M. B E E € H E R Im ideii itatfA IMEDIATĂ CU UN PORTRET DE S. PERAHIM Editura VREMEA Bucureşti Z fremble, I expir*" P. B. SHELLEY Când privesc mult timp un punct fix pe perete mi se întâmplă câteodată să nu mai ştiu nici cine sunt nici unde mă aflu. Simt atunci lipsa identităţii mele de departe ea şi cum a§ fi devenit, o clipă, o persoană cu totul străină. Acest personagiu abstract gi persoana mea reală îmi dispută convingerea cu forţe egale. In clipa următoare identitatea mea se regăseşte, ca în acele vederi stereoscopice unde cele două imagini se separă uneori din eroare şi numai când operatorul le pune la punct, suprapunându-le, dau deodată iluzia reliefului. Odaia îmi apare atunci de o prospeţime ce n'a avut-o înainte. Ea revine la consistenţa ei anterioară iar obiectele din ea se depun k }oeurile lor, aga cum într'o sticlă cu apă un bulgăr de pământ sfărâmat, se aşează în stra- tari de elemente diferite, bine definite şi de 'V . Cftlori variate. Elementele odăii se stratifică în c|- "7 propriul lor contur şi în coloritul vechei a-mintiri ice o am despre ele. Senzaţia de depărtare şi singurătate în momentele când persoana mea cotidiană s'a di-solvat în inconsistenţă, e diferită de orice alte senzaţii. Când durează mai mult, ea devine o frică, o spaimă de a nu mă putea regăsi nici odată. In depărtare, persistă din mine o siluetă nesigură, înconjurată de o mare luminozitate aşa cum apar unele obiecte în ceaţă.' Teribila întrebare „cine anume sunt" tră-eşte atunci în mine ca un corp în întregime nou, crescut în mine ctt o piele şi nişte organe ce-mi sunt complect necunoscute. Rezolvirea ei este cerută de o luciditate mai profundă şi mai esenţială decât a creierului. Tot ce e capabil şă se agite în corpul meu, se agită, se zbate şi se revoltă mai puternic şi mai elementar decât în viaţa cotidiană. Totul imploră o soluţie. De câteva ori, regăsesc odaia aşa cum o cunosc, ca şi cum aş încbide şi aş descinde ochii: de fiecare dată odaia e mai clară, — aşa cum apare un peisagiu mî lunetă, din «e în ce mai bine organizat, pe măsură ce, potrivind dis-1 tanţele, străbatem toate voalurile de imagini p intermediare. îVt Intr'un sfârşit mă recunosc pe mine însumi şi regăsesc odaia. E o senzaţie de uşoară beţie. Odaia e extraordinar de condensată în materia ei, şi eu implacabil revenit la suprafaţa lucrurilor: pe cât de adânc a fost valul de nelămurire, pe atât de înaltă este culmea lui; niciodată şi în nici o împrejurare nu mi separe mai evident, decât în acele momente, că /.f fiecare obiect trebue să ocupe locul pe care îl « ocupă şi că eu trebuie să fiu cel care sunt. f Zbaterea mea în nesiguranţă nu mai are a- | tunci nici un nume; e un simplu regret că n'am 'ft găsit nimic în adâncul ei. Mă surprinde doar faptul că. o lipsă totală de semnificaţie a putut & fi legată atât de profund de materia mea inti- \ mă. Acum când m'am regăsii şi caut să-mi ex- prim senzaţia, ea îmi apare cu totul impersonală: o simplă exagerare a identităţii mele, crescută ca un cancer din propria-i substanţă. ^ Un picior al meduzei care s'a întins peste mă- ir sură şi a căutat exasperat prin valuri până , ce într'un sfârşit a revenit sub gelatina ven- * tuzei. In câteva clipe de nelinişte, am parcurs astfel toate certitudinile şi incertitudinile e-xistenţei mele, pentru a reveni definitiv §j dureros în solitudinea mea. E atunci o solitudine mai pură şi mai patetică deeât altădată. Senzaţia de îndepărtare a lumii e mai clară gi mai intimă: o melancolie limpede şi suavă, ca un vis de care ne reamintim în puterea nopţii. Ea singură îmi mai reaminteşte ceva din misterul şi farmecul puţin trist al „crizelor" mele din copilărie. Numai în această dispariţie subită a identităţii, regăsesc căderile mele în spaţiile blestemate de odinioară şi. numai în- clipele de imediată luciditate ce urmează revenirii la suprafaţă, lumea îmi apare' în atmosfera aceia neobişnuită de inutilitate şi desuetudine, ce se forma în jurul meu când halucinantele mele transe isprăveau să mă doboare. Erau întotdeauna aceleaşi locuri în stradă, în casă sau în grădină cari îmi provocau „crizele". Oridefcâte ori intram în spaţiul lor, acelaşi leşin şi aceiaşi ameţeală mă cuprindeau. Adevărate capcane invizibile, plasate ici colo în oraş, întru nimic deosebite de aerul ce le înconjura., — ele mă aşteptau eu ferocitate să 'cad pradă atmosferei speciale ce conţineau. Un pas, un singur pas dacă făceam şi intram într'un asemenea ,«spaţiu blestemat", crka venea inevitabil. Unul din aceste spaţii se afla în parcul «rasului într'o poiană mică din capătul unei alei, pe unde nu se plimba niciodată nimeni. Tufişurile de măcieşi şi salcâmi pitici care o înconjurau se deschideau într'o singură parte spre peisagiul dezolant al unui câmp pustiu. Nu e-xista loc în lume mai trist gi mai părăsit. Tăcerea se depunea densă pe frunzele prăfuite, în căldura stătuta a verii. Pin când în când se auzeau eeourile trompetelor dela regimente. Chemările acelea prelungi în degert, erau sfăgi-etor de triste... Departe aerul încins de soare tremura vaporos ca aburii transparenţi ce plutesc peste un lichid care fierbe. Locul era sălbatec şi izolat: singurătatea lui părea fără sfârşit. Acolo simţeam mai obositoare căldura zilei §i mai greu aerul ce-1 respiram. Tufişurile prăfuite se prăjeau galbene în soare, într'o .atmosferă de.desăvârşită solitudine. Plutea o senzaţie bizară de inutilitate în poiana aceia care exista „undeva în lume", unde- 10 11 va unde eu însumi nimerisem fără rost, într'o oarecare după amiază de vară ce n'avea nici ea ^rfujş sens. 0 după amiază ce se rătăcise hao-ti punerea mea se întări printr'un raţionament ş perfect ilogic însă pentru mine foarte valabil: chinina era amară; pe de altă parte doctorul văzuse în cabină plăcerea pe care mi-o dădea câteodată Clara; în consecinţă, şi pentru stabilirea unui just echilibru, îmi prescrisele medicamentul cel mai neplăcut ce putea să existe. II auzeam ronţăindu-şi în gând judecata: „Cu cât este mai marrre plăcerrrea, cu atât trebue să fie mai amarrră doctorria !" ; Peste câteva luni dela consultaţie doctorul fu găsit mort în podul casei lui; îşi trăsese un glonte în tâmplă. Cea dintâi întrebare a mea când auzii sinistra veste fu: — Erau şoareci în podul acela? îmi era necesară această certitudine. Pentru ca doctorul să fie mort cu adevărat, trebuia neapărat ca o haită de şoareci să năvălească asupra cadavrului, să-1 scobească şi să extragă înapoi materia şoricească împrumutată de medic în timpul vieţii sale, pentru exercitarea existenţei sale ilegale de „om". Când am cunoscut-o pe Clara aveam, cred, doisprezece ani. Oricât de departe îmi răscolesc amintirile în adâncul copilăriei le găsesc legate de cunoaşterea sexuală. Ea îmi apare tot atât de nostalgică şi pură ca aventura nopţii, a fricei ori a celor dintâi prietenii. Intru nimic deosebită de alte melancolii şi d; alte aşteptări, de pildă de plictisitoarea aşteptare de a deveni „mare" pe care o măsurăm concret ori de câte ori dădeam mâna cu o persoană mai în vârstă, înrercând să delimite? diferenţa fie greutate şi mărime a mâinii mele mici, pierdută între degetele noduroase, în palma e-normă a celui ce mi-o strângea. In nici un moment al copilăriei n'am ignorat diferenţa dintre bărbaţi şi femei. Poate că a fost o vreme când toate fiinţele vii se con- 38 39 fundau pentru mine într'o Iimpeziciune unică de mişcări şi inerţii; nu am nici o amintire exactă despre aceasta. Secretul sexual a fost totdeauna aparent. Era vorba de un „secret" cum ar fi fost vorba de un obiect: o masă ori un scaun. Când cercetez însă cu atenţie amintirile cele mai îndepărtate „lipsa lor de actualitate" mi se relevează prin înţelegerea greşită a actului sexual. îmi închipuiam organele femenine sub forme eronate şi actul în sine cu mult mai fastuos şi mai straniu decât l-am cunoscut cu Clara. In toate interpretările însă — greşite, şi apoi din ce în ce mai juste, plutea inefabil un aer de mister şi de amărăciune, ce şi-a desăvârşit lent consistenţa ca un tablou de pictor pornit dela schiţe informe. Mă văd foarte mic, în cămeşoaică până Ia călcâie, plângând disperat pe un prag de uşă, într'o curte plină de soare, a cărei poartă este deschisă spre o piaţă pustie, o piaţă în amiază, caldă şi tristă, cu câini adormiţi pe burtă şi oameni culcaţi în umbra barăcilor cu zarzavat. In aer e un miros iute de legume putrezite, câteva muşte mari violete bâzâie puternic pe ţjjc, lângă mine sorbind lacrimile căzute pe mâini 1 şi zburând în rotocoale frenetice în lumina > densă şi înfierbântată a curţii. Mă ridic şi urinez cu atenţie în praf. Pământul suge avid lichidul şi pe locul acela rămâne o pată întu- = necată ca umbra unui obiect ce nu există. îmi t> şterg faţa cu cămeşoaică şi ling lacrimile din colţul buzelor savurând gustul lor sărat. Mă ţ aşez din nou pe prag şi mă simt foarte nenoro- ¥ cit. Am fost bătut. Tatăl meu adineoarea în odaie mi-a tras l câteva palme peste fesele goale. Nu ştiu prea bine pentru ce. Mă gândesc. Stăteam culcat în ""' pat lângă o fetiţă de vârsta mea, puşi acolo amândoi să dormim, în timp ce părinţii noş-t'rii erau duşi la plimbare. N'am simţit când ei s'au întors şi nu ştiu ce anume făceam fe- ^ ţiţei sub plapomă. Ştiu doar că, în momentul când tatăl meu a ridicat brusc plapoma, fetiţa începuse să accepte. Tatăl meu s'a făcut roşu, s'a înfuriat şi m'a bătut. Asta e tot. Acum stau în soare pe prag, am plâns şi mi-am şters ochii, desenez cu degetul în praf cercuri şi linii, îmi schimb locul mai spre umbră, mă aşez turceşte pe o piatră şi mă simt mai bine. O fată a venit să ia apă în curte 40 41 şi învârteşte roata ruginită a pompei. Ascult cu atenţie scârţâitul fierului vechi, privesc cum ţâşneşte apa în căldare ca o superbă coadă de cal argintie, mă uit la picioarele mari şi murdare ale fetei, casc pentru că n'am dormit deloc şi din când în când încerc să prind o muscă. E viaţa simplă care reîncepe după plânset. In curte soarele îşi varsă mereu arşiţa lui copleşitoare. E cea dintâi aventură sexuală a mea şi cea mai veche amintire din copilărie. De-aci înainte instincte obscure se umflă, cresc, se deformează şi intră în limitele lor naturale. Ceeace ar fi trebuit să fie o amplificare şi o mereu crescândă fascinaţie a fost pentru mine un şir de renunţări şi de reduceri crunte la banal; evoluţia dela copilărie la adolescenţă a însemnat o scădere continuă a lumii şi, pe măsură ce lucrurile se organizau în jurul meu, aspectul lor inefabil dispărea, precum o suprafaţă lucioasă care se abureşte. Extatică, miraculoasă, figura lui Walter îşi păstrează şi azi lumina ei fascinantă. Când l-am întâlnit stătea în umbra unui salcâm, pe un trunchi de copac, şi citea o fasciculă din Buffallo-Bill. Lumina clară a di- mineţei se filtra printre frunzele verzi şi dese într'un fâsâit de umbre foarte răcoroase. îmbrăcămintea lui nu era de loc obişnuită: purta o tunică vişinie cu nasturi sculptaţi din os, pantaloni din piele de căprioară şi pe picioarele goale sandale împletite din laniere fine de piele albă. Când vreau, câteodată, să retrăesc o clipă senzaţia extraordinară a acestei.întâlniri, privesc mult timp coperta îngălbenită şi veche a unei fascicule din Buffallo-Bill. Era totuşi altceva prezenţa reală a lui Walter, tunica lui roşie în aerul verzui din umbra salcâmului. întâiul lui gest fu un fel de săritură elastică în picioare ca a unui animal. Ne împrietenirăm imediat. Vorbirăm puţin şi deodată îmi făcu o propunere stupefiantă: să mâncăm flori de salcâm. Pentru întâia oară întâlneam pe cineva care mânca flori. In câteva clipe Walter fu în copac şi adună un buchet enorm. Apoi scoborî şi îmi arătă cum trebuia desprinsă delicat floarea de corolă pentru a suge numai vârful ei;*încercai şi eu; floarea pocni puţin sub dinţi cu o ţâcănitură foarte plăcută şi în gură se răspândi un parfum suav şi răcoros cum nu mai gustasem niciodată . 42 43 Câtva timp ramaserăm tăcuţi mâncând florile de salcâm. De-odată mă apucă strâns de mână: — Vrei să vezi „sediul" bandei noastre? In privirea lui Walter se aprinseră scântei, îmi fu puţin frică. — Vrei sau nu vrei? mă întrebă el din nou. Ezitai o secundă. — Vreau, îi răspunsei cu o voce ce nu mai fu a mea şi cu o voinţă de risc ce izbucni subit în mine şi care, simţeam bine, că nu-mi aparţine. Walter mă luă de mână şi prin portiţa din fundul curţii mă duse pe un maidan pustiu. Iarba şi bălăriile crescuseră acolo în voie. Urzicile îmi ardeau picioarele pe unde treceam ;i cu mâna trebuia să dăm Ia o parte tulpinile groase de cucută şi brusturi. In fundul maidanului ajunserăm la un zid dărăpănat. In faţa zidului era un şanţ şi o groapă adâncă. Walter sări înăuntru şi mă chemă după el; groapa se deschidea în zid şi pe acolo intrarăm într'o pivniţă părăsită. Treptele erau stricate şi pline de ierburi, pereţii filtrau umezeală şi întunericul înaintea noastră era desăvârşit. Walter îmi strânse mâna cu putere şi mă trase după el. Incet-în-cet, coborârăm vreo zece trepte. Acolo ne o-prirăm. 5- — Trebuie să rămânem aici, îmi spuse el, nu putem merge mai departe. In fund sunt nişte oameni de fier cu mâinile şi cu capul de fier, crescuţi din pământ. Ei stau nemişcaţi şi dacă ne prind în întunecime ne gâtuie. Intorsei capul şi privii disperat de-asupra noastră gura deschisă a pivniţei cu lumina ei ce venea dintr'o lume simplă §i clară unde nu existau oameni de fier şi unde se vedeau la mare distanţă plantele, oamenii şi casele. Walter aduse de undeva o scândură şi ne aşezarăm pe ea. Câteva minute ramaserăm iar tăcuţi. Era bine şi răcoare în pivniţă; aerul avea un miros greu de umezeală şi aş fi stat acolo ore întregi izolat, departe de străzile încălzite, şi de oraşul plictisitor şi trist. Mă simţeam bine închis între pereţii reci, dedesubtul pământului ce clocotea în soare. Zumzetul inutil al după-amiezii venea ca un ecou îndepărtat prin gura deschisă a pivniţei. — Iată aici aducem fetele pe care le prindem, spuse Walter. înţelesei vag despre ce trebuia să fie vorba. Pivniţa căpătă o atracţie nebănuită. — Si ce faceţi cu ele ? Walter râse. 44 I 45 — Cum, nu ştii? Facem ca toţi bărbaţii cu femeile, ne culcăm lângă ele şi... cu pana... — Cu pana? Ce fel de pană? Ce faceţi cu fetele? Walter râse din nou. — Câţi ani ai? Tu nu ştii ce fac bărbaţii cu femeile ? Tu n'ai o pană ? Uite-o pe-a mea. Scoase din buzunarul tunicei o pană mică neagră de pasăre. In momentul acela simţii că mă cuprinde o criză de-a mea obişnuită. Poate că dacă Walter n'ar fi scos din buzunar pana aşi fi continuat să suport aerul de complectă şi dezolantă izolare a pivniţei până la sfârşit. într'o clipă însă izolarea aceasta căpătă un înţeles dureros şi adânc. îmi dădeam acum seama cât de departe pivniţa este de oraş şi de străzile lui prăfuite. Era ca şi cum eu însumi m'aşi fi îndepărtat de mine, în singurătatea unei adâncimi subterane dedesubtul unei zile oarecare de vară. Pana neagră lucioasă pe cari mi-o arăta Walter însemna că nimic nu mai există în lumea mea cunoscută. Totul intra într'un leşin unde ea strălucea straniu, în mijlocul încăperii ciudate cu ierburi umede, în întunericul ce aspira lumina ca o gură rece, avidă şi beantă. — Ei ce ai? mă întrebă Walter. Să-ţi spun cum facem cu pana... Cerul afară, prin gura pivniţei devenea tot mai alb şi mai vaporos. Cuvintele se loveau de pereţi şi mă parcurgeau moale ca pe o fiinţă fluidă. Walter continua să-mi vorbească. Era însă atât de departe de mine şi atât de aerian încât părea o simplă claritate în întuneric, o pată de ceaţă agitându-se în umbră. — întâi o mângâi pe fetiţă — auzeam ca prin vis — apoi tot cu pana te mângăi pe tine.. Trebuie să ştii lucrurile astea... Deodată Walter se apropie de mine şi începu să mă sgâlţâie ca pentru a mă trezi din somn. încet, încet, începui să-mi revin. Când deschisei bine ochii Walter stătea aplecat peste pubisul meu, cu gura strâns lipită de sex. îmi era imposibil să înţeleg ce se petrece. Walter se ridică în picioare. — Vezi, asta ţi-a făcut bine... Indienii în război trezesc aşa pe cei răniţi şi noi în banda noastră ştim toate vrăjile şi leacurile indiene. Mă trezii beat şi ostenit. Walter o luă la fugă şi dispăru. Urcai şi eu scările cu băgare de seamă. 46 In zilele următoare îl căutai pretutindeni dar în zadar. îmi rămânea să-1 întâlnesc în pivniţă, dar când mă dusei într'acolo maidanul îmi apăru cu totul schimbat. Peste tot se întindeau grămezi de gunoaie, cu animale moarte şi putreziciuni ce miroseau oribil în soare. Cu Walter nu văzusem nimic din toate acestea. Renunţai să merg până la pivniţă şi astfel pe Walter nu-1 mai întâlnii nici odată. îmi procurai o pană pe care o ţineam în cel mai mare secret învelită într'o bucată de ziar în buzunar. Mi se părea câteodată că eu inventasem toată povestea cu pana şi că Walter nu existase niciodată. Din când în când desfăceam pana din ziar şi o priveam timp îndelungat: misterul ei era de nepătruns. îmi treceam peste obraz luciul ei mătăsos şi moale şi mângâierea asta mă înfiora puţin ca şi cum o persoană invizibilă, însă reală, m'ar fi atins cu vârful degetelor pe faţă. întâia oară când o întrebuinţai fu într'o seară furtunoasă, în împrejurări destul de extraordinare. îmi plăcea să rămân până târziu pe afară. In seara aceia se stârnise o furtună grea §i apăsătoare. Toată căldura zilei se condensase într'o atmosferă copleşitoare, sub uri cer negru tăiat de fulgere. Şedeam pe pragul unei case şi priveam jocul Iuminei electrice pe zidurile uliţei. Vântul clătina becul care ilumina strada şi «cercurile concentrice ale globului, umbrindu-se pe pereţi, se legănau ca o apă agitată într'un vas. Eşarfe lungi de praf se stârneau pe drum şi se ridicau în spirale. Deodată într'o înfăşurare de vânt mi se păru că o statuie albă de marmură se ridică în aer. Era în acel moment o certitudine incon-trolabilă, ca orice certitudine. Blocul de piatră albă se îndepărta cu repeziciune în sus, într'o direjcţie oblică asemeni unui balon scăpat din mâna unui copil. In câteva clipe statuia deveni o simplă pată albă în cer, cât pumnul meu. Vedeam acum distinct două persoane albe, ţinându-se de mână şi alunecând pe cer ca nişte skiori. In momentul acela se opri o fetiţă în faţa mea. Trebuie să fi stat eu cu gura căscată şi cu ochii mari deschişi în sus pentrucă ea mă întrebă uimită ce văd pe cer. — Priveşte... o statuie care zboară... priveşte repede... în curând va dispare... . Fetiţa se uită cu atenţie încruntând sprân- 48 4 49 cenele §i îmi spuse că nu vede nimic. Era p fetiţă din vecini, grăsulie, cu obrajii roşii de cauciuc sanitar şi cu mâinile veşnic umede. Până în seara aceia nu vorbisem decât arareori cu dânsa. Cum stătea acum în faţa mea de-o-dată începu să râdă: — Ştiu pentru ce m'ai înşelat... spuse ea... ştiu eu ce vrei tu... începu să se îndepărteze de mine sărind într'un picior. Mă ridicai şi alergai după ea; o chemai într'un gang obscur şi ea veni fără împotrivire. Acolo îi ridicai rochia. Ea se lăsă mânuită docilă ţinându-se de umerii mei. Poate era mai mult surprinsă de ceeace se petrece, decât conştientă de impudoarea faptului. Urmarea cea mai surprinzătoare a acestei întâmplări avu loc peste câteva zile în mijlocul unei pieţi. Câţiva zidari stingeau var îr' ladă. Mă uitam la fierberea varului când deodată mă auzii strigat pe nume şi cineva spuse tare: — „Cu pana va să zică... cu pana... hai?". Era un băiat de vreo douăzeci de ani, un vlăjgan roşcovan şi nesuferit. Mi se pare că locuia într'o casă din gangul întunecos. II văzui numai o clipă ţipând la mine, dincolo de ladă ieşind fantastic din aburii varului ca o apariţie infernală vorbind în mijlocul focului şi a trăsnetelor. Poate că mi-a spus altceva, şi imaginaţia mea a dat vorbelor lui un înţeles de care eram preocupat în zilele acelea; nu-mi venea să cred că văzuse într'adevăr ceva în întunecimea compactă a gangului. Totuşi gândindu-mă mai bine la lucrul acesta îmi veni în minte că poate gangul nu fusese atât de obscur pe cât mi se păruse şi că totul fusese vizibil (poate că stătusem chiar în lumină)... atâtea presupuneri cari îmi întăreau convingerea că în timpul actului sexual eram posedat de un vis care îmi turbura vederea şi simţurile. îmi impusei mai multă prudenţă. Cine ştie la ce aberaţii eram în stare să mă dedau în plină zi, sub puterea excitării şi posedat de ea ca de un somn greu în care mă mişcăm inconştient? In strânsă amintire cu pana îmi revine în minte şi o cărticică neagră, foarte turburătoare. O găsisem într'un rând pe o masă şi o răs-foisem cu mare interes. Era un roman banal „Frida" de Andre Theuriet într'o ediţie ilustrată cu foarte multe desene. In fiecare din ele revenea imaginea unui băeţaş blond cu pă- 50 51 rul bucălat, în haine de catifea §i a unei fetiţe grăsune în rochiţe volănate. Băeţaşul semăna cu Walter. Copiii apăreau în desene când împreună, când separaţi; se vedea bine că se întâlneau mai ales prin ascunzişurile unui parc §i pe sub ziduri ruinate. Ce făceau împreună? Iată ce-aşi fi vrut să ştiu. Avea băeţaşul o pană ca şi mine pe care o ţinea în buzunarul hainei? In desene nu se vedea lujerul acesta şi n'avui timp să citesc. Peste câteva zile cărticica neagră dispăru fără urme. începui s'o caut pretutindeni, întrebai la librării dar se părea că nimeni nu auzise de ea. Trebuia să fie o carte plină de secrete de vreme ce nu se găsea nică-eri. într'o zi îmi luai inima 'n dinţi şi intrai în sala unei biblioteci publice. Un domn înalt, palid, cu ochelari ce-i tremurau uşor, stătea în fundul sălii pe un scaun şi mă privi venind. Nu mă mai puteam întoarce. Trebuia să înaintez până la masă şi acolo să pronunţ distinct cuvântul senzaţional „Fri-da" ca o mărturisire, în faţa domnului miop, a tuturor viciilor mele ascunse. Mă apropiai de pupitru şi murmurai cu voce stinsă numele cărţii. Ochelarii bibliotecarului începură să tremure mai tare pe nas, el închise ochii ca şi cum ar fi căutat ceva în memorie şi îmi spuse că „n'a auzit" de ea. Tremurul ochelarilor mi se părea totuşi că ; trădase o turburare interioară; acum eram si- gur că „Frida" conţinea cele mai tainice şi mai senzaţionale desvăluiri. Peste mulţi ani de-atunici am regăsit cartea j în rafturile unei librării. Nu mai era cărticica mea legată în pânză neagră ci 6 broşură umilă ! şi mizerabilă cu îpoperţi gălbui. O clipă vrui s'o cumpăr, dar mă răsgândi*şi o pusei înapoi Jj, în raft. Păstrez astfel şi azi intactă în mine imaginea unei cărticele negre în care zace puţin din parfumul autentic al copilăriei mele. 52 4 In obiecte mici şi neînsemnate: o pană neagră de pasăre, o cărticică banală, o fotografie veche cu personagiile fragile şi inactuale, ce parcă suferă de o gravă boală internă, o tandră scrumieră de faianţă verde, modelată ca o frunză de stejar, veşnic mirosind a cenuşe stătută; în simpla şi elementara aducere a-minte a ochelarilor cu lentilă groasă ai bătrânului Samuel Weber, în astfel de mărunte ornamente şi lucruri domestice, regăsesc toată melancolia copilăriei mele şi acea nostalgie esenţială a inutilităţii lumii, care mă înconjura de pretutindeni ca o apă cu valurile împietrite. Materia brută, — în massele ei profunde şi grele de ţărână, pietre, cer, sau ape, — ori în formele ei cele mai neînţelese, -florile de hârtie, oglinzile, bilele 55 de sticla cu enigmaticile lor spirale interioare, ori statuile colorate, — m'a ţinut întotdeauna, închis într'un prizonierat ce se lovea dureros de pereţii ei şi perpetua în mine, fără sens, bizara aventură de a fi om. In orice parte mi se îndrepta gândul, el întâlnea obiecte gi imobilităţi ca nişte ziduri în faţa cărora trebuia să cad îngenunchiat. Mă gândeam, terorizat de diversitatea lor, la infinitele forme ale materiei gi nopţi întregi mă zvârcoleam, agitat de serii de obiecte ce se înşirau în memoria mea, fără sfârşit, ca nişte scări mecanice ce îşi desfăşurau neîncetat mii gi mii de trepte. Câteodată, pentru a stăvili valul de lucruri gi culori ce-mi inundau creerul, imaginam evoluţia unui singur Icontur, sau a unui singur obiect. îmi imaginam de pildă, — gi asta ca un repertoriu corect al lumii, -— lanţul tuturor umbrelor de pe pământ, ciudata gi fantastica lume cenuşie ce doarme la picioarele vieţii. Omul negru, culcat ca un voal peste iarbă, cu picioarele subţiri ce s'au scurs ca apa, cu braţele de fier întunecat, umblând printre pomii orizontali cu ramurile eplorate. 56 i Umbrele vapoarelor alunecând pe mare, umbre instabile gi aquati'ce ca nigte tristeţi ce vin gi trec, lunecând peste spume. Umbrele păsărilor cari zboară, ca nişte păsări negre venite din fundul ţărânii, din-tr'un sumbru aquarium. Şi umbra solitară, pierdută undeva în spa-i ţiu, a rotundei noastre planete... Mă gândeam altă dată la caverne şi scobituri, dela prăpăstiile în munţi cu ameţitoarea lor înălţime, până la caverna elastică şi caldă, t inefabilă, caverna sexuală. îmi procurasem nu ştiu de unde o mică lanternă electrică gi *| noaptea în pat, înnebunit de nesomn şi de obiectele ce umpleau odaia venind mereu, mă băgăm sub plapomă şi urmăream cu atenţie încordată, ca un fel de studiu intim fără a scop, cutele cearceafului, şi micile văi ce se 'l formau între ele. îmi trebuia astfel o ocupa- t ţie precisă şi măruntă pentru ca să mă liniştesc ] întru câtva. Tatăl meu mă găsi într'un rând, la miezul nopţii, umblând sub perne cu lanterna şi mi-o luă. Totuşi nu-mi făcu nici o observaţie gi nici nu mă certă. Cred 'că pentru el descoperirea^ fusese atât de stranie încât |f nu găsea nici vocabularul şi nici moralitatea ce s'ar fi putut aplica în cazul unei asemenea fapte. Câţiva ani mai târziu, văzui într'o carte de anatomie fotografia unui mulaj de ceara a interiorului urechii. Toate canalurile, sinusurile şi găurile erau din materie plină, formând imaginea lor pozitivă. Fotografia aceasta mă impresiona peste măsură, aproape până la leşin. într'o clipă îmi dădui seama că lumea ar putea exista într'o realitate mai adevărată, într'o structură pozitivă a cavernelor ei, astfel încât tot ce este scobit să devie plin, iar actualele reliefuri să se prefacă în viduri de formă identică, fără nici un conţinut, ca fosilele acelea delicate si bizare cari reproduc în piatră urmele vreunei scoici sau frunze ce de-alungul timpurilor s'au macerat lăsând doar sculptate adânc amprentele fine ale conturului lor. într'o astfel de lume oamenii n'ar mai fi fost nişte excrescenţe multicolore şi cărnoase, pline de organe complicate şi putrescibile, ci nişte goluri pure, plutind, ca nişte bule de aer prin apă, prin materia caldă şi moale a universului plin. Era de-altfel senzaţia intimă şi dureroasă pe care o resimţiam adesea în 58 adolescenţă, când de-alungul vagabondajelor fără sfârşit, mă trezeam subit în mijlocul unor izolări teribile, ca şi cum oamenii şi casele în jurul meu s'ar fi încleiat dintr'odată în pasta compactă şi uniformă a unei unice materii, în care eu existam doar ca un simplu vid ce se deplasează de ici colo, fără rost. In ansamblul lor obiectele formau decoruri. Impresia de spectacular mă însoţea pretutindeni cu sentimentul că totul evoluează în mijlocul unei reprezentaţii factice şi triste. Când scăpăm câteodată de viziunea plictisitoare şi mată a unei lumi incolore apărea aspectul ei teatral, emfatic gi desuet. In cadrul acestui spectacol general, existau alte spectacole mai uluitoare cari mă atrăgeau mai mult pentru că artificialul lor gi actorii cari le jucau păreau să înţeleagă într'adevăr sensul de mistificare a lumii. Ei singuri ştiau că într'un univers spectacular gi decorativ trebuia jucată viaţa fals şi ornamental. Astfel de spectacole erau cinematograful şi panopticumul. O ! sala cinematografului B. lungă şi întunecoasă ca un submarin scufundat ! Uşile dela 59 intrare erau acoperite cu mari oglinzi de cristal în cari se reflecta o parte din stradă. Era astfel la intrare un spectacol gratuit, înaintea celui din sală, un ecran uimitor în care strada apărea într'o lumină verzuie de vis cu oameni gi trăsuri ce se mişcau somnambulic în apele ei. In sală domnea o căldură puturoasă şi acidă de baie publică. Podeaua era cimentată şi scaunele când se mişcau scoteau nişte scârţâituri ca nişte ţipete scurte şi disperate. In faţa ecranului o galerie de covrigari şi puglamale pocnea seminţe şi comenta cu voce tare filmul. Titlurile erau silabisite de câteva zeci de guri în acelaşi timp, ca nişte texte !a o şcoală de adulţi. Chiar sub ecran cânta orchestra compusă dintr'o pianistă, un violonist şi un bătrân ovreu care trăgea de. zor contrabasul. Bătrânul acesta mai avea şi misiunea de a emite diferite zgomote corespunzătoare acţiunilor de pe ecran. El striga „cucurigu" când Ia începutul filmului apărea cocoşul firmei cinematografice, iar odată, îmi amintesc, când se reprezenta viaţa lui Isus', în momentul învierii începu să bată cu arcuşul frenetic în cutia contrabasului pentru a imita trăsnetele cereşti. 1 '■ Trăiam episoadele din film cu o intensitate extraordinară, integrându-mă acţiunii ca un veritabil personagiu al dramei. Mi se întâmpla de multe ori ca filmul să-mi absoarbă într'a-tâ'ta atenţia încât să-mi închipui dintr'odată că mă plimb prin parcurile de pe ecran, ori bă stau rezemat de balustrada teraselor italiene pe cari evolua patetic Francisca Bertini, cu părul despletit şi braţele agitate ca nişte eşarfe. In definitiv nu există nici o diferenţă bine stabilită între persoana noastră reală şi diferitele noastre personagii interioare imaginare. Când se aprindea lumina în pauză, sala avea aerul că revine de departe. Era în atmosferă ceva precar şi artificial, ta mult mai incert si mai efemer decât spectacolul de pe ecran, închideam ochii şi aşteptam până ce ronţăitul mecanic al aparatului îmi anunţa că filmul continuă; regăseam atunci sala în întuneric şi toate persoanele din jurul meu, iluminate indirect de ecran, palide şi transfigurate ca o galerie de statui de marmoră într'un muzeu luminat de lună la miezul nopţii. ' într'un rând cinematograful luă foc. Pelicula se rupse gi se aprinse imediat încât timp de câteva secunde apărură pe ecran flăcările incendiului ca un fel de onest avertisment că cinematograful arde şi în acelaşi timp ca o continuare logică a rolului aparatului de a prezenta „actualităţile" şi care misiune îl făcuse astfel, printr'un exces de perfecţiune, să reprezinte ultima şi cea mai palpitantă actualitate, aceia a propriului său incendiu. Izbucniră din toate părţile ţipete şi strigăte scurte de „Foc ! Foc !" ca nişte pocnete de revolver.. într'o singură clipă ţâşni din sală atâta zgomot încât se părea că spectatorii până atunci, în linişte şi întunecime nu făcuseră alta decât să îngrămădească în ei urlete şi huet, ca nişte acumulatoare calme şi inofensive ce explodează când capacitatea lor de încărcare a fost violent depăşită. In câteva minute şi înainte ca jumătate de sală să fie evacuată „incendiul" fu stins. Totuşi spectatorii continuau să urle ca şi cum ar fi avut de epuizat o anumită cantitate de energie din moment ce fusese declanşată. O domnişoară, cu obrazul pudrat ca gipsul, ţipa strident uitându-se fix în ochii mei, fără să facă vreo mişcare ori vreun pas spre ieşire. Un covrigar musculos, convins de utilitatea forţe- lor sale în asemenea cazuri, dar totuşi neştiind ce întrebuinţare să le dea, lua pe rând scaunele de lemn şi le azvârlea spre ecran. Se auzi de-odată o bubuitură amplă şi foarte sonoră: un scaun nimerise în contrabasul bătrânului muzicant. Cinematograful era plin de surprize. Vara intram la matineu devreme şi ieşeam seara când începea să se înopteze. Lumina afară era schimbată, ziua pe sfârşite se stingea. Constatam astfel că în absenţa mea se petrecuse în lume un fapt imens şi esenţial ca un fel de tristă obligaţie a ei de a-şi continua mereu — prin înnoptare de pildă, — munca regulată, diafană şi spectaculară. Intram astfel din nou în mijlocul unei certitudini care prin rigurozitatea ei zilnică mi se părea de-o melancolie fără sfârşit. într'o astfel de lume, supusă celor mai teatrale efecte şi obligată în fiecare seară să reprezinte un apus de soare corect, oamenii din jurul meu apăreau ca .nişte biete fiinţe de compătimit pentru seriozitatea cu care erau mereu ocupaţi şi credeau naiv în ceeace fac şi ceea^ce simt. Exista doar o singură fiinţă în oraş care înţelegea aceste lucruri şi pentru care aveam o admiraţie plină de respect: era nebuna oraşului Ea singură în mijlocul unor persoane rigide şi umplute până în vârful capului cu prejudecăţi şi convenţii, ea singură îşi păstrase libertatea de a ţipa şi de a dansa pe stradă când vroia. Umbla zdrenţuită pe străzi, roasă de jeg, ştirbă, cu părul roşu vâlvoi, ţinând în braţe cu o tandreţă maternă o lădiţă veche plină cu coji de pâine şi eu diferite obiecte culese prin gunoaie. îşi arăta sexul trecătorilor cu un gest ce daca ar fi fost întrebuinţat în alt scop ar fi fost numit „plin de eleganţă §i stil". Ce splendid, ce sublim este să fii nebun ! îmi spuneam eu, şi constatăm cu neînchipuită părere de rău câte puternice obiceiuri stupide familiare şi ce zdrobitoare educaţie raţională ma despărţea de libertatea extremă a unei vieţi de nebun. Cred că cine n'a avut acest sentiment este condamnat să nu simtă niciodată veritabila amploare a lumii. Impresia generală şi elementară de spectacular devenea o adevărată teroare îndată ce intram într'un panopticum cu figuri de ceară. Era o spaimă amestecată cu un fel de vagă plăcere şi oarecum, cu senzaţia aceia bizară pe care o avem fiecare câteodată de a mai fi trăit cândva într'un anumit decor. Cred că dacă ar naşte vreodată în mine instinctul unui scop în viaţă şi dacă această pornire ar trebui să fie legată de ceva ce într'adevăr este profund, esenţial şi iremediabil în mine, atunci corpul meu ar trebui să devie o statuie de ceară într'un panopticum şi viaţa mea o simplă şi nesfârşită contemplaţie a vitrinilor din panoramă. In lumina posomorâtă a opaiţelor de carbid simţeam că într'adevăr trăiesc viaţa mea proprie în mod unic şi inimitabil. Toate acţiunile mele cotidiene puteau fi amestecate ca un joc de cărţi, nu ţineam la nici una din ele; iresponsabilitatea oamenilor faţă de actele lor cele mai conştiente era un fapt de o evidenţă ce sărea în ochi. Ce importanţa avea că le co-miteam eu sau altul, din moment ce diversitatea lumii le înghiţea în aeeiaşiuniformă monotonie? In panopticum, şi numai acolo, nu exista nici o contradicţie între ceeace făceam şi ceeace se întâmpla. Personagiile de ceară erau singurul lucru autentic din lume; ele 64 65 8ingure falsificau viaţa în mod ostentativ, făcând parte, prin imobilitatea lor stranie §i artificială din aerul adevărat al lumii. Uniforma ciuruită de gloanţe şi pătată de sânge a vreunui arhiduce austriac, cu figura galbenă şi tristă, era infinit mai tragică decât orice moarte adevărată, într'o ladă de cristal zăcea o femeie îmbrăcată în dantele negre, cu faţa lucioasă şi palidă. Un trandafir uluitor de roşu stătea fixat între sâni, iar peruca blondă la marginea frunţii începea să se deslipească, în timp ce în nări palpita culoarea roză a fardului şi ochii albaştrii, limpezi ca sticla, mă priveau imobili. Era imposibil ca femeia de ceară să n'aibă o semnificaţie adâncă şi turburătoare pe care nimeni n'o ştia. Cu cât o contemplam mai mult cu atât înţelesul ei părea că se face mai limpede, perzistând vag undeva în mine ca un cuvânt de care aşi fi vrut să-mi amintesc şi din care nu sesizam decât un ritm îndepărtat. Am avut întotdeauna o atracţie bizară pentru afublările femenine şi pentru obiectele artificiale eftin ornamentate. Un prieten* al meu colecţiona cele mai diverse lucruri pe cari le-găsea. într'o cutie de mahong ţinea ascunsă o fâşie de mătase neagră eu dantelă foarte sub-ţire pe margini, cusută cu câteva paiete strălucitoare de strass. Era ruptă desigur din vre-o rochie veche de bal; pe alocuri mătasea începuse să mucegăiască. Pentru ca s'o văd îi dădeam timbre şi chiar bani. Atunci el mă conducea într'un salonaş de modă veche, în timp ce părinţii lui dormeau, §i mi-o arăta. Rămâneam cu bucata de mătase în mână, mut de stupefacţie şi de plăcere. Prietenul meu stătea în pragul uşii şi pândea să nu vie nimeni; după câteva minute revenea, îmi lua mătasea, o punea în cutie şi îmi spunea — „Gata, acum s'a isprăvit, nu se mai poate", cum îmi spunea câteodată şi Clara când tergiversările din cabină durau prea mult. Un alt obiect care m'a turburat peste măsură când l-am văzut întâia oară a fost un inel ţigănesc. Cred că era inelul cel mai fantastic pe care. îl putea inventa un bărbat ca să împodobească mâna unei femei. Extraordinarele ornamente de mascaradă ale păsărilor, ale animalelor şi florilor, menite toate să joace un rol sexual, coada stilizată şi ultramondenă a pasării paradisului, penele oxidate ale păunului, dantela isterică a peta 66 lelor de petunii, albastrul neverosimil al pungilor maimuţii, nu sunt decât palide încercări de ornamentaţie sexuală pe lângă ameţitorul inel ţigănesc. Era un obiect de tinichea superb, fin, grotesc şi hidos. Mai ales hidos: ataca iubirea în regiunile cele mai întunecate, Ia bază. Un adevărat ţipăt sexual. Desigur că artistul care 1-a lucrat tot din viziuni de panopticum s'a inspirat. Piatra inelului, care era o simplă buicată de sticlă topită până la grosimea unei lentile, semăna în totul cu lupele din panorame prin care priveam vapoarele scufundate mărite la extrem, luptele cu turcii şi asasinatele regeşti. In inel se vedea un buchet de flori cizelat în tinichea sau în plumb şi colorat cu toate vopselele violente ale tablourilor din panopticum. Violetul cadavrelor prin asfixie lângă pornograficul roşu al jaretierelor de femeie, paloarea de plumb a valurilor înfuriate în interiorul unei lumini macabre, ca semiobscuritatea cavourilor acoperite cu geam. Totul era înconjurat de mici frunze de aramă şi semne misterioase. Halucinant. Mă impresionează astfel tot ce este imitat. Florile artificiale de pildă şi coroanele mor- 63 f luare, mai ales coroanele mortuare, uitate şi prăfuite în cutiile lor ovale de sticlă din biserica cimitirului, înconjurând cu o desuetă delicateţe nume vechi anonime, scufundate într'o eternitate fără resonanţă. Pozele decupate cu cari copiii se joacă şi statuile eftine din bâlciuri. Cu timpul statuile acestea îşi pierd capul ori vre-o mână şi proprietara lor, reparându-le, le înconjoară gâtul delicat cu scrofule albe de ipsos. Bronzul de pe restul statuii capătă atunci semnificaţia unei tragice dar nobile suferinţe. Şi mai sunt Isusii în mărime naturală din bisericile cato-lice. Vitraliile aruncă în altar ultimele reflexe ale unui asfinţit roşu de soare, în timp ce crinii la această oră a zilei exală la picioarele Cristului plenitudinea parfumului lor greu şi lugubru. In această atmosferă plină de sânge ae " rian şi de leşin odorant, un tânăr palid cântă la orgă ultimele acorduri ale unei melodii disperate. Toate acestea au emigrat în viaţă din panopticum. In panorama de bâlci regăsesc lotul comun al tuturor acestor nostalgii răspândite în lume, cari adunate la un loc formează însăşi esenţa ei. 60 îmi rămâne în viaţă, o dorinţă unică gi supremă: să asist la incendiul unui panopticum; să văd topirea lentă gi scabroasă a corpurilor de ceară, să privesc înmărmurit Cum picioarele galbene gi frumoase ale miresei din cutia de sticlă se încolăcesc în aer şi prind între pulpe o flacără adevărată care să-i ardă sexul. t t ?o In afară de panopticum, bâlciul din luna August îmi aducea multe alte tristeţi gi exaltări. Spectacolul lui amplu se umfla ca o simfonie, dela preludiul panoramelor izolate, ce soseau cu mult înaintea tuturor şi indicau tonul general al bâlciului, ca notele răzleţe şi prelungi ce anunţă la începutul bucăţii de concert tema întregii compoziţii, şi până la finalul grandios, plesnind de urlete, pocnete gi fanfare, în ziua temeiului, urmat de tăcerea imensă a câmpului rămas pustiu. Cele câteva panorame ce veneau de timpuriu cuprindeau, în esenţă, bâlciul în întregime şi îl reprezentau cu exactitate. Era deajuns ca numai prima din ele să se instaleze, pentru ca tot Coloritul, toată strălucirea şi tot mirosul de carbid al bâlciului complect, să se «coboare in oras. 71 In mulţimea sgomotelor de toate zilei* se desprindea deodată un târâit care nu era nici scârţăitul unei tinichele, nici clinchetul îndepărtat al unei legături de chei, nici vâjâitul unui motor, un sgomot uşor de recunoscut între alte o mie şi care aparţinea „Roatei Norocului". In obscuritatea bulevardului, se aprindea atunci către seară o diademă de sticliri colorate, ca o primă constelaţie, a pământului. In curând altele o urmau şi bulevardul devenea un coridor luminos, de-alungul căruia umblam înmărmurit, aşa cum văzusem într'o ediţie ilustrată de Jules Verne un băiat de vârsta mea, răzimat de fereastra unui submarin, pri vind afară, în întunecimile suboceanice, minu nate şi misterioase fosforescenţe marine. Peste câteva zile, bâlciul era instalat. Hemi ciclul barăcilor se organiza, se complecta şi devenea dintr'odată definitiv. Zone bine stabilite îl împărţeau în reghin de umbre şi lumini, — aceleaşi în fiecare an Era, mai întâi, şirul restaurantelor cu zeci de coliere de becuri colorate, apoi panorămile cu monstruozităţi, faţada beată de lumină a circului şi în sfârşit barăcile obscure şi umile ale 72 fotografilor. Lumea se plimba în roată, trecând, rând pe rând, prin luminozităţi maxime şi regiuni întunecoase, ca luna pe desenul din cartea mea de geografie care parcurgea alternativ zone tipografice albe şi negre. Intram mai ales în panorame mici şi prost luminate, cu artişti puţini, lipsite până şi de acoperiş unde tatăl meu putea la intrare să trateze cu directorul un preţ colectiv şi redus, pentru întreaga şi numeroasa noastră familie. Toată reprezentaţia avea acolo un aspect improvizat şi nesigur. Vântul nopţii adia reoe peste capetele spectatorilor şi sus, de-asupra noastră, toate stelele sticleau ,pe cer. Eram pierduţi într'o baracă de bâlci, rătăciţi din haosul nopţii în punctul spaţial infim al unei planete. In punictul acela, pe planeta aceia oameni şi câini jucau pe o scenă; oamenii a-runcând în aer diferite obiecte şi prinzându-le, câinii sărind prin cercuri şi umblând în două labe. Unde se petreceau toate acestea? Cerul, de-asupra noastră părea încă şi mai imens... într'un rând, în una din barăcile acestea sărăcăcioase, un artist propuse în faţa publicului un premiu de cinci mii lei acelui care 73 va putea imita numărul senzaţional şi foarte uşor pe care îl va prezenta. Eram în bănci numai câteva persoane. Un domn gras, pe care îl cunoşteam mai de mult ca un sgârcit fără pereche în târg, uluit de posibilitatea aceasta nebănuită de a câştiga o sumă enormă într'o simplă panoramă de bâlci, îşi schimbă brusc locul, apropiindu-se cu câteva bănci de scenă, decis a urmări cu cea mai încordată atenţie fiecare gest al artistului, pentru a-1 reproduce apoi, şi a încasa premiul. Urmară câteva clipe de cumplită tăcere. Artistul se apropie de rampă: „Domnilor, spuse el răguşit, e vorba de a da afară pe gât fumul unei ţigări". Aprinse o ţigară şi luând mâna de pe guler, unde o ţinea tot timpul, dete drumul afară unei şuviţe fine de fum albăstrui prin orificiul unui lariinx artificial pe care îl avea probabil, în urma unei operaţii. Domnul din primele bănici rămase zăpăcit şi stânjenit; se înroşi până la urechi şi revenind la locul lui murmură destul de tare printre dinţi: „Ei sigur, nici nu-i de mirare, dacă are maşinuţă în gât"! Imperturbabil artistul răspunse de pe scenă: — „Mă rog, mă rog, ri'aveţi decât" dispus Hjf poate într'adevăr să acorde un premiu unui wt coleg de suferinţă... E In asemenea barăci, pentru a-şi câştiga pâi- nea, bătrâni palizi şi uscăţivi înghiţeau în faţa ¥ . publicului pietre şi săpun, fete tinere îşi con- tursionau trupul şi copii anemici şi supţi, lă- l* sând din mână porumbul din care mâncau se I. urcau pe scenă şi dansau agitând clopoţeii le- P gaţi de iţari. 1? Ziua, îndată după masă, în căldura încinsă m de soare, dezolarea bâlciului era nesfârşită. W 'imobilitatea eăisorilor de lemn, cu ochii lor wL holbaţi şi coama lor bronzată, căpăta nu ştiu m ce teribilă melancolie de viaţă împietrită. Ve- ■r nea din barăci miros cald de mâncare, în timp S|f ce o unică flaşnetă, undeva departe, insista K: să^şi scurgă astmatic valsul, din haosul căruia, din timp în timp, ţâşnea o notă metalică flue-rată, ca un brusc "jet d'eau" înalt şi subţire *. ieşit din massa unui bazin cu apă. îmi plăcea să rămân ore întregi în faţa ba-j racilor fotografilor, contemplând persoanele - necunoscute în grupuri sau singure, împietrite şi zâmbitoare, în faţa peisagiilor cenuşii cu eăscade şi munţi îndepărtaţi. Toate persona-giale, prin decorul lor comun, păreau membrii 75 unei aceleiaşi familii, porniţi în excursie în a-celaşi loc pitoresc unde se fotograf iaseră unul după altul. într'un rând, într'o asemenea vitrină dădui peste propria mea fotografie. întâlnirea această bruscă cu mine însumi, imobilizat într'o atitudine fixă, acolo la marginea bâlciului, avu asupra mea un efect deprimant. înainte de a ajunge în oraşul meu, ea călătorise desigur şi prin alte locuri, necunoscute mie. într'o clipă avui senzaţia de a nu exista decât pe fotografie. Inversarea aceasta de poziţii mintale mi se întâmpla adesea în cele mai diferite împrejurări. Ea îmi venea pe furiş şi îmi schimba dintr'o dată trupul interior, într'un accident de stradă, de pildă, timp de câteva minute priveam ceiace se petrece ca un spectator oarecare. De-odată însă toată perspectiva se schimba şi, —ca în jocul acela care consistă în a vedea pe zugrăveala pereţilor un animal bizar oarecare, pe care într'o zi nu-1 mai regăsim, pentrucă vedem în locul lui, şi format din aceleaşi elemente decorative, o statuie, o femeie ori un peisaj, — în accidentul de stradă, deşi totul rămânea intact, vedeam de-od»tă, oamenii şi toate lucrurile din jurul 76 meu, din punctul de vedere al rănitului, aşa ca şi cum eu aşi fi fost cel ce zăicea întins şi aşi fi privit totul din poziţia mea de accidentat, de jos în sus, din centru spre periferie, şi cu senzaţia vie a sângelui ce se scurge din mine. Tot astfel, fără nici un efort, ca o urmare logică a simplului fapt că priveam, mă imaginam la cinematograf trăind în intimitatea scenelor de pe ecran şi tot aşa mă văzui, în faţa barăcii fotografului în locul celui ce se uita neclintit la mine de pe carton. Toată viaţa mea proprie, a celui ce stătea în carne şi sânge dincolo de vitrină, îmi apăru dintr'odată indiferentă şi fără însemnătate, a-şa cura persoanei vii de dincoace de sticlă îi apăreau absurde călătoriile prin oraşe necunoscute ale eu-lui fotografic. In acelaş fel în care fotografia care mă reprezenta umbla din loc în loc contemplând prin geamul murdar şi prăfuit perspective mereu noui, eu însumi dincoace de sticla, îmi plimbam mereu personagiul meu asemănător în alte locuri, veşnic privind lucruri noui şi veşnic neînţelegând nimic din ele. Faptul că mă mişcăm, că eram viu, nu putea fi decât o simplă întâmplare, o întâmplare care n'avea 77 juq un sens, pentrucă, aga cum existam în astă parte a vitrinei, puteam exista şi dincolo de «a, cu acelaşi obraz palid, cu aceiaşi ochi, cu acelaşi păr spălăcit care mă aduna în oglindă într'o figură rapidă şi bizară, greu de înţeles. îmi veneau astfel din exterior diferite avertismente pentru a mă imobiliza gi a mă scoate brusc din comprehensiunea de toate zilele, file mă stupefiau, mă opreau în loc gi rezumau irtr'o clipă toată inutilitatea lumii. Totul îmi apărea în-secunda aceia haotic, aga cum, — când ascultând o fanfară gi, aţtu-pându-mi urechile deslipeam degetele o clipă, toată muzica îmi părea în acea clipă, sgomot pur. Umblam în bâlci ziua întreagă şi mai ales pe câmpul din împrejurimi, unde artiştii şi monştrii din barăci, adunaţi în jurul cazanului cu mămăligă, despletiţi şi murdari, scobo-rau din frumoasele lor decoruri şi exigtenţe nocturne de acrobaţi, femei fără corp şi sirene, în pasta comună şi !tt mizeria iremediabilei lor umanităţi. Ceiace în faţa bairăcilor părea admirabil, degajat §i câteodată chiar fastuos, aici, în dosul lor, în plină zii recădea în- .78 1; tr'o familiaritate meschină şi fără interes, care era de altfel aceia a lumii întregi. într'o zi, asistai la înmormântarea copilului unuia din fotografii ambulanţi. Uşile panoramei erau larg deschise şi, înăuntru în faţa fundalului pentru fotografiat, zăcea pe două scaune sicriul descoperit. Pânza din spate reprezenta un parc splendid cu terase în stil italian şi coloane de marmură. In acest decor de vis, cadavrul mic cu mâi-nele încrucişate pe piept, în haine de sărbătoare, cu beteală de argint la cheutoare, părea cufundat într'o inefabilă beatitudine. Părinţii copilului gi diferite femei plângeau desnădăjduit în jurul sicriului, în timp ce afară fanfara circului cel mare, împrumutată gratuit de director, întona grav o serenadă din „Intermezzo", bucata cea mai tristă din program. In momentele acelea, mortul era desigur nespus de fericit gi liniştit, în intimitatea păcii lui profunde, în tăcerea nesfârşită a parcului cu platani. In curând însă fu smuls din solemnitatea în care zăcea gi încărcat într'o căruţă, pentru 7,9 a fi dus la cimitir, în groapa umedă §i rece care îi era destinată. Parcul rămase în urma lui dezolat §i pustiu. In bâlci, moartea împrumuta astfel §i ea decoruri factice gi pline de nostalgie, ca şi cum bâlciul ar fi format o lume aparte, a cărei menire era să demonstreze infinita melancolie a ornamentelor artificiale, dela începutul vieţii până la sfârşit, şi cu exemplul viu al unor e-xistenţe palide, consumate în lumina cernută a panopticumului, ori în încăperea cu un perete nemărginit, pierdut în frumuseţi supra-terestre, a panoramelor de fotografi. BâJciul devenea, astfel, pentru mine o in* sulă pustie, scăldată de aureole dezolate, asemănătoare în totul lumii nedesluşite şi totuşi limpezi în care mă purtau crizele mele din copilărie. 1 Etajul casei Weber, mie mă duceam adesea, dela moartea bătrânei Etla Weber, semăna cu un adevărat panoptieum. In odăile însorite toată după amiaza, praful gi căldura pluteau de-alungul vitrinelor pline de lucruri desuete, aruncate pe rafturi la întâmplare. Paturile fuseseră mutate la parter gi camerele rămăseseră goale. Bătrânul Samuei Weber (a-gentură & comision) împreună cu cei doi fii ai lui, Paul gi Ozy, locuia acum în odăile de jos. In odaia dintâi, înspre stradă, rămăsese instalat biroul. Era o încăpere mirosind a mucegai, îmbâcsită cu registre gi plicuri conţinând mostre de cereale, tapisate cu reclame vechi pă'tate de muşte. - Câteva din ele, stând pe pereţi de ani de 80 6 81 zile, se integraseră cu totul vieţii de familie. Deasupra casei de bani, reclama unei ape minerale, reprezenta o femeie înaltă subţire, în voaluri diafane, vărsând remediul salvator infirmilor dela picioarele ei. Desigur că în orele tainice ale nopţii venea să bea din sursa miraculoasă şi Ozy Weber, cu braţele lui subţiri ca nişte flaute şi eu cocoaşa pieptului -ieşind de sub haine ca sternul umflat al unui ctircatt. Cealaltă reclamă familiară era a unei socie-taţi de 'tFSnsp'Drttiri şi, -*u" cli vaporul ei aru-hecând pe valuri frizate, — 'complecta persoana lui Samuel Weber, şi acorda astfel şepcii de căpitan de vas şi Ochelarilor cu lentilă groasă, Un al treilea element de marinar. Când bătrânul Samttel închidea vreun registru şi-1 strângea sub presă, învârtind bara de fier, se părea într'adevăr că întoarce cârma unei corăbii pe nişte mări necunoscute. Vata roză cu care îşi astupa urechile îi atârna în firişoare lungi şi era desigur o înţeleaptă precauţkune împotriva curenţilor marini. In 'cea de a doua odaie, Ozy Cetea romane populare, înfundat într'un fotoliu de piele, ridicând volumul foarte sus pentru a-1 pune în lumina slabă ce venea din stradă, prin birou. In întunecimea unui colţ strălucea paravanul Unei scuipători monumentale de tinichea în formă de pisică, iar pe perete o oglindă reflecta straniu un pătrat de lumină cenuşie, ca o fantomatică aducere aminte a zilei de afară. Veneam să*l văd pe Ozy, aşa cum intră câinii în curţi străine, fiindcă o poartă este deschisă şi nu-i goneşte nimeni. Mă atrăgea mai ales un joc bizar care, Uu ştiu cine din noi doi şi în ce împrejurări îl inventase. Jocul consta în dialoguri imaginare spuse cu cea mai desăvârşită seriozitate. Trebuia ca până la sfârşit să rămânem gravi şi să nu ne dezvăluim întru nimic inexistenţa lucrurilor despre care vorbeam. Intram, şi Ozy îmi spunea cu un ton cumplit de uscat,'fără să ridice ochii de pe carte: — „PiramMonul pe care l-am luat aseară ca să transpir mi-a provocat" o tuse îngrozitoare. Până dimineaţa m'am zvârcolit în cearceafuri. In fine adineoarea a venit Matilda (nit exiista nici o Matildă) şi mi-a făcut o fricţiune". Absurditatea şi stupiditatea lucrurilor pe 82 83 ejare le înşira Ozy mă loveau în cap ca nişte ciocane puternice. Trebuia poate să plec din odaie imediat dar cu o mică voluptate, de a mă pune înadins la nivelul lui de inferioritate, îi răspundeam pe acelaşi ton. Cred 'că acesta era secretul jocului. — „Iată şi eu sunt răcit, îi spuneam eu (era în luna Iulie) şi doctorul Caramfil (exista) mi-a prescris o reţetă. Păcat că doctorul ăsta... ştii, azi dimineaţă a fost arestat... Ozyridica ochii din carte. • — „Vezi, îţi spuneam eu de mult că fabrică bani falşi... — „Ei sigur, complectam eu, altfel de unde ar fi avut să cheltuiască atâţia cu artistele de varieteu ? Era în vorbele acestea mai întâi plăcerea puţin greţoasă de a mă scufunda în mediocritatea dialogului şi în acelaş timp o vagă impresie de libertate. Puteam, aşa dar, să calom-niez în voie pe doctor, care stătea în apropiere şi despre care ştiam precis că se culcă la ora 9 în fiecare seară. Vorbeam astfel despre orice," amestecând lucrurile adevărate cu lucruri imaginare, până ce toată conversaţia căpăta un fel de in- T 4 î ' ijfr dependenţă aeriană, plutind detaşată de noi m prin odaie, asemenea unei păsări curioase, — de a cărei existenţă exterioară dealtfel, dacă pasărea ar fi apărut într'adevăr între noi, nu f ne-am fi îndoit mai mult decât de faptul dacă vorbele noastre ri'aveau nici o legătură cu noi a. înşine. Când ieşeam din nou în stradă, aveam senzaţia de a fi dormit adânc. Visul continua însă parcă mereu şi priveam cu uimire şamenii vorbind între ei cu seriozitate. Ei nu-şi dădeau oare seama că se poate vorbi cu gravitate despre orice, despre absolut orice ? ţ Câteodată Ozy n'avea chef de conversaţii şi $ atunci mă lua cu el să cotrobăim prin etaj. In lj| cei câţiva ani de când fusese părăsit şi, prin ;'■ obiceiul bătrânului Weber de a trimite „sus" toate obiectele inutile, se adunaseră acolo lu-crurile cele mai diverse şi mai extraordinare. In odăi un soare fierbinte intra prin feres-| , trele prăfuite şi fără perdele. Vitrinele cu geamuri de sticlă se clătinau uşor când călcam pe duşumeaua veche, parcă ar fi clănţănit din dinţi. Intre două odăi, o cortină de mărgele servea drept uşă. * Veneam de jos puţin ameţit de căldura zilei. 85 84 Pustietatea desăvârşită a- camerelor Isprăvea să mă turbure. Era ca. şi cum aşi fi psjsţat într'o lume cunoscută de mult §i de care nu-mi puteam aminti bine. Corpul meu avea o senzaţie bizară de uşurime şi de detaşare. Senzaţia aceasta devenea mai profundă când trebuia să trec între cele două odăi despărţite cu cortina de mărgele. Căutam prin sertare mai ales corespondenţă veche pentru a lua jps timbrele de pe plicuri.^ Ieşea din pacheţele îngălbenite un nour de praf şi gângănii cari umblau repede printre hârtii ca să se puie la adăpost. Câte o scrisoare cădea alături şi se deschidea relevând o caligrafie desuetă şi meşteşugită, cu cerneala decolorată. Era în ea ceva trist şi resemnat, un fel de concluzie obosită la curgerea timpului de când fusese scrisă şi un somn lin în eternitate, ca al coroanelor mortuare. Găseam şi fotografii demodate, doamne îmbrăcate în crinoline, ori domni meditativi cu degetul la frunte surâzând anemie, In josul fotografiei doi îngeri duceau wn coş cu fructe şi flori, sub care scria „PORT VIŞJTE sau „SUVENIR". Intre fotografii şi obiectele din vitrine, — fructiera de sticlă roz cu marginile în voinţe, poşetele de catifea în cape nu era nimic alta decât mjţpta rpaifă de moiii, di>-verse obiecte cu monograme nmmojscuţe, —-între toate acestea domnea un aer de perfectă înţelegere ca un fel de viaţă proprie a lor, identică vieţii de odinioară când fotografiile de pildă corespundeau unor persoane ce se mişcau şi trăiau, şi când scrisorile erau scrise de calde mâini adevărate, — însă o viaţă redusă la o scară mai mică, într'un spaţiu mai restrâns, în limită scrisorilor şi a fotografiilor, ca într'un decor privit prin lentilele cele groase ale unui binoclu, decor rămas exact în toate componentele lui însă minuscul şi îndepărtat. Către seară, eâ«d işoborani, întâlneam adesea pe scări pe Paul Weber care îşi ţinea dulapul cu haine sus, in prima odaie, şi se urca ea să se schimbe. Era un băiat roşcovan, cu mâinile mari şi părul sburlit. Âyea buzele mari şi groase şi nasul ojovnşpc. In, ochi plutea însă o candoare nespus de calmă şi odihnitoare. Tot ce făcea Paul avea din cauza acestei priviri aerul detaşat şi indiferent. II iubeam foarte mult, dar în secret, şi 86 8.f inima îmi bătea cu putere când îl întâlneam pe scări. îmi plăcea simplicitatea cu care îmi vorbea zâmbind mereu ca §i cum convorbirea noastră ar fi avut, în afară de înţelesul ei, şi un sens mai îndepărtat §i mai efemer. îşi păstra zâmbetul acesta în convorbirile cele mai grave şi chiar atunci când trata diferite afaceri cu bătrânul Weber. II mai iubeam pe Paul pentru viaţa secretă pe care o ducea dincolo de ocupaţiile zilnice şi din care nu-mi parveneau decât ecourile şoptite cu stupefacţie de persoanele mari din jurul meu. Paul cheltuia toţi banii care îi câştiga, la varieteu, cu femeîle. Era în desfrâul lui o fatalitate iremediabilă de care bătrânul Weber se lovea ca de un zid. Intr'un rând întreg oraşul vui de svonul că Paul deshămase caii dela trăsurile de piaţă §i îi adusese în sala varieteului, unde improvizase un fel de circ, cu concursul celor mai eminenţi beţivi din oraş. In alt rând se svoni că făcuse baie în şampanie cu o femeie. Dar câ'te nu se spuneau despre el ? îmi era imposibil să definesc simpatia mea pentru Paul. Vedeam bine oamenii din jurul meu, vedeam bine inutilitatea şi plictiseala eu care îsi consumau viata, fetele tinere în grădină râzând stupid; negustorii cu privirile şirete şi pline de importanţă; necesitatea actoricească a tatălui meu de a-şi juca rolul de tată; oboseala cruntă a cerşetorilor adormiţi în unghere murdare; toate acestea se confundau într'un aspect general §i banal, ca şi cum lumea, aşa cum era, aştepta de mult în mine, construită în forma ei definitivă, şi eu, în fiecare zi, nu făceam alta decât să-i verific conţinutul învechit în mine. Toate erau simple; singur Paul era în afara lor, într'o densitate de viaţă compactă şi absolut inaccesibilă înţelegerii mele. Ii păstram adânc în mine toate gesturile şi cele mai mici atitudini, dar nu ca o amintire ci mai degrabă ca o dublă existenţă a lor. Mă căzneam de multe ori să umblu cum umblă el, studiam un anumit gest şi îl repetam în faţa oglinzii până ce credeam că l-am repetat în mod exact. In etajul casei Weber, Paul era figura de ceară cea mai enigmatică şi mai fină. In curând el aduse acolo şi femeia pală, cu gesturi şi umblet de tăcut mecanism, care lipsea... Etajul îşi complectă astfel galeria de pano- pticum, începând dela căpitanul de vapor Samuel Weber până la fenomenul delicat gi stâleit al infantilului Ozy. 90 Vechituri §i obiecte pline de melancolii mai găseam gi în alt etaj părăsit, în pasa bunicului meu. Pereţii aici erau acoperiţi cu tablouri ciudate, înrămate în cadre groase de lemn aurit ori în cadre mai subţiri de plug rogu. Mai er«m gi nişte rame făcute din scoici mici, alăturate, lucrate cu o minuţiozitate care mă făcea să le contemplu» ceasuri întregi, Cine lipise scoicile? Cari fuseseră gesturile mărunte vii, ce le uniseră? In astfel de lucrări defuncte renăşteau deodată existenţe întregi, pierdute în ceaţa timpului ca imaginile din două oglinzi parajeje, înfundate în adâncimi verzui de vif, într'un colţ zăcea gramofonul cu pâlnia răsturnată, frumos vopsită în felii galbene gi roşşe, ca o enormă porţie de îngheţată de vanilie şi trandafir, iar pe o masă se găseau di- 91 ferite stampe din care două, reprezentau pe regele Carol I şi regina Elisabeta. Tablourile acestea mă intrigară mult timp. Mi se părea că artistul avea mult talent, pen-trucă trăsăturile erau foarte sigure şi fine, dar nu înţelegeam pentru ce le lucrase într'o a-quarelă cenuşie, spălăcită, ca şi cum hârtia ar fi fost ţinută mult timp în apă. într'o zi fălcui o descoperire uimitoare: ceea-ce luam eu drept culoare ştearsă nu era altceva decât o îngrămădire de litere minuscule, descifrabile numai cu lupa. In tot desenul nu era o singură trăsătură de creion ori de pensulă; totul era o alăturare de cuvinte în cari se povestea istoria vieţii regelui şi a reg'nei. Stupefacţia mea răsturnă dintr'odată neînţelegerea cu care priveam desenele. In locul neîncrederii mele pentru arta desenatorului, * luă naştere o admiraţie fără margini. In ea simţii necazul de a nu fi observat mai devreme calitatea esenţială a tabloului şi în acelaşi timp crescu în mine marea mea nesiguranţă în tot ce vedeam: de vreme ce con templasem atâţia ani desenele fără a descoperi materia însăşi din care erau alcătuite, nu se 92 putea oare întâmpla ca printr'o miopie asemănătoare să-mi scape înţelesul tuturor lucrurilor din jurul meu, înscris în ele, poate, tot atât de clar ca §i literile componente ale tablourilor? In jurul meu, suprafeţele lumii căpătară deodată luciri stranii şi opacităţi nesigure ca ale perdelelor ,Opacităţi ce devin transparenţe şi ne prezintă dintr'odată profunzimea unei o-dăi când o lumină se aprinde în dosul lor. In dosul obiectelor nu se aprinse însă niciodată nici o lumină, şi ele rămaseră întotdeauna scăldate de volumele ce le închideau herme-tic, şi cari păreau câteodată că se subţiază pentru a lăsa să se străvadă prin ele adevăratul lor înţeles Etajul mai avea şi alte curiozităţi cari îi a-parţineau numai Iui. Astfel era aspectul străzii văzut prin geamurile din faţă. ( Zidurile casei fiind foarte groase, ferestrele intrau adânc în ele, formând nişte hrube în cari se putea sta foarte comod. Mă instalam în una din ele ca într'o o-dăiţă de sticlă şi deschideam geamurile spre stradă. 93 Intimitatea hrubei ea §i plăcerea de a privi «tfâda dintr'o poliţie plăcută îmi dete ideia unui vehicul pe aceiaşi măsură, CU perne moi în cari să stau culcat, cu ferestruici prin dare să mă uit la diferite oraşe şi peisagii nebutios-cute, în timp ce vehiculul ar străbate luittea. Intr'un rând, tatăl meu pove^tlnidu-mi câteva amintiri din copilărie* îl întrebai care fusese dorinţa lui secretă cea mai arzătoare §i el îmi răspunse că dorise mai ales să posede m miraculos vehicul în cate să stea culcat fi care eă-1 plimbe prifl totffâ lumea. Ştiam ea In copilărie el dormea îfa odaia diti etaj cU geamurile spre stradă şi îl îfitrffeai dacă îi plăcea să se culce în hrubele ferestrelor, pentru a privi jos. îmi răspunse cu uimire că într'adevăr în fiecare seară când se urca la culcare se băga intr'o hrubă şi rămânea acolo ore întregi, până ce de multe ori adormea. Visul lui despre vehicul îl făcuse, probabil, în acelaşi loc şi în aceleaşi împrejurări ca şi mine. Existau aşa dar în lume, în afară de locuri blestemate ce secretau vertigii şi leşinuri, şi alte 6paţii mai binevoitoare, din pereţii cărora se prelingeau imagini plăcute şi frumoase. Pereţii hrubei filtrau visul unui vehicul ce străbate lumea şi cine stătea culcat în acel loc, se impregna lent de această ideie ea de un fum ameţitor de haşiş... Etajul avea şi două poduri din care unul se deschidea printr'un geamlâc spre acoperiş. Mă urcam pe acolo deasupra casei. Oraşul întreg ee desfăşura în jurul meu cenuşiu gi atndff, până departe spre câmpuri, unde trenuri minuscule treceau pe podul fragil ca o jucărie. Ceeace vroiam era mai ales să nu am nici o ameţeală şi să ajung la o senzaţie de echilibru egală eu aceia pe care o aveam jos pe pământ. Vroiam ca pe acoperiş să duc viaţa mea „normală" gi ca în aerul subtil gi tăios al înălţimii să mă mişc fără frică şi fără nici o impresie deosebită de vid. Mă gândeam că dacă aşi fi reUşit acest lucru, în corpul meu aşi fi simţit greutăţi mai elastice şi mai vaporoase, cari m'ar fi transformat cu totul şi ar fi făcut din mine un fel de om-pasăre. Eram convins că numai atenţia de a nu cădea era aceia care cântărea mai mult în mitte gi gândul că sttnt la o mare înălţime mă străbătea ca o durere 94 95 pe care a-gi fi vrut s'o pot smulge până la rădăcină. Pentru ca nimic să nu mi se pară excepţional, acolo sus, mă sileam de fiecare dată să fac ceva precis şi banal: să citesc, să mănânc ori să dorm. îmi luam vişinele şi pâinea ce mi le dădea bunicul şi mă urcam cu ele pe acoperiş. împărţeam fiecare vişină în sferturi şi le mâneam pe rând pentru ca ocupaţia mea „normală" să dureze cât mai mult. Când isprăveam una, mă căzneam să arunc, sâmburele jos în stradă, într'un cazan mare expUs în faţa unei prăvălii. îndată ce scoboram, mă repezeam acolo să văd câţi sâmburi nimerisem. Erau întotdeauna în cazan trei sau patru. Ceeace mă decepţiona însă peste măsură era că de jur împrejur nu găseam decât alţi trei sau patru. Mâncasem deci foarte puţine vişine în timp ce mie mi se părea că rămăsesem pe acoperiş ore întregi. In odaia bunicului, pe cadranul de faianţă verde al ceasului, constatam deasemenea că nu trecuseră decât câteva minute de când mă urcasem. Timpul devenea, probabil, din ce în ce mai dens pe măsură ce „se petrecea" mai sus. In zadar căutam să-i prelungesc, rămânând cât 96 mai mult pe acoperiş. Ajuns jos, întotdeauna trebuia să recunosc că trecuse mult mai puţin decât îmi închipuisem. Asta întărea senzaţia mea ciudată, pe pământ, de indefinit, de neterminat... Timpul aici jos, era mai rar decât în realitate, el conţinea mai puţină materie ca în înălţime şi participa astfel la fragilitatea tuturor lucrurilor, ce păreau în jurul meu atât de dense şi erau totuşi atât de instabile, gata în orice moment să-şi părăsească înţelesul şi conturul provizoriu pentru a apărea în forma e-xactei lor existenţe... ...Etajul se descompuse bucată cu bucată, o-biect cu obiect dutpă moartea bunicului. El muri în odăiţa meschină şi umedă din curte * , unde îşi alesese adăpostul bătrâneţelor şi pe care nu mai vroia s'o părăsească decât pentru ultimul lui drum. Acolo, mă duceam să-i văd în fiecare zi, în * ajunul morţii şi asistai la rugăciunea muribunzilor, pe care o spuse el singur, cu glas tremurat şi fără nici o emoţie, după ce îşi $m- ţF." brăcase o cămaşe nouă albă, pentru ca ruga ţ să fie mai solemnă. K In odăiţa aceia, îl văzui peste câteva zile mort, întins pe o masă de tinichea pentru ultima lui toaletă. Bunicul meu avea un frate mai mic decât el cu câţiva ani, cu care semăna în mod izbitor: aveau amândoi acelaşi cap perfect rotund ca o mică sferă, acoperit cu peri albi strălucitori, aceleaşi priviri vii şi pătrunzătoare §i aceiaşi barbă albă cu fire rare ca o spumă plină de goluri. Unchiul acesta solicită familiei onoarea de a spăla mortul şi, deşi bătrân şi slăbănog, se apucă de treabă cu mare râvnă. Tremura din cap până'n picioare, în timp ce aducea dela robinetul din curte căldările de apă pentru a le pune la încălzit în bucătărie. Când apa fu caldă, o aduse în odăiţă şi începu să spele cadavrul cu săpun de rufe §i go-moioguri de paie. In timp ce freca, mesteca printre dinţi lacrimi şi, — ca gi cum bunicul ar fi auzit ce spune, — îi vorbea pe şoptite, suspinând a-marnic: „Iată ce zi am ajuns... iată unde m'au adus zilele mele negre... tu eşti mort acum şi eu te spăl... vai mie... a trebuit să trăiesc atât de mult... până să apuc şi clipa asta tristă..." Cu mâneca hainei îşi ştergea obrajii şi barba udă de lacrimi gi sudoare şi conţinu» să spele cu şi mai multă râvnă. Cei doi bătrâni, uimitor de asemănători, u-nul mort şi celălalt spălându-1 formau un tablou puţin halucinant. Oamenii de serviciu dela cimitir, cari de obiceiu făceau ei treaba aceasta, primind pentru ea bacşişuri dela toată familia, stăteau într'un colţ gi priveau cu ciudă la acest intrus" care le răpea meseria. Vorbeau între ei pe şoptite, fumând gi scuipând pe jos în toate părţile. După vreun ceas de muncă fratele bunicului termină. Cadavrul era întins pe masa cu faţa în jos. — Ai isprăvit ? îl întrebă cineva din grup, un omuleţ cu barbigon roşcat, pocnind din degete nervos şi plin de răutate. — Am isprăvit, răspunse fratele mortului. Acum haideţi să-1 îmbrăcăm... — Aha! Ai isprăvit va să zică, spuse din nou omuleţul plin de ironie. Crezi tu că ai terminat? Crezi tu 'că a§a se bagă un mort în pământ? In halul ăsta de murdărie? Bietul bătrân rămase uimit în mijlocul o-dăii, cu uh şomoiog de paie în mână, uitându-se la noi toţi din odaie şi implorându-ne cu priviri mute să-i lnăm apărarea. Ştia el bine 98 99 că spălase;mortul cu mare atenţie şi nu credea să merite o insultă. —-• Ei acum am să-ţi arăt eu că nu trebue să te amesteci unde nu-ţi fierbe oala... reluă o-muleţul obraznic şi smulgând din mâna bătrânului şomoiogul de paie se repezi cu el la masă, îl introduse cu o mişcare rapidă în anusul mortului şi scoase pe el o bucată groasă de excrement... —Vezi că nu ştii să speli un mort? spuse el. Vroiai eă-I îngropi cu murdăria într'ânsul ? Fratele bunicului fu zguduit de un tremur violent şi izbucni în plâns... înmormântarea avu loc pe o zi caniculară de vară: nimic mai trist §i mâi impresionant decât o înmormântare în plină căldură şi lumină a soarelui, când oamenii şi lucrurile a-par puţin mai mari, în vaporii fierbinţelii, ca priviţi printr'o lupă . Ge alta puteau face oamenii într'o zi ca asta decât să-şi îngroape morţii ? In căldura şi moleşeala aerului, gesturile lor păreau făcute cu sute de ani înainte, aceleaşi atunci" ca şi acum, eâ şi întotdeauna. Groapa umedă aspiră mortul într'o răcoare şi o întunecime ce-1 străbătură desigur ca o su- premă fericire. Bulgării de pământ căzură greoi pe scânduri în timp ce oamenii în haine prăfuite, asudaţi şi obosiţi, continuau pe pământ să-şi trăiască imperioasa lor viaţă. i («ACADEMIEI*) 100 101 Câteva zile după înmormântarea bunicului se căsători Paul Weber. Era puţin obosit la nuntă Paul, dar îşi păstrase zâmbetul; un zâmbet trist §i forţat în care se afla începutul unui devotament. In gulerul tare, deschis în faţă, gâtul lui golaş şi roşu se mişca ciudat; pantalonii îi e-rau par'că mai lungi §i mai subţiri ca de-obicei; cozile fracului îi atârnau grotesc ca la un clown. Paul condensase în el tot ridiculul grav al ceremoniei. Eu conţineam ridiculul ei mai secret şi mai intim. Eram clowiml cel mic şi nebăgat în seamă. In fundul salonului întunecat, mireasa aş* tepta în fotoliul ei de pe estradă. Voalurile albe îi erau trase peste faţă şi numai când s'a întors de sub baldachin şi le-a ridicat am vă-zut-o pe Edda pentru întâia oară... 1G3 Mesele pentru invitaţi se întindeau albe în curte pe un singur rând; la poartă se strânseseră toţi vagabonzii oraşului; cerul avea o culoare indecisă de lut galben; domnişoarele palide în rochii de mătase albastră şi roză îm-părţeau bonboane mici argintate. Era o nuntă. Muzica scârţâia un vals vechi şi trist; din când în când, ritmul lui se umfla, creştea şi părea că se înviorează, apoi melodia se sub-ţia din nou, sena celulară pe obrazul ei adormit. Vedeam desenul covorului de lângă pat pe care erau pantofii ei şi poşeta întredeschisă pe masă, din fe care ieşea un colţ de batistă. Dulapul cu o- glindă în care se reflecta jumătate din pat şi zugrăveala florilor pe pereţi... îmi rămânea din toate acestea un gust des-. tul de amar... | Urmăream femei necunoscute în grădină, umblând după ele pas cu pas, până se întor-47. ceau acasă la ele, utfde rămâneam în faţa uşii f| închise, distrus, disperat. într'o seară condusei o femeie până în pra-&~ gul locuinţei ei. ' Casa avea o grădiniţă în faţă, iluminată slab de un bec electric. Cu un elan brusc, nebănuit în mine, deschisei portiţa şi mă furişai după femeie în curte. Intre timp ea intră în casă fără să mă observe şi rămăsei singur în mijlocul aleiei. 0 ideie ciudată îmi trecu prin cap... In mijlocul grădiniţei se afla un rond de * flori. într'o clipă fui în mijolcul Iui şi înge- nr nunchiând cu mâna la inimă, descoperit» luai o poziţie de rugă. Iată ce vroiam: sa rămân aşa cât mai mult timp, imobil, împietrit în mijlocul rondului. De mult mă chinuia dorinţa aceasta de a comite un act absurd într'un loc cu totul străin şi acum acesta îmi venise spontan, fără efort, aproape ca o bucurie. Seara zumzăia caldă în jurul meu şi în primele clipe simţii o enormă recunoştinţă faţă de mine însumi pentru curajul de a fi luat această hotărâre. îmi propusei să stau în nemişcare complectă chiar dacă nimeni nu m'ar fi gonit gi ar fi trebuit să rămân aşa până a doua zi dimineaţa, încet, încet picioarele şi mâinile mi se înţepeniră şi poziţia mea căpătă o coajă interioară de nesfârşit calm gi imobilitate. Cât timp rămăsei astfel? De-odată auzii vociferări în casă şi lumina de-afară se stinse. In întuneric simţii mai bine adierea vântului nopţii şi izolarea în care mă găseam, în grădina unei case străine. Peste câteva minute lumina se aprinse iar gi apoi din nou se stinse. Cineva din caia 6 aprindea şi o stingea pentru ii vedea ce efect are acest lucru asupra mea. î!8 Continuai să rămân nemişcat, decis să înfrunt experienţe mai grave decât jocul cu lumina. Păstram mâna dusă la piept şi genunchiul în pământ. Uşa se deschise şi cineva ieşi în grădiniţă; în timp ce o voce groasă din casă striga: „La-să-1, lasă-1 în pace, se va duce singur". Femeia pe care o urmărisem veni lângă mine. Era a-cum într'un halat de casă cu părul despletit gi în papuci. Se uită în ochii mei şi timp de câteva secunde nu zise nimic. Ramaserăm a-mândoi tăcuţi. într'un sfârşit îmi puse mâna pe umăr şi spuse blând „Hai... alcum s'a terminat", ca şi cum ar fi vrut să mă facă să înţeleg că pricepuse gestul meu gi că rămăsese câtva timp tăcută tocmai pentru a-1 lăsa să se desăvârşească în felul lui. înţelegerea aceasta spontană mă dezarma. Mă ridicai şi îmi ştersei praful de pe pantaloni. „Nu te dor picioarele?, mă întrebă dânsa... eu n'aşi putea sta atât timp nemişcată..." Vrui să spun ceva dar nu izbutii decât să murmur „Bună seara" şi plecai în grabă. Toate disperările mele urlau din nou dureros în mine. 119 Eram un băiat înalt, slab, palid, cu gâtul subţire ieşind din gulerul prea larg al tunicei. Mâinile lungi atârnau dincolo de haină ca nişte animale proaspăt jupuite. Buzunarele plesneau de hârtii şi obiecte. Cu greu găseam în fundul lor batista pentru a*mi şterge ghetele de praf, când veneam în străzile din „centru". In jurul meu evoluau lucrurile simple şi elementare ale vieţii. Un porc se scărpina de gard şi mă opream minute întregi să-1 privesc. Nimic nu întrecea în perfecţiune hârşâitul perilor asprii pe lemn; găseam în el ceva imens de satisfăcător §i o liniştitoare asigurare că lumea continuă să existe... într'o stradă de periferie se găsea un atelier de sculptură populară, unde iarăşi stăteam în loc mult timp. 121 Erau în atelier mii de lucruri albe şi netede, în mijlocul juluiturilor bucălate ce cădeau din rândea şi umpleau odaia cu spuma lor rigidă, mirosind a răşină. Bucata de lemn sub unealtă se făcea mai fină, mai palidă, iar vinişoarele ei apărea limpezi şi bine scrise, ca sub o piele de femeie. Alături, pe o masă zăceau bilele de lemn, bilele calme şi grele ce-mi umpleau mâna pe toată suprafaţa pielii, cu o greutate netedă, inefabilă. Mai erau apoi piesele de şah parfumate a baiţ proaspăt şi peretele întreg acoperit cu flori şi îngeri. Ieşeau astfel din materie câteodată nişte eczeme sublime cu supura ţii dantelate, vopsite ori sculptate. Iarna spuzeau din frig chiciuri de ghiaţă, în strunguitele forme ale apei îngreuiate, iar vara ţâşneau florile în mii de explozii mărunte, cu petalizate flăcări roşii, albastre, portocalii. In tot timpul anului maestrul sculptor, cu ochelarii lipsiţi de o sticlă, extrăgea din lemn rotogoale de fum şi săgeţi indiene, scoici §i ferigi, pene de păun şi urechi omeneşti. In zadar urmăream munca înceată pentru a surprinde momentul când bucata de lemn zdrenţăroasă şi umedă expira într'un trandafir înlemnit. In zadar încercam eu însumi să comit minunea pe'ndelete. Aveam desigur în mână bradul netuns, sburlit şi pietros şi iată că de sub rândea ieşea de-odată ceva lunecos, ca un leşin. Poate că, în momentul când începeam să jeluesc scândura, mă cuprindea un somn a-dânc şi puteri extraordinare creşteau atunci tentaculare din aer, intrând în lemn şi producând cataclismul. Poate că toată lumea se oprea în acele momente şi nimeni nu ştia de timpul scurs. In somn profund sculptase desigur maestrul toţi crinii de pe pereţi şi toate viorile cu melci. Când mă trezeam, scândura îmi arăta liniile vârstei ei, ca o palmă întinsă liniile soartei. Ţineam în mână un obiect după altul şi diversitatea lor mă ameţea. In van luam o biîă în mână, lunecam încet degetele pe ea, o strângeam de obraz, o învârteam şi îi dam drumul să se rostogolească... In van... în van... nu era nimic de înţeles. 122 123 In jurul meu materia dură şi imobilă mă , înconjura din toate părţile— aici în formă i de bile şi de sculpturi — în stradă în formă de copaci, de case, gi de pietre; imensă gi zadarnică, închizându-mă în ea din cap până în picioare. In Orice sens mă gândeam, materia mă înconjura, începând dela hainele mele, până la izvoarele din păduri, trecând prin ziduri, prin copaci, prin pietre, prin sticle... In fiecare colţişor lava materiei iegise din pământ, încremenind în aerul gol, în formă de case cu ferestre, de copaci cu ramurile ce „ mereu se înălţau ca să înţepe vidul, de flori ce umpleau moale gi colorat mici volume curbe de spaţiu, de biserici crescute cu cupola din ce în ce mai sus, până la crucea subţire din vârf unde materia îgi oprise scurgerea în înălţime, neputincioasă de a se sui mai departe. Pretutindeni ea infestase aerul, irupând în el, umplându-1 cu abcesele închistate ale pietrelor, cu scorburile rănite ale copacilor... Umblam înebunit de lucrurile pe cari le vedeam gi de cari, eram sortit să nu pot scăpa. Mi se întâmpla totuşi, câteodată, să găsesc 124 câte un loc izolat unde să las în voe capul să se odihnească. Acolo pentru o clipă toate ver-tigiile tăceau gi mă simţeam mai bine. într'un rând găsii un asemenea refugiu în cel mai ciudat gi nebănuit loc din orag. Era într'adevăr atât de bizar, încât eu însumi nu mi-aşi fi închipuit că ar putea constitui o singuratică şi admirabilă vizuină. Cred#că numai setea aceia arzătoare de a umple vidul zilelor, oricum şi oriunde, mă împinse la această nouă aventură. ...Intr'o zi trecând prin faţa varieteului din oraş îmi luai inima în dinţi gi intrai. Era o după amiază calmă gi luminoasă. Străbătui o curte murdară cu multe ugi închise, — în fund găsii una deschisă, —- ce ducea la o scară. In antret o femeie spăla rufe. Coridorul mirosea a leşie. Urcai treptele gi femeia nu-mi zise la început nimic, apoi când fui la jumătatea scărilor, întoarse capul după mine gi murmură mai mult pentru dânsa: „Aha!... ai venit!...", confundându-mă desigur cu o persoană cunoscută. Când, mult timp după întâmplare, îmi rea- 125 mintii de acest detaliu, vorbele femeii nu mi se părură chiar atât de simple: era poate în ele anunţul unei fatalităţi ce prezida la abaterile mele şi care prin gura spălătoresei, îmi arăta că locurile aventurilor mele erau fixate dinainte şi că eram sortit să cad în ele ca în nişte curse bine întinse. „Aha! ai venit, spunea vocea destinului, ai venit pentru că trebuia să vii, pentru că nu puteai să scapi...". Ajunsei într'un coridor lung, încălzit pu« ternic de soarele ce jmtra prin toate ferestrele dinspre curte. Uşile odăilor erau închise; nu se auzea nici un zgomot de nicăeri. într'un colţ un robinet de apă picura neîncetat. Era cald fi pustiu în coridor iar gura canalului aspira încet fiecare picătură de apă ca şi cum ar fi sorbit o băutură prea rece. In fund, o uşă se deschidea spre un pod, unde găsii nişte rufe întinse pe frânghii. Străbătui podul şi ajunsei într'un mic hali cu o-dăiţe curate, proaspăt văruite. In fiecare din «le se găsea un cufăr şi o oglindă; erau'desigur cabinele artiştilor de varieteu. într'o parte o scară ducea în jos, şi pe-acolo * «coborâi pe scena teatrului. Mă trezii astfel, de-odată, pe scena goală, în faţa sălii pustii. Paşii mei aveau o rezonanţă stranie. Toate scaunele şi mesele erau corect aranjate ca pentru reprezentaţie. Mă găseam în faţa lor singur pe scenă, în mijlocul unui decor teatral de pădure. Vrui să deschid gura, simţind că trebue să spun ceva cu voce tare, însă tăcerea mă înmărmuri. De-odată văzui cuşca sufIerului. Mă aplecai şi mă uitai înăuntru. In primele clipe nu distinsei nimic dar încet, încet, descoperii subsolul scenei plin cu scaune stricate şi obiecte vechi de recuzită. Cu mişcări foarte prudente mă băgai în cuşcă şi scoborâi dedesubt. Pretutindeni praful se depusese în strat gros. într'un colţ zăceau stele şi coroane de carton aurit, ce serviseră desigur pentru o feeria In alt colţ un mobilier de stil rococo, o masă şi câteva scaune cu picioarele rupte. In mijloc, un jilţ solemn, ceva în genul unui tron regal. Mă înfundai în el ostenit. In fine mă găseam într'un loc neutru, unde nimeni nu putea şti de mine. îmi sprijinii mâinile pe braţele au- 126 i2r rite ale jilţului şi mă lăsai legănat în voie de cea mai plăcută senzaţie de solitudine. întunericul în jurul meu se risipi puţin; lumina zilei venea murdară şi prăfuită prin câteva geamuri duble. Eram departe de lume, departe de străzile calde şi exasperante, într'o celulă răcoroasă şi secretă, în fundul pământului. Tăcerea plutea în aer veche şi mucegăită. Cine ar fi putut bănui unde mă aflu ? Era locul cel mai insolit din oraş şi simţeam o bucurie calmă- gândindu-mă că mă aflu acolo. In jurul meu zăceau fotoliile strâmbe, grinzile prăfuite şi obiectele părăsite: era însIŞi locul comun al tuturor visurilor mele. Rămăsei astfel liniştit, într'o beatitudine desăvârşită câteva ceasuri, într'un sfârşit părăsii ascunzătoarea urmând acelaşi drum pe unde venisem. Lucru curios, nu întâlnii nici de data asta pe nimeni. Coridorul părea incendiat de flăcările soarelui ce apunea. Canalul continua să aspire apă cu sorbituri mici şi regulate. , In stradă avui o clipă impresia că nimic din toate acestea nu se petrecuseră* Pantalonii însă îmi erau plini de praf şi îi lăsai aşa, fără 1 să-i şterg, ca o dovadă la îndemână a îndepărtatei şi admirabilei intimităţi pe care o trăisem sub scenă. In ziua următoare, la aceiaşi oră a după amiezii mă cuprinse deodată nostalgia subsolului izolat. Era aproape sigur că de data aceasta voi întâlni pe cineva, fie în coridor, fie în sală. Câtva timp încercai să rezist tentaţiei de a mă duce din nou acolo. Eram însă prea obosit, prea înfierbântat de căldura zilei pentru ca posibilitatea unui risc să mă înspăimânte. Orice s'ar fi întâmplat trebuia din nou să mă întorc sub scenă. Intrai pe aceiaşi uşă din curte şi urcai aceiaşi scară. Coridorul era la fel de pustiu gi nimeni nu era nici în pod, nici jos în sală. In câteva minute mă aflai din nou la locul meu, în jilţul teatral, în delicioasa mea singurătate. Inima îmi bătea cu putere; eram peste măsură de emoţionat de reuşita atât de extraordinară a escapadei mele. începui să mângâi extatic braţele fotoliului. Aşi fi vrut ca situaţia în care mă aflam să mă pătrundă cât mai adânc, să cântărească în mine cât mai greu, să-mi parcurgă fiecare fi- 128 1?9 bră a corpului pentru ca s'o simt verosimilă. Rămăsei şi de data asta timp îndelungat gi plecai din nou fără să întâlnesc pe cineva... începui să vin regulat, în fiecare după masă sub scenă. Ca şi cum lucrul ar fi fost perfect normal, coridoarele erau întotdeauna goale. Cădeam în jilţ sdrobit de beatitudine. Venea prin ferestrele murdare aceiaşi lumină albastră şi răcoroasă de pivniţă. Domnea aceiagi atmosferă secretă de solitudine desăvârşită, de care nu mă puteam sătura. Excursiunile acestea zilnice în subsolul teatrului se isprăviră într'o după masă tot atât de ciudat cum începuseră. Când ieşii pe înserat din pod, în coridor o femeie lua apă dela robinet. Trecui pe lângă ea încet, cu riscul de a fi întrebat ce căutam acolo. Ea îşi continuă însă ocupaţia, cu aerul acela indiferent gi defensiv pe care îl iau femeile când bănuesc că un necunoscut vrea să le vorbească. In capul scărilor mă oprii, dornic acum de a intra în vorbă cu ea. Era, deoparte ezitarea mea şi, de alta certitudinea îmbufnată a femeii . . ■ . 't. i că îi voi vorbi. Sursurul apei din robinet împărţea relee tăcerea în două domenii bine distincte. Mă întorsei §i mă apropiai de ea. îmi veni în minte s'o întreb dacă nu cunoaşte vreo persoană care să-mi pozeze ca model pentru nişte desene. Spusei cuvântul „persoană" cu un aer perfect degajat, pentru a nu se întrevedea în el vreo trivială dorinţă de a vedea pur gi simplu o femeie goală, ci numai preocuparea mea curat artistică şi abstractă de a desena. Cu câteva zile mai înainte un student, pen- *■ tru a mă epata desigur, îmi spusese că la 5 Bucureşti chema acasă la el tinere fete sub pretextul de a le desena şi apoi se culca ctt ele. Eram sigur că nimic din asta nu era adevărat gi simţeam, nu gtiu cum, în povestea studentului stângăcia unei întâmplări auzite dela altul şi repovestite pe cont propriu. Mie însă îmi rămăsese bine întipărită în minte şi acum | se ivea un minunat prilej de a o întrebuinţa. In felul acesta întâmplarea unui îndepărtat necunoscut, după ce trecuse prin terenul in-fertil al altuia, devenise din nou destul de matură pentru a recădea în realitate. femeia nu înţelese, sau se făcea că nu în- 130 131 ţelege, deşi mă căzneam să-i explic lucrul cât mai limpede. In timp ce vorbeam o uşă se întredeschise şi veni o altă femeie. Amândouă se sfătuiră pe şoptite. — „Ei bine, săJl ducem atunci la Elvira, ea tot nu are nimic de f acut," spuse una. Mă conduseră spre o cămăruţă scundă şi întunecoasă pe care n'o observasem lângă pod. înăuntru, în loc de fereastră, avea două spărturi în zid prin care intra un curent de aer rece. Era cabina cinematografică de unde se proectau vara filmele în grădina varieteului. Se vedeau pe jos urmele piedestalului de ciment pe care stătuse aparatul. într'un colţ, o femeie bolnavă zăcea în pat acoperită până la gură, clănţănind din dinţi. Femeile celelalte plecară şi mă lăsară singur în mijlocul odăii. Mă apropiai de pat. Bolnava scoase o mână de sub plapomă şi mi-o întinse. Era o mână lungă, fină, îngheţată. Ii spusei în câteva cuvinte că fusese o confuzie, că am fost condus la ea din eroare. Bâigui câteva scuze, spu-nându-i vag despre ce era vorba: nişte desene pentru un concurs artistic. Ea reţinu din tot ce spusei doar cuvântul „concurs" şi îmi răspunse cu voce stinsă: —- „Bine... bine... îţi voi da concursul... când mă voi face sănătoasă... acum n'am nimic"... înţelesese că aveam nevoie de vreun ajutor bănesc. Renunţai la orice altă explicaţie şi rămăsei câteva clipe stânjenit, neştiind cum să-mi pregătesc plecarea. In timpul acesta ea începu să se lamenteze cu un ton foarte natural, ca şi cum ar mai fi vrut să se scuze că nu-mi dă nimic. — „Vezi, am ghiaţă pe burtă... mi-e cald... mie cald... mi-e tare rău..." Plecai foarte mâhnit şi nu mai revenii niciodată în localul varieteului. 133 Toamna veni eu soarele ei roşu şi dimineţile ei aburite. Casele de mahala îngrămădite în lumină miroseau proaspăt a var. Erau zile spălăcite cu cerul înourat ca o rufă murdară. Ploaia răpăia infinit în parcul pustiu. Perdele grele de apă se agitau prin alei ca într'o imensă sală goală. Clipoceam prin iarba udă şi apa îmi curgea şiroaie pe păr şi pe mâini. In uliţele murdare de periferie, când ploaia înceta, uşile se deschideau şi casele aspirau aer. Erau interioare umile cu dulapurile lor strunguite, cu buchetele lor de flori artificiale aranjate pe comodă, cu statuetele lor de ghips bronzat şi fotografiile lor din America. Vieţi de cari nu ştiam" nimic, pierdute în încăperile puţin mucegăite ale camerelor cu plafonul jos, sublime în indiferenţa lor resemnată. 135 In casele acelea aşi n vrut să trăiesc, să mă pătrund de intimitatea lor, lăsând toate reveriile şi toate amărăciunile să se dizolve în atmosfera lor ca într'un acid puternic. Ce n'aşi fi dat să pot intra în cutare sau cutare odăiţă, păşind familiar şi trântindu-mă ostenit pe divanul vechi, între pernele de ereton înflorat ? Să capăt acolo altă intimitate interioară, să respir alt aer şi să devin eu însumi un altul... întins pe divan să contemplu strada aceasta pe care mergeam, dinăuntrul casei, de după perdele (şi căutam să-mi imaginez cât mai exact aspectul străzii aşa cum se vedea de pe divan prin uşa deschisă) să pot găsi de-odată în mine amintiri pe cari nu le-am trăit, amintiri străine de viaţa pe care o purtam mereu şi mereu cu mine, amintiri aparţinând intimităţii statuetelor bronzate şi globului vechi de lampă cu fluturi albaştri şi violeţi. Ce bine m'aşi fi simţit în limita acelui decor eftin şi indiferent, ce nu ştia nimic de mine... In faţa mea uliţa murdară îşi întindea mereu pasta noroioasă. Erau case desfăşurate ca nişte evantaie, altele albe ca nişte blocuri de zahăr şi altele mici cu acoperişul tras peste ochi, strângând din maxilare ca nişte boxeuri. întâlneam care cu fân, ori de odată, lucruri extraordinare: un om prin ploaie, ducând în spate un candelabru cu ornamente de cristal, o sticlărie care suna ca nişte clopoţei pe umerii omului, în timp ce picături grele de apă se scurgeau de pe toate faţetele strălucitoare. In ce consta oare, la urma urmii, gravitatea lumii ? Ploaia spăla în grădină florile şi plantele veştede. Toamna aprindea în ele incendii .. arămii, roşii şi vinete ca nişte flăcări ce strălucesc mai tare înainte de a se stinge. In piaţă, apa, şi noroiul curgeau despletite din mormanele enorme de zarzavat. In tăetura sfeclelor apărea de-odată sângele roşu şi întunecat al pământului. Mai încolo zăceau cartofii buni şi blânzi, lângă grămezile de capete tăiate ale verzelor înfoiate. într'un colţ se ridica mormanul de exasperată frumuseţe a bostanilor umflaţi şi hidoşi, plesnind din toată coaja lor întinsă, de plenitudinea soarelui băut o vară întreagă. In mijlocul cerului, norii se grupau şi apoi se resfirau, lăsând intre ei spaţii rare, ca nişte coridoare pierdute la nesfârşit şi altă dată 136 137 goluri imense, ce arătau mai bine decât orice vidul sfâşietor care plutea mereu de-asupra oraşului. Ploaia cădea atunci de departe şi dintr'un cer ce nu mai avea limită. îmi plăcea culoarea schimbată a lemnelor ude şi grilajele ruginite pline de apă, în faţa grădiniţelor domestice şi cuminţi, prin cari vântul trecea amestecat cu şuvoaie ca o imensă coamă de cal. Câteodată vroiam să fiu câine, să privesc lumea aceia udă din perspectiva oblică a animalelor, de jos în sus, întorcând capul. Să merg mai aproape de pământ, cu privirile fixate în el, legat strâns de culoarea vânătă a noroiului. Dorinţa aceasta, ce zăcea de mult în mine, se rostogoli frenetic în ziua aceia de toamnă pe maidan... In acea zi, ajunsesem cu umbletul până la marginea oraşului, în câmpul târgului de vite. In faţa mea se întindea maidanul muiat de ploaie ca o imensă baltă de noroi. Bălegarul exala un miros acid de urină. Soarele apunea de-asupra într'un decor zdrenţuit de aur şi purpură. In faţa mea se întindea până departe 138 noroiul cald şi moale. Ce alta putea să-mi scalde inima de bucurie, decât massa aceasta curată şi sublimă de murdărie ? întâi ezitai. In mine mai luptau cu forţe de gladiatori muribunzi ultimele urme de educaţie, într'o clipă ele se scufundară însă într'o noapte neagră, opacă şi nu mai ştiui nimic despre mine. Intrai în noroi mai întâi cu un picior, apoi cu celălalt. Ghetele mele alunecară plăcut în aluatul elastic şi lipicios. Eram acum crescut din noroi, una cu dânsul, ca ţâşnit din pământ. Era sigur acum că şi arborii nu erau alta decât noroi închegat, ieşit din scoarţa pământului. Culoarea lor o spunea îndeajuns, Şi numai arborii? Dar casele, dar oamenii? Mai ales oamenii. Toţi oamenii. Nu era vorba, bine înţeles, de nici o legendă stupidă „din pământ ai ieşit şi în pământ te vei întoarce". Asta era prea vag, prea abstract, prea inconsistent în faţa maidanului cu noroi. Oamenii şi lucrurile ţâşniseră din chiar această baligă şi urină în care eu îmi înfundam nişte ghete foarte concrete. In zadar oamenii se înveliseră în alba lor piele mătăsoasă şi se îmbrăcaseră în haine de 139 stofă. In zadar, în zadar... In ei zăcea implacabil, imperios şi elementar noroiul; noroiul cald, gras şi puturos. Plictiseala şi stupiditatea cu care îşi umpleau viaţa, arătau şi ele îndeajuns aceasta. Eu însumi eram o creaţie specială a noroiului, un misionar trimis de el în această lume. Simţeam bine în acele clipe cum amintirea lui îmi revine şi îmi adusei aminte de nopţile mele de zvârcoliri şi întunecimi fierbinţi, când noroiul meu esenţial lua avânturi inutile şi se căznea să iasă Ia suprafaţă. închideam atunci ochii şi el continua să fiarbă în obscu* ritate cu bolborosiri neînţelese... In jurul meu se întindea maidanul plin de noroi... Aceasta era carnea mea autentică, jupuită de haine, jupuită de piele, jupuită de muşchi, jupuită până la noroi. Umezeala lui elastică şi mirosul lui crud mă primeau până în adâncuri pentru că le aparţineam până în adâncime. Câteva aparenţe, pur accidentale, ca de pildă cele câteva gesturi ce eram capabil să le fac, părul de pe cap fin şi subţire, ori ochii sticloşi şi umectaţi, mă despărţeau de imobilitatea şi străvechea 140 m m lui murdărie. Era puţin, prea puţin în faţa imensei majestăţi a tinei. Umblai în toate sensurile. Picioarele mi se înfundară până la glesne. Ploua încet şi departe soarele se culca în dosul cortinei de nori sângeroşi şi purulenţi. De-odată mă aplecai şi băgai mâinile în bălegar. De ce nu ? De ce nu ? îmi venea să urlu. Pasta era călduţă şi blândă; mâinile mele umblau prin ea fără greutate. Când strângeam pumnul, noroiul ieşea printre degete în frumoase felii negre şi lucioase. Ce făcuseră mâinile mele până atunci ? Unde îşi pierduseră vremea ? Umblam cu ele încoace şi încolo, în voia inimii. Ce fuseseră ele până atunci decât nişte sărmane păsări prizoniere, legate cu un lanţ grozav de piele şi muşchi de umeri ? Sărmane păsări menite să sboare în câteva gesturi stupide de bună cuviinţă, învăţate şi repetate ca nişte lucruri de seamă. încet, încet, ele se sălbăticiră din nou şi se bucurară de vechea lor libertate. Acum îşi rostogoleau capul în băligar, gungurau ca 141 nişte porumbei, băteau din aripi, fericite... fericite... începui de bucurie a le agita de-asupra capului, făcându-le să sboare. Picături mari de noroi îmi cădeau pe faţă şi pe haine. Pentru ce le-aşi fi şters ? Pentru ce ? Era numai un început; nici o consecinţă gravă nu urmă faptei mele, nici o tremurare a cerului, nici un zguduit al pământului. îmi trecui imediat peste obraz o mână plină cu murdărie. O imensă veselie mă cuprinse, de mult nu mai fusesem atât de bine dispus. îmi dusei amândouă mâinile la obraz şi pe gât, apoi mă frecai cu ele pe păr. Ploaia începu să cadă de-odată mai fină şi mai deasă. Soarele tot mai ilumina maidanul ca un imens lampadar, în fundul unei săli de marmură cenuşie. Ploua în lumina soarelui, o ploaie de aur, mirosind a rufe spălate. Maidanul era pustiu. Ici colo zăcea o grămadă de strujeni uscaţi din cari mâncaseră vitele. Luai unul şi îl desfăcui cu multă atenţie. Dârdâiam de frig şi cu mâinile pline de noroi direticam greu foile de porumb. Lucrul însă mă interesa. Erau foarte multe de văzut într'un strujean uscat. Departe pe maidan se zărea o cocioabă acoperită cu stuf. Alergai îpână acolo şi intrai sub streaşină. Acoperişul era atât de jos încât mă loveam de el cu capul. Pământul lângă perete era perfect uscat. Mă întinsei pe jos. îmi răzimai capul de nişte saci vechi şi, picior peste picior, puteam acum să mă dedau în voie analizei minuţioase a strujeanului. Eram fericit că pot să mă ocup de această pasionantă cercetare. Canalele şi scobiturile strujanului mă umplură de entusiasm. II desfăcui cu dinţii şi găsii înăuntru un puf moale şi dulceag. Căptuşeala aceasta era minunată pentru un strujean; dacă oamenii ar fi avut gi ei arterele căptuşite cu puf moale desigur că întunericul din ei ar fi fost mai dulce, mai uşor de suportat. Mă uitam la strujean gi în mine tăcerea râdea calm, ca şi cum în interior cineva făcea mereu clăbuci de săpun. Ploua cu soare şi departe în ceaţă oraşul fumega ca o grămadă de gunoaie. Câteva aco-. perişuri gi turle de biserici străluceau straniu l în crepusculul acesta umed. Eram atât de fe- ricit încât nu ştiam ce acţiune absurdă să comit mai întâi: şă analizez strujeanul, să-mi 1 A7 143 întind oasele ori să privesc oraşul îndepărtat. Ceva mai încolo de picioarele mele, acolo unde începea noroiul, o broscuţă făcu de-odată câteva salturi. întâi se apropie de mine dar se răsgândi îndată şi o porni spre maidan. „Adio, broscuţă ! strigai în urma ei, Adio ! Inima mi se sfâşie că mă părăseşti atât de repede... Adio frumoaso !... începui să improvizez o lungă tiradă la adresa broscuţei şi când isprăvii de vorbit aruncai după dânsa strujea-nul, poate o voi nimeri... într'un sfârşit, privind mereu grinzile ' de-asupra mea, închisei obosit ochii şi adormii. Mă cuprinse un somn adânc până în măduva oaselor. Visai că mă găseam pe străzile unui oraş plin de praf, cu mult soare şi cu casele albe; poate un oraş oriental. Mergeam alături de o femeie în negru, cu voaluri mari de doliu. Ciudat însă, femeia n'avea cap. Voalurile erau foarte bine aranjate unde trebuia să fie capul, dar în locul lui nu era decât o gaură beantă, (O sferă goală, până la «eafă. Eram amândoi foarte grăbiţi şi unul lângă altul urmăream o căruţă cu cruci sanitare, în care se afla cadavrul soţului doamnei în negru. 144 înţelesei că eram în timpul războiului. într'adevăr, în curând ajunserăm la o gară -şi coborârăm scările până într'un subsol iluminat slab de electricitate. Tocmai sosise un convoi de răniţi şi infirmierele forfoteau agi-3 tate pe peron, cu paneraşe de cireşi şi covrigi pe cari le împărţeau invalizilor din tren. De-odată scoborâ dintr'un compartiment de clasa I un domn gras, bine îmbrăcat, cu semnul unei decoraţii la butonieră. h Purta monoclu şi ghetre albe. Chelia era ascunsă sub câteva fire de păr argintiu. In î braţe ţinea un căţel alb pekinez, cu ochii ca două bile de agată plutind în untdelemn. Câteva clipe el umblă încolo şi încoace pe peron căutând ceva. In fine găsi; era vânză-toarea de flori. Alese din coş câteva bucheţele de garoafe roşii şi le plăti, scoţând banii dintr'un elegant portmoneu suplu cu monogramă de argint. Apoi, se urcă din nou în vagon şi prin geam văzui cum instalase căţeluşul pe măsuţa de lângă fereastră şi îi dădea, rând pe rând, să < mănânce garoafele roşii, pe cari animalul le î» înghiţea cu vădită poftă... Un tremur cumplit mă trezi. Ploua foarte tare acum. Fîcăturiîe răplfeu <&tar Mngă mine şi trebuit să mă strâng lângă perete. Cerul se făcuse negru fi m depărtare nu se mai vedea oraşul. Ini era frig gi totuşi obrajii îmi ardeau. Simţeam bine fierbinţeala lor sub crusta noroiului ce se închegase. Vrui să mă ridic şi un curent electric mă străfulgera prin picioare. Erau cu totul amorţite şi trebuia s| le desfac încet, unul după altufi. Ciorapii erau reci §î umezi: Mă gâ^iiiîi si mă â#postesc în cocioabă. Uga era msă îttcuig| şi, drept geam, căsuţa n'avea decât o deschizătură Mtijţă cu scânduri. Vântul răvăşea ploaia în toate părţile gi nu mă puteam f%ri de ea nicăeri. începu să se lase seara. In foarte puţin timp maidanul se scufundă în întuneric. Chiar la capătul lui, acolo pe unde venisem, o cârchir mă, îşi aprinse luminile. Intr'o clipă fui acolo; aşi fi vrut să intru, să beau ceva să stau la căldură în mijlocul oamenilor gi a putorii de alcool. Scotocii prin buzunare şi nu găsii nici un ban. In faţa cârciumii ploaia cădea voios printr'o perdea de fum şi aburi, ce duhnea dinăuntru. 146 »'| Trebuia să mă hotărăsc la ceva, să plec de pildă acasă. Dar cum ? : . In halul de murdărie în care mă găseam nu se putea. Şi nici să renunţ la murdărie nu vroiam. In suflet îmi cobora o amărăciune nespusă, aşa cum poate să aibă cineva când vede că înaintea lui nu mai are absolut nimic de făcut, nimic de împlinit . I începui să alerg pe străzi prin întuneric, j sărind peste băltoace şi intrând până la ge- nunchi în unele din ele. In mine disperarea crescu o clipă ca şi cum aşi fi trebuit să urlu gi să mă lovesc cu capul de copaci. Imediat însă toată tristeţea se închirci într'un gând liniştit şi blând. Ştiam acum ce trebuia să fac: de vreme ce nimic nu mai putea continua, nu-mi rămânea decât să isprăvesc cu toate. Ce lăsam în urmă ? O lume umedă, urâtă, în care ploua încet... •i ■■ ■* Intrai în casă prin uşa din dos. Mă furişai prin odăi evitând să mă privesc în oglinzi. Căutam ceva eficace şi rapid care să răstoarne dintr'odată în întuneric, tot ce vedeam şi simţeam, aşa cum se deşartă o căruţă cu pietre eând îi scoţi scândura dela fund. începui să răscolesc prin sertare, în căutarea unei otrăvi violente. In timp ce scotoceam nici un gând nu-mi venea în cap: trebuia să termin şi cât mai repede. Era ca şi cum aşi fi avut de isprăvit o treabă ca oricare alta. Găsii tot felul de obiecte ce nu-mi puteau servi la nimic: nasturi, sfori, aţe colorate, cărţulii, mirosind puternic a. naftalină. Atâtea şi atâtea lucruii ce nu puteau provoca moartea unui om. Iată ce conţinea lumea în momentele cele mai tragice: nasturi, aţe gi sfori... In fundul unui sertar dădui peste o cutie 149 cu tablete albe. Putea să fie o otravă, după cum putea să fie un inofensiv medicament, îmi veni în minte însă că, în orice caz, luate în cantitate mare ele trebuiau să fie otrăvitoare. Pusei una pe limbă. In gură se răspândi un gust puţin sărat şi fad. 0 zdrobii între dinţi şi praful ei îmi absorbi toată saliva. Gura îmi deveni uscată. Erau multe tablete în cutie, peste treizeci. Mă dusei la robinetul din curte, şi încet, cu răbdare mă pusei să le înghit. Pentru fiecare tabletă luam câte o gură de apă şi îmi trebui mult timp ca să isprăvesc cutia. Ultimele nu mai alunecau în jos, ea şi cum gâtul s'ar fi umflat. In curte era întuneric desăvârşit. Mă aşezai pe o seară şi începui să aştept. In stomac se porni o fierbere cumplită, dar încolo mă simţeam bine şi clipocitul ploii mi se părea acum nespus de intim. Părea că înţelege starea mea §i mă pătrunde adânc ea să-mi facă bine. Curtea deveni un fel de salon şi mă simţeam în el uşor, tot mai uşor. Toate lucrurile făceau eforturi disperate să nu se înnece în obscuritate. De-odată îmi dădui seama că transpir cumplit. Băgai mâna în cămaşă şi o «cosei udă. 150 In jurul meu golul creştea vertiginos. Când mă trântii în casă pe pat, sudoarea mă scălda * din cap până în picioare. f \ Era un cap frumos, extraordinar de frumos. Cam de trei ori mai mare decât un cap ' • omenesc, învârtindu-se încet pe o axă de alamă j jce-1 străbătea din creştet prin gât. j întâi vedeam din el numai ceafa. Ce mate- I rie putea să fie ? Avea un lustru şters de I faianţă veche, cu nuanţe de fildeş-. Toată su- prafaţa era imprimată cu desene mici albastre, un fel de filigrame ee se repetau geometric, ca desenul unui linoleum. Păreau de-departe un scris mărunt fi fin pe o hârtie ivorină; neînchipuit de frumos. îndată ce capul începea să se mişte, învârtindu-se pe asă, un vertigiu adânc mă cuprindea. Ştiam că peste câteva secunde va apare faţa craniului, — înspăimântătorul, teribilul I obraz. | Era un obraz de-altfel bine format, cu toate : „ reliefurile omeneşti normale: ochii înfundaţi, { bărbia foarte proeminentă şi câte un trinn- | ghiu excavat sub pomeţi, ea la un om slaU. » * Pielea era însă fantastică: formată din lame 151 fine de carne subţire, unele lângă altele, ca foiţele cafenii de pe dosul ciupercilor. Erau atât de multe foiţe şi atât de strânse, încât dacă priveai capul închizând puţin pleoapele, nimic anormal nu ţi se părea şi liniuţele minuscule semănau cu umbrele haşurate ale unei gravuri în cupru. Vara câteodată, privind castanii de departe, încărcaţi de frunze, aspectul lor era acela al unor capete enorme înfipte pe trunchiuri, cu obrajii scobiţi în adânc, aşa ca lamele capului meu. Când vântul sufla prin frunze, obrazul a-cesta se unduia ca valurile unui lan de grâu. In acelaş fel fremăta capul, când se clătina piedestalul. Pentru a şti că obrazul era făcut din foiţe era suficient să înfund puţin de tot degetul în carne. Degetul intra fără rezistenţă, ca într'o pastă umedă şi moale. Când îl scoteam, foiţele reveneau Ia loc şi nu se vedea nici o urmă. In copilărie odată, asistasem la deshumarea şi reînhumarea unui cadavru. 1S2 Era al unei fetie oe murise tânără gi fusese îngropată în voaluri de mireasă. Corsajul de mătase se desfăcuse în făşii lungi şi murdare gi pe alocuri urmele de broderie se amestecau cu ţărâna. Faţa părea însă intactă şi îşi păstrase aproape toate trăsăturile. Culoarea ei era vânătă, încât capul părea modelat din mucava muiată în apă. Când sicriul fu scos afară, cineva trecu mâna peste obrazul moartei. Atunci avurăm toţi cei ce priveam, o teribilă surpriză: ceeace cre-zuserăm că este obrazul bine păstrat, nu era decât un strat gros de mucegaiu, cam de vreo două degete. Mucegaiul înlocuise în toată a-dâncimea pielii obrazul de carne, păstrându-i intacte toate formele. Dedesubt era scheletul gol. Aga era şi capul meu, cu singura deosebire, că în loc de mucegai era acoperit cu foiţe de earne. Cu degetul însă, ajungeam printre ele până la os. Capul, deşi hidos, era un refugiu sigur împotriva aerului. Pentru ce împotriva aerului? In odaie aerul era veşnic în mişcare, vâscos, greu, cur- 153 gător, încercând să se închege în stalactite negre şi urâte. 1 In aerul acesta apăru capul pentru întâia oară şi de jur împrejur se făcu un gol ea o aureolă !ce creştea mereu. Eram atât de mulţumit şi bucuros de apariţia lui încât îmi veni să râd. Cum puteam oare râde însă în pat, noaptea în întuneric ? începui să iubesc capul cu nesaţ. Era lucrul cel mai de preţ şi mai intim pe care îl posedam. El venea din lumea întunericului de unde pătrundea până la mine doar un zumzet mărunt, ca o fierbere continuă în craniu» Ce alte lucruri se mai găseau acolo ? Deschideam mari ochii şi scrutam în van obscuritatea. In afară de capul ivoriu nu mai venea nimic. Mă întrebai cu oarecare teamă dacă acest cap nu va deveni în viaţa mea centrul tuturor preocupărilor, înlocnindu-le pe toate, pe rând, încât la urmă să rămân numai eu întunericul şi cu dânsul. Viaţa căpăta parcă atunci «n sens precis, adevărat. Pentru moment* el crescuse în aer ca un fruct plin, ajuns la maturitate. Capul era odihna şi beatitudiniea meaT a mea personală. Poate că dacă ar fi aparţinut l lumii întregi s'ar fi întâmplat o cumplită catastrofă. Un singur moment de fericire deplină ar fi fost capabil să încremenească lumea pe veci. împotriva „capului" lupta mereu, din ce în ce mai neputincioasă, curgerea sleioasă a aerului. Câteodată, lângă el, apărea tatăl meu, dar vag şi indistinct, ca o niassă de abttri alburii. Ştiam că îmi va pune mâna pe frunte; mâna era rece. încercăm să explic lupta dintre cap şi aer, în timp ce simţeam cum tatăl meu îmi desface cămaşa şi îmi alunecă la subsioara termometrul, ca o şopârlă subţire de sticlă. In .jurul capului se pornea o mişcare enervantă ca o fâlfâire de steag. Imposibil de oprit; drapelul flutura mereu. îmi amintii de ziua aceia când la ora ceaiului, sus în etajul Weber, Paul lăsase să-i atârne mâna în jos, de-alungul scaunului şi Edda, de pe pat, ridicând puţin pantoful, începuse să-i zgândăre palma în glumă. Gestul acesta căpătase cu timpul o virulenţă neobişnuită. Când îmi aminteam de el pantoful începea să zgârie frenetic mâna lui Paul, până ce se forma o mică rană, apoi o gaură în carne. Pan- 154 155 toful nu se oprea o clipă din mecanismul lui agasant: scobea mereu şi mereu palma găurită, apoi braţul întreg, şi mai apoi tot corpul... Aşa se porni în odaie şi mişcarea drapelului. Ea risca acum să găurească totul, să mă devore, poate... Ţipai disperat, ud de sudoare. — Cât? întrebă o voce din umbră. — 39, răspunse tatăl meu şi plecă lăsându-mă pradă vijeliilor ce creşteau. Convalescenţa se anunţă într'o dimineaţă ca o extremă fragilitate a luminii. In odaia în care dormeam, ea venea printr'un geam rip-sat, fixat în tavan. Volumul odăii pierdu straniu din densitate. Claritatea lucrurilor cântărea mai uşor şi oricât de adânc aşi fi respirat, rămânea în piept un gol amplu, ca o dispariţie a unei importante cantităţi din mine însumi. In cearceafurile calde, firimiturile îmi alunecau pe sub pulpe. Piciorul căuta fierul patului şi fierul îl străpungea cu un cuţit de răceală. încercai să mă dau jos. Totul era aşa cum bănuiam: aerul prea inconsistent nu putea să mă susţină. Păşeam în el deslânat ca şi cum aşi fi străbătut un râu vaporos şi călduţ. Mă aşezai pe un scaun, sub geamul din pla- 156 15T fon. In jurul meu lumina gonea exactitatea lucrurilor ca şi cum le-ar fi spălat mult de tot pentru a lua lustrul de pe ele. Patul, în colţul lui zăcea scufundat în întuneric. Cum de izbutisem în obscuritatea a-ceia să disting pe perete, în timpul febrei fiecare grăunte de var ? începui încet să mă îmbrac; hainele cântăreau §i ele mai uşor ca de-obicei. îmi atârnau pe trup ca nişte bucăţi de sugativă si miroseau leşios dela fierul de călcat. Plutind prin ape din ce în ce mai rare, iesii în stradă. Soarele mă ameţi îndată. Pete imense de străluciri galbene şi verzui acopereau în parte casele şi trecătorii. Strada însăşi părea slabă şi proaspătă ca şi cum ar fi ieşit şi dânsa din febra unei boli grave. Caii dela trăsuri, cenuşii şi deşălaţi, umblau anormal. Acum păşeau încet de tot, greoi . şi împleticiţi, — acum, o luau la goană, respirând puternic pe nări pentru a nu cădea prea slăbiţi în mijlocul asfaltului. Coridorul lung de case se clătina uşor în bătaia vântului. Venea de departe mirosul tare al toamnei. „0 frumoasă zi de toamnă!" îmi spusei. „0 splendidă zi de toamnă!"... Mă plimbam foarte încet de-aîungul caselor prăfuite. In vitrina unei librării zlrii o jucărie meeaaieă agitânJu-se. Era un mic clown roşu fi albastru care l»ă-tea din două minuscule talgere de alamă. Stătea bine închis în camera aceasta a lui, în vitrină, printre cărţi, mingi şi c&KraSri şi bătea din talgere nepăsător, cu voioşie. îmi veniră lacrimile în &chi de înduioşare. Era atlt de curat, atât de răcoare şi a*tt de frumos în colţul acela din vîtrînll Intr'adevăr, un loc ideal în lumea asta «n- din talgere într'o vitrină. " — „Şi... nu te doare.capul când citeşti?... - întrebai dându-i înapoi -cartea. t Părea că nu înţelege. — „Pentru ce să mă doară? Nu mă doare ' deloc" zise el şi se aşeză din nou pe bancă să citească mai departe. i'-y. Exista aşa dar o categorie de lucruri în lu- me din care eram menit să nu fac niciodată parte, paiaţe nepăsătoare şi mecanice, băeţi voiniei pe cari nu-i doare niciodată capul. In :> 11 161 r jurul meu, printre copaci, în lumina soarelui, curgea un curent vioiu şi amplu, plin de viaţă §i de puritate. Eu eram menit să rămân veşnic în marginea lui îmbâcsit de întuneric şi de slăbiciuni de leşin . întinsei picioarele pe bancă şi rezemându-mă cu spatele de un copac găsii o poziţie foarte comodă. In definitiv, ce mă împiedeca să fiu şi eu puternic şi nepăsător? Să simt în mine circulând o sevă viguroasă şi proaspătă, cum circula prin miile de ramuri şi de frunze ale copacului, să stau vertical şi fără înţeles în lumina soarelui, drept, sobru, cu o viaţă sigură şi bine definită, închisă în mine Ca întro capcană... Pentru aceasta trebuia poate mai întâi să încerc a respira mai adânc şi mai rar: respiram prost, întotdeauna pieptul meu era prea plin ori prea gol. începui dar să respir aerul cu încredere. Peste câteva minute mă simţii mai bine. Un fluid slab de perfecţiune, dar care simţeam că se umflă în fiecare clipă începu să-mi curgă prin vine. Zgomotul străzii âmi reaminti de departe oraşul, dar acum oraşul se învârtea foarte lent în jurul meu ca o placă de gramofon. Devenisem ceva ca de pil- dă centrul gi axa lumii. Esenţialul era să nu-mi pierd echilibrul . într'un circ odată, dimineaţa când artiştii făceau repetiţie, asistai la o scenă care îmi revenea acum în minte... Un amator din public, un simplu spectator fără nici o pregătire, se urcă, fără să clipească, cu mult curaj, pe piramida de scaune şi mese pe care se urcase puţin mai înainte acrobatul circului. Cu toţii admiram preciziunea cu care escalada periculoasa construcţie iar frenezia de a fi reuşit să învingă cele dintâi obstacole îmbăta pe amator cu un fel de ştiinţă a echilibrului, plină de inconştienţă, care îl făcea să puie mâna exact pe locul unde trebuia, să întindă piciorul cu precizie şi să găsească într'ânsul greutatea minimă *cu care să abordeze o nouă treaptă în înălţime-. Zăpăcit şi fericit de siguranţa gesturilor sale, ajunse în câteva secunde în vârf. Aici însă se petrecu cu el ceva cu totul deosebit: îşi dete seama într'o clipă de fragilitatea punctului de sprijin unde se afla, precum şi de extraordinara să îndrăzneală. Clănţănind din dinţi ceru cu voce stinsă o scară şi recomandă de nenumărate ori celor de jos s'o ţină bine şi să n'o mişte. Curajosul amator scoborâ 162 103 cu infinite precautiuni, treaptă cu treaptă, transpirat din cap până'n picioare, uluit §i e nervat de ideeia ce'o avusese să se urce. Poziţia mea acum în grădină era în vârful piramidei şubrede. Simţeam bine 'circulând în mine o sevă nouă şi puternică, dar trebuia să mă silesc să nu cad din înălţimea admirabilei mele certitudini. îmi trecu prin cap că aşa ar. trebui s'o văd pe Edda, calm, sigur de mine, plin de lumină; nu mai fusesem pe-acolo de mult. Vroiam ca odată cel puţin să mă prezint în faţa cuiva întreg §i neclintit. Tăcut şi superb ca un copac. Asta era, — ca un copac. îmi umpîui pieptul cu aer şi în-tinzându-mă acum bine pe spate, adresai un cald salut de camaraderie crengilor dedeasu-pra mea. Era ceva aspru şi simplu în copac, ce se înrudea minunat cu nouile mele forţe. Mângâiai trunchiul aşa ca şi cum aşi fi bătut pe umăr un prieten. „Camarade copac!" Cu cât priveam mai atent coroana infinit răspândită a ramurilor, cu atât simţeam mai bine cum în mine cârmea se divide şi prim golurile ei începe să circule aerul viu de-afară. Sângele 164 l' se urca în vine majestuos şi plin de sevă, în- spumat de clocotul vieţii simple. Mă ridicai în picioare. O clipă genunchii se ,v / îndoiră nesiguri ca şi cum ar fi vrut să com- pare printr'o singură ezitare toată forţa şi slă-i * biciunea mea. Cu paşi mari, o luai spre casa Eddei. Uşa grea de lemn ce dădea spre terasă era închisă. Imobilitatea ei mă zăpăci puţin. Toate gândurile îmi zburară până la unul. Pusei mâna pe clanţă şi apăsai. „Cura^, îmi spusei dar mă oprii să rectific. Curaj? Numai oamenii timizi au nevoie de curaj pentru ca să facă ceva; cei normali, cei puternici, n'au nici curaj, nici laşitate, ei deschid uşile simplu, aşa..." întunericul răcoros al primei odăi mă cuprinse cu un aer plin de calm si de bucurie, ea §i cum m'ar fi aşteptat de mult. i De data asta perdeaua de mărgele unindu- se în urma mea avu un clinchet bizar, care făcu să mi se pară că sunt singur, într'o casă *>* pustie, la marginea lumii. Era oare aceasta senzaţia de extrem echilibru, în vârful pira-../ }%. midei de scaune ? Bătui violent la uşa Eddei. 1. 165 îmi răspunse speriată să intru. W Pentru ce păşiam atât de încet ? „Păşiam încet ?" Mi se părea lotuşi că prezenta unei persoane ca mine, sau mai bine zis % / a unui copac trebuia să se simtă de departe. In odaie însă nu se stârni nici o mirare, nici ,* \ o înfrigurare, nici cea mai mică emoţie. ) Câteva secunde gândurile mă precedară în r mod ideal, cu o mare perfecţiune §i sobrietate de gesturi. Mă văzui înaintând foarte si- l gur şi, cu o mişcare degajată, aşezându-mă la picioarele Eddei pe patul unde stătea întinsă. Persoana mea adevărată rămase însă în urma acestor frumoase proecte ca o remorcă netrebnică şi stricată. Edda mă invită să stau jos şi mă aşezai pe un scaun la o mare distanţă de ea. Pendula bătea între noi un tic-tac agasant şi foarte sonor. Curios lucru: tic-tacul creştea ca fluxul şi refluxul mării, mergând în val spre Edda până ce aproape nu-1 mai au- ? zeam şi revenind apoi umflat spre mine, violent de-mi spărgea urechile. x \^ — „Edda, începui să vorbesc, întrerupând tă- . cerea. Edda, dă-mi voie să-ţi spun ceva foarte / A simplu"... , Edda nu răspunse. — „Edda, ştii tu ce sunt eu?" — „Ce anume?" — „Un copac Edda, un copac..." Toată această scurtă convorbire avu Ioc, bine înţeles, strict în interiorul meu şi ni(ci un cuvânt nu fu rostit în adevăr. Edda se cuibări pe pat, strângând sub ea genunchii şi acoperindu-i cu peignoirul. îşi puse apoi mâinile sub cap privindu-mă cu mare atenţie. Aşi fi dat bucuros orice, ca să-şi găsească un alt punct în odaie pe care să-1 privească. Văzui de-odată pe o etajeră un buchet mare de flori într'un vas. Asta mă salvă. Cum de nu le văzusem până atunci ? Privisem tot timpul într'acolo de când intrasem. Pentru a-mi verifica apariţia lor mă uitai o clipă în altă parte şi revenii la ele. Erau acolo Ia locul lor imobile, mari roşii... Atunci cum de nu le văzusem ? începui să mă îndoiesc de certitudinea mea de copac. Iată că un obiect apăruse în odaie acolo unde nu era cu o clipă mai înainte. Vederea mea era oare întotdeauna clară ? Poate că în corpul meu mai rămăseseră urme de neputinţă şi întuneric 166 cari circulau .prin noua mea luminozitate ca nişte nori pe un cer strălucitor, aeoperin-du-mi vederea când treceau prin umoarea o-chilor, aşa cum norii pe cer acoperă de-odată soarele gi cufundă în umbră o parte din peisaj. — „Ce frumoase sunt florile acelea", spusei Eddei. — „Care fiori?" — „Cele de colo, de pe etajeră..." — „Care flori?" — „Daliile acelea roşii atât de frumoase..." — „Care dalii?" — „Cum asta, ...„care dalii"? Mă ridicai şi mă repezii la etajeră. Aruncată pe o grămadă de cărţi zăcea o eşarfă roşie. In clipa când întinsei mâna şi mă convinsei că era într'adevăr o eşarfă, ceva ezită departe în mine, ca oscilaţia curajului amatorului echilibrist, în vârful piramidei, între acrobaţie §i diletantism. Ajunsesem desigur şi eu la extrema mea înălţime. Toată problema se rezuma acum la a mii întoarce şi a mă aşeza pe scaun. Şi mai departe ce voi trebui să fac, ce voi trebui să spun ? 168 Câteva clipe fui atât de stupefiat de problema aceasta încât îmi fu imposibil să execut cea mai mică mişcare. Ca vitezele foarte mari ale volantelor de motoare cari le fac să pară imobile, ezitarea mea profund disperată îmi dădea o rigiditate de statuie. Tic-tacul pendulei bătea puternic, înţepenindu-mă icu mici cuie sonore. Mă smulsei imobilităţii cu mare greutate. Edda era în aceiaşi poziţie pe pat, privindu-mă cu aceiaşi calmă mirare; s'ar fi zis că o putere răutăcioasă extrem de perfidă dădea lucrurilor aspectul lor cel mai comun, pentru a mă pune pe mine în cea mai mare încurcătură. Iată ce lupta cu mine, iată ce era implacabil împotriva mea: aspectul comun al lucrurilor. Intr'o lume atât de exactă, orice iniţiativă devenea de prisos, dacă nu chiar imposibilă. Ceeace făcea să-mi vuiască sângele în cap era că Edda nu putea fi altfel, ci numai si numai o femeie cu părul bine pieptănat, cu ochii al-baştri-violeţi, cu un surâs în colţul buzelor. Ce puteam oare face împotriva unei exactităţi atât de aspre ? Cum puteam s'o fac să înţeleagă, de pildă, că sunt un copac ? Era de 169 transmis eu cuvinte imateriale şi informe, prin aer, o coroană de ramuri şi frunze, superbă şi enormă, aşa cum o simţeam în mine. Cum aşi fi putut face asta ? Mă apropiai de pat şi mă rezemai de bara de lemn. In mâini se iradia un fel de certitudine ca şi cum în ele ar fi scoborât de-odată (tot nodul neliniştei mele. Ei şi acum ? Intre Edda şi mine stătea a-meţitor acelaşi aer străveziu, impalpabil şi în aparenţă inconsistent, în care totuşi zăceau toate forţele mele ce nu puteau duce la nimic. Ezitări de zeci de kilograme, tăceri de ceasuri întregi, turburări şi vertigii de carne şi sânge, toate acestea puteau intra în spaţiul acela mizerabil fără ca nici o aparenţă să arate coloritul lui negru şi materia pâcloasă ce conţinea. In lume distanţele nu erau în mod simplu a-celea pe cari le vedeam cu ochii, infime şi permeabile, ci altele invizibile populate de monştri şi de timidităţi, — de proecte fantastice şi de gesturi nebănuite, cari, dacă, o clipă s'ar fi închegat în materia din care tindea să fi compuse ar fi transformat aspectul lumii într'un cataclism îngrozitor, într'un haos ex- traodinar, plin de crunte nenorociri şi de extatice beatitudini. In clipa aceia, privind pe Edda, poate că materializarea gândurilor mele ar fi avut într'adevăr ca rezultat gestul acela simplu ce-mi huia în cap; să ridic preSsepapierul de pe masă (îl priveam cu coada ochiului, era o nobilă cască medievală apăsând hârtiile) şi să-1 arunc în Edda, iar ca urmare imediată, o formidabilă ţâşnitură de sânge din pieptul ei, viguroasă ca şuvoiul unui robinet, umplând o-daia încet, încet, cu sânge, până ce aşi fi simţit, mai întâi, cum picioarele îmi clipocesc în lichidul călduţ şi lipicios, apoi genunchii şi apoi, — ca'n filmele americane de senzaţie unde un personagiu este condamnat să stea într'o odaie închisă ermetic în care apa urcă mereu, — să simt de-odată ajungându-mi sângele la gură şi gustul lui sărat şi plăcut să mă înnece... începui să mişc din buze fără voie şi să înghit în sec. — „Ţi-e foame? mă întrebă Edda. — „Ei nu, nu... nu mi-e foame mă gândeam Ia ceva... absurd... cu totul absurd". — „Te rog spune-mi şi mie. De când ai ve- îro 171 nit. n'ai scos o vorbă si nu te-am întrebat nimic... acum aştept, vezi bine. — „Uite Edda, începui, — e ceva în fond foarte simplu... e chiar srniplu de tot... iartă-mă că ţi-o spun dar eu..." Vrui să complectez „eu sunt un copac" însă fraza aceasta nu mai avea acum nici o valoare de când îmi venise poftă să beau sânge. Zăcea ştearsă şi veştedă în fundul sufletului şi mă mirai chiar că avusese vreodată oarecare importanţă. începui din nou. — „Iată Edda ce este, îmi era rău, mă simţeam slab şi prăpădit. întotdeauna prezenţa ta îmi face bine, e de-ajuns să te văd... eşti supărată de asta?" — „De loc..." îmi răspunse ea şi începu a râde. îmi venea acum de-abinelea să comit ceva absurd, sângeros, violent. îmi luai repede pălăria. „Acum plec". Intr'o clipă fui în josul scărilor. Era acum ceva cert: lumea avea un aspect comun al ei în mijlocul căruia căzusem ca o eroare; niciodată nu voi pufea deveni un copac, nici ucide pe cineva, nici sângele nu va IT2 tâsni în valuri. Toate lucrurile, toti oamenii erau închişi în trista şi mica lor obligaţie de a fi exacţi, nimic alta decât exacţi. In zadar aşi fi putut să cred că într'un vas erau dalii când acolo se afla o eşarfă. Lumea n'avea puterea de a se schimba cătuşi de puţin, era atât de meschin închisă în exactitatea ei încât nu-şi putea permite să ia eşarfe drept flori... Pentru întâia oară îmi simţeam capul strâns puternic în scheletul craniului. îngrozitor şi dureros prizonierat... I. In toamna aceia se îmbolnăvi şi muri Edda. Toate zilele anterioare, toate plimbările mele fără rost, toate ostenelile §i chinuitoarele mele întrebări se strânseră în durerea şi turburarea unei singure săptămâni ca în acele lichide unde amestecul mai multor substanţe condensează de-odată violenţa unei puternice otrăvi. In etaj tăcerea scoborâ cu încă o gamă. Paul izbutise să găsească, în nu ştiu ce dulap, un pardesiu vechi şi o cravată roasă până la aţă, înnodată în jurul gâtului ca o sfoară. Avea o culoare vânătă, ca un voal subţire lăsat de nopţile nedormite pe obraz. — „Toată noaptea a suferit, îmi spuse el. Eri l-am întrebat din nou pe doctor ce crede şi mi-a spus totul, tot adevărul. E ca şi cum o explozie s'ar fi produs în rinichi, mi-a mărturisit doctorul. E extrem de rar ca boala asta 1T5 să. apară cu atâta virulenţă, şi atât de brusc. De-obicei se insinuează încet, cu simptome care o anunţă cu mult înainte de a deveni gravă. E o adevărată explozie, în rinichi; o a-devăra'tă explozie". Paul vorbea repede dar cu mari întreruperi ca şi cum între cuvinte ar fi vrut să lase timp unei dureri acute în el să colcăie şi să se desăvârşească. In biroul de jos, se făcuse întuneric ca într'o peşteră: bătrânul Weber cu capul într'un registru îşi dădea iluzia de a fi ocupat... In fiecare- dimineaţă venea doctorul cu paşi tăcuţi şi trecând prin odăi lua cu sine pe cei trei Weber. Ii urmam, ţinându-mă de vorbă cu Ozy. Cu el nu mai jucasem de mult jocul nostru imaginar şi acum ar fi fost o ocazie minunată. Ce bine ar fi fost să vorbim de boala Eddei, aşa ca şi cum nimic nu s'ar fi întâmplat ! Urcând scările mă gândeam la posibilitatea extraordinară a unui joc dirijat de Ozy, la care să ia parte şi doctorul şi Paul Weber şi bătrânul. Pentru odată cocoşatul să conducă, în adevăr, o scenă imaginată şi inexistentă. Când ajungeam sus îmi venea să ţip „Acum m e de-ajuns, s'a isprăvit, a fost bine jucat, Paul a avut o mască într'adevăr impresionantă, bătrânul Weber se vedea că suferă, dar acura e destul, s'a terminat, te rog spune-le Ozy că renunţi la rest..." ' Totul era însă prea bine aranjat pentru ca să se oprească în capul scărilor... In timp ce doctorul intra la Edda, rămâneam în camera de alături bătrânul Weber, Ozy şi cu mine. Era întâia oară, poate, în viaţa lui, când bătrânul Weber încerca să-şi stăpânească o mare emoţie. Cu capul aplecat pe fotoliu privea afară impersonal şi vag ca şi cum n'ar fi ştiut şi n'ar fi aşteptat nimic. într'un târziu, ca actorii mari cari tind să-şi desăvârşească rolul printr'un amănunt inedit, se ridică de pe fotoliu şi merse să vadă mai de-aproape un tablou pe perete. Ca şi actorul mare însă, care îngroşând vocea prea mult pentru tirada tragică o transformă într'un urlet ridicul demn de râsul galeriei, bătrânul Weber încercând să joace rolul într'adevăr cu prea mult calm îi greşi efectul: în timp ce stătea şi privea tabloul, cu degetele la spate iritat tamburina un scaun... 12 i?r Paul mă luă de mână; — „Edda vrea să te vadă, vino încet după mine." In patul cu cearceafuri albe Edda stătea culcată cu capul spre geam. Părul era întins pe perne, mai blond §i mai fin decât altădată: bolile au asemenea subtilităţi. In odaie domnea Un fel de descompunere albă a lucrurilor, cu îngrozitor de multă lumină; obrazul Eddei dispărea în ea, inconsistent. De-odată ea întoarse capul. Era dar adevărat... Adică în momentul acela se petrecu în mine ceva âtSt de nedesluşit, de clar şi de surprinzător, încât ar fi putut constitui un adevăr , venit din afară... Capul Eddei semăna în totul cu capul ivorin din nopţile mele de febră. Evidenţa aceasta era atât de ameţitoare încât îmi veni să cred că inventasem chiar în acea clipă forma exactă a vechiului cap de faianţă, cu viteza aceia de compoziţie a visurilor cari alcătuesc un episod întreg în momentul când auzim sgomotul unei împuşcături. Eram acUm sigur că ceva violent şi rău i se va întâmpla în curând Eddei. Poate că şi acest lucru l-am imaginat mai târziu; în tot ce pri- 178 1/ veste Edda, nu desluşesc nimic din ceeace pot fi eu însumi cu adevărat gi ceeace a fost ea. Căuta să mă privească în ochi dar închise pleoapele, obosită. Părul dat Ia o parte, evidenţia fruntea galbenă ca un bloc de ceară. Eram din nou, ermetic închis în prezenţa Eddei, în ceeace reprezenta ea acum şi din nopţile mele de delir. In nici una din plimbările mele, în nici una din întâlnirile mele nu mă gândeam în mod veritabil la altcineva decât la mine însumi. îmi era imposibil să concep o altă durere interioară, sau pur şi simplu existenţa altuia. Persoanele pe cari le vedeam în jurul meu erau tot atât de decorative, de efemere şi de materiale ea orice alte obiecte, ca gi casele, ori copacii. In faţa Eddei numai, pentru întâia oară, simţii că întrebările mele pot evada, şi, resonând în alte profunzimi gi într'o altă existenţă, să mi se întoarcă în ecouri enigmatice şi turburătoare. Cine era Edda ? Ce era Edda ? Pentru întâia oară mă vedeam din exterior, pentru că în prezenţa Eddei era întrebarea sensului vieţii mele. Mai profund şi mai autentic ea mă zgudui în momentul morţii ei; moartea ei era moartea mea şi în tot ce fac de-atunei, în tot U9 ce trăiesc, imobilitatea viitoarei mele morţi se proectează rece gi obscură, aga cum am văzut-o la Edda. In zorii zilei aceleia mă sculai greoi şi pietros, stânjenit de prezenţa cuiva lângă pat. Eră tatăl meu care aşteptase în tăcere să mă trezesc. Când deschisei ochii el făcu câţiva paşi în odaie, îmi aduse un lighean alb şi o cană cu apă să-mi spăl mâinile. Cu o convulsiune dureroasă care îmi strânse inima, înţelesei ce însemna asta. —' „Spală-te pe mâini, îmi spuse tatăl meu. Edda a murit". Ploua mărunt afară gi ploaia nu conteni trei zile. In ziua înmormântării noroiul fu mai agresiv şi mai murdar ca niciodată. Vântul bătea rafale de apă în acoperiş şi în geamuri. Toata noaptea o fereastră rămânea iluminată sus în etâ|ul Weber, în camera unde ardeau lumânările. In biroul bătrânului Weber totul fu răvăşit şi dat la o parte pentru a se lăsa loc sicriului să treacă; noroiul intră în odăi triumfător şi insinuant, ca o hidră cu nenumărate prelun- . r fi > li giri protoplasmatice, îl vedeam bine întinzân-du-se pe pereţi, urcându-se p>î. oameni, suind scările şi încercând să escaladeze sicriul. Podeaua de lemn apăru jos, în birou, de sub muşamaua care o acoperea şi care fu scoasă: riduri lungi de murdărie se iviră, la fel cu ridurile negre ce se adânciseră în obrazul lui Samuel Weber. In jurul ghetelor lui cu gumilastic urca noroiul încet dar tenace, pătrunzând desigur prin piele până sus în inimă, murdar, greu, lipicios. Era noroi şi nimic altceva, era podeaua şi nimic altceva,, erau lumânările gi nimic altceva. „înmormântarea mea va fi o înşirare de obiecte", îmi spusese odată Edda. Ceva în mine se mai sbătea undeva în depărtare, ca şi cum ar fi vrut să-mi dovedească existenţa unui adevăr superior noroiului, ceva ce ar fi altceva decât dânsul. In zadar... Identitatea mea devenise de mult veritabilă şi acum în mod foarte obişnuit, nu făcea decât să se verifice: în lume nu există nimic în afara noroiului. Ceeace luam drept durere nu era în mine decât un slab colcăit al lui, o prelungire protoplasmatică modelată în cuvinte şi raţiuni. 180 181 In Paul curgeau picăturile ca într'un recipient fără fund; curgeau pe el hainele, curgeau mâinile atârnând greu şi încovoindu-i spatele. Lacrimile i se scurgeau pe obraz murdare, în lungi şuvije, ca apa pe geamuri. încet, balansându-se pe umerii oamenilor sicriul trecu pe lângă vaporul lui Samuel Weber, pe lângă vechile registre gi zecile de sticluţe de cerneală şi medicamente descoperite cu ocazia direticării biroului. înmormântarea era o simplă înşirare de obiecte... Mai avură apoi ioc câteva detalii, dincoace de viaţă: în cimMr Când scoaseră cadavrul din sicriu învelit în cearceafuri albe, cearceafurile purtau urma unei mari pete de sânge. Era ultimul gi cel mai neînsemnat amănunt înaintea subsolului cimitirului cald, mucegăit, §i plin de corpuri moi ca gelatina, galbene... purulente... I Când din nou şi din nott mă gândesc la aceste câteva lujcruri, încercând zadarnic să le încheg în ceva ce aşi putea numi persoana mea; când reamintindu-mi de ele, biroul bătrânului Weber devine de-odată încăperea în care respir mucegai gi miros vechi de registre, — în chiar acea clipa, — pentru |ca imediat să dispară §i în locul ei, o cameră actuală să-mi puie aceiaşi dureroasă problemă, a felului în care oamenii îşi petrec viaţa, servindu-se, de exemplu, de odăi, ori simţind ca un corp ciudat, ramificat ca o ferigă şi inconsistent ca un fum în ei, de-odată, un miros deosebit, ca mirosul profund enigmatic al mucegaiului; când evenimente şi oameni se desfac şi se închid in mine ca nişte evantaie; când mâna mea încearcă să scrie această ciudată şi neînţeleasă simplicitate, atunci mi se pare, o clipă, — ca 182 unui condamnat care o secundă îşi dă seama, altfel decât tuturor oamenilor din jurul lui de moartea care îl aşteaptă (şi ar vrea ca abaterea iui să fie altfel decât toate zbaterile din lume, reuşind să-i libereze) că din toate acestea va ieşi de-odată cald şi intim un fapt nou §i autentic care să mă rezume clar ca un nume şi să răsune în mine cu un ton unic, nemaipomenit, care să fie acel al înţelesului vieţii mele... Pentru ce, dacă nu pentru aceasta, persistă în mine, fluidul acela atât de intim şi totuşi atât de ostil, atât de aproape şi totuşi atât de rebel captării Iui, care se preface dela sine, în viziunea Eddei, ori în umerii aplecaţi ai lui Paul Weber, ori în amănuntul excesiv de precis al robinetului de apă, în coridorul unui botei? Pentru ce îmi revine clară acum amintirea ultimelor zile ale Eddei ? Pentru ce, întrebând în alt sens (şi întrebările pot creşte haotic în mii şi mii de sensuri diferite ca în jocul acela din copilărie când îndoiam o hârtie pătată de cerneală şi apăsam puternic pentru ea cerneala să se răspândească, cât mai mult, dezvăluind când deschideam hârtia cele mai fantastice şi mai nebănuite contorsiuni ale unui bizar desen) pentru ce, întrebând dar în alt sens, îmi revine această amintire şi nu alta ? Cu fiecare amintire, neînţeleasă şi exactă trebuie să-mi dau seama în plus, —ca o durere violentă a unui bolnav, ce face să rămâie în umbră micile lui jene de inconfort momentane ca o poziţie greşită a pernelor, ori amărăciunea unui medicament, —> ca o durere deci ce înveleşte şi cuprinde toate celelalte neînţelegeri şi nelinişti ale mele trebuie să-mi dau seama că, aşa meschină şi incomprehensibilă cum se prezintă, fiecare amintire este totuşi unică; în înţelesul cel mai sărac al cuvântului şi s'a petrecut în viaţa mea liniar, într'un singur mod, într'o singură exactitate, fără putinţă de modificare şi fără nici cea mai mică abatere dela propria ei preeiziuhe. „Viaţa ta a fost aşa şi nu altfel" spune ea şi în fraza aceasta zace imensa nostalgie a lumii aceştia închisă în luminile şi culorile ei hermetice din care nu este permis nici unei vieţi să extragă decât aspectul unei exacte banalităţi. In ea zace melancolia de a fi unic şi limitat, într'o lume unică şi meschin de aridă. 184 ( !85 Câteodată noaptea mă trezesc dintr'un coşmar teribil; este visul meu cel mai simplu §i cel mai înspăimântător. Visez că dorm adânc în patul în care m'am culcat de cu seară. E acelaşi decor şi timpul aproximativ exact al nopţii; dacă, de pildă, coşmarul începe la mijlocul nopţii el mă situează cu exactitudine în felul acela de întuneric şi de tăcere care domneşte la acea oră. Văd în vis şi simt poziţia în care mă aflu, ştiu în care pat şi în care odaie dorm, visul meu se mulează ca o piele subţire şi fină peste poziţia mea adevărată şi peste somnul mea. din acea clipă. In această privinţă s'ar putea spune că sunt treaz: sunt treaz, dar dorm şi visez veghea mea. Visez somnul meu din acel moment. Şi iată că de-odată simt cum somnul se a-dânceşte, se îngreuiază şi tinde să mă tragă după el. Vreau 6ă mă trezesc şi somnul îmi atârnă greu de pleoape şi de mâini. Visez că mă agit, că dau din mâini, dar somnul e mai tare decât mine şi după ce m'am sbătut o clipă, mă cuprinde mai greu şi mai tenace. încep atunci să ţip, vreau să rezist somnului, vreau ca cineva să mă trezească, îmi trag palme cu vio- y iu lentă ca sâ mă scol, mi-e teamă că somnul mă va scufunda prea adânc, de unde nu voi putea reveni niciodată, implor ca să mă ajute cineva, ţip ca să fiu sgâlţâit... într'un sfârşit, ultimul meu ţipăt, eel care a fost mai puternic mă trezeşte. Mă găsesc de-odată în odaia mea adevărată care e identică odăii mele din vis, în poziţia în care mă visam, la ora când bănuiam în coşmar că mă ebat. Ceace văd acum în jurul meu diferă foarte puţin de ceeace vedeam cu o secundă mai înainte, dar are nu ştiu ce aer de autenticitate, ce pluteşte în lucruri, în mine, ca o răceală bruscă a atmoserei iarna, care măreşte deodată toate sonorităţile.... In ce constă simţul realităţii mele ? In jurul meu a revenit viaţa pe care o voi trăi până la visul următor. Amintiri şi dureri prezente atârnă greu în mine şi eu vreau să le rezist, să nu cad în somnul lor, de unde ţ>u mă voi întoarce poate niciodată... Mă sbat acum în realitate, ţip, implor să fiu trezit, să fiu trezit în altă viată, în viata mea adevărată. Este cert că e plină zi, că ştiu unde mă aflu şi că trăiesc, dar lipseşte ceva 186 1W în toate acestea, aşa ca în grozavul meu coşmar . Mă sbat, ţip, mă frământ. Cine mă va trezi? In jurul meu realitatea exactă mă trage tot mai jos, încercând să mă scufunde. Cine mă va trezi ? întotdeauna a fost aşa, întotdeauna. întotdeauna.