bifTijîîStî jpîffîifii*P ; Φ ·’«■ ί ■ fc ijith ill iţii · ur. CIŞf^PL ■ ' :ywi ÎStlîûttll· *:«< * h * * ii-» · * V •riîti * txht&ilïl lûltil » V**ţ'*·» · «V»·* V ;m?HUJîï:î;îi*îlÆ *« » **.;*·*·» » V* ί·Λ i-V* -·ν* -■** ■>- j> t » ·>« <* t ţ-,« * * *"·' ·*·'· ? ' . · >~i i /· * · »»* *■■· >■■*·* ‘ « i'"» ',*■ ■·■■· * iJ -V* <"v* ■ îW:<îv»> V »+' . » « ■ *« *■» - -vt » d(»ι>*ί»ιί*1'>»ν V' ( :*«. "‘ *·*··'*’; } v» ï » # . * » ; »k > -**'r****' **■»« t* î;.■,■>*■*»*»·■ **îjv*"'■ * < · »»ţ » *~ ,ft*Uîi;«in|ïtlîî;ï7;îr:Âr jţ»£fU»'|Ut { »' ? * v- * * *■** ‘-j ** rî ♦; »ii*« tîf.iîïrîUîîî’Srî'sîî’tis jpnrt^4?rH*îïr’ îîî-ïHî eSfSf Milite «&? uruit' fiif t*ÎÎÎ3? *ÖH|H MURÉS 'ţÎÎŢÎit VASILE BOGREA sw* vm Pagini literare şi publicistică Cu un cuvînt înainte de prof. TEODOR NAUM Ediţie îngrijită, note şi bibliografie, addenda şi postfaţa de MIRCEA BORCILĂ şi V. M. UNGUREANU EDITURA DACIA CLUJ 1973 ismţi Coperta de M. BACIU CUVÎNT ÎNAINTE Rîndurile care urmează se găsesc în fruntea acestui volum la rugămintea editorilor lui, tinerii filologi şi istorici literari Mircea Borcilă şi V. M. Ungureanu. Un întreit cuvînt m-a îndemnat să le împlinesc dorinţa: am venit, ca şi Vasile Bogrea, la Cluj, tot de pe plaiurile Moldovei; am fost discipolul său încă de la Iaşi şi, mai tîrziu, la Cluj; am fost urmaşul său la Catedra de limba şi literatura latină a Universităţii clujene. Fie-mi, dar, permis ca, şi cu ocazia apariţiei acestui volum şi, adaug, Za sfîrşitul unei cariere în tot timpul căreia n-am pierdut nici o clipă din ochi figura fostului meu profesor, sa evoc scumpa lui amintire. Şi mulţumesc tinerilor cercetători ai operei lui Vasile Bogrea pentru ocazia pe care mi-o oferă, ca să-mi pot împlini eu însumi, şi de data aceasta, o pioasă datorie. Gîndul meu zboară în clipa aceasta în timpuri care se cufundă tot mai mult în negurile trecutului: el mă duce în laşid de la începutul secolului. în toamna anului 1906 mă transferasem de la Liceul Naţional din laşi în clasa a V-a a Liceului ,,Costache Negruzzi(<, pentru a urma secţia clasică. Strămutarea la Liceul „Costache Negruzzi£i a fost pentu mine un moment crucial nu numai pentru că mi-a fixat în chip definitiv drumul pe care aveam a merge, ci şi pentru urmările mai depărtate pe care ea le-a avut. Cineva aplecat spre interpretări mistice ar putea Spune că legăturile mele cu Clujul au fost schiţate încă de pe atunci, în acele oarbe şi nepătrunse arcane ale destinului, înainte chiar de a exista Universitatea românească din Cluj! în toamna, deci, a anului 1906, catedra de limba română de la cursul superior al Liceului „Costache Negruzzi“ din Iaşi, catedră ocupată pînă atunci de G. Ibrăileanu, a fost dată în suplinire lui Vasile Bogrea, care tocmai îşi terminase studiile uni- 6 cuvInt Înainte versitare. După cum se ştie, el venise în Iaşi de la Pomîrla, unde urmase Liceul „Anastasie Başotă“ şi, din primul moment al intrării sale în Facultatea de litere, uimise pe toţi prin memoria şi cunoştinţele sale: profesori şi colegi vedeau în el un fenomen cu totul neobişnuit. în această calitate de suplinitor al lui G. Ibrăileanu, l-am avut profesor pe tînărul licenţiat în filologie din clasa a V-a pîna în clasa a VIII-a, din anul 1906 pînă în ianuarie 1910, cină Vasile Bogrea a plecat pentru continuarea studiilor în Germpnia. Nu pot uita nici astăzi, după trecerea atîtor decenii, impresia pe care mi-a lăsat-o din primul moment întîlnirea cu noul profesor, cu omul mărunt şi vioi. comunicativ şi totdeauna bine dispus, care n-avea nimic din înfăţişarea rigidă a unui profesor şi care s-a apropiat numaide-cît de elevii săi. Sufletul deschis, modestia, bunătatea inimii lui, care-l caracterizau ca om, dar mai ales extraordinara sa erudiţie, expusă în forme nu aride şi rebarbative, ci atractive şi interesante, revărsîndu-se impetuos în valuri de idei şi imagini, verva lui spirituală, într-un cuvînt lecţiile sale, care atingeau un nivel cu totul superior aceluia al unui învăţămînt secundar, făceau ca şcolarii lui Vasile Bogrea sa aibă pentru el o admiraţie fără margini. Aceasta era reputaţia lui la Liceul „Costache Negruzzi“ din Iaşi. Influenţa „profesorului suplinitor“ de la Liceul „Costache Negruzzi“ asupra mea a fost decisivă. De la el am învăţat nu numai unde să pun virgula într-un text — pentru a simboliza astfel acribia şi minuţiozitatea profesorului: vasta lui erudiţie a deschis orizonturi largi culturii mele, atunci în formaţie. Mai mult decît otita: lui V. Bogrea pot zice că-i dator esc însăşi cariera mea. Iată la ce mă refer şi ce vreau să mărturisesc. în 1922 publicam traducerea Bucolicelor lui Vergiliu. V. Bogrea era din 1919 profesor la Cluj. I-am trimis, fireşte, un exemplar din traducere. Răspunsul lui a fost o elogioasă apreciere a lucrării mele, cu duioase amintiri din vremea cînd eram amîndoi la Liceul „Costache Negruzzi“ (v. scrisoarea sa din 10 oct. 1922). A urmat înscrierea mea la doctorat. Datorita iiu mi-am putut lărgi şi completa bibliografia la Cluj. Cu o extremă bunăvoinţă mi-a pus la dispoziţie cărţi din biblioteca Seminarului său, ca şi din biblioteca sa personală. Teza, tipărită în 1925, ieşise din CUVlNT înainte 7 atmosfera ştiinţifică a Seminarului de filologie clasică din Cluj. Dar V. Bogrea se gîndea mai departe: el voia să treacă la Catedra de lingvistică, mai potrivită cu vastul său orizont ştiinţific, şi să-mi înlesnească mie ocuparea catedrei lui. încă înainte de a-mi susţine teza de doctorat, într-o scrisoare din 7 aprilie 1924, îmi scria: „Ne vom întîlni, deci, Deo iuvante, la toamnă .. , şi vom putea ataca, cu puteri proaspete, lucrurile care ne stau deopot7'ivă la inimă: Arcades ambo —mi|^Xo>jypî>UT£<; -. Perspectiva îmi surîde şi sper că ea nu va rămînea un piium desidorium“. Iar în altă scrisoare, din 26 iunie 1925, îmi sugera ideea unei docenţe la Cluj, ca să am îndeplinită şi această formă „pentru orice eventualitate“, adăuga el. Soarta a fost, însă, după cum se ştie, crudă: la 8 septembrie 1926 V. Bogrea murea la Viena. „Aripile“ erau acum „frînte“! Moartea nimicea una din minţile cele mai frumos împodobite, o informaţie de proporţii gigantice şi un talent a cărui dispariţie a fost o lovitură adine simţită pentru nevoile noastre culturale şi educative. La în~ mormîntarea sa, unul din vorbitori îl compara cu Enescu. Cred că, dacă este a fi comparat cu cineva, acela este însuşi marele lui prieten, N. Iorga. îmi aduc aminte că, pe cînd Bogrea era subdirectorul Liceului „Costache Negruzzi“ şi locuia chiar în liceu, N. Iorga, de cîte ori venea la Iaşi, pentru vreun curs sau i:reo conferinţă, îl vizita aici şi apoi coborau amîndoi în oraş, unul mare de stat. celălalt înărunt, amîndoi, mari, însă, prin darurile cu care fuseseră înzestraţi de natură. Toţi acei care au fixat personalitatea lui Vasile Bogrea, fie cu ocazia morţii lui, fie cu aceea a comemorărilor care i s-au făcut, l-au caracterizat ca fiind un mare erudit şi, în acelaşi timp, un strălucit conferenţiar. îmbinarea acestor două note dominante ale personalităţii sale presupune nu numai memorie, „tezaurul tuturor lucrurilorcum a numit-o Cicero, dar şi ta-lent. Fericit omul în care sînt întrunite într-un tot organic aceste două daruri: el devine atunci o podoabă, un exemplu de elită, mîndria seiiienilor săi şi a neamului săuî Şi fericiţi cei ce s-au putut împărtăşi din comoara cunoştinţelor lui şi s-au putut incinta de farmecul vorbirii lui! Căci erudiţia poate fi şi fastidioasă dacă este numai debitoarea memoriei: pusă în slujba talentului, însă, caracterul ei arid dispare şi ea ne poate nu numai 8 CUVINT ÎNAINTE interesa, ci şi desfăta. Acesta este mai ales cazul activităţii orale a lui Vaslle Bogrea, a acelei elocvenţe care îmbina erudiţia cu „spiritul“ şi cu scînteietoare scăpărări de idei şi de stil şi căreia i s-ar fi potrivit homericul: του καί άπό γλώσσης μέλιτος γλυκίων £έεν αίδή („căruia graiul din gură jnai duilce-i cura decît mierea“) II. I, 249 — trad. G. Murnu Din nefericire, pierderea ei pentru generaţiile de după moartea lui prematură a fost şi rămîne, şi de-acum înainte, în mod fatal, ireparabilă. Puţini oameni au mai rămas astăzi care să-l fi cunoscut pe Vasile Bogrea: în scurtă vreme nu va mai fi nici unul! Şi cîţi sînt, chiar dintre intelectuali, acei care, trecînd astăzi pe lîngă lespedea de marmură a mormîntului său din cimitirul Clujului, ştiu ce comoară a înghiţit „pămîntul avar“ în ziua de 29 septembrie a anului 1926? Abia după cîteva decenii de la moartea sa ne-a fost dat să vedem împlinită dorinţa exprimată atunci, în cu-vîntări şi articole, de a i se aduna la un loc scrisul, publicat în parte în timpul vieţii sau păstrat în manuscrise încă inedite. Lucrarea a fost desigur cît se poate de anevoioasă, aş zice titanică, dat fiind imensul şi aşa de variatul material adunat din atîtea locuri; ea a cerut multă minuţiozitate, a cerut — s-o mărturisim! — puterea de muncă şi entuziasmul tinereţii. Acestei îndelungate lucrări, vrednice de toată lauda autorilor ei, se datoreşte apariţia în 1971 a volumului intitulat Pagini isitorioo-filologioe, cu o prefaţă de acad. Constantin Daicoviciu, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi indice de Mircea Bo'rcilă şi Ion Mării, volum apărut în Editura „Dacia“ din Cluj. Tot ei i se datoreşte şi volumul de faţă. Putem fi, dar, fericiţi că, alături de etichetări, oricît de juste, alături de caracterizări, oricît de elogioase, cititorul poate avea astăzi sub ochi o parte din opera scrisă a lui Vasile Bogrea, împrăştiată pînă nu demult prin anuare ştiinţifice, în reviste literare şi în alte CUVÎNT ÎNAINTE 9 publicaţii ale timpului ori rămasă în manuscris, şi poate lua contact cu ea, spre a-şi da seama el însuşi de însemnătatea pe care o are. Dacă volumul apărut şi menţionat mai sus, prin cuprinsul lui de pură specialitate istorico-filologică, rămîne destinat mai mult specialiştilor şi mai puţin accesibil marelui public, acest al doilea volum prezintă altă latură a personalităţii lui Vasile Bogrea, cea literară şi publicistică, şi, prin aceasta, se adresează tuturor oamenilor de cultură. Cititorul va găsi şi în acest volum un material foarte variat — răsfrîngere a capacităţii sale de a îmbrăţişa atîtea felurite domenii de activitate spirituală. Iată-l, mai întîi, pe V. Bogrea luptător neobosit, în coloanele „Neamului românesc'6, pentru cauza României din primul război mondial, în laşul refugiului şi restriştei. O varietate de titluri ingenioase, corespunzînd ideilor şi argumentelor, şi aceste variate — şi ştim că „varietatea desfată!“ — o incontes-tată validitate a argumentelor; alăturări de oameni şi lucruri; erudiţie şi aici ca în toată activitatea sa scrisă şi orală; amintiri şi maxime antice, ca şi exemple moderne; principii generale, apeluri la concordie, avînt patriotic şi nestrămutată credinţă în biruinţa finală; ironie şi revoltă — toate acestea în acelaşi stil caracteristic scrisului său, stil mai întotdeauna amplu, uneori cu accente retorice în cel mai bun înţeles al cuvîntului, alteori agitat ca şi viaţa care zvîcnea, într-un necurmat neastîmpăr, în sufletul lui, dar, mai ales şi pretutindeni, stil încărcat de metafore — căci Bogrea scria gîndind în imaginii — iată ce va găsi cititorul în articolele de propagandă naţională ce se găsesc în acest volum sub titlul ,,Capul bunei speranţe“. Prin colaborarea la ziarul lui N. lorga, V. Bogrea l-a ajutat pe marele său înaintaş să contribuie la pregătirea unităţii de conştiinţă a ţării, pentru ca amîndoi nu peste mult timp să vadă cu ochii „epoca neuitată a marilor emoţii şi a marilor nelinişti, cirul visul, proaspăt coborît în realitate, palpita înfrigurat ca o pasăre nedeprinsă încă cu mîna care-a prins-o“ (O lacrimă pentru Ion Ursu). Şi astfel, această activitate a sa este o paralelă a aceleia desfăşurate, în aceeaşi perioadă de timp, de însuşi N. Iorga, al cărui admirator a fost pînă la ultima lui suflare. 10 CUVÎNT ÎNAINTE Vasile Bogrea şi-a pus întreaga sa activitate în serviciul intereselor noastre naţionale. Filologul clasic a trecut la cercetarea şi limpezirea problemelor propriei noastre limbi. El a susţinut utilitatea naţională a studiilor clasice pentru noi, românii, şi el însuşi, fie de la catedră, fie în conferinţele As/trei şi Extensiunii universitare, a fost, cu munca lui de fiecare zi, cu verbul său însufleţit, abundent şi spiritual, purtătorul acelei „lumini a gîndului latin“ fără de care nu putea concepe că se poate asigura viitorul naţional al României întregite: Vasile Bogrea a fost un adevărat patriot şi acesta este caracterul pe care l-a imprimat întregii sale activităţi ştiinţifice şi culturale. La Avrig, cu ocazia comemorării centenarului lui Gheorghe Lazăr, Bogrea spusese că „ideea latină ne-a scos din mormînt“ şi că neamul nostru e „purpură din mantia împărătească a Romei“. Că aceste cuvinte nu erau numai nişte simple figuri de stil, ci expresia unei adinei convingeri, îmbrăcate, ca de obicei, în haină poetică, profesorul de la Cluj avea s-o dovedească în memoriul redactat din însărcinarea Congresului filologilor români în 1925, memoriu care, dacă este să se mai recunoască vreodată necesitatea culturii clasice pentru un popor neolatin ca al nostru, „care reprezintă acolo unde se găseşte douăzeci de secole de latinitate“ şi care „rezumă în el întreaga romanitate a Răsăritului“, atunci poate fi meditat şi de-acum înainte drept documentare peremptorie a acestei necesităţi. Ca un complement al celor expuse în amintitul memoriu trebuie să fie considerate şi Reflexii[Ze] asupra anticlasilcismului, cu tot caracterul lor polemic: Bogrea se războia de astă dată cu „america-nizanţii“ din Cluj — cel vizat era mai ales profesorul Virgil I. Bărbat. în articolele de propagandă culturală şi, în acelaşi timp, de politică naţională, pe care le-a publicat în „Conştiinţa românească“, ziar întemeiat de dînsul şi de colegul său FI. Ştefă-nescu-Goangă, invocase ideea clasicismului pentru „orice societate modernă cultă“. Cu atît mai mult o cerea pentru noii „Noi sîntem latini“, zicea Bogrea, „nu numai -cultural, ci şi fiziologic şi, dacă e să strălucim cîndva cu o lumină proprie . . . focarul nu poate fi altul decît geniul latin“. Şi de aceea, el a luptat pentru crearea în Ardealul de după Unire a unei „culturi europene de esenţă latină“. CUVlNT ÎNAINTE 11 Luptătorul face loc panegiristului. După elogiul eroilor „cunoscuţi şi necunoscuţi, mari şi mici“, după acela al lui Gh. La-zăr, „izbăvitorul prin carte românească al sufletului românesc“, ni se înfăţişează, în cuvinte de entuziastă preţuire şi într-un stil plin de metafore şi imagini, clteva figuri de profesori şi personalităţi culturale dispărute în vremea sa: „Spiritul sobru, de măsură, de riguros şi migălos control“ al bucovineanului D. Onciul, „venit la timp după romantismul lui Hasdeu“, emoţionantul şi înduioşătorul necrolog al lui Gh. Dima, „răscolitorul de suflet românesc prin cîntec“, pioasele rînduri închinate lui Teodor Burada, „neobositul pelerin al ideii naţionale“, „lacrima pentru Ion Ursu“, minunatul elogiu al profesorului Ioan Paul, „mîndrul moţ de la Hidiş“ venit la Iaşi să samene „pinea cea albă a învăţăturii în primitorul ogor al sufletului moldovenesc“, iar în timpul „neutralităţii“ oficiale să arate „cu ho-tărîre drumul sîngelui spre Ardeal“. Studiul plin de iubire pentru folclorul românesc l-a îndemnat să facă şi necrologul lui Tudor Pamfile, „albina harnică a folclorului nostru“. Printre scăpărările stilistice ale acestor pagini îşi face loc şi caldul patriotism al autorului, dragostea moldoveanului de la Pomîrla pentru Ardeal, „pămînt clasic al durerilor şi speranţelor naţionale“; din cînd în cînd, în termeni plastici şi viguroşi, sarcasmul său atacă şi slăbiciunile prezentului. Nu greşim, cred, dacă asemuim aceste „efigii“, ca valoare literară (şi nu mai puţin şi ca valoare etică) cu medalioanele din Oameni cari au fost ale lui N. Iorga, marele meşter al genului. Spiritul prin excelenţă lingvistic al lui V. Bogrea, împerecheat cu o extremă vioiciune de imaginaţie, cu marea lui înde-minare de a prinde analogiile şi contrastele şi cu marea lui uşurinţă de a mînui ideile pe care i le sugerau oamenii şi lucrurile din jurul său explică acele „sentinţe“ şi acele jocuri de cuvinte sau chiar şi simple glume, mai mult sau mai puţin nevinovate, care, ca nişte scîntei, scăpărau din mobila lui inteligenţă. Aşa le-a şi intitulat: Scîntei. Cele mai multe au izvorît din aceeaşi vînă satirică ca şi epigramele care urmează după ele şi pe care le-a intitulat, modest, Nugae, nimicuri, glume. Obiectivele acestor epigrame sînt foarte variate. Valoarea lor, ca şi a oricărei alte epigrame, trebuie judecată în lumina definiţiei însăşi a aces- 12 CUVÎNT ÎNAINTE tui foarte pretenţios şi greu gen literar: „spiritul“ şi calitatea lui, „săgeata“ în limbajul figurat al lui Bogrea. Cele mai multe epigrame, constînd de obicei în jocuri de cuvinte, comparaţii, contraste, calambururi, aliteraţii sau alte artificii stilistice, capătă, şi ele, dacă se poate spune aşa, un caracter lingvistic; unele sînt surprinzătoare prin noutatea lor şi pot fi reproduse în orice antologie a epigramei româneşti. De la Vasile Bogrea ne-au rămas şi versuri. De astă dată, în locul glumeţului epigramist, ne apare, de cele mai multe ori, un liric şi un gnomic pesimist, chinuit mai ales de ideea morţii. Debemur temrae, variantă a horaţianului Debemus morţi nos nostnaque şi a versului dintr-o tragedie pierdută a lui Euri-pide, citat de Cicero (Tuse. III, 35): Reddenida terra ternae — care este şi inscripţia de pe mormîntul lui V. Bogrea — este „un loc comun“; sub pana sa însă, această temă nu mai are tonalitatea biblică: apostrofa poetului este o mustrare adresată pămîntului, care cere înapoi de la om „puţinul“ pe care i l-a dat, mustrare la a cărei energie de expresie contribuie şi versul, sacadat, parcă întrerupt de suspinele amare ale celui ce avea în curînd să închidă ochii pentru totdeauna: poezia e din anul morţii. Moartea însăşi e pentru poet „imensul rechin care înghite corabia albă a vieţii“. „Corabia“ e, cred, o reminiscenţă ovidiană. Dacă e vorba de „visele de iubire“, poetul declară că, din ele, nu i-a rămas decît „o amintire ce sîngeră şi doare ca o rană“. Dacă e vorba de problema vieţii, nu întreba, zice poetul, mormintele strămoşilor; din ele „îţi vor răspunde“ numai „umbre şi oase“: „coboară-te în tine!“ Şi tot în tine însuţi „ascun-de-ţi gîndul şi taina, ca pe-o comoară ce n-o să moară“. Nu e şi aceasta o amintire din Ovidiu, care spusese Perilei (Triste, IIL 7): Tot bunul nostru piere, Afară de-ale minţii comori şi de talent? Căci „moartea cînd vine“ nu-ţi ia decît „lutul şi haina“. Nu se gîndea oare poetul la Properţiu (Carm., III, 5, 14): CUVlNT ÎNAINTE 13 Nudus ad infernas, stulte, vehere rates? (Gol vei intra, om fără minte, în barca din infern) Dacă poetul ne îndeamnă să nu urîm pe duşmanii noştri, aceasta o face nu pentru a repeta una din maximele doctrinei creştine, ci tot pentru că „moartea ne pîndeşte ca o fiară“ pe toţi. E adevărat că un imn închinat soarelui nu intră în concepţia de mai sus, dar iată că, după un zglobiu „pastel“ marin, în sufletul poetului se face iar noapte. O clipă numai fruntea lui se înseninează, ca să făurească femeii „o cunună de raze“, dar şi aceasta pentru a ne spune, pe urmă, că „toate sînt“ numai „străluciri de basme“ care „farmecă şi mint“. în zadar el imploră o Vedenie ce vine din adîncuri să-i vestească „solia“ de sus, de la „zeii cu pieptul de fier“: viaţa e „Calvarul suferinţei“, care duce .. . spre Nirvana! Originea acestui sumbru lirism, nutrit desigur şi de imensa lui lectură literară, de la liricii greci şi latini — din care a şi tradus cîte ceva şi putem regreta că a tradus aşa de puţin — pînă la atîţia moderni, trebuie, însă, căutată în drama vieţii sale fizice. Fără această dramă, Vasile Bogrea ar fi rămas entuziastul şi optimistul pe care l-am cunoscut în tinereţe la Liceul „Cos-tache Negruzzi“ din Iaşi, şi, mai tîrziu, fără această dramă, devotamentul cu care şi-a îndeplinit misiunea de apostol al ideii naţionale în Ardealul de după Unire, nu i-ar fi măcinat trupul aşa de curînd. Cum se răsfrîngea ea în sufletul marelui şi nefericitului profesor, ne dezvăluie ultima parte a scrisului său, intitulată de el însuşi Din carnetul unui răstignit. în acest „carnet“ cititorul va găsi, alături de însemnări din timpul celei de-a doua studenţii, de la Berlin, şi altele, din viaţa lui zilnică după întoarcerea în ţară. Dar mai ales, în aceste „Pagini de jurnal“ va găsi — şi va citi desigur şi printre rîndurile lor — tot zbuciumul sufletesc în care se zbatea „boţul de humă“ care a fost Vasile Bogrea în luptă cu implacabila moarte, zbucium în* care i se părea că aude „dulce sunet de clopote“. Să fi fost acestea ultima lui mîngîiere pămîntească? Dar, şi de data aceasta, fie-ne permis a face încă o paralelă. Moartea lui Vasile Bogrea din 1926 ne deşteaptă în minte pe 14 CUVÎNT ÎNAINTE aceea din 1940 a lui Nicolae lor ga, marele exemplu şi model al celui dinţii. Moartea şi a unuia şi a altuia pot fi puse, şi ele, alături: una, provocată de cuţitul chirurgului, cealaltă de glon-tele asasinului. Cluj, 1 iulie 1972 TEODOR NAUM NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Prezentul volum a fost conceput în intenţia de a completa imaginea personalităţii ştiinţifice a lui VASILE BOGREA — aşa cum apare aceasta fixată în ediţia de Pagini istorioo-filologiice, Cluj, Ed. Dacia, 1971 — prin înfăţişarea sintetică a activităţii sale publicistice şi literare. în acest scop, trebuia alcătuit mai întîi un inventar al materialelor publicate de autor în presa vremii, deoarece bibliografia scrierilor sale întocmită de Iosif E. Naghiu atestă numeroase omisiuni. Deşi un repertoriu complet este dificil de stabilit, cunoscînd că V. Bogrea a publicat şi sub pseudonime rămase neidentificate pînă în prezent, bibliografia sa a putut fi întregită de V. M. Ungureanu cu 138 titluri certe, dintre care 37 texte au fost reţinute pentru volumul de faţă. Graţie sprijinului generos al mult regretatului acad. Constantin Daicoviciu — patronul spiritual al acţiunii de reevaluare editorială a moştenirii lui Vasile Bogrea — s-a putut întreprinde, apoi, o explorare amănunţită a manuscriselor păstrate la Institutul de istorie din Cluj, trierea şi selectarea lor fiind efectuată, în cea mai mare parte, de M. Borcilă. Ediţia de faţă se prezintă, astfel, cu un profil mixt, cuprin-zînd, pe lîngă texte publicate în presa românească dintre anii 1910—1926, şi un număr considerabil de pagini inedite. Ea înmănunchează, selectiv, cea mai mare parte din opera sa, sub acest aspect. Structurarea materialului în volum încearcă să reflecte atît domeniile mari în care s-a manifestat puternica sa personalitate, cît şi — în măsura în care a fost posibil, la nivelul secţiunilor şi în interiorul acestora — principalele momente ale biografiei sale spirituale. 16 NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Secţiunea I — intitulată, după o metajoră din text, CAPUL BUNEI SPERANŢE — cuprinde articole cu caracter patriotic, cronici şi pamflete politice publicate în „Neamul românesc“ (1917), la Iaşi, şi, în final, un singur articol din „Conştiinţa românească“ (1923). în asamblarea lor s-a ţinut seama în primul rînd de registrul problematic şi de atitudinea stilistică, neres-pectîndu-se strict criteriul cronologic. Secţiunea a Il-a, CONŞTIINŢĂ ROMÂNEASCĂ, grupează articole şi note de interes mai larg, cultural, apămte în „Neamul românesc“ (1917, 1925), „Conştiinţa românească“, „Cultura poporului“ (1923) şi „Ramuri — Drum drept“ (1917). Am inclus aici, fragmentar, şi pledoaria ’Pentru învăţămîntul clasic, precum şi Reflexii asupra ainiticlasiicismuiui. Sub titlul EFIGII, în secţiunea a IlI-a am adunat o parte din articolele cu caracter panegiric publicate de-a lungul anilor, ne-reţinînd (cu excepţia a 3 titluri) textele de acest gen din „Da-coromania“ (1920—1921, 1922), al căror interes este în primul rînd ştiinţific. Secţiunea a IV-a — SCÎNTEI — cuprinde însemnări, reflecţii, maxime şi jocuri de cuvinte. Cîteva dintre acestea au apărut în timpul vieţii autorului, cele mai multe sînt reproduse, însă, după manuscrise, unde se găsesc adunate, în mare parte, sub titlul comun Scântei. NUGAE, secţiunea a V-a, prezintă pentru prima dată, sub un titlu indicat de Bogrea, majoritatea epigramelor sale, după cum acestea au fost culese din publicaţiile la care a colaborat sau, mai mult de jumătate, reproduse din manuscrise. Secţiunea a Vl-a reuneşte poeziile publicate în preajma morţii sale (1926), precum şi o parte din cele rămase în manuscris, care, aproape toate, au fost grupate de autor sub titlul generic de ARIPI FRÎNTE. Secţiunea a VlI-a, DIN LIRICA ANTICĂ, include grupajul de traduceri publicate şi adnotate de V. Bogrea în revista „Transilvania“ (1920). în secţiunea a VUI-a, DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT — titlu desprins dintr-un text inedit —, s-au cuprins: corespondenţa Din Berlin apărută în „Neamul românesc literar“ (1910), fragmente dintr-un jurnal, precum şi alte însemnări in- NOTA ASUPRA EDIŢIEI 17 time şi pagini de jurnal, găsite printre manuscrise; ultimele trei pasaje au fost reproduse după Documente literare 1 (ed. Gh. Cardaş, 1971). Unele indicaţii asupra provenienţei fiecărui text în parte, cît şi asupra modului în care s-a procedat la editare, au fost consemnate în NOTELE, succinte, de la sfîrşitul volumului. Ca aspect general, menţionăm că am trecut aici, avînd în vedere destinaţia cărţii — care vizează un cerc mai larg de cititori —, şi notele din subsolul articolelor publicate de autor, ca şi cele ce însoţeau jurnalul manuscris. Referinţele sau numai aluziile la autori şi materiale dintr-o vastă arie culturală, dar mai ales din antichitatea clasică, sînt foarte numeroase în text. Din motive de spaţiu, însă, notele explicative ale editorilor au fost reduse la minimum. Citatele şi expresiile în limbi străine s-au tradus numai în cîteva cazuri, cînd conţinutid lor nu era exprimat în textul românesc şi, deci, o omitere a sensului lor ar fi îngreunat înţelegerea acestuia. (Nu am tradus, fireşte, jocurile de cuvinte încercate de Bogrea în alte limbi). Referitor la normele tehnice ale editării, subliniem că în multe cazuri textele nu au fost .reproduse integral. Pentru marcarea deosebirilor dintre textul ediţiei şi cel iniţial, am semnalat intervenţiile noastre prin [ . . . ] sau, pentru a nu încărca prea mult pagina, prin ... şi le-am consemnat în note. în general, s-a adoptat, ca şi în volumul Pagini istarico-fi-lologlice, principiul conservării particularităţilor de limbă şi a unor deprinderi grafice din scrisul lui Bogrea (rostirea moldovenească: ni, 11; marcarea dublă a inserţiei în discurs: , — ş.a.), urmărindu-se, în acelaşi timp, o racordare la actualele norme ortografice. Nu putem încheia aceste rînduri, fără a adresa un gînd de recunoştinţă prof. Teodor Naum, elevul şi succesorul la Catedră al lui Vasile Bogrea, care a binevoit să prefaţeze volumul şi ne-a oferit preţioase sugestii la lectura lui în manuscris. Aducem mulţumiri redactorului de carte, Virgil Bulat, care a colaborat efectiv la pregătirea ediţiei şi, în absenţa din ţară a unuia dintre editori, a asigurat efectuarea corecturii. M.B. şi V.M.U. 2 — Sacra via I CAPUL BUNEI SPERANŢE „ ... precum dimineaţa, cină Mirele veşnic se arată, «mai puternic străluceşte floarea care-a plîns mai mult», tot astfel, cină aurora dreptăţii noroadelor va răsări, în sfîrşit, peste văile de lacrămi şi sînge, nu va fi neam care să strălucească mai mîn-dru decît acest umil neam de ţărani mucenici de la gurile Dunăriii(. EMBLEMA „Perfida damnatas Germania proicit hastas“ (£x Ponto, III, 4, 97) De pe ţănmirii Pontului Euxin, din Constanţa noastră iubită, în oare barbarii lui Ferdinand de Coburg îşi lăfăiesc trufia bădărană, scria la Roma aşa cellalt Naso, Publius Ovidius, relegatul: ,,Germania vicleană îşi aruncă armiile osândite“. Sânt aproape două mii de ani de atunci, şi cuvântul pare scris azi! Aşa au rămas! Dar dte furtuni, Doamne, cîtă jale şi moarte n-au dezolat, de atunci, acest biet colţişor de lume, în care ne-a aciuat Dumnezeu! Ele au fost însă, şi noi sîntem. Ce adîncă lecţie de 'Credinţă, de îndărătnică energie şi răbdare cuprinde faptul acesta singur! O biată cioată, în calea tuturora, uscată, arsă de urgii fără samă ... Ai fi zis, de atîtea ori: moartă pentru vecie! Şi, nu: ea odrăslea mereu vlăstare nouă, şi muguri plini, şi foi, şi mândre flori zâmbitoare ... Aşa aiin fost noi. Semper rescissa virescit — legenda aceasta benedictină, supt ramura veşnic verde pare însăşi emblema neamului nostru. Te întrebi uimit: de unde 'această minune? Pentru că, mlă-diţă viguroasă din vajnicul arbore roman — italum robur, — care a umbrit aievea, ceea ce copacul lui Baiazid nu umbrise decît în vis: lumea toată, — rădăcinile fiinţii noastre etnice şi politice sînt adânc înfipte în ţărîna aceasta, înfrăţite indisolubil cu acelea ,ee din veac se pomeniseră acolo. De aceea întîmplările de acum, când barbaria aurită îşi împinge din nou hoardele peste noi, ne dor, dar nu ne descurajează. 22 VASILE BOGREA Voi* trece ele şi -astea! lai* noi vom rămânea. Dar, dacă e cineva în ioer, jertfele noastre imense nu vor rămînea zadarnice: la capătul martiriului de acum, va fi cununa răsplătitoare a tuturor ostenelilor şi suferinţilor îndurate de secole — nu numai pentru noi! Şi, precum, dimineaţa, cînd Mirele veşnic se arată, „mai puternic străluceşte floarea care-a plîns mai mult“, tot astfel, cînd aurora dreptăţii noroadelor va răsări, în sfîrşit, peste văile de lacrămi şi sînge, nu va fi neam care isă strălucească mai mândru decît acest umil neam de ţărani mucenici de la gurile Dunării. RĂZBOIUL NOSTRU Astăzi lumea ne cunoaşte: Român zice, viteaz zice. (Alecsandri) Ne cunoştea de mult! „Nimeni nu cutează a-i înfrunta pe valahi In războaie şi nici an rege nu-i poate birui“, scria, în veacul al XH-lea Veniamin de Tudela („Arhiva istorică“, II, p. 25). „Moldovenii sînt bravi, meşteri în a rninui suliţa şi pavăza, deşi sînt nişte ţărani simpli, luaţi de la plug. . . Tătarii năvălesc adesea în Moldova, dar ordinea moldovenilor e atît de bună, incit în clipă se adună şi-i răsping. Intr-o vreme ei se apărau contra turcilor, ungurilor, polonilor, tătarilor, tuturor vecinilor“, scria, două secole mai tîrziu, Martin Bielski (ibid., p. 168). Iar Dlugosz, „Livius“ al polonilor (cu compilaţii de Caesar), are rînduri de cel mai călduros omagiu pentru bravura românească (Historia Polonica, II, p. 1555 şi -urm.). /·. Sînt nenumărate certificatele acestea de vitejie, vechi şi nouă, competente şi mai puţin (ca al rabinului citat la început), CAPUL BUNE! SPERANŢE 23 pe care scriitorii străini, călători şi cercetători ştiinţifici, le-an emis, fără petiţie, ca un tribut benevol şi spontan, poporului nostru. în această lumină, afirmaţia pe care fraţii din Macedonia o fac despre românii din Dacia: „Nu sânt pe faţa pămîntului oameni aşa de viteji ca vlăhuţii!“ (Batzaria, apud Zagoritz, Luptele lui Mihai Viteazul cu polonii, p. 37, n. 1), apate ca o simplă răsfrângere, duioasă şi naivă, prin prisma unei inimi de frate, a unui adevăr generai recunoscut. De unde vine, in rîndul înJtiîi, această însuşire fundiamen-tală de .bărbăţie, de virtute, a sufletului românesc, — o ştie oricine: de la acei legionar străbun, al cărui caracter războinic, martius animus, îl recunoaşte Hannibal însuşi (Livius, XXII, 12,4), ca şi de la acel ce, pe acest pământ al nostru, care era al lui, nu i-a oedait decât mort! Ni vine însă, tot laftîta, 'cât ide la toţi aceşti înaintaşi cari au plămădit fiinţa noastră, de la soarele şi solul nostru, de la vecinii, binevoitori sau protivnici, — o larată, şi autorul Istoriei armatei româneşti —, ni vine, în sfârşit, de la propria noastră experienţă milenară. în acest ungher al Europei, la confluenţa celor mai violente şi uriaşe ambiţii, noi am fost, — păstirînd proporţiile —, ceea ce Franţa cruciatelor era pentru Shakespeare: Soldatul lui Dumnezeu şi al civilizaţiei. P-entru lege şi orjjenie au sângerat părinţii noştri; prin lege şi omenie au biruit ei totdeauna. Biruinţa fără de lege şi fără dreptate n-a fost lucrul lor. Vitejia direaptă să biruiască, scriau ei pe steagurile de luptă. La (dreptul altuia ei nu s-au lăcomii. Şi războiul pentru el însuşi — artă pentru artă — nu s-a pomenit să-l râvnească, cum fac esteţi ai sângelui dan zilele noastre. Cuvinte ca acelea pe care un profesor german le scria odinioară, reclamând stăruitor lui Dumnezeu „să dăruiască un război proaspăt şi bucuros, care să bîntuie Europa toată, să rărească populaţia şi să distrugă canalia scrofuloasă care îngustează spaţiul“, — asemenea icuvinte ,de sânge nu putea rosti omenia românească! Nici nu poate! Dar, cînd bucăţi (din trupul naţional sângeră dezlipite — membra disiecta —, cînd hotarul patriei înseşi e ameninţat şi 24 VASILE BOGREA onoarea ei in pericol, o, atunci, ce forţă pe lume ar fi capabilă să-i smulgă arma din mină? Şi oe pact nefiresc cu Satana poate pretinde să-l oblige a privi impasibil, din loja „neutralităţii definitive“, spectacolul fără nume al hecatombelor omeneşti, al catastrofei ineluctabile, să-l silească a rămâne imobilizat pînă la capăt, cînd (Belgia şi Serbia cad sfărîmaite, cînd Ungurul, mai ţanţoş ca totdeauna, mină la moarte floarea feciori mii din Ardeal? Ne-am laruncat, deci, în vârtej! .. . E Războiul sfînt al nostru! După clipa triumfului grandios, ,am cunoscut refluxul fatal al adversităţii. Dar, 'însutit maii multe şi mai grele să fi fost ceasurile amarului, războiul de acum încă l-am iubi! Nu pentru el. Ci pentru ceea ce vine după el şi prin el, pentru ceea ce transpare, dincolo de dînsul, în ceaţa viitorului auriu: România viselor noastre, aievea! Această supremă vedenie ,a Patriei întregite şi înălţate, care va fi, este ceea ce zăresc oichii ostaşului, în clipa icînd se închid pentru totdeauna, dincolo ide grozăviile măcelului, — după cum, dincolo de tristeţea moartă a iernii, mijesc splendorile primăverii, — şi aceasta e deajuns pentru ia4 sfinţi şi ia-l face iubit: războiul nostru! A căuta astăzi, cum se îndărătnicesc a face unii ,„pacifişti“, în înfăţişarea Europei dezolate, maiestatea calmă a „civilizaţiei“ de ieri, şi a ofta că n-o mai găseşti, ,— cum oftează îndrăgostitul zăbavnic care nu piai găseşte, în figura devastată de ani a iubitei, farmecul oe-l robise odată, ,—e un sentimentalism zadarnic, eu toată nobleţea şi umanitatea lui. Şi e o altă dovadă de miopie, .de lipsă de orizont şi perspectivă, a mărgeni la prezentul imediat o uriaşă problemă ica acea ide acum şi a pretinde să deduci după cutare peripeţii trecătoare, însuşi deznodământul dramei. Gînd corăbierii lui Diaz ajunseră ila sudul Afrioei, ei numiră „Capul Furtunilor“ dintele de pămînt ce intră în Mare acolo, pentru că, în momentul sosirii, bântuia furtuna grozavă. Dar regele care-i trimisese schimbă acest nume în acela de: Capul Bunei Speranţe, — pentru că el Înţelegea că problema drumu- CAPUL BUNEI SPERANŢE 25 lui Midiilor era dezlegată .. . Viitorul a dat în curînd dreptate lui loan «al II-lea, iar numele pus de el a rămas. Capul Bunei Speranţe în viitorul .cauzei noastre, nu un „Cap al Furtunilor“ momentului, să fie, şi pentru noi, lupta în care ne-am prins! DATORIA MOMENTULUI Războiul a deschis, ca de obicei, cutia Pandorei. întreg stolul de nenorociri, captive acolo, au evadat dintr-o dată, şi florile de sînge, ale morţii, au stropit aripa albă a îngerului păcii. Omenirea sufere şi scrâşneşte, în suprema încordare a luptei pe viaţă şi pe moarte. Pămîntul e, iarăşi, mingea de foc de la început, şi ,,civilizaţia“ şi-a arunoat dt .colo haina de duminecă a „umanităţii“, pentru a manevra mai comod ... Dar, la flăcările uriaşe ale acestui incendiu, sînt lucruri vechi care se văd mai limpede, şi lucruri nouă care acum întîi se zăresc. Niciodată sentimentul solidarităţii naţionale şi sociale nu s-a impus mai imperios, mai categoric ca acuma. Copii ai părinţilor noştri şi părinţi ai copiilor noştri, noi înţelegem — rîndul de oameni de azi — ce imensă răspundere morală avem, solidar, faţă dei moştenirea acelora, faţă de viitorul acestora. Se vede Neamul şi Ţara! Pe frontul încleştărilor aprige, cei, mai buni fii ai României îşi varsă din bielşug sângele. Aceia, tocmai, pe cari inconştienţa şi egoismul nostru brutal i-^a socotit totdeauna ca pe un lucru fără altă menire pe pământ decît câştigul şi huzurul nostru. Apărător viteaz al ţării şi neamului, azi ţăranul se vede şi el. 26 VASILE BOGREA „Ţăranul nai e o jucărie“, spunea uriaşul lui Chamisso copilei care se întorcea acasă cu plugar şi unealtă în palmă. Ţăranul e fratele vostru nedreptăţit, spune copiilor norocului ceasul mare .de azi ... In aoeslte vremi cumplite, aşa de darnice în învăţăminte, cînd bogatul materialist a ajuns să înţeleagă că, în afară de moşia sa, mai e şi o ţară, care nu-ţi poate fi totuşi absolut indiferentă, pentru că, dacă ea sufere, se poate turbura niţel şi contabilitatea rentei iubite, cînd atîţia meşteri de himere sociologice, atâţia piloţi de mişcări sociale aventuroase au făcut naufragiu supt stînca de granit a realităţii implacabile, — lotul tuturora e suferinţa. Mai mare sau mai mică, mai pe drept sau mai pe nedrept, — o îndurăm ou toţii. Dar sînt atîţia cari sufăr nemăsurat mai crud decât noi, — şi poate tocmai dintre aceia, cari ar merita-o mai puţin. Să ne gîndim zi şi poapte la dînşii şi să-i ajutăm din toate puterile! Să nu aşteptăm să ni întindă mina acest Belisariu care nu cerşeşte, — pentru a-i întinde noi obolul săuî Avem o datorie faţă de un icreditor veşnic: să i-o plătim! După atâta orbecăire în noaptea indiferentismului etic, în care faptele, bune sau rele, se confundă cum se confundă în bezna fără stele toate conturele lumii, după atîta timp de eclipsă morală, — facă-se odată, în suflete, lumina plină a conştiinţii! Străjerul pus de Dumnezeu acolo, în „acropolea trupului“, ca să păzească divinul din noi, ,a dormit îndeajuns: e timpul să se trezească! Zguduirile grozave ale celui mai grozav dintre războaie n-ajung pentru aceasta? Se va întîmpla, în sfîrşit, minunea? Vom face noi tot ce ni ordonă glasul acestui suprem comandant care e conştiinţa? După zilele blăstămului de azi, vor veni anii binecuvîntă-rii... Moşnegi cîndva, vom căta, cu ochi înduioşat şi obosit, la ce a fost odată ... In umbra sură a vremilor, se va desluşi, undeva departe, turla bisericuţei de ţintirim a amintirilor jalnice, dar, ca Rousseau bătrîn, vom vedea cu uimire, în locul cîmpului de mărăcini care ne sîngerase, odinioară, mîndra grădină de trandafiri a spinilor înfloriţi... CAPUL BUNEI SPERANŢE 27 Nu o vom face? Vom stărui, pînă la capăt, în jumătăţi de fapte, în datorii împlinite cu jumătate de suflet şi cu inima îndoită? Ca pe Cain din „Legenda veacurilor44, ne va urmări şi-n mormînt „ochiul conştiinţii“ pedepsitoare! PENTRU IDEAL Deasupra realităţii, fatal mărgenite, se întinde, fără hotar, lumea albastră a idealului, precum deasupra pămîntului se bolteşte, imensă, cupola de azur a tăriei. In veci nemulţămit cu ce este, sufletul uman năzuieşte, înfrigurat, spre cele ,ce trebuie să fie: să le apropie de el, să se apropie de ele. CSte unul, mai vijelios, cearcă să înalţe pînă la Dumnezeu turnul rîvnirilor sale, sau cere, încrezut, să conducă el carul de văpaie al Soarelui. Dar neînduplecatul Destin e acolo. Ca turnul din Biblie se surpă clădirea îndrăzneaţă a unuia, şi, fulgerat, se prăbuşeşte în moarte Phaethon, copilandrul. „Prea multe pretinzi, Phaethon!“ Acest avertisment al lui Helios către copilul fără minte şi fără noroc îl repeta, nu demult, omenirii, sociologul rus No-vicov. Vrei să fii mai puţin nenorocită? Pune-ţi mai jos idealul şi redu-1 la proporţii modeste, — o sfătuia el, caritabil. Ca şi cum acest ideal ar fi o lampă cu fitil oarecare, pe care s-o poţi face, după plac, mai mare sau mai mică. Ca şi cum n-ar fi el astrul ce luminează de sus şi poleieşte cu aur trista mocirlă a vieţii! Din sfatul cugetătorului rus alegem însă aceasta: ca să fie realizabil şi trainic, idealul nu trebuie să treacă dincolo de marginile posibilului, — în utopie —, şi, adăugim neapărat: dincolo de limita dreptului. 28 VASILE ROGREA Un astfel de ideal, în margenile putinţei şi dreptăţii, e idealul nostru naţional. Prin colbul de stele al Căii Robilor, de-a lungul veacurilor, pe zbuciumatele drumuri de fulger ale războiului de acum, — neamul acesta merge mereu către el. încă puţin, o supremă silinţă, şi, la răzbunarea furtunii, supt arcul de triumf al curcubeului păcii, pasărea albastră a visului va coborî între noi. Ori şovăi-vom acuma? Acum ne vom îndoi de izbîndă? Dacă. precum s-a zis, idealul trebuie primit cu ochii nevoii reale, dacă, precum iarăşi s-a zis, nu e clipă în care să nu-ţi spuie ce cere de la tine întîi, — unde e nevoia mai mare, mai uriaşă şi mai urgentă, unde e datoria mai mare, mai imperativă şi imediată decît cruciata de azi? Şi unde e jertfa prea mare pentru idealul care-i dă suflet? Viaţa noastră? „Multe boabe de tămîie aşteaptă să fie arse pe acelaşi altar. Una cade mai degrabă, alta mai tîrziu. Nu-i nimic: la toate li vine rîndul“ (Marcu-Aureliu, Câtva sine însuşi, IV, 15). Să ştii că grăuntele itău de tămîie a alimentat cîndva acest foc 'al Vestei, sacru între toate, care e sufletul poporului tău, să ştii că sacrificiul tău a adaus o pietricică la maiestosul sanctuar ce se înalţă geniului rasei tale, — se poate lua în mormînt o mîngîiere mai mare? Şi se poate lăsa pe pământ o* mai glorioasă amintire? TESTAMENTUL STRĂBUNULUI Aţi văzut vreodată un palimpsest? Dacă nu, şi dacă, în această'eră a surogatelor, vă puteţi muiţămi eu o definiţie, ascultaţi-o pe a lui Emerson: „Palimpsestul e testamentul olograf al profetului, dezonorat prin ţ-ăzătura şi scrisul unui călugăr“. John Morloy, criticul şi politicul irlandez, care o citează în studiul său asupra marelui cugetător american, compară cu CAPUL BUNEI SPERANŢE 29 un atare palimpsest ,,unele opere literare“. A mărgeni însă la atîta terminul de comparaţie, cînd e vorba de palimpsest în concepţia lui Emerson, ni se pare a-1 micşora. Nu una sau „unele“ opere literare, ci întreaga noastră viaţă internă, individuală şi naţională, sufletul nostru întreg se asamănă cu acest palimpsest. Peste slovele bătrîne ale eredităţii, peste cele dintîi întipăriri ale mediului de familie, viaţa fiecăruia îşi scrie, febril şi învălmăşit, însemnările. Dedesubt însă, în adînc, scris aşezat cu slovă de sînge, -zace „testamentul“ acela. In ceasurile grele, cînd durerea .aprinde lumina conştiinţei, slova lui ascunsă transpare, — cum transpare, graţie reactivului himic, scrisul damnat pe palimpsest —, glasul lui se aude, imperios şi sever, impunînd necondiţionat ascultare. Individual şi colectiv, cu voie sau fără voite, noi sinitem executorii lui predestinaţi. Din cîţi înaintaşi, însă, stătură aici prin veacuri, nici unul n-a lăsat în .sufletul nostru, al poporului nostru, o mai poruncitoare moştenire de revendicare' şi răzbunare declt mucenicul din cîmpia Turdei. „Cîntarea României“ poartă în frunte un testament apocrif al eroului de la Putna. Dincoace avem unul autentic: îl simţim în fundul inimii noastre. Epopeea sîrbească povesteşte că, după lupta de la Cosovo, Craiul Lazăr fusese decapitat şi capul lui aruncat într-o apă. Ani de zile a rămas acolo. Intr-o seară, nişte catîrgii, în drum spre Vidin, se opriră la izvorul misterios şi sacru. Masca de mort a lunii se odihnea, palidă, în unde, dar, lîngă ea, se zărea, tremurînd, o lumină neobişnuită. Unul din drumeţi intră în apă şi scoase capul Sfîntului Lazăr, sîrbul. îl puse pe iarba verde şi bău apă cu o cupă. După ce băură toţi pe rînd, cînd se uitară în iarbă, capul nu mai era acolo. „Ci capul pornise singur peste cîmpii, sfîntul cap către trupul cel sfînt, şi s-a împreunat cu el cum era“, — încheie cîntecul popular. Şi de la Turda a plecat cîndva, — furat de o femeie, — un sfînt cap ca acela: „cinstitul şi răposatul capul creştinului Mi-hail, Marele Voevod, ce! au fost Domn Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei“, zice lespedea de la Dealul. Dezlipit de „cinstitul trup“ care „zace în cînpul Tordei“, — cum glăsuieşte 30 VASILE BOGREA mai departe pisania, — el aşteaptă mereu să se unească cu dînsul: „cinstit14, dar nu „răposat44, ci viu in veac şi fără odihnă! Recitesc articolul d-lui Iorga de acum un an: Cel ce nu se poate odihni. „Chivotul aceia sfînt al celor mai mari gânduri româneşti44 ne împărtăşeşte pe toţi din tragica lui neodihnă. In cele mai senine zile ale norocului, ca şi în cele mai mohorîte ale urgiei, de la el ni-a venit cea mai răspicată poruncă. Testamentul lui avem să-l executăm. Pe cei ce l-au urît pe dînsul, noi nu-i putem iubi. Pe cei ce l-au răpus mişeleşte şi, siniştri tîlhari fără suflet, i-au batjocorit rămăşiţele sfinte, noi nu-i putem ierta. Cea mai mică îngăduinţă faţă de ei ar fi o supremă insultă adusă memoriei lui şi e, deci, în toată puterea cuvântului, o imposibilitate morală. In noi este ceva oare ne mină irezistibil, cu puterea unei fatalităţi, împotriva acelora; este, mai presus de orice calcule şi raţionamente, ceva care ne împinge intr-acolo, spre Turda, unde răsare, maiestois şi tragic, înfiripat o clipă din frânturile trupului sau, Mucenicul istoriei noastre. Ci, nu „ceva44, cineva e în noi, care ne zbuciumă. El însuşi. Agitante calescimus Ulo. Atâta timp cât visul lui nu va fi fapt împlinit, aitîta timp cit sufletul lui — vastul său suflet de vijelie — nu va fi împăcat, noi nu vom avea odihnă. Pentru că visul lui e însuşi visul nostru: îl simţim, cu sîngele, umplîndu-ni inima şi, cu lacrămile, indundîndu-ni oichii. Pentru că sabia lui de Arhanghel, pe care o invocam, ide mici, în jocurile noastre, 'când ameninţam cu ea „ploaia călătoare44, şi cu vârful ascuţit al căreia ni închipuiam, mai tîrziu, -că (trebuie să fi fost zgâriate acele iscălituri, de om nedeprins cu pana, sabia aceea glorioasă o vom zări mereu, cu poetul: Tot fulgeră, de dincolo de moarte, Însângerata spad-a lui Mihai, Iar, la lumina ei, vedem deodată Şi slava şi durerea noastră (toată. CAPUL BUNEI SPERANŢE 31 DOUA ATITUDINI Furia icu oare s-a năpustit asupră-ni Germania, pentru că am îndrăznit să facem o 'dată politica noastră, — nu pe a sa — e un fapt care cere o -explicaţie. Acum patru-cinci decenii, Germania nu exista. Exista numai o puzderie de stătuleţe germane, fără coeziune politică, fără unitate. Un Heine ridiculiza impiu aceste funii răzeşeşti în care, dacă-ţi lua vîntul pălăria pe un teritoriu, trebuia să străbaţi nouă vămi, pentru că, în timp ce făceai formele la o graniţă, ea şi trecuse pe teritoriul vecin. Dar, în sufletul germanilor adevăraţi, fără Germanie, era acea neînvinsă dorinţă spre unitate, spre integrare, pe care o implică, organic, părţile aceluiaşi tot. Şi de aceea, cînd a venit, cînd ,a fost silit să vină ceasul unirii, nici o piedică pe lume nu ar fi putut-o opri. Iată alt stat: Italia — „Ţară sfîşiată prin şepte hotare de şepte ursite“ amare. O imensă suferinţă, mare cît Marea în care e aşezat teritoriul ei fărâmiţat, — „come il mar in cui riposta“ —, o invincibilă tendinţă spre unitate chinuia sufletul italienilor fără Italie. Şi, cînd ceasul a sunat, înzecite să fi fost greutăţile, ea se făcea! Şi iată, acum, România noastră Mare! Vine ceasul acesta al destinului, care, pentru germani şi italieni, fusese: ei îl cunosc deopotrivă. Cum ar trebui să fim noi, ca să-l lăsăm să treacă, mai mult: ca să luptăm pentru a-1 zădărnici pe vecie? • Şi cum trebuie să fie cineva, pentru a ni pretinde aceasta? Oare Germania ar fi făcut-o, în locul nostru? Am făcut, deci, singurul lucru ce puteam face: ne-am aruncat cu frenezie, cu tot sufletul, cu toată făptura noastră zguduită, în calea Mântuitorului: să-l oprim aici, să-l facem al nostru pe veci. Italia ne-a înţeles. Italia ne-a aplaudat, ne-a admirat. O fi rezultatul vreunei stăruitoare şi metodice’ propagande pentru cauza românismului, acolo? Dar, ani de zile, noi n-am 32 VASILE BOGREA trimes în Italia alţi soli decît lirismul romanţios al bătrînului Urechiă, sentimentalitatea naivă a badei Cîrţan, ediţia populară a aceluia. Abia ieri-alaltăieri, Liga s-a gîndit să publice o istorie a românilor în italieneşte: „Breve Storia dei Rumeni“ a d-lui N. Ionga; abia ieri-alaltăieri s-au ţinut, la Veneţia şi la Academia Română, conferinţe asupra relaţiilor noastre cu Italia. Frumosul „Ubro d’amore“ al d-lui Ramiro Ortiz e un dar şi mai recent. — Atunci: o fi rezultaitul alianţei politice, al oamaraderiei de arme de azi? Desigur; dar asta nu explică totul. Pe lingă aceasta şi mai presus de aceasta, e, fără îndoială, simpatia de rasă care nu se dezminte — „şi noi am supt laptele lupoaicei !“ —, e comprehensiunea, de la popor la popor, a situaţiei noastre de azi: Italia îşi aduce aminte, mişcată, de vremea când unitatea ei nu exista încă, Italia se gândeşte, înfiorată, la irredenta pentru care sîngeră azi — şi ne înţelege. Dar iată Germania. Sin tem loontra ei; e firesc să fie contra noastră. O obligă la aceasta interesele ei, iaşa cum şi le înţelege, o obligă angajamentele icontractate, care, (oînd sînt faţă de Austria, nu mai sânt „petece de hârtie“. Dar furia plusquamteutonică, dar turbarea cu care ne-a atacat se explică ea numai prin aceasta? Se explică ea numai prin faptul că n-am consimţit să fim, pînă la sfârşit, sclavii ei, adecă cioclii viitorului postru? Mai trebuie, de bună samă, ceva: mai trebuie uitarea absolută a tot ce a fost cîndva cu tine însuţi, mai trebuie totala lipsă de înţelegere pentru sufletul altuia . . . PACEA SlNGELUI Aşa numesc bosniecii — „boşnegii“ bătrânilor noştri — şi ţăranii Herţegovinei de sus unul 'din acele obiceiuri caracteristice pe care le păstrează, cu sfinţenie, de veacuri: Krvi mir, „Pacea singelui“. CAPUL BUNEI SPERANŢE 33 Cînd păcatul împinge pe vreunul dintre ei să verse sîngele aproapelui, familia ucigaşului, îngrozită de perspectiva răzbunării postume a mortului, caută chip să-l împace. Se întîlnesc, deci, la consfătuiri, mai întîi rudele cele mai îndepărtate, apoi cele mai de aproape, în sfîrşit fraţii victimei şi ai ucigaşului. Se pun la cale cele de cuviinţă pentru împăcarea mortului şi se hotărăşte ziua şi locul ceremoniei. Se caută prin vecini zece pînă la douăzeci de prunci nebotezaţi şi se cheamă preotul. In ziua fixată şi la locul destinat, familiile se aşează în două tabere: va mortului şi a vinovatului. La mijloc stă preotul cu crucea-n mină, avînd la dreapta pe tatăl mortului, iar la stingă pe al ucigaşului. Cu arma ucigaşă în mină, vinovatul înaintează smerit şi o depune ,în mîinile părintelui celui ucis. Acesta o ia, tăcut; cellalt se aruncă la picioarele lui, şi se îmbrăţişează. In acest timp femeile rostesc, cătră copiii din leagăn, cari fuseseră aşezaţi de cu vreme în fund, cuvintele acestea: ,,Primiţi pe Dumnezeu şi pe Sf. Ioan şi iertaţi pe vinovat !u După care, luînd pruncii în braţe, îi duc înaintea preotului, oare-i botează. Odihna sîngelui e acum dobîndită. Mortul e împăcat. Gre-şala, pe care o luaseră asupră-li pruncii nebotezaţi, s-a spălat prin baia botezului. Totuşi, până nu trec doi ani de' la omor, cel vinovat nu are linişte . . . Cetim această descripţie impresionantă în relaţiile de călătorie ale unui francez, şi ni vine în minte o întrebare firească. Oare, în zvîrcolirile desperate, după o pace care să-l liniştească în sfîrşit, ale Cezarului de la Berlin, nu apare, în tot tragicul ei, aceeaşi Nemesis neînduplecată? Cînd mustrările bîntuie cugetu-i torturat, nu se teme el, ca acei ţărani din Her-ţegovina, de răzbunarea celor din groapă? Şi, în ceasuri tîrzii de noapte, cînd spectre însângerate ce ameninţă îi răpesc odihna, nu tremură el, oare, de pedeapsa lui Dumnezeu, — din care nu s-a sfiit a face un simplu „Geheimrat“ complice —, de pedeapsa milioanelor de umbre, asemene cu Dumnezeu, pentru că ştiu ei ceea ce ştie El însuşi? Un sfert de veac, şi mai bine, în ţara lui s-a jucat cea mai sinistră tragi-comedie: pe scenă, în faţa publicului încîntat, 3 — Sacra via 34 VASILE BOGREA Universităţile, propovăduind idealismul oel mai pur şi oea mai castă filantropie, — pe cînd dincolo, în culise, uzinele făureau unealta dezastrului, iar jos, în spelunca infernală a spionagiu-lui, demonii negri ai intrigii ţeseau firul subteran al celei mai vaste, mai ignobile şi mai odioase conspiraţii împotriva siguranţei obşteşti. Un sfert de veac, el, marele regizor, s-a drapat cu perfidie în toga candidă a îndrăgostitului de pace şi n-a fost Suveran care să nu culeagă, de pe augustele-i buze, sărutul de miere al frăţiei, — cum culegeau, odinioară, doctorii Universităţilor medievale, de pe buzele rectorului magnific, osculum pacis. . . Şi azi? Azi masca a căzut; toga de furat i-a fost smulsă. Cu capul gol, tuns de aureola falşă care-1 încunjurase atîta vreme, -histrionul apare în toată nuditatea-i hidoasă. Regi şi popoare îşi întorc, cu groază, faţa şi blastămă: „Piei, Satano!“ Prigonit, ca înaintaşii săi, de fantoma albă a legendei de la Palatul Vechi, fixînd hipnotic, ca femeia lui Macbeth, pata indelebilă de sînge pe mînile-i criminale, Împăratul-Rege cere, cerşeşte pacea acum. Pacea sîngelui — o va avea, desigur, cândva. Dar, potrivit ou imensitatea crimei, clauzele ei vor fi cumplite pentru ambiţia şi năzuinţile lui: cînd steagul alb al păcii binecuvîntate se va înălţa în sfîrşit, el va fîlfîi pe ruinile Răului. IAŞUL NOSTRU Sînt cărţi oare trebuiesc cetite în anumite împrejurări, pentru a-ţi comunica întreaga lor rezonanţă, întreaga lor gamă de nuanţe. Bruges-la-Morte a lui Rodenbach e dintre acelea. E atîta asemănare între eroul romancierului belgian, care se refugiază în oraşul tăcerii şi reculegerii pentru a plînge, CAPUL BUNEI SPERANŢE 35 acolo, moartea femeii iubite, şi între pelerinii durenoşi ai oraşului bucuriei, — căci aşa a fost înţeles sălaşul lui Bucur păstorul —, veniţi să jălească, între zidurile bătrîne ale laşului, înstrăinarea vremelnică a căminului lor! Cu liniştea sa de patriarh venerabil, cu alba cunună de zăpadă, scînteind de diamantele nopţii, pe creştetu-i de moşneag glorios, cu acea încrem'euire de cetate vrăjită care e durerea şi poezia lui, — laşul era sortit, parcă, să adăpostească la sînu-i, să mingîie şi aline această negrăită amărăciune oare se îndreaptă spre el. E vechi, bătrânul, şi a văzut atîtea! Cîte nu poate povesti el cui ar sta să-l asculte, cîte taine nu poate lămuri cui ar şti să-l întrebe! E o lume întreagă de adevăr şi frumos, de impunătoare avânturi şi tragice frângeri de aripi, în această antologie de piatră care sunt zidurile lui! Duhul morţilor mari ai Moldovei flutură peste ele, toţi manii acestui cuib strămoşesc de înţelepciune politică şi neînfrântă vitejie. Nicăiri nu sună mai înfiorat, mai din fundul pământului parcă, glasul clopotelor, ea în acest oraş al trecutului, cu dum-nezeiescu-i sobor de biserici istorice. Tot trecutul îngropat acolo, în ţărîna sfinţită, sufletul acestui loc însuşi, — genius loci — al iui Vernon Lee, — cheamă atunci, prin zvonul pătrunzător al aramei . . . Dar niciodată nu cred să fi sunat mai impresionant, mai zguduitor acest glas, ea în noaptea aceea istorică a mobilizării. De aceea, de nicăiri poate, -ca din Iaşi, n-au plecat mai aprigi, mai siguri de sine, şi mai despreţuitori de moarte, mai transfiguraţi de sublimul menirii, ostaşii idealului românesc! Şi de aceea, când s-a ştiut isprava gloriosului regiment 53, n-a fost nimeni, în Iaşi, care să se mire, — după cum nimeni n-a fost care să nu admire pe eroticul colonel comandant. Intr-o vreme cînd era pace dulce în ţară şi stăpînitorîi se legănau idilic în fericire, se luase obiceiul de a se inaugura la Iaşi campaniile de propagandă electorală. Era, oricum, un omagiu ice se aducea acestui vechi centru de lumină şi idealism. Un torent de complimente se abătea atunci peste Iaşi, şi bătrînul se uita minunat la aceste subite şi periodice accese de 36 VASILE BOGREA slăbiciune ale puternicilor zilei pentru el. „Creierul ţării“, „inima ţării“ — acestea emu epitetele stabile, cu care-1 gratificau, succesiv, oratorii, — pentru ea a doua zi, întorşi în Capitală, „creierul“ să fie uitat în aceeaşi stare de anemie, „inima“ în aceeaşi stare de scleroză, ca pînă atunci. Ba, eînd îndrăznea vreodată, naivul, să se tîngu'ie, să amintească unele angajamente solemne, despreţul cel mai suveran pentru această Capitală secundară se înteţea, şi vulcanul glodos al suburbiei politice scuipa din bielşug birfeli şi insulte. Iar bătrînul, amă-rit, număra în tăcere o rană mai mult. Toate acestea au fost, şi au fost mai ales dintr-o cauză: că ne cunoşteam rău. Azi, Bucureştii, — cea mai bună, dacă nu şi cea mai mare parte a lor —, s-au mutat vremelnic la Iaşi. Azi au ocazie să-l cerceteze, să-l cunoască de aproape, să-i Înţeleagă nevoile şi păsul. Cînd înapoiaţi în strălucitoarea Capitală, plină încă de rănile urgiei păgînului, pătată de urmele blăstămate ale căîeîiului său, vor fi sităplni pe o Românie care nu va fi numai mai mare, ci şi mai dreaptă, fraţii bucureşteni vor înţelege, desigur, altfell, — în interesul tuturor, — atitudinea lor faţă de adăpostul frăţesc din zilele pribegiei. „CRITICII“ Intr-o „fantazie“, adaptată din greceşte, de J. Psichari (Au-tour de la Grece, Paris 1895, p. 233 şi urm.) supt titlul sugestiv de „Micropolis“, găsim acest pasagiu care merită, fără îndoială, să fie cunoscut: „ . . . Aşa trăiau micropoliţii, mici regi ai micului lor regat. Trăiau plăcut, fără griji, şi nu îmbătrîneau niciodată. Micropoliţii nu sămănau cu nici un alt popor. Ce istorie ciudată! CAPUL BUNEI SPERANŢE 37 Cum sosea în Micropoiis vreun străin, oricare ar fi fost talia lui, ei devenea, la moment, invizibil. Miicropoliţii se căţărau pe el şi-l acopereau în întregime. Unul se aşeza pe ureche, altul pe nas, altul pe ochi, altul pe degetul străinului. Fiecare din ei privea bine şi nu vedea decît degetul, ochiul, urechea sau nasul. El îşi zicea îndată, în sinea lui: «Multe-i mai lipsesc omului acestuia; el n-are decât-nas, olchi, ureche, sau deget. Cît ni-e de inferior nouă!» Niciodată un micropolit n-a văzut talia întreagă.“ Cîţi ,,judecă“ o situaţie după un singur element, schilod şi acela de atâtea ori; loîţi aruncă elogiul sau blamul asupra unui om, deşi nu cunosc, din el, 'decât. . . ochelarii; cîţi „des-perează“ patriotic de viitorul naţiei, pentru că nu văd, din ea, decât relele unei pături superficiale, — crustă de gheaţă, pe care o va topi primăvara şi supt care 'circulă apele vii şi clare ale maselor populare, oare, ele, nu îngheaţă niciodată, deşi mai totdeauna n-au... lemne de foc; cîţi „profetizează“ sfîrşitul unei conflagraţiuni quasi-mondiale, după ce s-a întîmplat eu „Clopotniţa“ şi, mai des, cu coteţele lor, — samănă cu mioro-poliţii aceia . . . Nu! Cine n-are razia privirii destul de largă ca să îmbrăţişeze totalitatea aspectelor unui fenomen, — şi ce fenomen mai multiplu, mai icomplex există pe lume decît războiul? ■—; cine n-are „ochiul călător“, cum s-a zis, oare lunecă asupra fragmentelor, pentru a cuprinde întregul; cine se pierde, perplex şi confuz, în furnicarul amănuntelor fără valoare şi, ca neamţul din legendă, „nu vede pădurea, de copaci“, — acela trebuie să înţeleagă măcar că are un. drept: dreptul de a păstra, exclusiv, pentru uzul propriu, întreg capitalul de înţelepciune de care dispune. E singurul caz, poate, în care egoismul se impune: în interesul altruismului însuşii! 38 VASILE BOGREA CONCORDIA Pen'tru ceea œ noi, modernii, numim abstract, deci prozaic şi şters: „unire“, sau perifrastic, adecă iprollix şi anemic: „uni-re-n cuget şinn simţiri“, oei vechi aveau acest cu vint expresiv şi pregnant, care n-a ajuns pînă la noi deoîit ca un neologism uscat şi fără coloare: concordia. E acordul unanim al inimilor icare vibrează la unison, sublima simfonie a sufletelor care se înfioară de aceleaşi temeri şi de aceleaşi speranţe. Nici o notă discordantă oare să turbure armonia, nici o notă falşă care s-o compromită şi scoboare! în (ceasurile grele, ea mîngîia şi întărea. în clipa supremei decizii, ea hotărea biruinţa, Popoare mai nouă, care aveau cultul individualismului excesiv, i-au dedicat altare. în straşnice vremuri de cumpănă, ele au înţeles-o şi practicat-o. Şi, în faţa duşmanului perfid care nădăjduia să dezbine pentru a domina cu aitît mai uşor, s<-a ridicat, deodată, blocul de stîncă al naţiunii solidare: toţi pentru unul şi unul pentru toţi. „Toate glloeviLe noastre omoară ele un singur prusian?“ Vorba aceasta a lui Danton o propune, după 1870, ca „deviză civică“, copiilor Franciei mutilate, însuşi Aulard (Le patriotisme selon la Révolution française, p. 6). E momentul s-o medităm. iSă ni cercetăm conştiinţa. Să izgonim idin suflet tot ce samănă a intrigă măruntă, a patimă stricătoare, să măturăm dintr-însul orice rămăşiţă de vechi resentimente care făceau duşmani din fraţi. îl vom pregăti astfel luminos şi curat, pentru a sălăşlui în el cu vrednicie bucuria supremă a învierii. Cum se topesc şi pier -umbrele cfînd se iveşte ziua, aşa să se topească, în lumina victorioasă a idealului pentru care pătimim deopotrivă, toate stafiile rivalităţilor politice şi personale ! CAPUL BUNEI SPERANŢE 39 Să fim numai români! Croncănitul izolat şi strident al celor ce nu-şi uită cobitul lugubru, al acelora eare-şi mormăie în surdină „profeţiile“, să amuţească odată! Şi, în tăcerea religioasă a gurilor, să se audă, armonioasă şi dulce, clară şi pură, vibrînd de iubire şi încredere, simfonia cerească a inimilor româneşti înfrăţite, — concordia. VALEA VIPEREI In cartea lui despre Alsacia, Edmond About înseamnă, pe lingă atîta eroism admirabil, şi unele accese, răzleţe şi trecătoare, de slăbiciune faţă de „noii stăpâni“. însăşi Saverna lui nu dăduse tot ce aştepta de la ea inima sfîşiată a Franciei. About poate fi totuşi mudţămit: „Zaberna-ul, care, acum patru ani, a înfruntat, de s-a dus pomina, trufia iuncărului despreţuitor, e doar aceeaşi Savernă! Era, însă, lingă Saverna aceasta, un sătişor cu nume nemţesc: Ottersthal: „Tristă comună: mulţi beţivi, destui branco-nieri, pungaşi cu duiumul, enorm de multe femei pierdute“. Adevărată VaZe a Viperei, — nomen est omen. Dar în fruntea ei stătea un primar dintr-o bucată, şi singur acesta, — suplinind absenţa de suflet şi de patriotism a consătenilor —, răscumpăra prin atitudinea-i dîrză şi demnă, turpitudinile imundei doace. S-ar părea, după ştirile ce au ajuns până la noi, că mîndra noastră Capitală are şi ca o asemenea Vale a Viperei, — fără primarul aceleia. Erau odată oameni acolo. Păcătoasele reptile se tîrau, atunci, la picioarele lor, şi nu muşcau, 'deoît doar pe furiş, — cdnd şi unde puteau. Dar oamenii trebuiră să plece. Hîdele lighioane ieşiră atunci, 40 VASILE BOGREA hălăciugă, la soare, şi otrăvi,teie lor bale se amestecară, în voie, cu ale spurcatului balau-r ce stăpfineişte acum. Captivă şi batjocurită, plânge, piînge cu lacrimi calde, Co-sînzeana inimii noastre. Plîngie şi aşteaptă pe Făt-Frumosul care va sosi odată icu primăvara. Plînge şi speră .. . Doamne, iciît poate dura această ruşine fără samăn? Cit li-e dat puterilor iadului să-şi facă de cap pe pămînt: pînă ce cântă cocoşul. Gîit e dat întunerecului nopţii să ascundă lumina şi să ocrotească pe hoţi: pînă răsar trandafirii aurorei. Şi, uite, din Apus, de departe, se şi aude trâmbiţa „cocoşului galic“. Iar, dinspre Soare-răsare, străluceşte străpungând întu-nereoul, lancea de foc a Izbîndei. Ceasul izbăvirii se apropie. Făit-Fnumos e pe drum. Cu fiece pas, parcă, prinde putere mai multă — vires acquirit eundo. Cu inima plină de dânsul, cum e plin de soare stropul de rouă al zorilor, zina îl simte, îl vede venind . . . II vor vedea în curând şi infamele jivine, pe care proverbiala noastră ospitalitate ie^a încălzit şi hrănit, şi care, în clipa nenorocirii, s-au făcut soitorii balei păgîne, — pentru aurul solzilor ei, pentru oţelul ghearelor ei, pentru veninul de aceeaşi fiinţă pe care-1 simţeau în vine. Aşteptaţi puţin numai: „Dumnezeu nu bate cu ciomagul!“ MEMORIA INIMII Tîrziu, spre seară, cînd lumina se îneacă în umbră, mă întorc de la cimitir, funde am petrecut pe un prieten iubit. Mă gîndesic la o voribă a lui Faguet: „Inima unui bătrîn e un cimitir.“ Una după alta, s-^au coborât în ea, ca într-o criptă, fiinţele ce ţi-au fost scumpe, buni tovarăşi de copilărie şi tinereţă, de străduinţi şi visuri, de bucurii şi năcazuri. CAPUL BUNEI SPERANŢE 41 Ţarina lor odihneşte în ţărînă. iDar adevăratul lor mormânt simţi că nu e acolo. Cî în inima ta, — :în inima ice nu poate uita. Pentru a spune aceasta, poporul străbun, crescut, după vorba poetului, „cu laptele dur de lupoaică“, a găsit totuşi cel mai duios şi mai simplu cuvînt: recordatio. Recordatio, „amintirea inimii“, e însuşi temeiul recunoştinţei. Neamul nostru o are. Monştri, ca acel ignobil detectiv străvechi, care „cultiva memoria tatălui său“ plantând cartofi pe mormîntu-i, se vor fi găsind şi la noi. Dar e pios, pios pînă în adîncul fiinţii sale, poporul care strigă, fremătînd de oroare, uzurpatorului fără suflet: „în urma lacomului plug Ies oase, şi-i păcat! “ De aceea, în inima românească va trăi în veci amintirea celor căzuţi pentru noi, fie că au venit, nobili misionari, de departe, — per aparar lou noum de Frango —, fie că au răsărit din mijlocul nostru, nemuritoare flori de lumină. Cu smerită şi emoţionată recunoştinţă, sufletul românesc se pleacă în faţa gloriei martirilor doborîţi de boala cumplită, pe care o împiedecaseră, eroic, să doboare pe alţii. El îşi va aminti pururea de ei. Ni vom aminti îndeosebi de tine, drag tovarăş de credinţă* din dragii noştri Văleni, înfăşuraţi, ca şi tine, acum, în giulgiul negru al morţii! Sînt locuri, sămănate toate cu amintiri, care ţi s-au lipit de suflet într-atîta, încât, despărţindu-te de ele, simţi o sfîşiere aproape fizică: Vălenii sînt, pentru mulţi, aşa. Cînd, reîntorşi în vechiul cuib de munte, vom privi, înăbuşiţi de regrete, în jur, printre atîtea lucruri scumpe ce nu se vor mai înfăţişa aievea ochilor noştri, va fi şf bunul tău chip . . ^ 42 VASILE BOGREA Din fiece colţişor însă, de pretutindeni, el va zîmbi luminos, ca o dulce amintire din vremi dispărute, şi, dincolo de perdeaua veşnică ce ni-1 ascunde vederii, îl vom gîci, îl vom gîci totdeauna, cum gîeeşti soarele în dosul unui nour. Căci inima nu poate uita. PRIN SUFERINŢĂ Am văzut cîndva, într-o revistă italiană, o caricatură care mi-a rămas în minte. O sală de teatru. Pe scenă, Ibsen, dînd foc universului. Intre spectatori, foarte numeroşi, se puteia distinge, în primul rang, Kaiserul. Avea aerul foarte mulţămit şi „amuzat“, părea că se gîndeşte la Nietzsche şi la realitatea ce va să fie. Spectatorul din caricatură, devenit actor, şi-a văzut acum visul cu ochii. Sinistra vedenie roşie dezolează universul. Ca într-o gigantică flacără, arde în suferinţă sufletul omenirii. E opera Germaniei -cezariste, care a uitat însă un lucru: a uitat că flacăra unei suferinţe mari nu preface în cenuşă decît ce e material, adventiv şi trecător în fiinţa umană — nu sufletul. Sufletul, — acela se purifică, se lămureşte numai, se descarcă de întreaga povară a păcatelor care-i îngreuiau zborul către regiunile senine ale idealului. Infernul de eternă pierzare, în care voia să scufunde lumea cel Rău, e numai un Purgatoriu — în drum sprei Paradisul libertăţii, întregirii naţionale şi prosperităţii de mine. Trăim azi în zodia suferinţii. Dar drumul mîntuirii a trecut totdeauna prin Calvar. Şi avem exemple măreţe. Avem, lingă noi, pe Serbia, care a ştiut „să moară frumos“, — cum zicea, sfîşietor de resignat, cu accente smulse dintr-o tragedie antică, bătrîniul Paşici. Avem, departe, la Apus, ţărişoara, de care, în frazele sonore ale huzurului, ne puneam CAPUL BUNEI SPERANŢE 43 alăture în merite, cum ne punem acuma, cu adevărat, în suferinţă, — Belgia. „A simpatiza e a suferi împreună, şi adîncimea simpatiei noastre e făcută din toată mărimea suferinţii noastre“, — ni spunea dăunăzi, în Parlament, solul Belgiei care sufere. ll ascultau, în picioare, mişcaţi, pribegii pămîntului acestuia, pe el, pribeagul exodului îndepărtat, şi o covârşitoare conştiinţă a solidarităţii de rasă, a comunităţii de suflet se năştea din această amintire a jertfei comune. Un neam întreg se rostea, în acele clipe, prin graiul belgianului, şi un neam întreg îi primea, dureros, dar hotărît şi mândru, mesajul. Evo-cînd suferinţile patriei sale, d. Vandervelde suferea însuşi — şi sufeream împreună. Niciodată n-am înţeles mai deplin vorba poetului: Si vis me fiere ... Nu, numai din sinceritate, din durere reală, din adevărata emoţie pot ţâşni accentele oare străpung inima, — precum numai biata moluscă bolnavă produce lacrima de mărgăritar cu care se împodobeşte vanitatea umană. Aşa şi în viaţa popoarelor. Nu pe făţărnicie, pe înşelăciune şi egoism se poate zidi o politică trainică, utilă şi fecundă, ei pe sinceritate, pe simpatie şi înţelegere reciprocă. Dreptul tău, dreptul tău întreg, dar atîta! Şi 'datoriile tale toate, inclusiv aceea de a nu ajuta sau asista impasibil la surparea dreptului altuia. Germania însăşi va fi început să înţeleagă, şi va înţelege ou atSt mai mult mîne, cînd, furia oarbă trecută, îşi va număra şi lega rănile,, că blăs-tămata maximă a „forţei care primează dreptul“ este cauza nenorocirii sale, că forţa poate oprima vremelnic dreptul, dar a-1 „prima“, principial îşi etern, niciodată! Germania va înţelege atunci, că, pe viitor, nu va puitea râvni niciodată, făţiş sau făţarnic, la aservirea lumii, fără a ridica. împotrivă-î lumea întreagă. Puteri mari, care ar fi fost dispuse, poate, s-o imiteze, vor fi înţeles, desigur, că nu pot sfărîma fără sancţiune oui-buşorul naţiunilor mici, în oare se cresc, cu jertfe, puteri de cultură spre folosul obştesc; iar micile naţiuni vor fi căpătat siguranţa că, atâta vreme cit au dreptatea cu ele, se va găsi totdeauna cine să li-o apere şi sprijine. Şi aceste învăţăminte, scrise cu sînge, răscumpără toată suferinţa. 44 VASILE BOGREA OTRAVA ÎNDOIELII — Nu te îndoi, că te rupi! Cu această vorbă glumeaţă, aproape trivială, dar plină de o incisivă ironie şi de o adlncă înţelepciune practică, obişnuia să răspundă un bătrîn din zilele noastre tinerilor cari, în scepticismul lor -elegant, păreau a-şi fi ales ca deviză pe dubito ■— fără cogito — al lui Desicartes. Fără unitate sufletească, fără acea 'convergenţă unitară a tuturor puterilor sufletului către o ţintă propusă, ţinta aceasta nu va putea fi niciodată atinsă la (timp şi deplin. Şi îndoiala — însuşi numele o denunţă — frînge această unitate în două fragmente vrăjmaşe şi contradictorii. Nu mai e un gînd întreg, o simţire, o voinţă întreagă, ci sfărîmături din ele, care se suspectează, se duşmănesc, se combat reciproc. Şi rezultatul? Rezultatul e paralizia voinţei, ruperea resortului 'de acţiune care duce la ţel. Se pierde astfel, în nesfârşite controverse interne, surde şi dureroase, timpul datorit acţiunii, se pierde de multe ori — şi aceasta poartă pecetea tragică a ireparabilului — momentul unic ai destinului! Duşmanul tău de moarte nu are aliat mai puternic decît îndoiala ta. De aceea, duşmanii noştri de astăzi cultivă, pe o scară aitît de întinsă, pe sămă-nătorii de îndoială. De aceea, la fiecare colţişor de stradă, răsar [. .. ] aceşti misionari ai Satanei, cari, în lanul de grîu al ostenelilor noastre, aruncă neghina stăpânului lor. Ştiu ei ce fac! ♦ Cine a >cetit şi, mai ales, cine a avut norocul să vadă repre-zintat ,,1’Aiglon“ al lui Rostand, nu se poate să nu fi păstrat în minte sioena aceea, în oare vicleanul Mettemich, voind să înăbuşe veleităţile „Vulturaşului“ de a se avînta pe urmele CAPUL BUNEI SPERANŢE 45 Vulturului, îl duce în faţa oglinzii şi, arătîndu-i chipul palid şi făptura plăpândă, îl întreabă, cu cruzime, dacă o biată creatură fragilă ca aceasta poate adăposti, fără a se sfărîma, sufletul aceluia, cu tot neastîmpărul şi năzuinţele lui: ,,Vous n’avez rien de votre père!“ înfuriat, copilul sparge oglinda, din care-i rînjeau strigoii habsburgiici; dar scopul său era atins: gheara ticăloasă a vulpoiului diplomatic se înfipsese adine în inima lui şi o rănise mortal. Supt zguduitoarea formă a dramei, e aici acelaşi banal adevăr psihologic de care vorbeam la început: sugerarea, ideii că nu eşti în stare de un lucru, duoînd la incapacitatea de fapt, prin îndoiala asupra forţelor tale, care aduce neputinţa de a te hotărî să încerci. * Cuvîntul Scripturii, despre credinţa care mută munţii din loc, e sfînt. Credinţă, încredere, — iată ce ni trebuie astăzi, mai presus de orice. Credinţă în viitorul nostru şi în dreptatea cauzei noastre, încredere în tovarăşii noştri de luptă şi în noi înşine, nebiruită credinţă şi încredere în triumful Binelui asupra Răului, — aceasta ni trebuie. Căci ea e puterea care, adăugîndu-se la celelalte, le sfinţeşte şi le însuteşte, ea e puterea care, în lipsa chiar a oricăror altora, rămâne o putere: ea urcă pe Sol-ness bătrîn pe turnul căminului uriaş, fie şi numai o clipă! Războiul nu se face numai cu muniţiile, proviziile şi efectivul, ci şi cu acel element, imponderabil pentru că e infinit, care e sufletul. Cu ce suflet te apropii de duşman, asta face tot atîta, dacă nu mai mult, decât cu .ce armă! Şi la făurirea acestui suflet, la oţelirea lui au datoria supremă să contribuie toţi cîţi ţin un condei în mină — în ţara în care presa n-a avut nimic sfînt şi în care pamfletarii cinici vorbeau cu despreţ, ca de nişte „tonice platonice“, de ideile-forţe .ale conştiinţei active. 46 VASILE BOGREA ORACOLUL DE LA COCÏRLA îl -chema Rade-oală, dar dumnealui îşi zicea: Răduleseu. Om foarte cum se cade altfel, domnii’ Răduleseu avea o slăbiciune: se cam credea. Şi, cum se întîmplă adesea, de la o vreme, începură şi alţii a-1 crede. Cu timpul, numărul credincioşilor crescând, omul nostru ajunse un adevărat oracol. Nu era eveniment mai important în perspectivă, pentru «care să nu fie consultat. Prestigiul său între oocîrleni era incomparabil, iar d. Rade-oală era, cu drept cuvânt, radios de această situaţie excepţională. * Lăsat alene pe un „oslon“, la umbra streşinei largi şi stufoase, pufăind tacticos din lulea, domnu’ Răduleseu dădea consultaţii. Şi avea un miod cu totul particular de a face aceasta. Nimic din graiul aprins, din oichiul fascinant al proorocului; o rece şi meticuloasă silogistica de cazuist. Sistemul său de argumentare, perfect coherent şi încheiat, avea totuşi totdeauna o supapă de siguranţă. „Profeţiile“ sale rămîneau, astfel, în picioare, orice s-ar fi întâmplat, pentru că, de fapt, nimic din câte se puteau întîmplă în speţă nu fusese categoric exclus din calcului „prevederilor“ sale. Şi nu era, propriu-zis, nici un calcul în atitudinea sa. Poză, farsă, stratagemă, — nimic din toate acestea. Era, pur şi simplu, felul lui de a fi şi gândi. Omul spunea cinstit ce soooale. Iar, dacă cugetarea lui se înfăţişa circumstanţiată, cotită, anapoda, e că aşa era construită mintea lui. O minte de raţionalist paradoxal, plin de subtilitate nativă şi naivă, pînă la absurd şi ridicul. CAPUL BUNEI SPERANŢE 47 Odată, dicta o scrisoare. O dicta iui Ro-bu, un flăcău roşcovan care poposise oiţe doi ani în fiecare clasă şi pe care d. Rade-oală şi-l alesese secretariu perpetuu. — Pe acolo e vreme bună; pe aici cum e? — Domnule Rădulesou, îndrăzni Roibu sfios, fără a-şi ridica ochii de pe hârtie, /dumneata zici de-andoasele... Iar d. Rade-oală, zîmbind cu superioritate: — Vezi ică eu mă gândesc ceva mai departe, la cel ce are să cetească scrisoarea . . . Robu tăcea ruşinat, îşi înghiţea comentariile viitoare, iar d. Rade-oală dicta, edicta, sentenţios şi solemn. Dar momentul cel mai glorios al întregii sale cariere de mentor al Coeîrlei a fost ,,oînd cu cometa lui Falb“. Alarmaţi în cel mai înalt grad de eventualitatea unei catastrofe cosmice, oocîrlenii alergaseră intr-un suflet să-l întrebe ce crede: — Ce să cred? Depandă: dacă se ciocneşte de bucata noastră, s-a sfîrşit! Dar numai atunci! Că, ştiţi dumneavoastră, Pământul e din bucăţi... Acuma, cum ni-o fi norocul! Uluiţi de atîta seninătate şi înţelepciune, cooîrlenii se culcară liniştiţi, cu credinţa Ia Dumnezeu, fiecare, că n-o fi chiar „bucata“ cu Cocîrla cea sortită pieirii. Iar, a doua zi dimineaţa, cînd s-au văzut că trăiesc, au binecuvântat pe domnu’ Rădu-lescu că li dăduse somnul şi — viaţa. Azi, bietul d. Rade-oală e, de mult, cum se zice ,,oale şi ulcele“. Dar, de cîte ori, pe străzile laşului nostru, văd cîrduindu-se, ca o turmă de berbeci gaiţa de junghiere, paşnici cetăţeni melancolici, în jurul cîte unui apelpisit care-şi destramă cîlţul „convingerilor“ sale, „pesimiste“, relative la soarta ce ne aşteaptă, irevocabil, de Ia ciocnirile turbate şi năuce ale cometei lui Wilhelm al Il-lea, cea cu coada de gazuri asfixiante, — figura „profetului“ de la Cocîrla, liniştit şi resignat, îmi apare luminoasă, curată de orice ridicul, ca o icoană din vremi patriarhale. 48 VASILE BOGREA PRO MEMORIA Intr-o frumoasă schiţă, apărută în „Sămănătorul“ de pe vremuri, se 'Cuprindeau amintirile unui moşneag basarabean despre Napoleon. Privind înduioşat în ceaţa ce-i ascundea ti-nereţele, unchiaşul îşi aducea aminte cum soldaţii Franţuzului se luminau la faţă când se arăta împăratul şi striga cit li lua gura: „Ii, lampa lor!“, — o... traducere liberă a strigătului cu care oastea franceză îşi saluta idolul: „Vive l’Empereur!“ Prorocia lui Beranger se adevereşte: on parlera de sa gloire, sous le chaume, bien longtemps ... Pe malurile Prutului moldovenesc, ca şi pe ale Rinului, unde „ein kuraschierter Knabe“ e, pentru mama sa, un „Napoleon“! Dar iată alt bătrîn, moş Gheorghe Dima din Cernavoda, care a „pitrecuit patru bozgunuri“, adecă: „războaie“ (turceşte bozgun, „trouble, déroute“), povestind autorilor colecţiei de texte dialectale Graiul nostru (I, 363) amintirile sale: „Alt bozgun a fost cînd s-a bătut Neamţu cu Rusu; ie-ra’ncurcat atunci. Atunci a umplut p’aice nemţii păn’ s-a astîm-părat. Alt bozgun, cînd s-a luat Silistra; s-a bătut Rusu cu Turcu. Ruşii au fost vânduţi de un, Ungur; aceluia i s-a turnat aur pe gît, ica să se sature de aur“. Din ţesătura de reminiscenţe confuze, înflorită pe aloourea de arabescurile stîngaoe ale imaginaţiei populare, se desfac totuşi, pentru oricine, anume înţelesuri şi temeiuri morale, — bune pentru toate timpurile. Ultimul „bozgun“ de care vorbeşte moşul, ■— cel dintâi era al Crimeii, e războiul Neatîrnării. Să-l fi întrebat mai mult culegătorul, să-l fi „descusut“ sau „ispitit“ mai dibaci, cum zice poporul, am fi aflat, desigur, lucruri interesante. E totdeauna interesant să vezi cum judecă un „om vechi“ lucrurile mai nouă, din pragul vremilor noastre, şi cele nouă de tot: ce crede el de „moştenitori“. Cum s-au purtat, în cea mai mare parte a clasei stăpîni-fcoare, aceşti moştenitori ai Neatîrnării, am înţeles mai bine CAPUL BUNEI SPERANŢE 49 dintr-o caricatură, peste care am dat cândva într-o colecţie de reviste învechite. Un băieţaş merge gură-cască pe stradă, purtând un balon reclamă, pe care scria numele unui magazin: „Indepedenţa44. Tiptil, în urma lui, se apropie un ştrengar şi taie cu foarfecele sfoara de care era legat balonaşul. „Independenţa“ tembelului zboară . . . Doamne, cum sămănăm! Da, ar fi fost interesant de ştiut în ce lumină se arată „epigonii44 aceştia unohiaşului din Cernavoda, care a văzut pe păgîn prăvălindu-se supt pumnul de oţel al luptătorilor din 1877. Şi ce păcat că moşul din Basarabia, care văzuse seînteierea geniului napoleonian, nu va mai putea spune nimănui nimic despre cellalt, — fiara sinistră de singe pe care posteritatea va putea-o numi cu dreptate: Wilhelm der Blutdürstige! Ce vor povesti odată bătrânii ide acest „bozgun44 turbat, cum nu s-a mai pomenit altul, de aceste fantastice orgii ale crimei, de acesite uriaşe nenorociri fără nume ce s-au abătut asupra capului, nostru; ce vor şti ei să spună despre grozăviile năvălirii, despre torturile populaţiei fără vină, despre eroismul fără cântare al ţărănimii care a făcut din pieptul ei, — rustica corda ale Quiriţilor de odinioară —, zid nebiruit de apărare, ■— nu se poate şti. Ar fi însă nespus de interesant dacă, pînă la acele pagini răzleţe dintr-un manuscript pierdut, alăturea de atâtea memorii cărturăreşti ce vor ieşi la lumină, alăture de ce 'bruma se va putea culege din fastele timpului, s-ar începe, ide pe acum, a se strânge, cu hărnicie şi îngrijire, din gura poporului însuşi, impresiile acestea unice, — triste şi dureroase spovedanii de mucenici, de trei ori sfinţite, pline încă de sângele nelegiuirii şi palpitând de oroarea dezastrului.. . Patriae et scientiae sacrum. 4 — Sacra via 50 VASILE BOGREA INTRE FORŢA ŞI DREPT „întrebaţi fagul, eu oe drept creşte el mai Înalt deeît pinul şi molidul, decât mesteacănul şi palmierul. Vă va răspunde: Dreptul mieu este forţa mea!“ Curat Nietzsche, dar nu e Nietzsche: e Harden, Maximilian Harden, alias Vitcovschi, vestitul în altîtea feluri şi în atîtea feluri travestitul pamfletar germanoid de la „Zukunft44. Şi nu e vorba, totuşi, de „poporul ales“ al originii sale, nu, ci de al lui Nietzsche: de dreptul, natural, al germanilor de a se ridica, prin forţă, deasupra tuturor popoarelor lumii. E, supt forma unei alegorii, clasicul Deutschland über alles, — dogma celor oe proclamă, prin glasul poeţilor lor, că se trag din Zeul Ciocan (Hammergott) şi — vor moşteni împărăţia mondială (sein Weltreich). Funestă nebunie, veche, mult mai veche deeît a lui Nietzsche! Veche idt înţelepciunea lui Fichte şi Hegel, părinţii ei adevăraţi. Evoluţia şi însăşi existenţa lumii n-au, după dînşii, alt înţeles decât realizarea unei Idei, a cării taină o are — Germanul. Iată „teoria44. La -ce ‘consecinţe practice, de ordin moral şi politic, putea duce o asemenea „idee idespre sine însuşi44, — e dar pentru orişicine. Dealtfel, Fichte însuşi o spune, fără jenă. Statul, propovăduia el după 1812, are o singură datorie: să se mărească. Pentru îndeplinirea ei, — condiţie neapărată a realizării „misiunii predestinate44 —, el nu are a-şi alege mijloacele după criterii etice convenţionale. Legi, tratate, angajamente orale sau scrise nu pot fi niciodată o piedică în icalea scopului urmărit, o îngrădire a forţei în libera ei expansiune. Singurul drept valabil este dreptul celui mai tare! Ferocele catehism al egoismului, după preceptele căruia se desfăşoară astăzi, metodic şi rece, odioasa crimă de lezumani-tate a Germaniei, de la „petecele de hîrtie44 ale fostului Cance-lariu şi minciuna academică a celor 93 până la sălbatecul ciclon CAPUL BUNEI SPERANŢE 51 de ură atotdi&trugătoare al armatelor Kaiserului, se cuprinde, în întregipie, în „idealismul“ acesta. Stă lumea uimită şi se întreabă: oare cî!t va răibda Dumnezeu această nelegiuire imensă? In fundul sufletului tuturor, însă, a ancorat, de la început, o convingere, pe care nici un uragan de pe lume n-o poate smulge, — pentru că naufragiul ei ar însemna scufundarea a tot ce mai dă un sens amărăciunilor vieţii acesteia: triumfal final al dreptăţii. Ceasul lui poate zăbovi. Printr-o ciudată ironie a soartei, uneori, cei cari ar fi mai chemaţi să-l apropie, îl întîrzie. Dar, dacă poate fi amînat, zădărnicit nu poate fi niciodată. El va veni, desigur. Mulţi din noi nu-1 vom vedea, poate. Nu-1 vor vedea atîţia dintre aceia cari l-au dorit mai fierbinte şi i-au servit mai deplin. Dar, cînd ai siguranţa că va fi, ce importă restul? * Renan spunea odată că ar da cîţiva ani din viaţă, numai să poată arunca o privire furiş în abecedarul pe care vor învăţa copiii peste o sută de ani. Cîţi nu se frămîntă azi cu gîndul cum va fi harta României, harta Europei, harta Lumii de mine! Sentiment firesc, totuşi, şi întru nimic blamabil, — cu o condiţie: să .aibă, în resorturile morale şi naţionale care mişcă omenirea, aceeaşi încredere neclintită, pe Care o avea marele cugetător francez în progresul ştiinţii. Vor înţelege atunci, în toată cuprinderea lui, acest euvînt greu al lui Tacit: urgent imperii fata. BERBECII LUI WILHELM Lovesc de zor, lovesc furibund, cu >coamele lor de oţel, zidul de piepturi viteze al frontului românesc. Vor ou orice preţ să răzbească: au ordin aşa, de la baciul cel capiu. 52 VASILE BOGREA 11 văd şi-i văd, la Berlin. Treceau greoi, în marş de paradă ca turma din poveşti peste punte, treceau dămgănind din tălăngi şi clătinîndu-şi lîna de zale... Iar ei îi privea transportat, icu ochii aprinşi de orgoliu. Şi gîndul îi fugea nebun, departe, la Paris, la Petersburg, la Londra. . . Era, în această defilare, ordine, — cum să nu fie? —, era energie şi patos, ţinută marţială... Erau de toate; ceva lipsea însă: sufletul. O, nu „însufleţirea“, însufleţirea de suprafaţă şi de comandă! Aceea nu lipsea! Begeisterung e doar un articol special de program în toate manifestările lor „pentru plebe“. Atunci temperatura are voie, ba are ordin să se ridice, cu atâtea grade, peste normală, — şi , ,Polizeipraesildiumu-ul se însărcinează bucuros cu aceasta... Ci sufletul, — acesta lipsea! Lipsea atunci, 'cum lipseşte acum, — oricît ar părea de contrarie aparenţa: suflet nu au, hotărlt, ostaşii ferecaţi ai lui Wilhelm, — simple piese automatice din straşnica maşină de război care e armata germană. Disciplina lor? — „Disciplina“ turmelor. Şi, fiindcă turma e de fier, „de fier“ va fi şi disciplina. O fi acesta idealul de disciplină al unei oşti modeme? Mulţi zic că da. Noi constatăm numai că poate' exista, că există de fapt, foarte reală şi efectivă, o altă disciplină: aceea care derivă din conştiinţa fiecărui soldat, că, servind cauza tuturor, o serveşte pe a sa, că, apărînd onoarea drapelului, apără propria sa onoare. Disciplinei germane, bazate pe frica de fulgerele superiorului, i se poate opune şi prefera o alta: disciplina în care respectul autorităţii e întemeiat pe iubire şi pe sentimentul adînc al răspunderii solidare faţă de idealul pe care, în conştiinţă, te-ai legat să-l slujeşti. „Mica armată de despreţuit“ a Angliei, crescută pînă la proporţiile uriaşe 'de care vorbeşte Jacques d’Urville, această disciplină o are. Armata franceză e, în această privinţă, ca în atîtea altele, modelul. Această disciplină dă suflet şi trupelor noastre. Oe ochi trebuie să fi holbat berbecii lui Wilhelm, cînd văzură ridieîndu-se în faţa lor dîrza rezistenţă victorioasă, plină de avînt şi hotărâre, a ţăranilor noştri! „So Was aiber!“ CAPUL BUNEI SPERANŢE 53 O spun prizonierii germani: de la bătăliile de pe Somme şi de la Verdun, niciodată coarnele teutonice nu s-au izbit de o stîncă mai tare! Cu sutele, cu miile cad... Şi par a se mira de atîta îndîrjire, n-o înţeleg. Cum să înţeleagă ei fără ordin, sublimul acestui sentiment care răscoleşte pînă în adîncimile cele mai ascunse sufletul şi-i dă energii de titan: Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul . . . De cînd am pornit în război, de la început, noi asta facem. O, şi ce păcat, ce negrăită durere şi ruşine, că nu putem adăugi, cu Voievodul lui Eminescu din vremuri Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta . . . Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este! Să fi fost aşa, Dumnezeule, ce s-ar fi ales de voi pe aici, fără vânzătorii noştri, fără blăstămata conjunctură de împrejurări fatale, pe care aţi ştiut să le exploataţi cu glorie? Trei sferturi din „succesele“ voastre, parţiale şi provizorii, le datoriţi doar păcatelor noastre, nu vredniciei cu care vă grozăviţi! De ce, atunci, atîta trufie? De unde „certitudinea“ biruinţii finale, cînd păcatele, care v-au dat de atîtea ori iluzia ei, nu sînt garantate eterne? Prea multă grabă strică, berbeci dumneavoastră! Ţapii ispăşitori“ se pot recruta, la urmă, şi din speţa ovină . . . Puţintică răbdare! Vorbind de acea categorie de „scriptores minores“ a căror singură valoare stă în excerptele^ din opere de valoare pierdute ce ni s-au transmis prin ei, — fărîme de aur străin, înotînd în apa chioară a albiei lor înguste —, un învăţat francez îi caracteriza indulgent prin cuvintele: pecora sed pecora aurei vel-leris, ■— „berbeci, dar berbeci cu lîna de aur“. Berbeci cu lîna de fier, dar berbeci, ar fi, credem, complimentul cel mai potrivit ce li s-ar putea adresa oestorlalţi: berbecilor lui Wilhelm al Il-lea^ 54 VASILE BOGREA ATITUDINI Oare să existe, în toată lumea civilizată, un om care să se poată lăuda — dacă e o laudă aceasta — că a fost, de la început pînă la sfîrşit, un „contemplator stoic“ al tuturor peripeţiilor dramei ce zguduie lumea? Pentru onoarea umanităţii, el n-ar trebui crezut. Ar fi un monstru moral mai presus, poate, de umanitate, — ca „Ueber-mensch“-ul lui Nietzsche —, dar, desigur, în afară de ea. Romain Rolland nu poate fi, în nici un caz, citat ca atare. Că a socotit de datoria lui, de soldat al cugetării franceze, să apere această cugetare de „exagerările“ şi „rătăcirile“ inerente unei epoce febrile de criză; că, în timp ce ostaşii Franciei să-mănau trupurile lor pe cîmpiile de luptă, el a crezut oportun să-şi samene ideile „în pămîntul însângerat“, — prea mulţi l-au ţinut de rău, ca să se piardă din vedere un lucru: gîndul de călduros patriot francez din care a plecat scrisoarea lui cătră Hauptmann. Şi, dealtfel, însuşi faptul participării lui — fie şi „au-dessus de la mêlée“, — la această încăierare protestează contra unei asemenea clasificări. Ratio, da, dar ratio militansî * Cînd fiecare din noi poartă în sângele său pe cei ce i-au dat viaţa, când întreaga noastră fiinţă, fizică şi morală, e ţesută dintr-o infinitate de fibre care ne leagă de lumea aceasta, ce poate fi mai firesc decit să simţi toate păsurile ei, să împărtăşeşti speranţele şi temerile ei? Nu sânt şi ale tale? A simţi însă durerile şi bucuriile omenirii, a simţi, înainte de orice, toate durerile patriei tale, a te înfiora pînă în adîncul sufletului de nenorocirile ce o pot lovi şi de perspectivele ce o aşteaptă nu înseamnă, totuşi, a tremura la fiece ameninţare, a despera la fiece părăsire a norocului — şi a plînge. E tot ce poate fi mai neiogie şi mai vătămător. Nelogic, pentru că, dacă ţi-ai păstrat neştirbită credinţa în victoria definitivă, nici un CAPUL BUNEI SPERANŢE 55 episod, cit de dureros, nu te poate deznădăjdui, precum, dacă n-ai avut niciodată sau nu mai ai această credinţă, nici un succes „zadarnic“ nu te-ar putea bucura. Vătămător, pentru că îndoiala şi tînguielile n-au fost niciodată generatoare de energie şi i^bîndă, şi au fost totdeauna molipsitoare. * Decât, logica e logică, şi noi sîntem oameni. Iar, dacă te uiţi bine, omul e mai mult psihologie decît logică. Oricare ar fi credinţa ta eu privire la rezultatul final, oricâtă ar fi pătrunderea ta pentru valoarea şi sensul vicisitudinilor trecătoare, nimic din ce se petrece supt ochii tăi, în bine sau în rău, la un ceas ea acesta, nu te poate lăsa nepăsător. Şi explicarea acesitei aparente antinomii e simplă: siguranţa succesului de la sfîrşit, singurul valabil, nu poate merge totuşi pînă la siguranţa momentului acestui sfârşit pe care-1 dorim, şi fiecare incident defavorabil, oricât n-ar putea compromite succesul, îl zăboveşte. Iar aceasta te turbură şi te doare. Te turbură cu atît mai mult şi te doare, — te doare, de să-ţi blăstămi ceasul în care te-ai născut uneori! —, cînd întârzierea lui vine de unde o aşteptai imai puţin. Ţin minte ce impresie penibilă mi-a făcut pe vremuri, ca şcolar, constatarea — banală desigur, dar la care nu mă aşteptam —, că zeii mitologici greceşti, născuţi din sentimentul naturii, poetici exponenţi ai fenomenelor ei veşnice şi măreţe, au înghiţit-o ou timpul, au mascat-o şi eclipsat-o îndepărtând pe .om de la ea. Plângeam pe grecul -care, în locul soarelui viu, vedea numai pe Helios, — cum plângem acum pe aceia dintre tovarăşii noştri de luptă ;cari, ân loc -de libertate reală vie, incompatibilă cu timpul .cezarismului teutonic, urmăresc, fermecaţi, o fantomă derivată şi vană care sarnănă cu ea, dar nu e ea. O umbră de tristeţă s-a co'borît de atunci, pentru mine, peste lumea de feerie a Olimpuiui grecesc, profanat ca de o trădare zădarnieă. Pentru că zeii mâncători de natură au murit demult — de indigestie, — dar sentimentul Naturii eterne a serbat, ide atunci, atitea triumfuri! Şi azi „Yale Review“ — 56 VAS ILE BOGREA din aicea Lume Nouă oare nu va lăsa să biruiască lesne păcatele vechi — cheamă din nou, printr-un splendid articol, îndărăt spre dânsa: ,,Back to Nature“ — şi spre libertate. PRINTRE RUINE Un neutru, d. Paul Catame, a publicat de curând o broşură: A travers Ies ruines de la Belgique. Ilustraţiile ce însoţesc textul sînt atît de elocvente, încât lectura lui devine inutilă. Comentariile celui mai talentat „Polybe“ n-ar face decît' să întunece, — punindu-se intre el, şi cetitor — adevărul acestor icoane, care „crapă ochii“, — cum zice francezul, — şi inima. Ca intr-o lugubră vedenie 'de balamuc, se desfăşură acolo toată opera de sălbăticie a Germaniei civilizate. Mormane de ruine Înseamnă drumul pe unde a trecut [... ] tunul „cultural“. E o frenezie a distrugerii! ,Cu sete au distrus, cu patimă. Au /distrus ca să facă rău duşmanului, fireşte, dar au distrus şi numai ca să distrugă: „Schadenfreude“! Au căutat pretexte ca să distrugă, şi fertila lor imaginaţie în delir a văzut tunuri în turnurile bisericilor — ecclesia militans! —, a văzut pe sfinţii din icoane şi crucile de pe turle făcînd semnale inamicului — şi au distrus. într-un loc, la Londra, aeroplanele lor au nimerit într-un buşit tal Kaiserului însuşi, rupîndu-i împărătescul inas şi sfîrcul augustelor mustăţi bîrliigate, — o groaznică „Majestătsbeleidigung“ ... Osînda lor cea mai grea, însă, va fi că aceste ruşinoase mărturii ale barbariei vor rămînea. Vor rămânea, cum le-au lăsat ei, ruinele Catedralei din Reims. „Us n’ont fait que la rendre un peu plus immortelle. L’oeuvre ne périt pas que mutile un gredin. Demande à Phidias et demande à Rodin, Si devant ces morceaux on ne dit plus: C’est elle!“ CAPUL BUNEI SPERANŢE 57 CJn André Michel, un Armand Dayot au urmat povaţa poetului: l-au întrebat pe Rodin. Şi cel mai mare sculptor al lumii contemporane a'răspuns cum urmează: „Ideea de a apăra ruinele Catedralei din Reims de orice restaurare sacrilegă şi de a face din ea Panteonul eroilor1 necunoscuţi morţi pentru patrie . .. e pur şi simplu sublimă. O aplaud din inimă, cum fac. pentru proiectul acelei -ceremonii anuale In care Franţa întreagă, precedată de flamurile regimentelor, ar merge să înge-nunche Înaintea gloriosului osuariu“. Născută în sufletul lui Rostand şi îmbrăţişată de întreaga lume artistică a Franciei, ideea aceasta de a păstra neatins posterităţii „simbolul frumosului 'consacrat prin insultă“, — la ,noi, o avuse, de la început, acest ziar —, a triumfat. Opera „culturală“ poate continua ... De fapt ea continuă .. . Naiv, Romain Rolland, care pledează pro arte înaintea „celor 93“! Ei sânt ocupaţi şi 'grăbiţi: iscălesc din fugă manifestul şi aleargă — la Babilonia. Căci, pe cînd Hindenburg samănă „à fleur de terre“ ruine nouă-nouţe în Europa, iar Falkemheym se pregăteşte să facă la fel în Asia, Friedrich Delitzsch,. consilierul şi partenerul de controverse exegetice al Kaiser ului,, scurmă pămîntul acolo, pentru a scoate la lumină pădurea de turnuleţe a Turnului biblic. . . Simbolică, această dezmormîn-tare a Babelului, Intr-un timp cînd imaginea lui e atît de reală în lume! * O ştire recentă spune, vag, că „Împăratul“, — fără a se putea preciza, momentan, dacă e vorba de Gott-ul de la Berlin el însuşi, ori numai de . .. Austro-Gott-ul din Viena —, onorează -cu vizita sa teritoriul ocupat. Depune flori pe mormintele „credincioase“, împrăştie daruri în bani. .. Aşa făcuse şi la Riga, dăunăzi, acest blajin emul al lui Hristos, de evanghelică bunătate. Pertrans it benefaciendo, — a trecut prin lume răs-pîndind binefaceri —, se va spune şi de el pdată, — cînd gîndul recunoscător al posterităţii îl va contempla, în extaz, desfă-oîndu-se dintre ruine şi înălţîndu-se la cer, într-un nor de gaze· asfixiante: — Herr Gott im Himmell Pînă atunci zeul călăto- 58 VASILE BOGREA reşte pe pămînt, — pe urma tunului: ieri Ja Riga, azi la noi, mîine — cine ştie unde ... Nu ştim dacă itinerariul acesta cuprinde şi o călătorie la Babei. îl are şinn Europa, e drept. Poate, cu ajutorul ucenicilor lui Rebel, al emoţie, el îşi proclama crezul. La un anume moment, se auzi numele lui Mihail Kogălni-ceanu, întovărăşit de această caracterizare: ,,-oel mai mare moldovean din toate timpurile“. Ce a fost atunci, nu se poate reda prin cuvinte. Stenograful care, fiind chiar d. H. Stahl, era, nu numai un expert om de meserie, ci şi un fin om de gust şi cultură, înseamnă mai tîrziu într-o revistă a sa, acest episod într-adevăr unic: sala întreagă, electrizată, sculîndu-se în picioare şi into-nînd imnul naţional, bătrlnii ducîndu-şi batistele, tremurătoare, la ochi. Aşa primeau moldovenii pe cel mai mare dintre ei, care se înfăţişa astfel, deodată, sufletului lor, în orbitoarea lumină a apoteozei, pentru a ocroti sfatul cel bun şi a binecuvânta hotărârea cea dreaptă. Aşa îl primeau ieşenii lui. Şi unde putea să răsune mai adînc, mai vibrant şi prelung numele acesta decît în Iaşi, — cuibul însuşi al naşterii şi copilăriei lui, dulcelle rai idilic al Nioetelor şi Celestinelor de odinioară, al ,,muzei din Păscărie“ sau de pe ,,Rîpa Privighiţoaii“ (azi e Prefectura judeţului, acolo) —, în vechea capitală patriarhală care a privit revărsarea geniului său fecund şi multiplu, şi, mai mult, în chiar incinta acelei instituţii culturale, căreia-i închinase, tînăr, alături de Alecsandri şi Negruţ, şi mai mult decît amîndoi împreună, munca lui fără preget, Teatrul Naţional {„L.N.“, iniţialele falşe care iscălesc cutare prelucrări de piese, sînt finalele numelui său: Mihail Kogălnieean). 110 VASILE BOGREA La Mihail Kogălniceanu, în adevăr, cultura, ştiinţa, literatura au precedat politica: de la studiile şi publicaţiile istorice şi documentare, de la nuvelă şi teatru, de la reviste şi ediţii de letopiseţe, de la acea largă activitate de ziarist care stă la mijloc între cultura din care se hrăneşte şi politica1 pe care o serveşte, — de la o întrelagă şi laborioasă operă de pregătire culturală, prealabilă şi paralelă, venea omul politic. Toată comoara de lumină îngrămădită într-o vastă minte ospitalieră şi realistă, toată căldura adunată într-o nobilă şi mare inimă de patriot, tot ce putuse culege, — adevărată „albină românească“ —, în străinătatea pe care —, niciodată n-a iubit-o pentru ea, ci numai pentru folosul ce se poate trage din ea pentru ţară, — aducea cu el Kogălniceanu, intrînd în politică. Intre dânsul şi cei mai mulţi din ciîţi se agitau în juru-i, era măcar o jumătate de veac de cultură. Aceasta a fost blăstămul lui şi binecuvintarea noastră. Ce a însemnat Kogălniceanu în politică, — nu e nimeni care să nu ştie. Nu numai dintre ieşenii lui, dintre moldoveni: cel de pe urmă ţăran, din cel mai întunecat şi mai pierdut în suferinţă colţişor al pămîntului românesc, o ştie, şi, împreună cu a marelui idol popular, Vodă Cuza, amintirea lui venerată e vie în orice suflet. în mersul nostru, penibil, pe drumul înselmnat de dînsul, numele Kogălniceanului ne umbreşte mereu, — asemenea copacului fabulos din legendă a cărui umbră era atît de uriaşă, încît, spre a ieşi din ea, unui călăreţ, în goana fugarului, o sută de ani nu-i erau de ajuns . . . P. MIHÂILEANU Aşadar e adevărat... O fatalitate, stupidă pe cat de grozavă, un accident de tren, a făcut ceea ce fierul duşmanului se sfiise parcă să facă: a ucis p£ profesorul Petre Mihăileanu. EFIGII 111 E a doua rană pe care o primeşte, îm inimă ei de mamă, Universitatea ieşeană, după aceea primită prin moartea, pe câmpul de onoare, a profesorului Constantin Fedeleş. Şi e o a doua asemănare între aceste morţi, atât de tragic diferite totuşi, aceea că trupul lui Mihăileanu, ca şi acel al neuitatului nostru Fedeleş, n-a putut fi găsit, spre a i se da cel puţin, după cuviinţă, în ţărîna iubită, odihna creştinească a mormântului. Rămâne, pentru amândoi, însă, eenotaful amintirii noastre înlăcrămate, în care se vor înfrăţi pe vecie. I-am fost elev la liceul din Pomîrla, unde se oprise, în treacăt, ca profesor de latineşte. Era cel dintîi din cei doi-trei oameni de acolo cari nu despreţuiau să privească în sufletul unor copii necăjiţi, şi icoana lui se va găsi totdeauna acolo. S-a dus apoi în Germania, la Berlin, unde' şi-a luat doctoratul în filologie clasică. Teza lui, despre propoziţiile relative la Cicero (Berlin, 1907), este un model de lucru onest, solid şi metodic. întors în ţară, a fosit numit agregat la catedra ide -limba latină a Facultăţii din Iaşi, şi, în această calitate, a renovat, am zice mai curînd: a creat clasicismul la această universitate. Şi nu e nici o exagerare de panegiric în această afirmaţie a noastră, pînă la venirea lui Mihăileanu, la Facultatea de litere din Iaşi, nu se ştia .ce este un seminariu, de filologie clasică. Raportul, tipărit în ,,Convorbiri literare“, prin care noul titular al catedrei semnala Ministerului lacunele constatate şi mijloacele imediate de îndreptare, e un act care va rămîne în fastele modeste ale învăţământului clasic de la noi. Ini el e Mihăileanu întreg: aşezat, socotit, praictic şi idealist în egală măsură, echilibrat în înţelesul clasic al vorbei, — un ideal de ae-quanimitas, de sophrosyne antică! Om înadins făcut, parcă, pentru a înţelege şi tălmăci pe cei vechi! Dar Mihăileanu nu era numai un excelent cunosicător al clasicităţii. Latina vulgară era şi ea unul din obiectele asupra cărora se aplecase, cu iulbire, spiritul său de Cercetător serios. ÎI interesau formele acelea provizorii, hibride, intermediare, care nu mai sînt latine şi nu sînt încă neolatine, — larvele acelea 112 VASILE BOGREA din care era să iasă roiul de fluturi al limbilor romanice actuale: a noastră, printre celelalte. Pregătise astfel, într-o vreme, o ediţie a lui Anthimus, iar lucrarea lui mai întinsă In româneşte (ou un extras german), despre Fragmentele latine ale lui Philumenus şi Philagrius (Bucureşti, 1910), este şi una din cele mai interesante contribuţii la cunoaşterea latinităţii vulgare. Conştiincioasa lui activitate didactică, la catedră şi, mai cu seamă, In seminariu, — unde era fericit că izbutise să obţină unele rezultate promiţătoare — n-a împiedecat însă activitatea ştiinţifică a lui Mihăileamu: în timpul din urmă chiar, el prepara. o monografie asupra lui Horaţiu. Moartea năprasnică a întrerupt pentru totdeauna această lucrare, pe care războiul o întrerupsese vremelnic, — prefăcînd în cenuşă mina oare o schiţase în parte, creierul şi inima oare o fermentase în totul. Căci Mihăileanu nu înţelegea să facă ştiinţă, fără participarea întregii sale fiinţi: bătaie de cap şi bătaia de inimă era pentru el ştiinţa, nu 'bătaia de joc fără conştiinţă şi fără decenţă care e pentru atâţia „deştepţi44! Acum profesorul învăţat, ofiţerul cavaleresc, prietenul fără păreche, omul cumsecade în sensul clasicului vir bonus — nu mai e printre noi. Din valea plîngerilor în care ne-a lăsat, ce altă-i putem spune, mai frumos, mai intim şi mai duios, decît cuvintele acestea, care nu se pot ceti eu ochii uscaţi, în limba ce i-ai fost mai dragă după a noastră: Tu semper carus . . . D. ONCIUL ... Alţii, mai chemaţi a o face, vor zugrăvi portretul marelui 'dispărut, împletind, din lumini şi umbre, complexul de însuşiri ce alcătuiau această personalitate eminentă. EFIGII 113 Pentru noi, din toate acele însuşiri, una mai ales se desprinde, fundamentală: seriozitatea, soliditatea. După romantismul marelui Hasdeu, la oare inconsistenţa ipotezelor se ascundea de atîtea ori supt colbul unei imense erudiţiuni, străbătut de scânteierile unei minţi geniale şi de ourcubeiele unei imaginaţii aprinse, spiritul sobru, de măsură, de riguros şi migălos control rece asupra documentelor, venea la timp, ca o reacţiune salutară. Acest spirit respiră din întreaga activitate ştiinţifică, didactică şi culturală, a lui Dimitrie Onciul. Iar suflul de patriotism care o înnobilează, fără a o prejudicia cu nimic, nu se dezminte — e locul s-o spunem — de la -darea de seamă -asupra „controversei româno-ungareu (Teoria iui Raster) pînă la cuvântările comemorative despre Miroea -cel Bătrân şi Kogălniceanu, din zilele de doliu ale ocupaţiei. Atâta, însă, e de ajuns pentru a se înţelege ce mare pierdere sufere ştiinţa şi cultura românească prin încetarea din viaţă a regretatului învăţat. TEODOR BURADA Prin trecerea la cele veşnice a decanului scriitorilor români din Iaşi, se încheie o activitate de şepte decenii: inaugurată în 1853, cu Deplinele anecdote ale lui Balachirev, şi încoronată impunător, în 1922, prin volumul al II-lea din Istoria teatrului moldovenesc. Înzestrat cu o aleasă cultură (la 1865, îşi lua licenţa în -drept, la Paris), cu un puternic temperament artistic şi o robustă natură sănătoasă, fostul magistrat şi, mai târziu, profesor la Conservatorul ieşean era un pasionat diletant al etnografiei şi folclorului, dar, înainte de toate, un neobosit pelerin al ideii naţionale. Impresiile din Ţara Haţegului şi bocetele (miriologhi) 8 — Sacra via 114 VASILE BOGREA macedonene saiu 'cercetările asupra şcolilor româneşti 'din Turcia se amestecă, în opera lui, iau nenumărate „Călătorii“: în Dobro-gea, In satele moMoiveneşti din Gherson, la românii din Ka-menitz-Podoisk, din Isitria, din Mdraivila, din Craina, Croaţia, Dalmaţia, — pînă în Bitinia asiatică, unde era convins că descoperise rude în „pistiooşii“ (ciobanii) exotici. O viaţă întreagă a colindat 'astfel, fără alt sprijin şi tovarăş decît dibla lui meşteră... A fost în insula Veglia, unde a stat de vorbă cu vestitul Toane Burbur, — „ultimul vegliot“ al lui Bartoli, — şi, în căutarea fără odihnă a urmelor de trecut românesc, a fost şi la Sfîntul-Munte; unde a descoperit steagul lui Ştefan cel Mare. „Biserica“ acestuia din Huşi, „Podul de piatră, zis al lui Ştefan-Vodă, din Vaslui“, „Gîntecul lui Mihai Viteazul la românii din Macedonia“, „Rămăşiţele româneşti din Galiţia“ şi „Secţiunea valahă de la Expoziţiunea etnografică din Praga (1895)“ sînt numai o parte din seria de publicaţii ce arată statornica preocupare a lui Burada de viaţa şi istoria naţională. Şi, dacă, la toate acestea, vom adăuga studiul asupra muzicii lui Cantemir, cele douăsprezece „studii“ pentru violină şi, din vechi, vestitu-i „Almanah muzical“, vom înţelege de ce ieşenii socoteau pe venerabilul octogenar ca pe una din cele mai de preţ podoabe ale oraşului lor şi ne vom închina adine, în faţa mormîntului său, ca înaintea unui mare exemplu de muncă şi vrednicie. DR. P. BUCŞAN Cu adîncă durere citesc vestea sfârşitului lui, şi gîndul mi se duce înduioşat la tînărul firav, cu luminoşi ochi de flacără, pe care l-am cunoscut, acum zece ani, la Vălenii de Munte. Drumul vieţii lui a fost, din nenorocire, prea scurt, ca să dea întreaga măsură a binelui de care medicul şi ziaristul Buc-şan era în stare. EFIGII 115 Dar el a fost drept, fără nici o şovăială şi nici o poticnire. Căci în trupul acela fragil, pe care l-a sfărîmat, fără vreme, suferinţa, locuia un suflet mare, nedeprins să capituleze înaintea ademenirilor şi ameninţărilor „puterii1 La mormântul din Sibiu vor fi multe flori şi lacrimi multe.. . Prietenia noastră adauge, pioasă, o floare pentru tinereţea apusă şi o lacrimă, o caldă lacrimă curată, pelntru soldatul căzut. LA SICRIUL LUI GHEORGHE DIMA Nobilul bătrîn, care ne părăseşte, urmat de părerile de rău şi binecuvântările unui neam întreg, era din rasa superioară a luptătorilor prin suflet, cari sunt cea mai curată glorie a Ardealului, pământ clasic al durerilor şi speranţelor naţionale. Artist, el a adăugit visului patriotic toată strălucirea viziu-nei poetice. Arma lui a fost eîrvtecui. Misterioasă putere vrăjită, oare mişcă pletele şi îmblânzeşte fiarele, dar nu poate în-muia şi îmblânzi inimile tiranilor. In sonorităţile muzicii lui Dima, urechea lor bănuitoare descoperise sunetul lanţurilor ce se sfarmă . . . După fiece cîntec al maestrului, după fiecare concert al lui, conştiinţa lor, apăsată de gravitatea păcatelor, simţea cum sufletul celor oprimaţi se împrospătează, creşte, se umflă, năvălit de sufletul tuturor amintirilor trecutului, — şi se temea. Gherla Clujului, — Fellegvâr-ul, — a adăpostit, deci, la ceasul primejdiilor şi al supremei dreptăţi răzbunătoare, pe răscolitorul de suflet românesc prin cîntec. Gheorghe Dima a stat în temniţă. Dar au venit zilele luminoase ale triumfului. Il văd, parcă, şi acum: în acea neuitată vară a lui 1919, cînd dascăli români 116 VASILE BOGREA din toate unghiurile se adunaseră la Cluj, ridicîndu-se pentru a mulţămi înduioşat — şi smerit, ca totdeauna, cînd era vorba de el, apărîndu-se, parcă, de omagiul ce se ridică, entuziast, cătră dînsul, — pentru iubirea ce i se arătase. A fost apoi, peste dţiva ani, — ani plini de rodnică muncă pentru întemeierea şi organizarea învăţămintului muzical superior în Clujul românesc, — septuagenarul jubiliar aclamat de toată suflarea românească. Aceeaşi senină, discretă atitudine a omului nedeprins să bată monedă şi medalii din meritele sale. Un înţelept şi un cavaler. Acum Gheorghe Dima se duce pentru totdeauna dintre noi. Figura aceea de dulce severitate părintească, îmbinând, în-tr-o rară şi fericită armonie, autoritatea şi bunătatea patriarhului, nu va mai răsări de-acum în loja din dreapta a Teatrului Naţional, cu acea admirabilă devoţiune sacerdotală, pe care nu o au decît adevăraţii poeţi ai artei. Dar sufletul lui mare?, sufletul acela creator, va rămîne pururea al nostru: în inimile, cari l-au iubit şi venerat, în dn-tecele, cari vor vibra de adierile lui, atîta timp dt va înflori o viaţă românească pe plaiurile acestea — în vecii-vecilor. Odihneşte în pace, bătrîn glorios al neamului meu! La căpă-tîiul tău sărac va veghea flacăra eternă a recunoştiinţii naţionale şi generaţii după generaţii vor rosti cu evlavie numele tău, — binecuvîntîndu-te într-un glas: pentru credinţa ta fermă şi îndărătnică, pentru neobosita-ţi trudă, pentru sfînta ta jertfă, pentru dumnezeiasca solie de dreptate, pe care ai proclamat-o, în auzul tuturor, de amîndouă laturile Carpaţilor maiestoşi şi veşnici, — veşnici câ numele tău simbolic şi maiestoşi ca însuşi viitorul neamului nostru. Slavă amintirii tale! EFIGII 117 O LACRIMA PENTRU ION URSU Misterioase socoteli ale Firii, care se fac fără noi, dar pe seama noastră şi despre care atîta ştim sigur, că nu cruţă pe nimdni şi că ne dor cumplit, au luat din rîndurile noastre, în plină vigoare a vîrstei, pe profesorul Ion Ursu. Crescut în şcolile înalte ale României libere şi ale Apusului, feciorul de ţăran din Caţa aducea, în specialitatea sa, o stăruinţă şi o pregătire pe care n-o aveau mulţi. într-o lume, în care tot al doilea ins se crede un geniu, osîndit să-şi poarte crucea superiorităţii printre brute neînţelegătoare, Ursu a fost lovit şi tăgăduit eu violelnţă. Dar el a biruit. A biruit tenacitatea ţăranului ardelean. Şi sufletul lui călduros a rodit în scrieri, care nu vor muri cu el, şi într-o fecundă activitate didactică, de care cei ce s-au împărtăşit vorbesc totdeauna cu duioşie. Dar acest istoric erudit şi acest dascăl de vocaţie era şi un adevărat patriot. Cînd, la sfîrşitul războiului, în a cărui adîncă legitimitate morală şi necesitate istorică el crezuse fanatic, Universitatea Ardealului eliberat îl chemă la ea, Ursu îşi părăsi, fără şovăire toate rosturile vieţii sale din Iaşi şi alergă la Cluj. Era epoca neuitată a marilor emoţii şi a marilor nelinişti, cînd visul, proaspăt coborît în realitate, palpita înfrigurat, ca o pasăre nede-prinsă încă cu mîna care a prins-o, cînd sufletul românimei de aici exulta entuziast, în întîile-i avânturi de libertate ... O neadormită operă de disciplină şi pedagogie naţională, o temeinică muncă de consolidare a idealului realizat se impunea imperios ■— şi Ursu nu era omul care să i se sustragă. Peste cîţiva ani, cînd începutul bun se făcuse, dnd lucrurile se aşezaseră şi drumurile se neteziseră, el putea pleca, fără mustrare de cuget, cu conştiinţa datoriei împlinite, la Bucureşti. Vor trece anii. . . Peste controversele ce ne pasionează, se va aşterne, definitiv, inexorabil, praful uitării. 118 VASILE BOGREA Dar, spre mormîntul de dascăl sărac din capitala României întregite şi prin truda lui, gîndiul pios al cercetătorilor trecutului nostru va călători adesea, mişcat, şi tot mai des se vor auzi duioase glasuri de plîngere pentru cel ce doarme acolo. Căci acolo doime un om, care a iubit cu pasiune două lucruri mari şi veşnice: ţara sa şi ştiinţa sa, şi le-a servit cu devotament, cu jertfe de multe ori dureroase, pînă în 'ceasul din urmă al vieţii sale. IOAN PAUL Eram copil, într-un liceu din fundul Moldovei, la Pomîrla, cînd am auzit î'ntîi numele lui. Fusese pe acolo, ca delegat ministerial pentru examene, şi lăsase amintirea unui examinator mai degrabă sever. Dar cărţile lui de şcoală — adevărate manuale clasice — îl precedaseră cu mult. Iar directorul „Institutuluinostru, poetul bucovinean Samson Bodnarescu, vechi prieten al său de la „Junimea“, avuse grijă ea, clin modesta bibliotecă a elevilor, să nu lipsească volumul de „Omagiu“ pentru Titu Maiorescu, în care I. Paul semna acel sugestiv şi original „essay“ plin de umor, de vervă caustică şi spirit de observaţie, intitulat: „Pedagogie ţărănească“. Cînd, mîntuind liceul, intrai în Universitatea din Iaşi, Ioan Paul era pentru mine, astfel, o veche cunoştinţă. Mulţi din colegii mei de aici îi fuseseră elevi. Şi cu cită însufleţire vorbeau toţi de el! Dorinţa mea de a cunoaşte şi altfel deeît din scrisul său şi vorbele altora pe omul acesta, — evident, o excepţională personalitate didactică, — nu făcuse de'cît să crească. Dar curagiul de a căuta ocazia potrivită îmi lipsea. L-am urmărit, deci, mai departe, de la distanţă, în manifestările sale publice. Cetisem conferinţa lui despre ţăranul român şi cel ungur, [. . . ] şi bănuiam că meşterul, care ştia să zugrăvească -aşa sufletul omenesc, trebuie să fie şi un minunat EFIGII 119 povestitor. Prilejul de a-mi verifica această presupunere, — cârd era să fie strălucit confirmată, — mi se oferi, însă, numai foarte tîrziu: Paul era pe atît de scump la vorbă în public, pe cit de sfătos era în intimitate. Era un discret, un sfios. M-am lăsat dar în voia întâmplării. Şi ea mi-a fost favorabilă. însărcinat vremelnic cu suplinirea unui profesor în concediu la două şcoli din Iaşi, unde funcţiona şi dînsul, l-am întîlnit. A venit el la mine, simplu, prietenos. Cînd i-am spus de cînd îl ştiu şi cît doream să-l cunosc personal, mi-a răspuns zîmbind că se bucură, dar ... se teme să n-am vreo dezamăgire. Şi, ca voind să mă apere de umbra pe care credea că mi-o aruncase în suflet, adăugi numaidecît: „Zic unii, în glumă, că Ardealul e frumos de departe. Au dreptate; dar, de aproape, e şi mai frumos! Fost-ai pe acolo?“ Nu avusem încă această fericire. Dar aveam o compensaţie: venise Ardealul la mine, în persoana unuia din cei mai simpatici exponenţi ai săi. Era om în puterea vîrstei, aproape tînăr, pe atunci, acest mîndru moţ ide la Hidiş, crescut în şcolile Blajului lui Moldo-vănuţ şi purtat prin şcolile cele mari ale Vienei. înaintea şi în urma lui, — culminînd în acea nobilă figură de profet şi atlet al conştiinţii româneşti luptătoare, care a fost Bămuţ —, atîţia fraţi „de dincolo“ venise să samene la Iaşi, în patriarhalul şi primitorul ogor al sufletului moldovenesc, pînea cea albă a învăţăturii. între ei toţi, Paul are un loc aparte, alături de Miron Pompiliu, nedespărţitu-i frate de cruce, ardelean, ca şi dînsul, de basarabeanul A. Frunză şi alte suflete de elită. Un loc, pe care distinsa lui personalitate l-a umplut, pe care plecarea lui din Iaşi l-a lăsat pentru totdeauna gol şi pe1 care istoricul viitor al învăţămîntului din capitala Moldovei îl va însemna eu cinste şi recunoştinţă. Dar momentul cu adevărat mare, în care Paul şi-a dat toată măsura sufletului său, a fost Războiul. în tot laşul „neutralităţii“ oficiale, n-a fost inimă mai caldă, mai pasionată, mai fanatic închinată idealului naţional, n-a fost voinţă care să arăte mai cu hotărîre drumul sîngelui spre Ardeal, deoît Ioan Paul. ^Activitatea lui din acest timp va ră-mîne onoarea vieţii sale. Prin scris, prin grai, în articole de ga- 120 VASILE BOGREA zetă, în conferinţe şi discursuri de adunări publice, sufletul lui a vibrat, a palpitat, s-^a luptat, s-a zbătut fără odihnă, pentru a nu se pierde prilejul cel mare şi unic. De aceea, puţini oameni vor fi fost mai fericiţi ca el, în acea memorabilă zi de august 1916, dnd România trase sabia împotriva călăilor milenari. în toate cumplitele încercări ce au urmat, inima lui a suferit adînc, dar nu s-a îndoit şi nu s-a frînt nici o clipă: el credea în dreptatea cauzei noastre, credea în virtuţile neamului său, credea nezguduit în triumful final al aliaţilor noştri. Iar cînd ceasul mult aşteptat bătu, n-a fost om pe lume mai răsplătit, pentru toate ostenelile şi speranţele lui, decît dascălul ardelean de la Iaşi. El înţelegea însă, că marea operă, pe care oamenii de şcoală o datorau României întregite, abia acum începea. Apelul său de atunci, cătră toţi profesorii ardeleni din Vechiul Regat, sună ca un adevărat ordin de mobilizare pe frontul culturii naţionale din provincia delzrobită. Şi mulţi au răspuns la chemarea veteranului, rupînd ea şi el rădăcinile unei vieţi tihnite, „sfărîmîn-du-şi cuibul“, şi înrolîndu-se subt steagul ridicat de el. îmi voi aminti pururea cu emoţie ceasul binecuvîntat, în care dânsul, — devenit acum, de mult, un duios şi părintesc prieten personal, — veni să-mi vestească invitarea la Cluj, pentru instruirea celor dintîi trupe de dascăli români ai Ardealului liber. Şi cine ar putea uita tot ce-a venit după aceea? Pelerinajul pios la mormântul lui Moldovănuţ, din Blaj, sau, pe urmele lui Iancu, la Câmpeni, la Vidra, peste tot, cercetînd, descosînd, scormonind amintiri aţipite (pregătea o monografie asupra „Craiului munţilor“, din care splendidul „Florică Cete-raşul“ era un episod lăturalnic şi un prodrom); apoi apriga, răbdătoarea, neodihnita muncă de fiece zi, pentru edificarea sufletului tinerimii, în cuprinsul Universităţii, şi, dincolo de ea, în cadrele largi ale „Extensiunii Universitare“ şi „Astrei“, pentru, premenire a spiritului public românesc prin cultură. Pentru această nobilă misiune patriotică, în care vedea acum tot rostul existenţii sale, ar fi dorit — el, înţeleptul, căruia fermecătorul miragiu al plăcerilor vieţii nu-i putea as- EFIGII 12! cunde zădărnicia şi amărăciunile ei — ca boala, care-1 mina de la un timp, să-l mai cruţe. Dar soarta a vrut altfel. Şi moartea, care i-a închis fulgerător ochii, l-a surprins pregătindu-sei de plecare, peste un ceas, la Bistriţa, unde-1 aşteptau dornici ascultătorii conferinţelor „Extensiunii“. Acum va pleca, să-şi doarmă somnul de veci, la Iaşi. A fost cea din urmă dorinţă a sa. Nu doar, că, în mediul de aici, n-ar fi întîmpinat iubire şi preţuire destulă: oameni răi şi neînţelegători sînt pretutindeni, şi oameni buni nu lipsesc nicăiri. A dorit laşul ea sălaş din urmă, pentru că acolo* şi-a trăit partea cea mai bună şi mai frumoasă a bărbăţiei,, acolo a Visat şi a sufertiit mai intens pentru gîndul cel mare, pentru că în pămîntul lui ospitalier, s-au coborît rămăşiţele copiilor săi răposaţi. Se şi cuvenea ieşenilor, pentru cit l-au iubit, prilejul de a-i putea aduce un suprem omagiu. Nicăiri ca acolo, la Iaşi, nu vor fi lacrimi mai calde, şi mai multe pentru dînsul. Nicăiri, decît doar undeva, într-un orăşel tihnit din Ardeal, unde ochii obosiţi şi buni ai unui moşneag foarte bătrin se vor umezi mereu de-acum şi glasul domol va dojeni pe nepotul, care, după ce, o viaţă întreagă, s-a străduit să-i facă numai bucurie, i-a făcut acum, pe neaşteptate, cea mai mare supărare ce i-o putea face, — luîndu-i înainte pe\ drumul eternităţii. . . TUDOR PAMFILE Prin moartea, în floarea viratei, [. . . ] a ofiţerului cu trup de uriaş şi suflet de copil, folclorul românesc a pierdut pe cel mai harnic şi — împreună cu răposatul Marian —* cel mai fecund cercetător al său. 122 VA.SILE BOGREA De la 1908, cînd a apărut colecţia sa de Cimilituri româneşti, în seria de publicaţii „Din viaţa poporului român“ a Academiei Române, pînă acum cîteva luni, cînd o· misterioasă boială l-a doborît pe neaşteptate, în toiul activităţii sale [...], Pamfile n-a încetat de a fi albina harnică a folclorului nostru, adunînd din florile eîmpului şi depunind în faguri mierea sufletului popular, fără a se lăsa descurajat nici de indolenţa de trintor parazit a „publicului rafinat“, nici de înţepăturile veninoase 'ale oiţe unei viespi filologice: pentru că iubirea lui de popor şi de muncă era mai tare decât toate obstacolele. Se icuvine însă, să spunem, ică, în schimb, sprijinul Academiei Române nu i-a lipsit niciodată. Mai toate lucrările lui, — afară, bine-nţeles, de revistele ,,Ion Creangă“ şi „Miron Costin“, ori de cutare schiţă apărută în „Convorbiri literare“ şi atîtea alte poveşti publicate prin „Floarea darurilor“, — au văzut lumina tiparului în editura acestei înalte instituţiuni de cultură: fie în „Analele“ ei (ca Jocuri de copii, 2 voi., completînd pe I-iul, apărut în 1909), fie în colecţia de studii şi cercetări sus-citată (ca: Industria casnică la români, 1910; — Sărbătorile de vară la români, 1911; — Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări, 1911; — Cîntece de ţară, 1913; — Povestea lumii de demult, 1913; — Sărbători de toamnă şi postul Crăciunului, 1914; — Crăciunul, 1914; — Cromatica poporului român, 1914; — Diavolul, 1914; — Cerul şi podoabele lui, 1914; — Agricultura la români, 1915; — Mitologie populară, I, 1916; — Văzduhul, 1916). Ba, cutare din ele a fost şi „încoronată“. Intre hîrtiile rămase de pe urma lui sînt, însă, multe (volume întregi) oare aşteaptă să vadă şi ele lumina publicităţii. Le-am avut în mini, parte din ele, şi, fără îndoială, — dacă nu culegerea de „Kryptadia“, — cele mai multe ar merita această favoare. EFIGII 123 FRIEDRICH LEO ,,Les dieux s’en vont.. .“ După manele Vahlen, „ultimul humanist“1; după Skutsch, acest minunat suflet latin, cu sclipiri de geniu, rătăcit în lumea germană; după octogenarul patriarh al clasicismului britanic, Ellis, — Leo însuşi, marele pontifice ale filologiei latine contemporane, se coboară în împărăţia umbrelor. O adevărată „Götterdämmerung . . .“2 Friedrich Leo moare la Göttingen, unde a profesat tocmai un sfert de veac, în vrîstă de 63 de ani. De la 1873, 'data promoiţiei sale3, pînă în clipa în care o moarte nerăbdătoare — cita mors — l-a smuls pe neaşteptate vieţii, fiul medicului modest din Regenwalde, abilitat în 1877 la Kiel, a mers -crescând în muncă şi crescând în strălucire. Şi fu strălucire! Căci, dacă Leo n-a fost o glorie exuberantă, cu eterne scînteieri şi iradiaţii universale, ca genialul său prieten Wilamowitz — „Uldaricium sidus“ —, un exponent luminos al suveranităţii spiritului, un „princeps philologorum.“ în cel mai autentic înţeles al cuvîntului, a fost desigur. Lucrările sale de critică a textelor şi exegeză literară, începând cu studiul asupra lui Seneca (1873, în volumul de „Com-mentationes“ închinat profesorului său, F. Bücheier) şi acel asupra lui Tibull (1881, în „Philologische Untersuchungen“ ale lui Kiessling şi Wilamowitz), — 'ambele, preludii ale unor ediţii critice, din care însă n-a apărut decât prima —, şi culminînd în Plautinische Forschungen (1895, a 2-a ed. 1912); 'cercetările sale de metrică (Der saturnische Vers, 1905) şi de istorie literară (Die plautinischen Cantica u. die hellenistische Lyrik, 1897; Die griechisch-römische Biographie, 1901; Der Monolog im Drama, 1908); ediţiile critice (Seneca tragicul, Venantius For-tunatus4, Plaut, „Culex“, Iuvenal etc.); nenumăratele articole ştiinţifice (unele, ca acelea despre originea satirei romane şi despre dubletele din Juvenal, esenţiale!) sau polemice (contestat la început, Leo a avut mult de luptat pînă să triumfe!), 124 VASILE BOGREA sămănate prin periodice şi publicaţii saivante, în special în „Hermes“ şi în „Gottingische Gelehrte Anzeigen“ (unele recenzii, icnim e aceea a ediţiei lui Properţiu de Rothstein, ating dimensiunile unor adevărate monografii!), — toate, pînă la cea din urmă notiţă, reprezintă o cucerire pentru ştiinţă, — fie că ar cuprinde revelaţia unor orizonturi necunoscute sau risipirea unor erezii specioase, fie că nu fac idecîit să retuşeze o eroare de amănunt ori să aducă, lîn sprijinul unui adevăr neîndreptăţit, dovezile capabile de a-1 reabilita şi impune. „Thesaurus linguae laitinae“, uriaşa întreprindere a celor cinci Academii germane, îl avea între directorii săi: ca şi Mommsen, eare-1 indicase ca succesor ai lui Kaibel la „Her-mesu, Leo era şi un admirabil spirit organizator. Dar marele savant nu s-a închis în tumul de fildeş al specialistului aristocratic, departe de vulgul trivial şi profan, ci s-a coborît în mijlocul acestuia — prin lucrări de popularizare, ca aceea 'din ,,Kultur der Gegenwart“ —, vestindu-i evanghelia sa, truidindu-se a-1 iniţia în tainele acelei literaturi, de o aspră frumuseţe virilă, care e literatura Romei. Iar, când, acum un an, o societate culturală din Berlin l-a rugat să ţie o conferinţă, Leo ia venit bucuros şi — după. ce, altădată (1904), intr-o măiastră dizertaţie reotorală, schiţase atît de luminos fizionomia originală a literaturii latine —, el, care n-a înţeles niciodată diplomaţia moidernă care pretinde că poate păstra vie antichitatea clasică înmormîntînd jumătatea cea mai bună a ei, a vorbit de astă dată despre: „însemnătatea limbii greceşti pentru cultura germană“, invoeînd, în evlavia ascultătorilor, Sfîntul Duh al Eladei păgîne. Fără îndoială, acest preot crede în Dumnezeul său, şi, pentru el, ca şi pentru marele Renan, „le mirade grec“ este o forţă de o actualitate perpetuă. Vorba lui —, Leo şi-a cetit conferinţa5 — n-avea nimic din verva scânteietoare, din .pateticul vibrant al lui Wilamowitz, nimic din 'capriciosul şi tumultuosul ritm al elocvenţei acestuia, nimic, mai ales, din acel unic ethos, marţial şi jovial totodată, care lasă să se audă în tot momentul, îndărătul solemnităţii lui epice, ionitul ştrengăresc al umorului ce se pregăteşte a-i sparge chiurasa — uşor, -cum sparge ghiocelul primăvăratec EFIGII 125 crusta zăpezii întârziate —, înflorind-o>, cînd oratorul însuşi pare a se aştepta mai puţin, în zâmbetul glumei triumfătoare. Avea însă un relief, o claritate şi o pregnanţă, o putere de expresie şi persuasiune, «avea, mai presus de toate, un accent de sinceritate şi o nobleţă care nu-şi află părechea decît în extrema idiistincţie a persoianei vorbitorului — igoq Geoîcnv —, cu recele surîs uşor în ochii liniştiţi şi aidînicii, cu impunătoarea arhitectură a capului stil Mommsen. „Traducerile ajută mult“, zicea el, „şi ele pot căpăta chiar o însemnătate universală, cum o arată Homer al lui Voss şi Shakespeare al lui Schlegel; din exemplul lui Schiller se poate vedea că geniului şi din conducta de apă îi ţâşneşte izvorul inspiraţiei („die Musenquelle sprudelt“). Dar puterea traducerii - se opreşte la o îngustă linie de hotar, ca şi aceea a mulajului de ghips. Viaţa rămîne ascunsă în limba originalului, cu infinitul joc de nuanţe ale 'cuvintelor şi intima structură individuală a propoziţiunilor: in ea singură versul îşi are viaţa, gîndul, culoarea şi simţirea, parfumul“6. Viaţă, parfum, coloare are — să nu-1 fi tradus! — pretutindeni scrisul lui Leo>, chiar în cele mai aride subiecte. Miticului rege frigian, căruia atîţia, chiar dintre spiritele de elită, preferă a-i sămăna in alte însuşiri, Leoi i-a sămănat în aceea, dumnezeiască, ide a preface în aur tot ce atingea. Dar opera care sintetizează mai deplin ştiinţa şi talentul său, este, fără îndoială, ultima, „Geschichte der römischen Literatur“ (1913). Din nenorocire, această operă, — căreia, în locul epigonilor săi, seninul Boissier i-ar zice, ea şi capodoperei lui Mommsen, pe care o aminteşte: „oeuvre savante et vivante â la fiois“ —, s-a oprit acum, pentru totdeauna, la întâiul volum: un tor so, pentru a cărui întregire nu există meşterul congenial.7 Intr-o prelegere rămasă celebră, la Oxford, Wilamowitz, — făcând aluzie la un episod din Homer, — zicea: „Ştim cu toţii că umbrele nu vreau să vorbească, pînă ce nu beau singe: şi noi trebuie să li dăm sângele inimii noastre!“ Acesit suprem tribut de sînge, fără de care epifania duhurilor rămîne zadarnică şi pe care orice interpret onest al trecutului li-l datoreşte, Leo l-a plătit bucuros, din, bielşug. 126 VASILE BOGREA De aceea, pentru el mai mult decit pentru alţii, umbrele n-aveau taine, de aceea.1— cu sau fără „Charités46 şi cu sau fără ironii postume —, în Seminarul de filologie din Gottingen, duioasa atmosferă morală din „Manuscriptul pierdut66 al lui Freytag era o nobilă -şi firească realitate. „Căci66, zice romancierul acolo, „cel mai frumos privilegiu al profesorului este că el înnobilează sufletele tinerelor generaţii, nu numai prin ştiinţa, ci şi prin personalitatea sa66; iar adevăraţii oameni mari nu sint — cum vrea Emerson — aceia, cari „întrec cu un cap pe toţi contemporanii lor“, ci aceia, la cari — după fericita expresie al lui Gomperz — „supt un cap rece stă o inimă caldă66. Acum, marele vrăjitor de umbre este el însuşi o umbră. Negurele morţii s-au lăsat, grele, între lumina lui şi durerea noastră. Dar cine, prin el, a iubit (trecutul, cu maiestatea calmă a lumilor moarte, cine, printr-un cuvlnt al lui, a văzut răsărind înainte-i viziunea splendorilor apuse, — pentru acela Leo e viu. Şi viu va rămânea, în fuga anilor, pentru oricine, cu iubire, se va apropia de opera lui — XTfJfjia èç, &et — monument mai scump decît oricare şi mai durabil ica toate, pentru că se confundă icu însuşi eroul al cărui suflet circulă în. el. Şi, dacă e o fărlmă de adevăr în vorba poetului „qui coluere coluntur“, — vor fi mulţi s-o facă: căci în templul Trecutului n-a fost preot mai plin de osârdie decît Friedrich Leo. H. MORF Nu împlinise 67 de ani, eînd a părăsit, la 23 ianuar 1921, toate rosturile lumii acesteia, elveţianul, care, în 1909, luă succesiunea gloriosului său compatriot, Adolf Tobler. la catedra de romanistică a Universităţii din Berlin. EFIGII 127 Fiu de profesor, elev al cunoscutului lingvist H. Schweizer-Siidler, la Zürich, şi al nu mai puţin cunoscutului romanist Ed. Boehmers, la Stnasşburg, unde pnomovă, în 1877, cu o dizer-taţie (Die Wortstellung im altfranzösischen Rolandsliede), despre -care Gaston Paris — marea personalitate ce avea să4 influenţeze laffita, în cariera sa ştiinţifică şi didactică — se exprimă elogios; întreprinzînd, ani de-a rundul, călătorii de studiu în ţările romanice (Spania, Italia, Franţa, România); cercetînd mereu, cînd graiul acestora (Die Untersuchung lebender Mundarten und ihre Bedeutung für den akademischen Unterricht sau Die romanische Schweiz und die Mundartenforschung), cînd literatura lor (Vom Rolandslied zum Orlando furioso sau Die französische Literatur im Zeitalter der Renaissance), cînd pe amândouă împreună (Aus Dichtung und Sprache der Romanen); colaborând mai târziu, ca editor, la vestitul „Arhiv“ al lui Herrig, cu importante contribuţii din acelaşi domeniu, ■— Heinrich Morf aducea la Berlin, nu numai o strălucită făgăduială de viitor, ei şi un întreg .trecut de muncă şi un crez ştiinţific pe oare-1 propovăduise fără şovăire (v. Das Studium der romanischen Philologie). De aici, marele lui ascendent moral, dar şi de la o puternică minte biruind prejudecăţile, de la o caldă şi nobilă inimă, pe care războiul 'avea s-o rănească de moarte. Căci iceea ce l-a răpus pe Morf n-au fost numai privaţiunile de ordin material, care au ajutat vechiului rău ascuns să-l răpună, ci şi tragicul naufragiu al unui vis, pe oare-1 visase pe urmele marelui său maestru, Gaston Paris, şi-l proclamase în zgomotul tunurilor, Marte saeviente: ,,Die Civitas Dei der Wissenschaft“ .. . Ce a făcut Morf la Berlin, — unde am avut norocul să-l ascult, — ca profesor şi ca membru al Societăţii Filologice de acolo, a spus-o, mişcat, un elev al său, dl. Erhard Lommatzsch, în piosul cuvînt funebru publicat în „Arhiv“ (voi. 142, p. 78 sqq.). Ca opere ştiinţifice, Zur Sprachgliederung Frankreichs (pe baza Atlasului lingvistic al d-lui Gffllieron şi a rolului 'dialectologie al diecezelor, semnalat încă din 1891 de abatele Rousselot) se adauge, impunător, la puternica sinteză asupra literaturilor 128 VASILE BOGREA romanice din Kultur der Gegenwart1 şi înnoitoarea prelucrare a Istoriei literaturii franceze în sec. al XVIII-lea de Hettner. Oriiicît de bogată însă, opera care a apărut supt însuşi numele (autorului e mult mai mică decît aceea apărută supt numele elevilor săi: ca şi C. Jirecek, H. Morf scria, aşa-zicînd, prin aceştia. Şi ei te unul, oa Tappolet, o mărturiseşte duios. El însuşi care n-aivea superstiţia cantitativă a volumelor, avea totuşi conştiinţa enormei munci închise în micul număr de pagini de sinteză ce dădea: „Fie, ca lectorul specialist să nu uite, că acela către tratează un mare domeniu de cercetare în-tr-o expunere succintă fără aparat de note critice, adeseori e nevoit, ca rezultatul unei laborioase cercetări de detaliu să-l exprime intr-o scurtă propoziţie, într-o simplă turnură, sau ca o serioasă polemică cu oi părere contrarie s-o cuprindă intr-un singur adiectiv44 (Geschichte der neueren franz. Literatur, I, „Prefaţă44). IOAN URBAN IARNlK A adormit, patriarhul. .. De-acum nu va mai vorbi, cum o făcea atît de bucuros (v. „Convorbiri literare44 din 1909), despre „Drumul pe caro a mers44 spre inima noastră, învăţîndu-ne de timpuriu graiul (însemnătatea studiului limbii române, tipărită şi-n rev. „Transilvania“ din 1917, e însăşi dizertaţia sa de habilitare ca docent de romanistică, la Viena, în 1878, în faţa lui Miklosich şi Mus-safia, iar Sprachliches aus rumänischen Volksmärchen, tradusă în rev. ,,Ion Creangă44 din 1913, datează încă din 1877) şi stră-•bătîndu-ne ţara >(v. însemnările autobiografice amintite, din „Convorbiri44, şi scrisorile din 1879, apărute acum şi-n „Transilvania44 sus-citată). Alecsandri, Maiorescu, Odobescu, Cara-giale, Ispiroscu şi atitea alte figuri luminoase ale Renaşterii EFIGII 129 noastre literare erau vechi cunoştinţe ale acestui minunat „hagiu“, care ascultase la „Junimea“ lectura lui Despot-Vodă. Şi un alt „hagiu“, tot atât de minunat ca şi el, admirabilul „peregrin transilvan“, I. Godru-Drăguşanu, apare în scrisorile amintite: e „fostul vice-şpan şi actualul prezident al oficiului de orfani şi de văduve“, care-1 „pofteşte, oa, folosindu-se de căruţa sa, să viziteze Făgăraşul“. în regretatul nostru A. Bâr-seanu, va afla mai apoi colaboratorul la vestita culegere de „Doine şi strigături din Ardeal“, pe coperta cărora apar înfrăţite numele amândurora. Şi, de atunci, din eroicele şi îndepărtatele vremuri, în care ne zbuciumam în răziboiul pentru neatârnare, până ia ceasul suprem al izbîndirii visului nostru naţional, bucuriile, ca şi durerile noastre, au fost şi >ale lui. De aceea, atunci cînd veteranul dascăl de la Universitatea cehă din Praga, slobodă acum şi stăpână pe destinele ei, venea, sînt cîţiva ani, în România întregită, ca sol al naţiei sale liberate, spre a vorbi de tot ce ne-a legat şi ne leagă laolaltă, a fost, în tot sufletul nostru, o înduioşată tresărire de recunoştinţă. Conferinţele sale — şi ale vrednicului său fiu, d. Hertvig Jamik, — au rămas, ântr-o preţioasă broşură comemorativă, ca şi aceea despre „Şezătorile româneşti de pe Muntele Sion din Praga“, în care se povestesc isprăvile de nobilă caritate creştină ale. abatelui Zavoral; dar bătrânul — s-a dus: era în seara vieţii (născut în 1848, la Postyn, în Boemia) şi noaptea mormântului era, din nefericire, aşa de aproape ... Romaniştii sau filologii sadea pot regreta în el pe autorul preţiosului indice la Dicţionarul etimologic al lui Diez şi pe autorul unor interesante cercetări relative la limiba albaneză: noi plîngem ân Ioan Urban Jamik un scump prieten de o viaţă. Requiescat in pace! 9 — Sacra via IV SCÎNTEI „ Să fii om, om întreg! Să ai, adecă, acel resort inbim de reacţiune împotriva presiunilor mediului, fără de care nu există o personalitate umană. Să păstrezi, Anteu viteaz, fără întrerupere, contactul cu inima naţiei tale. Atîta/“ >::yvv tri '■V'.XÙ'A.i 1 -4 ;u •.V U ■•UU*. \v.i-: GÎNDURI Adevăratele valori nu fug de lumină, învăluindu-se în mister. Numai putregaiul are nevoie de întuneric, pentru a străluci. * A vorbi într-o adunare este, oarecum, a te dezbrăca în public. E, deci, o anumită lipsă de pudoare în practica oratorică, şi doza ei creşte în măsura sincerităţii oratorului. * în contact cu împrejurările, supt acţiunea timpului cea mai dibaci aurită mediocritate „îşi arată aramau, asemenea mone-tellor calpe. * Memoria este o criptă funerară. Răscolirea ei e, uneori, mai mult decît o indiscreţie: e o impie violare de morminte. 134 VASILE BOGREA Dacă poezia n-ar fi decîit oiripiit, toţi vrăbioii ar fi rivalii lui Eminescu. * Eminescu — flacăra albastră ce adie, după credinţa poporului, pe locul unde e îngropată o comoară. Alecsandri — un robinet de apă de trandafiri, suavă şi călduţă. „Junimea44? — O congregaţie de cărturari şi farisei, avînd ca divinităţi pe Kant şi Schopenhaudr. * „Părintele gustului şi gestului estetic la români44. Ar fi, poate, o definiţie a d-lui Maiorescu. (O supunem d-lui revizor al valorilor literaturii româneşti, E. LfOvinescu). * Uni umil aprinzător de luminări în templul culturii naţionale, — aşa trebuie să se socoată pe sine orice cărturar modern. * Om providenţial esifce acela oaire, peste vicisitudinile momentului, vede — şi ştie să aştepte, pentru botezul întru izbăvire al neamului său — clipa binecuvântată oînd îngerul Domnului se coboară şi turbură apa. * Ca să vorbeşti bine despre un subiect, nu e de ajuns să-l ai în cap: şi inima trebuie să-ţi fie plină de el. SCÎNTEÏ 135 SClNTEI (1) Cugetările, faţă de o operă întinsă, sînit oa ştelelel faţă de soare: ele pălesc şi dispar dinaintea lui, dar, în ele, sînt fiecare sori. Fiecare cuvînt e o lacrimă. Un cuvînt, un gînd plăteşte atîta, cit plăteşte cel ce-1 rosteşte. Cînd Galilei a spus că pămîntul se mişcă, el a spus, — intelectual, — acelaşi gînd, pe care-1 repetă orice papagal...; dar — cîtă deosebire! De unde, dacă nu din valoarea etică a vorbitorului? Orice neam are o menire în omenire. Orice profesiune se poate înţelege în două feluri: ca o funcţiune (izvor de drepturi) şi ca o misiune (izvor de îndatoriri). A scrie pentru că ai luat bani nu e tot una cu, a lua bani pentru că ai scris, — deşi nici absolut diferit.. . Adevărul pur e, cel mai adese, foarte dur. Pur, dar dur! Nu „la raison du plus fort est tourjoursi la meilleure“, ci „la raison la plus forte est toujours la meilleure“. Ştiinţa e, în acelaşi timp, şi microscopie şi telescopie. 136 VASILE BOGREA Ştiinţă pură, şi deci purulentă. O descoperire ştiinţifică se poate verifica şi confirma experimental, dar ea începe totdeauna mental. Printre ruinele trecutului, istoricul culege floarea nemuritoare a experienţei umane şi o înfăţişează celor ce vin: ici ca pe un duios şi gingaş nu-mă-uita, colo ca pe un tragic şi solemn memento. După război, eînd zăngănitul armelor a încetat, se aude, din ce în ce mai pronunţat, un bîziîit ide muşte ... S'înt diplomaţii care stabilesc... punctuaţia, cu negru, în textul, scris cu sîngele popoarelor, ai istoriei universale. Cine vrea să joace un rol public, trebuie să aibă două lucruri: o moară (gura) şi o -comoară (mintea). Dacă n-au decît comoara, vai de capul lor; dacă au numai moara, vai de capul celorlalţi! Re, ore, more, amore: prin probe înfăţişate elocvent, ou ethos şi pathos, se obţin biruinţele oratorice. Un gest nepotrivit şterge vorba, în loc s-o sublinieze. Unde nu e suferinţă adevărată, nu va fi poezie. Ca să plîngă laorimile-i de mărgăritar, biata moluscă marină trebuie să fie (bolnavă. Intre psihologie şi logică e aceeaşi deosebire ea între Racine şi Corneille: unul zugrăveşte pe oameni cum sânt, celălalt aşa cum trebuie să fie — respectiv fenomenele sufleteşti. Sau, altfel formulat: SCÎNTEI 137 C. zugrăveşte pe oameni aşa cum ar trebui să fie, R. — aşa cum sînt. [înlocuiţi] oamenii prin fenomene sufleteşti şi veţi avea deosebirea dintre logică şi psihologie. Scriitorul trebuie să vibreze la adierile sufletului naţional ca harpele eoliene la cea mai uşoară suflare de vînt. O literatură poate muri de mai multe boli: de cosmopolitism,, de snobism, de diletantism, de preţiozitate ... Mai bine să fii poet fără să scrii versuri, decît să scorii versuri fără să fii poet. Viitorul se prepară în -bună parte, reparând rănile trecutului. A merge pe drumul bătut al rutinei e, desigur, mai sănătos decît a bate câmpii tuturor inovaţiilor aventuroase. Prejudecăţile sînt măsele stricate: ele trebuie înlăturate, aricit, de dureroasă ar fi operaţia. In oceanul vieţii, oamenii sînt ea nişte luntri — şi atîtea fără cîrmaici. Adevăratele personalităţi sînt însă, nu bărci, ci insule, pe care valurile Mării le 'bat, dar nu le îneacă! Superioritatea asupra mediului e lucru jenant. Cînd nu ai în buzunar monetă măruntă, ci numai aur, traiul e incomod. Mediul nu explică decît mediocritatea. 138 VASILE BOGREA *Gura şi ura: cele doiuă mari calamităţi ale omenirii. A fi idealist ou înseamnă a te pierde în nori, după cum a fi realist nu înseamnă a te bălăci prin noroi. .. Eroism şi egoism — «diferă mai mult decât prin o literă. Ora et labora — să crezi şi să lucrezi! Destulă încredere pentru a întreprinde ceva, destulă neîncredere pentru a nu întreprinde orice, — asta e „măsura“. O memorie oeguveroată de inteligenţă e un haos. Intre amor şi Roma — aleg pe aceasta. Ad astra per castra! Mai bine „infim“ decît infam. Stat oameni a căror atitudine în viaţă nu e decît o continuă oscilaţie între altitudine faţă de «cei mici şi platitudine faţă de cei mari. A da din coate nu e cu nimic mai uman decît a da din coadă. „Să nu-ţi faci ţie chip cioplit!“ Scripturile trebuiesc complectate: — Nici necioplit! ■SCÎNTEI 139 Prefer o mimă de aur unui caracter de bronz şi unei energii de fier. E metalul mai noibil ... Quod licet Iovi, non licet bovi, — se citează de obicei. Inversa e, poate, şi mai adevărată: Quod licet bovi, non licet Iovi. Mefistofelia (Mepihisto + Ofelia). Nu cred ce spui, fiindcă ... nu spui oe crezi! Ce tace gura, spune figura. Sînt clipe, cînd demonul din noi, adormind pe îngerul-bun, se arată, 2Îmibiftor, la ferestrele ochilor, — cai un elector care a [ieşit] pe balconul clubului său. Detest masca, dar voalul nu-mi displace. Sînt lovituri morale-mortale. Nici· o carieră fără barieră. Modestus, non moles tus. Modestia saepe est molestia. 140 VASILE BOGREA O prietenie adevărată este, în viaţă, ceea ce e o oază în pustiu: un colţ verde de umbră, în infernul fierbinte şi galben al nisipului nesitatomie. Dar, ca şi pustiul, viaţa e plină de mi-rajuri. Prietenia e ca vinul; 2. * * * Cum pot samsarii-n minister Orice ca să-şi permită? Au două chei (nu e mister!): Jos, un bacşiş; sus — mită. 13. GRANDILOCVENŢA Cum perorezi că eşti Roman Trei sferturi şi pe-un sfert eşti Dac, Te-aş defini: un grandoman, Ce cugetă cît un gîndac. 14. ÎNTREBARE Cînd sînt pe lume zetci de mii Poeţi cari n-au scris un vers, Nu-ţi pare că-i ceva pervers, Ca, făr-a fi poet, să scrii? 15. CÀTRÀ SINE ÎNSUŞI Al fabricat tu kilograme De epigrame; Dar care din atâtea are Un dram de sare? 16. POLEMICA Aşa polemizează unii Pentru geipizi, încât cu toţii Ne îngrozim, de parcă hunii S-ar război din nou cu goţii. 17. NE SUTOR... Cînd face unul „clasicism“, Cum face altul cismărie, Pot zice, fără pesimism, Că face ... clasicismărie. 18. COMPETENŢA Am cunoscut un moldovean, Profesor de greceşte. Se prezintă — şi nu în van! — „Profesor di greşeşte“. 19. UNEI MEDICINISTE Poate de mult ce-ai disecat, Ce-avea mai gingaş feminismul In bietu-ţi suflet a secat, Ş-a năvălit. . . medi-cinismul. 20. UNUI MASIV ODONTOLOG Dentiştii par aşa subţiri Pe lîng-acest „odontolog“, Că i-aş numi pe dînşii: ţiri, Pe dînsul: mastodontolog. 21. ETIMOLOG ŞI ENTOMOLOG De ce superior zîmbeşti, Cind frate bun cu mine eşti? Ce alta decît mine faci? Eu disec gînduri, tu — gîndaci. NUGAE 183 22. GLOTOLOG ŞI GROTOLOG Crezi că, făcînd speologie, îmi eşti superior tai mie? Dar eu, ca filolog, ştiu bine, Cum că grotesc din grotă vine. 23. EREDITATE Bătrînii satului când spun, Că bunul lui a fost nebun, Nu-i de mirat c-un strănepot Ajuns-a, bietul, stră-netot. 24. POPULARITATE LA SATE Ţipau copii, lătrau dulăii Şi alergau din sat flăcăii. . . Ce-i? Poate vreun ţigan cu ursul?' Ba Lupu îşi ţinea discursul. 25. IDEM, LA ORAŞE Aleargă toată studenţimea, Cazărmile, negustorimea ... îşi ţine, poate, Ursu cursul? Ba Lupu-şi va rosti discursul. 184 VASILE BOGREA 26. ACCENT Accentul zici că nu-i nimică? El poate face un Mitică Din mitică; ş-un Ionică Ionica va da, Georgioă Georgica, iar Vasilică Basilica ... Dar unii zic că Din tine tot n-ar da nimică. 27. TOT DR-LUI G.P. Te-ai supărat, Precum şi fetişism, din fete. 63. * * * Muzeul de filologie A răsturnat vocabularul: O casă-n oare-ţi uiţi amarul, Se cheamă astăzi.. . Puşcăriei g4 * * * Puternică e metateza, Ea face rob să fie orbul! Dar în zădar s-ar încerca ea Să facă sobru din M. Sorbul! 65. POETULUI MINISTRU S-a sinucis demult poetul Cu a politicei otravă: Macabru joacă azi scheletul Ce-a fost odată „Nic. Otavă“. NUGAE 195 66. * * * Cum trece-n lumea asta slava! Vorbeai cândva despre măgarii De pe Vezuvi-u: ei sînt carii Păscură, fir cu fir, Otava! 57 * * * Scripturile vorbesc, se ştie, De Gog gigantul şi Magog: La noi, istoria va scrie Cîndva de-un Goga demagog. 68. * * * O, scepfeicule, care spui că Meduza nu-i de cit poveste, Priveşte, rogu-te, la Duică Şi spune-mi: tot nu crezi că este?! 69. * * * Sînt antialooolic, dar Prefer să beau o ţuică,, Decît s-ascult un pamfletar Ca G. B.-Duică. 196 VASILE BOGREA 70. [UNORA] CARI SE DEŞTEAPTĂ Vorbeam chiar azi cu-n. înţelept Şi-n judecata-i dreaptă Zicea: Cu toţii se deşteaptă, Dar unul nu-i deştept. 71 * * * Au fost sfinţi-medici fâr’ de-argint Şi sînt (Scripturile nu mint!): Argintul nu e un tezaur,. Cînd ai o inimă de aur. VI ARIPI FRINTE „Transfigurat de vis, De fericiri de paradis, De prăbuşiri şi năzuinţi, Şi sfîşieri, Ş-atît amar — Ţi-l dăm, căci tu mereu ni-l ceri, Pămînt avar!u DIN PERIODICE DEBEMUR TERRAE ... Pămînt avar, E-aşa puţin din tine-n noi Şi-aşa curînd Ni ceri puţinul înapoi — Aşa curînd, Pămînt avar! Ţi-1 dăm, sfinţit de suferinţi, Transfigurat de vis, De fericiri de paradis, De prăbuşiri şi năzuinţi, Şi sfîşieri, Şi-atît amar — Ţi-1 dăm, căci tu mereu ni-1 ceri, Pămînt avar! ARIPI FRÎNTE Tinereţe, flutur falnic, Cu albastre flori de vis Drumul dorului năvalnic Ni-1 însemni, spre Paradis, 200 VASILE BOGREA Şi-n beţia bucuriei Noi urcăm, urcăm mereu, Cu avîntul ciooîrliei, Pînă-n cer la Dumnezeu ... Dar oa dînsa se prăvale La pămînt un boţ de lut Şi, cînd soarelui să-i dnte Mai cu foc poate-ar fi vrut, Cad, cu aripele frînte, Vis. iluzii, ideale .. . Cîţi ca noi, pe-aceeaşi cale, Au urcat — şi au căzut! SONET „Pe negrele ape ce tremură reci „Sau scînteie calde în soarele plin, „Corabie albă a Vieţii, cum treci „Şi fluturi din pînze, sub suflul divin! „Cunosc drumul: este acelaşi din veci, „Pe care ne duce-un ironic destin ... „Pluteşte voioasă! Ca mine te-neci „Şi Moartea te-nghite, — imensul rechin“. Aşa glăsuit-a, din asprele stînci, Sihastrul spre Viaţa ce vesel trecea, Cîntînd simfonia eternei iubiri . . . ARIPI FRÎNTE 201 Şi-n cerul albastru şi-n apele-adînci, Pe cînd vasul Vieţii în zări se pierdea, Pulsa ritmul veşnic al veşnicei Firi. SONET Motto: „...nec me deus aequore mersit“. Eu te priveam uimit, parcă-n neştire, Cum străluceai în noaptea diafană, Şi te simţeam, uşoară ca o pană, La braţul meu, plutind în fericire. Azi strîng la pieptu-mi doar o umbră vană, Şi, din atîtea vise de iubire N-a mai rămas decît o amintire, Ce sîngeră şi doare ca o rană. Mă simt aşa stingher, pustiu pe lume! Ca un vislaş, cînd luntrea-i se desface Sfărmată, în zădar te chem pe nume! ... Dar din adîncul apelor opace Şi calme subt mînia Mării-n spume, Mă-mbie cineva: „Aici e pace!“ (Virgil) 1915 202 VASILE BOGREA QUAERENTI Tu cerci să desluşeşti prin ceaţă Fiorii cei dinţii de viaţă Şi te consumi să luminezi Adîncu-n care-ai vrea să vezi. . . Zădărnici Nu-s decât morminte Acolo, şi, oricât de sfinte, Din ele umbre doar şi oase Răspund, cu şoapte dureroase . .. Să-ntrebi, atunci, pe cei ce cîntă, Şi plîng, şi rid, şi se frământă, în jurul tău? Acolo-s măşti Din mimul vieţii şi sânt căşti Din veşnicul război ce n-are Timp liber pentru cugetare. — Ci tu coboară-te în tine Şi, cred, te-i lămuri mai bine: Acolo vin, deşi nu-i chemi, Strămoşii toţi din alte vremi, Căci tot ce-a fost mai viu în ei Trăieşte-n tine, — vrei-nu vrei.. . Te fă, dar, propriu-ţi scafandru Şi fii convins: nici Alexandru, în nesfârşita lumii Mare, N-a pescuit mărgăritare Mai multe şi mai dragi ca tine . .. Acolo-i taina: cată bine! SFAT In văi' profunde De suflet, unde Nu pot pătrunde Profane unde, Vezi de-ţi ascunde, Ca pe-o comoară Ce n-o să moară, Gîndul şi taina. Cînd moartea vine Şi, de la tine, Ca de la mine Şi orişicine, Prada reţine, Ea nu ridică Decît ce-i pică: Lutul şi haina. ]\fORS Motto: „Quam totus homuncio nil est!“ (Petroniu) E-atîta jale şi revoltă Supt vasta veşniciei boltă, De crezi că cerul se despică, De cîte ori vre o furnică Umană, ostenită, pică. 204 VASILE BOGREA Dar cerul, vai! nu se despică; Şi-n timp ce-o pling şi o sărută, De parcă toţi s-ar sinucide, Doar undeva, în ţărna mută, Se caso-o gură şi se-nchilde. Şi totu-i gata. — Furnicarul îşi inspectează, grav, hambarul. POVESTE Copilărie, — visuri sfinte Din vraja lumilor de flori, De fluturi şi privighetori, Ce dulce-mi picurai în minte... Cînd nu ştiam că şi morminte Sînt..., că troiene de ninsori S-aştern năprasnic peste flori; Cînd nu credeam, că visul minte, — Nevinovate şi nebune Vise urzit-am printre lunci, — Dar timpul ştie să-şi răzbune ... Ce-a fost odată nu mai este ... Odată! — E-aşa mult de-atunci! — Azi totu-mi pare o poveste. ARIPI FRlNTE 205 DIN MANUSCRISE IN VOTIS Să-ţi fie versul pur şi cald Ca lacrimile de smarald Ce mi-au lucit şi mie-odată Din ochii unui drac de fată. Să cînte-ntr-însul ca un cor De păsări, frunze şi izvor, Cu glasuri oare să străbată In inima-mi înduioşată. Şi să vibreze tainic, lin, Divinul dragostii suspin, — Al dragostii ce se închide In inimă şi ne ucide. SONET E-aşa duios să vezi, ca-n panoramă, Trecutul tot, cu visele ce mor Şi-nvie iar, vrăjite de-un fior Din ochii de iubită sau de mamă! 206 VASILE BOGREA. S-auzi cum sună-n zări păduri de-aramă, Cu Feţi Frumoşi şi zmei şi toţi ai lor, Şi oum jeleşte trist umanul doir, Etern oprit l-a fericirii vamă ... Ah! Unde e grădina cea de aur? Şi unde sînt palatele de-argint? Ce s-a făcut năprasnicul balaur? Cununile de mirt şi mărgărint S-au risipit, cu meşterul lor faur? Cum farmecă poveştile — şi mintf SPKE NIRVANA ... Braţul rigid al Voinţii Cîrmuieşte universul. Pe cărarea suferinţii Necurmat ne-ndreaptă mersul... Pe cărările durerii Rătăcim fără de ţintă: Viclenia oarb-a Vrerii A pus mintea să ne mintă . . . Pe Calvarul suferinţii Singera-vom secoli încă, — Pînă pacea nefiinţii Stăpîni-va-n noapte-adîncă. ARIPI FRÎNTE 20? IDEAL ŞI CONFORT E „casa sufletului“ trupul, Slujindu-i doar de adăpost? Atunci, ca sufletu-mi, nici*unul Mai rău adăpostit n-a fost. Dar, dacă trupul e altarul, Pe care ard dureri prinos, Nu-i altul, ca al mieu, sărmanul, Mai sacru şi mai luminos. MÎNGÎIERE Te miri că umilită se-nfioară Gîndirea ta şi la pămînt s-aşterne, Măruntul puls al vieţii cînd măsoară Cu vasitul ritm al sferelor eterne? Dar e ceva, în tot cuprinsul firii, Să nu proclame fără milă gîndul Obşteştii morţi, uscindu-ţi trandafirii Iubirii dulci şi-avîntul tău frîngîndu-1? Gîndeşte! Niciodată n:u-i mai mare Sărmanul om — ascultă-mă ce-ţi zic — Ca-n clipa de smerită jale-n care Pricepe ce zadarnic e şi mic. 208 VASILE BOGREA Căci toată tragedia ce domină Destinul omenesc se prăbuşeşte, Cînd cade-a infinitului cortină Peste-o fiinţă care-aşa gîndeşte. CARITAS Ai întâlnit un om pe drum. E, poate, rău. Te-ar omorî, Dac-ar putea! Dar nu-1 urî: Ca mine fi-veţi ambii scrum. Căci dinlăuntru şi de-afară Pîndeşte moartea ca o fiară, Şi-n lume e atîta silă, Că-i plînge Dumnezeu de milă. ALME SOL... Dormeau în haosul opac Al nopţii, casă şi copac Şi pajişte, şi iaz şi munţi — Doar apele şopteau subt punţi — Şi totu-i negru şi inform, Căci înşişi ochii nopţii dorm ... Dar iată zorile: cărunţi, Se scoală-ntâi bătrînii munţi, Apoi vrăjite reapar Pe rînd, ca din mormînt tresar Şi flori, şi casă, şi copac, Şi cerul tremură pe lac ... încet, a iazului oglindă Voioasă-ncepe să s-aprindă. ARIPI FRlNTE 209 Salut, o! veşnicule Soare, Izvor de viaţă şi coloare, Căci tu eşti zugravul divin Ce face haosul — senin. PASTEL Mă uit pe geam: val după val Aleargă şi se sparg de mal; O luntre de pescari se scaldă In vasta Mării baie caldă; O pasăre măruntă ţipă Şi-şi udă-n undă o aripă, Apoi se-înalţă-n cer, uşoară, Pluteşte-o clipă şi coboară Pe plajă: iat-o în picioare, Uscîndu-şi penele la soare . . . A şi zărit-o un copil: S-apropie de ea tiptil, S-o prindă ... Păsărică zboară, Şi ţîncul bate viu din palme, — Pe cînd din cerul serii calme Lumina tot mai dulce cade; Şi cum puterea zilei scade, Şi umbra tot mai deasă creşte, Oglinda apei se ceirneşte ... Şi-n sufletu-mi se face noapte: Văd umbre, - aud duioase şoapte... 14 — Sacra via 210 VASILE BOGREA PIETAS Mormintele de oameni mari Sînt vetre de lumină: Acolo, ca să fie tari, Urmaşii se închină. Şi-n vremile de vijelii, Cînd flacăra credinţii Apune, stinsele făclii Le reaprind părinţii* FUIT Clocotea fierbinte lava .. . Unde sînt acum vulcanii? Troienit-au anii, anii.. . Şi ou creştetele ninse, Cu priviri de jale stinse, Pufăie domol din pipă . . . Clocotea fierbinte lava . . . Fîlfîie cu-a lui aripă Timpul. . . Unde este slava? Unde-s zilele de aur? Unde-s nopţile de-argint? — Străluciri de basme, toate, Care farmecă şi mint! Prinde clipa-n zbor, nepoate! ... Şi zicînd aşa moşneagul îşi priveşte lung toiagul. ARIPI FRlNTE 211 MORŢII DRAGI Gîndim la cei ce nu mai sînt, Ori sînt dar nu-i vedem: Cu ochii noştri de pământ Să-i plîngem doar putem! Cu gîndul însă-i urmărim, Şi-i înviem în gînd, Visăm la ei, cînd adormim, Şi ne trezim plîngînd. Cîndva i-oi .întîlni pe toţi, Voi fi şi eu ca dânşii, — S-or bucura de vechii soţi Şi bieţii ochi-mi, plînşii. DE-AŞ FI... De-aş fi, cum prin basme se spune, un faur, Ţi-aş face coroană şi sceptru de aur; Din raze de soare şi raze de lună Ţi-aş face, cum n-a fost pe lume, cunună, Din raze de lună şi raze de stele Topite în focul iubirilor mele. Albastru din ceruri, tivit cu lumină, Aş pune pe chipul de mîndră regină, — Oricine ar trece, vrăjit să se-nchine Şi veste'a să ducă de tine şi mine. 212 VASILE BOGREA VEDENIE Din ce nepătrunse ţinuturi de cer, Din ce adîncuri de groaznic abis, Soseşti, în veşmîntu-ţi cte straniu mister, Bizară fantomă cu ochiul închis? In lumea de stele şi veşnic eter Putuşi să descoperi ce nouă ni-e scris — Şi vii, îngrozită de ce s-a decis — Acolo, la zeii cu pieptul de fier? Vorbeşte! — Tu, sumbră şi tragică, taci — Vesteşte solia de sus ce ne-aduci! Oricît de grozavă-i, să nu o pretfaci! Cu glasul tău, lacrimi stîrneşti şi usuci... Vorbeşte! Te roagă cei mulţi şi săraci, Fatală nălucă din lumi de năluci... VII DIN LIRICA ANTICĂ (Traduceri) „Ce e nevoie să porţi, Phileros, fă-clia-nainte? / Mergem aşa: destul luce văpaia din piept.“ DIN LIRICA ANTICĂ 215 VALERIUS AEDITUUS Cf e nevoie să porţi, Phileros, făclia-nainte? Mergem aşa: destul luce văpaia din piept. N-o poate stinge pe-aceea nici vajnica vîntului silă, Nici dalba ploaie, din cer cînd ar cădeia pe pămînt. Focul acesta, aprins de Venus, ea singură-1 poate Stinge, şi-afară de ea, nimene nu l-ar putea. C. VAL. CATULLUS 1. Către Lesbia (V) Să trăim vieaţa, dragă Lesbia, şi să iubim, Clevetirile de babe acre să despreţuim. Soarele ce-apune astăzi, mine, iar o să revină: Noi, cînd ni-a apus o dată mica zare de lumină, Adormim, pierduţi în noaptea fără capăt, pe vecie. Dă-mi o sută dei guriţe şi adauge o mie, Şi-apoi altă mie, dulce, ş-apoii iarăşi altă sută, Şi din nou de-o mie-o sută-ori tu, dragă, mă sărută; Pin’ s-or face mii şi sute ... Iar atunci le-om mesteca, Să nu le mai ştim de seamă nici noi, nici altcineva, — Că ne-ar pizmui, păgînul, dac-ar şti că-s multe-aşa. 216 VASILE BOGREA 2. La mormmtul fratelui său (CI) Peste mări şi ţări streine Venii, frate scump, la tine, La mormîntu-ţi dureros, Să depun suprem prinos De cinstire morţilor Şi zadarnic să implor Muta ta cenuşă, vai! Căci mi te răpi destinul Fără vreme, crud, hainul... Ci acum, că s-a plinit Darul morţii, pregătit După datini din părinţi, Ud de lacrime fierbinţi Priimeşte-1 de la mine Şi rămîi pe veci cu bine! ANACREON Cupa de argint (4) Meştere-argintar, Vulcane, Iute, dalta şi ciocane, Dar nu-mi face panoplie: De războaie-mi arde mie? Fă-mi mai bine un pahar, Cit de-adînc se poate; dar Să nu încrestezi pe el Stele, Carul-mititel, Sus pe-Orizon mohor! t, — Nici atît! DIN LIRICA ANTICĂ 217 Ce mi-e mie de Pleiade, De Bonnor şi celelalte! — Fă pe dînsul viţă, bade, Şi fă struguri aurii, Şi mai fă colea, prin vii, Cîrd şăgalnic de Menade Culegînd, şi teasc de vin, Iar, călcând, Lyeu1 divin, Între Eros şi-Aphrodite, încrustaţi în mărgărite. SAPPHO Către Agallis (2) Zeu leit2 îmi pare bărbatul, care Şede-n faţa ta şi de-aproape-ascultă Glasul tău dulce Şi-al tău rîs ce inima-n piept mi-o sfarmă: Căci eu, de te văd o clipită, -ndată Mută mi-e gura, Limba-mi seacă, simt ca un jar ce-aleargă Pe subt piele, fin, — şi mă lasă văzul, Vîjîie-auzu-mi. Pic de apă toată mă simt şi tremur Toată, sunt mai pală ca iarba, scumpo, — Mult nu lipseşte, Un cadavru-aievea să par; dar toate Voi să sufăr, dac-am ajuns aice. 218 VASILE BOGREA PINDAROS Lui Aristomenes din Egina, învingător (Fragment din Pythia VIII) ... Cu drept-cumpănit meşteşug Temei cată vieţii a-şi pune; Dar asta n-o pot muritorii, Ci cerul o dă: el pe unii înalţă, pe alţii-i coboară Cu-aceeaşi măsură. Onoare Megara-ţi dădu, Marathonul Cunună îţi puise: de trei ori, Aristomen, ai învins în jocul localnic al Herei. Tuspatru-atleţii, pe rind, Ştiuşi să-i înfrîngi vitejeşte, Incît nici ferice sfîrşit La jocul cel pythic n-avură, Şi nici, cînd se-ntoarser-acasă, Dulce de mamă suris Nu-mpărţi farmec în jur: De-adîncă obidă cuprinşi, Prin dosnice uliţi ascunse Se strecurară, tăcuţi, copleşiţi subt povara durerii. Cel care-o nouă podoabă Putu să-şi cîştige, acela Pe falnice-aripi de speranţă Semeţ pluteşte, iubind, Mai mult ca averea, avintul: Dară în scurt bucuria-i Creşte şi cade-n ţărină, Brusc doborîtă din zbor şi-ntoarsă-mpotriva părerii. DIN LIRICA ANTICĂ 219 Sărmane făpturi de-o zi! Ce-i „unul“ şi ce e „niciunul“? Un vis al umbrii e omul.3 Dar cadă o rază din slavă Pe fruntea-i: splendoarea luminii Vieaţa i-o poleieşte Şi dulce-i pare-a trăi. . . — Maică iubită, Egina, Liberă ţine cetatea, Tu, împreună cu Zeus, Eac, Peleu şi Talamon cel de ispravă şi-Ahil! BACCHILIDES 1. Fragm. 4 (Jebb) Unul din altul desprindem, Azi ca şi-n vremuri trecute: Nu-i principalul să afli Cărări spre cîntări neştiute. 2. Fragm. 17 (Jebb) N-am nici capete de vite, Nici comori îngrămădite, Nici de purpură covoare N-am; dar am, în schimb, de soare Şi de Muză suflet plin — Şi mai am un vas cu vin. 220 VASILE BOGREA 3. Fragm. 21 (Jebb) Puţini muritori destinul îngăduie, o viejaţă lungă Şi-adînci bătrâneţe s-ajungă, Fără să ştie ce-i chinul. 4. Teisias din Egina, învingător la Nemea (Oda XI Jebb; fragment) Ca un cuminte cîrmaci, Condu-mi cugetarea, o, Clio, Doamnă a cântului, tu, Acum, ca şi pînă acuma! Căci Nike, mîndra stăpînă, înspre Egina mă mină, — Ostrovul cel fericit, — Imn de slăvire să-nalţ Pentru cetatea de zei Întemeiată şi vlaga Braţelor care-n Nemea Au biruit.. . VIII DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT (însemnări şi pagini de jurnal) „Mă interesează tot ce e cîntec, tot ce e artă, tot ce e faptă, tot ce e viaţă, tot ce e suflet de om. Mă interesează Omul“. (Berlin, 1910) * * * „O viaţă sfărîmată şi viaţa asta a mea. Jumătate din ea s-a risipit în dureroasă trîndăvie pe paturi de spitale şi lungi nopţi albe de agonie fizică şi morală, iar jumătate s-a risipit în dibuieli nesigure după un drum pe care nu mi l-am găsit încă . .. Aud din apropiere dulce sunet de clopote . . “ (Vierta, septembrie 1926) ÎNSEMNĂRILE unui peregrin (1) Berlin. — Câte nu poate spune acest cuvînt! Ca oricare altul, dealtfel. Totul atîrnă de punctul de vedere, de unghiul de privire — şi de ochiul privitorului. Ce sugestiv a spus acest lucru banal Tolstoi, în Campania din Rusia, şi ee plastic apare el în cunoscuta poezioară, cu ascetul şi poetul, din „Antologia sanscrită“ a lui Coşbuc! Negreşit: sânt tot atâţia Faust, eîţi cetitori a avut pe vremuri genialul „Lebenswerk“ al lui Goethe1, şi sînt tot atâţia Berlin, câţi (mai mulţi sau mai puţini) 'cunoscători ai lui sînt. Măcar1 tot iatîţia! Căci vorba spirituală a lui Schopenhauer, la adresa criticilor săi, e adevărată şi în alte domenii. „Ein großes Jammerthal“ sau — pentru un „Bummler“ mai optimist — „ein fideles2, altes Haus“: e şi acesta un Berlin. Dar nu acesta e Berlinul mieu. Berlinul mieu e, înainte de toate, fa Universitätstadt. Nu doar că nu m-aş fi plimbat şi eu, bucuros, prin coridoarele semiobscure — ca cele din „Zadig“ — Jale feericului Aquarium (în doliu acum după bătrînu-i director, dr. O. Hermes, mort săptămîna trecută) şi n-aş fi avut cinstea să salut pe solemna Habichtßchnabelschildkröte (cam aşa trebuie să fi fost cuvîntul nemţesc pe care umoristul american îl compară, ca lungime, cu un pod peste Dunăre!) şi să fiu salutat, la rîn-du-mi, de ceremoniosul Elefant (are dreptul la iniţială mare nu numai în nemţeşte) idin „Zoologischer Garten“! Nu! Am rătăcit şi eu, tăcut şi pios, prin lumea mumiilor egiptene şi indiene din „Museum für Völkerkunde“, şi, în „National-Galle-rie“, am ascultat şi eu, în contemplare îndelungată şi mută, şoapta veşniciei de gheaţă şi suspinul Vieţilor duse care se des- 224 VASILE BOGREA face din tabloul lui Böcklin: „Selbstbildnis mit dem geigenden Tod“. Am vizitat şi „Kaiser-Friedrieh-Museum“, cu strălucite-le-i sculpturi bisericeşti şi bogatele-i tablouri celebre, — care, se pare, călătoresc mai anevoie decât cele din Pinacoteoele ţării mele, — şi ochii miei lacomi de pământean curios au iscodit pînă şi petele de pe faţa lui Joie, şi cite «insule de aur» au mai întilnit, pe vastul ocean fumuriu care se desfăşură deasupra „tiraniei“ sau Treptow-uluii (cu w mut, -ca şi în Bülow, cel mare şi prin micimea succesorului său, ca şi în Jaigow, prefectul de poliţie cel cu ordonanţa faimoasă, din timpul ultimelor manifestaţii muncitoreşti: «străzile sint numai pentru circulaţie. Orice stînjenire a ei e riguros interzisă3», ca şi în Rudow, cel atît de defăimat la noi, prin vestita „Rumänische [corect: ru-munische: e şi un Şăineanu la mijloc!] Trilogie“, pentru că îndrăznise să scrie, an limba sa, o istorie a literaturii române, care nu e în nici o privinţă mai jos de lucrările analoage posterioare -ale unui Gaster sau Alexiici). Nu, nu! De la grotescele bucolice din „Tiergarten“, în care triumfă bestia (şi nu totdeauna cea „blondă“, a lui Nietzsche!), pînă la misticele meditaţii din Dom asupra problemei, din nou şi violent dezbătute aici, prin broşuri, întruniri şi predici: daică Isus a trăit sau ba4 şi întinsa muncă intelectuală din „Königliche Bibliothek“ (a cării clădire uriaşă -creşte într-o nouă construcţie, neterminată); de la spectacolele din „Circus Busch“, pînă la reprezintaţiile din „Lessing-Theater“; de la lucrătorul necăjit, ca pretutindeni, care strigă răguşit, supt ferestre, eu gîndul la o soartă mai dreaptă5: «Hoch 'das neue Wahlrecht!», pînă la Kaiser-ul dîrz, impunător şi vioi, care ttrece zilnic, pe „Unter -den Linden“, răspunzând, în toate părţile, la salutul supuşilor, — nimeni şi nimic nu-mi poate fi indiferent. Şi, -totuşi, mă întreb: oare ceea ce simt eu aici, faţă de o-ameni şi locuri, are în adevăr ceva comun cu iubirea, — sau 'totul se poate reduce, «în ultima analiză», la o simplă curiozitate intelectuală? De ce, — dacă e simpatie, adecă comunitate sufletească, reală, — de ice, oare, nu pot rîde cu irisul lor, şi -de ce, în mijlocul veseliei lor nestăpânite, pe mine mă doare, ca o rană deschisă, amintirea bucuriilor de aiurea? De ce mă simt atît de singur, între ei? .. . Nu, de bună seamă: DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT 225 oiamenii aceştia nu mă înţeleg — şi eu nu-i pot înţelege: barbaries hic ego sum ... Nu vorbesc ide limbă. Limba o sltăpînesc binişor. Am început a o învăţa, întiîi, la liceul din Pomîrla, cu gramatica lui Berar (ce nume poitriviit!) şi eu idicţionarul lui Şăineanu (după care „■bou“ se ziioe numai Ochse, Wille e feminin, Leichenzug înseamnă curat „alai“, iar Viehzucht.. . „viticultură“!), supt conducerea profesorului M. iD. Ionescu, — acum în Iaşi, — căruia nu mă pot opri de a-i aduce, de aici, cele mai recunoscătoare omagii: împreună ou colegii săi acum răposaţi, profesorul de limba franceză, G. Gheorghiu, a cărui critică asupra dicţionarului Damé e îndeobşte 'cunoscută, şi cu cel de latină, loan Fleischer, al cărui nume l-am putut ceti în ultima ediţie critică (Oxford) a lui Oaitull, — d-sa n-a fost numai „profesorul“, ci, în cel mai înalt grad, binefăcătorul mieu. Datorită iubirii, pe care, ca profesor, a ştiut să ni-o inspire pentru obiectul său, — iam urmat mai departe cu cetitul din literatura germană. Azi pot zice că cunosc binişor limba lui Goethe, — dar prin ochi: nu şi «(după ureche»-, după graiul viu. Mare lacună şi mare dificultate! Se poate, astfel, — şi gîndul acesta îmi încreţeşte fruntea, — să am trebuinţă de întreg stagiul de şese luni, de care vorbeşte d. Iorga în O utopie didactică, pentru a înţelege ca lumea pe toţi profesorii de aici. Căci, dacă, în drumul spre Berlin, cineva oare ştia „germana“ de acasă6, mi-a dat asigurarea formală că vorbesc „deja“ (o! «le traître mot» — „jerxnan“ şi dînsul: schon) bine nemţeşte, — ştiu încă destul de bine sintaxa lui Manliu ca să pot deosebi un „compliment“ nedrept! Totuşi, — repet — nu de limbă înţeleg a mă plînge, ci de ceva mai grav. Ceea ce m-a adus la Berlin, — şi ceea ce a făcut din aceasta visul mieu cel mai drag, — n-a fost ambiţia unui titlu de doctor. Vor fi fiind şi de aceia, pentru cari n-a existat, la început, decît acest imbold. Dar — sînt convins: li s-a întîmplat şi acelora ce i s-a întîmplat lui Saul, care, dus să caute măgăriţele tatălui său, al găsit un Imperiu: veniţi aici pentru o diplomă, ei au dat peste împărăţia minunată a sufletului german — şi au căutat, fireşte, a se împărtăşi idin bunurile-i superioare. Dar tocmai aici intervine greutatea cea mare. 15 — Sacra via 226 VASILE BOGREA E un inextricabil labirint sufletul acesta omenesc! Trebuie un miraculos fir conducător ca să nu te pierzi în tainiţile lui, şi trebuie o extraordinară putere 'de transpunere, de metempsihoză, pentru a te pune în locul «semenului» şi a-1 Înţelege ■— din punctul său de vedere! Sînt o mie şi una de dovezi că sufletul nostru nu e o coală de hlrtie albă, nouă-nouţă, pe oare experienţa, cultura fiecăruia, şi-ar Înflori arabescurile ei, ■— ci un străvechi palimpsest, pe care rin duri de înaintaşi au înscris, în slovă ascunsă, dar neştearsă, taina cea mai adîncă şi mai veşnică a fiinţei lor: primitiv substrat moştenit, peste care se aştern, apoi, păturile, «superioare», ale culturii dobîndite — şi totdeauna condiţionate şi influenţate de el. Şi poate fi stratul suprapus cit un munte: vine, totuşi, o clipă, — care nu se poate preveda, — oînd „mortul“ îngropat supt el se deşteaptă, se scoală, se răscoală, îl scutură şi-l aruncă cit colo — ieşind, strigoi neaşteptat, la lumină .. . Căci el riu iera mort: dormea numai! «Qno semel imbutus odore, sernper servavit», zicea Schopenhauer despre Spinoza. Şi vorba aceasta, — ca şi: «Grattez le Russe et vous retrouverez le Cosaque» a lui Vol-taire, — e mult mai mult decît o simplă ocară! Buni sau răi, — strămoşii noştri trăiesc în noi: bine sau rău, — e aşa! Cultura nu-i poate ucide niciodată — şi, supt cele mai «uniforme», mai «general-europene» şi mai «universal-omeneşti» aparenţe, fondul etnic, particular, e acolo, modiificînd şi diversîficînd din temelii... Şi nu e notă de cultură generală, oare, trecînd prin-tr-un anumit suflet, să nu răsfrîngă acel timbru propriu, acea rezonanţă specifică, — pe care numai anumite urechi sîn-t capabile s-o perceapă întocmai: „Andre Vögel, andre Lieder! Die gefielen mir vieHeioht, Wenn ich andre Ohren hätte! “ • • Nu că nu m-iar interesa. Mă interesează tot ce e cântec, tot ce e artă, tot ce e faptă, tot ce e viaţă, tot ce e suflet dé 6m. Mă intereseaiză Omul. Şi am un singur regret: acela că nu DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT 227 l-am putut întîlni nicăiri — aşa cum îl visam şi eu odată (cine n-a fost niciodată poet, să-mi arunce piatra!): oînd inima mea «dilatată», metafora e a lui Guyau, şi eu o continuu numai, — şi mintea-mi... evaporată năzuiau să îmbrăţişeze «toute l’hu-manite!». Azi, cînd, — temperatura normală resitabilindu-se în inimă, şi-a redobândit volumul firesc, iar gândurile vaporoase s-au condensat, — azi văd, ou părere 'de rău,- că visul nu e realitate şi că prozaica morală a broaştei din fabulă .are un înţeles mai adine . .. Aici, unde mă aflu acuma., domneşte — şi se cunoaşte că domneşte, îndată ce ai trecut graniţa! — Germanul. îmi place de el. Dar .sufletul mieu ide român simte, — Şi nu se înşe(ală, — că nu-1 va pricepe niciodată deplin. .. Alt suflet! Mă gândesc, totuşi, — şi gîmdul acesta mă umple de nădejde: trăind, în contact îndelungat, cu el, respirând acelaşi aer, pri-vindu-i veşnic în ochi şi vorbindu-i graiul de fier, ■— e cu neputinţă ca sufletul miieu să nu se contagieze, în sfârşit, de mai marele său străin, — în ce are acesta !mai nobil, mai sănătos, mai fecund: disciplina nesilită, bucuroasă (nu «disciplina» gramaticului Ortin) şi idealismul robust şi activ. Virtuţile cardinale ale sufletului, care a înfrânat «Chante-cler», acestea slînt, — şi sînt: deşi, poate, străbunul Tacit, dacă ar scrie astăzi, n-ar mai spune, că «nemo illic vitia ride.t», — iar templul lor e Universitatea. Să mergem acolo! Nu în seminarii, unde se făureşte platoşa viitorului «Forscther» ştiinţific: acolo nu e îngăduit să pătrundă orice profan. Ci să intrăm 'deocamdată — catehumeni conştiincioşi — în «Auditorium maximum»: acolo e loc pentru toată lumea! E ceasul profesorului Erich Sdhmidt, germanistul vestit şi rectorul jubilar (anul acesta, Universitatea împlineşte o sută de ani, şi, la alegerea de rector, v. Wi'lamowitz-Moellendorff a fost biruit cu trei voturi). Sala, în toată puterea cuvîntului, 228 VASILE BOGREA plină. Asistă şi dame, care, la cursul celuilalt germanist, prof. G. Rochiţe, n-au intrare: spectatum veniunt, veniunt spec-tentur et vpsae ... Schmidt vorbeşte despre scriitorul său de predilecţie, Goethe. Preşedinte ial Societăţii „ Goethe u din Weimar, descoperitor al ,,Urfaust“-ului, — în curînd va publica şi „Wilhelm Meisters Lehrjahre44, în forma primitivă, găsită, în decembre trecut, la Zürich7: autorul o trimisese unei prietene a sale, Barbara Schulthess, — Schmidt, care are ceva goethean şi în figura lui, e atât de plin de Goethe, încît te întrebi, dacă, în locul cuvântului «Um Gottes willen!», el nu va fi zicînd: «Um Goethes Willen!». Prelegerea („cetită44, desigur, dar nu aşa şi atât cît s-ar crede după spusele unora; — Schmidt ceteşte, totuşi, mai mult decît alţii: Riehl, d. ex., îşi arunca ochii rar de tot pe notiţe, iar Wilamowitz aproape de-' loc) nu aduce nimic cu desăvârşire nou. (S-o spunem de pe acum : pentru un licenţiat al Universităţilor noastre, oare a mai cetit cite ceva pe de lături, multe din cursurile de aici sînt cu totul elementare — şi lucrul se înţelege: ele au în vedere, în rîndul întîi, pe absolvenţii liceelor, proaspăt înscrişi; — dar, tocmai de aceea, ar fi drept ca studenţii licenţiaţi din alta parte să fie supuşi, fie şi după un examin prealabil, unui regim deosebit). Vederile largi, însă, şi observaţiile subtile nu lipsesc, ■—■ cum nu lipsesc nici trăsăturile de spirit, pe care auditorii le salută eu .. . academice tropăituri şi viguroase hohote? de rîs ... Ba, câteodată, dacă ce se spune de pe catedră nu li convine, se aud şi hîrşcîieli din picioare, în semn de protestare . . . Mare haz se face cînd se aude o tropăitură sau un hîrşeîiit izolat! Am avut ocazia să constat aceasta, în următoarea caracteristică împrejurare, la acelaşi curs al profesorului Schmidt: cînd acesta, incidental, a pomenit despre «Voilà un homme!» al lui Napoleon, unul dintre ascultători, care se nemerise să fie tocmai vecinul mieu, a dezaprobat, more academico, singur .. . S-a rîs mult de acest igest, şi profesorul însuşi a rîs, privind pe făptaş cu o ironie particulară. După lecţie, am căutat, fireşte, să fac cunoştinţa acestui eroic manifestant contra omnes. E filolog. Românii fac foarte bine că vin la izvor pentru a DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT 229 cunoaşte cultura germană şi nu se mulţămesc cu cît din ea, sau drept ea, ajunge până la ei: „Wer 'den Dichter will verstehen, Muß in Dichters Lande gehen“, — a zis poetul. Despre România ştie „puţin“, dar totuşi ştie „ceva“: că un vechi învăţat moldovean a fost membru al Academiei berlineze; că pe tronul ţării noastre stă un Hohen-zollem; că soldaţii noştri ni-au cucerit, cu sîngele lor, neatîr-narea; că legea noiastră nu e „griechisch-katholisch“, ci „ru-mănisch(!)-katholisoha; că, acum trei ani, a fost la noi o revoltă agrară întru toate îndreptăţită; ică legenda eu «wilde Walachei» e o poveste proastă pentru proşti — şi că, dacă, în limba sa, „Walach“, ca şi „hongre“ în franceză, a ajuns să însemne ce înseamnă (v. Kluge, Etym. Wörterb. d. deutsch. Spr., ed. VII, Strassburg, 1910, p. 481, iar în Glossarium der beri. Wörter und Redensarten al lui Trachsel, Berlin, 1873, p. 63, cetim: „Walach, Valet im Kartenspiel“), aceasta nu arată despreţ, ci numai cunoaştere, recunoaştere, în singura privinţă care stătea la îndămîna strămoşilor săi din vremuri (e. 1550)! Se înfier-bîntase... Ga să-l liniştesc, .am profitat de faptul că e filolog şi i-am amintit că numele glorios .al Troii trăieşte azi în francezul „truie“ (A. Darmesteter, La vie des mots, ed. IX, Paris, s.a., p. 57, n. 2) şi că, dealtfel, numele unei mari provincii germane la noi înseamnă . . . „cartofă“ (rom. bandraburcă = germ. Brandenburg: Tiktin, Rumänisch—deutsches WörterbI, s.v.). Pentru a-şi completa „puţinul“ ce ştia despre ţara noastră, i-am recomandat o carte de istorie8, scrisă în limba sa, de un profesor universitar român, al cărui nume nu-i „suna necunoscut“. Omul mieu nu se încurcă: A protestat, pentru, că el, ea german, nu poate iubi pe Goethe, care n-a fost înainte de orice, german, ci «numai un om»: omagiul străinului, al francezului, adecă al duşmanului este un blam dureros... «Des Franzosen, d. h. des Feindes», interesantă sinonimie! O cunoştea de aiurea: 230 VASILE BOGREA din anecdota, relatată de Nyrop în Viaţa cuvintelor (ed. germ., Leipzig, 1903, p. 107), cu şcolarul »oare, la lecţia de istorie, rosteşte aceste cuvinte: «Hannifoal schwur, er werde ewig ein Franzose -der Römer sein»! Şi acum, după ce am auzit-o şi din gură universitară, mă glndese cu tot dinadinsul: ce mare, ce straşnic lucru e şi sentimentul! El filtrează toate ideile noastre, nelăslnd să treacă prin el decît ce-i comune şi supt lumina eare-i »convine ... E un mare sofist sentimentul! El nu îngăduie germianuLui să privească pe francez cu ochi înţelegători şi simpatici, ei numai prin ochelarii întunecaţi ai duşmăniei ... E un rău? E un semn de inferioritate aceasta? Poate. Dar şi de.vitalitate! Şi, de la J.-J. Rousseau francezul, al cărui chip împodobea, sigur, camera de lucru a criticului Raţiunii Pure, »drepturile lui n-au mai putut fi tăgăduite de nime .. . Nici forţa lui, icare «primează dreptul»! Sentimentul acesta de mândrie naţională, izvorât din conştiinţa puterii, apare pretutindeni în ţara lui Bismarck. Intr-o cărticică plină de interes: Psychologie der französischen Literatur (Berlin, 1904), autorul, Eduard Engel, vorbind despre inferioritatea lirismului francez faţă cu cel german, citează o poezie a lui Musset, care arată că, totuşi, nid lirica franceză nu e de lepădat, şi exclamă: „Ein Deutscher kein höheres Lob nachzurühmen weiß, als: das könnte deutsch sein!“ (p. 8). Aiurea, (pp. 15—6), vorbind de superioritatea de «comprehensiune umană» a neamului său, în raport cu acei «chinezi ai Europei» cari sînt francezii, acelaşi autor spune, că, pe cînd „la nici un teatru din Paris nu se reprezintă o piesă de Shakespeare, de Schiller, ori de vreun spaniol, în Berlin, în una şi aceeaşi seară, la când teatre diferite, s-au reprezentat: Ce vroiţi de Shakespeare, Rosmersholm de Ibsen, Judecătorul de la Zalamèa de Calderon, Revizorul de Gogol şi Mini de zină de Scribe ((plus — adăugim noi, — vreun... Bürgermeisterstück al d-rului Reieke, ajutorul de primar al Berlinului, care cumulează funcţia sa cu aceea de autor dramatic, — cam în felul lui «maître André» al lui Voltaire). Şi, astfel, de la Schiller, care scria: „Ihm [dem Deutschen] ist »das Höchste bestimmt. Und, so wie er in der Mitte von Europas Völkern sich befindet, so ist er der Kern der Menschheit. Er ist erwählt von dem DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT 231 Zeitgeist, während des Zeitkampfes an dem ewigen Bin der Mensohenbildung zu arbeiten“ (ap. Paulsen, Zur Ethik u. Politik, Berlin, s. a., p. 67 şi urm.: ,,Deutsche Bildung — Mensch-heitsibildung“), pînă la un F. Lilienhard, oare, ln capitolul intli- s' tulaf: „Deutsichlainids geistige Mission“, din cărţulia sa Das klassische Weimar (Berlin, 1909, p. 17), scrie: „Geographisch bildet Deutschland gleichsam das Herz der europäischen Menschheit; auch dem Gemüte nach sind wir das Herz Europas“, şi, cu gindul la «cervelle du cmonde» al lui Hugo, parcă citează vorba lui Jean Paul: „Nicht 'das Him, sondern das Herz deutet den größten Gedanken“; de la Schiller, deci, şi pînă astăzi răsună, limpede şi puternic, ecoul aceluiaşi orgoliu naţional (brutal şi antipatic chiar uneori, ca în basorelieful de pe Siegessäule, sau în tabloul lui A. v. Werner din „National-Galerie“, cu salonul francez din 1871 năpădit de soldaţii pru-sieni beţi de triumf — şi nu numai de triumf ... De ce-mi vine în minte hunul lui Hörsei, din curtea aceleiaşi Galerii şi. . . replica lui Müsset. . .9?) şi ai aceluiaşi idea'l suprem: «stăpîni-rea lumii prin cultură». * La acelaşi ideal — de stăjpînire a lumii — făcea aluzie şi bătrinuL profesor Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff cînd vorbea, cu atâta însufleţire, de caracterul patriotic, naţional şi religios al epopeii lui Vergii. „Lieber Vergii“: aşa i-a zis. Se cunosc de mult, se înţeleg, se iubesc. De aceea-i tremura glasul — pateticul, inspiratul, pătrunzătorul glas de prooroc —, cînd evoca, din eripta-i milenară, mortul, care se iveşte îndată: ici în strălucirea de apoteoză a unui «midi de la gloire», colo în umbra melancolică a unei «Gotterdămmerung», dincolo în lumina de vis a nopţii cu lună — per amica silentia lunae —, aievea el, «degli aLtri poeţi onore e lume»... Da, asta se cheamă «résurrection du passé» — înviere din morţi... Şi cui altuia, dacă nu acestui vrăjitor modern cu suflet antic care e Wilamowitz, i-ar putea răspunde mai bucuros anticul vrăjitor cu suflet modem cane a foslt Vergii? Şi, totuşi, Wilamowitz nu e latin ... 232 VASILE BOGREA Mă gândesc ou uimire şi umilinţă la oe muncă enormă se cheltuieşte pentru înţelegerea anticităţii clasice, şi în special a celei romane, aici, într-o ţară nelatină! Şi la. altă ţară, toit nelaitină: Anglia. (Poate cea mai 'bună gramatică latină e The J Latin Language, Oxford, 1894 — tr. germ. Leipzig, 1907, a profesorului W. M. Lindsay, care a dat şi cea mai bună ediţie a lui Plaut şi Marţial, — în aceeaşi colecţie „oxoniană“, în oare Wilamowitz, care, în 1908, ţinuse la Universitatea din Oxford două prelegeri — The Greek Historical Writing and Apollo — a publicat minunata ediţie a Bucolicilor greci, a eării prefaţă începe cu un omagiu adus culturii clasice engleze: „Germanus p philologus, si potest, gratiam decet referre Britanniae, e qua 4 ante hos cenitum annos accurata linguae graecae oognitio nobis tradita est“.)... Pe cînd la noi, — ţară latină, — trăiesc profesori de Universitate, cu nume de mari filologi, cari cred că lat. id face la acuzativ eum! ... Ei, dar zice cineva: quandoque bonus dormitat Homerus ... Ştim, — dar, din nenorocire, nu e ceasul! Oînd, d. ex., un O. Weise (Charakteristik der lateinischen Sprache, ed. a IV-a, Leipzig şi Berlin, 1909; pp. 127—8) explică pe Maleventum {— gr. MocXö cpeiţ ) şi Beneventum, ca „Stadt mit schlechtem (gutem) Winde“, în loc să-l scoată, ca toată lumea, din mole (bene) venio (cf. De-Vit, Onomasticon, I), — uitînd că adverbul mole (bene) nu se putea rătăci pe lingă un substantiv ca ventus (nu ventum!), — atunci, da, se poate apliica dictonul citat. Dar, cînd cineva aduce un lucru ca acela (eum acuzativul lui id!), ca „obiecţie destul de serioasă“ împotriva unei etimologii (compară dînsul = lat. id-ipsum, id-ip-sum-illum: Tiktin, Gräbers Grundriß d. rom. Philol., ed. II, Strassburg, 1,904—6, p. 594; idem, Rumänisches Elementarbuch, Heidelberg, 1905, p. 92), argumentând cum argumentează d. O. Densusianu (căci de d-sa e vorba, — nu de un biet Andrei Vizanti, celebru prin „hune munus“!10), în cursul său de morfologie română, stenografiat şi centigriafiat de d. H. Stahl (cap. despre Pronume), atunci chestia ia altă faţă! — Pentru cine ar avea îndoială că un filolog romanist poate formula asemenea pretenţii faţă de neutrul id (idem), atragem atenţia asupra pasagiului din -curs unde, vorlbindu-se de soarta lat. is, ea, id, se spune lămurit -că aceste pronume nu există în DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT 233 limba noastră, afară de id, oare s-a păstrat în rom. dînsul (poate şi în Ov-id\), dacă etimologia dată de d. Tiktin (altă greşeală: d. Tiktin a împrumutat etimologia aceasta de la Rydberg sau Meyer-Lübke11), e adevărată, — precum şi asupra faptului că masculinul idem are i lung (of. Lindsay-Nohl, Die lat. Sprache, pp. 507—8)12. Şi lucrul e, desigur, regretabil. E nespus de regretabil că, într-o ţară latină oa a noastră, limba latină, — despre ale cării foloase, în gimnazii, vorbea atît de convingător d. Maioreseu, — e atît de ... cavalereşte tratată la Universităţi! Şi, — fiindcă veni vorba de romanistică, — e de regretat încă un lucru: Se ştie, că, de la o vreme încoace, limba noastră a pătruns adînc de tot în raza cercetărilor de filologie romanică. Azi pare a se fi înţeles, în sfîrşit, că nu se pot trage concluzii valabile asupra unui fenomen romanic, fără a se întreba, prealabil, şi limba română. — Fireşte, sînt şi excepţii: acelaşi O. Weise, d. ex., de care pomenirăm adineaori, se grăbeşte a conchide din fr. vertu, it. virtîi, sp. virtud, că, din cele două înţelesuri ale lat. virtus („Tapferkeit“ şi „tugendhafter Wandel“), „die Tochtersprachen des Lateins“, ar fi păstrat numai pe cel din urmă, — cînd rom. virtute, pe care-1 ignorează, înseamnă tocmai „Stärke, Kraft; Tapferkeit!“. — Căci, în genere, dacă unii filologi mai bătrîni, ca septuagenarul Tobler, stins zilele trecute, cheltuindu-şi toate puterile cu învăţarea altor limbi romanice (v. cele trei serii de „Vermischte Beiträge zur französischen GrammatikLeipzig, 1886—1908), nu se puteau ocupa mai deaproape de români şi mergeau pînă acolo, în-cît nu admiteau un subiect de teză pentru doctorat din româneşte, — alţii, mai tineri, au altă atitudine: astfel succesorul lui Tobler, H. Morf13, astfel W. Meyer-Lübke de la Viena. Ca orice străini, însă, aceşti învăţaţi e natural să facă, în ce priveşte limba, greşeli, care conduc uneori la interpretări eronate şi teorii fără bază reală. Nenumărate greşeli de acest fel comite, d. ex., Meyer-Lübke, în părţile relative la limba noastră din a sa „Grammatik der romanischen Sprachencc. Şi e un spectacol de un comic particular să iei pe doi din aceşti străini, corec-tîndu-şi, ei în de ei, greşelile de româneşte — adecă îngrămădind greşeli peste greşeli: „S. 82: me am venit în sine — ich bin zu mir gekommen. Das ist ganz unmöglich; es muß heißen 234 VASILE BOGREA în mine, allemfalls în sine-mi“, îl mustră d. Weigand pe Meyer-Liibke, în recenzia voi. III al „Gramaticei“ sus-citate (Kriti-scher Jahresb., VI, Erlangen, 1903—5, p. I, 15614). Şi acum întrebăm: care poate fi datoria învăţaţilor români, faţă de greşelile de asemenea natură ale colegilor de specialitate străină (mai bine decît: străini de specialitate)? Răspunsul vine de la sine: să le releveze neîntârziat, — ca pe o indispensabilă erată, —■ fie şi 'cu Oiarecare colorit polemic, care le dă mai multă savoare şi, în unele cazuri, chiar se impune. Cum face d. Philip-pide, în ultimele n-re din „Viaţa românească“ de la Iaşi. Ce face, însă, d. Densusianu? — Poet, dar om practic: d-sa împrumută ideile învăţaţilor străini, eu greşelile ce li stau la temelie 'CU tot (v. Cursul citat: chestia articulării substantivelor după prep. cu). Sic itur ad . . . alabastra! Dar — observ că m-am depărtat de tot de subiect: am pornit de la Wilamowitz (Vergii) şi am ajuns la d. Densusianu (Ovid — şi id — şi vid . . .): distanţa e cam mare! Dar nu face nimic: Wilamowitz se vede şi de aici — dintre muşuroaie: munte cu creştetul alb, muiat în lumină ... Se vede — şi se aude. El, ca şi idealul, la care ziceam că făcea aluzie. ... Ca şi idealul izvodit în cuvîntarea festivă, pe care filozoful Alois Reiehl (la ale cărui lecţii despre Spinoza am aşteptat, vai!, zadarnic, să aud pomenindu-se numele gloriosului mieu compatriot, d. Mihail Dragomirescu!) a rostit-o, în Aula Universităţii, la 27 ianuar sit. îl, a.c. (ziua naşterii împăratului): „Fichtes Universitătsplan“ (Berlin, 1910), — şi din care transcriu aici sfîrşitul (p. 21), ou gîndul la cineva din ţara mea (Adevăratele mărimi rămîn mărimi, ori dincotro le-ai privi!): „ ... Şi încă o dorinţă — mai modestă — nu voim s-o ascundem. Sperăm că, în acest oraş al monumentelor, se va ridica, în sfîrşit, şi un monument al lui Fichte (era să traduc: Ko-gălniceanu!), al celei mai bărbăteşti figuri printre filozofii germani, al Imperatorului pe catedră, din gura căruia ieşeau ca porunci, al cuvîntătorului către naţiunea germană. Voi, iubiţi commilitori, trebuie să fiţi făuritorii şi plăsmuitorii unui monument încă mai preţios. Voi trebuie să fiţi moştenitorii cugetului marelui învăţător şi educator. Cînd vorbea către naţiunea germană, el vorbea, înainte de toate, către tinerimea ger- DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT 235 mană, şi, cită vreme există o tinerime germană, cuvîntui lui nu poate amuţi. îndepliniţi ceea ce el cerea, ceea ce nădăjduia el: f ocul eroic al euvîntului său să arunce în pieptul vostru o scânteie, care să aridă mai departe acolo şi să cuprindă întreaga noastră viaţă. Ridioaţi-vă la înălţimea credinţei sale: în viaţa sufletului nu e nimic cu adevărat real decît Ideea“. . .. Idealism luminos, ide cristal, — pe suportul disciplinei de fier. Iar rezultatele se văd —, şi se vor vedea. (2) Ci vis lacademicus sum! La 19 april trecut, — dată pe care n-o voi uita nicicând — mLa strîns mina, ,,iurisiurandi loco“, însuşi „rector magnificus“, Erich Schmidt — era să zic: Goethe . . . . .. Dacă am fost emoţionat? îmi vine în minte pasagiul din „Romantische Schule“, unde Heine — pot zice acum: colegul Heine1 — descria scena întâlnirii sale cu Goethe. > Nopţi întregi se gândise el, cîte lucruri sublime şi profunde avea să-i spună Olimpianului, dacă l-ar întâlni vreodată — şi, cînd La întâlnit, i-a spus că ... „pe drumul dintre Jena şi Weimar prunele au un gust foarte bun“2! „Und Goethe lächelte ... “. Şi Schmidt surîdea — un surîs fin, discret, fără răutate. Civis academicus sum! Dar „civis academicus“ înseamnă multe şi de toate3, înseamnă bărbat „floricos“4 şi duelgiu „ohne Rast“, — precum înseamnă şi un om care se trudeşte a-şi desăvîrşi cultura superioară a sufletului. Fiecare alege, din această definiţie, ce vrea — şi ce poate. Mai ales ce poate. Căci — să vorbim drept! — adecă, dacă, de pildă, eu am un aşa de mare dispreţ pentru „bier“-uinţele şi tatuările Bursch-ilor, — oare n-o fi la mijloc şi ceva din conştiinţa unui stomah mai puţin rezistent şi a unui braţ mai stîngaci? ... Ei, dar, oricare ar fi cauza, 236 VASILE BOGREA efectul rămîne acelaşi: eu voi continua, ca până acum, a sorbi, cuminte, la gazdă, supa cea de toate zilele — şi voi merge la Universitate. * In zilele de 10—12 ale lunii curente, „Friderica-Guilelma“ şi-a serbat, cu toată pompa cuvenită, centenarul5. Acest eveniment cultural e, credem, o ocazie potrivită, pentru a spune un cuvînt despre ea — despre resorturile care au ridicat-o acolo unde se află acum, în lumea culturii germane. S-a zis că Germania a fost cândva «Universitatea Europei»6, şi -cine a avut în mînă monografia lui W. Stieda asupra Universităţii din Leipzig7, sau lucrarea, şi mai specială, a lui W. Wisch-nitzer asupra unei singure laturi a instituţiei Universităţii din Gottingen8, acela poate confirma, cu cea mai deplină hotărâre, acest adevăr. El ar putea adăogi că Germania n-a fost numai Universitatea Europei, ici şi a Amerieei: după tipul german s-au organizat, în adevăr, instituţiile universitare ale «Lumii-Nouă»9 — şi, cînd Facultatea de filozofie din Berlin a decernat, lui Roosevelt americanul, titlul de doctor, ea a avut în vedere mai ales faptul că acest scoborâtor din strămoşi renani era un harnic „docţi trams Oceanum commercii fautor“. La acest renume universal al Universităţii germane au contribuit fireşte, în primul rând, străvechile centre universitare din Heidelberg (1385), Leipzig (1409), Jena (1558) etc.10. Dar partea, pe care Universitatea din Berlin o are în această ope*ră glorioasă, e, fără îndoială, considerabilă. Căci, dacă „Friderica-Guilelma“ nu datează decât de la începutul veacului trecut (1809—10), — o foarte tânără «Alma Mater», precum se vede^ — nu e mai puţin adevărat că Universitatea germană modernă nu e ea însăşi mai bătrână11 şi că opera lui W. v. Humboldt, care, „după timp ca şi după însemnătate“, stă în fruntea universităţilor geţrmane nou întemeiate (în veacul -al XIX-lea)12, începe „o eră nouă în istoria învăţămîntului universitar german“13. Mai ales de la Unire încoace, Universitatea din Berlin a smuls, hotărît, sceptrul suveranităţii ştiinţifice surorilor ei mai în vîrstă. Păreri de rău după o glorie jertfită şi apusă, fără DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT 237 speranţa unui nou răsărit, — mă gindesc la bietul nostru Iaşi, — răsună din cînd în cînd. Dar în o superioară notă de resignare mîndră şi nobilă! „Să ni-o mărturisim“, zice Wilamowitz, pe atunci profesor la Gottingen, către studenţii de acolo14, „situaţia pe. care o avea Gottingen acum o sută de ani, în viaţa spirituală^ naţiei, n-o mai are şi n-o va mai redobîndi niciodată. Trebuie să ne plîngem de aceasta? Departe de aici! Căci motivul nu este acela că viaţa ştiinţifică a Gottingen-ului ar fi decăzut: nu, ci numai aceeaşi putere sufletească şi activitate şi-a cucerit multe alte oraşe, în iubita noastră patrie: nu noi am devenit mai săraci, ci Germania a devenit mai bogată, şi bogăţia ei fructifică şi înviorează şi Universitatea noastră“. De fapt, Gottingen are azi poate cei mai buni matematici ai Germaniei, iar, în filologia clasică, are pe însuşi Friedrich Leo, bătrînul Papă al latiniştilor. Şi, cu toate acestea, el nu se poate compara cu Berlinul. De ce? Căci singur ascendentul politic al capitalei nu poate lămuri suficient problema, — pe care, dealtfel, se înţelege de la sine că nu putem pretinde a o dezlega aici. De la început încă, „sufletul Universităţii din Berlin“ au fost, — zice Paulsen, — „die Altertumswissenschaften“15. Aici, la Berlin, au profesat, cea mai mare parte a carierei lor, cei doi ^principes philologorum» ai veacului trecut: Mommsen latinistul, -ale cărui Philologica le-a editat de curînd profesorul E. Norden, latinist de mlîna întîia el însuşi, elenistul Boeekh, al cărui bust s-a inaugurat, cu deosebită solemnitate, în iunie trecut, la „Institut für Altertumskunde“16. Pînă azi, fără latină nu te poţi înscrie pentru nici o· specialitate (fie ea şi chimie sau fizică), la Facultatea filozofică din Berlin. In aceste împrejurări, pare cu totul ciudat şi de neînţeles ce spune, după Thomas, Fréd. Plessis, în frumoasa lucrare La poésie latine (Paris, 1909, p. XVI), vorbind despre cauzele deprecierii poeziei romane: „C’est le génie français que Ton vise à travers le génie latin, et le dédain pour la littérature de Rome a la même source que la touchante candeur avec laquelle on proclame T identité du génie hellénique et du génie allemand“. Cine ştie, însă, cum trata Mommsen poezia latină într-o cunoscută scrisoare către Leo, şi cine a avut supt ochi aceste rînduri ale lui Wilamowitz17: „Das 238 VASILE BOGREA Hellenische stellt sich ... so oft dem Germanischen zur Seite, zu Römern und Romanen in Gegensatz“, — aicela vede bine că vorbele francezului nu sînt o simplă «boutade», şi înţelege, din atitudinea celor doi învăţaţi vecini, că va trebui să treacă multă apă pe Rin, pînă cînid deasupră-i se va bolti simţitor, ca în tabloul lui Hildebrand, icurcuibeul păcii visate. .. Dacă, însă, studiul antieităţii e sufletul Universităţii berli-neze, aceasta nu înseamnă — şi nu poate să însemne — că se studiază anticitatea pentru anticitate numai. Nu, ci se studiază aşa fel, încît, din contactul ou această lume, moartă de peste o mie de ani, să răsară nouă puteri şi îndrumări nouă la viaţă. Nu clasica uscare şi prăfuire a sufletelor, migăloasa autopsie a textului mort, — ci pulsul veşnic al vieţii fără moarte care e închisă în operele antice, asta interesează pe învăţătorul ,,filolog“, acesta e scopul lui, — celelalte toate sînt şi trebuie să rămînă mijloace. Aşa concep filologii Universităţii din Berlin chemarea lor — şi cu cită icăldură, cu cită frumuseţă şi energie se exprimă unul 'din ei: „Nu mimesis, ci zelos e adevărul, şi nu aşa cum apăreau ei '(grecii) clasiciştilor din vremea lui August sau Goethe, dl aşa >cum au trăit, în lumina vie a zilei lor, nu în calitate de -clasici, ci năzuind şi rătăcind în luptă înfocată, precum rătăcind şi năzuind în luptă înfocată ajunge a-i cunoaşte, tot mai adevăraţi şi mai Vii, ştiinţa, — toţi oamenii mari ai Asiei şi Atenei nu vor pierde niciodată putinţa de a ni elibera spiritul şi a ni înălţa sufletul cu acea veşnic tînără şi întineritoare putere, pe care numai ce e viu o posedă. Acestui element viu poate şi -căită a-i servii mai departe filologia, bucuroasă şi sigură de izfbîndă“, — aşa scrie, revendicând încă o dată «das Recht des Lebendigen», împotriva sumbrilor «dootores umbratiei», marele învăţat şi poet şi om, Wilamowitz18. Acelaşi ilustru elenist zice aiurea19: „Fiecare an aduce acum o carte sau două, care se numesc «Istoria grecilor»: în ni-ci una nu se cuprinde esenţialul acesteia. Ce este acest esenţial? Că atenienii, după biruinţa asupra Asiei, în chip conştient şi bucuroşi de jertfă, s-au străduit să cunoască unitatea naţiei lor . . . Pentru unitatea şi onoarea naţională au pornit ei în războiul peloponesiac — şi au fost doborîţi. Cu prăbuşirea împărăţiei atice s-a sfîrşit cu statul naţional, s-a sfîrşit pentru totdeauna. DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT 239 Aceasta e marea tragedie a istoriei atice. Desigur, nu e o întâmplare că în^ Berlin, şi tocmai în anii în oare Prusia se prefăcea din staitul frederieian în cel de faţă, Boeokh începu să trateze despre alcătuirea staitului atenian, şi tot atît de puţin îndoielnic e faptul că mişcarea unionistă a Italiei şi Germaniei, care şi-au atins ţinta înaintea ochilor noştri, au agerit aceşti ochi ai noştri, aşa încît putea fi găsit punctul din care observate liniile, în aparenţă divergente, .ale dezvoltării culturale ele-nice, convergeau către acelaşi ţel·4. Acest contact cu viaţa naţională, cu idealele şi durerile ei, constituie, de fapt, încă un element care deosebeşte Universitatea din Berlin, — ca instituţie modernă a «secolului naţionalităţilor», — de surorile ei mai bătrîne din vremuri. Cînd, în locul cosmopolitismului umanist care stăpînea lumea cultă a veacului al XVIII-lea, veacul al XIX-lea întronează o tot mai puternică conştiinţă naţională, Universitatea al cărei prim rector e însuşi cuvântătorul către naţia germană, Fichte, devine — ceea ce a rămas pînă azi — luminos focar de patriotism german. Şi, astfel, înţelegem de ce marele nostru Kogălniceânu a putut spune, în repetate rînduri, că aici, la „Friderica-öruilel-ma44, a învăţat a-şi iubi neamul. Iar, înţelegând, ne silim, — pe cît puterile ne rabdă —, să-l imităm. * Acea clocotitoare conştiinţă naţională era — se ştie — efectul stării poporului german de atunci, era răsunetul dureros al unei suferinţe de moarte: era sufletul german însuşi, care se zbuciuma să trăiască într-un trup sfâşiat. [... ] Pricina este, întîi, că neamurile acestea formau, prin suflet^ unic ce se zbătea în fiecare frîntură, un întreg organic [...], — nu o vremelnică alcătuire mecanică, un „geographischer Begriff44 oarecare al diplomaţiei demonice20. Pricina e, apoi, că neamurile acestea au ştiut să voiască şi să asculte — şi că Universităţile au ştiut să li arate, la timp, cum să voiască, lumdnlndu-li drumul spre ideal. Cînd şi la noi oamenii vor începe a şti să voiască, şi cînd Universităţile noastre se vor pătrunde pe deplin de rostul lor 240 VASILE BOGREA naţional, — ceasul biruinţii va fi sunat şi pentru năzuinţele noastre. Şi, Doamne! Ori mă înşel cumplit, ori ceasul acela nu e departe... Cînd profesorii şi studenţii luptă şi sângeră, împunşi de baionete, pentru graiul naţional nesocotit; cînd profesorii şi studenţii deploră şi proidamă nedreptatea milioanelor horopsite, şi luptă s-o înlăture, s-o repare; eîrud tinerimea universitară românească toată îşi strânge mana frăţeşte, cu aceiaşi suspin în inimă şi cu aceeaşi ţintă înaintea ochilor, — întreb: se mai poate vorbi de „pasivitatea“ universităţilor noastre? Nu, aceea a fost! A fost odată — intr-un palat de -cristal, clădit pe temelie de nouri... Şi cînd, pe -de altă parte, neamul acesta însuşi, care atîta vreme s-a îndărătnicit in nepăsare, care a singerat dureros în pietrişul trufiei şi s-a întinat ruşinos în mlaştina umilinţelor, cînd poporul acesta, care atîta vreme şi-a căutat fericirea, pe rîn-d, -în Paradisul pierdut -al d-lui Sturdza, în Purgatoriul „asanării morale“ — pierdut şi el! — al d-lui P. P. Carp, sau chiar în Infernul democratic al d-lui Taohe lonescu, — unde se ştie că domiciliază şi Iuda, — când poporul acesta, zicem, pare, în sfârşit, a-şi fi venit în fire: 'Ce perdea de scepticism steril, ce paravan ursuz de rea-credinţă mai poate împiedeca să se zărească venind iceea ce deznădăjduisem că va veni vreodată? [... ]. . .. Kaiser-ul german se va întâlni din nou [la Londra] ou oaspetele său, Rooseveit, care a plecat aseară de aici. Fostul prezident al -Statelor-Unite a părăsit mpitala Germaniei -oa doctor honoris causa al Universităţii Friderica-Guilelma. In ziua de 12 mai ajc., în faţa împăratului, a cancelariului imperial, a rectorului şi profesorilor adunaţi în aulă, Rooseveit a ţinut — se ştie — conferinţa sa despre „World movement“. A schiţat, în linii largi, dezvoltarea şi propagarea culturii umane în lume şi — „civis americanus“, cum i-a zis, în alocuţia sa, rectorul — a terminat, energic, deschis şi cuminte aşa: „Şi această civilizaţie (universală) trebuie să lege între-olaltă popoarele lumii, fără a stânjeni patriotismul. D-voastre DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT 241 şi eu aparţinem unor naţii deosebite. înmiite siînit azi punctele de contact între popoare. Fiecare popor poate fi satisfăcut numai dacă el satisface pe 'Celelalte, şi nici un popor nu-şi poate îndeplini rolul în mişcarea mondială, decât dacă-şi face datoria acasă la el. întîi cetăţean al statului, apoi cetăţean al lumii! Doresc Germaniei tot binele. Cred în ea şi în viitorul ei. Admir extraordinara mărime şi multiplicitate a producţiunilor dv., şi aceasta cu atît mai mult, că am o adîncă credinţă în instituţiile şi poporul patriei mele“21. . . . Mă duc acasă şi — de năcaz — mă pun să citesc pe Heine. Un lucru te izbeşte numaidecît, când străbaţi opera acestui scriitor: la fiecare pas aproape, întâlneşti un „Franzose“! Fără îndoială, dacă ai 'compulsa pe toţi francezii din opera acestui „german“, ea ar scădea cel puţin cu un volum. Heine iubea pe francezi. De ce? Greu de răspuns! — Poate ca să facă năcaz nemţilor, pe cari nu-i putea suferi22, poate pentru că, prin firea uşoară, prin temperamentul său mobil şi frivol, se apropia mai mult de francezi, poate chiar — ca să fiu mai paradoxal — „pour les beaux yeux de Napoléon... “ Fapt e că divina maiestate calmă a ochilor acestui „nom fatal“ îl fascinase şi pe Heine, — cum fascinase pe atîţia mari şi mici23. „Die Augen der Götter immer unbewegt sind. Letztere Eigenschaft hatten auch die Augen des Napoleon. Daher 'bin ich überzeugt, daß er ein Gott war“24. Se poate chiar, ca şi cultul său pentru Goethe să nu aibă alt izvor: „Goethes Auge“, — continuă ël, în adevăr, „blieb in seinem hohen Alter ebenso göttlich wie in seiner Jugend.“ Şi e fapt că, — deşi nu francez, — pe acest zeu Heine l-a iubit, l-a admirat adânc, şi, când ochii aceia s-au închis, l-a plîns ... L-a plâns cam sui generis, — e drept: „Zu Weimar, dem Musenwitwensitz, Da hört’ ich viel Klagen erheben, 16 — Sacra via 242 VASILE BOGREA Man weinte und jammerte, Goethe sei tot Und Eckermann sei noch am Leben!“ Dar lucrul nu (trebuie să ne mire. . . Mai ciudatt e că Heiine nu s-a sfiit să pomenească undeva de ,,plagiatele“ lui Goethe!25 El, Heine, pe care, — pe drept sau pe nedrept, — atîţia l-au trecut, şi-l vor mai trece, pe supt furcile caudine ale celor „două coloane“!26 [. . . ] M'îine, de va fi vreme bună şi dacă cometa nu va mătura, cu coada ei de văpaie, biata noastră planetă27, — eu mă duc la Potsdam. Umbrela de ploaie o iau, în orice caz, cu mine, — căci, în acest „wunderschöner Monat Mai“ al său, „la nature est fem-me“ . .. [...] Eu mă duc să văd odaia în care a trăit unul Voltaire, profesor de franceză 7roç8 246 VASILE BOGREA Dr. I. observă că, din toată greaca învăţată în liceu, nu i-a rămas decât ή μάχαιρα πολλάκις αίτια τί)ς άτυχίας έστίν7 * 9 Μάχαιρα — ο avea el în mînă. Şi mă gândeam la άτυχία Dr. I., fără îndoială, n-a fost prea fericit inspirat, spunând sentinţa aceasta .. . Dar el e un hirurg eminent — şi „operaţia a reuşit“. Stau întins, Intr-un „decubitus dorsalis“, şi meditez. Cătră sfîrşitul operaţiei am avut dureri infernale. Mă .gândesc: oare face să cumperi, cu preţul unor asemenea suferinţe, un problematic rest de existenţă? Nu ştiu ce, din adîncul fiinţei mele ţipă: „da, da, da“! Şi probabil că are dreptate demonul acela ascuns de-o strigă cu atâta îndârjire. * A intrat prietenul O., sfios şi cald c-o rază de soare tom-natec. B., care-1 urmează, e mai agresiv, mai fierbinte. L., — o rază albă, argintie, de lună . . .l0 Toţi prietenii miei mi se par aşa, sideral-curaţi prin bunătate — şi nu găsesc nimic nelogic în această incoherenţă de soare si lună, coborând împreună în chilioara mea, să-mi lumi roze suferinţa şi să mi-o aline . . . * 7 sept. Moartea nu e un rău, decât dacă viaţa e un bine. . .. Ceea ce rămâne de demonstrat. DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT 247 Băile Herculane, 2—12 august 1921 Călduri caniculare, tropicale, toride . . . — Băi de sare (37°, 1/2 oră), după prescripţiile medicilor şi . . . băi de soare (idem, toată ziulica). Recomandîndu-mă, — cu elogii cari mă jenează totdeauna, fiindcă-mi arată ce ar trebui să fiu, ca să le merit, ■— unei doamne, prietenul O. m-a numit „filolog44. „Filolog44? Eu nu prea sînt asta. Şi — mi s-a pus incisiv, întrebarea: — Bine, dar ce eşti tu? Voi da răspuns şi uşor. . . Ce sint? Dac-aş fi învăţat ştiinţele naturale, aş fi fost un entomolog. Fiindc-am învăţat „literele44, sînt un — etimolog. Asta sînt eu: un etimolog. Mă interesează, mă pasionează viaţa acelor insecte . . . verbale, cari sînt cuvintele. M-am simţit totdeauna atras de aceste microcosme, al căror puls minunat mi s-a părut mai conform, mai congenial cu însuşi pulsul inimii mele, decît vastul, eternul ritm macrocosmic. * Cuvintele sînt nişte călători năzdrăvani prin veacuri şi prin ţinuturi [...], — cari adesea nu vor să spună de unde vin. Şi e totdeauna o mare satisfacţie, că li-am putut smulge secretul. Meseria aceasta, de detectiv... etimologic, are un deosebit farmec. * L-am văzut pe dr. V. intrînd în cabină la băile de sare. Cum am zice, acum e peşte sărat... 248 VASILE BOGREA Ce pitoresc covor înflorit e limba, — şi cea mai primitivă. * E destul să sufli [de] pe ea praful inert al veacurilor, pentru ca faţa lumii vechi să-ţi zîmbească luminoasă ca în zilele strălucirii sale. * Ce leneş şi îngheţat parcă curge în mine sîmgele, şi ce tumultuos gîlgîie vinul vieţii în oamenii întregi ide anii miei! * Graiul nostru e raliul nostru; /traiul nostru, — iadul nostru. * Au trecut zece ani de icînd n-am văzut casa părintească ... Cuib înflorit şi plin de idntece odinioară, iar azi, o tristă ruină! Soarta a trecut ea o furtună, şi l-a dărîmat... * De cîite ori văd un om trist, îmi pare că eu siînt de vină — şi îmi vine să-i cer iertare. * De cînd sint la clinică, în fiecare zi dau sfărmături la vrăbii. Nu de alta, dar ca să aiilbă cine. * Cu cît mă odihnesc mai mult, cu atît sint mai obosit. Paradoxal, — nu? Nu, ci echivoc exprimat: cu atît simt mai m-ult cît de obosit eram. 9 W» Mott* · &~u *7s c~*A tC+* f{ Ku> imJji XC. -L? V- £ r^ TiJkt? 5>< W *-£ ( o *«-JU. C~uţ f ^0 vrC 9 p%-*p*-**4 cJC /r^i.^'Vi'r'^ dV 9«. £r.j> H.a l^tz ( *~o-u\' •^Xu· *J@U >t C- 1S+ ^A^-Ci=L_. C-4. *VU«^ u£!·. J*·- întîia pagină manuscris a grupajului de epigrame. ty 2.V. /fw> ·■'■·*> ^ ■*£ÎL<£_'‘ '-JT~ **c-*jo cJ3Z,_ S/ /LxSi-t '•~**(* ^ ^ ^ 3^WWWTL '&£i t^pÂPt»^ -«-*/r»$* ** C3L*-~ ^ 1 ■ ••:::V /<*Ssr * . :şg;:;··. O însemnare febrilă de jurnal pe o filă ruptă dintr-un carnet, o ..scîn-teie“ notată grăbit în creion pe o carte de vizită — senzaţie proaspătă sau gînd inspirat, nimic nu trebuia să se piardă... ^ X7 ■ -------£ J\**oL ------ il» 4/ /o<«t *■»>:^Suy^e {-£- fa? P* /Q.JS"' 0++Jt 'y£’>vyshs\ ţ ^*-+Sfct+ j**. fc. jr)iL\ Î~ /*< J)a*. D-Vr a[]\*c^j2 Jp C*d(L.<_ >Viyl f^“ I /Pt-A~ C^VmV) 1J1T. jr~i* /kz^r /O. 1 ( AA^^ . Transcrierea autografă a sonetului Pax, din 1915, apărut cîţiva ani mai tîrziu în „Făt-Frumos“ sub titlul Sonet. /V*. , ^Ù- f-_ ^ /C^-SL-'r', /Sjé'- * *-', ■—- 2U. fl—^ ^ ^^ ---------------- j ^ «* ^VW·^·*^ . % . ^K-, ^7^·^ ~ ~~,:i/Ùr &. ^ y -lol^ { tfT'-'f' *f ---/" ^—*- / J—* -~A_ , —5 QvC^ţ ^ w *^J-' v£~~- —· * ^~'... ^L_ a.' P-’^y .- itrP^Lfac_ ... * 7. e^- û_' ôjt~-/y^t_J^_ ^ >v_ <^r; — ·’-- ‘1JW’ 7 /'■‘K^'C*- CT>J^J!‘<~y ^5r/< «T 7^1 £ HU ^ . A*x~çf — · ~~ ** ** éZ. ... it^^32, p. 517, publicată de A. Soepkin, prieten şi coleg cu autorul, căruia i-a fost încredinţată la începutul studenţiei. Poezia este însoţită de o călduroasă evocare, din oare reţinem cîteva amănunte în legătură cu debutul literar al lui V. Boigrea: „Pe vremea cînd convieţuiam în odăiţa aceea din «Republica cucoanei Adela», el avea două caiete, destul de voluminoase, pline cu poezii işi epigrame mâzgălite de corecturi şi de ştersături, pe care le ţinea ascunse subt cheie în fundul cufărului. Câteodată, la stăruinţa mea, ceda şi îmi cetea din ele, iar eu stăm lşi-1 ascultam, impresionat de lirismul şi melancolia ce se degajau din fiecare rînd, 'din fiecare strofă. Cu deosebire avea predilecţie pentru stilul epigramatic, şi aceasta se datora temperamentului lui poetic, ce, oscila între un sentimentalism melancolic şi între o ironie dureroasă“. Poveste este una din poeziile din perioada debutului, fiind datată 17 noiembrie 1902. Din acest timp mai cunoaştem doar sfîrşitul, în versuri, al cuvântării rostite la înmormîntarea lui 264 NOTE Samson Bodnărescu, directorul liceului „An. Başotă“ (21 febr. 1902, Boigrea era elev în clasa a Vil-a). Dintre poeziile inedite, Sonet, In votis, Morţii dragi, Pietas, Vedenie <— au fost pulhlioate în T, XV (1971) nr. 3, 21 ian., p. 1, 14. De-aş fi.. . a fost scrisă pe versoul filei de calendar săptămânal din 16—22 august 1926, deci cu puţin timp înaintea morţii. VII. DIN LIRICA ANTICĂ Traducerile au apărut în Tr., LI (1920), nr. 4, aug., p. 417—421, însoţite de următoarele prezentări: Valerius Aedituus. Poet roman, anterior lui Cicero, care-1 va fi înţeles printre imitatorii Alexandrinilor, cantores Enpho-rionis, atăcaţi de el {Tusculanae, III, 19) ca despreţuitori ai adevăratei poezii. „Epigrama“ se găseşte în Gellius, Noctes Atticae, XIX, 9. C. Val. Catullus. Cel mai mare liric roman; contemporan cu Cicero, căruia-i adresează (ironic poate, sigur graţios) un compliment (XLIX). In ciuda obscenităţilor ce o pătează, opera sa se impune prin adevărul inspiraţiei şi duioşia simţirii. — O splendidă ediţie a dat Owen. Altui englez, Ellis, i se datoreşte cel mai bun comentariu, — comentariul francez al lui Benoist şi Thomas fiind învechit, iar acel german al lui G. Friedrich, unilateral. Cea. mai reuşită traducere ni se pare a fi aceea, italiană, a lui Bocci, superioară artistic traducerii lui Eugène Rostand din ediţia franceză citată. — Un minunat „médaillon“ al lui Caltull, la Gereke — Norden, I. Anacréon „Viaţa sa a fost cea mai frumoasă poezie a sa“, ■— vorba lui Ibsen despre Bjomson (—, nu s-ar putea spune despre faimosul eîntăreţ al iubirii şi vinului, Anacréon din Theos (sec: al VI-lea a. Chr.). Poezia lui, uşoară, spontană, jucăuşă, din oare avem mai multe bucăţi apocrife decit autentice, în- NOTE 265 trece cu mult viaţa bătrînului pătimaş ce pare să nu fi mîn-tuit bine. Sappho. Greaca „neagră şi mică“ din Lesbos, cea mai însemnată poetă a antichităţii (sec. VII a. Chr.), a fost, se pare, definitiv reabilitată, de acuzaţia infamantă ce plana asupra-i, (atcjxpoc 1921), p. 449—452. 112. *N. Cartojan, Alexandria în literatura românească, Bucureşti, 1910 (recenzie) — ibid., p. 453—459. 113. Epigramă. Unuia care ne învinuia de „iorgolatrie“ — P, III, nr. 132r 19 iun., p. 1. 114. La Kolozsvăr, odinioară... — ibid. — 1922 — 115. Bulletin de la Section historique de VAcademie Roumaine (recenzie) — AIIN, I (1921—1922), p. 380—381. llu. *Dr. Jos. Schrijnen, Handleiding bij de Studie der vergelijkende indogermaansche Taalwetenschap..., Leiden, 1917 (recenzie) — DR, II (1921—1922), p. 775—776. 117. Glasul morţilor. Traducere din' poezia franceză contemporană — HDD, XVI, nr. 18, 30 apr., p. 275. 282 CONTRIBUŢII BIBLIOGRAFICE — 1923 — 118. N. lorga, Histoire des roumains et de leur civilisation, 2-e éd., Bucarest (recenzie) — AIIN, II, p. 387. 119. *Dr. Giorge Pascu, D. Cantemir: Descrierea Moldovei, traducere de ... (recenzie) — ibid., p. 393—396. 120. între fraţi — CR, I, nr. 5, 25 febr., p. 1. 121. Gînduri — ibid., nr. 9, 25 mart., p. 1. 122. Războiul politicianilor — ibid. 123. Pastorale [epigrame] — ibid., nr. 10, 1 apr., p. 3. 124. Mai multă iubire — „Cultura poporului“, III, nr. 2, 8 apr., p. 1. 125. Civilizaţie românească — ibid., nr. 5, 29 apr., p. 1. 126. * Provincialisme biruitoare — ibid., nr. 9, 27 mai, p, 1. 127. Steaguri şi catarguri — CR, I, nr. 22, 24 iun., p. 3. 128. Epigrame. Si tacuisses... — RDD, XVII, nr. 20, 15 oct., p. 435. 129. Epigrame. Cunosc literatura universală... — ibid., nr. 21, 1 nov., p. 4431. — 1924 — 130. *în chestia dicţionarului etimologic macedo-romăn — „Tribuna românilor de peste hotare“, I, nr. 10—11, oct.—nov., p. 10. — 1925 — 131. Scrisoare deschisă d-lui Al. Tzigara-Samurcaşt directorul revistei „Convorbiri literare“ din Bucureşti — NR, XX, nr. 23, 30 ian., p. 1. 132. Epigramă. Studenţilor cari studiază — UL, XLI, nr. 42, 18 oct., p. 2. 133. Epigrame. Domnului N. Iorga [3 texte] — ibid., p. 5. 134. Legenda „Meşterului Manole“ în şud-estul european. II — NR, XX, nr. 241, 28 oct., p. 1. 135. Confidens Domino... (versuri) ULi nr. 45, 8 nov., p. 12. 136. Epigrame. Definiţie, Antichitatea, Epigonism, Unui latinist — ibid., nr. 46, 15 nov., p. 11. 1 1) In bibi. cit., p. 16, epigramele semnate V. B. au fost atribuite eronat lui Va-sile Bumbac. CONTRIBUŢII BIBLIOGRAFICE 283 137. Epigrame. Unui elenist, Hiper criticism: magistrului, Hipocriticism: discipolului, In utrumque — ibid., nr. 47, 22 nov., p. 15. — 1926 — 138. Epigrame. Unui pelerin roman, Unor bibliotecari litiganţi, Unui hirurg, Unor filozofi practici, Unui dramaturg de salon, Unui orator, Urnii epigramist, Lui Soare N., Unui Don Juan — SM, III, nr. 21—22, 23—30 mai, p. 405. — 1938 — 139. Cuvîntarea rostită la înmormîntarea lui Samson Bodnărescu, de cătră elevul V. Bogrea din clasa VII a Liceului „An. Başotă" în ziua de 21 februarie 1902 — „Vatra Başoteştilor“4, I, nr. 1—2, mai, p. 23—24. DESPRE VASILE BOGREA (Bibliografie selectivă) Ag[îrbiceanu, Ion]: Ar: [?]: Bănescu, N.: Bănescu, N.: Bărbat, Virgil I.: Bezdechi, Şt.: Bezdechi, Şt.: B[ogdan-] Duică, G.: Borcilă, Mircea: [Braharu, D.]: Bratu, Gh.: Breazu, Ion: Bucuţă, Emanoil: Buta, N.: Vasile Bogrea — P, VIII (1926), nr. 200, 12 sept., p. 1. Reprodus în voi. Meditaţie în septembrie, Cluj, Ed. Dacia, 1970, p. 49—50. Opera lui V. Bogrea — „Mişcarea“, XX (1926), nr. 223, 29 sept., p. 1. Durerea colegilor — SM, III (1926), nr. 39—40, 26 sept.—3 oct., p. 626—627. Cei cari nu mai sînt. V. Bogrea — „Viitorul“, XIX (1926), nr. 5568, 21 sept., p. 2. în memoria lui Vasile Bogrea şi Ion Paul — Buletinul „Extensiunii universitare“ din Cluj, II (1925—26), p. 3—4. Vasile Bogrea — SM, nr. cit., p. 625. Mari epigramişti. Vasile Bogrea — „Epigrama“, IV (1941), nr. 29, 15 dec., p. 2. Omagiul Academiei — SM, nr. cit., p, 627. Vasile Bogrea — un mare necunoscut — T, XV (1971), nr. 3, 21 ian., p. 14. Vasile Bogrea — „înfrăţirea poporului“, III (1926), nr. 38, 19 sept., p. 1. La moartea lui Vasile Bogrea — „Ţara noastră“, VII (1926), nr. 39, 26 sept., p. 1158—1159. Vasile Bogrea — SM, III (1926), nr. 37—38, 12—19 sept., p. 615. Vasile Bogrea şi Anuarul Institutului de istorie naţională din Cluj — S.M., III (1926), nr. 39—40, 26 sept. — 3 oct., p. 634—635. Vasile Bogrea — Tr., LVII (1926), oct., p. 546—550. CONTRIBUŢII BIBLIOGRAFICE 285 Capi dan, Th.: Cardaş, Gh.: Cioculescu, Şcrban: Codarcca, Corneliu I.: Constantinescu, I.: Constantinescu-Delabaia, I.' Constantinescu-Delahaia, I.: Cost ea, Ion: [Creţii, C. D.]: Cri stea, Ing. drd. Cezar: •Cristea, Cezar Gr.: Cristea, Inginer silvic Cezar Gr.: Crudu, Ti beri u: Daicoviciu, C.: Vasile Bogrea — JL, XV (1926), nr. 9—10, sept.—oct., p. 193—195. Documente literare. 1 — Ediţie de... Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 291—363. [Scurtă biobibliografie, scrisori, acte personale]. Umorul lui Vasile Bogrea — „România literară“, IV (1971), nr. 11, 11 mart., p. 5. Vasile Bogrea şi „Conştiinţa românească" — „Ţara noastră“, VII (1926), nr. 38, 19 sept., p. 1117—1120. Jalea studenţilor moldoveni — SM, nr. cit., p. 628—629. Recunoştinţa „Ligii culturale“ — ibid., p. 628. Vasile Bogrea în paginile „Conştiinţei româneşti“ — SM, III (1926), nr. 41—42, 10—17 oct., p. 651—652. Vasile Bogrea la catedră — „România nouă“, IV (1936), nr. 192, 10 sept., p. 2. Din Vălenii de Munte — R, IV (1909), nr. 15—16, 1—15 aug., p. 645—646 (semnat: Bru-mărel). V. Pârvan şi V. Bogrea. Doi moldoveni geniali. La 7 ani de la moartea lor — „laşul“, buletin trimestrial, nr. 2 [1934], p. 82—91; şi în extras, Bucureşti, Tip. Bucovina, 1934, 16 p. Paralelism între V. Pârvan şi V. Bogrea — „Vremea şcolii“, IV (1931), nr. 10, oct., p. 275—278. Memoriei profesorului V. Bogrea. Apel către presă — NR, XXI (1926), nr. 128, 15 nov., p. 3—4. Cîteva zile în Vălenii de Munte — R, nr. cit., p. 638. Prefaţă la o ediţie a scrierilor lui V. Bogrea — T, XV (1971), nr. 25, 24 iun. p. 12 şi în 286 CONTRIBUŢII BIBLIOGRAFICE Dragomir, Silviu: Drăgan, N.: Dulu, Nelio: F[ortunescu], C. D.: Gheorghiu, Căpit. Aurel I.: Graur, AL: Giosu, Ştefan: I[amandi], Vfictor]: Iorga, N.: Iorga, N.: Iorga, N.: Lascarov- Moldovanu, Al.: Lăzăreanu, Barbu: voi. Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice. Cluj, Ed. Dacia, 1971, p. V—VII. La catafalcul lui Vasile Bogrea — SM, III (1926), nr. 39—40, 26 sept. — 3 oct., p. 625— 626. Ultimul cuvînt — ibid., p. 629. Cursurile de vară din Văleni. Cursul d-lui V. Bogrea — NR, III (1908), nr. 86, 20 iul., p. 1351—1354. Un doliu naţional. Moartea profesorului V. Bogrea — „Arhivele Olteniei“, V (1926), nr. 27, sept.—oct., p. 371. V. Bogrea — „Revista Moldovei“, V (1926),. nr. 7, 8 şi 9, p. 1—2. Opera lui V. Bogrea — „România literară“, IV (1^71), nr. 32, 5 aug., p. 10. Un valoros act de cultură — „Cronica“, VI (1971), nr. 40, 2 oct., p. 11. Conferinţa d-lui V. Bogrea [„Graiul nostru“] — „Unirea“, XXVI (1916), 27 mart. Vasile Bogrea. Un mare erudit şi un suflet ales — P, IV (1922), nr. 4, 5 ian., p. 2 (reprodus din „Gazeta Transilvaniei“). Vasile Bogrea — NR, XXI (1926), nr. 119,. 13 sept., .p. 1. Reprodus în multe publicaţii şi în voi. Oameni cari au fost, III, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1936, p. 222; id., II, Biblioteca pentru toţi nr. 369, Editura pentru literatură, 1967, p. 231. O viaţă de om. Aşa cum a fost, Ed. Miner va, 1972, p. 496—497. A murit Vasile Bogrea... Omagiu amintirii lui... — NR, XXI (1926), nr. 122, 4 oct., p. 2—3. Cu privire la: epigramă şi epigramisti — Bucureşti, Ed. Cultura românească, [1937], p. 9—10. Reprodus în voi. Cu privire la..., Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 296—299. CONTRIBUŢII BIBLIOGRAFICE 287 Macrea, D.: Un mare umanist român --- Vasile Bogrea --- „Cercetări de lingvistică“, X (1965), nr. 2, iul.---dec., p. 249---259. Reprodus în voi. Stu¬ dii de lingvistică română, Bucureşti, Ed. di¬ dactică şi pedagogică, 1970, p. 188---202. Manoliu, Petru: Un uitat: Vasile Bogrea --- „Timpul“, VII (1943), nr. 2053, 27 ian., p. 2. M[arcu], A[lexandru]: Cronica --- „Roma“, VI (1926), nr. 7---8, iul.--- aug., p. 16. Marino, Adrian: Umanism şi erudiţie --- T, XV (1971), nr. 28, 16 iul., p. 5. Marmeliuc, D.: Vasile Bogrea --- „Codrul Cosminului“, II---III (1925---1926), p. 663---666. Mihalache, C. N.: Vasile Bogrea elev al Inst. „An. Başotă“ --- „Vatra Başoteştilor“, I (1938), nr. 3---4, iul., p. 6---9. Mocanu, Nicolae: Vasile Bogrea în actualitate --- „Steaua“, XXII (1971), nr. 9, 1---15 sept., p. 16. Morariu, Leca: V. Bogrea --- JL, XV (1926), nr. 9---10, sept.--- oct., p. 193---195. Morariu, Leca: V. Bogrea --- FF, I (1926), nr. 6, nov.---dec., p. 161---162. Morariu, Leca: Dar celalt monument al lui V. Bogrea? --- FF, IV (1929), nr. 2, mart.---apr., p. 93. Munteanu-Rimnic, D.: Vasile Bogrea --- „Gazeta cărţilor“, VII (1937), nr. 13---14, 15---31 dec., p. 1---2 şi XII (1942), nr. 7---8, 15---31 dec., p. 1---2. Naghiu, Iosif E.: Vasile Bogrea --- „România nouă“, IV (1936), nr. 192, 10 sept., p. 2---3. Naghiu, Iosif E.: Vasile Bogrea ca poet --- ibid., nr. 207, 29 sept., p. 2---3. Naghiu, Iosif E.: Vasile Bogrea --- „Preocupări literare“, II (1937), nr. 10, dec., p. 121---124. Naum, T. A.: Zece ani de la moartea lui V. Bogrea --- „Gînd românesc“, IV (1936), nr. 11, nov., p. 505---510. Reprodus în biobibliografia cit., p. 3---8. 288 CONTRIBUŢII BIBLIOGRAFICE Naum, Teodor A.: Pârvan, V.: [Perpessicius]: Pohontzu, Eug.: „Preocupări literare“: Puşcariu, Sextil: Răutu, N. N.: Rîuleţ, C.: Rosetti, AL: Roşea, P.· Rusu, Liviu: Scepkin, A.: Schapira, Dr. B.: Slobodan: Sperantia, Eugeniu: Spcrantia, Eugeniu: Todoran, R.: V. Bogrea — „Anuarul Institutului de studii clasice“, 1928—1932, pantea I, p. 178—179. [Raport de recomandare ca membru corespondent la secţia istorică a Academiei Române] — „Analele Academiei Române“, seria II, tomul XL (1919—1920), p. 139—140. Vasile Bogrea — UL, XLII (1926), nr. 38, 19 sept., p. 16. V. Bogrea — „Analele Dobrogei“, VII (1926), p. 150—151. Vasile Bogrea — PL, I (1926), nr. 14, 1 oct., p. 2. Vasile Bogrea — DR, IV (1924—1926), partea a Il-a, p. 1530—1531. O lacrimă pentru V. Bogrea — FF, I (1926) nr. 6, nov.—dec., p. 162—164. Epigrama la noi — „România eroică“, VII (1943), nr. 3—4, iul.—aug., p. 95—96. Vasile Bogrea (1881—1926) — „Luceafărul“, XIV (1971), nr. 33, 14 aug., p. 7. Omagiul Astrei — SM, III (1926), nr. 39—40, 26 sept. — 3 oct., p. 627—628. Durerea foştilor elevi — ibid, p. 628. Vasile Bogrea — „Cuget clar“ (Noul „Sămă-nător“), I (1937), nr. 32, p. 514—518. Profesorul Bogrea — amintiri — „Pe drum..I (1926), nr. 2, 25 dec., p. 5—6. Vasile Bogrea — „Vestul“, VIII (1937), nr. 1888, 14 mart., p. 4. Vasile Bogrea — „Cele trei Crişuri“, VII (1926), nr. 8—9, aug.—sept., p. 127. Vasile Bogrea — „Steaua“, XVI (1965), nr. 12, dec., p. 79—83. Reprodus în voi. Figuri universitare, Bucureşti, Ed. tineretului, 1967, p. 66—72. Vasile Bogrea, Pagini istorico-filologice — (recenzie) — „Cercetări de lingvistică“ — XVII (1972), nr. 1, ian.—iul., p. 198—200. CONTRIBUŢII BIBLIOGRAFICE 289 Tfeodorescu-] Kiri-leanu, G.: Turcu, Constantin: Ungureanu, V. M.: Vâlsan, G.: * * * * * * Vasile Bogrea — „Şezătoarea“, XXXIV (1926), voi. XXII, nr. 9—10, sept.—oct., p. 89. V. Bogrea, profesor la Piatra Neamţ — FF, XVI (1941), nr. 4, iul.—aug., p. 121—124. Vasile Bogrea — epigramist — T XV (1971), nr. 13, 1 apr., p. 14. în amintirea lui Vasile Bogrea — SM, VIII (1931), nr. 1, 15 ian., p. 3—4. Reprodus în voi. Opere alese, Bucureşti, Ed. ştiinţifică, 1971, p. 679—683. Vasile Bogrea — „Biruinţa“, I (1926), nr. 121, 13 sept, p. 1. Omagiu lui Ion Bianu — Bucureşti, 1927, p. 148. 19 — Sacra via ADDENDA V. Bogrea în conştiinţa contemporanilor şi a posterităţii „Profesorul Vasile Bogrea de la Universitatea din Cluj este unul dintre cei mai buni cunoscători ai limbilor clasice pe cari-i avem în ţară. Studii serioase la Berlin i-au dat o pregătire filologică de mîna întîi, iar însuşirile excepţionale ale spiritului său de cercetător, deopotrivă curios şi talentat în domeniul clasic, romanic şi românesc fac din el un izvor viu de informaţie bogată şi solidă, pentru învăţaţii tuturor celor trei domenii de studii linguistice şi literar-istorice. Bogrea e unul dintre rarii polihistori umanişti ai noştri. înzestrat cu o memorie minunată, cu o inteligenţă subtilă şi iute, cu un dar natural al valorificărilor formal-linguistice şi cu un talent de expunere elegantă şi spirituală, scrisă şi vorbită deopotrivă de efectiv în limba patriei, în cea latină, ca şi în mai multe limbi modeme, Bogrea e un excelent critic şi istoric comparativ al literaturilor clasice şi romanice.“ (V. Pârvan? 1920) „Un om de o erudiţie fără păreche, nu numai în filologie, dar şi în istoria literară. Cantitatea de informaţie de care dispune e uimitoare, aproape fantastică. O inteligenţă adine străbătătoare dă acestor materiale de o bogăţie unică cea mai bună utilizare pentru a se ajunge la rezultate ştiinţifice nouă. Eruditul e însă în acelaşi timp un orator care uneşte fru-museţa poetică a expunerii cu duioşia. Şi spiritul seînteietor al satiricului adauge la vioiciunea şi coloarea lecţiilor, confe- 294 ADDENDA rinţelor sau discursurilor, pe care le poate face nu în singură limba noastră, ci în mai multe. Cîte îndemnuri spre a fi ceea ce sunt adesea marile talente!“ (N. Iorga, 1922) „S-a stins un om cum poate niciodată nu vom mai avea unul. A doua zi după o operaţie desperată Vasile Bogrea a dispărut dintre noi. Naţia noastră a pierdut o comoară. Era cel mai învăţat dintre români. Era un neîntrecut vorbitor şi un profesor fără pereche. Era un caracter vrednic de vremurile antice. Era, în suferinţa lui de atîţia ani de zile, un sfînt“. (N. Iorga, 1926), „Ca o albină harnică Vasile Bogrea adunase din fragedă tinereţe cunoştinţe lîngă cunoştinţe, filă de manuscris lîngă ailtfca, volum lîngă volum în bogata sia bibliotecă. [... ] In ce domenii ale ştiinţei nu era acasă Vasile Bogrea? ... Dar Vasile Bogrea şi în ce a putut sistematiza a făcut numai cu preţul unui efort pe care) sănătatea şubredă nu putea să-l ierte. însăşi vasta lui ştiinţă a fost o cucerire pe care numai rarele spirite, închise în atîta suferinţă, sînt în stare să o cîştige. Toţi care l-am cunoscut am stimat în el pe profesorul savant, pe omul ridicat deasupra materiei, pe stilistul fin, pe neîntrecutul conferenţiar“. (Ion Agârbiceanu, 1926) „Prin factura superioară a spiritului său de o curiozitate universală, el era din rasa marilor «humanişti», pe cari, cu atîta pasiune şi talent, îi înfăţişa auditorilor cursului său. ADDENDA 295 Ca profesor nimeni nu l-a putut întrece. Cu darurile sale minunate, el coborîse, în lumea noastră banală, ceva din strălucirea epocii marilor talente ale Sofisticii a doua. în jurul catedrei sale se aduna, în chip obişnuit, alături de studenţi, un numeros public, sedus de erudiţia fără exemplu, vrăjit de magica putere a cuvîntului.“ (N. Bănescu, 1926) „Bogăţia uimitoare a cunoştinţelor sale, a trecut, de la început, peste hotarele strimte ale specialităţii. Nu era domeniu al ştiinţei, în oare mintea sa de largă comprehensiune să nu fi pătruns. Antichitatea n-a avut la noi un cunoscător mai adînc, un evocator mai plin de talent; filologia n-a găsit o intuiţie mai sigură, literatura universală uii interpret mai fin; şi nimeni nu s-a apropiat mai cu drag şi mai înţelegător de literatura poporului nostru. Iar darul expunerii sale magistrale, incomparabila sa elocvenţă chema în memoria noastră, de cîte ori îl auzeam, icoane din strălucita artă a clasicilor vechi. Scrisul său vioi şi colorat, zvîrlit din prima aruncătură a condeiului, în articol de ziar sau în studiu de erudiţie, în polemică sau recenzie, era întotdeauna o desfătare pentru cetitor. Conversaţia, şi cea mai intimă, era, cu acest favorit al Muzelor, o adevărată plăcere a spiritului. Şi inima sa de aur, gata a vibra la cea dintîi chemare, cine ar putea spune că nu i s-a deschis generos? Rareori natura a îngrămădit asupra aceluiaşi om însuşiri mai mari şi mai multiple. Ce puteam aştepta de la acest superb exeimplar, dacă, vai, printr-una din acele oarbe întocmiri ale Sorţii, boala nemilostivă n-ar fi ros, mistuitor, plăpînda sa fiinţă materială! “ (N. Bănescu, 1926) „Un ascet al ştiinţei, în adîncul înţeles al cuvîntului, el îşi închină toate ceasurile vieţii lui chinuite, adevărului pe care îl culegea cu o neasămuită energie din cărţile atît de iubite 296 ADDENDA de el. Era unul din acei intelectuali de rasă, cum puţini am avut vreodată în ţara noastră; iar fizionomia lui morală, mintea lui admirabil organizată, variile şi multiplele lui predilecţii, antrenamentul inteligenţii lui rafinate şi vasta lui cultură, sigură şi precisă, îl făceau să semene mai degrabă cu un umanist din timpul Renaşterii. ... Deşi ruinat de o boală nemiloasă, care nu-i dădea decît rareori răgaz, n-avea obiceiul să se plîngă de suferinţa lui. Era un stoic în toată puterea euvîntului. Neobosita lui energie intelectuală îl ridica deasupra răului de care suferea trupul său şubred, iar licărirea entuziastă din ochii lui plini de? vioiciune te făcea să ghiceşti că în acest corp firav se ascundea o neobişnuit de puternică viaţă interioară. Era ,— precum spune Bran-des despre Voltaire ■— un ghem de nervi şi din persoana lui respira o intensă energie spirituală, învăluitoare1, acaparatoare, care îţi făcea impresia că nu se odihneşte niciodată. Cugetul lui neastîmpărat era într-o veşnică efervescenţă, şi simţind nevoia unei împărtăşiri directe, el se slujea de preferinţă de cuvîntul rostit, ca fiind o expresie mai spontană şi mai adecvată fiinţei sale. Aşa se exp/liică de ce a scris relativ puţin. In schimb ce vorbitor strălucit! Ce «oauseur» nesecat! Această însuşire făcea din el un dascăl incomparabil, din a cărui gură vrăjită adevărurile cele mai aride se precipitau în haina elegantă a verbului încîntător, aşezate cu cele mai spirituale observaţii sau glume. Şi ce sursă de sugestii fecunde era petotru colegii săi, conversaţia lui admirabil documentată cu indicaţii pe care i le punea la îndemînă cu atîta îmbelşu-gare fabuloasa lui memorie! Cred că nu greşesc cînd afirm că valoarea lui de căpetenie, pe lîngă şi deasupra aportului pozitiv adus mai ales în istorie şi filologie, stă [ . . . ] în acele sugestii pe care cu atîta dărnicie le-a împărtăşit în jurul său tuturor ce l-au frecventat şi i-au cerut un sfat, o îndrumare în îndoielile lor. Căci ştiinţa lui era vie şi curgea direct din sursă, ocolind pe cît posibil acest intermediar inert şi de multe ori infidel, care e scrisul. Pornind de la convingerea că ,,tantum scis quantum memoria tenes“, el izbutise — ajutat de fenomenala lui memorie şi de disciplina învăţată la cei antici — să-şi acumuleze o erudiţie ADDENDA 297 imensă, de care dispunea după voie, cu o uimitoare uşurinţă, pentru că ştiuse s-o facă vie şi s-o aibă mereu prezentă în minte, lux pe care şi-l putea permite numai un cap construit ca al lui. El constituia astfel nu numai în cadrul culturii noastre româneşti, ci în cadrul culturii europene — o personalitate cu totul sui generis, care încercase să coboare în mijlocul meticuloasei şi aridei discipline filologice, acel ideal de elocinţă vie preconizat de Aristotel, care, vorbind de retorică, consideră această artă ca substratul necesar oricărei ramuri de cunoştinţi omeneşti. De aceea Vasile Bogrea, prin darul său personal şi prin metoda lui, se apropia de acel suflu ce se desface din opera marilor magistri ai antichităţii. El era chemat să realizeze in '«filologia» noastră — luînd acest cuvînt în înţelesul larg pe care i-1 dau clasicii — ceea ce a realizat în muzica noastră maestrul Enescu. Ca şi acesta, era un fiu al nordului Moldovei. Bănuiesc o mare înrudire în construcţia lor sufletească — deşi chemată să se manifeste în domenii deosebite. Şi această apropiere mă face să bănuiesc că în profesorul de limba latină de la Universitatea din Cluj, am pierdut pe cel care era menit să devină magistrul «verbului» românesc.14 (Şt. Bezdechi, 1926) „Vor şti, oare, cei ce au auzit vreodată verbul înflăcărat, plin de o imensă umanitate al omului aceluia minune, să arete naţiei pierderea grozavă care a suferit-o? [. . . ] Noi îl vedeam în viitorul apropiat revărsîndu-şi imensitatea binecuvîntată a sufletului peste naţia întreagă, ca un alt Nicolae Iorga. Şi el ar fi avut de unde să deie belşug sufletesc naţiei. O memorie fenomenală care a îngrămădit în ea tot ce cultura omenească a avut mai de preţ; un fascinat de izvoarele limpezi ale antichităţii greco-romane; o imaginaţie spontană, suplă, zglobie, înflăcărată, care învia şi cele mai seci nimicuri ale filologiei; erou al ştiinţei — la congresul filologilor s-a sculat de1 pe patul boalei lui grele pentru a-şi susţine prestigiul specialităţii —; un îndrăgostit de toate comorile sufletului naţional, şi toate 298 ADDENDA acestea unite de un profund simţ etic pe care numai cei ce au avut fericirea să pătrundă în intimitatea de aur a sufletului lui i l-au putut aprecia.14 (Ion Breazu, 1926) „Printre profesorii, pe cari ni-i trimise Ţara-Mamă, Vasile Bogrea era omul-minune. ... înzestrat cu o agilitate spirituală, care lăsa în urmă însăşi reputaţia bineîntemeiată a spiritului latin,, împodobită, această agilitate spirituală, cu decorul pururea proaspăt al unei imaginaţii poetice subtile, gaiţa să substituie oricînd «însemnările de călătorie» ale savantului german, servite aceste două calităţi esenţiale ale spiritului său de darurile precise ale unei memorii prodigioase, istoricul şi filologul Bogrea se transformă în curînd intr-un magic punct de atracţie, nu numai pentru elevi, dar şi pentru colegii săi de facultate. Capacitatea de primire cu totul specială a memoriei sale îi permise o de-a dreptul monstruoasă acumulare de cunoştinţe din mai multe domenii, care creară în jurul personalităţii sale un fel de aureolă de oracol infailibil, temut şi iubit44. (N. Buta, 1926) · „ ... pe deplin conştient, de misiunea ce şi-o asuma, lecţiile sale de la universitate evocau cu măiestrie neîntrecută antichitatea clasică, al cărei interpret desăvîrşit era, iar conferinţele sale nenumărate, pe cari le-a ţinut cu sacrificiul unor eforturi cărora fizicul său nu mai rezista, zugrăveau în admirabile linii marile figuri ale apusului latin, pe care ni-1 apropia. Dante, Carducci, Manzoni, în veci neperitori, şi-au găsit un interpret congenital în profesorul de la Cluj, al cărui nume constituia acum o glorie a universităţii din Dacia-Superioară.44 (Silviu Dragomir, 1926) ADDENDA 299 „Venit-ai între noi cu gîndul să plăteşti Ardealului dezrobit împrumutul dat patriei mame de marii dascăli. Trimis de laşul străluciţilor cărturari din Moldova cea cu dulce grai, care în-tr-adevăr se putea mîndri că -«nasc şi în ea oameni», astfel de oameni ca tine, — de la început ai stîrnit admiraţia noastră prin alesele tale însuşiri sufleteşti, prin multilateralele şi adîn-cile tale cunoştinţe şi prin vraja cuvîntului tău sprinten şi înflorit. ... Ca o albină harnică, care, zburînd din floare în floare, culege sucul din care-şi făureşte mierea, astfel strîngeai tu din nenumăratele cărţi învăţătura ta neîntrecută, pentru a o împrăştia apoi neprecupeţit, cu graiul viu şi în scris, tinerelor vlăstare ale universităţii noastre, specialiştilor de-acasă şi din străinătate, care te urmăreau cu interesul cel mai viu, şi publicului mare care te asculta răpit.“ (N. Drăgan, 1926) „Cu cel plecat dintre noi se îngroapă un erudit cum greu îi pot afla pereche, a cărui inteligenţă scăpărătoare1, unită cu o judecată perfect ponderată şi sprijinită de o memorie rară, forma un specimen de ceea ce omenirea a dat mai distins în ştiinţă“. (C. D. Fortunescu, 1926) „Era bolnav de moarte. Dureri {ăe dincolo de puterea omenească îi sfîşiau măruntaiele. Trupul lui măcinat trăia numai în puterea voinţei, ţirnnd mereu neputincioasă moartea. Chipul palid, aproape negru, ajunsele uscat ca pergamentul. înfloreau numai ochii, mereu, ca doi nuferi negri, pe ape adînci şi cristaline. Bogrea trăia numai prin ochi... Şi venea ca să ni vorbească despre civilizaţie.. . Vorbirea lui era o avalanşă caldă, cotropitoare, savantă, fulgerătoare, şi de-o infinită varietate. Cred că era unul din cei mai mari oratori mondiali ai ştiinţii... Ni-a vorbit despre civilizaţiile: egipteană, asiriană şi egeică. Stăpân desăvîrşit pe vasta lui ştiinţă, — poliglot cum 300 ADDENDA n-am avut treti-patru de cînd dăinuim ca popor, — cu o verbozitate cuceritoare şi antrenantă, — cu „anecdota“ şi „epigrama“ la îndemînă, — cu o facilitate uimitoare de transpunere în planuri de cugetare diferită, fără să lase urma vreunui efort, — debitînd pe dinafară erîmpeie întregi din cărţile de istorie şi din cele filozofice ale vremii, în latineşte şi în greceşte, tra-ducîndu-le apoi cu o dezinvoltură şi cu o «poezie» cu totul ale lui, — dărîmînd conjecturi savante, şi punând în locul / lor altele mai complexe, cu o uşurinţă ca şi cum ar fi făcut cine ştie ce lucru de nimic, fără morgă antipatică, ci modest ca un om obişnuit, — surîzînd angelic, pe cînd durerea îi sfîrteca diabolic stomacul putred, — aşa îl văd în închipuire pe Bogrea sus, pe catedra de la «Universitatea populară» din Văleni. Iar, cînd în a patra prelegere ni-a vorbit despre Manzoni şi opera lui, a fost o culme, un summum la care se poate ridica spiritul uman în exemplarele lui cele mai superioare. Cu o putere de evocare supraumană, Bogrea, dezvoltând «I promessi sposi», aducea în faţa noastră vastele perspective ale Italiei, cu întreaga ei istorie, cu literatura şi arta ei.. . In sală suspinau, în ritm de admiraţie, sufletele ascultătorilor. Două oare au trecut ca două clipe de încântare, iar, cînd a isprăvit şi ni-a surîs din splendizii lui ochi negri, am avut iarăşi obsedanta părere că e o flacără de spirit, o pîlpîire de focuri ale unui bloc de diamant negru . . .“ (Al. Lascarov-Moldovanu, 1926) ,,. . . orcît de elocvent şi de convenţional am recita ou toţii că V Bogrea a fost un fenomen, o minune a ştiinţei, tu biată furnică, tot nu vei şti niciodată cîtu-i de mare vîrful Ceahlăului. Incomensurabila ştiinţă care se închidea în omuleţul cel mai schingiuit de durerile trupului, rămîne latentă, latentă chiar şi-n puţinul cat ni l-a dat... Şi und-i cel ce s-ar încu-măta să 'cântărească chiar acest atît de mult puţin! . . . Dar învăţatul poate fi nu numai ceea ce în oarecare măsură poate ajunge mai fiece tovarăş al lui, ci, prin anumite haruri,, care nu sînt chiar ale cărţii, învăţatul se poate întâmpla să fie şi om. Iar cîtu-i de om cineva, poţi ajunge să ştii şi tu, cel ADDENDA 301 mai biet dintre bieţii cari fac umbră pămîntului. De aceea cei ce l-au cunoscut şi pe omul V. Bogrea, mai ales pe dînsul îl plîng. ... In amvonul cuvîntului, V. Bogrea devenea un titan. Ochii îi inundau întreaga faţă. Verbul se prăbuşea în torente de amploare. Informaţia colcăia de necuprinzătoare bogăţie. Să-i zici elocvenţă acestei atît de cumplit oţelite armuri ştiinţifice, ai ponegri-o! Era savantul, dar şi omul, în cel mai propriu hipostaz al său! Şi poate că acestea erau clipele celei mai depline şi mai fericite uitări de sine ... — Aţi obosit lucrînd ..., îndrăzneai să rumpi penibila tăcere. Şi El, cu un gest ca o mîngîiere pentru vravurile de cărţi şi de fişe risipite în toată întinderea camerei: — Ce bine-i cînd omul poate obosi! . . .“ (Leca Mor ar iu, 1926) „Fără deosebire de specialitate, fiecare dintre noi găsea un sfat bun, o îndrumare înţeleaptă la acest nesecat izvor al ştiinţei omeneşti. Mai ales pentru noi, tineretul ardelean, avea farmecul unui soare nou. Crescuţi încă subt urmările vechilor cătuşe, profesorul Bogrea ne-a adus de dincolo de Carpaţi geniul românesc în puritatea lui. Prezenţa lui la Universitatea Daciei Superioare, era o pecete a unităţii noastre sufleteşti. Această unitate o propovăduia profesorul Bogrea cu putere profetică. Neîntrecut meşter al graiului românesc, subt vraja lui catedra se schimba în amvon. Pentru el Universitatea nu se reducea la ştiinţa de catedră, ci era supremul altar al neamului. ... Dascăl blînd, aceia care ne simţeam mai strîns legaţi sufleteşte de tine, te urmam eu credinţă, fiindcă tu nu ne-ai dat ştiinţă aridă, ci un ideal, un suflet.“ (Liviu Rusu, 1926) 302 ADDENDA „Bogrea ne-a fermeoait prin vorba lui, ne-a cucerit prin nobleţea lui, ne-a minunat prin erudiţia lui, ne-a înmărmurit prin munca lui. Cuvîntările sale se desfăşurau ca un fenomenal caleidoscop de fapte concrete şi de idei abstracte, de mari adevăruri şi de scînteietoare glume, ca un arabesc grandios de gîndire avîntată şi de ştiinţă nepreţuită. ... Cei ce l-au văzut însă pe patul de suferinţă, înconjurat de munţi de volume, studiind cu selte îndîrjită şi cu putere de titan, aceia nu se poate să nu fi avut intuiţia că acel pe care-1 văd cu ochii aievea, e o fiinţă excepţională. ... Bogrea nu mai trăia cu trupul, ci strălucea, în ciuda trupului.“ (Eugeniu Sperantia, 1926) „Vasile Bogrea nu era un specialist sau mai bine zis, nu era numai un specialist. Era un admirabil cunoscător al culturii clasice, care, prin trecerea lui la cele eterne, pierde pe cel mai strălucitor reprezentant al ei. Un al doilea latinist ca Bogrea nu va mai avea Ţara românească multă vreme. Prelegerile lui, mai ales cele asupra culturii greco-romane, erau nişte imnuri splendide la adresa acelei lumi pe care o iubea şi o admira aşa de mult. ... Neobosita lui hărnicie şi fenomenala lui memorie au făcut din el cel mai erudit om al României contimporane. Pe lingă alte multe daruri avea şi pe acela că era, cum spune Nicefor Gregoras despre Teodor Metohiitul, cu adevărat -«o bibliotecă vie». Care dintre colegi n-a recurs la el pentru o informaţie, pentru o lămurire, pentru o sugestie, pentru un îndemn? Şi nimeni nu s-a întors «cu mîinile goale» din cabinetul strimt şi primitor al «atotştiutorului». Cea mai bună parte din el a dat-o în chip viu, spontan şi direct acelora cari au avut norocul să trăiască în intimitatea lui. Ştiinţa lui era o ştiinţă vie, care se împărtăşea de-a dreptul de la om la om. Şi ce instrument fără pereche, pentru a împărtăşi această ştiinţă, poseda el în talentul său de «causeur». Vorba lui elegantă, sigură şi colorată curgea oînd ca un fluviu maiestos, cînd ca un sprinten ADDENDA 303 pîrîu cristalin, cînd ca un torent impetuos, ce tîra totul în avîntul lui. Spiritul său de învăţat de Renaştere, împerechiat cu acest rarissim dar de a se comunica necurmat, făcea din el o personalitate .cum rar am avut. Căci mai înainte de a fi un ideal dascăl, şi un mare învăţat, el era o personalitate. De aoeea le va fi foarte greu să-l judece şi să-l aprecieze, acelora cari nu l-au cunoscut de aproape. ... Pe lîngă aceste multiple talente, era un polemist acerb, strălucitor de spirit, mînuind ascuţişul epigramei şi stiletul ironiei cu o îndelmînare de fin artist. Căci acest om, în frămîn-tatele lui ceasuri, mistuite de muncă, măcinate de boală, găsea timp să fie şi un artist. Acele din poeziile lui cari au văzut lumina zilei denotă o sensibilitate de o rară gingăşie la acest savant care, în viaţa lui totdeauna chinuită, a fost un stoic din lumea romană“. („Propilee literare“, 1926) „S-a stins fără vreme şi fără să-şi poată da întreaga măsură, una din minţile cele mai luminate şi mai larg cuprinzătoare din cîte a avut pînă acum neamul românesc.“ (G. T[eodorescu-] Kirileanu, 1926) „Stăpînind, ca puţini la noi întreaga cultură antică greco-latină, urmărind cu pasiune aspectele filozofice şi literare ale culturilor romanice şi în deosebi vieaţa sufletească a poporului nostru, V. B. a fost una din cele mai alese personalităţi ale ştiinţei noastre. Lupta lui eroică de a-şi afirma conştiinţa ştiinţifică în cele mai tragice împrejurări de sănătate aruncă peste întreaga lui activitate o lumină de adîncă simpatie, care însoţeşte întotdeauna jertfa marilor idealişti. Tragicul sfîrşitului prematur al lui V. Bogrea va fi înţeles de: toţi cei ce pot măsura durerea creatorului, care-şi vede curmată munca înainte de a 304 ADDENDA fi dat opera cea mare a vieţii: măsura excepţionalelor puteri sufleteşti sădite în el.“ („Omagiu lui I. Bianu“, 1-927) „Dar celalt monument al lui V. Bogrea? ... S-a dezvălit chiar şi-un monument al lui V. Bogrea. De-aoeea ne întrebăm 'din nou: Dar cedalt monument a'l lui Bogrea, monumentul mai trainic şi mai scump al operei sale, dnd şi de cine va fi inaugurat? Şi dacă publicarea postumă a operei lui ştiinţifice implică atîtea dificultăţi tehnice, — un cît de modest mănunchi de versuri ale lui, cuprinzând dnfcecele de singurătate şi de durere, şi sdnteitoarele epigrame, un astfel de monument cel puţin, nu şi-ar avea oare locul de cinste -între atîta versificaţie stearpă a «viitorului» . .. ?“ (Leca Morariu, 1929) „La Viena, în 1926, cuţitul rece al unui «principe» al chirurgiei modeme, — «principe» grăbit să nu piardă trenul care îl ducea spre America cea cu grase răsplătiri în aur, — s-a jucat cu viaţa unui sărman valah chinuit de arsurile bolii, făptură şubredă în care străinul nu putea bănui că se ascunde una din cele mai scînteietoare şi mai surprinzătoare manifestări sufleteşti ale unui neam. ... Şi acum, cînd nu îl mai avem între noi şi cînd vedem golul rămas în urmă, descoperim că Bogrea a fost mai mare dedt îl ştiam. Cu tot vîrtejul de simţiri contrare, care s-au agitat în jurul persoanei lui, trebuie să recunoaştem că Vasile Bogrea a fost un creator de' atmosferă, un centru de polarizare, un scriitor iubit şi temut, un savant de o covîrşitoare superioritate, un vrăjitor care fermeca prin spiritul şi prin cuvîntul lui incomparabil. ... Prin mulţimea prodigioasă a cunoştinţelor sale, prin putinţa de a se orienta instantaneu în orice problemă, oridt de ADDENDA 305 delicată, prin preciziunea stupefiantă a memoriei sale, prin uşurinţa de a-şi exprima gîndirea fără silă, în fraze învăluitoare şi irezistibile, — ajungea să-l asculţi o oră spre a-ţi da seama că te afli în faţa unui exemplar genial de umanitate. ... Se poate spune că nu am avut învăţat mai pregătit şi mai predestinat să facă folklor românesc decît Vasile Bogrea. Uneori rămîneai cu o impresie de nefiresc: parcă citişe tot, şi ţinea minte tot. Nu numai tiluri de cărţi şi conţinuturi, dar amănunte din cele mai bizare, pînă la greşeli de tipar, pînă la pagină şi rînd. ... Cunoştea filologia ca puţini filologi, cunoştea istoria ca un adevărat istoric, stăpânea perfect limbile de) cultură veche şi modernă şi era în curent ou toată literatura noastră folklo-rică. Şi cu astfel de uriaşe pregătiri, — cum numai la răstimp de cîte un secol se întîmplă să se adune într-un singur om, — ce te (Surprinde e slăbiciunea lui de a dezlega şarade folklorice, filologice sau istorice. Muncea luni de zile, vînzolea toată căr-ţăraia unui oraş, ridica pachete de fişe', ca să descopere originea unui cuvînt, sau să dea cea mai nimerită explicare a unei controverse de amănunt. Făcea miniaturi desăvîrşite, adevărate capodopere ale genului. După o imagine a lui — căci se ascundea în el un fin literat şi un poet discret care în ultimul timp începuse chiar să-şi publice versurile pline de presimţiri funeste, — era cercetătorul care răscolea ani de zile prundişul ca să găsească vreo cîte va fire de aur.“ (G. Vâlsan, 1931) „V. Bogrea n-a fost [...] numai un adînc cunoscător al limbilor şi literaturilor vechi: în această cunoaştere el pătrunsese deplin sensul moral şi estetic al vieţii antice; pentru el antichitatea era o lume vie, cu ale cărei spirite mari el trăia într-o comunitate sufletească neîntreruptă, căci el izbutise să prindă viaţa acelei lumi dincolo de litera textului şi de paradigmele gramaticale. Desigur, o adevărată minune, într-un timp 20 — Sacra via 306 ADDENDA ca acesta şi intr-un domeniu a cărui stăpînire cere atîtea sforţări. Dar, în acelaşi timp, o exemplificare de cea mai mare însemnătate a putinţii de a realiza concepţia care era adevăratul scop al acestor studii, concepţie, care, spre a-şi ajunge scopul, ar trebui să preconizeze anumite metode şi să ceară, am zice chiar anumiţi oameni, cu anumite însuşiri. Pe de altă parte — şi aceasta este încă o exemplificare a aceleiaşi concepţii — cunoştinţa limbilor clasice nu era, pentru V. Bogrea, o cunoştinţă abstractă şi inutilă. «Nu antichitatea clasică în sine, pentru ea însăşi, ei antichitatea pentru prezent, pentru nevoile prezentului şi viitorului» — aceasta o voia V. Bogrea (Reflexii asupra anticlasicismului, Cluj, 1926, p. 4). Şi el a pus însuşi cunoştinţa antichităţii clasice în serviciul intereselor noastre naţionale. De la acea cunoştinţă şi înarmat cu ea, filologul clasic trecu la cercetarea şi limpezirea problemelor propriei noastre limbi.u (T. A Naum, 1032) „Discreţi [V. Pârvan şi V. Bogrea] au trecut prin viaţa lăr-muitoare şi s-a frînt, în plin zbor, aripa lor temerară. — Prea iute vai... se ţese' păinjenişul uitării, — învăluind pierderi ireparabile, — care formează adevăratul tezaur al neamului românesc. Prin acesite exmplare de elită, Moldova îşi plătea ou dinarii recunoştinţei tributul datorat Ardealului. ... Mult mai colorat şi viu, — deci mai atractiv, mare putere verbală în torent de imagini scăpărătoare ce te învăluiau şi narcotizau sub vraja cuvîntului, avînd o putere hipnotică, fascinantă — în ochii săi fosforescenţi, un mag sau fachir părea Bogrea, — orator fără egal. Atât pe catedra-amvon, cit şi pentru marile mase pe care le electriza. ADDENDA 307 ... Pe cînd Pârvan a vorbit puţin, dar a creat şi a scris mult, — Bogrea dimpotrivă, iar toată înţelepciunea, arta şi harurile sale s-au pierdut odată eu dînsul.“ (Cezar Cristea, 1934) — „Ai auzit de Vasile Bogrea. — Cunoşti, poate, savantele lui etimologii. Ei bine, află că el are multe etimologii în versuri care sunt la înălţimea celor-a din studiile sale de specialitate. . .. Profet al propriei sale morţi (Bogrea s-a stins sub scalpelul chirurgical), el se înscrise în istoria tristelor întîmplări omeneşti cu un destin deopotrivă de tragic şi de nemeritat. Uitînd o clipă de preocupările specialistului, nu cumva el ajunge totuşi epigramistul morţii sale, cînd închină chirurgului aceste stihuri: O, nu-i o laudă deşartă Că chirurgia e o artă Ce alta ştiţi mai năzdrăvană Decît sculptura-n carne-umană?“ (Barbu Lăzăreanu, 193.7) „Adînc cunoscător al clasicităţii greco-romane, Bogrea îi dă viaţă, adaptînd-o la tot ce este cultură modernă şi naţională, dacă aş putea zice, după cei vechi ai lui, cum Socrate «a cobo-rît filozofia din .cer pe pămînt». Nu se-nehidea în bibliotecă, nu umbla. .. învăluit în togă romană ca Menard, nu preda limba latină din punctul de vedere ... al ablativului absolut, ci se silea s-o radieze, s-o fructifice, s-o adapteze, socotind-o un cult, o datorie, o necesitate şi-o mîndrie a vremii şi-a «naţiei». ... Din cele două mari însuşiri ale adevăratului om de ştiinţă, nu ştii care a precumpănit la dînsul: găsirea adevăruLui 308 ADDENDA pe linia dintre mintea lui şi realitatea clasică ori credinţa — pasiunea de a-1 găsi şi a-1 răspîndi? Nu putem să înşirăm aici mulţimea de studii, articole, recenzii, note biografice şi bibliografice, etimologii savante, polemici îndîrjite, şarje caustice, şi ironii fine, glume şi epigrame, critici incisive şi analize migăloase, cugetări, teorii şi linii luminoase, cu deschideri de drumuri noi, citări şi recitări de pasagii întregi şi de mii de versuri — memorie formidabilă! — avînturi şi revărsări odihnitoare, scăpărări geniale, entuziasm fără margini... Şi totdeauna sigur, prezent, vioi, interesant, spirit fin şi inimă de aur care toate i-au făcut pe mulţi să-l iubească, să-l respecte, să-l admire şi să nu se sfiiască a-1 compara cu Voltaire sau cu Erasmus şi cu alţi umanişti ai Renaşterii . . . .. . Dar mai presus de specialitate şi lucrări, trebuie să însemnăm că Vasile Bogrea a fost un mare cărturar şi un «om» cu adevărat, cum se zice, un om de caracter. Avea dragostea, respectul şi cultul cărţii. O viaţă întreagă, de mic, a învăţat. Putem spune că acest ^Făt-Frumos cu cartea în mînă născut» a murit cu cartea pe piept, căci cu puţin înaintea morţii a citit, a luat note şi s-a interesat de ultimele publicaţii.u (D. Munteanu-Râmnic, 1937, 1942) Nimeni nu mai vorbeşte de dînsul; ba, se pare chiar că se lucrează la zidirea unei cît mai mari tăceri în jurul amintirii acestui erudit care dacă n-a dat atît cît ar fi putut, asta s-a datorat faptului că în el îşi găsise locul prielnic de viaţă logodna unei mari sensibilităţi cu un necruţător spirit critic. Setea de cunoaştere, memoria prodigioasă, puterea de muncă neverosimilă la un om atît de slăbuţ, mic şi bolnăvicios cum era Bogrea, toate acestea se hrăneau din plin şi fără nici un menajament, consumînd făptura aceea de mucenic, păzită numai de zidul de lumină al unei frunţi sigilată de geniu. . . ADDENDA 309 L-am văzut, pentru prima dată, în anul 1923, la Botoşani, undei fusese chemat să ţină o conferinţă [. .. ] Nu era un orator, nu vroia să cucerească auditoriul şi nici nu făcea concesii celor ce-1 ascultau. Ascuns sub zidul de lumină al frunţii, Vasile Bogrea se urmărea pe sine, căci se crea creîndu-se [. . . ] Nu am ascultat atunci o conferinţă, ci un concert, în care citatele greceşti erau piculine, în oare cele latineşti erau violoncele, în care cele italiene erau viole, cele franceze clarinete, cele germane contrabase, iar în fundul acestui vast peisaj muzical în oare graiurile popoarelor erau chemate să înlocuiască orice instrumentaţie, spaniola realiza o înserare cu mandoline. Vasile Bogrea vorbea rar, calm, înseninat, însingurat, ur-cînd, cu fiecare frază, o treaptă către soare, pînă cînd totul se prefăcu într-o unduire a unui infinit adus şi întins în faţa auditoriului. Era zbor de gînd către izvoarele lumii, era o cucerire de spaţii largi cît toate depărtările, era o biruitoare prezenţă pe care o puteai accepta ca fiind însuşi scopul pentru care natura se trudeşte de milenii să creeze. Vasile Bogrea avea în el această putere de a răsplăti natura pentru toate chinurile ei. Nu se vedea în omul acela mărunt şi palid, păzit de scutul frunţii, nici un efort în ascensiunea spirituală pe care o făcea. Nici o undă de tresărire nu i-a turburat limpezimea chipului însorit de gînd. A stat, vreme de o oră, nemişcat. Zburau numai mîinile întovărăşind stolul vorbelor. O frază cristalină, simplă, dacă vreţi, asemenea unui drum ce duce printr-o primăvară fără început şi fără sfîrşit. Dar deodată, drumul intră în adîn-cimi, se scufundă în pămînt, sfredelindu-1, pătrunzînd în beznă, înjunghiind întunericul, scăpărînd scîntei la a căror fantasmagorică lumină noi, ascultătorii, am putea vedea cu auzul, un vaer al profunzimilor ... Şi drumul a ieşit din nou sub cer. Caravana frazelor ducea acum, prin alte peisaje fără început şi fără sfîrşit. Dar [. . . ] pure1 sub semnul clarităţii. Căci Vasile Bogrea ştia cît poate suporta şi înţelege omul, din însăşi natura umană. De aceea conferinţa sa fusese închipuită în aşa fel, încît să ducă pe fiecare ascultător pînă la marginile sale. Dar mă întreb acum: Vasile Bogrea improviza? Dacă a improviza înseamnă a avea puterea de prezenţă a spiritului, 310 ADDENDA atunci el era un improvizator de geniu. De altfel, cred că Vasile Bogrea ilustra în chip desăvîrşit aceea ce ni se spune despre Chopin care şi-a cîntat numai sieşi capodoperele, adică improvizaţiile, lăsîndu-ne nouă doar operele, adică notaţiile şi ciornele. Sensibilitatea lui Vasile Bogrea, tensiunea ajunsă la paroxism, marea lui curiozitate şi mobilitate, dimpreună cu prodigioasa-i cultură, îi dădea un fel de foame de plastic, dar numai în prezenţa omului; aşa cum aceeaşi foame de plastic îl determina şi pe Chopin să creeze în prezenţa pianului, Vasile Bogrea avea nevoie de oameni pentru a deveni aci. Dar nu vorbea pentru oameni, după cum nu vorbea nici pentru orgoliul său. Vasile Bogrea gîndea pentru un cuvînt, cuvîntul luat în sensul de majoră manifestare a omului. Filozofia lui Bogrea avea rădăcini în metafizic, deoarece pentru el filologia era ştiinţa Logosului din care descind graiurile neamurilor. Dar tot din această concepţie se hrănea şi acea uriaşă rezistenţă a lui Vasile Bogrea, nu faţă de moarte, ci faţă de ţărînă. «Tragedia omului, spunea el, nu stă în aceea că trebuie să moară, ci în faptul că s-a născut ca să moară». ... A murit în plină elaborare a operei, neiavlnd nici măcar acea bucurie a lui Vasile Pîrvain oare şi-a pus, singur, drept lespede de mormînt masiva sa «Getică». Vasile Bogrea a lăsat numai nişte lăzi cu manuscrise. Cîţiva prieteni se legase cu jurămînt, lîngă groapa proaspătă, că vor apăra memoria savantului de troienele uitării. Au trecut, însă, de atunci atîţia amari de ani, încît nămeţii uitării au devenit atotputernici. Nota aceasta nu vrea să trezească pe nimeni din somnolenţă. Nu vrea nici măcar să mustre. Intenţia ei a fost, doar, să reamintească oamenilor că, la Cluj, este un mormînt în care doarme unul dintre cele mai splendide exemplare ale spiritualităţii româneşti.w (Petru Manoliu, 1943) „în cadrul şcolii lingvistice clujene, Vasile Bogrea a fost un meteor strălucitor, care a contribuit, în mod substanţial, la închegarea acestei şcoli, de la începuturile ei. ADDENDA 311 ... Savant, în sensul cel mai autentic al cuvîntului, Vasile Bogrea n-a fost un izolat, un olimpian indiferent la frământările epocii în care a trăit. Dimpotrivă, el a luat parte activă la problemele contemporane, de pe poziţiile unui intelectual onest, încrezător în forţa educativă a culturii, în puterea creatoare a muncii şi a patriotismului luminat. . .. Vasile Bogrea a fost şi un subtil poet liric. Versurile lui melancolice sînt străbătute de conştiinţa inexorabilului său sfîr-şit prematur. Sugestiv intitulate: Mors, Aripi frînte, sau De-bemur terrae, poeziile lui exprimă, pe lîngă tragicul morţii, ' orgoliul stoic al omului care ştie că din el nu vor pieri realizările spiritului, ei num,ai ce este, prin sine, efemer.“ (D. Macrea, 1965) In persoana lui Vasile Bogrea erau reunite două mari predispoziţii intelectuale. Era un mare savant filolog, profund cunoscător al literaturii în genere şi al celei clasice în special, cu o largă pregătire în lingvistică dar care făcea, cu pasiune, nesfîrşite incursiuni în toate materiile înrudite. Citea enorm şi reţinea totul în mod miraculos, stabilind mereu cît mai multe corelaţii între cît mai multe domenii. De altă parte însă avea o vervă neobosită şi cu totul captivantă. Era în stare să vorbească indefinit fără să obosească şi fără să epuizeze tot ce putea spune iar expunerile lui erau totdeauna vii şi atractive. Astfel l-am cunoscut de cînd amîndoi eram studenţi la Universitatea din Berlin (prin 1913) şi astfel l-am regăsit cînd, în 1919, ne-am reîntîlnit la Cluj unde-şi luase în primire catedra. Din nefericire, catedra aceasta, de limbă şi literatură latină, n-a ţinut-o decît şapte ani deoarece s-a stins prematur în 1926, în vîrstă de 45 ani. Din primii ani după numire îşi cîştigase o mare admiraţie în rîndurile studenţimii dar şi un frumos renume în întreagă 312 ADDENDA lumea noastră intelectuală. Numeroasele sale lucrări ştiinţifice (publicate în „Dacoromania“, buletinul Muzeului limbii române din Cluj, în ,,Anuarul Institutului de istorie naţională“, în ,,Anuarul Institutului de studii clasice“ ete.) sînt de obicei scurte dar întemeiate pe o excepţional de largă erudiţie şi aducând întotdeauna fericite clarificări ale unor probleme. Intre ele, cea mai preţuită de specialişti este ,,Originalitatea poeziei romane“, apărută postum în Anuarul de studii clasice pe anii 1928—1932. Deosebit de acestea, Bogrea a publicat numeroase articole în diferite periodice, între care este de amintit foaia ,,Conştiinţa românească“, editată de ,,Asociaţia de propagandă pentru solidaritatea naţională şi socială a românilor“ şi publicată în cursul anului 1923. Aci, el a lucrat cu un deosebit sîrg şi entuziasm, deţinând şi un rol însemnat în conducerea publicaţiei. Trăsăturile caracteristice ale intelectului lui Bogrea îl predestinau nu numai pentru lingvistică şi istorie literară dar şi pentru acea nuanţare a gândului şi graiului oare constituie: „umorul“. Scânteierea spiritului său e în special, în multe cazuri, ajutată, alimentată de uşurinţa cu care descoperea tangenţele semantice, apropierea dintre sensurile diferite ale unor termeni. Ele ocazionează „jocurile de cuvinte“, „calamburul“r adică tocmai suportul sau elementul fundamental al „epigramei“ ;moderne. Fireşte, atâţia autori s-au remarcat în genul literar ,al epigramei fără să dovedească vreo efectivă chemare pentru lingvistică. Insă nici unuia dintre ei nu se poate să-i fi lipsit darul descoperirii unor astfel de tangenţe. Bogrea, de altfel, în mod natural, fără căutare şi chiar în simpla conversaţie orală inter amico s, îşi înflorea necontenit spusele ou aceste spontane jocuri de cuvinte. N-ar fi uşor de precizat de eînd, din ce epocă a vieţii sale, a început să le formuleze după regulile stilistice ale epigramei. Dar sînt mari probabilităţi că debutul lor să fi fost viva voce, în simpla conversaţie, destul de timpuriu. Fireşte, Lăsiîndu-le să apară prin periodice (în „Neamul românesc literar“, „Universul literar“, „Societatea de mîme£C, „Pro- ADDENDA 313 pilee literare“ etc.), autorul ,lor n^a ambiţionat niciodată ca ele să-i laducă succese răsunătoare. Preocupările lui principale erau de natură mult mai elevată, pe cînd epigrama nu era pentru el decât un joc. E drept că a definit-o, odată, ca pe o săgeată, totuşi în multe ocazii, epigramele lui stat departe de a fi înţepătoare ci apar ca gesturi de admiraţie sau elogiu. Acesta e mai cu seamă cazul celor câteva adresate lui N. Iorga, personalitate pentru care nutrea o admiraţie nemărginită. De asemenea, caracter apologetic au şi versurile închinate ,,Antichităţii“. De fapt, nu e aci o veritabilă abatere de la regulă: la începuturile ei, în literatura antică, elină şi latină, epigrama era o inscripţie evocatoare şi spirituală dar de obicei numai admirativă sau lamentativă ori chiar funerară. Abia la finele erei vechi, cu poeţii Catullus şi Marţial, epigrama dobândeşte tonul satiric. La Bogrea, uneori, găsim nota admirativă împletită cu cea satirică, precum în piesa „Epigonism“. Epigramele reunite în sialbă în acest volum [... ] au meritul de a scoate din uitare temperamentul pasionat şi combativ, neastâmpărul cerebral al unui mare savant cu care s-a putut mândri Universitatea noastră din Cluj. (Eugeniu Sperantia, 1970)* „Cursurile, în primul rînd, conferinţele publice şi comunicările în cercuri savante de specialişti erau locurile de preferinţă în care cu un talent neegalat expunea, clar şi metodic, recolta adunată în zile şi nopţi de lectură şi informaţie. Fericit cel ce l-a auzit! Presărate cu anecdote (din domeniul antichităţii, de obicei) a căror valoare documentară (mai grăitoare uneori decît documentul «serios») nu-i scăpase, condimentate destul de des (dar fără abuz) cu ironia usturătoare cuvenită, îndreptată împotriva falşilor savanţi, dar şi cu cea * Text inedit, reprezentând prefaţa pe care regretatul poet şi om de cultură ne-a încredinţat-o cu multă bunăvoinţă în toamna anului 1970, pentru un proiectat volum de epigrame (V.M.U.). 314 ADDENDA iertătoare pentru cei care păcătuiseră de bună-credinţă contra unui adevăr ştiinţific, cuvîntările lui V. Bogrea instruiau, delectau şi uimeau. Memoria excepţională de oare am pomenit îi permitea să citeze pasaje întregi din autorii greci şi latini favoriţi, iar, dacă termina, uita să treacă la limba română a expunerii şi continua ... în latineşte, provocînd ilaritate de simpatie în public. Iar noi ciracii din jurul lui ne simţeam în al şaptelea cer. Din nefericire, nu a scris tot ceea ce a rostit. Mai ales sclipirile de inspiraţie momentană au rămas neînregistrate. Seminariile, făcute după model german, erau o adevărată şcoală de metodă, de tehnică a informaţiei şi — nu mai puţin — de etică ştiinţifică, în privinţa căreia maestrul era necruţător. Textele scrise cu litera lui măruntă de tot (ca a lui N. Iorga) şi cu trimiterile de tot felul şi în toate colţurile paginii erau greu de descifrat pentru tipografii clujeni. Ne revenea nouă, elevilor săi, sarcina de-a le transcrie pe curat. Şi le făceam aceste treburi cu mare plăcere şi cu mult, nespus de mult folos pentru noi. Cîte nu învăţam practic din această muncă! De la punctuaţie, pînă la închegarea unei fraze (lungi uneori ca un period ciceronian); şi cîte nume de autori nemaiauziţi, cîte titluri de cărţi nemaipomenite nu trebuia să le descifrăm cu ajutorul dicţionarelor căci ne jenam să-l întrebăm, iar a le reda greşit noi, pe vremea aceea, ne ruşinam. Şi fiindcă sîntem la scris, nu mă pot opri de a consemna o altă preţioasă calitate a lui V. Bogrea: stilul său ştiinţific pilduitor, de o claritate impresionantă şi de o structură a frazei, oricît de lungă şi complicată ar fi fost ea, de-a dreptul răpitoare. Efectul, fără doar şi poate, al lecturilor sale zilnice din autorii latini, fără a silui însă limba română în tiparele latineşti, ci însuşindu-şi esenţialul principiu, acela al limpezimii şi vioiciunii. Cîţi îl vom putea imita? Ca om? Homo bonus, dicendi peritus. Şi cu asta am spus tot. îşi iubea elevii pe care îi ajuta în toate lucrările. El simţea că-1 admirăm, dar n-ar fi tolerat zgomotoasele manifestări. ADDENDA 315 Nu a fost înscris în nici un partid politic. Era însă un român bun şi luminat. Democrat convins, combătea în conferinţe, în mitinguri acţiunile huliganice ale aşa-zisei generaţii de la 1923, iar noi îi stăteam de gardă personală în momentele critice. Acesta era, văzut de noi, profesorul şi savantul V. Bogrea.“ (C. Daicoviciu, 1971) „Să-mi fie îngăduit şi mie, care nu am avut norocul de a-1 cunoaşte personal pe Vasile Bogrea, să adaug un amănunt la biografia lui. In 1926, pe cînd eram student la Paris, profesorul meu An-toine Meillet, fără îndoială cel mai mare lingvist din vremea aceea, a făcut o vizită în ţara noastră. La întoarcerea sa în Franţa, am aflat de la el că, dintre filologii români pe care îi cunoscuse, cea mai profundă impresie i-o lăsase Bogrea. Mi-a recomandat atunci să mă ataşez de acesta, la întoarcerea mea în ţară, căci voi avea foarte mult de cîştigat. Soarta a vrut altfel, puţine săptămîni după această convorbire Bogrea avea să ne părăsească pentru totdeauna.“ (Al. Graur, 1971) „S-a spus despre acest filolog clujean, necunoscut în afara mediilor universitare, că a fost un «umanist» şi un «enciclopedist», în sensul că stăpînea întreg domeniul umanităţilor gre-co-latine şi al filologiei, studiată dintr-o perspectivă integrală. Pentru noi, acest tip de savant discret, riguros (implicit de o anume ariditate şi sterilitate inevitabilă), reprezintă ceva mai mult. Umanismul său ilustrează adevărata pasiune a cunoaşterii: neistovită, pură. Fără această tensiune, în acelaşi timp bine finalizată şi abstractă, dar totdeauna dezinteresată sub aspectul satisfacţiilor mediate, nu poate exista motivarea interioară a ştiinţei. «Umanism» în ştiinţă nu înseamnă o colecţie enormă 316 ADDENDA de fişe ci, în primul rînd, un mare spirit investigativ, asceză, disciplină şi tenacitate, aspiraţia cunoaşterii totale. Vasile Bo-grea avea — efectiv — pasiunea, vocaţia curată şi arzătoare a filologiei. Nu este nevoie să fii filolog să-ţi dai seama imediat de acest lucru. Sub aparenţe erudite, strivitoare, ardea o flacără rece44. (A. Marino, 1971) „Bogrea face parte dintre savanţii pentru oare detaliul pri-melază. Şi e adevărat că nu .există sinteză viabilă care să nu se sprijine pe o sumă de amănunte bine controlate. Erudiţia lui era prodigioasă, şi îmbrăţişa atît cultura gre-co-latină, ,cît şi epocile ulterioare, în special istoria şi limba popoarelor din Europa de sud-est. Lectura unei pagini de Bogrea e mereu întreruptă de note lămuritoare, din care unele nu au vreo legătură strînsă cu subiectul tratat, ,dar .toate sînt pline de amănunte inedite, uneori pasionantei. Curiozitatea lui nu avea limite, şi îl vezi referindu-se la cine ştie ce publicaţie rarisimă, în care a ştiut să detecteze vreo informaţie inedită14. (Al. Rosetti, 1971) „Preocupî/ndu-1 înainte de toate fenomenul lingvistic, în cercetarea acestuia recurge deseori la materialul oferit de limbile latină şi greacă, pe care îl stăpânea atît de bine. Dacă avem în vedere numeroasele referinţe la limbile europene din diverse familii şi la unele limbi orientale, putem intui orizontul său lingvistic. Dar ceea ce caracterizează cercetările sale este raportarea faptelor de limbă la istorie, la etnografie-, la folclor, la literatură, cu un cuvînt la factori extralingvistici, sociali, culturali. Este uimitor cu cită uşurinţă se mişcă în aceste do- ADDENDA 317 menii şi cit de mare este volumul de informaţie pe care îl posedă. Ca lingvist, V. Bogrea a avut în focarul cercetărilor sale c u v î n t u 1. El este prin excelenţă un 1 e x i c o 1 o g, Studiul cuvintelor din punct de vedere etimologic şi semantic, precum şi în Expresii, îi dă posibilitate nu numai să aducă preţioase contribuţii la istoria limbii române, dar şi să-şi desfăşoare larga lui erudiţie, făcînd surprinzătoare asociaţii din diverse limbi şi cu fapte din diverse domenii. [. . .] Prin recurgerea la fenomenele social-istorice pentru explicarea cuvintelor, V. Bogrea cultivă un domeniu interdisciplinar, numit astăzi sociolingvistica“. (R. Todoran, 1972) POSTFAŢĂ VASILE BOGREA ŞI CONDIŢIA UMANISMULUI Diferiţi exegeţi, care au urmărit să definească personalitatea lui Vasile Bogrea, l-au numit „umanist“, „unul din rarii polihistori umanişti ai noştri“ (V. Părvan, 1920), „un umanist din timpul Renaşterii“ (Şt, Bezdechi, 1926), „un mare umanist român“ (D. Macrea, 1965), „un reprezentant autentic al umanismului de acum cîteva veacuri“ (C. Daicoviciu, 1971). Caracterizarea a vizat în primul rînd activitatea sa ştiinţifică şi s-a întemeiat pe solida formaţie clasică şi excepţionala sa erudiţie în mai multe domenii. Acest aspect poate fi acum confirmat şi precizat, în mare parte, pe baza indicelui de materii al scrierilor sale istorico-filologice. El nu este suficient însă pentru a defini „umanismul“ lui Bogrea şi adevărul a apărut evident mai multor cercetători. Astfel, Şt. Bezdechi s-a oprit asupra fizionomiei lui spirituale, apreciind că Bogrea reprezintă, „nu numai în cadrul culturii noastre romaneşti, ci în cadrul culturii europene — o personalitate cu totul sui-generis, care încercase să coboare, în mijlocul meticuloasei şi aridei discipline filologice, acel ideal de elocinţă vie preconizat de Aristotel. ..“ (cf. p. 297). Prof. Teodor A. Naum este cel dinţii care vorbeşte explicit de o „concepţie umanistă“ care ar sta la baza întregii sale activităţi, referindu-se la surprinderea „sensului moral şi estetic al vieţii antice“ şi „comunitatea sufletească neîntreruptă“ cu aceasta. Pentru Adrian Marino, „umanismul său ilustrează adevărata pasiune a cunoaşterii“, „aspiraţia cunoaşterii totale“ (p. 316). Observăm, aşadar, că Bogrea a fost caracterizat ca „umanist“, în aceste cazuri, nu atît prin formaţia sa intelectuală şi domeniile cultivate, cît prin referire la o anumită atitudine spirituală şi la o orientare conceptuală caracteristică. Acesta este, 21 — Sacra via 322 POSTFAŢĂ dealtfel, şi sensul în care a evoluat însuşi conţinutul noţiunii de „umanism“ în epoca noastră. în pofida imenselor dispute între diferite „umanisme“, există astăzi un acord aproape unanim în lărgirea sferei acestui concept pînă la a implica — în opoziţie cu un singur moment istoriceşte determinat ori cu simpla stăpînire a culturii clasice — o viziune spirituală asupra „m enirii“ omului, în perspectiva devenirii sale istorice. în acest sens, „asimilarea tradiţiei clasiceu nu mai poate constitui, în secolul nostru, un scop în sine şi ea nu poate nici să substituie în întregime un ideal de cultură: „umanism“ înseamnă, mai presus de toate, o atitudine generală de încredere în posibilităţile omului şi trebuie considerat, el însuşi, doar ca „un mijloc de a realiza condiţia umană“1. O asemenea atitudine şi orientare conceptuală ar trebui probată şi circumscrisă îndeaproape şi în opera lui Vasile Bogrea pentru a se justifica caracterizarea lui ca umanist, in lumina exigenţelor menţionate. Numai astfel exemplul său şi-ar dobîndi adevărata semnificaţie în istoria culturii noastre şi, eventual, într-un cadru mai larg :— căci, erudiţia şi darurile oricît de minunate cu care a fost înzestrată personalitatea sa ar defini, prin sine, doar un caz de excepţie, nu însă şi perenitatea operei sale. în această finalitate ne apare necesară, mai întîi, o operaţie preliminară de detectare şi coroborare a formulărilor teoretice disparate risipite prin diferite scrieri ale sale; o analiză a acestora în relaţie cu elementele ce există implicit în opera sa, ar urma să reconstituie apoi, în toate articulaţiile sale, un crez mai general, care să reprezinte unitatea în marea diversitate a manifestărilor sale concrete (ştiinţifice, publicistice, literare, didactici, obşteşti). S-ar putea pomi chiar de la semnificaţia pe care el o acordă „umanismului“, în general, şi apelului la antichitatea clasică în special. Referindu-se de mai multe ori la idealul de cultură al antichităţii şi la cunoscutele „repertorii de erudiţie umanistică“ din vremurile mai apropiate, V. Bogrea se opreşte, într-un loc — din păcate extrem de lapidar — chiar asupra acestui concept: „Cea mai pregnantă precizare a conceptului «humanismu-lui» [...] se datoreşte, pe cît ştim, lui I. Plattard, care a arătat de curînd că «humanităţile» (humiamiiora) sînt antiteza umană — POSTFAŢA 323 păgînă în spirit antic a teologiei (divin — creştin, în spirit medieval)“2. Pin formularea sa nu ne putem da seama în ce-măsură el acceptă sau nu o extindere a hotarelor umanismului şi dincolo de antichitatea greco-latină. într-un superb encomion adus culturii greceşti, el pare să identifice epicentrul absolut pe Acropole, deoarece subscrie la maxima lui Henri Sumner Mâine: „Exceptînd forţele oarbe al naturii, nu se mişcă nimic în lume, care să nu fie grecesc, în originile sale“3. Această atitudine apare însă revizuită şi nuanţată în mai multe locuri. Se operează în primul rînd o distincţie în procesul transmiterii valorilor culturale între receptarea unor „conţinuturi filozofice“ şi preluarea unor „forme de cultură“. Elementele nebuloasei din care va răsări „miracolul grec“, din care se va cristaliza această „lacrimă divină“, îi apar, astfel, mai uşor de distins. De mai multe ori, în Originalitatea poeziei romane, el pune în relaţie cultura greacă şi cea egipteană, stabilind paralelisme şi filiaţii4. Iată, în altă parte, o formulare generalizatoare, prilejuită de o lucrare a egiptologului A. Ennan: „Această «turnare a cugetării greceşti în cuvintele proprii», pe care au făcut-o, pentru limba latină, scriitorii posteriori lui Plaut şi-n special Cicero, creînd astfel cadrele umanismului şi armatura atîtor renaşteri, au făcut-o, într-un alt sens [. . .] şi grecii înşişi în favoarea egiptenilor, umplînd cu înţelepciune ioniană formele goale de sens filozofic ale unui zoomorfism naiv“.5 Ochiul său scrutător nu se opreşte, pe de altă parte, nici la egipteni; pe Ungă referirile din notele studiului menţionat, amintim că, într-una din conferinţele sale la Vălenii de Munte, — din care nu ne-a rămas, din nefericire, decît titlul, — el urmărise cu o „mare bogăţie de amănunte filologice şi istorice şi cu o îndemînare de savant“ — cum semnalează un comentator al timpului6 — raporturile dintre civilizaţia feniciană şi cea egipteană. Chiar dacă nu a extins termenul de „mnanism“ în afara spaţiului greco-latin, V. Bogrea nu a căzut, aşadar, în greşeala, atît de frecventă, de a ipostazia şi judeca izolat fenomenul cultural al clasicismului european şi de a-i absolutiza importanţa în plămădirea civilizaţiilor moderne şi a omului contemporan. In lumina acestei precizări ni se pare că trebuie interpretat şi faptul că, atunci cînd se schiţează problema definirii specifica- 324 POSTFAŢA lui civilizaţiei româneşti, cu o „fizionomie distinctă, faţă de romanitatea Apusului((, „izvorul cel mai adine al originalităţii noastre“ este găsit nu în factorul latin, ci în „acel element, primordial, autohton“ (p. 71). Tot astfel poate fi înţeleasă şi afirmarea netă a transmiterii, în spaţiu şi timp, în produsele creaţiei populare, a unor „anumite atitudini sufleteşti“ şi „concepţii de viaţă“, a unor elemente, deci, din „forma şi fondul unor epoci de civilizaţie dispărute“ (vezi însemnările introductive la Legenda Meşterului Manole . . . , p. 77—78). în acest context, nu poate fi lipsit de semnificaţie nici faptul că Bogrea nu introduce, în consideraţiile sale, distincţia între civilizaţie şi cultură, teoretizată în acea vreme la noi de S. Mehedinţi, autor la care s-a referit în opera sa. El va insista mereu asupra osmozei şi interdependenţei organice între factorul material şi cel spiritual al dezvoltării umane. Relaţia este postulată, întîi, sub aspectul ei genealogic, originar („însăşi cultura noastră, această mîndră aristocrată, care-şi uită atît de des genealogia, e o metaforă din viaţa agrară: transplantarea într-un domeniu ideal, superior, a umilei agriculturi“ — p. 76), dar ea va fi subliniată cu tărie ca o condiţie absolut necesară a progresului în orice moment al istoriei unei societăţi. O mai amplă dezvoltare a acestor aspecte, privite din unghiul implicaţiilor lor practice, imediate, ni se oferă în memoriul Pentru învăţământul clasic şi în strălucitoarele sale Reflexii .asupra antiiclasiicismiului, texte clădite în întregime pe o „concepţie istorică“ a clasicismului. Istoria culturii e concepută aici ca o dezvoltare continuă — prin cumulul progresiv al valorilor, filtrarea şi fructificarea lor în sens ascendent — şi fixată plastic în celebra imagine a unui arbore ale cărui rădăcini se hrănesc din trecut. întreaga cultură şi viaţă contemporană îi apare lui Bogrea ca „o nouă formă, o fază evolutivă“ a unui „uriaş proces cultura l“, ale cărui izvoare am văzut că nu sînt limitate, de fapt, la „lumea greco-romană“ şi pe care îl consideră în strînsă relaţie şi cu aspectul material al dezvoltării societăţii. în acest cadru, apelul la antichitatea clasică dobîndeşte o temeinică justificare. El se exercită, mai întîi, în numele unei teze generale de filozofie a istoriei, care fundamentează nu numai acea „volonté de maintenir la tradition“, POSTFAŢĂ 325 formulată de Karl Jaspers ca una din exigenţele actuale principale, ci însăşi întreaga accepţie a umanismului contemporan: „unicul mijloc de a înţelege şi a judeca prezentul [este]: perspectiva trecutului, [ .. . ] sensul permanent şi profund al evoluţiei istorice“ (p. 94). în acest proces, „apelul la clasicism“ — căruia i se acordă, fireşte, optima pars — înseamnă, de fapt un apel la valorificarea clasicismului. „Clasicism nu mai înseamnă pentru noi un extract de trecut pe care l-am opune prezentului“ — subliniază Bogrea. El denunţase, dealtfel, şi înainte, primejdiile unei transplantări mecanice, artificiale, a elementelor antichităţii în actualitate, procedură derivată din simpla şi seaca „erudiţie umanistă“. încă în 1910, în însemnările asupra Universităţii din Berlin, el observă că aci antichitatea se studiază în „aşa fel, încît, din contactul cu această*lume, moartă de peste o mie de ani, să răsară noi puteri şi îndrumări noi la viaţă“ şi adaugă: „Nu clasica uscare şi prăfuire a sufletelor, migăloasa autopsie a textului mort, — ci pulsul veşnic al vieţii fără moarte care e închisă în operele antice, asta interesează pe ... filolog .. .“ (p. 238). în 1924, salutînd înfiinţarea la Bucureşti, din iniţiativa lui Iuliu Valaori, a societăţii „Amicii culturii clasice“, el ţine să sublinieze drastic faptul că raţiunea apropierii de cultura clasică nu poate fi decît „crearea acelei entuziaste comunităţi spirituale cu sufletul antic, fără de care «clasicismul» nu e decît o sarbădă clasicismărie profesională . . .“ 7 Ideea va fi apoi precizată în Reflexii. . . , unde funcţia clasicismului, raportată la contemporaneitate, este definită clar ca aceea a unui „generos ferment de viaţă“ şi a unui „imens capital de experienţă“, sau, într-o memorabilă formulare sintetizatoare: „Nu antichitatea clasică în sine, pentru ea însăşi, ci antichitatea pentru prezent, pentru nevoile prezentului şi viitorului — aceasta o voim“ (p. 97). Legat de acest imperativ general, Bogrea găseşte o raţiune în plus pentru apelul la antichitate în cultura noastră, unde, după părerea sa, „clasicismul împacă toate antinomiile“, cores-punzînd deopotrivă şi ,ynaţioniahismului“ — întrucît „fiinţa noastră etnică îşi are originea în viaţa, romană“ — şi „umanitarismului “ — întrucît „civilizaţia Romei e însuşi terenul 326 POSTFAŢĂ c o m u n pe care se întîlnesc popoarele de cultură ale lumii şi vremii noastre“ (p. 103—104). Cu aceasta ne-am apropiat, însă, de focarul central al unei credinţe proprii, care a luminat scurta, dar intensa viaţă spirituală a lui Vasile Bogrea. Din atitudinea sa faţă de umanismul clasic, se pot desprinde uşor liniile de forţă între care se circumscrie profitul aportului său specific în istoria culturii noastre. în căutarea acelui „puls veşnic al vieţii fără moarte“ se desfăşoară, de fapt, nu numai activitatea sa publicistică atzt de variată şi manifestările sale literare, ci şi întreg periplul său ştiinţific prin tărîmurile istorico-filologice. Risipirea intereselor şi a eforturilor în atîtea direcţii, aria foarte largă şi caracterul atît ele diversificat al investigaţiilor întreprinse ne apar, în această lumină, mai mult decît simplul reflex al unui temperament dominat de o curiozitate intelectuală nestăpânită, al pasiunii sale devorante pentru „cunoaşterea totală“. S-ar putea afirma că atitudinea sa se întemeiază pe un anumit mod de a înţelege ştiinţa. Sextil Puşcariu a fost cel dinţii care a semnalat un important aspect al acestui adevăr, atunci cină l-a caracterizat pe colegul său drept „un spirit de o universalitate atît de pronunţată, pentru care lingvistica, istoria, etnografia, folclorul şi literatura alcătuiau diferitele feţe ale aceluiaşi întreg: istoria culturală“.8 în acest sens, ar trebui adăugat, poate, că V. Bogrea concepe finalitatea oricărei cercetări ştiinţifice, în perspectiva largă a istoriei culturii. Să menţionăm doar că, urmărindu-l pe G. Schütte, în reconstituirea geografiei ptole-meice a Europei septentrionale, el acceptă, ca principiu general „nu izolarea fenomenului, identificarea fragmentară, care nu duce la nimic sigur, ci sinteza întregului complex de criterii (lingvistic, literar etc.), cu perspectiva întregului... “.9 Atitudinea sa reprezintă, aşadar, un caz particular al concepţiei despre „solidaritatea ştiinţifică universală“, pe care ne-am obişnuit să o considerăm astăzi ca un atribut al ultimelor decenii, dar care, aşa cum s-a remarcat10, fusese formulată, în cultura noastră, încă în secolul trecut, de către B. P. Hasdeu şi cum am văzut, reapare apoi la Bogrea. POSTFAŢĂ 327 Ştiinţa reprezintă, într-adevăr, pentru acest „enciclopedist“, modalitatea prin care omul poate cunoaşte lumea sa şi se poate cunoaşte, deci, pe sine, în perspectiva istoriei sale şi în diferitele sale ipostaze creatoare. Dar această cunoaştere apare ea însăşi ca un act de „creaţie culturală“, în care sînt angajate şi răscolite cele mai adinei resorturi şi disponibilităţi umane. Atragem atenţia asupra cîtorva rînduri în care se schiţează un subtil mod de a concepe reflectarea realităţii în cunoaşterea omenească, proces definit printr-o dialectică a obiectivului şi subiectivului: „cea mai cristalină, mai emancipată şi mai comprehensivă minte omenească reflectă totuşi în legea ei realitatea percepută, — după cum cel mai pur strat de aer modifică raza transmisă: vidul absolut, singur, ar putea-o lăsa neatinsă, dar vidul acesta n-ar propaga-o deloc, şi, în mod absolut, nici că există!“ (p. 79). Este surprins aici plastic un adevăr de mare importanţă, pe care Marx cel dinţii l-a pus în lumină în toată complexitatea sa atunci cînd, împotriva materialismului mecanicist — şi, evident, opus idealismului subiectiv —, a reformulat (în cunoscutele Teze asupra lui Feuerbach) teoria reflectării pe baza postulatului subiectivităţii incluse în obiect. Această teză nu apare, desigur, la Bogrea, în cadrul unei teorii epistemologice, ci ea izvorăşte direct din atitudinea generală la care ne-am referit şi din modul concret în care el preconizează umanismul în ştiinţă: „A fi obiectiv nu înseamnă, nu poate să însemne a înceta să fii omu (p. 80). în acelaşi sens poate fi amintit şi un alt pasaj, în care, scriind despre un articol al lui Hugo Schuchardt, el are prilejul să se alăture savantului austriac împotriva „acelora cari socot că «singur adevărul ştiinţific interesează, indiferent de persoana descoperitorului»“, adăugind apoi: „Şi cît de uman [subi, n.] sună cuvintele sale, faţă cu declamaţii asupra impersonalităţii ştiinţei anonime de felul acesteia: «La science est la forme la plus impersonnelle de Veffort. Souvent, en travaillant sous Vanonyme on aime à se dire que le travail n’a pas besoin d’un nom, pour remplir son but; un fait acquis, n’est-ce pas assez? L’individu n’est rien, mais le fait demeure. Le philologue finit par vivre ainsi dans une sorte de Nirvâna scientifique, où toute personnalité est abolie»“11. Am reprodus în întregime şi pasajul încriminat, deoa- 328 POSTFAŢA rece el aparţine unui binecunoscut clasicist — J. Psichari, Études de philologie néo-grecque — şi în felul acesta vom putea măsura încă o dată întreaga distanţă care îl separă pe Bogrea de mulţi din „umaniştii“ epocii. întreaga sa activitate poate fi considerată ca o originală şi puternică reafirmare, peste secoler a celebrei sentinţe a scriitorului francez, pe care el însuşi o re-formulează şi o ridică la rangul suprem între „tablele legii“: „mai presus de ştiinţă. . . este un lucru incomparabil mai mare: conştiinţa“. în acelaşi timp, filologul român trebuie înscris pe linia unor iluştri savanţi ai Europei moderne, ca matematicianul Appel, chimiştii Berthelot şi Le Chatelier sau filozoful şi matematicianul H. Poincaré (maxima acestuia: „Les humanités greco-latines ne sont pas un luxe archaïque, elles importent essentiellement à la formation de Vhomme de science“ este citată de el cu veneraţie; v. p. 94), pentru care adevărul lumii şi adevărul omului nu se opun. Sau, în termenii lui Bogrea, „Adevărul“ este un „înţeles e/tern-omenesc“ (p. 82). Ceea ce dă nota caracteristică a poziţiei sale, în acest context, derivă în bună parte din perspectiva filologică adoptată. Intr-o însemnare de jurnal rămasă în manuscris, V. Bogrea oferă o justificare afectivă a opţiunii şi pasiunii sale pentru studiul vieţii cuvintelor: „M-am simţit totdeauna atras de aceste microcosme, al căror puls minunat mi s-a părut mai conform, mai congenial cu însuşi pulsul inimii mele, decît vastul, eternul ritm macrocosmic“ (p. 247). Originea acestei atitudini ar putea fi raportată la semnificaţia pe care Cicero o acordă expresiei humaniores litterae, şi asupra căreia a insistat, de cu-rînd, Etienne Gilson12. Mai mult decît apropierea directă de Aristotel, propusă de Şt. Bezdechi, înscrierea lui Bogrea în filiaţie ciceroniană ne apare justificată atît prin acest paralelism izbitor în modul în care este plasată cunoaşterea cuvîntului în centrul studiilor despre om, cît şi prin numeroasele referiri concrete din opera sa (şi mai ales din manuscrise, care atestă un adevărat cult pentru „părintele latin“). Indiferent, însă, de orice raportare la izvoarele antice, fapt este că el a schiţat — e adevărat, nu atît teoretic, cît practic, prin cercetările sale — în primele decenii ale secolului nostru, un model de integrare a ştiinţelor umane, pe baza unei concepţii largi asupra studierii POSTFAŢĂ 329 fenomenului lingvistic. Şi, ceea ce este important, el nu a preconizat această încercare temerară pentru epocă numai sub unghi metodologic, aşa cum se întîmplă în practica dezvoltării ştiinţifice a zilelor noastre, ci a urmărit: (a) studiul limbii în perspectiva amplă a istoriei culturii şi societăţii; (b) legătura acestuia cu realitatea umană vie. Teoretizarea celui dintîi aspect a fost, în parte, ilustrată13. In esenţă, atitudinea sa se opune polemic mentalităţii pozitiviste „neogramatice“, care domina, încă, activitatea multor lingvişti contemporani lui, reclamînd considerarea fenomenului lingvistic într-un complex de factori şi într-o reţea de relaţii cauzale, care exclud cu totul „atomismul“ şi „izolarea“ în cercetare. însuşin-du-şi viziunea comparativ-istorică, fără să scutească de critici modul îngust în care era aplicată metoda cu acelaşi nume, el nu mai acceptă obiectivul clarificării istoriei limbajului ca un scop în sine, şi cu atît mai puţin ca „scopul suprem al ştiinţei limbii“, cum preconizase întreaga lingvistică anterioară. în acord cu concepţia şcolii sociologice franceze, istoria limbii este considerată doar ca un mijloc de a întemeia generalizările teoretice ale lingvisticii, care trebuie efectuate, după credinţa sa, „în lumina psihologiei şi sociologiei, a etnografiei şi folclorului“. Studiul „vieţii cuvintelor“ este conceput, astfel, prin natura sa, ca un demers inter disciplinar, relevant în planul „istoriei culturii în genere“. Pe de altă parte, Bogrea vede însuşi „spiritul actualei faze de evoluţie a studiilor lingvistice“ (caracterizată, prin referire la cuvintele lui Alfons Nehring, drept o „Periode des Mensehen in der Sprache“), în orientarea spre „semantică. şi istoria culturii“, poziţie care îşi menţine şi reafirmă actualitatea în zilele noastre. în strînsă legătură cu acest aspect ne apare şi condamnarea violentă a „înstrăinării de viaţă“, am spune azi a alienării prin ştiinţă, de care se face, nu o dată, principial vinovat pozitivismul filologic. Puţine pasaje în literatura noastră ştiinţifică posedă virulenţa polemică a atacurilor pe care Bogrea le formulează împotriva „pozitivismului orb“ şi a „dogmatismului pedant“ al unei ştiinţe filologice îndoctrinate în precepte metodologice cu pretenţii de lege şi în tipare moarte. Denunţind „artificialitatea, lipsa de contact cu realitatea vieţii“ a acestui „mo- 330 POSTFAŢĂ del“ de ştiinţă — „ştiinţa cu coturni a mandarinilor hieratici, pontificali“ (p. 92) —, el face apel la o celebră imagine a marelui poet: „cit de departe sînt de sufletul unui Eminescu «pedanţii cu ochi verzui», care cred că l-au înţeles şi simţit cînd ştiu să socoată exact silabele versurilor lui şi să eticheteze, ca la farmacie, vrăjitele-i icoane poetice“ (p. 98), Pledînd consecvent pentru „suveranitatea spiritului“, el pretindea însă acea receptare integrală, deci şi afectivă, a obiectului, fără de care o exegeză a valorilor din spaţiul culturii devine imposibilă: „Nu-i destul să-ţi împărţi capul în multiple săltăraşe, să numeşti această împărţire metodologie ... şi, privind trufaş prin ochelari, să aranjezi materialul literar cu ceremonie iezuitică, în fiecare cutiuţă craniană., “ (p. 77). Cunoaşterea ştiinţifică în domeniul valorilor exprimate prin cuvînt se relevă, aşadar, pentru Bogrea, ca un proces amplu, angajînd întreaga fiinţă a cercetătorului şi al cărui aspect esenţial este nu atît cel informativ, cît cel formativ, creator al personalităţii umane. Instructiv în această privinţă ni se pare necrologul închinat celebrului clasicist Fr. Leo, unde idealul marii personalităţi este fixat nu prin termenii lui Emerson (a întrece „cu un cap pe toţi contemporanii“), ci prin apelul la o „fericită“ formulare a lui Gomperz: „Adevăraţii oameni mari“ sînt „aceia, la cari [. . .] «supt un cap rece stă o inimă cald㻓 (p. 126). în această ordine a argumentaţiei se înscrie şi altă trăsătură a crezului său ştiinţific umanist, pe care o considerăm definitorie: ceea ce îl distinge atît de cei vechi, cît şi de cei mai mulţi dintre marii umanişti ai timpurilor moderne, este mai ales forţa cu care el accentuează ideea că adevărul trebuie pus în slujba colectivităţii, în speţă a naţiunii din care faci parte. Acest aspect a fost subliniat, pentru prima oară, de acad. C. Daicoviciu (1971, p. V). Pe baza celor spuse pînă acum, cadrele concepţiei sale despre ştiinţă ne apar destul de largi pentru a putea împăca atît dezideratul general-umanist, cît şi pe cel naţional. Soluţia practică va fi, atunci, simplă: „cel mai bun şi mai firesc mijloc de a contribui la mişcarea generală a ştiinţei, rămînînd totuşi în cadrul celor mai legitime şi imperioase obligaţiuni naţionale“ i se pare a fi acela de „a pune în circulaţie ştiinţifică aspectul românesc al problemelor, oriunde POSTFAŢĂ 331 el există, — indiferent de valoarea lui relativă6614. Aceste cuvinte caracterizează foarte bine întreaga sa activitate ştiinţifică. Mai mulţi comentatori au regretat faptul că acest excelent cunoscător al limbilor şi culturilor antice a renunţat la vocaţia sa clasică, scriind foarte puţin în acest domeniu. De fapt, studii strict clasice V. Bogrea n-a scris nici unul, deoarece Doară metode în propunerea gramaticii icomparate a limbilor clasice se subordonează, în fond, unei „experienţe didactice“, iar acea admirabilă Originalitate a poeziei romane, publicată postum, este orientată spre surprinderea dăinuirii unui spirit cultural, care a „luminat fără încetare drumurile obscure şi grele ale progresului uman66, pînă la „sufletul întunecat şi smerit al mezinului de la Dunăre“, încheindu-se simbolic cu versurile lui Asachi din La Italia. Faptul ni se pare însă cu atît mai semnificativ în lumina constatărilor de aici. Apelul la antichitatea clasică, întâlnit aproape în fiecare pagină a lucrărilor sale, ca şi perspectiva comparativă teoretizată şi adoptată pretutindeni, sînt menite să releve aspectul românesc al problemelor ştiinţifice în cadrul lor universal, iar această atitudine se subordonează, la rîndul ei — cum vom vedea —, imperativului general pe care Bogrea, alături de alţi colegi de generaţie, îl va preconiza pentru noua etapă istorică în care se găsea cultura română. Ca un corolar al celor semnalate anterior, marele filolog nu poate accepta cercetarea ştiinţifică drept un scop în sine; ea nu poate cumula, aşadar, întreaga energie spirituală a unei personalităţi. Cum subliniază în necrologul citat, adevăratul savant nu se poate închide „în turnul de fildeş al specialistului aristocratic, departe de vulgul trivial şi profan“, ci — fapt care se remarcă aproape la toţi cărturarii străini şi români ale căror portrete sînt schiţate — el este şi un „om al cetăţii66, adică îşi serveşte „ştiinţa sa şi ţara sa“. Activitatea publicistică foarte variată, reprezentată în aceste Pagini, constituie o convingătoare ilustrare practică a idealului schiţat de savantul Bogrea. Ea va infirma, credem, definitiv, imaginea unui „umanist din timpul Renaşterii“ rătăcit „în mijlocul“ actualităţii, unde „trăia ca un adevărat Erasmus, privind la oamenii şi lucrurile din jurul său cu acea indulgenţă amestecată cu ironie ...“ (Şt. Bezdechi, 1926). Nimic mai străin per- 332 POSTFAŢA sonalităţii sale, aşa cum ne apare ea conturată aici, decît detaşarea de cotidian, recluziunea în „turnul de fildeş al profesiunii“ şi neaderenţa la „datoria momentului“, trăsături care, dacă au putut caracteriza — într-o măsură — pe marii cărturari ai secolului al XVI-lea, nu mai pot fi acceptate în nici un caz de umanismul veacului nostru. încă însemnările din primul an al studiilor la Berlin (1910) ni-l relevă pe enigmaticul şi în atîtea privinţe romanticul Pe-regrinus, cum semnează în „Neamul românesc literar“, ca pe un spirit animat de „pure“, deci abstracte visuri mnaniste, interesat de „tot ce e cîntec, tot ce e artă, tot ce e faptă, tot ce e viaţă, tot ce e suflet de om“. „Mă interesează Omul“ nu pregetă să scrie, cu iniţială majusculă, tînărul moldovean venit aici cu năzuinţa de a îmbrăţişa „toute Vhumanité“; şi, fireşte, această himeră nu poate fi „întîlnită nicăiri“. El întîlneşte însă, în capitala Germaniei de la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului, o realitate mult mai concretă şi mai puternică — naţionalitatea, cu trăsăturile ei distincte. Izbit de manifestările acestei realităţi, el va încerca să o explice, pentru prima oară, în termeni destul de naivi, prin imaginea palimpsestulm (dăinuirea înverşunată în „sufletul“ nostru a unui străvechi substrat etnic, rezultat din acumulări istorice îndelungate şi transmis ereditar): „strămoşii noştri trăiesc în noi. . .! Cultura nu-i poate ucide niciodată — şi, supt cele mai «uniforme», mai «general-eu-ropene» şi mai «universal-omeneşti» aparenţe, fondul etnic, particular, e acolo, modificînd şi diversificînd din temelii. .. “ (p. 226). Ca şi marelui său înaintaş — Kogălniceanu, — pe care îl va vedea mai tîrziu, într-o splendidă imagine, „umbrirîdu-ne“ cu statura sa istoria „asemenea copacului fabulos din legendă . . .“ (cf. p. 110) —, i se întîmplă, în acest fel, lui Bogrea să înveţe aci, la Universitatea din Berlin, a-şi „iubi neamul“. Şi ca şi acestuia, i se pare, în clipe de entuziasm nestăpînit faţă de viitorul neamului că „ceasul biruinţii“ nu e departe (p. 240). Sentimentele patriotice ale tînărului „peregrin“ se vor căli, însă, şi maturiza în focul războiului care va pîrjoli nu peste multă vreme trupul ţării. . în flăcările uriaşe ale celei dintîi conflagraţii mondiale — cînd „«civilizaţia» şi-a aruncat cit colo haina de duminecă a «umanităţii», pentru a manevra mai co- POSTFAŢĂ 333 mod“ (p. 25) — va arde şi va fi „turnat“ din nou, într-o formă superioară, însuşi aurul vechii sale viziuni umaniste. „Cronicile“ de război pe care le va publica în „Neamul românesc“ din 1917 ne apar, în această lumină, nu atît ca oglindiri imediate ale epocii, cît teribile documente de conştiinţă. Deşi n-o mărturiseşte direct, V. Bogrea are acum revelaţia mistificării în care a trăit cu numai cîţiva ani mai înainte, cînd de fapt asistase, fără să-şi dea seama, la pregătirea acestui „masacru mondial“, ca la „cea mai sinistră tragi-comedie: pe scenă în faţa publicului încîntat, Universităţile, propovăduind idealismul cel mai pur şi cea mai castă filantropie, — pe cînd dincolo, în culise, uzinele făureau unealta dezastrului“ (p. 33—34). Ceea ce el însuşi aplaudase atunci drept „idealism luminos de cristal“, „idealism robust şi activ“ îi apare acum ca simplă „făţărnicie, înşelăciune“, iar în fond o „funestă nebunie“, o exaltare a „dreptului forţei“ şi a „misiunii predestinate“ a „poporului“ german; „luminosul patriotism german“ ce era cultivat în universităţile Germaniei i se dezvăluie, astfel, ca un „feroce catehism al egoismului“; Kaiser-ul „dîrz, impunător şi vioi, care trece zilnic, pe «Unter den Linden», răspunzînd, în toate părţile, la salutul supuşilor“ îi apare acum, călcînd peste mormanele de ruine ale Europei, „în toată nuditatea-i hidoasă“, „cu capul gol, tuns de aureola falşă care-l înconjurase .. . „disciplina nesilită, bucuroasă“, „disciplina de fier“ — „disciplină a turmelor“, bazată pe „frica de fulgerele superiorului„idealul stăpînirii lumii prin cultură“ i se înfăţişează, concretizat, „ca într-o lugubră vedenie de balamuc“, în „opera de sălbăticie a Germaniei civilizate“, în monstruoasa „frenezie a distrugerii“ care preface, cu „tunul cultural“, întreaga Europă în ruine. Să provină oare această totală răsturnare de perspectivă numai din faptul că interesul naţional îl despărţea, îl opunea acum ireductibil pe românul V. Bogrea fostei sale „Alnva Mater“? Este vorba, evident, de o mult mai importantă mutaţie de conştiinţă, foarte instructivă într-un plan mai general: avem ilustrat aici, edificator, cazul eşuării inevitabile a vechilor şi anacronicelor percepte ale unui „umanitarism“ vag, abstract, de provenienţă renascentistă şi trecut prin filieră romantică, în epoca istorică a războaielor imperialiste. Bogrea însuşi este per- 334 POSTFAŢA fect conştient de semnificaţia şi importanţa cardinală a experienţei războiului, în acest plan: „dacă, din Iadul de flăcări şi din viitoarea de sînge în care ne zvîrcolim, atîţia termeni uzaţi, spălăciţi şi profanaţi — ideali naţional, paitrie, neam —, au ieşit purificaţi, lămuriţi, impregnaţi de o nouă viaţă, termeni abstracţi, şi de multe ori materializaţi, ca: umanitate, civilizaţie, au dobîndit o valoare de realitate şi o semnificaţie morală superioară“15. Să urmărim însă, mai concret, coordonatele acestei transfigurări. Iată-l mai întîi pe cărturarul nostru făcînd apologia războiului, situaţie cu totul de neconceput în analele vechiului „umanism“, care l-ar fi revoltat pînă la gestul anatemizării pe bătrî-nul da Vinci ori pe Erasmus, chiar. Pentru cel care nu ezitase să-şi abandoneze studiile din Berlin în pragul doctorantura şi să participe, el însuşi, în 1913, ca voluntar în campania din Bulgaria, „cosmopolitismul umanist“ al veacurilor anterioare nu mai poate fi acceptabil; V. Bogrea înţelege intrarea României în războiul mondial în primul rînd prin prisma luptei pentru realizarea „idealului naţional“. Acest deziderat îi apare ca rezultând nu dintr-o simplă aspiraţie sau „tendinţă“ afectivă „spre unitate“, ci ca o necesitate istorică: e „ceasul destinului“, „care pentru germani şi italieni fusesee un comandament al istoriei, un act de justiţie seculară, căruia nimeni nu i s-ar putea împotrivi. Imaginea palimpsestului reapare acum, ca o vizieră care ascunde marea umbră a lui Mihai, „Mucenicul istoriei noastre“, într-una din cele mai tulburătoare pagini din publicistica românească. Chipul voievodului pierdut în cîmpul din inima Transilvaniei reînsufleţeşte, în tragica lui neodihnă, simbolul unui imperativ istoric, al unui destin rămas peste veacuri neîmplinit. Dacă s-ar reduce la această argumentare, însă, pledoaria sa, oricît de strălucitoare, n-ar putea aparţine unui adevărat umanist. Are acesta dreptul să pună interesele naţiunii sale mai presus deăt cele ale „umanităţii“? Oare prin aceste „interese“ nu s-ar putea justifica orice război, aşa cum, în alt fel, Germania însăşi încerca s-o facă? Bogrea se va exprima destul de clar, în această privinţă, în articolul din 1918, Jubileul piraţilor şi neutralitatea Spaniei: „Nu există «punct de vedere» admisibil în afară de umanitate şi împotriva ei, şi n-ai dreptul tu, POSTFAŢĂ 335 *patriot german», la «înţelegerea» şi «admiraţia» lumii, pentru că o torturezi astfel «în interesul patriei» tale! Era conform «interesului Germaniei» ca atîtea vapoare neînarmate să se înece, cu miile de fiinţe fără vină ce se găseau pe ele ... ? Fie. Dar nu era în intersul omenirii şi nu era în interesul civilizaţiei!“16. Există, aşadar, interese şi interese: „noi toate revendicările noastre le răzimăm pe dreptate“; idealul nostru naţional era „în marginile putinţei şi dreptăţii“ — el nu venea în contradicţie cu interesele „omenirii“ şi ale „civilizaţiei“, ci era o expresie particulară a acestora. Se operează o distincţie categorică între războiul „acelora care nu au alt steag decît Forţa şi Sila“ şi „războiul sfînt“ pe care îl duc „naţiile mici obijduite“ pentru libertatea lor — şi se citează mereu nu numai cazul României, ci şi al Belgiei şi Serbiei —, pentru apărarea „hotarului patriei“ şi a „onoarei în pericol“, pentru „prăbuşirea crimei“ şi „restituirea integrală, pe eterne temelii de dreptate, a dreptului naţional încălcat“ (p. 24,59,62). Se schiţează, deci, o definire a războaielor drepte şi nedrepte, în termeni foarte apropiaţi de cei ai noştri de astăzi. Rar se poate întîlni o condamnare mai vehementă a teoriei „dreptului forţei“ şi a consecinţelor sale practice, decît în aceste articole ale lui Bogrea. Găsindu-i rădăcinile, dincolo de Nietzsche17, în filozofia idealistă a lui Fichte şi Hegel, „părinţii ei adevăraţi“ (p. 50), el opune, de fapt, acestei „funeste nebunii“ forţa dreptului istoric, în triumful căreia crede neclintit, în mijlocul tuturor vicisitudinilor. Pe temeiul acestei justificări şi al acestei credinţe, el va respinge regretul unora după „majestatea calmă a «civilizaţiei» de ieri“, ca pe un „sentimentalism zadarnic, cu toată nobleţea şi umanitatea lui“ (p. 24). Războiul — „tragic, dar fecund!“ — ajunge să fie acceptat tocmai pentru că „Germania va înţelege atunci, că, pe viitor, nu va putea rîvni niciodată, făţiş sau făţarnic, la aservirea lumii, fără a ridica împotrivă-i lumea întreagă. Puteri mari, care ar fi fost dispuse, poate, s-o imiteze, vor fi înţeles, desigur, că nu pot sfărîma fără sancţiune cuibu-şorul naţiunilor mici, în care se cresc, cu jertfe, puteri de cultură spre folosul obştesc ...“ (p. 43). 336 POSTFAŢA Pentru a ajunge la această justificare supremă, prin „creaţia de cultură spre folosul obştesc“, nu\ poate fi evitat, însă, un aspect concret de deosebită importanţă pentru definirea atitudinii sale politice şi, implicit, a umanismului său: problema „dreptăţii“ sociale. Bogrea vizează, în primul rînd, situaţia ţăranului. In „lumina de sînge“ a războiului i se revelează cărturarului de spiţă răzăşească „toată mărimea nedreptăţii sociale, a crimei naţionale ce se săvîrşea faţă de această ţărănime sublimă . . (p. 60). Acest „frate nedreptăţit“, acest „Belisariu care nu cerşeşte“ este chemat să ducă pe umeri toată greutatea războiului; şi el o face cu un eroism fără margini, pe cînd, „bogatul materialist“ abia dacă „a ajuns să înţeleagă că, în afară de moşia sa, mai e şi o ţară, care nu-ţi poate fi totuşi absolut indiferentă pentru că, dacă ea sufere, se poate turbura niţel şi contabilitatea rentei iubite...“ (p. 26). E adevărat că V. Bogrea se referă şi la „reparaţia“ care s-ar fi făcut ţăranului român prin „reforma“ agrară din 1917. Din articolul -Datoria momentului rezultă, însă, cît se poate de evident, după părerea noastră, că aceasta nu însemna pentru el o împlinire a „datoriei“ faţă de ţăran; finalul ni se pare edificator: „Nu o vom face? Vom stărui, pînă la capăt, în jumătăţi de fapte, în datorii împlinite cu jumătate de suflet şi cu inima îndoită?“ (p. 27). Se sesizează aşadar natura mai adîncă a „răului“ structural ce macină un organism social, care, deşi se clădeşte „pe spatele ţăranului“, îl lipseşte pe acesta de „dreptul ce i s-ar cuveni“. Nici situaţia clasei muncitoare nu putea rămîne neobservată, însemnările din Berlin amintesc de „ultimele manifestaţii muncitoreşti“, iar o frază — ce se încheie, semnificativ, cu acel memento: „nimeni şi nimic nu-mi poate fi indiferent“ — pune în contrast, în bună tradiţie eminesciană, chipul „impunător“ al Cezarului cu „lucrătorul necăjit, ca pretutindeni, care strigă răguşit, supt ferestre, cu gîndul la o soartă mai dreaptă. . .“ (p. 224). într-un articol din 1917 (Comunicatele lor), Bogrea va susţine, apoi, că nemţii sînt nevoiţi să mistifice realităţile frontului, deoarece „sînt şi pe la ei socialişti şi flămînzi, nu numai pe aiurea“18. Cu toate acestea, atitudinea sa nu merge mai departe de gîndul unor „reparaţii“, şi nu poate invoca altceva de-cît „ochiul conştiinţei pedepsitoare“. (într-o singură însemnare POSTFAŢA 337 în manuscris ne întîmpină totuşi şi umbra ameninţării cu un gest revoluţionar: „Problemele de dreptate socială trebuie studiate şi dezlegate la timp de conducători. Altjel, le dezleagă poporul — cu toporul(p. 148). Descoperim aici, desigur, inconsecvenţa esenţială a acestei concepţii „umaniste66. Cel care nu şovăise să justifice, în numele dreptului istoric, al „culturii66 şi al „omeniei6', războiul naţional, evită să se apropie de ideea războiului social, deşi semnalează şi condamnă „·nedreptatea66 societăţii în numele aceloraşi principii, ca o dublă „crimă66: „socială şi naţională66. El accentuează, pe bună dreptate, ideea că „«socialismul» nu se poate face în dispreţul realităţilor politice şi sociale dintr-o ţară66, dar se iluzionează, în acel moment, că „singurul socialism compatibil cu rosturile noastre66 ar fi „democraţia naţională“.19 Să reţinem oricum că V. Bogrea face parte dintre intelectualii români care, înaintea primului război mondial, au visat „o Românie care va fi nu numai mai mare, ci şi mai dreaptă66 şi, în acest sens, s-ar putea spune că idealul său reprezintă el însuşi un „Cap al Bunei Speranţe66 în viitorul ţării. Limitările, explicabile prin epocă, ale concepţiei sale politice sînt mai vizibile în atitudinea sa de după război. Dacă, într-un moment în care independenţa naţională era primejduită, apelul insistent la „concordie66 şi unitate socială avea o bază reală, motivarea sa apare insuficientă în noile circumstanţe istorice. In timpul războiului, V. Bogrea văzuse foarte bine inechitatea şi „relele unei pături superficiale66 şi credea că acestea vor dispare ca o „crustă de gheaţă, pe care o va topi primăvara şi supt care circulă apele vii şi clare ale maselor populare66 (p. 37); din păcate, însă, deşi dezgheţul profetizat nu se produsese, el pierde în mare măsură din vedere situaţia acestor „mase populare66. Nu e vorba aci de o atenuare a atitudinii critice faţă de „relele66 păturii suprapuse. Chiar dacă atacurile în această privinţă nu mai sînt atît de frecvente în presă, grupajul de „Scîntei66, rămas în manuscris, atestă o permanenţă a tonului vehement critic, mai ales la adresa monarhiei şi a politicianismului vremii. Atitudinea sa democratică şi progresistă se relevă şi în felul în care combate manifestările studenţeşti anarhiste, „fasciste66, din 192320. Se produce, însă, un fel de subordonare a activităţii sale pu- 22 — Sacra via 338 POSTFAŢA blicistice la obiective de natură preponderent culturală, iar explicaţia acestei mutaţii nu e greu de dat. Pe lingă încadrarea sa într-o mişcare ştiinţifică şi didactică de un elan cum rar mai putem întîlni în cultura noastră, noul profesor al tinerei Universităţi clujene (şi, în acelaşi timp, unul dintre fondatorii acestei şcoli filologice) este confruntat cu o realitate care îi va provoca o a doua mare dezamăgire: neînţelegerile, contradicţiile, ba chiar sperietoarea „scizionistă“ agitată de potentaţii şi politicienii ardeleni demagogi, nemulţumiţi de limitarea influenţei lor în lupta pentru putere, declanşată imediat după unirea Transilvaniei cu Ţara-mamă. Situaţia reclama o ripostă hotărîtă, promptă, şi tocmai acest obiectiv şi-l propune ziarul „Conştiinţa românească“, din 1923, al cărui principal animator a fost. Bo-grea îşi dă seama că apariţia unor superficiale incongruenţe era ceva firesc, „natural“, „fatal“, chiar, în condiţiile unui cadru économico-social şi instituţional diferenţiat şi ale unui ritm aparte de dezvoltare istorică a provinciilor româneşti. El luptă împotriva exagerării divergenţelor, a absolutizării şi fetişizării lor demagogice, recurgînd, fireşte, în primul rînd, la „sentimentul solidarităţii naţionale“21. După cucerirea unităţii politice, imperativul major al epocii devine, pentru el păstrarea şi consolidarea acesteia; iar mijlocul de a-i răspunde: realizarea unei „unităţi culturale“22. Or, acest obiectiv i se pare posibil de atins, alături de o „pregătire tehnică corespunzătoare“, pe temelia structurii social-economice existente. Să subliniem, înainte de toate, că această pledoarie pentru integfârea într-un „organism naţional unitar“, acest apel la „conştiinţa românească“ se face în virtutea unei mai vechi concepţii a naţiunii ca „realitate istorică şi biologică“ şi pornind de la o convingere temeinică a sa că „nu afirmarea conştiinţei naţionale, ci siluirea sau eludarea ei, e ceva anormal, nenatural şi pervers, întrucît e posibilă“23. Chiar dacă el insistă poate prea mult asupra componentei fiziologice a acestei „realităţi“, trebuie subliniat că, în afara izbucnirilor antigermane din timpul războiului, Bogrea nu ajunge niciodată la exagerări în această privinţă. Oricît de insistentă apare campania „conştiinţei româneşti“ şi oricît de violent ar fi tonul unor răfuieli ad persoinam, acestea se fac cu cea mai mare atenţie şi în cel mai deplin res- POSTFAŢĂ 339 pect faţă de personalitatea şi drepturile „neamurilor conlocuitoare“. Atitudinea naţionalist-şovină este total străină publicisticii sale. Mai mult, consecvent principiului formulat, Bogrea se pronunţă răspicat împotriva celor care înţeleg procesul de „integrare într-un organism naţional unitar“ în sensul ştergerii particularităţilor etnice: „Cetăţeanul român, străin de neamul nostru, e liber să rămînă ce este. Aceasta nu înseamnă dispreţ din partea noastră, ci respectul loial pentru un drept, care a alcătuit totdeauna baza politicii şi revendicărilor noastre naţionale înseşi“24. întreaga sa acţiune culturală se va clădi, aşadar, pe acelaşi postulat fundamental: „nu există o legitimare mai categorică a dreptului la viaţă naţională al popoarelor decît cultura lor, de-cît acel aport nou pe care e capabil să-l aducă, la bunurile superioare ale umanităţii, fiecare popor“ (p. 72). în virtutea lui, şi în faţa „imensului cîmp“ ce se deschidea pentru „muncitorii“ din domeniul culturii, V. Bogrea consideră de importanţă cardinală consolidarea unei „conştiinţe a propriei valori“ şi a „puterilor“ creatoare proprii. înspre acest ţel concret se îndreaptă toate eforturile sale publicistice din aceşti ani. El vrea să schiţeze coordonatele spirituale ale constituirii unei asemenea „conştiinţe r o mâne şt pornind de la întemeierea anteică pe substratul popular — transmiţător nealterat al elementului originar, primodial al civilizaţiei noastre — şi prin contactul fecund cu antichitatea clasică şi cu romanitatea apuseană. într-o formulare sintetică, „misiunea noastră în acest Orient“, deci şi în „simfonia culturii universale“, este, pentru Bogrea, aceea de a crea „o cultură europeană de esenţă latină şi de prestigiu univ er sal“ (p. 89). Teza reprezintă, desigur, expresia unui ideal afirmat statornic în istoria culturii noastre25, dar ea constituie, în acelaşi timp, imperativul major al aicestei epoci, de după realizarea unităţii naţionale, crezul spiritual al unei noi şi strălucite generaţii de intelectuali, ce-şi asuma misiunea promovării culturii româneşti în universalitate. Crezul acesta fusese formulat chiar din 1919 de către Vasile Pârvan ■— cel care peste un an îl va recoinanda elogios pe Bogrea Academiei Române ca pe „unul 340 POSTFAŢA din rarii polihistori umanişti ai noştri“ — în faimoasa sa lecţie inaugurală la Universitatea din Cluj, intitulată „Datoria vieţii noastre“. El a fost preconizat şi ilustrat, cum am văzut, de Bo-grea însuşi, prin întreaga sa activitate — didactică, ştiinţifică, publicistică — din aceşti ani. „Noi sîntem aici în numele unui ideal de cultură“ — declara el în 1923, în „Conştiinţa românească“, iar peste un an, într-o serie de comunicări la Societatea etnografică română, comunicări apărute, din nefericire, numai după moartea sa, în 1932 — definea, în acelaşi sens, „datoria cercetătorilor români“ (vezi Pagini is-torico-fidiologice, p. 491). Pentru acelaşi „ideal“ va pleda, apoi, inegalabil, în memoriul său de deosebit răsunet în epocă, Pentru învăţământul clasic (1925), alcătuit din însărcinarea Congresului filologilor români, şi vn Reflexii asupra anticlasicis-m-ului (1926). El a fost, într-adevăr, unul dintre acei „preoţi aspri“ ai noii „religii“ de care vorbea Pârvan, dar pledoaria sa s-a efectuat, cum am văzut, nu în numele unei singure etape culturale, ci din perspectiva surprinderii însuşi „sensului profund al evoluţiei istorice“. Această receptare creatoare a unor principii derivate din spiritul tradiţiei clasice, în lumina noilor condiţii şi exigenţe istorice, constituie dealtfel trăsătura caracteristică a aportului lui Vasile Bogrea în cultura noastră şi cea care îl defineşte, în rrhod esenţial, ca pe un umanist al timpului nostru. Cine va studia în profunzime activitatea sa publicistică, consideraţiile lui despre funcţia politică a literaturii26, despre menirea învă-ţămîntului şi rolul culturii clasice în educaţia tineretidui, va observa cu siguranţă unitatea de atitudine şi concepţie generată de acest umanism programatic, ilustrat sumar prin citate în paginile precedente. Dorim să ne mai oprim succint aici doar asupra unui aspect al creaţiei sale literare, care s-ar părea că infirmă această atitudine generală. Nu este cazul reflecţiilor şi epigramelor: cum s-a mai remarcat (recent, V. M. Ungu-reanu, 1971), cu excepţia catrenelor cu adresă strict imediată, epigrama sa nu e „săgeată al cărei venin ucide“, ci mai degrabă o străfulgerare ironică, declanşată de energia unui spirit veşnic tensionat, la altitudinea unei vaste culturi şi a unei etici superioare. Cele mai multe dintre epigramele şi „scînteile“ sale POSTFAŢĂ 341 vizează defecte general-umane sau biciuie maladii ale epocii, relevînd aceeaşi conştiinţă profund frămîntată de condiţia omului în lume şi societate. Problema se pune într-un mod mai delicat în cazul liricii sale. Atingem, cu aceasta, punctul final şi, poate, cel mai sensibil al discuţiei privind umanismul lui Bogrea. Intre versurile şi însemnările sale de jurnal se întîlnesc destule rînduri de reflecţie descurajată, sceptică, pe alocuri cu accente de un profund tragism. Nu trebuie uitat, însă, că acestea au rămas, aproape în întregime, în manuscris, iar o datare precisă şi deci o explicaţie genetică adecvată a lor este, deocamdată, greu de realizat. După toate indiciile, cu excepţia poeziei Spire Nirvana, care ar necesita o relaţionare aparte, textele de această natură sînt din ultimii ani ai vieţii, reprezentînd un reflex mai mult sau mai puţin direct al vibraţiilor dureroase ale fiinţei poetului, sub fîlfîitul morţii, resimţit atît de aproape încă din octombrie 1920. Prof. Teodor Naum are, deci, dreptate să considere acest „sumbru lirism, nutrit desigur şi de imensa lui lectură literară“, ca izvorînd în primul rînd din „drama vieţii sale fizice“ (siupra, p. 13). Să observăm, iarăşi, că dincolo de natura conţinutului lor, versurile lui Bogrea corespund unui anumit mod de a concepe poezia drept „cîntec simplu, natural, sănătos şi uman, vibrînd de sinceră emoţie“, în opoziţie cu „ciripitul păsăresc, ce nu e decît o gimnastică abilă a coardelor vocale“27. Numai „adevărul emoţiei“, „sinceritatea“ ei conferă, pentru Bogrea produselor artistice un „Înţeles atern-omeneisc“. Iată, prin urmare, că, indiferent de felul în care va fi definită atitudinea sa lirică din fiecare poem în parte — care, în treacăt fie spus, nu ajunge niciodată pînă la mizantropie, iar pesimism propriu-zis nu întîlnim?8 decît în aceeaşi Spre Nirvana — poezia sa se integrează organic, la un alt nivel şi în întregime, crezului său general-umanist. Privind acest crez prin prisma destinului său istoric, ceea ce îi conferă adevăratele dimensiuni şi timbrul său propriu, este tocmai această condiţie profund tragică, semnalată în versuri şi paginile de jurnal. Sub rdportul ariei extinse a investigaţiei sale ştiinţifice, al erudiţiei şi polivalenţei sale creatoare, V. Bogrea a fost comparat, pe bună dreptate, cu Hasdeu 342 POSTFAŢA (D. Macrea, 1965). Am văzut că această relaţionare trebuie făcută şi din unghiul, mai esenţial, al afirmării aceleiaşi concepţii despre „solidaritatea ştiinţifică universală“. Să ne gîndim, că propensiunea lui Bogrea spre „poliscientismul“ umanist se manifestă într-o epocă în care „romantismul“ ştiinţific al „marelui Hasdeu“ — cum îl va caracteriza el însuşi (p. 113) — nu mai corespundea exigenţelor concrete ale dezvoltării ştiinţelor, ce impuneau un mult mai accentuat spirit de „rigoare“ analitică şi de „control al faptelor“. Ştiinţele sociale ajunseseră în acel moment la noi la o fază de specializare destul de avansată pentru a ridica în faţa unei asemenea conştiinţe ştiinţifice dificultăţi imense — implicate în intenţia de a stăpîni întregul material acumulat în mai multe domenii —, dar încă departe de a permite fundamentarea unor generalizări necesare demersului sintetic şi cercetărilor interdisciplinare. Cum bine se ştie, spiritul proteic al lui Iorga însuşi — marele său prieten, — care, în ciuda faptului că a scris atît de puţin, l-a considerat „cel mai învăţat dintre romani“ — nu a putut surmonta întru totul aceste dificultăţi. Aspiraţia spre cunoaşterea totală, surprinsă cu atîta fineţe de Adrian Marino (1971), se întîlneşte, pe de altă parte, la acest cărturar, cu o extraordinară fervoare civică. Temperamentul său de luptător îl angajează profund în realităţile politice şi culturale ale epocii, dar idealurile sale umanitariste se izbesc, rînd pe rînd, de suferinţa patriei dezmembrate, a războiului mondial, a sciziunilor naţionale şi a ireductibilelor contradicţii sociale. In sfrîşit, această „pasiune pură a cunoaşterii“ şi acest energetism civic se îngemănează în fiinţa sa spirituală cu o neobişnuit de intensă vibraţie afectivă, lirică. Şi dacă, privind izolat fiecare din aceste trăsături, am fi îndemnaţi la multiple comparaţii, cu greu am putea găsi o asemănare, nu numai în cadrul culturii româneşti, ci şi în orizontul mai larg al culturii europene, pentru modul particular în care aceste caracteristici s-au îmbinat şi exprimat prin întreaga sa personalitate. Să adăugăm, după toate acestea, şi faptul că acela „care trebuia să devină un Eminescu al literelor noastre“ (Şt. Bezdechi, 1926) ă avut tragica neşansă de a fi subminat fizic de o boală necruţătoare, care îl va secera la numai 45 de ani — ceea ce nu poate fi, desigur, fără legătură cu întreaga sa fire şi cu POSTFAŢĂ 343 atitudinea sa eroică în faţa vieţii. Mitul antic, reînsufleţit în versurile sale, al celui care se prăbuşeşte cu „aripile frînte“, pentru că nu-şi acceptase marginile puterii, se întrupează încă o dată în spaţiul culturii noastre. Vasile Bogrea nu mai are nici măcar posibilitatea sistematizării rezultatelor — atîtea cîte au putut fi obţinute, în răgazul scurt al activităţii sale, pe diferitele tărîmuri în care s-a manifestat — şi cu atît mai puţin a unei sinteze, spre care aspiraţia sa totalitară trebuia, în mod firesc, să-l conducă mai tîrziu şi pe care pare s-o regrete în ultimele sale cuvinte scrise: „O viaţă sfărîmată şi viaţa asta a mea. Jumătate din ea s-a risipit în dureroasă trîndăvie pe paturi de spitale şi lungi nopţi albe de agonie fizică şi morală, iar jumătate s-a risipit în dibuieli nesigure după un drum pe care nu mi l-am găsit încă .. .“ Cu toate acestea, o credinţă neţărmurită în destinul creator al omului contemporan şi al naţiunii sale, credinţă izvorîtă din cunoaşterea acelui „sens profund al evoluţiei istorice“, străbate întreaga sa activitate, de la primele reflexii din Berlinul anilor de studiu, pînă la aceste ultime şi tulburătoare însemnări dinaintea morţii. In licărul zărilor larg deschise spre „cele mai vaste perspective ale posibilităţilor umane“ (K. Jaspers), dar în inima cărora fremătau „văile de lacrămi şi sînge“ ale Patriei, spiritul său neliniştit, adăpostit într-o prea şubredă „casă“ de lut, a ars ca o flacără vie. Iar lumina lui a slujit, ca într-un unic templu, aşa cum şi-o dorea mereu, „ştiinţa sa şi ţara sa“. Tot destinul său, atît de tragic prin adversitatea condiţiilor în care i-a fost dat să se întrupeze, se înscrie „înalt ca de jertfă un fum“ — cum ar spune Poetul — în această SACRA VIA, pe care urmele sale de cenuşă fierbinte răsar acum în faţa noastră. MIRCEA BORCILA NOTE 1 In ciuda tuturor divergenţelor în concepţiile filozofice, ideologice, politice, acest consens! general s-a putut semnala, mai întîi, în cadrul întîlnirilor internaţionale de la Geneva, în 1949 (cf. Pour un nouvel humanisme. Textes des conférences et des entretiens organisés par le Recontres Internationales de Genève, Neuchâtel, 1949; în special: René Grousset, L'humanisme classique et le monde moderne, p. 9—36 şi Karl Jaspers, Conditions et possibilités d'un nouvel humanisme, p. 181—209). 2 V. Bogrea, Prof. dr. Oskar Weise, Die deutsche Sprache als Spiegel deutscher Kultur, Jena, 1923 (recenzie), în DR, IV2 (1924—1926), p. 1047. 3 V. Bogrea, Grecii, în NR, XII (1917), nr. 12v 15 ian., p. 1. 4 V. Bogrea, Pagini istorico-filologice, Cluj, Ed. Dada, 1971, p. 387. 5 V. seria de recenzii din DR, IV2, p. 1058, nota 1. 6 C[?j, Universitatea populară de la Vălenii de Munte, în CR, I (1923), nr. 27, 2 aug., p. 1. 7 Vezi nota sa din RDD, XVIII (1924), nr. 8, p. 31. 8 S. Puşcariu, V. Bogrea, în DR, IV2, p. 1530. 9 V. Bogrea, Gumund Schütte. Ptolemy's Maps of northern Europe. A reconstruction of the prototypes (recenzie), în DR, III, p. 855. 10 S. Stati, Interferenţe lingvistice, Bucureşti, 1971, p. 7. a1 V. Bogrea, Hugo Schuchardt. Individualismus, (recenzie), în DR, III, 1923. 12 E. Gilson, Linguistique et philosophie. Essai sur les constantes philosophiques du langage, Paris, 1969, p. 219: „Ce nom (...) désignait cette théorie définie de la prééminence du langage, parlé d’abord puis écrit, comme exercice de la différence spédfique en vertu de laquelle l’homme est l’être privilégié qu’il est. La culture intellectuelle, morale, sociale, et politique de l’homme comme animal parlant, c’est le noyau solide de l’humanisme, avec ses ambitions et ses limites“. NOTE 345 13 Vezi Introducerea la Pag. ist-fii., p. XI—XII. 14 Pag. ist.-fil., p. 491. 15 V. Bogrea, Jubileul piraţilor, în NR, XIII (1918), nr. 39, 9 febr., p. 1. 16 Ibidem. 17 Acesta este ţinta unei permanente condamnări în opera sa (v. p. 42, 50, 54). 18 V. Bogrea, Comunicatele lor, în NR, XII (1917), nr. 220, 13 aug., p. 1. 19 V. Bogrea, Bun simţ, în NR, XII (1917), nr. 113, 28 apr.,; p. 1. 20 Vezi, mai ales, Ce trebuie să înţeleagă studenţii, în CR, I (1923), nr. 7, 11 martie, p. 1. 21 V. Bogrea, între fraţi, CR, I (1923), nr. 5, 25 febr., p. 1. 22 V. Bogrea, Congresul ligii culturale, CR. I (1923), nr. 18, 27 mai, p. 1. 23 V. Bogrea, între german şi „german“. Adolf Bartels: Heinrich Heine. Auch ein Denkmal (Dresda), Leipzig, 1906), în NR, IX (1914), nr. 23, 15 iun., p. 2. 24 V. Bogrea, Iarăşi „Reşiţa“, în CR, I, (1923), nr. 28, 23 sept., p. 1. 25 Eminescu scria în „Timpul“ din 2 nov. 1879: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării... şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri.“ 26 Cităm, ca revelator, un fragment cu care se deschide Cronica sa din RDD, XVII (1923), nr. 20, 15 aug., p. 437: i„ ... literatura nu e numai un fenomen estetic, de resortul exclusiv al talentului, ci şi un act de conştiinţă, cu misterioase aderenţe şi incalculabile repercusiuni în mediu cultural, naţional şi social al timpului“. 27 Ibidem; vezi şi supra, p. 134, precum şi Pag. ist.-fil., p. 10, nota 9. 28 Iată, în altă parte, o profesiune de credinţă în care se exprimă, de fapt, şi principalele motive ale liricii sale: „Nu, deşi se îndărătniceşte a pune vîrsta de aur în trecut, deşi Cronos, vorace, înghite cele mai nobile produse ale muncii ei milenare, omenirea aceasta a noastră e departe de a fi pesimistă“ („La mulţi ani!“, NR, XI, (1917), nr. 153,' 2 ian., p. 2). CUPRINSUL CUFRINS 349 CUVÎNT ÎNAINTE (Teodor Naum) ... 5 NOTA ASUPRA EDIŢIEI (M.B. şi V.M.U.) . 15 I. CAPUL BUNEI SPERANŢE Emblemă . . 21 Războiul nostru . 22 Datoria momentului 25 Pentru ideal ... 27 Testamentul străbunului 28 Două atitudini 31 Pacea sîngelui 32 laşul nostru . 34 „Criticii“ 36 Concordia . 38 Valea Viperei . 39 Memoria inimii . 40 Prin suferinţă . . 42 Otrava îndoielii . 44 Oracolul de la Cocîrla . 46 Pro memoria ... 48 între forţă şi drept . . 50 Berbecii lui Wilhelm . 51 Atitudini . . 54 Printre ruine . 56 După un an . 58 „România invincibilă“ 60 Pe drumul gloriei 62 Cultul eroilor 64 In memoriam 66 II. conştiinţa româneasca Civilizaţie românească . 71 Popor de cultură . . 72 Renaştere.................... 74 Ceva despre cîntecul popular . 76 Legenda „Meşterului Manole“ ... 77 'Sine ira et studio . 79 350 CUPRINS Teatrul care ni trebuie . 81 Conştiinţă publică .... 82 Din „Conştiinţa românească“ . 84 Pentru învăţămîntul clasic . 93 Reflexii asupra anticlasicismului . 96 III. EFIGII La mormîntul lui Lazăr . . . 107 M. Kogălniceanu .... . 109 P. Mihăileanu ... .110 D. Onciul . . . . .112 Teodor Burada . . . .113 Dr. P. Bucşan................................................... .114 La sicriul lui Gheorghe Dima . .115 O lacrimă pentru Ion Ursu . .117 Ioan Paul .... 118 Tudor Pamfile.................................................... 121 Friedrich Leo.................................................... 123 H. Morf .... 126 Ioan Urban Jarnik . 128 IV. SCÎNTEI Gînduri 133 Scîntei (1) 135 Scîntei (2) . 141 Scîntei (3) 143 Cimilituri nepopulare 155 V. NUGAE Din periodice 159 Postume . . 177 VI. ARIPI FRÎNTE Din periodice Debemur terrae . . 199 Aripi frînte.............. . 199 Sonet (Pe negrele ape...).. . 200 Sonet (Eu te priveam uimit...) .201 Quaerenti ..... .' 202‘ Sfat . . . 203 CUPRINS 351 Mors , Poveste Din manuscrise In votis........................ Sonet (E-aşa duios să vezi...) Spre Nirvana.................... Ideal şi confort................ Mîngîiere......................... Caritas......................... Alme sol..................... Pastel ... ... Pietas Fuit . . . Morţii dragi De-aş fi... . Vedenie VII. DIN LIRICA ANTICĂ Vaierius Aedituus C. Val. Catullus Anacreon Sappho Pindaros Bacchilides VIII. DIN CARNETUL UNUI RĂSTIGNIT însemnările unui peregrin (1) însemnările' unui peregrin (2) Din carnetul unui răstignit (1) Din carnetul unui răstignit (2) NOTE . . CONTRIBUŢII BIBLIOGRAFICE BIBLIOGRAFIE DESPRE V. BOGREA . ADDENDA .... VASILE BOGREA ŞI CONDIŢIA UMANISMULUI (M. Dorcilă) . 203 204 205 205 206 207 207 208 208 209 210 210 211 211 212 215 215 216 217 218 219 223 235 243 249 251 276 284 291 321 BlBLrOTECA REDACTOR: V. BULAT TEHNOREDACTOR: A. MOLNÂR APA RUT: 1973. COMANDA NR. 980. COLI DE TIPAR: 22. TIRAJ: 1500 + 140 + 30 EXP. LEGATE. HÎRTIA: VELINĂ DE 80 g/m2. FORMAT: 16/61X86. TIPARUL EXECUTAT SUB COMANDA NR. 207/1973, LA ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICĂ CLUJ STR. BRASSAI NR. 5—7 REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA