S'AU TRAS DIN ACEASTĂ. CARTE, PE HÂRTIE V1DAL0N VĂRGATĂ, DOUĂZECI ŞI ŞASE DE EXEMPLARE NEPUSE ÎN COMERŢ, NUMEROTATE DEL A 1 LA 26. * z. INSCRIPŢIE. Pe vremea când, înconjurat de întâmplări potrivnice, scriam această carte, câţiva oameni ne întâlneam uneori, fiindu-ne unii altora slabe scj|piri de faruri, pentru a nu ne pierde cu totul, în întunerecul greu care apăsa peste lume. Printre aceştia, o fiinţă cu toiul excepţională se afla, înzestrată cu toate darurile minţii şi ale inimii, superioară tuturor prin fantezie, in. feligenţă şi pasiune, încât spiritului meu fu un îndelung prilej de contemplare şi voluptate. Atât de mult iubea viaţa, încât arse tot timpul ca o flacără înaltă şi albă, cu cea, mai mare intensitate, chiar şi atunci când ştiu că în felul acesta îşi grăbeşte sfârşitul. In atâtea rânduri mi-o închipuisem cu părul alb, într'o bătrâneţe calmă şi înjeieaplă, fiind mai departe fiinţelor noastre în amurg, acelaşi prilej unic de întâlnire şi încântare; dar în ziua când împlinea treizeci de ani dispăru, lăsând în urma ei golul inadmisibil şi imens, al unei simfonii neterminate. Nimic n'ar fi putut fi inimilor noastre, motiv .mai mare de durere, revoltă şi desamăgire. G. B. CĂLĂTORIA PENTRU A SCRIE ACEASTĂ CARTE A POST FĂ CUTĂ tN VARA ANULUI 1939, CEA MAI MARE PARTERE BICICLETA LUI BUNTY. TREPTE ALE OLTULUI OLTUL IZVORĂŞTE DEASUPRA HĂSMAŞULUI MARE, SAU TREAPTA MINERALĂ A VIEŢII LUI OLTUL SE ÎNTOARCE SPRE MIAZĂNOAPTE SAU TREAPTA BIOLOGICĂ A VIEŢII LUI, OLTUL STRĂBATE ARDEALUL SPRE APUS SAU TREAPTA SPIRITUALĂ A VIEŢII LUI OLTUL TRAVERSEAZĂ CARPAŢII. SAU TREAPTA MAREI ISTORII. VI OLTUL AJUNGE LA DUNĂRE. SAU TREAPTA REÎNTOARCERII IN COSMOS. DEASUPRA OCEANULUI DE MUNŢI OLTUL IZVORĂŞTE DEASUPRA HĂSMAŞULU1 MARE. SAU TREAPTA MINERALĂ A VIEŢII LUI. Presărat cu cetăti vechi, în ruină, şi cu turle de biserici, ascuţite, Ardealul îşi desfăşoară peisajele până la mari depărtări, sub semnul acestor străvechi şi elocvente construcţii. Durabile rezultate de piatră ale unor îndelungi eforturi unanime; totdeauna deasupra a tot ce le este în jur, din orice parte a pământului văzute, ziua ele îl domină, iar noaptea îl împânzesc de mistere şi îi dau un sens. Sunt seri în care turlele ascuţite ale bisericilor par vechi şi primare antene, cu care oamenii acestor locuri au încercat, tot timpul veacurilor trecute, să prindă în auz ecoul a-devărat afl Universului, secreta şi viia lui rezonantă. De zidurile acestor turle se leagă marile întrebări şi nelinişti, şi însetarea adâncă a unei colectivităţi umane, de a descoperi în lume şi în ea însăşi punctul, existent probabil, pe lângă care trec lentele corăbii ale eternităţii. 10 CARTEA OLTULUI Corăbii asemănătoare, dacă nu chiar acelea, I rec uneori pe aici. Sunt zile în care umbrele mari ale cetăţilor încep să se desprindă de lângă ziduri şi, asemeni unor corăbii care şi-au desfăcut legăturile de la ţărm, ppe măsură ce oarele coboară, pornesc pe deasupra câmpiilor, uşor legănate, întră> fantastică şi triumfătoare călătorie. • Lungi amurguri ele plutesc pe deasupra Ardealului,* atingând satele şi oraşele, înaintând pe fluviile galbene ale lanurilor de grâu, sau pe mările verzi şi coclite ale pădurilor. Treptat, apusul le împinge până la marginea munţilor, şi acolo se sparg de stârpi, împrăştiind pe faţa pământului, odată cu în-lunerecul care învălue lumea, arhaica şi misterioasa lor încărcătură. - Partea de răsărit a acestui istoric ţinut, spre care grelele lui corăbii călătoresc în fiecare seară, ea mai ales, se poate zări din depărtare, aşa cum de la o margine la alta a cerului, îşi poartă înaltul şir de piscuri, vinete şi zimţuite, ca un lanţ geologic, de netrecut. Dintre aceşti munţi, unul se ridică, mai înalt decât toţi, şi de pe crestele lui acoperite cu o spumă albă de calcar, Ardealul primeşte în schimbul corăbiilor pe care i le trimete în amurg, două din cele mai iubite şi mai cântate ape ale lui. Im cui acela răsăritean unde, masiv şi plin de strălucire, el se zăreşte ridicându-se deasupra lumii, e leagănul unei legende. De pe culmile lui au pornit să-şi caute tatăl, ne mai întors din bătălie, cei doi fii de împărat, TREAPTA MINERALĂ 11 cu firi atât de deosebite. • Cuminte, Mureşul a urmat calea arătată de acasă, dar Oltul neastâmpărat şi răzvrătit, şi-a ales drumuri primejdioase, pe care a pornit cu năvala nestăvilită a tinereţii. Mai târziu, când şi-a dat seama că şi-a pierdut fratele, a fost cuprins (de păreri de rău, s’a întors din drum, dar n’a putut să-I mai regăsească. De atunci, cei doi fraţi merg prin lume pierduţi unul de altul pentru totdeauna, fiind poporului prin inijlocul căruia, trec, neîntrerupt prilej de cântece şi de legende. In ce priveşte firea şi drumul celor două ape cel puţin, legenda pare o teribilă profeţie împlinită. Pe când Mureşul curge liniştit printre coline, Oltul se frământă, se întoarce din drum chinuit de peisajele străbătute şi de pro-pria-i conştiinţă, se sbuciumă îndelung şi îşi îndreaptă mersul, pe rând, spre toate punctele cardinale. Viaţa lui poate fi comparată, şi seamănă dealtfel în totul, cu aceea a unui om care dă o mare bătălie cu lumea şi cu sine însuşi. Prodigios la început şi răsvrătit, îndrăsneţ, patetic şi tumultuos, iar in cele din urmă biruitor şi împăcat, apele lui trag în lungul pământului dâra adâncă, şi plină de consecinţe, a unui ireversibil destin. Poporul român a privit întotdeauna învolburarea acestei ape, alături de prezenţa munţilor în istoria lui, drept una din cele mai grave, mai hotărîtoare şi mai poetice existenţe, din câte a zămislit pământul deasupra căruia s’a pomenit. 12 CARTEA OLTULUI Leagănul de cremene al legendei, locul de unde Oltul îşi începe destinul, se arată oamenilor până la mari depărtări, peste câmpiile tă-lăzuite ale Ardealului. De acolo, din nordica lui izolare, el îşi impune existenta cu o putere de expresie fermecată şi violentă. Şi astfel, locul acesta se'vede mai bine decât atâtea lucruri apropiate, decât oasele satelor, şi chiar decât se văd oamenii între ei când stau de vorbă unul cu altul. Ca o puternică busolă vizuală, el atrage privirile din prima clipă, şi ele se duc mereu într’aoolo, asemeni unor ace care caută nordul, oridecâteori s’au întors din greşeală în altă parte.' Totdeauna prezent în pupila şi conştiinţa oamenilor, masiv, uriaş şi dominator, desfiinţând aproape celelalte realităţi înconjurătoare, aşa se vede, până la mari depărtări, locul de unde Oltul porneşte în lume. Asemeni unor acorduri simfonice, puternice şi îndelungi, urcând unul din altul tot mai sus, pentru a se sparge într’o torenţială cunună fonetică, în partea aceea a lui, pământul începe să se ridice deodată, ca o vânătă suprafaţă oceanică, prinsă de violenţa urcătoare de ape a unui ciclon. Mari valuri de piatră, a căror .spumegată tălăzuire se opreşte numai acolo unde din coastele lor sdrobite pornesc altele mai înalte, se întretaie, se adună şi se întrec unele pe altele, construind sub lumina soarelui o uriaşă înălţime de granit. Neîntrerupt izvorăsc unul din altul, tumultuoasele talazuri de piatră, urcându-şi clocotul tot mai sus, spre cerul ui- TREAPTA MINERALĂ 13 mit, în apropierea căruia se sparg, împrăştiin-du-se în spumoase culmi de calcar. Acest poem simfonic al pământului, e muntele Hăsmaşul Mare, ivindu-se de-a-dreptul din câmpie, impresionant perete de piatră, înalt, uriaş şi masiv, dominând nordul şi răsăritul. Linia lui de deasupra, trecând întunecată şi zimtuită dintr’o parte în alta a cerului, se frânge deodată la mijloc, într’o impresionantă scorbură geologică. De pe fundul ei, Piatra Singuratică se ridică mohorâtă în aer, bizară apariţie a marilor înălţimi. înconjurată parcă de vid, singurătatea îi e atât de acută, încât numele pe care îl poartă, departe de a fi o metaforă, pare că a ţâşnit de-a-dreptul din ea, ca o expresie directă, ca un tipăt viu dintr’o năpraz-nică durere. Din depărtare, şi în estompările de basm ale apusului,' scorbura aceasta pare o monstruoasă gură de balaur, deschisă asupra lumii,, cu singurul ei dinte, spăimântător, să o sfărâme. Dar înainte de apusul soarelui, când razele lui cad în plin peste acest înalt perete de piatră, Hăsmaşul Mare e sub lumina lor un bloc incendiat, o vastă pâlpâire de colori roşiatice. Stâncile albe de calcar lucesc atunci cu o mare intensitate, şi suprafaţa lor sticloasă trimite lumii mii de reflexe fantastice. Prăpăstii sau culmi ale. acestui munte, piscuri înalte, sau creste ascuţite de piatră, cum stau cu fata spre apus, se aprind toate de lumina inflamată a lasfintitului, şi Vestul cunoaşte atunci, fără 14 CAHTKA OLTULUI imUmild, unul din cele mai măreţe spectajgole din partea aceasta a lumii. In di'piirlanea şi înălţimea lui, HăsmaşulMare pare u legendară cetate, cuprinsă de flăcări. I».11 ,-i semeni incendiilor secrete de pe fata diamantelor, flăcările acestea nu o consumă, ci şi mai mult o întăresc, trecând-o astfel, luminoasă şi stranip, în veşnicie. 1 Din acesl munte strălucind de lmnina rece şi pură a eternităţii, părând o îndepărtată, şi dincolo de hotarele lumii cetate, Oltul vine la vale, asupra câmpiilor şi a oamenilor; şi el pare in adevăr un călător temerar, pornit de pe undo culmi singuratece spre alte lumi, spre o foarte mare, a lui, aventură. A [iele lui sosesc limpezi, rostogolindu-se mereu mai departe, şi urmate de altele la fel, fără întrerupere. Elo vin însoţite de un murmur, propriul lor cântec, acela al drumului pe care îl fac, şi siugure şi-l cântă, în timp ce alunecă la vale, neoprite, în fiecare clipă mai departe, mereu tot mai departe. Poate doar timpul mai curge atât de implacabil. In această curgere fără întoarcere, doar spiritul omului, aproape ca întotdeauna, e tentat să meargă în sens invers, pe deasupra întâmplărilor, spre locul lor de origine, de unde au pornit odată, într’o clipă iniţială; şi de atunci nu mai contenesc să se reverse asupra lumii. Pentrucă iată, se întâmplă acum ca în atâtea rânduri: TREAPTA MINERALĂ 15 la început de tot pe malurile pline de pietriş şi de răchită ale Teleajenului, mai târziu, în umbra fabuloasă a minaretelor de pe malurile Dunării, sau alteori pe malul unor ape ciudate, cum erau acelea ale Guadalquivirului, roşii, de parcă ar fi dus în ele nămoluri pline cu sânge, sau acelea ale Adourului, trimise de două ori pe zi înapoi, de fluxul puternic al Atlanticului, se întâmplă şi acum ca în atâtea rânduri, că tot ascullând murmurul şi curgerea necontenită a unor ape, ele să trezească înăuntru dorinţa, nu de a le urma la vale, spre mări şi oceane, ci de a porni împotriva lor, spre locurile de început, unde îşi au izvorul. E veche, şi încercată pe malul multor ape "7 dorinţa aceasta, de a ajunge odată la locul, fără îndoială atât de plin de mister, de unde ele au pornit în lume. A merge pe firul lor tot mai sus, pe nevăzute trepte, până ce din apele mari şi turburi pe care puteau pluti corăbii, nu mai rămân decât subţiri şuviţe argintii! Iar de acolo mai sus încă, probabil aproape de cer, unde şi acestea se prefac într’un j singur strop iniţial, de la care totul începe! Ah. putea vedea stropul acesta acolo sus, unde el apare însoţi! de toate virtuţile; strălucitoare --şi virilă sămânţă, din care vor rodi şi se vor revărsa peste câmpii, râuri fertile, sau fluvii puternice, ducând în lungul pământului dâra lor adâncă şi plină de viaţă! 16 CARTEA OLTULUI E veche, şi încercată pe malul atâtor ape dorinţa aceasta! Dar acum, la picioarele Hăs-maşului Mare, ea încetează de a mai fi o pură nostalgie, şi privirile pornite î data aceasta sunt duse mereu mai departe, de paşii rari şi grei, porniţi să ajungă în însăşi leagănul legendei. De foarte de sus, vârfurile fosforescente ale Hăsmaşului par constelaţii, pentru o precisă şi inevitabilă orientare. De altfel, din locul acesta, spre ce altă parte s’ar putea îndrepta paşii, dacă nu spre magnetica furtună de piatră din zare? Drept în spre miazănoapte, unde ca şi în basme, lumea se face mai densă şi mai necunoscută, transformându-se într’un tinut al singurătăţii şi al aventurii. Foarte curând, ca un ciclon izbucnit pe neaşteptate, muntele începe să se ridice spre cer, despărfind lumea în două. E un lung perete de cremene, care nu rămâne multă vreme singur: în fata asprelor lui piscuri, coline calme, acoperite cu păduri verzi, odihnitoare, îl însoţesc înspre miazănoapte, tinându-i o tovărăşie aproape femenină. Printre aceste mase geologice, formând o uriaşă dualitate procreatoare, Oltul vine la vale, putând pare un fruct al înlănţuirii lor, care se şi zăreşte dealtfel, impresionantă, undeva foarte departe, în fundul nordic al lumii. Dar cu mult înainte de a ajunge acolo, ca nu se mai opresc la primul TREAPTA MINERALĂ 17 şi cum ar voi să. arate profundele străfunduri bărbăteşti în care cel dintâi viaţa germinează, Oltul părăseşte valea adâncă ivită din tovărăşia colinelor cu muntele, şi începe să se urce pe umerii puternici ai acestuia, spre locul său de început. Punctul unde are loc această gravă indicaţie, poartă un nume cu mari rezonanţe simfonice: Wagner. El e datorat unui om din Bucovina, care în secolul trecut a instalat aici un ferăstrău, ce mai târziu avea să fie smuls de ape, la o pustiitoare revărsare a lor. Din locul acesta, pereţii compacţi ai muntelui se ridică deodată spre cer, plini de ameninţarea cumplită a ameţitoarei lor înălţimi. Oltul se îndreaptă hotărît spre ei, încercând să-i escaladeze. Dar foarte curând este închis din toate părţile, ca între ziduri de cetate, fără nici o ieşire. E un ţinut secret, în fundul căruia stau încuiate parcă toate misterele lumji. Tăcerea aşezată în straturi dense peste acest peisaj, îl striveşte aproape, sub substanţa şi sensurile ei primordiale. Vreme îndelungată Oltul trăieşte această cumplită şi grea singurătate. Nevăzut de nimeni, ol urcă tot mai sus, căţărându-se din stâncă ui stâncă, în interiorul acestor masive cetăţi do piatră. In afară de cerul de deasupra, foarte îndepărtat, nu e nici un luminiş, nici un semn i ti s'ar putea ajunge undeva. Dar tot mai yib-ţiro, tot mai tras la faţă de voinţa de a ajunge, Oltul se ridică de pe un bloc pe altul, aproape dematerializat, rămas numai o vibrantă dâr- ‘l'îtft 2 18 CARTEA OLTULUI zenie interioară. Cu timpul, el nu mai e decât un fir, cu totul subţire, a cărui singură tărie stă_ în izolarea şi înălţimea la care a ajuns. Bacă a reuşit să urce până aici, ceea ce a vrut să ajungă, nu mai poate fi departe. încă puţin, şi extraordinara încordare de până acum a lui, îşi va primi răsplata cuvenită. Cândva, pereţii compacţi care atât de apăsător încinseseră zările, încep să se sfărâme* şi pe ruinele lor un podiş se întinde, izolat şi înalt, ca o oglindă de piatră a cerului. Deasupra lui, lung şi subţire, Oltul suie, ca un şarpe, a cărui gură a şi început să sugă. din sângele prăzii. Izvorul e aproape, la câteva respiraţii numai. Acolo, sub rădăcina acelui brad, atât de ciudat singuratic, se află punctul geografic, încărcat de poezie, de istorie şi de mister, din cate Oltul porneşte în lume. Dincolo de el, o scurtă coamă de muntd. Câţiva paşi încă, şi tot ce fusese până acum închidere a zărilor, pereţi înalţi sau hermetice cetă{i de piatră, se sparge _şi se împrăştie în-tr’o privelişte de o măreaţă şi uluitoare vastitate. De pe aceste vârfuri de unde privirile pot să meargă până foarte departe, lumea se desfăşoară sub ele, ca o fantastică şi nesfârşită succesiune de munţi. Tot mai îndepărtaţi, unul in spatele altuia, pentru ca dincolo de coama celui mai din fund să înceapă alţii, aşa cum se urmează planetele şi nebuloasele, în infinit. TREAPTA MINERALĂ 19 Neîntrerupţi şi cosmica lor tălăzuire, izbuteşte să mut' limita privirii de fiecare dată, ducând-o de po o culme pe alta, tot mai adânc, mereu împingând linia orizontului, până la o perspectivă care se înrudeşte cu infinitul şi cu eternitatea. 0 tară întreagă, un continent, o lume, dincolo de care nu mai poate fi decât neantuL, par că încep şi se sfârşesc aici, în vecinătatea cerului, sub veghea severă a acestor creste de cremene. Măreaţa ondulare a acestui vast spaţiu, aduce în privitorul de deasupra, sentimentul, atât de turburător şi dinăuntrul căruia lumea capătă noi dimensiuni, al plutirii pe un ocean. 0 mare furtună pare eă a bântuit, nu de mult, pe aici, şi acum talazurile încep să se potolească, mai păstrând totuşi în ele semnele cataclismului prin care au trecut. Dealtfel, furtuna nu se potoleşte pretutindeni, iar suprafaţa oceanului e departe de a fi lipsită de peripeţii, şi în unele locuri de dramatice evenimente. Spre răsărit de exemplu, ce -întâmplare grozavă are loc, încât acolo cerul stă tot timpul întunecat, iar lumina zilei devine vânătă? Un naufragiu, un cataclism, o trombă marin i care sfăj’âmă totul? Pe deasupra celorlalţi munţi., unul se ridică, nu numai din-tr’o creastă singură, ci cu toată masa lui, uriaşă, enormă, dominând tot ce este în jur, şi închizând zărilo în partea aceea a lumii. Acest extraordinar eveniment, al pământului, e este Ceahlăul. El pare acolo, în depărtare, un 20 CARTEA OLTULUI imens transatlantic, plutind pe suprafaţa sbu-(Ciumată a unui ocean cuprins de furtună. A-semeni unor valuri vrăşmaşe, pline de furie, se rostogolesc ceilalţi munţi spre el, dar rând pe rând i se sfărâmă de coastele-i puternice, şi se împrăştie în jur, lăsându-1 deasupra neclintit, uriaş şi masiv. Sunt totuşi seri grele când, învăluit în ceată, despărţit de lume şi de sjeaua polară, fără orientare, rătăcit în negurile care tot mai compacte îl înconjoară, Ceahlăul abia mai pluteşte, şi pare că peste noapte se va duce la fund. De pe aceste creste singuratice, ceea ce urmează să se întâmple acolo, în depărtare, capătă înfăţişarea înfricoşătoare, a unei cumplite tragedii. Totuşi, oricât de sumbre ar fi presimţirile în astfel de seri, şi oricât de îndreptăţite, când în dimineţile următoare, sub un cer limpede, oceanul de munţi redevine albastru, pe valurile ji lui Ceahlăul reapare întreg, continuându-şi măreaţa călătorie, cu toate catargele şi punţile * deschise spre infinit. 1 Dar de pe aceste culmi din care Oltul porneşte în lume, şi de pe care privirile pot să contemple, în depărtare, călătoria Ceahlăului spre eternitate, alte evenimente, tot atât de impresionante, le sqlicită. Nu numai înălţimile îşi trăiesc aici, cu intensitate, un dramatic destin. Mai sunt, de asemeni, prăpăstiile. Acele goluri cumplite între munţi, adânci, spăimânt-ătoare, haotice funduri de lume. TREAPTA MINERALĂ 21 Caşicum ar fi un revers al Ceahlăului, o categorică replică uriaşei lui înălţimi, pentru a întregi parcă o ordine secretă a naturii, prezentă şi în acest peisaj de elemente deslăntuite, o prăpastie adâncă, o vale acută, un fund de ocean din care s’au retras apele, se cască numaidecât, pe partea răsăriteană a acestor culmi, de pe care se văd atât de multe şi uluitoare lucruri. Nesfârşitelor depărtări orizontale, peste măreaţa tălăzuire a munţilor, li se adaugă încă una, în adâncime, spre aceste ciudate funduri de lume, până la care privirile, abia pot să a-jungă. Ele se duc în jos, din stâncă în stâncă, vreme îndelungată, dar din locurile unde ajung, fundul adevărat al văii e încă foarte departe. Mai la răsărit, spre temeliile Ceahlăului, şi mai în adâncime, spre temeliile lumii, privirile coboară mereu, din platou în platou, şi numai într’un târziu ajung ameţite, pe fundul acestei fantastice prăpăstii. Dar încă nu au ajuns. Fiindcă acolo, încon-ipral de munţi şi acoperit de mistere, se află f Lacul Ghilcoş7)Iar el, Lacul Ghilcoş, e acolo, mai scufundat încă decât toată această prăpastie, ca un ultim şi reuşit efort al ei spre adâncime, ca un pisc invers, ameţitor. Marile lui adâncimi dau imaginea, de fantastic vis subteran, a unui răsturnat munte lichid, ale cărui piscuri ascuţite, sfâşiind tenebrele asemeni unor faruri prelungi, duc cu ele în fundurile rănite ale pământului, 22 CARTEA OLTULUI formele palide, şi mult deformate desigur, ale lumii de deasupra. Pe malurile acestei ape misterioase, ca pe ale unui lac de poveste, se zăresc de sus acoperişurile câtorva case. Ele sunt puţin mai mari decât o unghie, iar când lucesc în bătaia soarelui, lumina pe care o răsfrâng, pare că sa întoarce dintr’un fund de ocean, de pe solzii unui peşte uriaş, dormind în acele străfunduri marine. ’ ■ Intr’atât, totul se află aici sub semnul marilor depărtări. întâmplări pe marile înălţimi. Dar acest© creste de piatră, oricât de mare le-ar fi înălţimea şi singurătatea, nu sunt cu totul lipsite de viată; iar uneori de ciudate şi dureroase întâmplări. Voşlobenarii,j> oamenii unui sat de dincolo de coline, îşi şuie în fiecare vară vitele până aici, şi astfel trăesc câteodată, pe aceste aspre culmi de piatră, cea mai mare tragedie a vie tei lor de ţărani: pierderea animalelor. Această dramă este în tragicul ei, de o intensitate egală cu înălţimile pe care, neştiută de nimeni, se desfăşoară. Şase oameni, trei bărbaţi şi trei femei, urcau într’o după amiază, cu sufletul la gură, spre crestele, atât de fantastic apropiate de cer, ale muntelui. Privirile le erau bântuite de spaimă, iar trupurile, sleite de oboseală, abia maf înnotau în altitudine. Totuşi, nu se opreau o singură clipă. înşiraţi unul după altul, urcau. Fără răgaz, fără să piardă nici o mişcare, urcau. Mereu urcau. Treapta, greu de suit a unei stânci, abia era eliberată de piciorul unui om, şi cel din urmă 24 CARTEA OLTULUI şi-l şi punea pe al lui, într’o clipă. Iar în clipele următoare, ceilalţi, toti pe rând, fără o singură oprire. Formau un lanţ uman, din zale de carne chinuită, sângerândă aproape. Păreau trupul unei omizi, rău lovită, svârcolindu-se de durere deasupra stâncilor, şi târându-se, înnebunită, spre vârful pustiu al muntelui. In felul acesta urcau. Mereu mai departe, fără oprire, fiecare angrenat în ritmul satanic, al tuturor. 0 singură clipă nu se opreau. TVÎâini după mâini, genunchi după genunchi, şase perechi, cătărau pe stânei, suiau spre înălţimi, plămâni fierbinţi, clocotitori, şase perechi. Cumplit gâfâiau. Cotind după stânci, sau luând-o drept în sus, mergeau călăuziţi de firul Oltului, urmându-1 întocmai, trăgându-se pe el ca pe o frânghie agăţată de sus, înfăşurând-o în ei înşişi, pe mosorul adânc al oaselor. Cu ochi avizi, cu respiraţii fierbinţi, se sileau să-l înfăşoare pe tot, şi să-i ajungă mai repede la capăt. Limpede, subţire, Oltul pătrundea în ei, călăuzindu-i. Şi ei urcau. Pe cerul îndepărtat şi senin, soarele abia trecuse de amiază. Cei şase oameni nu formau un grup. Erau - o haită. Păreau lupi goniţi de o spaimă cumplită. Erau trei bărbaţi şi trei femei. Doar privirile le pâlpâiau. Obrazurile crispate, cu dâre adânci, de piatră, le dădeau lor înşile înfăţişarea unor bucăţi de stâncă, abia rupte din TREAPTA MINERALA 25 fundul pământului de un cataclism, şi svârlite în înălţime, să se sdrobească, de stâncile mai mari ale muntelui. Atât de cumplit urcau. Seara primiseră vorbă în sat, că vitele lor aflate pe culmile Hăsmaşului Mare sunt bolnave şi trag să moară. Şi acum într'acolo, fără odihnă, bântuiţi de spaimă, se duceau. In frunte, mergea cel mai bătrân dintre ei, aspru şi dârz, cu mustăţile sburlite şi cu obrazul acoperit de perii tari ai bărbii. El ţinea * în mână o bâtă groasă, în aşa fel, încât părea că se aşteaptă să-i iasă în fată, din clipă în clipă, un duşman. Purta pe umeri un cojoc vechi şi plesnit, iar în picioare o pereche de bocanci sdrentuiţi de colturile stâncilor. Toţi aveau o îmbrăcăminte aserfianăf.oare. ciudată, desperechiată şi roasă de stânci. Omul din urma lui, cel mai tânăr, şi _cu fata mai { mult tristă decât aspră, era îmbrăcat cu haine de oraş, dar el ducea în spate peste costumul bleu-marin, o aspră traistă ţărănească, iar pantalonii lungi îi dispăreau de la genunchi, într’o pereche de cisme mari şi grele. Al treilea om, atât de scund încât părea pitic, şi cu faţa strânsă ca un pumn, încât nu i se putea bănui vârsta, era încălţat cu opinci făcute din anvelope de automobil. Hainele îi erau ţărăneşti, dar el avea pe mână un lucru care lipsea celorlalţi: un impermeabil. Ţinea deasemeni pe umăr o traistă, iar în mâna cealaltă o bâtă. Doar traistele şi bâtele le aveau la fel. Picioarele femeilor păreau deasupra stânci- CARTEA OLTULUI 2« lor nişte trunchiuri de copaci, grosolan cioplite cu toporul. încălţate cu opinci, ele erau atât de înfăşurate în obiele, până aproape de genunchi, încât deveniseră enorme; o hipertrofie de cârpe şi de bucăţi de sac, legate ca nişte baloturi cu tot felul de sfori, care se încrucişau într’o parte şi alta. Din aceste mormane de cârpe vechi, ferfeniţite, restul piciorului pornea în sus, atât de subţire, încât părea un vrej de care atârnă un fruct monstruos, gata să se desprindă. Dar în felul acesta, în lipsa bocancilor alpini, femeile reuşeau să-şi apere picioarele, de colturile tăioase ale stâncilor, în acea cumplită ascensiune. Iar traista o purtau cu frânghia trecută peste amândoi umerii, încât toată greutatea părea că le vine în beregată, dându-le înfăţişarea ciudată a unor spânzurate. Ştiuti în tot ţinutul, ca şi satul lor, Vo!ş]o-beni, vestit de a se afla singur, ca o insulă, în mijlocul secuimii, aceşti ţărani ardeleni sunt crescători de vite, pe înăltimele aspre ale munţilor. Acum, vitele lor erau bolnave şi trăgeau să. moară. Pe crestele înalte ale Hăsmaşului Mare, se străduiau să ajungă. Pomiti de pe când nici nu se luminase de ziuă, cu bâte în mâini, iar în traistă cu merinde pentru trei zile, ei urcaseră pe Mureş, trecând prin păduri peste colinele din care izvorăşte, şi coborând în valea Oltului, mergeau acuma spre izvorul lui, de-a-dreptul, pe deasu- TREAPTA MINERALĂ 27 pra stâncilor, între prăpăstii adânci şi piscuri ameţitoare. înşiraţi unul după altul, urcau. Când rar sootea|u o vorbă, era atât de aspru rostită, încât ecoul ei părea al unor stânci rostogolite în prăpastie. Nn vorbeau. Cu sufletul la gură, urcau. Stânci după stânci striveau sub picioare, trunchiuri de copaci prindeau în braţe şi le împingeau apoi în jos; pentruca tot mai sus să-şi poată duce trupurile, istovite de oboseală şi bântuite de spaimă. - 0 singură clipă nu se opreau. Un şarpe întâlnit, era lovit cu bâta de cel dintâi, iar ceilalţi îl rostogoleau de pe stâncă, ,din mers, cu piciorul. Pentru nimic nu aveau timp, decât pentru mersul lor aspru spre înălţimi. Munţii îşi ridicau crestele semeţe în înaltul cerului, sau îşi duceau pereţii netezi ai pră-păstiilor, spre funduri. Din acestea din urmă, ei urcau spre cele dintâi. înşiraţi unul după altul, deasupra stâncilor aspre se cătărau. Să ajungă cât mai repede sus, aceasta le era străduintaAO 1 tul îi călăuzea. Ca şi apele lui, o singură clipă nu se opreau.) Soarele era la jumătatea drumului între amiază şi asfinţit. Soarele era aproape de asfinţit, când au a-juns deasupra, pe podiş. Atunci mersul li s’a , încetinit. Eliberaţi de greaua povară a urcuşului, plămânii se odihneau. Intr’o parte şi alta în jurul lor, munţii se spărgeau, iar zările începeau să se deschidă. Lumea din care veneau 28 CARTEA OLTULUI se vedea în urmă, pierdută, pe fundul îndepărtai. al văilor. Erau însfârşit pe crestele înalte ale Ilăsmaşului Mare. De aici mai departe începea întinsul podiş. Privirile lor l-au cercetat, pâlpâindu-i deasupra, asemeni unor flăcări neliniştite. Când le-au îndreptat spre răsărit, au şpoş din gâtlej câteva sunete asprei, răguşite. Şi au pornit într’acolo, aproape fugind. Acolo, lângă izvorul Oltului, între foile late ale unor brusturi, se zăreau câteva pete roşii. Erau vitele lor. Când au ajuns lângă ele, una dintre femei şi-a recunoscut vaca, şi îngenunchind', a început să o mângâie, vorbindu-i. Vaca părea că stă culcată acolo, de oboseală. Dar cel mai bătrân dintre oameni aplecându-se, dădu la o parte brusturii care îi acopereau picioarele. Copitele vacii erau putrede şi descompuse, iar în carnea plesnită de deasupra unghiilor colcăiau sute de viermi, mici şi albi, ca într’o mortăciune. In câteva clipe, un miros greu de boit, se răspândi în aer. înfioraţi şi scârbiţi, oamenii se dădură câţiva paşi înapoi, cu des-nădejde. Doar stăpâna vacii rămase lângă ea, revăr-sându-şi în plâns toată jalea. Celelalte femei priviră ţepene şi năuce, cu traista mereu după gât, cu ciudata lor înfăţişare de spânzurate. Bărbaţii şedeau mai departe, încremeniţi, a-semeni unor stane de piatră. Stâncile aruncate asupra muntelui de cataclismul geologic, păreau TREAPTA MINERALĂ 29 că şi-au terminat drumul, înţepenind acolo pentru totdeauna. Nu făceau o singură mişcare. Nu departe de ei, se afla acea stâncă întu- ‘ necată şi sburlită, dând înălţimilor o înfăţişare sălbatecă, aproape duşmănoasă, aşa cum părea un dinte rău al muntelui, desvelit de acesta, mârâind. Iar vaca, întinsă între brusturi, privea spre acest grup de oameni nemişcaţi, cu un aer mândru şi dezolat. Nu îi puteau fi de nici un folos. Erau acolo fără leacuri, veniţi să o asiste numai cu durerea şi jalea lor. Avea să moară. Treptat, ea luneca din viată spre moarte, sub chiar privirile lor încremenite. In fata acestui sfârşit care se producea, ei şedeau. Morfii, inevitabilului, iei îi opuneau şederea lor, devenită în acea clipă, de piatră. Faţă în fată cu vaca lor care aluneca spre moarte, cei şase oameni şedeau încremeniţi, a-semeni unor stânci, parcă pentru a-i oferi un punct de care să se sprijine, oprindu-şi alunecarea, rămânând mai departe în viată. Timpul trecea peste ei, ca un fluviu imens, -fără să-i clintească din loc. Şi norii se încrucişau cu crestele munţilor, asemeni unor uriaşe corăbii, fiecare pornită în altă parte a lumii. Ei singuri şedeau încremeniţi. Dar vaca aluneca mai departe, fără să se poată opri în stâlpii de piatră formaţi din fiinţele şi dârzenia lor interioară. Pe acele creste de munte, ea aluneca mereu spre moarte, ne- 30 CARTEA OLTULUI oprindu-se în ei, ca o apă care se scurge prin-tro degete. « Afară de ei, încremeniţii, deznădăjduiţii, totul aluneca în clipa aceea: spre moarte, spre funduri, spre scopul final al lumii. După nori, • ei vedeau cât de inevitabilă şi de neoprită e alunecarea; iar după pereţii drepţi ai mun-' tilor, cât de adânci şi fără întoarcere, prăpăstiile. Dar ei păreau că mai au de încheiat o socoteală cu lumea, şi în pofida acestei generale alunecări, rămâneau. Pe vârful munţilor, pe stâncile aspre, încremeniţi rămâneau. Aceste ciudate stane de piatră, fiind zărite de păstorii care se aflau pe celelalte culmi, ei chiu-iră prelung, şi apoi se apropiară. Aşa cum 'soleau, sărind pe deasupra stâncilor, cu bâte în mâini, părură şi ei, deasemeni, o haită. Urcaţi aici de la începutul verii, singuri pe munţi, înfăţişarea lor mai aspră era încă, amestecân-du-se în ea sălbăticia, şi spaima de a se fi aflat departe de restul lumii, faţă în faţă cu molima şi cu moartea. îmbrăcaţi în cojoace vechi şi plesnite, ca blănurile unor urşi ciuruite de gloanţe, cu o-pinci rupte în picioare, urmaţi de câini sbur-liţi, gata să latre şi să se repeadă, eL sosiră, şi alăturându-se celuilalt grup, stătură zece oameni acum, aspri şi încremeniţi, în faţa vacii care lunecând mereu spre moarte, îi privea cu acelaşi aer mândru şi dezolat. TREAPTA MINERALĂ 31 Dar foarte curând, cel mai bătrân dintre păstori, în cap cu o căciulă veche prin care îi ieşea părul, lăsă vocea să i se audă, vestind celui mai aspru dintre oamcniL^osiţi^ că unuţ din boii lui tocmai(sfârşise să moarăjda mar^ ginea dinspre prăpăstii a podişului. (iu totii, urmaţi de câini, porniră în partea aceea, de unde văile se vedeau mai adânci* până în fund, iar munţii păreau mai singuratici şi mai desprinşi de restul îndepărtat al lumii. Podişul era populat cu grupuri de brazi, astfel presărate, încât păreau că fac parte din-tr’o misterioasă şi vastă conspiraţie. Brazi singuratici făceau legătura între nuclee, încât complotul părea bine organizat, şi gata să izbucnească. Amurgurile împrumută uneori, înaltelor podişuri, asemenea înfătişeri neliniştitoare. In această lume în care umbrele începeau să se întindă, lungi şi fantastice, păstorii şi oa-toenii din sat pătrunseră, din nou cuprinşi de teamă. Acolo, nu departe de acele piscuri mohorâte, care păreau că fac de veghe asupra pră-păstiilor, asemeni unor capete demente de ciclop, boul se afla întins, la marginea podişului. Era atât de mare, încât părea enorm. Era unul din acei boi puternici şi roşcaţi, mândria cea mai de seamă a Ardealului. JVlărit parcă şi mai mult de^.moarte, el se afla la marginea podişului1, cu capul dat în mod tragic pe spate, şi cu mţ corn înfipt în pământ. încă odată: părea enorm. Omul cel aspru, care urcase toată ziua munţii, în fruntea haitei, şi-l recunoscu. Apropiin- 32 CARTEA OLTULUI du-se, îl privi îndelung. In botul boului, aşezat pe pământ, fără suflare, se aduna tot tragicul I morţii pe care o suferise. După nările nemişcate, se vedea că viata l-a părăsit. Omul le mângâie cu palma lui asprâ7~5âîatorită, roasă de stânci. Şi cu o voce sugrumată, rosti prima lui frază în seara aceea: — Era frumos, cum sunt ouăle roşii, când le încondeiază fetele la Paşti. Şi aşezându-şi capul pe pământ, lângă botul, atât de tragic lipsit de răsuflet, al boului, începu să plângă încet. Femeile şi celalţi oameni îl urmară pe rând. Astfel se sparse, destinzându-se în acest plâns de jale, încordarea fără seamăn a acelei zile de cumplită ascensiune. Spre apus, soarele incendiase cerul de deasupra colinelor. Era pentru munţi, timpul în care cel mai mult îşi puteau arăta măreţia. La ora aceea, crestele de piatră ale Hăsmaşului Mare se aprinseseră desigur ca în toate serile^ răsfrângând asupra câmpiilor miile lor de reflexe roşiatice, şi oferind lumii uimite, spe©> t:\calul fantastic al unei oetăti cuprinsă de flăcări. A doua zi dimineaţă, ieşind din* ceţuri ase-pieni unui transatlantic care a navigat toată noaptea, Ceahlăul se ivi uriaş, în depărtarea, lui răsăriteană. Oceanul de munţi era liniştit şi albastru. O nouă zi începea, glorioasă, cântând parcă din mii de trâmbiţe! TREAPTA MINERALĂ 33 Din coliba păstorilor de lângă izvorul Oltului, voşlobcnarii apărură pe rând, şi în lumina puternică a zilei, ei fură deasupra stâncilor bătute do soare, asemeni unor vietăţi puse la microscop: adânci li se vedeau dârele de pe frunte şi de pe obraji, nenumărate şanţuri ca pe un perete de munte, şi grele le păreau capetele şi privirile, de gânduri şi de tristete. Porniră răzleţi, să-şi caute fiecare vitele lui. Erau ciudaţi cum se depărtau pe suprafaţa misterioasă a podişului, atât de apropiată de cer, încât păreau că n’au să se mai întoarcă niciodată. Doar omul al cărui bou murise în ajun, nu se depărtă; el îşi lăsă bâta în colibă, şi luând în locul ei un topor, se îndreptă spre pădure. Se aflau acolo, destui brazi uscaţi, smulşi de furtună sau loviţi de trăsnet, şi el fTadună pe rând, într’o grămadă mare la marginea pădurii. Când vremea prânzului veni, se aşeză pe o buturugă să se odihnească şi să mănânce. In traistă, avea tot ce îi trebuia; pâinea, slănina şi cuţitul. Mesteca rar, mişcându-şi fălcile încet, încât părea că se gândeşte la un lucru greu, pe care mintea lui îl chibzjjeşte îndelung. Avea cincizeci de ani. II chemaCjon Sucnt»' ! dxuaA Strângând toiul în traistă, şi gândurile parcă. porni spre izvorul Oltului. Acolo, bău din apa limpede şi rece; apoi îşi înmuie în ea vinele umflate de deasupra mâinilor. Aşa fac toti oamenii acestor înălţimi, când vor să simtă cu adevărat răcoarea izvorului. Vreme îndelungată 3 34 CARTEA OLTULUI \ sţbigelo voşlobenarului, gros de viată, şi de atâloa întâmplări, svâdni prin şuviţa de început a Oltului, încredinţând parcă un mesagiu apelor ei care porneau în lume. Caşicum aşa ar fi fost, el se întoarse şi privi îndelung zările spre care Oltul pornea; prăpăstii şi văi din ce în ce mai adânci şi mai depărtate, până ce începea larga tălăzuire a câmpiilor. Acolo, murmurul Oltului făcându-se auzit unei mari mulţimi, va cuprinde fără îndoială în cântecul lui, tot ceea ce a putut fi durere în inima şi în sângele oamenilor, de pe aceste aspre piscuri de piatră. Pornit din nou să-şi isprăvească treaba, bătrânul voşlobenar cără lemnele din pădure spre marginea podişului, acolo unde pe stâncile de lângă prăpăstii, boul lui se afla mort. Avea să-l ardă. Deasupra acestui înalt podiş, piatra muntelui începând numaidecât sub pământul pe care creştea iarbă, nu era cu putinţă să fie săpate gropi. Fiecare om, când i se trimetea vorbă că vita lui a murit, era dator să urce deasupra munţilor, să o ardă. Altminteri, cum muriseră de la începutul verii aproape două sute de boi, înălţimile aspre şi apropiate de cer ale munţilor, ar fi fost prefăcute într’o mocirlă de putreziciuni, şi molima întinzându-se, le-ar fi dat înfăţişarea de pe vremuri a ţărilor bântuite de ciumă. Pentru a feri munţii de această groaznică întâmplare, oamenii de îndată ce erau vestiţi, TREAPTA MINERALĂ 35 înaltele ruguri do brad, necesare. Când le terminau, tăiau cu toporul un brad tânăr, încă, verde, po caro îl aruncau deasupra, ea un patetic rămas bun vieţuitoarei de care se despărţeau. Apoi dădeau foc, şi până seara nu mai rămânea decât un morman de cenuşă, pe care vântul marilor înălţimi se grăbea să-l poarte, încă fierbinte, peste prăpăstii şi stânci. Aşa a fost şi acum; dar ceea oe urmă, păru că întoarce vremea cu mii de ani în urmă, până la oei dintâi oameni care se vor fi suit vreodată pe aceste piscuri. In aspra pustie- , tate a culmilor de piatră, gesturile cu care omul întocmea rugul, şi silueta lui solitară, pro-©ctată pe cer şi pe fundul mileniilor, părură ale unei fiinţe de la începuturile lumii, ale unui păgân îndrăsneţ şi exaltat, ale unui preot de dincolo de vremurile lui Buerebista, suit deasupra acestor primejdioase înălţimi, pentru a aduce unei nemiloase zeităţi scite, o jertfă grea şi supremă. Pe stâiţca do la marginea podişului, boul se afla întins ca pe lespedea unui altar uriaş, şi lemnele îi fură îngrămădite deasupra, până ce nu se mai zăîi nici o pată din coloarea lui roşie, mândrie şi fală a Ardealului. Ea avea să se mai zărească odată, cu totul desnădăjduit, în însăşi coloarea focului, care puţin mai târziu, păru el însuşi un bou roşu, jucând înnebunit deasupra stâncilor. 36 CARTEA OLTULUI Astfel, un foc temeinic se încinse acolo deasupra munţilor, şi fără îndoială că din depărtările acestui vast spaţiu de piatră, el păru al unei întâmplări ciudate şi extraordinare. Treptat, seara veni, şi în mirosul de răşină şi de came carbonizată care se întindea peste piscuri, păstorii începură să adune vitele de pe întinsul podişului, spre tarlale, la adăpost. Câteva sute de vaci şi de boi trecură pe lângă rugul care ardea, privindu-1 îndelung, umplând aerul cu mugetele lor desnădăjduite. Din de-• părtare, enorm şi vânăt, Ceahlăul părea că le răspunde, caşicum ar fi fost el însuşi, în clipa 4- aceea, un muget de piatră, uriaş, al pământului. Totul părea atunci că face parte dintr’o dramă a lumii, surdă, de proporţii imense, nebănuite. Noaptea veni, şi în vastul ei întunerec, rugul continua să ardă, svârlind peste piscurile muntelui, mari pâlpâiri roşiatice. Puţin mai departe, păstorii adormeau în colibă, şi ca un vis al lor, Oltul continua să plece în lume, încărcat de toate întâmplările acestor piscuri. CA UN VIS URIAŞ AL LUMII. Departe de aceste culmi singuratice de piatră, do jur împrejur, de pe toată întinderea Ardealului, şi mai de departe, Oltul se pregăteşte să vină în lume. E o după amiază liniştită de vară, şi undeva spre miazăzi, o rândunică se desprinde din cer, căzând ca o -săgeată, în gura vulpanuIui_adojmit, pe fundul căruia acum se aflăLLacul jţfânta Ana?) Ferită de orice adiere, apa acestui lac unic stă neclintită de veacuri, ca suprafaţa grea, do mercur, a unei imense oglinzi. Din fundurile ei goale, o imagine se iveşte acum, urcând precipitat spre suprafaţă: sora din adâncime a rândnnicei care vine din cer. In clipa următoare, imagine reflectată şi pasăre vie, se întâlnesc pe suprafaţa lacului, îmbrăţişându-se ca la fereastra unei închisori, frenetic şi îndelung; apoi din nou se despart, pasărea urcând spre înălţimile albastre ale cerului, iar oglindirea ei du-cându-se tot mai la fund, în adâncimile moarte şi pline de întuneric ale fostului vulcan. Dar această întâmplare, ca o fereastră care 38 CARTEA OLTULUI s’a deschis şi s’a închis peste misterele lumii, dîl prilej unui strop de apă să se ridice din fundul craterului stins, pe urmele păsării liberatoare. N’o va măi ajunge niciodată, şi singur va rătăci sub bolta imensă a cerului. De-desupt, lacul . din care s’a desprins, va fi în mijlocul munţilor, liniştit şi rotund, ca un ochiu limpede pe care pământul l-ar deschide spre lumea nemărginită de deasupra. Curând, nici acest ochiu puternic nu-1 va mai plutea zări, la marea înălţime la care va ajunge. Dar nu se va pierde. După ce va trăi acolo, în cer, o fantastică agentură, se va întoarce pe pământ. Şi. deplina reuşită a acestei aventuri, milioane de stropi de apă s’au ridicat în aceeaşi după-amiază, de jur împrejurul stinşilor vulcani, de pe toată întinderea tălăzuită a Ardealului. Mai spre miazănoapte, o duzină de fete terminând de legat cânepa în apa Mureşului, şi-au lepădat cămăşile trecându-1, svelte, înnot. In • dreptul unei păduri de sălcii s’au oprit, şi râzând, s’au bătut cu apă atât de mult, încât în stropii mereu împrăştiaţi de palmele lor, s’au ivit colorile curcubeului. Cei coloraţi cu roşu, şi cei cu albastru, nu s’au mai întors în Mureş, ci au pornit spre cer, pentru a trăi acolo o mare aventură. Colorile curcubeului s’au mai ivit în acea după amiază, şi mai spre miazănoapte, la roata d© lemn a unei mori de pe Someş. Ea măcina . atunci ultimul sac de grâu al unui om, înainte TREAPTA MINERALĂ 39 de noua recoltă, trimeţând până departe sgo-motul înfundat al pietrelor, şi împrăştiind în aer milioane de stropi de apă, pulverizaţi. Pentru fiecare bob de grâu fărâmat înăuntru, un strop de apă a pornit spre înălţimile cerului» 'urmând să trăiaspă acolo, o fantastică aventură. In aceeaşi după amiază, de pe toate apele Ardealului şi ale ţării, de pe Crişuri, de pe Târnava, de pe Şiret şi de pe Teleajen, zeci şi sute de mii de stropi s’au ridicat în vederea aceluiaşi scop supremŞi mai de departe, de pe Dunăre în toată lungimea ei, până la mare; şi de pe marea cea mare, ale cărei talazuri neobosit se frământă de ţărmuri. - - Păsări contopindu-se în luciul apei cu propria lor imagine, fete scăldându-se în limpezi râuri ardelene, roţi de lemn ale morilor măcinând grâul pentru pâinea celor care l-au semănat, sau roţi de fier ale vapoarelor purtându-1 spre porturile lumii, pentru pâinea altor popoare, au dat prilej stropilor de apă să se ridice în înaltul cerului, în vederea aceluiaş scop suprem. Nici unul din ei nu se va pierde. După ce vor trăi în cer o fantastică aventură, vor reveni pe pământ. Şi vor fi Olt. i Pentru aceasta, se vor întâlni deasupra pământului, la o mare înălţime, şi călătorind împreună, vor vedea cum mereu sosesc în jurul lor alţii la fel, în număr de milioane. Vor fi din ce în ce mai mulţi, şi unii din ei vor sjjsi noaptea, pe razele lunii, asemeni călătorilor întârziaţi 40 CARTEA OLTULUI curo apar conduşi de lumina unui felinar. Dar aceşti;! vor fi ciudaţii, singuraticii. Marele lor nurniir, masa anonimă care le va face posibilă istoria, vor sosi ziua, aduşi de razele soarelui. Sunt uneori după amiezi atât de liniştite, încât pe toată întinderea pământului, o singură frunză nu mişcă. Atât cât tine zarea, drumuri, ogoare şi safe, par pustii. E o nemişcare a lumii, totală. Şi totuşi, pe deasupra acestor vaste suprafeţe adormite, un lucru nevăzut, de mari proporţii, nu încetează o singură clipă să se întâmple. Soarele trece pe cer, şi ca o pilitură de fier deasupra căreia s’ar ivi un magnet, stropii de apă împrăştiaţi pe suprafaţa lumii, sunt cuprinşi de o vie agitaţie. In orice loc s’ar afla, pe întinderea mării sau a uscatului, încep să vibreze, se sbat, şi în cele din urmă pornesc, neputând niciodată să nu răspundă, teribilei chemări ce li se adresează. Ca trâmbiţa judecăţii de apoi, fată de care nimeni nu va putea rămâne surd, trece soarele peste suprafaţa solicitată a apelor. De pe mări, de pe oceane şi de pe fluvii, stropii pornesc în număr de miliarde, cuprinşi de frenezie şi beatitudine. O lumină puternică şi fierbinte, îi evaporă, îi soarbe, le schimbă cu liotărîre desti-,' nul, încât eî~~se gândesc aproape: e frumos să fii un strop de apă în Univers! 'De pe întinsul mărilor, soarele trece deasupra câmpiilor, şi toate existenţele care îşi au la origină oceanul, îl recunosc, plătinau-i tributul zilnic de apă. Când gura-i plină de flă- TREAPTA MINERALĂ 41 cari apare deasupra lumii vegetale, milioane de stropi ascunşi în ţesuturile ei, nu îşi mai pierd vremea, şi încep să iasă din galeriile secrete în — care îl aşteptaseră. Prin paiele lungi şi subţiri ale spicelor de grâu, el soarbe stropii de apă unul după altul, lăsându-le în fiecare seară mai coapte cu un bob, şi mai galbene cu o nuanţă. Pe deasupra marilor caiere de umezeală ale pădurilor, el trece ca un fus; torcând din fiecare arbore lungi fire de apă, nevăzută lână merinos, cu care cerul îşi va împleti în curând, fantasti-cele-i draperii. Iar oamenii, şi ei, oriunde s’ar afla, dau a-cestui Cezar moneta ce i se cuvine. Călători singuratici pe poteci înguste de munte, şiruri întregi de oameni muncind deasupra ogoarelor, sau lungi, nesfârşite armate umane mergând aliniat între hotarele ţărilor, simt la ora zece dimineaţa pe frunte, broboanele grele de su: doare, din care soarele nu va întârzia să-şi ia partea. Toţi aceşti stropi de apă, după ce ajung în înaltul cerului, se întâlnesc unii cu alţii: cei de pe fruntea oamenilor, cu cei din Lacul Sfânta Ana, cei din spicele de grâu, cu cei de pe întinderea mărilor, cei din râurile limpezi ale tării, cu cei de pe imensitatea albastră a oceanului. Toţi se întâlnesc. Nici unul din ei nu se va pierde. După ce vor trăi, acolo în cer, o fantastică aventură, vor reveni pe pământ. Şi vor fi, toti la un loc, o nouă apă, tânără, năvalnică, / plină de un sbucium nepotolit. Vor fi Olt. 42 CARTEA OLTULUI Poporul român, a cărui trăire pe malurile a-ocstei ape a fost totdeauna mai intensă şi mai patetică, dintre toate apele lui, cel mai mult va iubi-o şi va cânta-o. Asemeni unor suflete aflate în purgatoriu, plutind înfiorate spre poarta celor din urmă vămi, vaporii de apă care au părăsit pământul, rătăcesc în spatiile vaste de deasupra lui, ală-turându-se unii altora, şi oferind în curând lumii, unul din cele mai splendide spectacole ale ei: peregrinarea fără sfârşit IT'noHIoETm se poate mcbipui ”ce ăr ădn® privirii, rătăcirea sufletelor pe deasupra lumii, dacă ar prinde forme vizibile; dar aceea a norilor pare să nu poată fi de nijmic întrecută în neprevăzutul, fantasticul şi uneori dramaticul ei. Tot ce a putut trece vreodată prin mintea oamenilor, şi în nenumărate rânduri de o mie de ori mai mult decât atât, se întâmplă cu norii pe suprafaţa cerului, în neîntrerupta lor desfăşurare, de pe urma căreia neîncetat se ivesc cele mai neaşteptate şi spectaculoase imagini. Latifundiari ai fanteziei, norii pot da lecţii celor mai îndrăsneţe imaginaţii. Şi celor mai haotice visuri, deasemeni. Intr’atât sunt de bogaţi, prodigioşi, şi uneori frenetici. Delirul, pe care oamenii nu-1 cunosc decât adus de febră, e starea lor naturală, felul obişnuit în care curg odată cu timpul. Recea lor halucinaţie, fantastică şi grandioasă, de nimic din tot ce a fost vreodată pe lumea aceasta, nu ! TREAPTA MINERALĂ 43. poate fi întrecută. Doi dintre ei se întâlnesc în mijlocul cerului, într’o după amiază, şi ceea oe începe să se întâmple atunci, lasă eu mult în urmă ceea oe s’ar fi putut întâmpla, dacă în aceeaşi după amiază, Baudelaire s’ar fi întâlnit cu Alexandru oel Mare, Edgar Poe cu Attila şi Dante cu Cristofor Columb. Războinici, poeţi, navigatori şi tot felul de minţi înfierbântate, dacă s’ar întâlni şi şi-ar pune la întrecere exaltarea, n’ar putea face să se ivească mai mult neprevăzut şi fantastic, decât sunt în stare norii, când pornesc să se plimbe dintr’o parte în alta a lumii. Atunci, cele mai sensaţionale lucruri sunt cu putinţă. Un urs mare, întunecat şi ursuz, înaintează spre miazăzi, ţinând tot timpul capul în jos, caşicum ar fi pierdut tocmai lucrul de care în clipa aceea cel mai mult ar avea nevoie. Dar după o vreme, mirat că nu-1 găseşte, se subţie şi se preface în cal, în speranţă că ochii acestuia au să vadă mai departe. Nici calul nefiind mai norocos, îşi strânge picioarele dedesupt, şi aripi încep să-i crească în spate, încât peste câteva clipe un vultur măreţ pluteşte pe cer, ştiut fiind că păsările acestea văd cel mai departe. • Dar ce a pierdut ursul încât nici calul nici vulturul nu pot să găsească? Zadarnic pluteşte acesta la o mare înălţime, cercetând cu privirile toată întinderea lumii. Poate nu e un obiect ceea oe caută, poate e un lucru nevăzut, o întâmplare ce trebue iscată,, o umbră a trecutului ce trebue adusă în prezent, o plăsmuire imate- 44 CARTEA OLTULUI rialii a mintii omeneşti, o aventură supremă, . în fine. Ială-1 oprit în loc, ridicându-se drept în sus, şi împărţindu-şi în două fiecare aripă, încât acum sunt patru, şi încep să se rotească încet. Voise ursul de la început, să devină moară de vânt, şi să-l atragă în felul acesta pe Don Quijotte? Destul că rătăcitorul cavaler nu întârzie să-şi facă apariţia, năpustindu-se fără ezitare asupra ciudatei siluete care l-a provocat. Bătălia e înverşunată, amândoi luptătorii devin din clipă în clipă mai violenţi; câte o aripă se desface din umerii morii, şi ea îşi pierde treptat faimoasa înfăţişare. Dar nici atacatorul nu rămâne întreg, picioarele lui şi ale calului sunt rupte, şi deasemeni braţul în care ţinea suliţa; coiful cade rostogolindu-se departe, iar bătălia se apropie de un tragic sfârşit. Dar norii n’au să fie niciodată prea mult timp ruine fără viată, sau neclintite cimitire. Din rămăşiţele acestei bătălii, cine se adună, se face la loc şi iese la iveală? Evident că ursul de la început, satisfăcut acum şi enigmatic; atât de enigmatic, încât îşi mai schimbă odată înfăţişarea, făcând să se ivească lângă silueta lui de sfinx, şi umbra străveche a piramidelor. Toată povestea a tinut zece minute. In următoarele zece minute, altă poveste, tot atât de fantastică. Dar nu întotdeauna norii sunt atât de grăbiţi şi de expeditivi. Uneori un munte se ridică spre apus, cu prăpăstii adânci şi piscuri înalte, încât munţilor adevăraţi le-ar putea fi TREAPTA MINERALĂ 45 exemplu de singurătate şi semetie. E întunecat şi tăcut, iar pe cea mai înaltă culme, ca pe o tâmplă înălbită de gânduri, se zăresc zăpezile eterne ale înţelepciunii lui. Nici un vultur nu îndrăsneşte să-şi măsoare sborul cu vârfurile-i severe şi pline de ameninţare. Şi totuşi cândva, o vietate ciudată, inconştientă sau foarte îndrăsneată, apare deasupra celor mai înalte culmi. E un pisic cenuşiu după cât pare, înaintând peste piscuri, halucinat de perspectiva pe care a descoperit-o. Blana moale şi-o freacă de stâncile aspre, vrând parcă să transmită întunecatului munte, fericirea care îl stăpâneşte. Fără sfială se alintă deasupra celor mai adânci prăpăstii; de zeci de ori e gata să cadă în fundul lor şi să se sfărâme, şi tot de atâtea ori muntele însuşi îl salvează, oprindu-1 în stânci puternice, ivite din umerii lui pe neaşteptate. Vreme îndelungată jocul acesta continuă, ca o justificare a lumii, suprem estetică, pe când în celelalte părţi ale ei, armate se luptă cumplit, şi monştri groaznici îşi fac apariţia. In mod remarcabil competenţi în ceea ce priveşte preistoria, norilor le place să-şi aducă a-minte de animalele bizare ale acelor timpuri pierdute. Ei le-au văzut ivindu-se deasupra podişurilor uriaşe, şi dispărând apoi cu podişuri cu tot, şi singuri sunt în stare, atunci când îi cuprinde nostalgia, să le evoce aşa cum au fost, splendide şi îngrozitoare. 46 CARTEA OLTULUI Vă mai aduceţi voi oare aminte, bronto-zaurii? — pare să spună imul din norii care alunecă pe deasupra pădurilor, într’una din după amiezile lumii. Iar ceilalţi, a căror memorie nu e cu nimic mai prejos, îşi aduc numaidecât aminte, luând unul după altul înfăţişarea cumplită a unor brontozauri, fiindcă norii în felul acesta îşi reamintesc. Călătorind mereu pe deasupra lumii, îşi povestesc unii altora despre acele vremuri, acoperind cerul cu fantastice imagini. Dar dacă norii şi-ar aminti numai bronto-zaurii!... Dar ei îşi aduc aminte şi de visele lor, de tot ce au visat aceste îngrozitoare animale, în nopţile fericite ale erei lor, sau către sfârşit, când uriaşa speţă a început să li se stingă. Cumplite coşmaruri avură în vremea aceea brontozaurii 1 Prin fantezia şi ferocitatea norilor, ele se întorc dela un capăt la altul al cerului, spre uimirea şi spaima întregii lumi. Lungi monştri cu patruzeci şi patru de picioare, cu cap de rinocer şi coadă de crocodil, fiinţe spăiţnântă-toare şi de proporţii neînchipuite, cum numai groaza altor monştri a putut născoci. Grea şi chinuitoare a fost în vremea aceea agonia bron-tozaurilor!... Dar spetei umane oe sfârşit i se vesteşte? Dinspre miazănoapte un nor cenuşiu soseşte încet, chinuitor la culme pentru privirea care urcă spre el. Cinci mii de capete omeneşti, tăiate de pe umeri, alunecă împreună, ca o gră- TREAPTA MINERALĂ 47 madă de bolovani rotunzi, cranii pietrificate ros-togolindu-se în neant, fără origine şi fără nume, ca o imagine desnădăjduită a nimicniciei omeneşti. Mai târziu, un cortegiu întreg de sicrig* trece în partea cealaltă, ca o flotă funesta" de corăbii ciumate, oferind lumii o rece privelişte înfiorătoare. Dinspre miazănoapte şi dinspre miazăzi, aceste imagini se încrucişează. Ca un vis uriaş al lumii, al tuturor fiinţelor care trăesc pe pământ, călătoresc norii pe deasupra câmpiilor. Rase şi ere, specii, milenii, oceane, imperii şi continente, se întâlnesc unele cu altele şi se contemplă o clipă, în perspectiva rece şi plină do măreţie a eternităţii. Dar spiritul enciclopedic al norilor merge mai departe; nici unul din templele clădite de antichitatea greacă, egipteană sau romană, nici una din figurile mitologiei sau ale civilizaţiei aztece, nu întârzie să apară pe cer, când ei socotesc că le-a venit timpul să fie scoase din uitare. Galere romane, castele medievale, moschei cu minarete înalte, se ivesc unele după altele, între răsărit şi apus, uşor clătinate de vântul care le poartă, ca pe nişte latifundii ale închipuirii. In Mul acesta, vaporii de apă care vor fi într’o zi Olt, un râu al Ardealului şi al ţării noastre, înainte do a-şi începe acest destin, fac să apară pe cer, imagini care aparţin tuturor timpurilor şi tuturor popoarelor. Marile tomuri ilustrate, înăuntrul cărora stau strânse 48 CARTEA OLTULUI toato întâmplările care au avut loc vreodată pe fala pământului, sau au fost numai închipuite de oameni, nu cuprind nici o imagine pe care să n’o reproducă fantezia copioasă, inepuizabilă şi precisă a norilor. Ei fac să se ivească pe cer Cina cea de Taină, aşa cum a pictat-o Leonardo da Vinci, şi năvălirea hoardelor lui Gingis-Khan, pe cai sălbatici, aşa cum n’a rămas despre ea nici o mărturie, dar cum desigur a avut loc, cu mii de ani în urmă, în realitate. Norii ştiu tot. Absolut tot. Despre închipuita judecată de apoi, tot ei sunt în măsură să dea, atunci când cred de cuviinţă, o completă şi înfricoşătoare imagine. Sunt zile când aduc privirilor înălţimile îngheţate şi albe ale Everestului, şi zile când urcă în cer monştrii ciudaţi care trăesc în fundul oceanului. Norii pot orice. Ei cunosc acea scenă oribilă în care Magellan, după ce ocolise trei sferturi din pământ, a fost ucis cu vârfuri de lance de băştinaşii Filipinelor, şi-i reproduc în unele zile tot tragismul; cum reproduc şi sfârşitul ultimului rege dac, bând o cupă mare cu otravă, între zidurile asediate ale Sarmisegetu-zei. Cavalerii cruciaţi, şi lungile lor călătorii spre răsărit, sunt reproduse, deasemeni. Cine le mai poate şti numele şi ţara căreia au aparţinut? Păsări mari şi ciudate, deobioei negre, trec în sbor peste capetele lor: simt acelea pe care le-au visat în ajunul bătăliilpr, când suliţe lungi străpungându-i, le-au adus sfârşitul. Din TREAPTA MINERALĂ 49 timpuri mai vechi, norii fac să. apară în toată splendoarea lui calul de lemn, cu care Grecii au izbutit să pătrundă între zidurile necăzute ale Troici. Alteori, povestesc de la început până la sfârşit, aventurile extraordinare ale lui Ulysse, într’un fel cu nimic mai prejos decât a făcut-o Homer. Sirenele se văd, ţinându-se după corabie, şi dramatic la culme e mai ales momentul când îndrăsnetul navigator se strecoară între Scylla şi Charybda, groaznicele stânci, devenite celebre. Pentru deplina lămurire a celor care de jos urmăresc evenimentele, norii au grijă ca o hartă a Mediteranei, să se afle tot timpul acesta pe cer. Când sunt întunecaţi şi vineţi îşi aduc de multe ori aminte de Promeieu, şi stânca pe care a fost înlănţuit; când sunt uşori şi albi îşi aduc mai ales aminte de Julieta, aşa cum s’a ivit în balcon, într’o noapte 3e dragoste, nienită să rămână de pomină între toate nopţile lumii. La curent cu întreaga operă a lui Shakes-peare, adeseori norii aduc din ceţurile nordului, imaginea sumbră a lui Hamlet, aşa cum s’a aflat într’un cimitir, cu un craniu în mână, meditând la vanitatea şi deşertăciunea lumii. Ofelia apare deasemeni, plutind despletită pe apa lacului în care s’a înnecat; iar uneori, ca la o ridicare de cortină peste ultimul act, de jur împrejur se ivesc toate personajele dramei, în frunte cu fantoma regelui defunct, se înclină adânc, şi apoi dispar. Cândva, peste zece sau 4 60 CARTEA OLTULUI peste o sută de ani, norii vor mai juca încă odată Hamlet, în aceeaşi magistrală interpretare. Până atunci, ei mai descoperă odată America, mai distrug încă odată Cartagina, o urcăpeMaria Stuart pe eşafod, sau o prefac în staiiă de sare pe curioasa femeie a lui Lot. Uneori, adunându-se toti câţi sunt pe cer, într’un efort unanim, fac să se ivească marile circuri ale Romei, în toată splendoarea şi vastitatea lor imperială. Apoi, d© multul sânge curs în arena lor, încep să s© năruie, luând înfăţişarea unor monştri apocaliptici, animale ciudate cu şapte capete: unul de câine, altul de femeie, altul de balenă, altul de cal, altul de vultur, şi două atât de groaznice, încât nu pot fi cu nimic asemănate. Sunt fără îndoială visele celor din urmă împăraţi, care şi-au plimbat privirea turbure pe deasupra Romei. Şi aceştia, ca şi brontozaurii când au simtit că speţa li se stinge, groaznice coşmaruri avură în vremea aceea! Desordonati şi haotici, dar aducând în oameni fiorii precişi ai frumuseţii şi ai morţii, norii plutesc de la un capăt la altul al cerului, spunându-şi unii altora toată istoria lumii. Uneori povestesc încet, câte o întreagă după amiază, o singură întâmplare de dragoste; alteori evenimentele iau un ritm precipitat, în scurtă vreme nenumărate corăbii sunt înnecate şi zidurile unor faimoase cetăti se prăbuşesc. După felul cum povestesc, sunt uşori şi albi ca o spumă, cenuşii şi trişti, sau negri şi grei ca TREAPTA MINERALĂ 51 fundurile lumii. Tot astfel le e şi mersul pe cer: liniştit şi superb, precipitat şi fantastic, sau haotic şi plin de panică. Uneori trec uşor ca într’un vis. Alteori se târăsc gemând, asemeni unor monştri muribunzi. Câteodată, şi’s foarte impresionanţi atunci, stau în loc, ca munţii. 0 oră vine, aceea atât de fastuoasă a amurgului, când norii cunosc oel mai deplin triumf al viefii lor, şi o glorie pe care numai cele câteva mari simfonii ale lumii ar putea-o ajunge. Transmitându-şi unii altora colorile fantastice care îi incendiază, ei acoperă tot cerul cu o siogură pâlpâire; iar dedesupt, toată înfăţişarea lumii se schimbă dintrodată, scăldată în sânge şi pudrată cu aur. Oraşe, ape şi câmpii sunt acoperite de reflexele uriaşe ale purpurii cu care norii s’au învestmântat, devenind, în ora aceea, ele însele,- colorate, superbe şi fantastice. Apoi, stingându-se treptat, norii se afundă în noaptea care vine, ca într’o nouă dimensiune, mai cuprinzătoare, a lumii. Nu se mai zăresc, dar călătoria lor continuă; stele şi constelaţii vestite, care strălucesc asupra lumii de milenii, îşi văd disputată domnia de masele mari ale norilor, care le acoperă în întregime. Când unele din ele reapar ici şi colo, câteva clipe, sunt asemeni unor faruri marine, menite să orienteze călătoria unor corăbii misterioase. In felul acesta trec norii peste lumina constelaţiilor vestite, care strălucesc asupra lu- 52 CARTEA OLTULUI mii do milenii: Orion, Casiopeia, Carul Mare, Săgetătorul, Pleiadele şi Lira. Dar în unele nopţi, peste călătoria lor se iveşte luna. Atunci totul se schimbă, fundamental. In astfel de nopţi norii devin din nou, şi cu mult mai mult, spectaculoşi, măreţi şi fantastici. 0 nouă eră începe, pentru cei care de pe pământ, îi contemplă. Prezenţa simultană a norilor şl a lunii pe cer, prilejueşte lumii spectacolul ei cel mai încărcat de o grea, aproape insuportabilă frumuseţe. Imaginile ciudate sau sumbre pe care ei le alcătuese, simt nimbate de jur împrejur cu o vie coloare de aur, iradiind în imensitatea nopţii valuri neîntrerupte de poezie şi mister. In felul acesta apar acum morile de vânt, templele indiene şi camerele de tortură, atât de înfiorătoare, ale inchiziţiei: înconjurate de o lumină grea de aur, care le măreşte şi le exaltează frumuseţea. Sunt nopţi care apasă asupra lumii, prin bogăţia şi fantasticul lor, ca un pumn de bijuterii masive, pe care privirile abia le pot duce. Sunt apoi nopţi când norii se află în partea cealaltă a cerului, de-a-dreptul sub razele lunii. Scăldaţi atunci în întregime într’o lumină rece şi pură, ei par asemeni unor piscuri înalte, acoperite de zăpezi eterne. Şi niciodată, ca în aceste nopţi când' Juna şi norii se"Întâlnesc, frumuseţea lumii nu e atât de superbă. . Lumina dimineţii întorcându-se treptat, norii îşi reiau călătoria spre miazănoapte sau spre TREAPTA MINERALĂ 53 apus, după, cum vântul le umflă pânzele de pe catarge. Mai mult decât orice alt lucru, norii sunt asemeni unor splendide corăbii, pornite pe deasupra lumii, într’o fastuoasă croazieră. Singure îşi desenează pe cer hărţile unor continente necunoscute, navigând apoi, pline de în-drăsneală, în lungul ţărmurilor neexplorate încă. Unul după altul rămân în urmă meridianele acestor lumi ciudate, misterioase şi necunoscute. Pe la unsprezece şi jumătate, un nor alb care naviga în stânga convoiului, se ciocneşte de o stâncă nevăzută, şi începe să se scufunde cu repeziciune. Câteva clipe mai plutesc deasupra oceanului aerian un catarg şl o pânză, apoji dispar şi acestea, înghiţite de marile lui adâncimi. Fără să se oprească în loc din pricina neaşteptatului naufragiu, celelalte corăbii îşi continuă în timpul acesta călătoria. Cu toate pânzele la catarg, uşor legănate, ele trec pe deasupra pădurilor şi a câmpiilor, ca pe deasupra unor misterioase funduri marine. Casele albe, ei le zăresc asemeni unor corăbii înnecate de mult, şi duse la fund, pe nisipurile din adâncime. Flote întregi se odihnesc uneori deasupra acestor nisipuri, de pe care fiinţe ciudate îşi întorc capul la trecerea norilor, privind spre suprafaţa oceanului în care sunt înnecate. In felul acesta plutesc norii pe deasupra câmpiilor şi a satelor, putându-şi închipui că ei singuri se află la suprafaţa adevărată a lumii, dede- 54 CARTEA OLTULUI suptul clima nu se întind decât funduri oceanice, ciudate cimitire marine. CARTEA OLTULUI dar duyi do speranţă, spre sânul albastru, rotund yi odilîhitor, al mării. Dar înainte de a ajunge la această ţintă, îndepărtată şi supremă, apele vor ocoli şi vor străbate întreaga tară» fertilizând-o şi înfrumuseţând-o. Şi emoţio-nând-o. Trei râuri mari pornesc în trei direcţii deosebite, (Tiu Imensa, cantitate de apă, pe care ploile o revarsă asupra Hăsmaşului Mare. Pe coasta lui răsăriteană, Bicazul"coboară- in valea adâncă, pe fundul căreia se află'Lacul Ghilcoş;') pentruca trecând prin apele acestuia, grele de păstrăvi şi de nedeslegate mistere, să pătrundă apoi în uluitorul defileu al cheilor sale. Prin aceste chei grele de piatră, Bicazul îşi deschide un drum de o grandoare unică, spre şesurile liniştite ale Moldovei. Din partea ceakdtă, de pe colinele acoperite cu păduri, Mureşul porneşte cu apele lui adânc spre apus, trăgând un brâu de verdeaţă şi de melancolie peste tot mijlocul Ardealului. Iar spre miazăzi, OltuL adună şi duce clocotind, apele care s’au sbătut în însăşi inima de cremene a acestui munte, în , locurile măreţe unde prăpăstiile sunt foarte adânci, iar piscurile se urcă spre cer, înalte, tăioase şi pline de o severă ameninţare. Astfel, de pe culmile de piatră ale Hăsmaşu-lui Mare, ca dintr’un leagăn mitologic de ape şi legende, trei- râuri mari coboară, încărcate de frumuseţe şi prestigiu, spre câmpiile întinse ale ţării. TREAPTA MINERALĂ 67 4^ i Dar pentru a face să se ivească aceste ape, şi niciodată, în mii de ani să nu le sece izvorul, doar el, Hăsmaşul Mare, ştie cât de neîntreruptă xtrebue să-i fie veghea, şi cât de cumplite bătăliile. Ridicat în mijlocul Ardealului, ca o întunecată cetate de cremene, cu sentinelele a patru piscuri făcând de veghe asupra câmpiei, el pândeşte norii din depărtare, îi atrage spre crestele lui, şi' îi provoacă la luptă. După fie-, care din aceste teribile bătălii, asemeni unor joldati căzuţi pentru o cauză mare, muntele îşi numără brazii smulşi de furtună sau incendiaţi de trăsnete. Dar jertfa lor nu a fost zadarnică; în enormele gâtlej© de piatră ale Hăsmaşului Mare gâlgâie o cantitate imensă de apă. Şi astfel, viafa celor trei puternice izvoare e asigurată pentru multă vreme, iar muntele obosit şi eroic, se poate scufunda, cu toate crestele şi pădurile lui rănite, într’o profundă şi binemeritată pace geologică. i V O ISTORICA NOAPTE PREISTORICĂ. Singurii martori ai felului cumplit în care, sub o broderie fantastică de fulgere, Oltul apare în lume, ^sunt patru oameni :K păstorib Vlin. Voş-lobeni, aflaţi deasupra acestui munte, cu ciurda lor de vite, în fiecare vară. Aşa cum trăiesc aici, \ între elementele deslăntuite ale naturii, cu toiul i pierduţi de restul lumii, cei patru voşlobenari^ pol li asemănaţi, în aventura vieţii lor, cu acei oameni îndrâsneţi care pornesc într’o barcă, să străbată singuri toată imensitatea oceanului. Iar ci, reprezintă încă şi mai puţin, sunt mai pierduţi şi mai neînsemnaţi, aşa cum se găsesc înconjuraţi din toate părţile, de imensele talazuri de piatră, ale oceanului geologic, deslăntuit. Deasupra acestui vast spaţiu de munţi, părând că dau în clocot, mereu învăluiţi în ceţuri groase, sau bătuţi de vântul marilor furtuni, păstorii trec din lună în lună, cum ar străbate cu barca o mie de mile şi încă una, spre tinta îndepărtată a toamnei. Atunci, ei vor fi străbătut întreaga vară, caşicum ar fi făcut ocolul pă- TREAPTA MINERALĂ 69 mântului, şi vor fi din nou la casele lor, acolo jos, unde e lumea. Pentru a străbate această lungă vreme, plină de ploi şi de furtuni, mai strâmtă şi mai simplă decât o barcă, este coliba pe care păstorii şi-au construit-o, cât au, putut mai la adăpost, sub o muche de munte,/aproape de locul unde Oltul izvorăşte. Ei au racut-o din coji de copac, fără să folosească un singur cui, aşezându-le una j peste alta, şi înţepenindu-le cu pietre. înăuntru, j alte două pietre mai mari, formează cel mai de seamă lucru al colibei: vatra. Intre ele se aprinde focul în fiecare seară, se fierbe laptele f şi se face mămăliga. Câteva blăni de brad închipuie două laviţe, mai scurte decât lungimea unui om, iar deasupra lor pe o poliţă, sau împrăştiate prin unghere, se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat, şi care pe un spaţiu -imens, cât poate cuprinde ochiul pe deasupra munţilor, sunt singurele lucruri care reamintesc existenţa omului şi a lumii civilizate. Sunt destul de puţine şi de ciudat împerechiakv^-Inven-tarul lor complect, în vara anului 1939, e următorul : 0 haină groasă foarte ruptă. 0 frânghie lungă de doi metri. O traistă plină cu mălai. 0 haină mai bună. Vn cojoc vechiu. O ţoală sdrentuită. 70 CARTEA OLTULUI 0 pălărie neagră, mototolită. O ladă înăuntru cu un clopot. O sticlă de bere goală. O sticlă de apă de colonie, cu eticheta „Ocean Bleu“, goală. Zece sticle mici, Monopolul Alcoolului, goale. TJn tuci mare. Un tuci mic. O cratiţă. Un fluier înnegrii de fum. _O sticlă eu otet. O căldare de zinc, nouă. O căciulă mptă. O traistă cu sare. O oală de pământ. IJn hârdău de lemn. Un castron de tablă. O strachină. Trei Unguri de metal. Patru cutii de chibrituri, goale. Acest ciudat şi sărăcăcios amestec de obiecte, reaminteşte marea lume a satelor, cu toate contradicţiile şi realităţile ei, răsbătând odată cu oamenii, până aici, deasupra înaltelor culmi ale Hăsmaşului Mare. Mai puţine şi mai disparate decât într’o insulă, de pe urma unui naufragiu, ele folosesc totuşi păstorilor, să-şi ducă viaţa lor de robinsoni întreaga vară, până ce departe de tot în câmpie, va apare corabia gal- TREAPTA MINERALĂ 71 benă a toamnei, şi ei se vor putea întoarce atunci acasă. Seara, precedaţi de hămăitul câinilor flămânzişi de dangătul metalic ai tălăngilor, răspândim! deasupra munţilor, calme ecouri bucolice, păstorii se întorc la colibă. Lângă o margine a pădurii, pe locul bătătorit în care dorm in fiecare noapte, vitele îşi frâng genunchii, aşe-zându-se greoi şi solemn pe pământ. Apoi, începând să rumege încet, se scufupdă asemeni unor pietre mari şi grele, în întunericul nopţii, caro Io acoperă, ca o apă. In acest timp, păstorii au aprins focul în colibă, să pregătească mămăliga şi să se mai încălzească împotriva frigului care a început. Dar de la primele pâlpâiri, coliba se umple de lot fumul care se ridică din lemne, încât păstorii îşi sfârşesc strachina de lapte, cu ochii plini de lacrimi. Cei mai tineri sunt adeseori învinşi în lupta lor cu fumul, şi atunci lăsându-şi lingura jos, ies afară să-şi mai răcorească sub lumina stelelor, teribila usturime a ochilor. Din această colibă plină cu fum, de pe vârfurile Hăsmaşului Mare, apare ca o faptă epocală, demnă de a boteza un secol, şi a împărţi istoria lumii în două, acea străveche născocire a oamenilor, de pe urma căreia ceea ce e nefolositor în foc se duce afară, înăuntru rămânând numai căldura. Un horn dacă s’ar putea construi aici, să despartă focul în două... Dar pe 72 CARTEA OLTULUI culmile lllismaşului Mare, domnesc timpurile de dinainte de această cucerire a omului. Puţin mai târziu, după ce au împărţit câinilor cojile de mămăligă, şi au aşezat pe jarul din vatră un buştean care începe să fumege încet, păstorii se pregătesc să doarmă. Ei se culcă pe scurtele laviţe, înghemuiţi, nefolosind pentru somn, diu toată vastitatea munţilor, decât ju-■ mătate din spaţiul de care ar fi avut nevoie. V^-P^Aşa cum dorm, .cu genunchii la gură, par în-■\ -I lorşi, în această noapte de preistorie, la poziţia 5 0° | embrionară a fiinţei lor, ca un omagia biologic m j. şi imens, cătrg femeile aspre~şTnecunQsciBte din \ţ câmpie, care pe vremuri i-au purtat în pântece, rpe deasupra ţinuturilor ardelene. Ele au murit ! poate de mult; şi singuri acum în nemărginirea lumii, păstorii sunt legănaţi de munţi, sub cerul > acoperit cu o puzderie de stele. In noaptea nemărginită de afară, câinii care fac de veghe deasupra culmilor, par nişte animale menite să stea, în astfel de nopţi, faţă în faţă cu munţii şi cu eternitatea. Măreţi şi calmi, pe cât xntunerecul lasă să fie văzuţi, ei stau deasupra crestelor de piatră, asemeni unor sfineşi vii, mândri, enigmatici, şi încărcaţi de misterul solemnei lor existenţe. Ca şi oamenii, ei au în urmă câteva sute de generaţii, şi vin din fundul vremurilor, fiind în noaptea aceasta de deasupra munţilor, ultima zi a unui lanţ pornit de departe, şi care după dispariţia lor va merge mai departe, adânc, în viitor. In orice TREAPTA MINERALA 73 caz, ei oei de acum vor rămâne tare în urmă, şi aceste piscuri înalte pe care se află în clipa de fată, vor apare, faţă de ceea ce va fi atunci, funduri uitate de lume. , Solidari cu oamenii şi cu munţii, câinii stau [ Qq de stţajă deasupra culmilor, peste tara întreagă, .. şi veghea lor pare că e împotriva morţii şi a / neantului. Nobile şi grave animale, prin prezenta lor în această noapte deasupra munţilor, alături de păstori şi de focul care treptat se stinge, câinii scriu încă o pagină solemnă, din iştoria singurătăţii omului pe pământ. Din noaptea vremurilor, cei mai îndepărtaţi strămoşi ai acestor păstori, se îndreaptă spre timpurile de fată, pe deasupra veacurilor şi“â munţilor, în tovărăşia unui foc şi a unui câine. Aşa pot fi zăriţi, în această noapte de pomină, până departe, până la început, pe fiecare pisc şi pe fiecare culme de veac. Aşa au pornit odată de acolo, din fundurile vremii şi ale lumii. (ÎJn om, (pun foc şi un câine. > Ei trei au pornit, străbătând unul lângă altul veacurile şi imensitatea lumii. Acum, după o nesfârşit de lungă călătorie, se găsesc pe culmile Hăsmaşului Mare, aşa cum au pornit cu mii de ani în urmă, aşa cum au venit mereu pe sub stele şi pe deasupra munţilor, cei dela începutul' solemnei tovărăşii: un om, un foc, un câine. Focul se stinge treptat; > oamenii dorm, iar câinii stau de veghe deasu-jira munţilor. Nimic n’ar putea fi atât de sinjplu, şi totuşi atât de încărcat de misterul esenţial al/ lumii. % NA- <<< 74 CARTEA OLTULUI In această tăcere gravă a nopţii şi a munţilor, clinchetul tălăngilor de la gâtul vitelor se aude uneori străbătând, metalic şi pur, aerul rece al înălţimilor. El pare o chemare discretă, o indicaţie uşoară, că regiunea din care vine îşi trăieşte deasemeni în noapte, destinul ei, nu mai puţin învăluit în mister. Acolo, pe o arcuire mai dulce a muntelui, şi căreia păstorii îi spun: •picior, reamintind balada, vitele trăiesc, singure In mijlocul ;u:estui arhipelag de piscuri, ma-rea întâmplare a somnului. Dormind mereu cu botul în stânci, fiinţa li s’a impregnat de vechimea pietrei, încât acum par ele însele nişte stânci, prin care munţii încep să respire. Nici nu s’ar putea să nu fie a munţilor, respiraţia aceasta care se aude în noapte, rară, adâncă şi grea, urcând din fundurile pământului şi ale vremii. Numai pietrele ştiu să respire atât de splemn. In liniştea nesfârşită care se întinde peste lume, Hăsmaşul Mare respiră. El soarbe tot ce găseşte afară: imensitatea nopţii, lumina stelelor, dimensiunile reci ale eternităţii, liberân-du-se in acelaşi timpi, în lungi şi grele respiraţii, de veacurile moarte care stau înăuntrul lui. Cu fiecare răsuflare, din adâncimile-i de piatră, urcă un veac întreg, care se revarsă, peste oameni şi culmi, cu un praf greu de cremene, în stare să pietrifice totul. E ceea ce se şi întâmplă până la urmă, în această uriaşă întoarcere a vremii pe pământ. TREAPTA MINERALĂ 75 Pe când în depărtare, clinchetul metalic al unei tălăngi, sosind din timp în timp, parcă ar da de veste că s’a ajuns la un nou mileniu, în această mare întoarcere a veacurilor; lângă coliba păstorilor, izvorul Oltului e un murmur de apă, neîntrerupt. In auz, furtuna care a bântuit munţii, pare să fi fost asemeni acelor alămuri dintr’o orchestră pregătind, împreună cu tobele, o tensiune tot mai ridicată, pentruca la brusca ei întrerupere, mai limpede să se audă melodia spavă a unui flaut. In felul a-cesta, în liniştea care acoperă munţii, izvorul Oltului îşi face cântecul auzii. E un cântec satire, un murmur cristalin, şi de la venirea nopţii el a căpătat un farmec mai intens, asemeni tuturor lucrurilor pline de mister, care în în-tunerec, caşicum ar fi acoperite cu fosfor, îşi fac şi mai puternic mesajul pe care îl adresează lumii. Deasupra acestui vast spaţiu geologic, în care uriaşele mase ale munţilor par că sdrobesc lotul, Oltul apare atât de firav, încât nimeni nu s’ar mira dacă viata lui ar fi cu totul efemeră, dispărând după, câteva clipe. Uimitoare e dimpotrivă temeritatea cu care, atunci când se află fată în fată cu siluetele gigantice ale Jocului său de naştere, tânăruT izvor îşi afirmă propria-i existentă. In liniştea imensă a nopţii, Oltul îşi face auzit murmurul, ca pe un mesagiu de cea mai mare importanţa^ demn de a fi ascultat, într’o totală reculegere, de păduri, de 'Ttrantî~şi de întregul auz al lumii. Tn felul a-~oesta îşi proclamă^t^ut vgnifeă pe 1 urne.$ 76 CARTEA OLTULUI Se întâmplă ca eternităţii munţilor, el să-i poată opune propria-i eternitate: aceea a apei care îl formează, şi care în substanţa ei este mai veche decât toţi munţii la un loc. Sub _în-făţisarea proaspătă a izvorului, st.au îngrămădi dite unul în spatele celuilalt, sute şi mii de veacuri, lot mai la fund, în noaptea şi în pre-' noaptea vremurilor, până la începutul cosmic al hunii. Po acest uriaş aşternut de milenii curge apa izvorului, deasupra propriului ei trecut, ca pe o rocă gigantică, ale cărei cete mai de la fund straturi, ating în vreme, ruperea pământului din soare. Atunci apa a început să existe, şi de atunci, în mod intim şi în mod solemn, a rămas aceeaşi. Firul subţire al Oltului care se iveşte deasupra acestor munţi, vine de-a-dreptul din uriaşele mase do apă caro au acoperit pământul la început, de jur împrejur; sdrobindu-1 mai apoi, pentru a-i urca la suprafaţă continentele. De atunci e una şi aceeaşi. In râuri, în fluvii şi în oceane, aceeaşi; elementară, unică. Toate aceste primordiale atribute, răzbat deasupra culmilor prin glasul izvorului, iar munţii ascultându-1, rămân liniştiţi şi cuminţi, aproape plini de teamă. Cu ei, povestea lumii coboară în funduri foarte adânci, dar cu apa se duce până la cele mai uluitoare depărtări, dincolo de care nu se mai poate merge, fiindcă sâmburele de foc al soarelui, începe să-şi facă simţită dogoarea. Din acest punct cosmic, fantastic îndepăr- TREAPTA MINERALĂ 77 tat, apa ţâşneşte asupra lumii, împroşcând-o cu furie, ca o sămânţă virilă şi generoasă, plină cu miliarde de germeni. Aşa viaţa, toată viaţa, a putut să înceapă. Puţin mai târziu, de dincolo de crestele Ceahlăului, o lună rotundă şi galbenă, ca un cap de mongol decapitat, începe să se ridice deasupra văilor. Dar pe măsură ce asiatica-i curiozitate se umple cu spectacolul lumii, ea devine tot mai albă, până când piscurilor de piatră li se oferă spre contemplare, o pură efigie de argint, îndepărtată, rece şi stranie. Acum, din cerul deschis ca poarta unei alte lumi, o beteală albă curge la nesfârşit, în vrăjite şuvoaie, asupra munţilor de dedesupt, înne-cându-i. Sub halucinanta lor poleială, pădurile se desprind din realitate şi intră, ca un fantastic cortegiu, pe porţile larg deschise ale basmului. Nu trece multă vreme, şi chiar munţii cei mai grei le urmează. In astfel de clipe, dincolo de toate realităţile ei, într’o ultimă si .supremă analiză, lumea pare tesută din această ireală urzeală de argint a lunii. Tot ceea ce de pe culmi se vede, munţii dormind în depărtare, văile pline de o rece lumină, brazii solemni ai pădurii, apa izvorând din pământ, imaginea oceanelor înconjurând pământul, ca şi imaginea întregului pământ rosto-golindu-se în spaţiu, totul pare în asemenea nopţi, sub haşişul asiatic al lunii, un vis. Un mare vis. CRANIUL DE PIATRA DE CARE SE SPARG TOATE FURTUNILE ARDEALULUI. A doua zi dimineaţă soarele răsărind, cel© dintâi raze ale lui se ivesc pe Muntele Calului, fără să poată totuşi împrăştia, nici acum, nici mai târziu, ciudatele imagini care se află deasupra. acestui prăpăstios craniu de piatră. El osto acum neted, dar se pare că pe vremuri a fost acoperit do o veche pădure de brazi, asupra cărora, cândva, o mare furtună s'a abătut. Smulşi din rădăcini până la unul, arborii de pe vremuri oferă acum, în putrefacţia şi pietrificarea lor, un spectacol neobişnuit şi haotic, întrecând cu totul orice închipuire a mintii omeneşti. Este un cimitir de brazi, părând din prima clipă un cimitir de monştri, cu tot ce poate avea el fantastic, surprinzător şi halucinant. — In lumina clară a zilei, când chiar în ţinuturile spaimei, cetăti în ruină, mori părăsite sau cimitire, siluetele nefireşti ale lucrurilor se topesc şi se duc fără urmă, pe această te astă geologică abia începe să. se ivească o serie de TREAPTA MINERALĂ 79 imagini menite să înspăimânte, cum tenebrele însăşi n’ar fi putut face vreodată. In plin triumf al răsăritului, fantomele de pe Muntele Calului, departe de a se risipi ca fumul, capătă însăşi relieful realităţii lor necontestate. înfăţişarea lor, întotdeauna fantastică, nici cea mai lucidă scrutare nu poate să o dizolve. La o depărtare de câţiva metri, trunchiurile brazilor smulşi de furtună, nu încetează câtuşi de puţin să se asemene cu acelea ale unor monştri preistorici, putreziţi; iar efortul imaginaţiei este de data aceasta invers: ea încearcă să-i desveş-mânteze de fantastic, şi să-i întoarcă între hotarele reale ale lumii. Dar aceste străduinţe ale închipuirii se dovedesc nefolositoare; fantomele nu se împrăştie, şi rămân in cea mai puternică lumină a zilei, stăpâne absolute peste ciudata şi calcaroasa tivgă de cal, cu care Hăsmaşul Mare îşi încheie spre cer ultima-i, şi cea mai draînatică, înălţime. In acest nemaipomenit cimitir, căruia cele mai mici amănunte, ca şi haotica lui totalitate, îi dau înfăţişarea spăimântătoare a unui loc preistoric în care mii de monştri ar fi murit într’un cataclism, putrezind apoi împreună sub lespezile grele ale veacurilor, sunt patru feluri de gigantice schelete: '< yioj^'; 1. Sunt brazi foarte groşi, asemeni unor monştri răsturnaţi cu fata în sus, cu carnea putrezită, astfel că nu li se mai vede decât coloana vertebrală, din care se ridică zeci de coaste albe, uscate, scheletice, ca uh rânjit simbol al morţii. 80 CARTEA OLTULUI 2. Sunt alţi brazi cu care lucrurile s’au în-lârnplat invers: în vreme ce toate celelalte ramuri le-au dispărut, singure crăcile de dede-supt le-au rămas intacte, susţinând trunchiul orizontal, la un metru deasupra pământului, dân-du-i astfel înfăţişarea teribilă a unui nesfârşit miriapod, gata să se mişte cu sutele lui de picioare. 3. Sunt apoi brazi[ cărora furtuna le-a smuls toate crăcile, şi ei zac pe pământ, groşi şi grei, asemeni unor şerpi cuprinşi de un sorpn adânc, din care nu uită totuşi să deschidă asupra lumii, guri lacome de balauri. Rădăcinile, smulse odată cu ei, sunt acelea care par nişte teribile maxilare, iar bucăţile de stânci agăţate de ele, sunt ca rămăşiţele putrezite ale unui hidos ospăţ- 4. Si soni însfârşit brazii care au fost smulşi de furtună, împreună cu stânca deasupra căreia creşteau, înconjurând-o strâns cu rădăcinile; nu i-au dat drumul, şi o tin şi acum încleştată, încât par şerpi care fac un efort disperat, încercând să înghită o pradă de zece ori mai mare decât ei. Atunci când crăcile de dedesupt le-au rămas întregi, dându-le înfăţişarea unor uriaşi miria-pozi, devin în cel mai înalt grad înspăimântători: pe sutele lor de picioare, par că duc în gură un bou întreg, pietrificat de groază. Un întreg vârf de munte e plin cu aceste fantastice schelete, ale unor balauri morţi de mult, într’un cataclism care i-a surprins în plină desfăşurare, a miilor lor de instincte şi de pofte TREAPTA MINERALA 81 bestiale. Parcă mai forfotesc încă pe deasupra muntelui, concupiscenţi, târându-se pe pământ, căscând guri flămânde asupra victimelor paralizate do spaimă. Un adevărat cuib de balauri, roind do dincolo de moarte, pe această singurii li că şi stranie înălţime a muntelui. * Când vântul începe să bată pe deasupra culmilor, oasele întortochiate ale scheletelor scot un şuierat ascuţit, o lungă şi înfricoşătoare la-mcnlatio. Dar ceea ce, mai mult chiar decât plânsului uriaş al scheletelor, o straniu şi obsedant in acest cimitir do la două mii de metri, e coloarea lui. Incolora, trista, neuitata lui coloare. O coloare fără nume, de oase de mort care au stat multă vreme în vânt şi în ploaie. Aşa cum se întinde pe tot creştetul muntelui, ca o pată mohorâtă şi cenuşie; în dramatic contrast cu pădurile verzi din depărtare, ea pare să exprime, pe dimensiunile imense ale acestui spaţiu, moartea şi vremea, putrefacţia şi pietrificarea. E o coloare a ceea ce a încetat să mai fie; e pe un întreg vârf de munte, însăşi coloarea cenuşie, imensă şi tristă a morţii. Lăcuste mici, având aceeaşi coloare stranie ca şi arborii pietrificaţi, ţâşnesc printre scheletele lor, fiind singurele fiinţe care trăiesc în acest loc; iar prin forma lor ciudată i se potrivesc, complectându-1, aşa cum semnătura pictorului, abia văzută într’un colt, întregeşte şi autentifică tabloul. Cu capul lor arheologic, ca o casma, lăcustele semnează peisajul acestui 6 H2 CARTEA OLTULUI haotic cimitir de monştri, cam lumea n’a cunoscut desigur decât în mileniile trecute, când turme întregi de brontozauri mureau împreună, în acelaşi cataclism. In stâncile care închipuesc această ciudată teastă de cal, îşi are Oy;ul cele mai adânci rădăcini ale lui. Intre circumvolutiunile ei de calcar, sub haoticul cimitir de deasupra, se ivesc cei dintâi stropi de apă ai lui, hotărâţi să răzbată la lumina zilei. In felul acesta, firul izvorului începe să se aleagă dintre stânci. Ca un gând care cu greu şi-ar face drum, apa se strecoară încet, filtrându-se îndelung prin toate încăperile geologice ale acestui singuratic craniu do piatră, de fruntea căruia se sparg toate marile furtuni ale Ardealului. Cmn stă cu faţa spre apus, privind îngândurat câmpiile, Oltul pare un fruct al gravei şi milenarei lui meditaţii. După ce a trecut prin sute de galerii infini-tesimale, străbătând un întreg labirint de piatră, după ce a fost strecurată din retortă în retortă, minuţios, cu mărT şi intenţionate întârzieri, apa ţâşneşte de sub fruntea acestui craniu, cu tâmple albe de calcar, limpede ca un gând bine exprimat, cutezătoare şi rece ca raţiunea însăşi. De aceea, în mersul ei prin lume, cum numai marilor idei li se întâmplă, va schimba mereu faţa pământului, trăgând în lungul lui o dâră largă şi adâncă de viată. Ca o ideie îndrăsneaţă şi nouă porneşte Oltul de pe crestele muntelui, iar drumul lui nu TREAPTA MINERALA 83 va fi lipsit de primejdii. II vor pândi în câmpie stagnarea şi mlaştinile, iar mai departe, şiruri de munţi îi vor închide calea, cu ziduri înalte de piatră. Dar luptând u-se cu fiecare din ei, îi va învinge pe rând, trecând mereu mai departe, biruitor. Acesta e drumul pe care Oltul îl face pe deasupra pământului, iar pe malurile lui, ca în lungul unei idei generoase care ar străbate lumea, revolutionând-o, viata va căpăta cele mai intense şi desăvârşite forme, întotdeauna, a fost aşa în lungul marilor idei şi a marilor ape: oamenii şi-au întocmit pe malurile lor temeinice aşezări, sau lăsându-se pur-lati do valurile lor, au plutit legănându-se până departe, între hotarele unor lumi necunoscute, caro în felul acesta au putut fi descoperite. Toată această forjă de a aduna oamenii şi a organiza lumea, -toată această grea dâră de viată care e valea Oltului, încărcată cu mori, cu lanuri de grâu, cu sate şi cu oraşe, a pornit asupra câmpiilor de sub fruntea unui singuratic craniu de piatră, de ale cărui tâmple albe se sparg toate marile furtuni ale Ardealului. Piscurile, ca şi unele capete omeneşti, care duc până departe numele popoarelor cărora au aparfinut, sunt uneori în felul acesta binecuvântate. Dintre toate vârfurile, atât de semeţe şi de strălucitoare ale acestui munte, dar măr-ginindu-şi măreţia numai la timpul cât stau în raza privirilor, doar încruntatul şi singuraticul craniu de piatră, meditând în adâncimile lui Oltul şi trimetându-1 în lume, face să străbată H4 CARTEA OLTULUI până departe, amintirea şi gloria Hăsmaşului Maro. Iii brad, nu prea înalt, dar foarte bătrân» şi cu coaja plesnită în zeci de locuri, pentru a lăsa să se scurgă mari lacrimi de răşină, stă de strajă, singuratic şi încărcat de o simbolică frumuseţe, în locul unde, pe aceste înalte culmi de piatră, Oltul se iveşte în lume. Bătrân, necunoscut şi singuratic, ca un sihastru, e acest-arbore ale cărui ramuri umbresc leagănul unei ape, ce îşi va duce răcoarea peste truda sutelor de mii de oameni din câmpie, şi foşnetul valurilor sale în auzul mereu atent şi emoţionat, al unui popor întreg! Un alt brad, tânăr, o tulpină abia, semănând cu lemnul lung al unui bucium, se află culcat la picioarele celui bătrân, cu un capăt sprijinit în peretele muntelui. In lungul lui, pe unde ar urma să vină~cahtecul, prin jghiabul subţire anume scobii de păstori, Oltul soseşte în lume, trăindu-şi primele clipe ale vieţii. E o şuviţă de apă, limpede şi rece, a cărei repede curgere în lungul bradului, nu se opreşte o singură clipă. Aşa cum neîntrerupt i se aude murmurul, el pare să facă parte din marile realităţi ale acestui spaţiu, alături de piscuri, de păduri şi de oceanica tălăzuire a munţilor. Dar el aduce deasupra înălţimilor aspre şi minerale, o prospeţime de rouă, pe care nici soarele, nici vântul nu pot să o usuce. In preajma izvorului, lumea e tot timpul tânără şi nouă, ca în cele TREAPTA MINERALĂ (85 dintâi ore ale dimineţii. Amiaza şi arşiţa ei n’au nici o putere în acest loc, unde murmurul cristalin al izvorului menţine, peste toate meridianele, o singură oră: aceea suavă, a zorilor. In locul unde Oltul se iveşte în lume, e întotdeauna dimineaţă. De câte ori vor să-şi astâmpere setea, păstorii îşi aşează gura la capătul de jos al buciumului, caşicum ar voi să cânte; atunci Oltul li se duce pe gâtlej, în întregime. Dar numai cei patru păstori pot avea această iluzie, de uriaşi capabili să soarbă una din apele pământului, şi numai aici, pe culmile acestea de piatră, atât de mult, şi de dramatic, ridicate deasupra lumii. A porni de aici, de unde păstorii îl beau în întregime, şi a merge pe firul lui până acolo unde va deveni un râu adevărat, ale cărui ape vor trece peste capetele oamenilor, înneeându-i! A coborî metru cu metru, urmărind tot ce se întâmplă, surprinzând toate secretele neîntreruptei şi prodigioasei lui creşteri! A vedea cum aceste maluri care aici pot fi cuprinse între două degete, treptat se depărtează, încât pentru a le uni, vor trebui poduri lungi de sute de metri! A-l însoţi în această extraordinară aventură până la capăt, în timp ce malurile i se vor acoperi de sate, de oraşe, de sute de mii de oameni I Şi a ajunge cândva, acolo foarte departe spr» OiO''-' Li l CARTEA OLTULUI miază/,i, pe malurile bătrânului fluviu, în ale '•inii ape turburi, toată lunga şi frământata lui via|ă, deodată se termină! Acestei călătorii, părând una din cele mai complecte cu putinţă, de la un capăt la altul al unei existente, având atâtea asemănări cu o eroică şi glorioasă viată omenească; acestei mari călătorii în cursul căreia atâtea vaste perspective s’ar putea deschide asupra lumii, ca şi o mai gravă cunoaştere a ei, un singur obstacol i sc opune: înşişi...munţii de pe care ar urma să înceapă, şi de care despărţirea e cum nu se poate mai grea. Unde lumea ar mai putea fi atât de definitiv grandioasă, atât de gravă şi de profundă, ca pe aceste creste de piatră, de unde privirile sunt purtate de pe o culme pe alta, până la o perspectivă care se contopeşte cu- infinitul şi cu eternitatea? Nici un alt spaţiu n’ar putea cuprinde mai multă măreţie, decât acest vast conglomerat geologic, decât această largă tălă-zuire de munţi! Ce altă presupusă cunoaştere complectă a lumii, ar merita ca pentru ea privirile să se desprindă din valea haotică în fundul căreia se află Lacul Ghilooş, şi dincolo de care, pe un ocean cu spumegânde valuri de piatră, Ceahlăul pluteşte ca un uriaş transatlantic, străbătând sigur de sine, furtuna? Talazurile vinete, de cremene, ale acestui ocean, numai pe alocuri întrerupte de spuma albă a culmilor de calcar, dau lumii o -coloare întunecată şi ameninţător TREAPTA MINERALĂ 87 grandioasă, o rezonantă profundă şi gravă, de univers wagnerian, în mişcare. A părăsi acest spaţiu, atât de apropiat de cer, şi în acelaşi timp de fundurile adânci, şi sonore, ale lumii, o fără îndoială cel mai greu lucru din lunga călătorie pe care Oltul o va întreprinde in lume. Valea adâncă dincolo de care se înaltă Ceahlăul, piscurile tăioase de piatră făcând do veghe deasupra prăpăstiilor, to[i ceilalţi munţi tălăzuindu-se în depărtare, întreagă această înfăţişare a lumii, opreşte în loc fiinţa în alo . cărei priviri s’a oglindit, trăgând-o înapoi, rotinându-i ca un magnet puternic fiecare fibră, nelăsând-o să se desprindă decât anevoie şi dureros; şi invadând-o numaidecât cu sentimentul unei ireparabile pierderi. Cum nici nu s’ar putea pierde dealtfel ceea ce, odată cu aceste piscuri de piatră, dramatic rămâne în urmă: imaginea însăşi a măreţiei lumii. Urmându-şi totuşi destinul, care e altul decât contemplarea, având să înscrie el însuşi în lume o altă mărotie, în mişcare, Oltul se desprinde de pe culmile înalte de piatră, începând să coboare spre cele dintâi întâmplări ale vieţii lui. Numaidecât, pădurea de brazi dela marginea podişului, îl înconjoară cu liniştea ei. Atunci, larga tălăzuire a munţilor încetează. Nici piscurile nu mai spintecă înălţimile cerului, nici zările nu se mai (îesfac vaste, de jur împrejurul lumii. Brusc, ele sunt înlocuite de un orizont restrâns, închis din toate părţile de pe- CARTEA OLTULUI 88 " li do piatră, şi do trunchiurile brazilor, alo <.iior ramuri, împart chiar cerul în mici şi disparate parcele. 0 altă lume începe, redusă şi intimă, în care Oltul nu întârzie să devină cel mai de seamă personaj. VII OLTUL COBOARĂ ASUPRA LUMII, Atunci când intră în pădure, Oltul e de două ori mai maro decât în clipa când a pornit, şi va continua să crească şi printre brazi, fără ca în acest timp totuşi, vre-un afluent să i se ivească pe maluri. S’ar părea că prin sirppluL fapt al depărtării lui de izvor, prin simpla lui mergere înainte, Oltul creşte necontenit, ca un număr pornit în progresie. Aceasta va rămâne dealtfel până la sfârşit, legea cea mare a creşterii Iui. Mai mult decât de pe urma oricărui j kfluent, apele 1 se vor_ mări -prin simpla lor depărtare de locul de origină, înmulţindu-se par cădim ele însele, cu cât înaintează în lume. Se întâmplă că firul subţire al apei, după ce s’a ivit la lumina zilei şi a început să alerge pe deasupra stâncilor, să nu piardă o singură clipă contactul cu misterioasele zăcăminte lichide ale muntelui, care pe căT secrete. îl vor spori, aşa cum înseşi fiinţele omeneşti, oricât de evoluate, nu îşi desfac niciodată rădăcinile atavice, prin care din neştiute zăcăminte, sunt mereu alimentate cu forţe proaspete-, şi impul- Ui «IO CARTEA OLTULUI siutii fantastice. Ca şi oamenii, a căror via[ă exterioară nu are decât neînsemnate proporţii fată de lumea necunoscută şi vastă a subfion-şlientului, Oltul îşi are în totalitatea muntelui deasupra căruia se află, în piscurile, culmile şi prăpăstiile lui, un tot atât de misterios, haotic şi impulsiv subconşjignt. Sute de mii de galerii, subţiri, întortochiate şi tremurate, ca un complicat, uriaş şi fragil ţiislem nervos al muntelui, se împrăştie pe sub toată suprafaţa lui, ducându-şi vârfurile sub-tiri spre cele mai înalte piscuri şi mai abrupte prăpăstii, vârîndu-le în depozitele de apă, mici cât o unghie, care se află sub coaja stâncilor; şi lăsând să se scurgă din ele în Olt, pe căi nevăzute, picătură cu picătură, toată seva şi toată puterea subterană a acestui vast spaţiu geologic. Oltul pare în felul acesta un arbore puternic, ale cărui mii de complicate rădăcini se răspândesc sub suprafaţa unui munte întreg, încât dacă ar putea fi smuls cu totul, asemeni brazilor în timpul furtunii, din fiecare stâncă s’ar desprinde o nervură rănită. In felul acesta îşi trimete muntele apa în râul care s’a ivit deasupra lui, prin zeci de mii de rădăcini, ca într’un fantastic şi preferat copac. Dealtfel, de pe aceste înalte şi tălăzuiteculmi, arbori şi râuri, par doar două înfătişeri deosebite, ale uneia şi aceleiaşi tendinfe a apelor, de a se reîntoarce, de fiecare dată, în cer. Asemeni unor lente fântâni arteziene, copacii strâng în trunchiurile lor nenumărate şuvoaie TREAPTA MINERALĂ 91 de apă, revărsându-le apoi prin mii de frunze, ca printr’o stufoasă deltă, în vastul ocean aerian, de deasupra. I).' pe aceste culmi de piatră, atât de mult şi de dramatic ridicate deasupra lumii, arborii par asemeni unor râuri verticale, prin care apa căzută din nori, caută să se ducă la loc pe nişte căi ciudata, şi fără îndoială suprem poetice. Ca nişte fluvii vegetale, eucalipţii îşi revarsă în cer măreţele şi nepotolitele lor torente. Dar în afara afluenţilor secreţi, o infinitate de stropi izolaţi vin să se adauge Oltului, mă-rindu-1. Dacă el u’ar fi, aşa cum rătăcesc printre crăpăturile stâncilor, fără a putea ajunge undeva, în cele din urmă s’ar pierde. Dar Oltul trecând, milioanele de stropi se i^u după el, ca o mulţime disponibilă de oameni, într’un oraş pe ale cărui artere, ar trece puhoiul năvalnic al revoluţiei. In felul acesta străbate 01-! ul văile munţilor, şi de pe fiecare din ele noi mulţimi acvatice i se alătură, lăsându-se duse de torentul lui nepotolit. Gândit de ciudatul craniu cu tâmple albe de calcar, şi realizat de totalitatea haotică a muntelui; fruct îndrăsnet al unui spaţiu imens de piscuri şi prăpăstii; Oltul coboară din munţi asupra lumii ca Zarathustra; ca o ideie cutezătoare, ca un arbore lichid cu mii de rădăcini, ca o revoluţie în urma căreia se strâng mulţimile. In acest timp, pe malurile lui care se nasc abia, încă o existenţă îşi face apariţia, şi îm- ■ & |ilol.indu-şi destinul cu al Oltului, nu-1 va mai părăsi până la capăt. E caşicum o umbră a lui s'ar ivi pe pământ, menită să-i semene, şi săi însoţească pretutindeni. Tremurată, fără contururi precise, o potecă îşi începe viata aici, odată cu primele pulsaţii ale Oltului, voind parcă să arate chiar de la început, destinul de primordiale deschizătoare de drumuri, al apelor. De aici înainte îl va întovărăşi mereu, până la Dunăre. Va coborî <•11 Oltul din munţi, devenind drum îngust de căruţe; va ieşi în câmpie transformându-se în şosea adevărată, pe care mii de oameni vor Ireoe dintr’un tinut în altul, şi va traversa apoi Oarpatii, devenind calea imperială a oştilor romane şi a istoriei acestor pământuri. Umilei poteci, care aici abia se înfiripă, şi a cărei materialitate stă doar în coloarea-i deosebită de a ierbii, îi este rezervat, ca şi Oltului, un ,__măret şi istoric destin. Paşii ţăranilor din Voşlobeni scriu prima pagină a acestui drum, menit să facă parte din marea poveste a tării. Urcând anevoie spre cres-'y*>ytele Hăsmaşului Mare, spre a-şi vedea vitele, uneori ameninţate de moarte, ei trag pe fata muntelui poteca aceasta, ca pe o brazdă, stropind-o cu broboanele de sudoare ale încruntatei lor frunţi, încât în felul acesta, atât de grav plămădită, ea nici n’ar fi putut să aibă un alt destin. Simt grei şi încărcaţi de toate faptele vieţii lor aspre, paşii cu care voşlobenarii urcă sau U2 CARTEA OLTULUI TREAPTA MINERALĂ 93 coboară, pe firul Oltului, culmile înalte ale Hăs-maşului Mare. Sunt paşii care au mărşăluit în fostele armate austro-ungare, care în timpul războiului au fost purtafi în lupte grele pe câmpiile Rusiei, şi întorşi apoi pe vârfurile înzăpezite ale Alpilor, istorice peregrinări continentale, ale unei întregi generaţii de ţărani ardeleni. Mai în vârstă acum, păstrând doar amintirea acestor aspre întâmplări, ţăranii din Voşlobeni strivesc sub paşii lor grei şi istorici firele subţiri ale ierbii, scoţând la iveală, în felul acesta, coloarea pământului de dedesupt, ca o puternică afirmare a trecerii lor prin lume şi pe deasupra acestor munii. Poteca e poate cel dintâi semn de stăpânire, al omului asupra pământului, şi în vremurile ' dintru început, ea a fost fără îndoială plină de mari şi grele înţelesuri. Odată cu poteca înceta rătăcirea şi haosul, pentru a începe cucerirea şi organizarea lumii. De la peşteră până la apa din apropiere, paşii unei generaţii sfârşiră prin a bătători pământul, iar generaţiile următoare au moştenit poteca şi au păstrat-o, ca pe un mare bun lăsat de strămoşi. Şi astăzi, în pădurile pustii care întorc lumea la primele ei începuturi, cel mai preţios lucru e prezenta unei poteci, capabilă să alunge din oameni sentimentul, atât de greu de suportat, al rătăcirii. Pentru oamenii primelor timpuri, când s’au aflat deodată fată în fată cu imensitatea nedesluşită a lumii, poteca a fost fără îndoială o- CARTEA OLTULUI <>4 mă re yi grea realitate. Şi deasemeni, o vie lealitate. Ca o râmă enormă ea se tara peste pământul necunoscut, ajutându-le să se lege unii de alţii, şi să nu cadă alături, în haos. Existenta acestor primordiale poteci a format desigur, în acele vremuri, o mare civilizaţie a lumii. Şi a fost o civilizaţie, pentru a cărei dobândire, Hiillo de mii de oameni şi-au dat pe rând tri- I butul. Subv de mii de oameni şi-au frecat tăl- I pile goale de scoarţa pământului, până ce au izbutit să-l tocească puţin, făcând să apară deasupra, lungi, şerpuitoare, semnele prezenţei lor în lume. Generaţii întregi, călăuzite de stele, s’au tălăzuit într’o parte şi alta a pământului, veacuri de-a-rândul, până ce l-au încins cu meridianele vii şi grele ale potecilor. In felul acesta, | eroicii^ noştri strămoşi, au făcut să înceteze, II sub paşii lor însângeraţi, haosul începutului. Ca în acele epoci ale lumii, profund îndepărtate acum, şi pentru totdeauna uitate, pe faţa acestui munte dinăuntrul căruia veacurile trecute neîntrerupt îşi fac auzit ecoul, voşlo-benârii trag cu paşii lor o primordială cărare. Ea va coborî din munţi, mărindu-se neîncetat, până ce va deveni drum de căruţe şi apoi şosea adevărată, repetând astfel în spaţiul unui ţinut, o evoluţie căreia i-au trebuit mii de ani să se împlinească, aşa cum fiecare embrion repetă în pântecele care îl poartă, toate fazele prin care, în milioane de ani, specia lui a trecut. TREAPTA MINERALĂ 95 Odată cu poteca, Oltul coboară deasemeni spre lume. Printre două şiruri de brazi, ca prin-ir’un tunel subţire şi lung, se mai zăreşte în urmă, ultima oară, ciudatul craniu de piatră din care a izvorît. Apoi el dispare pentru totdeauna, şi din clipa aceasta pereţii drepţi ai prăpăstiilor încep să se ridice într’o parte şi alta, tot mai înalţi şi mai plini, de ameninţare. E Oltul care, spre fundurile lor adânci, neîntrerupt coboară. Panta domoală a podişului s’a sfârşit, şi drumul Oltului devine în curând o prăbuşire de pe stânci, de-a-dreptul în gol. In felul acesta începe în viata lui timpul cascadelor, plin de sbu-ciuin şi de o patetică frumuseţe. De deasupra stâncii, apa cade drept în jos, resfirată şi fluturând, ca o perdea lichidă "bătută de vânt. La picioarele ei, o bulboană adâncă o poartă de câteva ori în sus şi în jos, fier-bând-o ca într’un cazan, şi repezind-o apoi din nou la vale, ameţită. înainte de a se desmetici, o nouă stâncă se iveşte în drum, de pe creştetul căreia îşi dă iarăşi drumul în gol. înăuntrul unor prăpăstii adânci, într’o lume masivă şi grea de piatră, o şuviţă de apă se prăbuşeşte de pe stânci. Zece, douăzeci, cincizeci de stânci, de pe care cade mereu, fără să se maippoată opri. E un delir, o succesiune vertiginoasă de căderi, după care nici cea mai puternică respiraţie nu se poate tine, chiar în închipuire. Dar aruncându-se în prăpăstii şi sdrobindu-se, tlli CARTEA OLTULUI Oltul im încetează o singură clipă, să crească. Orice i s’ar întâmpla, el e de fiecare dată mai mare, mai puternic, mai mult. Acum, apele lui formează un şuvoi adevărat, mai gros decât cel mai bătrân copac al pădurii. Un trunchiu lichid, mereu ţâşnind la vale cu vitesă, nepotolit, frenetic, deslăntuit. Şi în fiecare clipă, mai mare, mai puternic, mai mult. Apoi, timpul afluenţilor adevăraţi, soseşte de-asoineni. Prin văi laterale, vin şuviţe subţiri, sau uneori adevărate şuvoaie, care ar fi putut ele însele deveni râuri, dacă Oltul n’ar fi trecut pe acolo atât de puternic, încât toate i se supun, intrând anonime în torentul lui. Sunt câteva zeci de asemenea văi, prin dreptul cărora Oltul trecând, le strânge din drum întregul lor rod acvatic. Multora din ele, singurul rod. So află printre aceste văi unele cărora furtunile le-au smuls pădurile de brazi, lăsându-le pustii şi stranii, în marea lor dezolare. Oltul străbate aceste cimitire forestiere, trecând printre pereţii goi, deasupra cărora, atât de ciudat, înălbesc ruinele pădurilor de altădată. De pe fundul acestor văi stranii, vârfurile muntelui de pe care el a pornit, se zăresc deodată, necrezut de sus, aproape în cer. Timp de câteva clipe, până ce valea pustie se termină, Oltul trece ca sub o ploaie de fulgere; în felul acesta îşi descarcă tăria stâncile albe şi roşii, care acolo, foarte sus, formează îndrăsnetele piscuri ale muntelui. TREAPTA MINERALĂ 97 Alte văi urmează, acoperite de păduri grave şi calme, deasupra cărora o mare linişte se întinde. Dar nu şi peste apele Oltului, care îşi continuă nepotolitul sbucium. In mijlocul peisajului liniştit, ele îşi dau drumul de pe stânci, necontenit, căzând mereu mai la fund, ca într’o prăbuşire de vis, fără sfârşit. Nici chiar închipuirea nu e în stare să urmărească această neîntreruptă cădere, mereu mai în adâncime, spre fundurile de neajuns ale lumii. In felul acesta coboară Oltul muntele, fiind în aceeaşi clipă în toate sutele lui de cascade, de sus până jos, într’o tălăzuire necontenită, care până la urmă, o reaminteşte pe aceea, atât de nepotolită, a mărilor. Şi astfel treptat, apele Oltului încep să capete conştiinţa întreagă a îndepărtatei şi nobilei lor origini. In timp ce se tălăzuesc, odată cu muntele, între cer şi pământ, ritmul acesta trezeşte din adâncimile lor, amintirea impresionantă a oceanelor. Atunci marile drame marine se întorc în torentul lui; şi în memoria imenselor ţărmuri pe care le-au bântuit, fac să se ivească aici, deasupra munţilor, toată înfrico-şătoarea măreţie a naufragiilor. Nu sunt corăbii cu catarge înalte, dar mai mult decât atât, sunt brazii, fraţii forestieri ai catargelor marine. Şi cu o crudă voluptate Oltul, această făşie de ocean sbătându-se peste stâncile muntelui, se deslăntuie asupra lor, înnecându-i. Trecut e, odată cu primele prăpăstii, timpul când şuviţa limpede a Oltului, rămânea egală 7 98 CARTEA OLTULUI cu sine însăşi, neturburată nici de cele mai mari întâmplări ale muntelui. Acum, ca şi pe mări, furtunile sunt prilejuri dramatice şi supreme, când apa se umflă şi izbucneşte, lăsând să se urce dinăuntrul ei, o mare sete de distru- A' v Oi 'J vY V gere. In timpul acestor furtuni, apele scot un muget cumplit, şi devenind de zece ori mai mari, îşi părăsesc albia, năpustindu-şi puhoaiele des-lăntuite, împotriva stâncilor şi a pădurii. Ca o aripă neagră furtuna fâlfâie peste munţi, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulşi de ape, sau de stâncile mari, rostogolite. Din locul acesta, albia obişnuită a Oltului încetează, şi el însuşi aproape dispare, faţă de rodul gigantic al deslănţuirilor sale. In timpul furtunii, el a tras pe suprafaţa muntelui o dâră adâncă de cataclism, şi pe deasupra acestui dezastru se rostogoleşte acum. E o albie haotică şi grandioasă, o cumplită învălmăşeală de stânci, deasupra căreia Oltul trece aproape neînsemnat; cu totul de necrezut că el a rupt-o din munte şi a purtat-o la vale. El seamănă astfel cu acei fantastici artişti, care din furtunile abătute asupra vieţii lor, au creeat opere uriaşe, faţă de care ei înşişi, apar ca fiinţe cu totul neînsemnate. Ca un teribil artist înconjurat de operele sale se află Oltul în mijlocul drumului pe care şi l-a rupt cu violenţă din munte. E un conglomerat haotic, asupra căruia el şi-a exercitat puterea şi fantezia. TREAPTA MINERALĂ 99 Sunt lespezi triunghiulare, şi altele de forme ciudate, ridicând în aer un colţ lung şi subţire, ca un braţ desnădăjduit cerând îndurare, alături de care bolovani rotunzi şi grei, tronează nepăsători, asemeni unor calmi tauri geologici. Şi apoi pietre:, o imensă cantitate de pietre, rotunde şi lustruite, sau sfărămăţuri de stânci, ţăndări ascuţite şi cenuşii, curgând toate la vale într’un nepotolit torent, caşicum un vulcan ar fi făcut erupţie în vârful muntelui, asvârlindu-le astfel din adâncimile lui înfuriate şi nimicitoare. In mijlocul acestui torent de lavă cenuşie, dureros târâţi de haotica lui învălmăşeală, se află trunchiurile brazilor masacraţi. Lungi şi subţiri, între stâncile colţuroase sau bolovanii rotunzi, ei au eleganţa tragică a unor oameni îngropaţi de vii, într’o noapte de bal, sub dărâmăturile unui oraş distrus de cutremur. Sunt unii sfâşiaţi de o rană adâncă, în toată lungimea lor, dela vârf până la rădăcini. Sunt alţii care din groaznica rostogolire a stâncilor'-' au scăpat aproape întregi, dar stau prăbuşiţi în şuvoiul Oltului, cât sunt de lungi, cu vârful în jos, asemeni unor oameni înnecaţi. Jupuiţi de coajă, învălmăşiţi cu bolovanii care i-au sdrobit, brazii .„stau mărturie despre cumplita putere a Oltului, când înăuntrul acestor văi îşi aduce deodată aminte de tumultuoasa-i origine oceanică, şi gustul dezastrelor nimic nu i-1 mai poate opri. Din depărtare, urmele acestui cataclism se zăresc pe faţa muntelui, adânci şi I n im, raşicum o ghiară enormă s’ar fi înfipt In peretele de piatră, şi ar fi tras până jos, sfâ-şiindu-1. Pe deasupra acestei răni geologice, coboară Oltul de acum înainte asupra lumii, şi nu mai <■ decât un râu subţire de apă, deasupra unui maro fluviu do piatră, curgând el însuşi, larg şi adânc, printre pereţii muntelui, la vale. Arbori distruşi, stânci rostogolite şi apele care se frământă deasupra lor, se duc împreună la vale, mereu mai în jos, fără să se poată bănui măcar, sfârşitul acestei fantastice coborâri. Uneori, când văile se deschid, undeva departe, loarle jos, ceva luceşte în bătaia soarelui: e apa Oltului care a ajuns tocmai acolo, în fundul lumii. Dar odată ace Io, o nouă vale se deschide, şi Oltul luceşte iarăşi în fundurile ei, mai departe încă. Vreme îndelungată el coboară aceste vaste trepte ale lumii, pe când în urmă, piscurile muntelui, tot mai înalte, încep să aparţină cerului. Văi jefuite de furtuni, pline de o lumină aspră şi stranie, sau umbroase păduri acoperite de o pace profundă, se urmează pe malurile lui, una după alta, ca ziua şi noaptea, în curgerea fără sfârşit a vremii. In cele din urmă, apele extenuate ale Oltului ajung în fundul adevărat al văii, la picioarele uriaşului munte, de pe ai cărui umeri au coborât. Pe o întindere de pământ orizontală, ele CARTEA OLTULUI TREAPTA MINERALĂ 101 se revarsă respirând, eliberate de ritmul cumplit al coborârii. Câteva sălcii pletoase, ciudate în mijlocul pădurilor de brad, ies Oltului înainte, salutându-1 în numele întregului popor de sălcii pe care, mai târziu, el îl va face să crească în lungul câmpiilor. Indrăsneaţa, şi neobişnuita delegaţie vegetală, a avut totuşi un instinct care brazilor le-a lipsit: din tot haosul muntelui şi-a ales locul unde Oltul, putându-se revărsa în voie, nu mai e primejdios; şi astfel, în timp ce brazii sunt masacraţi fără milă, sălciile crescând chiar pe malul apei, îşi oglindesc liniştite frunzele în limpezimea ei. O singură dată, la sfârşitul veacului trecut, torentul Oltului venind înalt de doi metri, a distrus totul în calea lui, ştergând de pe faţa pământului ferăstrăul lui Wagner, unde.jCL_4.e-meie şi un copil şi-au găsit moartea. . Wfagner,' fusese în acele vremuri un neamţ singuratic, care urcând până aici pe firul Oltului, instalase un ferăstrău, mânat de apele lui, în punctul undo socotise, că nu mai sunt primejdioase. Dar se pare că odată la fiecare generaţie, cum au loc şi marile cataclisme, apele vin mai mari ca niciodată, surprinzând oamenii şi semănând în drumul lor, prăpădul. Locului acesta unde Oltul ajunge însfârşit la picioarele muntelui, şi unde pe vremuri con-jştiinta i s’a încărcat cu primele vieţi omeneşti, cei de aici îi spun acum Wagner. El este al unei văi liniştite, unde câteva sălcii pletoase se 102 CARTEA OLTULUI oglindesc in apă, iar dincolo de murmurul apei *■1 evocă un om care pe vremuri şi-a aşezat piatra propriei vieţi lângă temelia uriaşă a muntelui, şi dincolo de piscurile singuratice ale acestuia, el evocă pe acel fantastic creeator de lumi sonore, a cărui viată, mereu bântuită de furtuni, ea mai ales s'a revărsat, peste o lume întreagă,' şi trecând prin auzul a milioane de oameni, i-a smuls din locurile lor, asemeni brazilor în timpul vijeliei, ducându-i, înspăimântaţi şi fericiţi, spre marele şi albastrul ocean al cunoaşterii. OLTUL SE ÎNDREAPTĂ SPRE MIAZĂZI. SAU TREAPTA VEGETALĂ A VIEŢII LUI. VIII , ( PE FUNDUL MARILOR VAI. In locul unde a fost pe vremuri ferăstrăul lui Wagner, se află acum casa văruită a unui pădurar, surprinzătoare pată albă în verdele fără sfârşit al pădurii. E prima locuinţă omenească, mică şi singuratică, pe care Oltul o întâlneşte în drumul lui. Ferestrele casei privesc acest tânăr călător, şi din limpezimea lui îşi spală dimineaţa ochii, dar ele privesc mai ales, pline de uimire şi parcă şi de spaimă, spre culmile de pe care coboară. De aici, din fundul acestei văi, aflată chiar sub cele mai înalte piscuri, muntele se ridică de-a-dreptul în aer, enormă masă de piatră,, uriaşă şi sdrobitoare. Pline de ameninţare se zăresc crestele de cremene, ca zidurile unor temute cetăţi, în care războinici nepământeni păroşi şi cu un singur ochiu în frunte, stau gata să pornească asupra lumii, să o distrugă. Intre piscuri, ceva huruie câteodată îngrozitor, 104 CARTEA OLTULUI hi marile înălţimi de acolo, şi oamenii numesc acele locuri: morile dracului. Se şi vede dealtfel. cum (muntele îşi macină singur stâncile, siărâmându-le, asemeni unui om înfuriat, care înainte de a putea lovi, îşi muşcă buzele de seţga. răzbunării. Din valea aceasta calmă, în care uşor de tot adie suflul superstiţiilor, pare un lucru cu totul de necrezut, că-Oltul a putut veni de pe acele culmi, fără să fie întors din drum şi închis sub lacăte grele, de ciclopii de piatră care, fioroşi, iac de veghe deasupra înălţimilor. E hotarul dintre două lumi, acela pe care îl păzesc cu :ilâta străşnicie. Toate câte au fost dincolo de acest hotar: ciudatul craniu de piatră, oceanica lălăzuiro a munţilor, haotica vale în fundul căreia se zărea Lacul Ghilooş, ca şi prezenta pe acele culmi, vecijne cu cerul, a păstorilor şi a v ilelor lor, atât de tragic arse pe ruguri, par acum imaginile unei lumi, de pe alte tărâmuri, decât cele pământene. Abia a părăsit Oltul locurile în care s’a ivit în lume, şi ele au şi intrat în legendă. In felul acesta se zăresc dela Wagner crestele Hăsmaşului Mare, şi în felul acesta le privesc oamenii care vin din sate după lemne, până la casa pădurarului. Mai departe n’au fost, şi pentru ei izvorul Oltului e o întâmplare care, ca şi fulgerele, aparţine cerului. Din acest loc din care izvorul lui rămâne in legendă, Oltul începe o nouă viată, pe fundul TREAPTA VEGETALĂ 105 adânc al văii, mai aproape de oameni şi do lumea spre care, năvalnic, a coborât. Mărginită de pereţii plini de piscuri şi de prăpăstii ai muntelui, şi de colinele liniştite dincolo de care curge Mureşul, valea aceasta se îndreaptă dela început spre miazăzi, purtându-1 până departe în câmpie, în locuri de unde cu greu s’ar mai putea întoarce, să-şi regăsească fratele părăsit. De altfel, grija înălţimilor e de prisos, fiindcă Oftul, e el însuşi prea dornic de aventură, pentru a nu porni, chiar fără escortă, în altă parte decât acolo încotro s’ar fi cuvenit.) Acum, în timp ce înălţimile îl împing spre miazăzi, adună el marea cantitate de ape care îi vor hotărî destinul, prefăcându-1 într’un râu adevărat. De pe colinele acoperite cu păduri, coboară şuviţele limpezi şi liniştite, cărora puţin le-a lipsit să fie ale Mureşului; iar de sub piscurile prăpăstioase ale Hăsmaşului Mare, se reped afluenţii clocotiţi pe care acest munte îi trimite. Fiecare din ei, ca şi valea prin care vin, are un nume: Pârâul lugaslmlm, prin Valea Ju-(jastrulm, Pârâul Mesteacănului Mura, Pârâul No-roios, Pârâul Fierarului Petre, prin văi cu acelaşi nume; şi după ce le poartă unul sau doi kilometri, dispar in apele Oltului al cărui num» puternic le şterge pe rând pe toate, rămânând ca al lui singur să străbată lumea, şi să fie cunoscut de oameni. Tot ce se întâmplă în cuprinsul acestui mare spaţiu, mai mult chiar decât în timpul coborârii 3 CARTEA OLTULUI 106 lui (Ir po munte, pare menit neîntreruptei şi prodigioasei creşteri-a Oltului. De jur împrejur muntele, cu toate văile lui, pare o pâlnie imensă a cărei gură, larg deschisă spre cer, un singur strop de apă nu lasă să scape. De pe întreaga şi haotica lui suprafaţă, toată apa căzută în timpul marilor furtuni, nu are altceva de făcut, decât să curgă, pe căi văzute sau nevăzute, spre torentul colector al Oltului, care pornit de pe cele mai nordice înălţimi, adună în drumul lui, ca un cezar acvatic, tot ceea ce i se cuvine, nimeni neîndrăsnind să oprească paraua unui singur strop de apă, din cele care căzând aici, sunt toate marcate cu îndrăsneata-i efigie. In felul acesta • izvorul de deasupra muntelui, şi torentul dela picioarele lui, se preface cu repeziciune într’un râu adevărat, încât atunci când va ieşi în câmpie, la marea bătălie dintre ape, va fi ferit de primejdia care, la începutul vieţii lor, le pândeşte pe toate: de a deveni simpli afluenţi, fără nume şi fără glorie, ai unei ape mai mari. întunecatul şi grandiosul munte care l-a trimes în lume, are grijă ca Oltul să poată câştiga, cu mare uşurinţă, această bătălie. Din primii kilometri ai vieţii, el devine un râu puternic, cu care nimeni n’ar mai putea îndrăsni să se măsoare. Doar păstrăvii îndrăsnesc să meargă împotriva apelor lui deslăntuite. Păstrăvii sunt primii peşti din nenumăratele TREAPTA VEGETALĂ 107 popoare acvatice, care mai târziu, îşi vor avea în. apele Oltului, adânci şi necunoscute imperii. Aşa cum svâcnesc, aproape nevăzuţi, nu par fiinţe vii, ci mai degrabă fulgere, brusca descărcări electrice, înfiorând suprafaţa apelor. Vieţii lor, care e o nesfârşită succesiune de acrobaţii,, numai torentele spumegând© ale munţilor, îi priesc. Mai la vale, unde apele nu mai sunt. atât de frenetice, păstrăvii dispar, fugind de acele zone liniştite, ca de regiuni bântuite de ciumă. Uneori, când Oltul chiar, li se pare prea domol, ciudaţii peşti apucă pe câte un afluent al lui, drept în sus, eaşieum ar voi să ajungă sub piscurile muntelui. Aceasta le e pornirea nepotolită, aducând aproape a nebunie: să urce încă o treaptă a apei, să ajungă şi mai sus, între maluri din ce în ce mai strâmte, caşicum ţinta finală a vieţii lor, puşi sub blestem să şi-o urmărească, ar fi să-şi vâre capul chiar în stânca din care ţâşneşte izvorul, izbăvindu-se astfel de neîntrerupta, şi tot mai verticala lor propulsiune. Nu sunt torente, oricât do năpraznioe, prin al căror clocot păstrăvii să nu urce, ţâşnind prin puhoiul apei, pe stânca de pe care ea se rostogoleşte, distrugătoare. Ajunşi deasupra, dintr'o svâcnitură unică de jiu-jitsu, care surprinde şi apa şi stânca, ei stau o vreme locului, încremeniţi, strângând fără îndoială în felul acesta o energie violentă, pe care o vor cheltui apoi într'oi singură secundă, în ţâşnitura următoare. Astfel KW CARTEA OLTULUI urcă păstrăvii, prin şuvoiul rece al apei, toi iiuii sus, până în locuri în care ajung vecini cu piscurile de cremene ale muntelui. Aici rămân <‘i să doarmă peste noapte, lipiţi de stânci, tot atât de fantastici, şi tot atât de părtaşi la marele mister al lumii, ca şi constelaţiile care, folosind toată vastitatea cerului, se rotesc pe deasupra munţilor, la mari depărtări, măreţe, impresionante şi eterne. In zorii zilei următoare, desmeticifi de tăria de peste noapte a stelelor, păstrăvii fulgeră din nou prin torentul rece şi limpede al Oltului. El este atât de rece şi de limpede, mai rece decât aerul pădurii, şi mai limpede decât lumina zilei, încât cu timpul atrage bănuiala dic a nu fi cumva chiar elixirul tineretei fără bătrâneţe, a cărui neîntreruptă căutare, este atât de des pomenită în basmele poporului din aceste locuri. Se află în preajma apelor de munte, în lungul văilor pe care le străbat, ca şi la izvorul lor, o dimineaţă permanentă, o dimineaţă care rămâne mereu la început, fără să o poată ajunge amiaza. Nici o oră nu e în stare să svânte rouă, cu care această eternă dimineaţă, acoperă tot ceea ce o înconjoiară. Şi astfel, din adâncimile lor, munţii sept- asupra lumii încă un miracol. Ceea ce, atât de nesperat, ar putea fi tinereţea fără bătrâneţe, tinereţea eternă, oamenii îşi dau seama, cu nostalgie, pe malurile dintru început ale Oltului. Un aer proaspăt şi rece, TREAPTA VEGETALĂ 109 neînchipuit de rece, dar care nu e totuşi nici frig, nici temperatură scăzută, şi căruia termometrul nu i-ar putea măsura intensitatea, el fiind fată de frigul meteorologic în alt orizont, aşa cum cuvintele dintr’o poezie fără utilitate, 'sunt faţă de acelea ale vorbirei obişnuite, un aer pur, neînceput, ca în primele zile ale lumii, învăluie oamenii şi brazii de pe malul Oltului, înfiorându-i de adierea tineretei eterne. Poate din intuirea acestui secret, al cărui farmec nu poate rămâne fără adânci influente organice, vine legătura biologică a oamenilor din aceste locuri, cu spaţiul lor de piatră, şi neputinţa de a concepe viata, în alte dimensiuni, decât acelea lălăzuite ale muntelui. Limpezi şi reci, apele Oltului scot din adâncimile de piatră ale munţilor, în fundul cărora oamenii şi-au închipuit totdeauna că stau zăvorâte fabuloase tezaure, adierea fără de preţ, a tineretei eterne. Pentru aceasta, ele întreprind o călătorie îndelungată, laborioasă, şi mai fantastică decât în orice basm. După ce au căzut din cer, agitate până în cele mai intime celule, de trăsnetele care au trecut prin ele, fulgerându-le, picăturile de apă care nu’s menite vieţii sgomotoase a torentelor ce se formează la suprafaţă, ci unei călătorii mai adânci, mai lente şi cu rezultate mai îndepărtate, pătrund în interiorul munţilor, pornind pe căi aspre şi întortochiate, pe căile de gresie care duc spre marea virtute a limpezimii. Departe de bucuriile imediate ale existentei, ele- 110 CARTEA OLTULUI călătoresc în întuaerec, printre muchii de stânci yi de veacuri, tot mai adânc în măruntaiele tainice şi pline de comori, ale muntelui. Vreme îndelungată ele se strecoară printr'un vast filtru geologic, învăţând dela pereţii milenari ai acestuia, întreaga poveste a lor şi a lumii, asemeni unei ultime generaţii, trecând cuprinşii -de emoţie şi respect, prin galeriile castelului, pe ai cărui pereţi se află sutele de portrete ale strămoşilor eroici, până în noaptea vremurilor. In această secretă şi laborioasă călătorie, străbătând adânci spaţii subterane, ajungând prin porii, neînchipuit de subţiri, ai stâncilor, in însăşi inima lor, unde niciodată nimic altceva n’n pulul pătrunde; picăturile de apă rillrandu-se îndelung, mai îndelung poate decât idcilo color mai profunzi gânditori, îşi leapădă şi infinitesimalele impurităţi, atingând cel mai iua.lt grad, şi cea mai mare intensitate a clarităţii.. Atât de rece şi de limpede e apa aici, mai rece decât aerul pădurii şi mai limpede decât lumina zilei, încât atunci când se iveşte la suprafaţa lumii, pare că aduce peste fiinţe şi lucruri,, din adâncimile pline de comori ale muntelui, suflul eternei tinereţi. Nu este desigur chiar elixirul tinereţei fără bătrâneţe, dar când oamenii îşi pun gura în torentul ei şi o sorb, sunt cuprinşi totuşi de sentimentul acesta, şi o beau cu o sete adâncă, adevărată, organică. Nu e desigur chiar elixirul vieţii fără moarte, totuşi când o. beau din izvoarele munţilor, oa- TREAPTA VEGETALA 111 menii simt cum apa aceasta limpede şi rece coboară în ei adânc, spălându-le oasele de tristele, de bătrânele şi de moarte, şi atunci o beau cu o sete nouă, fără să se îndure să plece, aşa cum nimic altceva nu mai e băut în lume. Ducând asupra lumii limpezimea şi răcoarea apelor lui, Oltul se rostogoleşte mereu în valea adâncă dela picioarele Hăsmaşului Mare. Celelalte văi laterale, aşa cum vin de pe întreaga lui fată, par că ar curge şi ele, cu păduri îşi cu stânci cu tot, spre aceeaşi direcţie spre care se duc apele Oltului. Sunt locuri din care toti munţii, cu prăpăstii şi piscuri, par că ar curge la vale, într’un imens şuvoi de piatră, de brazi şi de ape. Prin materia tumultuoasă a acestui vast spaţiu de piatră, linii de forţă, vizibile şi adânci, trec dela fiecare stâncă a muntelui spre valea cea mare prin care curge Oltul, unindu-le cu apele lui, caro se duc în jos trăgând după ele munţii, văile şi pădurile. Atât de totală e fuga aceasta a peisajului, încât sunt locuri din care e primejdios să fie privită: înseşi picăturile de sânge par că pornesc la vale, atrase de brazii şi stâncile care se duc, într’un grandios şuvoi a.1 materiei, deslănţuit. Van Gogii a pictat uneori lumea în felul acesta. Deasupra acestui haotic peisaj, la două mii de metri înălţime, cu mult mai sus de cele mai înalte piscuri ale muntelui, un vultur se roteşte 112 CARTEA OLTULUI in aer. In cercuri largi' şi calme, el planează peste tot clocotul munţilor, având dedesupt, din-Ir’o singură rotire, pereţii roşiatici ai prăpăstij-lor, şi spuma de calcar a marilor culmi. Aproape fără să dea din aripi, părând că este purtat de forţele, numai de el ştiute, ale marilor înălţimi, vulturul se roteşte ore întregi deasupra munţilor, înscriindu-le culmile în cercuri largi, de azur. Oprit uneori într’o complectă nemişcare, pare că aşteaptă să se întâmple ceva; apoi făcând o voltă largă, începe să se rotească din nou pe deasupra imensului cazan, în care munţii şi văile fierb la un loc. Deasupra acestui nepotolit tumult, vulturul nu pare o fiinţă vie, ci însăşi expresiunea minerală a haoticului peisaj, deasupra căruia pluteşte; purtată de vânt, o lespede neagră de piatră, din acelea pe care. morile dracului le macină acolo, între uriaşele piscuri. Desigur, la marginea pădurii, o turmă de oi albe se zăreşte, şi poate peste una din ele îşi roteşte vulturul ochiul şi sborul, dar e atât de total tumultul geologic al acestui peisaj, încât integrează şi pânda păsării de pradă, şi larga ei plutire, în liniile de forjă care unesc munţii cu apele Oltului, făcând să curgă necontenit, în aceeaşi mare direcţie a lumii, toate văile şi toate pădurile, acestui vast spaţiu, în mişcare. Aceste mari întinderi însufleţite, alcătuesc trecerii Oltului un ultim defileu dinamic, oon-vingându-1 odată mai mult, că nici o îndoială să nu aibă, în trăirea până la capăt, a aventurii TREAPTA VEGETALĂ 113 spre care a pornit. Aici, liniile adânci ale lumii, şi fiorii care se formează la suprafaţa ei, par o teribilă reprezentare ,în imagini, a ceea ce gânditorul antic, cu multă vreme în urmă, a spus: toate curg. Aici, în adevăr, părând a fi lumii marele sens, toate curg. Văile, coamele verzi ale pădurilor, stâncile roşiatice, piscurile înalte şi prăpăstiile de sub ele, fiecare în parte, şi toate la un loc, curg. De oriunde s’ar afla, înlr’o singură mare direcţie a lumii, curg. Iar Oltul, le-o ia tuturor, vertiginos, înainte, , aşa cum din rândurile unei armate evoluând în maso compacte, o avantgardă sprintenă, se desprinde, depăşind-o în câteva -clipe, însufleţită de vitesa şi misiunea ei deosebită. Oltul e avantgarda acestor munţi, trimis să vadă ce se află dincolo de zare: neantul sau eternitatea. Dar pe când se rostogolesc la vale, pline de tinereţe şi generozitate, apele Oltului întâlnesc în mijlocul lor, cu o înfăţişare prevestitoare de rele, o stâncă masivă, întunecată şi neagră. Profilul îi este plin de atâta răutate, încât pare exclusă din comunitatea munţilor, trăind în afara lor, ca o bătrână şi nedorită vrăjitoare. Stând în apele Oltului pe care le desparte în două, ea încearcă să le înspăimânte, ponegrin-du-i zările spre care se îndreaptă, semănând în cugetul lor îndoiala şi teama. Desigur, nu va fi o călătorie lipsită de primejdii, şi uneori de tristeţe, aceea pe care Oltul a întreprins-o. Puţin mai jos, apele lui sunt 8 ) 114 CARTEA OLTULUI încă odată despărţite, de o insulă de pietriş, deasupra căreia, trunchiul unui brad adus de torente, ridică în aer un braţ desnădăjduit, ca de spânzurătoare. De data aceasta apele Oltului nu mai râd ca în fata vrăjitoarei minerale, "cu toată dantura superbă, de spumă argintie, a tinereţii lui neînfricoşate, ci se întristează şi devin gânditoare. E poate aici o prevestire a ceea oe, cel mai tragic, va întâlni el în drumul pe care îl va face peste pământurile istorice ale Ardealului: amintirea a sute şi mii de spânzurători. încă un om şi-a pierdut pe malurile Oltului viaţa, de data aceasta nu prin apă, ci prin foc. In dreptul unor mari piscuri dintre care Valea Fagului îşi aduce afluentul ei limpede, se află o cruce veche, din al cărui nume săpat în piatră n’au mai rămas decât câteva litere, aşa cum atunci, la sfârşitul veacului trecut, din trupul omului pe care îl străjueşte, n’a mai rămas decât o mână de oase, arse de foc. Era uji om, care în vremea aceea avea aici un cuptor, cu care prefăcea în cărbuni lemnele pădurii, şi a căzut în mijlocul lui, de deasupra, ducând poate în ochii carbonizaţi imaginea apropiată a apelor Oltului, atât de multe şi de zadarnice. Păsări cântau atunci că şi acum, piscurile se înălţau spre cer măreţe, pădurea era imensă şi verde; iar în mijlocul acestui peisaj superb, cu nimic turburat de groaznica întâmplare, ca într’o viziune a lui Breugel, un om TREAPTA VEGETALĂ 115 ardea de viu la câţiva paşi de trecerea liniştită a râului. In felul acosta Oltul învaţă chiar dela în-!'erul ('ri lumea spre care a pornit, poate fi uneori, înspăimântătoare şi crudă. Acum, el este un râu lung de cincisprezece l< i lomol ri. I IX PRIMELE AŞEZĂRI OMENEŞTI: MINA DE ARAMĂ DE LA BĂLAN. Când Oltul e un râu lung de cincisprezece kilometri, asupra apelor lui munţii deschid o gură coclită de balaur bătrân şi obosit. E mina de aramă dela Bălan, veche de o sută de ani. Prin gura ei, marile adâncimi ale muntelui îşi trimit asupra tânărului râu, răsuflarea lor încărcată de grele secrete geologice. Totuşi seara, deschizătura aceasta spre lume a unui haos subpământean, pare uşa liniştită a unei biserici, săpată cu dalta în însăşi cremenea muntelui. Pentrucă, solemni şi gravi, minerii ies afară, fiecare cu lumina lui în mână, ca într’o noapte, mereu reînoită, a învierii. E undeva, în mijlocul munţilor şi al nopţii, în cea mai deplină linişte şi întunecime. Ei vin din marile adâncimi ale pământului, pentru o adiere de aer mai rece, pentru câteva stele, şi pentru murmurul cristalin al Oltului. Restul se află dincolo de hotarele ' nopţii, acoperit de mari tăceri şi întunecimi. In această lume tăcută şi grea, în care silue- TREAPTA VEGETALA 117 iele munţilor se ridică asemeni unor imense şi misterioase prezenţe, treizeci şi şase de mineri apar, lăsând să Ii se vadă ca într’o radiografie, inimile de carbid, treizeci şi şase de lumini albe, pâlpâitoare. Fiecare porneşte într’o parte sau alta a acestui vast spaţiu, scufundat în linişte şi întunerec. Merg pe malul Oltului, trec pe punţi de lemn, scârţâitoare, peste apele lui, îndreptându-se -fără grabă spre casele unde, întoarcerea lor dela muncă e aşteptată. întoarcerea lor dela muncă e aşteptată. Odată cu venirea serii, femeile au aprins focul în vatră. Lângă flăcările pâlpâitoare se află oala cu laptele proaspăt, abia muls, iar ele însele desfăcându-şi cămaşa, şi-au scos sânul sub lumina lămpii de gaz, alăptând pe cel mai,mic copil, în timp ce ceilalţi pândesc străchinile de pe masă, din care nici un abur nu se ridică încă. Pisici slabe se freacă de picioarele lor, lăsând să le scape în aer un mieunat subţire, ca o întrebare timidă; iar câte un câine apare în pragul uşii, inspectând cu grijă încăperea, şi asigurându-se că masa nu a început. Insfârşit, o piatră a drumului, sună în depărtare, izbită de un bocanc, şi câinele latră şcurt, prieteneşte şi supus. Apoi, în curte, deodată ceva se schimbă, ca în huruitul unei pietre de moară când începe să macine grâul, o vibraţie fertilă şi gravă urcă din adâncimea fiecărui lucru, şi între ele un nou echilibru se Mm CARTEA OLTULUI hid.i urează: după. o zi de lipsă, bărbatul femeii, 1 •'1 <.11 copiilor, stăpânul casei, al ogrăzei şi al câinelui, s’a întors (fela muncă. Fiinţe şi lucruri •de acestui mic univers domestic, care în timpul zilei simţiseră slăbind parcă legăturile dintre °le, sunt iarăşi puternic unite prin prezenţa bărbatului, nucleul plin de vitalitate şi răspun-’b'ie, în jurul căruia gravitează toată gospodăria, glumind solemn: Bună seara, el păşeşte pragul •'■■'Hei, se descoperă şi se aşează; în clipa aceea laptele curge în străchini, mămăliga se răstoarnă l>e masă aburind, şi sub privirile icoanei din perete, bărbatul, femeia, copiii şi animalele, se ospătează. Aslfol se ivesc pe malul Oltului primele aşe-• m omeneşti, şi ca tot ce se întâmplă în cuprinsul acestor munţi, ele sunt caşicum ar fi cu mii do ani în urmă, la începutul însuşi al lumii. Un foc care arde în vatră, o femeie înconjurată de copii, pregătind mâncarea bărbatului care se întoarce odată cu întunerecul. E un cătun de mineri acela ale cărui case stau presărate aici, sdrobite aproape de siluetele masive, ale unora din cele mai înalte piscuri ale Hăsmaşului Mare. Sunt optzeci de case din bârne de lemn, înnegrite de vreme, din mijlocul cărora biserica albă de zid îşi înalţă turla ascuţită; iar 1a. marginea lor, chiar lângă peretele uriaşului munte se află, liniştit, cimitirul. De peste apa Oltului, faţă, în faţă cu rândurile drepte de cruci, mina de aramă îşi deschide gura ei veche de o sută de ani. Aceasta e vârsta TREAPTA VEGETALĂ 119 labirintului subpământean, din oare se întorc de patru generaţii oamenii cătunului, în fiecare seară, şi acesta e lucrul pe care cel mai des îl afirmă, ca pe un greu titlu de glorie. Ei spun: mina noastră e veche de o sută de ani. Iar fafa le este atât de gravă şi de adânc brăzdată de cute împietrite, încât par ei înşişi nişti' oameni de o sută de ani, propriile lor statui şi ale strămoşilor care, cu un secol în urmă, au început să sfredelească tăria de cremene şi de întunerec, a muntelui. Acestor statui, dacă ar voi să se aşeze locului, pentru eternitate, un piedestal cu totul impresionant le-ar putea fi, la vechea gură a minei, însuşi rodul muncii lor de o sută de ani: imensul morman de minereu care se ridică acolo. In valea adâncă dela gura, de pe vremuri, a minei, se înaltă o adevărată piramidă, formată din ceea ce, timp de patru generaţii, oamenii au scos din fundul pământului şi au asvârlit ca nefolositor, în prăpastie: stânci sfărâmate de explozia dinamitei, tot felul de bolovani, rotunzi sau colturoşi, peste care au venit apoi şuvoaie întregi de pământ, negru ca păcura, curgând din vârful piramidei, până departe de bazele ei, în atâtea locuri, plesnite. Fiecare din aceste milioane de pietre, atât de haotic rostogolite, a fost cândva, într’una din clipele celor o sută de ani care au trecut, o ultimă şi grea izbândă, în mâinele unui om, care numai după multă trudă reuşise să o smulgă dinăuntrul muntelui. Acum, CARTEA OLTULUI 120 uni Io,il.o amestecat© laolaltă, straturi de vieţi omciimşLi şi straturi de pietre, îutr’o uriaşă movilii. Ea confirmă, într’un fel impresionant, ceea co minerii, cu tristeţe şi mândrie, cel mai des obişnuesc să spună: mina noastră e veche de o sută de ani; stând mărturie între văile munţilor, despre munca neîntreruptă a patru generaţii de oameni. 0 altă mărturie se află în sat, la o răspântie, lin crucifix de lemn îşi desface acolo braţele, ascuţind parcă şi mai mult peisajul, format din nenumărate linii aspre, întretăiate în unghiuri prelungi. In mijlocul lui, coclit şi înnegrit de vreme, stă răstignit un Christ de aramă, cu coastele străpunse de guliţă, şi deasupra capului cu cununa de spini. Oamenii de aici l-au turnat singuri, din rodul muncii lor subpămân-tene, dând metalului dobândit cu atâta trudă, cea mai cunoscută înfăţişare a suferinţei, şi cea mai apropiată de viaţa lor simplă şi umilă. Trupurile minerilor, necrucificate, dar ghemuite de patru generaţii sub apăsarea unui munte întreg, sunt atât de mici, încât par ale unor pitici. Deasupra lor, capetele le stau, mari şi grave, de coloarea pământului; iar îmbrăcămintea le este atât de impregnată de fire de piatră, încât îi face să semene cu nişte stânci, în mişcare. Aceste stânci sunt nevoite să meargă, aproape toată vremea, în noroi. Noroiul începe chiar dela gura minei, şi se întinde înăuntrul mun- TREAPTA VEGETALA 121 telui, ca o baltă.. Cleios şi aderent ca o plantă agăţătoare, el se suie de pe picioarele oamenilor pe tot trupul, acoperindu-i în întregime, pătrunzându-le în urechi şi în părul sprâncenelor. Doar lumina ochilor le rămâne curată, fără să aibă însă de văzut prea multe lucruri, fiindcă lumea de mult a încetat să mai aibă vreo coloare, reducându-se doar la câteva siluete, care şi ele dispar în masa neagră a în-tunerocului. Epli mirele cu carbid abia sparg bezna în dreptul piciorului, şi mogâldeţele omeneşti înaintează în pasta cleioasă, prin galeria care pare că nu mai are sfârşit. Un kilometru de noroi şi de întunerec: o veşnicie. Apoi alt kilometru de noroi şi de întunerec: altă veşnicie. Marele morman de pietre de afară, de aici a fost scos timp de o sută de ani, formând această spăimânlă-toare galerie, care duce în fundul pământului. In cele din urmă, după şase kilometri de drum subpământean, după şase veşnicii prin urmare, mineriji ajung în dreptul zăcământului de aramă. O catedrală de întunerec, cu pereţi de piatră ,se bolteşte peste capetele lor, înaltă şi cuprinzătoare. Dacă ar sfredeli drept în sus, ieşind la lumina zilei, minerii sunt siguri că ar da acolo peste stânca lui Batliory. E o stâncă vestită în tot ţinutul, în a cărei piatră oamenii cred că văd şi acum, urma lăsată de copita calului, cu care Sigismund Bathory a sburat de pe oelalt munte până aici, în ultima noapte a vieţii lui. Această ultimă noapte el a dormit-o aici, lângă ralul său sburător, fiind apoi prins de Kristaly si decapitat. Spre miazăzi, se zăreşte turla ascu-filă a bisericii din Carta, în care acesta avea să prezinte lui Mihai Viteazul capul victimei sale, fiind la rându-i sortit să piară, în locul, aşteptatei recompense; iar satele din împrejurimi sunt şi azi pline de locuitori al căror nume de Kristaly, îi arată că vin de-a-dreptul din omul acela care, în mod atât de sângeros, a intrat în istorie. Acum, sub locul în care Sigismund Bathory şi-a dormit ultima noapte, treizeci şi şase de oameni sosesc în adâncimea neagră a muntelui, făcuţi şi hotărâţi, asemeni unor conspiratori. Ei conspiră dealtfel, împotriva tronurilor de pia-tră, milenare, ale acestui puternic imperiu geologic, îndrăsnind să le dinamiteze şi să le prefacă în ţăndări. Dar în aceste sfărămături se află metalul, deasemeni istoric, din care s’au făcut trâmbiţele care au sunat peste popoare, chemările atâtor bătălii şi revoluţii. A fost mai mult pe vremuri, dar într’o sută de ani de mari întâmplări istorice, zăcămintele au sărăcit cu totul. Abia se mai pot scoate două kilograme de aramă dintr’o mie de kilograme de minereu. Mai abundentă înăuntrul acestui munte e apa, şi nici nu s’ar fi putut altfel în ţinutul, a cărui cea mai mare faimă, rămâne de a fi adus Oltul pe lume. Acum, fenomenul de străfunduri geologice, al izvorârii, poate fi văzut la"eT acasă, în cea mai TREAPTA VEGETALĂ 123 strictă şi mai secretă intimitate. In lungul galeriei de piatră, canalele subţiri care au fost rupte de dinamită, continuă să secreteze încă, asemeni unor glande; la capătul lor boabele de apă apar organic, ca pe o frunte omenească stropii de sudoare. In fund, se aud bubuiturile dinamitei, şi toii pereţii muntelui par că transpiră de frică. Pe lângă linia vagonetului, printr'un şanţ să-., jrat de oameni, curge neîntrerupt sudoarea rece a acestor întunecate galerii. E cel mai chinuit dintre toti afluenţii Oltului: Pârâul Băii. înăuntrul muntelui, în leagănul lui de piatră, minerii îi sfăţârnă mereu canalele cu dinamită, caşicum mai mult decât aflarea aramei, ei ar voi să meargă până la capăt pe firul apei, să-i sur-piţindă cea dintâi svâcnire. N’ar putea ajunge desigur decât deasupra, la piatra lui Sigismund Bathory, iar mai departe, în cerul plin de nori fantastici, al Ardealului. Şi mai departe, tot urmărind secretul, în apa mării şi a oceanului, dela care totul începe. De acolo şi până aici în fundul, rupt do dinamită, al muntelui, nu 0 decât: o înlănţuire de fapte, la capul căreia apa ţâşneşte vie, sub degetul de piatră al minerului. Minerii şi apa, vin apoi prinăuntrul muntelui, spre lume. Ei sunt asemeni unor biologi, care ar părăsi laboratoarele, alături de fiinţele asupra cărora au încercat să surprindă secretele vieţii. Vreme îndelungată ei merg împreună prin în-tunerecul muntelui. Apa e aceea care vine foarte 124 CARTEA OLTULUI departe: dia cerul de deasupra, din norii care sau plimbat îndelung peste lume, şi în cele din urmă, de pe suprafaţa albastră a oceanului. Dar şi oamenii, trecând printr’un lung şir de prefaceri, de specii ciudate şi uriaşe care au dispărut pe rând, tot din apa oceanului vin. Aşa că acum merg împreună, prinăuntrul acestui munte, asemeni unor vechi tovarăşi, făcând încă odată drumul pe care l-au mai făcut în lungul vremii, milioane de ani de-a-rândul. Când ajung afară, oamenii, asemeni unor stânci aduse de ape, par că vin de dincolo de preistorie. Cerul sub care au ieşit, e acoperit de o puzderia de stele. Marginile lumii, şi misterul ei, se duc dintrodată neînchipuit de departe. Fată do aceste îndepărtate universuri, pare atât de aproape oceanul din care, într’un milion de ani, au venit! Şi numai acolo de abia, în acea pulbere luminoasă.*care trece dintr’o parte în alta a cerului, plutesc lumile îndepărtate şi necunoscute, de a căror existentă mintea poate să se înfioare. Clătinându-şi felinarele cu carbid sub lumina stelelor, minerii pornesc spre casă, pe lângă siluetele negre ale munţilor. Peste toată valea, şi peste somnul de mai târziu al oamenilor, Oltul cântă ca o trâmbiţă, în care s’ar fi adunat tot metalul scos dinăuntrul muntelui, de patru generaţii de mineri. CÂNTECUL OLTULUI IN TIMP. CE STRĂBATE LUMEA. De pe culmile Ilăsmaşului Mare, şi până în câmpiile îndepărtate unde viata i se sfârşeşte, drumul Oltului prin lume e un cântec neîntrerupt, un lung poem simforuc căruia mereu i se adaugă noi melodii şi teme, reluate de tot mai multe şi desăvârşite instrumente, încât întreg cântecul creşte, se amplifică şi se revarsă peste maluri, ca însuşi mersul, mereu sporit, al apelor sale. La început, Oltul e o subţire melodie de fluier, auzită doar de brazii singuratici de pe creste, apoi în timp ce străbate platoul îndreptându-se spre pădure, un flaut i se adaugă, şi ea devine deodată mai gravă. Nenumărate tobe izbucnesc din adâncimile apei, când începe să se rostogolească de pe stânci, în frământatele cascade. Apoi, cu fiecare afluent care vine de pe celelalte văi ale muntelui, încă un flaut se adaugă cântecului său, lărgindu-1 mereu, dar mărind în acelaşi timp şi sonoiitatea tobelor, care în I2A CARTEA OLTULUI dreptul marilor cascade singure se aud, acoperind lotul sub ropotul lor. Atunci când sosesc la picioarele muntelui, asurzitoarele tobe se sting totuşi una după alta, şi dinăuntrul apelor încep să se audă chemările lungi, vibrante, triumfătoare, ale trâmbiţelor metalice, vestind biruinţa ajungerii lui în lume. Dar nu totdeauna Oltul îşi cântă, atât de puternic, biruinţa. Puţin mai jos, el pare că începe să fie invadat de incertitudini, şi glasul care niciodată nu i se stinge, se preface într’o lentă melodie de harfă, abia îndrăsnind să afirme un lucru, şi întorcându-se numaidecât asupra lui însuşi, să se întrebe şi să se nedumerească. Sgomotoasa albie plină de stânci s’a sfârşii, şi de acum înainte câmpia îi aşterne lungi straturi do nisip şi humă, deasupra Cărora cântecul Iul se schimbă. Nu mai e ca până acum, o proclamaţie adresată lumii; ci o întrebare mereu repetată, sub cerul ei imens. Mai trist îi e cântecul, elegiac adeseori, şi plin totdeauna. de nedumeriri. Viori, violoncele şi piane, se aud acum din adâncimea apelor lui. Dar alţi munţi se ivesc în zare, şi peste cântecul melodios al acestor instrumente, începe să se audă sgomotul ameninţător al tobelor. In timp ce îşi rostogoleşte tumultul apelor peste noile stânci, cântecul Oltului e ridicat acum spre cer de o întreagă orchestră, viori, flaute, violoncele şi puternice trompete, se iau parcă la întrecere să-i exprime viata, ca pe un lung poem simfonic, strălucitor. TREAPTA VEGETALA 127 Când ajunge din nou în câmpie, toată această puternică orchestră se stinge dintrodată, rămânând o singură vioară, ihai trist să se întrebe, care e totuşi rostul lumii, şi al călătoriei lui sub lumina nemişcată a stelelor. 0 orgă răspunde cândva, foarte larg, cu o multitudine de note, profunde şi grave. Cu cât coboară din munţi unde a fost o simplă melodie de flaut, glasul Oltului devine mai grav şi mai larg, şi instrumentelor care i-au cântat la început bucuria şi biruinţa, el adaugă altele noi, putând săi exprime tristeţea, nedumerirea, îngânduraroa. Pe măsură ce devin mai liniştite şi mai adânci, încărcându-se de tot misterul lumii pe care o străbat, apele lui îşi adaugă noi viori, violoncele şi piane, urcând în felul acesta spre cele mai înalte şi desăvârşite forme ale cântecului. Iar în cele din urmă, ca in ultima, supremă simfonie, din adâncimile lor încep să se audă glasuri omeneşti; sunt ale poporului care trăind pe malurile acestei patetice ape, şi-a însuşif-o, ca pe o expresie a propriului său destin. înainte de a ieşi cu totul în câmpie, Oltul trăieşte o ultimă întâmplare în aceste locuri ale copilăriei sale: masacrarea brazilor. Dar nu mai e vorba acum de torentele de apă, pe care el singur le deslănţuise, pentru a-şi dovedi puterea. Ci de data aceasta e un masacru organizat: ca la poarta unui cimitir, după o zi de revoltă şi represiune, şiruri întregi de căruţe încărcate CARTEA OLTULUI 128 i ii trunchiuri de brazi, sosesc la poarta tragică .1 ferăstrăului. Dar supliciul adevărat, numai do acum înainte va începe. Marele gatere îi aşteaptă înăuntru, asemeni unor fioroase plăsmuiri, cu rotile lor puternice, ai căror dinţi lungi, metalici şi strălucitori, deschid asupra brazilor o gură flămândă, de groaznici rechini forestieri. / Se află aici, la poalele Hăsmaşului Mare, una din acele nemiloase instalaţii, numite ferăstrae, iar apele Oltului pun în mişcare spăimântătoa-rele ei roţi. Pentru a şi-l face complice, oamenii l-au ademenit pe un jghiab de scânduri, şi încântate de plimbare, o parte din apele lui au pornit pe drumul neted, ca pe un bulevard. Dar toarte curând sunt puse să-şi plătească plimbarea: dela o mare înălţime se prăbuşesc deasupra unei roti grele pe care, cu preţul cumplitei lor sdrobiri, o fac să se învârtească neîntrerupt. Iar în acest timp, dinăuntrul ferăstrăului se ridică Upetele sfâşietoare ale brazilor. Aşezaţi la uşa lui, în stive înalte, sute de brazi aşteaptă, sub aceste înfiorătoare tipete, să le vină rândul, asemeni unor batalioane care, într’o nedreaptă bătălie, se ştiu dinainte sortite-* pieirii. Şi ca în toate marile încăerări, cu mult înainte ca ochiul să zărească vreun aspect al luptei, ea îşi face cunoscută ferocitatea prin sunete, şi atât e deajuns, ca de jur împrejur, "să se întindă teroarea. Până departe în mijlocul pădurii, se aude TREAPTA VEGETALĂ huruitul greoi al rotii, şi scrâşnetul strident al ferăstraelor spintecând, în toată lungimea lor, trunchiurile nelericite ale brazilor. Uneori, pânzele subţiri de ferăstrău care netezesc scândurile, izbucnesc cu hohotul sarcastic al unor bufnite, în timp ce toate celelalte maşini gro-liăosc, înfundat şi ameninţător, ca o haită de porci rfi istreti, porniţi să ronţăie, între măselele lor neînduplecate, toti arborii pădurii. Iu asemenea clipe de maximă groază, Oltul parcă şi ar întoarce apele din drum, dar aceasta nu mai o cu pulintă. Şi ţăranii care sosesc din inima pădurii cu noi trunchiuri de brad, par că s’ar întoarce dela poarta ferăstrăului, dar nici pentru ei, întoarcerea nu mai e cu putinţă. Totul, ape, maşini, ferăstrae, oameni şi brazi, sunt prinşi într’un cerc, din care nu se mai pot smulge. 0 apă mai mare şi mai puternică îi mână, şi se înşiră în lungul ei, unul după altul, ca zalele unui lanţ enorm, urnindu-se greoi pe fundul lumii: e însăşi legea care a împins oamenii să cucerească pământul şi să-şi însuşească bunurile lui. Intrafi pe făgaşul acesta, care e chiar marea cale a lumii, nici oamenii, nici brazii, nici apele Oltului nu se mai pot întoarce. Toţi la un loc duc lumea mai departe, făcând-o să alunece deasupra propriilor sale funduri, asemeni unui munte întreg, pus în mişcare. ' Faţă de această mare lege; simple puncte negre, asemeni unor furnici, par oamenii care descarcă la gura ferăstrăului, noile trunchiuri de 9 CARTEA OLTULUI 130 Imul, aduse din pădure. Ţipetele care se aud dinăuntru sunt înfiorătoare, dar câţi oameni n’au auzit asemenea ţipete, dela alţii ca ei, pentru ca lumea să poată merge puţin mai departe? Câţi n’au aşteptat, asemeni brazilor, în faţa locului de masacru? Şi roţi au trecut peste trupurile lor, sdrobindu-le. Acum, în locul unde brazii îşi plătesc greul lor tribul, patru oameni, tăcuţi şi gravi, pătrunşi parcă de marea lege a lumii pe care o sl^j^se, apar din timp în timp la gura ferăstrăului, trăgând înăuntru trunchiurile cărora le-a venit rândul. Acolo, marele gatere stau grele şi înfiorătoare, asemeni unor ghilotine. Câte patru pânze de ferăstrău aşteaptă cu dinţii lor puternici, să sfâşie brazii în toată lungimea, pre-făcându-i în scânduri, dintrodată. Din clipa în care gaterul i-a apucat, singur şi-i trage cu măsele puternice în pânza ferăstraelor, şi centimetru cu centimetru îi străbate cât sunt de lungi, până la capăt, lăsând să cadă în partea cealaltă, teancul de scânduri egale. Perfect drepte, standardizate şi prefăcute în marfa, nici cel mai mare efort al închipuirii n’ar mai putea întrezări în aceste scânduri, ceva din forma arborilor de odinioară. Trunchiurile brazilor din care se mai auzea parcă foşnetul pădurii, au fost transformate în vagoane de scânduri, disciplinate şi simetrice, dincolo de care se întrezăreşte forma construcţiilor viitoare. Afară, în partea cealaltă a ferăstrăului, stivele de scânduri, înalte, albe şi strălucitoare, C TREAPTA VEGETALA 131 par corăbii noi, cu toate pânzele întinse, şi cu profilul întors spre viitor. Ele par că plutesc uşor, abia atingând apele, spre marile misiuni care le aşteaptă. In aceste suple stive de scânduri, se află viitoarele construcţii ale lumii, liniile lor drepte şi strălucitoare fiind înseşi liniile pe care oamenii le vor trage pe suprafaţa pământului, pentru a-1 scoate din haos, organizându-1. Aici sunt gardurile care vor despărţi de restul câmpului curţile omeneşti, îngăduind astfel gospodăriilor să se aleagă de pe întinderea haotică a lumii. Aici sunt acoperişurile şi pereţii care vor despărţi pe om, şi pe animalele credincioase lui, de apa, frigul şi celelalte adversităţi, atât de greu de îndurat, ale naturii. Aceste stive de scânduri, care cu o oră înainte mai aminteau tot freamătul sălbatic al pădurii, după martirajul prin care au trecut, se încarcă de cealaltă viziune — viitoare — a lumii, şi profilul lor o prevestesc. Vor fi hambarele în care (oamenii îşi vor strânge recolta, şi morile în care vor măcina-o. Vor fi poduri peste ape, peste apele Oltului chiar, lăsând să treacă pe dedesuptul lor, şuvoaiele care cu puţin înainte, învârtiseră rotile marelui lor masacru. Astfel, din această suferinţă unanimă, se organizează lumea, făcând în mersul ei grandios, un pas mai departe. In urma masacrului dintr’o zi, vor fi pe fata pământului mai multe poduri, mai multe hambare, mai multe acoperişuri pentru oameni şi animalele lor. 132 CARTEA OLTULUI Seara, ajunşi la marginea oboselii, cruciaţii forestieri opresc mersul ferăstrăului, păstrând din apa Oltului doar o şuviţă subţire, care învârteşte turbina metalică a unui dinam. Câteva becuri se aprind, la poartă, în locuinţele umile, în lungul jghiabului şi a înaltelor siive de scânduri, ca într’un port, în dreptul corăbiilor tăcute şi misterioase. Acum, când (ipătul de bufnite al pânzelor de ferăstrău a amutit, când nu se mai aude nici grohăitul de porci mistreţi al gaterelor, şi nici duduitul înfundat al rotii, odată cu ceaţa albăstrie a serii, o linişte imensă coboară deasupra ferăstrăului. Straturi groase de rumeguş, afânate şi blânde, aştern dedesuprul picioarelor un covor unic, în lungul căruia mersul devine aproape o voluptate. In timp ce paşii se înfundă în prelungitele şi subtilele-i moliciuni, forestierul covor lasă să se ridice in aer miiosul lui puternic şi proaspăt. E un miros de brad, de scânduri abia ieşite din dinfii ferăstraelor, încă fierbinţi, cu toate nucleele de răşină sparte, asemeni unor flacoane rare, lăsând să se împrăştie din ele, esenţele concentrate ale pădurii. Astfel, straturile afânate de rumeguş, deasupra cărora oamenii se plimbă seara, evocă vastitatea şi profunzimea pădurii, aşa cum nisipul de pe ţărmuri, adus undeva în interiorul uscatului, evocă imensitatea şi albastra tălăzuire a oceanelor. Peste această plajă caldă de rumeguş, plină de amintirea pădurii, noaptea se lasă încet, aco- TREAPTA VEGETALĂ 133 perind^cu marele ei întunerec, oamenii şi brazii. Lanţul putornic care se târâse, huruind, pe fundurile adânci ale muntelui, făcând să meargă tot mecanismul prefacerii pădurii în scânduri, s’a oprit. Oamenii dorm, şi el pare înţepenit în fundul văii, pentru multă vreme, greoi şi obosit. Numai la capătul jghiabului, dinamul, cât o jucărie, se învârteşte mereu, ţinând aprinse toată noaptea, deasupra stivelor de lemne, câteva palide stole, artificiale. Stelele adevărate se zăresc. şi ele, foarte departe în adâncimea nopţii, rotindu-se în cercuri largi, pe deasupra siluetelor negre ale munţilor. Doar una singură stă nemişcată, spre miazănoapte, deasupra locului din care coboară Oltul, făcându-1 să pară, în aceste nopţi, că vine de-a-dreptul din steaua polară. Toată tinereţea lui, aşa cum va curge mereu dinspre miazănoapte, el va părea că vine din steaua nemişcată a corăbierilor. Curgând în felul acesta, dela un capăt la altul al nopţii, în timp ce oamenii dorm, Oltul începe să stea de vorbă cu pietrele, şi în liniştea imensă care acoperă lumea, marele lor dialog se aude. Au fost în albia lui pietre peste care a trecut spumegând de mânie, au fost altele care 1-aa sdrobit, şi altele care l-au făcut să-şi cânte biruinţa, dar acestea de acum, sunt altfel de pietre. Parcă ar voi să facă din el un gânditor, o fiinţă întrebându-se îndelung, nopţi de-a-rân-dul, despre originea şi rosturile lumii. Aşezate în albia lui, poate câ lespezile vechilor temple 134 CARTEA OLTULUI «•Inii», poate ca treptele tribunelor antice, de pe rare au pornit în lume, în cercuri concentrice, atâtea mari întrebări şi răspunsuri, care şi azi îşi mai fac auzit ecoul, pietrele de acum, de îndată ce apele Oltului ajung deasupra lor, le îndeamnă să filosofeze. Pentrucă apele ştiu, şi pot să filosofeze. Cu nimic n’ar putea să se asemene mai mult întrebările neliniştite şi vii, decât cu şuvoaiele lor limpezi, ţâşnind neoprite dintre crăpăturile stâncilor; iar marile, gravele întrebări ale lumii, cu mersul lor larg pe deasupra câmpiilor, cuprinzător, adânc, liniştit. Apele pot şi ştiu să filosofeze. Rostogolindu-se deasupra acestor pietre ale înţelepciunii, murmurul Oltului ©plin de o mare curiozitate. Mereu întreabă, întrebări repezi şi scurte, care vor răspunsul numaidecât, sau altele grave şi îndelungi, însoţite parcă de îndoiala că li s’ar putea răspunde vreodată. Când uneori primeşte vreun răspuns, revine mai curios, încercând să obţină noi preciziuni, necesare. Câteodată, întreabă tare, desnădăjduit. Neîntreruptă, multiplă, plină de nuanţe, vocea Oltului întreabă mereu, în fiecare clipă, în noaptea imensă prin care curge. S’ar părea că nici o minte omenească n’ar putea pune mai multe şi mai ciudate întrebări, într’o noapte asemănătoare. El întreabă mai întâi pietrele cine sunt, şi ce caută în albia lui, apoi reamintind u-şi brusc propria-i existenţă, stăruie să i se lămurească TREAPTA VEGETALĂ 135 misterul acestei necontenite curgeri. Până unde va merge deasupra unor pietre nemişcate, sub lumina rece a stelelor? Şi cât e de ciudat că poate pune această întrebare unor pietre, pe 3« ii vu aduce totuşi, in cele din urmă, adevărata florie. In timp ce apele lui merg în felul acesta, încetinite şi aproape bolnave, pe deasupra câmpiei, care parcă intenţionat ignoră cât de măreaţă le-a fost coborârea din munţi, noi şi nebănuite Ffntâmplări ti se ivesc în faţă. Asemeni unui om care începând să-şi piardă vederea, îşi dă seama cum o ceaţă i se aşterne deasupra privirilor, la început atât de uşoară încât mai poate crede că se înşeală, şi scutură capul să o alunge, dar apoi îngroşându-se, incât nu mai poate încape nici o îndoială; apele Oltului văd cum, marea lor limpezime de până acum, acea limpezime de cristal care făcuse să se bănuie că ar putea fi elixirul tinereţii fără bătrâneţe, începe'Să se turbure. In primii kilometri de câmpie, s’ar mai putea crede că nu e decât o părere; în fundul apelor, puţin mai cenuşii, se zăresc încă toate pie-' trele deasupra cărora curg. Dar limpezimea dela ijnceput, prin care erau zărite, ca prin lentila pură a unui ochean, a dispărut. 0 ceaţă uşoară, un vo#al imperceptibil, se aşterne peste ape. E începutul, abia simţit, al orbirii. Incărcându-se de pământul deasupra căruia, curg, apele Oltului se turbură din ce în ce mai mult, şi în curând nici o privire nu mai poate răzbate prin ele, spre funduri. încă puţin, şi însăşi suprafaţa lor va pare un oblon definitiv", tras peste o lume despre care nu se mai poate şti, nici ce cuprinde, nici cât e de adâncă. De TREAPTA VEGETALĂ 139 acum înainte orice dimensiune, orice mister, vor fi cu putinfă în adâncimile lor, rămase mereu necunoscute. In felul acesta despărţite de restul lumii, apele Oltului vor continua să străbată câmpia, sub perdeaua de întunerec care le acoperă, dar glasul lor va deveni totuşi, tot mai melodios şi mai puternic. Ca şi Hoiner, Oltul va fi un mare cântăreţ, lipsit de vedere, scoţând din adâncimile-! pline do întunerec, epopeia vastă, menită să uimească lumea şi să străbată veacurile. Aşa cum limpezimii lui de mai înainte munţii îi încredinţaseră solemna lor meditaţie, câmpiile în lungul cărora Irece acum îi încredinţează mâlul lor, şi Oltul îl poartă spre zările largi ale sudului, ca pe un mesagiu de calmă şi adâncă fertilitate. In glas, i se aştern acum straturi de humă, melodioase, făcându-1 să capete inflexiuni grave de orgă, deasupra cărora pedalele aşează grelele lor perdele sonore, de catifea. Sunt miliarde de fire de pământ care pornesc cu apele Oltului, ca într’o cale lactee de nebuloase şi microcosmuri do humă. In jurul unui astru central, care nu e decât o globulă de apă, magnetică, încărcată cu cine ştie ce putere de atrac(ie, mii de planete de argilă, abia vizibile, gravitează, şi se duc împreună, în marele torent, spre direcţia finală a lumii. Linele din ele, peste sute de kilometri, vor izbuti să se oprească în mijlocul apelor, formând ostroave, noi lumi, tinere şi necunoscute. Fată de pământul ogoarelor, stând de milenii 140 CARTEA OLTULUI iii ;ici!laşi loc, şi acoperindu-se în fiecare an cu lucii o recoltă., aceste fire de humă care pornesc in tovărăşia primejdioasă a apelor, sunt fiicele .iventuroase ale pământului, cu inima plină de curiozitate şi nostalgie. Ele se desprind din însăşi temelia lumii, în care se aflau atât de bine, părăsind-o pentru totdeauna, învolburate, frenetice şi străbătute de o oarecare desnădejde; aşa cum din puternice şi vechi familii, unele progenituri predestinate, pornesc cu totul pe alte căi, sub privirile uimite şi pline de spaimă ale celor rămaşi. Ca despre toti emigranţii; vin îbtr’un târziu veşti fantastice şi de necontrolat, s’au pierdut şi nu se mai ştie nimic despre ei, sau dimpotrivă: au ajuns undeva departe şi-au întemeiat o lume nouă, care le aparţine în întregime. Mari cantităţi de humă călătoresc în felul acosta cu apele Oltului, prefăcându-1 dintr’un râu limpede de munte, într’o apă înceată şi turbure de câmpie. Iar el, obişnuindu-se treptat cu lumea, orizontală, pe care o străbate, se simte îndemnat să mediteze asupra unor cifre de care, într’un for suprem, întreaga-i viaţă, depinde. E mai întâi, în mii de metri, înălţimea Hăsmaşu-lui Mare asupra acestor câmpii, şi a acelora mai îndepărtate unde i se va sfârşi viaţa. 0 mie opt sute de metri. Fără această cifră, apa căzută din nori ar fi format o baltă, iar Oltul n’ar mai fi fost cu putinţă. Astfel îşi dă Oltul seama că dincolo de stânci. TREAPTA VEGETALA de brazi, şi de celelalte înfăţişeri măreţe ale lumii, viaţa lui e uri principiu matematic, o înşiruire reco de cifre, o problemă a cărei deplină rezolvare, e însăşi emotionantu-i mers pe deasupra pământului. Fiecărei unde de apă ivită deasupra Hăsmaşului Mare, i se dă o cifră pe care urmează să o scadă mereu, ducând-o până la zero. Aceasta e toată viaţa Oltului. 0 apă căzând prin lume, dela o mie opt sute de metri. E drept că pentru această cădere, el şi-a ales un drum unic, plin do frumuseţe şi măreţie. Nici un râu din ţara noastră nu porneşte dela o atât de maro înălţime, şi astfel, mereu căzând, viafa Oltului e o patetică, şi neîntreruptă aventură. Asemeni unor ursitoare geologice, greoaie şi generoase, culmile de piatră care îl văd născându-se, îi dăruiesc cei o mie opt sute de metri, deasupra câmpiilor, a bătrâneţii şi a morţii. Dar prin însăşi condiţia vieţii, această cifră nu rămâne întreagă, o singură clipă cel puţin. Odată dăruită, ea şi începe să scadă, ca zilele unei vieţi omeneşti, din clipa naşterii chiar. Nu va fi în viaţa Oltului întâmplare, fără ca ea să nu 'însemne, la urma urmei, scădere a cifrei dintru început. Stânci de pe care se rostogoleşte, prunduri cu ale căror pietre stă de vorbă, orice aşteptare din timpul acestor dialoguri, sau lanurile de grâu în lungul cărora trece aproape dormind, fiecare din ele cum se iveşte, înseamnă că încă puţin, şi încă puţin, înălţimea dela început, care e însăşi durata vieţii, a scăzut, a CARTEA OLTULUI 142 rămas mai putină, şi astfel moartea, e mai a-proape. Şi nimic nu poate întoarce apele înapoi; lol ce a rămas în urmă, rămas e pentru totdeauna. Când Oltul ajunge în câmpie, în urmă, în cer şi în trecutul lui dp legendă, au rămas mai mult de o mie de m|etri. Atât l-a costat coborârea fantastică din munţi, sutele de cascade şi năpraznicele torente cu care a smuls brazii din rădăcini, afirmându-şi în felul acesta tumul-tuoasa-i existentă. Atât a cheltuit, fără ca tinereţea lui să fi început măcar. Caşicum ar fi pândite de o mare primejdie, apele i se potolesc deodată. Zeci şi zeci de kilometri rămâne Oltul pe gânduri, desorientat de prea marea risipă pe ca re a făcut-o. In câmpia ('incului, apele lui cu totul încetinite, vor părea mai degrabă ale unui lac. Cei care îl vor vedea în această vreme a vieţii lui, nu vor putea crede că acele ape nemişcate, acoperite de stuf, sunt însuşi Oltul, şi că din aceste bălti adormite el se va putea smulge vreodată, plecând mai departe. Dar Oltului i-au mai rămas încă şapte sute de metri, şi trezindu-se treptat din adânca des-orientare a tinereţei, va începe să-i cheltuiască din nou, folosindu-se de ei pentru a străbate nu mai puţin de trei sferturi din ţară. Atât cât i-a mai rămas, îi va ajunge să călătorească! sute de kilometri spre miazăzi şi apus, şi traversând Carpatii, să ia de pe stâncile lor negre, mari plute de brazi, pe care să le poarte până la Dunăre. TREAPTA VEGETALĂ 143 Dar nici în cheltuirea acestor ultimi şapte sute de metri, chibzuiala nu intră în nici un tel în firea tumultuoasă a Oltului. Ca şi până acum, el va curge pe rând, în torente năvalnice, sau va cădea în letargii adânci. Pe un parcurs scurt, dar dramatic, va cheltui fără nici o şo-cpteală zeci de metri din înălţimea care i-a rămas, rostogolindu-se vijelios, luptându-se cu lumea şi cu el însuşi. Apoi distante nesfârşit de lungi, nu va mai cheltui decât o cifră infimă, părând cu totul adormit, abia mai respirând, asemeni hinduşilor care se lasă îngropaţi de vii. •Pentru ca din nou trezit, să se rostogolească spumegând la vale, în timp ce pe răbojul vieţii lui, cifra cu care l-au dăruit ursitoarele, va scade vertiginos, apropiindu-se în salturi mari de zero. Traversarea Carpatilor mai ales, va fi pentru Olt marele prilej de a-şi cheltui nebuneşte, ultimele rezerve importante de viată. In felul acesta, nesocotit, prodigios şi avântat, Oltul străbate lumea, viata lui semănând tot itimlpujl cu a unui om care îşi trăieşte destinul în mod patetic, cu izbucniri frenetice şi delăsări cumplite. Atraşi de forţa,, generos cheltuită, a Oltului, oamenii vin spre malurile lui, întemeindu-şi cât mai aproape aşezările. Acolo unde el iese din munţi, nenumărate sate îl aşteaptă, îngrămădin-du-se la marginea văii, ca la gura unui stup din care s’ar scurge o şuviţă de miere. Oltul le străbate pe rând, fiind fiecăruia cea mai puternică 144 CARTEA OLTULUI dâră d© viată, în lungul căreia satul trăieşte şi r>-spiră, odată cu ritmica rostogolire a apelor. In timp ce sunt aplecaţi peste treburi, oamenii nu încetează să tragă cu urechea spre albia lui: pe acolo trece viata. Un murmur se desprinde de deasupra apelor, şi plutind peste întregul sat, îl înviorează, învăluindu-1 într'o neîntreruptă prospeţime, cunoscută numai aşezărilor omeneşti dela poalele munţilor, prin care trec râurile tinere, abia coborâte în lumte. Când Oltul ajunge în câmpie, el este încă destul de năvalnic pentru a mâna nenumărate •ori, şi încă destul de limpede, pentru ca sute de femei să-şi înălbească pânza în apele lui. Fete de şaptesprezece ani, pregătind cămăşi aşteptaţilor logodnici, femei măritate care au de îmbrăcat bărbaţi şi copii, şi femei foarte bătrâne, îndoite de vârstă, care-şi mai fac o ultimă cămaşă, poate de moarte, vin împreună pe malurile Oltului, însufleţite de un simt simplu şi vechiu al frumuseţii, moştenit dela bunicele şi străbunicele lor. Tanza pe care mâinele lor au scos-o din războaie e aspră şi neagră, viaţa acestor femei e de multe ori tot atât de aspră şi neagră, mintea nu le poate fi niciodată la un lucru care nu-i de neapărată trebuinţă; dar ele au acum; o singură mare dorinţă: să poată da pânzei în care şi-au tesut o parte din viaţa lor în nopţile lungi de iarnă, însăşi albeaţa imaculată a zăpezilor de pe crestele de unde Oltul coboară. Cu o vie şi neîntreruptă sârguintă, ele caută să-şi înfrumusetezo rodul aspru al muncii, caşi-cum ar fi vorba să înălbească şi să-şi facă strălucitoare, propria lor viată. 0 zi întreagă femeile clătesc pânza în apele Oltului, o usucă şi din nou o clătesc, străduindu-se şi înverşu-nându-so să aducă în urzeala ei, albul ideal al cămăşilor viitoare. Fată de neîntrerupta străduinţă a femeilor. Oltul nu rămâne nepăsător. In valuri tot mai repezi, şi mai dense, el trece prin urzeala pânzelor, rozându-te coloarea neagră şi ducând-o cu el la vale, ca pe o temelie urâtă a lumii, ce treime 'înlăturată. Mâinile aspre, vânjoase, energice ale femeilor, şi apele lui limpezi şi repezi, colaborează. Spre seară, şiruri lungi de pânză, înălbită însfârşit, stau întinse deasupra pajiştelor verzi de iarbă, într’o deosebire vie de colori, a cărei intensitate, are ea însăşi frumuseţea şi valoarea unei picturi. Femei cu îmbrăcăminte puţină, şi sumeasă pe braţe şi pe pulpe, se' plimbă între şirurile do pânză, în colorile aprinse ale apusului, şi totul este acoperit de o atât de mare linişte şi împăcare, încât Oltul trece prin dreptul acestor locuri, ca prin dreptul vechilor grădini ale Helladei, în care înţelepţi şi dansatoare, se întâlneau în crepuscul, în pacea cetăţilor ideale. TREAPTA VEGETALĂ In vreme ce femeile folosesc limpezimea apelor, bărbaţii îşi însuşesc forţa cu care trec la vale, măcinând cu ajutorul ei grâul. Ca şi la 10 140 CARTEA OLTULUI ferăstrău, apele pornesc mai întâi pe un jghiab de scânduri, pentru a cădea apoi deasupra unei roti, sdrobindu-se. E o roată mare şi grea, şi mir’un anumit fel enormă, încât pare făcută să sprijine însuşi mersul lumii. Poate că îl şi sprijină, devreme ce neîntrerupta ei rotire e aceea care face să apară în lume pulberea substanţială a făinii, din care oamenii îşi plămădesc în fiecare zi o pâine, ca o puternică treaptă interioară, cu ajutorul căreia fac încă un pas, m!ai departe, în vreme. Dacă o casă e un foc, un sat o fântână, acestea fiindu-le nucleul în jurul căruia încep să graviteze; un ţinut e o moară. Un tinut, adică satele şi ogoarele care încap într’o parte şi alta cât lin privirile, şi cărora cea mai trainică legătură, lo o moara. Ea se află în mijlocul câmpiilor, neagră şi grea, ca un păianjen în mijlocul pânzei sale, iar miliarde de fire nevăzute leagă de gura ei, într’o împletitură subtilă şi fantastică, fiecare bob de grâu ivit în cuprinsul acestui spaţiu. Nici unul nu poate să-i scape. Până departe, la marginea colinelor şi ’ a pădurilor, moara îşi întinde pânza-i de păianjen, şi pe firele-i nevăzute, boabele de grâu vin să li se împlinească destinul. Acelea care sunt rupte, pornind în alia parte, vor fi rătăcite fată de scopul esenţial al vieţii lor: de a fi hrană oamenilor care le-au semănat. Aşa cum stă în mijlocul ogoarelor, plină de forţă şi de sensuri ce nu pot fi răstălmăcite, TREAPTA VEGETALĂ 147 moara par»' că organizează liniile de viată ale ţinutului, ins.iyi respiraţia lui largă şi neoprită. Ca o inimă greoaie, dar generoasă, ea împinge subslanl.i vieţii pe uliiito satului, şi o face să piiI runda in case, po mesele oamenilor, sub forma lolmidă şi dorită, a pâinii. / Cifml moara merge, atât de tare se clatină şi Imam aie din incheeturi, încât pare o corabie 1111>IA1111 cu furtuna. Dealtfel morarul, de multe .....ii o pipă în coiful gurii, pare un bătrân lup .....am, po sub alo cărui priviri, puţin obo- mle anim, jitâtoa întâmplări au trecut!... Aşa cum :;lâ In uşa morii, nemişcat, ol pare să contemple zi Io întregi, cerul. I ntre norii care se duc spre miazănoapte, atâtea mori se rostogolesc, mai mari şi mai fantastice decât a lui. Oriunde e viaţă multă şi adevărată, e şi visare. Şi bătrânul lup de mare se îndreaptă spre stăvilar, să-şi pornească moara, caşicum s’ar duce să ridice ancora. Iar apele Oltului o poartă, neagră şi veche, departe, spre ţărmurile pline do lumină alo abundenţii. Acum, între ape şi pietrele dinăuntru, de cremene, o nouă convorbire începe, fiecare vorbind nr cea mai puternică voce, ca dela o tribună. Căzând în şuvoaie neîntrerupte peste roata grea a morii, mugetul lor se ia la întrecere cu glasul de tunet al pietrelor, părând că pregătesc lumii un nou cataclism. Dar bătrânul lup de mare, le ascultă liniştit. In urechea lui plină cu făină, acest sgomot năpraznic ajunge în perioade largi şi măreţe, asemeni acelor discursuri 148 CARTEA OLTULUI Imiţi lăloare, ale conducătorilor de popoare, la o răspântie istorică, menite să orienteze milioanele de oameni, îndemnându-le să meargă mai departe. Intre vorbele grele, de apă şi de piatră, ale acestui mare discurs, boabele de grâu cad una după alta, fiind sdrobite pe rând, descătuşând din coaja lor pulberea albă a făinii, menită să acoperă drumul, în viitor, al lumii. De departe, oamenii aud discursul substanţial al morii, şi inima lj se umple de bucurie. Carele cu grâu, sunt trase în faţa ei, cu chiote lungi, de nestăpânită veselie. Din toate întâmplările care formează viaţa simplă şi mare a ţăranilor, venirea la moară deasupra sacilor plini cu grâu, e ca o lespede ce li se aşează la temelia însăşi a fiinţei lor, umplând-o de linişte şi echilibru. Moara macină, hambarele vor fi pline, continuitatea vieţii e asigurată. Şi toată ziua se aud chiotele celor care vin să macine, în timp ce dinăuntru, bărbaţi şi femei ies râzând, cu hainele şi obrazurile albe, pudraţi de moară, pentru marele bal al vieţii, cu însuşi rodul muncii lor de o vară întreagă. Astfel, ceea ce a fost încruntare şi sudoare a frunţii, moara transformă în râs şi bucurie. In felul acesta îşi face Oltul apariţia în câmpie: trăgând o dungă adâncă de viaţă, dinspre miazănoapte spre miazăzi, însufleţind satele şi participând la marile întâmplări ale ţinutului pe care îl străbate. Dar cum apele lui continuă TREAPTA VEGETALĂ 149 să crească mereu, foarte curând vor însemna pentru oameni prilej de a construi poduri, din ce în ce mai mari şi mai puternice. La început, unind de-a-dreptul cele două maluri, apoi sprijinindu-se pe picioare care stau în mijlocul apei; podurile acestea, aşa cum se rcpclii mereu, par un animal ciudat, care cu fiecare generaţie ar deveni mlai lung, şi ar căpăta tot mai multe picioare. E o creştere ne-in11eruptă, care va duce micul pod dela început, aflat ca un embrion în dreptul minei de aramă, la forme de-a-dreptul impunătoare. Rând pe rând lemnul, fiorul şi betonul armat, vor intra în construcţia lor, cu timpul, impresionantă. Acum, ţinutul fiind despărţit în două de apele Oltului, pentru a putea trece dintr’o parte în alta, oamenii vor trebui să se îndrepte, de pe oricât de întinse suprafeţe, spre singurul punct de trecere al podului, ca firele de nisip dintr’o clepsidră, spre tubul îngust care uneşte cele două sfere. Dimineaţa răstoarnă clepsidra dinspre sat spre ogoare; din case, din grajduri şi din curţi, bărbaţi, femei, copii şi animale, ies pe rând, îndreptându-se spre trecerea îngustă a podului, prin care ajung în sfera cealaltă a lumii, răs-pândindu-se dela o margine la alta a zării. Amurgul o întoarce la loc; şi toţ.i care au trecut de dimineaţă, încep să vină înapoi, ca firele de nisip alunecând din păduri şi de peste ogoare, spre satul care se află la fund şi în care se scurg într’un şir lung până la venirea nopţii. In felul acesta, ca o enormă clepsidră răstun' f. AH TEA OLTULUI 150 n.il.i do două ori pe zi, măsoară podurile Oltului limpul, sub imensitatea, atentă şi binevoitoare, a corului. In timp ce Oltul străbate câmpia satele se ivesc, vestite de turla ascuţită a bisericilor, cu mult înainte, asemeni unor corăbii cărora mai întâi, li s’ar zări catargele înalte. Şi când rămân în urmă, tot ele se văd multă vreme, după ce satul a fost înghiţit de linia orizontului. Cât (ine călătoria Oltului pe deasupra Ardealului, mereu se zăresc înaltele turle, când într’o parte and în alta, ivindu-se şi dispărând pe rând, legănate în ondularea largă a câmpiilor, ca pe o mare cu lente talazuri. lud,al ii ce Oltul ajunge în câmpie, biserica din Câi'la îşi ridică în fata lui turla ascuţită şi înaltă, mai înaltă aşa cum a fost construită, cu veacuri in urmă, pe un promontoriu înconjurat de ziduri de cetate, încă întregi. E o biserică vestită în partea aceasta a Ardealului, şi aşa cum stă înăuntrul fostei cetăfi, pe înălţimea strategică de odinioară, dă peisajului o njltă severă şi gravă, vibrând îndelung în inima ce-loF"care îl străbat, neliniştindu-i aproape. Oltului, îndată ce coboară din munţi, ea pare să-i anunţe, că întinderile monotone cu care începe câmpia, nu vor tine tot timpul, şi că mari întâmplări, uneori tragice, îl aşteaptă în această călătorie; aşa cum la începutul lent al unei simfonii, o notă profundă se aude deodată, ca un muget îndepărtat de tunet, vestind marile furtuni ce se pregătesc să vinlă. Şi, în ceea ce priveşte întâmplările viitoare din viaţa Oltului, nici un avertisment n’ar fi putut fi mai adevărat, decât acela pe care i-1 dă turla înaltă a bisericei din Cârţa, cu nota ei gravă şi ameninţătoare, vibrând îndelung la începutul câmpiei. Puţin mai jos de locul acesta, în contrast cu Iurta înaltă şi albă a bisericii, se află clădirea roşiaticii, a gării Petru Rareş, destul de ciudată aşa cum a Ut. singură în mijlocul câmpiei, învăluită mereu in fumul locomotivelor, care aşteaptă să treacă trenurile peste munţi în Moldova, pe la (ihimeş-Palanca. , De când a sosit în câmpie, trenuri s’au ivit pe malurile Oltului. Acelea care merg spre nordul Ardealului, trec în câteva clipe de pe albia lui piei a Mureşului, unind în felul acesta, fulgerător, şi mai mult ca o părere, cele două ape legendare, menite, să se caute, şi să nu se întâlnească niciodată. Tar din ţinuturile răsăritene peste care pluteşte fumul locomotivelor, urcând spre Ghimeş-Palanca, primeşte Oltul primul afluent pe care i-1 trimite câmpia: Mădăraşul. E o apă liniştită şi puţin turbure, şi în locul unde se varsă în Olt, uilându-i-se apoi pentru totdeauna numele, un plop măreţ se ridică spre cer, ca un monument emoţionant, în amintirea apelor mărunte, care mărind gloria Oltului, rămân necunoscute. Din locul acesta, încetează şi deziluzia dela CARTEA OLTULUI 152 tii< ('put a Oltului, de a curge nebăgat în seamă, printre lanurile de grâu care acopereau câmpia. Treptat, malurile lui care rămăseseră goale după dispariţia brazilor, încep să se acopere cu o vegetaţie pe care, de data aceasta, singur o face să crească. De acum înainte, plugurile nu mai pot veni chiar până la marginea apei, ea s’a infiltrat în pământ, într’o parte şi alta, făcându-1 să se acopere cu o iarbă mai verde şi mai lungă, şi cu grupuri din ce în ce mai dese de răchită. In curând, sălciile răzleţe care se iveau ici şi colo, se strâng pe* maluri în şiruri întregi, formând trecerii apelor o neîntreruptă gardă de arbori. De acum înainte, drumul Oltului pe deasupra pământului se zăreşte din depărtare: o acolo unde un brâu larg de vegetaţie, curge ca un bogat fluviu verde, prin mijlocul ogoarelor. învingând câmpia a cărei monotonie îl des-orientase, Oltul îşi creează un domeniu personal, o lume proprie) care de acum înainte îl va întovărăşi, vestindu-i până departe, călătoria pe deasupra pământului. In felul acesta, cu tânăra lui gardă de sălcii, trece Oltul prin dreptul primului oraş pe care îl întâlneşte: Miercurea Ciucului. Dela marginea colinei unde se află aşezat, oraşul întoarce spre Olt faţa largă şi albă a unor clădiri mari, aproape monumentale, dar neprietenoase, reci şi greoaie. Dar numaidecât, calma tălăzuire a câmpiilor ardelene reîncepe, şi Oltul se regăseşte deasu- TREAPTA VEGETALA 153 pra lor, ca într’o lume prietenoasă şi plină de armonie. Vaste întinderi orizontale lasă să se deschidă zările până departe, acoperite din loc în loc de petele roşii şi verzi ale satelor, îngrămădiri de arbori şi acoperişuri de ţiglă. Din mijlocul lor, turla ascuţită a bisericii se ridică spre cer, întotdeauna ca un catarg, menit să le treacă prin marile furtuni ale lumii. Peste aceste calme întinderi de pământ, câte un plug se mişcă încet, trăgând o brazdă adâncă dela miazănoapte spre miazăzi, ca un meridian de humă, aburind, peste care soarele trece arătând amiaza. Opri ti locului, oameni şi animale rumegă încet, formând deasupra pământului un bloc de granit, ciudat, arhaic, obosit şi etern. Mai departe, caşicum un vânt puternic ar începe să sufle, tălăzuirea câmpiilor se accen-tuiază, iar valurile lor domoale se umflă şi urcă spre cer, până ce se prefac în adevărate coline. Pe creasta unora din ele, ziduri de piatră, năruite, reamintesc existenta cetăţilor de pe vremuri. Ele sunt acum mai puţin chiar decât o ruină, o simplă grămadă de pietre uneori, dar parcă tot fac do veghe asupra ţinutului; iar ogoarele duse până la picioarele lor, par covoare pe care umbrele foştilor luptători, ieşite de sub pietrele năruite, coboară în fiecare amurg, să se plimbe pe malurile Oltului, şi poate să se şi spele în apele lui, de praful greu al istoriei. Dincolo de aceste coline, la marginea cerului, creste înalte şi vinete, fac de veghe peste întreaga tară. Iar între ele, acelea ale Hăsmaşului IM CARTEA OLTULUI Marc se zăresc încă în unnă. Oltul a ajuns anim departe de muntele care l-a creeat, la, şaptezeci de kilometri, iar în tot acest timp el l-a veghiat din urmă, păzindu-1 parcă să nu i se întâmple nimic rău, gata să se încrunte spre oricine i-ar fi stat în cale. In acest tinut în care Oltul îşi petrece copilăria şi tinereţea, nu e nimic care ar putea să se măsoare în măreţie cu Hăsmaşul Mare. Dela o zare la alta, din prima clipă se vede că aici el e cel mai puternic, zeitate a înălţimilor de piatră, prieten apropiat al cerului. Multă vreme după ce Oltul a ajuns în câmpie, Hăsmaşul Mare continuă să fie aceeaşi enormă masă do cremene, dominând lumea dinspre miazănoapte, şi atrăgând, ca un magnet puternic,, privirile. Fată de silueta lui, pe care depărtarea n’a doborât-o încă, morile pe care Oltul le învârteşte, rămân nebăgate în s^amă, şi de-asemeni satele prin dreptul cărora trece la vale. Glura uriaşă de balaur, pe care scorbura de deasupra muntelui o deschide asupra lumii, înghite cu singurul ei dinte, tot ce se află pe faţa pământului. De nimeni neîntrecut în nici un fel, măreţ şi uneori înfricoşător, Hăsmaşul Mare rămâne prezent în toată tinereţea Oltului, asemeni zeilor care din Olimp, urmăreau cu mânii şi bună-voinfi subite, viata fiilor lor de pe pământ. Când Iîăsmaşului Mane i se pare, că nu a fost destul de darnic, repede ademeneşte o duzină de nori, îi sdrobeşte între crestele-i de cremene, şi trimite TREAPTA VEGETALA 155 progeniturei sale, aflată departe în lume, un nou val de viată şi de putere, asemeni unui părinte generos şi fantastic. In zilele în care culmile lui nu iscă nici o furtună, apusul luminându-le cu mii de reflexe, îl preface încă odată, aşa cum în fiecare noapte marile constelaţii se întorc, într’o fabuloasă cetate cuprinsă de flăcări; cel mai măreţ spectacol din partea aceasta a lumii. Din jos de Miercurea Ciucului, el încă se vede. Dar în cele din urmă depărtarea, a cărei gură e mai mare decât oricare alta, putând să înghită cu vremea orice, fot iese biruitoare. Treptat, fantasticul incendiu geologic începe să se 'stingă. Seară de seară flăcările lui pâlpâie tot mai şterse, sclipitoarele stânci de calcar devin tot mai cenuşii, iar într’o dimineaţă, în locul unde se zărea Hăsmaşul Mare, nu mai e decât un fel de părere; în partea aceea cerul e puţin vânăt, ca o rană veche, vindecată, Apoi, nu se mai zăreşte nici atât. XII OLTUL ZĂREŞTE MUNŢII VULCANICI ŞI SE ÎNDREAPTĂ SPRE EI. Scăpat de sub veghea severă şi gravă a Hăs-maşului Mare, rămas singur între orizonturi de câmpie, îndepărtate, Oltul cade într’un somn_ adânc, letargic aproape. Se întâmplă cu el un lucru ciudat, neobişnuit în viaţa celorlalte ape: pe când mai este încă foarte tânăr, e încercat de oboseli cumplite, iar mersul i se opreşte aproape cu totul. Frunzele aflate la suprafaţa apelor, alunecă spre miazăzi cu o necrezută încetineală. Sunt totuşi aceleaşi ape, care în vremea munţilor, călătoreau vijelios spre lume, rupând brazii din rădăcini. Acum, n’ar mai putea smulge un singur fir de iarbă. Obosite şi trăgând a moarte, ele nici nu încearcă să se trezească, din somnul greu care le-a cuprins. E poate cea mai ciudată întâmplare din toată viaţa Oltului. In mijlocul unei câmpii străjuită în depărtare de creste vinete, şi larg tălăzuită de coline, încât însufleţirea nu-i lipseşte, şi nici mă-j reţia, Oltul îşi pierde cu totul elanul vieţii, uită ţelurile spre care a pomit, şi adoarme. TREAPTA VEGETALĂ 157 Dacă pământul peste care trece n’ar avea maluri înalte şi tari, s’ar transforma într’o mlaştină. Aceleaşi ape care puţin mai înainte coborau munţii, sfărâmând stâncile şi cântând asemeni unor fanfare triumfătoare. Acum, toată orchestra a tăcut, căzând deodată la pământ, ca o coloană de apă, întreruptă. De acum înainte, cea mai mică gânganie, prcgă(indu-şi aripile pentru sbor, va foşni parcă mai mult decât undele Oltului, amuţite. 0 linişte complectă, desăvârşită, se lasă peste suprafaţa apelor, tot atât de nemişcate ca ale unui lac. Peştii care iubesc apele stătute, în mijlocul cărora îşi petrec viaţa, în moliciune, ca pe covoare groase şi adânci, au umplut Oltul dela un mal la altul, şi se târăsc în nămolurile lui., cuprinşi de beatitudinea acestei orientale existente. Asemeni unor eşarfe leneşe de catifea, ei urcă până la suprafaţă, privesc somnoroşi lumina puternică de afară, şi cad din nou în fundul apelor, mulţumiţi. Sunt peşti mari şi grei, semănând cu Oltul do acum, şi arătând şi mai mult, cât do deosebit e de acela năvalnic, din munţi, prin care păstrăvii treceau ca nişte 'fulgere. Şi totuşi, nu peştii îşi vor avea aici împărăţia, ci nuferii, sutele de mii de nuferi, care nu vor întârzia să apară, acoperind toată suprafaţa Oltului, făcându-1 de nerecunoscut. Totul există mai departe: satele, turlele bisericilor, colinele şi zimţii munţilor din zare; irvH CARTEA OLTULUI ilar Oltul nimeni n’ar mai putea să-l recunoască. Tiansformându-se în întregime, el încetează să mai aibă cea mai mică asemănare cu cea ce se poate numi un râu. Nu un lac prin preajma căruia ar trece, ci propriile-i ape sunt aceste întinse şi stagnante suprafeţe, de deasupra cărora sute de mii de nuferi îşi înaltă floarea leneşă spre cer. Ca la comanda unei baghete, pete mari din verdele pădurii, s’au desprins din arbori, aşe-zându-se peste apele Oltului, asemeni unor păsări cu aripi largi. Par un stol de rate verzi, sălbatice şi misterioase, care abia au coborât din cer, şi’s gata să sboare din nou, la cel mai mic sgomot. Aşa se zăresc foile late ale nuferilor, pe deasupra apelor, până departe. Numai cârdurile de păsări, picând deodată din cer, pot să acopere atât de repede şi de total, o suprafaţă terestră, făcând-o de nerecunoscut. Sunt zeci, sute de mii de nuferi, care s’au abătut asupra apelor, acoperindu-le. Din mijlocul frunzelor late şi grase, nufărul se ridică în aer. E mai întâi o tijă înaltă, încât floarea mică din vârful ei pare o cupă cu picior lung, pentru băut o băutură rară. Cizelată şi fină, această cupă are, în contrast pictural cu tava verde pe care stă aşezată, o coloare galbenă, o limpede şi pură coloare galbenă. Grupate în cercuri mari, de câte o sută, cupele acestea de chihlimbar vegetal se ridică toate spre cer, pline cu somnolenta de acum a Oltului, iar cerul soarbe încet, picătură cu picătură, ciudata băutură ce i se oferă. Kilometri TREAPTA VEGETALĂ 159 după kilometri, tine acest spectacol unic, în care Oltul îşi oferă cerului, în sute de mii de cupe, esenţa poetică a Iernii care l-a cuprins. E o lene narcisică, de adolescent, căruia îi place să stea zile întregi întins pe covoare de iarbă, luând în felul acesta cunoştinţă de ‘dimen-siunjile propriului său trup, şi de sensaţiile pe care le poate încerca. Zile de-a-rândul stă Oltul tolănit în mijlocul câmpiei, îşi ridică nuferii spre cer, se miră şi visează. Mai ales visează. Pe malurile lui se ivesc o puzderie de flori de câmp, felurit colorate, complectând farmecul şi gratuitatea acestui spectacol. Liniştit aici, măreţ în depărtare, întreg peisajul în mijlocul căruia Oltul doarme, pare al unui paradis terestru, pe care nimic, n’ar putea veni să-l turbure. Doar întâmplările cosmice ale planetei, răzbat până în această oază a liniştei şi a nemişcării: dimineaţa, amiaza şi seara, arătând că lumea există mai departe şi nu s’a oprit din drum. Când vine întunerecul, sutele de mii de nuferi nu se mai zăresc, dar toată beatitudinea în care se află scufundat ţinutul, poate fi auzită: un cor uriaş de broaşte, de sute de mii de broaşte, avâi^d în elanul şi forţa cu care cântă proporţii homerice, îşi înaltă spre stele ofranda lui sonoră, uluitoare şi vastă, şi tot atât de în-, cărcată de misterul cosmic al lumii, ca şi constelaţiile care se rotesc pe deasupra. După ce Hăsmaşul Mare dispare în urmă, 160 CARTEA OLTULUI spre miazănoapte, nu trece' multă vreme, şi alţi munţi îşi fac apariţia în faţă, profilându-şi siluetele pe cerul limpede dinspre miazăzi. Sunt Arcuita, ştiuţii munţi vulcanici. Trei impresionante conuri, zărindu-se din cea mai mare depărtare, perfect delimitate, de parcă ar fi fost trase cu compasul, se desprind din masa celorlalţi munţi, şi se ridică spre cer, stjanii apariţii geologice. Vârful, spre care forma lor tindea ca spre un punct final, le lipseşte; şi se zăresc acolo, în depărtare, asemeni unor giganţi, cu capul tăiat de pe umeri. Acoperiţi de brazi, ca de un veştmânt bogat, ei au coloarea neagră-verzuio a păcurii, când iese din pământ în bătaia soarelui. Aceştia sunt munţii care vor smulgp Oltul din letargie, hotărându-1 să dea cu ei marea bătălie a tinereţii lui, şi vipdecându-l*astfel de narcisismul în care se scufundase. Spectacolul pe care îl oferă din depărtare, e un amestec d% măreţie şi neverosimil, capabil să trezească oricui curiozitatea. Mai întâi de toate: sunt ei în adevăr? Fiindcă prea e întunecată, compactă şi grea, masa lor care începe să astupe orizontul; dar în acelaşi timp siluetele, trase cu compasul, prea le sunt perfect geometrice, aşa cum Oltul n’a mai văzut nici una din înfăţişerile lumii, şi’ mai ales marile ei plăsmuiri geologice. Oricare ar fi adevărul, uriaşele tronconuri din zare, merită o călătorie până acolo. Treptat, apele încep să se smulgă din moliciunea lutului, o undă se îndeamnă cu alta, TREAPTA VEGETALĂ 161 până ce tot râul se dislocă şi porneşte la vale. Atunci, paradisul nuferilor, acest vis de necrezut al Oltului, încetează pentru totdeauna. Parcă a tras cineva cu puşca. Speriate, stolurile de păsări verzi care îi acopereau apele, îşi iau sborul şi pier. Suprafaţa lor rămâne curată şi hotărâtă, ca obrajii oamenilor, dimineaţa. încă un kilometru, Oltul îşi curăţă şi adâncimile, de lungile plante acvatice pe care le lăsase să crească înăuntrul lui, asemeni unor braţe leneşe, mângâietoare şi primejdioase. El se leapădă astfel, de toate vestigiile visului în care a fost scufundat. Curând, apele îi aleargă cu totul libere spre marginea munţilor, iar câţiva brazi vin să-l întâmpine, şi să-l felicite pentru această biruinţă. Aşa cum pe vremuri, la Wagner, câmpia se grăbise să-şi trimeată sălciile să-l salute; acum munţii fac să coboare de pe înălţimile lor o delegaţie de brazi care, oeremonioşi şi gravi, vin pe deasupra şesului, întâmpinându-1. Ciudatele apariţii din zare, care l-au făcut să se smulgă din vis, sunt munţi în adevăr. De aproape, siluetele lor sunt tot atât de perfect tronconice, şi cresc neîncetat, până ce izbutesc să întunece o parte din lumina zilei. In întregime acoperiţi de brazi, ei îşi urcă masa verde-închis spre cer, subţiind-o mereu, pentru a păstra astfel între înălţime şi diametru, raportul matematic din care rezultă proporţiile şi forma geometrică a vulcanilor. De pe vârfurile lor teşite, lipseşte numai fumul, pentruea imaginea 11 CARTEA OLTULUI 102 f.i fii; complectă. Sunt zeci de mii de ani de < iii(l vulcanii aceştia au încetat să mai fumege. Inleriorul unuia din ei ş’a umplut cu o limpede şi neclintită apă; Lacul Sfânta Ana. Astfel stau, decapitaţi şi stinşi, cei trei foşti vulcani, în drumul Oltului, întunecând zarea limpede a sudului. De când n’au mai aruncat flăcări pe gură, singurul eveniment geologic pe care îl trăiesc, e trecerea acestei ape printre stâncile lor vechi, pline de milenii şi lilieci. Din nou stăpân pe toate puterile lui, acum nemăsurat~mai mari, întărâtat parcă de mirosul preistoric al acestor munţi, el cel mai generos şi fantastic exponent al preistoriei, Oltul se a mucii între siluetele vulcanice, spumegând. Fără s.i mai ţină seama de cât va risipi din înălţimea pe care i-a dăruit-o Hăsmaşul Mare,, descătuşat do orice teamă sau prevedere, liber în mod frenetic, asemeni unui om care ar începe să-şi trăiască viaţa cu cea mai mare intensitate,, el trece printre stânci cu mare vitesă, impetuos, năvalnic şi plin de un nemăsurat orgoliu. Nu mai e un simplu torent căzând de pe o stâncă pe alta; e o masă compactă de ape ce se rostogolesc, înăuntrul munţilor, cu toată greutatea lor enormă, de cireadă de tauri acvatici, deslăn-ţuiţi. Unul după altul, bivolii de apă năvălesc asupra stâncilor, sdrobindu-se de ele,, şi pornind mai departe într’o uriaşă învălmăşală, în timp ce din urmă alte sute şi mii de tauri sosesc înfuriaţi, să se măsoare şi ei cu munţii. Dela un capăt la altul, câteva zeci de kilo- TREAPTA VEGETALĂ 163 metri, cât tine trecerea lui prin aceşti munţi, Oltul se frământă şi se sdrobeşte de stânci. 0 singură clipă nu-şi potoleşte clocotul care, ca o pustiitoare pasiune, îl poartă mereu înainte, spre alte dezastre. Trecând vertiginos pe lângă maluri, se repede peste barajele de stânci, deasupra cărora fierbe şi se sfărâmă îngrozitor, încât două molecule nu-i mai rămân una lângă alta. Frenetic şi deslăntuit, el se luptă cu munţii, dăruindu-li-se în acelaşi timp; învingându-i şi lăsându-se învins de ei, rupându-i pentru a trece prin miezul lor în partea cealaltă, dar lă-sându-şi fiinţa să fie dramatic sfâşiată, neîncetat ducând-o spre locurile primejdioase, în care o aşteaptă, de fiecare dată, nimicirea. In felul acesta se fac marile experienţe ale vieţii. Dacă vreun element liniştit al naturii, privind această necontenită frământare, s’ar întreba la oe-i foloseşte; Oltul ar putea răspunde că-i foloseşte să cânte. înăuntrul acestor munţi vulcanici, negri şi vechi, îşi dă el seama pentru prima oară de toate alămurile pe care le poartă înăuntrul apelor, şi le adună într’o singură orchestră cu care, tânăr şi îndrăsnet, întregii lumi, cântă. Sunt în apele lui viori limpezi, şi nostalgice violoncele, sunt flaute optimiste, şi îndelung melodioase harfe. Sunt. în fundul lui piane grele, ale căror note se aud distinct, una câte una. Şi tot acolo sunt instrumentele, cu care Oltul poate face să se audă un huruit plin de ameninţare, ca un tunet îndepărtat: tobele mari. Şi toate celelalte instrumente ale unei întregi şi vaste 164 CARTEA OLTULUI orchestre: o car ine, fligoarne, corn uri, şi puternicele contrabasuri pentru mugetul apelor, când se transformă într’o cireada de bivoli negri, deslănţuiti. Adunate, fiecare din ele, de sub oerurile limpezi pe sub care Oltul a trecut, din despletirea peste apele lui a sălciilor, sau din veghea înaltă şi dreaptă a brazilor, din lanurile de grâu prin dreptul cărora s’au rostogolit,, din vocea oamenilor care au trecut pe malurile lui cântând, din şoaptele de dragoste pe care le-a auzit pe inserat, şi din clopotele bisericilor bătând pe deasupra satelor şi a câmpiilor; aceste felurite instrumente încep să cânte acum, toate la un loc, o foarte puternică şi arhitectonică simfonie. Masele de apă izbindu-se de stânci, fac să se ridice în aer, uriaşa vibraţie a trecerii lor. E o năvală de sunete scurte, puternice, făcând aproape să trepideze pământul: jap, jap, jap; pe deasupra cărora' (sje desfăşoară lungi eşarfe melodioase, trilili-tam, trilili-taam, împletindu-se şi desple-tindu-se între ele, fluturând in aer din ce in ce mai subţiri, răsucindu-se în cercuri şi în spirale, îndelung vibratorii. Iar dedesuptul lor, e mereu acelaşi schelet sonor, enorm, ca al unui animal preistoric: jap, jap, jap! Masele de apă sdrobin-du-se de stânci. Din clocotul lor sfărâmat, viori şi violoncele se ivesc, şi încep să cânte, până la viitoarele stânci, partea lor melodioasă, şi uneori tânguitoare, din acest cântec imens. Grăbite, pentrucă îşi ştiu timpul măsurat, viorile cântă de zor, în TREAPTA VEGETALĂ Ceremonioşi şi gravi, aşezaţi într’un vast amfiteatru, mii de brazi sunt ascultătorii, totdeauna atenti, ai acestui mare cântec, neopiri', liniştea dintre două cataracte, încercând să spună, acum când doar glasul lor se aude, me-sagiile subtile, şi nuanţate, pe care au fost chemate să le exprime. Chiar în mijlocul luptei, în intervalul dintre două izbânzi, Oltul găseşte timp să mediteze şi să se nedumerească de imensitatea lumii pe care o străbate, şi de formele ei ciudate şi multiple. Aceşti brazi înalţi... aceşti vulcani adormiţi... ce or fi vrând oare să iiiiemneV Prelungi, melodioase, viorile se grăbesc să exprime. Apoi, ele se sling treptat, în timp ce un sij^ ipd. sburlil şi trepidant, urcă din josul apelor, ca o prevostiro a unor clipe grele, ce se apropie. Şi numaidecât, un colt negru al muntelui, se zăreşte căzând drept în jos, tinându-le calea, ca un perete orgolios şi ostil. Iar Oltul, mugind cu o furie mai mare încă, împotriva acestui perfid duşman care i-a surprins şi turburat meditaţia, se repede asupra lui cu o nepotolită înverşunare. Multă vreme, după ce trece în partea cealaltă victorios, ol îşi mai clocoteşte apele, lăsând mai ales alămurile să-i cânte, mânioasa biruinţă. Şi astfel, în perioade lungi, desfăşurându-se una din alia, imensul cântec al Oltului răsună în incinta preistorică a munţilor vulcanici, pe care tinereţea lui tumultuoasă, îi străbate. 166 CARTEA OLTULUI ;il apelor. Uneori, pe malurile lor, apar oameni. Dar după oe ascultă puţin, pornesc înăuntrul munţilor, după treburi. Aproape de fiecare dată ei au în mână un topor. Sunt primii oameni pe care Oltul i-a întâlnit când a venit în lume: oamenii pădurii. Dar după ce a trecut de marginile Hăsmaşului Mare şi a pătruns în câmpie, el a început să întâlnească altfel de oameni: cu sape, cu coase, cu seceri, sau lungi furci ascuţite. Acum, aceştia au dispărut. Iar oamenii pădurii, aceia care n’au în mână decât un topor, se ivesc din nou. Nici pe drum nu mai sunt aceleaşi căruţe ca în câmpie, mergând în trapul cailor, pline cu saci de grâu, sau târându-se pe deasupra ogoarelor, atât de încărcate cu fân, încât pot părea dăi în mişcare. Iu locul lor sunt căruţele de pădure, care se desfac în două, ca o râmă tăiată cu sapa. lto[ile din fată sprijinesc trunchiul bradului, iar cele din urmă, la douăzeci de metri, nu-i lasă vârful să se târască de pământ. Din nou oamenii scot din beregată strigăte sălbatice şi desnădăjduite, îndemnând vitele să smulgă aceste lungi caravane din coclaurile pădurii, şi le îndrumă apoi spre marele ferăstrău, cu coşul înalt şi fumegând, dela Tuşnad. Pe suprafaţa exterioară a fostului vulcan, pe acolo pe unde altădată s’au rostogolit valurile de lavă, oamenii urcă acum spre vârf, tăind pădurea. Trunchiuri groase de brad, printre care se amestecă uneori fagii, acoperă de jur împrejur străvechiul troncon, ajung până în vârf, pe TREAPTA VEGETALĂ 167 buza îngustă, de câţiva metri, a vulcanului, şi încep să coboare numaidecât în partea cealaltă, în interiorul craterului. E o pădure bătrână, formând o căptuşeală de viată vegetală, peste scheletul preistoric şi mineral al vulcanului. I’rinăuntml acestei păduri, din care cerul mi sc mai vede, şi printre ai cărei arbori, şpe-i ial<* şi fragile, trec uneori căprioare, o serpen-iii,i şci'imcşlc, iar.oamenii punând piciorul din i i'ca|il.i m I coaptă, jic stâncile pe care altădată vulcanul Ic a scuipat, pot face înapoi, drumul do pe vromun, al lavei clocotite care s’a rostogolit pe aici. Acolo undo în mijlocul acestui ataci ism, un bolovan s’a oprit, rămânând astfel sute de veacuri, oamenii pun acum piciorul, ătărându-se către vârfurile stinse şi reci, ale vulcanului de pe vremuri. Apoi, odată ajunşi în vârf, la 1200 de metri, pe aceleaşi roci pe care altădată lava a urcat gâlgâind, oamenii coboară acum în crater, printre copaci bătrâni şi puternici, care şi ei, cuprinşi de aceeaşi curiozitate geologică, se lasă tot mai la fund, tot mai în adâncimea necunoscută şi plină de neprevăzut, a vulcanului. Dar după câteva sute de metri de coborâre spre măruntaiele pământului, copacii se opresc: craterul se umple cu apă, şi acolo în fundul) lui se află, ca într’o poveste, fermecatul tac Sfânta Ana. Oamenii mai pot înainta câţiva metri, până pe malurile lui, privind ceea ce până acum le-a fost ascuns vederii, şi minu-nându-se. 168 CARTEA OLTULUI Caşicum un imens compas i-ar fi tras dimensiunile, lacul se află înscris întro circumferentă perfectă. Caşicum şi-ar fi deschis piciorul cu zece metri, compasul a tras mai departe şi mai sus, altă circumferentă perfectă: marginea pădurii. Şi mai sus, vârfurile copacilor trag peste capetele oamenilor, încă o circurn-lerentă. Pe măsură ce craterul urcă, ele se su: prapun una peste alta, din ce în ce mai largi, că într’un amfiteatru, până pe coamă, unde arborii care cresc pe buza vulcanului, înscriu între vârfurile lor limpezimea cerului, într’o ultimă şi tot atât de perfectă circumferentă. Zări îndepărtate, sau orizonturi, nu există aici. Tot ce n’a încăput înăuntrul acestor cercuri, a încetat să mai existe. In fundul fostului vulcan, oamenii' se află ca într’o pâlnie misterioasă, ducând cine ştie unde, şi înăuntrul căreia, tot ce nu a căzut, încetează să mai facă parte din lume. Tot ceea ce se află în exteriorul craterului, e undeva departe, în afara lumii. Aşa apare restul pământului, din preajma acestor ape de cristal, neclintite. Doar norii, trecând pe deasupra, arată că lumea continuă să existe totuşi, în marile ei dimensiuni, dintotdeauna. De acolo de sus, lacul se vede într’o îngrămădire de munţi, ca un ochiu limpede şi rotund, deschis asupra cerului, plin de o imensă curiozitate. Aşa văd norii de sus Lacul Sfânta Ana, în mijlocul vulcanilor TREAPTA VEGETALA 169 stinşi: ca pe un ochiu curios şi bulbucat al pământului. Dar căprioarele, care pe malurile lui, în adân-cimea craterului, în câteva minute îl ocolesc, îl văd altfel: ca pe un mare circ, pentru cine ştie ce reprezentaţie extraordinară a lumii. l)e jur împrejur, stejarii şi brazii, liniştiţi şi oere-monioşi, par spectatori instalaţi în fotolii, şi nici un loc nu ~c liber în multiplele staluri suprapuse, până foarte sus, aproape de cer. Zeci de mii de priviri sunt aţintite asupra lacului, care închipuie arena, şi unde spectacolul urmează să înceapă. Dar totul, pentru oameni, ar putea pare că se întâmplă atât de încet!... Sunt fără îndoială sute de ani, de când arborii şi-au luat locurile şi aşteaptă. Dar e un festival care nu poate începe chiar atât de repede, acela care va avea loc în acest maro circ al lumii. Va trebui să mai treacă alte sute, sau poate mii de ani. Dealtfel, arborii nu sunt grăbiţi, deabia au venit, şi aşezaţi la locurile lor, aşteaptă liniştiţi, siguri că atunci când al treilea gong va suna în fundul lumii, marele spectacol la care au fost invitaţi, va începe. De partea cealaltă, afară din vulcan, Oltul poate crede de multe ori, că ora aceasta a sosit, stinsele cratere fiind gata să arunce din nou, flăcări pe gură. Sunt nopţi pline de întu-nerec, când un sgomot greu, şi mai apoi nă-praznic, năvăleşte peste cântecul lui, aooperin- 170 CARTEA OLTULUI du-i chiar cele mai puternice pasagii. E un huiet al munţilor, înfundat, caşicum aceştia ar începe să fiarbă, svonuri adânci îşi fac loc între văi, urcă, înaintează, şi se izbesc de stânci, într'o bolboroseală care devine cu timpul, uriaşă. Încă puţin, şi tot acest hăuit surd, înfundat, răbufneşte deodată cu o mare intensitate, şi se revarsă asupra munţilor care dau, însfârşit, în clocot. Cea mai puternică şi mai desnădăjduită trâmbiţă a Oltului, nu se mai aude. Văile toate răsună de metalice şi asurzitoare ecouri. Nu se mai aude decât gâfâitul unui monstru, încercând să răzbată prin bezna grea a nopţii. Groaznica lui respiraţie, revarsă în lume o lavă clocotitoare de sunete, care se rostogolesc deasupra stâncilor, fierbând. Oricine, în aceste nopţi, ar putea crede că respiraţia de foc a vulcanilor, se înloarce. Pământul începe să tremure, o trepidaţie neîntreruptă, nervoasă, din clipă în clipă mai intensă, urmând să ducă inevitabil, la paroxism şi la desnodământ. Deodată, deasupra văii, între siluetele înspăimântate ale munţilor, o lumină roşiatică se revarsă, umplând noaptea cu coloarea de sânge a apocalipsului. Puţin mai târziu îşi fac apariţia, chiar lângă apa Oltului, două locomotive uriaşe; groaznice mătăhale negre, grele, fierbinţi, gâfâitoare. Şuierând cumplit din plămânii lor de fier, învăluite în aburul roşiatic pe care îl svârle pe nări, ele trag la deal, străduindu-se amarnic, un tren lung de zeci de vagoane, care le urmează po- TREAPTA VEGETALĂ 171 somorâte, ţipând uneori de spaimă, asemeni unor suflete târâte în infern. Jumătate de oră mai târziu, un alt tren trece la vale: chiuind, alunecând cu mare vitesă, sburând aproape, fără nici un efort. In felul acesta, folosind calea pe care Oltul le-a deschis-o, trenurile traversează Munţii Vulcanici, trecând dintr’o parte în alta a Ardealului. Strânse între pereţii de piatră, şi apa mereu rostogolită a Oltului, nesfârşite şiruri de vagoane se strecoară pe după stânci, închipuind un lung şi ondulat şarpe metalic. Uneori, şarpele acesta e strălucitor şi alb: trec spre miazăzi vagoane încărcate cu scânduri, abia ieşite din dinţii ferăstraelor. Alteori, şarpele e negru: locomotivele trag din greu, spre miazănoapte, trenurile petroliere, zeci de cisterne metalice, mânjite de lichidul pe care îl duc. Câteodată, inelele şarpelui strălucesc feeric în noapte: sunt trenurile încărcate cu oameni. In cadrul ferestrelor, trecând uluitor una după alta, frânturi ale vieţii dinăuntru se zăresc o singură clipă, ca la lumina unor fulgere. Oameni stau de vorbă între ei, sau privesc noaptea de afară, zeci, sute de capete omeneşti, ieşind din întunerec, o clipă. Capete de soldaţi, capele de femei, capete de bătrâni, sau de oameni tineri, sute şi sute de capete omeneşti, întregul popor al Ardealului, pornit după treburi, spre o zare sau alta a tărîj. Trenurile, şerpi lungi de fier, putând să-şi încolăcească trupurile după toate cotiturile văilor, îi poartă CARTEA OLTULUI 112 l>i inauntrul acestor munţi vulcanici, de multă vreme stinşi, ca printr’o noapte imensă, din altă eră a lumii. Intre două erupţii feroviare ale munţilor, când deasupra lor domneşte din nou liniştea .solemnă, în care cântecul Oltului se aude ca sub o cupolă, apele lui primesc vizita unor păsări ciudate, care numai în întunerecul nopţii îşi iau sborul: liliecii. Mii de lilieci. Asemeni unor mari clopotniţe părăsite, sau unor castele de pe vremuri, năruite, aceşti bătrâni munţi vulcanici, adăpostesc între stâncile lor, un întreg popor de lilieci, fiindu-le parcă împărăţia unde îşi au obârşia şi domnia. Vechimea şi ruina lor, sau altceva, le prieşte fără îndoială, înăuntrul acestor vulcani stinşi, do le este numărul atât de mare, încât par adevăraţii stăpâni ai craterelor de pe vremuri. De cum se lasă seara, de prin cine ştie ce crăpături în care au stat spânzuraţi toată ziua, liliecii se trezesc la viată. Ciudate şi neodihnite duhuri ale nopţii, ei îşi fâlfâie tot timpul macabrele aripi, trecând prin aer asemeni unor mici cosciuge sburătoare. Nu sboară, ci mai mult dau buzna, părând că în fiecare clipă au să se izbească de stânci, de arbori, şi de oamenii care s’ar fi rătăcit în această stranie împărăţie a lor. E prea întunerec, dar poate că pe jos sunt o mulţime dintre ei, cu capetele sd robite. După sborul înalt şi calm al păsărilor din TREAPTA VEGETALĂ 17» câmpie, Oltul cunoaşte acum spovedania înspăimântată a liliecilor încercând, cu sborul lor becisnic şi dement, să scape parcă de o obsesie. Sunt fără îndoială nişte duhuri chinuite ale nopţii, şi destinul lor tenebros, aşa cum trec în negre şi neliniştite cohorte pe deasupra apelor, de parcă ar voi să se înnece, apare şi luai blestemat, când puţin mai jos, aceste ape năvălesc în turbina unei uzini electrice, care aprinde mii de lumini, până departe în înălţimea munţilor, la ţoale vilele albe ale Tuşna-dului. E acolo o întreagă lume, care îşi petrece viaţa în lumină şi veselie, ţâşnind la venirea serii din interiorul vilelor, pentru a dansa toată noaptea, aşa cum aici deasemeni durează toată noaptea, dansul macabru al liliecilor, părând o parodie şi o grimasă a celui de sus. Bătrânii munţi vulcanici, oferă Oltului acest sarcastic spectacol. Ziua, liliecii se retrag în crăpăturile munţilor, dormind spânzuraţi între pereţii de piatră despicaţi, care lasă să urce afară, din cele mai adânci funduri răsufletul, rece acum, al stinşi lor vulcani. Deasupra acestor emanaţii de gaze, misterioase, înşişi oamenii stau uneori aşezaţi, !âmă.duindu-şi oasele bolnave cu respiraţia lor preistorică. Şi pe hună dreptate, oasele oamenilor aparţinând deasemeni preistoriei. Izvoare limpezi, munţii aceştia care cuprind înăuntrul lor, ca pe un necrezut cleştar, Lacul Sfânta Ana, nu trimit Oltului. In schimb, din- 174 CARTEA OLTULUI tre crăpăturile lor, pline cu lilieci, se scurg câteva şuviţe de apă roşiatice, ca dintr’un rezervor ruginit. Din vapoarele înnecate, după ce sunt scoase la suprafaţă, se preling asemenea dâre de apă, amestecată cu fier. Grelele transatlantice înnecate ale munţilor vulcanici, trimit apelor Oltului, misterioasa şi arhaica lor rugină. In locurile acestea, după murmurul precipitat şi plin de pasiune al undelor, s’ar părea că Oltul angajează cu munţii o mare convorbire despre originea lor, şi despre străfundurile minerale ale lumii. XIII OLTUL AJUTA OAMI MII,OII SA ORGANIZEZE LUMEA, Mai conştient yi muI kiiiv, Iii urma convorbirilor socrote p»1 im,' In-a avui. cu vulcanii, Oltul ajunge în mi du 11 doua regiune, a trecerii lui prin aooşli munţi. Cele trei mari tronconuri care îi vestiseră la început, şi înăuntrul cărora el a trăit atâtea noi şi esenţiale întâmplări, au rămas do mult în urmă, spre miazănoapte, profilăm Iu şi din nou pe cer, ciudatele siluete trase cu compasul. Acum se ivesc, înlr’o parte şi alta a apelor, o puzderie do vulcani mărunţi. îngrămădiţi sub cer asemeni unor muşuroaie. Sunt câţiva legaţi între ei, printr’o dragoste şi biologie siameză: două tronconuri contopite, despărţindu-se numai spre vârf, pentru a avea fiecare un crater deosebit. Atât sunt do mulţi şi de înghesuiţi. Acoperind pământul, dela un orizont la altul, vulcanii aceştia mărunţi par corturile pietrificate ale unei armate străvechi, una din acele armate cotropitoare, formată dintr’un întreg popor, care CARTEA OLTULUI 17t> poposind aici într’o seară, la o răspântie do veacuri, ,a fost prefăcută peste noapte, într’un cimitir de conuri stinse şi reci. Ele se întind până departe, formând o lume deosebită, ciudată, cenuşie, încremenită. împotriva acestui haotic peisaj lunar, Oltul îşi foloseşte toată puterea apelor, sfărâinându-1 treptat, încercând să-i împingă cât mai departe frontierele. Ca şi la ferăstrău, oamenii îşi însuşesc forfa lui, punând în mişcare mari mijloace mecanice, nemiloase şi prompte, în misiunea pentru care au fost creeate. In felul acesta sunt atacate corturile de piatră, ale ciudatei armate, care pe vremuri, poposi aici într’o seară fatală. S’a dovedit că faldurile acestor corturi, imagine vastă şi evocatoare a migraţiunii, sfărâmate şi aşternute deasupra pământului, izbutesc să. înnăbuşe huma, ne mai lăsând-o să răzbată Ia suprafaţă; şi astfel drumurile moderne se ivesc, străbătând tara, complect impermeabile fată de argilă, de praful şi de noroaiele ei. De aceea* înăuntrul acestor munţi, în care Oltul ajunge un râu lung de o sută de kilometri, valea lui capătă înfăţişarea unui măreţ şantier. Sunt carierele de piatră de la Bicsad. Inşirându-se una după alta, în lungul apei, cale de câţiva kilometri, şi fiecare din ele urcând muntele în terase largi, carierele acestea par un imens furnicar de oameni, spaţiul trepidant şi neobosit al unei uriaşe activităţi. De aici se pompează, ca dintr’o fabuloasă uzină, mate- TREAPTA VEGETALĂ 177 rialul trainic care acoperă drumurile ţării, ne-lăsându-le invadate de noroaie. Neîntrerupt, clipă cu clipă, ca bătăile unei inimi gigantice, munţii aceştia îşi împing piatra pe toate arterele dintre marile oraşe, luptându-se cu huma şi făcând-o să dea înapoi, ca o maladie biruită. E o bătălie homerică, uluitoare, şi de departe se aude ritmul surd, neîntrerupt, al acestei fantastice inimi, împrăştiindu-şi generoasă sângele negru, până la hotare. In timp ce, întunecată şi gravă, necontenit pulsează, ea pare că îşi (lă seama de imensei© binefaceri pe care le răspândeşte în trupul de humă, în mijlocul căruia bate. Dacă între două oraşe diferite automobilele fac câteva ore mai puţin, şi consumând mai puţină benzină, mărfurile pe care le-au transportat revin mai ieftine, şi deci mai la îndemâna tuturor, bătăile încruntatei inimi de piatră, nu sunt deloc străine de această mai uşoară repartiţie a bunurilor lumii. Şi nici de viaţa mai puţin grea, mai puţin desnădăjduită a sute de inii de ţărani, care ieşind cu căruţele din coclaurile satelor, găsesc cel puţin până la oraş un drum neted, pe care nici ei, nici animalele lor trudite, nu îşi mai frâng oasele, şi pot înainta pe faţa pământului, în voie. Puternică, generoasă şi gravă, această inimă creeală in mijlocul ţării de vulcanii de odinioară, bate neîntrerupt, împingându-şi sângele până la hotare. Când Oltul ajunge un râu lung de o sută de 12 178 CARTEA OLTULUI kilometri, apele lui fac să meargă această inimă uriaşă, din al cărei sbucium nepotolit, se ivesc drumurile de piatră ale tării. Este atât de adevărat că apele sunt o cale primordială, că drumul deschis de ele prin lume a fost pentru oameni primul îndemn la călătorie, şi în acelaşi timp unicul mijloc de a se deplasa pe suprafaţa necucerită |a pământului, încât chiar acum când oamenii (îşi construesc singuri drumurile, tot Oltul stă la începuturile lor, ca o sărpânţă. fertilă, tdin care totul se iveşte. Mereu rostogolitele unde ale apei, ajută oamenilor să aştearnă deasupra pământului căile lor de piatră, făcându-le astfel cât mai uşoară călătoria prin lume, apropiind ,între ,ele marile spatii ale pământului. Asemeni 'unui (bărzăun enorm, sigur că orice ar voi să facă, nu-i va trebui niciodată mai mult decât jumătate din puterea de care e capabil, dinamul bâzâie înfundat în subsolul uzinei, în timp ce afară, apele Oltului trec, învârtind aripile metalice ale turbinei. Că ele sunt acolo, şi n’au încetat să treacă, o arată becul de control jdin mijlocul marelui tablou de marmoră: spiralele lui sunt pline de o lumină intensă şi pură. E însăşi unda Oltului care ajunge până aici, palpitând în cutiile voltmetrelor şi amper-metrelor, aşa cum afară svâcneşte vie, între maluri, fiind apelor subtil şi mereu schimbător suflet. E însuşi acest suflet al Oltului, inse-* zisabil, fluidul secret al vieţii lui, care străbate din tumultul apelor prin turbină şi prin dinam, urcând până la tabloul de control, şi făcând să TREAPTA VEGETALĂ 179 freamăte acele de otel, asemeni unor misterioase frunze pe care respiraţia lui le-ar atinge. Prefăcută în energie electrică, unda Oltului se întoarce în munţi, învestită de oameni şi de uzină, cu puteri extraordinare. Ea e aceea care pune în mişcare acest vast şantier, ducând în cele mai îndepărtate colturi ale lui, o forţă nă-praznică, gata ,să se deslăntuie la o simplă apăsare de deget. Neîntrerupte, ca şi curgerea Oltului, undele ei aleargă prin cablurile groase şi se revarsă în motoare, făcându-le să meargă, aşa cum pe vremuri căzuse simplu prin jghiaburi de lemn, peste rotile morilor şi ale ferăstraelor. Dar îu locurile acestea, cumplit transfigurată, ea îşi îndreaptă torentele de înaltă tensiune asupra munţilor, jdistrugându-i. Nu se mai luptă acum cu fiecare stâncă în parte; o. singură! scânteie a ei dă foc dinamitei şi aruncă în aer tone întregi ide piatră. Sub bubuiturile mereu repetate ale exploziilor, carierele par un câmp de bătălie fumegând, şi de vaste proporţii. ,Pe largele terase ale muntelui, mase întregi de oameni forfotesc într’o parte şi alta, îi sfredelesc stâncile cu burghie, sau împing vagoneto, sus de tot, la marginea dintre cm- şi pământ, încât abia se zăresc, asemeni unor mici puncte negre. Oriunde se îndreaptă privirea in cuprinsul acestui imens spaţiu, câţiva oameni se află în luptă cu muntele, aplecaţi peste stâncile lui ca peste mădularele unui gigantic adversar, pe care ar trebui să le sfărâme, unul câte unul. 180 CARTEA OLTULUI Aproape de malurile Oltului, în magazii trainice, zidite în munte, se află depozitele de dinamită, şi ea stă îngrămădită în dosul uşilor grele de fier, ca un aliat temut, care va interveni în ultima fază a luptei, aducând desnodământul. Când încep exploziile, suprafaţa muntelui se turbură ca apele unui lac în care ar cade bolovani; mari stropi, de piatră sar în sus împroşi cati cu violentă, şi vin după aceea înapoi, sfă-râmându-se groaznic. In fiecare dimineaţă bătălia reîncepe; parcă de pe unul din munţii învecinaţi, tevi lungi de tun ar asvârli o ploaie de obuze, neîntreruptă; şi sgomotul exploziilor îşi poartă peste culmi ecourile lor de trăsnet, formidabile. In felul acesta se aude până departe, cum oamenii sfărâmă munţii, cu ajutorul Oltului şi al dinamitei, în carierele de piatră de la Bicsad, la poalele vulcanilor .stinşi. Când uluitoarea canonadă încetează, oamenii care stătuseră ascunşi în tranşee, se reped spre locurile dezastrului, să-i culeagă groaznicele roade. Dislocate de violenta exploziilor stâncile negre de andezită stau împrăştiate între pereţii fumegânzi ai munţilor, cu înfăţişarea tragică a unor • capete omeneşti sdrobite. Cele mai intime ţesuturi ale lor au fost distruse, vinele subţiri prin care comunicau cu restul muntelui au fost rupte, şi prin rănile proaspete parcat s’ar scurge nevăzut, misteriosul lor sânge geo- TREAPTA VEGETALA 181 logic. Dar supliciul acestor capete de piatră sfărâmate este abia la început. Chiar şi atunci când bubuiturile încetează de tot, liniştea încă nu se aşează deasupra acestui trepidant finut. De abia de acum înainte începe să se audă mai bine huietul lui neîntrerupt; satanicul, infernalul trosnet al concasoarelor. E un sgomot năpraznic, un urlet de monştri flămânzi, care căpătând însfârşit mâncarea, încep să o sdrobească în groaznicele lor maxilare. Ele stau vertical, cu gura deschisă spre cer, unul de fontă, greu de câteva tone, nemişcat; iar altul de ofel, clămpănind în fa{a lui tot timpul. O pârghie puternică îl mişcă, implacabilă, ne-jniluentată de nimic, şi de fiecare dată bolovanul căzut între ele e sdrobit metodic, în câteva clipe. Rareori, câte unul scapă primei muşcături, dar când monstrul redeschide gura, cade şi mai adânc în gâtlejul lui, încât maxilarul îl prinde pe tot între dinţii de otel, şi îl preface în ţăndări, dintrodală. Ajunsă până aici, unda electrică a Oltului mână motoarele şi mersul năpraznicelor con-cusoare; cu ajutorul roţilor, a pârghiilor şi a plăcilor do otel, neîntrerupt ea macină munţii. Când uneori oamenii de deasupra zăbovesc să arunce stânca, maxilarele concasorului, bătând în gol, scot un urlet groaznic, de fiară căreia i-a scăpat prada din gură, şi văile munţilor răsună până departe, de straniul hăuit care le străbate. Dar totul nu tine decât câteva clipe, după aceea 182 CARTEA OLTULUI se aude din nou grohăitul mulţumit al monstrului, cu gura plină de stânci pe care le ronţăie. Acestor maxilare năpraznioe le urmează un stomac enorm de otel. Vârâte una în alta, câteva site cilindrice se învârtesc încet pe o axă, şi primesc î,n interiorul lor toată avalanşa de pietre din esofagul concasorului, purtându-le îndelung, prin tot felul de jghiaburi, ridicându-le din nou cu ajutorul unor cupe rulante, pentruca venind încă odată în jos, pe deasupra suprafeţelor metalice găurite, mai bine să se aleagă unele de altele, în cât mai multe şi deosebite feluri. E ca o moară care macină, şi un nor de praf alb învălue tot timpul concasorul, acoperind cu im strat gros fata, mâinile şi hainele oamenilor. Ei seamănă în felul acesta cu morarii care puţin mai sus măcinau grâul de pe ogoare. Sunt însă mai trişti şi mai gravi, şi aşa cum fata le e acoperită de un strat de piatră, pot pare statuele solemne ale celor dintâi. La fel de gravi şi de impregnaţi cu piatră sunt şi ceilalţi lucrători ai carierelor, acei care răspândiţi pe vastele terase tăiate în munte; ca deasupra unor ogoare de cremene, seamănă grăuntele galben al dinamitei, pentru a culege numaidecât stânci sfărâmate. Sunt cei care în satul lor nu au avut pământ să-l seipene cu grâu, şi adunându-se aici din toate colturile tării, au înlocuit plugul cu perforatoarele mecanice, şi sămânţa viitoarelor recolte, cu dinamita mai TREAPTA VEGETALĂ 183 promptă şi mai năpraznică. Plătiţi cu metrul cub, ei înşişi năpraznic muncesc. Sunt aici, răspândiţi pe treptele largi ale carierelor de andezită, toţi cei lipsiţi de pământ, de pe întreaga întindere a ţării, cei care n’au putut rămâne în satele lor pentrucă le-a lipsit ogorul, în care sunt înfipte ş,i se prelungesc, ca rădăcinile unui copac, picioarele oricărui ţăran. Ei au venit aici pentru un câştig imediat, oricât de greu dobândit, pentru o cumplită bătălie. Indiferenţi acum faţă de larga respiraţie a câmpiilor, faţă de soare, de secetă, şi de ploi, ei muncesc sub o altă zodie, fără să-şi fi pierdut totuşi nimic din firea şi înfăţişarea lor de ţărani. Cândva, după ce vor birui, se vor reîntoarce în sat, pe ogoare, reintrând din nou în ritmul cosmic al anotimpurilor. Sunt răspândiţi astfel pe terasele de piatră ale muntelui, cei din Bistriţa, cei de pe Târnava sau de pe Someş. Sunt îmbrăcaţi în pantaloni largi de cânepă, parcă andme făcuţi să le dea staturii, şi mersului mai ales, o înfăţişare masivă şi grea. Când îşi încrucişează braţele, aşteptând ca stâncile să sară în aer, siluetele* lor răspândesc o forţă conştientă şi gravă părând întruchiparea umană a celei care puţin mai departe sfărâmă munţii. Cu capetele lor puternice şi încruntate, aceşti oameni par însuşi sâmburele furtunii care s’a abătut asupra foştilor vulcani. Din pupilele lor, două lame de oţel, albăstrui, urmăresc năruirea munţilor, pâlpâind severe şi reci. E aici în faţa lor marea bătălie pe care o dau; tunurile bubue neîntrerupt, şi cu fiecare stâncă prăbuşită, ei eliberează de sub stăpânirea celor care au prea mult, încă o palmă din pământul viitoarelor lor ogoare, pe care aici, atât de cumplit, îl cuceresc. Trecând prin mulţimea aceasta de oameni, aspri şi încruntaţi, Oltul le dă întregul lui sprijin: _ turbina metalică a uzinei din vale se învârteşte mereu, şi cu fluidul trimis de ea, perforatoarele mecanice ţăcănesc tot timpul, un tir precis şi rapid, de mitraliere deslăntuite. Mânuindu-le, încruntaţii oameni par că împuşcă de fiecare dată un duşman, numai de ei ştiut. Din depărtare, de pe malul oelalt al Oltului, 'muntele pare un fagure uriaş, din ale cărui mii de găuri, vagonetcle se ivesc pline. Deasupra celor patru terase largi, e un neîntrerupt dute-vino de vagonete, unele răsturnându-se în gura concasoarelor, altele ivindu-se deodată sus de tot, pe o margine de prăpastie, în urmă cu punctul negru care le împinge. Asemeni puncte negre sunt împrăştiate pretutindeni în cuprinsul carierelor, ca aduse de o furtună, şi fiecare din ele e un om, iar prezenta lui aici o întreagă poveste. Sute de oameni, sute de destine, fierb ca într’un imens cazan înăuntrul acestor munţi vulcanici, înfrătindu-se deasupra stâncilor, şi con-topindu-se unii cu alţii. Curgând prin mijlocul acestui vast şantier, peste masa de oameni care în fiecare seară îşi lasă în apele lui piatra de pe mâini şi de pe faţă, Oltul lucrează betonul care încet îi * I Când vin© îutunerecul nopţii, şi tot liuietul acestei regiuni cade la pământ, ca un imens, templu de sunete năruit, murmurul Oltului începe să se audă, şi el trece ca o undă de răcoare pe deasupra oamenilor, sfârşiţi de oboseală. Indoindu-şi genunchii, ei se lasă deasupra stâncilor, asemeni unor stânci mai tinere, care umblând toată ziua, se întorc seara obosite acasă. In felul acesta se pregătesc oamenii să adoarmă sub cerul liber, scufundaţi în imensitatea de piatră a munţilor. Pe alocuri flăcări încep să pâlpâie deasupra stâncilor, şi uneori, un om tânăr cântă din fluier. Apoi treptat, odată cu flăcările de pe stânci, vocile omeneşti încep să se stingă, şi nu mai rămâne în noapte decât murmurul din totdeauna al Oltului. Undele par că se îndeamnă una pe alta, să nu adoarmă, să meargă şi în noaptea aceasta mai departe, iar sub foşnetul lor răcoros şi oceanic, oamenii de pe stânci se duq în somn, adânc, ca înspre fundurile lumii. In-tr’atât le trag de greu oasele frânte de oboseală. Uneori, pe lângă apele Oltului aleargă trenuri cu sute de ferestre luminate, şi aşa cum trec mereu prin somnul miilor de oameni de pe stânci, ele par visul colectiv al acestei uriaşe mulţimi adormite. 186 CARTEA OLTULUI Mai târziu, şi trenurile se opresc, şi nu mai rămân deasupra oamenilor decât stelele. Pe fiecare stâncă doarme un om şi deasupra fiecăruia se află o stea. In aceste nopţi de neuitat ale munţilor vulcanici, lumea pare că se rezumă! la atât: oameni, stele şi stânci. MEDITAŢIE ASUPRA SPAŢIULUI ŞI A DEPĂRTĂRII. A doua zi dimineaţă., toti munţii vulcanici se zăresc în urmă, ciudate tronconuri profilate pe cer, într’o lume îndepărtată, prin care Oltul n’a trecut parcă niciodată. Atât de ireal rămân ei în urmă, la orizontul dinspre miazănoapte. Aşa se ivesc dealtfel în fata Oltului, şi tot aşa rămân în urmă, toate înfăţişerile lumii pe lângă care apele lui trec. Sate, păduri şi turle de biserici, apar departe la orizont, părând că plutesc între două hotare, pentru a deveni cu timpul realitate, însuşi peisajul imediat pe care Oltul îl străbate; dar de îndată ce rămân în turmă, sunt din nou luate de apele nefiinţei. In felul acesta, pe măsură ce Oltul o străbate, se urmează vasta trecere a naturii din basm în realitate, şi din nou în basm. Munţi, safe şi păduri sunt supuse acestei largi pendulări, ieşind şi întorcându-.se în legendă, de jur împrejurul Oltului, într’o mare horă a lumii.' , Aşadar, nu toate lucrurile pot fi dintrodată I8H CARTEA OLTULUI in acelaşi loc, şi Oltul îşi dă seama din propria-i experienţă, de noţiunea, atât de plină de mister, a spaţiului. Ce sunt toate aceste întinderi pe care le străbate, cum s’au ivit, până unde se pot duce, şi cum e cu putinţă ca el să le parcurgă, fiind odată într’un loc, care apoi rămâne în urmă, încetând să mai existe aproape? Atât de straniu e să-şi dea seama că Munţii Vulcanici cu carierele lor de piatră, cu miile de oameni, care forfoteau deasupra vastelor terase, nu mai sunt acum decât câteva puncte negre în urmă, gata să fie şi ele înghiţite de depărtare. Aşa s’a întâmplat şi cu Hăsmaşul Mare, care fusese un munte cu mult mai puternic, şi Oltul se înspăimântă aproape, de acest monstru pe care mersul Iui îl trezeşte din somn: spaţiul, depărtarea. Acesta e balaurul care poate să înghită unul după altul, cele mai mari lucruri de pe suprafaţa (pământului. Şi Oltul îşi dă seama că a trăi, înseamnă pentru el a merge; dar mersul stârneşte depărtarea, şi astfel viata lui nu-i decât o necontenită pregătire de imagini, care vor fi aruncate în gura acestui monstru flămând. Ca un rechin, depărtarea vine în urma Oltului, şi în gura ei cad unul după altul, toate satele şi toţi munţii lumii. Câmpia se deschide în fată, tot mai largă, iar din ceţurile albastre ale depărtării, un nou oraş îşi profilează turlele: Sfântul Gheorghe. Tinerii din acest oraş, omagiază trecerea Oltului, TREAPTA VEGETALĂ 189 botezându-şi cu numele lui, echipa de foot-ball; iar oamenii maturi, banca populară. Dar în-tr'una din marile case ale oraşului se află un timbru, şi către acesta se îndreaptă mai ales murmurul profund al Oltului, salutându-1 ca pe o veche cunoştinţă. Nu e prea multă vreme de când venea să se adape cu apele lui, şi în atâtea dimineţi au mers împreună spre zările, pline de lumină, ale sudului. Acum, galben-roşcat, şi de dimensiuni enorme, zimbrul se află ca un gigant, în mijlocul muzeului întocmit de secui în Sfântul Gheorghe. Bine! proptit pe picioare, încât ar putea lua în coarne toată clădirea, el nu ameninţă totuşi, ci felul cum ţine capul plecat, îl face să pară mai degrabăi gânditor; meditând parcă la un lucru de demult, pe care singur mai e în stare să-l tină minte, înconjurat de ciudatele obiecte preistorice găsite la Ariujd, el pare că se gândeşte la vremea când era stăpân peste toate pădurile Ardealului, neavând să se teamă decât de armele grofilor, care acum îşi dorm şi ei somnul de veci, în cimitirul do la marginea oraşului. Acolo, lângă ziduri Io năruite ale cetăţii, se află cavourile lor de marmoră, monumentale, tăcuto şi reci. 0 îngrămădire de pietre mari, în-tr'un efori desnădăjduit, şi uneori grotesc, de a înfrunta vremea, moartea, uitarea. Dar dintre muchiile lor caro ar voi să exprime, sub cerul imens do deasupra, dezolarea sau resemnarea, piici un sunet nu se desprinde, să vibreze în aer, ca un nobil ecou al veacurilor peste care 100 CARTEA OLTULUI stau aşezate. Amuţite sunt pentru totdeauna, sub aceste lespezi de piatră, şi sub acelea mai grele ale vremii, glasurile stăpânilor, de ale căror aspre porunci, au tremurat nenumărate generaţii de robi ai Ardealului. Acum, o tăcere grea, ca o a doua moarte, apasă peste aceste orgolioase şi neinspirate cavouri. In depărtare, Oltul trecând în lungul câmpiilor, se zăreşte sţră-' lucitor şi tânăr, sub lumina biruitoare, şi mai puternică decât oricând, a tării în care pătrunde. Adevărul e că o nouă lume începe acum, deasupra căreia lumina zilei are deodată altă intensitate. Peste fericitele câmpii din Ţara Bâr-sei, ea cade în valuri bogate şi aproape materiale, vizibile ca o beteală revărsată. Sub faldurile ei se înşiruie strălucind, ogoarele perfect aliniate şi satele largi, ale acestui prosper ţinut. Ollul pătrunde în această lume, ducând după el un întreg alai de sălcii. Nu mai e o simplă gardă vegetală, ci un adevărat domeniu acela pe care apele lui şi-l creează pe maluri; păduri de răchită, stufişuri de mure şi rânduri întregi de sălcii, pătrund în Ţara Bârsei, ca o largă coloană, odată cu Oltul care le poartă. S’ar putea crede că în acest tinut de mari gospodari, devine el însuşi, un latifundiar. Dar predestinat unei existente eroice, nu va rămâne multă vreme astfel, şi întocmai acelor oameni turmentaţi cu care în atâtea rânduri viata i-a fost la fel, într’o zi se va lipsi de acest vast TREAPTA VEGETALA 191 domeniu, părăsind fără păreri de rău tot ce i-a aparţinut, şi se va asvârli, el singur şi cu apele lui însetate de aventură, spre alte puncte cardinale, între pereţii de piatră ai altor inumti'i Pe când a intrat abia în această calmă şi fertilă câmpie, pentru a nu se amăgi cumva, uitând care îi e destinul, acesta îşi face încă odată glasul auzit, reamintindu-se solemn. Notei profunde şi plină de nelinişte, pe care ciudata biserică din Carta o făcuse să răsune peste murmurai lui, o alta asemănătoare îi răspunde acum, trezind aceeaşi rezonantă gravă, de lume în care marile prevestiri şi dezastre, au loc în sunete. La llieni, pe un promontoriu înconjurat de zidurile unei cetăti, în perfectă similitudine cu aceea de la Carta, o biserică înaltă şi ciudată se ridică. Ea face să vibreze în aer aceeaşi notă plină de nelinişte, mai gravă şi mai alterată acum; încărcată, ca o împlinire a celei de la început, cu toate întâmplările prin care Oltul a trecut, dar toată nefiind până la urmă, decât un mesagiu şi mai solemn încă, pentru ceea ce urmbaziă să vină. Şi nimic n'ar putea fi mai adevărat în viata Oltului, decât aceste grave semne sonore, care îi prevestesc destinul. ^Străbătând o câmpie liniştită, el însuşi atât do liniştit acum, în afară de straniul mesagiu care vibrează în aer, nimic n’ar putea lăsa: să se bănuie fantastica hotărâre pe care Oltul o ia puţin mai târziu; renunţând la tara fericită care; i se întinde în fată* el se întoarce dintro-dată spre întunecata miazănoapte. OLTUL SE ÎNDREAPTĂ SPRE MIAZĂNOAPTE. SAU TREAPTA BIOLOGICĂ A VIEŢII LUI. XV NENUMĂRATE ÎNTÂMPLĂRI IN ŢARA BÂRSEI. După legendă, cuprins de păreri de rău că şi-a părăsit fratele, Oltul se întoarce să-l regăsească. Nimic altceva n’ar putea să justifice1, uluitoarea lui hotărâre. In clipa când se în- \ toarce spre miazănoapte, despărţit numai de o culme îngustă de drumul pe care a venit, •pământul nu-i opune spre miazăzi' nici o rezistentă; ci dimpotrivă, o câmpie mai netedă ca oricând! i se deschide în fată. E toată Ţara Bârsei înaintea lui, cu turlele Braşovului profilate în-zaro, şi Oltul ar fi putut merge cel puţin, până sub zidurile vechiului burg. Dar singur în mijlocul câmpiei, nevăzut de nimeni, ia teribila hotărâre, şi departe do lurnie, ca o corabie care îyi schimbă pânzele în largul mării, pivotează m jurul lui însuşi, înlorcându-şi fata spre steaua \ polara. Asltel părăseşte Oltul zările spre care năvalnic a venit întreaga lui tinereţe, mai trist şi mai grav pornind înapoi, spre miazănoapte. 13 m CARTEA OLTULUI Iar locul acestei dramatice întoarceri, nu-i lipsii de soleimjitate, şi de o sălbatică frumuseţe. Dacă spre miazăzi, câmpia pe care o părăseşte se întinde liniştită; dimpotrivă, tocmai în direcţia spre care se îndreaptă, pământul începe să se sburlească. E destinul dintotdeauna al Oltului, nedesminţit nici de această întâmplare. Aici, în locul unde el, asemeni unei corăbii rătăcite, care pe suprafaţa pustie a mării, tragic se întoarce din drum, miazănoaptea spre care porneşte nu-i apare primitoare, şi nici zări largi nu-i deschide. Ci numai o poartă strâmtă, între două valuri geologice, încremenite într’o atitudine severă şi ostilă. Aşa îşi face Oltul} drum spre miazănoapte, printre marginea colinelor de la Sân-Petru, şi creasta cea mai sudică din culmea Baraoltului. Creasta aceasta pe lângă care Oltul alunecă, întorcând u-se în jurul lui însuşi, pare ghiarat întinsă până în câmpie, a unui leu aflat departe în numii. Aici nu i ser zăreşte decât o unghie, dar după ascuţimea ei, tot trupul i se ghiceşte, cum stă culcat peste ţară, cu labele întinse. Se afljă aici, la extremitatea sudică a colinei, două piramide vârâte una în alta, împrăştiind în jur o stranie atmosferă. Au pereţii arizi, crispaţi, sfâşiaţi, parcă s’ar fi înălţat acolo din nisipuri aspre, aduse de vânturi. Chiar când cerul e cu totul liniştit, piramidele acestea tot par bătute de vânt, aflate în mijlocul unei furtuni, cu obrajii lor adânc sgâriaţi. Mii de păsări do pradă, bufniţe şi ulii, şi-au făcut cuiburi în TREAPTA BIOLOGICĂ 195 găurile lor, şi toată ziua se rotesc pe deasupra în sbor, dând stridentelor creste, o înfăţişare şi mai înfiorătoare încă. Aceste stranii piramide, în jurul cărora »e roteşte o întreagă escadrilă de păsări de pradă* formează o parte din poarta care se des-ehide spre miazănoapte, şi prinăuntrul căreia Oltul trece, mânat de destinul lui patetic. Multă vreme de acum înainte, caş.icum această poartă plină de ameninţare ar fi aruncat în apele lui sămânţa spaimei, mersul Oltului va fi neliniştit, şi frământat îndelung. Nu va mai fi ca în munţi, o luptă orgolioasă cu stâncile; ci o continuă şi amară căutare în propriile sale străfunduri. Străbătând un peisaj liniştit, Oltul se va sbuciuma totuşi, vânturându-şi apele undă cu undă, aşa cum un om aplecat peste toate întâmplările vieţii sale, şi-ar cerceta conştiinţa. E o lungă şi dureroasă introspecţie; această totală vânturar© a apolor, po care Oltul o începe, de îndată ce a pornit spre miazănoapte. Pe undeva, pe dedesubt, nevăzute de nimeni, celelalte ghiaro ale leului din munţi, încep să-l sfâşie fără milă. I!;n grind se iveşte în albia râului, mergând pieziş de la un mal la altul; e un gâtul rău, o remuşcare, o problemă "ele conştiinţă. Pentru a trece dincolo de această ghiară lăuntrică, Oltul e nevoit să-şi scoată toate apele din adâncime, purtându-le pe deasupra 196 CARTEA OLTULUI ei în partea cealaltă, ca o pânză cercetată cu de-amănuntul, în toată lungimea. Urcându-se din cea mai mare a lor adâncime, ca din străfunduri de conştiinţă, apele apar pe rând la suprafaţă, trecând peste grindul care le tine calea, undă cu undă, îndelung, şi uneori dureros vânturate. Dar deabia îşi regăsesc liniştea şi încep să se aşeze în straturi, oele mai negre şi mai grele la fund, când un nou grind, o nouă ghiară nevăzută a conştiinţei, le sfâşie, le învolburează şi le obligă să vină la s-’p rafală. Până aproape de Feldioara se frământă Oltul în felul acesta, fără să se lupte cu nimeni, ci chinuindu-şi singur apele, asemeni unor neîmpăcate gânduri. E începutul gravei lui maturităţi. Vremea când nu era decât o forţă deslăn-tuită în afară, luptându-se cu munţii şi cântân-du-şi biruinţele, a rămas de mult în urmă. Acum Oltul se întoarce spre miazănoapte, oereetân-dn-şi îndelung apele, şi cunoscând gustul amar al vieţii. Cântecul lui nu mai e melodia subţire şi limpede cu care a plecat în lume. Violoncele grave îşi tremură glasul lor înăbuşit , şi plin de durere, din mijlocul acestor dramatice învolburări ale apelor. Uneori coardele lor vibrează în aşa fel, încât par deznădăjduite glasuri omeneşti. Simt poate chiar glasuri omeneşti, ecouri de dincolo de moarte, stafii sonore, geamătul plin de durere al celor care şi-au găsit sfârşitul în apele Oltului. Locul acesta în care, pe o poartă atât de TREAPTA BIOLOGICĂ 197 înfiorătoare, Oltul se întoarce spre miazănoapte, este deasemeni locul în care conştiinţa începe săţ i se încarce, cu tot mai multe vieţi omeneşti. Până acum, în afară de rarele-i revărsări cotropitoare, el nu adusese în lume decât viată. Dar de când Apa Neagră, cel mai mare afluent pe care îl primeşte vreodată, i-a adus tributul ei de ape turburi şi adânci, Oltul duce cu el în lume şi moartea. Şuviţa de apă, subţire cât un deget,~fe“ cafETjfăstorii de pe Hăsmaşul Mare o Ui l soi beau în întregimie, a ajuns acum un râu adânc, ale cărui ape pot să acopere oamenii şi să-i omoare. Desigur, şi de acum înainte, Oltul va fi o ! largă şi puternică dâră de viată trasă prin lume, dar el va căpăta încă un obraz, şi alături de . viată, va purta în apele lui moartea. Pentru fiecare sat şi pentru fiecare om pe lângă care trece, Oltul va fi de acum înainte un prilej de moarte, imediat. Sunt pe întinsul lui locuri în care, ziua şi noaptea, moartea stă la pândă dodesuptul apelor, iar acestea îi devin complice, ajutându-i să şi împlinească înspăimântătoarele planuri. Sunt locuri în caro apele devin rele, duşmănoase, sălaş al duhurilor negre, îrivolburându-se cu viclenie, formând fatale ochiuri ale morţii, cu pleoape grele (şi reci care se închid, în ceasurile rele, chiat peste cei mai buni înnotători. Şi astfel se ivesc în lungul Oltului marile tragedii, a căror dureroasă amintire pluteşte o viată întreagă deasupra satelor, ca un zăbranic de doliu. CARTEA OLTULUI l i oca re sat şi fiecare generaţie de oameni îşi are innecaţii, Oltul primind, pe măsură ce înain-iează în spaţiu şi în timp, tributul lor, de măşti dbe, de groază. Sunt apoi locuri în care setea de vieţi omeneşti a apelor este atât de mare şi nestăpânită, încât înfăţişarea lor devine sinistră. In dreptul vreunui picior de pod, mai adânci decât oriunde, apele se învolburează cu furie, părând o îngrămădire de şerpi groşi, încâlcindu-şi mereu trupurile strălucitoare şi reci, în căutarea prăzii; pe care să o tragă în groaznicul lor cuib. Sunt şi Ioduri în care apele stau nemişcate, inofensive şi chiar binevoitoare, încât numai cu greu se poate bănui că sub această linişte de iaz, o adâncime flămândă şi perfidă se ascunde. Aici mai . ales, obrazul descărnat al morţii stă Jip;it de suprafaţa de dinăuntru a apelor, privind cu ochi avizi la cei de pe maluri, şi în-tinzând ghiarele după ei. Sălciile bătrâne care se află în locurile acestea, par vrăjitoare inve-terate, lipsite de orice scrupul, înţelese cu spectrul din apă, asupra crimei pe care o vor comite. In ultima clipă, dacă victima rezistă, braţele lor noduroase îi vor da brânci. Nimic în înfăţişarea lor nu arată, că n’ar fi capabile de o asemenea faptă. Priveliştea, atât de liniştită şi odihnitoare, a unui râu curgând la marginea unor coline, sau prin mijlocul câmpiei, e adeseori contrazisă, chiar în plină lumină a zilei, de unele în-făţişeri ale lui, care fac inimia să se neliniştească, lltl'.AI’TA BIOLOGICA 199 ;,i ;■ se strângă do spaimă. E moartea şi toate celelalte stafii, caro do sub suprafaţa apelor privesc cu obrazul lipit, îu lumea aceasta, ..şteptând. Iar atunci când vine noaptea, toată întinderea apelor e un prilej de spaimă, asemeni unui cimitir care ar aluneca încet, cu Reîntoarse la o viaţă'plină de pasiune, apele Oltului traversează munţii. Acum e _pentru ele timpul să cheltuiască nebuneşte, o bună parte din înălţimea cu care le-a înzestrat Hasmaşul * TREAPTA SPIRITUALĂ 251 Mare. Prodigios, fără să fină seama de nimic, asemeni oamenilor când sunt cuprinşi în vâltoarea marilor pasiuni. Şi ca şi oamenii, Oltul se va găsi în urma acestei aventuri mai bogat cu o experienţă, dar mai bătrân şi mai aproape de moarte. Totul se plăteşte cu viată; şi undeva în urmă, într’un rezervor necunoscut, apele ei şcad cu fiecare gest, cu fiecare întâmplare. Vitesa cu care Oltul aleargă acum printre munţi, pare că-1 va duce inevitabil spre o nenorocire. Intr’atât de repede trec apele în lun-'gul malurilor, care îi urmăresc drumul, uimite. O masă compactă, enormă şi lichidă, târâtă la vale din ce în ce mai vertiginos, de marea-i greutate de taur prăvălit. Şi numaidecât catastrofa se produce. Valea se strâmtează deodată, lumina zilei se întunecă, iar dintr’o parte şi alta pereţii munţilor înaintează spre Olt, pătrunzând în apele lui adânc, asemeni unor pinteni. Surprinse şi nemaiputând să se apere în niciun fel, apele trec prin această strâmtoare, groaznic şi îndelung sfâşiate. Două stânci negre mai ales, Io aşteaptă într’o parte şi alta, spăr-gându-le masa compactă, cu duşmănie, ca unui organism viu căruia ar voi să-i sfarme toate oasele, învolburate, dezagregate şi distruse, apele clocotesc căutând să-şi refacă fiinţa, dar alte stânci le aşteaptă chiar în albia lor, asemeni unor spinări negre de hipopotami. Şi pe deasupra lor trec sfărâmându-se şi mai mult, ca prin gura cumplită a unui balaur, care nu le-ar lăsa nici o parte din trup nesdrobită. 252 CARTEA OLTULUI Mai mult nimeni nu ar fi putut suporta, şi in adevăr munţii se depărtează, într’un cerc larg, formând un amfiteatru, în care liniştea şi lumina zilei se întorc. Prin mijlocul acestei arene geologice un afluent îşi aduce tributul lui, mai mult de pietre sfărâmate decât de apă. Dar cercul se închide la loc, munţii se apropie din nou, şi scurta pauză încetează. Pe un mal şi pe celalt, două stânci se ridică înalte şi drepte, Strâmtând atât de mult valea, încât Oltul intrând între ele, pare că a fost înghiţit cu totul. Nici chiar Ulysse nu a avut să treacă prin atât de multe şi de cumplite întâmplări. După acest groaznic esofag de piatră, înăuntrul căruia nu s’a putut vedea ce se întâmplă cu apele, turmele de hipopotami se ivesc din nou în albia lor, şi marea frământare continuă. Iar în tot acest timp, de oparte şi de alta a dramaticului defileu, acolo oriunde au putut să crească, stejarii au crescut. Trunchiurile lor puternice se ridică dintre crăpăturile stâncilor, âproape de şuvoiul apei, sau alteori se ivesc foarte sus, deasupra prăpăstiilor, cu vârfurile rădăcinilor atârnând în vid. O vegetaţie nepotolită de plante agăţătoare, îşi întinde vrejurile de la un arbore la altul, făcând să se clatine între ei, perdele groase de frunze. Uneori, pădurea alcătueşte adevărate boschete, redute forestiere izolate de restul lumii, şi pline de o linişte stranie. Doar în afara lor, dincolo de luxurianţii pereţi vegetali, Oltul mugeşte, luptându-se TREAPTA SPIRITUALĂ 253 mai departe cu colţii ascuţiţi şi nemiloşi ai munţilor. Apoi huietul scade, şi această groaznică bătălie se termină şi ea. Munţii, dimpotrivă, sunt în locul acesta mai înalţi ca oricând, dar îşi retrag deodată din albia Oltului toate ghiarele cu care l-au chinuit. Şi astfel el se regăseşte întreg şi calm, trecând aproape tot atât de încet ca în câmpie, printre pereţii înalţi, de piatră, ai munţilor. Contrastul dintre siluetele lor masive, urcând dramatic spre cer, şi suprafaţa liniş-* tită a Oltului, dă naştere unei frumuseţi intense şi concentrate, deasupra căreia privirea se încarcă de o rară voluptate. Ori de câte ori munţii stau, cu siluetele lor înalte, în vecinătatea albastră a marilor ape, oamenii pot să contemple această privelişte spectaculoasă a lumii. Dar acum, liniştea Oltului nu este decât stăpânirea unui nemăsurat orgoliu. Apele lui au dat încă o mare bătălie, şi au ieşit biruitoare. Puţin mai departe, unde din nou două stânci se ridică pe un mal ş‘ pe altul drept în sus, el trece prin faţa lor solemn, ca un învingător la o paradă, cu apa cuprinsă numai de o uşoară fierbere, putând părea o mânie adâncă, pe care acum, triumfător, şi-ar stăpâni-o. Când nu după multă vreme Oltul iese din munţi, ca pe poarta înaltă şi veche a unei cetăţi cucerite, apele lui se găsesc dintrodată, neînchipuit de mari şi de puternice. Sunt largi şi adânci, şi sigure de ele într’un fel atât de so- 254 CARTEA OLTULUI lemn, încât nici o asemănare nu mai poate fi între râul nerăbdător şi tumultuos care a pătruns prin partea cealaltă a munţilor; şi această multitudine de ape care, măreţe şi liniştite, părăsesc teatrul de luptă, biruitoare. Intr’atât de substanţială a fost aventura, pe care Oltul a trăit-o străbătând marele spaţiu geologic al munţilor vulcanici. De acum înainte el e o altă apă, deasupra căreia o gravă maturitate se întinde. • De câteva ori pe zi, bubuituri prelungi şi formidabile, salată în locul acesta splendida ieşire a Oltului din munţi. Numai câteva zeci de metri de la malul lui, se află un munte roşiatic şi ciudat, în care de dimineaţă până seara,, oamenii scormonesc cu dinamită. Puţin mai la. vale, atât de faimoasele cariere de bazalt de la Racoşul de jos, îşi încep vacarmul şi tentaculara lor înfăţişare. 0 construcţie metalică, de mari dimensiuni, face să se ridice în aer trupul unei girafe enorme, al cărei gât lung, nemăsurat, se duce până la o înălţime ameţitoare. E o girafă de 'fier care se hrăneşte ziua şi noaptea cu zeci de vagoane de piatră. Pe ceafa-i apocaliptică, o neîntreruptă bandă rulantă urcă una după alta, cu sgomot de lanţuri în mers, cupele metalice pline cu stânci sfărâmate. Acolo, foarte sus, aceste linguri multiple se deşartă neîncetat în gura girafei, cu un scrâşnet amarnic de piatră şi de fier. După ce trec prin greoiu-i stomac, semănând cu cazanul cilindric al unei locomotive, nenumărate Jghiaburi şi bande rulante le poartă pe rând prin TREAPTA SPIRITUALĂ 255 toate măruntaiele-i de otel. Acestea le frământă şi le aleg îndelung, cemându-le prin tot felul de site, şi le asvârle apoi afară prin alte nenumărate orificii. Vagonetele le duc în lungul liniei ferate, aşezându-le în zece grămezi diferite, de la pietrele mari şi cubice, până la. praful negru şi fin ca o pudră, care atât de mult intră în compoziţia şoselelor moderne. Din această girafă de fier, un huiet groaznic se ridică tot timpul, şi un nor gros de praf, ca dintr’o casă în clipa prăbuşirii. Dar înalta construcţie rămâne mereu în picioare, şi de la marginea muntelui, vagonetele care îi aduc hrană înaintează spre ea pe sârmă, pe o cale aeriană, ameţitoare. Acolo sus, se află marele amfiteatru al carierei, ca un circ uriaş de granit, înăuntrul căruia dinamita mereu bubue, iar oamenii apar şi dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici, plini totuşi de voinţă, şi de puterea nemărginită a muncii colective. Pe lângă huietul şi silueta ciudată a giganticului concasor, pe la picioarele de granit ale marelui amfiteatru, îşi trece Oltul multitudinea de acum a apelor, purtându-le pe urmele soarelui, spre apus. Bubuiturile dinamitei se mai aud pe dealuri, când în fata lui se ridică deodată, negrul, tăcutul, vestitul codru al Turzunului. Pentru prima oară Oltul ocoleşte un obstacol, întorcându-se şi puţin din drum, trăgând astfel în jurul lui un cerc aproape complect, ca veriga de aur a unui cercel. Pe hărţi, cercelul acesta atârnă spre sud, 256 CARTEA OLTULUI rotund şi greu, agăţat parcă de o ureche imaginară a ţinutului: Ca tras cu compasul e mersul Oltului în jurul pădurii; cum e dealtfel tot ce se leagă de conturul foştilor vulcani. Pentrucă fără îndoială pe rămă-şiţiie unui vulcan, cel mai de la margine şi cel mai tocit, îşi ridică în aer codrul Turzunului stejarii, mâi bătrâni şi mai puternici chiar, decât aceia ai Munţilor Perşani. Dealtfel, unii pe alţii tot timpul se contemplă, pe deasupra câmpiei întinse care îi separă, şi din care nu se ridică între ei, decât turla albă a bisericii din Racoş. Acesta e ţinutul în care noapte după noapte, o toamnă întreagă, aerul e plin de ritmul african al muzicei pe care oamenii o fac, pentriţ a-şi apăra ogoarele de colţii mistreţilor. Acesta o ţinutul în care, pe seama Oltului, încep să so ivească legendele. Atât de mare a ajuns după ce a străbătut Munţii Perşani, încât oamenii pot spune copiilor din aceste locuri, că în apele lui trăieşte, şi iese uneori să se plimbi© pe maluri, un balaur. Nimeni nu l-a văzut, dar poate că odată demult, în preistorie, acest balaur să fi fost, şi oamenii i-au păstrat amintirea... Altcineva care a trăit pe aici, şi a cărui amintire e piereu vie în mintea oamenilor, e voevodul de dincolo de munţi, venit în aceste locuri şi dus mai departe, pentru a-şi găsi un tragic sfârşit; stârnind apoi atâtea legende. Printre ruinele foştilor vulcani se află o piatră netedă, căreia oamenii îi spun, din tată în fiu, de atâtea veacuri: Masa lui Mihai. Acolo a stat el să mănânce într’o seară, înconjurat de căpitani; în âlt loc a dormit, în altul şi-a lăsat palul să pască, sau să bea apă. Tot timpul cât străbate acest ţinut, ca o pădure "foşnesc malurile Oltului de amintirea lui, şi nici un nume din trecut nu-şi face auzit ecoul pe deasupra apelor, mai viu şi mai îndelung, ca un sunet de corn. Mergând împreună prin veacuri şi pe sub stele, râu şi legende, nu mai fac cu timpul decât una. Dealtfel Oltul, aşa cum îşi trăieşte viaţa, el singur poate pare, voevodul nepotolit şi sbu-ciumat, al tuturor apelor din cuprinsul ţării pe care o străbate. 17 CELE ŞASE TREPTE INVERSE ŞI DIALECTICE ALE OLTULUI. Când codrul Turzunului, tăcut şi întunecat, rămâne în urmă, iar Oltul răzbate în partea de apus ,a lumii, în fata lui se deschide una din cele mai calme şi mai măreţe privelişti din câte a întâlnit vreodată. Undeva foarte departe, ia miazăzi, un lanţ neîntrerupt de munţi desparte lumea în două, şi crestele lor profilate pe cer par că nu pot fi trecute nici cu închipuirea. In felul acesta, Munţii Făgăraşului se zăresc acolo în fund'. îndepărtaţi şi albaştri, asemeni unor prinţi fantastici, ei par cele mai nobile plăsmuiri ale geologiei. In partea de miazănoapte a Oltului, chiar lângă malurile lui, coline domoale se tălăzuesc una după alta, spre marile depărtări ale apusului. Iar liniştita câmpie dintre coline şi munţi, se aşterpe în faţa Oltului, ca ;un somptuos covor, peste care apele lui se revarsă, botezându-l<. Toată această întindere de pământ dintre munţi TREAPTA SPIRITUALĂ 259 şi coline, poartă numele apei care o străbate. E atât de vestita Ţară a Oltului. Peste această tară a lui, îşi revarsă acum Oltul apele, peste întinsul câmpiilor; dar în acelaşi timp şi peste viaţa oamenilor care trăiesc în cuprinsul ei, lămurindu-i faţă de ei înşişi, şi hotărându-le asprul destin istoric. Pentrucă Ţara Uliului e un ţinut geografic de o unică frumuseţe, dar ea mai e totdeodată o stare de conştiinţă a oamenilor care o locuiesc, şi ^care nu poate avea alt nume, decât al apei pe ale • cărei maluri s’a ivit, fiindu-i alături de munţii diii zare, expresia cea mai desăvârşită. Ţeste mersul Oltului prin lume, un fenomen de mari proporţii se suprapune, armonizându-i viaţa după legi simfonice, pline de frumuseţe şi măreţie. Se întâmplă apelor lui, că pe măsură ce coboară în lungul pământului, tot mai înalte să fie domeniile asupra cărora îşi fac simţită prezenţa, urcând aceeaşi scară enormă, pe care însăşi viaţa a urcat, de la primele ei începui uri, până la formele înaintate ale timpului^ de faţă. începând de la înfăţişarea minerală a lumii, Oltul trece pe rând prin toate celelalte regnuri, urcându-le asemeni unor uriaşe trepte. Şi astfel, pe când apele îi coboară una după alta, treptele geografice ale pământului, spre punctul ultim care le va aduce sfârşitul; vibraţia şi spiritul lor urcă dimpotrivă tot mai sus, străbătând marea scară a vieţii, până 260 CARTEA OLTULUI la suprema încercare de a se reîntoarce în cosmos., Când pentru prima oară se iveşte pe înălţimile Hăsmaşului Mare, ca şi lumea la începuturile ei, spiritul Oltului se află în punctul cel mai de jos al fantasticei scări pe care, din treaptă in treaptă, urmează să urce. Cu toată puterea pe care şuvoiul lui o capătă numaidecât, el nu e decât o forţă mecanică, dincolo de ale cărei limite, lumea îşi păstrează mai departe caracterele. Şi pe un mal şi pe altul, ceea ce se numeşte Olt, încetează odată cu apa, aşa cum stâncile încetează odată cu marginile lor. Oltul e un s*implu obiect fizic, la fel cu pietrele deasupra cărora curge. E treapta minerală • a vieţii lui. Dar atunci când ajunge la poalele munţilor şi începe să străbată câmpia, Oltul urşă cealaltă mare treaptă a vieţii. Acum, Olt înseamnă o realitate mai cuprinzătoare, decât rostogolirea unei ape între două maluri. E o întreagă zonă de verdeaţă, din ce în ce mai largă, deasupra căreia numele lui se întinde, însuşinduşi-o şi deosebind-o de restul pământului. E treapta ve- . getală a vieţii lui. In timp ce străbate această treaptă, înaintând în câmpie, sub lumina puternică a soarelui, apele Oltului trăiesc încă odată, teribila experienţă pe care liuniea a făcut-o cu milioane de ani în urmă, când s’â acoperit de vegetaţie, adăugându-şi stratului mineral încă unul, mai cuprinzător şi mai evoluat. Vine o vreme, când un mic fir de iarbă TREAPTA SPIRITUALĂ 261 care se iveşte pe malurile Oltului, nu mai poate aparţine lumii bătrâne din jur, ci trebue atribuit tânărului râu care trece. El l-a făcut să se ivească; şi de la acest prim fir de iarbă totul începe. Acum, ca şi cu milioane de ani în urmă, o plantă se adaugă alteia, până ce fâşia de pământ pe care Oltul o însufleţeşte, devine o adevărată lume, cu destinul ei deosebit de acela al câmpiei prin care trece. însuşi pământul se separă de restul pământului; ca un golf-stream de humă el străbate! câmpia, trecând prin dreptul ogoarelor agricole mai umed şi mai afânat, şi plin cu reţele de apă, subţiri şi întortochiate, ca un laborator în cp re ar avea loc experienţe extraordinare. Şi în adevăr, urmând întocmai epocalele cuceriri ale vieţii, de ia un timp tot felul de moluşte încep să apară în acest mediu prielnic pe care apele Oltului, îl creează. Ele însele încep să se umple de peşti, repetând astfel toată povestea vieţii do la început, în timp ce din sălciile de pe maluri, tot felul păsări încep să sboare şi să cânte. Şi astfel Oltul urcă acum cea de a treia mare treaptă, din impresionanta scară pe care viata s’a urcat, în milioanele de ani trecute. Când apele lui, mai largi şi mai adânci, pornesc spre miazănoapte, puterea lor de a schimba fata pământului, trece dincolo de marginile lumei vegetale. Acum, Olt nu înseamnă numai o largă făşie de verdeaţă, ci tot ceea ce trăieşte pe ma- 262 CARTEA OLTULUI Iurile lui, animale şi oameni, prin mijlocul cărora el trece ca un filon substanţial al vieţii. Desigur şi atunci când era o simplă şuviţă de apă, animale şi oameni s’au ivit pe malurile lui, dar aceia nu-i aparţineau, erau ai lumii de dinafară. Acum însă, Oltul urcând una după alta marile trepte ale lumii, apele lui îşi re-1 varsă puterea peste însăşi viaţa fiinţelor vii, făcându-le să-şi lege de larga lor trecere, destinul. De la Feldioara mai departe, în dreptul satelor încep să apară bărcile, destul Se primitive, pe care oamenii şi le-au construit pentru a putea pluti pe deasupra apelor. Ca şi plugurile, ele sunt instrumente pentru smuls naturii hrana, şi chiar se aseamănă cu nişte pluguri vechi de lemn, aşa cum stau la malul apei, grosolan cioplite cu toporul. Dimineaţa, pe când o parte din oamenii satelor pornesc cu plugurile adevărate pe deasupra ogoarelor, să le are, alţii desprind lotcile de la mal, şi trag pe suprafaţa apei brazde adânci, şi nu mai puţin fertile. In felul acesta, adânc şi elementar, satele simt legate de apă,- şi încep să-i aparţină-tot atât cât şi pământului. Oameni şi animale trăiesc laolaltă în dâra generoasă a Oltului, aşa cum mai înainte trăiseră ierburi şi arbori. Acum numele Oltului acoperă o largă zonă de viaţă, cu tot ceea ce ea cuprinde, sate, oameni şi animale, zile de trudă şi zile de bucurie,, case, biserici, ogoare şi cimitire; generaţii care se succed, familii car* TREAPTA SPIRITUALĂ 263 îşi dispută stăpânirea pământului, mari întâmplări de dragoste sau mărunte tragedii umane, deasupra cărora apele se revarsă, ducându-le cu ele la vale, misterioasă, chinuită, strălucitoare leşie de viaţă străbătând pământul. E treapta biologică din viaţa lui. Mai târziu, după ce străbate Munţii Perşani, aerul mai rece de pe malurile lui, ieşind din matcă, se revarsă pe deasupra câmpiilor până departe, înviorându-le. Noaptea mai ales, el înaintează pe uliţele satelor, val după val, însoţit din depărtare de murmurul apelor, şi pătrunzând prin ferestre, învăluie somnul oamenilor într’o unduire, abia simţită, de răcoare. In adierea ci, prospeţimea de la început a izvorului, acea stare de tinereţe fără bătrâneţe, e prezentă, învăluind în unda ei misterioasă respiraţia fiinţelor adormite. Şi astfel. Oltul pătrunde pe nesimţite în visul oamenilor, şi în viaţa lor lăuntrică, necunoscută. De aici, când se luminează de ziuă, el urcă în conştiinţa lor, revăr-sându-se ca deasupra unor întinse câmpii, pe care le însufleţeşte. De acum înainte, în timp ce merge prin ţara care îi poartă numele, Oltul înseamnă mai mult chiar decât o dâră substanţială de viaţă, o largă făşie de oameni şi animale mergând în lungul pământului. Acum Oltul urcând încă o treaptă, se confundă cu viaţa sufletească a colectivităţii limane prin mijlocul căreia trece. El e tot una cu tristeţile, bucuriile, desnădejdile şi îndârjirile unui întreg ţinut de ţărani ardeleni. De 2IÎ4 CARTEA OLTULUI Humele lui totul se leagă, lupte, speranţe, bi-i ii in ti şi înfrângeri, şi toată frământarea unui (recul aspru, ale cărui urme nu s’au şters nici din amintire, nici de pe fata pământului. Nici de pe fata pământului. In mersul lor spre apus, în vreme ce crestele vinete ale munţilor se ridică în zarea sudului, apele Oltului! întâlnesc unele după altele satele acestui istoric ţinut. Fiecare din ele are un alt nume, dar în dreptul fiecăruia, colina cea mai înaltă care le domină, se numeşte la fel: coasta furcilor. Un sat şi la marginea lui o colină, încă un sat şi încă unul, şi la marginea lor câte o colină, şi fiecare din ele poartă acelaşi nume: coasta furiilor. Mânându-şi apele spre apus, Oltul trece pe sub profilul lor întunecat, legându-le una de alta, ca pe nişte mărgele negre la gâtul, de atâtea m i însângerat, al acestui tragic ţinut. Numele lor vine din trecut, din vremea io-băgiei. Atunci, la marginea fiecărui sat era colina pe care se înălţau spânzuraturile, şi niciodată nu trecea prea mult până ce se iveau stolurile de corbi, rotindu-se deasupra. Corbii pceştia parcă mai sboară şi acum în mintea oamenilor, când ieşind din casă, coasta furcilor le stă deodată drept în faţă, dominând tot satul, şi nelăsându-1 să uite. La umbra acestor tragice coline şi-au dus satele de pe dreapta Oltului viaţa, generaţii de-a-rândul. Cei care le privesc acum, întunecate încă, ştiu că aţâţi strămoşi ai lor le-au urcat TREAPTA SPIRITUALĂ 265 pentru ultima oară, cu mâinile legate la spate.. Această soartă o aveau tâlharii, dar tâlhari erau to[i cei care credeau că orânduirea de atunci ai lmnii, nu mai poate fi îndurată. Erau vremurile .groaznice ale iobăgiei. Mii de oameni s’au clătinat în furcile stăpânirii, zile întregi, până ce corbii şi ciorile le terminau carnea de pe oase. La marginea fiecărui sat, pe colina cea mai înaltă, simplu şi tragic numită, coasta furcilor. Oamenii se năşteau şi trăiau tot timpul, sub umbra ei, care se întindea peste tot satul, acoperindu-le ochii, gândurile, respiraţia, ca un uriaş coşmar ai viefii lor, pe aceste sbuciumate şi chinuite pământuri. In lungul acestei tragice înşiruiri de coline, pe la picioarele dealurilor acoperite de spânzurători, pe sub privirile împietrite ale iobagilor, o apă trecea mereu, liberă să meargă dintr’o zare în alta. Iar oamenii şi-au luat-o martoră a suferinţei lor, şi şi-au potrivit după murmurul ei, suspinul. Cu timpul, Oltul s’a contopit în întregime cu tragedia ţăranilor iobagi. Largi, generoase, mânate de un nepotolit tumult, apele lui au trecut lanţul greu âl Car-patilor, ca un mesagiu neîntrerupt şi viu, al subjugatelor ţinuturi ardelene. Fiecare undă a lui ducea la vale un suspin, şi în fiecare murmur o voce omenească îşi urca parcă plânsul. De aceea în ţinutul pe care îl străbate acum, numele Oltului înseamnă mai mult decât o rostogolire de ape, mai mult decât o dâră groasă 266 CARTEA OLTULUI . 11 mc, iricât totul pare că se petrece undeva Iuli uri tinut african, unde membrii unui trib ar îndeplini un straniu şi primejdios ritual. Sunt to-luşi oamenii ştiuti, şi în atâtea rânduri trişti, din Ţara Făgăraşului, pe care întunerecul nopţii i-a prefăcut în braconieri ai apelor. E un obicei sălbatic şi foarte vechiu, la care cei de aici se întorc uneori, cu toate pedepsele care îi aşteaptă. E un obicei care, ca şi ciudata pieptănătură a femeilor, ca şi dârzenia din privirile bărbaţilor, vine poate de la popoarele de dincolo de daci. Oricum, în nopţile întunecoase «le vară, ei se întorc la el, ca la un izvor primordial, de arhaică şi supremă voluptate. Iu astfel de nopţi, urmaşii aedesminţiţi' ai slră vechilor băştinaşi, sosesc pe malul Oltului ni cale o făclie în mână. Intrând în apă şi itiiiiiiland po deasupra prundişului, ei poartă torta in aşa fol, încât lumina ei pătrunde până la pietrele din fund. Surprinşi de această teribilă vâlvătaie, de marele incendiu de deasupra lor, peştii rămân încremeniţi, aşteptând să treacă primejdia. De deasupra, oamenii îi pot vedea, înspăimântaţi de moarte, fără să îndrăsnească o singură mişcare, caşicum un fluid electric li s’ar fi descărcat pe şira spinării, paralizându-i. Braconierii apelor cunosc astfel bucuria sălbatică şi nemărginită de a putea, asemeni unor fiinţe supranaturale, opri prin simpla lor apariţie, reflexele de apărare ale victimelor pe care şi le-au ales. Nici un peşte nu mai poate fugi do sub lumina de trăsnet a tortelor, şi oamenii TREAPTA SPIRITUALA 303 îi pot privi cât vor, ochindu-i îndelung, şi re-pezindu-le în spinare o lungă. tepuşâ de fier, îln vârful căreia îi scot apoi, cu mişcările redobândite, dar pentru spasmurile din urmă, ale morţii Puţin mai departe alţi peşti aşteaptă încremeniţi, paralizaţi, deşi presimt parcă în îngrozita lor fixitate, oe are să li se întâmple; iar jjepuşa de fier nu întârzie să le străpungă spinarea. In scurtă vreme, cei care au mânuit-o, se pot întoarce la mal cu o pradă bogată. E o vânătoare care face cu uşurinţă multe victime, interzisă şi pedepsită de lege, ţepuşa nemiloasă fiind corpul delict, pe care oamenii au grijă să-l ascundă cât mai bine, nimic nepu-tându-i opri de a se întoarce la acest obicei, în nopţile de toamnă mai ales, când apele sunt limpezi şi scăzute, iar fundul lor pardosit cu mii de peşti. Atunci, în lungul prundurilor întinse, zeci de oameni înaintează, într’o mână cu torta, în, alta cu ţoapa, iar fata luminată de flăcări, Io străluceşte do o sălbatică bucurie. Aşa umil nopţile africane de la picioareleţ Munţilor Făgăraş. XXIV CEI CARE AU FOST IN AMERICA ŞI S’AU ÎNTORS. Şi încă odată, după oe şi această noapte a trecut, soarele se iveşte deasupra munţilor, luminând de la un capăt la altul, toată Ţara Făgăraşului. In aceeaşi direcţie ca şi razele lui, de la răsărit spre apus, Oltul o străbate, lăsând Sin urmă unul după altul sate, ogoare, păduri şi câmpii. Poduri plutitoare trec peste apele Iui, tntr’o parte şi alta, pline de toată viata ţinutului: bărbaţi, femei, copii, căruţe cu cai sau cu boi şi cu câinii din urma lor. Din loc în loc pe malurile lui se înaltă câte o troită, una din acele troite din Ţara] Făgăraşului, greoaie şi încărcată de amănunte, având înşirate pe braţele ei toate siluetele răstignirii, tăiate în tablă vopsită: cocoşul care a cântat a treia oară, paharul cu otet, suliţa, cuiele, ciocanul şi scara, adeseori ruginite de vreme, şi rupte de vântul care a tiuit în muchiile lor. La umbra acestor troite, în serile liniştite de vară, câte doi oameni se întâlnesc uneori, TREAPTA SPIRITUALĂ 305 şi între ei se leagă o foarte ciudată convorbire. După cele ce spun, s’ar părea că îşi reamintesc unul altuia întâmplări de demult, pe care le-au trăit împreună, dar ceea ce e ciudat în amin-! firile lor, sunt locurile pe care le pomenesc în legătură cu ele. New-York, Chicago, San Francisco, Detroit, mereu revin în spusele lor, şi le evocă pe rând străzile, cartierele, uzinele şi oamenii, caşicum nenumărate întâmplări ale vieţii lor ar fi avut loc acolo, în aceste faimoase metropole, şi ei le-ar cunoaşte pe fiecare, tot atât de bine, ca şi satele acestui ţinut. In timp ce povestesc astfel, nici vorba, nici portul nu lasă asupra lor vreo îndoială că n’ar fi oameni ai acestor sate, ţărani ardeleni, simpli şi liniştiţi, unii venind diin pădure cu un topor în mână, alţii de pe ogoare cu o coasă pe umăr. Şi totul e aici ca de la început. Munţii sunt la locurile lor, cu crestele înalte şi vinete, satele se zăresc deasupra câmpiei, cu turla ascuţită a bisericii, şi în acest peisaj atât de cunoscut prin caro Oltul îşi duce apele la vale, câţiva oameni piar că şi-ar depăna amintirile, pronunţând cuvinte şi fraze fantastice. Sunt oameni de aici, ţărani cumpătaţi şi gravi; de huietul şi tumultul oraşelor, părând mai străini decât de orice alt lucru din lume. Şi totuşi, cu aceeaşi mare simplitate a lor, din totdeauna, New-York, Chicago, San Francisco, sunt mereu pomenite de ei, caşicum le-ar cunoaşte, caşicum ar fi fost toţi acolo. 306 CARTEA OLTULUI Detroit şi la Chicago şi in toate celelalte mari oraşe de dincolo de ocean, iar când în graiul lor de ţărani vorbesc despre pacheboturi şi dolari, oricât de ciudat ar părea aceasta, e totuşi povestea adevărată a vieţii lor. E povestea adevărată a mii şi mii de oameni din locurile acestea aspre; geografic, dar mai ales istoric aspre. In vremurile acelea de neîndurătoare stăpânire, pe când munceau ca robii, deasupra pământurilor sărace şi neroditoare, o vorblă a început să plutească în aer, ca o pasăre albă de departe, dând mereu târcoale şi apro-piindu-se de capetele lor, peste care atât da greu cădeau poruncile stăpânilor. Un svon s’a întins de la un om la altul, o vrajă s’a tesut pe deasupra satelor obidite, din auz în auz: undeva dincolo de o apă mare, se află o tară întinsă, unde munca e căutată şi răsplătită. Munca, e fot ceea ce ei nu încetaseră să prestezţe, cu braţele şi cu umerii adeseori, asemeni unor vite, din tată în fiu, generaţie după generaţie. Acum venea un svon că pentru munca aceasta, înlănţuită de veacuri, ar putea căpăta într’un singur an, cât nu primeau .aci o viată întreagă. Scrisori ale unora, plecaţi mai de mult, nu în-târziară să sosească, şi ele adeveriră că aşa e totul. Stătură atunci pe gânduri, cu inima prinsă de îndoială. Aici erau satele şi ogoarele ştiute, şi munţii de care nu-i legau decât privirile, dar ei văzură că sunt tot atât de greu de rupt, ca şi lanţurile. Ar fi plecat totuşi; dar atunci TREAPTA SPIRITUALA 307 o vorbă nouă se ivi, şi îi umplu de teamă. Tuturor ■celor care voiau să pleoe, li se spuse deodată: emigranţi, şi în fata acestui cuvânt necunoscut sg dădură înapoi, speriaţi de ce ar fi putut să însemne. încetau să mai fie oariieni, pentru a deveni emigranţi? Ce ascundea dincolo de sunetele ei această vorbă necunoscută? Straşnic se speriară. Era puţin caşicum ar fi fost vorba fle ciumă. Aşa se ivesc în lume, ori de câte ori prefaceri mari sunt gata să se întâmple, cuvinte noi care sperie oamenii la început, dar cu care apoi se obişnuesc. Şi ei în vremea aceea, într’o zi când mai tare au fost loviţi cu biciul, nu s’au mai temut să devină emigranţi, şi s’au aruncat în acest cuvânt ca într’o apă adâncă, să se înneoe sau să ajungă pe un tărâm mai bun. Matrozii vapoarelor de pe ocean, au putut privi atunci, ani de-a-rândul, pe puntea celei mai ieftine clase, pe aceşti oameni de la poalele Carpaţilor, ciudaţi în lungile lor sumane sure. Când şedeau în grup, păreau că păzesc o turmă de vite, acolo pe puntea de fier a vaporului. Până ce s’au ivit în zare şgârie-norii, ei au mâncat în fiecare zi tăcuti, din bucata de slănină, şi din pâinea lor, tinută în traista aspră, de peste umeri. Când au sosit în America, au fost luaţi în primire, şi puşi numaidecât să muncească. Acolo unde era munca mai grea, de părea că din clipă în clipă o să li se rupă oasele, acolo i-au pus. Şi ei au muncit. Cumplit, şi uneori groaznic, au 306 CARTEA OLTULUI muncit. Urechile le vâjâiau, se învârtea pământul cu ei, şi nu mai vedeau nimic înaintea ochilor. JAşa au muncit. In otelăriile din Detroit, în abatoarele din Chicago, în spălătoriile de rufe de la New-York. Munca grea, de vite de povară, a salahorilor. Tăcuţi, cu fălcile încleştate, au muncit. Alături de ei munceau alţii, din alte ţări ale lumii vechi, sau din această uluitoare lume nouă. Seara când se deschideau porţile uzinelor, se revărsa spre oraş un fluviu de oameni. Au fost în acest fluviu. Amestecaţi în uriaşa mulţime, au cunoscut viata marelui continent. Au întâlnit oameni şi au auzit poveşti din toate colturile lumii. Şi au avut dolari. In fiecare sâmbătă, pentru munca lor, li se puneau în palmă dolarii. Acum, ei nu mai ţineau înnodaţi într’o basma, câţiva sărmani creitari. 'Acum, fiecare din ei avea un cont la bancă, unde punea în fiecare sâmbătă dolarii. Şi cu casierul băncii vorbeau englezeşte. Viata Americii, viata marelui continent, ei au cunoscut-o. Intr’o zi, sirenele fabrioelor au sunat nebuneşte, cum’nu mai sunaseră niciodată până atunci, chiar când luau foc rezervoarele cu benzină. 'Toţi câţi erau s’au strâns în curtea uzinei, o mare de oameni, de la un gard la altul. Iar inginerul şef, cu capul gol, cu fata roşie, le-a vorbit de pe o macara: Acum trebue să munciţi mai mult pentrucă America a intrat în război. TREAPTA SPIRITUALĂ 309 Şi când s’a potolit tumultul de chiote, văzându-i pe ei cum şedeau strânşi la un loc, |le-a spus: Voi românii mai ales trebue să munciţi cel mai mult, pentrucă după război o âa aveţi o ţară mare şi liberă. Atunci ei, toţi ţăranii ardeleni care se aflau acolo, în curtea uzimjei;, printre celelalte neamuri, şi-au aruncat pălăriile în aer, strigând într’un singur glas: Uraal... de s’au cutremurat geamurile atelierelor. Şi s’au întors la munca lor. Şi aşa cum li se spusese, aşa au făcut: au muncit mai mult decât oricând. Pe urmă a venit altă zi, când sirenele au şuierat şi mai nebuneşte încă, şi ei au .aflat că războiul s’a terminat. Iar ceea ce le spusese inginerul şef, se adeverea; ţara lor era acum mare şi liberă. Erau douăzeci de ani, şi pentru unii şi mai mult, de când plecaseră de acolo, de la picioarele munţilor cu creste vinete de .cremene. Dorul şi-a făcut deodată loc în ini-mele lor, şi au hotărât să se întoarcă. Din nou au trecut oceanul, pe alte vapoare mai mari, dar nici ei nu mai erau .aceiaşi ca lai începui. Plecaseră cu opinci şi cu traista pe umeri, iar satele uimite îi vedeau întorcân-du-se acum, de parcă erau domni: cu haide de oraş, şi cu bagajul în geamantan. Dar ceea ce cel mai mult stârnea admiraţia oamenilor, era un cuvânt nou care venise odată cu ei: dolarii. Se întorceau din America şi aveau dolari. Iar lumea uimită, nu le-a mai spus altfel decât: americanii. La început, americanii s’au plimbat cu şep- 310 CARTEA OLTULUI cile şi cu cravatele lor prin sate, schimbând cate un dolar, când într’o cârciumă, când înalta, pe vedre întregi de vin. Pe urmă, cheful s’a terminat, şi într’o zi s’au aflat faţă în fată cu tara pe care, cu mult în urmă, o părăsiseră. Toate se aflau la locurile lor, aşa cum le lăsaseră ei: spre miazăzi munţii, cu crestele înalte de cremene, făcând de veghe asupra ţinutului, iar la picioarele lor, panglica lată a Oltului, şerpuind în câmpia presărată cu sate. De departe, venea svonul ştiut din totdeauna al tălăngilor, şi al câinilor lătrând în amurg. Atunci americanii s’au mai întors odată deasupra acestor pământuri, şi deabia aceasta a fost fiecăruia marea, reîntoarcere. Cu dolarii schiţaţi şi-au cumpărat câteva hectare, şi o pereche de boi sdraveni, cărora lie-au clădit un grajd de zijd, cu acoperiş de ţiglă. Şi în primăvara următoare, au ieşit din nou cu plugul pe ogoare. Un an mai târziu, când au pornit la târg după treburi, erau îmbrăcaţi cu căciulă şi cu suman, iar pentru cumpărături, aveau pe umeri o traistă. Astfel, ei s’au întors cu totul la înfăţişarea pe care au avut-o înainte de plecare, şi din marea lor aventură în America, nu le-au mai rămas decât fotografiile: nişte domni mustăcioşi, cu şepci în cap. Sunt ei în adevăr, sau totul n’a fost decât o părere? Acum, când se întâlnesc uneori pe malul Oltului, venind de pe ogoare, şi încep să evocte-oraşele şi huietul uzinelor de dincolo de ocean, TREAPTA SPIRITUALA 311 înfăţişarea lor neschimbată de oameni ai acestor locuri, face ca amintirile să le pară fantastice şi de necrezut. Ei au fost totuşi acolo în America, în toate oraşele despre care vorbesc. Ei au cunoscut viaţa tumultuoasă a marelui continent, de dincolo de ocean. Puşi să spele geamurile la New-York, au privit Atlanticul de la al şaizecilea etaj al sgârie-norilor. Porniţi spre nord, au tăiat lemne în pădurile uriaşe de pe marginea marilor lacuri. Lntr’o zi, au stat faţă în faţă cu huietul asurzitor al Niagarei. Şi la Detroit, l-au văzut pe Ford, înalt şi slab, sosind în fiecare dimineaţă în curtea uzinelor sale. La Chicago, miile de boi care intrau pe porţile abatoarelor, s’au sbă-tut sub privirile lor, ca o mare plină de mugete. Toate acestea le-au văzut. Au fost viaţa lor, împreună cu a altor milioane de oameni, acolo în marele continent. Iar acum, întorşi acasă, ţin din nou coarnele plugului, pe ogoarele tă-lăzuite ale Ardealului. Şi totul e în cuprinsul acestui ţinut măreţ şi liniştit, cum' a fost veacuri de-a-rândul. Oltul îşi rostogoleşte apele spre apus, câmpia se zăreşte până departe, cu satele ei, din mijlocul cărora turla bisericii, se ridică subţire spre cer, iar la miazăzi stau munţii, întunecaţi, frumoşi şi temuţi, cu crestele lor de cremene despărţind lumea în două. OLTUL TRAVERSEAZĂ CARPAŢII. SAU TREAPTA MAREI ISTORII. ULTIMUL RÂND DE MUNŢI, ŞI CEL MAI ÎNALT. . Spre apus, din spuma roşie a atâtor fantastice amurguri, pe care Oltul în drumul lui le-a privit, un oraş se încheagă, cu turle multe, „ cu acoperişuri înalte şi ascuţite, un burg medieval, acoperit de frumuseţe şi încărcat de legende. Acolo sunt străzi, pe ale căror dale de piatră nenumărate' generaţii au trecut, to-cinduile pe jumătate; sunt case vechi cu lucruri de demult, şi un muzeu în care se află iernile stranii, ca un ţipăt de pasăre, ale lui Breugel. E un oraş de piatră şi un oraş de vîs, bu. multe poveşti, şi mai ales cu o fantastică şi fără seamăn poveste de dragoste. Aşa se află Sibiul, acolo spre apus. Dar Oltul, al cărui destin nu e încântarea, nu-şi va purta apr13 până sub zidurile lui medievale. El e un râu al ţării şi al rţăranilor, şi astfel Sibiul, ca şi oelalt mare burg din Ţara Bârsei, nu-1 va vedea sosind în conul de umbră XXV 314 CARTEA OLTULUI al catedralelor sale. E un călător aspru Oltul, care înnoptează în câmp, departe de farmecul şi luminile oraşelor. E unul din călătorii predestinaţi ai Ardealului, ducând cu ei istoria acestor măreţe şi sbuciumate pământuri. Greu, de nedesfăcut, pare lanful munţilor în locul acesta unde Oltul, părăsindu-şi încă odată marea direcţie spre care a mers, se îndreaptă deodată spre ei. Acum mai ales, hotărârea pe caro a luat-o, pare cât se poate de gravă, un act îndrăsnet asupra căruia apasă o mare răspundere; şi numai un erou ar fi fost in stare să şi-o asume. Grei, de netrecut, stau în fata lui, munţii. Şi nu sunt un singur perete, ci un întreg sistem, de ziduri, care se întrepătrund spre miazăzi, stându-i în cale. Dincolo de silueta celui dintâi, un altul se ridică, şi mai înalt încă, ducându-se departe spre apus, cu crestele-i întunecate şi tari, în timp ce în spatele lui, un altul şi mai înalt înaintează spre răsărit, câ' un val uriaş, astupând cerul. Nicăieri zarea nu se luminează, decât pentru a lăsa să se vadă, că dincolo de muntele care o acopere, se află un altul cu mult mai înalt. Fără să se poată bănui, dacă această cumplită întrecere între masele geologice, va avea vreodată un sfârşit. Cu apele pline de uri freamăt uşor, Oltul se îndreaptă spre siluetele lor enorme, condus parcă de un instinct, căruia i-a încredinţat totalitatea fiinţei lui, să o poarte, în această încercare supremă. Acum, miazănoaptea e din TREAPTA MAREI ISTORII 315 nou în urmă, cum a maî fost odată la început, şi în unele nopţi, multitudinea apelor lui par iarăşi că vin de-a-dreptul din steaua polară. Peste câmpiile rămase în urmă, constelaţiile nordului se rotesc majestuos, în timp ce spre sud, pata neagră a munţilor a şters jumătate din stelele cerului. Mai de necrezut e faptul că Negoiul, care atâtea zile şi atâtea nopţi îşi ridicase profilul lui uriaş peste trecerea Oltului, încât părea că are să-l vegheze toată viata, a încetat să mai existe. Că a putut avea loc o asemenea întâmplare, e parcă în toată lumea o ma,re uimipe, ca după prăbuşirea unui imperiu, care părea menit să fie tovarăş eternităţii. In locul lui, un alt munte se vede acum, ultima za din lanţul Făgăraşului; Muntele Suru. E un munte foarte bătrân, şi bătrâneţea i se arată din ce în oe mai bine, aşa cum Oltul îşi apropie mereu apele de trupul lui ros de Vreme. In amurg, când razele soarelui cad peste el în plin, Muntele Suru seamănă cu un ţăran bătrân, a cărui fată pământie şi umilă, e tăiată dintr’o parte în alta, de nenumărate brazdd adânci. El nu mai e un prinţ fantastic al geologiei, ci o făptură tare necăjită, încovoiată de griji apăsătoare. Fantasticul, în acest peisaj, îl aduce din partea cealaltă a apei, un munte mult mai mic, un deal aproape, prin silueta lui plină de dârzenie, şi prin colparea-i roşie, înflăcărată. Un pod îngust şi lung, de beton, uneşte cele 316 CARTEA OLTULUI două, maluri în locul a'cesta, şi numai puţin mai jos e imul din acele prunduri nemiloase, cum Oltul n’a mai întâlnit de mult, care îl silesc să-şi revizuiască, în amănunt, conştiinţa. Astfel, înainte de a pătrunde în munţii care îi stau în faţă, şi înăuntrul cărora nimeni nu poate încă spune ce întâmplări teribile îl mai aşteaptă, Oltul îşi scoate toate apele din funduri, vântu-rându-le îndelung la lumina zilei. Sunt fără îndoială, fapte bune şi fapte rele în adâncimile lui, silitp acum de o ghiară lăuntrică, să se mărturisească. Sunt unde din apa cărora păsările cerului şi-au potolit setea, sunt altele care au trecut pe lângă sânii fetelor înviorându-i după o zi de seceră, sunt unde care şi-au dus murmurul în auzul oamenilor, în unele nopţi, făcându-i să înţeleagă toată frumuseţea lumii, şi unde din care a rămas foarte puţin, restul pătrunzând înăuntrul altor oameni, ca un fulger lichid, şi omorându-i. Toate aceste întâmplări sunt mărturisite acum, în îndelunga, amănunţita învolburare a apelor. Puţin mai jos, acolo unde se strâng toate la un loc şi se liniştesc, o nouă crimă le încarcă numaidecât conştiinţa, începând în mod glorios seria următoare. In dreptul acestor sălcii plângătoare, s’a înnecat cu calul său cu tot, pe care avea o şea cu scări de argint, contele Brukenthal, fugind la 1848, din Sibiu. , Dealtfel, cu cât munţii se apropie, întâmplări şi nume istorice se fac tot mai prezente. De locu-rile.acestea se leagă numele unui împărat bătrân; TREAPTA MAREI ISTORII 317 şi cu mult înaintea lui, al unei împărătese svă-păiate. Ori de câte ori oamenii de aici pomenesc de castelul Tumu-Roşu, sau au sub privirile lor pereţii lui, roşii în adevăr, un roşu strident!, irjitant, din pricina sângelui de turc cu care a fost stropit,_ spun oamenii, tot de atâtea ori 5în mintea lor sunt întâmplările nebuneşti de dragoste, pe care Maria Thereza le-a avut acolo, între zidurile lui inflamate. Ori de câte ori vorbesc despre el, pe buzele oamenilor de' aici flutură un zâmbet maliţios, şi uneori parcă nostalgic. Au fost întâmplări de dragoste ale împărătesei, acoperind cu vraja lor ţinutul, şi exaltându-1, mai mult decât razele de argint ale lunii, în nopţi senine de vară. Peste cenuşa acelor întâmplări, atât de dogoritoare odată, un împărat bătrân şi-a purtat ‘paşii uşori, care nu mai puteau trezi nici un ecou real al acestor pământuri, de multă vreme în căutarea altui destin. Frantz Joseph a trecut de multe ori pe aici, şi a pus să Se zidească în peretele muntelui o fântână monumentală, căreia oamenii i-au şi spus de atunci mereu: Fântâna împăratului. E o construcţie impresionantă, ale cărei dimensiuni o fac să pară ciudată în mijlocul acestui peisaj rural, şi mai ciudată încă, atunci când de strălucirea lespezilor ei, se apropie să bea apă, oamenii simpli care trec pe drum, sau turmele de oi. E un spectacol care arată concret, punând la contribuţie preciziunea materiei, cât de mare era în fostul imperiu, deosebirea dintre clasele stăpânitoare şi prea 318 CARTEA OLTULUI umilitul popor. In felul acesta stau lipite de peretele muntelui, lespezile verticale ale fântânii lui Frantz Joseph, în timp ce în faţa lor e orizontala drumului, plină de praf, de paie, dei coceni, de urina cailor, şi de urmie de opinci. Drumul acesta care trece prin faţa fântânii, e şi el al unui împărat, iar numele lui răsună aici, ca un clopot de bronz, acoperindu-lie pe toate celelalte, de gloria cu care e încărcat. De altfel, de când Oltul merge prin lumie, niciodată pe deasupra apelor lui, nu s’a auzit ecoul vreunui nume mai ilustru. Deasupra tuturor celor pomenite vreodată, el stă pe cea mai înaltă .treaptă a istoriei, iar celelalte încap sub gloria lui, ca sub o largă cupolă cuprinzătoare. Dintr’o parte în alta a acestor munţi, marele clopot care îl face să se audă, nu stă o singură clipă; fiecare cotitură a drumului, fiecare colţ de stâncă îi trezeşte sunetul larg, înăuntrul căruia chiar munţii par că încap; cu cele mai înalte piscuri ale lor. Aţâţ e de mare gloria împăratului roman, în cuprinsul acestui ţinut. Oamenii vorbesc despre el, caşicum i-ar zări încă umbra întinzându-se, uriaşă, pe deasupra crestelor de piatră. Fiecare pas pe care îl fac, îşi găseşte acelaşi ecou în conştiinţa lor: merg, se află, înaintează pe drumul pe care cu mii de ani în urmă, oştirile lui au mărşăluit spre miazănoapte. Peste oamenii de ai pi, şi peste cei străini, clopotul de bronz care îi evocă numele, bate tot timpul. TREAPTA MARE! ISTORII 319 Înainte de a intra cu totul în munţi, pe malul drept al Oltului se află un ultiju sat ardelean: Boita. Oamenii, înalţi şi spătoşi, şi cu priviri agere, şi-au format caracterul în vremurile când aici se aflau graniţele dintre două tari, iar valea Oltului era cea mai ştiută şi mai largă trecătoare. Memoria lor e plină de întâmplări, care pe vremea aceea, era bine să rămână necunoscute. Atâti dintre ei, şi din strămoşii lor, au ajutat oameni să treacă dintr’o parte în alta a munţilor, în nopţi rămase de pomină. Peste oamenii de aici, un alt cuvânt îşi exercita atracţia şi farmecul violent: contrabandă. Uneori, au fost trecute turme întregi de vite. Şi nimeni n’ar putea ■spune, la ce mănăstiri, adevăraţii lor stăpâni dădeau acatiste, să şi Ie regăsească. Apoi, peste aceste întâmplări tainice, de frontieră, a venit o întâmplare mai mare: războiul. In toamna lui 1916, cumplit a bătut tunul pe aici. Românii încercau să se retragă; dar înaintând peste munţi, Falkenhayn i-a prins ca într’un cleşte. Şi de acolo, de pe crestele lor, tunurile lui au bătut fără milă şoseaua plină de cărufe, de cai şi de oameni. Cei din Boita, au putut privi de la marginea pădurii, tot ce se întâmplă. Câte o căruţă lovită în plin se desfăcea în bucăţi, şi rotile îi sburau prin aer. Capete şi braţe omeneşti, smulse din trunchiu, sburau şi ele în toate părţile. Câţiva se strângeau într’un pluton, şi încercau să reziste. Dar împotriva cui? Tunurile scuipau ca din cer, nevăzute. Curând şoseaua a fost 326 CARTEA OLTULUI o bpltă de sânge, un morman de trupuri sfârtecate, de oameni şi de cai, cu carnea şi cu oasele amestecate. Acum, din toată învălmăşeala aceea care a fost acolo, s’a ales unul din cele mai ordonate şi mai simetrice lucruri, din câte a întâlnit Oltul vreodată: un cimitir de eroi. La marginea de miazăzi a satului, se află cimitirul acesta geometric, cu cruci egale şi albe, aşezate în linii drepte, într’o simetrie desăvârşită, care repede devine dureroasă; mai dureroasă încă, aşa cum în faţa acestei ordini a morţii, gândul se duce fără să vrea, spre haosul din care a provenit E în acest contrast, o foarte amară ironie. Acum sunt aliniafi după planul arhitecţilor, cei care în toamna aceea, au murit în noroiul drumului, sfârtecaţi de obuze, amestecaţi unii cu alţii, într’o tragică învălmăşeală. Şi mai amar pare destinul lor, aşa cum pe malul Oltului, în dreptul acesta chiar, se află ■pmndul fetelor, locul întins unde în serile de vară, fetele din Boita vin să se scalde. Ţipetele lor limpezi, de bucurie, se aud până aici, şi trupurile svelte li se zăresc cum trec înnot, pe deasupra undelor. Soarele care apune le luminează în plin, aşa cum stau acolo pe malul apei, într’o dezor-'dine de trib, care e totuşi a vieţii. Perfecta simetrie a crucilor albe, din cimitirul eroilor, pare atunci un scrâşnet de calcar, dureros. Noaptea îşi lasă deasupra acestui cimitir, liniştea ei imensă de la poalele munţilor. Şi sub TREAPTA MAREI ISTORII 821 grandioasa rotire a constelaţiilor, morţii din. 1916 îşi dorm somnul lor de veci. Cei care au scăpat din măcelul de atunci, trec uneori prin aceste locuri, şi şi-l reamintesc. Un om de cinzeci de ani, înaintează prin mijlocul drumului, cu un băţ alb în mână. E un ţăran din aceste locuri, pe umeri cu un suman, iar părul la spate îi este atât de lung, încât pare că poartă plete. E unul dintre aceia, mai depărtaţi de vatra satului, şi parcă de alt neam, strânşi în-tr’un fel de cătun al lor lângă munte, toţi cu părul la fel de lung, şi cărora cei din Boiţa le spun: oamenii de sub pădure. Aşa cum merge prin mijlocul drumului, parcă puţin cam ţeapăn, mai mult decât ar privi, el pare că ascultă sgomotele acestui ţinut. Atunci când ajunge pe podul lung de beton care trece peste apele Oltului, băţul lui bocăne mai tare peste pietrele drumului, şi omul, apropiindu-se de parapet, rămâne lângă el vreme îndelungată, ascultând. Şi poate în nici un auz nu au foşnit apele Oltului, mai pline de toată lumea pe care ap străbătut-o. Din toamna aceea a măcelului, când s’a întors din nou acasă, Ardealul în felul acesta îl cunoaşte. Acolo, sub crucile despre a căror aliniere a auzit, dorm aproape toţi cei cu care a fost atunci împreună. El a scăpat, şi vară de vară a venit aici, să asculte marele zumzet al lumii. Anii au trecut, a îmbătrânit mult în timpul acesta, alte răni au început să-l doară, dar cel ma,i 21 322 CARTEA OLTULUI rău ar fi dacă n’ar mai putea veni aici, să asculte. Aude tot? Aude tot, şi mai mult chiar decât ceilalţi oameni ar putea să-şi închipuie. In adevăr, aude. Atât de bine arată aceasta fata lui, pe nesimţite transfigurată, cu linii sub-tiate, palpitând, caşicum chiar ele ar putea să asculte. Iar dedesupt, apele Oltului se întrec să-i aducă, în foşnetul lor, tot ceea ce privirile-i, de atâta vreme, n’au mai putut să vadă. Undeva, în fundul mintii, mai sunt încă foarte vii, ultimele imagini ale acestei lumi, aşa cum le-a văzut atunci: roata unui cheson venind prin aer şi sdrobind capul omului de' alături, un cal ridicat în două picioare, nechezând îngrozit, şi pe marginea şanţului, un ofiţer trăgând în neştire cu revolverul. Aceasta a fost ultima (privelişte a lumii, asupra căreia ochii i s’au închis pentru totdeauna. Dar de atunci, în douăzeci de ani de când vine aici să asculte, foşnetul apelor a ridicât în mintea lui imaginea altei lumi, peste ruinele şi-sângele celei năruite. întreg Ardealul, măreţ şi liniştit, aşa cum Oltul l-a străbătut dintr’o parte în alta, e acum înăuntrul lui, într’o lumină mai mare chiar, decât aceea despre care îşi aduce aminte. Totul urcă în auz, din svonul misterioşi al apelor: larga tălăzuire a câmpiilor, colinele domoale acoperite cu păduri, munţii aşa cum se văd de departe, ca un lanţ de cresta vinete tăind lumea în două, şi munfii aşa cum se văd de aici, asemeni unor umeri uriaşi pe care se sprijină cerul. Toate satele pe lângă care Oltul TREAPTA MAREI ISTORII 32S a trecut, vin plutind pe deasupra apelor; cu turla ascuţită a bisericii, cu acoperişurile roşii de ţiglă, cu turmele do vite întorcându-se de pe câmp, şi cu fumurile albăstrui ale focurilor, ridicându-se seara din hornuri. Toate vin pe apele Oltului, plutind la vale, şi rezemat de parapetul podului, el le aude. v Aşa cum au urcat în auzul omului acela, acUm rămas în urmă, ele coboară pe deasupra apelor mai departe, multitudine de imagini, sate, câmpii, coline şi turle de biserici; întreg Ardealul călătorind pe apele largi ale Oltului, şi pătrunzând odată cu ele, între cei dintâi pereţi ai Carpatilor. Uneori drumul se strâmtează atât, încât strânse unele în altele, parcă trosnesc, ca lemnele unei corăbii; dar nici una nu rămâne în urmă, şi trec mereu înainte, munte după munte, în partea cealaltă, spre miazăzi. Iar în timpul .acesta, de pe toate crestele, caşicum le-ar arunca buchete de flori în drum, coboară asupra lor, în valuri dense şi neîntrerupte, miresme puternice de fân cosit; atât de intense şi stăruitoare, încât devin parcă unul din. elementele primordiale, ale lumii. Zeci şi zeci de kilometri, cât tiue traversarea Carpatilor, văile lor vor fi pline de mirosul acesta, care aduce îh nări, toată prospeţimea sălbatică a munţilor. Fânul e marea, şi. singura bogăţie a acestui ţinut, de creste şi de pereţi de piatră.. Cosindu-I de câteva ori pe vară, oamenii se urcă după 324 CARTEA OLTULUI el, până sub cele mai înalte vârfuri. Legându-1 c;u lanţuri deasupra unui trunchiu de copac, încep să,-l tragă cu boii la vale, pe drumuri atât de piezişe şi de primejdioasb, încât de jos, par că din clipă în clipă au să se rostogolească în prăpastie. Trecându-1 peste Olt cu barca, până în şosea, îl încarcă în care adevărate, pornindu-1 înapoi, spre Ardeal. Din toată această vânturare a ierbii de munte, şi din sutele de căpiţe care aşteaptă prin arbori să fie transportate, aerul e tot timpul plin de mireasma, atât de suavă şi de frustă, a fânului cosit. După cum e soarele mai tare, după cum e aerul mai umed, ea coboară de pe coastele munţilor în văi, coaptă şi stăruitoare, sau mai mult verde şi numai insinuată; dar e tot timpul prezentă, ca o proclamaţie olfactivă, încântând nările şi plămânii, până la o voluptate supremă. Ca într’un lacăt greu, cu multe zăvoare, pătrunde Oltul între pereţii munţilor. Ca într’un lacăt pe care nu-1 poţi desface decât cu ajutorul unui cifru. Iar Oltul, secretul acesta se strădueşte să-l cunoască, potrivindu-i una după alta cifrele, în ordinea lor misterioasă, necesară. De două ori îşi adună el apele, purtându-le strâns în jurul Unor picioare ale munţilor, încât privite de sus, s’ar părea că a scris cu ele un trei. Pe urmă, după ce a mers o scurtă bucată drept, face un cerc larg care n’ar putea fi decât curba Un'ui cinci, greoaie, ca de şcolar nesigur, începător. Pân,ă la şapte învaţă totuşi să scrie, TREAPTA MAREI ISTORII 323 pentrucă după ce trage linia de deasupra şi face un unghiu drept, coada acestei cifre o duce în jos cu preciziune şi elegantă. Astfel exercitat, s’ar părea că Oltul va scrie în curând şi unele litere ale alfabetului, şi- în primul rând pe a şaptesprezeoea, care după cum se ştie, e una dintre cele mai .frumoase. Oricum, alături de cifrele care îi deschid grelele zăvoare ale munţilor, apele lui mereu ar voi -să o scrie îjn cuprinsul acestui peisaj enorm, ca pe un omagiu (Suprem marilor frumuseţi ale lumii, ca pe o monogramă de argint ,între siluetele eterne pe care le străbate, cu uiajgle înfiorate îndelung, sub celalt argint, de prin^să medievală, al lunii. Atât de emoţionat, iar uneori fantastic şi exaltat, e Oltul în timp ce trăieşte această aventură '.fără seamăn a vieţii lui: traversarea marilor cetăti de piatră ale Carpaţilor. XXVI IN INIMA CETĂŢILOR DE PIATRĂ. Trei şerpi, subţiri şi lungi, se duc la vale lipiţi unul de altul, luşpdu-se tot timpul la întrecere, nici unul din ni nevrând să rămână în urmă. Mereu alergând, fiecare trăgând tot timpul cu ochiul la ceilalţi să nu fie cumva înşelaţi. Fug la vale, nebuneşte, vertiginos. Strâns lipiţi pătrund î;n interiorul munţilor, încolăcindu-se după stânci, şi ocolind cu mare vitesă, masivele ziduri de piatră. Merg atât de repede, încât curg mai degrabă. Uneori, în goana lor neîntreruptă, nebunească, se amestecă între ei câteva clipe, s!cbimbându-şi locul. Cel care alerga pe margine; pe lângă munţi, e acum la mijloc, sau chiar în partea cealaltă. Sunt lungi, strălucitori şi subţiri, şi mereu se reped cu capul înainte, alergând între pereţii de piatră, neopriti, neobosiţi, nedespărţiţi. Trei şerpi subţiri şi lungi. Aşa se văd de deasupra, în fundul văilor, cele trei mari căi de piatră, de fier şi de apă, care acolo jos străpung munţii dintr’o parte în alta, lăsând viata să pulseze în lungul lor, cu TREAPTA MAREI ISTORII 327 mare intensitate. Pe drumul de apă, peştii urcă dinspre Dunăre, uneori câţiva, ca o familie por-Jnită să-şi caute altă locuinţă; dar alteori trec spre ţinutul mai înalt al Ardealului, mii şi mii, strânşi unii lângă alţii, ca un întreg popor pornit în! migraţie. Un lanţ greu de munţi desparte tara în două, şi sunt atâtea întinderi de pământ între apele Dunării şi platoul Ardealului, dar Oltul k> uneşte, trăgând între ele o dâră vie care străpunge Carpatii, şi peştii o folosesc, urcând pe ea până în inima munţilor, şi trecând apoi în partea cealaltă, între turlele ascuţite ale bisericilor, a căror umbră ajunge până deasupra lor, în amurg, făcându-i părtaşi la misterul lumii. Pe drumul de piatră viata pulsează tot atât de neîntrerupt, şi uneori, poate tot atât de plină de ciudăţenie. Căruţe încărcate eu fân, abia tâ-rându-se, ca nişte păianjeni greoi, se trag pe firul apei îndărăt spre ,satele Ardealului. Alte, cărate goale trec în goană, sunându-şi prelung fierăria, spre inima munţilor, după lemne. Şi apoi cdle-jfalte, cu un scârtâit amarnic de osii neunse, pornite pentru o lungă călătorie, în 'toată tara. Acoperite cu coviltire, căratele moţilor coboară din Ardeal, ca o întreagă lume pusă în mişcare, încărcate cu ciubere şi doniţi de lemn, care stau îngrămădite pe scheletul lor, una lângă alta, ca o uriaşă vegetaţie parazitară. Pe lângă ele, maşinile trec, uruindu-şi jnotoarele, cu o vitesă năpraznică, de bolizi. Când şoseaua se goleşte de acest vacarm, în lungul ei se ivesc femei îmbrăcate în vestminte 328 CARTEA OLTULUI aspre, mergând călare, pe cai mărunţi de munfce. Ele ies de pe văile laterale, unde se află câte p răzleaţă şi foarte arhaică aşezare omeneasca. Poate pentru acestea s’a aventurat până aici, uţi negustor de legume, cu căruţa plină de ceapă şi cartofi. Răsturnat deasupra mărfii sale, cu faţa în sus, cât e de lung, încât pare că a primit în piept încărcătura de gloanţe a unui duşman, omul doarme adânc. O fetiţă 'de şapte ani, cu ochii albaştri, cu faţa mânjită, cu părul blond ciufulit, ţine hăţurile, mânând plină de/hotărâre calul slab, în lungul drumului imperial pe care au mărşăluit, cu două mii de ani în urmă, oştirile romane. Şi alte căruţe trec, deasupra cărora stăpânii lor dorm un somn greu, de moarte. Copii de şapte, topt ani, băieţi sau fete, au grijă de cai să meargă drept înainte. Sunt căruţe care vin de departe, şi toată noaptea, stăpânii lor le-au condus prin mijlocul munţilor, în întunienec. Intr’un loc unde drumul e cu totul pustiu, se iveşte o femeie firavă, mergând pe marginea şanţului, alături de un viţel pipernicit pe care îl trage de funie. Unde se duc aceste fiinţe neînsemnate, plăpânde şi umile? Nici într’o parte nici în alta nu se află pe aici vreo aşezare omenească, şi femeia va trebui să meargă cu viţelul ei, pe marginea şanţului toată ziua, pentru a putea ajunge, undeva. Aşa cum se duc pe lângă pereţii uriaşi ai munţilor, în lungul drumului pustiu, fiinţele acestea oropsite, par cea mai dureroasă imagine a sărăciei unui popor întreg. Mai departe, şoseaua se însufleţeşte din nou, TREAPTA MAREI ISTORII 329 de an lung convoi de căruţe, şi de nenumărate automobile. Dar puţin mai târziu, aşa cum merg spre miazăzi, toate sunt nevoite să oprească şi Siă aştepte. Nici un arbore nu e răsturnat pe Şosea, nici o stâncă nu s’a rostogolit din peretele muntelui. Ci dimpotrivă: o masă mişcătoare, fluidă, nesigură, tălăzuită, ca dunele de nisip când începe să le poarte vântul, acopere acum drumul, şi din pricina ei întreaga circulaţie se întrerupe. Pe toată suprafaţa şoselei, dintr’o parte în alta, turma de oi înaintează în rânduri compacte, revărsându-se fără oprire. Căruţe sau maşini sunt înghiţite de acest puhoi, şi rămân în mijlocul lui, asemeni unor insule negre, aşteptând să se retragă apele. Spumoase şi fără sfârşit, ca valurile mării, oile îşi urmează tălăzuirea, legă-hându-se într’un ritm larg, ca înseşi colinţelq de pe care au coborât. Neîntreruptă şi meretu reînoită e rostogolirea lor, înrudindu-se în felul acesta, şi cu munţii, şi cu oceanele. Iar ciobanii care vin în urma lor, par fiinţe înzestrate cu puteri deosebite, capabile să poarte pe deasupra câmpiilor, valurile nestabile ale mării. Când cel din urmă talaz a trecut, căruţele şi maşinile se urnesc anevoie, parcă ameţite de marele puhoi, din care abia au scăpat. O oarecare vreme mai stăruie parcă în auz, foşnetul marin, de talazuri rostogolite, adus de trecerea haotică a turmei. Apoi, peste ecoul munţilor, devin din nou stăpâne sgomotele precise şi ritmide 330 CARTEA OLTULUI ale convoaielor: ţăcănitul potcoavelor, şi huruitul roţilor de fier. Nici noaptea, această intensă pulsaţie a şoselei nu se opreşte, iar întunerecu.1 îi dă adeseori forme fantastice. Ca la o nouă năvălire a barbarilor, răcnete sălbatice sparg bezna, însoţite de un huruit neîntrerupt, al cărui huiet creşte mereu, tot mai ameninţător. Şi deodată convoiul apare, ciudat şi teatral, fiecare căruţă cu o torţă fumegândă, la a cărei lumină roşie, pâlpâiettoare, oamenii trec trepidând, cu mâinele încleştate pe hăţuri. Caii aleargă în trap mărunt, sau uneori pornesc prin mijlocul munţilor, în galop. Atunci, oamenii lăsându-se furaţi de această mare fugă, încep să scoată chiote sălbatice, îndemnându-i cu o drăcească înverşunare, caşicum s’ar avânta într’o bătălie. Până departe, munţii răsună de goana lor nebunească, barbară. Când mai târziu, convoiul îşi linişteşte mersul, ei trec solemni şi gravi, ca după o biruinţă. Torţele le proiectează pe zidurile munţilor siluete mari, de uriaşi. Şi în bici o altă împrejurare, ca în aceste nopţi din mijlocul munţilor, ţăranii n’au părut mai mult o forţă surdă a pământului, o lume mare, misterioasă şi necunoscută. Pe drumul de fier, trenurile trec deasemeni, cu cel mai mare sgomot de care sunt în stare. Prăbuşindu-se între munţi, locomotivele şuieră speriate, iar zeci de vagoane îşi strâng frânele, îşi lovesc tampoanele, zomăindu-şi masa de fier. \ TREAPTA MAREI ISTORII 331 .Acum mai ales, văi, piscuri şi stânci, hăuie îndelung... Când trenurile curg la vale, locomotiva se repede şi gâfâie, ca un monstru care şi-ar urmări prada. Mai are câţiva metri să o prindă, şi sim-tind-o atât de aproape, svâcneşte mereu înainte, făcând parcă salturi, să o ajungă odată. Grea, înfierbântată, deslăntuită, locomotiva îşi urmăreşte victima, rostogolindu-se după ea printre zidurile munţilor, lăsând în urmă ecoul fantastic şi infernal, al unei vânători de brontozauri. Când trenurile urcă la deal, locomotiva gâfâie de moarte, părând că are să-şi dea sfârşitul dintr’o clipă în alta. Atât e id[e obosită, de bolnavă şi de desnădăjduită. Vânătoarea de adineaori, în care cu atâta patimă se deslăntuise, s’a terminat rău. Rănită de moarte, undeva în câmpie, locomotiva se întoarce acum în inima munţilor, asemeni marilor monştri, spre singuraticele lor cimitire. Toate forţele pe care le mai are, le foloseşte cu desnădejde, agătându-se de şinele de fier, străduindu-se să nu alunece înapoi, în lumea duşmanilor. Lungul şir de vagoane, asemeni unor răni sângerânde, îi sleiesc puterile, şi uneori sfârşită, se opreşte în loc. 'îTar dându-şî seama de primejdia în care se află, îşi adună ultimele puteri, şi într’un groaznic efort porneşte mai departe, urnindu-se greoi şi amarnic. Peste toate văile, peste toate piscurile^’ i se aude gâfâitul: un şuierat metalic, fierbinte şi plin de venin, de monstru căruia i se apropie sfâr- 332 CARTEA OLTULUI şi Lui. Şi toate ecourile munţilor gem, plâng, se văietă şi se pregătesc să moară, odată cu el. Când locomotiva ajunge însfârşit sus, acolo unde se află cimitirul spetei sale, şi îşi dă sufletul înspăimântat, o linişte desăvârşită coboară asupra ţinutului, şi inUntii îşi fac din nou simţită, turburătoarea şi enorma lor prezenţă. Uneori o atât de întunerec, încât masele li se ghicesc mai mult, după stelele care strălucesc la zenit, şi dispar apoi de jur împrejurul orizontului. Constelaţiile vestite ale cerului, sunt mâncate pe jumătate de crestele munţilor, şi din splendoarea lor ştiută, nu mai rămân decât câteva stele. Chiar steaua polară, atât de necesară orientării, nu se mai zăreşte; un colţ de munte s’a ridicat până în dreptul ei, şi a şters-o de pe cer cu umărul, ca un burete. In aceste locuri, atât de definitiv despărţite de restul lumii, între pereţii de piatră ai unor multiple cetăţi, doar Oltul nu se pierde, şi el îşi urmează drumul mereu... Zorile zilei următoare îl găsesc foarte departe, înăuntrul munţilor, spumegându-şi apele între stânci, dând fără răgaz, cea mai mare şi mai lungă bătălie a vieţii lui. Uneori, sunt pe malurile lui, întâmplări sau apariţii ciudate, cum ar fi Turnul Spart. înalta şi rotunda construcţie de piatră, e despicată de sus până jos, şi năruită, caşicum ar fi lovit-o un trăsnet. Apoi e Râul Vadului. In localurile fostei vămi, se află instalat un ospiciu. TREAPTA MAREI ISTORII 333 Sunt oameni simpli şi săraci, de la tară, sau din mahalalele oraşului, şi aceasta cerne o lumină şi mai tristă, peste nenorocirea care ia lovit. Au învăţat aici să stea pe două rânduri, tunşi în cap, în uniforme cenuşii, şi să spună în cor Tatăl Nostru, înainte de a li se da ciorba de la cazan. Militărie în nebunie. Totul © grotesc şi tragic, în modul cel mai acut. Unul dintre ei nici nu pare bolnav, aşa cum stă în mijlocul curţii, revoltat pe bună dreptate, cerând cu vocea plină de accente sincere şi convingătoare: De ce ne mai ţine degeaba aici? Cei care suntem sănătoşi, să ne dea drumul acasă. Şi devenind apoi plângător: Să ne dea hainele de la magazie, să plecăm acasă. De ce ne mai tiue degeaba, aicea în frig? Şi era una din acele zile călduroase de toamnă, când mai mult decât vara, soarele arde foarte viu, aproape insuportabil. Lumina cenuşie de peste ospiciu, fu totuşi şi mai cenuşie atunci. De partea cealaltă a drumului, lângă peretele muntelui, se află cimitirul, sărăcăcios şi singuratic, îngrozitor de trist. Un cimitir de ospiciu, în mijlocul munţilor. Multe morminte proaspete, cruci umile de lemn: Vasilica Ionescu, Mihai Grigorescu, Niculae Teodorescu, Maria Niculescu. (Aproape de necrezut ca din această lume, să se recruteze un număr atât de mare de nebuni. - Puţin mai târziu, cu totii s’au strâns să privească o întâmplare, care chiar pentru ospiciu, era se pare, neobişnuită. Unul dintre ei, să- 334 CARTEA OLTULUI rinei peste gard, fugise pe malul Oltului, şi intrând în apă până la genuhchi, prinsese un peşte, care venea la vale cu burta în sus, omorât se vede cu dinamită. Era un peşte mare, mai lung de un metru, şi trăgându-1 afară, nebunul îl luă în braţe, lipindu-şi capul de al lui, şi sărutân-du-1 îndelung, ca pe o fiinţă dragă, pe care o aşteptă de mult. Apoi, nelăsându-1 din braţe, se culcă în iarbă, cu el alături, părând o fericită pereche, aşa cum îl mângâia, sărutându-1 din ce în ce mai pierdut. In vremje ce paznicii alergau să-i despartă, strigând revoltaţi că peştele e mort de mult şi intrat în putrefacţiei, ceilalţi pensionari ai ospiciului, suiţi pe ziduri, priveau această scenă cu capete încremenite, pradă poate unor amintiri secrete, menite să le ardă şi să le tortureze şi mai mult fiinţa. Puţin întristat, d© aceste înfătişeri tragice ale lumii, Oltul trece mai departe, pătrunzând pe rând in marile cetăti ale munţilor. Fiecare din ele îşi ridică, de jur împrejur, pereţii de piatră, atât de grei şi de definitivi, încât par că sujnt înseşi temeliile neclintite ale lumii. Doar în vârf, crestele li se sparg, asemeni unor gigantic© flori, albe şi roşii, acoperindu-le umerii cu a broderie spumoasă. Una după alta, aceste cetăti de piatră sunt străbătute de apele Oltului, iar ele se înşiră dinspre miazănoapte spre miazăzi, într’o splendidă pluralitate, care nfar putea fi crezută, dacă n’ar exista exemplul verificat al nebuloaselor. TREAPTA MAREI ISTORII 335 Demult lumea a încetat să. mai fie altceva, decât această, nesfârşită. înşiruire de ziduri înalte pe care se sprijină oer'ul, şi dinăuntrul cărora, aproape nici imaginaţia nu mai găseşte altă ieşire, decât tot drumul şerpuit al Oltului, urmându-1 răbdătoare, să vadă unde o va putea duce. Uneori, în locurile acestea singuratice şi fantastice, se ivesc aşezări omeneşti; sub o creastă de munte, câteva case mici, aciuate pe lângă stânci, să nu le ia vântul. Apoi, un sat întreg. Câinenii, îşi desfăşoară sub priviri acoperişurile de şindrilă ale caselor, şi clopotniţele largi ale bisericilor. Ardealul se termină cu totul; şi tara veche începe cu altfel de aşezări^ Din locul acesta, unde s’ar fi putut crede că e jumătatea drumului, munţii parcă încep abia; ântr’atât de acum înainte piscurile lor se fao şi mai înalte, şi se încarcă de o tot mai sălbatică frumuseţe. Iar apele, simţind din alunecarea ior pe stânci, că au ajuns pe versantul de miazăzi al Carpatilor, îşi măresc parcă învolburarea, alergând la vale şi mai repede, într’o deslăntuire totală. Acum cheltuie Oltul, cea mai mare parte din înălţimea, cu care Hăsmaşul Mare l-a înzestrat. Necontenit îşi rostogoleşte toate apele de pe stânci, necontenit coboară mai adânc în văile munţilor, lăsând în urmă zeci de metri dintrodată, trăind astfşl cu o mare intensitate, această întâmplare unică a vieţii lui; traversarea Carpatilor. Şi el o trăieşte, aşa cum e acum, matur şi foarte puternic, cu toate apele pe care 336 CARTEA OLTULUI le-a strâns, în lunga-i călătorie peste pământurile Ardealului. O masă lichidă, enormă şi compactă, se prăbuşeşte în totalitatea ei, între două rânduri de munţi, despicaţi până în temelie. Calme în aparentă, crestele munţilor îşi coboară pereţii până la marginea Oltului, prelungind apoi în albia lui, nevăzute ghiare de granit, care tin calea apelor şi le sfâşie pe dinăuntru, cu o voluptate secretă şi nemiloasă. Chinuite, apele se svârcolesc şi se reped orbeşte, muşcând la rândul lor cu furie, tot ceea ce aparţine munţilor, şi cade sub dinţii lor răzbunători. Uneori, munţii le obligă parcă să meargă pe Un grătar de cutite. O stâncă imensă, plină de mii de colţi ascuţiţi, ca un pat de tortură al unui fakir gigantic, se află aşternută în albia Oltului, şi apele sunt nevoite să treacă pe deasupra, sfâşiindu-se în miile ei de dinţi, ca într’o gură de rechin, fără sfârşit. Alteori, unul din pereţii de cetate ai munţilor coboară, aparent fără nici o răutate, spre marginea Oltului; dar la vederea Iui, apele se sburlesc şi îl ocolesc, cuprinse de spaimă, ca pe un asasin cu care au mai avut de a face. In felul acesta se frământă Oltul în albia lui, în timp ce de jur împrejur, munţii îşi desfăşoară fastul fără seamăn, al marilor lor cetăti. r. Lung, nepotolit, patetic şi tumultuos, e drumul apelor înăuntrul acestor temute cetăti. Oltul le străbate pe rând, trecând pe sub albele lor broderii de piatră, şi pregătindu-se să întâi- TREAPTA MAREI ISTORII 387 saească, în orice clipă, tăioasele ghiare pe care le întind pe dedesupt. Mereu se luptă cu ele şi mereu cade mai jos, de fiecare dată cheltuind încă puţin din cea ce i-a mai rămas. Stâncile, strâmtorile, cataractele pe care el le străbate spumegând, îi opresc drept preţ al frumuseţii şi patetismului pe care îl capătă când trece prin ele, zeci şi zeci de metri din înăltimiea pe care 0 avea asupra lumii şi a morţii. In felul acesta se plătesc marile întâmplări, capabile să emoţioneze lumea. Oltul ştie tot timpul preţul carej 1 se cere, dar năvalnic şi prodigios, ca şi un om a cărui viată e dominată de spiritul aventurii, îşi lasă zilele în urmă, fără păreri de rău. Iar acest tumult nepotolit, această continuă frământare de ape, e însăşi rostogolirea lui pe versantul de miazăzi al Carpatilor, dincolo de care se află o mare câmpie, şi apoi sfârşitul1. De la marea lor înălţime, profilurile severe şi eterne ale munţilor, se apleacă uneori peste tumultul Oltului, privindu-1 parcă binevoitoare; aşa cum zeii din Olimp urmăreau acţiunile vreunui muritor, pe care îl găseau vrednic de atenţia lor. Desigur, ca în atâtea întâmplări de atunci, şi mai cu seamă în aceea a neînfricatului Ulysse, se găsesc şi acum printre aceste nemişcate zeităţi de piatră, destule care nu prfvesc cu ochi buni călătoria Oltului spre miazăzi, şi ar voi să nu-1 lase să o ducă până la capăt. Ei încearcă tot ceea ce le stă în putinţă pentru a-1 opri, dar acolo unde izbutesc să-i pună în cale o 22 338 CARTEA OLTULUI stâncă de netrecut, ceilalţi zei binevoitori intervin numaidecât, deschizându-i un drum chiar prin propria lor fiinţă. Şi astfel, în ciuda tuturor adversităţilor, măreaţa călătorie a Oltului, continuă. De aici, din acest încremenit şi vânăt Olimp, unde profilurile munţilor îşi dispută în perspectiva eternităţii, destinul eroului care trece pe la picioarele lor, viata Oltului apare, ca toate lucrurile văzute din preajma zeilor, în neînchipuita ei fragilitate. Ar fi fost destul ca numai puţin să se rupă echilibrul dintre intenţiile acestor uriaşe fiinţe geologice, şi un munte să alunece mai mult intr’o parte, pentru ca drumul Oltului să fi rămas pentru totdeauna închişi Tot timpul, atât cât tine lunga traversare, el nu e mai mult decât un subţire fir de apă, în jarul căruia primejdiile stau compacte, masive şi grele. Poate numai în lungul unei vieţi omeneşti, dacă ar putea fi privită de undeva de sus, asemeni Oltului, mai stau gata să seprăvale, atâtia munţi negri şi grei. Luptându-se cu ceea ce munţii îi scot de-a-dreptul în drum, aceasta fiindu-i destul pentru o existentă eroică, şi ignorând primejdiile care dintr’o altă dimensiune îl ameninţă, Oltul se sbate mai departe între stânci, continuându-şi călătoria. Nici de sus nu se putea zări unde au să se termine cetăţile pe care le are de străbătut, şi cu atât mai puţin de aici. închis între pereţii de piatră ai munţilor, el se rostogoleşte vijelios, bizuindu-se numai pe instinctul care TREAPTA MAREI ISTORII 339 îl duce la vale, şi care e cel mai sigur, fiind acela al morţii. Fiindcă toate aceste trepte pe care le coboară, învingând stâncile care îi stau în cale, nu fac până la urmă, decât să-l ducă spre moarte. XXVII NOPŢI SIMFONICE IN MIJLOCUL CARPAŢILOR. Şi încă o noapte se lasă pe pământ, atât de vastă, încât pot intra în cuprinsul ei, toti munţii la un loc. Numai vârfurile cele mai înalte, sgârie cerul pe alocuri, smângălind cu calcarul lor câteva stele albe, îndepărtate şi enigmatice puncte de reper, în adâncimea cosmică a lumii. Poate că munţii şi-ar toci toată creta din piscuri, încercând să scrie în cifre, câte nopţi au fost până acum pe pământ, de la începuturile lumii, şi totuşi această ultimă noapte care vine, dintr’un mare circ, ultimele clipe ale Oltului. E un spectacol vast, şi mai încărcat de sensuri, TREAPTA REÎNTOARCERII IN COSMOS 401 decât s’ar putea bănui. E sfârşitul Oltului, şi totuşi e locul acesta ca la începutul primordial a! lumii, în cele dintâi ore ale facerii ei: pământuri şi ape încearcă să se despartă. Până departe, cât poate cuprinde ochiul, pământuri şi ape încearcă să se despartă unele de altele, împinse de o forţă nevăzută, imensă, şi plină de cele mai mari confuzii. întinderi de nisip încep să se ivească de sub suprafaţa apelor, care le părăsesc, lăsându-le libere pentru 0 vreme, asemeni unor proaspete continente; dar apoi se răsgândesc şi revin, cucerindu-te din nou făşie cu făşie, acoperindu-le în întregime, sub domoala lor tălăzuire. Forţe diferite trag într’o parte şi alta, iar lumea pare plină de haotice hotărâri contradictorii. In fiecare oră se plănueşte parcă un lucru important, ceva nelămurit începe să se întâmple, din toate părţile urcă în auz Vuietul apelor, apoi totul rămâne cum a fost. Cât cuprind ochii într’o parte şi alta, sunt numai ape şi pământuri care neîncetat încearcă să se despartă, şi până la urmă rămân mereu împreună, ca într’o geneză veşnic neizbutită. Nămolurile şi nisipurile Oltului, aduse în lungul ţării dinspre miazănoapte, se întâlnesc în felul acesta cu nisipurile apusene şi continentale ale Dunării. Mereu încearcă să zidească o lume, şi mereu apele care le-au adus le surpă temelijile, purtându-le mai departe. Totuşi, nisipurile Oltului au izbutit să clădească în gura lui un prag larg, împingându-1 în 26 402 CARTEA OLTULUI formă de evanlaliu în apele Dunării; şi străbătând această 'estradă, îşi trăieşte el ultimele clipe ala vieţii. După ce a spumegat pe deasupra stâncilor, străbătând atâtea rânduri de munţi, după ee în atâtea direcţii ale lumii şi-a îndreptat mersul sbuciumat, acum sfârşitul îl găseşte liniştit şi împăcat cu sine însuşi. E o moarte’ calmă, de înţelept, care a trecut prin toate bucuriile şi amărăciunile vieţii. însuşi Socrate, prefăcut în râu, nu s’ar fi putut sfârşi altfel. Ceva pare că se împlineşte, că ajunge la capătul din urmă, în această liniştită încheiere a unei vieţi. Domoale şi grele, asemeni unor pleoape care se închid pentru somnul din urmă, apele Oltului se rostogolesc în lungul ultimilor metri de pământ; şi pătrund apoi în vâltoarea uriaşă a Dunării, caşicum ar trece pragul altei lumi. Câteva clipe mai târziu, contopite cu apele fluviului, se duc la vale printre malurile largi ale acestuia, ca pe sub bolta imensă a unei noi existenţe; departe, pe alte tărâmuri. Din tot ce a fost, nici numele nu i se mai ştie acum. Şi astfel, Oltul încetează să mai existe. De pe fâşia de nisip, înaltă numai de câţiva centimetri, pe care Oltul a îlmpins-o înăuntrul Dunării, apele fluviului se arată puternice şi imense. Malul de dincolo, cu dealurile lui albe, do calcar, pune un sfârşit acestor ape spre miazăzi. Dar spre partea de unde vin, ele nu au nici o margine: un larg şuvoi, un torent neconteinit, imense suprafeţe lichide alunecând la vale, cu forţa Enorme cantităţi de apă trec la vale, alunecând prin dreptul malurilor cu O forţă atât de I de neoprit a unei întâmplări cosmice. In depărtarea de unde vin, cerul pare o gură enormă adusă spre pământ: pentru a lăsa săi se reverse din ea, acest torent de ape, spăimântător. Val după val, încălecându-se uneori ca ani malele unei turme care n’ar avea loc pe drumul prea strâmt, milioane de tauri lichizi trec într’o uriaşă învălmăşeală la vale, abia încăpând între plaiurile largi ale fluviului. Din sus, cât merge ochiul până la marginea cerului, alte milioane de capete înspumate vin, se prăvălesc necontenit, trec prin dreptul Pltului trăgându-1 cu ele, în acelaşi ropot de turmă 'deslăntuită şi fără sfârşit. Sub picioarele ei, undeva la o mare adâncime, pare că trosnesc treptele nevăzute ale Înmii; un bubuit surd urcă din funduri şi se împrăştie pe deasupra apei, înspăimântând singurătăţile. Undeva, la o mare depărtare spre apus, un ostrov se află singur în mijlocul apelor. Acoperit de sălcii, el se ridică deasupra acestor întinderi lichide, ca un fort în mijlocul unui deşert, ca o cetate singuratică şi sburlită, înconjurată din toate părţile de elemente adverse. Cireada de tauri e spintecată de vârful lui, îşi-i alunecă în lungul coastelor spumegând de mânie; apoi se uneşte din nou, refăcând în tot cuprinsul larg al celor două maluri, haoticul şi deslăntuitul şuvoi al fluviului. 404 CARTEA OLTULUI nestăvilită şi impresionantă, încât pare că undeva într’un punct hotărâtor al lumii, unul din nodurile care îi ţineau în echilibra materia s’ai desfăcut, şi acum tot conţinutul ei, dezagregat, a început să curgă afară, ca dintr’un sac rapt. Toată materia lumii, care formase pe vbemuri continentele, munţii, oraşele şi oamenii care le locuiau, curge acum, reîntoarsă la starea unui element primordial, printre aceste maluri, care par că o duc spre un punct final, aflat dincolo de marginile actuale ale universului. Intr’atât forţa cu care apele fluviului trec, © uriaşă, .nestăvilită, şi imensă. Pe drumul acesta pe care apele se duc la vale, spre o îndepărtată şi cosmică destinaţie, oricât ar călători privirile cu ele, nu întâlnesc decât aceeaşi tăcută lume orizontală. Intre cele două maluri care se duc până ce întâlnesc cerul şi intră în el cu ape cu tot, se întinde mereu aceeaşi suprafaţă lichidă şi goală; pustă acvatică plină de mister, şi înfiorătoare singurătăţi. De pe întinderea ei se desprind uneori fâşii de nisip, ridicate numai cu câţiva centimetri peste suprafaţa întinsă a apelor. Nisipuri şi ape, ape şi nisipuri; lungi, nesfârşite linii orizontale, scri-indu-se sub ceruri unele în prelungirea celorlalte. Nimic altceva nu îndrăsneşte să se ridice deasupra apelor, şi să strice nemărginita lor împărăţie orizontală. Doar malul bulgăresc ridică încă un amfiteatru de calcar, pe ale cărui trepte casele albe din Nicopole se zăresc una deasupra celeilalte, scăl- TREAPTA REÎNTOARCERII IN COSMOS 405 date în lumina caldă, a zilei şi în propria lor strălucire. In dreptul lor, pe malul de aici sa află Turnu Măgurele, nevăzut şi neauzit, cu totul acoperit de pădurile de sălcii. Un svon de viaţă, glasuri omeneşti strigând unele la altele, vin mai curând de la deal, din partea aceasta unde dincolo de pădure, se află vestitul sat Izlaz. Dar totul e nelămurit şi haotic, sgomote care vor să se desfacă de tăcere şi sunt repede înghiţite la loc; aceleaşi confuzii în auz, ca sub priviri jocul nedesluşit al apelor şi pământului. Uneori barca vreunui pescar se zăreşte pe malul bulgăresc, glasuri răzbat parcă şi din partea aceea, făcându-şi ecou peste ape, dar totul vine nelămurit şi stins, ca de pe un alt tărâm. In această lume de întinse singurătăţi şi nelămurite hotare, doar vapoarele sunt mari, puternice şi reale. Ele trec pe deasupra milioanelor de tauri, sdrobindu-le spinările sub prova de fier, şi sfărâmându-Ie grumajii, fără milă. Puternice şi stăpânitoare, având de la început în construcţia lor tot ceea ce era necesar, pentru a fi întotdeauna, asupra valurilor, învingătoare, remorcherele de sute de cai putere trec duduind din toate maşinile, svârlind prin coşurile înalte şi subţiri, valuri negre de fum. In urma lor, un lung convoi de şlepuri, legate două câte uouă, după imaginea clasică a prizonierilor, le urmează supuse, la vale sau la deal, ascultătoare turmă nautică. Atunci când sunt goale, ele plutesc pe deâsu- 406 CARTEA OLTULUI pra apelor, asemeni unor mari hambare de fier., săltând din val în val în urma remorcherului, care le poartă cu uşurinţă. Dar după ce au fost încărcate, cu petrol sau cu grâne, se duc la fund atât de mult, încât numai puntea ,le rămâne afară, mereu acoperită de valuri, asemeni fâşiilor subţiri de nisip care încearcă să se ridice din fluviu. Acum, în fată, sutele de cai din pântecul remorcherului bat cu copitele în fundul Dunării, făcând să răsune apele de un duduit înfundat şi puternic, şi abia izbutind! să tragă la deal, greoiul convoi. Uneori, vapoarele albe de la Viena, care merg numai cu călători, se încrucişează cu aceste paravane de fier, sau le ajung din urmă, şi le întrec. Ele dispar la orizont, acolo unde fluviul intră în cer, lăsând în urmă un nor subţire de fum, care pluteşte multă vreme, din pe în ce mai pierdut, deasupra singurătăţilor. De câte ori trec, mereu cu alte .pavilioane la pupă, şi cu svonul altor graiuri pe bord, ele lasă în urmă două rânduri de valuri, ca' triunghiul pe care îl scriu toamna pe cer, păsările migratoare. E un mesaj al vapoarelor către maluri, şi fiecare val vine spre pământ, ca ţipătul unui cocor, izbindu-se de el şi trezindu-i ecoul. Pe neaşteptate, un vuiet se apropie din larg, şi valuri sosesc năvalnice, ca de pe o mare brusc bântuită de furtună, revărsându-se cu sgomot mare deasupra ţărmurilor. In clipa aceea vaporul e departe, şi puţin mai târziu, în Iun- TREAPTA REÎNTOARCERII IN COSMOS 407 gul malurilor domneşte din nou liniştea de la început. Numai în locul unde Oltul se varsă în Dunăre, frământarea se prelungeşte încă, şi capătă forme dramatice. Ciocnindu-se cu apele acestuia, valurile care vin din larg, fac să se ivească un monstru cu mii de capete, care nu zăbovesc să se sfâşie între ele cu furie. In lupta care urmează, câte o sută din aceste capete pier în fiecare clipă, sdrobite; dar altele se ivesc din funduri, paai mari, cu fălci puternice, cu gura larg deschisă, năpustindu-se asupra celor din faţă. Un huiet al apelor, prelung, se ridică deasupra acestei cumplite bătălii, înfiorând până departe singurătăţile. Multă vreme după ce înfuriatul monstru s'a dus la fund, cu toate capetele lui, înghiţit de întunecimile neantului, apele mai bolborosesc iritate, şi speriate ele însele de fiara pe care o au ascunsă în adâncime, şi care nu .aşteaptă decât prilejul să-şi arate iarăşi spăimântătoarea-i fată. Apoi treptat, e din nou moartea liniştită a Oltului: în lungul fâşiei de nisip, apele lui alunecă domol, lăsându-se luate de torentul larg şi cuprinzător, al Dunării. E ca o întoarcere într’o împărăţie vastă a somnului. E pentru apele Oltului, atât de sbuciumate până acum, Nirvana. De mai multă vreme, în dreptul malului bulgăresc, deasupra dealurilor de calcar, un nor stă în acelaşi loc, nemişcat, ca o corabie ancorată. S’ar părea că din locul acela veghează 408 CARTEA OLTULUI ultimele clipe ale Oltului. Orele zilei care sa urmează una după alta, nu îl duc în altă parte, ci numai îi schimbă mereu coloarea, pe măsură ce soarele se apropie de apus. Pânzele' acestei nemişcate corăbii, la început albe şi spumoase, capătă spre sfârşitul după amiezii o uşoară coloare gălbuie, şi o nuanţă asemănătoare se plimbă pe dealurile de calcar de dedejsupt. Apoi, corabie şi dealuri sunt cuprinse de un adevărat incendiu, flăcări roşiatice pâlpâie pe suprafaţa lor, vreme îndelungată, dând parcă semnalul pentru alte incendii la fel, trecând de fa răsărit spre apus, din deal în deal, din nor în nor, peste toate meridianele cerului şi ale pământului, tot mai departe spre apus, pe măsură ce soarele necontenit coboară. Ocolind pământul, mâine vor fi din nou aici, venind pe deasupra dealurilor, dinspre răsărit. In ^cest ultim amurg al vieţii lui, singurătatea Oltului e tot atât de mare, ca şi pe crestele muntelui, deasupra căruia a apărut pentru prima oară în lume. Viata lui e drumul dintre asprele singurătăţi, verticale, ale munţilor, şi înşelătoarele singurătăţi, orizontale, ale marilor ape. Intre aceste două supreme singurătăţi e lumea pe care a străbătut-o, sunt cele patru direcţii cardinale spre care şi-a îndreptat pe rând rostogolirea, sunt munţii, sunt câmpiile, sunt satele şi oamenii lor. In acest ultim amurg al vieţii lui, în timp ce (norul şi dealurile de calcar se răcesc treptat, TREAPTA REÎNTOARCERII IN COSMOS 409 învineţindu-se, Oltul începe să şi le reamintească. Liniştit şi domol, ca după o mare călătorie, împăcat cu sine şi cu lumea, el îşi reaminteşte. Atâtea par acuma foarte departe, zadarnice cliiar, şi o a doua oară n’ar mai putea să le trăiască! Atât de mult îi vine să spună acum, despre toate câte au fost, deşertăciunea deşertăciunilor! Goana aceea nebună pe deasupra stâncilor, şi felul nemilos cum smulgea brazii din rădăcini, sfărâmându-i! Săracii, nevinovaţii brazi! Şi cât de amar îi e să ştie, că în cbpa aceasta chiar, un altul, la fel cum a fost el atunci, aleargă acolo peste pietre, se sbate şi triumfă; un altul care va ajunge şi el aici, larg şi greu, şi plin de nămoluri, şi va gândi despre cel care a fost, acelaşi lucru pe care îl gândeşte el acum. Dacă ar putea trimite vorbă în munţi, celor care acum pornesc năvalnici pe deasupra stâncilor!... Dar nu se poate. Ei vor trebui să ajungă aici, şi să 1 gândească la fel. Aşa se urmează generaţiile pe pământ, neştiutoare una de alta, împingându-se mereu din urmă, ţinând tot timpul umflat între maluri, marele fluviu al omenirii. Norul din faţă şi dealurile de calcar se fac tot mai vinete, iar Oltul îşi aduce aminte. El îşi reaminteşte marea gîboseală care l-a cuprins în câmpie, când zile întregi a stat la poalele munţilor, nemişcat ca un lac, cu suprafaţa acoperită de mii de nuferi. A fost poate o boală, poate o mare nedumerire a tinereţii lui. Dar mai apoi, cât de năvalnic, din nou, a străbătut trei şiruri de munţi, sbătându-se deasupra stâu- 410 CARTEA OLTULUI cilor, vibrând din toată fiinţa, cu o impetuozitate de care, pentru nimic în lume, n’ar mai fi în stare. Din tot ce a fost, munţii rămân desigur în existenţa lui, marile, cumplitele întâmplări. Dar în acest ultim amurg al vieţii lui, atâtea amintiri urcă din fundul apelor, lăsând încă odată să li se audă foşnetul de la început;.! Cetăţile vechi, cu ziduri în ruină, ale căror siluete istorice, în atâtea rânduri, în undele lui, s’au oglindit. Larga tălăzuire a câmpiilor ardelene, acoperite cu ogoare galbene, iar în depărtare cu spuma întunecată a pădurilor. Satele, cu acoperişuri roşii de ţiglă, pe care turlele bisericilor le vesteau, de departe, asemeni unor corăbii pe întinderea mării. Unul după altul,) zeci, sute de sate s’au ivit legănându-se deasupra câmpiilor, şi au rămas apoi în urmă, to-pindu-şi în zare catargele greco-catolioe. Fiecare din ele avea un nume, şi o lungă poveste în urmă, urcând uneori până la daci, iar alteori până în preistorie. Cine ar putea să le mai ţină minte? Dar oamenii acestor sate, venind de-a-'dreptul din daci şi din preistorie, Oltul nu a putut sâ-i uite, şi şi-i reaminteşte. De când a apărut în lume, pe crestele Hăs-maşului Mare, oameni s’ţiu aplecat asupra lui, şi l-au privit. Uneori, tot drumul pe care l-a ilăcut prin lume, n’a fost parcă decât pentru această uriaşă întâlnire cu oamenii. In orice caz, au fost mulţi, zeci, sute de mii. Unii i-au băut apa limpede a izvorului, alţii s’au oglindit în undele lui, alţii l-au ştiut un râu mare cu ape / TREAPTA REÎNTOARCERII IN COSMOS 411 turburi şi grele de nămoluri. O mie de obrazuri le-a arătat Oltul oamenilor, şi oamenii i-au arătat lui o mie de obrazuri. Rând pe rând au trecut pe lângă apele lui, îngânduraţi, apăsaţi de nevoi, îndrăgostiţi, plini de jale sau de mânie. Oltul, şi-i reaminteşte. Treceau în lungul malurilor, cu coasa pe umeri, iar soarele care se pregătea să apună le asvârlea umbra măreaţă, peste ape. Cântau uneori, din fluier, despre Olt; iar alteori tăcuti, ascultau cum apele Oltului cântă despre ei. De la Hăsmaşul Mare până aici au fost sute de mii, milioane. Oltul şi-i reaminteşte. Peste valurile lui, mereu rostogolite la vale, alte valuri de oameni au trecut, dintr’o parte în alta şi înapoi, pendulând între răsărit şi apus, între miazănoapte şi miazăzi. In clipa aceasta chiar, acolo în urmă, purtaţi de dureri, de destin sau de fatalitate, ei se tălăzuesc mai departe, între cer şi pământ, peste apele lui, pe suprafaţa vastă a lumii. Dar pentru Olt, toată această largă legănare ■a lumii, s’a terminat. Acum e sfârşitul. Din tot ce a fost pe vremuri, n’au mai rămas decât aceste întinse nisipuri. Deşertăciune ,a deşertăciunilor totul e deşertăciune, pare că spune suprafaţa lor pustie şi spulberată. Unde sunt,munţii, unde sunt stâncile, unde sunt cetăţile de odinioară? Sîau sfărâmat. Şi n’au mai rămas decât aceste întinse, pulverizate nisipuri. Din tot ceea ce a cunoscut Oltul în drumul lui, atât a mai rămas. întinse, orizontale suprafeţe pustii. E parcă ruina totală a lumii. / 412 CARTEA OLTULUI Iar fluviul larg care trece în fată, târăşte în această năruire tot universul, aşa cum pare că poartă între malurile lui, întreaga materie a lumii, dezagregată. E ca o descătuşare supremă de ultimele legi cunoscute, ca o curgere a întregului cosmos din sine însuşi, undeva în afară. Aşa e, deasupra acestor întinse nisipuri, moartea Oltului, transfigurată. ; J Ca şi la început, când s’a ivit pentru prima oară în lume, sub privirile unor oameni care duceau acolo pe vârful munţilor o existenţă aspră şi singuratică, deasupra acestor întinse nisipuri alţi oameni se ivesc, trăind odată cu Oltul, ultimele lui clipe. Ajunşi în preajma marelui fluviu, la începutul după amiezii, plutaşii au tras plutele la mal, şi au început să le pregătească, pentru navigaţia mai vastă, care va începe. Apa Dunării e atât de largă, încât ei le leagă încă odată câte patru la un loc, iar până la Olteniţa vor merge necontenit, ziua şi noaptea, fără să se mai oprească. Uneori, un remorcher îi aşteaptă în gura Oltului şi îi trage cu mare vitesă la vale, dar de cele mai multe ori coboară ei singuri, ca şi până acum, în voiai apelor. Odată cu primele semne ale înserării, patru plute mari aşteaptă să-şi dea drumul, pe apele largi ale Dunării. Cea dintâi dintre ele, coboară încet printre malurile Oltului, ultimele zeci de metri. Nisipurile întinse, par cheiurile goale ale unui port pustiu. Apoi, sub brazii pe care atâta TREAPTA REÎNTOARCERII IN COSMOS 413 vreme i-a adus din inima munţilor, făcându-i să cânte, apele Oltului mor. Plutaşii simt sub picioare ultima lor svâcnire; şi numaidecât apele mai puternice ale Dunării cuprind pluta din toate părţile, şi încep să o poarte la vale. Cea de a doua plută se desprinde atunci, şi în clipa când pătrunde în Dunăre, flăcările unui foc au şi început să pâlpâie în fată, deasupra apelor. Pentru a (nu fi loviţi de vapoare, în întunerecul nopţii, plutaşii aprind pe' fiecare plută un foc, tinându-1 până se crapă de ziuă. Căpitanii remorcherelor cunosc bine aceste pâlpâiri roşiatice în noapte, şi când le văd venind pe deasupra apelor la vale, le ocolesc pe departe, îngăduitori, dar şi impresionaţi de misterul existentelor aspre şi ciudate, cu care vasul lor negru, de fier, se încrucişează. - E întunerec bine, când ultima plută începe să alunece încet, părăsind portul de nisip al Oltului. Pământurile din urmă abia se mai zăresc, în timp ce în auz urcă tot mai puternic foşnetul uriaş al fluviului. Până în cea din urmă clipă, murmurul Oltului se mai aude în lungul brazilor înfioraţi, apoi deodată largile acorduri ale Dunării se revarsă deasupra, aooperindu-1 în întregime. Cântecul care începe e al fluviului, şi e atât de maiestos în felul cum străbate lumea, vast, profund şi multiplu, încât calea lactee apare deasupra tocmai la timp,^pentru a-i putea tine o demnă tovărăşie. Intr’atât de înrudit cu misterul şi imensităţile cosmice, e foşnetul marelui fluviu. 414 CARTEA OLTULUI Acum, pe suprafaţa lui nemărginit melodioasă, patru focuri roşiatice coboară la vale, purtate de multitudinea simfonică a apelor. O lume începe, ale cărei hotare misterioase sunt pierdute in noapte; nici stelele. de pe cer, nici acelea care alunecă pe fluviu, nu ajung să arate unde se termină apa şi unde se află pământul. Uneori, acesta pare foarte departe, când deodată un mal se iveşte din întunerec, acoperit de sălcii şi foşnind; alteori, asemenea maluri vin tot Timpul în urma plutelor, caşicum ar voi să le ajungă, dar im se poate şti dacă sunt adevărate, sau numai fantome ale lor, care înaintează pe deasupra apelor, plutind. In feluj. acesta merg plutele la vale, într’o vastă migraţiune de suprafeţe, printre hotarele nelămurite dintre apă, întunerec şi pământ, atingând cu brazii lor lungi, în atâtea rânduri, irealitatea. 0 singură dată malurile se deosebesc din întunerec, cu o feerică preciziune. Ca spiralele de flăcări ale unei nebuloase, trec prin dreptul privirilor luminile din Nicopole, aşezate unele deasupra celorlalte, în amfiteatrul înalt al oraşului. Parcă s’ar întâlni undeva în univers, câteva astre răzleţe, cu un adevărat roiu de stele, înşurubat în jurul lui însuşi, ca un foc strălucitor de artificii. Un sgomot surd, un duduit înfundat de maşini începe să se audă în noapte, şi deodată cei trei ochi ai vaporului, unul roşu, unul alb şi celalt verde, se zăresc în fată, ameninţători. Cuprinşi TREAPTA REÎNTOARCERII IN COSMOS 415 de teamă, plutaşii se reped la focurile de la urmă, le adaugă aşchii noi şi le aţâţă, făcând să li se ridice mai sus flăcările, caşicum ar voi, în felul acesta, să sperie un monstru, un duh rău al apelor şi al nopţii. Şi în adevăr, ochii balaurului se întorc încet în altă parte, iar timbra lui neagră şi mătăhăloasă alunecă în lungul malurilor, pe departe. Cândva, o împuşcătură răsună pe malul bulgăresc, şi ecourile ei se duc în valuri pe deasupra dealurilor, caşicum ar încerca să măsoare, în aceste lungi clipe, marile întinderi ale nopţii. De undeva de departe, de foarte departe, de unde ultimul ecou s’a oprit, pare că vin înapoi, abia desluşite, hămăituri de câini, arătând într’un fel nostalgic şi imens, cât de nemărginită e lumea şi noaptea, şi cât de misterios cuprinsul lor. Şi din nou e linişte pe maluri şi peste ape. Necontenit plutele alunecă la vale, iar cele patru focuri ard în noapte, deasupra acestor întinse singurătăţi. A mai fost parcă odată în viaţa apelor o întâmplare asemănătoare. Din adâncimile lor, printre trunchiurile orizontale şi legănate ale brazilor, ca o flotă de catarge adormite, o amintire încearcă să răzbată la suprafaţă, tot mai stăruitoare. A mai fost parcă odată de mult, o noapte la fel cu aceasta, în întunerecul căreia focuri roşiatice ardeau, deasupra unor mari singurătăţi, sub stele. Era aproape ca şi acum, acolo în urmă, pe crestele de pe care unele din ele au pornit. Acolo, îA îndepărtatul Ardeal, un munte tragic se ridică sub cer, ca un altar uriaş, 416 CARTEA OLTULUI iar deasupra lui, în clipa aceasta chiar, flăcări roşiatice îşi aruncă poate, marile lor pâlpâiri, pe deasupra culmilor, până departe. Sub lumina lor stranie, voşlobenarii dorm şi în noaptea aceasta, în strâmta lor colibă, ca într’o barcă, deasupra celui mai înalt talaz al oceanului de piatră încremenit. De jur împrejurul acestor aspri şi singuratici munţi, se află tara întreagă, şi pe întinsul ei milioane de oameni dorm, pe pământul gol, lângă respiraţia lui caldă şi uriaşă, sub larga rotire a ■constelaţilor de vară. Iar aici, alţi oameni au adormit deasemeni, deasupra unei imensităţi lichide, curgând necontenit dintr’o parte în alta a lumii. De la un timp, lucesc în noapte atât de multe stele, deasupra şi dedesuptul plutelor, de jur împrejur, încât pare că marele fluviu a pătruns în cele din urmă, în cer. Largul lui şuvoi revarsă acum oamenii şi brazii printre stele, ca pe nişte meteori ciudaţi, ducându-i tot mai adânc în cosmos. In noaptea aceasta care şi-a desfăcut splendoarea, de la un capăt la altul al lumii, ca o crizantemă gigantică, oamenii dorm. Iar marele fluviu îi poartă în zumzetul lui imens, departe, printre stele. INDEX ALFABETIC DE ÎNTÂMPLĂRILE ŞI INFĂŢIŞERILE LUMII PE CARE OLTUL A STRĂBĂTUT-O. INDEX ALFABETIC DE ÎNTÂMPLĂRILE ŞI INFĂŢI-ŞERILE LUMII PE CARE OLTUL A STRÂBĂTUT-O A Pag- Afluenţi pe fundul marilor văi.............. 105 Afluenlul de piatră.................... 208-210 Alcătuirea plutelor......................... 373 Alexandru cel Mare........................... 43 Alunecarea spre moarte................•. . . 29 Amurgurile incendiază creslele Hăsmaşului Mare 13 Apa Neagră.................................. 149 Apele Oltului primesc, un mesagiu............ 33 Apele ştiu şi pot să filosofeze............. 134 Apele Oltului îşi pierd limpezimea în câmpie 138 Apele Oltului redevin limpezi în Carpaţi . . 349 Apariţia cărămidăriilor..................... 216 Apusul măreţ de după furtună................. 64 Apusuri în câmpie........................... 395 Arbori piezişi.............................. 348 Ariujd, salul neolitic...................... 201 Ardealul auzit......................... 321-322 Ascensiunea voşlobenarilor..................24-27 Aşa s’au pomenit...................394 Aşternutul de milenii........................ 76 Attila....................................... . 43 B Balamucul fores'ier.......................... 57 Bătrânul voşlobenar îşi plânge boul mort . 31-32 420 CARTEA OLTULUI Pag. Bătălia dintre siluetele antagonice............... 44 Bătălia dintre oameni şi pământ.................. 270 Baudelaire........................................ 43 Bicazui........................................... 66 Biografie colectivă.......................... 306-311 Biserica din Cârţa............................... 150 Biserica din Uieni............................... 191 Bivolii...................................... 295-296 Boul bolnav...................................... 362 Braconierii apelor........................... 301-302 Bradul singuratic................................. 84 Brazi asvârliţi în prăpăstii....................57-58 Brazii masacraţi.................................. 99 Brazii rezistă tentaţiei......................... 351 Brazii plutesc pe apele Lotrului................. 372 Braşov........................................... 193 Brezoi, marele abator al pădurilor............... 371 Broderiile de piatră ale munţilor................ 334 Buoegii.......................................... 206 Bufniţe faustiene................................ 203 Bumbacul creşte pe malurile Oltului . . . 389 c Cai păscând în câmpie............................ 235 Câinii fac de veghe deasupra munţilor . . 72 Câineni......................•................ 335 Câinii plâng sub razele lunii.................... 345 Calea lactee deasupra Hăsmaşului Mare . . 124 Calea lactee deasupra Munţilor Făgăraş . . . 293 Calea laclee deasupra Dunării.................... 413 Calul Troian...................................... 49 Călăreţul nocturn................................ 287 Călătorie prinăuntrul muntelui................109-110 Călătorie înăuntrul vulcanului stins .... 167 Călătoria peste Atlantic......................... 307 Cantităţi enorme de apă.........................62-63 INDEX ALFABETIC 421 Pag. Cântecul Oltului în timp ce străbate lumea 125-127 Canonada din carierele de piatră............ 180 Cântă cucul pe fântână...................... 277 Cântece de dragoste în Ţara Făgăraşului . 278-279 Căprioare în Munţii Vulcanici ...... 167 Caprele negre joacă deasupra Coziei . . . 351 Carierele de andezită dela Bicsad........... 176 Carierele de bazalt dela Racoşul de jos . . 254-255 Căruţa cu zarzavat.......................... 328 Carpaţii rămân în urmă...................... 359 Căruţe şi cai în câmpie ......................... 388 Cascadele se ivesc în viaţa Oltului.......... 95 Casa pădurarului............................ 102 Castelul Tumu Roşu.......................... 317 Cât de veche e apa..........................75-76 Cât de mult viaţa e apă..................... 230 Cătunul de mineri........................... 118 Cavourile grofilor din Sfânlul-Gheorghe . 189-190 Ceahlăul........................................ 19 Cei care sfărâmă munţii.......................182-184 Cele patru feluri de schelete...............79-80 Cetatea Feldioara........................... 212 Cetatea Rotbav.............................. 213 Cetatea Aita Mare.............................213-214 Cetatea Făgăraş................................. 286 Cetăţile de piatră ale Carpaţilor .... 334-335 Cifre esenţiale în viaţa Oltului............ 141 Cimitirul monştrilor forestieri.............. 78 Cimitirul vulcanilor stinşi................. 175 Cimitirul eroilor........................... 320 Cimitirul de nebuni în mijlocul munţilor . . 333 Cina cea de Taină............................ 48 Claviatura simfonică a plutelor............. 373 Ceasta furcilor............................. 264 Colinele verzi di!n faţa Hâsmaşului Mare . . 16 Coliba păstorilor de pe Hăsmaşul Mare . . 69-70 Coloarea cimitirului forestier............... 81 422 CARTEA OLTULUI Pag Constelaţii vestite......................... 52 Contemplaţia sălciilor..................... 210 Convorbirea dintre apă şi pietrele morii . . 147 Convoaiele de căruţe, noaptea.............. 330 Convoiul de şlepuri........................ 405 Confuzii sonore............................ 405 Copacii, râuri veriicale.................... 00 Copacii de cremene......................... 347 Corul uriaş al broaştelor.................. 159 Covorul de rumeguş......................... 132 Craniul de piatră........................... 82 Cristol'or Columb........................... 43 Croaziera norilor........................... 53 Crucifixul de aramă........................ 120 D Dante....................................... 43 Deasupra marelui podiş în amurg .... 31 Deasupra Lacului Sfânta Ana ....... 37 Deasupra lumii vegetale..................... 41 Deasupra piscurilor eterne............. 337-338 Dealurile dispar treptat................... 383 Delegaţia de sălcii a câmpiei.............. 101 Delegaţia de brazi a Munţilor Vulcanici . . . 161 Depărtarea vine ca un rechin în urma Oltului 187 Despărţirea Oltului de Mureş................ 11 Deziluziile Oltului în câmpie.............. 137 Dialog în umbra mănăstire! Cozia .... 355 Dimineaţa perpetuă......................... 108 Dimineţi în mijlocul Carpaţilor............ 346 Dintele rău al muntelui..................... 29 Dinamul.................................... 178 Dispariţia Hăsmaşului Mare................. 155 Dispariţia Neogiului . :................... 315 Discul enorm al câmpiei.................... 383 Doamna Stanca.............................. 286 INDEX ALFABETIC 423 Pag- Doina Ollului....................................... 366 Don Quijotte......................................... 44 Dovlecii........................................ 390-391 Dramatica întoarcere spre miazănoapte . . 193 ,Drum prin mijlocul munţilor..................... 252 I Drumul de apă.................................. 327 Drumul de piatră............................... 327 \ Drumul de fier................................. 330 Drumul dintre marile singurătăţi.................... 408 După amiezi de vară liniştite ................ 40 c Ecigar Poe......................................... 43 Elixirul tinereţei Iară bătrâneţe .... 108-109 Everestul....................................... 48 Evocarea lumilor wagneriene....................... 102 Evocarea oamenilor lunecaţi................... 395-396 Evocarea întregii lumi străbătute .... 410-411 F Fagii.......................................... 347 Falkenhayn şi sângeroasa lui amintire . . 319-320 Fântâna împăratului............................317-318 Fântâni pe întinderea câmpiei.................. 384 Fânul.......................................... 323 Fastul amurgurilor.............................. 51 Fala moartă.................................... 299 Feldioara...................................... 297 Femeia din Voşlobeni şi vaca ei................. 28 Femeile înălbesc pânza pe malurile Oltului . 144 Femeile din Rucăr.............................. 298 Femei călare................................... 327 Femeile din Ciungetu........................... 371 Ferăstrăul dela picioarele Hăsmaşului Mare . 128 Ferăstrăul dela Tuşnad......................... 166 Ferestrele trenurilor noaptea.................. 171 424 CARTEA OLTULUI Felele plutaşilor din Olanu........... Flori de apă.......................... Fluere de lemn........................ Foamea, realitate binecunoscută . . Foamea plutaşilor..................... Focuri deasupra munţilor.............. Focul iniţial . . .................... Focuri deasupra Dunării............... Forfota monştrilor flămânzi . . . . Foşnetul câmpiilor noaptea .... Frantz Joseph......................... Frumuseţea oamenilor.................. Fumul hornurilor în amurg . . . . Fundurile de neajuns ale lumii . . . Funesta preveslire.................... Furtuni deasupra Hăsmaşului Mare . Furtuni deasupra câmpiei.............. G Gara Petru Rareş................................. 151 Gaterele prefac brazii în scânduri .... 130 Ghiarele nevăzute ale Baraoltului .... 195-196 Ghinda........................................... 245 Giganticul eşafodaj al vieţii.................... 232 Gingis Khan....................................... 48 Girafa de fier................................... 254 Grandioasa evocare a bronlozaurilor .... 46 Groaznica luptă cu stâncile...................162-163 Graţia femeilor din Ţara Făgăraşului . . 281-282 Greierii cântă la mănăstirea Cozia .... 358 Greieri cântând deasupra câmpiei . . . 396-397 Greul peisaj geologic............................. 17 Groaznicul urlet al concasoarelor................ 181 Grupul vulcanilor stinşi......................... 245 Guadalquivir...................................... 15 Fag. 378 301 I 366 I 362 / 393 I . . . 239 . . 413-414 . . . 81 . . . 387 . . . 317 . . . 280 . . . 241 . . . 97 46-47 . . . 55-56 . . . 392 1 Iancu Jianu...................................... 360 Imagini de apoteoză.............................. 212 Imaginile infernului............................. 357 îmbrăcămintea voşlobenarilor...................... 25 îmbrăcămintea păstorilor.......................... 30 înăuntrul muntelui............................... 123 întoarcerea americanilor......................... 309 întregul peisaj fuge la vale..................... 111 întrebările Oltului în noapte.................... 135 întreaga orchestră a Oltului cântă . . . 163-164 întrebările unui tânăr ţăran................. 272-274 întrecerea între siluetele munţilor.............. 314 întâlnirea ogoarelor cu cimitirul................ 214 întâlnirea plutaşilor cu morarii................. 377 întâlnirea plutelor cu remorcherul . . . 414-415 Invitaţie la contemplare..................... 235-236 Ion C. Tudoran zis Pârjol ....................... 363 Izvorul Oltului întră în legendă................. 104 Izbucniri şi delăsări în viaţa Oltului . . . 143 Izlaz........................................... 405 INDEX ALFABETIC Pag. Halucinaţia norilor.....................42-43 Haotica strategie a soarelui.......... 228-229 Hămăitul câinilor....................... 241 Hamlet...................................... 49 Hăsmaşul Mare se zăreşte din câmpie ... 12 Hăsmaşul Mare acoperit de zăpezi ... 55 Hăsmaşul Mare învăluit în ceţuri......... 56 Hăsmaşul Mare îşi regăseşte liniştea ... 67 Hăsmaşul Mare veghează peste tinereţea Oltului 154 Homer...................................... . 49 Hora vulcanilor stinşi.................. 250 Hipopotamii de piatră................... 251 n UL 4?6 CARTEA OLTULUI J Pag. Joaca felelor în apele Mureşului................. 38 Joaca pisicului halucinat.......................44-45 Jocul luminii deasupra munţilor .... 267-268 Judeca'a de apoi............................. 48 L Laboralorul poeziei populare................ 275 Lacul Ghilooş..................................... 21 Lăcustele de pe Muntele Calului............... 81 Lacul Sfânta Ana . _........................ 168 Lacătul greu al Carpaţilor.................. 324 Lacuri arlilieiale.......................... 372 Lanţul biologic al vieţii................... 201 Lanţul Munţilor Făgăraş..................... 266 Legenda fiilor de împărat.................... 11 Legea creşterii Oltului...................... 89 I.eonardo da Vinci........................... 48 Liliecii din Munţii Vulcanici............... 172 Locul unde un om a ars de viu .... 114 Locomotivele străbat Munţii Vulcanici . . 170 Lotru, cel mai generos afluent al Oltului . 319 Lumina ciudată de dinaintea furtunii ... 60 Lumea călunelor bântuită de sărăcie . . . 353 Lumea dealurilor............................ 365 Lumea de două dimensiuni a câmpiei . . 384-385 Luminile din Nicopole....................... 414 Luna încarcă lumea de o frumuseţe insuportabilă 25 Luna răsare deasupra Hăsmaşului Mare . 77 Luna preface lumea într’un panopticum . . 199 Luna întinde poduri peste ape............... 236 Luna răsare deasupra Munţilor Perşani . . . 218 Luna răsare deasupra Carpaţilor .... 345 Luna răsare deasupra câmpiei................ 396 Magvliau...................................... Mădăraşul, primul afluent din câmpie Măgura Codlei.......................... Măreţia şi eternitatea Ardealului . . Marea întâlnire a stropilor de apă . Marea bătălie dintre nori şi piscuri Marile idei şi marile ape Marele fluviu de piatră Marea lege a lumii Marea clepsidră Marile laboralorii biologice................. 230-231 Marele joc al umbrelor....................... 237-238 Marele discurs despre libertate .... 292-293 Măria Sluart ..................................... 50 Maria Thereza.................................... 317 Marele clopot al istoriei Marele sbucium dinăuntrul Carpaţilor Marele incendiu al alămurilor Marea simfonie a Carpaţilor Marele talaz al -Coziei Marea splendoare finală a lumii Mărturii despre război Masacrul din toamna anului 1916 Masacrul pădurilor Mesagiul neîntrerupt al Ardealului Mesagiul vapoarelor către ţărmuri Merii Mesteacănii Miazănoaplea necunoscută Miercurea Ciucului Mina de aramă dela Bălan Minerii Mistere pe întinderea câmpiei Mistere peste apele Dunării 428 CARTEA OLTULUI Pag. Moldovanul.................................... 267 Moartea pândind dinăuntrul apelor . . . 197-199 Monstrul cu o mie de capete............. 407 Morile dracului......................... 104 Morarul................................. 147 Morile plutitoare....................... 377 Moţii................................... 327 Movilele misterioase din câmpie......... 389 Mugetul enorm al pământului.............. 36 Multitudinea apelor Dunării............. 403 Muntele întunecat.......................44-45 Munţiii după furtună.............................. 64 Muntele Calului.......................... 58 Mim ţii Vulcanici se ivesc în zare .... 160 Munţii Făgăraşului apar spre miazăzi . . . 258 Muntele Suru............................ 315 Munca emigranţilor...................... 308 Munţii acoperă marile constelaţii....... 332 Murmurul izvorului....................... 75 N Negoiul................................. 267 Neîntrerupta cădere de pe stânci .... 97 Nenumărate imagini enciclopedice .... 47-50 Niagara................................. 311 Nirvana................................. 407 Nicopole................................ 404 Nisipuri, nisipuri.........................' 398-399 Nopţi deasupra ferăstrăului............. 133 Nopţi deasupra carierelor de piatră .... 185 Nopţi africane în jurul Munţilor Perşani . 247-249 Nopţi africane în Ţara Făgăraşului .... 303 Nopţi în mijlocul Carpaţilor............ 330 Nopţi la mănăstirea Cozia............... 358 Norii atacă piscurile Hăsmaşului Mare ... 60 Norii trec pe deasupra câmpiei.......... 237 INDEX ALFABETIC 429 Pag. Noroiul dinăuntrul minei..................120-121 Norul de deasupra malului bulgăresc . . 407-408 Nuferii acoperă toată întinderea Oltului . 157-158 Nucii, senatori ai lumii vegetale............ 379 Numele satelor.................................. 241 O Oameni şi oraşe sub trecerea norilor ... 53 Oameni, câini şi focuri pe Hăsmaşul Mare 73 Oamenii şi apa vin din fundurile oceanului . . 124 Oamenii pădurii................................. 166 Oamenii dela temelia ţării...................184-185 Oameni şi sălcii pe malurile Oltului .... 211 Oamenii de cremene.............................. 298 Oameni înnecaţi................................. 300 Oamenii din Boiţa............................... 319 Oamenii aprigi din Argeş şi din Vâlcea . . 360 Oamenii din Ciungelu........................ 369-370 Oamenii câmpiei................................. 388 Oamenii câmpiei ospătează plutaşii .... 394 Oceanul de munţi................................. 19 O după amiază cosmică ....... 283-285 O femeie şi un viţel............................ 328 Ogoarele de pe coastă........................... 271 Oglindirea norilor în apele Oltului . . 236-237 O întâmplare neobişnuită.................... 333-334 O tânără ţigancă frământă pământul . . . 220 Olanu, satul plutaşilor......................... 367 Oltul ajunge la picioarele Hăsmaşului Mare 101 Oltui vine de sub steaua polară.............. 133 Oltul îşi creiază o gardă de sălcii............. 152 Oltul pătrunde în Munţii Vulcanici .... 161 Oltul ajunge în Ţara Bârsei..................... 190 Oltul ia parte la construcţia lumii . . . 222-223 Oltul şi norii călătoresc împreună . . . 236-237 Oltul pătrunde în conştiinţa oamenilor . . 263 430 CARTEA OLTULUI Pag. Oltul se încarcă de tragedia ţăranilor ardeleni 265 Oltul îşi revizueşte conştiinţa............. 316 Oltul scrie cifre şi litere................. 325 Omul de sub pădure.......................... 321 Organizarea lumii........................... 131 Ospiciul din mijlocul Carpaţilor............ 322 Ostrovul din mijlocul Dunării............... 403 P Pădurile după furtună........................ 65 Păduri deasupra foşiilor vulcani............ 166 Pământ, apă şi foc........................... 224-225 Pământul sărac din Ţara Oltului .... 260 Pământul se răceşte încă odată............... 397-398 Pământuri şi ape încearcă să se despartă . 401 Pardoseala sonoră a lumii................... 341 Parângul.................................... 359 Păstorii beau apa izvorului...................... 85 Păstrăvii fulgeră prin apa Oltului .... 107 Pasiunea oamenilor din Olanu................ 368 Păsări de apă............................... 398, Peisaj ardelean, măreţ şi istoric........... 153 Penelope vegetale........................... 209 Peregrinarea norilor......................... 42 Perii....................................... 380 Peşti paralizaţi de spaimă................... 301-302 Peştii călătoresc spre Ardeal............... 327 Piatra Singuratică........................... 13 Piatra Craiului............................. 206 Picioarele femeilor din Voşlobeni............ 25 Picturile din mănăstirea Cozia.............. 357 Piramida de minereu ............................. 119 Ploştile meşterului Wermescher.............. 366 Plutaşii îşi încep călătoria................ 373 Plutaşii ajung în câmpie.................... 388 Plutele pornesc pe apele Dunării .... 414 INDEX ALFABETIC 411 Pag Poarta înfricoşătoare........................ 19-I Poarta de sunete................................ 342 Podurile apar în viaţa Oltului.................. 149 Podarii din Ţara Făgăraşului............... 288-290 Podarii filosofează în noapte............... 292 Podoabe bizare.............................. 299 Podul dela Drăgăşani........................ 381 Popasul jplutaşilor la Olanu................ 378-379 Porcii mistreţi plănuesc o incursiune . . . 246 Portul Cohalmuh i............................... 281 Porumbul........................................ 389 Postul de radio deia Bod.................... 202 Poteca se iveşte pe malurile Oltului ... 92 Poveşti de dragoste......................... 289 Povestea Măriei lui Ion Fieruţ.............. 355-356 Pragul de nisip din gura Oltului............ 402 Prăpăstiile Hăsmaşului Mare.................. 21 Prăvăliile cătunelor........................ 361 Prometeu..................................... 49 Primele clipe din viaţa Oltului.............. 84 Prima întâlnire cu câmpia................... 137 Primejdii perfide........................... 376 Procesul Golbavidui......................... 297 Proclamaţia olfactivă a fânului............. 323-324 Profilurile măreţe ale Carpaţilor........... 205 Prundul fetelor............................. 320 Prunii...................................... 380 Puterea vrăjitorească a cuvintelor .... 272 R Ritmul măreţ al oceanului................... 233 Razele lunii exaltează lumea................ 345 Respiraţia solemnă a munţilor................ 74 Românii poetizează existenţa Oltului .... 11 432 CARTEA OLTULUI s Pag. Sailul peştilor în necunoscut..................... 346 Sarmisi geluza..................................... 48 Sărăcia cea mare.................................. 354 Satele aşteaptă Oltul la poalele munţilor . 143 Satele împrăştiate pe faţa pământului . . 238 Sbuciumul apelor în Munţii Vulcanici . . 162-163 Scârţâitul monoton al căruţelor................... 389 Scylla şi Charybda................................. 49 Sensul potecilor................................... 93 Se crapă de ziuă.................................. 398 Seri la picioarele Hăsmaşului Mare . . . 117 Seri deasupra câmpiilor........................... 390 Sfecla de zahăr................................... 200 Shakespeare........................................ 49 Sibiu............................................. 313 Simfonia a noua................................... 127 Simultaneitatea Oltului....................... 385-386 Socrate........................................... 402 Somnul păstrăvilor sub stele...................... 108 Somnul letargic al Oltului........................ 156 Sosirea păstorilor................................. 30 Spânzurători...................................... 264 Stânci smulse de apele Oltului..................... 98 Stânca prevestitoare de rele...................... 113 Stânca lui Sigismund Bathory...................... 121 Stânci sfărâmate cu dinamită...................... 180 Steaua polară..................................... 133 Stele căzătoare................................... 358 Stejarii.......................................... 347 Stivele de scânduri............................... 130 Strălucirea stelelor în munţi..................... 340 Strugurii........................................ 381 Stropii de apă ai ploii rostesc un mare discurs 61-62 Subconştientul fantastic al Oltului................ 90 Tablou de seară Tagma întemeetorilor....................... 239-240 Talpa Ursului, groaznica primejdie . . . 371-375 Ţara Bârsei................................... 190 Ţărani evocând oraşele americane . . . 305 Ţărani traversând noaptea Carpaţii .... 330 Tauri geologici................................... 99 Terasele carierelor de piatră.................... 179 Topliţa 55 Topologul........................................ 382 Ţigani lucrând în cărămidării..............217-219 Ţipetele sfâşietoare ale brazilor................ 128 Trecut şi Viitor pe malurile Oltului . . 202-204 Trecură anii ca nori lungi pe şesuri . . 212 Trenuri în noapte................................ 171 Trei şerpi subţiri şi lungi...................... 326 Treptele Oltului........................... 259-263 Troiţele din Ţara Făgăraşului.................... 304 Troiene de cremene pe valea Lotrului . . . 369 Truda celor de pe coastă..................... 271-272 Tudor Vladimirescu ..... .... 367 Time! uri........................................ 347 Turlele bisericilor ardelene.................... 152 Turme de bivoli în amurg..................... 296 Turmele satului trec apa......................... 294 Turma de oi................................... 329 Turnul spart................................... 332 Turnu Măgurele................................... 405 Ultimul sat ardelean........................... 319 Ulysse........................................... 49 Ulmii........................................... 347 434 CARTEA OLTULUI Pag. Umbrele cetăţilor plutesc în amurg ... 10 Un strop de apă îşi începe aventura ... 37 Un vultur se roteşte peste munţi . . . 111-112 Unelte de muncă................................... 294 Universuri wagneriene.............................. 87 Universuri îndepărtate............................ 124 Un plop singuratic în câmpie...................... 151 Unda Oltului prefăcută în energie electrică 179 Un oraş de piatră şi de vis....................... 313 Uriaşa evaporare................................... 40 Uriaşa pâlnie deschisă spre cer................... 106 Uriaşul cor al broaştelor......................... 159 Uriaşul şuvoi al Dunării.......................... 404 Urmaşii dacilor................................... 298 Ursul fantastic ................................... 43 V Valuri furioase de piatră......................... 353 Văile fulgerate.................................... 96 Vântul suflă deasupra Hăsmaşului Mare . . 57-60 Vânătoarea de broniozauri......................... 331 Văpaia câmpiilor.................................. 387 Vapoare pe Dunăre................................. 405 Vasta perspectivă de deasupra Hăsmaşului Mare 19 Vatra din coliba păstorilor........................ 69 Viaţa voşlobenarilor deasupra Hăsmaşului Mare 68 Viforul istoric din care vin oamenii .... 298 Viile de pe vremea lui Buerebista................. 380 Viorica Garcia.................................... 276 Viori exprimându-şi nedumerirea .... 164-165 Vipere lichide..................................... 63 Virtuţile plutaşilor ......................... 374-375 Visul Negoiului................................... 285 Vitele se scufundă în somn......................... 71 Voşlobenariii îşi încep ascensiunea .... 23 INDEX ALFABETIC 435 Pag. Voşlobenarul singuratic......................... 33 Voşlobenarii trag o potecă deasupra muntelui 92-93 z Zarathustra..................................... 91 Zările se desfac deasupra Hăsmaşului Mare 18 Zările luminoase ale Sudului................... 199 Zeci de izvoare în Ţara Făgăraşului . . . 268 Zimbrul din Sfântul-Gheorghe................... 268 Zumzetul satelor îu amurg...................... 247 TIPARUL IMPRIMERIILE «STANDARD GRAPHICA» BUCUREŞTI, - STR. PITAGORA, 16-18 Telefon •5.69.97