cuvinte, în formă de dialog :
—	„Gata ?,
—	Gata !
—	No hai 1“
—	In acea dimineaţă, începu Moţotoc cu glas domol, făcîndu-se a uita că în echipa de volei se aflau atîţi istorici eminenţi, Avram Iancu sosind' în piaţa din Cîmpeni o găsi plină de oameni înarmaţi cu flinte şi topoare. Vuiau şi fremătau ca marea. Dar cînd se ridică pe tribuna ce fusese anume pregătită, se făcu o linişte adîncă, de parcă ar fi vrut să asculte şi munţii. Iar el, purtîndu-şi privirile peste acea mulţime ce vroia să scape de robie, întrebă doar atît:
—	Gata ?
IN FAŢA ATOMULUI
495
—	Gata ! răspunseră ei într-un glas.
—	No hai ! mai zise Avram Iancu. Şi porniră.
Oprindu-se o clipă, Moţotoc reluă :
—	După cum mă arată şi numele, eu sînt din partea aceea a ţării. Şi cum nu-mi place vorbăria de prisos, deşi am în sprijinul convingerilor mele sentinţele unor iluştii înţelepţi ai antichităţii, mi-am luat drept deviză aceste cuvinte din istoria poporului nostru care dovedesc, după părerea mea, marile lui virtuţi.
Aşa ne vorbi Moţotoc şi, lăsîndu-şi fruntea în jos, tăcu.
Şi astfel, datorită dezvoltării tot mai largi a sportului în ţara noastră ca şi atracţiei pe care o exercita asup:a oamenilor muncii aflaţi la odihnă echipa feminină ele volei, l-am putut cunoaşte pe Moţotoc, în împrejurări care mi-au reamintit încă o dată că istoria lumii ar fi fost alta dacă nasul Cleopatrei era cu doi milimetri mai la stingă, şi spun asta deoarece îi detest pe acei autori care avînd de dezvăluit o situaţie asemănătoare, în loc să se refere la acest caz ilustru al antichităţii, preferă să folosească frivolul : cherchcz la femme !
Aşadar, pentru că veni vorba de nasul Cleopatrei, sau de eternul feminin cum ar spune acei autori, la vreQ lună după ce-1 cunoscusem, îl întîlnii pe Moţotoc în tramvai, pradă unei puternice emoţii ca şi obişnuitei presiuni de două atmosfere pe centimetru pătrat, pe care direcţia I.T.B.-ului o menţine cu mari sacrificii în vagoanele sale.
—	Se poate... se poate una ca asta? abia putu articula el cînd mă zări.
—	Ce s-a întîmplat ? îl întrebai cu ochii.
—	Auzi ! Să zdrobim tinerele fete !
—	Cum ? mă holbai eu.
«— Să zdrobim tinerele fete ! Scrie în jurnal 1
496
GLO BOGZA
—	Care jurnal ?	'
—	Il avea adineauri un cetăţean care s-a dat ios. Am tras cu coada ochiului peste umăr.
Tăcui încurcat. Iar glasul lui Moţotoe, plin de nelinişte şi tristeţe :
—	Ce-o să fie acum ? Articol de fond 1
Şi cum eu tăceam perplex, izbucni:
—	Cum să le zdrobim ?
Moţotoe trăia cu atîta intensitate neliniştea căre i cuprinsese, îneît reuşi să mi-o transmită şi mie. Ne uitam îngrijoraţi la fetele care treceau pe stradă, încă întregi. Săracele !... Se vede că articolul nu fusese încă prelucrat. Ni se strîngea inima, gîndindu-ne că acuşi, acuşi, o să le vedem zdrobite.
Ne găseam în tramvaiul 16. La un moment dat, secaserăm amîndoi un ţipăt. Pe strada Viitor se vedea o fată fugind. Aşadar, masacrai începea. Din fericire, foarte curînd ne dădurăm seama că fata fugea după un căţel. Răsuflarăm uşuraţi. Dar cine ne putea asigura că nu sintern pradă acelor tragice iluzii ale istoriei ? De ce linişte fusese precedată noaptea sfântului Bartholomeu ? Dar parcă la 4 aprilie nu ni se spusese că-i vorba de un exerciţiu de apărare pasivă, tocmai în clipa în caic începeau să ne cadă în cap cinci mii de bombe ? Incit, pînă la urmă. fata cu căţelul trezi în noi un sumbru presentiment.
Deşi aveam treburi urgente în centrul oraşului, nemai-putmd suporta neliniştea căreia îi căzusem pradă, ne-am hotărît sa coborîm la Grădina Icoanei. Voiam să punem mîna pe ziarul cu pricina, să ştim exact la ce trebuie sa ne aşteptăm. La primul chioşc, l-am găsit. Era un ziar pentru tineret. De departe se putea citi titlul, cu litera mari, pe prima pagină : „Să zdrobim prejudecăţile cu privire la incapacitatea politică şi organizatorică a tinerelor fete“4	'
IN FAŢA ATOMULUI
497
După cum se vede, în înghesuiala tramvaiului, Moţo-toc, neobişnuit cu titluri atît de... atît de... lapidare, nu reţinuse decît începutul şi sfîrşitul. Lucrurile s-au lămurit. Dar numai noi ştim ce spaimă am tras.
De atunci, folosind o foarfecă şi un dosar, Moţotoc a devenit un colecţionar pasionat de astfel de titluri. Ultimul pe care mi l-a arătat, suna : „Să mărim producţia de conserve de carne de porc în suc propriu". Ga titlu de articol nu era rău de loc şi mărturisesc că mi-a lăsat gura apă.
m
Din toate cele spuse pînă acum, era firesc ca un om cu spiritul lui Moţotoc să furnizeze contemporanilor săi ideea creerului atomic. în ultima vreme, pe masa de lucru au Apărut tot felul de tratate despre neutroni, pile atomice şi explozii în lanţ. Moţotoc le studiază mai ales spre a-i servi drept comparaţii, deoarece, repet, fiind un moralist nu urmăreşte vreo născocire în domeniul fizicii, ci perfecţiunea fiinţei umane.
Ieşind de curînd de la o şedinţă, care din fericire fusese scurtă, dar nu credeam c-aveam motive să ne bucurăm din cale afară, fiindcă tocmai în acea zi zărisem plutind în aer o rîndunică singuratică, pornirăm împreună pe Calea Victoriei. Mergeam spre miazăzi, spre a putea arunca din timp în timp o privire spre Orion care, superb, trona peste acoperişurile oraşului.
— Ideea mi-a venit, începu Moţotoc, în acea trista seară în care pierdusem ora la dentist. Cînd vorbă-hmgă ăla, omidofagul, după ce nţ chinuise atît, mai comise şi imprudenţa să ne dea pe la nas cu uluitoarea comparaţie dintre cărbuni şi uranium, ţii minte : „un kilogram de uranium poate înlocui trei mii de tone de cărbuni...", nu m-am putut stăpîni sa nu strivesc între dinţi următoarea reflecţie : în orice caz, tu ai în creer cărbuni J 32
493
GEO BOGZA
—	Dacă aş fi fost un pesimist, preciză Moţotoc după o clipa, lucrurile s-ar fi oprit aici. Dar de cînd sugearn ţîţa mamei, care avea atîta lapte încît mai dădea şi la vreo doi copii din sat, orientarea mea a fost profund optimistă. Astfel stînd lucrurile, n-a trebuit mult ca ia acea seară de pomină ideea creerului atomic să ţîşnească în mintea mea, într-o lumină orbitoare.
—	în zilele următoare, vorbi mai departe Moţotoc, această idee s-a adîncit, încît astăzi îmi pot spune cu toată convingerea : De ce să nu se pună, adică, problema creerului atomic ? Ştii : „Să zdrobim şi să eliminăm cărbunii din creerul nostru şi să-l facem să funcţioneze pe bază de uranium !“
—	îţi dai seama, continuă Moţotoc cuprins de un entuziasm uşor ascendent, în timp ce pe cer stelele Orionului sclipiră mai viu, ca şi cum ar fi interceptat convorbirea noastră, îţi dai seama ce s-ar întîmpla dacă în funcţiunile creerului nostru s-ar petrece acelaşi salt gigantic ca în domeniul combustiunii ? Dacă de la simplele arderi chimice de pînă acum s-ar trece la deslănţuiri nucleare ? Dacă un singur gram de creer ar fi în stare să furnizeze în viitor mai multe idei creatoare decît, să zicem, creerii unei întregi generaţii ? Dacă s-ar ajunge la un fel de pilă atomică a gîndirii omeneşti. Dacă...
—	Stai ! făcui eu, am ameţit ! Şi-n adevăr, ameţisem. Trăsei aer mult în piept şi mă sprijinii cu mîinile de un zid, dar pămîntul tot se mai învîrtea în jurul meu de cîte lucruri uluitoare întrezărisem. Cred că Hesiod n-ar fi fost mai tulburat dacă în timpul său ar fi avut viziunea unei lumi cu cîmpiile arate de tractoare şi cu cerul străbătut de avioane.
Cînd îmi mai revenii puţin şi pornirăm din nou, eu ţinîndu-1 pe Moţotoc de braţ, cu un amestec de mîndrie şi tandreţe, el continuă :
IN FAŢA ATOMULUI
499
—	Iar creerul atomic ar atrage după sine sufletul atomic ! Să ne gîndim cum ar arăta lumea dacă s-ar ajunge ca fiecare gram de inimă să cuprindă mai multă dragoste şi nobleţe decît cuprind acum inimile unui milion de oameni. Iţi dai seama ?
îmi dădeam perfect seama. Furăm amîndoi cuprinşi de o beţie a frumuseţii, de nedescris. Parcă şi vedeam acea lume, cu şedinţe de două minute şi cu oameni ca finalul simfoniei a IX-a. Călcam, de parcă Orion s-ar fi făcut covor la picioarele noastre.
într-un tîrziu, ne oprirăm în dreptul casei lui Moţotoc. Prin ferestrele de la parter se vedeau locatarii întruniţi într-o şedinţă. Şedinţa, îşi aduse el aminte, începuse pe la patru după amiază. Era vorba să se aprobe cumpărarea a două mături noi, dar nu toţi chiriaşii erau de acord.
îmi adusei aminte de o mulţime de asemenea oameni şi împrejurări şi mă năpădi un fel de tristeţe. Intrai în camera lui Moţotoc şi zării celebrul blazon :
—	Gata ?
—	Gata !
—	No hai !
—	Creer atomic... suflet atomic... crezi c-au să fie vreodată ? făcui spre Moţotoc cu un suspin.
—	Sînt absolut convins, răspunse el. Numai că trebuie să luptăm pentru a înlocui cele trei mii de kilograme de cărbuni cu gramul de uranium.
IV
L-am mai întîlnit pe Moţotoc de multe ori, şi se arăta duşman tot atît de convins al vorbăriei de prisos şi partizan înflăcărat al creerului atomic. De aceea, nu pot 32*
600
GEO BOGZA
spune cît ara rămas de surprins crad acum eîteva zile am zărit în dreptul urnii cămin de studenţi un afiş cu următoarea redactare : „Astă-seară, orele 8,30, va avea loc un simposion cu tema : Sentimentul de mîndrie al poporului nostru în legătură cu începerea erei atomice în R.P.R. şi perspective de viitor. Tov. Moţotoc va rosti un cuvînt de deschidere. Urmează dans".
Sărmane Moţotoc, îmi spusei, tare mi-e teamă că de data asta ţi s-a înfundat. Şi la 8,25 mă înfiinţai, curios să văd ce se va petrece. Cu o întîrziere de un minut, Moţotoc se sui la tribuna pe care erau pregătite eîteva sticle cu apă.
In vreme ce participanţii îşi căutau, în baza unei experienţe atavice, cea mai bună poziţie pe scaun, Moto toc începu :
— Tovarăşi, mai fiecare generaţie din trecut, dmtr-un motiv sau altul, s-a crezut îndreptăţită să afirme că !-a apucat pe dumnezeu de. un picior. Ei bine, tovarăşi, în ceea ce ne priveşte, putem fi siguri că noi, în adevăr l-am apucat pe dumnezeu de un picior. Dar trebuie să-l ţinem bine, şi să nu uităm că mai are încă unul !
. Aici Moţotoc tăcu, înclină uşor capul şi coborî de pe tribună. Fu un moment de stupoare. Apoi, toţi cei de faţă izbucniră intr-un ropot de aplauze. Se auziră şi eîteva strigăte de bravo.
Trecînd printre cele două şiruri de admiratori, Moţotoc se îndrepta spre uşă cu un aer modest. Dar eram sigur că în sinea sa triumfa. Şi mai eram sigur că dacă i-aş fi făcut vreo aluzie la faptul acesta, mi-ar fi răspuns, ca-ntotdeauna, că triumfase bunul simţ al poporului.
Fiindcă aşa e Moţotoc din moşi strămoşi. Crede în popor.
1955
ANEXE
BOMBARDAREA ATOMULUI
În aceste ultime săptămîni în care omenirea a fost la un pas de prăpastia unui al doilea război mondial, în Suedia un profesor punea la punct ultimele sale experienţe pentru dezagregarea atomului. Cred ca toţi oamenii ştiu, cît de vag, senzaţionalul pe care îl cuprinde această intenţie a oamenilor de ştiinţă. Se spune, şi probabil ca aşa este, că dacă s-ar reuşi să se smulgă din orbita lor electronii unui singur atom, fenomenul acesta ar degaja o energie formidabilă.
Şi iată că pe cînd noi ne îngrozeam de tunurile care începeau să-şi ridice ţeava, profesorul suedez Seigbach se pregătea pentru un bombardament superior, de care n-ar fi în stare artileria niciunei armate din lume : bombardarea atomului. Puţinele amănunte care ni se dau în privinţa aceasta sînt uluitoare : bombardarea urmează să aibă loc într-o cameră cu ziduri groase de trei metri. Se va azvîrîi asupra atomilor un curent electric de trei milioane de volţi. Sub acţiunea lui electronii vor căpăta o viteză de o sută de mii de kilometri pe secundă şi probabil că atomul va plesni, dînd loc formidabilului fenomen visat de oamenii de ştiinţă.
închipuiţi-vă, dacă puteţi să vă închipuiţi, o viteză de o sută de mii de kilometri pe secundă într-o părţi-
502
GEO BOGZA
cică de materie mai mică decît vîrful unui ac. închipuiţi-vă ce va fi în camera cu pereţii de trei metri în clipa în care atomul — vîrful de ac — va face explozie. In faţa acestui fantastic bombardament, cît de stupide apar bombardamentele care erau pe cale să se dezlănţuie pe întinderea continentului. Ce ar fi făcut ? Ar fi oprit inimi, ar fi făcut să curgă sînge, ar fi ruinat oraşe.
Cît de josnic apare războiul dus cu praf de puşcă, acum, cînd am putea participa cu toţii la extraordinarul bombardament care va revoluţiona universul : dezagregarea celei mai intime celule a materiei.
De ce oamenii să fie împinşi la cucerirea kilometrilor pătraţi, cînd înăuntrul atomului stau închise energii mai mari decît pot produce uzinele unui continent întreg ?, Iată : de la hîrleţul înfipt în scoarţa pămîntului, oamenii s-au ridicat pînă la dezagregarea atomului.
Mă mir că în faţa acestui formidabil salt, războiul nu apare ca făcînd parte din era de piatră.
1938
INTRODUCERE
LA OAMENII DIN VALEA JIULUI
I n vara anului 1945, cu puţin înainte de sfîrşitul celui de al doilea război mondial, cînd omenirea se afla la capătul unui lung şir de emoţii şi suferinţe, se produse un eveniment atît de extraordinar, încît încercările de pînă atunci ale războiului păliră, iar minţii omeneşti i se deschise perspectivele unei ere fantastice, bazată pe dezagregarea materiei.
Mă aflam, în acele zile neuitate de august, după un mare număr de ani, din nou pe malul mării şi, în foşnetul apelor ei, mintea mea îşi putu închipui în voie formele pe care le va lua viaţa, în viitor. Dezagregarea materiei era o problemă spre care imaginaţia mea mersese întotdeauna plină de pasiune. Pe această pl?»â chiar, în verile de dinaintea războiului, privind nenumăratele trupuri omeneşti, unele tinere şi armonioase ca statuile greceşti, dar toate de carne şi de sînge, din protoplasma vie care poate simţi durerea şi a cărei viaţă poate fi întreruptă printr-o intervenţie dinafară, privin-du-le aşadar, şi ştiind că arsenalele din Europa fabrică ziua şi noaptea gloanţe de care aceste trupuri nu vor fi ferite, o mare tristeţe mă cuprindea în clipa cînd atenţia mea era chemată, şi se concentra toată asupra unui fir de nisip, prins de marginea unghiei. De ce nu-şi folo*
604
GEO BOGZA .
sesc oamenii, îmi spuneam, geniul şi rorţa de care dispun, în actuala etapă a istoriei, pentru a declara altfel de războaie, acestui fir de nisip, de exemplu. Faţă de noua dimensiune pe care ar căpăta-o lumea, faţă de uriaşele rezerve de energie ce stau închise în acest grăunte, ce ţară, ce continent mai merită jertfa de a fi cucerite în limitele lor terestre, de banali kilometri pătraţi ? Cînd în unghia fiecăruia dintre noi, printr-un salt de perspectivă uriaş, dar care merită îndrăzneala necesară, nenumărate planete se învîrtesc în sisteme solare, pe care omul le-ar putea cuceri, însuşindu-şi fantasticele lor teritorii ! Acesta e războiul pe care oamenii din era noastră ar trebui să-l dezlănţuie !
Aşa mă gîndeam, şi aşa am şi scris, în anii aceia cînd priveam cu tristeţe trupurile tinere de pe plajă, şi mă întrebam prin cîte din ele nu vor trece în curînd conurile de oţel ale gloanţelor care, în spatele nostru, se îngrămădeau în depozite enorme. Acum, după un mare număr de ani, mă aflam din nou în aceste locuri unde, atit de amar, mă îngrijorasem de soarta omenirii. Era o pură întîmpîare, o bunăvoinţă exagerată a destinului, pentru că în acest răstimp pieriseră milioane de oameni, iar eu nu fusesem cu nimic mai îndreptăţit la viaţă decît ei. Auzeam din nou murmurul mării, şi mă regăseam pe ţărmurile ei, întotdeauna dorite, cu un sentiment straniu, şi de fericire, şi de ruşine, că după marele masacru putusem reveni.
în jurul meu erau semnele care arătau că drama, pe care o temusem, se consumase. Pînă la apa mării ajungeam prin cîteva reţele de sîrmă ghimpată, stricate acum şi ruginite, şi erau locuri în care nu îndrăzneam sa pun piciorul, fiindcă dedesubt nisipul putea face explozie. Cît despre minele marine, ele erau azvîrlite din loc în loc la mal, şi, prin forma lor rotundă şi bulbucată, cu nimic nu semănau mai mult decît cu ochii unui animal uriaş, smulşi din orbite şi împrăştiaţi pe ţărmul mării.
IN" FAŢA ATOMULUI
505
Erau, fără îndoială, ochii războiului, o parte din miile lui de ochi cu care, treaz şi satanic, îşi pîndise victimele. Acum îi erau smulşi pe rînd, şi el era menit unei orbiri totale. Unii dintre ei, care îşi mai păstraseră întreagă pupila, plesneau pe neaşteptate. Adeseori, mai ales către ora trei după-amiază, o explozie puternică făcea să vibreze ţărmurile, iar în larg o trîmbă neagră urca spre cer cu violenţă, ca un plop năprasnic ce-ar fi izbucnit din funduri şi ar fi trăit un timp deasupra mării. Le număram. Cîndva, au să se termine, îmi spuneam, şi atunci liniştea se va întoarce pentru multă vreme pe întinsul acestor ape. Atunci, siluetele măreţe ale unor pacheboturi se vor ivi în zare, şi mii de bărci cu pînze vor încrucişa pe culmea valurilor, acum singuratice şi pustii.
In acest peisaj în care dispăreau treptat ultimele urme ale războiului, şi în care putea fi imaginat cu uşurinţă viitorul mai bun al lumii, mă aflam cînd veni vestea că undeva, departe în răsărit, pe ultimul teatru de luptă, dezagregarea materiei devenise realitate. Oamenii se îngroziră şi, mai tîrziu, predispoziţiile lor apocaliptice fura exploatate îndeajuns de cei ce aveau nevoie de aceasta, dar pentru mine, care toată copilăria şi tinereţea mă !eg£nasem în visul ştiinţific al descătuşării atomului, prilejul era binevenit pentru a-mi lăsa imaginaţia să meargă spre formele fantastice ale viitorului. Aşadar, în sfîrşit, ceea ce mereu dorisem, ca un salt formidabil în evoluţia lumii, căruia să-i fiu martor, se realizase. în acest an, în această vară, cînd ultimele flăcări ale războiului se stingeau treptat, o mare poartă se deschidea minţii omeneşti, şi ea era invitată să pătrundă într-o lume necunoscută, de dimensiuni şi forme uluitoare. Ce avea să se întîmple acum ? Poate niciodată, în tot trecutul ei, plin de salturi şi de îndrăzneli uriaşe, omenirea nu se aflase în ajunul unor evenimente mai de neprevăzut, în
60(5
GEO BOGZA
faţa cărora să aibă dreptul să se întrebe, cu o totală uimire : Ce se va întîmpla acum ?
în fiecare dimineaţă, la ora cinci, priveam soarele răsărind din mare. Era un spectacol grandios, de o neasemuită şi bărbătească frumuseţe. La început, ca şi cum marea ar fi fost o enormă gingie, un dinte roşiatic îi spărgea carnea, ieşind afară. Cîteva clipe rămînea astfel, strălucind; apoi, ca şi cum ciocane puternice l-ar fi lovit, el începea să se% lăţească într-o parte şi alta. Era evident un dinte metalic, incandescent, aproape topit, încît ciocanelor nu le venea greu să-i schimbe mereu forma, pe uriaşa nicovală din zare. O vreme, păru un rezervor de petrol, cilindric, cu marginile drepte într-o parte şi alta. Apoi, strîngîndu-se puţin în partea de jos, avu silueta unui stup gigantic, plutind pe apele mării. Nici o secundă, în timpul acestor grandioase răsărituri, soarele nu fu rotund ca un disc, ci se văzu aşa cum e în realitate : o masă fluidă, incandescentă, schim-bîndu-şi mereu forma. Cînd fu să se desprindă de mare, cînd de mult ar fi trebuit să fie un disc deasupra apelor, se suhţie şi mai mult în partea de jos şi se transformă într-o ventuză, menţinînd astfel mai departe contactul cu imensitatea lichidă din care ieşise, şi pe care voia parcă să o tragă după el. Marea păru că se urcă, el întîrzie pe cît putu, deformîndu-şi circumferinţa, dar aceste mari eforturi geometrice avură totuşi un sfîrşit : gîtul ventuzei se îngustă tot mai mult iar în cele din urmă se rupse. Atunci, soarele şi marea fură deodată departe, definitiv despărţiţi, ca şi cum îmbrăţişarea lor ar fi fost un vis din care, în secunda sfîrşitului, nimic nu rămîne. Discul soarelui, perfect, fu într-o clipă deasupra apelor care, liniştite şi fără amintire, se tălă-zuiau domol de la o zare la alta. Răsăritul se terminase.
Plaja, pe care o vreme mai stăruiseră umbrele nopţii, se umplea acum de o lumină continuă şi vie. Puţin mai tîrziu, fu evident că din valurile mării ieşise un bulgăre
IN FAŢA ATOMULUI
607
de foc, a cărui dogoare începea să se facă simţită. Din-tr-o parte în alta, nisipul se încălzea, iradiind din miliarde de fire. Era şase dimineaţa, şi nu era decît începutul. Ce avea să fie peste o oră, şi peste încă o oră ? Cerul, pe care soarele urma să urce pînă la zenit, era imens şi albastru, uluitor prin întinderile şi adînci-mile lui insondabile. Iar în cuprinsul acelor nemărginite vastităţi, părea că, începînd din acea oră, nenumărate lucruri vor fi cu putinţă. întinse şi calme, plajele aşteptau... Aceeaşi aşteptare uriaşă, de geneză în care, cu milioane de ani în urmă, primele fiinţe vii ieşiseră din apa oceanelor.
Fără îndoială că o altă clipă, tot atît de surprinzătoare şi grandioasă, era gata să vină pe plajele pline de aşteptare ale lumii. O nouă eră se pregătea şi ea putea să însemne, mai mult decît toate cele care se urmaseră pînă atunci, sfîrşitul definitiv al unor forme de viaţă şi începutul altora, de-a dreptul fantastice. în fiecare dimineaţă, spectacolul măreţ şi cosmic al soarelui răsărind din mare era minţii mele un puternic imbold de a căuta să-şi închipuie ceea ce, în clipele acelea chiar, se pregătea să vină. Un nou răsărit, poate mai grandios încă, se petrecea în laboratoare, şi cînd el avea să fie împlinit, revărsîndu-şi toată lumina, cine putea spune cîte din formele actuale ale vieţii n-aveau să se împrăştie ca nişte umbre, la sfîrşitul nopţii ? Poate că pentru toată durata lumii, clipa pe care o trăiam începea să corespundă în fine aceleia în care noaptea se pregăteşte să ia sfîrşit. Poate că în istoria omenirii nu e decît şase dimineaţa, iar în faţa noastră şi a celor ce vor veni stă cerul întreg. Cine putea spune că nu ne aflăm decît la începutul scării, al cărui vîrf urmează să ajungă, o dată cu namiaza omenirii, la Zenit ? în această perspectivă, cuţitul de bronz şi avionul vor ocupa poate, la început de tot, aceeaşi treaptă a drumului pe care urcăm. Pentru că iată, un nou pas e gata să fie făcut, şi de jur
608
GEO BOGZA
împrejur orizonturile se schimbă vertiginos, făcînd loc unor privelişti neaşteptate şi uimitoare. Ceva se pregăteşte să vină, e abia în clipa naşterii, dar de pe acum vechile forme ale civilizaţiei cad în desuetudine : între hotarele continentelor, trenurile par rîme obosite, iar în aer, quadrimotoarele, bărzăuni greoi. Atît de teribil e ceea ce are să vină, din moment ce omul a reuşit să provoace dezagregarea atomului.
PAGINI SOLEMNE
Comunicări ţinute în şedinţe festive ale Academiei Republicii Populare Romîne
CIU-YUAN
După cum ţin minte popoarele chinei, se împlinesc 2230 de ani de cînd Ciu-Yuan, cel mai mare poet al antichităţii chineze, şi-a pus capăt zilelor zvîrlindu-şi trupul înalt şi drept, fruntea nobilă şi austeră şi adînca tristeţe care îi împietrise faţa, în apele rîului Mi-Lo.
Sînt în istoria literară a Chinei două înecuri memorabile. Ele s-au petrecut în împrejurări total diferite, semnalîndu-ne cei doi poli între care sufletul poeţilor chinezi a pendulat în trecut: de la extaz şi fericire supremă, pînă la cele mai sumbre şi tragice simţăminte. Cei care au dat maxima măsură, într-o parte şi alta. la o depărtare de o mie de ani unul de altul, sînt Ciu-Yuan şi Li-Tai-Pe, doi din cei mai iluştri poeţi ai Chinei.
Li-Tai-Pe a trăit în cel de al VlII-lea secol al erei noastre, în timpul dinastiei Tang, şi pe cele mai multe dintre poemele lui rouă străluceşte şi azi ca în cea dintîi dimineaţă :
„Ca o sabie, fluviul a despicat muntele, la uită-te la barca-aceea de aur Care pluteşte acolo, pe apă l Nu, e luna care răsare.**
(Luna)
612
GEO BOGZA
» „Lacul Nan-ho leagănă luna de toamnă Care se-oglindeşte în apele lui verzi.
Zgomotul lopeţilor mele a întrerupt
Imnul de iubire pe care nuferii îl cîntă lunii *
(Plimbare tristă)
Li-Tai-Pe a schiţat cu o originală plasticitate silueta fioroasă şi ciudată a barbarului dînd tîrcoale la hotarele de miazănoapte ale imperiului şi a cîntat dorul de pace al soldatului chinez :
„Călăreţul barbar din nord
Cu ochii albaştri sub căciula de tigru
Ameninţă rîzînd, cu cele două săbii ale sale;
O armată întreagă nu-i poate ţine piept.
*..................• •••*«*
Casa lui e sus pe munte,
Nu-i pasă de zăpada vecinică,
Femeia lui, călare, rtde.
..................................... & i
Bătăioasă ca un stol de viespi,
De pe cuţitul ei se scurge sînge.
Numele lor, ce importanţă are ? Nu s-a ştiut niciodată.
Dar soldatul obosit întreabă suspinînd,
Clnd, cînd* n-au să mai fie pe lume astfel de lupi ai iadului Pentru ca, în sfîrşit, copiii lui, şi tatăl lui să ştie ce e pacea."
(Călăreţul barbar)
Totuşi, elementul dominant al liripii sale rămîn nopţile cu lună, mai ales plimbările pe lac în nopţi cu lună, pe care poetul n-a ostenit să le cînte, şi care îi dădeau, pare-se, extreme stări de extaz. In poemul său Întrebări lunii, Li-Tai-Pe spune :
PAGFNI SOLEMNE
513
„Pe albastrul cerului, de cît timp oare se arată luna ? Lâsvnd o clipă cupa mea de cm, aş vrea s-o întreb. Ocrmemi nu pot ajunge pînă la lună,
Dar cînd omul pleacă, hma-l întovărăşeşte,
Albă ca o ogUndâ-ntr-aripată...
(întrebări lunii)
la această oglindă într-aripată şi-a privit pentru ultima oară faţa poetul chinez. într-una din plimbările sale cu barca, zărind deodată discul lunii, oglindit foarte aproape în apa lacului, Li-Tai-Pe a scos o exclamaţie de fericire, s-a aplecat s-o îmbrăţişeze şi a dispărut de sub privirile prietenilor săi.
în clipa acestei frenezii fatale, poetul avea 63 de ani, şi la această vîrstă a dat, cu o mie de ani înainte de a-apare romantismul european, măsura maximă a romantismului.
★
O yîrstă apropiată — 62 de ani — avea celălalt mare poet chinez, cînd de pe malul rîului Mi-Lo s-a aruncat în apă, dar gestul lui are cu totul alt conţinut decît unul romantic.
împrejurările în care şi-a găsit moartea Ciu-Yuan cuprind o atît de înaltă dramă a conştiinţei omeneşti, incit ar fi putut inspira pe marile genii ale tragediei antice, sau pe acela care a făcut să se cutremure universul do imorecaţiile regelui Lear.
Cine a fost omul acesta, eroul unei atît de sumbre tragedii ? în portretul prin care un compatriot al său a încercat să ni-1 înfăţişeze, dincolo de somptuosul costum al aristocraţilor, cu atît de bogate falduri în jurul şoldurilor încît trezesc ideea unui cangur de porţelan, dincolo de aceea ce este neobişnuit şi bizar în acest exorbitant bibelou asiatic, vedem un trup înalt, uscat şi foarte drept, ţinmd sub unul din braţe un lung baston 33 —	contemporan©
514
GEO BOGZA
Vie bambus, ce pare un sceptru al singurătăţii; iar pe umerii înguşti zărim un cap ascetic : faţă lungă şi osoasă, obraz drept şi sever ca peretele unui tribunal, gură generoasă dar amară în jurul căreia atîriiă sfoara subţire a mustăţilor, ochi pătrunzători şi gravi deasupra cărora, mai înaltă parcă între cele două pete negre ale părului de pe tîmple, fruntea îşi arcuieşte bolta imensă şi albă. E pe toată faţa poetului pecetea unor gînduri severe, iar în ţinuta lui ceva măreţ, orgolios şi tragic.
Scena pe care s-a desfăşurat viaţa acestui erou al antichităţii chineze e situată între văile Fluviului Galben şi Fluviului Albastru — Hoan-Ho şi Yan-Tse — în acea parte a continentului asiatic care a fost leagănul poporului chinez. Acolo, la nord-est de lanţul măreţ al Himalaiei, dincolo de îngheţatul podiş tibetan şi de obraz i de mort al pustiului Gobi, natura, sătulă ea însăşi de atîta sterilitate, cuprinsă de o năprasnică sete de viaţă, îşi schimbă deodată caracterul, izbucnind în gesturi de o enormă generozitate. Acolo a dăruit ea pămîntului şi istoriei lumii cele două mari fluvii, Hoan-Ho şi Yan-Tse, făcîndu-le să treacă prin regiuni acoperite cu un strat de loess de o inepuizabilă fertilitate, a cărui grosime atinge cîteva sute de metri. Ca şi cum ar fi fost în raport direct cu adîncimea acestui ocean de humă, ca şi cum ar fi fost generaţi de străfundurile-i uluitoare, la suprafaţa lui oamenii s-au grămădit mai mult decît albinele într-o livadă înflorită.
Săpăturile arheologice au dat la iveală acolo prodigioase urme ale paleoliticului şi o înfloritoare epocă a olăriei pictate. Dar nu e vorba de aceste semne ale vieţii dintru început, ce pot fi găsite în atîtea alte regiuni ale globului, ci de faptul, mult mai rar, că pe malurile celor două fluvii a apărut una din cele mai vechi civilizaţii ale lumii.
De mult chinezii născociseră plugul, locuiau în oraşe şi, cunoscînd creşterea viermilor de mătase, se îmbrăcau
PAGINI SOLEMNE
515
cu veşminte de un suprem rafinament, cînd astronomii lor au lăsat însemnare despre conjuncţia a cinci planete* Acest fenomen ceresc n-a putut avea loc, după calculele ulterioare "ale astronomilor europeni, mai curînd de ziua de 5 februarie a anului 2461 de dinaintea erei noastre.
O preocupare deosebită a vechilor chinezi era să înalţe turnuri din care urmăreau, ca şi caldeenii, mersul astrelor, încercînd, cu o nobilă şi fierbinte curiozitate, să ridice puţin voalul de pe misterul acestei lumi în mijlocul căreia se pomeniseră.
Conjuncţia despre care e vorba va fi fost poate observată din Turnul Limpezimii, a cărui construire e celebrată în Şe King — Cartea poeziei:
„Wen Wang desenă şi puse să se clădească Turnul Limpezimii. După ce-l desenă, îşi înştiinţa păzitorii.
Norodul întreg munci la el,
Şi nu se sfîrşise o zi, şi eră terminat“.
(Şe King : Tumul Limpezimii)
Chinezii au scris, zgîrimd lemnul de bambus eu un stilet, din timpuri foarte vechi. Cerneala ,şi hîrtia au născocit-o înainte de începutul erei noastre, iar căiţi au început să imprime la sfîrşitul celui dintîi mileniu al acestei ere, cu cinci sute de ani înaintea europenilor. Mai bine ne vom da seama de rolul pe care scrisul l-a jucat în viaţa acestui popor, dacă vom spune că printre întemeietorii legendari ai ţării lor, chinezii pomenesc în primul rînd pe Fu-Hi, inventatorul scrisului, urmat de Cen-Nong, inventatorul plugului, şi de Huan-Ti, to-pitorul aramei. O mitologie care începe cu născocitorul scrisului ocupă un loc deosebit printre celelalte mitologii şi ne atrage de la început atenţia în ce fel trebuie să privim spre acest popor căruia, din cele mai vechi timpuri, nu i-au fost străine treptele de marmoră ale marelui templu al culturii.
33*
6t6
GEO BOGZA
Pentru chinezi, treapta cea mai înaltă a acestui templu a fost, timp de milenii, poezia. Multă vreme, piesele de teatru, nuvelele, romanşle, nu şi-au găsit nici cel mai mic loc în universul chinez, iar cînd într-uh tîrziu au început să prindă rădăcini, au fost considerate genuri inferioare. în schimb, cele mai valoroase texte de poezie sau de proză ritmată, caligrafiate cu o artă extremă, împodobeau pereţii caselor asemeni unor picturi, făcind şi prin conţinutul şi prin aspectul lor fericirea spiritelor rafinate.
însuşi marele filozof Kon Fu Tseu, căruia europenii i-au spus Confucius, s-a îndeletnicit să alcătuiască, în cel de al V-lea secol de dinaintea erei noastre, alegînd trei sute unsprezece poezii din cele trei mii cunoscute în vremea sa, o monumentală şi nemuritoare Carte a Poeziei Şe-King — căreia i-a adăugat apoi Cartea Prozei — Şu King.
Cea mai veche pagină din Cartea Poeziei e plină, cum se şi cădea de altfel pentru opera nemuritoare a unui mare popor, de frumuseţea şi forţa ordinii cosmice.
„S-a spus : dacă cercetăm pe fostul împărat Yao (Eminentul) vom zice că ei era hotărît şi cu kiare aminte, respectuos şi pătrunzător, chibzuit şi armonios ; foarte paşnic, serios şi cuviincios, ştiind să cedeze.
Gloria lui atinse cele patru margini ale lumii, legile lui se întinseră peste superiori şi peste inferiori.
El îşi desăvîrşi calităţile şi păstră pacea între cele două grade ale sale de rudenie. Cînd rudele sale fură liniştite, el rîndui şi uşura poporul; cînd poporul străluci cu vioiciune, el ajută să se întroneze pacea în toate principatele vecine. Neamul cu părul negru fu transformat şi trai în pace.
PAGINI SOLEMNE
517
El porunci familiilor Hi şi Huo să întocmească, următor Gerului Sublim, un tratat asupra astrelor şi asupra instrumentelor înfăţişînd soarele, luna, stelele şi cele douăsprezece semne ale Zodiacului; se arătară cu preciziune epocile muncilor agricole.
Osebit, el însărcină pe cel de al doilea din familia Hi să se stabilească în Iu-gi, în ţinutul numit Valea-Scăldată-în-Soare ; să contemple cu respect soarele răsărind şi să potrivească lucrările de primăvară. Cînd ziua atinge durata sa mijlocie şi cînd se vede constelaţia Pasărei, atunci e echinoxul de primăvară. Atunci poporul se risipeşte : se împerechează păsările şi animalele, şi zămislesc.
în sfîrşit, el porunci celui de al treilea din Hi să se aşeze la Nan-Chiao spre a rîndui lucrările de vară, să observe eu respect soarele la solstiţiu. Cînd ziua atinge cea mai lungă a ei durată şi cînd steaua Huo trece la meridian la apusul soarelui, atunci e mijlocul verii: oamenii se răspîndesc şi mai mult, animalele au un penaj şi un păr uşor.
Osebit, porunci el celui de al doilea dintre Huo să se aşeze la apus, în locul numit Valea-întunecoasă, să salute soarele asfinţind şi să rîn-duiască lucrările de toamnă. Cînd atinge noaptea durata ei mijlocie, şi cînd trece constelaţia Hin, oamenii sînt în belşug, păsările şi animalele au părul înnoit.
Porunci, în sfîrşit, celui de al treilea dintre Huo să se aşeze la miazănoapte, în locul numit Popasul-întunecat; să cerceteze acolo schimbările pricinuite de iarnă, cînd ziua atinge- cea mai scurtă a ei durată şi cînd constelaţia Mao
618
GEO BOGZA
trece la meridian în asfinţitul soarelui: atunci e tocmai mijlocul iernii; oamenii se încălzesc ; animalele şi păsările au un păr şi un penaj moale şi des.
împăratul zise : „Acum, voi, Hi şi Huo, ascultaţi I cercul anului e de trei sute şaizeci şi şase zile ; prin intercalarea lunilor suplimentare, fixaţi cele patru anotimpuri şi completaţi anul. Conduceţi cu grijă pe toţi lucrătorii şi toate lucrările anului vor fi prospere".
înclinarea spre poezie constituia pentru chinezi cel mai înalt criteriu de apreciere al valorii individuale. Timp de două mii de ani posturile de demnitari ai statului au fost ocupate prin concurs ; cele mai hotărîtoare probe erau din domeniul literaturii. Aceste onoruri pe care poeţii nu le-au cunoscut în nici o altă ţară, nu i-a împiedicat totuşi pe mulţi dintre ei să se ridice împotriva stăpînirilor tiranice, contribuind nu o dată chiar la prăbuşirea dinastiilor. Alţii dintre ei, cum este Ciu-Yuan, au pus pe dragostea lor faţă de popor pecetea de neşters a sacrificiului suprem.
Ciu-Yuan este primul mare poet al poporului chinez şi în acelaşi timp cel mai strălucit exemplu al unui scriitor avîntat în viaţa publică, prigonit şi persecutat pentru ideile sale. Aceste trăsături l-au determinat pe Go-Mo-Jo, compatriotul său şi contemporanul nostru, să proclame asemănarea poetului cu Homer, pentru faptul de a fi cel mai vechi dintre marii cîntăreţi ai Chiniei, şi cu Dante, pentru participarea sa pasionată la viaţa publică şi pentru cei douăzeci de ani de amară pribegie cu care, ca şi poetul florentin, şi-a încheiat viaţa.
Pentru a cuprinde cu încă o coordonată cunoscută nouă acest spirit înalt şi ales al Asiei, am putea spune că l-a precedat sau că face parte din familia lui Tolstoi,
PAGINI SOLEMNE
619
întrucît esenţa vieţii lui Ciu-Yuan este aceea a unui aristocrat preocupat cu fervoare de binele poporului.
împrejurările în care a trăit Ciu-Yuan corespund acelei faze din istoria Chinei cunoscută sub numele de Epoca Regatelor Luptătoare, care a dus la unirea tuturor chinezilor într-un singur stat. Ea a durat două secole, de la anul 403 de dinaintea erei noastre, cînd din cele douăsprezece state ale „Epocii din Primăvară şi Toamnă'4, n-au mai rămas decît şapte, şi pînă la anul 221, cînd şi aceste şapte state au fost unite sub un sceptru imperial.
In ce a constat drama acelei epoci, din miezul căreia se înalţă figura tragică a lui Ciu-Yuan ? Nu atit din lupta cu armele dintre cele şapte state, cît din înfruntarea a două concepţii politice, a două căi de urmat, şi din înfrîngerea celei mai nobile dintre ele. Ciu-Yuan a fost protagonistul acesteia din urmă.
Ceea ce trebuie să ştim pentru a înţelege acest act al istoriei chineze este mai întîi faptul că din cele şapte state — Chin, Wei, Ceao, Ien, Chi, Ciu şi Han — două au avut un rol deosebit în desfăşurarea lui : Chin şi Ciu. Regii, reginele, miniştrii, generalii şi armatele acestor două state s-au mişcat pe marea scenă a istoriei, în răstimpul celor două secole care s-au încheiat cu unificarea poporului chinez.
Statul Chin se afla în partea de nord-vest a teritoriului chinez, deci mai în interior, mai departe de binefacerile mării şi ale mussonului şi e de presupus că avea oameni cu o fire mai aspră. în orice caz, se ştie că era un stat puternic, militarist.
Statul Ciu, patria lui Ciu-Yuan, ocupa toată valea fluviului Yan-Tse, întinzîndu-se pînă la malul mării. Situat pe teritoriul chinez care se bucură de cea mai mare
520
GEO BOGZA
umiditate, agricultura lui era înfloritoare. In afară de aceasta, era primul dintre cele şapte state care inventase armele de fier.
Statul Chin urmărea să desfiinţeze alianţa statului Ciu cu statul Chi, aflat tot pe malul mării, mai la miazănoapte, la gurile fluviului Hoan-Ho. O dată desfiinţată această „alianţă verticală", cum o numesc documentele istorice, de la miazănoapte la miazăzi, urma să intre în funcţiune o „alianţă orizontală", de la apus la răsărit, de fapt hegemonia asprului stat Chin asupra celorlalte şase state, unele din ele mai întinse, mai bogate, mai civilizate decît statul Chin. Pentru a rosti un cuvin t căruia ulterior istoria i-a dat o mare circulaţie, vom spune că statul Chin era un stat prusac şi că urmărea o politică prusacă.
Pentru îndeplinirea acestei politici, conducătorii statului Chin înăspreau legile, întăreau armata, urmăreau tot ceea ce ar fi putut aduce de partea lor forţa. Printre strămoşi fuseseră destui războinici din al căror exemplu puteau să se inspire, citind de pilda, din „Cartea Prozei"9 cuvîntarea lui K’i :
„împăratul zise : Ascultaţi, oameni ai celor cinci diviziuni ! Fac un jurămînt pe care vi-1 împărtăşesc şi vouă. Este un şef din Wu, a cărui necuviinţă insultă cele cinci elemente ; în prostia lui, el nesocoteşte cele trei guvemă-minte. Voinţa Cerului cere să se pună capăt chemării lui. Poruncitu-mi-s-a să îndeplinesc cu respect sentinţa Cerului. Dacă voi, cei din stînga, nu veţi ataca din stînga, nu veţi respecta poruncile mele. Dacă voi, ceilalţi din dreapta, nu veţi ataca din dreapta, nu veţi respecta poruncile mele. Conducători de căruţe, caii voştri de nu vor merge drept înaintea voastră, nu vă veţi fi supus. Cei ce îmi vor urma
PAG ÎN! SOLEMNE
S21
poruncile fi-vor răsplătiţi înaintea strămoşilor ; cei ce nu-mi vor asculta poruncile, vor fi strânşi de gît înaintea geniului ocrotitor ţarii, ei şi urmaşii Jor".
împotriva acestui spirit războinic pe care cei din statul Chin înţelegeau să-l folosească pentru unificarea tuturor chinezilor, se ridicau în primul rînd, în oricare stat s-ar fi găsit, adepţii lui Confucius, de la â cărui moarte trecuseră două sute de ani. Treptat, în spirite îşi făceau loc nobilele principii pe care marele înţelept le enunţase, printre care acela fundamental al desă-vîrşirii :
„Începînd de la Fiul Cerului şi pînă la omul din popor, pentru toţi cea dintîi datorie este să socotească drept temelie desăvîrşirea propriei persoane".
Despre însuşirile poporului chinez s-a păstrat ca exemplu de bunătate, din timpuri legendare, felul în care Tan, nobil din Şan, se adresase fiarelor sălbatice :
„Acesta ieşind într-o zi la cîmp, văzuse vînă-tori care aşezau un laţ în formă de pătrat şi ii auzi ademenind vînatul în aceşti termeni : «Animale, animale ale cîmpului! Intraţi toate în cursa noastră !» Suspinînd, zise Tan : «Ah ! Toate vor pieri». Punînd să se desfacă trei laturi ale pătratului, el chemă astfel vînatul : «Animale ale cîmpului, acele dintre voi care voiesc să scape, scape pe la stingă sau peja dreapta ; cele care-s obosite de viaţa, vină să intre în laţul meu»".
522
GEO BOGZA
Desigur, aceste trăsături ale strămoşilor erau repudiate de oamenii din Chin, cărora nu le puteau fi pe plac cuvintele lui Confucius, despre legile pe care trebuie să le urmeze cei ce cîrmuiesc lumea : „Să se desăvîrşească pe ei înşişi; să respecte pe înţelepţi ; să-şi iubească părinţii ; să cinstească pe înalţii funcţionari; să trateze cu luare-aminte pe funcţionarii inferiori; să-şi socotească supuşii ca pe proprii lor copii; să atragă pe meşteşugari; să trateze cu bunăvoinţă pe oamenii veniţi din depăr-tare“.
Mo-Tseu, filozof din secolul al V-lea, se împotrivise confucianismului, elaborînd o doctrină socială şi religioasă autoritară, şi poate că scrierile lui foloseau drept bază ideologică şefilor statului Chin.
Adepţii lui Confucius vedeau cu totul altfel calea pentru unirea tuturor chinezilor într-un singur stat. Ei erau împotriva excesivelor cheltuieli militare, socotind că trebuie să precumpănească preocuparea pentru hrana populaţiei şi însuşirea cît mai largă a bunurilor culturii. Unirea ar fi venit ca un rod măreţ al efortului de a ridica poporul la un mai înalt nivel moral şi cultural. Deşi această idee era dragă multor spirite, nici unul din cele şase state ameninţate de hegemonia statului Chin nu găsise mijlocul de a o pune în practică, luînd iniţiativa unei mişcări generale. Atunci, în statul Ciu, a apărut Ciu-Yuan, nobilă şi curajoasă figură a vechii istorii chineze.
Ciu-Yuan s-a născut în cea de a 7-a zi din prima lună a anului 340 de dinaintea erei noastre. El aparţinea uneia din cele trei mari familii aristocrate din Ciu, şi însuşi spune despre sine, în marele poem Ca să-mi alung mih-nirea :
„Kao-lun, împăratul, îmi era strămoş ; Pe-long se numea venerabilul meu tată; Steaua Şe-ti era la primul unghi
, PAGINI SOLEMNE
523
în timpul Chen-lin, cînd coborîi eu pe pămînt.
Tatăl meu, considerînd ceasul naşterU mele, îmi dădu de la început nume frumoase :
El mă numi Cel-Drept (Cen-tseu)
Şi ca supranume, îmi zise Maestru în Dreptate (Lin-Chiun)".
Ciu-Yuan a fost un adept sîrguincios al lui Confucius în ceea ce priveşte desăvîrşirea :
^Avînd în mine cea mai mare desăvîrşire,
îmi cultivai virtuţile, ca să mi-o fac şi mai mare,
Culegînd irisul parfumat al ţărmurilor şi crinul văilor adinei.
In cingătoarea mea înnodînd nelumbo, floarea toamnei
Adresîndu-se tineretului, în celebra Oda Portocalei, idupă ce sugerează că sufletul filozofului trebuie să fie „pur, luminos, ca miezul portocalei Ciu-Yuan spune :
>,latâ cum creşte portocalul în juru-i râspîndind frumuseţe.
Destinul lui e să rămînă veşnic în această livadă de miazăzi,
Căci nu-şi poate îndeplini misiunea Decît legat adînc prin rădăcini Ca el, adînc fii înrădăcinat,
Senin şi drept şi fără nerăbdare.
Să îţi urmezi cu hotărîre calea ta Dispreţuind ispitele şi moda.
Să nu te laşi pătat de egoiste patimi,
. înalţă-te curat, între pămînt şi cer.
Nobil să fii, dar fără de mîndrie,
Sever şi drept, cu multă omenie...“
Pentru alesele însuşiri ale minţii şi sufletului său, conducătorul statului Ciu, regele Huei, acordase lui Ciu-Yuan rangul de ministru-consilier, şi în această calitate a depus el cele mai mari stăruinţe pentru a determina o
524
GEO BOGZA
coaliţie defensivă a celor şase state din est, în faţa tendinţelor de hegemonie ale statului Chin. Lui Cru-Yuan nu-i puteau pare decît profund reprobabile apucăturile şi tem dinţele statului Chin» astfel că s-a străduit să I facă inofensiv. Putem socoti că elementul fundamentai al acestei politici a fost dragostea poetului pentru propriul său popor. Ciu-Yuan îşi dădea seama că hegemonia statului Chin ar aduce cu sine înăsprirea legilor şi o exploatare mai mare a poporului.
Trebuie să spunem că nedreptăţile care apăruseră pe pămînt o dată cu împărţirea societăţii omeneşti în clase, găsiseră un ecou adine, din cele mai vechi timpuri, în mintea multor cărturari chinezi, zguduiţi de aspectul degradant al robiei. Accentele cu care au vestejit nedreptatea socială sînt şi azi tot atît de vii şi de puternice ca şi în ziua cînd au ţîşnit, uneori cu 2500 de ani în urmă, din sufletul lor nobil, generos şi tulburat. în secolul al V-lea de dinaintea erei noastre, filozoful Hoangti-Xao scria, şi cu revoltă, şi cu amară ironie :
„O, Xantun, adu-ţi aminte că legea radicală şi fundamentală este ca toată lumea să trăiască şi, dacă se poate, ca fiecare să trăiaseă fericit.
Adu-ţi aminte că dreptul oricărei creaturi omeneşti, care a primit darul de viaţă de la înalta şi slăvită putere, este să se bucure de tot ceea ce buna şi înţeleaptă Natură produce mai folositor deasupra şi dedesubtul lumii.
Pentru ce dar, o, Xantun, ţi-ai rezervat pentru tine păunii şi struţii, pe cînd sărmanul om cumsecade, Ken-Kan, născut sărac dintr-un sărac ca şi el, este cîteodaiă nevoit să pască, la fel cu cămilele, vîrfurile mărăcinilor ? Crezi tu oare că bunul vînat, roadele cele bune, peştele cel bun, numai pentru tine fost-au lăsate, iar nu şi pentru el ?... De ce n-ai închis oare şi soarele cel
PAGINI SOLEMNE
525
mîndru şi datator de viată în parcul şi în palatul tău, numai pentru folosul tău, nelăsînd norodului, al cărui sînge parcă nu-i de aceeaşi culoare cu al tău, decît lumina cea mohorîtă a celei mai mici din planete ?“
Raptul seniorilor, a căror poftă de Îmbogăţire nu cunoştea nici un scrupul, e pictat în culori crude :
„O, ce amar mi-i cînd privesc înaltul şi bogatul munte din Chenan-Si, care se ridică în fata colibei unde mă adăpostesc. Această strălucită bucată a globului pămîntesc e toată acoperită de păşuni minunate, de spice de aur, de in, de zărzăţei, de cedri şi plante mirositoare, în mijlocul cărora mişună în toată voia păsările cele mai frumoase şi mai minunate la gust. Zibetele parfumate aleargă acolo în cîrduri împreună cu zveltele capre negre şi cu ţapii cei zburdătorî, iar sînul acestui munte fermecător îmbogăţeşte Occidentul cu ruhinuri, cu ametiste şi cu safire. Dar oare cine stăpîneşte această mică lume plină de vraiă ? Trei sute de familii erau odinioară răs-pîndite aici, se bucurau de ea şi trăiau fericite, cînd nobilul bandit Xao-Ti-Cao, sub pretexte uşoare pentru îndemînarea sa, găsi mijlocul, .pentru gloria lui, de a alipi la vechile sale domenii optsprezece sau douăzeci din aceste mici moşioare. Ye-Wam, fiul său, puse mîna pe alte treizeci şi, în şaizeci de ani, tristele rămăşiţi aîe celor trei sute de familii ruinate, alungate, fără căpătîi şi nenorocite, văzură muntele întreg în mîimle marelui Ti-Hahai, care, prin dreptul regal, căci aşa se cădea, şi alergînd după glorie, ca şi părinţii săi, înghiţi totul...
626
GEO BOGZA
De m-aş arca pe culmea lui Ki-Geou, ari de m-aş duce pe coasta colţuroasă a înaltului Kan-Ghe-Hu, şi de-aş privi de acolo spre bogatele ţinuturi care se întind pînă la mare, pretutindeni aş găsi tot cuceriri de acestea : tu eşti prea mic, întregule pămînt, pentru ca să astîmperi pofta unui singur om smintit şi trufaş".
Poeme în care Ciu-Yuan îşi mărturiseşte jalea faţă de suferinţele poporului, ne îndreptăţesc să spunem că mintea şi sufletul lui n-au putut fi străine de aceste scrieri cu un atît de fierbinte conţinut patriotic. Dar cea mai bună dovadă este însăşi viaţa lui închinată unei cauze nobile şi generoase, căreia i-a rămas credincios pînă la moarte.
Drama lui Ciu-Yuan începe în al 40-lea an al vieţii sale, cînd la curtea regelui Huei — regele statului Ciu — soseşte ca emisar Ciang-Yi, primul ministru al statului Chin, înnodînd firul unei intrigi al cărei scop era să-l piardă pe nobilul poet ce stătea în calea primejdioasei „alianţe orizontale". Ciang-Yi, primul ministru al statului Chin, era protagonistul acestei alianţe şi sosea la curtea regelui Huei prevăzut cu tot arsenalul pe care îl folosesc emisarii puterilor ce-şi pregătesc drumul agresiunii : şi făgăduieli şi ameninţări, şi sunet de bani şi zăngănit de săbii. Ciang-Yi voia să-şi pună în practică politica, determinînd în primul rînd pe regele Huei să-l alunge pe Ciu-Yuan şi să renunţe la alianţa cu Chi, statul de la miazănoapte, de la gurile fluviului Hoan-Ho. Pe urmă, toate celelalte state răsăritene ar fi trebuit să-şi îndoaie grumazul.
Zile şi nopţi, în palatul regelui Huei s-a jucat soarta popoarelor şi culturii chineze. Ciang-Yi îşi găsise aliaţi : Ceng-Hsin, favorita regelui; Tze Ghiao şi Chin Şang,
PAGINI SOLEMNE
527
miniştri ai statului Ciu, adversari politici ai lui Ciu-Yuan. în mijlocul intrigilor abil ţesute, dîndu-şi seama de gravitatea situaţiei, conştient de tot ceea ce era în joc, acesta se străduia să deschidă ochii regelui :
„Mă străduiam, cină înaintea Cerului, cînd după el,
Căutînd să-l fac să urmeze calea vechilor Regi;
Dar prinţul, asemănător unui Crin-Vînăt, gîndurile mele nu
le-nţelegea
Şi, neascultînd decît pe calomniatori, se arăta mîniat.
Ştiam că extrema sinceritate e displăcută,
Tăcui; însă, neputîndu-mă stăpîni,
Arătai cele nouă ceruri şi evocai dreptatea lor.
Stăpînul cel Sfînt era singura ţintă a gîndurilor mele “
Datorită acestor strofe rămase de la Ciu-Yuan, ne putem da seama de nobleţea şi măreţia luptei pe care a dus-o, şi cît de mare i-a fost zbuciumul şi amărăciunea cînd, înfrînt, a trebuit să plece în pribegie :
„Ei, curtenii, laolaltă se adunaseră, să mă alunge,
Să mă urmărească cum urmăreşti un animal sălbatic.
Inima mea nu s-a mîhnit de aceasta, dar bătrmeţele stau să
m-ajungă.
Mă tem că nu voi putea lăsa posterităţii numele meu.
De-a suspina şi de-a lăsa lacrimile să-mi curgă n-am încetat Gemînd asupra tuturor acelor ce s-au născut şi sortiţi sînt să
sufere.
In van m-am desăvârşit: a trebuit să mă stăpînesc, şi să mă
constrîng.
Dimineaţa, spuneam adevărul, seara fui alungat
Care au fost urmările înfrîngerii lui Ciu-Yuan ? Rapida decădere a statului Ciu. în foarte scurtă vreme,
GEO BOGZA\
regelui Huei i-a fost dat să guste roadele alianţei orizontale. Poftit la curtea regelui din Chin, a fost azvîrlit în închisoare, unde a şi murit. Urmaşul său, tânărul rege King Chin-Hsian, a avut atît de puţină tărie de caracter încît, călcînd marea lege a venerării strămoşilor, a consimţit să ia în căsătorie pe fata regelui din Chin, vinovat de moartea tatălui său. De fapt, el nu mai era deeît o tristă figură a istoriei, o biată marionetă în raîinite lui Ciang-Yi, care triumfase.
în acest răstimp, Ciu-Yuan rătăcea. Douăzeci de ani a ţinut pribegia în vreme ce curtea regelui din Citi devenise o simplă dependenţă a statului Chin. Adepţii lui Ciang-Yi se bucurau că sînt la putere, intr-un guvern înfeudat, prin bunăvoinţa cuceritorului. De pe1 atunci au fost numiţi cu un cuvînt care, uşor modificat, avea sa se acopere în zilele noastre de o mare ruşine : colaboratorii.
Ciu-Yuan pribegea la miazănoapte de rîul Han, marele afluent al Yan-Tse-ului. Era atît de aproape de frontiera statului Ciu cu celelalte state răsăritene 1 în oricare din ele — cum pe atunci era obiceiul să fie atraşi învăţaţi din alte ţări spre a contribui la educarea poporului — ar fi găsit un adăpost şi chiar onoruri. Dar paşii lui Ciu-Yuan nu s-au putut dezlipi de pe pămîntul patriei. Singur spune :
„Oftez din inimă şi lacrimile curg din ochii meu Plîng viaţa poporului meu, care este atît de grea,
'Aş vrea să-mi părăsesc ţara, să plec în străini Dat nenorocirea poporului meu mă ţine pe loc.“
După cum reiese din alte poeme ale sale, Ciu-Yuan a lucrat în acest răstimp pămîntul, alături de ţărani.
Apoi a venit deznodammtul. Cînd regele din Chin a împlinit douăzeci şi unu de ani de domnie, s-a hotărî t să sărbătorească acest eveniment printr-o anexiune di-
PAGINI' SOLEMNE
529*
roetă* a statului Ciu, înlăiurmd de pe tronul acestuia* palida^ fantomă* a ginerelui său; Armatele pregătite atîfca? vreme au intrat în acţiune, cotropind: pămînftirile bogatului şi civilizatului stat din valea Yan-Tse-ului.
Capitala statului Ciu era oraşul Yin şi CupYuan a vă--zut-o în ruină după trecerea- năvălitorului. Faţa brutală a războiului l-a zguduit; suferinţele poporului înspăi-mîntat şi pornit în pribegie i-au umplut inima de niîhnire:
„De ce dă Cerul o nenorocire poporului meu~£ în februarie, femeile şi pruncii Se despart şi fug spre răsărit “
Ciu-Yuan n-a putut supravieţui marii nenorociri abătute asupra patriei sale; Avea 62 de ani, o inimă nobilă, o minte înţeleaptă ; era, după învăţătura lui Confucius, un om- desăvîrşit. Acest cedru de virtute şi înţelepciune s-a. prăbuşit, într-unul din cele mai tragice gesturi ale istoriei chineze, în apele adinei ale rîului Mi-Lo, care de atunci îi sînt mormînt.
★
Trecînd peste trupul lui Ciu-Yuan şi peste cine ştie cîte trupuri* ale generaţiei lui şl ale celor următoare, statul Chin şi-a întins mereu stăpînirea spre răsărit pînă ce, în anul 221 de dinaintea erei noastre, cucerind toate celelalte state, regele lui s-a proclamat împărat, schira-bîndu-şi numele, de Cen-Wan în Ci-Huan-Ti, nume atuncea* creat, care înseamnă Primul împărat Augusta Folosind: trei sute de mii soldaţi, generalii acestui- împărat au construit Marele Zid; la frontiera de' miază-noapte.
Astfel a- luat fiinţă Imperiul Ceresc, astfel a fost împlinită unificarea poporului ehinezv dar nu aşa cum visaseră adepţii lui; Confucius şi se străduise Ciu-Yuanv pe 34
530
GEO BOGZA
„calea regelui", ci pe „calea cuceritorului", impusa de statul Chin. Curînd, legile aspre din acest stat au fost întinse peste întreaga Chină, puţinele drepturi obţinute de popor au fost anulate, introducîndu-se o ordine severă, militaristă.
Apoi, în anul 213 de dinaintea erei noastre, an negru în istoria Chinei, urmă una din cele mai mari nenorociri, pe care pînă în zilele noastre chinezii o deplîng ca pe o catastrofă naţională. Trecuseră abia opt ani de cînd Cen-Wan se proclamase împărat, luînd numele de Ci-Huan-Ti, cînd Li-Seu, unul din miniştrii săi, nemulţumit de faptul că scriitorii opuneau rezistenţă faţă de noua ordine, îi ţinu următoarea sinistră cuvîntare :
„Ministrul nostru cere ca analiştii să ardă toate cărţile, afară de cronicile Ţsin. Cel ce va îndrăzni să ascundă Cartea Poeziei sau Cartea Prozei, să fie semnalat de toţi, spre a fi ars de viu. Celui ce va îndrăzni să citeze prosteşte texte din Cartea Poeziei sau Cartea Prozei, spre a defăima prezentul şi a lăuda antichitatea, să i se taie capul şi să fie expus în piaţă ; neamul lui şi cei ce nu-1 vor fi denunţat, să sufere aceeaşi pedeapsă.
După treizeci de zile, dacă n-a fost totul ars, să se tatueze posesorii cărţilor, spre a fi batjocura oraşului
Primul Împărat August a încuviinţat cererea lui Li-Seu, şi generaţii după generaţii l-au blestemat. Dintru început au fost ucişi, numai în capitală, patru sute şaizeci de scriitori care nu erau pe placul cruntului inchizitor. Şi în toate oraşele şi satele ţării toate cărţile au fost arse, începînd cu Cartea Poeziei şi Cartea Prozei — Şe King şi Şu King — monumentele vechii culturi chineze.
Totuşi, Cartea Poeziei şi Cartea Prozei au putut fi refăcute aproape în întregime, ele trăind în memoria a mii
PAGINI SOLEMNE
531
de chinezi. Cîteva secole mai tîrziu, cînd a început o altă eră în istoria Chinei, alcătuitorul celor două cărţi, Confucius, a primit titlul de Regele Contopirii Literaturii.
Iar memoria lui Ciu-Yuan a început să fie proslăvită, stabilindu-se o tradiţie plină de gingăşia sufletului chinez. Gestul cu care luntraşii plini de durere i-au căutat trupul în ziua sinuciderii a fost reluat de întregul popor şi perpetuat pînă în zilele noastre.
De peste două mii de ani, de cîte ori astrele aduc din nou cea de a cincea zi din a cincea lună, memorabila dată la care a dispărut Ciu-Yuan, mii de bărci, numite ale Dragonului, străbat toate apele Chinei. Cei de pe bordul lor se prefac a-1 căuta pe Ciu-Yuan şi azvîrlă în apă prăjituri de orez, pentru ca dragonii să nu se atingă de trupul marelui poet, care acolo, în necuprinse adîn-cimi, călătoreşte, înalt şi drept, spre eternitate.
Aceasta a fost viaţa şi aceasta e gloria lui Ciu-Yuan, erou al antichităţii chineze
1953
HENRY FIELDING
i^Vcum două sute de ani, la 6 octombrie 1754, murea la Lisabona un englez care sosise acolo cu cîteva luni înainte, iar vestea morţii lui era primită la Londra, de mulţi oameni, cu un sentiment ce nu s-ar fi putut numi ^părere de rău ; dar, în acelaşi timp, numeroşi alţi englezi socotiră că rareori moartea se arătase mai nedreaptă, luînd în împărăţia ei, pe cînd era încă în floarea vieţii, un om atît de deosebit prin talentul şi însuşirile lui.
Cel a cărui moarte producea asupra compatrioţilor săi reacţii sufleteşti atît de contrarii, era Henry Fiel-ding, dramaturg, magistrat şi romancier.
Aristocraţia engleză, căreia Fielding îi aparţinea prin naştere, îi reproşase tot timpul vieţii sale inadmisibile porniri plebeiene. Fiu al unui general, înrudit cu familia ducală de Kingston, căreia o femeie celebră prin spiritul său, lady Mary Wortley Montague — doamna de Sevigne îi dăduse pe atunci o mare strălucire, Fielding plînsese moartea primei sale soţii — al cărei sfîr-şit îi provocase o durere atît de mare încît era să-şi piardă minţile — în tovărăşia guvernantei copiilor săi ; apoi o luase pe aceasta de soţie. Mai tîrziu, pe cînd împlinea funcţia de judecător de pace, fusese văzut de
PAGINI SOLEMNE
533
doi cetăţeni onorabili mîncînd în tovărăşia unui orb şi-a unei femei de stradă.
Un om cu purtări atît de scandaloase, nu se putea să nu fie lovit de mîna morţii, cu precădere !
Născut la 22 aprilie 1707, Henry Fielding nu avea decît 47 de ani cînd sfîrşitul său prematur a dat, celor ce şi-au văzut astfel confirmată aversiunea, sentimentul unei sentinţe a soartei. Totuşi, timpul avea să confirme opinia acelor englezi care au deplîns în moartea Iui dispariţia unui om de o deosebită valoare. Istoria literaturii engleze, plină de oameni de geniu şi de talente excepţionale, deschide cu numele lui Henry Fiel-ding un nou capitol: al romanului realist.
*
Era înalt de aproape doi metri... Iar în acel trup uriaş bătea o inimă generoasă şi loială.
Era exuberant şi plin de vervă, şi afectuos în cel mai înalt grad. Niciuna din însuşirile care-1 caracterizau nu-i fusese picurată în suflet cu linguriţa. Necontenit mintea-i scînteia, iar inima-i dogorea de cele mai adinei şi mai omeneşti simţăminte.
Avea şi defecte. Cei ce l-au cunoscut îi reproşau că e risipitor, imprudent, nepăsător faţă de ziua de mîine. Cît de neînsemnată e totuşi partea de umbră ce sa poate reproşa lui Fielding, în comparaţie cu acea lume pictată de Swift, în ale cărei întunecimi compacte, ca pe faţa nevăzută a lumii, puteau să foiască tot felul de monştri.
Fielding dobîndise în anii tinereţii o solidă cultură clasică, fapt ce nu-i de mirare într-o epocă în care prestigiul marilor antici era covîrşitor. Meritul şi farmecul lui stă însă în faptul de a nu fi sucombat sub vechi manuscrise, ci de a fi dat curs liber propriei firi, care-1 atrăgea în miezul fierbinte al vieţii. Asupra acestui englez, impregnat pînă în vîrful unghiilor de textele cele-
534
GEO BOGZA
bre ale antichităţii, hanurile cu mîncare şi băutură multă exercitau o atracţie irezistibilă. Pe podeaua lor a coborît, lepădînd obiceiurile aristocraţiei şi bucurîn-du-se de bucuriile poporului.
Cît a trăit s-a luptat cu sărăcia, găsindu-se adeseori în dezastruoase lipsuri de bani. Dar datorită temperamentului său, niciodată nu i-a lipsit buna dispoziţie. „El pierde murind mai mult decît oricare altul, fiindcă nimeni n-a ştiut ca el să se bucure de viaţă", scria acum două sute de ani ruda sa, lady Mary Wortley Mon-tague, acea doamnă de Sevigne a Angliei.
Era un om întreg şi adevărat, neexercitînd nici o con-strîngere asupra firii sale omeneşti. Pe chipu-i extrem de expresiv, reamintind pe departe profilul unui vultur, nu putea fi găsită o singură linie rece sau indiferentă, ci toate, foarte mobile şi vii, păreau că adulmecă şi aşteaptă. Avea ceva de corsar căruia briza mării face să-i palpite nările. Prada pe care o căuta era mai ales acel amestec de îngîmfare, prostie şi răutate, precumpănitor în lumea bună a timpului său. Simţea tot atît de organic nevoia să se bucure de viaţă, cît şi să-şi bată ioc de aceia care, prin nulitatea lor sufletească, o ofensau. Ceea ce a produs atîta iritare contemporanilor săi nu era în fond decît rîsul sănătos al unui om înveselit de artificiile şi ridicolul unei lumi moralmente minusculă, cu care se descoperea într-o enormă disproporţie. în acea lume schimonosită de pofte nemărturisite şi roasă de viciul neiertător al lăcomiei şi înavuţirii, Fielding a fost un fel de Guliver în Ţara piticilor. Din observaţiile extrem de ascuţite cărora le dă naştere o asemenea situaţie se trage esenţa operei lui, cea dinţii mare frescă de moravuri a societăţii engleze.
Henry Fielding şi-a început cariera literară la etatea de 20 de ani, furnizînd comedii teatrelor din Londra.
PAGINI SOLEMNE
533
Pînă atunci studiase la Eton şi urmase apoi dreptul la Leyda, dar nu-şi putuse duce studiile la bun sfîrşit deoarece tatăl său, generalul — risipitor şi ruinat, căsătorit a doua oară, părinte al unei noi serii de copii dintre care o fată, Sara Fielding, avea să devină ea însăşi scriitoare — nu-i trimisese niciodată un shilling din cele două sute de lire anual cît îi promisese, cînd îl îndemnase să îmbrăţişeze cariera juridică*
Stabilindu-se la Londra, Fielding începe să scrie la comanda directorilor de teatru, neavînd altă alternativă, după cum singur mărturiseşte, decît să fie „scriitor plătit sau vizitiu pe capra trăsurii".
Intr-un răstimp relativ scurt, scriind pe hîrtie de împachetat tutunul, dînd gata uneori cîte două acte într-o dimineaţă, Fielding a scris optsprezece comedii care n-au obţinut decît un succes efemer. Dar două dintre ele, Pasquin şi Registrul istoric, conţinînd atacuri violente la adresa primului ministru, sir Robert Walpole, au determinat în largă măsură gestul brutal al guvernului de a închide un mare număr de teatre londoneze şi de a institui în acelaşi timp o severă cenzură preventivă asupra lucrărilor dramatice.
Afluenţa publicului englez la începutul secolului al XVIII-lea spre piese scrise de autori contemporani se datora în mare parte faptului că autorii foloseau adeseori scena pentru atacuri directe împotriva celor mai de vază personalităţi politice. Amestecat el însuşi în viaţa politică, luînd partea partidului whig dar, decepţionat, neezitînd să-l critice, Fielding a pus atîta pasiune şi a dus atît de departe caracterul pamfletar al pieselor sale, încît într-o bună zi teatrele pentru care scria s-au pomenit cu lacăt pe uşă.
Astfel s-a încheiat cel dintîi'capitol din cariera acestui autor atît de puţin comod. Majoritatea operei dramatice a lui Fielding s-a pierdut, dar în cele cîte va piese rămase se găsesc portrete, situaţii şi replici ce
636
GEO BOGZA
dovedesc un surprinzător şi proaspăt spirit satiric, îngăduind o comparaţie cu comediile lui Moliere.
Henry Fielding avea treizeci de ani cînd măsura guvernului Walpole l-a lipsit de genul de activitate cu care îşi cîştigase pînă atunci viaţa. Vizitiu nu s-a făcut ci, dimpotrivă, graţie unei moşteniri din partea mamei sale, s-a văzut cu trăsură proprie, de o costisitoare culoare galbenă, cu lachei îmbrăcaţi în livrele de aceeaşi nuanţă. Intre timp, în viaţa lui apăruse Charlotte Cra-dock, cu care se însurase intr-un fel romantic, fugind, pare-se, împreună. La moşia moştenită, în comitatul Derby, Fielding a dus timp de trei ani o viaţă lipsită de griji, dovedindu-se generos, primind şi ospătîndu-şi prietenii, pînă ce a rămas fără moşie, fără casă şi fără un ban, mai sărac chiar decît înainte.
Dar dacă la 20 de ani lipsa banilor îl determinase să-şi întrerupă studiile, de data aceasta l-a hotărît să le termine. Şi astfel, din răspundere faţă de familia pe care o întemeiase, Fielding redeveni student în plină maturitate, urmînd dreptul la Middle Temple, dîndu-şi examenele şi înscriindu-se în Barou. Cu toate că partidul whig se afla la putere, copleşind cu favoruri scriitori mult mai puţin talentaţi decît Fielding, el a trebuit să aştepte încă multă vreme, zbătîndu-se în chinuitoare nevoi, scriind din nou piese de teatru care erau respinse de cenzură, pînă ce a obţinut în sfîrşit postul de judecător de pace în Westminster, care, dacă nu-1 lăsa să moară de foame, era totuşi o înjosire.
In acea vreme, pentru acest post nu era prevăzut nici un salariu, titularii lui trăind din ceea ce obţineau din partea împricinaţilor, căutînd deci, mai întotdeauna, să-i aţîţe şi să-i învenineze, fapt ce l-a determinat pe Fielding să numească banii cîştigaţi în felul acesta „cei mai murdari bani ai pămîntului“. El mărturiseşte, şi niciumil din mulţii adversari pe care îi avea n-a contestat adevărul spuselor sale, că a redus acest venit la
PAGINI: SOLEMNE
537
minimum, străduindu-se să stingă diferendele, iar nu să învrăjbească şi mai mult pe cei veniţi în faţa justiţiei.
Ca magistrat, Fielding a întocmit memorii şi lucrări dovedind cele mai înaintate idei pe care le putea exprima un jurist în acel timp. în „Propunere pentru a lua măsuri efective contra mizeriei", împletind ştiinţa magistratului cu vigoarea romancierului, el conturează un tablou halucinant al mizeriei din cartierele periferice ale Londrei. Cu o seriozitate la care nimeni nu s-ar fi aşteptat din partea unui tînăr căruia îi plăcea viaţa, cu un rar simţ civic şi cu un elan plin de patetism, judecătorul Fielding s-a străduit să-şi slujească semenii, curmînd răul şi împuţinînd suferinţa. E în acest capitol al vieţii sale, în care se dezvăluie lupta unei inimi nobile şi generoase eu cruzimea legiferată a unei societăţi nedrepte, o mare doză de dramatism.
în „Călătorie din lumea aceasta în cealaltă", Fielding imaginează o scenă petrecută la poarta Paradisului şi pune în gura judecătorului Minos, paznicul porţii, cuvinte care nu erau numai cel mai îndrăzneţ atac împotriva militarismului feudal, ci ar fi putut fi folosite acum cincisprezece ani împotriva fascismului, cum pot fi folosite şi azi împotriva belicismuhii atomic.
«Acum înaintau numeroase umbre, şi toate strigau într-un glas că aveau de făcut aceeaşi rugăminte şi că în numele tuturor va vorbi căpitanul lor. Acesta dezvălui judecătorului că toţi fuseseră ucişi pentru patrie. Minos era cît pe-aci să-i primească înăuntru, cînd avu curiozitatea de a-i întreba cine fuseseră invadatorii, pentru ca, după cîte spuse el, să fie gata să-i izgonească atunci cînd se vor prezenta la rîndul lor. Atunci căpitanul răspunse că invadatorii fuseseră ei înşişi, că năvăliseră în ţara
588
GEO BOGZA
duşmană, jefuind şi dînd pradă focului mai multe oraşe. „Şi din ce cauză ?" întrebă Minos. „Aşa ne-a ordonat acela care ne plătea, răspunse căpitanul, şi aceasta e de ajuns pentru un soldat. Noi trebuie să executăm toate ordinele care ni se dau, căci altfel am deveni ruşinea oştirii şi n-am mai merita să ne primim solda." „Eu nu zic că nu sînteţi oameni cumsecade, spuse Minos, dar, dacă nu vă e cu supărare, faceţi stînga împrejur şi executaţi de data asta ordinul meu, întorcîndu-vă înapoi de unde aţi venit. Ce să facă nişte oameni ca voi aici, unde nu sînt nici oraşe de dat pradă flăcărilor, nici bieţi oameni de exterminat. Da-ţi-mi voie să vă dau un sfat. Pe viitor, respectaţi mai mult adevărul şi nu mai numiţi faptul de a ucide populaţia altei ţări: a-ţi servi patria !“»
Curajul civic al lui Fielding se vădeşte mai ales în „Jonathan Wild cel Mare". In această biografie satirică a unui temut tîlhar al acelui timp, spînzurat la Londra în 1725, este cuprinsă cea mai ascuţită critică şi cel mai puternic protest social : Jonathan Wild exploatează o ceată de hoţi subalterni şi justificarea acestui procedeu se face într-un limbaj care batjocoreşte în realitate însuşi principiul economic al exploatării omului de către om. Curajul autorului e cu atît mai remarcabil cu cît, în persoana lui Jonathan Wild, Fielding făcea o aluzie foarte străvezie la însuşi şeful partidului său, sir Robert Walpole, dictatorul politic al Angliei din acea vreme.
Pe cînd împlinea funcţia de judecător a început Fielding munca stăruitoare şi originală care avea să facă
PAGINI SOLEMNE
539
din el cel dintîi romancier realist din istoria literaturii engleze, cum l-a salutat, cu o adîncă reverenţă, Walter Scott şi după el atîţia alţii.
în acel timp, mai ales, s-a zbătut în mari nevoi materiale, cei mai murdari bani ai pămîntului abia ajun-gîndu-i să-şi întreţină familia, înmulţită cu încă trei copii de la o a doua soţie.
împrejurările care au făcut din Fielding creatorul romanului realist englez conţin o mare doză de hazard, ca de altfel împrejurările multor descoperiri sau născociri epocale., Ca şi Cristofor Columb, pentru a cita cel mai clasic exemplu, care căutînd un nou drum spre Indii a descoperit America, Fielding, crezînd că nu scrie decît parodia unei opere celebre în acel moment, s-a pomenit prin forţa talentului său pe ţărmurile unui nou continent, despre care noi azi ne putem da seama cît e de vast.
Cu mult înainte de apariţia lui Fielding, genul romanului fusese cunoscut de englezi, adus din Franţa şi Spania, dar, ca şi în acele ţări, fiind produs pentru uzul aristocraţiei feudale, era una din cele mai bizare moşteniri ale Evului Mediu : o însuşire de elucubraţii absurde, fără nici o contingenţă cu realitatea, în totală contradicţie cu omul şi cu viaţa lui. E drept că o dată cu formarea unui public numeros, de altă origine socială, acest gen artificial căzuse în desuetudine şi nici nu s-ar fi putut întîmpla altfel cînd, de peste o sută de ani, pe scenele londoneze se jucau piesele lui Shakes-peare şi Ben Jonson.
Autorul pe care l-a parodiat Fielding era Samuel Richardson, cel mai citit şi răsfăţat scriitor al acelui timp.
Născut în 1689, fiu al unui tîmplar, Richardson şi-a început viaţa ca ucenic într-o tipografie din Londra şi, fără să iasă dintre pereţii ei, a parcurs un lung drum ascendent: s-a căsătorit mai întîi cu fiica patronului,
540
GEO BOGZA
apoi a devenit stăpînul tipografiei, punînd ia cale afaceri strălucite. Pe la cincizeci de ani s-a apucat să scrie, dînd la iveală o „Serie de scrisori ce se cade a fi scrise în feluritei împrejurări", un fel de cod al manierelor elegante în materie epistolară.
Caftea aceasta a avut mare succes şi atunci autorul ei a început să scrie romane care şi ele au avut mare succes.
Dar lepădmdu-se de tot ceea ce era -revoluţionar în clasa care-1 produsese, Richardson devine scriitorul parvenitismului individual şi al resemnării creştine, creînd personaje ce izbîndesc în viaţă prin acceptarea inegalităţii sociale, concepută ca o poruncă divină, ceea ce atrage după sine răsplata lui Dumnezeu şi a stăpîni-lor. Pamela — celebra lui eroină — sărută mîna seniorului care o brutalizează, iar acesta o ia de soţie, fă-cînd-o lady.
Un om cu firea lui Fielding nu putea să nu dea curs liber ironiei împotriva unui autor şi a unei opere atît de făţarnice. La puţin timp după ce a apărut „Pamela sau virtutea răsplătită, serie de scrisori de familie, scrise părinţilor săi de către o frumoasă şi tînără copileTn şi publicate în scopul de a cultiva în sufletul tineretului de ambele sexe principiile virtuţii şi ale religiei, şi care, distrînd în mod plăcut spiritul prinir-o bogăţie de întîmplări ciudate şi duioase, sînt totuşi lipsite de toate acele imagini care, în prea multe din scrierile compuse numai pentru a distra, tind să mfierbînte sufletul m loc de a-l instruiet, cum era titlul complect al cărţii lui Richardson, cititorilor englezi li s-a oferit „Istoria aventurilor lui Joseph Andrews şi ale amicului său domnul Abraham Adams", în care Fielding îi parodia pe răsfăţatul romancier cu un necruţător simţ al ridicolului. Pentru această crimă, Richardson şi cortegiul său de admiratori nu l-au iertat nici după moarte.
PAGINI SOLEMNE
544
Inversmd situaţiile din Pamela, născocind povestea unui tînăr sărac, înzestrat eu aceleaşi calităţi şi pus în aceleaşi situaţii ca şi eroina lui Richardson, obligat să-şi apere virtutea împotriva stăpînei sale, Fielding a dăruit cititorilor englezi un roman plin de un haz enorm, care a fost sorbit pe nerăsuflate. Dar răsplata geniului său a fost alta. Cei mai avizaţi cititori n-au mtîrziat să observe că aşa-zisa parodie cuprindea situaţii şi personaje de o uimitoare robusteţe literară şi veridicitate umană, încît era de fapt o operă originala, net superioară căiţii care o prilejuise. Lucrul acesta l-a observat şi Fielding şi, din clipa aceea, adîncind experienţa acelor scriitori de pe continent — Scarron, Lesage, şi mai presus de toţi, Cervantes — al căror exemplu îl urmase, stăpîn pe resursele unui talent profufcd şi îndrăzneţ, conştient că a creat un nou gen literar, a pornit să scrie „Tom jones sau povestea unui copil găsit'*, care poate fi considerată cea mai desăvârşită operă a sa.
Povestea lui Tom fones dă prilejul lui Fielding să arate în ce măsură ochiul lui limpede şi pătrunzător ştiuse să surprindă imaginea reală a unei societăţi pe care o cunoştea atît de amănunţit, în toate straturile ei.
în capitolul introductiv al romanului, Fielding, com-parindu-se cu hangiii care ţin la dispoziţia consumatorilor o lista de bucate, îşi anunţă cititorii că singura materie primă pe care a avut-o la îndemînă pentru a-şi construi cartea a fost firea omenească, dar le atrage atenţia că aşa cum bucătarii iscusiţi pot prepara din carnea de broască ţestoasă un nesfîrşit număr de mîn-căruri, tot astfel un scriitor înzestrat poate folosi firea omenească dînd Ia iveală tot felul de personaje, fără teamă că ar putea s-o epuizeze.
Din tot ce-i putea oferi canavaua sufletească a contemporanilor săi, Fielding a ales cu predilecţie prefăcătoria, condensînd-o în personaje de un comic irezistibil. Filozoful Square, de pildă, împănîndu-şi cuvin-
642
GEO BOGZA
tarea cu maximele stoicilor, se apucă să-i dovedească lui Tom Jones, care-şi rupsese braţul, inexistenţa suferinţei, dar urlă de durere cînd, în toiul peroraţiei, îşi muşcă din greşeală limba.
Adeseori, Fielding lasă cititorilor rara voluptate de a descoperi ei înşişi cum mecanismul interior al unor personaje se învîrteşte în sens contrar celui pe care ele îl proclamă prin fraze sforăitoare.
Cîtă savantă elocinţă cheltuieşte zgîrcitul, fără să-şi poată masca adevărata fire :
,,Religia creştină a fost statornicită într-un scop mult mai nobil decît acela de a întări principiile de binefacere propovăduite de îndelungă vreme de cei mai mulţi dintre filozofii păgîni. Cu toate că această virtute poate fi aşezată în rîndul virtuţilor morale, ea e mult îndepărtată de acea sublimă pornire creştinească, de acea vastă înălţare a gînduluâfea cărui curăţenie atinge aproape de-săvîrşirea îngeiRr, şi pe care n-o putem cuceri şi exprima decît cu sprijinul bunăvoinţei divine. Cei ce se apropie mai mult de înţelesul Scripturii sînt acei care înţeleg prin cuvîntul caritate acea candoare ce ne ajută sa judecăm favorabil şi cu bunăvoinţă acţiunile semenilor noştri, însuşire a cărei practică are ceva mult mai nobil şi mai întins decît o biată distribuire de pomeni../4
Contemporan şi prieten cu William Hogarth, strălucit reprezentant al picturii realiste engleze, între spiritele lor fiind o adîncă înrudire, Fielding a zugrăvit cu o mînă sigură feluritele personaje care fac din opera sa o mare frescă de moravuri şi o corosivă galerie de portrete satirice.
Scutierul Western, de pildă, moşier feudal, ignorant şi impulsiv, nu încetează de două sute de ani să-i uluiască pe cititorii lui Fielding prin sărăcia lui sufletească şi printr-o monumentală îngustime a spiritului.
PAGINI SOLEMNE
543
Necunoscînd din viaţă decît vînătoarea, el intră în raporturi cu lumea înconjurătoare exclusiv prin atitudini vînătoreşti. Aflînd că Tom Jones, copilul găsit, e îndrăgostit de fiica lui, perorează : „Nemernicul a avut nasul fin şi-a mirosit bine vînatul în culcuş ; dar eu n-am bănuit niciodată după care anume vînat umbla. Va fi, oricum, cel mai prost vînat din viaţa lui ; nu va avea decît pielea şi oasele../*
Ginerele pe care şi l-a ales părmdu-i cam timid, îi strigă : „Nu te lăsa, băiete 1 Arată ce poţi 1 înainte I înainte ! Fii bărbat, ce dracu 1“ Iar cum acesta îi răspunde că nu vrea să rănească delicateţea tinerei fete, care de altfel declara că preferă să moară decît să-l ia de bărbat: „Ducă-se dracului toate formalităţile ! Fleacuri şi copilării 1 Iţi spun că mîine vei fi bărbatul ei... Pe ea I Pe ea ! încolţeşte-o 1 N-o lăsa să-ţi scape, straşnic copoi I Iţi spun c-o vei avea mîine dimineaţă 1“
Printre aceşti oameni orgolioşi şi cruzi în exercitarea privilegiilor lor, într-o lume de caricaturi solemne şi hilare, apare Tom Jones. Creîndu-1 pe Tom Jones, plin de curaj, generos şi incapabil de vreo infamie, Fielding a vrut să ilustreze aspiraţia lui spre un om natural şi liber, superior aceluia produs de convenţiile societăţii aristocrate. Fielding e un moralist, dublat însă de un atît de puternic romancier, încît nu cade o singură clipa în păcatul de a pune în mişcare principii şi idei, sub o inconsistentă şi anostă formă umană. Eroii lui sînt. oameni vii şi viu e şi Tom Tones. De aceea, Fielding nu s-a sfiit să-l arate cu slăbiciuni omeneşti şi chiar călcînd uneori cu stîngul. Comportarea lui Tom Jones, pe caie mulţi l-ar fi vrut ireproşabil, a provocat dezamăgiri, dezaprobări şi discuţii aprinse, dar talentul de romancier realist al lui Fielding era prea viguros pentru a se lăsa abătut din drum, botezîndu-1 pe Tom cu apă de trandafiri şi — căzînd în greşeala atîtor scriitori de
m
GEO BOGZA
atunci, de mai tîrziu şi de astăzi — de a-şi transforma eroul viu într-o schemă abstractă.
*'
Marele merit ai lui Fielding este de a fi adus în roman, într-un moment în care genul acesta era dispreţuit de public şi nimeni n-ar fi putut bănui forţa şi strălucirea lui de mai tîrziu, concepţia de viaţă şi măiestria artistică a unui scriitor realist. în Anglia ca şi pe continent, în nici un domeniu al literaturii nu se bătuse cîmpii atît, ca în aceste lungi povestiri în proză din care mistificatorii orînduirii feudale făcuseră o împărţire a minciunii şi aberaţiei, ale cărei ziduri s-au clătinat abia cînd s-a ivit Cervantes. Prin breşa făcută de marele scriitor spaniol, Fielding a pătruns în fortul englez al romanului romanesc, dărmmdu-i întăriturile şi cucerindu-1 în numele realismului.
Două secole de cititori, printre care mari scriitori realişti ca Dickens şi Gorki, l-au iubit pe Fielding şi i-au fost recunoscători de a fi dăruit romanului forţa fiinţei lui vii şi generoase, aducîndu-1 pe drumul adevărului şi al vieţii.
1954
WALT WHITMAN
Pentru a vă vorbi de marele poet al libertăţii pe care, intr-un moment fericit al istoriei lor,
păminturile uriaşe ale Americii, scăldate în apa a două oceane, străbătute de unul din cele mai puternice fluvii din lume,
l-au dăruit întregii omeniri, uimind-o cu ce gesturi largi, spre miazănoapte şi miazăzi, spre apus şi răsărit,
îmbrăţişa păduri şi fluvii, continente şi popoare, gîze şi oameni,
pe cei ce se năşteau ca şi pe muribunzi, pe cei ce au trăit cu mii de ani în urmă şi pe cei ce aveau să vină după mii de ani,
uimind-o cu pulsaţia largă şi puternică a inimii lui,
uimind-o cu ochii-i senini de copil, cu barba şi sţatura-i de profet,
uimind-o cu ce buze fierbinţi, pline de pasiune, de patimă aproape,
rostea cele cîteva cuvinte mari: dragoste, bărbat, femeie, civilizaţie, democraţie...
pe care şarlatani le goleau de conţinut, prefăcîndu-lq în baloane de bîlci, ţipător colorate,
35 — Pagini contemporane
546
GEO BOGZA
iar el, ştiindu-le sensul adînc, neapărat necesar popoarelor, inimii lor însetate de adevăr şi de un ţel măreţ,
le lua şi făcea din ele marile catarge ale poeziei lui, corabie nouă, cu punţi multiple şi o velatură nemaivăzută în trecut, pînă la bătrînul Homer, puternică şi îndrăzneaţă, însetată de spaţii, cu prova categoric îndreptată spre viitor, condusă de o veche şi neobosită busolă : inima omenească, pe care canaliile fiecărei generaţii vor s-o arunce peste bord,
iar el, nu se sfia să se ridice, înalt şi puternic, şi să spună : — Sînt bun, şi yoi sînteţi buni, şi proclam drept lege a convieţuirii noastre, bunătatea ; pentru a-1 proslăvi pe acest mare poet al lumii, pe acest mare om generos, profet al iubirii şi al libertăţii, torenţial în defăşurarea lui, comparabil din tot ceea ce poate arăta America lumii, doar cu cascada plină de vuiet a Niagarei,
dăruit cu trup şi suflet, cu un trup şi suflet de uriaş, cauzei nobile a poeziei, acestei uimitoare născociri a spiritului omenesc ;
pentru a-1 proslăvi, pe acest om neînchipuit de puternic şi neînchipuit de simplu,
care acum o sută de ani, într-o mică tipografie din Brooklyn, culegea cu propriile-i mîini ,şi dăruia omenirii,
FIRE DE IARBĂ
surprinzătoarea, nemaiîntîlnita carte, neînţeleasă la început şi iubită apoi de milioane do oameni,
uimiţi ce înţelesuri noi, cîtă căldură şi profunzime, dar piai ales ce forţă în stare să mute şi munţii,
PAGINI SOLEMNE
547
pot căpăta vorbele omeneşti atunci cîiid, după ce erau de secole obosite, ţîşnesc iarăşi din inima unui mare poet,
regenerate de dragostea lui adîncă pentru umanitate, izvor nesecat al frumuseţii adevărate şi nepieritoare; pentru a-mi înclina fruntea cît mai mult în faţa acestui poet fără asemănare în nobila lume a poeziei, în faţa acestui mare prieten şi cîntăreţ al mulţimilor muncitoare,
nu găsesc cale mai Bună decît să-mi las cuvintele să meargă, asemeni unor neînsemnate unde, pe albia generoasă şi largă pe care, ca un fluviu puternic, el a tăiat-o poeziei.
Sfios şi neîndemînatec pornesc după o sută de ani, ca un suprem omagiu, pe drumul lui, în cămaşa lui larg desfăcută la piept,
pentru a-1 face cunoscut noilor rînduri de oameni care încă n-au fost purtaţi de ritmul năvalnic al versurilor lui,
socotind că astfel mă înclin mai adînc decît în orice alt chip,
în fata marelui Walt Whitman.
*
O lungă fîşie de pămînt, Long Island, se întinde îri faţa New York-ului, pătrunzînd departe în Atlantic, Pieile Roşii îi spuneau Paumanok ; e celebra insulă în formă de peşte, pe care Walt Whitman a cîntat-o de atîtea ori,
despărţită de trupul continentului doar printr-un braţ strimt de mare,
înaintînd peste meridiane şi paralele de la miazăzi spre miazănoapte şi aplecată puţin spre răsărit, ca pentru a primi mai bine în faţă boarea uriaşă A oceanului, mesajul vastităţii şi al nemărginirii
548
GEO BOGZA
Celor ce cunosc ţărmul de miazănoapte al Dobrogei, pămînt bătut de vînturi, din care se desprinde şi înaintează în apa Razelmului, singuratică şi plină de farmec, „Insula Lupiloracoperită cu ciudate ierburi roşii, în al căror imperiu îşi înalţă capul, mirate, dropiile, şi unde pretutindeni se aude murmurul marilor ape ; celor ce cunosc acea lungă fîşie de pămînt ce înaintează spre miazănoapte şi puţin spre răsărit, întîmpinînd nemărginirea,
primind pe fruntea ei, lăsată în ape ca pentru un botez, cele dintîi raze ale soarelui, acelora le voi spune că Long Island este Insula Lupilor a uriaşului continent american, de o sută de ori mai mare, dar însemnînd în fond acelaşi avînt spre vastitate şi lumină, avangardă îndrăzneaţă a uscatului, pornită de la apus spre răsărit să cerceteze,
drumul pe care întreaga planetă îl urmează în jurul axei sale puternice, spre a-şi lumina şi încălzi pe rînd toate suprafeţele,
ca un om care, pe o noapte răcoroasă, se roteşte cu mîinile întinse, lîngă flacăra înaltă a focului aprins în cîmpie.
O, aceste avangăzi ale uscatului, aceste îndrăzneţe limbi de pămînt,
cu care continentele încearcă gustul oceanelor, al răsăritului şi al nemărginirii... un astfel de loc e acela în care Walt Whitman a văzut lumina zilei,
avînd drept cîntec de leagăn bubuitul formidail al Atlanticului.
*
Acolo, în Long Island, în 1819, s-a născut Walt Whitman...
PAGINI SOLEMNE

acolo, pe vechi pămînturi pe care mai putea fi descoperită urma Pieilor Roşii,
n primit el din toate părţile, mesajul vastităţii şi al nemărginirii ;
ceruri, ape, păduri şi preerii înconjurau cu necuprinsuri oceanice ferma părintească
aducîndu-i în suflet zvonul marilor spaţii, al libertăţii, al imenselor chemări,
acolo, punindu-şi călcîiul pe urmele Pieilor Roşii, a simţit el forţa pretutindeni prezentă şi copleşitoare a pămîntului,
enormă portocală prin porii căreia izbucnesc miresmele vieţii,
şi miriadele de fire de iarbă,
spre al căror covor mirific, strălucitor, mereu reînnoit şi veşnic tînăr privesc fascinaţi, din spaţiile lor îngheţate, Jupiter şi Saturn.
Acolo în Long Island, vechiul Paumanok, şi-a petrecut Walt Whitman copilăria;
biografii lui povestesc că pe cînd avea zece ani, o zi întreagă a stat şi a privit
o corabie ce se ivise în largul insulei, cu catarge înalte şi pînze umflate de vînt,
o zi întreagă a stat şi a privit acel miracol al libertăţii, acea albă lebădă făurită de geniul uman,
murmurînd celor ce-1 readuceau seara spre focul din vatra părintească : — Aş vrea s-o descriu, să pot spune cît e de frumoasă!
Pentru a cînta întregul pămînt şi viaţa lui ca pe o îndrăsneaţă corabie,
călătorind prin spaţii cu un echipaj de două miliarde de oameni,
albi şi roşii, negri şi galbeni, şi alţii ieşiţi din încrucişarea acestor rase,
550
GEO BOGZA
simplu şi firesc, şi plin de forţa elementară şi suprem poetică a firului de iarbă ce-şi face drum spre lumină,
a fost drumul lui Walt Whitman spre meşteşugul vechi şi nobil al celor ce scriu marile cărţi ale lumii.
Un nou oraş, Brooklyn, se ridica la capătul de miazăzi al insulei, în faţa New York-ului, şi într-una din tipografiile lui şi-a început Whitman viaţa, la paisprezece ani, ca ucenic tipograf... învăţînd să culeagă litera de plumb şi să aşeze textul în pagină, pentru ca două decenii mai tîrziu el însuşi să culeasă şi să imprime, cele dinţii poeme din Fire de iarbă, cu care încep© un nou ev al poeziei.
Ucenic tipograf a fost Walt Whitman, apoi ziarist, apoi învăţător, apoi meşter dulgher în Brooklyn, construind case în noul oraş, purtînd pe trup cămaşa aspră a lucrătorului,
ţinînd cuiele în gură şi fulgerîndu-le floarea de metal cu ciocanul, pînă ce intra bine în lemn, cum fac meşterii dulgheri, de pretutindeni, legînd prietenii cu zidarii şi cu fetele care cărau cărămizi pe schelele înalte de lemn, bătînd mereu cuie cu ciocanul în noul oţaş Brooklyn, şi ascultînd cum mii de ciocane băteau la fel, pe toată faţa Americii
mînuite de mii de oameni, care aduceau sub soare, ca apele unui fluviu năvalnic, viaţa nouă a maselor, puternică şi suprem constructivă, iar el, se simţea una cu marele tumult, şi pe cînd mergea cu paşi gigr/ntici spre viitor, privea mereu în urmă, spre Asia şi Europa, bătrînele lumi, să afle drumul parcurs de omenire.
PAGINI SOLEMNE
L51
Adeseori, zidarii veniţi din Italia cîntau sus pe schele, cu glasuri limpezi şi calde, cîntecele vechii lumi, el asculta atent, furat de farmecul melodiilor, dar simţind că se naşte o lume căreia îi trebuie un cîntec mai vast, un ritm mai larg şi mai profund ; venise vremea să pătrundă în vers, nu numai triluri de păsări, ci forţa maiestuoasă a oceanului, spărgîn-du-şi talazurile de ţărm,
retrăgîndu-le, într-o respiraţie imensă şi revărsîndu-le iarăşi cu bubuit de tunet.
O, cum se legăna pe valuri acea corabie cu catarge înalte, cu pînzele umflate de vînt, ca bluzele, albe şi roşii, de sînii fetelor...
si luînd încă un cui din gură îi fulgera cu ciocanul floarea metalică, pînă ce intra adînc în lemn, cum fac meşterii dulgheri de pretutindeni, în ziarele din Brooklyn, oraş în care construise atîtea case, şi-a tipărit Walt Whitman primele poeme, neînchipuit de stîngace,
dar tot atît de stîngace vin Ia mal cele dintîi valuri ale furtunii ce se pregăteşte în adîncuri,	*
năpădind apoi ţărmurile cu o formidabilă revărsare de ape,
iar cel de la care Whitman a învăţat cel mai mult, în toate privinţele, e fără îndoială oceanul.
Că* lungă a fost elaborarea singurei lui cărţi, găsirea unui drum nou, adevărat şi profund, v părînd întortocheat uneori, dar plin de o năvalnică forţă, cum nu mai folosise nimeni niciodată în poezie ; un om adevărat şi viu a fost Walt Whitman, stăpînit de o nestinsă simpatie faţă de orice fenomen al naturii, purtat de o adîncă, frăţească dragoste spre oameni; şi aici trebuie căutat, dacă vrem neapărat să căutăm o lămurire, a îndrăznelii şi stăruinţei sale
552
GEO BOGZA
de a sparge cu violenţă tiparele vechii poezii şi a aduce sub noua ei cupolă, mai vastă şi cuprinzătoare, tumultul continental al vieţii pe care începeau s-o trăiască milioanele de oameni.
Celebre sînt acum, în istoria literară, întoarcerile lui acasă, în fiecare seară, pe bacul din Brooklyn, peste strimtul braţ de mare, legînd prietenii trainice, izbucnind în rîs, şi nemai-săturîndu-se să-i privească, uimit şi bucuros, pe toţi cei ce, asemeni lui, se întorceau acasă de la muncă, din New York, peste strimtul braţ de mare,
în Long Island, vechiul pămînt, insula în formă de peşte, căreia Pieile Roşii îi spuneau Paumanok, marinari ce cutreieraseră oceanul, şi tipografi şi dulgheri, cum el însuşi fusese, şi alţi mulţi, bărboşi sau numai cu tuleie pe faţă, cu cămăşi aspre de lucrători, larg desfăcute la piept, ţinînd cîte o fată de mijloc,
pescari, docheri din marele port, cizmari, mecanici, meşteri ai tuturor meseriilor, nemaisăturîndu-se să-i privească, şi considerîndu-1 pe fiecare drept o adevărată minune de pricepere, de îndemînare şi înţelepciune.
Totul în ochii lui Walt Whitman apărea nou şi extraordinar ; fiecare bărbat, fiecare femeie : o întreagă lume, un cosmos,
în faţa căruia nu se putea opri de a scoate mari exclamaţii de uimire.
în acest tumult al vieţii ce se zbatea în pieptul unui om tînăr şi sănătos, înnebunit de bucurie că drumul îi scoate în cale atîţi tovarăşi asemeni lui, bărbaţi superbi, alături de umerii cărora putea porni cu umerii lui, cum frunzele unui plop foşnesc lingă frunzişul celorlalţi plopi,	---
PAGINI SOLEMNE
553
femei asemeni unor gingaşe fregate, pe şoldul cărora cînd punea mina toate stelele începeau să se rotească în fiinţa lui,
trebuiesc căutate cele dintîi izvoare ale puternicului şi nemaivăzutului fluviu care e poezia lui Walt Whitman.
Istorici literari au numit această parte tumultuoasă şi uriaş absorbantă a vieţii lui „marea anchetă/4 cuvîntul e potrivit, dacă punem în el o înţelegere nouă, extraordinară,
dacă îl încărcăm cu sensuri profunde şi grave, şi în acelaşi timp impetuoase,
capabile să spulbere dintre silabele lui rutina unei folosiri obişnuite, juridice sau ştiinţifice, păstrînd doar flacăra pură şi fierbinte a unui profund şi veşnic viu interes ce se satisface prin comuniune, a unei nepotolite însetări de a cunoaşte, de a absorbi prin toţi porii, ca un gigantic burete apa efervescentă a oceanului, tot ceea ce e viaţă pe pămînt;
atunci, în adevăr, se poate spune că Walt Whitman a întreprins în tinereţea lui o mare anchetă, asupra sentimentelor omeneşti, asupra vieţii sociale, a biologiei şi fiziologiei,
u tot ceea ce este manifestare şi esenţă a yieţii, a universului material,
căzînd sub simţuri şi reflectîndu-se în gîndirea omenească în forme proaspete, senzaţionale ? ut unei, printre semenii săi şi pe scoarţa acestui pămînt se poate spune că el, Walt Whitman, a făcut o mare anchetă, avînd tot timpul spiritul foarte viu şi plin de o curiozitate enormă, ca un om venit do pe o altă planetă,
654
GEO BOGZA
şi bucurmdu-se cu o bucurie planetară de descoperirea acestei explozii de forme şi culori care e viaţa, de descoperirea acestui fluviu de acţiuni şi ţeluri măreţe care e istoria omenirii, încît, la treizeci şi şapte de ani, a putut rosti cu o voce nouă, puternică şi bărbătească, nemaiauzită vreodată sub cerul poeziei, o voce în care simţea tumultul şi ritmul pro rund al oceanului : — Eu, Walt Whitm&a, încep acum şi n-am să mai termin pînă la moarte.
Un om ce venea din ţinuturile păduroase şi puţin umblate ale vestului,
unde trăise viaţa aspră şi sănătoasă, bărbătească, a tăietorilor de păduri,
înalt şi slab, cu faţa uscată şi osoasă, pe care părul creştea ca muşchiul copacilor, un om neînchipuit de simplu şi de firesc, şi în acelaşi timp neînchipuit de puternic, cu ochii arzînd sub frunte de un nestins foc lăuntric, a fost mai presus de toţi ceilalţi iubit şi înţeles, adorat de Walt Whitman,
cu o dragoste conştientă, bărbătească şi cetăţenească, aşa cum se şi cădea de altfel să fie iubit de un mare poet cetăţean,
Abraham Lincoln, preşedintele Statelor Unite, profet, vizionar, luptător, erou şi martir al libertăţii, pe care o proclama cu toată fiinţa lui, una şi aceeaşi din cap pînă în picioare, şi mai adîncă sub picioare, în pămîntul străbun, şi mai înaltă deasupra capului, în bolta înstelată a cerului, tot astfel cum frunzele copacilor izbucnind de năvala sevei ce urcă din rădăcini, se desfac şi proclamă primăvara.
PAGINI SOLEMNE
555
Pe acest om simplu şi drept, crescut între copacii puternici ai Vestului,
Walt Whitman l-a iubit ca pe cel mai mîndru catarg al noii lumi pe care el o cînta, o lume a milioanelor de oameni, a maselor muncitoare acoperind cu forfota lor tot continentul, albii la miazănoapte, şi la miazăzi negrii, pentru a căror eliberare din sclavie, Abraham Lincoln chemase la luptă mulţimile.
Dar drumul acelei atît de strălucitoare şi puternice nave a libertăţii era plin de primejdii, un foc de revolver a răsunat într-un teatru din Washington, şi mii de oameni au văzut îngroziţi cum pe cămaşa lui Abraham Lincoln răsare într-o clipă floarea de sînge a asasinatului.
Sub glonţul ucigaş al unui sclavagist fanatic s-a prăbuşit marele preşedinte, la cîţiva paşi de cel care îl iubea atît, lîngă bătăile inimii lui Walt Whitman.
Era atunci primăvară şi liliacul înflorise la Washington, şi de atunci, de cîte ori a revenit primăvara, de cîte ori liliacul înflorea pe pămîntul Americii,
Walt Whitman, marele poet, îşi îndolia veşmîntul, ară tind tuturora cît de vie şi fără amurg e în inima lui,
durerea trezită de moartea lui Abraham Lincoln.
Cu nimic n-a glumit poetul Firelor de iarbă şi nimic din tot ceea ce a cîntat n-a luat în deşert, du la primele lui poeme cîntase dragostea faţă de oameni, cîntase adînca, fierbintea solidaritate umană,
şi nirînd istoria Americii i-a oferit prilejul solemn de a arăta cît de adevărată şi vie îi era flacăra inimii, rit du adînc se duceau în propria-i fiinţă, ca într-un pamînt însorit şi roditor, rădăcinile poeziei ş^e,
656
GEO BOGZA
tot atît de adevărată, şi prin urmare de cea mai pură esenţă cosmică, neputînd fi de nimeni contrafăcută,
cum nu poate fi contrafăcut mărul ce se iveşte la capătul crengii fragile,
din seva pe care pomul a filtrat-o, cu seriozitate şi fără gînd de glumă, întreaga vară.
Cel ce cu o voce atît de profundă şi gravă, oceanică, proclamase solidaritatea umană, sevă nouă şi neînchipuit de puternică a întregii lui poezii, se apropia de cincizeci de ani în primăvara cînd, bărbaţii Nordului au pornit cu arme în mîini spre sud să-i elibereze pe negri,
iar el. care începuse să aibă atunci chipul şi mersul şi vocea unui profet,
cu faţa încadrată de o barbă bogată în care se iveau firele argintii,
şi pieptul larg, puternic — pentru că-i plăcea să-şi umple plămînii cu tot aerul continentului — de-asemenea acoperit cu păr argintiu, a luat pe umeri cureaua unei cutii de infirmier, şi a pornit să îngrijească răniţii,
o faptă tot atît de simplă, de modestă şi plină de o nebiruită forţă ca firele de iarbă ale poezii lui, o faptă de erou al umanităţii, conformă cu viaţa lui şi cu poemele-i pline de dragoste faţă de oameni.
Timp de cinci ani a străbătut Walt Whitman, generosul bătrîn, sălile spitalelor şi cîmpurile de bătălie, ţinînd între mîinile sale fruntea fierbinte a răniţilor, ştergîndu-i de sînge, pansmdu-le plăgile făcute de gloanţele ucigaşe,
ducînd la buzele lor arse de febră bidonul cu apă, mînglindu-i şi îmbărbătîndu-i,
ivindu-se în mijlocul lor, luminos, blajin şi bun, ca un Dumnezeu aievea.
luîndu-i în braţe, sprijinindu-le capul pe genunchi*
PAGINÎ SOLEMNE
557
înconjurat din toate părţile de imensul vaier al suferinţei şi de horcăita! tragic al morţii, luptînd din răsputeri, cu degetele şi cu dinţii, să le stăvilească, să le îhfrîngă,
om de carne şi de sînge, fratemizînd, prin fiecare fibră a fiinţei lui cu cei ale căror trupuri erau mutilate, al căror sînge se scurgea din artere.
„Eu nu-1 întreb pe rănit ce simte, devin eu însumi rănitul... “
el, care murea cu toţi cei ce mureau în acea clipă şi se năştea cu toţi cei ce veneau pe lume în clipa următoare,
eîntînd tot ceea ce e viaţă pe pămînt şi cîntîndu-i şi pe morţi, în acelaşi triumfal cîntec al vieţii.
De cîte ori apărea bătrînuL, cu bocancii lui plini de praf, cu cutia de infirmier în spate, soldaţii simţeau pe frunte briza prieteniei şi a bunătăţii ;
pe propriul său frate îl îngrijise la început, şi apoi po toţi ceilalţi, ca pe tot atîţia fraţi, cinci ani întregi, zile şi nopţi, sub razele fierbinţi ale soarelui, sub razele reci ale lunii, încît puţini sînt poeţii despre care se poate spune ca despre el că vorbele i-au izvorît din fapte, iar faptele i-au fost mari şi luminoase.
Timp de cinci ani a îngrijit Walt Whitman răniţii, ţinînd în braţe trupuri istovite de suferinţă, pînă ce el însuşi, istovit, a cunoscut atacul şi biruinţa bolii.
Dar inima, mai fierbinte decît orieînd, îi era plasă de dragoste şi bunătate, cum e plin de aur topit craterul clocotitor al vulcanului, şi restul vieţii kn, pînă Ia 73 de ani, eînd a închis ochii pentru totdeauna,
558
GEO BOGZA
bătrînul, veneratul poet şi l-a petrecut scriind noi poeme, îmbogăţind necontenit comoara pe care o dăruise omenirii,
singura lui carte, dar în adevăr unică, mereu plinele de rouă Fire de iarbă.
Se împlinesc acum o sută de ani, de cînd într-o mică tipografie din Brooklyn,
Walt Whitman a cules şi imprimat cu propriile-i mani, cele dintîi poeme din Fire de iarbă, cîntec năvalnic, plin de tumulturi fluviale, al întregii vieţi din univers.
Acolo, unde cei de dinaintea lui, poeţi ai feluritelor civilizaţii, aprindeau uneori cîte o luminare,
Walt Whitman a adus un candelabru gigantic, cu mii de lumini, rotindu-se într-un sistem planetar, luminînd ca şi aştrii cerului întregul univers şi cele mai mărunte feţe ale firii.
Acolo unde, în faţa marilor splendori ale naturii, nu se auzeau decît zvonuri şi şoapte, mici murmure de admiraţie, glasul lui a răsunat ca al leului sălbatic şi mîndru,
cînd din inima pădurilor africane salută răsăritul soarelui şi al lunii,
du cînd peste ape şi munţi adevăratul fior al măreţiei. La început, mulţi şi-au ieşit din fire, auzind cum glasul lui Whitman face să vibreze aerul Americii, proclamînd, în urechile astupate cu vată ale puritanilor, splendoarea bărbatului şi a femeii, cîntînd actul sublim al procreaţiei,
cîntînd miracolele fiziologiei, glandele şi secreţiile lor, ca pe cele mai de preţ bijuterii ale firii, cîntînd omul întreg şi adevărat şi proclamînd că nu-i cu nimic mai prejos decît zeii.
PAGINI SOLEMNE
559
Mulţi s-au aplecat atunci adunînd pietre din cele patru colturi ale Americii, pentru a lovi în Walt Whitman, primul mare poet al naţiei lor, ca într-un duşman public,
dar el a stat în faţa furtunii, mîndru şi dîrz, şi a mers apoi împotriva ei. mai departe.
Profeţi ai feluritelor religii puseseră omul să se tîrască în ţărînă, la picioarele unor închipuite şi adeseori crude divinităţi,
iar Walt Whitman îi striga : — Ridică-te, tu şi cu copiii tăi sînteţi zeii, voi sînteţi divinitatea.
Doctori în teologie spuneau : fără credinţa pe care o răspîndim, omul ar fi o fiară,
iar el, poetul, rîdea în hohote şi din rîsul lui izvora mai multă bunătate decît din inima unui milion de predicatori,
arătîndu-le oamenilor cît de uşor şi simplu pot fi : mîndri, superbi şi buni.
Cu veacuri în urmă, Ptolomeu făcuse gigantica greşeală de a aşeza pămîntul în centrul universului, uliii au venit şi hau pus să se rotească în jurul soarelui, el însuşi o stea într-o puzderie de stele, dur el, Walt Whitman, marele poet, n-a greşit cînd a luat omul din pulberea în care îl aruncaseră profeţii umilinţei, pmclamîndu-1 inima lumii.
*
Sml o sută de ani de cînd Walt Whitman a făcut să bubuie de glasul lui cerul poeziei,
560
GEO BOGZA
de cînd nemuritoarele fire de iarbă au acoperit cu strălucirea şi prospeţimea lor întinderea celor cinci continente,
bucurînd şi făcînd să fie mai mîndri, şi mai plini de încredere în ei şi în viitorul neamului omenesc, milioane de oameni.
Pentru cei ce azi merg împreună, pe acelaşi drum, izvorît din însuşi numărul lor de milioane, din aspiraţiile uriaşelor lor mase continentale,
Walt Whitman e un prieten şi un tovarăş bun, un călăuz bătrîn şi încercat,
a cărui inimă îşi răspîndeşte lumina şi astăzi ca acum o sută de ani, în ritmul năvalnic al versurilor sale, fiind inimii noastre îndemn ca nici o clipă să nu înceteze să bată,
pentru ţelul măreţ al istoriei omenirii, pentru uriaşa comuniune a tuturor popoarelor lumii.
1955
PAGINI DE PRESĂ
MEDITAŢIE ASUPRA UNUI STILOU
iVlă aflam acum cîteva zile în capitala unuia din judeţele Moldovei care au suferit cel mai mult de pe urma războiului. Locuitorii s-au regăsit ca în urma unui cutremur : au început să se adune, de pe unde fuseseră împrăştiaţi, şi să gospodărească puţinul care le mai rămăsese. Cînd unul izbutea să pună la loc o fereastră şi să facă locuibilă o odaie din casa zgîlţîită şi dărăpănată, era un mare cîştig pentru ceea ce se urmărea acolo. Seara, din tot mai multe hornuri începea să se ridice fumul albăstrui, semn al vieţii care se reîntorcea la drepturile ei, după ruina şi mizeria războiului.
Vedeam lucrurile acestea de la etajul al doilea al prefecturii, prin ferestrele deschise larg asupra oraşului. Camera în care mă aflam era cabinetul prefectului, şi însuşi prefectul se afla acolo. Era un bărbat tînăr care, cu un an în urmă, văzînd dezastrul ce se apropia, al armatelor germane, rătăcise în uniformă de sublocotenent pe culmile munţilor, aşteptînd deznodămîntul.
Pe culmile acelor munţi umblase el mai ales, înainte de a fi început războiul. în satul de la picioarele lor fusese învăţător, bucurîndu-se de inteligenţa copiilor şi în-tristîndu-se adeseori de destinul lor de şcolari, care lua sfîrşit o dată cu clasele primare. Dar, în acelaşi timp, 36*
604
GEO BOGZA
era un visător. Vara, în timpul marei vacanţe, îi plăcea să rătăcească pe munţi, cu un volum de versuri la subţioară.
Uneori, îi veneau şi lui în minte versuri şi se gîndea să le scrie. Dar la picioarele munţilor satul îl aştepta, să fie acolo, mai departe, învăţător.
Deodată, a început să brntuie în lume, eu furie oarbă, hitlerismul. El a fost împotriva hitlerismului. Nu se sfia să-şi spună părerile, ori de cîte ori se ivea prilejul, şi satele au încpput să-l ştie, aproape ca pe un corb alb. Fiindcă puţină era mintea omenească şi tare neputincioasă să se împotrivească otrăvii ce se întindea peste suflete. Dar el a rămas antihitlerist. Pe urmă a venit războiul, şi toate nenorocirile pe care el te prevăzuse. In sfîrşit, nemţii s-au dus, şi a coborît de pe munţi în sat, k catedră..
Dar oamenii au ţinut minte corbul alb, l-au dus în capitala judeţului şi l-au făcut prefect.
în scaunul larg, în care eu un an în urmă se mai afla un colonel în uniformă, obişnuit numai să ordone, se afla acum învăţătorul; şi fiecare om e primit în acelaşi feL oricît ar îi de umil : — Măi frate, ia spune despre ce e vorba... Vin oameni mulţi, şi e vorba despre multe lucruri : despre poduri şi şosele stricate, despre şcoli şi spitale, despre văduve de război şi invalizi şi despre primari care tot n-au distribuit zahărul cum trebuie.
Intră o femeie zbîrcită, pe cap cu o basma neagră.
—	Sărut mina, domn prefect 1
Prefectul se încruntă, cercetîncUo cu priviri reci şi grele.
—	Mătuşă, eu nu sînt popă !
Descumpănită^ femeia şovăie eîteva clipe, caută în mintea ei speriată şi izbucneşte deodată cu elan : ,
—	Să trăiţi, domn prefect!
—	De ce, mătuşă ? Eşti dumneata soldat, sînt eu căprar, hai spune !
PAGINI DE PSESĂ
'565
—	Da cum să zic atunci ? se miră femeia.
—	Cum spui clnd te îutUneşti cu un om prin sat ?
Femeia tace, nelămurită.
—	Cum spui cînd intri într-o casă de om ? stăruie prefectul.
—	Bună ziua.
—	Ei, aşa vezi! Ia spune şi acum la fel.
—	Bună ziua, domn prefect.
—	Bună ziua, mătuşă. Ia spune, ce necazuri te-au adus.
Necazuri mari au adus-o. Douăsprezece prăjini de pa-mînt, care erau ale primăriei, dar pe care le muncea ea în fieşce an, fiindcă este femeie sărmană. Acum primarul nu mai vrea să i le dea : le dă altui om.
—	Mătuşă, să stăm puţin şi să ne gîndim. Nu cumva omul acela e şi mai sărac decît dumneata ? Nu e vreun soldat venit de pe front şi n-are nici o palmă de pămînt ?
Femeia stăruie că ea e cea mai săracă din sat. Prefectul scrie primarului un bileţel personal, să-l lămurească în 24 de ore ce e cu locul acela. E seară şi femeia porneşte cu biletul, doisprezece kilometri pe jos. Pe urmă, vin cîţiva funcţionari ai prefecturii. Acesta e bugetul comunii cutare: un milion şi jumătate; pentru reparat şcoala din comuna cutare : cinci sute de mii ; s-au găsit nişte cauciucuri pentru camionul prefecturii : alte sute de mii; un funcţionar vine cu un om zdrenţuit: e picher pe şoseaua judeţeană, i-a murit nevasta în spital, n-are nici un ban, să aprobe domnul prefect un ajutor. Prefectul aprobă. Rînd pe rind iscăleşte hîrtiile care i se aduc. Poduri, şosele, şcoli, milioane, sute de mii, şi iar milioane. Pe urmă coboară în curte, să vadă cauciucurile cumpărate.
Pe masa la care a lucrat a rămas stiloul, peste un teanc de hîrtii. Si deodată privirile mele rămîn aţintite asupra acestui obiect, la al cărui destin încep să meditez în înserarea ce pătrunde prin fereastră.
566
GEO BOGZA
E un stilou ieftin, de învăţător, şi pînă acum un an stăpînul lui nu-1 folosise probabil decît să semneze în state, că şi-a primit salariul, cele cîteva mii de lei pe lună. Va mai fi scris poate cu el o scrisoare, sau o carte poştală ilustrată. Acum, sub stiloul acesta subţire şi ieftin se află un teanc de hîrtii: fiecare iscălitură e aşteptată cu nerăbdare de un om, de o familie, de un sat întreg. Fiecare semnătură înseamnă că se va schimba în sfîrşit ceva în viaţa unui om, sau a unei întregi colectivităţi.
In cuprinsul unui judeţ, nimeni nu are atîta putere ca numele prefectului scris pe colţul unei hîrtii.
Lucrurile par fireşti acum, dar pentru ca acest stilou de învăţător să capete marea lui putere, atîtea au trebuit să se schimbe în lume I A trebuit ca mii şi milioane de oameni să moară pe cîmpiile întinse ale Rusiei. A trebuit ca pe acele cîmpii să se dea cele mai mari lupte din istoria omenirii. Pentru ca acest stilou de sub privirile mele să-şi schimbe destinul, să plece de pe catedra şcoa-lei din sat şi să semneze hîrtiile care hotărăsc viaţa unui judeţ întreg, au trebuit atîtea bătălii şi atîtea victorii 1 A trebuit ca femeile din Moscova să sape, într-o iarnă îngrozitoare, tranşee în jurul oraşului; a trebuit ca sute de mii de oameni să moară de foame şi de frig în Leningradul asediat, şi a trebuit victoria de la Stalingrad.
De toate acestea, a fost nevoie pentru ca un stilou simplu şi ieftin să se afle în seara aceasta sub privirile mele, pe hîrtiile care hotărăsc soarta unui judeţ întreg.
Uşa s-a deschis, prefectul a intrat în încăpere şi, aşe-zîndu-se la birou, a prins între degete stiloul lui de învăţător. Iar eu, privindu-1, mă gîndeam că s-a schimbat totuşi ceva în lume.
1945
LA UN SPECTACOL DE GALĂ
IVÎă aflam acum cîteva zile în sala unui cinematograf, la un spectacol de gală, invitat să văd viaţa lui Emil Zola interpretată de Paul Muni. In dreapta mea se aflau prieteni vechi şi buni, iar în stînga, prieteni noi şi tot atît de buni. Mai departe, cînd pe un scaun cînd pe altul, zăream cîte o figură cunoscută, iar restul sălii era plin de oameni pe care nu-i cunoşteam, dar mi-am închipuit că aveau temeiuri suficiente de a se afla la acest spectacol care era un act de cultură. Fără teama de a greşi, mi-am permis să cred Pă toţi cîţi ne aflam acolo aparţineam aceleiaşi familii sufleteşti şi m-am bucurat că atît de mulţi putem fi acum împreună, într-o împrejurare care cu un an în urmă făcea încă pârte din domeniul probabilităţilor.
Filmul care a rulat, ca un apel patetic la adevăr, ca o pledoarie solemnă pentru justiţie, părea anume menit să pună spiritului nostru probleme dintre cele mai grave. Ne aflăm acum la sfîrşitul unui măcel, cel mai greu şi mai sîngeros din istoria lumii, şi care, pe lîngă îngrozitorul număr de victime, a mai adus cu el, şi ca o pre-miză, şi ca un corolar, o desconsiderare a fiinţei umane, totală. Niciodată, ca în aceşti ani trişti de război, şi ca în anii şi mai trişti care l-au precedat, fiinţa omenească
568
GEO BOGZA
nu a fost mai batjocorită, în existenta ei biologică, şi în valorile ei spirituale.
Şi iată că pe retina noastră obişnuită cu fotografii şi cifre astronomice, enorme şi monstruoase, privind deportări şi asasinate în masă, vin să se aşeze, îndemnîn-du-ne la o gravă meditaţie, imaginile altei vremi : o vreme cînd pentru un singur nedreptăţit s-au mobilizat conştiinţe, s-au purtat bătălii şi s-a scris atît de mult, cît contemporanii noştri n-au pomenit chiar cînd a fost vorba de un milion întreg de oameni. De cîte ori figura căpitanului Dreyfus apărea pe ecran, îl priveam stupefiat, ca pe un mare răsfăţat al istoriei ultimului secol, ca pe un beneficiar unic al Declaraţiei Drepturilor Omului. PentTu că noi am fost deprinşi să aflăm din comunicate de cîteva rînduri că sate întregi au fost rase de pe faţa pămîntului iar numele lor şters de pe hărţi. Unică e fără îndoială epoca pe care o trăim, dar nu ne putem opri inima să se umpfe de un sentiment de invidie faţă de vremea cînd din pricina unei singure infamii s-a stîr-nit o atît de mare furtună, încît a dărîmat unul după altul stîlpii, ce se voiseră de granit, ai nemerniciei organizate.
Nu ştiu pe sub privirile cui a putut trece acest film, după lunga noapte a hitlerismuhii, fără să trezească asemenea reflecţii, sau altele şi mai grave încă. Dar, spre totala mea surpriză şi consternare, din clipa în care Emil Zola e mort, şi pe ecran se desfăşoară solemna lui în-mormîntare, cea mai mare parte a spectatorilor a început să se ridice, trîntind scaunele şi părăsind sala, ea de la un teatru de revistă.
Deşi n-ar fi nevoie, adaug că nici o justificare obiectivă nu' există pentru această josnică grabă ; spectacolul începuse la zece dimineaţa, era aproape de ora prînzului, nici ultimele tramvaie nu treceau, nici vreo furtună nu-şi făcea auzite tunetele, pentru ca aceşti domni, doamne şi domnişoare bu-cureştene să se grăbească să cîştige un mi-
PAGINI DE PRESA
669
mit, nelăsînd să ajungă pînă la sfîrşit un spectacol la care ri'iiu probabil încîntati ca au putut să participe, într-o lume căreia i s-a redat libertatea şi din care barbaria a Iost izgonită.
Evident, scena solemnă a înmormîntării era o simplă licţiune, dar prea au fost aruncaţi mii de oameni în gropi comune, în vremea noastră, într-o cumplită realitate, pentru ca o atît de nobilă ficţiune să nu impună spiritului nostru.
A nu fi putut să* deosebeşti între scena finală de la Alhambra şi sfîrşitul patetic al acestui film este mai mult decît o simplă mitocănie. A nu fi căpătat într-o oră şi jumătate de contemplare a vieţii lui Zola starea de spirit care-să te oprească să trînteşti scaunele peste înmormîn-tarea. lui este un fapt întristător şi alarmant.
Nu se poate să ne mîndrim că barbaria a fost izgonită dintre noi, participînd în mod festiv la un act de cultură, şi în acelaşi timp să ne lipsească reflexele cele mai elementare capabile să ne deosebească de barbarL
„NAŢIUNILE UNITE"
S-a născut instituţia sub ale cărei auspicii se va desfăşura pentru multă vreme de acum înainte viaţa popoarelor şi a fiecăruia dintre noi. La San-Francisco, oraş intrat în conştiinţa mulţimilor prin marele cutremur de pămînt care l-a distrus cîndva, .reprezentanţii a cincizeci de naţiuni s-au întrunit la sfîrşitul acestui groaznic cutremur care a fost războiul, şi care a distrus mai mult decît un oraş, iar alegerii acestui loc determinată de necesităţi organizatorice, i se poate adăuga şi un caracter simbolic : voinţa bărbaţilor care au înfruntat războiul de a stăpîni de acum înainte asemenea cutremure, supraveghind, intervenind şi stîrpind periculoasele epi-centre care le dau naştere. Deschisă acum două luni (în orele solemne de după dispariţia Preşedintelui Roose-velt), care pentru reuşita ei atît se străduise, şi al cărui nume, pe bună dreptate, l-a purtat, conferinţa de la San-Francisco s-a desfăşurat paralel cu evenimentele dramatice şi grandioase ce au pus capăt războiului din Europa : intrarea în neant, într-un fel ignobil, a celor doi criminali care au pregătit şi dezlănţuit măcelul, căderea marei citadele a violenţei care a fost Berlinul nazist, capitularea necondiţionată a armatelor germane, şi în sfîrşit desfiinţarea definitivă a celui de al treilea
PAGINI DE PRESA
571
liricii. Nicicînd membrii unei conferinţe n-au auzit prin ferestrele deschise ale amfiteatrului în care lucrau veşti ulii de senzaţionale, nicicînd un număr de bărbaţi întruniţi într-un anumit scop n-au primit din afară impulsiuni ulii de uriaşe, să-şi ia rolul în serios şi să-l termine cît mai satisfăcător. Şi iată că acum se vesteşte lumii naşterea acelei instituţii mondiale, menită să cuprindă sub bolţile ei viaţa tuturor popoarelor de pe faţa pămîntului : „Naţiunile Unite*'. E un nume larg, cuprinzător, generos, şi în acelaşi timp hotărît şi energic. Iată alăturarea <1(5 cuvinte menită să boteze era care începe, şi a cărei liăsătură principală va fi încercarea popoarelor de a se înţelege între ele, renunţînd la război. De acum înainte, termenul de „Naţiunile Unite** e menit să devină o realitate bine cunoscută fiecăruia dintre oamenii globului.
Aşa cum cei ce locuiesc într-un oraş ştiu numele acelui oraş, iar cei ce lucrează într-o uzină îi ştiu emblema, aşa cum studenţii unei universităţi au mereu săpat în minte numele ei, de acum înainte, în anii ce vin, fiecare dintre noi va şti că pe deasupra tuturor denumirilor de ţări şi de organizaţii va face parte din realitatea mai mare şi mai cuprinzătoare a Naţiunilor Unite.
Curînd, din toate părţile pămîntului se va vedea ri-dicîndu-se spre cer zidurile acestei construcţii măreţe şi hotărîte, pe care voinţa de pace a popoarelor a pus-o la cale. Un templu asemănător şi-a mai profilat cîndva silueta pe malurile unui lac elveţian, dar s-a dovedit că era mai mult un decor, pe care primele semne ale furtunii l-au năruit
Fusese mult prea încet şi greoi mecanismul Societăţii Naţiunilor faţă de promptitudinea şi lipsa de scrupule a celor doi cavaleri de industrie care puseseră mîna pe destinele Italiei şi Germaniei, şi încercau să forţeze poarta cea mare a istoriei. De data aceasta, instituţia al cărei act de naştere a fost semnat la San-Francisco se deosebeşte de aceea care a precedat-o, înţelegînd nu nu-
572
GEG BOGZA
mai să formuleze aspiraţiile de pace ale popoarelor, ci şi să fie stăpînă pe mijloacele materiale cu care să o asigure la nevoie.
Prezenţa dintru început a Statelor Unite şi a Uniunii Sovietice dă noii organizaţii o ponderă care îi schimbă fundamental structura şi posibilităţile, cel puţin în măsura în care unui trunchi i se adaugă în sfîrşit braţele. Pînă ce braţele acestea vor izbuti să se mişte coordonat pe faţa planetei, intervenind în locurile ameninţate de congestie şi stîrpind răul în embrion, va mai fi probabil nevoie de unele experienţe şi de o neîntreruptă străduinţă, dar important e că ele există şi-s susceptibile de a fi foarte puternice.
în felul acesta vedem născîndu-se astăzi sub ochii noştri, pe scena încă însîngerată şi fumegîndă a lumii, instituţia solemnă, puternică şi bărbătească, al cărei nume va putea deveni cu timpul însuşi numele planetei pe care ne aflăm : „Naţiunile Unite".
1945
14 IULIE
i^cum şase ani, în vara anului 1939, s-a scris pentru ultima oară în ţara noastră despre 14 Iulie! despre căderea Bastiliei şi despre acea Franţă suh al cărei cer fuseseră proclamate Drepturile Omului. Era o vară apăsătoare, sinistră şi aproape insuportabilă.
Aşteptam cu toţii să izbucnească războiul. Cu cîteva luni înainte, Hitler ocupase şi ce mai rămăsese din Cehoslovacia, călcîndu-şi într-un termen record unul din cele mai solemne angajamente ; iar acum, cu isteria verbală care îl caracteriza, agita chestiunea Danzigului. masîndu-şî în acelaşi timp diviziile motorizate Ia frontiera Poloniei. Dinspre apus, semnele de reacţîune erau rare, incerte şi neconcludente. Ce avea să se întîmple ?;
în această atmosferă grea, apăsătoare, curgerea vremii făcu să se împlinească un secol şi jumătate de la căderea Bastiliei. în tară la noi, atmosfera era dintre cele mai improprii pentru o comemorare. Străzile erau pline do germanofili activi, iar presa, dirijată de un personaj do tristă amintire, era în întregime scrisă de oameni pen-I in a căror rea credinţă şi imbecilitate tot ceea ce privea Franţa stîrnea dispreţ şi ură.
Cam în toată Europa domnea aceeaşi atmosferă otrăvii a, iar situaţia nu era mai bună nici între hotarele
GEO BOGZA
574
Franţei, unde s-au găsit întotdeauna duşmani ai republicii şi ideologi care şi-au întemeiat doctrina pe negarea u timilor o sută cincizeci de ani de istorie, atît de măreaţă, a patriei lor. La Legaţia Franţei din Bucureşti s-a manifestat prea puţin interes faţă de faptul că vechea şi venerabila revistă „Viaţa Romînească“ se pregătea să consacre un număr masiv comemorării revoluţiei.
în afară de „Viaţa Romînească“ mai existau încă două reviste săptămînale — şi curios, erau cele mai bine scrise în vremea aceea — care căutau pe cît era cu putinţă să menţină în cititori credinţa în idealurile nobile a^e omenirii. în aceste trei publicaţii, atunci, în vara lui 1939, în ultimul ceas de relativă libertate, cei care nu-şi lăsaseră mintea întunecată de prostie şi de ura au mai putut să scrie pe ocolite despre sensul revoluţiei franceze şi valoarea permanentă a Declaraţiei Drepturilor Omului. Parcă ar fi fost aruncaţi cîţiva stropi de apă în-tr-o Europă care era un cuptor încins, de un singur cuvînt : Danzig, Danzig, Danzig ! Pentru imbecilii de alunei, Danzig însemna mai mult decît Bastilia. Cum ar fi îndrăznit ridicola lozincă : Libertate, Egalitate, Fraternitate, să pretindă drept la lumina tiparului şi să se măsoare cu impulsivul, teutonicul, necruţătorul Danzig ?
Atît de bine e să ştiu acum că Armata Roşie i-a izgonit pe hitlerişti âin Danzig, şi că fierbintele cuptor care ne arsese atît de groaznic sufletele în acea vară, s-a răcorit în sfîrşit.
Atît de bine e să se poată scrie acum din nou despre 14 Iulie, această zi măreaţă din istoria omenirii...
1815
IN MEMORIA REPORTERULUI FOTOGRAF,
*'
Sindicatul fotografilor a cinstit memoria lui I. Ber-man, mort acum patru ani, intr-o vreme cînd moartea era de două ori mai amară şi mai tristă, fiindcă trebuia să se consume în tăcere şi umilinţă. Acela care timp de două decenii imortalizase în imagini fotografice toate evenimentele de seamă din ţară, autorul atîtor şi atîior instantanee asupra cărora s-au aţintit privirile a zeci de mii de oameni, ce-şi complectau astfel înţelegerea evenimentelor contemporane, martorul ocular a sute de momente istorice sau a sute de întîmplări răsunătoare, reporterul fotograf I. Berman, bunul, blîndul, modestul şi atît de talentatul Berman, murea acum patru ani, în vremea cea mai neagră şi apăsătoare, iar vestea morţii lui circulă în umbră, trecînd din om în om, aproape ca o ştire nepermisă.
Pentru că multe erau nepermise atunci: dacă nu chiar moartea, în orice caz să se vorbească despre cei a căror moarte ar fi putut însemna un reproş acelor vremuri. Şi astfel, reporterul datorită căruia mii de evenimente au apărut în paginile ziarelor, în forma lor cea mai expresivă, plecă din lumea aceasta şi dintre ai lui, fără ca o singură şi ultimă imagine să-l înfăţişeze cititorilor. îar ziarele apărură, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, ca
576
GEO BOGZA
şi cum n-ar fi luat drumul veşniciei omul din a cărui trudă şi pricepere paginile lor fuseseră, atîţia ani, mai vii şi mai documentate. Aşa muri, în vremea dominaţiei hitleriste, harnicul reporter fotograf care în timpul vie- ■■ tii sale şi-a purtat aparatul, cu aceeaşi modestie şi sîr-guintă, şi în saloanele Palatului regal, şi în dormitoarele Azilului de noapte.
Vă mai aduceţi aminte fotografiile lui Berman ? Eu mi le mai aduc aminte. Pentru că unele din ele făceau aproape cît o pagină din Gorki. Atît de expresivă era umanitatea lor. în felul acesta am. început să-l cunosc şi să-l preţuiesc. Faptele merg departe în trecut, la primele mele întîlniri cu hîrtia tipărită la rotativă. în maldărul de maculatură, între coloane pline cu fraze stereotip©, izbucnea uneori o fotografie, ca o fereastră cu violenţă deschisa spre viaţa adevărată, spTe realitate : un colţ dintT-un vagon de clasa a treia, în care ţărani în sumane călătoreau tăcuţi şi gînditori; o casă de mahala, cu zidurile fupuite ca de lepră, ai cărei locatari erau de două ori mai înalţi decît ea ; o femeie aşteptînd la uşa unui spital, cu un copil cadaveric în braţe ; un birjar bătrîn dînd apă calului său la fel de bătrîn; soldaţi dor-: mind in sălile de aşteptare ale gărilor, întreaga omenire, tristă, săTacă şi suferindă, surprinsă în înfăţişările ei cele mai expresive. Sub toate aceste imagini descopeream de fiecare data aceeaşi semnătură: „Foto Berman", şi în scurtă vreme ea fu înconjurată de cei şaptesprezece ani ai mei, de o admiraţie dintre cele mai vii. Cîndva, în-tr-o revistă ilustrată, am privit multă vreme un monstru necunoscut şi extrem de primejdios, ce se pregătea să ia pămîntul In coarne. Nu era decît trunchiul unui copac doborît. Iar dedesubt scria, nici nu se putea altfel : „Foto Berman^. Omul acesta mi se păru atunci un vraci, şi îi invidiai pe oei care îl puteau vedea cum lucrează.
„Cartea poştală“ avea în acea vreme prestigiul unei instituţii venerabile şi anacronice, şi din unghiul ei de
PAGINI DE PRESA
577
vedere emu înfăţişate oraşele, evenimentele şi grupurile de oameni într-o încremenire anostă şi plictisitoare. Acest fel de a reda lumea în imagini, după o concepţie sclerozată, încetează o dată cu fotografiile, brutal pline de viaţă, ale lui Berman. Clădiri sau evenimente se însufleţesc şi încep să vorbească limba lor proprie. Revoluţia prin care Arghezi a înnoit limba literară, încăr-cînd-o de plasticitatea gîndirii sale, Berman a produs-o în lumea imaginilor fotografice, smulgîndu-le din anchiloza de pînă atunci şi încărcîndu-le cu viaţă adevărată.
Deci, nu-i de mirare mîndria cu care într-o dimineaţa am pornit, avîndu-1 pe Berman alături, să vedem cum trăiesc cei din Valea Plîngerii. Mai tîrziu am fost cu el în Ţara Moţilor, tîrîndu-1 prin văgăunile de neînchipuit ale minelor de aur. Am * descoperit atunci unul din cei mai oneşti oameni din cîţi am cunoscut, sincer, sîrguitor şi excesiv de modest. Intre oamenii de pe Sărindar, acţionaţi aproape satanic de interese mărunte sau de mari egoisme dezlănţuite, el era liniştit şi senin, netulburat de patimi sau de ambiţii. Scările care duceau la cele două odăiţe ale lui de la mansarda ziarului unde lucra, le-am urcat pînă la urmă cu sentimentul că mă îndrept spre un fel de sanctuar. Acolo, sub lumina micului bec roşu din camera obscură, el părea un preot care oficiază. In fiecare seară îmi arăta imortalizate, în forme uimitor de expresive, evenimentele zilei : actriţa străină sosită pe peronul Gării de Nord, surîzînd cu braţele pline de flori, sau femeia strivită de tramvaiul 16. în aparatul electric de uscat aşeza fotografiile cum veneau la rînd, şi banchetul de la Athenee Palace, şi disecţia de la Institutul Medico-Legal; apoi, privirile lui c are se opreau o clipă asupra mea, păreau că spun : deşertăciunea deşertăciunilor. Tăcerea şi umilinţa în caro si-a sfîrşit viaţa martorul atîtor evenimente răsunătoare, pare că au vrut să-i dea întru totul dreptate.
;j7 — Pagini contemporane
*78
GEO BOGZA
Totuşi, presa romînească, pe măsură ce va renaşte şi va simţi nevoia unei nobile tradiţii, va putea să înscrie numele lui Berman printre marile-i figuri, drept primul reporter fotograf care a făcut să pătrundă, în paginile ei, viaţa adevărată.
1945
SOMNUL LUI IOACHIM
Pe Ioachim istoria, nu istoria pe care o făcuse el dintr-o serie de jonglerii, ci istoria adevărată şi neiertătoare, ale cărei pagini vor fi citite de zeci de generaţii viitoare, l-a surprins în pijama, într-o mică pensiune din Hamburg. După relatările acelora care au participat la arestarea lui, la ora nouă seara Ioachim dormea dus. Mărturisesc că nu mi-aş fi închipuit niciodată că fostul ministru de externe al celui de al Treilea Reich va ajunge să se culce de la ora nouă seara.
Cînd timp de zece ani ai semnat, sub lumina reflectoarelor şi sub ochiul a sute de aparate fotografice, fel de fel de pacte menite să statornicească istoria lumii pentru un mileniu, nu te mai poţi culca, fie ce-o fi, o dată cu găinile. Dar la ora aceasta, cînd ultimul consul al ultimei ţări după glob, tot mai aprinde o havană, Ioachim dormea.
Ca un simplu negustor de vinuri, obosit de muncă şi dezgustat de concurenţă, Ioachim dormea. Dormea atit de adînc, încît cei care l-au arestat au fost nevoiţi să-l tragă îndelung de mîini şi de picioare pentru a-1 determina să coboare din pat. Ca un simplu delapidator, care aşteaptă descinderea, Ioachim avea pregătite două
580
GEO BOGZA
scrisori, ca pentru procuror şi directorul băncii, cătie cei de care se gîndea că îi depinde viaţa : Montgomery şi Churchill. Regelui Angliei nu i-a scris : prea se trăsese înapoi cînd, primindu-1 în audienţă, îl văzuse că întinde deodată braţul şi răcneşte : Heil Hitler I Aşa era Ioachim pe atunci.
Douăzeci şi patru de ore după arestarea lui, s-a anunţat că Ioachim va fi judecat printre primii criminali de război. Dar o sentinţă a fost deja dată : autorul pactului antikomintem, pactului tripartit, şi a numeroase alte pacturi şi dictaturi, printre care unul de la Viena, a fost găsit, la sfîrşitul carierei sale, într-o mică pensiune, dormind la ora nouă seara, în pijama. Aşa îl surprinde istoria adevărată pe cel care a măsluit-o ani de zile.
Pe vremea cînd Ioachim tăia şi spmzura în Europa, şi era dintre toţi criminalii cel mai elegant şi fotogenie, n-aş fi putut visa o atît de crudă răzbunare.
1945
CEL DINŢII CRIMINAL DE RĂZBOI
N„ mi-aş fi putut închipui niciodată că după dispariţia lui Hitler şi a lui Mussolini de pe scena istoriei, vaietul lor mărunt şi sîngeros, generalul Franco, ar mai putea rămîne o singură clipă în locul în care se află, şi în care a ajuns numai după ce a trecut peste cadavrele cîtorva sute de mii dintre compatrioţii săi. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că venind ceasul socotelilor, stupidul şi sîngerosul Caudillo nu va fi încarcerat din prima clipă şi judecat drept cel dintîi criminal de război, drept cel dintîi care a izbit cu cizma obrazul livid şi mortificat al umanităţii, punîndu-şi apoi mîinile în şolduri şi scoţînd un hohot impudic de rîs. .
Tribunalele Naţiunilor Unite se vor ocupa probabil turnai cu criminalii de război de după septembrie 1939, dată la care monstrul hitlerist şi-a aruncat şi ultima mască şi şi-a scos ghearele lungi de fier, începînd îngrozitoarea sîngerare a Europei. Dar pentru conştiinţele libere şi tragice din lumea întreagă — şi toate conştiinţele libere au fost tragice în vremea noastră — nici o îndoială nu încape că josnicul general spaniol e unul din primii strigoi ai groaznicei nopţi prin care a trecut omenirea.
682
GEO BOGZâ,
Mai întîi în Spania, la invitaţia lui Franco, Hitîer şi Mussolini au experimentat metodele războiului total.
Mai întîi în Spania, piloţii germani din faimoasa divizie „Condor" şi-au descărcat bombele asupra locuinţelor omeneşti, şi au tras cu mitraliera în coloanele de fugari.
Mai întîi în Spania s-a ucis cu cruzimea cu care s-a ucis apoi în toate ţările Europei.
E adevărat că Franco nu a participat la al doilea război mondial. Dar el e cel care a luat cuţitul din mîinile lui Hitler, l-a ascuţit, l-a încercat în beregata propriului său popor şi i l-a restituit apoi, să înceapă marele masacru în Europa.
A-i uita josnicului general toate crimele, îngăduindu-i să rămînă mai departe la Madrid, înseamnă a lăsa nerăzbunată memoria a milioane de oameni nevinovaţi.
A-i uita josnicului general toate crimele, îngăduindu-i să rămînă mai departe la Madrid, înseamnă a lăsa neşters de abjectul scuipat fascist unul din obrajii umanităţii.
1945
RECAPITULĂRI
Una din voluptăţile din ultima vreme a războiului — pentru că nu se poate spune că războiul nu ne-a oia-rit şi prilejul unor teribile voluptăţi, atunci cînd agresorilor începînd să le meargă rău, s-a ivit un ridicol imens prin deosebirea dintre realitate şi pretenţiile lor — a fost mai cu seamă aceea care se formula astfel în mintea noastră : Acum un an pe vremea aceasta... Începînd de la Stalingrad şi de la debarcarea anglo-americanilor în Africa, „acum un an pe vremea aceasta...“ era în fiecare zi prilejul unei noi voluptăţi, unor noi satisfacţii, în sfîrşit dobîndite. Pentru că începînd de la aceste evenimente războiul a avut un alt curs, şi a-ţi reaminti de ce era cu un an înainte, însemna să vezi de fiecare dată cît de mare a fost drumul pe care în răstimp nemţii l-au făcut înapoi, spre prăpastia ce îi aştepta.
în toamna lui 1942, însemna a-ţi aduce aminte că „acum un an pe vremea aceasta../4 doctorul Dietrich sosit la Berlin cu un avion special de la marele cartier general al Fiihrerului, declara ziariştilor strînşi într-o conferinţă extraordinară că frontul rus s-a prăbuşit în întregime şi că războiul e în mod practic terminat. Un an mai tîrziu, comunicatele germane vorbeau cu mîn-drie că au mai fost cucerite cîteva case în Stalingrad.
584
GEO BOGZA
In toamna lui 1943, „acum un an pe vremea aceasta../* îţi aducea aminte că la 9 noiembrie 1942, Hitler clamase la anuala întrunire a partidului nazist, sub o furtună de aplauze : „braţul nostru a atins Volga la Stalin-grad, şi de acolo unde se află nimeni nu va mai putea scoate vreodată armata germană**. Un an mai tîrziu, nemţii apărau fără succes Kievul, dar Hitler tot mai făcea declaraţii solemne, iar nemţii îl aplaudau tot atit de furtunos. Puţin mai tîrziu, ei admiteau că „s-a schimbat ceva** pe frontul de răsărit, dar continuau să se tăvălească de rîs cînd auzeau vorbindu-se de al doilea front. In sfîrşit, al doilea front a luat fiinţă, dar în capul nemţilor ce era ? Aceeaşi nemăsurată, oarbă şi ridicolă încredere în victoria pe care Hitler continua să le-o promită.
Mai avem încă puţin pînă la cea dintîi aniversare a lui 23 August, şi să vedem ce se petrecea pe aceste pă-mînturi, acum un an pe vremea aceasta... Nemţii, şi prietenii lor din Romînia, erau mai siguri de victorie ca oricînd. Mai mult: aveau din nou delirul triumfului. „V 1** îi înnebunise complect. Cu cîteva săptămmi în urmă apăruse în comunicatul german faimoasa frază : „De patruzeci şi opt de ore, Londra şi împrejurimile ei se află sub tirul neîntrerupt al noii arme germane VI**.
„Tirul neîntrerupt** se repetă apoi în fiecare comunicat, exaltîndu-i pe nemţi pînă la delir. După zece zile de certitudine a apocalipsului peste capitala Angliei, vă-zîndu-se că Londra continuă să existe, veni un zvon care îi înspăimînta chiar şi pe nemţi. Totul era pregătit pentru ca la momentul oportun, ales de Fiihrer, să intre în acţiune „V 2**. Ce importanţă avea că anglo-ame-ricanii treceau la ofensivă pe coasta normandă ? Puteau chiar să înainteze, cînd se va crede necesar, „V 2** va intra în acţiune, va rade de pe faţa pămîntului porturile engleze, iar corpul expediţionar lipsit de aprovizionare va fi făcut prizonier în întregime. Toate lucrurile
585
PAGINI DE PRESA
acestea nemţii şi prietenii lor din Romînia le credeau în luna august a anului trecut.
Dar dacă ar fi fost numai atît ! După fiecare bombardament, care acum un an pe vremea aceasta întorcea pe dos rafinăriile de pe Valea Prahovei, nemţii ieşeau din adăposturi şi începeau să uluiască lumea cu afirmaţiile lor despre apropiata victorie. Fiindcă nu era vorba numai de „V 1“ şi „V 2“, ci cifrele aveau să urmeze. Ei ştiau sigur că există chiar „V 5“. Era gata pusă la punct, dâr n-avea să intre în acţiune decît la 5 noiembrie. De ce la 5 noiembrie ? Pentru că atunci urma să aibă loc alegerile prezidenţiale din Statele Unite, iar „V 5" era menită să bombardeze New York-ul. în jurul alegerilor, americanii urmau să se trezească sub o ploaie de bombe, care aveau să dărîme în cîteva ore toţi zgîrie-norii, drept pedeapsă pentru că intraseră m război. Toate acestea le spuneau nemţii de pe Valea Prahovei, anul trecut, în lima august.
în ziua de 24, cînd soldaţii romîni s-au apropiat să-i dezarmeze, nemţii mai înfumuraţi ca oricînd i-au ameninţat : Ce-aţi îndrăznit să faceţi ? Vai de voi ce-o să păţiţi ! Bucureştiul va fi ras de pe faţa pămîntului cu ,,V 1". Astă noapte, primele „V 1" îndreptate asupra Romîniei au distrus Timişoara...
Trei zile mai tîrziu, căutau să se strecoare prin tre-oătorile munţilor, îh haine civile. Dacă vor fi ajuns cu bine în Germania, probabil că acum aşteaptă vreun semn din partea lui Hitier, din Argentina, din Japonia, sau de pe lumea cealaltă. Se spune că ridicolul ucide. Dacă ar fi adevărat, n-ar fi fost nevoie de atîtea sacrificii din partea Naţiunilor Unite. Dar pe hitlerişti şi pe prietenii lor din toate ţările, ridicolul nu-i ucide. Iată ceea ce va trebui avut în vedere pînă ce sămînţa lor va fi pretutindeni stîrpită.
1945
PRIMA ÎNTÎLNIRE CU PANDURII
P rintre cele cîteva întîmplări de neuitat pe care în-frîngerea nemţilor le-a adus în viaţa mea, întîlnirea cu pandurii mi-a prilejuit un sentiment surd şi aproape dureros — aşa cum îşi făcea loc anevoie din cele mai adînci fibre ale fiinţei mele — de mîndrie, a mea şi a poporului căruia aparţin. După un şir, care păruse fără sfîrşit, de evenimente umilitoare şi dureroase, pandurii se aflau acum în faţa mea, cu totul şi cu totul splendizi. Cei despre care se crezuse că sînt morţi, pradă foametei, mizeriei şi haosului moral care dezagregă fiinţa umană, se aflau vii, din nou pe pămîntul ţării lor, şi arătau, trupeşte şi sufleteşte, cum rar cred să fi arătat vreodată fiii trudiţi ai acestor pămînturi. Minunea se afla sub ochii mei, şi nu vă pot spune cît de puternic i/ni bătea inima în faţa acestui spectacol, care dădea poporului romîn, umilit şi înşelat pînă atunci, dreptul de a nu se socoti înfrînt, de a spera din nou, şi chiar de a fi mîndru. Pentru că toţi aceşti oameni, care veneau foarte de departe, încît păreau străini, erau totuşi. romuri, iar în fruntea lor flutura drapelul acestei ţări, pe care ei îl asociaseră de mult drapelelor ce se îndreptau spre marea lumină a victoriei. Prin aventura lor, a cărei epopee urmează a fi scrisă, pandurii au cîştigat pentru
PAGINI DE PRESA
587
poporul romîn, sortit atîtor umilinţe prin politica nefastă ii conducătorilor săi, prilejul unic şi inapreciabil de a so putea prezenta în faţa istoriei, în faţa marelui areopag al popoarelor libere sau martire, arătînd că şi o parto din fiii lui au ştiut să discearnă în împrejurări dramatice, cauza justă. Poporului căruia puţin i-a lipsit să fie tîrît în fundul negrei prăpăstii, atîtea drepturi şi speranţe îi aduceau pandurii, care fuseseră socotiţi morţi şi pierduţi, dar erau mai vii ca oricine, şi puteau fi socotiţi drept una din cele mai sigure garanţii pentru viitorul lui.
Locul de neuitat în care m-am întîlnit prima oară cu pandurii, şi toate aceste gînduri au urcat în mine asemeni unor izvoare fierbinţi ale mîndriei şi speranţei, e locul în care pînă atunci cel mai mult nemţii făcuseră pe stăpînii, iar atunci suferiseră un mare dezastru. în regiunea petroliferă, la miazănoapte de Ploeşti, pe cîm-pia dintre Băicoi şi Buda, ei aveau instalate nenumărate baterii antiaeriene, de cel mai nou model. în iu-rul Cîmpinei, se aflau tunuri romîneşti, şi imediat după 23 August bateriile antiaeriene, coborînd ţevile, se bătuseră între ele, cele romîneşti fiind pînă spre seară, învingătoare. Tunurile trăgeau în rasul pămîntului, şi obuzele se duceau pe marea şosea asfaltată, şuierînd asemeni unor bolizi. în gară la Buda, nemţii aveau un tren blindat, şi au încercat să urce cu el spre Slănic, dar n-au izbutit.
Peste cîteva zile, trenul blindat părăsit de nemţi se alia în gară, ca un morman uriaş de fierărie sfîrtecată. Părea, cu enorma lui masă de fier, un transatlantic lovit de nenumărate torpile ; prin spărturile nemiloase se vedeau tot felul de aparate de precizie, fragile şi complic cate, în care schijele pătrunseseră ca în circomvoluţiu-nile unui creier. în jurul lui, ca în curtea unui spital evacuat-în grabă, zăceau maldăre de bandaje însînge-into şi de tampoane de vată, de asemenea mînjite de
588
GEO BOGZA
sînge. Mai departe, nu-xni venea să mă uit: acolo, în cimpie, in jurul bateriilor antiaeriene răscolite şi întoarse pe dos, putrezeau cadavre de nemţi, neîngropate.
In acest decor de sfîrşit de dramă, pe care Hitler o voise şi îi fusese jucată în toate amănuntele, am văzut pentru prima oară pandurii. Era în zilele de după 23 August ; nenumărate trenuri cu unităţi ale Armatei Roşii străbateau peisajul de vulcan fumegînd al Ploeştiior şi se îndreptau pe valea Prahovei, spre Ardeal. Printre aceste trenuri cu soldaţi obosiţi, ce căutau să se odihnească în aşteptarea luptelor viitoare, unul sosi, iar ocupanţii lui părură din prima clipă cumpliţi, încît celor ce ar fi avut să-şi reproşeze ceva li s-ar fi făcut frică şi ar fi preferat să nu-i vadă. Aceştia erau pandurii.
Dar pînă ce mi-am dat seama cine sînt mai trecură cîteva lungi minute, în care timp mă întrebam, impresionat, de ce or fi atît de aspri şi dîrzi. Aveau desigur tot dreptul să fie. Erau cei înşelaţi şi trimişi pînă la 'Stalingrad, să moară pentru o cauză care n-a fost nici o clipă a lor. Acum se întorceau, în urma marilor sforţări şi biruinţi pe care le obţinuseră asupra lor înşile, asupra deznădejdii şi a prizonieratului, învingîndu-le şi devenind oameni noi. Nicicînd un număr atît de mare de romîni nu trecuse printr-o dramă mai zguduitoare, printr-o experienţă atît de amară şi cu consecinţe atît de covîrşitoare. însăşi celula lor biologică părea că a suferit o schimbare, încît s-ar fi putut crede despre ei orice, dar în nici un caz că sînt romînii prizonieri la Stalingrad.
Prizonieri ? Nici ei şi nici strămoşii lor nu păreau să fi fost o Singură clipă prizonieri. Într-atît de profund şi de structural erau modificaţi. La uşa vagoanelor făceau de strajă cu arme automate, mîndri, puternici şi parcă grandilocvenţi. Dar în acea oră istorică şi în acel peisaj dramatic grandilocvenţa le şedea bine şi mie îmi plăcea.
PAGINI DE PRESA
589 '
Cine or fi aceşti oameni, şi spre ce acţiuni are să-i ducă aerul lor neînduplecat şi teribil ? Gînd am fost con-strîns să recunosc că nu sînt ruşi care vorbesc perfect romîneşte, că tot acel tren lung de oameni mîndri şi triumfători e plin de la un capăt la altul numai cu ro-mini, cu cei a căror dispariţie pe eîmpiile îngheţate ale Rusiei ar fi părut cel mai firesc lucru, pupilele mi se dilatară atît, încît simţii că mă ustură ochii. Fui cuprins de o emoţie atît - de pi temică, încît nu putui face un singur gest. Aş fi vrut să-i aplaud, dar nu putui ridica braţele din umăr. Aş fi vrut să le strig : „Bravo ! Vă admir !“ dar glasul îmi era cu totul sugrumat. în acest timp, trenul lor pomi încet spre Ardeal, iar eu rămăsei lingă scheletul trenului blindat, cuprins de o uşoară suferinţă, că n-am putut să-i sahit cum trebuia, cum meritau, cum inima mea mă îndemnase.
în felul acesta m-am întâlnit prima oară cu pandurii, pe cîmpia din junii Ploeştmîui, unde nemţii fuseseră stăpîni multă vreme, iar acum ea era o mărturie dramatică a marelui lor dezastru.
PODUL DE LA CERNAVODĂ
In toamna aceasta, podul care la Cernavoda uneşte cele două maluri ale Dunării împlineşte cincizeci de ani. Jumătate de secol de existenţă, elegantă şi îndrăzneaţă, peste apele domoale şi tulburi ale bătrînului fluviu. Nu sînt decît puţine zile de cînd, de pe malurile Dunării, am admirat lunga şi alba construcţie, care pe undeva, pe sus, aproape prin cer, le leagă unul de altul. Şi chiar fără prilejul acestei aniversări, eram hotărît să salut şi prin scris măreţul pod, pe care acolo, la picioarele lui, atît de îndelung şi cordial îl salutasem. Pentru că mai mult decît oricînd, în vara ce trecu, prima după sfîr-şitul marelui măcel, el s-a desprins de pe foiidul albastru al cerului plin de adînci semnificaţii şi vii învăţă-? minte pentru poporul ai cărui înaintaşi l-au construit.
Linia ferată care trece peste acest pod duce la Constanţa, iar acolo în centrul oraşului, după încetarea primejdiilor aeriene, statuia de bronz a lui Ovidiu a fost aşezată din nou pe soclul ei, cu faţa spre imensitatea mării şi capul plecat, într-o adîncă meditare. Acum, asemeni lui Ovidiu, tăcuţi şi gravi, şi gînditori, sînt îndemnaţi să fie nu numai cei exilaţi de Roma, ci toţi urmaşii ei, care după încetarea cumplitului război străbat din nou străvechile pămînturi dintre Dunăre şi mare. Un capitol de istorie s-a închis, un altul se deschide, şi
PAGINI DE PRESA
591
marile lui sarcini stau pe umerii noştri. Iar pe aceşti umeri, podul de la Cernavoda, cu miile lui de tone de fier, nu pune nici o greutate, ci dimpotrivă, îi face să se simtă mai uşori, înaripîndu-i aproape. Aşa l-am văzut de lîngă apele tulburi ale Dunării, în prima vară, ea însăşi încă tulbure, de după război : ca o uşurare pentru suflete, ca un prilej de zbor pentru închipuire.
Pe soclul lui, poetul de bronz priveşte nemişcat cum se zbuciumă marea cea mare ; voievodul, care aşa i-a spus în hrisoavele ţării, doarme acoperit de praful istoriei ; iar sub praful cald al cîmpiei, monumentul de îa Adam-Klisi stă mărturie despre istoria bimilenară a acelor pămînturi-, Dar peste apele tulburi ale Dunării, podul de la Cernavoda vorbeşte de timpuri mult mai apropiate de noi. în linia lui zveltă şi îndrăzneaţă e vorba de istoria modernă a Romîniei. Enormii dorobanţi de piatră care fac de strajă lipiţi de picioarele lui, reamintesc războiul prin care ne-am căpătat independenţa, şi cum, dintre cei ce le-au fost model, mulţi sînt încă vii, putînd fi.întîJniţi prin sate sub chipul unor moşnegi sfă-toşi, încă o dată trebuie să ne aducem aminte ceea ce nici o clipă nu trebuie uitat : că statul romîn modern este egal cu o viaţă de om ; că el are în urmă abia mai mult de jumătate de veac.
Peste tot ceea ce s-a construit în acest scurt răstimp, aproape ţara întreagă în forma ei actuală, podul de la Cernavoda pluteşte ca o pasăre albă şi îndrăzneaţă. Deasupra apelor largi ale Dunării, el se ridică la o înălţime ameţitoare, unind cele două maluri cu o singură linie, echilibrată, trainică şi de o aeriană frumuseţe.
Desfac albumul de fotografii la epoca în care a fost construit acest pod şi văd o mulţime de domni, nede-prinşi să pozeze, înţepeniţi în faţa obiectivului, ingineti cu haine de o tăietură demodată, cu mustăţi mari şi bar-Ivsoane ridicole ; îi privesc îndelung, şi le spun : Aşadar voi, pe vremea cînd noi care multă vreme ne-am crezut
592
GEO BOG2A
foarte deştepţi nici nu existam, voi cu barbişoanele şi cu pălăriile voastre de pai, aţi construit acest măreţ şi trainic pod. Bravo vouă! Şi mă gîndesc la toată mulţimea de muncitori, fii ai dorobanţilor de la Plevna, care au coborît pe fundul fluviului să pună temelia acestui pod, fără să ştie poate că puneau însăşi temelia ţării de mîine.
Privită de pe malurile Dunării, alba şi măreaţa construcţie, cu miile de tone de fier trase prin aer la o mare înălţime, arată că poporul romîn, în scurtul răstimp de eînd şi-a dobîndit independenţa, n-a fost nici leneş, nici lipsit de îndrăzneală. Aceiaşi ingineri cu barbişoane şi jambiere de piele, aceiaşi muncitori înrudiţi cu dorobanţii ce şi-au vărsat sîngele pentru independenţa ţării, au ridicat la Constanţa silozuri gigantice şi, stăvilind valurile mării cu un dig trainic de piatră, au construit un port încăpător şi modem.
Acolo, statuia lui Ovidiu se ridică în centrul oraşului ; şi ea, şi monumentul de la Adam-Klisi vorbesc despre strămoşii noştri îndepărtaţi, despre istoria cea mai veche a acestor pămînturi. Dar cel ce le străbate, îndrăgostit de faţa lor aspră, presărată în.atîtea locuri cu aşezări turceşti şi turle de geamii, cînd ajunge la capătul lor dă deodată cu ochii de silueta superbă a podului de la Cernavoda şi, uimit, o contemplă. Atunci, el ştie că nu mai e vorba de geţi sau de romani, ci de cei mai apropiaţi strămoşi, de înşişi părinţii noştri care au pus pe aceste pămînturi pecetea energiei şi muncii lor creatoare. Atunci, mai ales dacă se găseşte la sfîrşitul unui război pustiitor, la capătul unei triste epoci a istoriei, emoţionat îl salută.
Acolo, peste apele largi ale Dunării, măreţul pod pare un zbor alb de pasăîe, abia început, puţind duce oricît de departe...^
1945
PROCESUL MARILOR CRIMINALI. DE RĂZBOI
P3 banca acuzării din Niirenberg, marii criminali de război stau unul lingă altul, şi peste cine a plutit vreodată cu mai multă certitudine umbra spînzurătorii ?
Dar pentru ca acei care cu doi ani în urmă erau un singur hohot de rîs, cinic, orgolios şi brutal, să ajungă acum o masă gelatinoasă de trupuri pe qare mereu le copleşeşte leşinul, de urechi care nu aud, de inimi care bat prea tare, de minţi ce nu-şi mai aduc aminte, a fost nevoie ca milioane de oameni să-şi jertfească viaţa.
Acum, aceşti sceleraţi stau abătuţi, cu capetele plecate şi pocăite. Cît costă pocăinţa lor omenirea ? Pentru ca gura lui Goering, desfăcută timp de un deceniu într-un surîs lăbărţat şi grosolan, să ajungă la rictusul de acum, a fost nevoie să moară sute de mii de oameni. Şi alte sute de mii au murit pentru ca fruntea lui Rihben-trop să se plece şi insolenta lui bărbie s.ă-i ajungă în piept. Pentru ca altul dintre ei să capete palpitaţii şi să facă figură de domnişoară care mereu leşină, a fost nevoie ca zeci de divizii ruse, americane şi engleze să fie aruncate în foc. Cîte bunuri şi vieţi omeneşti au fost nimicite, pentru ca aceşti lupi, al căror urlet s-a auzit
594
GEO BOGZA
atît de sinistru în lunga noapte a nazismului, să facă acum pe mieii ?
Pocăiţi, stau astăzi în boxa acuzaţilor, şi fiecare din ei speră să-şi scape mizerabila viaţă. Au luat parte Ia măcelărirea Europei alături de Mussolini şi de Hitler şi ar vrea să trăiască mai departe ! Au uitat că Mussolini a fost expus intr-o piaţă din Milano, cu trupul ciuruit de gloanţe şi că Hitler a dispărut pe uşa din dos a istoriei. Ei ar voi să scape, să mai trăiască puţin, în lumea aceasta pe care atît au batjocorit-o. Ei cred că în acest proces e vorba de propria lor viaţă, uitînd că nici o zgîrietură n-ar fi suferit templul de marmoră al justiţiei dacă ar fi fost împuşcaţi pe loc, de primele patrule care i-a găsit între frontierele Reichului, aşa cum se întîmplă cu bandiţii surprinşi în cuibul unde şi-au îngrămădit prăzile.
Nu pentru a da Naţiunilor Unite dreptul să-l spînzure pe Goering şi pe Ribbentrop se desfăşoară procesul de la Niirenberg. Ci pentru ca înainte de moartea lor, aşa cum nu s-a putut petrece nici cu Mussolini, nici cu Hitler, ei să audă toate crimele de care s-au făcut vinovaţi, să ştie limpede pentru ce întreaga lume îi condamnă şi pentru ce trebuie să moară. De aceea, în acest proces rechizitoriul este mai important decît sentinţa. Pedeapsa marilor criminali de război nu poate fi decît una. Dar în enumerarea crimelor pe care le-au comis, omenirea îşi poate arăta întreaga ei oroare, ca şi incoruptibila ei sete de justiţie, încît, pentru vinovaţii de acolo şi pentru complicii lor care se mai ascund prin lume, clipa de faţă să nu fie cu nimic mai puţin grea şi înfricoşătoare decît a unei judecăţi de apoi.
Pedeapsa oarbă, a forţelor pe care singură le-a dezlănţuit, Germania şi-a luat-o îndeajuns : milioane de nemţi au rămas pe cîmpiile Rusiei, şi alte milioane au pierit în urgia bombardamentelor aeriene. Dar mai mult
PAGINI DE PRESA
59
cîecît viziunea acestor mormane de cadavre, cele douăzeci de leşuri ce se vor legăna în aer la Niirenberg vor face să treacă, în sfîrşit, dintr-o parte în alta a lumii şi în cel mai înalt grad, fiorul justiţiei şi al pedepsei supreme.
1945
DESPRE PRIMA CONVORBIRE CU LUNA
i^cum cîteva zile, unul dintre confraţii noştri de peste ocean a avut rarul privilegiu de a anunţa lumii câ s-a putut stabili un contact între pămînt şi lună. începutul făcut, vor urma, fără îndoială, la intervale mai lungi sau mai scurte, nenumărate ştiri în această privinţă, menite să uimească omenirea. Se va lua contact cu Marte, cu celelalte planete, iar într-o zi se va anunţa că prima rachetă a pornit spre lună. Tot ceea ce în tinereţea noastră ţinea încă de imaginaţie va intra rînd pe rînd în domeniul realităţilor. Cine poate spune de pe acum, cu hotărîre, că la marile serbări ce vor avea loc pe pămînt cu prilejul anului 2000, punctul principal de atracţie nu va fi călătoria în lună, sau poate pînă atunci luna va fi prea aproape ? Poate că visul de a amenaja Groenlanda, cu aerul ei rece. şi pur, într-un imens sanatoriu pentru toţi suferinzii pămîntului, va fi depăşit de evenimente. Poate că una din planetele sistemului solar, plină de virtuţi regeneratoare, va deveni locul de recreaţie al muncitorilor şi intelectualilor, în viitor.
Dar cîte gînduri nu ne pot trece prin minte despre posibilităţile fantastice ce se deschid omenirii, în clipa unică în care se anunţă că pentru prima oară s-a luat
PAGINI DE PRESA
597
contact cu luna — şi luna a răspuns. Pentru că, după două secunde şi jumătate, luna a răspuns. Alba regină a nopţilor de vară a binevoit să răspundă la mesajul pe care i l-au adresat oamenii. încă o dată : cîte gînduri în mintea poeţilor, a savanţilor, a vizionarilor I
Dar înlăturînd aceste gînduri ce deschid atîtea ferestre fantastice spre viitor, colegul nostru care a avut rarul privilegiu de a anunţa primul contact cu luna a ales un ,astfel de gînd. Un gînd care, mărturisim, nouă nu ne-ar fi trecut niciodată prin minte, un gînd ciudat şi stupefiant, în faţa căruia am încercat şi tristeţe şi dezgust.
Pentru că iată ce spune fericitul nostru coleg de peste ocean, îndată ce anunţă stabilirea contactului cu luna : „Această experienţă promite utilizări preţioase, atît în timp de pace cît şi de război."
Aşadar : atît în timp de pace cît şi de război. Parcă am fi în ansi de dinainte de 1939, cînd tot ceea ce se construia, de la şosele pînă la sanatorii, de la roabe pînă la transatlantice, era menit să servească atît în timp de pace cît şi de război. Toţi inventatorii şi-au prezentat atunci născocirile şi toţi furnizorii şi-au plasat mărfurile, atrăgînd respectuos atenţia că pot folosi atît în timp de pace cît şi de război.
Dar acum ? Acum cînd planeta încă mai fumegă, şi cînd pe întinsul ei sînt atîtea răni şi ruine, e normal, o frumos, e moral, ca din prima clipă a unei întîmplări extraordinare, din prima clipă a celei dintîi comunicaţii extraplanetare să ne năpustim asupra ei cu groaznicul : atît în timp de pace cît şi de război ? Pentru numele lui Dumnezeu !
E adevărat că măcelul abia sfîrşit a fost precedat de un greu război al nervilor, care a tulburat şi rătăcit multe conştiinţe. Dar să căutăm să ne dezmeticim şi să nu începem un nou război al nervilor, folosind cîte în lună şi în stele.
T>98
GEO BOGZA
Pîna acum, după cum ne informează fericitul nostru coleg, luna nu a răspuns decît cu ecoul. Dar dacă vom continua, după toate cele ce s-au petrecut, să-i dăm înainte cu stupidul : atît în timp de pace cît şi de război, nu e exclus ca ea să-şi facă auzit propriul glas, şi la o nouă încercare de a-i vorbi, să ne răspundă : Să nu vă apropiaţi de mine, specie de asasini incorigibili I
1946
ŞASE REZERVOARE
s
*^ase rezervoare de beton, foarte mari, părînd ca fac parte dintr-o importantă instalaţie industrială, se zăresc mai sus de Cernavoda, pe malul înalt al Dunării.
Ciudat e însă faptul că te poţi apropia neinterceptat de nici un paznic, şi că pătrunzi pe teritoriul lor ca în oricare dintre vechile cimitire turceşti, părăsite şi pustii, presărate mai pretutindeni pe pămîntul uscat al Dobro-gei. Uşor alarmate, cîteva zeci de şopîrle forfotesc prin iarba arsă de secetă şi, mai rar, cîte un şarpe îşi prelinge silueta de nuia în umbra rezervoarelor, cu o laşitate abia disimulată, ca un gestionar al lor, fraudulos, la apariţia forurilor superioare.
Iar rezervoarele, toate şase, pe trei sferturi îngropate în pămînt, îşi deschid spre cer gurile rotunde, dînd ia iveală o capacitate enormă, capabilă să pună în primejdie însăşi existenţa Dunării. Dar culoarea pereţilor, ce-nuşiu-verzuie, cum e cimentul cînd a fost turnat, şi urmele intacte ale cofrajelor arată că setea lor imensă — de apă sau de alt lichid — n-a fost niciodată potolită.
Mai departe, cîteva clădiri cu temelii solide de beton se ruinează, lăsînd să se sciirgă în curtea pustie un şuvoi de cărămizi şi moloz. Din ferestrele oarbe, cîteva bufniţe privesc ca nişte castelane interlocate, amestec
600
GEO BOGZA
savant de surpriză, ofensă personală şi dezaprobare faţă de intrusul care a îndrăznit să le calce domeniul. Pentru că, alături de şerpi şi de şopîrle, ele par singurele beneficiare ale acestor bizare construcţii, solide, vaste, nefolosite niciodată, şi în acelaşi timp atacate de o precoce ruină.
Dar primul om din Cernavoda întîlnit împrăştie uşor enigma, povestind, cu variate nuanţe de ironie în priviri, istoria celor şase rezervoare de beton sau tragicomedia hitleristă pe vechile pămînturi ale Dobrogei.
în 1941, cînd Hitler a atacat Uniunea Sovietică dîn-du-se drept apărător al civilizaţiei, oamenii din Cernavoda au fost printre primii care şi-au putut da seama, cu proprii lor ochi, despre anume ce fel de apărare a civilizaţiei era vorba.
Nici nu începuse bine războiul, cînd tehnicieni germani şi-au făcut apariţia pe malul Dunării, pornind in mare grabă construcţia rezervoarelor şi a unei conducte pînă la Constanţa. Despre rostul lor nu făceau nici un secret, ci dimpotrivă se lăudau, căutînd să uimească lumea : aici urma să fie depozitat în toamnă petrolul de la Baku.
Totul fusese prevăzut, după cea mai înaltă concepţie hitleristă : de la Baku la Batum prin conductă, de la Batum la Constanţa cu vaporul, de la Constanţa la Cernavoda din nou prin conductă, iar de aici, încărcat în şlepuri, petrolul liisesc avea să fie pornit pe Dunăre în sus, spre oraşele Germaniei.
Niprul nu fusese atins, mai erau pînă la Baku mii de kilometri, dar pe pămîntul Dobrogei hitleriştii lucrau de zor. Toamna, gigantica instalaţie de jefuit era pusă la punct pînă la ultimul manometru. Dar petrolul întîrzia să se arate.
Fără să-şi piardă cumpătul, hitleriştii au declarat că va veni în toamna următoare. Dar n-a venit nici atunci. Neîndurîndu-se însă să renunţe la visul lor, au aşteptat
PAGINI DE PRESA
601
an de an, cu toată maşinăria pusă la punct, pînă ce i-a surprins 23 August. Atunci, cu multă părere de rău, şi-au părăsit instalaţia, în stare de virginitate, fără să fi sorbit un singur strop din mult visatul petrol de la Baku.
Se întîmplase că armatele hitleriste, în loc să meargă direct la Baku, cum fusese vorba la început, trebuiseră să treacă pe la Stalingrad.
Iar cele şase rezervoare au rămas pe pămînturiîe Do-brogei, ca o mărturie — în beton armat — a lăcomiei şi stupidităţii teutone.
1949
EROUL LEGENDEI
i^tunci, în 1933, timp de trei zile şi trei nopţi oamenii din jurul Crematoriului au privit cu ochi de gheaţă coloana de fum care nu mai sfîrşea să se ridice spre cei. Soseau camioanele cu morţi, cum sosesc maşinile la gară cînd mai sînt cîteva minute pînă la plecarea trenului.
Stăpînirea se grăbea să şteargă orice urmă a cruntei represiuni. Ardeau focurile Crematoriului ziua şi noaptea, şi prefăceau în cenuşă şi în fum trupurile îngheţate şi ciuruite de gloanţe ale muncitorilor. Cenuşa se strîn-gea într-un morman tăcut, iar fumul era luat de vînt. Ce mai putea rămîne din cei ucişi ? Un tînăr de şaisprezece ani a făcut să rămînă ceea ce nici focul, nici timpul nu poate să distrugă : legenda unei fapte eroice.
Atunci, după zilele din februarie, curînd a venit primăvara. Pe cîmp a început să crească iarba, iar cînd a fost atît de multă încît pamîntul s-a acoperit cu un covor, verdele lui s-a smălţuit repede cu flori de toate culorile. Pe un astfel de cîmp acoperit cu iarbă şi cu Hori, la marginea oraşului, am auzit prima oară numele lui Vasile Roaită.
Erau acolo vreo zece tineri, băieţi şi fete, veniţi să se bucure de primăvară şi de viaţă. Şedeau jos, în cerc,
PAGINI DE PRESA
603
şi atunci unul dintre ei a spus ca pe o taină numele lui Vasile Roaită. Cei care erau de faţă şi-au apropiat capetele şi mai mult : în peisajul imens şi liniştit a părut că începe să se întîmple ceva deosebit. Era legenda lui Vasile Roaită care acolo, sub cerul albastru, începea să izvorască din amintirea sîngelui vărsat pentru o cauză mare şi dreaptă.
Pe întinsul acelei cîmpii, unde primăvara se întorcea biruitoare, trupul tînărului muncitor ciuruit de gloanţe şi cu mîna încleştată de minerul sirenei se întipărea în conştiinţe ca o jertfă a cărei frumuseţe şi măreţie ne cutremura. Din marele vaier al cruntei represiuni, imaginea lui Vasile Roaită se desprindea strălucitoare şi plină de lumina eroismului său. Am ştiut atunci că sub privirile noastre se năştea un simbol nepieritor, că ne aflam la izvorul unei legende ale cărei ape nu vor mai seca niciodată.
După ce au curs timp de unsprezece ani pe sub pâ-mînt, apele acestui izvor au ieşit la suprafaţă : numele lui Vasile Roaită a ajuns cunoscut de întreaga ţară şi a intrat în istoria mişcării muncitoreşti. în băiatul ciuruit de gloanţe, clasa muncitoare din ţara noastră are un erou pe care şi l-ar putea dori orice revoluţie, cu care s-ar putea mindri orice popor.
în timpul Revoluţiei Franceze, un tînăr luptător, Jo-seph Bara, fiind înconjurat de regalişti şi somat să strigo „Trăiască regele", a răspuns : „Trăiască Republica !..." şi a căzut sub gloanţe. Ceea ce a emoţionat întreaga Franţă a fost etatea tînărului erou : 14 ani. Convenţia a hotărît ca o gravură a acelui copil neînfricat să fie trimisă tuturor şcolilor primare şi ca un bust al sau să fie aşezat în Pantheon.
Poporul nostru are în rîndurile luptătorilor săi pentru libertate un om matur ca Horia — un erou de granit — şi un tînăr avîntat ca Vasile Roaită. în anii ce vin. alături de monumentalitatea lui Horia, figura lui Vasile
604
GEO BOGZA
Roaită va trebui să capete semnificaţiile profunde ale simbolului pe care îl reprezintă. Cred că o statuie a lui, aşezată în faţa Gării de Nord ar vorbi tuturor celor ce vin în capitala ţării noastre despre însîngeratul februarie 33, despre trecutul de luptă al clasei muncitoare şi eroismul legendar al unuia dintre fiii ei.
1950
ÎN ORAŞUL MARII REVOLUŢII
întotdeauna cîntat de poeţi, descris de călătorii ultimelor două secole drept una din cele mai minunate realizări ale geniului uman, Petrogradul a trăit *n zilele noastre evenimentele măreţe care i-au schimba', numele în Leningrad şi, de atunci mai ales, oraşul acesta glorios ocupă un loc fără asemănare pe harta lumii şi în istoria omenirii. Dintre oamenii ce trăiesc astăzi pe faţa pămîn-tului, şi sînt sensibili la mesajul marilor realităţi, cine ar putea sosi între zidurile Leningradului fără ca oraşul acesta să-l impresioneze profund prin frumuseţea sa unică şi prin rolul, de asemeni unic, pe care l-a jucat în istoria lumii ? A merge la Leningrad, înseamnă a sosi la izvoarele uriaşului fluviu care acum treizeci şi trei de ani a izbucnit acolo şi ale cărui ape năvalnice, după ce au străbătut imensităţi continentale locuite de sute de milioane de oameni, au ajuns astăzi la mările Chinei. Iar pentru cei care şi-au închinat viaţa nobilei cauze a Revoluţiei, călătoria aceasta nu poate avea de* cît sensul unui patetic şi sacru pelerinaj, în oraşul care a văzut desfăşurîndu-se îndrăzneala, clarviziunea şi geniul marelui Vladimir Ilici Lenin ; în oraşul în care eroicul proletariat rus a făcut să cadă pentru totdeauna lan-
m
GEO BOGZA
ţurile exploatării capitaliste ; în însuşi nucleul vibrant şi fierbinte al Marii Revoluţii din Octombrie.
Cu o emoţie, a cărei intensitate părea că ne dă dreptul să pătrundem în acest Pantheon al Revoluţiei, cu un interes din cele mai vii, în care intrau pasiunea, admiraţia şi respectul, am păşit în vara aceasta pe străzile Leningradului, conştienţi că avem fericirea să străbatem scena pe care s-a desfăşurat actul cel mai covîrşitor din toată istoria omenirii. La cîteva zile după solstiţiul de vară, Leningradul nu cunoştea aproape de loc întunericul, ci nopţile lui erau ceea ce se cheamă acolo „Nopţi Albe“, acel fenomen de neuitat din apropierea regiunilor polare, în care e cuprinsă nespus de multă poezie, un farmec nesfîrşit şi, pentru cei care le văd prima oară, prilejul unui copleşitor sentiment în faţa acestei noi şi neobişnuite splendori a lumii.
Cînd se termină cel de al doilea act al reprezentaţiilor teatrale, la zece şi jumătate seara, soarele mai este încă pe cer, încît cei care au văzut-o dansînd pe Ula-nova îşi pot surprinde pe faţă, la lumina lui, adînca emoţie care i-a zguduit. La miezul nopţii, copiii Leningradului — volubilii, fermecătorii copii ai Leningradului —- înşiraţi pe malurile Nevei, prind peşte cu undiţa, în lumina unui foarte uşor amurg. Puţin mai tîrziu este din nou ziuă deplină.
Sub acest cer care se bolteşte deasupra Leningradului ca o imensă cupolă de azur, am văzut ridicîndu-se şi străpungînd aerul, cu îndrăzneală şi cu o eleganţă unică, săgeţile de aur de pe clădirea Amiralităţii şi de pe catedrala Petropavlovsk. Sub acest cer, pe care nori imenşi şi albi alunecă încet şi superb, de parcă ar fi corăbiile visate de Petru cel Mare, pornind din locul acesta spre toate mările lumii, am văzut ridicîndu-se clădirile vestitului oraş şi însăşi statuia de aramă a ilustrului său în-
PAGINI DE PRESA
607
temeietor, grandioasă şi avîntată, cu picioarele din faţă ale calului ridicate în aer, încît de la Puşkin şi pînă azi mulţi vor fi fost cei cărora, la lumina uşor exaltantă a nopţilor albe, li se va fi părut că îl văd pornind, cu tropot mare, pe străzile oraşului care poartă marca voinţei şi personalităţii sale excepţionale. In orice caz, măreţele poduri de pe Neva se despicau şi se ridicau în aer, în mai puţin de un minut, pentru a lăsa vapoarelor drum liber pe apele puternicului şi majestuosului fluviu, pe ale cărui maluri unul din cele mai îndrăzneţe visuri din istoria popoarelor a devenit o splendidă realitate.
Un alt vis, mai îndrăzneţ, mai puternic şi mai copleşitor decît întemeierea unui oraş în ceţurile nordului, un vis mai larg şi mai adînc, visat timp de secole de toate popoarele lumii, acela al eliberării de orice exploatare, s-a împlinit în zilele noastre pe malurile Nevei ; şi toate cîte stau mărturie despre oamenii care l-au înfăptuit, şi despre faptele lor eroice, şi sînt cunoscute din cărţi şi din imagini pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, le-am putut privi în vara aceasta cu proprii noştri ochi, cuprinşi de o mare şi firească emoţie. Nici nu putea fi altfel, pentru noi, clipa cînd ne-am găsit deodată faţă în faţă cu gloriosul crucişător „Aurora", la cîţiva metri numai de faimoasele lui tunuri cu al căror bubuit a început Marea Revoluţie din Octombrie.
Unică a fost clipa aceea, prin adîncimea şi semnificaţiile ei, cînd sub privirile noastre catargele înalte ale ..Aurorei" s-au proiectat pe cerul albastru al Leningradului. La sfîrşitul lui iunie, primăvara izbucnise la Leningrad cu toată impetuozitatea. In parcurile superbe ale oraşului, cu atîtea statui de bronz şi de marmoră, iarba era verde şi crudă ; iar în grădina Palatului de Iarnă, şi în toate celelalte grădini, plutea mireasma liliacului înflorit. Intr-o asemenea clipă de neuitat, am
008
GEO BOGZA
stat faţă în faţă cu catargele şi cu tunurile de pe „Aurora", iar emoţia din inima noastră era mai înaltă şi mai ascuţită decît săgeata de aur de pe turla catedralei Petropavlovsk.
1950
ÎMPOTRIVA BOMBEI ATOMICE
In 1916, pe cînd învăţam primele litere ale alfabetului, am privit timp de cîteva săptămîni trenuri cu soldaţi veseli plecînd din gară cu flori la chipiu şi am auzit pentru prima oara cuvîntul război. Pe urmă, timp de doi ani, am privit nesfîrşite coloane de oameni trişti şi flămînzi, uriaşul incendiu al rafinăriilor, şosele pline cu cadavre de cai din care ciorile ciuguleau pînă nu mai rămînea decît scheletul, şi din nou oameni în zdrenţe, galbeni şi slabi ca nişte stafii.
De aceea cînd, douăzeci de ani mai tîrziu, felurite cucoane din ţara noastră au pus mînă de la mînă şi i-au trimis lui Mussolini un vagon de cozonaci pentru trupele italiene care începuseră să atace Abisinia, gestul lor mi s-a părut un început de crimă împotriva umanităţii. Pentru că destinatarii cozonacilor se duceau să omoare oameni, să pornească din nou război şi, după părerea mea, n-ar fi trebuit să întîlnească pe întinsul lumii civilizate, mai ales în locurile care mai păstrau amintirea unui proaspăt război, decît o dezaprobare totală.
Dar pentru că răul n-a fost stîrpit din rădăcină, pentru că mulţi n-au văzut în gestul cucoanelor decît o acţiune graţioasă şi nevinovată, pentru că mulţi au continuat să petreacă şi să danseze în Europa în timp ce 39 — Pagini contemporane
tilO
GEO BOGZA.
Spania sîngera sub bombe, pentru că mulţi îi aplaudau pe Hitler şi pe Mussolini cînd se răţoiau de pe ecrane, în loc să strige : „Nu vrem război“, omenirea întreagă a cunoscut ororile celui de al doilea război mondial.
Şi iată-ne acum în faţa unor declaraţii şi acţiuni care ar putea duce la un al treilea război mondial. Acum, încă o dată, în împrejurări mult mai grave decît în trecut, în condiţii de răspundere mult mai mari pentru fiecare om şi fiecare popor, omenirea are de ales între viaţă şi moarte. Ne aflăm într-un moment în care dacă noii aţîţători la război s-ar bucura de aceeaşi îngăduinţă de care s-au bucurat Hitler şi Mussolini, aceasta ar putea aduce ruina totală a lumii. In faza actuală a mijloacelor de distrugere, războiul ar pustii continentele şi ar putea să înseipne exterminarea speţei umane.
De aceea, noţiunea de bombă atomică trebuie să trezească pe întreaga întindere a lumii cel mai categoric refuz, cel mai puternic protest pe care conştiinţa omenească a putut să-l ridice vreodată.
Oriunde şi-ar întoarce privirile, aţîţătorii la război trebuie să întîlnească milioane de obrazuri hotărîte şi severe, oriunde şi-ar întoarce auzul trebuie să audă — ne~ potolit şi plin de mînie ca vuietul mării — glasul sutelor de milioane de oameni care se ridică împotriva bombei atomice.
Aceasta e forţa care poate opri războiul. Acesta e singurul drum care poate opri omenirea de la pieire.
195Q
PROSTII FATALE
D© la hitlerişti am băgat de seamă că provocatorii la război au nevoie nu numai de o mare cantitate de arme pentru a-şi duce la îndeplinire planurile criminale, ci şi de o cantitate tot atît de mare de prostie.
Este de necrezut cum aceşti oameni, stăpîni pe uriaşe mijloace de distrugere, nu se pot lipsi de sprijinul prostiei, în care scop recurg la cele mai de necrezut baliverne. Să ne aducem aminte nu mai departe decît de primăvara anului 1941, cînd nemţii, stăpîni pe ţara noastră, se pregăteau să atace Uniunea Sovietice şi să ne tragă şi pe noi în scelerata aventură. Tunurile şi tancurile pe care le aveau dovedeau că maşina lor de război era formidabilă. Şi totuşi, numai aceasta nu era de ajuns.
Cu o stăruinţă diabolică, un uriaş val de minciuni a fost răspîndit peste întreaga ţară. Printre altele, de pildă, că tancurile ruşilor sînt de carton. Erau oameni care mărturiseau că le-au văzut, că au pus mîna pe ele şi că sînt de carton.
Ce a ieşit de aici ? Sutele de mii şi milioanele de morţi de la Stalingrad şi de pe nesfîrşitele întinderi ale Rusiei.
Reamintirea acestei aspre lecţii nu e de prisos acum, cînd noii aţîţători la război au început să răspîndească
612
GEO BOGZA
iarăşi balivernele lor fantastice. A credş propaganda deşănţată din jurul bombei atomice, datorită căreia o duzină de aviatori ar putea să nimicească Uniunea Sovietică într-o dimineaţă, în timp ce restul lumii şi-ar bea liniştit cafeaua, este o prostie gravă şi fatală, o prostie de neiertat, o prostie de o mie de ori mai mare decît aceea cu tancurile de carton, şi care ar putea să coste întreaga omenire de o mie de ori mai multe victime şi distrugeri.
PRIMĂVARA SPANIOLĂ
Sînt doisprezece ani de cînd fasciştii şi reacţionarii din lumea întreagă au salutat cu bucurie drapelul lui Franco ridicîndu-se peste satele şi oraşele Spaniei. Sînt doisprezece ani de cînd Intre culmile Pirineilor şi ţărmurile Mediteranei filfîie murdarul drapel: acela sub ale cărui culori un general cinic şi scelerat şi-a trecut ţara prin foc şi sabie, măcelărind cu nemiluita bărbaţii, femeile şi copiii însoritei şi nefericitei Spânii, distrugîn-du-i oraşele şi comorile de artă, ajutat de generali fascişti şi hitlerişti, bucuroşi la culme că înainte de marele măcel pe care îl pregăteau, un trădător le oferea o ţară întreagă, case cu picturi de Greco şi Goya, grădini cu portocali şi somnul copiilor, pentru ca statele lor majore să-şi dea seama în ce fel le pot preface mai bine în scrum. Sînt doisprezece ani de cînd, cu acest preţ criminal, Franco a reuşit să-şi înalţe drapelul peste satele şi oraşele Spaniei.
Era primăvară cînd, în 1939, ultimii apărători ai Barcelonei au fost nevoiţi să se retragă spre nord, părăsind plini de o adîncă mîhnire marele port mediteranian, mîndra capitală a Cataloniei, avîntată, eroică şi măreaţă. Printre cei ce îşi purtau paşii şi sufletele de plumb spre lacătul din zare al Pirineilor, ce avea să se închidă în
614
GEO BOGZA
curînd peste cel mai tragic capitol din istoria poporului spaniol* se aflau oameni pentru care cuvîntul libertate avea un sens înflăcărat, şi ei veniseră din feluritele ţări şi continente ale lumii să se bată cu arma în mînă pe cîmpiile cu portocali ale Spaniei, în munţii ei cenuşii şi roşcaţi, împotriva a ceea ce acolo abia începea să se schiţeze, urmînd să se desăvîrşească apoi peste întinderile Europei : hidosul rînjet hitlerist. Părăsind pămîntul fierbinte al Spaniei, oricît de grea ar fi fost mîhîprea, toţi cei ce îi lăsau în urmă satele şi oraşele păstrau în inimă sîmburele unei speranţe, nădăjduind că odată şi odată visul pentru care se bătuseră şi muriseră atîţia dintre ei îşi va reînnoda firul întrerupt.
.Sînt doisprezece ani din acea primăvară catalană, solemnă şi gravă, şi toţi cei ce au trăit-o n-au putut să uite imensa promisiune ce se ascundea în durerea de atunci.
Şi iată că în primăvara aceasta la Barcelona au început să încolţească iarăşi firele de iarbă pe care, tot căl-cîndu-le în picioare, fasciştii lui Franco le crezuseră nimicite de mult. După doisprezece ani de dictatură, întregul popor al Barcelonei a ieşit în stradă, năruind în-tr-o singură zi iluziile celor ce-şi închipuisera că în acest lung răstimp Franco putuse deveni stăpîn pe ţara pe care o subjugase cu ajutorul aviaţiei hitleriste.
în mîndra şi neînfricata Barcelonă au început să se audă din nou, ca zgomotele surde din adîncimea vulcanului, bătăile de inimă ale poporului spaniol.
1951
CĂRŢI DE VIZITĂ
D
1 ovestea cineva, undeva, într-o seară.
Pe cînd eram copil, cărţile de vizită erau un lucru rar şi nu era dat oricui să le aibă. Mă ţin minte pe peronul unei gări, în aşteptarea trenului. Poate era prima mea călătorie mai mare. Gara era la poalele munţilor, la începutul cîmpiei.
Era multă lume pe peron : ţărani şi tîrgoveţi, bărbaţi şi femei şi, pe ici colo, strecurîndu-se cu coada între picioare, cîte un cîine. Dincolo de liniile de cale ferată se ridica o moară cu multe etaîe. Cred că era cea mai înaltă clădire pe care îmi fusese dat s-o văd în vremea aceea.
Pe peron, în mijlocul mulţimii, tot aşa cum moara se ridica peste casele oraşului, se afla un bărbat falnic. Avea umerii atît de largi şi pieptul atît de lat, încît haina lui de uriaş abia îl putea cuprinde. Avea faţa roşie ca vinul de razachie şi mustăţi mari, albe, strălucitoare. Avea pe cap o şapcă de stofă cadrilată, cum îi erau şi pantalonii prinşi într-o pereche de jambiere galbene, de piele.
Alături de acest bărbat straşnic se aflau doi cîini, un copoi şi altul lung şi subţire, despre care mai tîrziu am aflat că-i ogar. Mai avea pe lingă el două geamantane şi
GEO BOGZA
616
doi oameni care aşteptau să le urce în tren. Geamantanele erau mari, de piele galbenă, ca şi jambierele.
Dar ceea ce m-a uimit cel mai mult au fost cărţile de vizită. De minerul geamantanelor erau prinse într-un fel de rame, tot de piele, două cartonaşe, albe, strălucitoare, pe care scria cu litere mari, vizibile : Mihail Va-siîiade. Senator.
Aşadar, acel om neobişnuit, puternic, cu mari mustăţi albe şi cu faţa roşie călătorea nu numai cu cîinii şi cu geamantanele, ci şi cu numele lui. Oricine putea să-l vadă, scris cu litere mari, pe cele două bucăţi dreptunghiulare de carton. Prin aceasta, mai ales, mi se părea că se deosebeşte într-un mod extraordinar de restul călătorilor.
Mulţimea de pe peron n-avea nume. Erau acolo, tot felul de oameni; bărbaţi şi femei, formînd împreună masa călătorilor, şi nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se gîndească ce fel de nume vor fi avînd. Plecînd, fiecare îşi lăsase numele acasă, pe strada sau în satul lui. Aici erau călători cu trenul — şi atît.
Doar Domnul Mihail Vasiliade, senatorul, călătorea cu numele său, scris pe cele două strălucitoare bucăţi de carton.
*
Povestea cineva, undeva, într-o seară.
Aşa am început să mă gîndesc la rostul cărţilor de vizită şi să-mi dau seama că sînt semnul unei puteri deosebite.
Cînd trenul a intrat în gară, mulţimea anonimă cu geamantane în mîini şi cu desagi pe umeri a dat năvală spre vagoanele de clasa a treia. Uimit am fost văzînd cum, în acea mare învălmăşeală, o fîşie de peron rămîne străină de forfota mulţimii. In locul acela se oprise vagonul de clasa întîi, iar extraordinarul călător se îndrepta spre el, liniştit, fără grabă, urmat de cei
PAGINI DE PRESĂ
mi
doi cîini şi de oamenii care duceau geamantanele cu cărţi de vizită.
De la acea întîmpîare, m-am oprit adeseori în faţa tipografiei din oraşul nostru. In vitrina ei, pe o planşetă de lemn, se aflau vreo treizeci de cărţi de vizită. Cine nu-şi avea numele acolo însemna că nu face parte dintre puternicii oraşului şi ai judeţului.
Cîte nume şi cîte titluri n-am contemplat ? Erau acolo senatorii, deputaţii, proprietarii, moşierii, avocaţii cei mai de seamă. Fiecare din acele nume, fiecare din acele bucăţi de carton, reprezenta una dm casele somptuoase de pe bulevardul oraşului, cu gard înalt de fier, dincolo de care se zăreau ogari, cai de lux şi, uneori, păuni.
Restul populaţiei locuia în mahalale cu băltoace peste care azvîrlea cîte o scîndură pentru a putea trece din-tr-o parte în alta.
Povestea cineva, undeva, într-o seară.
Toate aceste lucruri mi le-am adus aminte acum cîteva zile. cînd am sosit într-un oraş al tării, vestit pentru uzinele sale. De la gară, am zărit înaltele furnale fumegînd. Cu ochii la ele am ajuns în partea oraşului în care aveam treabă. I se spune Oraşul Nou — şi este în adevăr un oraş nou. Nou, din punct de vedere al clădirilor, dar şi din alte, şi poate mai esenţiale, puncte de vedere.
In fata mea se desfăşura un oraş întreg, cu străzi aliniate şi drepte, cu case mari, spaţioase şi albe. Era una din aceste dimineţi de decembrie, cu cerul senin şi limpede ca sticla. Şi m-am bucurat de tot ce vedeam în iurul meu, de toată lumina şi frumuseţea acestui oraş.
Dar încurcasem adresa la care trebuia să merg. Atunci, m-am apropiat de poarta uneia din acele case,
618
CEO BOGZA
cu gîndul să bat şi să întreb cine stă acolo, cînd am zărit soneria. Dar nici să sun n-a mai fost nevoie, pentru că în dreptul soneriei se afla o bucată de carton alb, o carte de vizită, pe care scria : Nicolae Oprea. Strungar.
Alături mai erau trei sonerii, ale celorlalte trei apartamente. Numele le-am uitat. Dar ţin minte profesiunile.
Sub lumina rece si limpede a soarelui de decembrie, am pornit în lungul străzii, printre casele noi şi albe.
De departe zăream cărţile de vizită. Ştiam: Mecanic, Maistru topitor, Electrician, Laminator...
Erau treizeci de ani de cînd, pe peronul unei gări, văzusem pentru prima oară o carte de vizită. De necrezut îmi apărea uriaşa prefacere pe care o trăisem.
*
Povestea cineva, undeva, într-o seară. Şi povestea era adevărată.
1951
FIGURA LUI PRESTES ÎN CONŞTIINŢA POPOARELOR
In primăvara anului 1936 am întîlnit pentru prima oară numele lui Luiz Carlos Prestes : era scris pe zidurile Madridului. Aşa am aflat atunci şi acolo, în acele împrejurări de neuitat, adînca rezonanţă pe care o trezea în lumea spaniolă numele acestui mare luptător pentru libertatea poporului brazilian.
Era la cîteva luni după victoria frontului popular ; porţile închisorilor căzuseră şi treizeci de mii de oameni văzuseră din nou lumina zilei; printre ei se aflau eroicii mineri din Asturii, bucuroşi de triumf, dar pur-tînd încă în inimi doliul după marele număr de tovarăşi ucişi cu doi ani în urmă la Oviedo.
Pe străzile Madridului era soare, dar în umbră reac-tiunea pregătea războiul civil. La Puerta del Sol sau po Cran Via curgea necontenit fluviul poporului eliberat : o mare mulţime de oameni numai în cămăşi, cu capul gol, ţinînd sub un braţ o pîine şi o carte, iar cu celălalt strîngînd la piept un copil. în faţa acestui spectacol emoţionant prin omenescul lui, cei ce erau în legătură cu ambasadele Germaniei şi Italiei rînjeau.
Dar în acele zile de mai, zidurile Madridului nu fuse-hcră încă împroşcate de bombe, ci erau acoperite de un
GEO BOGZA
H20
apel al libertăţii, în faţa căruia trecătorii se opreau atenţi si gravi.
El era semnat: „La madre y la hermana de Luiz Carlos Prestes". Trecînd oceanul, mama si sora lui Pres-tes sosiseră în Spania, adresînd poporului din această tară şi lumii întregi o vibrantă chemare. In cuvinte pline de mîndrie şi durere erau denunţate suferinţele la care fusese supus Prestes, întemniţat de neagra dictatură de la Rio de Taneiro. Ziarele publicau fotografia unui tînar cu trăsături regulate, cu priviri pătrunzătoare şi adînci : era Cavalerul Speranţei, comandantul faimoasei coloane care străbătuse nesfîrşite pampasuri braziliene ducînd pe un parcurs de douăzeci şi şase de mii de kilometri, tuturor celor asupriţi de dictatură, mesajul înflăcărat al Libertăţii şi al Revoluţiei. Dar eroul acestei epopei căzuse în mîmile călăilor şi viaţa îi era primejduită.
Atunci, în acele zile, cu puţin înainte de a începe o luptă atît de grea pentru propria lui libertate, poporul spaniol a manifestat îndelung, cu fervoarea şi pasiunea ce-1 caracterizează, pentru eliberarea aceluia în care întreaga populaţie a Americii de Sud, peste o sută şaizeci de milioane de oameni de limbă spaniolă, recunoştea o figură măreaţă de erou, un luptător neînfricat al zilelor noastre. Un miting solemn şi furtunos, în care mama lui Prestes a apărut la tribună, a avut loc la Madrid şi a fost repetat apoi în cîteva oraşe. Cu mult înainte de sosirea trenului, toţi locuitorii se aflau în gară să întîm-pme pe cele două mesagere ale eroului întemniţat,, la rîndul lor copleşite de amploarea pe care o lua această călătorie, de uriaşul val de emoţie şi solidarizare pe care îl stîmea trecerea lor pe pămîxitul spaniol. Mă aflam atunci acolo şi am auzit cum de la Pirinei la Medite-rana, întregul cer al Spaniei răsuna ca un clopot de bronz de numele lui Luiz Carlos Prestes.
PAGINT DE PRESA	621
Astăzi, rezonanta acestui nobil nume e cunoscută de Ia un capăt la altul al lumii; de mult a trecut Pirineii Si a ajuns pînă la marginea continentului asiatic. Astăzi, Luiz Carlos Prestes face parte din patrimoniul de speranţe al omenirii care îşi apără viata şi demnitatea. Nenumărate popoare ştiu că atît cît numele lui va străluci ca o stea peste toată America de Sud, mobilizînd conştiinţele din acea parte a lumii, propovăduitorii războiului atomic vor vedea ridicîndu-se asupra lor un deget care îi va tintui la stîlpul infamiei, cu forţa unui întreg continent.
1951
PAUL BUJOR
P
1 rofesorul Paul Bujor a încetat din viaţă. O viaţă ce se întinde aproape pe durata unui secol, timp neînchipuit de lunec în care el a crezut mereu în dreptatea poporului.
A fost sărbătorită acum cîteva zile împlinirea a trei sferturi de veac de la războiul de independenţă, acea primă temelie a noii vieţi începută de poporul nostru după veacuri de asuprire turcească. Născut în 1862, Paul Bujor avea pe vremea luptelor de la Plevna cincisprezece ani.
— Eram băiat de liceu. Un locotenent de artilerie rus, care stătea la noi în gazdă, mă medita la matematici...
Iată ce fel de amintiri putea să povestească. Despre ctitorii culturii noastre moderne, Eminescu, Creangă, Caragiale, vorbea ca despre prieteni din tinereţe.
Iar în acelaşi timp era atît de vioi, şi într-un anume fel năzdrăvan, îneît impresia pe care o făcea nu era în primul rînd a venerabilităţii, ci mai degrabă a unei tinereţi poznaşe. în profesorul universitar, ajuns la vîrsta de nouăzeci de ani, dăinuia cu stăruinţă ceva din băiatul de liceu pe care îl meditase la matematici locotenentul rus din artileria lui Alexandru: al H-lea?. Avea un
PAGINI DE PRESA
b'Z’â
ochi mic şi rotund, de porumbel, pe care mereu îl rotea, plin de curiozitate, asupra lumii.
Recapitularea mintală a evenimentelor pe care le-a trăit acest om atît de bătrîn şi în acelaşi timp neînchipuit de tînăr — contemporan cu războiul de la 77 şi deputat în Sfatul Popular al Capitalei — era într-un anume fel uluitoare. Societatea socialistă, la a cărei construire lua parte, Paul Bujor o discutase cu Plehanov. El a fost martor la apariţia lui Lenin ca un luceafăr pe cerul revoluţiei proletare, avea şaizeci de ani cînd a scandalizat parlamentul cu exclamaţia : Lumina vine de la răsărit, şi a trăit pînă ce sub această lumină s-au strîns aproape un miliard de oameni.
Paul Bujor a apărut pe pămînt cînd se mai călătorea cu diligenta şi îl părăseşte în era avioanelor cu reacţie ; a apărut pe cînd mari suprafeţe ale lui mai formau imperii autocrate şi îl părăseşte cînd ţările socialiste se întind de la Baltica la Pacific. în această neînchipuit <le lungă viaţă, în timp ce atîtea rînduri de oameni s-au ridicat şi au coborît în mormînt, mintea lui a fost mereu trează, şi de asemeni trează dragostea faţă de ştiinţă şi de popor.
La nouăzeci de ani, moartea l-a găsit pe acest martor generos a trei sferturi de veac de lupte şi biruinţe populare, la masa de lucru, cu tocul în mînă. A pus capul pe pagina de hîrtie pe care scria, lîngă cărţile pe care tocmai le consultase, şi a adormit în mireasma primăverii biruitoare.
1ÎJ52
VOLGA-DON
^olga e Volga şi Donul e Don. Fiecare plin de frumuseţea, puterea şi măreţia sa.
Iar „VoIga-Don~ e o realitate nouă, a zilelor noastre, în care apele celor două fluvii s-au unit, înzecinr du-şi frumuseţea, puterea si măreţia.
Volga, se ştie de mult, e cel mai mare şi mai puternic fluviu al Europei. De mersul apelor ei, rostogolin-du-se în lungul unor imense cîmpii, se leagă năvalnica şi măreaţa istorie a poporului rus. Cîte balade şi cîte legende nu-şi au leagănul pe malurile bătrînului fluviu ? Cînd ţarismul apăsa grumajii poporului rus, care om din lume nu şi-a dat seama de forţa ce mocnea acolo, în adîncuri, ascultînd acel cîntec prevestitor al luntraşilor de pe Volga, încărcat de tunete şi de linişti ameninţătoare ? Răscoala cu care Stenka Razin a pîrjo-lit pămîntul atîtor gubernii, în apele Volgei şi-a pîlpîit cele mai înalte şi mistuitoare flăcări. Cîţi bărbaţi de seamă n-au văzut lumina zilei pe malurile mult cînta-tului fluviu ? Epocii sovietice Volga i-a dăruit, în aceeaşi generaţie, pe Vladimir Ilici Lenin şi pe Alexei Maximo-
PAGINI DE PRESA
625
viei Gârlei. Largă şi plină de forţă curge, de-a lungul a trei mir de kilometri pînă ce, departe spre miazăzi* se varsă în Marea Căspică.
Mama Volga i-a spus poporul din cele mai vechi timpuri, iar ea n-a încetat niciodată să-şi ocrotească fiul. După ce, pe pămînturile patriei sovietice făptuiseră tot felul de fărădelegi, după ce din tunuri şi din avioane zvîrliseră atîta fier şi foc asupra Stalingradului, cînd roata războiului s-a întors şi hitleriştii au început să piară, cea din urmă imagine ce le-a rămas pe retină a fost a apelor Volgei, necruţător şi marţial îngheţate.
Aceasta este frumuseţea, puterea şi măreţia din trecut — pentru că începe o alta, viitoare — a Volgei, cu care la 31 mai s-au unit apele Donului.
Iar Donul, iarăşi de multă vreme se ştie, e fluviul cîntat şi iubit al nemărginitei stepe ruse. Fără de sfîr-şit şi pline de un. farmec adînc, de forţa şi poezia, imensităţii lor sînt pămînturile pe care Ie udă Donul liniştit. Sînt atît de vaste, atît de nemărginite, îneît pe întinderea lor viaţa omului nu a putut fi concepută şi nu s-a putut desfăşura decît în tovărăşia unui preţios auxiliar, a celui mai nobil dintre animalele pe care acesta ie-a domesticit. Oameni şi cai au scria din cele mai vechi timpuri măreaţa epopee a Donului. Sosind de pe nemărginirea stepei, din ierburi mai înalte decît omul, în apele domoale ale acestui fluviu şr-au adăpat caii cei mai viteji, cei mai neînfricaţi călăreţi pe care i-a. cunoscut istoria.
în nesfârşitul şir al luptelor pentru libertate, cîte episoade dramatice n-au cunoscut malurile Donului! Pe apele lui, m vremuri de cumplită represiune a răscoalelor populare, au caborit Ia vale, săptămîni de-a rîndul; privite de pe maluri cu ochi plini de groază, acele pitite pe care se aflau ciorchini întregi de oameni spînzuraţi.
626
GEO BOGZA
Marii Revoluţii care a adus eliberarea tuturor popoarelor din Rusia, pămînturile Donului i-au dat atîţia luptători şi eroi. Din partea lor de apus, din locuri prin care curge Doneţul, s-a ridicat Parhomenko, erou legendar, ca şi Ceapaev, al Marii Revoluţii din Octombrie.
Pămînturile de la Don au dat vremii noastre pe Mi-bail Şolohov, iar opera lui face din fluviul stepei ruse — aşa cum cîntecele lui Homer au făcut din mările Eladei — teatrul unei epopei nepieritoare.
Acesta e Donul, aceasta e Volga, fluvii ale pămîntu-lui rus, pline de o neînchipuită frumuseţe, putere şi măreţie. Iar „Volga-Don“. unindu-le apele, nu numai le adună, ci le înmulţeşte de zece ori frumuseţea, puterea şi măreţia.
★
Dar e cu putinţă ca unor fluvii atît de vechi şi vestite, oamenii unei singure generaţii să le înzecească puterea, frumuseţea şi măreţia ? Tot ce s-a întîmplat în zilele noastre acolo, arată că e cu putinţă.
Astăzi, 27 iulie 1952, se inaugurează canalul Volga-Don. Acolo, în spaţiul înverzit, irigat, îndiguit, chemat la o nouă viaţă, dintre cele două mari fluvii, pe malurile giganticului canal, la fiecare dintre cele treisprezece ecluze, în porturile şi la debarcaderele mărilor artificiale, sute de mii de oameni vor aplauda trecerea vapoarelor din Volga spre Don. De pe întreaga întindere a Uniunii Sovietice, de pe malurile celorlalte fluvii ale ei, de pe malurile Niprului, ale Nevei şi Ieniseiului, ca şi de pe întreaga întindere a lumii, de pe malurile Dunării, ale Elbei, Senei şi Tamisei şi mai de departe, de pe malurile Orenocului, Mississipiului şi Amazonului, de pe malurile Nilului, Gangelui şi Ian-Tze-ului, zeci de milioane de oameni, albi, galbeni şi negri, îşi vor îndrepta gîndurile spre ţărmurile mării Ţimleanskaia, spre tot
PAGINI DE PRESA
C27
ceea ce e grandios şi nou în cîmpiile dintre Volga şi Don.
Acestor oameni, de pe întinderi atît de felurite ale lumii, cîmpiile dintre Volga şi Don nu le sînt necunoscute. Gîndurile lor s-au mai îndreptat o dată, în împrejurări de neuitat, spre locurile în care Donul, atît de măreţ se uneşte acum cu Volga.
Cu zece ani în urmă, exact cu zece ani în urmă, în fierbintea, clocotitoarea, incandescenta vară a anului 1942, de la Calaci spre Volga nu curgeau apele blînde ale Donului, ci torentul de fier al panterdivizioanelor germane. Adunîndu-şi ultimele şi cele mai disperate puteri, strîngînd batalioane de SS-işti fanatici şi maşini nimicitoare, minaţi de ură şi de o sete năpraznică de a învinge, hitîeriştii năvăleau spre Volga, sperînd că vor putea tăia marea arteră a lumii sovietice. E drept că apele ei le-au văzut : oglindă nemişcată şi necruţătoare a morţii.
Dar pentru a face din Volga un fluviu în faţa căruia să îngheţe rînjetul hitlerist, cît de bărbătească a fost împotrivirea popoarelor sovietice, şi cît de grele sacrificiile pe care le-au adus ! Peste toate glorioasele cîm-puri de luptă pe care le-a cunoscut istoria omenirii, Stalingradul se ridică drept teatrul celei mai îndîrjite şi eroice bătălii. Acolo, groaznicului monstru i-a fost ruptă şira spinării, şi de acolo a început el să se tragă înapoi, urlînd dc durere şi lingîndu-şi rănile. Spada ostaşului sovietic, care pe monumentul din Berlin sfa-rîmă crucea încîrligată, în focul bătăliei de la Stalin-grad a fost făurită.
Porţile ecluzelor se deschid şi, salutate de nesfîrşite urale, vapoarele trec din Volga spre Don, îndreptîn-du-se spre întinderea noii mări Ţimleanskaia. Cu zece ani în urmă, prin locurile acestea bîntuia cu furie pîr-iolul hitlerist. Au fost acele zile grele, şi mulţi din cei ce azi salută trecerea vapoarelor prin grandioasele ecluze
GEO •BGGZA
«28
îşi simt inima strînsă de durere, aducîndu-şi aminte că aici, în lacurile acestea chiar, părinţi sau fraţi ai lor şi-au vărsat sîngele pentru apărarea patriei primejduite. Şi iată că tocmai în locurile acestea, în care fiara hitle-<ristă încercase să-i dea o lovitură mortală, patria sovietică înalţă acum, pe pămînturile sfinţite de sîngele fiilor ei, cea mai îndrăzneaţă construcţie a zilelor noastre.
Proiectată pe epopeea de la Stalingrad, construirea canalului Volga-Don capătă adevăratele ei semnificaţii, capabile să emoţioneze încă o dată milioanele de oameni care, cu zece ani în urmă, urmăreau pe harta acestor locuri, cu respiraţia oprită şi cu inima plină de speranţa, desfăşurarea celei mai înverşunate şi hotărî-toare bătălii pe eare a cunoscut-o istoria popoarelor.
Cum fierbea văzduhul de bătălia crîncenă a avioanelor ! Ce gropi enorme, pîlnii fierbinţi, cratere fumegînde de .vulcani, lăsau în urma lor turbatele escadrile de stukas-uri. Pamînt dintre Volga şi Don, sfîrtecat de obuze, scormonit de tancuri, ars de aruncătoarele de flăcări, pîrjolit de oarba, dementa dezlănţuire hitle-ristă !
Şi iată acum, în locul acesta în care Hitler şi^a arătat cel mai mult ferocitatea şi nebunia, ce zi măreaţă şi liniştită 1 în cerul înalt şi albastru, în locul stukas-uri-ior infernale zboară, emoţionată, cea dintîi generaţie de pescăruşi a celei mai tinere mări din lume.
1952
CONGRESUL DE LA SANTIAGO
In ultimele, zile ale lunii aprilie se va deschide la Santiago, în Chili,. cel dintîi congres al intelectualilor din America Latină. Vor participa poeţi şi pictori, romancieri şi dramaturgi, filozofi şi muzicieni din Mexic şi Paraguay, din Cuba şi Argentina* din Columbia şi Costa-Rica, din Venezuela şi Uruguay, din Panama şi Guatemala, din Chili şi din uriaşa Brazilie. Se vor aduna la un loc intelectuali din atît de multe şi felurite ţări, pentru a vedea împreună, sub imensa cupolă pe care o* reprezintă aspiraţiile popoarelor la pace şi independenţă naţională, în ce fel ar putea fi dezvoltată, pe căi proprii, strălucita şi bogata cultură a Americii Latine.
De curînd s-au petrecut în Chili, ţara unde urmează să se ţină congresul, evenimente care au pus multă lume pe gînduri. Chili e acea ţară unică în felul ~ei, aşa cum se întinde pe fîşia de pămînt, lungă de peste patru mii de kilometri şi largă numai de două sute, dintre crestele Anzilor Cordilieri şi apele Oceanului Pacific. Această deşirare pe mai mult de patruzeci de paralele, din regiuni tropicale unde zăpada nu prinde pe Cordilieri sub
630
GEO BOG2A
şase mii de metri şi pînă în zone atît de apropiate de Pol, încît gheţarii de pe înălţimile munţilor coboară pînă în apele oceanului, n-a împiedicat-o să aibă o cultură proprie, strălucită şi unitară.
Chili e ţara căreia îi revine gloria de a fi dat, încă din secolul al XVI-lea, cel mai bun şi cel mai vestit poem epic al Americii Latine : „Araucana". în acest poem, Alonso de Ercila povesteşte lupta tribului indian al araucanilor împotriva spaniolilor care, conduşi de locotenenţi ai lui Francesco Pizarro, le invadaseră ţara. Or, nu demult, în ţara Araucanei, guvernul chilian era pe cale să încheie o convenţie cu guvernul Statelor Unite prin care învăţămîntul urma să fie predat în toate şcolile de învăţători şi profesori americani, ce s-ar fi bucurat de prerogative diplomatice. în faţa acestui nemaipomenit act de imixtiune, poporul chilian s-a unit, de la conservatori pînă la comunişti, iar ruşinoasa convenţie n-a putut fi pusă în aplicare.
Sînt prin urmare probleme de cel mai viu interes care frămîntă intelectualitatea Americii Latine. Cultura acestui continent e o cultură proprie, cu trăsături specifice, formată de'-ă lungul veacurilor şi a luptelor pentru libertate, duse de fiecare dintre ţările şi popoarele lui, din Mexic şi pînă în Ţara de Foc. Cu acest glorios trecut, America Latină are de spus un cuvînt greu şi nobil în lupta popoarelor pentru independenţă şi pace — şi ea şi l-a spus în atîtea rînduri cu curaj şi chiar cu înflăcărare. Măreaţa figură a lui Luiz Carlos Prestes — Cavalerul Speranţei — e cunoscută tuturor popoarelor lumii. De aceea, din Carpaţi şi de pe malurile Dunării, noi urmărim cu cea mai adîncă simpatie acţiunea intelectualilor din America Latină de a reda întreaga demnitate vieţii culturale din marele lor continent în care se înalţă Anzii Cordilieri şi prin care curge, pe o lungime
PAGINI DE PRESA
C3l
de şase mii de kilometri, Amazonul — unul din cele mai lungi fluvii din lume.
Iar fluviile sînt un necontenit îndemn popoarelor do a merge, prin albii proprii, spre marele ocean al libertăţii.
1953
MAREA OPERĂ A CUNOAŞTERII POPOARELOR
P entru prima oară cuvîntul „mondial" a căpătat o largă circulaţie în ţara noastră cam cu patruzeci de ani în urmă, cînd un mare număr de popoare au fost împinse într-o încăierare fără precedent în istorie. Sîngele înroşea cîmpiile Franţei, crestele Alpilor, pădurile Poloniei, şi atunci s-a ştiut în ţară la noi că este un război mondial : cuvîntul a pătruns pînă în cel • din urmă sat, pînă în cel din urmă cătun ; l-au cunoscut orăşenii şi ţăranii, pînă la ciobanii de pe culmile munţilor, pînă la paznicii singuratici ai cîmpurilor semănate cu pepeni. Curînd, pe acele cîmpuri, în locul binecuvîntatului fruct cu miezul dulce şi răcoros, au stat capete omeneşti. Bucuria copiilor şi a oamenilor în vîrstă a dispărut şi a început un timp de bucurie pentru corbi şi vulturi.
Acele vremuri negre au rămas în mintea tuturor cu numele de „războiul mondial" — şi aşa au fost pomenite în cărţi sau în sfatul oamenilor, seara, sub lumina lămpii. Cînd cu vreo zece ani mai tîrziu, în loc de „războiul mondial", cum îl numea toată lumea, cu sentimentul că a fost un eveniment unic, fără putinţă de a se repeta, un diplomat i-a spus „primul război mondial", acest început de enumerare a părut o glumă sinistră.
PAGINI DE PRESA
633
Cu toate acestea, cel de al doilea război mondial a venit. Şi nu se sfîrşise bine, cînd a început să se vorbească despre un al treilea război mondial. Cu drept cuvînt, s-ar fi putut naşte teama că noţiunea de „mondial" o implică pe aceea a războiului, că nu se iveşte decît cu privire la încăierarea popoarelor, că nu prinde viaţă decît într-o arenă plină de sînge.
Ce splendidă, concretă, materială dezminţire a acestei temeri trăim în zilele de faţă în Bucureşti. Din nou cu-vîntul „mondial" a căpătat o largă circulaţie în ţara noastră, dar de astă dată apare ca un prilej de bucurie. Ce neuitată zi va rămîne în mintea tuturor acea duminică de august, cînd inima uriaşului stadion a început să bată, încălzită de sîngele a peste o sută de popoare. Erau acolo şi negri, şi albi, şi galbeni, de pe mari întinderi continentale sau din insule pierdute în vastitatea oceanelor, cum numai în atlasurile geografice fuseseră văzuţi vreodată. Erau acolo toţi, despre cîţi se scrie în ziare şi cărţi şi merge vorba în lume : indieni, francezi, egipteni, ruşi, arabi, chinezi, indonezieni, americani, islandezi, brazilieni, marocani, coreeni, englezi, mongoli, finlandezi, italieni, japonezi, greci, vietnamezi, mexicani, unguri, danezi, spanioli, romîni, norvegieni, cehi, sudanezi — o sută şi şase neamuri felurite, păşind sub flamurile ţărilor lor. Toţi, oameni şi steaguri, stăteau unul lîngă altul, încăpînd în aceeaşi privire, feluriţi şi strălucitori ca pietrele unei diademe : rubinele, sma-ragdele, diamantele, topazele, mărgăritarele, ametistele, agatele, peruzelele speţei umane, strînse în sărbătoarea păcii şi a prieteniei. Sub zeci de steaguri felurite, zeci de popoare felurite se înfrăţeau într-un spectacol îndrăzneţ şi monumental, plin de măreţia şi nobleţea figurii umane, spectacol la care soarele, întîrziind cîteva clipe înainte să apună — el care văzuse speţa noastră tîrîn-du-se prin peşteri şi sîngerînd pe cîmpuri de bătaie — putea privi cu uimire şi mulţumire.
634
GEO BOGZA
Toţi cei care erau acolo au simţit în acea clipă unică şi în adevăr istorică inima bătîndu-le mai adînc ca ori-cînd, trimiţîndu-le în întreaga fiinţă un sînge nou, mai cald, mai bun, mai plin de substanţa umanităţii şi, copleşiţi de emoţie, şi-au dat seama că pe pămînt se pot petrece şi altfel de evenimente mondiale decît războaiele. Toţi cîţi erau acolo, gustînd din fructul dulce al păcii şi prieteniei, participînd la marea întîlnire a popoarelor, dînd un sens nou, plin de strălucitoare lumină, cu-vîntului mondial, s-au umplut de oroare la gîndul că el ar putea fi din nou întunecat de grozăviile războiului. De acum înainte, „mondial" aceasta trebuie să .însemne : sub steagurile lor, înfrăţite şi prietene, toate popoarele pămîntului.
*
Sînt multe prilejurile în care fiii feluritelor neamuri se pot apropia unii de alţii, începînd să se cunoască şi legînd prietenie. Dar marele prilej de a afla unele despre altele ceea ce au mai profund şi nepieritor îl oferă manifestările artei populare. Parcă niciodată ca în aceste împrejurări figurile nu devin mai grave, iar curiozitatea din priviri mai vie şi mai plină de o fierbinte simpatie. De fiecare dată cînd un chinez sau un rus, un indonezian sau un francez, un bulgar sau un argentinian apare pe scenă şi schiţează primul pas al dansului său, respiraţiile se opresc aproape, ca şi cum ar fi vorba de un lucru foarte serios. Şi, în adevăr, e vorba de un lucru foarte serios : de însuşi sufletul popoarelor, nobil şi avîntat, însetat de libertate şi frumos, care se deschide cu cheia de aur a artei, arătîndu-şi toată bogăţia. Nici-cînd căutătorilor de comori nu cred că le-au lucit ochii de atîta bucurie în faţa lăzilor cu nestemate, cum am văzut ochii albaştri, negri sau verzi ai atîtor neamuri în teatrele unde fiii şi fiicele unui popor pe care nu-1 cunoscuseră apăreau în veşmîntul moştenit de la strămoşi
PAGINI DE PRESA
635
-tr
şi începeau un dans a cărui origină se pierdea în trecutul îndepărtat.
Trebuie ca în aceste zile strălucitoare ale festivalului sa îndreptăm un gînd de recunoştinţă către strămoşii noştri, către strămoşii tuturor popoarelor, care în vremuri grele, de robie, au avut în sufletul lor forţa şi gingăşia să creieze tezaurul artei populare, tezaur ce foloseşte acum întregii umanităţi, într-o mişcare largă şi emoţionantă, să se apropie şi să se cunoască. Trebuie să fim recunoscători celor care au creat Kalevala şi cele O mie şi una de nopţi, Cîntecul despre oastea lui Igor sau al lui Roland, şi o dată cu ele atîtea dansuri şi atîtea costume, adăugind la decorul fastuos al naturii şi la graţia ei, la pădurile de brad şi la zborul fluturilor, la cîm-piile de maci şi la cîntecul privighetorii, covorul uriaş şi multicolor al artei populare.
In aceste neuitate zile de august, ce frumuseţi n-au strălucit în Bucureşti, ca niciodată la nici o curte împărătească, sub lumina puternică a reflectoarelor şi sub aceea palidă şi îndepărtată a stelelor ? Fiii şi fiicele popoarelor lumii au trecut pe podiumul scenei abia plutind sau au făcut-o să duduie sub straşnice jocuri. Nici-unui popor nu-i lipseşte forţa, optimismul, graţia şi humorul. Niciunui popor nu-i lipseşte respectul şi 0 curiozitate nobilă faţă de viaţa şi de obiceiurile celorlalte popoare.
Sînt mii de ani de istorie în urma omenirii. Şi totuşi popoarele sînt tinere şi însetate de viaţă, de cîntec şi de joc, asemeni unor copii sub pomii unei grădini înflorite.
1953
CLĂDIRILE ÎNALTE
In toamna aceasta a fost gata şi s-a deschis, umplîn-!du-se de studenţi ca un gigantic stup de albine, noua Universitate Lomonosov care, pe colinele Lenin, înalţă spre cer o grandioasă siluetă, menită să devină cea mai reprezentativă imagine a Moscovei de azi şi de mîine. alături de care bătrînul şi gloriosul Turn Spaski va rămîne doar un medalion. E gata clădirea înaltă din piaţa Smolenskaîa : cei ce sosesc pe înserat în gara Kiey pot zări miile-i de ferestre luminate, ca apele scânteietoare ale unui diamant uriaş. Celor ce plutesc cu vaporul în lungul Moscovei, după ce trec de zidurile roşii ale Kremlinului, noua clădire de pe cheiul Kotelniceskaia le oferă o imagine de vis : un palat alb, ale cărui turnuri străpung cerul cu îndrăzneală, dar ale cărui faţade au ceva cald şi intim, de umeri înveliţi cu un şal de dantelă. E o clădire de locuit, demnă de noii ei locatari : şi de sunetul viorii lui David Oistrach şi de paşii marii dansatoare Ulanova.
Pe şoseaua Iaroslav, într-un amurg de octombrie ce-şi îmbina măreţia cu severitatea, am privit îndelung statuia Verei Muhina „Muncitorul şi colhoznica". Mormîn-tul marii artiste, încă proaspăt, dădea prilej unor adînci păreri de rău : A plecat dintre noi o minunată femeie,
PAGINI DE PRESA
637
care cu ani în urmă, într-un moment de răscruce, dăduse creatorilor romîni atît de preţiosul sfat de a fi ei înşişi. Dar in acelaşi timp, monumentala sculptură pe care o aveam sub priviri, cît era de plină de avînt, biruitoare asupra morţii şi a vremii \ Izbucnea acolo într-o operă plastică de dimensiuni copleşitoare, aceeaşi flacără ca în versurile lui Maiakovski, exprimînd măreaţa eliberare a omului.
Faţa de azi a Moscovei arată unde a dus avîntul care i-a inspirat, cu ani în urmă, pe cei doi mari artişti. El poate fi regăsit în îndrăzneala cu care noile clădiri urcă spre cer, punînd pe vechiul oraş pecetea unei noi ere. Dar de data aceasta nu este numai o năvalnică pornire spre viitor, cum erau viaţa şi arta popoarelor sovietice în anii de după Marea Revoluţie, ci însuşi viitorul, realizat în volume enorme şi pline de armonie. Uimiţi, ne dăm seama că forţele descătuşate de cea mai mare revoluţie din istoria lumii dau la iveală, ca un rod suprem al neasemuitului lor avînt, forme de viaţă de un echilibru clasic. Chipul Moscovei comuniste e îndrăzneţ, dar luminos şi pur, adunînd tot ceea ce în trecutul societăţii omeneşti a putut fi armonie şi echilibru, în construcţii monumentale în preajma cărora omul însuşi devine monumental.
Casele cutii, casele uzină de locuit, ale căror linii şi unghiuri neaşteptate au putut părea la un moment dat un obraz prevestitor al viitorului, se dovedesc slute, enorme caricaturi de cărămidă şi beton, pe lîngă armonia cu care noile clădiri din Moscova se încumetă să se ducă pînă la treizeci de etaje. Ele creiează imaginea unui oraş al viitorului în cuprinsul căruia omul nu mai e strivit, ci se regăseşte cu toată frumuseţea lui, ca un măr domnesc într-o fructieră de cristal.
In cei treizeci şi şase de ani de la Marea Revoluţie din Octombrie, forţele impetuoase pe care le-a descătuşat au măturat o veche şi nedreapta orînduire, au făcut faţă
638
GEO BOGZA
celei mai mari primejdii dinafară ce a ameninţat vreodată un popor şi au găsit calea pentru a clădi o nouă civilizaţie, plină de echilibru şi măreţie.
De la etajul 32 al Universităţii Lomonosov, de unde am privit apusul soarelui şi răsăritul lunii peste miile de turnuri ale Moscovei, am coborît la etajul 15, în camera unui student romîn. Părea cabina unui luxos pachebot, pornit pe cel mai întins şi mai albastru ocean al lumii.
1953
CRONICĂ
T7
A u dat acestor vechi pămînturi pe care le udă Dunărea şi le străjuiesc Carpatii, să Vadă cum cade în pulberea lor unul din cele şapte capete ale fiarei.
★ *
Rănită de moarte, cu şira spinării zdrobită, fiara se retrăgea spre bîrlog. De neiertat fiindu-i crimele, căuta să-şi întîrzie cît mai mult sfîrşitul. Dar zi şi noapte, fluviile purtau spre mări sîngele ei negru, otrăvit. De pe întinderea celor cinci continente, de pe podişuri şi de pe şirurile bătrîne de munţi, popoarele lumii urmăreau înfricoşătoarea agonie a fiarei. In răsărit, lucea spada enormă a răzbunării şi dreptăţii.
★
★ ★
Ce clipe au fost acelea, neuitate şi pline de o uriaşă bucurie. Fiara avea să piară, în sfîrşit ! Nicicînd în trecutul ei, în erele întunecate pe care le-a străbătut, omenirea nu fusese înfruntată de un monstru mai groaznic
640
GEO BOGZA
şi mai hidos. Nicicînd nu se simţise atît de ameninţată în carnea şi în sîngele şi aspiraţiile ei. Privirea otrăvită a fiarei ucidea oamenii, carboniza florile şi copiii.
Avea un pîntec enorm, căptuşit cu milioane de cărămizi refractare. Numărul fiinţelor pe care le-a mistuit fu de asemeni de milioane. Ce groaznică jivină, abjectă şi crudă, rafinat bestială, îi fu dat omenirii să hrănească din sîngele şi visul ei !
Avea gheare lungi de oţel, pe care le înfigea în grumazul popoarelor paralizîndu-le, pe cînd botul ei monstruos le răscolea măruntaiele, alegîndu-şi drept pradă tot ce găsea mai nobil şi mai gingaş omenesc. Fiece naţiune cotropită a trebuit să-i jertfească frunţile cele mai înalte, firile cele mai curajoase şi eroice. Aşa l-au pierdut cehii pe Iulius Fucik, aşa l-au pierdut francezii pe Gabriel Pery. Ce fiară josnică şi nesăţioasă îşi plimbă în acei ani braţele păroase pe trupul înspăimîntat şi scîrbit al omenirii !
Avea privirile turburi de marea beţie a sîngelui. Avea un urlet de pradă şi de triumf, pe care-1 trimitea în jurul lumii pe unde herţiene, să înspăimînte şi să descurajeze naţiunile. Avea zece milioane de şolduri şi la fiecare şold un revolver cu gloanţe asasine, avea zece milioane de picioare, obişnuite să calce Intr-o monstruoasă cadenţă, strivind inimi şi flori, oraşe şi cărţi. Marşul lor spre miazănoapte, miazăzi şi apus fu cel mai greu şi chinuitor coşmar din viaţa omenirii.*
Dar acum, îngrozitoarea noapte era pe sfîrşite. Ce spadă enormă făuriseră, din dreapta lor mînie, popoarele din răsărit I Acolo, izbind în trupul fiarei, tăişul ei lucea ca razele soarelui.
*
♦ *
Pornind să-şi potolească foamea în partea aceea a lumii, ce nu făcuse spurcăciunea spre a-şi înfige colţii m
PAGINI DE PPESA
641
aorta victimei 1 La miazănoapte, timp de o mie de zile şi o mie de nopţi împroşcase Leningradul cu lungi ţîş-nituri de venin. Furia fiarei fu zadarnică, iar istoria omenirii se îmbogăţi cu paginile eroicei apărări a Leningradului.
Ajungînd pe meridianul Moscovei, scosese urletul ei de triumf şi se repezise să o cuprindă în gheare. Bucuria sălbatică a fiarei a fost fără temei, iar istoria omenirii s-a îmbogăţit cu paginile măreţei apărări a Moscovei.
La Stalingrad, înverşunarea ei n-a mai cunoscut margini : cu ghearele şi cu dinţii a scurmat pămîntul, încer-cînd să-şi vîre botul în Volga. Şi aici truda i-a fost zadarnică, iar istoria omenirii s-a îmbogăţit cu paginile glorioasei apărări a Stalingradului,
Atunci, groaznica jivină văzu ridicîndu-se asupra-i spada făurită din fierul necruţător al Uralului, şi cel dinţii din cele şapte capete ale ei se rostogoli în ţărîna dintre Volga şi Don.
*
★	*
De atunci, urlînd de durere, înnebunită de furie şi. neputinţă, se tîra înapoi, spre bîrlogul în care o aştepta sfîrşitul. Alte capete îi fură retezate, pe Nipru şi pe Bug. Iar în acea vară, unul din ele pică între Dunăre şi Carpaţi.
*
★	★
începlnd cu acel antic şi straniu oaspe, Dariu, căpetenia perşilor, mulţi cotropitori dădură pinteni cailor, îndemnîndu-i spre aceste pămînturi, să se adape din unda bătrânului Istru şi să ronţăie ovăzul dulce al Bără-
41 — Pagini contemporane
642
GEO BOGZA
ganului. Mulţi rîvniră, de pe pămînturi arse de seceta, răcoarea cu mireasmă de brad a Carpaţilor. Dar dintre toţi, cei mai haini se dovediră cotropitorii timpului nostru, nesăţioşii teutoni, porniţi la pradă sub carcasa de fier a pantzerdivizioanelor.
Aşa cum dintre puii căţelii ce-i sug ţîţele moi, unul se dovedeşte mai colţos şi hămesit, dintre toate capetele fiarei se arătă mai crîncen cel ce-şi potolea foamea cu sîngele acestor bătrîne pămînturi. Înfigîndu-şi ghearele şi colţii în Valea Prahovei, înconjurîndu-şi ospăţul cu ţepi de oţel, zvîrlind pe nări flăcări şi miros de pucioasă, sorbea ţiţeiul din mii de izvoare, făcîndu-1 să gîlgîie ziua şi noaptea în gîtleju-i imund. Era beţia de dinainte de crimă. De aici venea curajul ei bezmetic, delirul puterii care o făcuse să-şi ridice celelalte capete cu semeţie, lătrînd spre popoarele lumii şi asmuţind asupra lor norul negru al bombardierelor. Nici un năvălitor n-a stors din aceste pămînturi o pradă mai de preţ, şi de aceea le ţinea strîns încleştate, acoperindu-le cu valuri de otravă şi venin. Cît de necrezută i se păru clipa cînd, încă o dată lovită de moarte, trebui să le dea drumul din gheare.
* *
După ce şira spinării îi fu ruptă, cînd capetele începură să-i cadă pe rînd, iar fluviile să-i poarte spre mare sîngele ticălos, fiara îşi chirci trupul ce rămînea totuşi uriaş, proptindu-1 în contraforţii Carpaţilor. Aşa trecu o primăvară şi trei pătrimi de vară, şi în mintea ei chitea poate c-o să-i fie dat să ierneze pe aceste meleaguri. Dar cînd vara bătea spre sfîrşit, de pe plaiurile Moldovei spada enormă care o făcuse să sîngereze atît se ridică iarăşi în aer, pregătindu-se să cadă pe
PAGINI DE PRESA
643
încă unul din grumaiii ei. Cunoscînd tăria loviturii, fiara rînii cu rînjetul galben al morţii.
*
★ ★
Era vremea dulce cînd strugurii dau în copt, cînd din nucii bătrîni se scutură cele dintîi roade, cînd prin grădini se pregătesc să înflorească somptuoasele crizanteme. Poporul acestor vechi pămînturi, ce cu atîta silă răbdase duhoarea şi ghearele fiarei, văzu venind atunci clipa eliberării. Inarmîndu-şi braţul, îl ridică împotriva jivinei, luînd parte la răpunerea ei. Intr-o zi şi o noapte, capul fiarei căzu.
*
*	*
Astfel, printre cei mulţi, fu răzbunată firava copilă, fiica neînfricată a acestui popor, pe care în primăvara ce abia trecuse, călăii o decapitaseră, folosind groaznicul butuc. Acum, Carpaţii deveneau butucul enorm, de pe care capul monstrului se rostogoli în ţărînă.
Ce urlet a scos, de furie şi de durere, încercînd să sfîşie totul în ultima clipă. Dar a pierit.
*
★	*
Era o vară coaptă şi plină de miresme, un august minunat, cum nu mai fusese parcă nicicînd pe acestei pămînturi.
1954
41*
PROTEST
P
1 rocesul de Ia Karlsruhe, prin care se urmăreşte scoaterea comuniştilor germani în afară de lege, îmi aduce aminte, în mod alarmant, de procesul incendierii Reichstagului, cu care hitleriştii au debutat îndată după venirea lor la putere. E atît de mult de atunci, încît conştiinţa omenirii să îngăduie repetarea unei atît de primejdioase farse ?
La Leipzig a fost numai prologul dramei care s-a sfîrşit cu nenorocirea atîtor popoare europene. Hitîer a început ca un feroce mîncător de comunişti, dar foarte curînd a trecut la socialişti şi la catolici, pentru ca în cele din urmă să-şi îndrepte falca de fier asupra cehilor, polonezilor, norvegienilor, belgienilor şi francezilor, în totalitatea lor.
Mînia e o însuşire a firii omeneşti, nu neapărat obligatorie, dar în împrejurări de o excepţională gravitate este absolut necesară. Cred că fiecare ceh, norvegian sau francez, în faţa multelor spînzurători hitleriste în care se legănau compatrioţii lor, cred că fiecare englez în faţa clădirilor fumegînde ale Londrei s-a simţit cuprins de o nemărginită mînie, gîndindu-se : Toate acestea n-ar fi fost dacă atunci, la început, am fi strivit şarpele cît era pui şi nu l-am fi lăsat să se facă balaur.
PAGINI DE PRESA
645
Aducerea aminte, de asemenea, este o însuşire a minţii omeneşti nu neapărat obligatorie, dar sînt anumite fapte a căror amintire e absolut necesară. Cred că în Europa, nu numai oamenii, ci şi copacii, şi pietrele chiar nu trebuie să uite nici o clipă la ce a dus mugetul anticomunist cu care Hitler a urcat pe scena lumii. Cine poate să uite, fără să comită cea mai gravă, cea mai de neiertat vină, Dachau şi Varşovia, Maidanek şi Auscbwitz, Lidice şi Oradour ?
Tot ceea ce evocă aceste nume, de tristă, îngrozi-- toare amintire, trebuie să fie prezent în mintea noastră, în faţa procesului de la Karlsruhe, atît de identic în scopurile lui cu procesul de acum douăzeci de ani, al incendierii Reichstagului. Nimeni nu poate crede că de data aceasta în Germania nu-şi ascute ghearele un tigru, ci o pisică.
Nici oamenii, nici pomii şi nici pietrele Europei nu pot fi înşelate. E un aspru învăţămînt al istoriei că acolo unde se încearcă să se înăbuşe glasul comuniştilor, acolo se pregăteşte războiul.
Acest adevăr l-au strigat comuniştii la Leipzig, în frunte cu Gheorghi Dimitro.v. El n-a fost auzit atît cît trebuia, şi Europa a plătit cu uriaşe mormane de moloz şi de cadavre. Crede cineva că trebuie să mai plătească încă o dată ?
1954
BIBLIOTECI POLONEZE
. C'înd, după cinci ani îngrozitori, plini de suferinţă, ide scrîşnet şi de sînge, polonezii care au scăpat de glonţul, de ştreangul şi de camerele de gazare hitleriste s-au întors acasă, şi-au găsit ţara arsă. închipuiţi-vă un om al cărui nume şi obraz vă e cunoscut, o rudă, un prieten, un vecin care într-o zi îşi găseşte locuinţa mistuită de flăcări, iar sub copacii din grădină mormintele a trei sferturi dintre membrii familiei sale. închi-puiţi-vă întreaga-i suferinţă, puneţi-vă în locul lui, încercaţi să simţiţi în inimă, unde durerea e mai vie, tăişul de cuţit al priveliştii pe care o are în faţa ochilor, şi cînd veţi crede că aţi înţeles gîndurile şi sentimentele acelui om lovit de o atît de mare nenorocire, că vă daţi seama de toată întinderea ei, cuprindeţi-o încă o dată cu mintea şi printr-un efort titanic al imaginaţiei şi sensibilităţii, înmulţiţi-o cu douăzeci de milioane. Atunci veţi putea înţelege tributul de suferinţă pe care poporul polonez l-a plătit războiului.
Cu lacrimile al căror izvor încă nu secase au plămădit polonezii cele dintîi cărămizi pe care le-au pus la temelia noii Varşovii. Dar, pornind să reconstruiască tara din temelii, pe un uriaş morman de cenuşă, oriunde au dat de o relicvă, s-au aplecat şi au strîns-o cu ve-
PAGINI DE PRESA
647
neraţie. Închipuiţi-vă iarăşi omul a cărui casă a ars, găsind, printre cărămizile negre de fum, hrisovul familiei şale. Cu o mişcare sufletească la fel de patetică şi vie au strîns ei, din ruina totală a ţării, cărţile rămase nedistruse.
Profesori universitari, studenţi, medici, arhitecţi au bătut drumurile pe jos, cu rucsacul în spate, căutîndu-le şi aducîndu-le la locul lor. In acei ani grei, foarte grei, niciunul nu s-a lăsat de treaba aceasta, pînă ce bibliotecile n-au redobîndit, în parte cel puţin, vechea lor înfăţişare. îngrozitor e tributul pe care polonezii 'l-au plătit războiului, dar la Auschwitz n-a putut pieri nici numele lui Copernic, nici acela al Măriei Sklodowska-Curie.
Dintr-o călătorie de trei săptămîni în Polonia, îmi aduc mai ales aminte orele petrecute în biblioteci, între rafturi pline cu cărţi şi oamenii care, flămînzi şi dezbrăcaţi, le-au adunat din uriaşa ruină a ţării lor, ca pe cea mai de preţ şi nepieritoare comoară.
1955
DUPĂ HELSINKI
Din ceea ce s-a petrecut la Helsinki, vreau să subliniez forţa cu totul nouă, depăşind într-un anume fel toate aşteptările, pe care a capătat-o acolo, în acel mîndru oraş al miazănopţii, ideea coexistenţei paşnice între popoare. Toţi cei ce se găseau la „Messuhalli" în aupă-amiaza zilei de 29 iunie, cînd au fost votate rezoluţiile şi apelul, şi se aşteptau la o manifestaţie de bucurie, au fost surprinşi, mai mult : impresionaţi şi chiar zguduiţi de explozia de entuziasm care a cuprins întreaga sală. Lungi şi neuitate minute, cei două mii de participanţi şi-au fluturat braţele şi au aclamat în toate limbile pămîntului, în numele întregii umanităţi, biruinţa ideii de convieţuire paşnică.
în ultimul timp, adeseori mi-arh imaginat clipa viitoare cînd, pe unul din aerodromurile pămîntului, mulţimi în delir, mîndre că reprezintă îndrăzneaţă speţă umană, vor aplauda înfăptuirea celui dintîi zbor interplanetar. Nu cred că, acea clipă venită, umanitatea ar putea manifesta mai mult entuziasm şi mai multă bucurie decît mi-a fost dat să văd la Helsinki în ziua de neuitat, cînd oameni veniţi din şaptezeci de ţări, repre-zentînd cele mai felurite curente de opinie, s-au pus de acord că prima şi cea mai importantă datorie a
PAGINI DE PRESA
649
clipei de fată este unirea tuturor forţelor pentru a împiedica dezlănţuirea unui nou război.
In vreme ce indieni şi francezi, chinezi şi ruşi, italieni şi englezi, canadieni şi malgaşi, finlandezi şi brazilieni, transfiguraţi şi uimiţi ei înşişi de forţa acelei manifestaţii ai cărei autori erau, nu se îndurau să-i pună capăt şi izbucneau iarăşi în urale, mi-am adus aminte de uriaşul maldăr de păr de la Auschwitz, tăiat de pe capetele femeilor, înainte de a fi arse în sinistrele cuptoare, spre a servi ca materie primă. Şi, cu o voce neauzită, dar nu mai puţin sugrumată de emoţie, m-am adresat acelor femei ce suferiseră întreaga dezlănţuire a nebuniei hitleriste : — O, voi, pumni de cenuşă mai fierbinte decît cel mai fierbinte foc, neşterse năluci de fum de pe cerul Europei, să sperăm că de data aceasta monstrul va fi răpus, să sperăm că fiicele de azi ale Parisului şi Varşoviei îşi vor putea pieptăna părul în apa oglinzilor, că logodnicii lor îl vor putea săruta fără să-i îngrozească gîndul că mîngîietoarea lui mătase e în primejdie să devină materie primă în noi Ausch-witz-uri, sau scrum radioactiv în viitoare Hiroshime.
Cuvintele acestui mesaj, pe care nu le-aş fi rostit dacă o singură clipă m-aş fi temut că sînt înşelătoare, îmi erau dictate de acea înflăcărată şi conştientă manifestare pentru pace, al cărei martor şi copărtaş eram, surprins eu însumi, laolaltă cu toţi cei de acolo, de fermitatea şi fervoarea ei. Un element neprevăzut intervenea în desfăşurarea adunării de la Helsinki, |i m-am gîndit că el este replica, prin jocul unor forţe superioare, elementului neprevăzut de la Bikini.
Autorii exploziei atomice de la Bikini din primăvara trecută — cînd cenuşa radioactivă a căzut cu mult dincolo de limita socotită primejdioasă, rănind şi uci-gînd pescari japonezi — au fost surprinşi de întinderea ei şi au declarat, stupefiind şi alarmînd omenirea,
650
GEO BOGZA
că în acea experienţă a intervenit un element nou, pe care nu fuseseră în măsură să-l prevadă.
Aş vrea acum, dacă mi-ar fi în putinţă, să-i alarmeze pe cei ce visează războiul, aducîndu-le la cunoştinţă că şi în adunarea de la Helsinki a intervenit un element pe care nimeni nu fusese în măsură să-l prevadă. Dacă puterea exploziei de la Bikini a întrecut aşteptările, acelaşi lucru, şi cu mult mai mult, se poate spune despre forţa adunării pentru pace de la Helsinki. Putem spune că forţa morală care uneşte popoarele în faţa primejdiei unui nou război creşte proporţional cu forţa noilor mijloace de distrugere. în balanţa păcii şi a războiului, neprevăzutului de la Bikini i s-a ridicat în faţă, întrecîndu-1 cu mult, neprevăzutul de la Helsinki.
Văzusem pe ecranele cinematografelor enorma ciupercă otrăvitoare de la Bikini. Văzusem valurile exploziei izvorînd din ele însele şi învălmăşindu-se asemenea unor şerpi de foc, pînă ce între cer şi pămînt s-a ivit gigantica imagine a distrugerii totale. Se dezvolta acolo, pe un vast perimetru, nimicind orice urmă a vieţii, o temperatură de multe mii de grade.
Dar temperatura inimii omeneşti ? Cîte mii de grade e în stare să dezvolte inima omenească, atunci cînd în cuptorul ei încep să ardă marile sentimente ale umanităţii ? Neprevăzută a fost în întinderea ei explozia de la Bikini, dar neprevăzută a fost de asemenea explozia inimii omeneşti la Helsinki. Puternică e bomba atomică, dar şi inima omenească e o bombă care de multe ori a făcut explozie, dovedindu-şi puterea de ne-îifchipuit. I-am simţit pe obraz dogoarea, uimit, bucuros şi profund emoţionat de noua ei intensitate, la care cu o clipă înainte nimeni nu se aşteptase. Era în adevăr ceva nou la Helsinki, în felul de a face explozie al inimii omeneşti ! Erau acolo fii a şaptezeci de popoare, aparţinînd celor mai felurite orientări şi credinţe, dar cînd au fost să se ridice împotriva războiului, toţi
PAGINI DE PRES.A
651
s-au ridicat într-un singur glas, şi pe cît de mare le era diversitatea, pe atît de puternică era fervoarea ce-i unea, întrecînd tot ceea ce fusese văzut pînă atunci în această privinţă.
In era exploziilor atomice, inima omenească a ajuns şi ea la explozii de intensitatea celei atomice : în adunări mondiale, popoarele se întîlnesc şi fuzionează în aceeaşi comuniune de aspiraţii, iar forţa acestui fenomen istoric nu e cu nimic mai prejos decît forţa celei mai puternice explozii atomice. Focul, care mereu a fost invocat spre a arăta dezastrele războiului, va trebui socotit de acum înainte o forţă a păcii. Numai un mare foc, veşnic viu, a putut topi inimile atîtor popoare într-o singură inimă uriaşă, a cărei căldură de neînchipuit şi de nedescris, egală cu a soarelui, au simţit-o toţi cei ce au fost la Helsinki.
După un vechi obicei al poporului finlandez, în noaptea solstiţiului de vară au fost aprinse mari focuri pe insulele din jurul oraşului. Anul acesta, flacăra lor a fost privită, într-o tăcere solemnă, de bărbaţi şi femei aparţinînd tuturor popoarelor pămîntului. La lumina acelor focuri, toţi erau frumoşi. Păreau, pe solul de granit al Finlandei, statui — albe, galbene şi negre — aîe unei umanităţi mîndre şi nepieritoare.
1955
PE CINE AM PIERDUT...
c
^um de l-am uitat pe Al. C. Constantinescu ? Abia la moartea lui mi-am adus aminte cu cine am fi putut să ne mîndrim în atîtea rînduri. Modestia excesivă a acestui om ne-a făcut să cădem în păcat.
Criticii literari, în primul rînd, elogiind pe acei scriitori care şi-au dovedit spiritul progresist în vremea de vitriol a fascismului, s-au obişnuit ca după Al. Sabia să adauge încă două,/trei nume de scriitori în viaţă, făcînd cu ştiinţă sau fără să-şi dea seama, regretabile omisiuni. In atîtea rînduri eu însumi, numărînd, cu părere de rău pe degetele de la mîini, pe cei din meseria noastră care au rămas neclintiţi în faţa furtunii, am uitat să îndoi, şi ar fi trebuit să îndoi cît aş fi putut de tare, unul din degete la numele lui Al. C. Constantinescu, ziarist şi scriitor antifascist de cea mai pură esenţă, luptător credincios cauzei nobile căreia i-a închinat viata.
Cum de l-am putut uita ? Atît îl iubisem, atît mă mîndrisem cu el în acei ani vitregi. Cînd îl întîlneam pe străzile unui Bucureşti ce devenea sufocant, dădeam parcă de un efluviu de aer curat, venit de undeva din văile adînci ale munţilor, şi-mi umpleam plămînii cu nesaţ.
PAGINI DE PRESA
653
Tot astfel, la început, înainte de a-1 cunoaşte, îl citisem. Acum douăzeci şi mai bine de ani, dintr-o revistă pe oare de obicei o aruncam după lectură, am simtit nevoia să tai şi să păstrez o serie de articole ce m-au surprins prin limpezimea şi fermitatea lor, semnate simplu, Al. C. Constantinescu. Dar erau mai mult decît nişte simple articole, erau, cu o certă valoare literară, eseuri, profesiuni de credinţă în cel mai fierbinte spirit progresist.
Si m-am bucurat atunci cînd, nu după mult timp, ne-am întîlnit pe o baricadă comună. Pentru toţi prietenii lui, Al. C. Constantinescu a devenit „Al. C.“, abreviaţiune în care erau cuprinse şi dragoste, şi preţuire, şi respect
Intr-o presă coruptă şi corupătoare, Al. C. Constantinescu — Al. C. — a fost un gazetar cinstit, curat şi sfios ca un înger.
într-o vreme de triumf al fascismului, Al. C. Constantinescu — Al. C. — a fost un luptător antifascist, convins şi incoruptibil.
In infernala vară a anului 1936, cînd a început marele asalt împotriva presei democrate, cînd vîntul purta pe străzile oraşului cenuşa ziarelor arse, cînd bande de huligani pîndeau la uşa redacţiilor, cînd atîţi dezertau sau, în cel mai bun caz, îşi trăgeau capul între umeri tremurînd ca gelatina, fiindcă înfricoşătoare se anunţa dezlănţuirea hitleristă, şi sîngeroasă şi crudă, Al. C. Constantinescu nu s-a sfiit să facă, atît cît a putut, profesia de credinţă a idealurilor sale. L-am întîlnit adeseori atunci, cu sentimentul cu care zăresc o stea palidă, dar o stea, printre spărturile norilor aducători de fur-, tună. Mergeam cît mai lipiţi de ziduri, pentru că strada era ocupată. Sub privirile noastre înspăimîntate, dar şi pline de dispreţ şi de o severă condamnare, clocotea nebunia yerde.
654
GEO BOGZA
Noi l-am pierdut acum, mult prea devreme, pe Al. C. Constantinescu, dar e timpul să-l cîştige istoria poporului nostru din vremea nobilei sale lupte împotriva fascismului. Poate că unul din tinerii critici literari va consacra cîteva luni de muncă răscolirii vechilor colecţii de ziare şi reviste şi va aduna într-un volum cele mai bune pagini ale lui Al. C. Constantinescu, despre care nu mă îndoiesc că-şi păstrează toată valoarea. Atunci se va vedea că în primăvara acestui an am pierdut un chip luminos al generaţiei căreia i-a revenit cinstea de a se împotrivi prin presă, fascismului. Atunci se va vedea ce admirabil luptător al cauzei celor mulţi a fost bunul tovarăş Al. C. Constantinescu, intransigent şi pur, şi plin de flacăra credinţei sale.
Nu pot să spun cît de mare e mîhnirea şi cît de aclînc respectul cu care mă înclin în faţa memoriei sale.
Pe obrazul unei vremi, atîta de pătat de noroi şi sînge, Al. C. Constantinescu — blîndul şi incoruptibilul Al. C. — a trecut limpede şi curat ca o lacrimă.
1956
PROFILUL COMUNIŞTILOR IN ISTORIA TIMPULUI NOSTRU
A cum treizeci şi cinci de ani a fost înfiinţat Partidul Comunist din Romînia.
Pe atunci, în ţară era un monarh, ,,prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională", înconjurat de o numeroasă familie de prinţi şi prinţese, fiecare cu moşiile, castelele, automobilele şi ogarii lor şi cu regimentele care le purtau numele. „Fotograful Curţii Regale" îi prezenta publicului în cele mai felurite ipostaze.
Pe atunci, în ţară erau numeroşi oameni politici care, fie la guvern, fie în opoziţie, se mîndreau să declare, cu mîna pe inimă şi pe decoraţii, că sînt „servitori devotaţi ai coroanei". Pe atunci, monitorul vieţii publice, citit ca litera evangheliei, era un „mare ziar", de o ucigătoare platitudine, ce predica supunerea religioasă faţă de ordinea existentă, ca fiind singura orîn-duire posibilă a lumii, în afara ei neputînd exista decît dezagregarea şi haosul.
In aceste împrejurări, cînd tone de oţel transformate în baionete şi kilograme de aur prefăcute în fireturi, susţinute ideologic din călimări cu apă chioară, aveau drept scop nemărturisit să menţină nedreapta orînduire a societăţii bazate pe exploatarea omului de către om, a luat fiinţă Partidul Comunist din Romînia, al cărui
GEO BOGZA
scap suprem, mărturisit, era întemeierea societăţii fără clase.
Un mesteacăn ivit intr-o bătrînă pădure de stejari n-ar fi putut pare mai fragil şi mai în neputinţă de a schimba vreodată peisajul. Erau unii atît de convinşi de imuabilitatea societăţii împărţite în clase, de ordinea naturală şi chiar divină a unei lumi alcătuite din stă-pîni şi servitori, încît gîndul desfiinţării ei le apărea de-a dreptul năstruşnic, ca şi cum ar fi fost vorba de a învăţa tigrii să mănînce iarbă.
Tigrii n-au să înveţe probabil multă vreme să mănînce iarbă, dar în tara noastră ce părea pentru veşnicie a monarhului, a moşierilor şi a puternicilor capitalişti, nu mai -există nici monarhi, nici moşieri, nici puternici capitalişti. Şi oricine va vrea să dea de mecanismul acestui uriaş proces revoluţionar, va trebui să plece de la faptul că în urmă cu treizeci şi cinci de ani, în primăvara anului 1921, a luat fiinţă Partidul Comunist din Romînia.
Dar meritul comuniştilor din ţara noastră este nu numai de a fi desfiinţat societatea împărţită în clase pe pămînturile dintre Dunăre şi Carpaţi şi de a fi pus pe aceleaşi pămînturi bazele societăţii socialiste, ci şi de a fi luat parte, cu toată fiinţa lor, la cele mai mari şi hotărîtoare lupte pentru destinul întregii omeniri.
La chemarea celui mai nobil glas al istoriei, comuniştii au devenit, cu ani în urmă, cei mai hotărîţi luptători împotriva josnicei doctrine hitleriste şi a practicilor ei bestiale.
Mai ţineţi poate minte ce şerpi otrăvitori erau hitle-riştii şi cum ştiau să şuiere pentru a-şi ameţi victimele. Mai ţineţi poate minte cinismul eu care minţeau, reuşind să prostească mulţi oameni simpli şi chiar şefi de guverne, rîzînd apoi eu o grosolană neruşinare.
Mai ţineţi poate minte cruzimea de care dădeau dovadă plănuind cu cinism şi apoi pimmd în practică,
PAGINI DE TOESA
'65 7
prin cele mai scelerate mijloace, exterminarea a milioane de oameni. în fata acelui uriaş val de minciuni, de josnicie şi crime, comuniştii s-au ridicat din primul ceas, cuprinşi de o sfîntă mînie. Ei au fost cei dinţii care au smuls hitlerismului masca de pe botul de fiară cu care se pregătea să scurme, şi vai a scurmat, în măruntaiele umanităţii.
Istoria secolului nostru va trebui să rezerve o pagină solemnă luptei dusă de comuniştii din toată lumea şi din ţara noastră împotriva groaznicului monstru hitlerist.
Dar abia groaznicul monstru fusese doborît, cînd în fata omenirii, ce ar fi avut dreptul la o clipă de răgaz şi bucurie, a apărut, generînd spaimă şi deznădejde, perspectiva nimicirii atomice. Era vorba, de fapt, de descoperirea cea mai genială a mintii omeneşti, ce ar fi trebuit celebrată cu o uriaşă mîndrie pe tot pămîn-tul. Dar un alt aparat de propagandă, cuprins de o isterie ce o amintea, vai, în atîtea raiduri pe cea hit-leristă, a reuşit să semene în inima omenirii, m legătură cu dezagregarea atomului, cea mai mare nelinişte pe care a cunoscut-o vreodată. în scurt timp, epocala, prometeica faptă ce ar fi dat omului drept la cele mai îndrăzneţe gînduri, s-a transformat într-un sumbru spectru al morţii, umilindu-1 şi înfricoşîndu-i.
Nu, nu, de o mie de ori nu, se zbătea în piept, zvîc-nind ca un porumbel în ghearele vulturului, biata inimă omenească, încercînd să găsească drumul pe care să dea curs marelui, vehementului ei protest. Şi atunci cei care consideraseră că infernul hitlerist nu trebuie şters atît de repede din amintirea popoarelor, comuniştii cu o memorie atît de supărătoare pentru amatorii de noi hecatombe umane, s-au apropiat de fiecare om în parte, rostindu-i: „Spune ce te îngrozeşte ! Spune nu, morţii !“
42
658
GEO BOGZA
Aşa s-a născut mişcarea partizanilor păcii, cea mai mare mişcare de masă din istoria omenirii, şi comuniştii sînt primii care au găsit şi propagat cuvintele simple în iurul cărora s-au raliat peste un miliard de oameni. Prin lupta hotărîtă a popoarelor, ideea nefastă că energia nucleară nu poate însemna decît bombă atomică şi uriaşe distrugeri începe să fie, treptat, înfrîntă. Atunci cînd va fi definitiv înfrîntă, din pieptul întregii omeniri va ieşi un enorm suspin de uşurare, iar în braţele mumelor, pruncii vor putea să sugă un lapte mai dulce ca oricînd.
Istoria va trebui să consemneze îndrăzneala cu care comuniştii, în cel mai hotărîtor ceas din istoria omenirii, s-au ridicat împotriva fatalităţii războiului atomic şi au proclamat folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice. La această bătălie, de o amploare necunoscută pe planeta noastră, la această bătălie în care se hotărăşte soarta întregii omeniri, poporul nostru, condus de comunişti, s-a rostit cu fermitate împotriva morţii, pentru viată.
Sînt treizeci şi cinci de ani de cînd a fost înfiinţat Partidul Comunist din Romînia.
EI AU PE MÎINI VECHI PETE DE SlNGE
^^nul acesta, numele lui Walt Whitman va fi pomenit în toate colturile pămîntului. Milioane de noi cititori vor descoperi frumuseţea şi forţa poemelor sale, vor încerca sentimentul pe care cu atîta uimire şi bucurie l-au încercat şi cei din generaţiile precedente — că au ajuns pe malurile unui fluviu puternic şi generos. Ca un astfel de fluviu, ca un Mississipi al poeziei, străbate vastul continent al literaturii universale cîntecul marelui poet american.
Se împlinesc anul acesta o sută de ani de la apariţia uneia din cele mai celebre şi iubite cărţi de poezie. Walt Whitman a intitulat-o cu modestie : „Fire de iarbă". De o sută de ani nici unul din aceste fire nu s-a vestejit, ci toate — întreaga, bogata, generoasa poezie — sînt pline de seva vie a vieţii. în „Fire de iarbă", Walt Whitman a spart toate tiparele existente ale poeziei, introducînd în versurile sale un ritm larg şi tumultuos, devenit de atunci clasic pentru cei ce au exprimat o dragoste uriaşă vieţii, omenirii, libertăţii.
Lui Whitman i-a fost dat să fie martor al asasinării preşedintelui Lincoln. Marele poet se afla în sala în care un sclavagist a comis atentatul şi, în pagini de proză străbătute de durere şi solemnitatea unui marş fu-42*
660
GEO BOGZA
nebru, a lăsat o mărturie zguduitoare asupra acelui act tragic din istoria Americii.
Oare ce-ar spune preşedintele Lincoln, cel al cărui piept a fost străpuns de glonţul unui asasin, arlînd că în patria sa e în vigoare o lege prin care o sumă de o sută de milioane de dolari e afectată pentru recrutarea, instruirea şi înarmarea asasinilor ? Ce-ar spune preşedintele Lincoln, dacă această veste nu l-ar ucide încă o dată ?
Şi oare ce-ar spune acel nemuritor poet, care face gloria literară a Americii, cel puţin în aceeaşi măsură în care Mississipi face gloria sa geografică ? Ce-ar spune oare Walt Whitman, cîntăreţ al libertăţii şi al măreţiei popoarelor, aflînd despre josnica lege a celor o sută de milioane de dolari ?
Ţin minte cu cîtă mîndrie am întîlnit, întT-unul din vastele sale poeme — în care înşiruia şi saluta cu glas de niagară popoarele chemate la o nouă viaţă — numele poporului nostru. A-I fi întîlnit acolo, în proclamaţia marelui poet american, a ne fi auzit strigaţi pe nume de acel titan al poeziei şi al libertăţii, mi s-a părut un mai îndreptăţit motiv de bucurie şi încredere, decît dacă ar fi fost vorba de o proclamaţie oficială.
Dar, yai, unii compatrioţi de azi ai lui Walt Whitman ne acordă o altfel de atenţie. Ei ne fac cinstea de a ne enumera printre popoarele pentru care au votat legea celor o sută de milioane de dolari. Proclamînd că vor să răstoarne orînduirile democrat populare, ei iau în braţe pe legionarii cei plini din creştet pînă-n tălpi de sîngele unor crime abominabile.
Niciodată în ţara noastră viaţa n-a stat atît sub ameninţarea cuţitului, a bîtei şi a revolverului, ca în răstimpul tulbure cînd, sub răcnetele de nebun ale lui Hitler, a încolţit şi aici sămînţa celei mai barbare dintre barbarii. Şi pietrele drumurilor se mai înfioară, adu-
PAGINI DE PRESA
661
cîndu-şi aminte tropăitul acelor cizme ce în scurtă vreme aveau să fie năclăite de sînge.
Era o după-amiază caldă, o înăbuşitoare după-amiază de vară bucureşteană, cînd oamenii ce lîncezeau pe cheiul Dîmboviţei au văzut ţîşnind pe porţile Spitalului Brîncovenesc chipuri înnebunite de groază. Bolnavi şi surori fugeau înspăimîntaţi, temîndu-se parcă să nu se prăbuşească acoperişul pe ei, de cît de josnică fusese crima.
Aşa l-au ucis legionarii, pe un pat de spital, pe Alexandru Stelescu, pe care hotărâseră că trebuie să-l „pedepsească". L-au înconjurat zece inşi, cu revolverele în mînă, şi după ce s-au închinat au slobozit în el treizeci şi şase de gloanţe. Apoi s-au închinat din nou şi punînd mîna pe o bardă s-au apucat să-l ciopîrţească, amestecînd credinţa cu sîngele crimei, transformînd acel lăcaş de alinare a suferinţelor într-un loc de supliciu, într-un abator.
Autorii acestei josnice crime au fost numiţi „decemviri", şi poeţi ai mişcării legionare le-au cîntat isprava. După exemplul lor s-au format în mai toate oraşele ţării „echipe ale morţii". Trebuie să recunoaştem că nu şi-au dezminţit numele. Amestecînd mai departe credinţa cu crima, au continuat să se închine şi să ucidă. Mistica morţii a fost dusă atît de departe, încît s-a ajuns la strigătul absurd : „Trăiască moartea !"
Ei au avut grijă, în adevăr, ca moartea să trăiască, hrănind-o din belşug cu sînge.
Aceşti „eroi" ai mişcării legionare, aceşti cavaleri siniştri ai morţii, aceşti feţi-frumoşi ai cuţitului erau pur şi simplu nişte fiare. Oficinele hitleriste din ţară aveau grijă să nu ducă lipsă de cizme, centiroane şi revolvere. Le trăgeau în picioare, le încingeau peste piept, le apucau în mîini păroase, în mîini de ucigaşi, specimene cu fruntea îngustă de două degete şi cu priviri vinete sau s îngerii ale altei speţe decît cea umană.
662
GEO BOGZA
' Aveau un idol la Berlin : Adolf Hitler. Aveau un idol la Bucureşti: Corneliu Zelea Codreanu — „Căpitanul". In fata lui au venit o dată, mai la început, vreo cincisprezece inşi nevîrstnici care molestaseră un profesor universitar.
—	Ce i-ati făcut ?
—	L-am bătut.
;— Rău I Trebuia să-l omorîti!
Şi schingiuitorii n-au aşteptat altă poruncă pentru a se transforma în ucigaşi. Umblau de colo pînă colo, cu şoldul dublat de tocul revolverului. îl scoteau şi trăgeau.
Era o cofetărie mică, în care cîteva perechi consumau prăjituri, aşteptînd să vină ora cînd aveau să intre la cinematograf. Deodată pe uşă a dat buzna o femeie cu părul vîlvoi, albă ca varul şi, smulgînd o fişă de telefon din faţa casieriţei, s-a încleştat de aparatul din perete în pîlnia căruia a izbucnit într-un ţipăt sfîşietor : L-au omorît... l-au omorît...
Prin vitrina cofetăriei se vedea cum se grăbesc să se suie într-un automobil cîţiva tineri pămîntii, încer-cînd să-şi lumineze faţa cu un surîs fioros.
Pe bătrînul profesor Nicolae Iorga l-au căutat de la o adresă la alta, în Bucureşti şi apoi la Sinaia, l-au luat de acasă între revolyere, l-au dus în pădurea Pustnicul, l-au bătut şi i-au smuls barba şi apoi l-au ucis. în ochii lui îngheţaţi, rămaşi deschişi, se citea groaza speţei umane în faţa celui mai crud duşman care a amenintat-o vreodată.
Crimele legionarilor au avut o singură lege : a progresiei. De la asasinate răzleţe au ajuns în scurt timp la adevărate masacre. Răstimpul tragic în care au avut ţara pe mînă l-au folosit s-o înece în sînge. Intr-o noapte au căsăpit în închisoarea Jilava nu mai puţin de o sută de oameni. în timpul rebeliunii au ucis, au dat foc, au profanat şi au jefuit de la un capăt la altul
PAGINI DE PRESA
663
al Bucureştiului, într-o crîncenă beţie a sîngelui şi a distrugerii. Oameni nevinovaţi au fost ucişi în abatorul de tăiat vite şi agăţaţi în cîrlige ca vitele.
Pe marii criminali legaţia germană i-a adăpostit şi, îmbrăcaţi în uniforme de locotenenţi hitlerişti, i-a trimis cu avionul în cel de al 3-lea Reich. Ii păstra, să-i aducă înapoi după victoria germană, spre a desăvîrşi „revoluţia" începută.
Cum acest vis a fost spulberat pentru totdeauna, asasinii de la abator au rămas în apus ca „refugiaţi politici". Acolo i-a găsit ticăloasa lege a celor o sută de milioane de dolari. Din acei bani sceleraţi au cumpărat ei armele automate cu care, într-una din nopţile trecute, au atacat legaţia ţării noastre din Berna. Cum s-au văzut acolo, pe „pămîntul scump al patriei", au izbit din nou cu cuţitul, ca în zilele bune cînd, vrînd să facă o ţară ca soarele sfînt de pe cer, o mînjeau de la un capăt la altul de sînge.
Dar crima lor a trezit aici amintirea nesfîrşitei serii de crime de care sînt vinovaţi şi a umplut poporul nostru de mînie şi dezgust.
Totuşi, noi îl vom sărbători anul acesta pe marele poet american Walt Whitman, încrezători în bătăile inimii lui nemuritoare, în uriaşa proclamaţie pe care a adresat-o popoarelor.
1955
MITING LA SLIVEN
c
—	V-^etăteni ai oraşului Sliven, ai mîndrului oraş Sliven !... Acel care rostise aceste cuvinte eram eu. O voce de femeie le reia, rostindu-le încă o dată, în limba bulgară, în microfon, cu convingere, cu căldură, în timp ce eu ascult, oarecum surprins, puternicul ecou pe care îl trezesc în piaţă difuzoarele.
Ştiu că peste cîteva clipe va trebui să rostesc o a doua frază şi apoi o a treia, dar mă cuprinde o dorinţă ciudată să visez, să rătăcesc cu privirile peste tot ceea ce văd şi cu gîndurile peste propria mea viaţă, împrejurarea pe care o trăiesc e neaşteptată şi tot ceea ce e în ea neobişnuit se transformă într-o invitaţie de neînvins la contemplarea interioară a unor mari planuri istorice.
—	Sosind în aceste locuri care evocă numele lui Hagi Dimiter... Din nou difuzoarele revarsă peste piaţă puternicul lor ecou şi din nou sînt surprins să-mi aud vocea tălăzuind cu atîta forţă, acolo, la poalele Balcanilor, în acel oraş Sliven unde, în afară de Hagi Dimiter, erou naţional al poporului bulgar, s-a născut Anton Pann. Ca un marinar care, printr-o spărtură a norilor, a zărit steaua polară şi nu se mai teme de rătăcire, ştiu că pînă la urmă la Anton Pann voi veni
PAGINI DE PRESA
€65
—	şi că nu-mi va fi greu, atunci, să vorbesc despre legăturile din trecut şi prietenia dintre poporul romîn şi bulgar.
Dar tocmai acest punct de temeinică orientare, tocmai acest nume pe care îl şi aud, ca pe un sunet de diapazon ce-mi va da tonul just, îmi solicită gîndurile să rătăcească pe mari întinderi de spaţiu şi de timp şi face ca secunda prezentă, cu toată intensa ei realitate, eu toată via ei pregnanţă, să-mi pară vis.
Mă aflu la o tribună, prevăzută cu un microfon, obiect prin excelenţă al istoriei moderne, şi împodobită cu scoarţe ale căror motive naţionale reamintesc, intens, colorat şi viu, sufletul vechi şi veşnic al poporului. In faţa mea, într-o mare piaţă, sînt adunate cîteva mii de oameni, peste ale căror capete atente şi vii se revarsă vibraţia difuzoarelor. în spate nu mai văd, dar simt prezenta masivă şi măreaţă a Balcanului.
...De două ore automobilele alunecau spre răsărit, în lungul unei şosele negre, asfaltate. In stînga se zăreau, în depărtare, profiluri de munţi. Trecusem prin Stara Zagora, dar peisajul, cu lanuri de grîu, cu fîo-tîni la răspîntii, era atlt de familiar, atît de asemănător cu cel romînesc, încît mi se părea că ne aflăm pe şoseaua dintre Ploeşti şi Buzău. După un timp, însă, munţii au început să se apropie şi, dintre toţi, unul
—	mai tîrziu am aflat că-i spune Muntele de Piatră Albastră — s-a desluşit pe fondul cerului, printr-o fizionomie aparte, printr-un profil nobil şi sever ce te făcea să-l bănui înconjurat de dragostea poporului şi acoperit de legende. Timp de o jumătate de oră I-am privit, ca într-o ramă de tablou, prin dreptunghiul parbrizului, participînd la nota de grandoare pe care o dădea ţinutului şi pregătindu-mă cu părere de rău să-mi iau rămas bun de la el. Dar am avut surpriza să descopăr că Sliven, oraşul spre care ne îndreptam, se afla aşezat chiar la poalele acelui munte — Muntele de Piatră
666
GEO TîOGZA
Albastră — de la care primea nu puţină măreţie. De aceea, cînd un sfert de oră mai tîrziu m-am aflat în faţa unei mulţimi de oameni, locuitori ai acelui oraş, m-am crezut îndreptăţit să spun, convins că nu exagerez în nici un fel: mîndru oraş Sliven.
Era un oraş aşezat în cîmpie, dar la capătul străzilor lui Muntele de Piatră Albastră se zărea ridicîndu-se deodată spre cer, cum se zăreşte de pe străzile Buştenilor, Caraimanul. Era un oraş în care albăstrimea îndepărtată şi de neajuns a cerului avea un altar, material, sezisabil — mai mult : abordabil — în piatra neclintită şi apropiată a muntelui. Aşadar, în acest loc plin de un farmec măreţ se născuse Anton Pann al nostru.
— Cetăţeni ai oraşului Sliven, ai mîndrului oraş Sliven I Noi, delegaţia de deputaţi a Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne...
Acel care rostea aceste cuvinte, amplificate numai-decît de difuzoare, eram eu — şi mă găseam în adevăr în oraşul Sliven şi făceam, incontestabil, parte din delegaţia de deputaţi romîni care vizitau Bulgaria.
Dar în timp ce vorbeam, legănîndu-mă uşor, cu mîi-nile sprijinite de tribună, în spiritul meu se petrecea o legănare mai vastă şi totul mi se părea un vis. Chipul lui Anton Pann îmi sta tot timpul în minte, şi el avea atîta forţă încît dăduse vremea înapoi, pînă în anii copilăriei, cînd îl contemplasem întîia oară în Cartea de Citire, fixînd minute întregi acele mustăţi mari şi enigmatice, de uriaş şi liniştit motan (mi se părea că-1 şi aud tor cînd) şi ciudata bonetă care-i acoperea capul. Putusem să bănui atunci că o zi va veni cînd eu, cel cu ghiozdanul în spate, voi vorbi în oraşul lui natal mulţimii adunate în piaţă, despre prietenia dintre poporul romîn şi bulgar, despre istoria comună a oamenilor de pe Dunăre, din Carpaţi şi Balcani ? Trăiam sau visam acea clipă simplă, şi mare, şi necrezută ?, Aş
PAGINI DE PRESA
667
fi putut crede că totul e vis, dar un buchet de flori, neînchipuit de greu, cu care m-am pomenit în braţe, a făcut să se aplece cumpăna de partea realităţii. Nu, nu visam, ci tot ceea ce spusesem şi tot ceea ce vedeam era aievea, fruct al istoriei măreţe, şi cred că şi patetice, a timpului nostru.
Am întors privirile şi am dat de Muntele de Piatră Albastră. Pe pagina de istorie pe care abia o trăisem, părea un sigiliu nobil şi grav*
1956
CIUDATA ÎNTOARCERE A COCORILOR
M ă aflam acum cîteva zile în acele locuri ale ţării noastre cărora mie îmi place să le spun — pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios — regiunea marilor lacuri. Sînt în adevăr acolo, mai la miazănoapte de Constanţa, în lungul litoralului, cîteva lacuri mari, dintre care ultimul se întinde pînă aproape de Delta Dunării, într-unul din aceste lacuri se află insula Lupilor, acea lungă fîşie de pămînt pe care, nu de mult, cînd am avut prilejul să vorbesc despre viaţa lui Walt Whitman, am comparat-o cu Long Island, locul de naştere al marelui poet, „ţărmul în formă de peşte44, atît de mult cîntat de el, pe vechiul nume dat de Pieile Roşii, Paumanok.
Tot aici, pe o fîşie de pămînt înconjurată de apele unui lac care pe vremuri fuseseră ale mării, acum retrasă mai spre răsărit, se află cetatea Istria, ale cărei ziduri au o elocvenţă extremă în ceea ce priveşte viaţa ce înflorea cu două mii cinci sute de ani în urmă prin locuri astăzi mai mult pustii.
Aşadar, în această regiune a marilor lacuri, mă aflam, lăsîndu-mi încă o dată privirile solicitate de orizonturi nemărginite, de un amestec primordial de ape şi pă-mînturi, iar mintea de aceeaşi — mereu reîncepută ca şi
GEO BOGZA
669
tălăzuirea mării — meditaţie asupra civilizaţiilor trecute, a neîntreruptei şi tot mai înaltei — cîteodată ameţitoarei — istorii a omenirii. După furtuna şi frigul din ultimele zile, vremea se încălzise iarăşi puţin ; cerul no-ros redevenise senin, dar avea un albastru închis şi sever, de cobalt. Nici apele în care se răsfrîngeau razele soarelui nu îngăduia vreo iluzie. Vremea îngheţului era aproape. Rarii arbori se profilau pe cer cu totul dezfrun-ziţi, părînd radiografii implacabile ale acelui moment cosmic, şi eram înconjurat de pretutindeni de miliardele de luminări de ceară ale stufului îngălbenit.
Mi-am adus aminte şi-am retrăit melancolia pe care, cu aproape două luni în urmă, o încercasem în aceste locuri chiar, zărind cele dintîi semne ale toamnei. Pe atunci, în tot lungul litoralului, alunecau spre miazăzi, cu ţipete ascuţite, în mari triunghiuri aeriene, cocorii. Ţipătul acela l-am auzit iarăşi, peste întinderea apelor, ca şi cum ar fi fost aievea. Dar un minut şi încă unul trecu, atît cît socoteam că e îngăduit pentru o retrăire, oricît de intensă şi dramatică, şi ţipătul continua să-mi lovească timpanul; de altfel, nici nu părea că urcă din fundul memoriei mele, ci cobora din cer. Cuprins de un straniu presentiment, ridicai brusc ochii. Acolo, pe bolta acelui sever cer de noiembrie, se desena cu tuş un neînchipuit de fragil triunghi de cocori. Unde întîrziaseră pînă acum ? mă întrebai stupefiat. Dar în clipele următoare, uimirea nu mai fu de ajuns şi lăsă locul unui fior adînc şi necunoscut, cum nu ţineam minte să mai fi încercat vreodată, ceva nedefinit şi totuşi foarte acut, o surdă stare de alarmă a întregii mele fiinţe, pusă în faţa unui fenomen neobişnuit, a unei întoarceri pe dos a marilor legi ale firii. Acolo, sus, pe bolta cerului, triunghiul cocorilor avea vîrful îndreptat spre miazănoapte şi înainta, inainta mereu spre tăcutul, îngheţatul septentrion.
— Ei, nebunilor, le-am strigat, făcîndu-mi palmele pîlnie la gură, unde vă duceţi ? Acolo e miazănoaptea I
670
GEO BOGZA
Păreau că m-au auzit şi le-am strigat din nou :
—	O să muriţi ! O să muriţi de frig !
Atunci, am văzut cu uimire cum triunghiul cocorilor face o voltă şi începe să coboare spre fîşia de pămînt pe care mă aflam, între ape şi orizonturi nemărginite, pe acea faimoasă Insulă a Lupilor, pe care nu de mult o comparasem cu pămîntul natal al lui Walt Whitman, cu Long Island căreia Pieile Roşii îi spuneau Paumanok.
—	Unde vă duceţi ? îi întrebai iar pe cocori cînd fură aproape de mine, în iarba roşiatică şi uşor mineralizată de aerul sărat al mării. Intr-acolo e miazănoaptea ! Iarna nici n-a venit bine şi-o să muriţi de frig, adăugai cu un ton plin de prietenesc reproş.
Cei vreo patruzeci de cocori, negri, cu pene lucitoare, mă priviră într-o tăcere solemna, la rîndul ei plină de reproş.
—	V-am vrut binele, făcui intimidat. Intr-acolo e miazănoaptea şi de cînd a început viaţa pe aceste pă-mînturi, nimeni nu ţine minte ca vreodată cocorii să fi pornit toamna în altă parte decît spre miazăzi.
—	Şi noi am pornit spre miazăzi, spuse conducătorul cocorilor cu glasul unei amare confesiuni, în vreme ce peste toată insula se lăsă o tăcere imensă şi înmărmurită pe care numai bătăile foarte puternice ale inimei mele îndrăzneau să o tulbure.
—	Şi noi am pornit spre miazăzi, rosti iarăşi bătrînul cocor, dar acum sîntem nevoiţi să ne întoarcem spre miazănoapte... iar vocea lui era mai plină de reproş decît privirile tuturor celorlalţi care aveau tot timpul ochii aţintiţi asupra mea.
—	Dar ce s-a întîmplat ? mă străduii să articulez.
—	Şi noi am pornit spre miazăzi, reluă el aeriana, nostalgica melopee, şi ţinem minte cum din această insulă chiar ne-ai salutat plecarea, frîngîndu-ţi gîtul după noi pînă ce nu ne-ai mai văzut. Noi ştim că ne eşti prieten şi de aceea am şi coborît.
PAGINI DE PRESA
671
Auzindu-1, îmi mai venii în fire, dar vocea încă îmi era sugrumată :
—	Atunci — o, atunci — de ce vă întoarceţi, dragii mei cocori ?
—	Crezi că nouă ne e uşor să călcăm legile strămoşeşti ? făcu el fără pic de retorică, ci doar cu amărăciune, în vreme ce ochii tovarăşilor săi încetară să mă mai sfredelească.
—	Şi noi am pornit spre miazăzi, începu el încă o dată, cum cer legile naturii şi marea noastră tradiţie. Şi noi am pornit, şi am ajuns la timp, dar de data aceasta acolo s-a petrecut ceva groaznic şi revoltător.
—	O, dragii mei cocori, făcui cu o reală şi plină de îngrijorare compasiune, ce s-a întîmplat ?
—	Ascultă-mă, zise el, sînt multe mii de ani de cînd noi, cocorii, scăpînd de sub robia faraonilor care ne mînau la păscut, ca pe gîşte, trăim liberi şi avem două patrii ce ne sînt la fel de dragi. Sînt mii de ani de cînd noi pendulăm între Delta Dunării şi Delta Nilului, patria noastră de la miazănoapte şi patria noastră de la miazăzi.
—	încep să înţeleg, spusei.
—	Aşadar, reluă cocorul, în toamna aceasta ne-am despărţit, cu aceeaşi părere de rău pe care au încercat-o toţi strămoşii, de patria de la miazănoapte şi ne-am dus în patria noastră de la miazăzi.
—	înţeleg, înţeleg din ce în ce mai bine, spusei, cu inima mult mai înfiorată decît atunci cînd nu înţelegeam nimic.
—	Abia ne regăsisem cuiburile de pe multele braţe ale Nilului şi, sub căldura soarelui african, ne mai trecuse părerea de rău după dulceaţa ţărmurilor dunărene, cînd înspre răsărit începu să bubuie tunul. Ne-am ridicat atunci în aer şi, după un scurt zbor, avurăm sub ochi priveliştea îngrozitoare a unui oraş în flăcări. Pe deasupra lui, formaţiuni aeriene — ce nu aveau, vai,
61-2
GEO BOGZA
nimic din nostalgicele triunghiuri pe care noi le scriem pe cer — zburau în valuri, lăsînd să cadă, una după alta, sute de bombe nimicitoare. Oraşul era, atît de cunoscutul pentru noi, Port Said. Ne-am apropiat cu ţipete lungi, cuprinşi de o mare mîhnire, dar tocmai eînd ajunsesem deasupra unui cartier mărginaş, ale cărui case se năruiau în flăcări, unul din avioanele atacatoare deschise asupra noastră focul unei mitraliere şi, înainte de a ne putea întoarce, cîţiva dintre noi căzură cu trupurile însîngerate în infernul de la Port Said. Poate se temuseră că avem asupra noastră aparate fotografice...
Cocorul tăcu. Iar eu :
—	O, dragii mei, de fapt era ceva mult mai grav. După cîte îmi dau seama, voi reprezentaţi acolo, printre acele bombardier^ care distrugeau Port Saidul, o conştiinţă.
—	In adevăr, răspunse bătrînul, noi cocorii avem un simţ moral foarte dezvoltat. Şi continuă : Cînd ne-am întors, spre seară, la cuiburile noastre, întreaga Deltă a Nilului era Cuprinsă de o indignare nemărginită. Nenumăraţi alţi cocori, care zburaseră spre sud şi spre nord, aduseseră vestea că la Cairo bombardamentele se ţin lanţ şi că pe apele mării se apropie o puternică flotă de debarcare. Nu ne-a trebuit multă vreme să ne dăm seama că e vorba de un atac neprovoeat, lipsit de orice justificare. Nu ştiu ce credeţi despre asta voi, oamenii.
—	Noi, oamenii, credem la fel.
—	A doua zi, reluă bătrînul cocor, bombardamentele s-au înteţit, provocînd distrugeri şi mai mari, şi mai multe victime. Tot ceea ce ne temusem că s-ar putea în-tîmpla pe vremea cînd Hitier şi Mussolini îşi îndreptau tancurile spre Delta Nilului, se miîmpia acum cînd, după ştiinţa noastră, ei sînt morţi de mult.
—	în adevăr, făcui cu un suspin, ei sînt morţi de mult.
PAGINI DE PRESA
673
—	Dar din păcate, răspunse cocorul, nu şi minciunile lor. Ascultă, făcu el schimbînd brusc tonul, îl cunoşti pe primul ministru al Marii Britanii ?
—	Sir Anthony Eden ? N-am avut cinstea, dar îmi închipui că e o persoană foarte distinsă.
—	Aşa am crezut şi noi, cocorii, şi de aceea decepţia şi indignarea noastră nu cunosc margini.
Doar cel bătrîn vorbea, iar toţi ceilalţi tăceau cu o expresie atît de disperată şi în acelaşi timp severă, încît vorbele conducătorului lor păreau un necruţător şi unanim rechizitoriu.
—	Ceea ce a trezit indignarea noastră, a cocorilor, continuă el, au fost mai cu seamă minciunile rostite cu acest prilej de primul ministru al Marii Britanii.
Atunci îl văzui că zgîrie cu piciorul în nisipul insulei o hartă destul de exactă a Egiptului şi a ţărilor din Orientul Mijlociu.
—	Fii bun şi uită-te aici ! spuse el. Aşadar, Israelul a avut nefericita idee să atace Egiptul. Sir Anthony Eden, primul ministru al Marii Britanii, declară în auzul lumii întregi că e îngrijorat de situaţia creată şi că a dat ordin forţelor engleze să intervină. Foarte frumos, ai zice, închipuindu-ţi că nu pot interveni decît pentru a stăvili agresiunea. Dar nici un soldat britanic nu-şi întoarce faţa spre Israel, în schimb toate avioanele engleze se grăbesc să-şi descarce bombele peste Cairo şi Port Said. După părerea noastră, a cocorilor, de mult nu s-a mai petrecut un lucru atît de josnic.
—	Noi oamenii, avem exact aceeaşi părere.
—	Sir Anthony Eden, primul ministru al Marii Britanii, a declarat toată vara că-1 interesează buna funcţionare a Canalului de Suez. Şi cel dintîi lucru pe care-1 face aviaţia engleză e să înfunde Canalul de Suez. Noi, cocorii, credem că primul ministru al Marii Britanii s-a compromis în ochii lumii întregi.
—	Şi noi oamenii, credem la fel.
43 — Pagini contemporane
€74
GEO BOGZA
—	De curînd, adăugă cocorul, sir Anthony Eden a declarat că-i de acord să-şi retragă trupele din Egipt, dar că o bună parte trebuie să rămînă totuşi, pentru a se repune în funcţiune Canalul de Suez. Auzind şi una ca asta, noi cocorii am izbucnit într-un hohot amar de rîs.
—	Şi noi oamenii, la fel.
Seara cea rece, de noiembrie, veni peste ciudatul nostru colocviu. Cocorii se zgribuliră în penele lor negre. Privindu-i, cu o neţărmurită simpatie, le spusei :
—	Dragii mei cocori, qu multă părere de rău văd că ne întoarcem la acţiunile brutale şi la minciunile sfruntate din vremea lui Hitler. Nici nu vă pot spune cît sînt de îngrijorat de soarta omenirii.
—	Şi noi cocorii, la fel.
*956
PAGINI LITERARE
PREFAŢĂ LA FABIAN
In ziua în care aflăm că unui din cunoscuţii noştri a fost internat în ospiciu, începem să ne aducem aminte că în nenumărate rînduri pînă atunci îl auzisem plîn-gîndu-se de dureri de cap şi, deodată, faptele care ni se păruseră lipsite de importanţă ne apar aşa cum au fost în realitate : pline de o înfricoşătoare prevestire.
Evenimentul care aruncă asupra cărţii lui Erich Kâst-ner această lumină ciudată, de după catastrofă, în care simptomele arată pe deplin ceea ce voiseră să semnifice, este războiul ce de cinci ani bîntuie cu furie întinderea continentului, al doilea război început de Germania în cursul aceluiaşi sfert de secol. Astfel, cei ce vor urmări acum, în versiune romînească, aventurile lui Fabian, vor avea faţă de cititorii ediţiei originale satisfacţia amară de a şti la ce a dus toată dezordinea pe care Kăstner a zugrăvit-o cu un atît de necruţător sarcasm. In 1931, cînd a apărut această carte, Germania avea numai febră, şi dacă aceasta n-ar fi dus la urmările îngrozitoare pe care le cunoaştem, probabil ca nu ne-am opri azi atît de îndelung asupra lui Fabian. Despre cei care n-au înnebunit, e puţin interesant să ne aducem aminte că i-a durut vreodată capul.
678
GEO BOGZA
Dar fiindcă în cazul de faţă s-a dezlănţuit una din cele mai violente nebunii, fiecare din simptomele ce o vesteau capătă o importanţă extremă. Şi astfel, interesul nostru se poate întoarce întreg asupra lui Fabian, pentru că această carte a fost un strigăt direct, un scrîşnet de dinţi, o plimbare furioasă cu pumnii strînşi, pornită din răul care rodea Germania după primul război mondial şi avea să ducă la apariţia naţional-socialismului. De aici, din Fabian, din această lume în descompunere, exasperată şi înnebunită, au ieşit ca nişte gîndaci negri miile de hitlerişti, aducînd ţării lor şi continentului marele dezastru al războiului actual.
Cînd Fabian a apărut, mulţi au fost surprinşi că autorul a subintitulat această carte tristă şi plină de promiscuităţi, cum au mai apărut atîtea în epoca aceea, povestea unui moralist. Desigur, Fabian este departe de a fi un moralist, dar e un tînăr în care evenimentele se proiectează pe un fond etic, nealterat. De predicaţi nu predică. Nici nu luptă. Dezgustat de ce se petrece în jurul lui, şi dornic de justiţie, el dă totuşi ocoluri atît de mari oricărei acţiuni, şi chiar oricăror gînduri conforme cu ceea ce ar urma să întreprindă, încît începe să semene, oricîte veacuri ar trebui sărite pentru aceasta, cu nefericitul prinţ al Danemarcei.
Se poate chiar spune că Fabian este un Hamlet modern şi proletar (aventurile lui încep la o cafenea unde chemînd chelnerul îl întreabă : Să mă duc sau să nu mă duc ?), o conştiinţă torturată de un mare păcat descoperit pe seama colectivităţii din care face parte, şi căruia, neîndrăznind să-l sancţioneze, îi dă tîrcoale, di-vagînd. Păcatul de care se face vinovată lumea lui Fabian este mizeria în care se zbat milioane de oameni şi care se pregăteşte să primească în rîndurile ei alte milioane.
PAGINI LITERARE
679
„Tehnica înmulţeşte producţia, spune unul din interlocutorii lui Fabian. Tehnica decimează armata lucrătorilor. Puterea de cumpărare a maselor este lovită de ftizie galopantă. In America, grîul şi cafeaua sînt arse pentru a nu ajunge prea ieftine. In Franţa, viticultorii se plîng pentru că recolta este prea bună. închipuiţi-vă ! Oamenii sînt deznădăjduiţi pentru că pămîntul dă prea multe roade ! Prea mult grîu, iar alţii n-au ce să mănînce ! Dacă într-o astfel de lume nu izbucneşte o furtună, puteţi îngropa în pă-mînt meteorologia istoriei/4 Din această situaţie, în care se găsea societatea omenească la un moment al evoluţiei ei, decurg toate anomaliile pe care Fabian le întîlneşte în peregrinările lui, hamletizînd asupra lor, îndelung. Furtuna nu se grăbeşte să vină, raportată la durata vieţii umane cel puţin : ea îşi potriveşte mersul pe durata secolelor, dar oamenii simt că se pregăteşte şi nervii le sînt puşi la o grea încercare, ca la apropierea, cu mult timp înainte presimţită, a simunului.
In privinţa aceasta, cartea lui Kăstner seamănă cu o staţiune meteorologică, ultrasensibilă, situată într-un punct primejdios, în calea marilor furtuni. Mici becuri roşii se aprind şi se sting, semnalizînd pericole iminente ; nenumărate ace nervoase tremură în cadranul lor ; în tuburi subţiri un lichid violet urcă şi coboară neliniştit, totul arătînd întinderea, diversitatea şi tăria elementelor care se concentrează. E o furtună care vine, peste urmele încă neşterse ale alteia ce abia a trecut. Oriunde pătrunde Fabian, în localuri de petrecere, în dormitoarele femeilor, în atelierele artiştilor, în fabrici, în cartierele proletare, în redacţii, la Universitate, unde un profesor e arestat pentru furt, lichidul urcă şi coboară neliniştit, iar acele vibrează cuprinse de o mare nervozitate. Ciclonul se pregăteşte încet, îndelung. Iar oa-
680
GEO BOGZA
menii, sub creşterea constantă a presiunii, îşi pierd liniştea, devin nevropaţi şi isterici.
Dezechilibrului economic general îi corespunde un dezechilibru psihic atît de întins, îneît Fabian îşi poate fonda pe el un principiu : de a considera fiecare om, pînă la proba contrarie, drept un nebun. Dar cine, dintre toţi cei pe care îi întîlneşte, se gîndeşte să facă proba contrarie ? „După felul cum îi sînt aşezate pietrele, spune Fabian despre Berlin, acest oraş enorm este încă aproape ca altădată. Dar după cei care îl locuiesc, el seamănă de mult cu un ospiciu de nebuni. “ ~
Din această lume al cărei dezechilibru, moral pare că nimic nu l-ar putea întrece încep să se recruteze sălile delirante care aplaudă primele discursuri ale şefilor nazişti. Pentru întîia oară în istoria lumii, în proporţii atît de întinse, nebunii se adună la un loc şi se organizează. Chinuiţi şi exasperaţi de dezordinea lor interioară, caută să o corecteze aşezîndu-se, printr-un mecanism psihic de ospiciu, în rînduri atît de drepte îneît ating aproape absolutul. Se ştie doar că nebunii au mania absolutului. Cei care au fost impresionaţi de această ordine maniacală, şi sănătoşi fiind, au vrut să o imite, au dat dovadă de o prostie enormă, care îh îngroapă sub greutatea ei. De altfel, tot ceea ce s-a întîmplat de atunci încoace cu aceste mari mase perfect aliniate a dovedit că, în ciuda ordinei exterioare, ele n-au încetat nici o clipă de a fi pradă nebuniei.
Asupra acestei nebunii, care găsindu-şi prozeliţi în toate ţările a dat la iveală fascismul european, împotriva căruia atît de dramatic dar neizbutit a fost stăruitorul protest al conştiinţelor libere, şi care acum se termină înecat în enorm de multul sînge al războiului, cei ce au supravieţuit vor trebui să se întoarcă îndelung, cerce-tînd-o şi încercînd să-şi dea seama : Cum a fost cu putinţă ? Acesta va fi primul capitol al viitoarei istorii a lumii. Va fi nevoie de o muncă de lungă durată, va tre-
PAGINI LITERARE
681
bui construit un întreg edificiu, de pe ale cărui vaste terase toţi oamenii să poată avea o privelişte justă şi complectă asupra a tot ceea ce s-a petrecut. Farsa, minciuna, feaua credinţă şi nebunia care au dus la izbucnirea războiului vor trebui să apară atît de evidente, în-cît în faţa lor şi ultimul om din ultimul colţ al pămîntului să fie cuprins de oroare şi să gîndească, împreună cu toate celelalte milioane de oameni la un loc, cu spontaneitatea unei singure fiinţe : Să nu se mai repete !
Acesta va trebui să fie al doilea mare capitol din viitoarea istorie a lumii.
JURNALUL PROFESORULUI RAINER
A
/v m citit, cu un neţărmurit interes, o parte din însemnările zilnice ale profesorului Rainer, publicate în ultimul număr al „Revistei Fundaţiilor Regale", sub titlul „Jurnalul de la Iaşi". Ele au fost scrise în iarna anului 1914, cînd flăcările primului război mondial începeau abia să se aprindă, şi citite azi, după treizeci de ani, la sfîrşitul celui de al doilea mare măcel care a însîngerat omenirea, se dovedesc a fi un document de cea mai mare importanţă, pentru spiritul omenesc în genere, pentru intelectualii romîni în deosebi. Nu prin referinţele aproape inexistente la epoca în care au fost scrise, şi în care caz, oricît de excepţionale, interesul lor n-ar putea fi decît limitat, ci pentru că peste timpul şi locul unde au fost formulate, ele pun problema omului ca fiinţă vie şi cugetătoare.
Nu l-am cunoscut pe profesorul Rainer şi nu am fost la curent cu activitatea sa, dar de pe vremea cînd trăia ştiam despre el un lucru : că se bucura de stima totală a unor cercuri de oameni care, la rîndul lor, formau tot ce era mai demn de stimă în ţara noastră. Deci, cînd m-am găsit în faţa însemnărilor sale, am început să le citesc, dintr-un sentiment de datorie, dar şi cu speranţa
PAGINI LITERARE
683
că voi afla ceva despre acest om venerat, dispărut acum dintre noi. Mă aşteptam mai degrabă la o lectură anevoioasă, însă de la primele pagini surpriza mea a fost mare. Asemeni unor artere pline cu sînge, frazele pulsau de o viaţă intensă, iar în cuprinsul lor l-am simţit pe profesorul Rainer zvîcnind, ipişcîndu-se viu, cu dimensiunile şi funcţiunile corpului său, precis delimitate. Senzaţia de viaţă care se degaja din aceste însemnări despre sine însuşi a fost uimitoare.
Cum să vă spun mai bine ? Mi s-a întîmplat de citeva ori ca, încercînd să prind o vrabie care pătrunsese în camera mea şi se zbătea speriată între pereţi, eu însumi să mă sperii, în clipa cînd am reuşit, ca şi cum aş fi pus mîna din greşeală pe ceva la care nu mă aşteptam. Pentru că în pumnul închis inima vrăbiei se zbătea atît de tare, încît tot corpul ei părea o singură inimă, vie, zvîcnind între degetele mele, emoţionîndu-mă şi speriindu-mă, ca şi cum aş fi avut cu adevărat în inînă, funcţionînd încă, inima smulsă din piept, a unui animal. Aceeaşi senzaţie de contact nemijlocit cu materia animată şi transformată în corpuri vii, am mai încercat cu o egală intensitate cînd am luat din plasa unui pescar un peşte abia scos din apă. Simţului meu tactil i se transmitea pulsaţia unui corp însufleţit, ale cărui contururi erau formate de însăşi dimensiunile materiei vii, marginile lui fiind aceleaşi cu ale vieţii, încît ţinîndu-î în mînă degetele mele aveau senzaţia netă că au fost puse în contact direct cu viaţa, simţind-o cu o mare acuitate. •
Şi iată că notaţiile profesorului Rainer despre sine însuşi m-au făcut să trăiesc o experienţă analoagă, absolut inedită, pe care n-aş fi crezut-o cu putinţă prin intermediul lecturii. Ele mi-au dat aceeaşi senzaţie de corp viu, detaşîndu-se prin greutate, prin formă şi prin mişcare de restul amorf al lumii, întinzîndu-se atit cit
684
GEO BOGZA
ţine viaţa şi încetând acolo unde încetează viaţa, contururile lui făcînd o singură linie cu marginile vieţii."
Profesorul Rainer şi-a ţinut corpul intr-o stare de permanentă observaţie, încercîndu-1 şi studiindu-i reac-ţiunile, punîndu-1 la eforturi maxime în exerciţii de scrimă, în plimbări lungi, sau în ore de lucru pînă la trei noaptea, notîndu-şi apoi în cîteva rînduri senzaţiile. Prin preciziunea, prin neprevăzutul şi uneori prin ingenuitatea lor, aceste note sînt tot atîtea ferestre, mici dar directe şi foarte clare, spre lumea materiei vii, tot aşa cum ferestrele rotunde ale vapoarelor îngăduie privirilor să treacă nemijlocit spre priveliştea, de multei ori neaşteptată, a grelelor maşini din pîntecul lor, funcţionînd acolo după legi necunoscute şi proprii. Iată cea mai mică fereastră din cele cîteva sute pe care profesorul Rainer le-a deschis spre sine însuşi, spre existenţa sa de fiinţă vie : la 4 ianuarie 1915, după ce notează o serie de activităţi intelectuale, traducerea unui memoriu, lectura unor cărţi de medicină, adaugă deodată, absolut pe neaşteptate : „cîntăresc 75 de kilograme* — şi trecerea aceasta bruscă te face să simţi numaidecât, şi parcă şi cu oarecare spaimă, toată realitatea acelor 75 de kilograme, care atunci, în 1915, au format corpul profesorului Rainer. James Joyce, în Ulysse, reuşise să mă înspăimînte de cîteva ori, prin însemnări asemănătoare despre existenţa şi funcţiunile corpului omenesc.
Dar notele profesorului Rainer cu privire la existenţa fizică a corpului său nu alcătuiesc decît * o parte a jurnalului de la Iaşi. Paralel cu ele, în cuprinsul aceloraşi zile, sînt notele care se referă la activitatea sa intelectuală. Dacă primele reuşiseră să dea senzaţia imediată a unui corp omenesc viu, cele din urmă cu aiît mai mult vorbesc despre viaţă şi ne obligă la o neţărmurită admiraţie faţă de autorul lor. Pentru ca de
PAGINI LITERARE
685
data aceasta nu mai sînt notate senzaţii, ci mai ales eforturi. Nobilele eforturi ale profesorului de a fi în permanenţă un om viu.
Incontestabil că şi sub acest raport, mai întîi de toate sub acest raport, autorul jurnalului de la Iaşi a fost un om viu, deosebit de majoritatea contemporanilor săi, poate tot .atît de net pe cît corpul său se deosebea de restul amorf al materiei. Notele ne-o dovedesc cu prisosinţă. Dar pe cînd lupta materiei vii de a ramîne vie ne e necunoscută, eforturile pe care intelectul său le-a făcut In acest sens ne sînt împărtăşite, şi-s cu deosebire impresionante. Acesta e domeniul îri care moartea pătrunde mai repede, întotdeauna prematur, iar din cuprinsul jurnalului său profesorul Rainer se desprinde ca un atlet al spiritului, în luptă permanenta cu primejdiile care îl pîndesc.
In vremea cînd a scris aceste însemnări, profesor sil Rainer avea patruzeci de ani şi o catedră. Sute ele oameni sînt morţi definitiv în această situaţie. Notele profesorului Rainer sînt patetice, iar uneori tragice. Aşa cum vrabia se zbate în mîna care ameninţă să o sufoce, mintea sa se zbate să scape de rutină, făcînd eforturi continue, adeseori smucituri violente, cîteodată deznădăjduite, pentru a ajunge la o deplină cunoaştere, ca la un ocean presupus, spre care tot timpul ar năzui. Totul în viaţa acestui om este efort neîntrerupt şi muncă dirijată într-un anumit scop. După o noapte de insomnie, una din nenumăratele nopţi de insomnie de care jurnalul său e plin, profesorul notează acest lucru uimitor, cu atît măi uimitor, cu cît e scris de un om de patruzeci de ani : „Tot mai limpede am senzaţia de reculegere ca pentru o săritură puternică înainte; sărăcia sufletească de acum va dispărea. Mi se oţeleşto voinţa ; ca prin ceaţă zăresc luminile farurilor mele/'
Fr amin tarile sufleteşti ale acestui profesor universitar care vrea să aibă „o concepţie adîncă şi personală a
686
GEO BOGZA
lumii", şi îl citeşte pe Clemenceau „ca exerciţiu de formulare concisă şi pentru vocabular", sînt intense şi nepotolite. La 11 decembrie 1914 el notează, la ora 3 noaptea : „Pînă ce nu va trăi în mine o concepţie largă şi bogată asupra substanţei vii, nu voi scăpa de zbuciumul acesta cu pregătirea lecţiilor." După ce in vacanţa de iarnă vine la Bucureşti şi ascultă la Ateneu Simfonia a IX-a despre care notează : „Multe bruscheţi, parcă impacienţe, ca din măestrie insuficientă ; pe urmă, după pregătiri foarte scurte, părţi dumnezeeşti", în ziua în care se întoarce acasă scrie : „Am sosit la Iaşi mai limpede, mai format decît anul trecut pe aceeaşi vreme." Şi tot în aceeaşi zi, aproape de miezul nopţii, poate să formuleze astfel ţelul abia întrevăzut al străduinţelor sale : „Deocamdată ştiu că vreau — şi mi se pare că am să pot — să pătrund cu un pas mai surur în lumea aceea a problemelor mari omeneşti (şi sufleteşti), care ne atrage pe toţi în mod misterios, ne fascinează. Mai toţi însă rămîn la graniţa ei. Va fi o lungă acţiune de oţelire a sufletului meu — ca trecerea prin infern pentru sufletul lui Dante. Ce fosforescenţe misterioase, poate uneori şi fulgere din noaptea adîncă, yor străbate atunci (din timp în timp) expunerile mele asupra substanţei vii, asupra formei organizate ? Nişte lumînări subite, parcă ale nopţii infinitului ! In astfel !de condiţiuni aş putea fi profesor fără dezgust."
Acest ultim citat dovedeşte cu prisosinţă că profesorul Rainer a fost un om cu adevărat viu . şi în acelaşi timp unul din cele mai nobile spirite ale generaţiei sale. In fa fa vieţii care însufleţeşte materia universului, el a stat la rîndul său viu, observînd lumea de dinafară, şi observîndu-se cu vioiciune, cu inteligenţă şi bună credinţă, pe sine însuşi. Jurnalul său formează unele din cele mai interesante pagini despre condiţia omului ca fiinţă cugetătoare şi nicicînd publicarea lui nu putea fi mai bine venită, iar lectura mai interesantă şi mai
PAGINI LITERARE
687
folositoare, decît în aceste vremuri în care gîndirea şi simţirea omenească sînt mai mult ca oricînd ameninţate de cea mai rea moarte dintre morţi : a clişeelor, a automatismelor, pe care profesorul Rainer, profesor şi student al vieţii, le-a urît atît — şi pe bună dreptate.
1946
ŢĂRANII LA MARE
într-o duminică dimineaţa descopăr spectacolul, inedit pentru mine, al ţăranilor veniţi să se scalde in mare. Aceasta se întîmplă în partea de sud a Mangaliei, la capătul digului mic, acolo unde se ridică din beton armat, geometrică şi inutilă, una din cazematele trecutului război. Neclintită în faţa valurilor mereu mişcătoare' şi a nisipurilor purtate într-o parte şi alta de vînturi, ea pare un fel de sfinx, fără vechime şi fără mister, vorbind depărtărilor despre zadarnicul efort de a se agăţa în ultima clipă de aceste pămînturi, al celor ce voiseră să cucerească lumea...
După atîţia ani, nici o crăpătură nu se zăreşte în pereţii ei, şi privirile abia pot cîntări masa de material din care a fost făcută. Atîta ciment, atîta fier probabil că nu se găseşte în tot ţinutul care din locul acesta porneşte spre apus, în primitiva şi misterioasa câmpie dobrogeană. Ce vor fi gîndind oamenii ei, cînd trec pe lîngă această cazemată masivă şi zadarnică, ridicată lingă sărăcia lor ? în ziua în care i-am văzut, păreau că o ignoră. Ei semănau cu tot ceea ce o înconjura, cu valurile mării şi cu nisipurile pe care fusese Construită : o forţă a naturii, mereu în mişcare, a cărei durata depăşeşte rezistenţa betonului armat. Lîngă monstruoasa
PAGINI LITERARE
689
construcţie de fier şi de ciment, costisitoare, emfatică şi inutilă, ţăranii părură, încă o dată, eterni.
Dar lăsînd la o parte cazemata care era un enorm accident, prin prezenţa lor aici, în număr mare, ţăranii dobrogeni contraziceau imaginea clasică a ţărmurilor marine. Care e această imagine, consacrată de literatură şi de opere plastice, şi în atîtea rînduri confirmată de contactul cu realitatea ? In linii generale, ea are trei variante. Întîia variantă : colibe improvizate la marginea mării, barei întoarse pe nisip cu fundul In sus, mari lăzi pline cu peşti lucitori şi, în jurul unui foc, pescari desculţi şi bărboşi. A doua : kilometri întregi de ţărmuri pustii, deasupra cărora se rotesc ţipînd, pescăruşii. A treia : întinderi fierbinţi de nisip lîngă linia albastră a mării, populate cu o. mare mulţime de oameni venită la plajă, o forfotă neîntreruptă de forme şi culori, un ritm al vieţii descătuşat, frenetic uneori, totul sub o cupolă superioară de extaz şi beatitudine.
Toate aceste trei variante îmi erau de multă vreme cunoscute la Mangalia cînd, la capul digului mic, descopăr o a patra, cu totul neaşteptată şi de neprevăzut : ţăranii veniţi să se scalde în mare. După ce în prima clipa vreau să trec mai departe, socotind spectacolul ca un simplu episod duminical, fără nici o legătură cu specificul marin, forţa Iui mă reţine totuşi şi, rămînînd, încep să-l consider în tot ceea ce are neprevăzut, interesant şi pitoresc.
Aşadar, în fiecare duminică dimineaţa, ţăranii de pe întinsul pămînturilor dobrogene vin să se scalde în mare. Dintre tăcutele morminte scite, căruţele lor izvorăsc într-un nor de praf şi înaintează la trap, pînă ce dau de larga fîşie de nisip de la marginea mării, în care se împotmolesc. Roţile vîntura pulberea fină, luată de spiţe şi prelinsă înapoi, ca de sub pietre de moară. 44
690
GEO BOGZA
Pentru cai, mai ales, măcinişul e cum nu se poate mai greu : opintindu-se cu toată puterea, ei trag cu sîrguinţă, ascultînd de îndemnul tăcut al bărbaţilor care au sărit din căruţă şi i-au luat de dîrlogi, ajutîndu-i să treacă această Sahară în miniatură. Nisipul e fierbinte, dogoarea ca un cuptor, iar deasupra se bolteşte un cer albastru de pe întinderea căruia soarele îşi varsă flăcările nemiloase.
Dar marea e în faţă şi briza ei a şi început să se simtă. Cînd sînt aproape, nisipul întărit de apă lasă roţile să alunece ca pe un asfalt ; caii răsuflă în sfîişit şi, în această uşurare generală, pătrund toţi în apele mării : căruţa, omul şi caii. Omul îşi zvîrle cămaşa peste cap şi, numai în izmene, se lasă în apă pînă la gît, îmbăindu-se cu voluptate ; apoi, asttipîndu-şi urechile şi nasul cu palmele, se dă la fund de mai multe ori şi, de cîte ori revine la suprafaţă, respiră zgomotos, împroş-cînd apa care era să-i intre în gură. în cele din urmă, se apropie de caii cărora talazurile mici le plescăie sub burtă, şi începe să-i spele, stropindu-i îndelung.
în timpul acesta, copiii au sărit din căruţă şi au început să se bălăcească, scoţînd ţipete ascuţite. Femeia, după ce şi-a tras fusta şi şi-a strîns părul mai bine în basma, a coborît şi ea, păstrînd cămaşa şi îmbăindu-se cu prudenţă. Cu faţa spre mare, se lasă încet pînă ce apa îi ajunge aproape de umeri, ţinînd capul drept şi gîtul înţepenit, ca în faţa unei primejdii.
Toată familia se scaldă acum în jurul cailor şi al căruţei, din care o mînă de paie a căzut şi s-a împrăştiat pe faţa apelor. Un băiat le-a scormonit pentru a scoate la lumina zilei un pepene, căruia i-a dat drumul în valuri. Apoi, nerăbdători, s-au strîns în jurul lui şi-au început să-l împingă spre mal, ca pe un delfin. Cîteva minute mai tîrziu e trasă la mal şi căruţa ; strînşi cu toţii la umbră între roţile ei, mănîncă pepenele pe care bărbatul îl taie cu briceagul, în felii mări. Caii, cu
PAGINI LITERARE
691
şleaurile desfăcute, au căpătat un braţ de paie pe caie le ronţăie sonor, în timp ce sub burta lor apa care li se scurge din păr desenează pe nisip figuri groteşti, în continuă devenire.
De o parte şi de alta a digului mic se văd sute de oameni cu căruţele şi cu familiile lor, într-o neîntreruptă forfotă, strigîndu-se unii pe alţii, făcînd baie, mîncînd pepeni, deshămîndu-şi sau înhămîndu-şi caii, pocnind bicele, ţipînd, chiuind, izbucnind în hohote de rîs, pe cînd peste rîsul lor se ridică nechezatul vreunui armăsar, încît locul pare al unui iarmaroc pulsînd de viaţă şi plin de un puternic pitoresc. Căruţele trase ura lîngă alta, cei care sosesc şi cei care pleacă, zgomotosul du-te vino de oameni şi de cai, totul reaminteşte atmosfera atît de cunoscută a tîrgurilor în care ţăranii vin să-şi vîndă rodul muncii sau să petreacă.
Ciudată e însă aici, şi de un puternic efect pictural, proiectarea acestei mulţimi de oameni şi necontenita ei forfotă rurală, pe fondul albastru al mării, deschis celor mai depărtate şi mişcătoare zări. Cîteva bărci cu pînze ce se zăresc în larg, atît de pure şi nostalgice siluete, fac şi mai puternic contrastul dintre imaginea clasică a mării şi larma ţăranilor veniţi să se scalde în apele ei.
Uneori, cîte un flăcău desfăcînd caii din şleauri, încalecă şi se duce cu ei în larg pînă ce pierd fundul şi, începînd să înoate, nu le mai rămîne afară decît capul cu urechile ciulite şi cu nările sforăitoare. Cei mai mulţi dintre bărbaţi îşi păstrează pe ei izmenele, dar unii, trăgîndu-se mai la o parte, se dezbracă de tot şi pătrund în apă goi, uneori foarte albi, ţinînd tot timpul o mînă în faţă şi păşind cu acea stîngăcie amestecată cu pudoare care aminteşte apariţia lor în faţa comisiilor de recrutare. Aşa se duc pînă ce apa le acoperă coapsele şi atunci, eliberaţi de sfială, încep să se bălăcească şi să chiuie.
44*
692
GEO BOGZA
Femeile nu rămîn niciodată goale. Dar foarte multe dintre ele, cele bătrîne întotdeauna şi de multe ori şi cele tinere, îşi lasă partea de sus a trupului descoperită, purtîndu-şi sinii în lumina zilei. La cap sînt legate cu basmale, de cele mai multe ori negre, şi în aşa fel înnodate încît Ie deosebeşti numaidecît de rarele cucoane care trec pe aici spre capul digului. Că nu sînt cucoane o arată- mai ales pantalonii pe care îi au în jurul şoldurilor : foarte largi, de o croială ce nu urmăreşte cîtuşi de puţin să ia forma corpului omenesc, şi lungi pînă la genunchi, vîntul îi umflă ca pe o pînză de barcă, dispropoTţionînd corpul într-un fel care ar fi făcut deliciul vechilor pictori olandezi. Abia după ce apa îi udă se lipesc de trup, dar sînt ca o a doua piele prea larga, cu zeci de încreţituri. Culoarea lor deasemeni e strict ţărănească, un fel de mov cu nuanţe indigo, făcută poate din fiertul unor plante.
Uneori, printre aceste ţărănci se văd cîte două, trei, tot ţărănci, dar făcînd probabil parte din chiaburimea satului, fiindcă pantalonii le sînt ajustaţi pe corp în forma unui costum de baie, iar sînii le sînt prinşi într-un fel de soutien, gata să plesnească sub conţinutul prea bogat. Sînt desigur neveste de cîrciumari, sau ale unor negustori rurali căroTa treburile le-au mers bine. Fiica unuia dintre aceştia, o fată voinică de optsprezece ani, cu părul împletit în coade groase, purtînd un impecabil maiîlot maron, s-ar fi putut amesteca printre orăşence, fiind luată drept una din ele, dacă n-ar fi sosit pe plajă ţmrnd de dîrlogi un splendid armăsar negru, înhămat Ia un poştalion în care se zăreau cîteva putini goale de brînză. Probabil că toamna fata merge la oraş, în ultima clasă a unei şcoli secundare şi poartă uniformă, dar acum oălca nisipurile cu o talpă goală şi groasă, iar mîna ei strînsă pe dîrlogii calului alcătuia un pumn puternic.
PAGINI LITERARE
693
Nenumărate aspecte ale acestei mulţimi rurale arată că influenţa oraşului e foarte vie în rîndul celor ce vin în contact cu el, iar bunurile civilizaţiei pe care şi le însuşesc într-un amestec cam heteroclit de obiecte dau naştere unor situaţii, adeseori pitoreşti. Astfel, am avut prilejul să văd, printre cei ce ieşeau chiuind din mare, un tînăr ţăran pe care izmenele şedeau ude, lăsînd să li se scurgă apa în jurul ţurloaielor, dar care purta cu multă convingere o pereche de ochelari de soare enormi, din aceia care ascund sub ei jumătate de obraz şi cărora Ii s-ar putea spune aerodinamici. Sub acest deghizament de automobilist pornit să bata un record mondial, el şi-a înhămat caii la căruţă şi s-a pierdut pe întinsul cîmpiei dobrogene.
între timp, iarmarocul marin e în plină fierbere. Mereu se aud strigăte, pocnituri de bici, nechezaturi de cai, iar nisipul şi apele mării se acoperă de paiele căzute din căruţe. La umbra acestora, bărbaţi, femei şi copii mănîncă ultimii pepeni. Faţă de ceea ce se cheamă a face plaje, ei se arată total indiferenţi.
Cînd se pregătesc să plece, cîte o femeie îşi pune şalvari şi saltă cu ei în căruţă, mărind pitorescul ciudatului iarmaroc. Dar şi cînd sînt goi, turcii se deosebesc de romîni prin culoarea mai neagră a pielii, şi prin felul de a se mişca, mai liber, mai fluid, pe cînd romînii sînt mai ţepeni, mai greoi.
Mă gîndeam tocmai, cu o uşoară tristeţe, că trăind pe acest aspru pămînt de stepă, ei îşi vor fi pierdut acea tălăzuire lăuntrică pe care le-a dat-o plaiurile Carpa-ţilor, acea poetică viziune a lumii din care a izvorît Mioriţa, cînd, la una din căruţele lor, zăresc un mînz aşteptînd cuminte ora plecării. Domnişoara se apropie să-i vorbească şi să-l mîngîie. Femeia e în căruţă, îşi înnoadă mai bine basmaua.
— Cum îl cheamă ?,
694
GEO BOGZA
S-ar fi putut ca stăpîna lui să răspundă : Murgu, Suru, Roibu...
Dar de pe buzele.ei se desprinde un nume neobişnuit:
—	Sîmburel.
—	Cum ?
—	Sîm-bu-rel!
—	O, cine l-a botezat aşa ?
—	Bărbatu-miu.
Autorul acestui act de surprinzătoare intuiţie şi de poetică tandreţe e un bărbat înalt, bălan, cu umeri largi, cu trăsăturile feţei puţin înăsprite. Sărind în căruţă, dă bice cailor, pierzîndu-se într-un nor de praf pe întinderea arsă de secetă, şi totuşi plină de atîtea roade bogate, a Dobrogei.
1947
O SEARĂ DE POEZIE LA TBILISI
P
1 entru că soarele Georgiei e arzător, răcoarea acelei grădini era bine venită. Arbori înalţi şi batrini îşi roteau coroanele pe cer, acoperindu-1 aproape ; dar prin cele cîteva spaţii libere, firmamentul se zărea ia ora gravă şi liniştită, cînd din adîncimea lui se pregătesc să iasă primele stele. Un sentiment odihnitor pusese stăpînire pe noi, sentimentul că sîntem oaspeţii acelei grădini, aflată la rîndul ei în capitala unei ţări pe caie o străbătusem toată ziua, fără să uităm o singură clipă în ce locuri străvechi şi vestite era aşezată : la poalele Caucazului, între apele Mării Negre şi Mării Caspice. Kura — fluviul ce străbate oraşul — îşi mîna apele spumegînde spre Caspica, aducîndu-ne mereu aminte depărtările răsăritene şi măreţe în care ne aflam.
Eram oaspeţii unei ţări vechi, a cărei istorie dramatică o ascultam evocată de înşişi fiii ei, în faţa cetăţilor singuratice ce se zăreau pe fiecare coamă de munte, sau în faţa monumentelor pe care le-a ridicat spre a-şi glorifica eroii, începînd cu acela din inima capitalei, închinat lui Şota Rustaveli, poetul, autorul nemuritoarei epopei „Viteazul în piele de tigru", şi sfîrşind cu acela ridicat afară din oraş, lîngă barajul unei hidrocentrale,
GEO BOGZA
69(5
în memoria lui Ilya Ceavceavadze, alt mare poet asasinat pe vremea ţarilor.
Cu toate aceste cunoştinţe, devenite mult mai colorate şi mai expresive la faţa locului, cu un sentiment mai viu şi mai profund al mitologiei, acum cînd ne aflam atît de aproape de stîncile Caucazului şi de amintirea lui Prometeu, mereu vorbind de marele drum gruzin din care străbătusem o parte evocîndu-i pe Lermontov şi pe Puşkin, ne aflam în seara aceea sub arborii bătrîni şi în grădina plină de răcoare a unei case vechi şi spaţioase din Tbilisi, oaspeţi ai scriitorilor georgieni.
Sentimentul de sărbătoare, de oră propice şi loc fericit, în care oameni necunoscuţi pînă atunci se in-tî-lnesc plini de bunăvoinţă şi animaţi de o nobilă curiozitate unii faţă de alţii, era accentuat de imensul foşnet de mătase, care. sub adierea arborilor bătrîni umplea aleile grădinii. Patrie a duzilor şi a viermilor de mătase, producătoare a unora din cele mai vestite mătăsuri din lume, Georgia e ţara în care nu numai femeile, ci şi bărbaţii se îmbracă adeseori în nobila şi . preţioasa ţesătură. De două zile mă obişnuisem să-i întîlnesc, bătrîni şi tineri, în strălucitoarele lor bluze albe, dar în seara_ aceea mai foşnitoare păreau, aşa cum pe aleile grădinii numeroasele grupuri se contopeau între ele şi se desfăceau iarăşi, ca nişte uriaşe evantaie.
In faţa acestor oameni al căror auz nu putea fi decît cu deosebire fin, Mihai Beniuc şi Maria Banuş au citit versuri proprii, în limba natală. Dar din dubla traducere a acelor versuri, întîi în limba rusă şi apoi în cea gruzină, ce mai putuse rămîne ? Cu o uşoară nelinişte am văzut-o îndreptîndu-se spre tribună pe Maria Mahvala, traducătoarea gruzină a versurilor romîneşti, şi mă aşteptam ca din clipă în 'clipă atenţia de la început a ascultătorilor, faţă de accentele unei limbi necunoscute, să scadă treptat în faţa tălmăcirii, ajungînd pînă la decepţie. Cu ce voce adîncă şi caldă, străbătută de
PAGINI LITERARE
C97
grave şi nobile inflexiuni, a citit Maria Mahvala versurile poeţilor noştri! Ce înţelegere subtilă va fi avut, şi cît de bogate şi copleşitoare posibilităţi de expresie, în vechea şi nobila limbă a patriei sale ! Poezia romi-nească va trebui să rămînă mereu recunoscătoare acelei minunate femei din Tbilisi, care a reuşit să transmită ascultătorilor un atît de înalt fior liric. Din prima clipă, am simţit că atenţia auditorilor nu scade şi că, treptat, inima lor începe a fi cuprinsă de o emoţie vie şi adevărată. Cu fiecare vers această emoţie creştea în intensitate, încît de la o vreme mi s-a părut că respiraţia li se va opri pe buze.
Cum curg apele Kurei spre Marea Caspică, năvalnice şi pline de sinceritatea forţei lor, aşa au izbucnit aplauzele la sfîrşit, făcîndu-ne să înţelegem cit de adîncă, reală şi cuprinzătoare poate fi prietenia dintre popoare.
începută atît de fericit, continuată cu poeme gruzine, cu vinul fără pereche Huancihara şi cu Suliko — cîn-tecul pe care eu mereu l-aş asculta, seara de poezie de la Tbilisi a ţinut pînă spre zorii zilei, cînd sub privirile noastre au fost din nou culmile îndepărtate şi măreţe ale Caucazului.
1950
POETUL MARII REVOLUŢII
L a douăzeci de ani de la moartea sa, Vladimir Maiakovski intră în patrimoniul culturii universale ca un poet de geniu al poporului rus, şi poate fi considerat ca o personalitate lirică fără precedent. După atîtea mii de ani de istorie a omenirii, după ce pe faţa pămîntului, în spaţii şi în ere diferite, au apărut atîtea civilizaţii şi culturi, avîndu-şi fiecare marii ei cîntăreţi care au rămas în memoria lumii ca nişte culmi strălucitoare şi veşnice, în vecinătatea lor se ridică deodată, sub chiar privirile noastre, cu forţa unui fenomen geologic la care am avea privilegiul să asistăm, un pisc superb prin îndrăzneala şi înălţimea lui.
Aşa se aşază Vladimir Maiakovski lîngă cîntăreţii nemuritori ai feluritelor popoare şi ere, el însuşi cin-tăreţ nemuritor al unui mare popor şi grandioase ere. Aşa se aşază Vladimir Maiakovski lîngă culmile înalte pe care le-a produs geniul şi patosul uman, luîndu-şi locul ce i se cuvine lîngă cei care l-au precedat: lîngă Puşkin, lîngă Byron, lîngă Victor Hugo, lîngă Petofi şi lîngă Mihail Eminescu. Aşa se aşază lîngă ei, tot atît de înalt ca ei, dar fără să semene cu niciunul din aceşti cîntăreţi nemuritori ai epocii moderne.
PAGINI LITERARE
699
Vladimir Maiakovski se deosebeşte de marii poeţi în vecinătatea cărora intră în eternitate, aşa cum Vladimir Ilici Lenin se deosebeşte de toţi iluştrii revoluţionari care înaintea lui şi-au scris numele în istoria omenirii, aşa cum Revoluţia din Octombrie se deosebeşte de toate celelalte revoluţii care au zguduit lumea, în năzuinţa şi lupta popoarelor pentru libertate. Tot ceea ce e nou în opera lui Maiakovski, clocotitor, îndrăzneţ şi înflăcărat, este însăşi noutatea, clocotul, îndrăzneala şi înflăcărarea Revoluţiei din Octombrie, cu care poetul s-a contopit şi care îi străbate versurile ca o lavă fierbinte.
Faţă de poeţii revoluţionari de dinaintea sa, care de cele mai multe ori cîntau doar dorul unei revoluţii, Maiakovski a avut privilegiul să trăiască însăşi Revoluţia, să audă tunurile de pe „Aurora" şi să privească pe mari spaţii continentale izbînda deplină a proletariatului rus. El a avut privilegiul să ducă pînă la capăt acel destin de poet revoluţionar, care îşi contopeşte geniul cu lupta poporului pentru libertate, pe care cu mai mult de un secol în urmă, atît de strălucit şi înflăcărat îl începuse Alexandru Petofi.
Dar pe cînd marele poet maghiar şi-a dat viaţa pentru cauza unei nobile revoluţii care a fost înăbuşită în sînge, Vladimir Maiakovski purtat de clocotul biruitoarei revoluţii ruse a cîntat-o în versuri tot atît de clocotitoare, a spart vechile tipare ale poeziei şi s-a înfăţişat avînta-teîor mulţimi sovietice care luptau pentru libertate şi pentru o lume nouă, el însuşi avîntat poet sovietic, primul în istoria lumii, luptînd alături de ele cu torentul de foc al versurilor sale. întreaga sa operă urca spre cer, ca pe un gigantic val liric care invadează Pamasul, patosul milioanelor de oameni care de la Marea Neagră la Oceanul Pacific dărîmau temeliile vechii lumi, deschizînd un nou ciclu în istoria omenirii.
Luat de avîntul acestei măreţe revoluţii, pe care ca nici un alt poet din vremea sa a ştiut să o trăiască şi
700
GEO BOGZA
să o exprime, umerii lui Maiakovski au crescut atit de mult, încît de pe cînd era încă în viaţă acest superb poet şi bărbat devenise propriul său monument. în basmele poporului nostru există un cal năzdrăvan care, după ce mănîncă o tavă de jăratec, prinde aripi, putînd să zboare spre cele mai îndepărtate şi inaccesibile culmi. Asemeni acestui cal năzdrăvan, Vladimir Maiakovski sa hrănit cu flăcările Revoluţiei din Octombrie, iar din vîlvătaia lor fiinţa lui poetică a prins atîta putere şi a crescut atît de mult, încît astăzi îi putem zări umerii înalţi şi fruntea îndrăzneaţă printre marii poeţi ai lumii, în locurile în care nu ajung decît acei ă căror glorie e nepieritoare.
1950
A FI SCRIITOR
A
Intr-una din serile trecute am stat de vorbă cu doi tineri scriitori. Erau surprinzător de tineri. Nici unul nu auzise, măcar în leagăn, geamătul prelung al sirenei de la Griviţa care, în februarie 1933, zguduise conştiinţa multora dintre cei ce erau atunci cea mai nouă generaţie de scriitori, orientîndu-le viaţa şi scrisul în slujba unei cauze mari şi drepte. Cînd omenirea scotea cele dintîi strigăte de oroare în faţa mîinilor păroase ale lui Hitler ce începeau să se întindă spre grumazul ei, interlocutorii mei de azi abia descopereau voluptatea gunguritului. Privmdu-i, mi-am dat seama că în fond sînt copiii în apărarea cărora, pe vremea bombardamentelor din 'Spania, în ajunul celui de al doilea război mondial, îmi ridicasem şi eu glasul, cit de tare putusem, cerînd ca viaţa să nu le fie primejduită de bombe.
Şi iată-i acum pe cei ce cu cincisprezece ani în urma nici n-ar fi putut să silabisească apelurile scrise în apărarea lor, deveniţi ei înşişi scriitori, publicînd poezii în apărarea copiilor şi a operelor de artă din Coreea. Mi se părea de necrezuta ca aceşti prieteni cu caro şedeam de vorbă, cu toată seriozitatea, despre primejdia reînvierii fascismului, să fi fost pe vremea epopeii -de la Stalingrad^ elevi în clasa a Il-a primară. Ce uimitor
702
GEO BOGZA
de repede se ridicase, doar în timpul cîtorva recolte de grîu, o nouă generaţie de oameni !
Erau atît de tineri încît, atunci cînd priveau înapoi, eu le apăream ca un om care vine dintr-o mare furtună. Stînd de vorbă, mi s-a părut că-i încearcă regretul de a nu fi prins şi ei ceva din acel tumult al istoriei, cu deosebire propice pentru participarea şi afirmarea scriitorilor. O clipă era să le dau dreptate, părîndu-mi-se că au pierdut una din cele mai dramatice perioade din viaţa omenirii, dar, în clipa următoare, sezisînd un nou raport dintre vîrsta lor şi anii secolului nostru, am exclamat :
— Bine, dar voi veţi apuca anul 2000 !
Nimeni nu poate şti ce va fi anul 2000, dar el aro un potenţial de măreţie de neînchipuit.
Surprinşi, cei doi tineri şi-au considerat data naşterii şi au recunoscut că, în adevăr, au toate şansele sa mai fie în viaţă, şi chiar nu prea bătrîni, în clipa în care — în ce împrejurări, cu ce inimaginabile festivităţi ? — omenirea va număra cei 2000 de ani ai erei noastre. Impresia produsă asupra lor şi a mea de această descoperire a fost extraordinară. Am simţit conturîndu-se în faţa noastră rotunjimea de gigantică sferă a anului 2000. Cei doi oameni tineri cu care şedeam de vorbă aveau s-o atingă, intrînd înlăuntrul ei. Cu ce ochi i-am privit, plini de uimire, de păreri de rău şi chiar de invidie.
Cu ani în urmă, cînd 'iminenţa celui de al doilea război mondial făcea să planeze peste întreaga omenire spectrul morţii, mă gîndeam : Cei ce se nasc acum, dacă vor scăpa, au să apuce anul 2000. Ce gînd tulburător, sfrăbătîndu-mi cu fiorul lui fiinţa sfîşiată de nelinişti şi plină de aspiraţii imense I De pe atunci, făcîndu-mi socoteala anilor, începea să mă încerce o uşoară părere de rău. Dar pe atunci, nu priveam decît prunci în braţele mamelor. Apoi, am privit copii jucîndu-se pe
PAGINI LITERARE
703
stradă. în sfîrşit, i-am văzut pe cei ce aveau să apuce anul 2000 umplînd curţile şcolilor ; într-o după-amiază, am stat alături de cîteva sute dintre ei, rîzînd şi aplaudînd împreună, la un spectacol al Teatrului de păpuşi. Eram înconjurat de apa unei tinere mări, ale cărei talazuri aveau să mîngîie ţărmuri pe care ştiam că n-am să le văd niciodată. îmi vuia capul de prea puternica nostalgie.
Iar acum, aveam în faţă nu spectatori ai Teatrului de păpuşi, ci doi scriitori care urmau să apuce anul 2000. încă o dată : Cu ce ochi i-am privit ! Ce seară neobişnuită, prin intensa şi grava ei vibraţie ! Pereţii odăii păreau căptuşiţi cu oglinzi care reflectau încă o dimensiune. Ne priveam unii pe alţii în perspectiva unui întreg secol. Eu îi mai simţeam sub picioare rădăcinile viguroase, în timp ce tinerilor mei interlocutori le era dat să ajungă cu fruntea pînă sub coroana lui enormă.
Căutam să ne închipuim ce va însemna în viaţa omenirii anul 2000. Vedeam mari focuri de artificii izbucnind de pe podişurile Americii, o dată cu acelea din Africa şi din Siberia. Vedeam reflectoare puternice in-crucişîndu-se pe deasupra Atlanticului şi a Himalaiei. Vedeam cerul din care coborau avioane de o formă şi cu caracteristici uluitoare, cu neputinţă de bănuit în clipa de faţă.
E frumos să te gîndeşti la un moment încă atît de îndepărtat din istoria omenirii şi să ştii că e în firea lucrurilor să ajungi pînă la el. De această frumuseţe se pot bucura cei care azi au douăzeci de ani.
Prietenilor mei li se păruse la un moment dat că ar putea invidia epoca în care a trăit un titan ca Maxim Gorki. într-un anume fel, acest sentiment nu e cu totul neîndreptăţit. Dar el e acoperit de bătăile puternice ale inimii, la gîndul că vei auzi marile orologii ale lumii sunînd începutul anului 2000.
701
GEO BOGZA
— Va daţi seama, le-am spus, cum au să vă privească oamenii acelei vremi ? Lor are să Ti se pară cu totul extraordinar că l-aţi văzut pe Mihail Sadoveanu, că aţi dat chiar mina cu el. Veţi şti voi, prietenii mei, să povestiţi oamenilor din anul 2000 cum era Mihail Sadoveanu, ce fel de obraz şi ce voce avea şi ce impresie făcea asupra celor ce-I auzeau ? Vedeţi, aveţi o datorie : Să-l observaţi bine pe. Mihail Sadoveanu.
Eu n-am iertat nici azi pe un bătrîn din Moldova care, spunînd că în tinereţe îl văzuse pe Mihail Eminescu, n-a putut să-mi comunice totuşi nici o impresie, nici o observaţie,. nici o amintire despre fiinţa marelui poet pe lîngă care trecuse. Din partea unor scriitori o asemenea vină ar fi şi mai de neiertat. în ea au căzut mulţi contemporani ai lui Eminescu şi ai epocilor care au urmat; preocupaţi de eternitate, n-au băgat în seamă realitatea înconjurătoare şi s-au pierdut ca o pulbere în neant.
Cînd spun că trebuie să-l observaţi pe Mihail Sadoveanu, înţeleg că trebuie să observaţi în acelaşi timp tot ceea ce e în jurul lui, oameni, fapte şi tendinţe ale momentului respectiv ; cu alte cuvinte, că prima datorie a unui scriitor este să observe realitatea şi să se obişnuiască să o descrie. Sînt multe glasuri pe care le poate auzi un scriitor şi multe oglinzi în care îşi poate privi faţa ; dar numai realitatea e neînşelătoare şi durabilă. Băgaţi de seamă : Toţi cei care îşi întorc, privirile de la ea sînt luaţi de apele nefiinţei. Astupaţi-vă urechile şi închideţi ochii faţă de ceea ce a amăgit: şi a pierdut pe atîţi din generaţiile precedente : fuga de realitate*
Am. vorbit de anul 2000 şi mai stăruie în voi, cu anticipaţie, sunetul marilor orologii bătînd o oră atît de deosebită în viaţa omenirii. Dar v-aţi întrebat: Prin ce o să-i interesăm noi, ca scriitori, pe oamenii acelei vremi ? Dacă se vor strînge în jurul nostru, ce vor vrea oare să audă ? Povestirea unor incertitudini, a unor
PAGINI LITERARE
705
rătăciri, a «nor halucinaţii ? E îndoielnic. Mult mai probabil e că vor fi dornici să asculte o mărturie asupra acestei epoci, închipuindu-şi că o cunoaşteţi foarte bine» Veţi fi în măsură să nu-i decepţionaţi ?
Cred că de răspunsul la această întrebare depind© orientarea întregii voastre activităţi, începînd chiar din clipa de faţă. Presupuşii oameni ai anului 2000 sînt în realitate cititorii din orice epocă ; ei au dreptul să afl© chipul adevărat al vremii despre care li se relatează. Tot ce aţi simţit că aţi datora oamenilor din anul 2000, dacă ar fi să le zugrăviţi vremea de faţă, datoraţi de fapt cititorilor contemporani.
Se spunea în trecut că fiecare generaţie trebuie să-şi descopere drumul, că nu poate învăţa în privinţa aceasta nimic de la cea precedentă. Eu cred că unele învăţăminte pot fi transmise totuşi, în orice caz, nu încape îndoială că, în greul urcuş al generaţiilor, locurile din care te poţi prăbuşi în prăpastie trebuie semnalate, fără teamă că am putea închide astfel vreun drum spre cine ştie ce pisc strălucitor. Nu se poate oa toţi cei ce au apucat pe o anume potecă şă fi dispărut fără urma, iar cei care ştiu aceasta să vadă cum alţii se îndreaptă într-acolo fără să le atragă atenţia că se duc spre propria lor pieire. Cred că această învăţătură poate fi transmisă : Nu se poate să fii scriitor ăl unei epoci şi să-ţi întorci faţa de la realitate, tot astfel cum nu se poate să faci cărămizi fără pămînt.
De ce chipul lui Nicolae Bălcescu e unul din cele mai luminoase din trecutul poporului nostru ? Pentru că pe faţa lui joacă flăcările marii realităţi asupra căreia s-a aplecat, ridicînd-o pînă în sfera conştiinţei umane şi descifrîndu-i sensul.
Cu jumătate de veac în urmă, un bărbat erudit şi poet remarcabil şi-a cheltuit o mare parte din timp preocupîndu-se şi scriind despre o problemă ce părea tulburătoare: nemurirea sufletului. In acel timp, Ca-
45 — Pagini contemporana
706
GEO BOGZA
ragiale se îndeletnicea cu relatarea unor conversatiuni prea puţin transcendentale. Astăzi, oricine îşi poate da seama că, dacă e vorba de nemurire, mult mai aproape de ea e Caragiale.
Oricît de nelimitată ar fi evoluţia societăţii omeneşti, nu-mi închipui că ar putea apare o generaţie care să nu facă un haz enorm la „Revizorul" lui Gogol. Oricît de mult timp ar trece, oamenii descrişi de Dickens vor rămîne la fel de coloraţi, şi la obraz şi la îmbrăcăminte. Dacă acelaşi lucru s-a petrecut pînă acum şi se va petrece şi de acum înainte cu eroii din „O mie şi una de nopţi", e pentru că şi acolo a fost pictată o realitate : a pasiunilor omeneşti. Cit despre Swift, autorul lui Gulliver, găsesc de prisos să adaug ce adîncă realitate omenească a întruchipat în fantasticele lui plăsmuiri.
în toamna trecută am păşit în conacul de la Iasnaia Poliana, stăpînit tot timpul de gîndul că de pe întreaga întindere a lumii un singur loc i-ar fi putut fi alăturat: acela în care a scris Shakespeare. Desigur că dacă .din pana lui Tolstoi n-ar fi ieşit „Ana Karenina" şi „Război şi Pace", n-aş fi fost încercat de atît de copleşitoare sentimente. Cu mulţi ani în urmă, vizitasem castelul pe care Haşdeu l-a construit la Cîmpina, inspirat de mesagii primite din lumea cealaltă. Unghiurile neobişnuite şi terasele părînd că urmăresc captarea unui mister erau meschine ; ele stăteau mărturie despre rătăcirea unui spirit profund şi provocau o dureroasă strîngere a inimii. Probabil cu aceeaşi strîngere a inimii ar fi trecut mult mai puţinii vizitatori prin Iasnaia Poliana, dacă Tolstoi s-ar fi făcut cunoscut numai prin ultima parte a activităţii sale, dacă n-ar fi avut în urmă o monumentală operă realistă.
între cele două războaie mondiale, viaţa literară a ţării noastre a cunoscut multe rătăciri. Dar naufragiul acelei epoci nu poate tîrî la fund partea realistă a operei lui Liviu Rebreanu şi ea iese acum la suprafaţă,
PAGINI LITERARE
707
oricît s-ar fi străduit însuşi autorul s-o îneGe prin producţiile sale ulterioare.
învăţătura trasă din exemplul atîtor înaintaşi este întocmai cu aceea dedusă din curiozitatea oamenilor din anul 2000. Scriitorii trebuie să fie martori ai epocii loi, dar martori lucizi şi în aceeaşi măsură activi, cum smt marinarii unei corăbii în largul mării. Aceştia nu se mărginesc să privească numai valurile şi zborul pescăruşilor, ci sînt răspunzători de mersul corăbiei pe care trebuie s-o ducă în port. Scriitorii nu pot fi pasageri. Nu e suficient să observaţi doar realitatea, ci e necesar să observaţi că ea se transformă şi s-o ajutaţi cu scrisul vostru în sensul în care urmează să se transforme.
Realitatea asupra căreia s-a aplecat şi pe care a înţeles-o Bălcescu era nedreptatea raporturilor dintre ţăranii clăcaşi şi proprietarii de moşii. Realitatea asupra căreia s-a aplecat şi pe care a înţeles-o Maxim Gorki era caracterul de exploatare al raporturilor dintre patroni şi salariaţi şi năpraznica sete de dreptate a mulţimii asuprite. Realitatea asupra căreia s-a aplecat şi pe care a înţeles-o Maiakovski e patosul creator al poporului eliberat, pornit cu toate forţele sale să construiască o lume nouă.
Prin condiţiile în care s-a aflat ţara noastră pînă nu de mult şi prin transformările revoluţionare din ultima vreme, toate aceste trei realităţi au putut intra în cîmpul de observaţie al scriitorului romîn. Scriitorii tineri şi cei foarte tineri au acum sub priviri efortul poporului nostru de a construi o nouă societate. Datoria lor este de a studia şi înţelege acest uriaş proces istoric. Dar n-ar putea face nici un pas serios pe acest drum, înainte de a fi aflat chipul trecut al hunii din operele marilor scriitori realişti. Aceasta îi va deprinde cel mai mult cu gîndul că nu trebuie să se depărteze nici o clipă de la chipul ei actual.
45*
GEO BOGZA
708
Momentul în care apare generaţia de scriitori căreia îi va fi dat să apuce anul 2000 e un moment de luptă cum n-a mai fost altul în istoria omenirii. A fi scriitor într-un astfel de moment al istoriei omenirii înseamnă a te angaja cu toată fiinţa în vîrtejul vieţii sociale, susţinînd forţele care reprezintă viitorul. A fi scriitor într-un astfel de moment al istoriei omenirii înseamnă a spune celor pe care aspiraţiile popoarelor îi condamnă la dispariţie: Timpul vostru a trecut! A fi scriitor într-un astfel de moment al istoriei omenirii înseamnă a spune celor care urcă de pe fundurile lumii : Urcaţi! E timpul să urcaţi !
Deoarece aţi apărut într-un astfel de moment şi vreţi să fiţi scriitori, numai aşa vă veţi putea face datoria. Numai aşa veţi fi feriţi de greşeala fatală a neînţelegerii istoriei şi a sterilităţii. Sîntem asemeni boabelor de grîu ; dacă o dată ajunşi pe ogor nu vrem să intrăm în pămînt, nu vrem să încolţim, ci avem de gînd să ne plimbăm pe deasupra, vom fi luaţi de vînt şi azvîrliţi în neant.
Marea realitate a zilelor noastre în care pot încolţi şi minţi şi inimi — minţi oricît de limpezi şi inimi oricît de înflăcărate — aceasta e : mersul de neînlăturat al lumii spre o nouă lume. El poate fi exprimat în cele mai desăvîrşite forme ale artei şi numai leneşii cred că trebuie pus doar pe sunetul unei trompete. Sa vină oricît de multe viori şi piane, şi chiar orgi : vor avea ce să cînte şi va fi cine să le asculte. Mai ţineţi minte graţia fetelor chineze care apăreau astă-vară în dansul florii de lotus ? Am văzut zece mii de oameni privindu-îe cu respiraţia oprita. Mulţimile care urcă spre lumină au în aceeaşi măsură nevoie de dreptate şi de frumos. E datoria noastră să le provocăm cît mai puţine dezamăgiri.
1954
LAUDA TOAMNEI
T î
x-Aneorî, în miezul unei zile de august, oamenii de la poalele Carpaţiior îşi înalţă ochii spre cer şi rămîn apoi cîteva clipe pe gînduri. Cînd se apucă din nou de lucru, o undă de melancolie pare a fi trecut peste sufletul lor. Sus, în albastrul cerului, şiruri de cocori alunecă spre miazăzi.
De cînd oamenii s-au pomenit pe aceste pămînturi, plecarea cocorilor nu s-a petrecut fără o uşoară părere de rău. Toţi cîţi au trăit aici au încercat-o, înce-pînd cu cei mai vechi dintre ei, felurite neamuri şi triburi barbare.
Dacii, de pe culmile Carpaţiior, iar de lîngă apele Dunării sciţii, au privit trecerea cocorilor spre miazăzi — şi oricît de aspru le era sufletul, umbra anticipată a toamnei îl va fi învăluit. E vechi de mii de ani gestul cu care cei de la Dunăre urmăresc plecarea păsărilor migratoare, şi tot atît de vechi sentimentul încercat. In cerul înalt, al cărui smalţ albastru nu s-a înnegrit încă pe nicăieri, ce ţipete lungi, prevestitoare, şi cît de dramatică pare împrejurarea 1 Dînd ascultare legilor implacabile care îi guvernează viaţa, întregul neam al cocorilor se adună, sfîşiat de nostalgii dar disciplinat,
710
GEO BOGZA
în mari formaţiuni aeriene, şi porneşte spre sud, lăsînd în urma lui presentimentul unui mare sfîrşit.
★
O dată cu venirea lui august, oricît de senin ar fi cerul, oricît de calde apele, soarele nu mai e acelaşi. O umbră, ca de tristeţe, a trecut pe fata lui. Şi oamenii, fără să se lase amăgiţi de pădurile încă verzi, o înregistrează cu melancolie, ca pe un imperceptibil şi îndepărtat preludiu al iernii.
Din spaima care cuprindea cele dintîi seminţii în fiece amurg, că soarele ar putea să nu se mai întoarcă, o urmă infinitesimală se va fi prelungit pînă în sufletul nostru. In unele nopţi de august, sub ţipătul cocorilor ce se duc spre tari mai calde, satele din jurul Carpa-ţilor se trezesc înfiorate de gîndul iernii viitoare.
Dar după ce face să tresară vechi fibre ale sufletului omenesc, iama întîrzie încă multă vreme — şi pe pă-mînturile din jurul Carpaţilor începe un lung şi splendid anotimp. După prima melancolie, oamenii îşi revin — iar experienţa acumulată în decursul veacurilor îi învaţă să aibă în faţa evenimentelor o atitudine realistă. Abia a pălit soarele, abia au prins să plece cocorii, alarmînd satele, cînd pe cîmpiile de la marginea lor încep tîrgurile. Sînt acele iarmaroace vestite, cu o tradiţie de sute de ani, a căror marfă de bază o constituie căciulile şi tot felul de cojoace. Poporul, care priveşte dialectic succesiunea anotimpurilor, pune în practică străvechea înţelepciune : Fă-ţi iarna car şi vara sanie.
Apoi, o daţă cu sosirea lui septembrie, începe marele farmec al toamnei. Pe pămînturile de la Dunăre, nici o vîrstă a anului n-are frumuseţi atît de statornice şi stăruitoare. Un lung răstimp, vremea rămîne egală cu ea însăşi: senină şi caldă, blîndă şi dulce. Sînt
PAGINI LITERARE
711
acele zile de neuitat, calme apoteoze ale firii, cîixd razele soarelui par filtrate prin miere. Cîmpiile, şi ele, par pîini cu coaja rumenită, abia scoase din uriaşe cuptoare. De pe întinderea lor vin miresme de pelin, de porumb, de scaieţi, de floarea-soarelui, şi în toate e ceva cald şi copt. Lumina e de aur şi, în mare bogăţie a toamnei, pînă şi praful pare de aur.
Căruţele se întorc de la cîmp, făcînd să geamă sub încărcătura lor pămîntul. Totul e rotund, plin, greu. Dar, vrînd în acelaşi timp să arate tot ceea ce e în stare, toamna dă la iveală infinitesimala gingăşie a funigeilor. Văzduhul se umple de miriade de fire, subţiri ca pînza de păianjen şi de lungimi de neînchipuit, legînd între ei plopii din cîmpia Dunării de mestecenii de la poalele Carpatilor.
Stăruie în aceste zile, în întreaga natură, o netulburată şi adîncă frumuseţe. Rîurile curg domoale şi de o necrezută limpezime. Munţii îşi înaltă spre cer crestele vinete ; cîteodată albastre. în jurul lor, întreaga tară gravitează, cu sate şi păduri, cu cîmpii nesfîrşite pe care au ieşit plugurile şi tractoarele.
în Delta Dunării, pădurile de stuf au început să îngălbenească. Atunci cînd toamna e bogată, şi pe acele fabuloase braţe ale Dunării e mai întotdeauna bogată, în curţile pescarilor gutuii sînt plini de roade aromate • şi enorme.
Spre răsărit, se duc întinderile albastre ale mării. Cîte o furtună le bîntuie la echinox ; apoi se liniştesc din nou — şi parcă niciodată n-au fost atît de albastre, de calme şi de pure. Tot cu prilejul echinoxului, piscurile Carpatilor se pot acoperi de prima zăpadă. La poalele lor, toamna devine mai gravă, dar cu nimic nu-şi pierde farmecul şi frumuseţea.
De-abia de acum înainte grădinile dau uriaşa lor recoltă de crizanteme. De-abia de acum înainte începe marea bucurie a fiecărei toamne : culesul viilor.
712
GEO BOGZA
De două mii de ani cunosc oamenii de la Dunăre această substanţială bucurie. Nici un alt eveniment al toamnei nu cuprinde atîta sonoră plenitudine, fiind o mare sărbătoare a oamenilor şi a firii. La poalele Car-patilor, asemeni unor terase orientate spre soare, se înşiruie dealurile acoperite de podgorii. Lingă butucul scurt şi gros al vitei de vie, culegătorii îngenunehe, mmunîndu-se de fiecare dată de frumuseţea şi greutatea ciorchinilor. Cu boabe mici şi albe, uşor aurii, ceaslaua e dulce ca mierea. E strugurele cel mai iubit, limpede şi pur, şi hrănitor ca griul. Dar marele fast al viilor îl reprezintă tămiioşii : din boaba lor, ca din-tr-o capsulă de parfum, se răspîndesc cele mai subtile arome.
Un cuvînt greu mai au de spus, şi plin de miresme, în fiecare toamnă, livezile de pomi roditori. Primul e un copac mărunt şi modest, dar de ce minuni e în stare î Sînt toamne cu rodul atît de neprevăzut, încît abia mai ajung prăjinile să sprijine crăcite, şi ele tot se îndoaie şi se rup. In cazane de aramă, cositorite de ţigani nomazi, iviţi cu periodicitatea unor astre, mari cantităti de prune sînt transformate în ţuică sau magiun. De cînd oamenii de la Dunăre au început să înveţe carte, hrana copiilor în cei dinţii ani de şcoală a fost magiunul întins pe felii de pîine aşezate printre cărţi, în ghiozdan.
★
în tot lungul cîmpiei, pe malul iazurilor liniştite, se întind grădinăriile. Si ele, de ce sînt în stare ! Ardeii graşi, pătlăgelele roşii şi vinete, ceapa şi morcovii, şi mai ales căpătînile de varză sînt strînse în piramide uriaşe. De curînd, la recolta din totdeauna a toamnei — atîtea şi atîtea roade colorate şi grele — a început să se adauge, după un pocnet ca de ou din care iese puiul, ghemotocul pufos al bumbacului, alb şi uşor ca
PAGINI LITERARE
713
neaua. El s-a ivit m tot lungul Dunării, aşteptînd să invadeze Bărăganul.
întins si neted, ca fata mării, se duce Bărăganul sub privirile celui ee-i cercetează nemărginirea. De la o zare Ia alta, nici o siluetă de plop, nici o cumpănă de fîntînă. Doar lanuri nesfîrşite de porumb şi de floa-rea-soareîui. După ce totul a fost cules şi dus în sate, pe sub enorme perdele de praf, mai rămin pe cimp, pînă ce dă bruma, burduhănoşi, dovlecii. Ei par rude vegetale ale graselor dropii care, cu paşi rari, străbat întinsul Bărăganului, ademenind vînătoriî.
în acest răstimp în care varza rămîne în grădini pînă ce dă zăpada, iepurii mişună pretutindeni. In ceţurile albăstrii ale dimineţii, vînătorii înaintează, înconjuraţi de cîini nerăbdători, cu botul umed şi ochiul roşiatic. Dar, aşa cum crizantema enormă e floarea prin excelentă a toamnei, vînatul ei cel mai spectaculos e fazanul, multicolor ca un curcubeu.
Cîte, şi de cîte feluri, sînt roadele toamnei pe pă-mînturile de la Dunăre şi din Carpaţi ? E a treia lună de cînd au început tîrgurile autumnale, şi abia acum au ajuns îa apogeu. La marginea fiecărui oraş, a fiecărui sat mai mare, pe întinsul cîmpiei anonime sau eîteodată la umbra vechilor cetăti, freamătă şi vuiesc iarmaroacele. Dinspre .munte au coborît la vale căruţe cu coviltir de sub care, prin mireasma finului răzbate aceea, şi mai îmbătătoare, a merelor domneşti. Pretutindeni sînt maldăre de struguri, gutui, pere, nuci şi-piersici. Dar masa zarzavaturilor e zdrobitoare. Funii de ceapă în care s-a strâns, ca în enorme ghirlanzi, tot auriul toamnei, îmbracă literalmente pridvoarele. Pătlăgelele roşii erau pe sfîrşite, dar în ultimele zile pă-mîntul a zvîrlit o nouă recoltă — şi sînt aduse în tîr-guri, în cantităti industriale. Tot felul de orătănii, curcani, găini, raţe şi gîşte, eu penele strălucitoare, cot-codăcesG, sîsîie şi măcăie printre picioarele negustorilor
714
GEO BOGZA
Si ale muşteriilor. Femei voluminoase, extrem de volubile ; mustăcioşi calmi, cu pipe în colţul gurii; cîte o nevastă tînără cu şal alb şi picioarele strînse în ciorapi roşii; fete cu capul gol, cu cercei şi mărgele ; flăcăiandri cu mijlocul încins de chimire late de piele, din care scot cu grijă banii; ciobani cu sumane pe umeri, nedespărţiţi de băţul în care stau propţiţi... aceştia sînt cumpărătorii şi vînzătorii, şi se tocmesc unii cu alţii, îndelung. Priviri se opresc înveselite asupra purceilor de lapte, cu pielea trandafirie — sau cît se poate de grave în faţa boilor uriaşi, de rasă Siementhal, mîndria tîrgurilor din Transilvania.
Mai la o parte, sub umbrare de ramuri, au fost rostogolite butoaie pîntecoase cu must dat în fiert. Lăutari cîntă din scripcă, din fluier sau din cimpoi.
Intr-o dimineaţă, tot acest popor care forfoteşte printre roadele grele ale toamnei ridică privirile şi rămîne uimit. Ard munţii ? Nu, au ruginit pădurile ! Şi abia de acum înainte începe marea splendoare a toamnei.
Toţi cei ce au făcut un drum la ţară şi seara se întorc iarăşi în oraş, povestesc lucruri extraordinare. Cei ce au străbătut Bucovina, străvechea patrie a pădurilor, spun că aşa ceva n-au mai văzut. Cei ce au trecut cu trenul prin Carpaţi, pe Valea Prahovei, a Oltului sau a Jiului, îşi strîng seara familia şi povestesc, în uimirea celor care-i ascultă, ca despre o minune nemaivăzută a firii.
Tot ceea ce a fost verde peste vară, o singură culoare masivă şi compactă, a îngălbenit acum în cele mai variate nuanţe. Cîţi arbori feluriţi avea pădurea I Fagi şi stejari, carpeni şi ulmi, mesteceni şi duzi, meri şi cireşi sălbatici, şi cîte un nuc singuratic mai pe la margini. Au trăit împreună, sub cuprinzătoarea mantie verde a verii, dar de murit fiecare moare în felul său*
PAGINI LITERARE

Intre frunzele palide ale mesteacănului şi acelea roşii ca para focului ale cireşului sălbatic, se înscriu feluritele nuanţe de galben, în care e amestecat cînd movul, cînd castaniul, cînd roşcatul auriu al aramei. în cîmpie, înalţii plopi par luminări de ceară. Marile păduri de stejar sună ca un gong enorm, într-atît culoarea lor este intens arămie. Intre coaja argintie a plutei şi frunzişul ei de chihlimbar se stabileşte o armonie de stampă japoneză. Cîte un arbust tînăr, cu frunzele de un roşu alarmant, pare muiat în sînge de porumbel. Pe un brîu lat al Carpatilor, unde pădurile de conifere se întîlnesc cu acelea de fag şi adeseori se întrepătrund, lungi insule verzi, de un verde izbitor şi crud, plutesc în vasta tălăzuire arămie.
Timp de cîteva săptămîni, întreaga tară trăieşte sub farmecul pădurilor ruginite. Imense teritorii, în care intră cîmpii, coline şi munţi, sînt acoperite de uriaşa, metalica, sonora culoare a toamnei. De departe izbucnesc marile păduri, asemenea unor puternice, triumfătoare acorduri de orgă. Iar cînd zilelor cu soare le iau locul ploile sau ceţurile toamnei, farmecul lor nu piere, ci devine mai subtil şi rafinat. Abia vînturile reci de la sfîrşitul lui noiembrie, smulgîndu-le frunzele, le lasă despuiate şi scheletice.
Intre timp însă, griul de toamnă a acoperit cu culoarea lui verde vaste întinderi de pămînt, încît, înainte de a cădea prima zăpadă, oamenii şi încep să se gîn-dească la primăvara viitoare.
1954
ÎN ZBOR PESTE SIBERIA
străbătut iarna aceasta Siberia, In zbor. Căiă-
tarilor care, venind de la Pekin, zăriseră în cursul după amiezii convoaiele de cămile roşcate de pe podişul Mongoliei şi, pătrunzînd în Siberia, faţa îngheţată a lacului BaikaL le-a venit rîndul să zboare, de la Irkutsk mai debite, în timpul nopţii.
O noapte neînchipuit de lungă. La amurgul atît de grăbit să cadă în acea zonă a pămîntului pe timp de iarnă, s-a mai adăugat faptul că, venind spre apus, mergeam în trena de întuneric a nopţii, iar ziua abia putea să ne prindă din urmă. Pe ceasul potrivit la plecare, şi care măsurase conştiincios trecerea vremii, abia spre două după amiază a început să se lumineze de ziuă. E drept că ne apropiam de Moscova, unde ceasornicele nu arătau mai mult de nouă dimineaţa.
în acea lungă noapte am străbătut Siberia dintr-o parte în alta. Era o noapte geroasă, neaşteptat de senină, toată ca un bloc verzui de gheaţă, prin care avionul trecea făcînd-o să scîrtîie, ca şi cum ar fi tăiat-o cu patinele. Trei sferturi de lună şi cîteva stele mai mari îşi trimiteau pe aripi reflexe sticloase şi reci, transmitînd fiorul exact al unor mari spaţii îngheţate. Termometrul arăta minus patruzeci şi două de grade.
.Wir«a'.
«a
m
Jk
PAGINI LITERARE
747
în acel enorm bloc de gheaţă, prin care avionul îşi făcea drum sfredelindu-1 cu elicea, oraşele Siberiei au izbucnit ca nişte incendii. De la o sută de kilometri se vedeau : strălucitoare mări de jăratec, albe vîlvătăi produse parcă de frecuşul unor valuri de fosfor. în vastitatea nopţii siberiene, sticleau, sclipeau, scînteiau, ardeau neîncetat şi orbitor. Ca un fluture enorm şi obosit, avionul începea să coboare, apropiindu-şi aripile de acele mari flăcări albe.
Zburam, la o mică înălţime, peste jăratecul orbitor al oraşelor siberiene. Ştiusem că sînt şi că, în întunericul nopţii, îmi vor apărea uimitoare. Dar abia vă-zîndu-le mi-am dat seama de toată forţa şi măreţia lor. Cînd avionul se lăsa pe o aripă şi le vedeam ridi-cîndu-se spre cer, păreau gigantice arcuri de triumf. Krasnoiarsk, Novosibirsk, Omsk, Sverdlovsk... aşa au alunecat sub privirile mele, în acea noapte neuitată. Pe întinsul marilor zăpezi, vecine cu tăcerea cercului polar, păreau uriaşe strigăte ale vieţii.
1956
MAI MULT DECIT FUGARA CLIPĂ '
Era în vara anului 1945.
Era o vară de răspîntie, în viata mea, a milioane de oameni, a întregii omeniri. Cu preţul unor suferinţe de neînchipuit şi al unor acte de eroism sublim, fascismul fusese înfrînt. De două luni tunurile amuţiseră; nu mai cădeau bombe în nici un oraş al Europei; nicăieri somnul nu mai era sfîşiat de mugetul sirenelor ; la Auschwitz şi în celelalte infemuri hitleriste cuptoarele morţii nu mai fumegau. Pe obrajii palizi, înspăimîntati, ai omenirii, începea să se usuce cea mai amară şi enormă lacrimă pe care o plînsese vreodată. Fascismul fusese înfrînt.
întreaga mea tinereţe, an de an, zi de zi, noapte de noapte, clipă de clipă, respiraţie de respiraţie şi bătaie a inimii de bătaie a inimii, nu avusesem alt vis, altă năzuinţă, alt tel suprem şi fierbinte.
Şi iată că acea clipă, pe care o dorisem cu pumnii şi cu dinţii strînşi, arzîndu-mi sîngele la flacăra unei uri implacabile, venise. Respiram intr-o lume al cărui groaznic coşmar luase sfîrşit, şi totul mi se părea uimitor şi oarecum de necrezut.
Mergeam, priveam, atingeam cu degete noi şi înfiorate copertele cărţilor, marmora statuilor, petalele fio-
PAGINI LITERARE
719
rilor, părul femeilor. Flacăra, scrumul, cenuşa nu le mai ameninţau. Mergeam şi mă. gîndeam — şi fiecare gînd al meu era grav ca un sunet de orgă — la toti cei cărora omenirea le datora această înceată şi uriaşă întoarcere la viată.
*
Mă găseam atunci, după un mare număr de ani, din nou pe ţărmurile Mării Negre, care pentru mine erau ţărmuri ale copilăriei şi adolescenţei. Lăuntric, de asemeni păşeam prin locuri pe unde nu mai fusesem de mult: pe plăii însorite la marginea unor imense mări albastre. Eram solicitat de spaţii şi perspective vaste — şi mai mult decît oricînd mă simţeam îndreptăţit să cred că sentimentele mele sînt a milioane de oameni.
Cei dintîi cu care m-am găsit faţă în faţă au fost hamalii din portul Constanţa. Erau în număr de trei mii şi se arătau însetaţi de dreptate şi fericire, ca un pămînt de stepă de stropii grei ai ploii.
In clădirea cu etaie şi terase albe, a unei societăţi dispărute, stabiliseră sediul unui sindicat căruia îi spuneau : „Dezrobirea". Acolo mi-am petrecut o bună parte din după-amiezile şi serile acelei veri memorabile. Preşedintele sindicatului, un om îndesat şi cam scurt de picioare, ceea ce îl făcea să pară pătrat şi bine proptit în pămînt, mă primea întinzînd spre silueta mea, la început cam şovăielnică, două braţe puternice şi musculoase. Acel bărbat viguros, a cărui vîrstă nu o descopereai decît atunci cînd din pielea netedă a tîmplelor ieşea iar la iveală părul alb ras o dată cu barba, mă iubea cu partea cea mai nobilă a inimii lui, aşa cum credea că se cuvine unui scriitor, iar eu de asemeni îl iubeam cu partea cea mai nobilă a inimii mele, ca pe un om, ca pe un muncitor, ca pe un reprezentant al clasei chemată să-şi spună cu-vîntul în istoria timpului nostru.
720
GEQ BOGZA
Hamalii abia se organizau, dar erau mîndri eă lepăda-: seră de pe umerii lor pe groaznicii vătafi, aceia care, cînd Ie dădeau de lucru dimineaţa, azvîrleau zece saci în mijlocul a o sută de inşi, cum sînt zvîrlite oasele la cîini, stînd apoi şi privind încăierarea. în port, stăruia mai ales amintirea celui mai crîncen dintre ei, imul poreclit Portofel.
Am cunoscut atunci, pe Cheiurile de piatră, în umbra uriaşelor cargoboturi, oameni care începuseră să urce pe schele cu sacul în spinare, înainte de cel dintîi război mondial. Alţii fuseseră mai demult marinari şi, îmbarcaţi pe fel de fel de vapoare, colindaseră lumea. De cîţiva dintre ei, care aveau în buzunar manuscrisul unor lucrări literare proprii, eram primit cu mari onoruri. în cele din urmă, însuşi preşedintele sindicatului mi-a întins un caiet cu versuri.
Am cunoscut apoi, tot atunci, oameni ce abia începeau să trăiască în vuietul portului, atraşi de magnetul lichid şi enorm al mării. Printre aceştia se găsea un student — astăzi inginer agronom la un S.M.T. din Dobrogea — venit să strîngă bani, să-şi poată duce învăţătura mai departe. Şi el făcea versuri. Era şi o fată, Florentina, fostă artistă de varieteu, despre care începuseră să scrie ziarele locale, fiindcă îşi părăsise vechea meserie şi, voind să înceapă o viaţă nouă, lucra în port, îmbrăcată în salopetă, părînd un mărţişor la gîtul de girafă al macaralei.
După hemiplegia din timpul războiului, Constanţa încerca să se întoarcă la viaţa dinainte. Vechiul ei pito-: resc îşi căuta loc printre ruine. în lungul zidurilor dezarticulate şi fără acoperiş, se auzea iarăşi, cu o intonaţie leneşă, orientală: covoare... covoare... Negustorii, cu pielea obrazului lucioasă şi măslinie, propuneau piese excepţionale, aduse de viitoarea războiului tocmai de la Viena. Se făceau afaceri şi se dădeau lovituri. La o bodegă din marginea oraşului sosea în fiecare dimineaţă, pe şoseaua dinspre Eforie, un călăreţ extravagant, care
PAGXN4 LITERALE
721
caii&uma o maia cantitate de băuturi alcoolice, oferind, în ejeie din urmă, şi calului său un litru de rom, servit, după expresia unui chelner şugubăţ, Ja căldare". Ziarele locale anunţau: ,„Arestarea celei mai frumoase contrabandiste de arme din portul Constanţa.«"
La poliţie, fata plîngea şi spunea că browningurile (în număr de două) i le dăduse, în lipsă de bani, un marinar străin pentru o noapte de dragoste. Lăutarii scirţhau pe viori şi ziceau din gura un cîntec, răşpmdit ca o molimă : Ecaterino, vede-±e-aş moartă.
Mergeam, .priveam, ascultam, prins uneori de mari explozii de veselie, dar simţind In fiecare clipă, în adîncu-rile fiinţei mele, aceeaşi gravă tălăzuire de sentimente, tot astfel cum la capătul oricărei străzi din Constanţa dădeam cu ochii peste enorma privelişte a mării, In privinţa aceasta, puteam lua exemplu de la acel poet îngîndurat de bronz, a cărui profundă meditaţie nu părea cu nimic tulburată de larma micilor turci şi ţigani care, lingă soclul lui, invitau imperios trecătorii să-şi lustruiască pantofii. Un echilibru şi chiar o armonie, nu lipsite de o anume căldură omenească şi de mult farmec balcanic, se stabilise de altfel intre pitorescul din acea vară al Constanţei şi marile liturghii ce răsunau in intreaga mea fiinţă, la sfîrşiiul celui de-al doilea răzhoi mondial.
Cîţiva lăutari din oraş, printre care un saxofonist, presimţind apropiatul declin al localurilor de petrecere şi forţa viitoare a sindicatelor se constituiseră în orchestră, convingîndu-i pe cei de la „Dezrobirea" să-i apgajeze cu salariu lunar. Agăţaseră de instrumente cîte un „D" de carton, iar pe toba zisă de jazband, o inscripţie : „Orchestra sindicatului Dezrobirea". Hamalii erau în-cîntaţi şi uluiţi de această nouă întorsătură a lucrurilor. Mereu aveau loc „serate dansante".
în amurg, străbateam portul stînd de vorbă eu rujarii care ieşeau, plin de pleavă de grîu, din pîntecul vapoarelor şi constatam încă-o dată — fără să mă înspăimînţ,
722
GEO BOGZA
ci cu voluptate — ce mică gînganie eram pe lingă uriaşele cargoboturi. Apoi, lingă uzina electrică, luam o porţie adîncă de amărăciune şi ruşine. A zecea şi a două-zecea oară, simţeam că-mi plesnesc obrajii :
— Cum de fusese cu putinţă atîta josnicie ? Acolo, pe chei, aşteptînd un vapor ca să le ducă înapoi, stăteau stinghere, printre baloturi şi lăzi, lespezile funerare, de marmoră neagră, din cimitirul evreiesc de la Odesa.
Mergeam, priveam, ascultam, şi toate se adunau şi se încrucişau în mine, ţesînd fondul de impresii şi reflecţii al acelei veri de neuitat, cînd mă găseam, după un mare număr de ani, din nou pe ţărmurile mării, într-o lume eliberată de rînjetul cu care o înspăimîntase şi umilise fascismul. O dată cu întunericul, urcam din port în oraş, şi după ce străbăteam cîteva străzi pustii, străjuite de fantomele fostelor case, mă îndreptam spre explozia de sunete şi lumini pe care ştiam că o voi găsi în sala de festivităţi a sindicatului „Dezrobirea".
De departe auzeam saxofonul, apoi ţambalul, apoi vioara. Nu cîntau pesemne prea bine, dar teribil păreau a fi glasuri omeneşti, ale unora ce au ceva pe inimă. în jumătate din vasta sală se dansa, iar în cealaltă jumătate erau aşezate mese cu consumatori rămaşi pe gînduri sau izbucnind în hohote de rîs, cei mai mulţi în cămaşă sau în tricouri marinăreşti, cu dungi albastre şi albe, cu umeri pătraţi, cu toată ceafa goală, cu vinele gîtului umflate, vociferîndu-şi veselia. Luxul acelor seri era „Pi-not-ul gris de Murfatlar".
La fiecare din mese aveam un prieten sau un cunoscut şi mă puteam aşeza. Mă aşezam, sau urcam în biroul preşedintelui, care încerca să rezolve vreun conflict din timpul zilei, sau urcam şi mai sus, pe ultima terasă, unde se sta de vorbă. Peste luminile vaselor din port aluneca, uneori neînchipuit de palidă, alteori verzuie, luna.
Priveam, vorbeam, dar mai ales ascultam. Şi astfel, în faţa mea a început să pîlpîie cu o dogoare de jăratec,

PAGINI LITERARE
723
toată viata acelor oameni care cu palmele sprijinite pe genunchi, se spovedeau. Mie, nopţii, fugarei clipe.
Erau printre ei bătrîni şi tineri, dar şi unii şi alţii aveau glasul cald, patetic. Uneori răzbătea pînă la noi ţipătul saxofonului. In inflexiunile lui, stăruitoare, vorbeam despre o lume mai bună, fără exploataţi şi exploatatori. Pe buzele noastre mereu reveneau, ca un leit-motiv, aceste cuvinte : fără exploataţi şi exploatatori.
O, ei cunoscuseră exploatarea — şi visul fierbinte al unei lumi mai bune. Tot ascultîndu-i, în mintea mea s-a alcătuit harta unei întregi zone a umanităţii, care începea mai sus de Constanţa, în porturile dunărene, şi se întindea spre sud, pînă la Istambul, la Salonic şi Pireu, şi mai departe, peste Mediterana, pînă la Alexandria. Porturi cu ape verzi, cu şuier de vapoare, cu înserări înalte şi trandafirii, cu o forfotă de neînchipuit pe uliţe, cu prăvălii şi bazare, cu femei cărînd apă de Ia cişmele, chicotind şi dezvelindu-şi şirul dinţilor albi, cu minarete, cu corăbii vechi, negre şi peticite, cu cheiuri încinse de soare, cu miros puternic de peşte şi catran, cu sacagii, cu zarafi, cu ibovnici, cu ibovnice, cu nu mă abandona lumina ochilor mei, cu ceruri înstelate şi calde, cu mahalale văruite de lună, cu lipăit de papuci pe caldarîm, cu chelălăit de cîini şi răgete de măgari, cu proxenete, cu cîrciumi, cu tarafuri de lăutari, cu cărturărese, cu tot felul de pezevenchi, cu strigăte, cu rîsete, cu dansul buricului, cu ciozvîrte de berbec sfîrîind pe cărbuni, cu desculţi, cu flămînzi, cu răpănoşi, cu lupanare, cu aman-aman, cu hai sictir, cu vorbe grele şi negre ca smoala sau spurcate ca o căldare de lături, cu suspine, cu şoapte, cu ţipete, cu Dumnezeul cui te-a făcut de curvă, cu nu mă omorî că nu maî fac, cu palate acoperite de tăcere şi taină, cu mama voastră de ciocoi, cu glasul muezinului în amurg, cu oameni ai stăpînirii despotici şi corupţi, cu vagabonzi pe maldăre de paie, cu purici, cu ploşniţe, cu păduchi, cu temniţe umede şi cu pumni ce se ridică şi lovesc, cu gri-
72*
GE© BOGZA.
pania ei de viaţă, eu nu s-o- întoarce ea roata, cu turci, eu romîni, cu bulgari, cu toate neamurile cu păr negru şi ereţ ale Levantului, cu greci, cu grecoaice, cu armeni, eu aormence, toţi suferind, muncind, desfătîndu-se şi iar smerind — şi eu lumea lor, a hamalilor, încărcînd din zori şi- până în noapte vapoare, ignoranţi, pătimaşi, visători, tot felul de vîntură-lume, copii ai eheiurilor de piatră, asupriţi, nedreptăţiţi, exploataţi, strmgîndu-şi pumnii şi scrîşnidu-şi dinţii, cu cei mai aprigi dintre ei neînee-fed să năzuiască o lume mai bună.
Atunci, într-una din acele clipe de trecere, cînd luna din palidă devenea verzuie, mi-am dat deodată seama eă toată acea umanitate, ce se urzise din povestirile lor cu un foşnet atît de viu şi cu atît de multă căldură, nu îmi era necunoscută, eă de mult de tot îi mai auzisem suspinul. Pe atunci eram foarte tînăr, dar mi-am adus bine aminte cum mi se tăiase respiraţia sub imperiul unei prea puternice emoţii, şi cum îmi dogoreau obrajii aplecaţi pe o carte ce se numea „Kyra Kyralina".
In acea clipă, saxofonul a plîns cu un glas mai omenesc ca oricînd — şi între noi s-a ivit umbra lui Panait Istrati. Era acolo între noi, dar ne dădeam seama eă e prezentă pe tot malul marii, pînă la Istambul, şi mai departe, dincolo de Mediterana, piuă la Alexandria, plutind peste toată acea lume însetată de fericire şi dreptate, pe care o făcuse să trăiască atît de patetic şi colorat, şi mai mult decît fugara clipă, m paginile cărţilor sale.
★
Mă bucur acum că aceste cărţi vor fi reluate de noi rînduri de cititori, că ei vor cunoaşte aceleaşi emoţii şi aceeaşi dragoste de umanitate, pe care eu însumi le-am cunoscut, cu ani în urmă, cînd îmi încălzeam inima la
PAGINI LITERARE	725
._____-----------------------------------------------------
paginii© fierbinţi ale Kyrei Kyralina, al© Unchiului Angliei, ale Haiducilor, şi nu puteam zări marea fără să-mi aduc aminei
Pe malul mării, pe prundiş, Nerrantsula ţundoti!
O fată îşi clătea fusta, Nerrantsula fundoii l
1956
CUVÎNTARE LA CONGRESUL SCRIITORILOR
Dintre toate învăţăturile şi dintre toate principiile morale invocate aici spre a stăpîni spiritele noastre în timpul acestui Congres, eu cred că cel mai puternic ar trebui să fie acela al datoriei noastre faţă de popor.
Sentimentul acesta, să-mi fie iertat că mărturisesc, stă-pîneşte de foarte multă vreme conştiinţa mea şi singur l-am dobîndit, aş putea spune în secret, mai mult: în contradicţie cu starea de spirit generală a mediului în care am copilărit, cînd, la şaisprezece ani, vedeam că atîţia oameni intră în fabrică la ora şase dimineaţa, iar eu eram liber să dorm sau să mă plimb şi la prînz aveam mîncare ca şi ei. Cum se face aceasta ? mă întrebam. Cine a muncit pentru bucata de pîine pe care o mănînc ?,
Prins de asemenea gînduri, înghiţeam pîinea cu sfială, ca pe o anafură, şi uneori chiar cu un sentiment de vinovăţie faţă de cei care muncind-o erau — printr-un joc al legilor societăţii pe care nu-1 desluşisem încă, dar îl bănuiam puternic, necruţător şi nedrept — lipsiţi, cel puţin în parte, de rodul muncii lor.
Pentru că nu produceam niciunul din bunurile materiale de care mă foloseam pentru a trăi, şi pentru că nu voiam să mă sinucid, problemea mea de conştiinţă s-a rezolvat printr-un sentiment de datorie, de adîncă şi
PAGINI LITERARE
727
sfîntă datorie, fată de cei care, cu mîiniie lor, produceau aceste bunuri. Sentimentul de datorie, de recunoştinţă faţă de părinţii care m-au adus pe lume, eu l-am prelungit şi l-am aprofundat într-un sentiment de datorie şi de recunoştinţă faţă de poporul în mijlocul căruia trăiam şi căruia simţeam că-i datorez totul.
înainte de a fi împlinit douăzeci de ani, mă simţeam dator — dator în sensul strict al cuvîntului, ca un om care se împrumută şi trebuie să restituie — poporului, celor ce munceau pentru fiecare bucată de pîine pe care o mîncam şi pentru fiecare nasture cu care îmi încheiam haina. Fără ei, fără acele mulţimi muncitoare, oricît aş fi fost de curajos, oricît aş fi fost de dotat personal, n-aş fi putut trăi decît ca un sălbatic.
Acest sentiment a devenit în inima mea şi mai puternic pe măsură ce timpul a trecut şi am început să fiu considerat de cei din jurul meu — nu fără mari îndoieli şi rezerve din partea mea — scriitor.
Dar cum îşi poate îndeplini un scriitor datoria faţă de popor ? După părerea mea, luînd drept mesaj al întregii lui vieţi, lupta poporului pentru dreptate socială.
Paralel cu aceasta, împletit cu aceasta, eu cred că un scriitor îşi poate face datoria faţă de popor, căutînd, descoperind şi punînd în valoare, din geografia patriei sale şi din istoria ei, cît mai multe elemente de măreţie.
Eu cred că popoarele au nevoie în acelaşi grad de dreptate şi măreţie şi că mesajul unui scriitor devotat poporului e să lupte pentru dreptatea lui şi să-i atragă cît mai multă măreţie.
Problema unor noi elemente de măreţie, unor cît mai multe şi mai variate prilejuri de mîndrie pentru poporul nostru, pe mine mă preocupă ca o datorie.
Aflîndu-mă adeseori pe malurile mării, în mod firesc mi-a venit în minte Mihail Eminescu. în zilele noastre, figura lui a fost pusă într-o nouă lumină şi opera lui a devenit un prilej necontestat de mîndrie a întregului nos-
728
GEO BOGZA
tru popor. Stînd pe ţărmurile mării, ale cărei talazuri au fost pentru Eminescu izvorul unei atît de profunde inspiraţii, m-am întrebat adeseori dacă noi nu am da un şi mai mare relief figurii lui poetice, dacă noi nu am da poporului nostru mea un prilej de mîndrie, făcînd să se împlinească, printr-un gest al nostru colectiv, al generaţiei noastre, versurile prin care el îşi exprima dorinţa de a găsi liniştea morţii, la marginea mării.
Mai am un singur dor 1» liniştea sării Să mă lăsaţi să mor La marginea mării*
Eminescu nu a murit la marginea mării, ci în acele atît de tragice împrejurări, dar cred că noi putem să-i facem pe ţărmurile mării un mormînt, un mormînt simplu şi monumental.
Am avut un mare, un foarte mare poet, un luceafăr al poeziei noastre, care, într-un vers celebru, şi-a exprimat dorinţa cea de pe urmă — şi eu cred că a-i împlini această dorinţă ar fi pentru poporul nostru prilejul unei mari emoţii şi unei îndreptăţite mîndrii.
Nu e vorba de un act pios, care nu mai poate răscumpăra în nici un fel viaţa tragică şi suferinţele hii Eminescu, ci e vorba de un act de afirmare a conştiinţei noastre, de valorificare a bunurilor noastre spirituale faţă de noi înşine şi de celelalte popoare.
Toate popoarele caută un element de mîndrie naţională, de măreţie, în istoria lor literară.
La Madrid am văzut o statuie a lui Don Quijotte. La Helsinki, am văzut un monument al bătrînului Weinem-onnen, eroul Kale-val'ei : Ia Kiev, pe malurile Niprului, se înalţă în formă de gorgan scit, mormîntul lui Taras Şevcenko. La Tbiiisi, în Georgia, am văzut o frescă
PAGINI LITERARE
729
uriaşă reprezentîndu-1 pe viteazul în piele de tigru, eroul nemuritoarei opere a lui Şota Rustaveli.
Eu cred că un mormînt al lui Eminescu pe ţărmurile Mării Negre ne-ar ridica deodată în proprii noştri ochi şi în ochii celorlalte popoare în era ce începe, de tot mai temeinică şi largă cunoaştere şi prietenie a neamurilor între ele.
Eu cred că un mormînt al lui Eminescu, aşa cum şi-a dorit pe ţărmurile mării, ar intensifica vibraţia poetică a acestei ţări şi ar aduce în sufletul noilor generaţii un fior în plus faţă de generaţiile precedente.
Ţărmurile mării sînt acum ale poporului muncitor. Eu cred că o Mare Neagră pe ale cărui ţărmuri am înălţa un mausoleu lui Eminescu ar face parte din istoria socialistă a tării noastre.
Vă mărturisesc că nu-mi pot stăpîni emoţia la gîndul că, în anii viitori, mii de oameni, mii de fii şi fiice ale tării noastre se vor putea opri undeva, pe ţărmul mării, şi vor putea spune : Iată, acesta e mormîntul lui Mihail Eminescu, marele nostru poet, care a dorit să-şi doarmă somnul de veci la marginea mării, iar noi ne-am făcut vrednici de el şi i-am împlinit dorinţa.
Eu cred că poporul nostru are dreptul la această bucurie, la această mîndrie, la acest element de măreţie sufleteasca, iar noi, scriitorii, sîntem datori să ne gîndim cei dintîi la ea şi să căutăm mijloacele de a o înfăptui.
1956
PAGINI DE POEZIE
ORION
N ici o corabie nu s-a întors vreodată Din mările Sudului sau de la Capricorn Atît de pură şi elegantă fregată Cum se întoarce toamna Orion.
Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicînd Lumina lui aibă. Nici peste pajişti de fin. Tăcut, munţii îl văd în aprilie plecînd Şi cerul nu-şi mai află toată vara stăpîn.
Octombrie urcă iarăşi peste grădini înaltele-i catarge cu vîrfuri de platină Şi toată iarna apoi corabia de lumini Deasupra lumii uimite se clatină.
Rege al constelaţiilor din Septentrion Mereu lunecînd peste cîmpii îngheţate Aşa străbate vremea măritul Orion Corabie legănată în Eternitate.
COPACUL SIMFONIC
Printre ceilalţi copaci liniştiţi, el părea aproape
*	nebun
multiplu se ridica din pămînt cu zeci de braţe pe care le flutura patetic în vînt.
Dezlănţuit era — şi străbătut de atîtea fluide înoît privirilor noastre păru un superb dirijor conducînd, plin de pasiune, simfonia fantastică a lumii.
Incoruptibilă dimineaţă de iarnă cu cerul senin cînd tot Universul vibra ca un bloc de cristal sunetul fiindu-i atunci marele mod, esenţial.
Sub ramurile lui dezlănţuite, patetice,
totul fu muzică : întinderea lumii şi durata ei
păduri, oceane, milenii şi ere, o. cum le-am auzit!
Arătînd stelelor drumul, iar vremii cadenţa secundelor el purta pînă la noi, ca pe o vibrantă imensitate tălăzuirea sonoră a lumii spre eternitate.
PAGINI DE POEZIE
735
Acesta e Universul de sunete, uriaş, pe care ţi-1 dăruiesc şi-n care tu însuţi eşti foşnet oceanic, misterios copacul dezlănţuit, copacul frenetic, cu braţele lui ţi-1 va aduce, oricînd vei voi, în gravul auz.
1945.
BOEM PREBALCANIC
L a apus <ie Bucureşti frumoasă mai eşti întinsă cîmpie, cu plopi rari cu grîu mult şi cu dughie.
Iar la şapte seara cu marele foc al asfinţitului.
Frumoasă mai eşti şi mult te iubesc întinsă cîmpie.
Peste hotarele tale mereu mă văd mergînd
printre grîu şi trifoi
pînă la Ciorogîrla
printre orz şi porumb
pînă la Tîntava.
Şi mai departe, pînă pe întâlnesc Argeşul şi-l salut*
PAGINI DE POEZIE
737
O, întinsă cîmpie toate apele ti Ie ştiu drumurilor tale sînt muşteriu aşa cum merg departe,, spre apus şi sufletul meu cu ele e dus departe de tot, spre Turnu-Măgurele.
Acolo, frumoasă şi gătită cu mărgele e iubita mea din Balcani fată de douăzeci de ani.
Dar e departe de mine, aproape de marele fluviu departe de mine, lîngă Munţii Balcanici şi-atît o iubesc, şi-atît mi-e de dor de ea că dacă Dunărea aT fi cerneală şi tu hîrtie de-abia m i -a ti alunge pentru a-i scrie.
La apus de Bucureşti frumoasă mai eşti iubita mea de departe.
1945
47 Pagini contemporane
TIEN AN MEN
La Poarta Păcii Cereşti Mao Tze-dun surîdea La Poarta Păcii Cereşti Toată China trecea.
La Poarta Păcii Cereşti Asia sta şi privea La Poarta Păcii Cereşti Asia se trezea.
La Poarta Păcii Cereşti Mao Tze-dun surîdea La Poarta Păcii Cereşti Inima mea bătea.
1956
AS VREA SA FIU dBĂTRlN
De departe vin razele soarelui Fiice blonde şi mîngîetoare Ale unor enorme explozii.
De mic copil le iubesc
Şi mă dărui sărutului lor dulce.
De mic copil le iubesc Cu o dragoste incestuoasă Ca pe gingaşe şi blonde surori Cu palmele pline de fiorii dragostei Şi mă dărui lor şi-s fericit Sub uriaşa lor mîngîiere.
De mic copil sînt îndrăgostit de ele Şi lor mă dărui mai mult decît oricui Surorilor mele dulci şi cosmice.
Pe creste sălbatice de munţi Sau pe ţărmul pustiu al mărilor
Se desfăşoară, ca de la începutul lumii, dragostea noastră Formidabila întîlnire dintre pieptul meu însetat de viaţă Şi obrajii lor dulci ca mierea.
740
GEO BOGZA
Tînăr am fost şi ne-am iubit Pretutindeni pe pămîntul acesta
Şi uneori am ridicat glasul şi-am îndrăznit să le cînt.
Nici astăzi nu sînt prea bătrîn
Şi nu întîrzii de la nici o întîlnire
Pe crestele sălbatice ale munţilor
Sau pe ţărmul pustiu al mărilor
Unde surorile mele mă aşteaptă
Cu părul blond şi fierbinte.
Dar astăzi aş vrea să fiu bătrîn, tare bătrîn Mai bătrîn decît bătrînul Homer
Fiindcă astăzi, cu glasul unui bătrîn şi încercat cîntăreţ Vreau să cînt sincrofazotronuL
De pe pămînturile întinse ale Rusiei Mirau venit veşti despre el Şi iată sînt nopţi de cînd stau şi mă gîndesc : Cum aş putea să cînt smcrofazotrenul ?,
Eu ştiu că aici nu poate fi vorba în nici un caz
De un entuziasm juvenil
Ci de un glas profund şi solemn,
Dar cum să găsesc acest glas şi cum să cînt ?
Aş vrea să fiu bătrîn, tare bătrîn
Mai bătrîn decît bătrînul Homer
Şi cu glasul lui pe care-1 auzeau şi zeii din Oiimp
Să deschid poarta eternă a poeziei
Şi să aduc în cetatea ei sincrofazotronul.
O, cinfc-mi dă puterea să deschid Poarta de aur a poeziei Şi lîngă mult cîntatul război al Troiei Lîngă ochiul nestins al Beatricei
PAGINI DE POEZIE
741
Şi lingă ciripitul de dragoste al Julietei Lingă : Sinul rotunjor
Cînd pe braţ îl porţi Li s-ar face dor Şi la morţi
Să pot să aşez cu cîntecul meu, sincrofazotronul
De pe pămînturile întinse ale Rusiei Mi-au venit veşti despre el Şi nopţi întregi stau şi mă gîndesc Şi ştiu că-i datoria mea să-l cînt.
O, cum aş putea să las fără să cînt
Giganticul electromagnet de treizeci şi şase de mii Ue
tone
Şi cele zece miliarde de electronvolţi
Care izbucnesc din el ca din miezul de foc al soarelui
Punînd protonii pe fugă cu viteza fantastică a luminii.
O, cum aş putea să las fără să cînt
Cei trei sute de mii de kilometri pe secundă
Cu care pătrundem în cămara lui Dumnezeu
La dulcele fluviu de miere al atomului.
Luna e pe cer şi soarele tot pe cer, ceva mai departe Toate sînt la locul lor şi toate sînt în cîntecul marilor
poeţi
Dar acum, mai mult decît pentru tot ce-a fost cintat'
vreodată,
Ar trebui un mare poet să cînte sincrofazotronul.
Tînăr am fost şi m-am lăsat mîngîiat de fiicele blonde
ale soarelui
Dar astăzi aş vrea să fiu bătrîn, tare bătrîn
Şi nu m-aş mai duce pe crestele sălbatice ale munţilot
742
GEO BOGZA
Nici pe ţărmurile pustii ale mării Bătrîn aş vrea să fiu, tare bătrîn Dacă aş putea să am glasul lui Homer Să cînt noua mea pasiune, sincrofazotronul.
1956
MI-ADUC AMINTE O FATĂ
TVli-aduc aminte o fată
Mergea cu picioarele goale prin praf
La poalele Munţilor Făgăraş.
Era o zi caldă de vară
Şi eu treceam pe acolo hoinar
Flămînd şi însetat.
Mi-aduc aminte o fată Avea în mînă un ulcior cu apă Şi mi-a dat să beau.
La poalele Munţilor Făgăraş Mă privea cu ochi albaştri, liniştiţi Şi mi-a spus : Noi tocmai stăm la masă.
Mi-aduc aminte o fată
Mergea cu picioarele goale prin praf.
Şi picioarele ei erau arse de soare şi zgîriate.
Mi-aduc aminte o fată
M-a dus la părinţii ei
în marginea unui lan de porumb.
744
GEO BOGZA. v
Toţi patru am stat jos, pe pămînt Bărbatul şi femeia mă îndemnau să mănînc Iar fata îmi întindea ulciorul cu apă.
Mi-aduc aminte o fată
Avea picioarele miei şi zgîriate
Şi-mi întindea zâmbind ulciorul cu apă.
Şi cum şedeam toţi patru pe pămînt Şi-afară de noi nu mai era nimeni Păream un tablou înfăţişînd omenia.
Era o zi caldă de vară La poaţele Munţfer Făgă&aş Şi eu treceam pe acolo hoinar.
Mi-aduc aminte de tine, fată dragă Mi-aduc aminte de tine, omenie Şi să ştii că n-am ratat niciodată Picioarele tale zgîriate Şi ochii tăi albaştri, liniştiţi.
CUPRINS
PE URMELE RĂZBOIULUI IM MOLDOVĂ
Linia cazematelor şi a bordeielor .	*	«	•	«	9
Cum se şterg urmele războiului .	*	«	«	•	1#
Oraşe şi tîrguri năruite . % • ? ►	.	.	i	*
Tifos, ţărani, zimbri şi tractoare «	•	•	.	*	36
OAMENI ŞI CĂRBUNI IN VALEA JIULUI
Introducere la oamenii din Valea Jiului « v	49
Straturile de cărbune ?	•	61
Schimbul întîi pleacă la lucru ..«•••	70
Ce este o mină de cărbuni (!)..•••,	66
Ce este o mină de cărbuni (II) .•••»»	88
O mie şi o sută de motoare ..»•••»	96
La orizontul zece . . * *	•	108
In abataj la Trifan (I) . t ...... •	113
în abataj la Trifan (If) *.»».»«•	124
Un abataj cu trepte întoarse	135
Poezia minei . . . * . ................. 142
Nenorociri şi catastrofe .........	147
Tristeţea coloniilor.................. . 156
încheiere la oamenii din Valea Jiului . s •	166
746
GEO BOGZA
f	ÎN IUGOSLAVIA
Străbătînd Iugoslavia s s	.	177
Viteză, simultaneitate şi voluntariat la Zeleznik	182-
Călătorie în a patra dimensiune ......	188
Note de drum . ....................................200
PORŢILE MĂREŢIEI
Laudă semănătorilor de păduri..................... 215
Laudă electricităţii * * .............  •	227
Poem arheologic . s • *...............  •	244
Capul Midia	...*..	252
MERIDIANE SOVIETICE
'"■■«•Lenin	•	•	261	#
Aşa bat orele în Tumul Spaski............264
tgp* Vocea lui Maiakovski T" ,■	............283
Nopţi albe în Leningrad .......................... 286
^Chipul lui Maxim Gorki .......	320
Muntele stelelor . i • • •  ............. 323
Oceanul aerian	s i * % ...... .	363
Salut ............................................ 374
TABLOU GEOGRAFIC
Pămînturile din Carpaţi şi de la Dunăre . .	381
Meridiane, paralele şi interferenţe climatice .	383
Un fluviu puternic şi generos............... 385
Delta t ....................................  389
lilIlillMWffHil
se:

K
CUPRINS
747
*^Marea Neagră * 5 .		*	392#
Popoare şi frontiere	. .	s	393
Pregătiri la călătoria pe crestele Carpaţilor	1	397
^^Jarpaţii răsăriteni, sudici şi apuseni . • .	s	400^“*-
Felurite bogăţii	*	I	406
Sate şi oraşe . 		• • •	i	409
Marile şantiere, marile transformări . * s	i	413
CHINA ADORATĂ		
^ Inscripţie . * * * 3 s s . . . . * .		419
Leul de piatră rîdea fericit			421
Oceanul de oameni (I) .........		425
Oceanul de oameni (II) • •..•••		4S'9
IN FAŢA ATOMULUI		
A fi sau a nu fi 				465
Primăvara în Carpaţi ........		462
Către mineri			473
Moţotoc şi atomul ...•••••.		486
Anexe		
Bombardarea atomului *1 1 1 1* .	i	501
Introducere la oamenii din Valea Jiului . .	*	503
PAGINI SOLEMNE		
Ciu Yuan		511
Henry Fielding		 • •		532
tWalt Whitman .... . • «• • « • e	.	645
748
GEO BOGZA
P	PAGINI DE PRESĂ
Meditaţie asupra unui stilou * . . « • » # 563 La un spectacol de gală &	. 567
„Naţiunile Unite" *......................... 570
14 Iulie . . . ? ....................... 573
în memoria reporterului fotograf ......	575
Somnul lui Ioachim.......................... 579
Cel'dintîi criminal de război............... 581
Recapitulări *	.	.	.	.	.............. 583
Prima întîlnire cu pandurii................. 586
Podul de la Cernavoda ...................... 590
Procesul marilor criminali de război .	. .	.	593
Despre prima convorbire cu hma ....	596
Şase rezervoare	.	.	.	.	» ................ 599
Eroul legendei ............................*	602
în oraşul Marii Revoluţii .	. .....	-f	605
împotriva bombei atomice.................. 609
Prostii fatale	.	.	•	fi...........•	$	611
Primăvara spaniolă . ......................*	613
Cărţi de vizită ...........	i	615
Figura lui Prestes în conştiinţa popoarelor i 019 Paul Bujor *	*	i	*	•	i	* . » • • •	•	622
Volga-Don * * 1	   624
Congresul de la Santiago................ 629
Marea operă a cunoaşterii popoarelor	•	.	.	632
Clădirile înalte ....*..•••••	636
Cronică t 1 1 t •	...........* •	639
Protest . *	. î ...........* . • •	644
Biblioteci poloneze	646
CUPRINS
749
După Helsinki . ,..............................648
Pe cine am pierdut . * *......................652
Profilul comuniştilor	în	istoria	timpului	nostru	655
Ei au pe mîini vechi pete de sînge . * • . •	659
Miting la Sliven	664
Ciudata întoarcere a	cocorilor	......	668
PAGINI LITERARE
Prefaţă la Fabian .. f ?*....	.	677
Jurnalul profesorului Rainer s .	.	.	.	682
Ţăranii la mare .	*	.	.	*.................... 688
O seară de poezie la Tbilisi.................*	695
Poetul Marii Revoluţii	.	, ....................698
A fi scriitor • • z «	,	$	$.................... 761
Lauda toamnei ? %	s	.	....................  709
în zbor peste Siberia	•	•	..................... 716
Mai mult decît fugara clipă ......	718
Cuvîntare la Congresul scriitorilor ....	726
PAGINI DE POEZIE
Orion	  733
Copacul simfonic s . .................... 734
Poem prebalcanic . i ....................... 736
Tien An Men a a' i ......................... 738
Aş vrea să fiu bătrîn.......................... 739
Mi-aduc aminte o fată ........................  743
748
GEQ BOGZA
PAGINI DE PRESĂ
Meditaţie asupra unui stilou • .	. * 5 *	563
La un spectacol de gală &............... * . 567
„Naţiunile Unite" *................... 570
14 Iulie • . • « ........................ 573
în memoria reporterului fotograf	.....	675
Somnul lui Ioachim................. 579
Cel dinţii criminal de război...... 581
Recapitulări *	........................ 583
Ptfma întîlnire cu pandurii.............. 686
Podul de la Cernavoda *............ 590;
Pfcoeesul marilor criminali de război ....	593
Despre prima convorbire cu	hma	....	596
Şase rezervoare	•	.	.	.	»	.................599
Eroul legendei	602
în oraşul Marii Revoluţii .	*	.....	•	605
împotriva bombei atomice................ »	609
Prostii fatale . . i .....................  s	611
Primăvara spaniolă •	 %	613
Cărţi de vizită ............	615
Figura lui Prestes în conştiinţa popoarelor	*	$19
Paul Bujor • «	i	•	i	i	..... .	. 622
Volga-Don 5 »	»	?	i	..................... 624
Congresul de la Santiago........... 629
Marea operă a cunoaşterii popoarelor • •	.	632
Clădirile înalte	s •	•	636
Cronică 1 s 1 î *.........................  •	639
Protest . î . ...........	.	644
Biblioteci poloneze .....................  ..	646
CUPRINS
749
După Helsinki .	....................648
Pe cine am pierdut  ..................652
Profilul comuniştilor în istoria timpului nostru 655 Ei au pe mîini vechi pete de sînge . * . . .	659
Miting la Sliven ...........	664
Ciudata întoarcere a cocorilor ......	668
PAGINI LITERARE
Prefaţă la Fabian	677
Jurnalul profesorului Rainer * . . . .	682
Ţăranii la mare	.	*	.	.	   688
O seară de poezie la Tbilisi........*	695
Poetul Marii Revoluţii • • ..................698
A fi scriitor ; •	i	s	.	* ................ 701
Lauda toamnei * 3	?............ 709
în zbor peste Siberia . * ............ 716
Mai mult decît fugara clipă ......	718
Cuvîntare la Congresul scriitorilor ....	726
PAGINI DE POEZIE
Orion .?vtii*i«......	733
Copacul simfonic	*	•	•................. 734
Poem prebalcanic . * ................. 736
Tien An Men «	? -	i	.	. ................ 738
Aş vrea să fiu bătrîn....................... 739
Mi-aduc aminte o fată .....................  743
Coperta de: I. LESSEN
Redactor de carte : G. Damirescu Tehnoredactor : V. Postelnicu
Dat la cules	13. X1.957.	Bun de tipar
19.XII.957. Tiraj 10.100 broşate, 5.050 legate. Hirlie tipar de 50 gr. m.p. broşate, semi velină de 65 gr. m.p. legate. Coli de tipar 47. Coli de editură 31. Format 32/84x108. Corn. editurii 2674. Ediţia I. Planşe 1. A. 04190. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 (R)
Tiparul executat sub com. nr. 1735 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii ..I. V. STALIN“. Bucureşti - R.P.R,