ANA BLANDIANA PROIECTE DE TRECUT
¥
ANA BLANDIANA
Proiecte de trecut
—	proza —
BIBLIOTECA
EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ 1982
'rtr.jr2C,2Sl
Coperta de V. Socoliuc
4
O RANA SCHEMATICĂ
/ ''
'::"":'L *^-V: jct:a
„De fapt, în clipa în care am auzit uruitul violent al şalupei, am ştiut că trebuie să mor“ — recunoscu în sinea sa, oarecum intimidat de puterea imanenţei, delfinul. Nu depinsese decît de el să se îndepărteze, nici măcar cu mare viteză. Faptul că n-o făcuse era o dovadă că totul trebuia să se întîmple aşa cum s-a întîmplat. Şi era chiar puţin încîntat de aceasta. Dacă ar fi îndrăznit să-şi mărturisească totul, ar fi recunoscut că încerca un sentiment oarecum plăcut, ca şi cum s-ar fi simţit măgulit de importanţa care brusc i se acorda, de prim-planul pe care trebuia să-l ocupe, chiar şi numai pentru cîteva clipe.
Acum se lăsa dus de valurile pe care era obişnuit să le despice, fără a avea vreodată timpul să le contemple, şi descoperea cît de plăcut e să fii mort şi să te laşi în voia elementelor nebănuit de blînde. Cînd a fost aruncat pe ţărm — mai precis, cînd a fost depus cu gingăşie pe nisip şi, după ce s-a asigurat că poate să-l părăsească liniştită, marea s-a retras uşor, prelin-gîndu-se pe lîngă trupul lui masiv şi prelung, aureolat de un luciu metalic — a avut o clipă de spaimă, şi cum ar fi vrut să se întoarcă în grabă şi, numai descoperind că nu e în stare s-o facă, înţelese că nici
nu mai are de ce să se teamă. Rămase aşa, nemişcat pentru prima oară in viaţă, şi chiar dacă expresia i se păru cît se poate de improprie, nu renunţă la superlativul aplicat unei realităţi la care nu mai avea dreptul. Pentru prima oară nemişcat reprezenta o asemenea revelaţie, încît descoperirea nemişcării se îngloba, paradoxal, vieţii, fiind prea intensă pentru a putea fi socotită în afara ei. Apoi, cu excepţia nemişcării, nu se mai întîmplă nimic, iar acest nimic era una dintre cele mai plăcute stări pe care le cunoscuse vreodată.
—	Pare mai mult un mulaj — auzi deodată o voce surprinzător de apropiată.
—	în orice caz, un corp geometric perfect gîndit Totul există pentru a sluji înaintării, cu cît mai mare viteză, prin apă. Capul — tip submarin, trupul — un fuselaj aerodinamic, coada — o cîrmă şi, în acelaşi timp, o elice. Nimic în minus, nimic în plus ; printre toate supoziţiile, cel mai greu de admis este că avem de a face cu un animal, cu o făptură — completă altcineva într-un fel tărăgănat, care avu darul să-l enerveze brusc pe delfin.
—	Ochiul mai ales, absolut nenatural — adăugă primul glas, atît de serios încît delfinului îi trecu supărarea. I-ar fi plăcut să închidă de două-trei ori pleoapa demonstrativ, dar faptul că nu mai era în stare să demonstreze aşa ceva nu îl întristă, ci îl amuză în continuare.
—	Şi pielea este asemănătoare plasticului, precizâ cineva pedant şi binecrescut.
—	Asemănătoare ? rîse altul. Este chiar plastic
—	polietilenă, poliuretan, policrorură de vinii! Uită-te aici, se vede fibra ţesăturii industriale, marca fabricii !
Delfinul ar fi vrut bineînţeles să vadă şi el locul în care pielea lui se dovedea a fi un produs industrial, dar nu mai fu nevoie să-şi aducă aminte că nu poate să se mişte, începea să descopere limitele şi avantajele noii sale situaţii.
—	Iar acest aşa-zis ochi, tăiat atît de geometric
—	continuă doct, şi simţindu-se ascultat, acelaşi glas batjocoritor — cine ar putea pretinde că ar fi în stare să vadă ? Imitaţia vieţii este atît de stîngace şi lipsită de fiorul autenticităţii încît nici cel mai naiv copil nu l-ar putea lua drept un ochi adevărat. Totul făcut în grabă, la normă, la minima rezistenţă şi din cele mai ieftine materiale.
In mod ciudat, cuvîntul ieftin îl jigni pe delfin mai puţin decît cuvîntul materiale.
—	S-au obişnuit să nu mai facă nici un efort, să nu mai investească nimic, proştii de consumatori înghit orice, se mulţumesc oricum — se montă de-a binelea cel ce perora. Nenorociţii ăştia de copii trebuie să ia drept delfin bucata asta de masă plastică, produsă în serie. Şi, bineînţeles, părinţii trebuie să plătească.
—	Nu cere nimeni plată — observă riguros vocea pedantă de la început. Şi totuşi, cred că aveţi dreptate. Este prea perfect desenat pentru a fi adevărat, animal. Coada, mai ales, respectă cu stricteţe legile nauticii şi dinamicii, ca şi silueta dealtfel. Viaţa nu e niciodată atît de ireproşabilă.
„La drept vorbind ar trebui să fiu flatat. In felul lor, fără să-şi dea seama, îmi aduc aberante elogii", se ironiză delfinul, obosit puţin de situaţie şi fără nimic din beatitudinea pe care i se părea că o descoperise.
—	Ireproşabilă pe naiba, vociferă revoltatul, au încropit o formă bună pentru idioţi, în care au turnat cincizeci de exemplare pe care le-au distribuit pe toată plaja, în poziţii „naturale46. Delfinii dumneavoastră perfecţi sînt trecuţi în inventarul litoralului, ca scrîncioburile şi aparatele de gimnastică.
„Şi eu care mă credeam unic“, se amuză fără prea multă veselie delfinul. La drept vorbind, începea să fie plictisit de gălăgia omenească în care nimerise şi să se întrebe dacă nu cumva sporovăiala asta prostească şi absurdă era ceea ce se numea moarte.
—	Dar, tăticule, e un delfin adevărat, uite, e şi rănit.
„Rana ca argument al autenticităţii, nu e rău“, se gîndi delfinul. Şi îşi aminti, ca pe o plăcută senzaţie, durerea violentă care cîteva secunde înaintea morţii însemnase pentru el rana. Fusese ca o revelaţie brutală a unui univers intens strălucitor despre care nu ştia nimic şi care încetase să existe înainte de a se fi lăsat descoperit. Nemişcarea albă care îi luase locul fusese apoi prea acaparantă şi prea desfătătoare pentru a mai lăsa loc regretelor şi nostalgiei. Abia acum, ascultînd vocile celor care aveau asupra lui imensul ascendent de a-1 putea privi (pe lîngă această avidă contemplare, a fi mîncat la repezeală de peşti apărea ca un nesperat privilegiu), delfinul îşi aminti cu părere de rău scurtimea durerii intense şi răvăşitor de vii, ca pe o şansă pe lîngă care trecuse prosteşte, fără să o folosească.
—	Cred că l-a lovit cineva, tată — se auzi vocea copilului, îngrijorată, ca şi cum s-ar fi temut să nu rănească sau să nu agraveze durerea. Sau poate s-a lovit singur, adăugă încă mai trist, ca o concluzie numai pentru el.
—	O rană cît se poate de schematică, făcută cu vopsele ordinare, dar violente, ca să se vadă — răspunse contrariată, cu un fel de isterie, vocea mereu mai iritată a celui care susţinea originea industrială a delfinului şi care se dovedi astfel a fi tatăl copilului. Şi adăugă, printre dinţi : au ajuns să imite pînă şi rănile.
—	Dar, tăticule, este o rană adevărată, uite, a curs şi sînge, este un delfin adevărat, strigă disperat în faţa lipsei de credibilitate a evidenţei, gata să izbucnească în plîns, copilul. Şi în aceeaşi secundă izbucni într-o incredibilă explozie de bucurie, ţipînd cît îl lua gura : se mişcă, uite. tăticule, e adevărat, e viu, se mişcă, se mişcă !
Delfinul aşteptă o clipă contraargumentul tatălui şi, numai după ce se convinse că nu mai vine, recunoscu şi el sfîrşitul nemişcării. Fusese luat înapoi. Se îndepărta încet, purtat de mişcările contradictorii ale undei, retrăgîndu-se de fiecare dată ceva mai mult decît înaintase. Dar ştia că nu se schimbase nimic. Nu el era cel ce se mişca. Glasurile pe care le auzea încă bine nu păreau, de aceea, decît un contrapunct mai batjocoritor.
—	V-am spus, v-am spus eu ! Nu m-aţi crezut !
—	triumfa copilul — uite cum mai plesneşte valul cu aripioarele, uite, uite !
De fapt valul era cel care plesnea sub aripioarele obligate să tresalte ritmic. Delfinul se lăsa purtat pe suprafaţa tresăritoare a mării, supunîndu-se ritmului atît de egal cu sine încît nu părea decît o altă ipostază a nemişcării. ,,E bine şi aşa“ se gîndi fericit şi aşteptînd putrezirea. Dar auzi glasul scăzut, în continuare furios, al tatălui revoltat :
—	Ne-am pervertit de tot, nu mai sîntem în stare să deosebim o vietate de o copie nenorocită de plastic. Ne-au învăţat să ne bănuim într-atîta unii pe alţii, că am ajuns să suspicionăm pînă şi natura. Nici viaţa nu mai sîntem în stare s-o recunoaştem, într-atîta ne-am obişnuit cu falsurile şi surogatele.
„La fel de pasionat şi mereu în greşeală", se gîndi delfinul, cu un fel de dispreţ îndurerat pe care îl uită imediat. Ca şi cum moartea n-ar fi fost decît un prilej de renunţare la anumite simţuri pentru a trece asupra altora ascuţimea lor, simţea mîngîierea apei pe trup, apăsarea grea, aproape senzuală a valului, pe care nu avusese niciodată timp s-o observe, şi mai ales ne-sfîrşita adîncime a legănării, reverberată pînă-n străfunduri şi întoarsă mai largă încă la suprafaţă.
Perfecţiunea aproape insuportabilă a universului pe care îl străbătuse cu aroganţa inconştientă a vieţii, ştiindu-se parte din ea, i se releva nemărginit de blîndă şi crudă acum, în clipa în care, în sfîrşit, nu-i mai aparţinea. Sau poate nici nu era vorba despre asta, ci numai de treptata, gradata descoperire a beatitudinii de a nu mai fi...
—	Eu am avut dreptate, e viu, uite-1 cum lunecă printre valuri, e viu ! — îl mai ajunse, ironic ecou, ţipătul stins al copilului.
—	Da. Trebuie să recunosc că m-am înşelat — desluşi abia, neînchipuit de îndepărtată, o voce pedantă care, aşa cum rostea cuvintele, rotunjindurle, părea absolut încîntată că s-a înşelat. Perfecţiunea...
Dar, fericit, delfinul nu mai auzea. Se îndepărtase prea tare de ţărm sau pur şi simplu murise de tot.
ZBURĂTOARE DE CONSUM
V-*înd, hotărîtă să ia măsuri proprii de aprovizionare, Doamna L. s-a hotărît să ţină o cloşcă pe balcon, nu a bănuit nici ce greu îi va fi să-şi pună ideea în aplicare, nici la ce neaşteptate şi aiuritoare consecinţe va duce îndeplinirea unei asemenea idei. Mai întîi a fost problema găsirii unei cloşte, rămasă mult timp în faza teoretică — pentru că nimeni nu ştia să o sfătuiască unde ar trebui să caute o cloşcă —, idee întîmpinată apoi — după ce a început să bată satele din jurul Bucureştiului şi să întrebe — cu mirare ironică de ţăranii care se lepădau nu numai de bănuiala că ar putea avea o cloşcă, ci şi de amintirea vremii cînd încă o mai aveau. In cele din urmă, problema a fost rezolvată extravagant, prin închirierea unei cloşte de la o băbuţă care avea în total patru găini, nu se îndura să se despartă de nici una şi a catadicsit cu greu — şi numai în urma insistenţelor directoarei şcolii, fostă colegă de facultate a Doamnei L. — să se lipsească temporar de una dintre ele, chiria reprezentând de trei sau patru ori valoarea găinii. Ouă, însă — ouă fecundate, bineînţeles, ouă „cu bănuţ" în care ar fi putut să existe şansa ieşirii unor pui — nu a reuşit să găsească. Circumspecţi în faţa unei atît de ciudate insistenţe, ţăranii îi răspundeau că şi ei
cumpără ouă de la oraş, pentru că la cooperativa din sat şi zahărul, şi petrolul, şi uleiul, şi sarea se dau numai pe ouă. în cele din urmă renunţase, şi se pregătea să înapoieze cloşca închiriată care se zbatea ca turbată în balcon ; cînd, a primit acea stranie vizită a bătrînului, vizită pe care a încercat; apoi să şi-o rememoreze în repetate rînduri, străduin-du-se să descopere în repovestirea ei înţelesuri ce ar fi putut să lămurească în vreun fel desfăşurarea ulterioară a faptelor.
Pe bătrîn îl cunoştea, adică îi mai adusese în două sau trei rînduri smîntînă şi brînză de vacă, sunînd ca şi acum, după mari absenţe, în zorii zilei şi anunţînd, ca şi cum ar fi fost sigur că este aşteptat cu nerăbdare, că a sosit marfa. Nu voia niciodată să spună de unde e, sau cînd mai vine, dar o făcea fără a avea aerul unei taine, părînd mai curînd prea grăbit şi prea ocupat cu lucruri importante pentru a avea timp să răspundă. Dealtfel, deşi era foarte bătrîn şi se mişca lent, fără precipitare, lăsa totuşi impresia că nu poate sta mult, că e aşteptat şi în alte părţi. Mai ciudat era că nu prea părea ţăran, părea mai curînd orăşean, intelectual chiar, şi Doamna L. spunea mai tîrziu, cînd bătrînul devenise un personaj obsedant al presupunerilor ei, că nu s-ar fi mirat să-l audă vorbind despre Horaţiu sau Juvenal. îi intrase în cap că are înfăţişarea unui bătrîn profesor de latină. In dimineaţa aceea, după ce luni şi luni de zile nu mai apăruse, bătrînul sună la uşă la ora şase şi zece minute — sună prelung, insistent, fără timiditate, într-un fel imperativ care transmitea parcă presimţirea unei nenorociri iminente, dacă nu produse deja — şi cînd, trezită dintr-un somn obţinut tîrziu
şi cu somnifere, Doamna L. deschise exasperată uşa, el o anunţă liniştit că are douăsprezece ouă de pus la cloşcă. O interesează? Uluită, nevenindu-i să creadă şi în acelaşi timp neîntrebîndu-se nici o clipă de unde ştia bătrînul că ea caută ouă de pus la cloşcă, mai mult, cum se putuse el gîndi să vîndă aşa ceva într-un loc în care numai prin absurd putea să găsească un amator care să le cumpere, Doamna L. cumpără cele douăsprezece ouă, mirîndu-se puţin de mărimea lor, dar încîntată atunci cînd, cu figura lui importantă şi neadmiţînd replica, bătrînul îi vorbi despre caracteristicile deosebite ale rasei de păsări căreia îi aparţin. „Zburătoare de consum, asta vă interesează, dacă am reţinut bine“, adăugă el înainte de a pleca (niciodată nu voia să intre mai mult decît pînă în uşa bucătăriei) şi, deşi nu avea încă nici un motiv de îngrijorare, Doamna L. a păstrat în urechi sunetul curios al ultimei lui replici şi sensul ei straniu. Mult mai tîrziu şi-a dat seama că nu-şi amintea să-i fi spus niciodată că o interesează zburătoarele de consum, şi dealtfel, cu cît şi-o spunea mai mult
—	şi cu ce referiri, Dumnezeule ! — cu atît expresia asta i se părea mai îngrozitoare şi mai imposibil să fi ieşit din gura ei. Dar, bineînţeles, toate aceste complicaţii au apărut mai tîrziu. Atunci, Doamna L. nici nu a închis bine după plecarea bătrînului uşa, că s-a şi grăbit — cu acea grabă febrilă pe care o dă întotdeauna destinul acţiunilor noastre ireversibile — să îngrămădească sub cloşcă cele douăsprezece ouă superbe, aproape luminoase, şi care, privite în lumină, lăsau să se mişte în interiorul lor translucid un miez intens argintiu, ca un mercur neliniştit, gata să se rostogolească în afară. Cloşca le-a privit o clipă nehotărîtă, apoi şi-a deschis puţin aripile ca să le
poată cuprinde pe toate sub protecţia maternităţii ei furioase, închiriate cu ziua. în săptămînile care au urmat Doamna L. a stat la obişnuitele cozi alimentare cu un sentiment neobişnuit : se simţea ca un soldat care îndură cu seninătate totul pentru că îşi pipăie în raniţă viitorul baston de mareşal. Doamna L. se aşeza în rînd cu cîte o carte în mînă şi stătea ore întregi în picioare citind şi înaintînd din cînd în cînd cîte un pas (căpătase cu timpul dexteritatea de a simţi cînd trebuie să înainteze fără să ridice ochii de pe pagină), iar în timpul acesta, pe cînd citea absorbită cu totul, trăgînd pagina cărţii ca pe o perdea protectoare între ea şi lumea din jur, o foarte mică parte a creierului ei producea acel sentiment adînc liniştitor, aproape de beatitudine, pe care i-1 dădea gîndul la balconul în care, în chiar clipa acelei umilitoare lecturi itinerante, creşteau încet, infinitesimal, dar creşteau, şansele viitoarei ei independenţe. Pentru că, odată procurate, şi cloşca, şi ciudatele ouă au devenit pentru doamna L. nişte omnipotente simboluri ale nemaiatîrnării ei de societate. Nu, nu „ciudatele ouă“, trebuie să recunosc cinstit că nu a existat aici o presimţire, că tot ce s-ar fi putut spune, şi s-a şi spus, despre ouăle acelea şi despre ciudăţenia lor, absolut evidentă dealtfel, s-a spus mai tîrziu doar, atunci cînd ele nici nu mai existau, transformate în cu totul şi cu totul altceva. Pe atunci acea neglijabilă parte de creier a Doamnei L. care nu se lăsa absorbită de lectură îşi reprezenta doar balconul acoperit, cuibarul încropit într-o cutie de televizor din fîşii subţiri de ziar tăiate cu foarfeca în loc de paie, şi coteţele suprapuse, din plăci aglomerate şi plasă de sîrmă care — comandă specială făcută pe măsura balconului — îşi aşteptau
dichisite, date cu lac incolor şi închise cu minuscule lacăte chinezeşti roşii şi verzi, locatarii. Mai tîrziu, pentru a anticipa din nou — oricît de enervantă ar fi pentru cititor această incontinenţă — Doamna L. nu avea decît să se felicite pentru eleganţa cuştilor pe care s-a şi grăbit să le tapeteze apoi cu mătase ma-tlasată, acoperindu-le provizoriu podelele, în loc de covoare, cu prosoape flauşate îndoite în patru. Atunci, însă, în momentul în care ajunsese povestirea noastră, şi pe cînd Doamna L. mai stătea la cozile de carne şi ouă cu sentimentul încurajator pe care trebuie să-l aibă un soldat pipăindu-şi în raniţă viitorul baston de mareşal, ea se gîndea că, desigur, exagerase lăcuind şi punînd lacăte chinezeşti multicolore coteţelor de pe balcon care îşi aşteptau, indiferente la propria lor eleganţă, locatarii. Neliniştea a început să se infiltreze numai cînd această aşteptare ameninţa să depăşească limitele biologic calendaristice. Mai întîi a început să se neliniştească găina, care cu cîteva zile înainte de împlinirea celor trei mult pîn-dite săptămîni dădea semne de spaimă şi nedumerire, foindu-se cu grijă, dar cu nestăpînită nervozitate, pe cuibarul fierbinte şi ridicînd puţin o aripă ca să contemple cu un fel de uimire isteroidă, încercînd să înţeleagă şi, cu aceeaşi intensitate, refuzînd să înţeleagă, ceea ce vedea. Nu vedea decît ouăle lustruite, mai mari parcă decît la început, fără nimic animal în strălucirea lor de cuarţ, care te făcea să clipeşti şi să te întrebi cu spaimă asupra naturii lor.
Doamna L. a fost enervată la început doar de nervozitatea cloştei, şi, abia după împlinirea celor douăzeci şi una de zile, îngrijorarea a cuprins-o şi pe ea. Dar, la drept vorbind, nu din cale afară. La urma armei, dacă se gîndea bine, bătrînul nu-i spusese că
ouăle sînt de găină. „Zburătoare de consum“ spusese el, cu acea expresie neobişnuită şi oarecum repugnantă, care o şocase încă de atunci. Tulburată, ea se documentă asupra incubaţiei la diferitele specii de păsări domestice şi află că la raţe, gîşte şi curci, lungimea acesteia era de o lună. îşi cîştigă astfel încă o săptămînă de linişte, un cîştig nu tocmai onest, trebuie să adaug, pentru că în fundul sufletului ei Doamna L. nu mai credea oă la împlinirea acestei a doua scadenţe lucrurile se vor lămuri. Strania isterie a cloştei (evident, ea simţea că se întîmplă ceva, chiar dacă nu simţea şi ce se întîmplă), nu făcea decît să sublinieze această mauvaise conscience a Doamnei L., care îşi propuse totuşi să nu întreprindă nimic pînă la împlinirea celor treizeci de zile maxime. Dar, bineînţeles că nici atunci nu se întîmplă nimic, şi, abia ajunsă în faţa acestui prag, Doamna L. înţelese că, în afară de a înapoia cloşca, legată, babei, şi de a arunca ouăle la gunoi, nici nu avea ce să întreprindă. O nouă raită prin satele din jurul Capitalei, în căutare de sfaturi, nu duse la nimic, ţăranii, cîţi mai erau, sau nu aveau încredere în această profesoară cu suspecte preocupări gospodăreşti, sau nu mai ştiau nici ei nimic dintr-ale ţărăniei, dar, în orice caz, contrazicîndu-se, susţinînd ba una, ba alta,.sau pur şi simplu schimbînd vorba ori refuzînd să vorbească, nu i-au putut da nici o îndrumare, sau lămurire cel puţin, în atît de irezol-vabila problemă a ouălor. Iar bătrînul, bineînţeles, nu mai apărea. Nici nu se aşteptase la altceva, dealtfel, şi nici altă dată nu se întîmplase să vină mai des decît odată la cinci-şase săptămîni.
Doamna L. suferea nu ca de o pierdere materială, ci ca de o înfrîngere spirituală ; ceea ce o umilea nu era — aşa cum presupunea — dovedirea nepriceperii ei gospodăreşti, ci demonstrarea — resimţită ca o jignire personală — a incapacităţii ei de a ieşi din paralizanta determinare socială, neputinţa de a se rupe din firele de păianjen ale necesităţilor prin care putea fi batjocorită şi de a-şi întemeia o nepretenţioasă, dar orgolioasă neatîrnare. Evidenţa era însă mai tare decît ea şi, oricît de fantezistă ar fi fost încăpăţînarea bătrînei profesoare de filosofie, ea nu putea avea niciodată lipsa de umor de a trece dincolo de realitate în căutarea unei soluţii. Doamna L. se hotărî să taie scurt nefericita ei experienţă domestică, reducînd balconul la banalele sale rosturi şi timpul său de studiu la intervalele rămase în afara aşteptării produselor alimentare. Atîta înţelepciune era, desigur, cam mult pentru libertatea intelectuală a celebrei profesoare, şi tocmai greutatea acceptării ei, ca şi preţul plătit pentru hotărîrea de a se da bătută, a făcut ca întîmplările care au urmat să o găsească nu numai nepregătită sufleteşte (ar fi fost absurd să fi pretins aşa ceva), ci şi şubrezită spiritual, bolnavă şi lipsită de rezistenţă.
De fapt s-a întîmplat aşa :
In ziua aceea s-a trezit devreme şi prost dispusă, deşteptată de un zgomot auzit din apartamentul vecin, un zgmot care mai întîi interpretase nu mai ştiu ce rol în visul pe care tocmai îl visa (un rol malefic, bineînţeles, care a reuşit apoi să coloreze întunecat, cu puterea pe care numai umorile somnului o au, nu numai trezirea, ci şi lungile minute de după ea) pentru ca, în cele din urmă, nemaiîncăpînd în ţarcul oniric, să-l spargă, să spargă şi somnul, şi să se re-	17
2
verse în trezie, asurzitor şi incoerent. Sculaţi din somn pentru a fi duşi la creşă şi la grădiniţă de părinţii grăbiţi să ajungă la ora şapte la serviciu, copiii de alături plîngeau disperaţi în timp ce mama, mai disperată încă şi obosită înainte de începerea zilei, ţipa la ei încercînd să-i potolească şi reuşind să-i facă să urle încă mai înnebuniţi. Se culcase foarte tîrziu. Lucrase pînă aproape de două la studiul care trebuia predat cel tîrziu pînă într-o lună şi, prea epuizată, nu mai reuşise să adoarmă apoi o bună bucată de timp, încît trezirea la ora şase o scosese din somn, fără să reuşească să o introducă în viaţă. Stătea stoarsă de putere în aşternut, incapabilă să facă o mişcare şi simţind cum creşte în ea o furie rea împotriva întregii lumi, oricît de năpăstuită, jalnică, mizerabilă, chinuită, exploatată ar fi aceasta. încercă să se ridice, dar o arteră începu să i se zbată ameninţător la gît şi trebui să se lase la loc. Zgomotul încetase :	plecaseră. Se mai auzi, de
data asta, de deasupra, golirea horcăitoare a cupei unui WC. Apoi se făcu linişte. Dar de somn nu mai putea fi vorba. Şi pînă la plecarea la universitate mai erau aproape trei ore. Avea curs numai de la nouă jumătate ! Simţi deodată nevoia să facă ceva şi hotărî să folosească acest timp nesperat — pe care acum, odată bariera slăbiciunii trecută, se bucura că reuşise să i-1 smulgă somnului. în timp ce îşi făcea cafeaua hotărî că va folosi acest răgaz pentru lichidarea iluziilor de pe balcon. Cuştile nu va trebui să le demonteze, vor putea fi folosite foarte bine ca dulapuri pentru alimentele nealterabile, pentru sticle goale şi chiar pentru conserve. Cloşca o va înapoia chiar în această dimineaţă, iar ouăle, neobişnuitele
ouă le va sparge cu o curiozitate nu numai ştiinţifică, dar şi plină de răutate, pentru a vedea ce pot să ascundă în încăpaţînarea lor. Se duse pe balcon. Era ora* şapte fără şapte minute. A trecut pe lingă pendulă, altfel n-ar fi ştiut.
încă de cînd a deschis uşa balconului, înainte de a fi văzut singură, şi-a dat seama, după aerul absolut aiurit al cloştei, că se întîmplase ceva. Şi anume : ceva foarte neobişnuit. Dacă urmarea ar fi fost cît de cît banală sau fără importanţă, după ce ar fi trecut totul Doamna L. ar fi descris amuzată expresia aceea a găinii palpitînd fără a îndrăzni să se mişte, gata să explodeze de tensiunea crescîndă în care se amestecau o mîndrie nebună şi o spaimă fără cuvînt, o neînchipuit de mare uimire şi o disperare care cerea soluţii şi chema în ajutor. „Cine-ar fi zis oă găinile pot să fie atît de expresive", se gîndi ea cu umor şi brusc înveselită de faptul că evident se întîmplase ceva, dar niciodată, după aceea, nu-şi mai aminti de umorul şi veselia ei din acea clipă. Pentru că în clipa următoare văzu.
Pe graniţa dintre cuibar şi penele înfoiate ale cloştei, un braţ roz, nu mai gros decît tulpina unui crin, să zicem, atîrna în afară terminat printr-un pumn încleşat graţios de somn. Nu exagerez : după încleştarea uitucă parcă a acelui pumn, Doamna L. îşi dădu seama că fiinţa minusculă căreia el îi aparţinea doarme. Şi peste uimirea şi chiar spaima primei clipe, această descoperire lăsă îngăduinţa unui răgaz. Dar imediat, în partea cealaltă a cuibarului, se întindea un picioruş, ceva mai lung, dar la fel de fraged şi de neaşteptat, umed puţin, inexplicabil. Nu putea aparţine, dealtfel, aceleiaşi fiinţe, pentru că dimensiunile lor se aflau la o distanţă prea mare. Doamna L. ră- 19
2*
mînea calmă, trăgînd cele mai logice concluzii. întotdeauna fusese convinsă că absurdul îşi are şi el o logică a lui. Asta n-o ajuta însă să ia o hotărîre sau să întreprindă ceva. Faptul că sub cloşca ei — închiriată, pusă pe ouă procurate cu greu, plătite cu su-prapreţ, şi aşezată atît de ilegal în balconul blocului Z8 de pe bulevardul Viitorului din cartierul Antim
—	apăruseră în loc de pui de găină altfel de fiinţe, nu numai că era aberant, dar nici măcar nu putea să-l accepte. în acelaşi timp, ştia foarte bine — şi confuzia momentului nu o. împiedica să-şi aducă aminte — că realitatea nu se prea sinchiseşte de acceptarea sau neacceptarea ‘ei. Avusese prilejul să se convingă. Totuşi, trebuia să ia o hotărîre, să facă un gest, chiar dacă ar fi fost numai un coşmar din care, în felul acesta, ar avea şansa să se trezească. Nevenindu-i nici o altă idee, puse un pas înainte. Mai deconcertată încă decît ea, cloşca îşi Lăsă capul într-o parte ca s-o poată vedea mai bine cu un singur ochi, apoi, cînd i se păru c-a înţeles, se sperie şi mai tare. Şi abia spaima găinei fu cea care îi sugeră femeii următoarea mişcare. Ea se aplecă hotărîtă şi, apucînd-o cu amîn-două mîinile, smulse cloşca din cuibar şi o aruncă, închizînd prompt uşa, în coteţ. Abia apoi îndrăzni să privească. Dar ceea ce văzu nu adăugă nici un element nou primei descoperiri. Acelaşi braţ cu pumnul strîns de somn şi acelaşi picior grăsuţ şi rozaliu, scăpate în două părţi opuse ale unui ghem surprinzător de mare, format din alte nenumărate picioare şi mîini, dar parcă lipsit de consistenţă, acoperit pe alocuri sau format chiar dintr-un puf auriu strălucitor. Dealtfel, strălucirea galbenă era amplificată de luciul ca de cuarţ al cioburilor de ou care licăreau în jur. Uitînd pentru o fracţiune de secundă ciudatele ex-
crescenţe de carne trandafirie şi ţipetele de cobe ale cloştei închise — sau dimpotrivă, sugestionată chiar de această isterie pe care o considera, automat, maternă — Doamna L. dădu să întindă mina pentru a lua în palmă unul dintre pufoşii pui abia ieşiţi din extraordinarele lor ouă. Dar, ca o singură fiinţă, ghemul de puf îşi schimbă forma, rostogolindu-se parcă în sine însuşi, scoţînd la iveală alte gingaşe, numeroase excrescenţe şi reţrăgîndu-se din calea degetelor mîngîietoare ale femeii, care se îndepărtă mai mult jignită decît speriată, confuză încă de bucuria iresponsabilă că reuşise totuşi să producă ceva. Prima mişcare nu fusese însă decît preludiul, semnalul trezirii. Mărindu-şi volumul şi deformîndu-se, sfera pufoasă începea să se rupă în infinit de diverse şi complicate forme : protuberanţe mai materiale şi mai consistente, mai umede şi mai greu de interpretat începeau să se mişte pe cont propriu, întinzîn-du-se, ieşind din somn şi din nefiinţă, misterioase şi inconştiente, imposibil de definit. Deşi aripi scurte acoperite cu un fel de rară şi luminoasă blăniţă încercau să fîlfîie stîngaci în vălmăşagul de linii aproape nonfigurative, devenea tot mai puţin probabil că ele aparţineau unor banali pui de găină, atît de neobişnuite erau restul formelor care se mişcau solidare cu ele, dar mai buimace parcă, mai dezorientate. Doamna L. le privea prostită, fascinată oarecum de propria ei incapacitate de a înţelege. Cel mai straniu aspect al întîmplării, întîmplare care numai de straniu nu ducea lipsă, era că în fiinţele acelea necunoscute, abia ieşite, evident, din stadiul de embrion, se amestecau două calităţi în general nefuzionabile : strălucitorul şi promiscuul. Puful acela de aur aproape orbitor şi fragmentele acelea de ouă diamantine nu
reuşeau să înlăture cu totul senzaţia de jenă fizică pe care carnea exagerat de roză, transpirată şi amorfă, turnată în nişte forme nehotărîte încă şi neclare, o dădea privitorului. Doamna L. nu mai simţea nici un impuls să ia în palmă unul dintre puii aceia nedefiniţi, care continuau să se agite încîlciţi unii într-alţii, fără sunet. Cîţi puteau fi ? Douăzeci, treizeci ? îşi aduse aminte că a pus douăsprezece ouă. Dacă era ceva limpede în această atît de puţin limpede poveste, era faptul că vieţuitoarele în balcon ieşiseră din ouăle puse sub cloşca. Nu puteau fi, deci, decît douăsprezece. Această reducere certă a numărului presupus veni ca o încurajare. Descoperise primul element logic. îi veni să zîmbească : laşitatea prin care încerca să se apere era nu numai jalnică, dar şi ineficace. Una din două : sau trebuia să-şi strîngă tot curajul şi să-şi mărturisească sieşi ceea ce vedea, adică să recunoască fără echivoc că a înţeles, sau nu avea nici un fel de drept la spaima de care se lăsa cuprinsă ca de o apă urcîndu-i incert prin artere. Dealtfel, cînd cuibarul se risipi, nu mai avu de ales. O secundă mai putu să-şi spună că ţipetele, devenite absolut demenţiale, ale cloştei închise, vor sfîrşi prin a aduna vecinii (ba chiar avu tendinţa de a deschide cuşca, lăsînd găina liberă, dar în aceeaşi clipă uită ce îi trecuse prin minte şi rămase aşa : cu mîna sprijinită de zăvorul uşii şi cu ochii pierduţi la foşgăiala de pe ciment). Reuşiseră să se descurce unii dintr-alţii şi se împrăştiaseră, dîndu-şi pur şi simplu drumul prin aer, plutind un timp mai lung sau mai scurt (era de mirare cum aripile scurte, cu formă nedesluşită dincolo de puful care le învăluia ca o ceaţă densă, aurie, reuşeau să le susţină planarea), atingînd apoi cimentul
şi luînd-o la fugă. Acum putea să-i vadă. Erau golaşi, nu mai mari decît lăţimea unei palme, cu aripile şi creştetul protejate de penele acelea incipiente, care, în loc să-i aureoleze, atrăgea asupra lor mila şi chiar o vagă repulsie. Şi mai ales nu făceau deloc impresia unor făpturi supranaturale. Dacă nu i-ar fi ştiut din poze, dacă nu ar fi semănat atît de mult cu nişte bebeluşi sfrijiţi cărora li s-au adăugat pe deasupra şi aripi, i-ar fi considerat pur şi simplu o specie extraterestră şi, eventual, ar fi aşteptat amuzată să vadă ce se întîmplă. Deocamdată se întîmplă uluitorul fapt că unul dintre ei, mai îndrăzneţ sau mai inconştient, încerca din toate puterile să i se caţere pe bombeul pantofului. Nu reuşea, luneca mereu, şi urmele atingerii lui rămîneau pe pantoful negru umede şi lipicioase. Doamna L. nu îndrăznea să se mişte de teamă să nu-1 strivească, pe acesta sau pe altul, şi-l privea fix, încercînd cu disperare să-i transmită dorinţa ei de-a nu reuşi, de-a renunţa. O trecu un fior la gîndul că s-ar fi putut să-i încalece tureacul pantofului şi să-i atingă pielea. Fără să-şi dezlipească tălpile de ciment, pentru a nu strivi sub ele ceva, începu să se retragă uşor, tîrşindu-şi abia simţit picioarele spre uşă. Pierzîndu-şi punctul de sprijin, căţărătorul se rostogoli pe spate şi rămase o infimă fracţiune de secundă nemişcat, pentru ca, redresîndu-se apoi, să nu se mai oprească în poziţia verticală, ci fîlfîind harnic din aripi să o pornească pieziş prin aer, ca şi cum tocmai acea cădere i-ar fi amintit posibilităţile de care dispunea. O clipă Doamna L. se temu că se întoarce spre ea şi chiar făcu gestul de a se apăra ca de o viespe, cu mîna, dar el se opri după numai cîteva fîlfîiri şi descinse pe marginea cuibului. Nu părea încă să o fi observat. Nici ceilalţi. Unii începuseră
să se tăvălească în joacă, încleştaţi ca nişte pisoi, alţii se căţărau pe uşile de sîrmă ale cuştilor spre compartimentul cloştei, care înnebunise de-a binelea, alţii, ca acela aplecat pe marginea cuibarului, îşi făceau toaleta scărmănîndu-şi puful cu degetele făcute pieptene. Doi se băteau trăgîndu-se de aripi şi încercînd să-şi pună piedică. Doamna L. reuşi să ajungă la uşa balconului, fără ca vreunul să-i fi dat importanţă ; căută orbeşte clanţa, o apăsă, deschise, făcu un pas mare îndărăt şi cu aceeaşi grijă închise, grăbită şi fără zgomot, uşa. Mai rămase o clipă cu ochii fixaţi mecanic asupra a ceea ce se petrecea pe balcon, apoi se smulse şi se aşeză pe un scaun.
Trebuia să facă puţină ordine în ea însăşi, să încerce să rezunle totul, nu numai pentru a înţelege, ci şi pentru a găsi o soluţie. Deci : hotărîndu-se (cu impetuozitatea de care nu izbutise niciodată să se dezbare) să pună capăt timpului risipit la cozi, îşi făcuse — cu cîtă greutate — rost de o cloşcă şi, nereuşind să-şi procure şi ouăle necesare, tocmai voia să renunţe, cînd. un bătrîn — e adevărat, destul de ciudat — care o aproviziona de ani de zile cu brînză şi smîntînă, îi adusese fără să-i fi cerut, asta nu trebuia să uite, douăsprezece ouă neobişnuit de mari, spunînd că sînt — aici Doamna L. încremeni rememorîndu-şi momentul — „zburătoare de consum". Iar ea, femeie aproape bătrînă, autoare de studii savante, doctor docent şi profesor universitar, ea nu bănuise nimic, nu i se păruse nimic neobişnuit, le luase cu seninătate şi, în aşteptarea puilor pe care urma să-i mănînce şi a găinilor care urmau să ouă zilnic, îşi mobilă cu suprarealiste cuşti balconul şi îşi cumpără manuale de creşterea galinaceelor. La drept vorbind, toată această activitate pregăti-
toare începuse deja să,o obosească şi — atunci cînd, toate termenele de clocit depăşite, fusese obligată să-şi mărturisească, onestă, că dăduse greş — simţise insinuîndu-se, asemenea oportunismului, şi un fel de uşurare că va scăpa, totuşi, şi nu din vina ei, de acel intimidant destin gospodăresc. Dar iată că nu-i fusese dată această plăcută, la drept vorbind, înfrîn-gere (abia acum înţelegea cît de plăcută ar fi fost !).
Experienţa ei reuşise într-un mod fabulos, atît de fabulos încît ameninţa, dacă nu reuşea să găsească o cît mai rapidă şi radicală soluţie, să-i bulverseze întreaga viaţă. Spunîndu-şi aceasta, Doamna L. nu era de fapt convinsă încă întrutotul de gravitatea situaţiei, avea impresia că melodramatizează puţin pentru a găsi mai repede o rezolvare. Oricît ar fi fost de înspăimîntată — şi era ! — un mecanism încă mai ascuns, protector, amortiza adevărurile, insinuînd bănuiala că nu poate fi adevărat. Asta nu o împiedica să raţioneze — nu există raţionamente mai perfecte decît cele desfăşurate în vis — şi să încerce să lege faptele între ele. Deci din ouăle impresionante şi suspecte ale bătrînului nu ieşiseră pui de găină, sau de raţă, sau de gîscă, sau de lebădă, sau de prepeliţă, sau de dropie, sau de struţ. Nu, din ouăle strălucitoare ale vînzătorului de smîntînă ieşiseră altfel de zburătoare. De consum, vru să adauge, dar se opri la timp, poticnindu-se ca de un prag. Formula aberantă, şi oribilă într-un fel neexplicit, a bătrînului era punctul cel mai înspăimîntător, pentru că era cel mai ancorat în real, al întregii poveşti.
Nu ştia cu ce se hrănesc, şi, bineînţeles, nici nu se putea gîndi la ce folosesc, sau dacă folosesc la ceva. Nu ştia cum trebuie îngrijite ciudatele fiinţe, care li-e ritmul de creştere, de ce au nevoie şi ce le strică. Se
ridică şi se uită în balcon. Erau în continuare în neobosită agitaţie, aşa cum sînt fără odihnă copiii sau animalele mici, în stare să inventeze în fiecare clipă altceva cu care să se joace. Doi dintre ei stăteau agăţaţi de sîrma uşii după care aruncase cloşca şi încercau să o atingă întinzînd cît puteau braţele prin ochiurile de metal. Aceasta se retrăsese în cel mai îndepărtat colţ, ţipînd ca din gură de şarpe, înspăimîntată cu evidenţă, dar într-un mod comic, care nu reuşea să declanşeze compătimire, ci batjocura privitorului. „Deşi ar trebui să fiu solidară cu ea“, se gîndi zîmbind fără să vrea Doamna L. Şi, uitîndu-şi zîmbetul pe buze, se uită în continuare la noii locatari ai balconului. Ii ştia cel mai bine din albumele de artă, toată pictura italiană a secolelor 16, 17 era plină de fesele lor dolofane şi picioruşele lor cu gro.-piţe. îi ştia atît de bine încît uita mereu că nu din realitate. Scăpase, oare, de repulsia primelor clipe pentru că ei se schimbaseră sau pentru că ea se obişnuise cu ei ? în orice caz i se păreau acum mai mari şi mai puţin firavi. Asta nu-i împiedica să păstreze ceva jalnic în toată fiinţa lor, prea goală, prea expusă nu numai privirii, ci şi aversiunii. Făpturile lor sărace — asta era senzaţia pe care o lăsau : de sărăcie ! — îi trezeau mai degrabă mila şi simpatia decît dezgustul. Deodată se trezi înspăimîntată din contemplare : ţipetele cloştei, pe care una dintre mîini reuşise să o atingă şi să-i smulgă o pană, deveniseră atît de demente, încît Doamna L. îşi dădu seama că nu se poate să nu fi trezit întreg blocul. în aceeaşi secundă, sună telefonul şi vecinul din dreapta balconului (un medic pensionar plin de atenţie şi de o reverenţă de-a dreptul obositoare, de obicei) o întrebă cu destul respect, dar fără a reuşi să-şi ascundă întru
totul enervarea, ce se întîmplă cu ţipetele de pe balcon şi dacă are nevoie cumva de ajutorul lui. Doamna L. se scuză, enervată la rîndul ei de ironia din oferta care încheia apelul telefonic, şi explică destul de confuz că e vorba de o găină pe care o cumpărase ca să o taie şi care nu vrea să stea legată pe balcon pînă la ora execuţiei. De data asta fără ironie, doctorul se oferi s»ă i-o taie el — îi aminti cu umor că, dealtfel, e chirurg — şi, cum ea refuză precipitat, trecu la altă idee şi se arătă curios de unde a fost cumpărată găina. Trebui să spună o poveste lungă, despre un student al ei de la ţară care i-o adusese (înainte de a termina fraza îşi dădu seama că făcuse o gafă), dar totul era atît de confuz şi nelegat încît, jenat şi neconvins, vecinul încheie el convorbirea rugînd-o încă o dată, cu o răceală pe care nu o avusese pînă atunci, să facă, dacă poate, să înceteze scandalul de pe balcon.
Punînd receptorul jos, Doamna L. îşi dădu seama că nimereşte cu greu furca telefonului, atît de tare îi tremura mîna. Şi, deşi ştia că nu mai are nici o clipă de pierdut, pentru că şi genunchii îi tremurau, se aşeză puţin pe marginea sofalei. Abia acum, retrospectiv, îşi dădu seama de o altă caracteristică stranie a noilor fiinţe : nu făceau nici un zgomot, nu scoteau nici un fel de sunet. Notă descoperirea mai mult ca revelaţie a unei lipse, a unei absenţe : abia după ce vorbise la telefon îşi dădu seama că nu fusese vorba declt de cotcodăcelile cloştei, nici o altă gălăgie nu fusese reclamată. Se ridică grăbită şi se duse să-şi verifice impresia. Balconul se cutremura de ţipetele găinii, în timp ce nevinovaţii ei călăi, muţi şi zîmbi-tori, se jucau cu penele smulse şi se distrau zburînd
prin dreptul uşii ei cît de aproape puteau, obligînd-o să se retragă în fundul cuştii. Pe feţele lor minuscule nu era întipărită însă nici un fel de răutate sau cruzime, dimpotrivă, plutea atîta linişte în zîmbetele lor rozalii (crescuseră, oare, sau i se părea numai ?) încît Doamnei L. îi trecu prin minte bănuiala că sînt nu numai muţi, ci şi surzi : exista în liniştea şi detaşarea lor sugestia unui scurtcircuit între ei şi lumea înconjurătoare, bănuiala unei infirmităţi. Oricum, nu despre asta era vorba acum. Cea care nu permitea într-adevăr nici o amînare era şi singura dintre probleme care putea fi rezolvată : problema cloştii. Curajoasă, Doamna L., cu braţele întinse, ciugulite din cînd în cînd de zburătorii care în sfîrşit o observaseră, reuşi nu numai să deschidă cuşca în care pătimea nefericita mamă, dar să o şi înşface de aripi cu toată puterea şi să o tragă în cameră. Apoi, ţinînd-o cu disperare într-o singură mînă, cu cealaltă mînă închise geamul, împingînd uşor pe unul ce voia să intre înăuntru (acelaşi care i se căţărase pe pantof ?). In continuare, fără să-şi dea o clipă de răgaz, de teamă că oprindu-se i-ar pieri nu numai curajul, ci şi energia, căută o sfoară, umblînd prin casă cu pasărea care i se zbătea grea în mîini ; o legă strîns de picioare şi de aripi, apoi o mai înfăşură într-un prosop de baie şi o închise (lăsîndu-i fermoarul deschis cîţiva centimetri, ca să aibă pe unde să respire) într-o sacoşă elegantă, adusă cîndva din Italia. Puse sacoşa jos şi observă că se clatină puţin, dar foarte puţin, imperceptibil. Dealtfel, odată scoasă din balcon, şi odată legată, găina se liniştise brusc, ca şi cum prin însăşi condiţia de prizonieră s-ar fi simţit apărată de obiectul spaimei de pînă atunci.
Incercînd să nu se mai gîndească la nimic, Doamna L. se grăbi să se îmbrace, să se pieptene şi, cînd fu gata, se mai cercetă o dată în oglindă lung, ca şi cum ar fi încercat să vadă dacă nu cumva, ceva din ciudăţenia acelei dimineţi i se vedea pe figură. Liniştită în această privinţă, fără a mai arunca nici o privire balconului ai cărui locatari stăteau acum înşiruiţi pe pervaz privind cu nasurile turtite de geam şi cu gurile căscate în casă (i se părea, oare, sau crescuseră într-adevăr ?), Doamna L. luă cu cel mai firesc gest de care era în stare sacoşa, apoi ieşi închizînd bine uşa în urma ei şi verificînd de două ori yala. Pe stradă îşi impuse să nu bage în seamă oamenii care, cu toţii, o priveau (din romanele poliţiste, pe care le citea cu mare vbluptate în concedii, ghicind de la primele zece pagini întreaga intrigă şi amuzîndu-se voluptuos de perfecta suprapunere a cărţii cu pre-moniţiile ei, ştia că asta era o impresie comună tuturor celor care aveau ceva de ascuns). Iar ea avea acum de ascuns nu numai o cloşcă învelită în prosopul de baie şi în cea mai elegantă sacoşă din recuzita casei, ci mult mai mult decît atît.
După ce predă bătrînei cloşca — explicînd, în faţa mirării ei prea puţin binevoitoare, că o înapoiază atît de repede fiindcă nu a ieşit nimic din ouă — şi după ce îi dădu încă 25 de lei, pentru că bătrîna avea aerul că tot ea iese în pierdere din această înapoiere înainte de termen, Doamna L. se simţi brusc eliberată de cel puţin o parte a complicatei aventuri în care intrase. Ciudăţenie a naturii umane : se simţi chiar atît de eliberată încît, după ce îşi ţinu cele două ore de curs ca în vis, restul zilei şi-l pierdu prin magazine, cumpărînd acel atlaz alb cu care au fost găsite tapetate mai tîrziu cuştile, ca şi nenumărate prosoape
flauşate gros, pentru a servi de culcuş şi covoare în cutiile de lemn grosolan. Adevărul era că — dincolo de starea de iresponsabilă beatitudine ce-o cuprinsese hoinărind prin mulţimea care se înghesuia în magazine şi de care o despărţea acum, în mod irevocabil, o taină — ascundea în ea o mică teamă, teama de a se întoarce acasă, spaima de descoperirile pe care le-ar mai avea de făcut.
Şi nu exagera. Apropiindu-se de bloc, îşi căută din ochi balconul, ca şi cum ar fi presimţit că avea ceva de văzut. Nimic mai adevărat. Dealtfel, nimeni nu presimte înainte de a fi sigur de ceea ce se va în-tîmpla. De balconul ei — văzut de la cîteva sute de metri — atîrna un fel de frînghie scămoşată auriu şi roz, răsucită ciudat şi clătinîndu-se să ajUngă pînă la nivelul de dedesubt. Mai întîi nu înţelese, sau nu îndrăzni să înţeleagă, apoi nu mai avu încotro şi, pe cît se apropia, trebuia să admită că nu mai putea fi vorba de nici o iluzie optică, de nici o înşelare : locatarii balconului, epuizînd probabil cercetarea spaţiului lor vital, se lăsaseră în jos, agăţaţi unii de alţii, ajutîndu-se cu cîte o vîslire de aripi, pentru a se uita pe geamul apartamentului de la etajul inferior: Se pare că asta îi distra teribil, pentru că, într-o adevărată fraternitate, îşi schimbau prin rotaţie locul în aşa fel încît, rînd pe rînd, să ocupe cu toţii poziţia de la capătul frînghiei, de unde se putea privi indiscret. După ce înţelese, Doamna L. încremeni o clipă la gîndul că vecinii de jos ar putea zări şi ei pe cei ce îi studiază, apoi o luă literalmente la fugă spre bloc şi, pentru că liftul era ocupat — lăsase din nou cineva uşa deschisă la unul dintre etaje —, urcă scările două cîte două şi, abia mai reuşind să găsească, de grăbită şi emoţionată ce era, cheia, se năpusti în
apartament. Din prima clipă observă că nu coborî-seră toţi, balconul părea încă plin şi, dacă n-ar fi văzut acea funie scămoşată auriu coborînd spre fereastra vecinilor, nici nu şi-ar fi dat seama că lipsesc dintre ei.
Şi, tot din prima clipă, observă că au crescut. De data asta nu mai era o impresie, ci o certitudine. îi trecu prin minte că va trebui să-i hrănească, habar n-avea cu ce pot fi hrănite asemenea fiinţe, şi o dată ajunsă cu gîndul la ciudata lor natură îi reveni — uitată pentru o clipă — spaima că ar putea fi văzuţi de altcineva. Ieşi hotărîtă pe balcon, aproape fără să se mai gîndească dacă nu calcă pe careva, prinse capătul sforii de trupuri atîrnate peste balustradă şi îl ridică smucit. La intervenţia ei, însă, fiinţele se des-prinseră una de alta şi se întoarseră în zbor facil, lipsit de efort, ceea ce dovedea că.frînghia aceea a coborîrii nu fusese decît un joc gratuit sau poate un fel de a-i atrage ei atenţia. Oricum, continuau să nu scoată nici un sunet şi să nu facă nici un zgomot, ceea ce — desigur — era o adevărată binecuvîntare. îşi dădu seama că de data aceasta îi atinsese fără repulsie. încercă să-şi păstreze elanul organizatoric şi să-i strîngă în cuşti. înainte de a găsi o soluţie trebuia să fie sigură că nu vor mai avea posibilitatea nici unei surprize. Se duse aferată şi scoase din sacoşa elegantă, care redase cloşca rosturilor ei fireşti, prosoapele, flauşate şi atlazul cumpărat în cursul zilei ; se întoarse şi tapetă cu grijă, şi chiar cu o anume duioşie, interiorul cuştilor. Apoi îi adună de pe unde se jucau, fără greutate (pe doi îi prinse chiar din aer ca pe nişte păsări mici şi nesperioase), şi îi închise în cele patru cuşti pregătite. înainte de a se retrage îi numără (erau, bineînţeles, doispre-
zece), iar după ce plecă, se mai întoarse o dată şi puse în fiecare cuşcă un prosop în plus, să aibă cu ce se acoperi în caz că le-ar fi fost frig : brusc avusese deodată revelaţia goliciunii lor şi se pomeni invadată de un sentiment neaşteptat de cald pentru aceste biete fiinţe căzute între lumi.
înainte de a intra în pat, îşi puse alături pe noptieră mai multe albume de artă din secolele 16 şi 17 italian şi flamand. Apoi se întinse şi începu să întoarcă, una cîte una, paginile. Nu avea nevoie de nici o confirmare, avea nevoie doar ca altcineva să spună ceea ce ea nu îndrăznea. Şi albumele îşi îndepliniră cu bunăvoinţă această sarcină. Se uita la reproduceri şi îi venea să zîmbească de propria ei capacitate de adaptare. Nu trecuseră mai mult de douăsprezece ore şi se şi obişnuise cu totul, figurile recunoscute în picturile celebre i se păreau copii ale fiinţelor pe care ea le avea pe balcon. Nu încăpea nici o îndoială : pe balconul ei se aflau doisprezece îngeri micuţi, extraordinar de micuţi, care la ora aceea respirau liniştiţi, dormind duşi între prosoapele chinezeşti pe care şi le trăseseră pînă la bărbie, lăsînd numai cîte un colţ pufos de aripă să scape afară şi să tresară', dînd să fîlfîie din cînd în cînd, la cîte un vis. Era pentru prima oară că îşi formula sie însăşi clar, articulat neechivoc, adevărul împotriva căruia ziua întreagă îşi găsise paleative de ocupaţii şi surogate de idei : pe balconul ei* din ouăle care aşteptau să scoată la lumină păsări de carne şi ouă, ieşiseră doisprezece îngeri. Doisprezece îngeri pe care trebuia să-i ascundă şi cu care nu ştia ce să facă.
Pentru că nu era deloc religioasă — formaţia ei materialistă şi pregătirea ei filosofică n-ar fi putut
să i“° permită —, Doamna L. nu era propriu-zis în-spâimintată de acest fapt de natură evident extraordinară, ci mai curînd incitată şi curioasă. Plictiseala şi spaima nu începeau de la descoperirea naturii acestui fenomen, ci numai pe următoarea treaptă, de la posibilitatea dezvăluirii lui publice, a confruntării cu prejudecăţile generale şi consecinţele politice. In fond, Doamna L. nu era nici mai mirată, nici mai scandalizată decît dacă, în locul îngerilor, pe balconul ei s-ar fi aflat un pegas, sau o sirenă, sau un sfinx, sau orice altă fiinţă cu dublă natură şi cu statut cultural cunoscut. Dar pe cînd în cazul descoperirii pegasului, sau sirenei, sau sfinxului, după ce s-ar fi convins că nu e vorba de o iluzie optică şi că nici nu visează, ar fi alergat fericită ca de un noroc să-şi anunţe colegii, organele de resort şi forurile ştiinţifice, grăbindu-se să facă referate academice şi rapoarte informative, nerăbdătoare să aducă interpretări şi să construiască supoziţii, problema dezvăluirii prezenţei îngerilor de pe balcon i se părea infinit mai complicată. Se vedea cu greu pe ea — care ani de zile. semestre întregi, susţinuse seminarul de „Evoluţia ideilor ateiste în gîndirea europeană" — intrînd în cabinetul catedrei de materialism şi anunţînd că pe balconul ei locuiesc, închişi în cuşti tapetate cu atlaz şi înveliţi în prosoape flauşate chinezeşti, doisprezece îngeri. Chiar dacă nu s-ar fi temut decît de ridicol, şi încă ar fi fost destul pentru a face totul ca să nu i se afle descoperirea. Dar nu era vorba numai de asta, Doamna L. ştia foarte bine. In situaţia aceea, cînd se ducea o tot mai înverşunată luptă împotriva i’âspîndirii sectelor şi în contextul deteriorării destul de periculoase a destinderii internaţionale, a anunţa
3 — Proiecte de trecut
tam-nesam prezenţa a doisprezece — chiar şi numărul avea ceva mistic în el ! — îngeri pe balcon nu ar fi fost un gest prea favorabil interpretat, ba el ar fi putut da loc la cele mai nedorite comentarii. Ex-cluzînd deci cu hotărîre această posibilitate, dar ne-fiind în stare să descopere sau să inventeze o alta, Doamna L. adormi în cele din urmă, iar albumul „Renaşterea italiană" alunecă încet de pe plapumă, oprindu-se într-o curioasă poziţie, parcă interogativă, pe covor.
Aşa îl găsi spre dimineaţă, cînd se trezi, scăldată în sudori şi cutremurîndu-se de oroare, dintr-un coşmar înfiorător. Cîteva clipe rămase cu ochii pironiţi pe reproducerea din Veronese la care era deschis albumul, apoi ieşi cu un salt aproape animalic din pat, închise cartea cu piciorul din fugă şi se repezi la chiuvetă, unde rămase aplecată îndelung, ca şi cum ar fi vrut să elimine nu resturile cinei grăbite şi neatente din ajun, ci însuşi coşmarul acela cu incredibile aparenţe de realitate care, ciudat, i s-ar fi înrădăcinat în măruntaie, otrăvind-o. Visase că — urmîndu-şi planurile culinare, ca şi cum nimic extraordinar n-ar fi intervenit în destinul ouălor puse sub cloşcă pe balcon, sau ca şi cum n-ar fi ştiut că din ouă nu ieşiseră, aşa cum se aştepta, pui — gătise cu mari delicii o ciulama dintr-una din acele biete zburătoare, ciulama pe care o şi mîncase fără să bănuiască şi fără să fie reţinută de nimic, plăcîndu-i extraordinar, cu acea exacerbare a senzaţiilor de care numai visul e în stare. Dar tocmai cînd înghiţea ultima bucată simţise că o priveşte cineva şi văzuse că în faţa ei, la masă, şedea bătrînul care îi dăduse ouăle. El o privea cu ură, tremurînd, şi abia reuşind să articuleze cuvintele de furie. Doamna L. îşi dădu seama că el îi spu-
sese ceva, dar nu înţelesese, sau pur şi simplu nu auzise, aşa că îl rugă să repete, şi el spuse din nou aceeaşi propoziţie (abia acum Doamna L. îşi dădu seama că o mai auzise o dată) ; dar nici de data aceasta nu fusese destul de clar pentru a se distinge sensul.
Şi atunci el repetă pentru a treia oară, de data asta neînchipuit de răspicat, ca şi cum ar fi muşcat cuvintele.
—	Ai mîncat un înger. Şi după o pauză saturată de duşmănie şi repulsie : Nenorocito.
Acum auzise perfect, dar nu-şi dădea seama la ce se referă şi-l pofti chiar, pe tonul cu care se adresa studenţilor nepregătiţi la examene, să spună clar ce are de spus şi să renunţe la metafore.
—	Metafore ? urlă deodată bătrînul sculîndu-se în picioare, neînchipuit de lung, atingînd tavanul cu fruntea, ba dislocîndu-1 şi pe el pe măsură ce se înălţa.
Iar de acolo, din înalt, glasul lui tuna cu adevărat înfricoşător, fără nimic şăgalnic sau ambiguu în el. Metafore, spui ? Şi, deschizîndu-i fălcile cu o mînă coborîtă de undeva foarte de sus, începu să-i scoată din gură, ca dintr-un sac, un fel de aripioară acoperită cu un puf auriu, apoi o mînă grăsuţă de copil închizînd şi deschizînd pumnişorul, ca în somn. Dar nu această bizară îndeletnicire a bătrînului, nici statura lui uriaşă şi nici vocea lui tunînd din plafonul care nu se mai vedea, o îngroziseră pe Doamna L. şi o treziseră, din somn, ci faptul că vederea acelor resturi o făcuse să-şi amintească totul şi să realizeze, să înţeleagă cu infinită groază spusele repetate ale bătrînului. Trezită, ajunsă la chiuvetă, se silea să* elimine cît mai mult, ca şi cum ar fi vrut să se cureţe de urmele păcatului, ca şi cum ar fi vrut să se asigure, pentru cazul că n-ar fi fost numai vis, de ex- 35
3*
pulzarea totală a crimei şi a pîngăririi. După ce se linişti şi se trezi în sfîrşit cu totul, se duse pe balcon şi-şi privi îngerii. închişi cîte trei într-o cuşcă, dormeau încolăciţi unii într-alţii, ca pisoii. Nu mîncaseră nimic şi nici nu se hotărîse ce le-ar putea da de mîn-care. Dar din moment ce creşteau fără să se hrănească, poate că nici nu aveau nevoie de hrană şi în orice caz nu puteau fi ucişi prin inaniţie. Îşi alungă, venit într-o doară, gîndul ticălos şi se aplecă să-i privească mai de aproape. Veşnica lor agitaţie din timpul zilei aproape că interzicea cercetarea şi concluziile. Acum, dormind strînşi unul într-altul, şi înveliţi de jur împrejur cu aripile, păreau un singur organism, neînchipuit de rotund şi de moale, apărat de un fel de sferă mai puţin consistentă şi mai spumoasă : aripile îndoite şi dispuse de jur împrejur, radial. Observă că din puful galben infantil începuse să apară pe ici pe colo cîte o pană mai clar conformată, de culoare mult mai deschisă, aproape argintie. Aşa cum respirau regulat şi la unison, cu obrajii înfierbîntaţi de somn şi globurile ochilor mişcate de vise sub pleoape, nu mai păstrau nimic din acea primă impresie respingătoare, umedă şi promiscuă, ci dijnpo-trivă, trezeau în privitor un sentiment cald de înduioşare şi o neaşteptată nevoie de protecţie. Cînd îşi dădu seama de asta, Doamna L. tresări, pentru prima oară speriată cu adevărat de la începutul aventurii, şi părăsi în grabă balconul. Cel mai îngrijorător i se părea faptul că trebuia să se reculeagă pentru a-şi spune că întîmplarea este absurdă şi poate nereală, că a avea îngeri pe balcon este un act ţinînd de nebunie şi de coşmar. In adîncul sufletului ei — şi atunci cînd severitatea raţională a logicii îşi slăbea supravegherea — Doamna L. simţea nu numai că se obiş-
nuise uluitor de repede cu situaţia, ci şi că bietele fiinţe care dormeau atît de copilăreşte îi erau de pe acum familiare şi — de ce să nu recunoască ? — simpatice. Desigur, reprezentările culturale contribuiseră mult la rapiditatea acestei acomodări, la urma urmei pe balconul ei nu locuiau decît — trecute în sînge şi carne — nişte foarte obişnuite abstracţiuni ale poeţilor din toate timpurile. Ce poate fi mai obişnuit decît un înger ? întîlnindu-1, desigur, mulţi s-ar mira, dar ar fi unul care să nu-1 recunoască ? Asta nu schimba, bineînţeles, întru nimic lucrurile şi Doamna L. nu se îndoia de felul în care ar fi reacţionat cei din jur dacă — brusc şi masochist cuprinsă de o criză de exhibiţionism — ar fi povestit şi dovedit secretul extraordinar al balconului. în primul rînd că nimeni, dar absolut nimeni nu ar crede povestea aşa cum ar spune-o ea. Cu toţii ar presupune dedesubturi mai complicate şi mai ruşinoase, pe care s-ar grăbi — în-tr-un fel de harnică şi încăpăţînată concurenţă — să le dezvăluie sau, dacă nu- se poate altfel, să le inventeze. Evident, nu prin cuvînt ar fi putut fi convinşi.
„Dar prin ce ?“ se întrebă Doamna L. într-un fel formal, pentru că nimeni nu întreabă înainte de a bănui răspunsul ; şi, în timp ce se pregătea de plecare, se întrerupse din pieptănatf aproape fără sa fi luat cu o secundă înaintea gestului vreo hotărîre, deschise uşile cuştilor de pe balcon şi, încet, pentru a nu trezi nodurile de fiinţe încă adormite, le vărsă în gura căscată a sacoşei, peste care trase apoi cu grijă fermoarul. înăuntru se simţi numai o scurtă şi moale foire, apoi totul recăzu în somn. Ca şi cum ceea ce fusese mai greu se îndeplinise, Doamna L. se întoarse în faţa oglinzii şi îşi termină pieptănatul. Uşurarea de a se fi hotărît şi mîndria oarecum euforică a curaju-
lui, o făcuseră să uite cu desăvîrşire argumentele, limpezi pînă atunci, ale spaimei şi să aştepte, cu o detaşare din care nu lipsea curiozitatea, urmarea. Pentru că nu ştia cum va fi, tot ce ştia era că se va petrece.
Toată acea dimineaţă, în timpul şedinţei de consiliu, care ţinu mai bine de patru ore, Doamna L. se strădui, privind diferitele figuri ale colegilor ei aşezaţi în jurul mesei lungi, să-şi imagineze reacţia diferenţiată a fiecăruia dintre ei. Şi jocul ar fi distrat-o cu siguranţă, dacă între timp, fără să şi-o mărturisească — şi încercînd să fie cît de cît atentă şi la veşnicele fraze debitate profesoral — întregul ei spirit nu ar fi căutat modalitatea şi momentul potrivit. Dar poate pentru că nu era în stare să găsească nimic, sau pentru că ştia că de fapt găsise, Doamna L. îşi lăsă mîna dreaptă să alunece în sacoşa atîrnată de speteaza scaunului şi în timp ce degetele i se afundau în mătasea caldă, plăcută la atingere, a părului sau aripilor lor, ochii îi treceau cu răbdare şi curiozitate pe feţele colegilor, ca şi cum ar fi încercat să des-' copere în ultima clipă un argument pentru a se opri sau, dimpotrivă, o prevestire a ceea ce avea să citească în minutele următoare pe ele. Apoi, aproape fără să se mişte şi fără să-şi coboare privirea, începu să scoată unul cîte unul, şi să pună pe masa lungă de consiliu, îngerii din sacoşă. Aşezate cu grijă pe pînza stacojie, pătată cu cerneală şi arsă din loc în loc de scrumul de ţigară al anilor de şedinţe, prizărite printre foi de hîrtie, broşuri, pixuri, pahare cu apă, ceşti de cafea, minusculele fiinţe stăteau o secundă descumpănite, apoi — cu acea curiozitate copilărească ţinînd locul oricărei aclimatizări — porneau în grabă care încotro, fără să-şi aştepte tovarăşii, ca şi cum nu ar fi avut nici o clipă de pierdut. După ce îi scoase pe
toţi, Doamna L. rămase cu mîinile în poală, vidată deodată miraculos de încordarea, pe care numai acum şi-o descoperea cu adevărat, a ultimelor zile. închise ochii şi aşteptă. Simţi îngerii risipindu-se de-a lungul mesei, aplecîndu-se deasupra ceştilor, foşnind hîrtiile, jucîndu-se cu stilourile, apoi auzi un fîlfîit şi ştiu că unii au început să zboare. Şi-i imagină rotindu-se în jurul celui înscris la cuvînt. Dealtfel, chiar în secunda următoare, glasul celui ce vorbea se frînse într-un fel brusc, neobişnuit, declanşînd ca pe un miraculos mecanism o linişte incredibilă, un fel de antecameră a exploziei. Şi Doamna L. continuă să ţină ochii închişi, aşteptînd ceea ce avea să se întîmple.
LA ŢARĂ
JJe ani de zile nu ieşisem din acel oraş decît cel mult pentru a mă duce în alt oraş, iar pe drum aveam întotdeauna grijă să nu mă plictisesc şi îmi. luam o carte sau reviste, pe care le citeam, ca în nici o altă ocazie, de la titlu pînă la adresa redacţiei şi administraţiei de pe ultima pagină, iar cînd ajungeam, le împătuream şi le puneam cu grijă în geamantan
—	ca şi cum nu le-aş fi aruncat oricum după cîteva ore sau cîteva zile, fără să le mai închin între timp nici o privire — şi-mi spuneam „N-am pierdut timpul, am citit trei reviste^. Sau patru, sau cinci, după cît era de lung drumul. Nu-^mi plăcea să mă uit pe geam, mi se părea plictisitor şi fără rost, iar idealul unei călătorii îl socoteam — oricît de aberant — acela de a nu simţi că ai făcut-o. Deşi ştiu că nu e decît o prostie, încep cu ea pentru ca să puteţi înţelege ceea ce în mod firesc nu ar trebui să credeţi, şi anume că niciodată înainte de acea clipă pe care vă voi povesti-o — sau în orice caz niciodată de cînd eram om în toată firea, adult cum se zice — nu mai privisem un cîmp. Fără asta aţi înţelege foarte puţin, sau chiar nimic, din ceea ce vreau să vă povestesc. In copilărie, cu mai bine de douăzeci de ani înainte, da.
o făcusem şi — ciudat — îmi amintesc, după atîta timp încă, cu mare exactitate momentul. Mi se spusese că voi fi dusă la ţară, la bunici. Cred că aveam patru sau cinci ani şi fusesem urcată într-o maşină pe care n-o ţin minte prea bine, poate că era cabina unui camion, sau poate altceva, în orice caz o mică încăpere lunecătoare prevăzută în faţă cu un mare geam, un ecran pe oare se desfăşurase multe ore la rînd o cîmpie care părea fără sfîrşit şi pe care am privit-o fără să obosesc tot timpul, aşezată pe genunchii cuiva, pe care îl şi întrebam din cînd în cînd ..unde e ţara ?“ ; ,,cînd ajungem la ţară ?“. Nu mai ştiu cum îmi închipuiam eu că trebuie să fie ţara, dar ştiu că priveam fără încetare cîmpul ca să o pot zări de îndată ce s-ar fi ivit, şi mai ştiu că m-am simţit adînc jignită — cu acea jignire vibrantă de pe marginea izbucnirii în plîns pe care numai copiii o, cunosc şi o ţin minte — cînd cineva, plictisit probabil de atîtea întrebări, mi-a spus în treacăt „Asta e tara", iar eu — neînţelegînd nimic şi privind deodată cîmpia aceea, care dura de cîteva ore, cu un fel de spaimă superstiţioasă, ca şi cum aş fi recunoscut deodată că ascunde ceva nevăzut şi neînţeles de mine, dar nu mai puţin important, ba poate chiar ameninţător — am mai avut puterea să întreb — înainte de a izbucni într-un hohot prelung, din acelea pentru care copiii mănîncă cel mai adesea bătaie, ca să aibă de ce să plîngă — „De cînd a început ?“
Cînd m-am hotărît să mă duc pînă în satul acela, satul bunicilor mei, care muriseră de mult şi în care nu mai fusesem de atît amar de ani, am făcut-o brusc şi aproape fără nici un motiv. Vreau să %spun că nimic nu mă împingea spre acea călătorie, nici
măcar nostalgia. Ştiam că nu am pe cine să găsesc acolo şi nici măcar casa bătrînilor nu eram prea sigură că mai există. La cîmpie nu m-am gîndit. Şi totuşi, ea era cea pe care am găsit-o într-adevăr, şi încă într-un mod atît de violent încît, odată şocul revederii trecut, am început să mă întreb serios dacă, venind, nu mă supusesem unor insistenţe oculte de care nu-mi dădusem seama, în aşa măsură ea, cîm-pia, părea că aşteptase să se arate, să fie văzută. Cum să încep s-o descriu ? Era toamnă tîrziu, poate chiar ar fi trebuit să fie iarnă, dar o iarnă obosită singură de propria ei slăbiciune, moleşită de nehotărîre, năclăită de noroaiele îngheţate, topite şi îngheţate din nou. Deşi se scurseseră abia primele ore ale dimineţii, văzduhul era întunecat, nerăbdător de amurg, şi cerul coborîse jos, cît putuse de jos, într-un adevărat efort de-a atinge cîmpia. Iar ea era fără sfîr-şit. Şoseaua părea s-o străbată chiar prin mijloc, dar totul nu era desigur decît o părere, de vreme ce marginile îi erau rotunde : oriunde te-ai găsi, orizontul are grijă să te asigure că eşti în centrul universului. Da, universul acesta, al cărui singur locuitor păream să fiu, universul care mă chemase fără să-mi spună de ce şi care mă făcea acum să înaintez fără să-mi spună încotro, avea ceva neobişnuit şi nefiresc, ceva ce — fără a putea preciza încă — simţeam că n-ar trebui să fie. Nu-mi dădeam seama dacă tocmai acest aer neliniştitor, care n-aş fi putut spune încă din ce izvorăşte, era cel ce mă adusese aici, dar înţelegeam că, pe cît înaintez, mă înfund totNmai mult în miezul
—	clisos şi aderent — al maladiei sau numai al secretului cîmpiei. încă înainte de a mă opri, două lucruri, mi se păruseră nefireşti în înfăţişarea, măsurată în ore de mers, a cîmpului : culoarea şi faptul
că se mişca. Culoarea era galbenă, aurie chiar, dar era un auriu zgrunţuros, spart din loc în loc de pete mari de negru, căruia mişcarea, neagră şi ea, dar mai lucioasă parcă, mai alunecoasă, îi dădea o nelinişte şi un suspans. De fapt, chiar înainte de a se opri maşina, am simţit că e vorba de un suspans, de o concurenţă nedecisă încă între galben şi negru, ca şi cum aş fi privit o luptă în care cele două culori ar fi încercat, fiecare dintre ele, să rămînă singură la suprafaţă, înălţîndu-se mereu pe umerii celeilalte, că-zînd şi apoi luînd-o de la capăt, din nou, şi asta pe mii şi mii de hectare, pe sute de kilometri de cîm-pie mişcătoare, acoperită cu un fel de substanţă vie, bicoloră şi nedefinită. Pentru că limpede de la prima vedere era că, aurie sau neagră, brazda cîmpului se sălta mult peste nivelul ei obişnuit, suprafaţa cîmpiei se înălţase de parcă o imensă pastă mărunţită inegal şi vopsită diferit ar fi fost distribuită pe întreaga ei întindere, lăsînd şoseaua care o străbătea îngropată la vechea ei cotă, ca între nişte umeri aspri şi ridicaţi cu nedumerire cît pot ei de sus şi de întrebător. Cînd am oprit — şi am făcut-o aproape cu spaimă, pentru că forfoteala nedesluşită a acelei materii părea că începe să se deplaseze şi să mă cuprindă, îmbinîndu-se peste linia derizorie a şoselei — imaginile deformate de viteză s-au întors între contururile reale şi am putut privi, fascinată, o cîm-pie pe care n-o mai văzusem şi care era altfel decît o descoperisem eu cîndva şi decît îmi închipuisem — dacă mă gîndisem vreodată la ea —că trebuie să fie. Cea mai frapantă deosebire faţă de felul în care credeam eu că arată cîmpia era lipsa ţărînii, faptul că pă-mîntul nu se vedea. El era acoperit cu un strat gros de un metru poate — poate mai mult — de boabe şi
ştiuleţi şi seminţe printre care mişunau, forfoteau, se agitau mii şi mii, milioane probabil, de fiinţe de cele mai diverse specii şi feluri, viermi şi gîndaci, şoareci şi nevăstuici, cu ochi şi fără ochi, cu blană şi fără blană, cu antene şi fără antene, patrupede, tîrîtoara, miriapode, şi chiar zburătoare, pentru că pe deasupra acestui colcăitor amestec, incredibil de viu şi de întreprinzător, se roteau escadrile întregi de corbi planînd în zbor razant şi aprindu-se într-un precar echilibru pe acest covor veşnic lunecător. Pentru că totul se mişca, totul se frămînta şi, împinse din toate părţile, trase spre adînc sau eliminate spre suprafaţă, boabele porumbului păreau şi ele vii şi înzestrate cu posibilităţi proprii de deplasare, se mişcau şi ele cuprinse de un fel de frenezie, lăsîndu-se digerate şi macerîndu-se singure, putrezind, acoperin-du-se de mucegai, supurînd, fermentînd alcooluri şi dospind miasme, lăsîndu-se să alunece adînc, pînă în ogor, şi acolo încolţind şi pornind din nou spre lumină sub forma unui vlăstar decolorat şi bălos, tin-zînd spre verde, dar abia transparent, gingaş şi dezgustător, tenace, răzbătător, crescînd printre burţi de gîndaci şi cozi de guzgani, printre labe de corbi şi boturi de cîrtiţe şi ajungînd, în sfîrşit, în aerul tulbure, gata să-şi continue destinul, exagerat şi nepotrivit, să crească, să rodească şi să se adauge putreziciunii atît de vii pe care a fost în stare să o străbată şi pe care va reuşi să o perpetueze. Dar nu mişcarea, nu simpla mişcare era caracteristica principală a acelei privelişti — care abia descoperită ca reală se smucea într-un fel ciudat, aproape spasmodic, dintre chingile verosimilului, gata să scape în simbol şi în coşmar — ci devorarea, digestia, mişca-44 rea internă a organelor mistuitoare. Şi nu numai
animalele, insectele şi păsările devorau porumbul, ci şi porumbul părea să devore animalele şi insectele, în aşa măsură, ele, boabele, se agitau şi ameninţau mereu să înghită celelalte vieţuitoare, pe care reuşeau să le acopere chiar, pentru cîteva clipe, urmînd ca în clipa imediat următoare să fie acoperite ele, boabele, de zelul supravieţuirii celorlalţi, şi asta mereu, fără încetare, fără odihnă, într-o fierbere murdară şi colorată, într-o foire, într-o viermuială, într-o colcăială dezgustătoare, promiscuă, dar nu lipsită de o anume paradoxală măreţie a vieţii care continuă să fie oricum, oricînd, oriunde, orice. Este greu de spus cine învingea şi cine nu în această luptă nemărginit de vitală : greu de spus dacă, iată, corbii atacau gîndacii şi viermii şi hîrciogii, sau dimpotrivă, gîndacii şi viermii şi hîrciogii începuseră atacul căţărîndu-li-se pe labe, încleştîndu-li-se în pene ; după cum, dealtfel, era imposibil de precizat ce atrăsese acolo corbii : sîmburii vii ai porumbului nedevorat încă, sau cadavrele prea sătule ale devoratorilor. în orice caz, cerul coborît atît de neobişnuit spre pămînt şi chiar pămîntul umilit de propriile sale roade şi dejecţii, nu păreau să aştepte decît clipa nimerită să se închidă peste tot acest contradictoriu univers, în acelaşi timp viu şi nedemn- de viaţă. Stăteam încremenită de repulsie în faţa acelei întinse, nesfîrşite col-căieli universale şi mă întrebam dacă toate cîmpu-rile pe care le străbătusem de-a lungul vieţii, citind serioasă cărţi şi răsfoind reviste, grijulie cu întrebuinţarea timpului şi atenţiei mele, fără să arunc o privire pe geam, fuseseră asemenea acestuia. O întrebare valabilă, desigur, numai pentru cazul că ar •exista pe pămînt mai multe cimpuri şi n-ar fi cumva
vorba de o singură stepă imensă şi continuu cotropitoare. Şi — şi dacă da, şi dacă nu — simţeam cum buzele încep să îmi tremure, pleoapele să se zbată şi în piept să se strîngă acel urlet prelung de neputinţă care numai în copilărie avea curajul să se deconspire şi să nu se reprime, şi înainte de care mi-^am strîns acum toate puterile ca să întreb, fără cea mai mică iluzie că mi-ar putea răspunde cineva, „De cînd a început ?“
Oprisem înainte de intrarea în sat şi, de unde eram, satul se vedea mic şi cenuşiu, teribil de perisabil în îmbrăţişarea vie şi veşnică a şesului care, ofensiv şi din toate părţile, îl înconjura. Aşa cum apărea, ghemuit parcă, strîns cît mai bine în sine, abia lăsînd să-l încoroneze cîţiva nuci patetici care nu putuseră fi camuflaţi, era chiar de mirare că supravieţuise totuşi, că nu fusese acoperit de pasta aceea atît de vie, întinsă din zare în zare. A supravieţui este ian termen destul de ambiguu pentru desemnarea unei realităţi mai depărtate de viaţă decît de opusul ei. Fără a şti şi chiar fără a bănui nimic înainte, imaginea zgribulită a satului văzut de departe m-a făcut să mă apropii mai încet şi mai nesigur încă decît pînă atunci. Ca într-un vis nesigur şi gata în orice clipă să dea înapoi, începeam să recunosc locurile. Chiar la margine, părăsită şi înaltă, moara de ulei, închisa încă de pe vremea copilăriei mele, trecuse între timp hotărîtă spre geologie, cu zidurile acoperite de muşchi, ramele ferestrelor şi iaşilor furate, iar în locul podelelor, scoase şi ele, ascunzînd o iarbă înaltă, uscată, dar nu mai puţin impresionantă, acum cînd îşi întindea spicele ţepoase, aproape lemnificate, spre bîrnele negre, patetice ale acoperişului de pe care dispăruseră şi ţiglele. După aceea, livada de cireşi a
învăţătorului, bătrînă şi sălbăticită aproape, cu pomii deveniţi arbori aspri, duşmănoşi, pe care îmi era cu neputinţă să mi-i închipui încărcaţi copilăreşte de cerceii cireşelor. Apoi "ncepeau casele. Pe care nu le mai recunoşteam. Poate c-ar fi trebuit să mă mir că de livadă — atît de schimbată între timp — mi-am adus aminte, în timp ce casele, vechi încă de atunci, nemodificate după cît se părea, nu-mi trezeau nici o asociaţie şi nu se legau în mintea mea de nimic. Nu mă miram însă : în timp ce livada existase pentru mine în sine, desprinsă de stăpînii ei (eram în stare să pîndesc din lan zeci de minute şi chiar ore întregi clipa în care — nemaivăzîndu-se nimeni pe coridoarele luminoase dintre şirurile drepte de pomi — să pot să mă caţăr în cel mai apropiat cireş), casele nu le reţinusem decît prin oamenii care le locuiau. Nu le recunoşteam, cum n-aş fi recunoscut, aşezate într-un dulap, pe umeraş, nişte haine văzute pe cineva care mă impresionase. Pentru că acum casele erau goale. Nu se vedea asta numai din lipsa oamenilor şi a animalelor prin curţi, numai din liniştea nefirească şi uscată care învăluia totul, ci chiar din înfăţişarea lemnului care părea că murise în pridvoarele nelocuite ; din albul văruielii care, fără a se fi murdărit, se degradase spre griuri ; din pămîntul bătăturilor, scorojit de necălcare şi pustiu. înaintam acum prin mijlocul uliţei, cercetînd curţile pe rînd şi, fără a fi descoperit vreo făptură, oricît de umilă, mă simţeam totuşi urmărită şi privită în ascuns, ca şi cum, în lipsa oamenilor, singurătatea însăşi s-ar fi concretizat iscoditoare într-o privire care mă însoţea, curioasă, din fereşti. Apoi am văzut într-o curte un cîine, un cîine bătrîn şi apatic, care m-a privit indiferent, întorcînd mult capul după. mine fără să se
mişte din poziţia în care era aşezat. Apoi o găină a traversat — cu graba aceea de gospodină obtuză şi aferată de care numai o găină, este cu atîta virtuozitate capabilă — chiar prin faţa maşinii, strada. Satul nu era, deci, absolut nelocuit. Poate că aerul acela de pustietate absolută nu venea din absenţa oamenilor, ci de undeva, şi mai din adînc, din prezenţa lor. Ajunsesem. Aproape că era să trec mai departe. Fără să se fi schimbat nimic, nimic nu mai amintea ce fusese înainte. în mod ciudat, primul lucru care m-a frapat a fost gutuiul din faţa casei, cu fructele încă neculese, luminoase, lăsate în crengi ca nişte lampioane uitate aprinse mult după terminarea chermezei. Era ceva înduioşător şi aproape necuviincios în conştiinciozitatea acestui pom de a rodi aşa, decenii la rînd, fără să obosească, fără să se mire de ce se petrece în jur, fără să se întrebe măcar dacă mai are cineva nevoie de fructele lui. Pentru că, într-a-devăr, nu părea să mai aibă nevoie cineva. Pe lîngă fructele vii, luminoase, din crengi, pămîntul întreg dedesubt era acoperit cu un strat bolovănos de gutui putrezite, dar intrate nu în acea zodie moale a fermentaţiei care înclină carnea fructelor spre animalitate, ci trecute hotărît de hotarul vieţii, în mineral. Un strat de globuri imperfecte, colţuroase, carbonizate, acoperea sever curtea bunicilor, vorbind cum nu se poate mai indubitabil despre absenţa oricui. Am intrat, împingînd portiţa clămpănitoare, călcînd cu grijă pe pardoseala de gutui. Casa, evident nelocuită, fusese totuşi locuită după moartea bunicilor, pentru că ramele ferestrelor — de lemn bătrîn şi dulce la pipăit pe vremuri — erau acum vopsite într-un verde lucitor şi grunţuros, iar uşile, prevăzute bătrîneşte cu nişte imense zăvoare de fier, înţepenite în.
poziţia de deschis, erau încuiate cu yale lucitoare d<* nichel. Prin geamurile prăfuite şi împestriţate de muştele cine ştie căror veri, interiorul se vedea altfel decît îl cunoşteam, cu mobile, cuverturi şi preşuri de alt fel, mai săritoare în ochi şi mai imposibil de reţinut în acelaşi timp, amestecul acela de industrial şi artizanal care transformă un grup de obiecte într-o grămadă de boarfe. Ciudat însă, adaosurile modernizatoare nu diminuau gradul de pustietate al casei, o făceau mai părăsită încă decît ar fi părut cu scoarţele ei decolorate şi cu laviţele de lemn lustruit de apropierea vie a omului. Aşa cum o vedeam, cu pereţii de paiantă întăriţi de un soclu mai recent de beton, cu maşina de gătit lăsată fără butelie în colţul vechii plite de tuci, nelocuită şi singură, casa bunicilor părea mai fără viaţă decît dacă n-ar mai fi existat deloc. Şi cred că această impresie de violentă nefiinţă venea din faptul că cei ce o locuiseră nu fuseseră solidari cu ea, nu muriseră acolo, încît părăsirea ei nu era firească, dictată de legile drepte ale naturii, ci de interese şi logici circumstanţiale, perisabile. Nu era o casă pustiită, era doar una abandonată ca lipsită de valoare sau de utilitate, ineficientă şi derizorie. Ce deosebire faţă de misterioasa importanţă pe care o avea fiecare lucruşor din universul stins al bunicilor ! îmi amintesc fascinaţia cu care exploram sertarele umplute de un amestec aproape magic de obiecte cu întrebuinţare imprecisă, sau fără nici o întrebuinţare, şi tocmai de aceea mai tainice în însemnătatea lor. Mosoare de lemn a căror aţă se terminase de mult, dar ele continuau să-şi păstreze prestanţa şi cinstea care li se acorda ; cutii de metal pictate cu flori în care — după cum dormitaseră ani întregi bomboane de mătase, cu pielea lucioasă ca de
atlaz, cu miezul de nucă şi aşchii de zahăr — deveniseră un fel de sipete enigmatice, tratate cu toate onorurile datorate rangului lor, şi în care dormitau impozanţi nasturi de alamă şi bumbişori minusculi de aluminiu, cu patru găurele simetrice, încercuite într-o dungă subţire dar inflexibilă ; igliţe de fier şi degetare de tablă înfiorată de punctuliţe în relief, ci o piele înfrigurată a metalului ; bancnote scoase din uz, valabile înaintea stabilizărilor, purtînd înscrise pe ele cifre astronomice şi portrete uitate ; creioane chimice cu prelungitor ingenios, prins de capătul neascuţit cu o verigă subţire de ebonit; foarfeci mari, ca nişte unelte medievale, cu inelele mînerelor înfăşurate într-o fîşie protectoare de cîrpă ; ochelari rotunzi de sîrmă prevăzuţi cu o sfoară răsucită pe care bunica şi-o fixa pe sub conci...
Am simţit că mă priveşte cineva şi am întors bucuroasă capul. Două băbuţe, una la gardul din dreapta, alta în uliţă, stăteau cu mîinile noduroase agăţate de uluci şi se uitau la mine. Nu păreau curioase sau intrigate, nu păreau nici măcar atente în mod deosebit. Mă priveau într-un fel obiectiv, aş zice, fără coloratură emotivă. Şi, deşi nu le cunoşteam şi deşi nu făcusem decît să privesc în această curte a copilăriei în care eu nu eram totuşi decît o adultă străină, am simţit nevoia să mă explic.
—	Sînt nepoata Mamanei, le-am spus convinsă că erau fastele vecine ale bunicii pe care tot satul o ştia sub acest nume contras oarecum meridional din Mama Ana. Mamana era cunoscută de toţi, de la cei mai mici pe care-i înfăşură în cearşafuri cu oţet şi-i trăgea — adică le făcea nişte ciudate şi greu suportabile masaje în timpul cărora degetele ei contorsio-
nate şi aspre, dar dotate cu o inteligenţă proprie, independentă parcă de cea a creierului, vînau pe sub piele şi sfărîmau fără milă bobiţele de sînge coagulat pe lîngă încheieturi — şi pînă la cei mari, cărora le punea ventuze şi le recomanda fierturi dintr-un cocteil complicat de ierburi culese şi uscate chiar de ea, distribuite apoi fără bani şi cu o anumită rigoare severă, pe care aş putea-o numi acum, fără prea mare exagerare, ştiinţifică. Ţin minte că eram foarte mîndră de ştiinţa ei şi de respectul de care se bucura, şi profitam fără ruşine în orice dispută iscată în timpul jocurilor, tranşînd de fiecare dată controversa în favoarea mea prin simpla rostire a magicei formule „Aşa a spus Mamana“.
—	Sînt nepoata Mamanei, am spus deci, sigură de mine, convinsă că declinarea acestei descendenţe va declanşa bunăvoinţe şi va deschide intimităţi.
Spre surprinderea mea însă, cele două băbuţe mă priveau în continuare ca şi cum nu mă auziseră şi chiar ca şi cum nu m-ar fi văzut. Nu-mi rămînea decît să le ignor la rîndul meu.
Am părăsit pridvorul din care mă uitasem în casă prin geamurile prăfuite, cu sticla îmbătrînită, înroşită pe margini de un fel de rugină şi, întorcîndu-le spatele, am luat-o spre livadă. Trecînd pe lîngă fîn-tîna cu roată mare şi obloane de lemn, am încetinit pasul şi apoi m-am oprit aproape fără să vreau. Era neschimbată şi, dacă mă gîndesc bine, nu cred c-am mai văzut vreodată o fîntînă care să-i semene. Atît de adîncă încît, dacă te aplecai deasupra, nu reuşeai să vezi decît foarte departe o clătinare de reflexe întunecate care înălţau, în cea mai toridă zi de august, o răcoare nervoasă, aproape violentă, şi nu auzeai decît clipocirea grăbită, misterioasă, a unui izvor, 51
4*
fîntîna era zidită pînă la suprafaţa pămîntului din cărămidă îngustă şi arsă îndelung, aşezată rotund şi îmblănită de timp şi de umezeală cu un muşchi verde, mătăsos ; deasupra era întocmită din grinzi de lemn, îmbucate la încheieturi fără ajutorul cuielor, care se înălţau vreun metru, continuîndu-se apoi pe trei dintre laturi cu o încrucişare graţioasă de 6tinghii subţiri, iar pe cea de a patra cu o pereche de uşi batante, închipuite din aceeaşi elegantă haşură lemnoasă. Construcţia se termina printr-un acoperiş cu două ape de ţiglă, încît aspectul exterior era mai degrabă al unei filigorii minuscule sau al unui chioşc cu utilitate neclară, pe care roata mare, ca de căruţă, ancorată într-o parte printr-un cîrlig puternic de oţel, îl făcea încă mai de neînţeles. Nu, fîntîna au părea degradată de timp. Lanţul ei greu nu ruginise, găleata nu obosise să atîrne în gol, iar izvorul din adîncuri, la fel de îndepărtat şi de nevăzut, clipocea în continuare. M-am aplecat din mijloc ascultîn-du-1 şi amintindu-mi emoţionantul ritual al coborîrii în fîntînă a lubeniţelor puse la răcit, cînd, după ce le lăsase una cîte una cu găleata în adînc, bunicul ne prindea de subţiori şi ne apleca peste gura fîntînii, să le vedem plutind rotunde pe apă. Nu vedeam, bineînţeles, nimic, dar valul de răcoare suind ameninţător din adîncuri şi picuratul acela sonor reverberat de pereţi îmi trezeau o spaimă care, amestecată cu indiscutabila senzaţie de securitate pe care mi-o dădeau degetele mari şi calde ale bunicului încleştate pe la subţiori şi cu promisiunea desfrîului sărbătoresc al jertfirii pepenilor, a constituit — şi iată, constituie încă — una dintre cele mai vii senzaţii ale copilăriei mele. Nu, fîntîna nu fusese degradată de timp, îşi păstrase neatinsă întreaga capa-
citate de evocare a miracolelor copilăreşti. M-am întors fără să mă gîndesc, vrînd să le împărtăşesc şi celor două tăcute spectatoare ale scenei în care eu însămi jucam rolul de spectator plăcuta surpriză a acestei nedimţnuate descoperiri, dar asistenţa mea, la fel de mută, crescuse nesperat. în uliţă se adunaseră acum încă trei băţrîne care m£ priveau cu mîna la gură, stupefiate parcă şi distante în egală măsură, in timp ce dintr-una din curţile vecine se apropia incet de gardul mai mult teoretic, împletit cu aproximaţie din nuiele, un bătrînel firav şi stufos, cu barba şi părul albe, umflate ca de o furtună absolut nepotrivită cu făptura sa gingaşă şi friabilă, ca de staniol. Am salutat, abia schiţat, fără cuvînt, ca şi cum tăcerea lor mi s-ar fi transmis sau ca şi cum aş fi acceptat şi eu, ca pe un cod, liniştea ermetică dintre noi. N-am aşteptat să-mi răspundă.
Livada fusese, cel puţin pe jumătate din fosta ei suprafaţă, tăiată şi în locul ei fusese plantată viţă producătoare. Trecuseră însă mai mulţi ani de cînd nimeni nu mai cercetase nici via, nici livada. Prunii îmbătrîniseră, crescuseră nemăsurat şi, nerărite primăvara, crengile li se încîlciseră, încolăcite unele în-tr-altele, ticsite şi încleştate între ele. Unele se uscaseră, dar furtunile nu reuşiseră să le rupă decît pe jumătate şi atîrnau agăţate în spinii celor încă vii, altele, dimpotrivă, se împleteau, se împingeau şi înţepau în dreapta şi stînga, în sus şi-n jos, sălbăticite şi lipsite de scrupule, ca să ajungă, dincolo de concurenţa acerbă a corolei, la lumină şi vînt. Ciudat însă, nu cele care reuşiseră să scape astfel erau mai pline de rod, ci înghesuitele, ascunsele în frunze, sfîşiatele în spini atîrnau doldora de prune bătrîne, zbîrcite, mucegăite, uimite ele însele de ce li se întîmplă şi
neînţelegînd ce şi cînd va mai urma. Pentru că nici prunele nu fuseseră culese, şi în timp ce unele mai reuşeau să se păstreze aninate în ramuri, mumificate şi transformate într-un fel de jalnice podoabe, aproape clinchetitoare la vînt, pămîntul era acoperit cu tone de poame putrezite de mult, pe care şi albinele, şi viermii le părăsiseră sătui şi peste care frunzele putreziseră la rîndu-le, încercînd să ascundă sîm-burii care, eliberaţi de carnea topită, rînjeau ca nişte dinţi cariaţi, ai unui de mult dezmembrat şi irecog-noscibil craniu. Pămîntul îşi lua înapoi tot ce dăduse, sevele pe care le urcase prin tulpini se scurgeau înapoi, prin crăpături, fără să fi hrănit pe cineva, fără să fi folosit celui mai neînsemnat scop, dacă nu cumva creşterea şi îngrăşarea viermilor, pînă în punctul în care începeau ei înşişi să putrezească şi să îşi scurgă zemurile în pămînt, nu putea fi considerat un scop. Oricum, lipsa rostului şi părăsirea nu împiedicau livada să îmbătrînească şi nu puteam să nu privesc cu un fel de fascinaţie tulpinele pe care le ţineam minte suple şi încă flexibile. (Mîncasem bătaie într-o după-amiază în care inventasem un joc primit cu entuziasm de toţi copiii uliţei, care în perioadele cînd eram eu acolo îşi făceau veacul în curtea şi livada bunicilor : să ne alegem fiecare cîte un prun, să ne învîrtim în jur ţinîndu-ne cu o mînă de tulpina lui pînă ameţeam şi cădeam buimaci în iarbă ; cel al cărui prun vibra mai mult timp după oprirea tuturor era cîştigătorul.) Acum tulpinele erau acoperite cu o coajă scorojită, crăpată, îmbrăcată de muşchi pe alocuri şi coşcovită din cînd în cînd, o scoarţă care adeseori nu mai conţinea în interior decît o materie sfărîmicioasă, roşcată, măcinată cu rîvnă de furnici şi cercetată de păsări. In cîteva locuri, chiar şi mie-
zul acesta jalnic dispăruse, pulverizat de timp, şi crengile continuau să trăiască şi să rămînă în văzduh sprijinite în scoarţa răsucită eroic şi încercînd să mascheze, cu mîhnită pudoare, scorbura. Am trecut mai departe, fără să întorc capul, deşi — sau tocmai pentru că — simţeam cum numărul spectatorilor îmi crescuse şi continua să crească. înaintam acum prin-tr-o vie pe care n-o cunoscusem, dar care nu era mai puţin părăsită, dezordonată şi încărcată de ciorchini cu boabele mari, intrate în putrefacţie, aşteptînd răbdătoare să fie scuturate de vînt, risipindu-se la cea mai mică atingere şi lăsînd atîrnat numai un jalnic schelet uscat pe jumătate şi bălăbănindu-se fără rost în aer. Ciufuleala corzilor care nu mai respectau de mult disciplina aracilor dovedea că abandonul nu fusese recent şi lăsa să se deducă vremea, cîntăritâ cu anul, a părăsirii. Dealtfel, unii araci se prăvăliseră sub greutatea rodului, antrenîndu-şi în cădere vecinii de spalier, încît sîrmele atîrnau acum slăbite şi, scăpate din legături, corzile se răsfiraseră graţios în noroi. Am gustat cîteva boabe. Erau dulci şi sticloase, grele de zahărul pe care zadarnic îl conţineau. Nu, zadarnic nu. Ceea ce omul atît de incomprehensibil părăsise, păsările preluau cu un fel de gingaşă demnitate. Cîţiva grauri, sau poate alte păsări asemănătoare, ciuguleau fără grabă şi fără teama de a fi alungaţi, oprindu-se din cînd în cînd ca să mă cerceteze. Dimpotrivă, o ciocănitoare absentă la toate controla grăbită şi conştiincioasă — ca şi cum ar fi lipsit prea mult timp şi acum avea prea multă treabă — grădina, trecînd pedantă şi comică în metodologia ei din pom în pom, apoi din stîlp în stîlp, la butaşii viei, zăpă“cindu-se şi ciocănind automat şi stîlpii de beton ai spalierului. A trecut pe lîngă
mine fără să-mi arunce o singură privire, fără să se gîndească măcar că aş putea-o opri. Era, ca şi graurii, mult mai acasă decît mine. Dealtfel, mirosul alcoolic al prunelor macerate şi mirosul fermentat al strugurilor începea să-mi facă rău, un rău fizic care se adăuga acelei aproape insuportabile senzaţii de ruină şi părăginire, de sălbăticit şi pustiu, care nu se explica prin nimic, lăsîndu-te să inventezi cauze misterioase şi bănuieli înfricoşătoare. Privirile, pe care le simţeam în ceafă, ale bătrînilor nu făceau decît să-mi amplifice confuzia şi presimţirea, ca şi sentimentul că nu mai pot să amîn confruntarea^ M-am întors. Dar, nu, la asta nu mă aşteptam. Bătrînii, care deveniseră între timp cîteva zeci, mă urmaseră, se aflau la numai cîţiva paşi în spatde meu, încît întorcîn-du-mă, ne-am aflat fără apărare faţă în faţă. Deşi majoritatea erau femei, nu lipseau la o cercetare mai atentă nici moşnegii, dar, ca şi cum totul s-ar fi hotărît să fie pe dos, bărbaţii erau în general mai firavi şi mai perisabili parcă decît femeile. Mă priveau cu toţii. Chiar în faţa mea, uitîndu-se la mine cu aviditate, fără să plece ochii şi fără s-o deranjeze privirea mea întrebătoare şi care a sfîrşit prin a luneca jenată în lături, era o băbuţă nu mai înaltă decît un copil de zece ani, subţire şi graţioasă, cu obrazul alb şi uscat ca o hîrtie fin creponată. Am ridicat ochii hotărîtă să-mi părăsesc condiţia de obiect al ciudatei lor contemplaţii şi să-i fac să vorbească. Şi, atunci cînd ochii mei au întîlnit privirea vioaie şi clipitoare copilăreşte a băbuţei din faţă, am vrut să o întreb, dar cum totul era patetic şi complicat, şi cum privirea ei strălucea de un interes pe care nu
reuşeam să-l pătrund, în locul frazei lungi pe care aş fi vrut s-o spun am ridicat doar mîna şi am reuşit destul de confuz să rostesc
—	De ce ?
Dar ca şi cum nu m-ar fi auzit, sau ca şi cum ceea ce am întrebat eu n-ar fi fost esenţial, bătrînica se apropie şi mai mult, privindu-mă în continuare cu interesul acela, distant în acelaşi timp, pe care nu-1 înţelegeam şi, atingîndu-mâ uşor, uşor de tot, cu degetul întins — ca şi cum ar fi vrut să se convingă că exist, sau ca şi cum ar fi vrut să determine materia din care sînt formată — spuse foarte încet, parcă ar fi trebuit să aud numai eu
—	Eşti tînără.
Am crezut că n-am înţeles, pentru că nu vedeam ce legătură putea să aibă vîrsta mea cu acea stranie încleştare vizuală şi am spus oarecum la întîmplare
—	Da.
Dar ea continua să mă privească, într-un fel mai febril încă, şi întinzînd mîna mai tare —* mîna ei uscată ca suprafaţa unui lemn, puţin zgîrietoare la atingere — mi-o puse o secundă pe obraz, retrăgîn-du-şi-o imediat şi spunînd de data aceasta mai tare, ca şi cum ar fi vrut să oficializeze observaţia, să o facă acceptată de toţi
—	Eşti chiar tînără
adăugind imediat oarecum retoric, cu o voce mai ridicată încă — devenită puţin stridentă de înălţime — şi adresîndu-se, de data aceasta în mod evident celorlalţi, straniu de mirată şi de rezolută
—	Este tînără.
Iar ceilalţi, parcă n-ar fi aşteptat decît această constatare, se buluciră deodată spre mine, cu degetele întinse ca nişte rămurele uscate, dornici să mă atingă şi spunîndu-şi unul altuia fără a mai aştepta răspunsul
—	E într-adevăr tînără.
—	Nu mai credeam s-ajung să mai văd unul...
Şi degetele lor fibroase, contorsionate de munci şi reumatisme, cu venele bulbucîndu-se prin piele ca nişte sfori înnodate, strîngînd cam anapoda la un loc oase grele şi cărni obosite, degetele lor ca nişte animale de sine stătătoare porniră să mi se urce pe trup, tremurînd de emoţie şi de mirare. Nu ştiam ce să fac şi cum să mă sustrag straniei lor duioşii, curiozităţii lor pasionate. Şi mi se părea că vorbele ar mai putea reprezenta o subţire platoşă de apărare între mine şi grupul care mă înconjurase acum din toate părţile atingîndu-mă cu o aproape duşmănoasă aviditate.
—	Ce se întîmplă pe cîmp ? am încercat să încropesc un cît de slab dialog, dar bătrînii care mă atinseseră voiau să lase locul altora să o poată face, şi din această mişcare supusă presiunii din spate am fost împinsă tare într-o parte, gata să mă prăbuşesc. Efortul meu de menţinere a echilibrului a fost interpretat însă ca o încercare de a scăpa din încercuire, căci imediat mîinile din jurul meu au început să devină mai ferme, degetele lor mi s-au încleştat în veşminte şi un glas aproape isteric, unisex în fervoarea şi înălţimea sa, a strigat cu o grabă care încăleca silabele
—	Să n-o lăsăm să plece sprijinit imediat de alte şi alte voci
—	Să nu ne părăsească şi ea
—	O să încerce să fugă
—	S-o ţinem aici, să avem şi noi un tînăr
—	S-o legăm de ceva.
Părea un coşmar şi tot mai mult eram înclinată să mă întreb dacă nu era într-adevăr. înnebunitor mi se părea nu atît faptul că se întîmplă ce se în-tîmpla, ci că totul se desfăşura ca şi cum n-aş fi fost prezentă sau ca şi cînd nu aş fi fost o fiinţă, ci un obiect dotat cu anumite caracteristici necesare momentului şi greu de găsit. Nu eram întrebată nimic şi nu mi se răspundea, ca şi cum întrebările mele ar fi fost de mult depăşite, iar răspunsurile adevărate, pentru mine prea greu de înţeles. Nu-mi ră-mînea, desigur, decît să scap, să încerc să fug, să mă smulg din strînsoare şi să mă îndepărtez cît pot mai repede de acel loc al putrezirii, de care nu eram destul de străină pentru a nu putea fi infectată cu moarte şi eu. Dar, evident, nu puteam să mă smulg fără a mă hotărî să lovesc, nu mă puteam salva fără a ataca la rîndul meu, fără a izbi cu putere în trupurile bătrîne care făcuseră în jurul meu un zid clătinător şi înrăit, neputincios şi încăpăţînat. Am început să lupt, deci, mai întîi cu menajamente, pu-nînd cu grijă, cu delicateţe aproape, palma în pieptul fragil al cîte unei băbuţe pe care trebuia s-o împing pentru a-mi face drum, rupîndu-mi cu atenţie stofa hainei pentru a nu trebui să descleştez din ea degetele strînse spasmodic ale unui moşneag şi tăin-du-mi loc, doar atît cît să mă pot înşuruba printre trupurile lor. Dar cu cît atenţia mea era mai mare şi gesturile mele mai prevăzătoare, cu atît înverşunarea creştea şi bietele lor eforturi se înteţeau înnebunite de neputinţă. Printre şuierăturile respiraţiilor
accelerate, printre icnete şi gîfîieli se auzea numai rar cîte o voce surdă, rezolută, şoptind cîte o comandă scurtă sau cîte o eliptică încurajare
—	Aşa
—	Să nu scape
—	Atenţie
—	Pe aicî
—	Cu grijă, cu griiă
Nu-mi dădeam seama dacă numărul lor crescuse sau era numai oboseala care începea să pună stă-pînire pe mine, dar lupta continua nedecisă, deşi părea să înving mereu, pentru că mai rămînea mereu cineva de învins. Aveam senzaţia că încerc să scap dintr-o mare de boabe care, abia date la o parte, lunecau mereu la loc. Cei împinşi în lături nu erau scoşi din luptă decît pentru cîteva momente, după care reveneau şi trebuiau îitipinşi din nou. Şi tocmai cînd începeam să mă îndoiesc că se va termina vreodată, făcînd un pas într-o parte — mînată mereu de dorinţa de a ieşi din interiorul grupului care se deplasa însă odată cu mine — pantoful mi s-a împleticit printre ghetele celor din spate şi, încîlcită printre trupuri şi picioare, m-am prăvălit în învălmăşeală, neatingînd totuşi pămîntul, pentru că în ultima clipă
—	ca şi cum totul ar fi fost aşteptat, ba poate chiar pus la cale — mai multe mîini m-au prins smucin-du-mă căznit într-o parte şi lăsîndu-mă în cele din urmă jos, pe o suprafaţă care nu era a pămîntuluL Deşi n-aş putea spune că am fost azvîrlită, m-am lovit în cădere destul de rău la cap şi, în aceeaşi clipă, am auzit clămpănitul unei porţi şi am descoperit că în jurul meu se făcuse gol şi lumină. Mram ridicat într-un cot şi n-am putut să nu izbucnesc într-un rîs nervos, prelung, eliberator, din care nu mai reuşeam
să mă opresc. Fără să-mi dau seama, fără să am cea mai mică bănuială, în timp ce luptam mă apropiasem (fusesem împinsă ?) spre cotarca de porumb, a cărei uşă se trîntise în urma mea şi ale cărei podele le simţeam, calde încă de soarele verii, sub mine. Cotarca de porumb ! De ce oare îmi sugerase întotdeauna o scenă ? Acum îmi dădeam seama că seamănă perfect cu o colivie, o colivie în care eu eram pasărea cutremurîndu-se de rîs, în timp ce dincolo de gratiile de lemn feţele mulţumite de victorie ale bătrînilor începeau să se contamineze de inexplicabila mea veselie. Nu puteam să mă opresc din rîs în timp ce priveam capetele bătrînilor, asemenea unor măşti comice atîrnînd printre zăbrelele de lemn, şi îmi aminteam după amiezele de vară în care ne închideam, toţi copiii străzii, în interiorul gol, mirosind a praf şi a scîndură încinsă, şi haşurat încîntător de umbrele încrucişate ale stinghiilor de lemn. La început ne jucam de-a serbarea şi spuneam pe rînd poeziile sau cîntecele pe care le ştiam, dar în timp ce fetiţele intrau serioase în concurenţă şi se ambiţionau să spună cît mai multe, băieţii se plictiseau, începeau să se prostească, se scălîmbăiau şi sfîrşeau prin a fi daţi afară de fetele, mai numeroase întotdeauna, pe care încercaseră să le bată sau să le tragă de cozi. Şi de fiecare dată, după ce rămîneam numai noi, ne jucam de-a doamnele, adică ne plimbam două cîte două la braţ, de la un capăt la altul al co-tărcii, şi cînd ne întîlneam ne salutam pline de reverenţă şi schimbam cîteva cuvinte
—	Bună ziua, doamnă.
—	Bună ziua, doamnă.
—	Ce vă mai fac copiii, doamnă ?
—	Bine. Dar ai dumneavoastră, doamnă ?
—	Şi ai mei bine, doamnă.
—	Dar soţul dumneavoastră e sănătos, doamnă ?
Eu eram, bineînţeles, autoarea scenariului, dar
era unul foarte liber şi era chiar o emulaţie între noi pentru îmbogăţirea lui, orice adaos fiind preluat la nesfîrşit. De fapt importante nu erau toate vorbele, important era cuvîntul doamnă care revenea mereu, pronunţat cu voluptate, ca o formulă magică în stare să comprime timpul de pînă atunci. îmi amintesc plimbările acelea care puteau să dureze ore întregi, priveam feţele mirate şi gata să se pornească pe rîs ale bătrînilor şi nu puteam să mă opresc din hohotele care se rostogoleau din mine ca un rîu, ca o materie pe care nu o puteam opri să izvorască şi care, ţîşnind, mă scutura ca de friguri. Totul era comic, nemărginit de comic şi de rîs : jocurile copilăriei dorind să treacă mai repede, maturitatea mea încercînd să se întoarcă jalnică în locuri şi timpuri unde nu mai poate găsi pe nimeni, cîmpul cu porumbul semănat de maşini şi cules de guzgani, livada sălbăticită cu prunele putrede, via smulsă din chingi şi scuturată de păsări, bătrînii aceştia rîzînd prosteşte cu gingiile putrede, exasperaţi de nemoarte şi fericiţi în schimb de a mă avea în stăpînire, şi satul, satul întreg, părăsit de tinerii nemaiînţelegîndu-şi rosturile la ţară şi rupţi astfel din mecanismul implacabil al universului. Totul era de rîs, şi continuam să rîd, în timp ce lacrimile mi se scurgeau de pe obraz şi bătrînii se depărtau nesiguri, întrebîndu-se poate dacă au făcut o bună achiziţie. Totul era de rîs şi am continuat să rîd pînă m-au ţinut puterile, oprin-du-mă numai cînd nu mai reuşeam să scot din gît decît un hîrîit, sinistru, ameninţător, de care mă spe-riam singură. Dar şi atunci încă, şi mult după ce din
gîtul meu nu mai ieşea nici un sunet, pieptul continua să mi se ridice în ritmul hohotelor care lăsaseră în urmă nişte spasme nemaiamintind de mult veselia. Cînd am avut puterea s-o fac, liniştită în sfîrşit şi ieşită din rîs ca dintr-o boală învinsă în cele din urmă, m-am ridicat în picioare, m-am clătinat puţin, apoi, desprinzînd o scîndură — ruptă şi abia sprijinită la loc încă din vremea copilăriei —, am plecat mai departe şi, tăind încă o dată livada şi via de-a lungul, am ieşit peste pîrleazul din spate. Cred că mă hotărîsem să plec de tot.
înainte de a coti spre biserică, mi-am adus-o aminte perfect, nu prea înaltă, albă, cu forma de cruce prelungită de un pridvor cu stîlpi de cărămidă văruiţi şi avînd cupola învelită în tablă strălucitoare la început, vopsită cu timpul în verde. O ţineam atît de bine minte pentru că o privisem de mii de ori în acele dimineţi de duminecă în care, în timp ce Mamana stătea la slujbă, eu studiam — pentru a cîta oară — fotografiile şterse pe porţelan şi inscripţiile neînţelese de pe crucile vechiului cimitir, aruncînd priviri, din ce în ce mai nerăbdătoare, spre biserica din care speram să văd apărînd şirul de băbuţe, grăbindu-se împăcate, la sfîrşitul liturghiei. Nu m-aşteptam s-o găsesc schimbată şi era singura care avea dreptul firesc să nu se schimbe. Şi biserica nu se schimbase, într-adevăr. Dar fusese acoperită. în locul ei se înălţa un straniu edificiu alveolar, de culoarea pămîntului, o movilă formată din sute şi sute de compartimente rotunde, zidite unul lîngă altul, înghesuite şi zgrun-ţuroase. Nu, aşa nu veţi înţelege. Să încerc altfel. Gîndiţi-vă la un cuib de rîndunică. Amintiţi-vă ultimul cuib de rîndunică pe care l-aţi văzut şi gîn- 63
diţi-vă la el, încercînd să vi-1 reprezentaţi în minte cît mai exact, cu suprafaţa lui aspră, făcută din mici ghemotoace de lut lipite încăpăţînat între ele, cu intrarea lui aproape camuflată de subţioara pridvorului. Dacă vi l-aţi fixat bine în minte, încercaţi acum să vă imaginaţi douăzeci sau treizeci de asemenea cuiburi de rîndunică* un pridvor întreg acoperit de la un capăt la altul cu o întreagă stradă de locuinţe păsăreşti, şi dacă şi asta aţi fost în stare să vă imaginaţi, atunci încercaţi să vă adunaţi în faţa ochilor zece, douăzeci, cincizeci de asemenea şiruri şi acoperiţi ziduri întregi cu ele, acoperiţi toţi pereţii casei, de la streaşină pînă jos, la marginea prispei, cu ele ; şi dacă şi asta aţi fost în stare să faceţi, atunci înmulţiţi totul cu zece, cu douăzeci, cu o sută şi îndrăzniţi să vă imaginaţi o biserică întreagă, o biserică mare, cu turn, şi clopotniţă, şi cupolă, acoperită în întregime, acoperită cu desăvîrşire, de cuiburi de rîndunică. Asta era. Era acoperită cu totul pînă şi poarta aceea grea de lemn masiv, ferecată cu ţinte şi diagonale de fier prelucrat ţărăneşte la potcovărie, poarta aceea — care fusese încă a vechii biserici şi care fusese montată ca un fel de simbol înduioşător al rezistenţei şi la biserica cea nouă —dispăruse cu totul sub bizarele edificii de lut, încît locul ei abia dacă mai putea fi bănuit după nivelul puţin mai coborît al cuiburilor din partea aceea. Dealtfel, formele nu se pierduseră, mai putea fi recunoscută clopotniţa, şi cupola, şi stîlpii altădată văruiţi ai pridvorului, dar totul era învelit în această înspăimîntătoare carcasă de pămînt, totul fusese acoperit de această arhitectură de gradul doi, sprijinită pe prima şi îngropînd-o sub rigorile ei de salivă şi lut.
De cît timp era nevoie oare pentru o atît de perfectă schimbare a rosturilor unei lumi ? De un secol ? De un mileniu ? Propria mea viaţă întinsă ca un elastic, gata să se rupă şi să plesnească usturător, nu reuşea să măsoare sau să explice. Am stat şi-am privit minute lungi, împinse pînă la limita ţipătului, alcătuirea aceea, acel sfîşietor monument al reziduurilor zborului. Acum, iarna, gradul de pustietate al clădirii depăşea limitele normale ale suportabilului şi simţeam că, indiferent cum, liniştea care se închegase peste mine, liniştea aceea perfidă care lăsa să-mi ajungă, ca printr-un filtru otrăvit, foşgăiala cîmpului viu şi omniprezent, trebuia spartă cu ceva. Privisem prea mult. Prea mult îmi imaginasem că a vedea înseamnă a salva, trebuia să mă grăbesc, trebuia să fac ceva dacă voiam să mai scap vreodată de sub zodia acestor devoratoare imagini. Am luat-o la fugă spre clopotniţă, şi-am început să sparg cu pumnii şi cu picioarele cuiburile care acoperiseră uşiţa ce ducea în turn, fără să mă opresc şi chiar fără să mă mir cînd am simţit printre degete cleiul ouălor sparte şi trupurile umede, fără pene, ale puilor care nu ştiau încă să zboare. Am continuat să lovesc, să dărîm, în timp ce în jurul meu începuseră să se rotească păsări sărace, speriate într-un fel mizerabil şi gălăgios, revolta^ şi umil, în acelaşi timp şi cu egală nervozitate. în timp ce continuam să lovesc, în timp ce uşa chiar, putredă probabil de mult, se prăbuşea cu un pîrîit aproape animal şi un noi val de păsări bătrâne scăpa înspăimîntat din spiralele turnului, am înţeles deodată — şi o nemărginită oboseală mă cu-
5 — Proiecte de trecut
prinse — că nu erau rîndunele. Rîndunelele, uzurpatoarele bisericii, plecaseră de mult şi, la rîndul lor, fuseseră uzurpate de vrăbii. Din imaculatele cuiburi curgeau acum zdrenţe şi paie, frunze uscate, crengi, murdării. Procesul continua implacabil, îşi urma evoluţia ironică, indiferent la nevoia mea de a-1 înţelege. Am continuat să urc în fugă scările de lemn ale turnului, care trozneau şi se frîngeau — bucuroase parcă — sub paşii mei hăituiţi de ireversibil. Cînd ultima dintre ele, cea mai de sus, s-a frînt, am mai avut timp să întind braţele şi să mă anin de frîn-ghiile lungi, şi negre, lustruite de sunete, ale clopotelor care s-au mişcat la început numai puţin, fără să se lovească, dîndu-mi parcă o secundă de gîndire.
In secunda aceea, fără să am timp să gîndesc ceva, am avut apoi senzaţia că mi-am regîndit viaţa şi că, judecîndu-mi-o cu atenţie şi pe îndelete, m-am ho-tărît să optez. Am avut întotdeauna convingerea că orice clipă pe care o trăiesc, pe care o pierd, care trece degeaba, se depune undeva şi îmi va folosi cîndva, atunci cînd voi avea nevoie de aceste eroice economii. Şi chiar dacă amîn fără încetare să scot şi să folosesc de la banca timpului mormanele de secunde, şi de zile, şi de ani, strînse, aproape fără să vreau, acolo, existenţa acelei bănci nu este mai puţin importantă pentru mine. La urma urmei, omul cel mai bogat din lume nu este cel care mănîfică cel mai mult, sau se îmbracă cel mai bine, ci acela care ar putea oricînd să o facă. în secunda imediat următoare secundei de cumpănă, cînd clopotele s-au înclinat brusc şi riscant într-o parte, smucindu-mă violent şi scoţînd un dangăt prelung vuitor, tînguitor,
demascator, delirant, am ştiut că sosise, iată, momentul să retrag din banca timpului toate orele şi zilele şi anii economisiţi şi să-i cheltuiesc aşa, din simpla plăcere a cheltuielii, să-i azvîrl de la înălţimea acestei clopotniţe, de exemplu, ca pe nişte bancnote lăsate să zboare prin aer spre cei care le aşteaptă ca să se îmbogăţească dedesubt. Dar primul dangăt n-a făcut decît să sfîşie văzduhul pentru a putea turna în el, apoi, fără oprire, tot clocotul de metal revoltat, tot urletul aramei lovite, pentru a putea vărsa, în aerul tulbure al iernii nehotărîte, hotărîrea protestului zguduitor şi întîrziat. Şi atunci, ca la un semnal implacabil — aşa cum la goarnele judecăţii de apoi morţii îşi părăsesc mormintele şi îşi adună din gura fiarelor sătule mădularele risipite, în frescele pridvoarelor mănăstireşti — din miile de cuiburi, din deschiderile acelea aproape secrete practicate la buza alveolelor de lut tencuite una lîngă alta au început să iasă şi să fîlfîie în jur, să se rotească, să se înalţe şi să planeze înspăimîntate mii, zeci de mii, sute de mii de zburătoare, mestecate în aer de reteveiul imens al dangătului, zbătîndu-se în văzduh gata să fie înghiţite de bulboanele vuietului, scăpînd o clipă într-o vîslire disperată de aripi, pentru ca în clipa următoare să fie prinse din nou în vîrtejul trupurilor lor înghesuite în zbor, împotmolite în pene, împrăştiate de sunete şi retrase de tăceri, răstignite pe aer, schingiuite, azvîrlite în nori, rotite larg şi zdrobite de pămînt, totul într-un vacarm pedepsitor şi chemînd la revoltă, totul într-un vuiet şi-o tinguire răzbunătoare şi fără milă. Ames-
tecate cu păsări, valurile vacarmului creşteau, amplificate parcă de atîtea aripi, şi pene, şi ghiare, se întindeau peste cîmpia care ea însăşi se întindea neştiutoare de propriile limite, şi la ţipătul acela nemărginit de metalic şi de neînduplecat chiar şi guzganii s-au oprit din mestecat şi au stat să asculte, înălţîndu-se pe labele din spate şi pe inelele lipicioase ale cozii, după cum tulpinele nerodnice şi premature au început să crească, lungindu-se ca să audă mai bine, ca să înţeleagă ce li se spune, dacă lor li se spune, şi dacă lor le sînt adresate blestemele aiuritoare ale clopotelor rostogolindu-se în căutarea celor vinovaţi. Ciocnindu-se de vrăbii şi aspiraţi de vuiete, corbii cu şoarecii atîrnîndu-li-se de ghiare şi-au deschis aripile cît puteau de larg, descoperin-du-şi-le singuri cu orgoliu şi măsurîndu-le cu uimire deschiderea, şi s-au lăsat să alunece, ca nişte albatroşi întunecaţi, peste marea furtunoasă a dangătelor.
Negre, cu braţele ridicate de spaimă ca nişte aripi, bătrînele satului se strîngeau şi ele sub steagul fluturător al sunetelor şi, cum veneau în grabă, aproape alergînd, vîslind înfricoşate prin aer, părea că se pregătesc să se desprindă şi ele de pămînt şi să se înscrie în marele rotogol de păsări, care luneca tot mai sistematic, tot mai năucitor în jurul bisericii. Cum stăteam agăţată de frînghii, înclinarea bruscă a marilor clopote mă azvîrlea cu toată greutatea într-o parte şi într-alta, iar tangajul acesta radical făcea ca privirii pe care o aruncam peste lume să-i lipsescă un punct sigur de referinţă şi să văd, din cauza propriilor mele clătinări, pămîntul întreg clă-tinîndu-se, cu echilibrul pierdut. Şi cum totul se mişca în jurul meu, şi cum eu însămi fără încetare
mă mişcăm, mi-a trebuit destul de mult timp pînă să înţeleg că inelul rotitor şi asurzitor al aripilor zbă-tîndu-se în jurul bisericii de cuiburi, nebuloasa în-vîrtejată de zburătoare reuşise să antreneze în ciudata mişcare de rotaţie clădirea însăşi, desprinsă încet, prin delicate translări şi uşoare răsuciri, de pămînt. Cînd am înţeles, bătrînii satului nu mai erau decît o pată neagră fluturătoare peste satul, el însuşi o pată doar, cenuşiu şi încremenit în mijlocul cîmpiei care îl devora pe îndelete. Ca şi cum fiecare dintre ele ar fi fost legată printr-un fir nevăzut de cuibul din care ieşise şi firele acestea ar fi fost destul de puternice pentru a rezista poverii, dar nu şi desprinderii de ea, păsările ţineau biserica în văzduh prin forţa zborului lor, prin spaima neîntreruptă nici o secundă a aripilor. In clipa în care am înţeles relaţia aceasta, în timp ce trupul atîrnat de frînghii îmi pendula în ritmul vuitor, am înţeles că, zbaterea aripilor fiind legată de zbaterea clopotelor, biserica ciudată cu tumul, cupola şi cuiburile sale, şi chiar eu însămi, cu revelaţiile, amintirile şi vinovăţiile mele, vom exista numai atîta timp cît voi avea puterea să mă zvîrcolesc la capătul zburător al frînghiei, trăgînd într-o dungă, în semn de alarmă şi spaimă, tălăngile de la gîtul lui Dumnezeu, pentru a scoate sub cerul jos şi nehotărît al iernii sfîşietorul ţipăt în stare să ne păstreze în zbor. De aceea continuam să mă zbucium, să mă frămînt şi să zvîcnesc, aşteptînd să aud la fiecare tresărire bubuitul dureros al aramei spăr-gîndu-mi-se în creier, iar în intervalele dintre ciocniri, ca un ecou al ecoului, ca un reflex surd, dar cu atît mai rău prevestitor, al sonorului, ca un răspuns de pîslă şuşotit întrebării metalului, ascultam fîşîitul aripilor înnodîndu-se de grabă şi făcînd pe-
nele să vibreze sfîşietor. Cînd frenezia fîlfîitului începea să scadă şi dangătele se făceau mai rare şi mai tînguitoare, topindu-şi ameninţarea într-un lamento obosit şi melodios, mă azvîrleam disperată într-o parte şi-n alta, ciocnindu-mă de pereţii zburători ai clopotniţei, zvîcnind înainte şi înapoi, gata să smulg din ţîţînile lor de aramă clopotele care mi se deschideau deasupra ca nişte guri căscate de uimire şi urlînd fără să înţeleagă. Pămîntul cu bătrînii lui de jhîrtie şi livezile lui încîlcite, cu fîntînile lui veşnice :şi cîmpiile lui răzbunătoare se mai zărea abia într-o •rotunjire de galben, şi negru, şi ceaţă, şi numai eu ştiam că totul depinde de spaima pe care zvîrcolirile -mele bubuitoare o poate transmite aripilor tot mai rar foşnitoare ale păsărilor. Rămînea doar să mă întreb cît voi mai avea puterea să mă zbat, cît voi mai :reuşi să mă zbucium, cît voi mai şti zvîcni cu o forţă suficientă să dea glas clopotelor în stare să ţină păsările în zbor...
Am fost găsită — mi s-a spus — la mai multe «ute de kilometri depărtare de satul bunicilor, în munţi. Cînd mi-am venit — după cîteva zile — în fire, eram imobilizată, transformată într-o statuie culcată de gips. Mi s-a povestit că am fost descoperită, cufundată în troiene, în apropierea unei cabane greu accesibile, dar că nu reuşiseră — oricît căuta-seră în jur — să-mi găsească şi schiurile.
La început, din complicata lor relatare nu înţelegeam nimic, apoi, cînd am început să mă dumiresc (în zăpadă, în munţi, în afara traseelor nu concepeau că aş fi putut să ajung altfel decît pe schiuri, schiurile fiind în mintea lor singura raţiune de existenţă a mea în locul în care mă găsiseră) am încercat
în mai multe rînduri să le povestesc adevărul. De fiecare dată eram ascultată cu o înţelegere şi o lipsă de mirare suspecte, eram aprobată şi încurajată să povestesc înainte, ca şi cum în putrezirea cîmpului, în dispariţia satului sau în zborul bisericii nu ar fi fost nimic neobişnuit, încît îmi dădeam seama că se feresc să se îndoiască de ceea ce spun nu pentru că m-ar crede, ci pentru că nu li se pare recomandabil să mă contrazică. Am renunţat deci să-i mai conving şi am acceptat varianta sportivă, interesîndu-mă vioaie de stadiul cercetărilor pentru găsirea schiu-rilor şi primind de fiecare dată cele mai negative, deşi cele mai încîntate, răspunsuri. Astfel, printr-o confuzie, renunţarea la realitate devenea semnul sigur al revenirii la viaţă. Se purtau atît de frumos cu mine încît nu mi-aş fi putut permite să-i dezamăgesc. Eram prea politicoasă pentru asta.
REPORTAJ
Eram într-un oraş mare, poate chiar Parisul, şi mă uitam pe geam. Nu ştiu de ce am spus „poate chiar Parisul“ şi nu ţin minte detaliile care mă făcuseră să presupun că era vorba de Paris, nu de altă metropolă, în orice caz era un oraş foarte mare, pentru că din punctul în care mă găseam, privind de jur împrejur, pînă foarte departe — acolo unde pămîntul se estompa în gri şi trecea aproape fără să-şi dea seama în cer — nu se vedeau decît acoperişuri. Acoperişuri şi hornuri. Trebuie să fi fost undeva, la un etaj foarte de sus, din moment ce pe o atît de mare întindere oraşul îşi etala acoperişurile şi hornurile sub mine. Mă uitam întîmplător pe geam, fascinată de întinsul tibet de ţigle, olane, tablă, coşuri şi cocoşi de vînt care mi se desfăşura sub ochi şi, tot întîmplător, am observat că dintr-un horn curge apă, liniştit, dar neîntrerupt. La început nici nu m-a interesat măcar, dar apoi mi-am dat seama că un horn din care curge apă, deci o apă urcînd în sus, în locul fumului, dintr-o casă, «e ceva anormal. Şi tocmai cînd voiam să mă mir, din .alte trei coşuri au izbucnit, şi nu au mai încetat să se înalţe, nişte jeturi puternice de apă paralelă, ca din nişte puternice sonde în erupţie. Peste puţin, cele-
lalte hornuri le-au urmat. Şi întregul oraş a devenit o fîntînă arteziană, cu nenumărate guri de ţîşnire violentă. Se pare că eu am fost cea care am anunţat prima pericolul, pentru că tot prima am ajuns pe un deal de la marginea oraşului, un deal înconjurat deja, ca o insulă, de apă. Treptat, treptat, ieşeau şi alţi oameni din valuri, se refugiau, înghesuindu-se unii într-alţii pe acel promontoriu, dar toţi ştiau că eu fusesem prima şi că numai eu aveam dreptul să mă caţăr în subţirele foişor de lemn care se înălţa pe vîrful dealului şi care avea să fie, nu peste mult timp, ultimul cuprins de apa care înainta.
Acesta a fost visul visat în acea jumătate de oră în care am reuşit totuşi să aţipesc înainte de plecarea trenului şi care, avînd — aşa cum se întîmplă de obicei — o putere de persuasiune şi o capacitate emoţională mai mare decît realitatea, a constituit nu numai începutul emblematic, dar şi un fel de obsesie mereu prezentă, amestecată, mai ales în clipele de mare oboseală, cu faptele. Adormisem în sala de aşteptare a gării, după ce se anunţase că la întîrzierea mereu prelungită a trenului se mai adăugau cincizeci de minute, şi dormisem probabil puţin şi atît de adînc încît megafonul care m-a trezit psalmodiind intrarea trenului în gară a răsunat mai întîi în vis, anunţînd creşterea definitivă a apelor peste nivelul dealului care ne găzduia. Stăteam în gară de mai bine de o jumătate de zi, aşteptînd trenul care urma sâ mă ducă spre gurile fluviului, spre acea regiune unde se ştia că peste cîteva zeci de ore avea să ajv^ă viitura : puhoiul strîns din toţi afluenţii revărsaţi peste maluri şi care, după ce inundase numeroase localităţi şi imense întinderi de pămînt, se apropia acum firesc şi catastrofal. Slăbite de ape, terasamentele liniilor
ferate se şubreziseră (unde nu se prăbuşiseră cu totul) şi, de spaima deraierii, trenurile circulau încet, ca nişte moluşte tatonîndu-şi întîi cu antene moi traseul, iar această încetineală bulversa programul, făcea garniturile să se aştepte unele pe altele, pentru a nu se ciocni pe parcurs, le întîrzia ore lungi şi uneori chiar zeci de ore, dînd gărilor înfăţişarea aceea de război, isterizată şi buimăcitoare, în care nu mai e nimic sigur şi fiecare noutate poate să fie o catastrofă. Trenul era foarte aglomerat, se suspendaseră probabil altele sau pur şi simplu — ca întotdeauna în perioadele de nenorociri — oamenii intraseră într-un fel de dezastruoasă efervescenţă, fiecare închipuindu-şi că există mai multe şanse de salvare într-un alt loc decît cel în care se afla. Acestei agitaţii subiective şi aiuritoare i se adăuga exodul obiectiv al celor ce, pierzîn-du-şi casele măturate de ape, se îndreptau spre rudele din regiuni mai puţin sinistrate, care aveau să le dea adăpost.
Continua să plouă mărunt şi cenuşiu ca toamna, aşa cum ploua în toată ţara, aproape fără întrerupere de mai bine de două săptămîni. Uneori, în cîte-o dimineaţă, descopeream cu uimire că e linişte, că ţîrîitul continuu cu care ne obişnuisem nu se mai auzea, cerul dădea să se lumineze în cîte o parte şi toată lumea începea să spere că se terminase totul, cînd, aproape fără să ne dăm seama cum, începea să picure iar, cercul compact şi lînos nu părea să fi fost vreodată altfel şi şuviţele continue porneau din nou să înfăşoare şi să năclăiască totul. Ele cădeau acum pe vagon într-un fel de ţîrîit ca de greier, auzindu-se mai puternic decît se auzeau pe acoperişul de acasă. De altfel, trenul însuşi înainta printr-un fel de haşură cenuşie de apă care se scurgea, fără să-şi piardă liniile
paralele, pe ferestre. Printre dungi se vedeau cîm-piile acoperite, pe imense suprafeţe, de apă, încît petele de uscat care reuşiseră să supravieţuiască păreau ele accidentale : bălţi de pămînt negru, clisos, pe întinderea stepei lichide. De cum se făcea ziuă, griul zorilor se adăuga deprimat griului, încă mai deznădăjduit, al ploii, astfel că, odată cu ziua, părea că se naşte din magmele umede însuşi universul, oferin-du-ni-se sub forma acelui peisaj fără rost şi fără speranţă pe care aveam să-l locuim după legi încă necunoscute. Totul era rece şi umed, sfîrşitul lui mai nu se trăda decît în violenţa topirii zăpezilor şi, peste întreaga privelişte, frisona pentru mine spaima sfîrşi-tului, care încă nu mă părăsise din vis. Înaintînd încet, tot mai încet, trenul a sfîrşit prin a se opri apele săpaseră pe dedesubt terasamentul, iar linia rămăsese suspendată în aer, stîngace şi fragilă ca o machetă de viaduct. Nu se putea pune problema unei reparaţii, încît, după o primă derută şi expectativă, ar» pornit-o, încolonaţi aproape, de-a lungul căii ferate, înfundîndu-ne în noroi cînd nu reuşeam să ne ţinem» pe taluz şi lăsîndu-ne muiaţi de firele subţiri ale ploii care nu părea să mai înceteze vreodată. Am mers, cred, două sau trei ore pe fîşia aceea îngustă de pietriş, oţel şi traverse gudronate, cu ochii pierduţi pe întinderile de apă dintr-o parte şi alta a liniei ; şi ştiu că mi-a trecut la un moment dat prin minte că nimeni nu s-ar fi mirat dacă din apele acelea ar fi început să iasă deodată ihtiozauri — cu gîturi lungi terminate comic prin capete minuscule şi corpuri opulente, deplasînd la mişcare noroiul în valuri — în aşa măsură părea totul străin de universul nostru şi gata să înceapă din nou, de la sine. Şi dacă mai putea părea ceva ciudat în această lume lacustră, care atît
de firesc luase locul lumii noastre, atunci ciudate nu erau apele întinse asemenea unei mări calme din zare în zare, ci pilcurile de arbori care reuşeau din loc în loc să-şi înalţe coroanele deasupra lor, ca nişte insule înspumate de frunziş. Căci, pe cît ne apropiam de fluviu, pe atît nivelul cîmpiei de apă creştea : dacă la început se mai zăreau pe ici, pe colo acele pete de noroi presărate pe întinderea de apă, acum abia mai răz-băteau la suprafaţă crengile rotunjite ale pomilor, vă-zîndu-se de departe ca nişte mici muşuroaie verzi-ce-nuşii în cenuşiul ceva mai pal al priveliştei. Şi totul ud, ud într-un fel atît de profund, încît gîndul nu te mai ducea la putrezire, ci dincolo de ea, la supravieţuirea în alt regn. De fapt, încărcaţi cum erau cu bagaje, abia mai purtîndu-şi hainele impregnate de apă, înaintînd silnic fără o clipă de odihnă (pentru că singura speranţă putea fi undeva, cît mai departe, în afara ploii), tovarăşii mei de drum păreau însăşi imaginea supravieţuirii. Cînd, după mai multe ore, am ajuns la Dunăre, cînd m-am văzut instalată — ce nume bombastic pentru felul în care mă chircisem pe punte sub ploaia devenită atît de fină încît se transformase în ceaţă — pe şlepul care urma în patru sau cinci ore să ajungă în insulă, n-am mai fost sigură că trăisem cu adevărat mersul acela pe jos, din traversă în traversă. Oboseala, desigur, îşi spunea cuvîntul, dar nu faptul că nu mai ţineam minte mă făcea să mă îndoiesc ci, dimpotrivă, prea marea acurateţe a senzaţiilor, înregistrate şi păstrate cu acea intensitate a coş-marelor, de care realitatea numai rareori e capabilă. Desigur, îmi aminteam clipa cînd mă trezisem în sala de aşteptare din somn, din somnul acela scurt şi năclăit de vise luptîndu-se între ele şi lăsînd învingător în cele din urmă oraşul ţîşnitor, marele oraş, „poate
chiar Parisul", cu apa izvorîndu-i blînd din hornuri, metropola autoinundîndu-se într-un ciudat elan sinucigaş. Şi-mi mai aminteam trenul supraaglomerat, pornit în sfîrşit cu o întîrziere de mai multe ore, şi înaintînd încet, aproape tactil, prin universul haşurat de ploaie, compus din mari întinderi lichide pe care insulele de pămînt păreau mai ude, mai musti-toare decît chiar pustiul de apă. Nimic nu mă împiedica să presupun că, în acea lentă şi lucioasă alunecare de ore şi ore, aţipisem din cînd în cînd, din moment ce îmi aminteam redescoperirea la răstimpuri a întinderilor argintii. Dar nu eram sigură — n-aş fi avut cum fi — dacă episodul mersului pe jos, segmentat de traverse, se desfăşurase într-una dintre acele eclipse sau, dimpotrivă, în realitatea abulică dintre ele. La drept vorbind, clipa exactă a opririi trenului nu mi-o aminteam decît teoretic, ca şi cum mi-ar fi fost relatată pe scurt de altcineva.
Multe dintre fiinţele încovrigate în jurul meu pe puntea lunguiaţă a şlepului adormiseră din nou, într-un fel hotărît, ca şi cum somnul ar fi avut capacitatea de a le apăra de ploaia care continua să cadă, aproape nevăzută, asemenea unei ninsori extraordinar de fine. Eram mai trează decît oricînd. Aşa cum se întîmplă după o lungă somnolenţă, mă cuprinsese deodată, tocmai cînd nu mai aveam nevoie de ea, o luciditate cristalină în care aşteptam, cu groază, ca o gîză în lumina unui chihlimbar, să coboare valul peste mine. De fapt începea să se întunece, adică cenuşiul văzduhului căpăta tonuri mai închise, în timp ce apa, avînd probabil o gamă mai redusă de nuanţe, nu cobora decît pînă la ultimele reflexe ale argintului ce nu înceta, chiar şi acolo în imediata apropiere a
negrului, să lucească uşor, aproape luminos. Oricum, raportul culorilor ameriinţa să se inverseze, haşura întunecată a ploii prin văzduhul mai deschis devenea, după rapida depăşire a\unui echilibru monocrom, o alergare de linii abia luminiscente pe un fond din ce ce în ce mai poros. Se vedea încă destul de bine şi priveam cu lăcomie făpturile din jur, pregătindu-mi rezerve pentru clipa în care întunericul şi nesomnul meu se vor înfrunta fără a reuşi să se înfrîngă. Printre mormanele de bagaje şi de trupuri cu feţele ascunse sub pălării sau baticuri — ca şi cum, apărate de ploaie, ele, feţele, ar fi transmis şi restului corpului consemnul indiferenţei la ud — rar cîte unul privea ca şi mine ploaia ; celorlalţi, celor mai mulţi, auzul le era de ajuns.
Indiferenţi la tot ce-i înconjura, ca şi cum nici ploaia nici noaptea n-ar fi avut vreo legătură cu ei, un bărbat şi un copil şedeau cu spatele sprijinit de balustrada punţii şi mîncau dintr-un acelaşi pachet. Nu ştiu dacă poziţia lor degajată, exprimînd o atît de puţin probabilă beatitudine, mi-a atras atenţia sau numai faptul că erau singurii care făceau ceva. Sau poate a fost numai asemănarea. In orice caz, a trecut destul de mult timp de cînd îi priveam pînă să-mi dau seama că îmi aminteau ceva, şi încă mai mult timp pînă să înţeleg ce îmi aminteau. Un bărbat destul de tînăr, poate de treizeci de ani, poate de patruzeci, şi un copil mai degrabă urît, dar de o urîţenie adultă, care îl făcea într-un anume fel fascinant. Mîncau amîndoi ceva greu de definit dintr-o hîrtie de ziar unsă, pe care ploaia o muiase şi o transformase într-o zdreanţă imprimată cu texte şi titluri ilizibile ; duceau bucătura la gură pe rînd, întinzînd mîna la pachet cu mişcări iuţi, dar perfect sincroni-
zate, cu o indiferenţă care împiedica graba să se transforme în lăcomie. Şi tocijiai sincronizarea aceea, părînd a fi rezultatul unor îndelungi calcule şi repetiţii (prin lipsa de greş, era în felul ei o performanţă !), mă făcu să-mi amintesc.
Situaţia semăna în multe privinţe. Acelaşi fel de aşteptare nedeterminată, în care inerţia^ atentă totuşi la ce se petrece în jur, apărea ca singura salvare, ca singura soluţie de eludare a timpului care nu putea, pînă la urmă, să nu treacă. Acum era ploaia cea care determina totul, atunci plecarea inevitabilă, dar amî-nată cu o noapte, a tatei. Stăteam cu toţii pe scaune în camera aceea lunguiaţă pe care ne obişnuisem să
o	numim „de zi“, stăteam deja de ore întregi, atunci cînd a început să se desfăşoare scena pe care mîncatul de pe puntea şlepului mi-o amintise ; stăteam uitîn-du-ne obositor de susţinut unii la alţii, şi numai din cînd în cînd, cu mare atenţie, dar parcă în treacăt, la omul acela de care depindea totul, dar care nu părea mai puţin încordat, nici mai puţin obosit decît noi. Stătea şi el pe un scaun — pe care singur îl luase de lîngă masă şi-l aşezase cu speteaza lipită de perete — şi ne privea într-un fel neliniştit, pe toţi deodată, fără a-şi putea opri pe careva dintre noi privirea pentru că era mereu grăbit să treacă la ceilalţi. Era cu puţin înainte de căderea serii, cînd sunase lung {păstrez şi acum în urechi ţîrîitul imperativ) şi-i spusese grăbit tatei, care-i deschisese, că a venit pentru a-1 transporta în oraşul C., de la celălalt capăt al ţării, de unde provenea mandatul de arestare şi de unde plecase el însuşi de mai puţin de 24 de ore. De fapt chiar aşa arăta, după ce tata l-a invitat în casă şi ne-a anunţat cu un calm demonstrativ şi prevenitor că va trebui să plece imediat cu dumnealui, şi-l desem-
nase cu un gest pe care nu i-1 cunoşteam, în acelaşi timp vag şi reverenţios. Atunci l-am privit întîia oară
—	fără să înţelegem de fapt ce ni se spune, intuind doar că e vorba de o veste deosebit de gravă şi tocmai de aceea privindu-1 cu atenţie pe aducătorul ei — şi aşa arăta, într-adevăr : ca un om care de 24 de ore este pe drum, obosit şi nemîncat, mototolit şi murdar, încît ceea ce persoana lui reuşea să inspire nu era în nici un caz frica, ci numai neliniştea în faţa mecanismului care îl punea în mişcare şi-l obliga să acţioneze. (Ciudat, atunci, ca şi mult mai tîrziu, de cîte ori revedeam în gînd scena aceea, nu mă puteam împiedica să mă gîndesc că prin tonul atît de liniştit şi de — cum să spun ? — amabil, tata încerca nu numai să ne protejeze pe noi de îngrozitoarea noutate pe care nu avea cum să ne-o ascundă, ci şi să-l protejeze pe străinul acela de reacţia noastră necunoscută.) Cum, după enunţul calm al scopului acelei vizite, enunţ care ţinea evident loc şi de prezentare, tata nu mai ştiuse ce-să adauge, iar noi rămăsesem încremeniţi cu ochii la musafirul de la care aşteptam urmarea sau poate confirmarea celor spuse, omul se enervase deodată şi începuse să strige — de acolo de unde şedea, aşezat ca. pe un postament, cu ambele picioare pe ştergătoarea de papură din faţa uşii — că e grăbit, că nu e vreme de pierdut, că trenul pleacă peste mai puţin de o oră şi că dacă nu avem de gînd să-i facem repede bagajul, tata va trebui să-l urmeze aşa cum e, în pantalonii cîrpiţi în genunchi pe care-i folosea cînd lucra în grădină şi în vestonul cu mînecile tăiate pe care îl purta ca pe-un pieptar. Dar cum, înainte chiar de a-şi termina strigătul, ochii îi căzuseră pe arătătoarele de bronz ale pendulei, el înaintă cîţiva paşi şi se lăsă într-un mod abrupt, neaşteptat, pe primul scaun,.
adresîndu-se în acelaşi timp, pe un cu totul alt ton, obosit şi intim, aş zice, mamei, care se repezise înnebunită, înţelegînd, în sfîrşit, să ia un geamantan de pe dulap.
—	Merge bine ceasul ? Şi fără a mai aştepta răspunsul, adăugă şi mai scăzut : Nu vă mai grăbiţi, am pierdut oricum trenul.
1	Aşa a început noaptea aceea în care cu toţii — tata, mama, sora mea de cinci ani, eu şi străinul — am stat aşezaţi pe scaune, aşteptînd ivirea zorilor şi ora următorului tren spre C. Aveam ceva mai mult de zece ani şi mi se părea că înţeleg — poate chiar înţelegeam — totul. Ne aşezasem pe scaune şi noi, uitîndu-ne cu toţii la tata care — ca şi cum ar fi vrut să sublinieze că a înţeles că, totuşi, nimic esenţial nu s-a schimbat — a scos din dulap hainele groase, de iarnă, pe care le-a îmbrăcat încet, cu un fel de rarefiere studiată a mişcărilor. Apoi, cînd s-a considerat gata, şi-a aruncat în oglindă — ceea ce nu-mi aminteam să-l mai fi văzut făcînd — o privire cercetătoare, de inventar, şi numai după aceea s-a aşezat şi el, cu un oftat ca de mulţumire, la masă.
Nu mai era nimic de spus. Dar nici nu puteam tăcea stînd faţă în faţă toată noaptea. O noapte de la care, oricum, noi, copiii, eram excluşi; ar fi trebuit să ne mirăm — dacă am mai fi avut rezerve de mirare — că nu fusesem încă trimise la culcare. E adevărat că înainte de culcare ar fi trebuit să ne dea să mîncăm. Dar nu părea să se gîndească nimeni la asta. Sau poate că da. Mama se mişcase de cîteva ori, ca şi cum ar fi vrut să se ridice de pe scaun, dar nu în-
drăznise să ducă mişcarea pînă la capăt. Fără îndoială, ora cinei trecuse de mult. Privirile tuturor erau preocupate fiecare de ceva, cu o grijă care în mod demonstrativ reuşea să le acapareze întreaga atenţie : străinul se ştergea metodic, gospodăreşte, de sudoare pe faţă şi pe mîini, cu o batistă mare, privind după fiecare mişcare urmele lăsate de grăsimea pielii pe pînza cadrilată ; tata căuta prin buzunarele hainelor pe care nu le mai purtase de aproape un an, uitîndu-se cu atenţie la fiecare din obiectele găsite, oricît de neînsemnate, ca şi cum prin desfăşurarea în public a acestei aproape intime ocupaţii ar fi vrut să arate, cu o lealitate necerută de nimeni, că nu are nimic de ascuns ; sora mea despletea şi împletea la loc, pentru a nu ştiu cîta oară, părul păpuşii; eu terminasem de numărat ciucurii, de pe partea mea, ai feţei de masă, erau o sută treizeci şi şapte. Tot mai des însă, pentru cîte o fracţiune de secundă numai, privirile îşi lăsau în suspensie ocupaţia de bază, pentru a se furişa spre mama. Nu numai sărăcia cinei, nepotrivită pentru un musafir, o reţinea însă pe mama, ci şi întrebarea, infinit mai greu de rezolvat, dacă putea fi considerat un musafir. De fapt, cred că nici nu era sigură că avea dreptul să părăsească odaia. Ţin minte cum, în mod evident, eram cu toţii îngrijoraţi că ne vom încheia ocupaţiile — care, oricît de himerice, nu puteau fi totuşi nici ele continuate la infinit — înainte ca mama să fi găsit o soluţie.
în cele din urmă se hotărî. Se ridică în picioare şi stătu pe loc un moment, ca şi cum s-ar fi odihnit după
mişcarea făcută, sau ca şi cum ar fi aşteptat vreo reacţie care s-o împiedice să continue.
Nu spuse însă nimeni nimic şi mama se îndreptă, stînjenită, cu o anumită precauţie în gesturi, parcă s-ar fi deplasat pe o scenă, spre uşa bucătăriei. Acolo se opri din nou şi aşteptă puţin timp fraza care o ajunse într-adevăr din urmă şi o făcu să se întoarcă grăbită, vinovată parcă de ceva.
—	Unde vă duceţi ? — strigase aproape străinul, ridicîndu-se brusc în picioare şi încercînd să compenseze prin înălţimea tonului întîrzierea reacţiei.
—	Să aduc ceva de mîncare — răspunse mama, gata să renunţe la iniţiativa ei.
Dar cum străinul nu ştia cum să continue, tata spuse simplu :
—	Du-te, Otilia.
Şi mama ieşi, iar străinul se reaşeză stînjenit pe scaun. Din nou însă — şi, iată, îmi amintesc cu exactitate impresia aceea, dovadă că ea a fost neobişnuită şi m-a uimit şi atunci — mi s-a părut că vocea calmă a tatei încearcă s-o protejeze nu atît pe mama, dezorientată de noua situaţie (care avea să dureze apoi destui ani pentru a avea timp să se familiarizeze cu ea), ci pe străinul acela care (chiar dacă numai ca simplu mesager) o produsese.
In curînd mama se întoarse cu o tavă pe care aducea farfurii, cuţite, resturile unei mîncări de la prînz, o sticlă cu lapte, un borcan cu marmeladă, o bucată de slănină. întinse o faţă de masă curată şi aşeză în centrul ei, puţin stînjenită, bucatele sărace, iar de jur împrejur farfuriile, tacîmurile şi, după o scurtă şovăire, şervetele brodate care dădeau mesei un aer
exagerat şi nepotrivit festiv. Musafirul tăcuse, o ajutase chiar să întindă faţa şi, numai cînd mama vru să-i ia farfuria pentru a-1 servi, el o retrase aproape violent şi spuse cu o voce pentru prima oară duşmănoasă cu adevărat
—	Eu nu mănînc.
—	Otilia — spuse tata, ca şi cum ar fi ştiut că aşa se va întîmplă şi pregătise dinainte soluţia unei astfel de situaţii — musafirul nostru va mînca din aceeaşi farfurie cu Getuţa o omletă pe care o va face chiar dumnealui. Tu nu trebuie decît să-i arăţi unde găseşte ce-i trebuie. Şi adăugă imediat, cu o voce mai intimă. Ai ouă, nu ?
Dar mama nu reuşise să încuviinţeze decît ple-cînd pentru o clipă fruntea, atît de uimită era, nu atît de intervenţia extravagantă, dar logică şi comprehensibilă a tatei, cît de promptitudinea, întreruptă doar de o infinitesimală şovăire repede în-frîntă, a musafirului, care s-a ridicat şi a urmat-o in bucătărie stînjenit, dar nu mai puţin hotărît.
Aşa s-a născut scena pe care perechea de pe puntea şlepului mi-o amintise : un copil şi un bărbat, mîncînd din acelaşi spaţiu îngust — al pachetului sau al farfuriei — şi ritmîndu-şi cu un savant instinct mişcările pentru a nu se stînjeni, într-o uimitoare şi neliniştită cooperare. Pentru că asta a fost ceea ce nu am mai uitat: scena acelei stranii cine în care noi
—	tata, mama şi eu — abia dacă reuşeam să înghiţim rămăşiţele prînzului, devenite reci în aşteptare, cu ochii nedezlipiţi de la musafirul aşezat în capul mesei, cu sora mea de cinci ani pe genunchi, împle-tindu-şi mişcările fără greş cu ale ei, şi mîncînd, cu o poftă în sfîrşit liberă de spaimă, uriaşa omletă de pe platoul unde mama aranja duminica feliile de
cozonac. Mîndră de importanţa ei, al cărei sens desigur nu-1 înţelegea, dar de care nu putea să nu fie conştientă, Geta mînca emoţionată şi, ca niciodată, tăcută, iar emoţia dădea mişcărilor şi expresiei ei copilăreşti un hieratism care contribuia la aura stranie a clipei. Cu acest tablou se termină dealtfel întreaga amintire. După cină, fusesem trimise, fără multă vorbă, la culcare, iar dimineaţa, cînd ne trezisem, tata nu mai era. Cînd revenise, după mai mulţi ani, nu mai eram noi, crescusem, încît scena aceea nefirească a rămas încremenită emblematic, asemenea ilustraţiei unei coperte întoarse definitiv peste sfîrşitul copilăriei mele.
Copilul adormise rezemat de genunchii bărbatului, care nu terminase încă de mîncat din hîrtia răs-frîntă acum chiar peste fruntea celui adormit. Continua să plouă, dar firele de apă nu se mai zăreau decît în raza murdară a unui bec agăţat la marginea punţii şi, în mod absurd, această fragmentară demascare a ploii îi făcea pe cei aflaţi în întuneric să se simtă mai la adăpost. Din nou cred că am adormit. Sau cel puţin am încetat să receptez frigul şi umezeala ca pe o realitate prezentă. Dunărea care se estompase în beznă era, dealtfel, mai prezentă în conştiinţa mea trecută decît în realitatea de acum. Undeva pe Dunăre se trimiteau pachetele sărace, încropite cu eforturi („asta trebuie s-o lăsăm pentru tata“), pachetele care uneori se întorceau nedeschise, alteori nu, fără să ştim vreodată cu siguranţă dacă au ajuns la destinaţie. Poate de-atunci, din acea nesiguranţă existenţială a pachetelor cu bunătăţi intangibile trimise în neant, Dunărea — în preajma căreia era localizată destinaţia misterioasă şi inco-
municantă — îşi trăsese încărcătura de taină distribuită pe toată întinderea copilăriei mele şi neepuizată nici acum. Nu cred că Nilul mi se părea mai exotic. De fapt, Nilul îmi era perfect indiferent şi, chiar dacă m-aş fi gîndit la el, era prea departe şi prea neutru pentru ca să mă înspăimînte cu crocodilii lui decorativi şi cadavrele lui de milenii. Dunărea, în schimb, ea avea cu ce să mă înspăimînte, ea era aproape şi familiară, dar în stare să ascundă taine înfricoşătoare şi de nepătruns. Dunărea, cea care mărginea Bărăganul şi era legată de mare prin canal... Poate şi faptul, că n-o văzusem contribuia la aura ei negativă, care nu încetase de-a lungul anilor să mă îngrozească şi să mă fascineze.
Inundaţiile catastrofale şi ploile care păreau să anunţe cu obstinaţie sfîrşitul nonşalant al lumii creau acum, cînd o vedeam, un cadru pe măsura vechilor îngroziri. Trecută, pentru a se salva, din domeniul istoriei în cel al geologiei, moartea refuza să părăsească — în ochii mei oripilaţi — malurile fluviului.
Nu ştiu dacă lenta rememorare a afectelor mele danubiene s-a petrecut în vis sau numai pe marginea dinspre vis a oboselii, dar imediat după aceea dormeam cu siguranţă pentru că, stînd în aceeaşi poziţie chircită, sub o ploaie identică, pe un şlep asemănător, străbăteam iarăşi o nesfîrşită întindere de apă sub care ştiam că se află Parisul. „Nici coloana Vendome nu se mai vede, — îmi spuneam — nu mai e nici o speranţă", lamentare care nu mă împiedica să observ că îmi adusesem aminte de coloana Vendome prin asociaţie cu Nilul la care mă gîndisem şi de unde ştiam că fusese adus de Napoleon obeliscul. „Nu, nu mai este nici o speranţă", îmi repetam, sim-ţindu-mă totuşi în siguranţă pe puntea şlepului şi,
poate tocmai de aceea, simţindu-mă vinovată pentru soarta marelui oraş, pe care n-o împărtăşeam. Nu ■era însă o vinovăţie neplăcută, priveam totul cu o anumită lăcomie, gîndindu-mă dinainte cu voluptate la clipa cînd o s-o descriu. „Sînteţi de la ziar ?“ a întrebat cineva, dar eu ştiam că nu e frumos să te bucuri că poţi descrie pieirea unui oraş şi m-am făcut că nu aud. „Sînteţi de la ziar ?“ „Sînteţi de la ziar ?“ întrebau toţi, şi eu ştiam că nu am scăpare, pentru că nu mai pot nici să nu răspund, dar nici să ^explic de ce n-am răspuns din prima clipă.
—	Sînteţi de la ziar ?
Mă trezisem, dar oboseala făcea încă valuri-valuri în mine, ca o apă clătinată cu furie într-un vas care nu mai reuşea s-o încapă, şi am mai ţinut ochii închişi un timp destul de lung, un timp suficient în orice caz, pentru ca ecourile visului să se stingă şi să pot răspunde firesc, ca şi cum aş fi auzit pentru prima oară întrebarea.
Era un bărbat îmbrăcat într-un fel de salopetă impermeabilă, cu cisme înalte de cauciuc şi cu o glugă, aşezată strîmb pe cap, descoperindu-i o jumătate destul de avansată de chelie. înainte de a răspunde mi s-a părut că-1 mai văzusem undeva, că-1 cunoşteam chiar şi, nu ştiu de ce, această impresie avu darul să-mi amplifice oboseala şi să mă facă să închid din nou ochii.
—	Sînteţi de la ziar ? — mai spuse o dată bărbatul din faţa mea, care îşi dăduse seama că în sfîrşit m-am trezit şi începea să-şi piardă răbdarea.
Am dat din cap şi m-am ridicat cu greu, fără să deschid cu totul ochii, în orice caz fără să-l privesc pe cel ce părea să mă aştepte sau să aştepte de la
mine ceva. Impresia că-1 cunosc, deşi el nu dădea nici un semn că m-ar mai fi văzut cîndva, îmi amplifica starea de iritare şi nesiguranţa ce nu era, desigur, decît o formă a epuizării asupra căreia somnul nu mai avea nici o putere. Continua să plouă, dar devenise mult mai frig, sau poate numai oboseala făcea să mi se pară astfel. începea să se lumineze de ziuă, ceea ce însemna că mersesem întreaga noapte sau, mai degrabă, că ajunsesem de mult şi continuasem sâ dorm chircită pe punte, pînă cînd mă trezise cel ce, acum, avea aerul că aşteaptă să mă decid. Faptul că pe toată puntea nu mai eram decît noi doi pleda pentru această a doua posibilitate. Era ora aceea de cumpănă cînd noaptea se terminase, dar ziua nu începuse încă. în golul rămas între ele, obiectele păreau suspendate şi văzduhul de altă consistenţă. în prima clipă avusesem impresia că e încă întuneric, dar apoi începusem să disting, iar acum totul îmi apărea clar, mai clar poate decît pe lumină, pentru că aspectul fantomatic al lucrurilor le punea în atenţie, le decupa din obişnuita lor platitudine. Numai ploaia nu se vedea. Era exact ora la care, în nesfîrşit de nuanţata ei degradare spre zi, noaptea atinge exact nuanţa ploii, cenuşiul acela care nu s-a hotărît încă să opteze între lucios şi opac, între negru şi alb, între cosmic şi mineral. Nu-mi amintisem încă de unde-1 cunosc pe cel ce mă trezise, dar mă decisesem să-l urmez pe scîndura sprijinită între şlep şi pămînt, gata să fiu răsturnată de vîntul care se pornise deodată sau pe care, deodată, am început eu să îl simt. Am pus piciorul pe ţărm şi din prima clipă noroiul s-a căscat înghiţindu-mi gheata pînă mai sus de gleznă, în-tr-o încleştare vîscoasă care îmi garanta adeziunea la sol şi mă asigura că nu voi putea fi smulsă de ra-
fale. însoţitorul meu mă prinsese de braţ şi încerca să mă tragă în sus pe malul povîrnit, spunînd ceva despre o baracă încălzită, dar, ca şi cum deodată mi s-ar fi destupat urechile, mă descopeream înconjurată de un vacarm în care zgomotul ploii şi al vîntului se învălmăşeau cu strigăte omeneşti 'şi uruitul tot mai apropiat al unei şalupe. N-am înţeles ce-mi spunea şi m-am smuls din mîna care încerca să mă sprijine, întorcîndu-mă cu faţa spre Dunăre. Ziua care prindea puteri şi propria mea trezie, în sfîrşit eliberată din scutecele somnului, mă răsuciseră fără menajamente cu faţa spre Dunăre.
Era neînchipuit de frumoasă. Chiar în priveliştea aceea eminamente adipoasă, cu apa întinzîndu-se moartă pînă la orizont, şi în mod evident şi dincolo <le el, în continuare, ea, Dunărea neoprită, vie, se-cretînd ea însăşi mişcarea, nu înceta să păstreze o incontestabilă, tot mai înfricoşătoare măreţie. Din cer în cer nu era decît apă, nemişcată, nemărginită, neînsufleţită, şi prin mijlocul acestei planete placide curgea Dunărea, >rostogolindu-se în sine însăşi şi în cosmos, mestecînd ca într-un malaxor al furiei universale vite umflate, acoperişuri desprinse, arbori porniţi în lume cu rădăcinile descriind dezmăţate volute prin aer, folii de plastic despletite colorat în vîr-tejuri, garduri, butuci, butoaie, păsări înecate, peşti morţi şi gunoaie, hecatombe de gunoaie, universuri Întregi transformate în gunoaie învolburate magnific şi ameninţător. Ea era Dunărea, mişcarea, răscoala, distrugerea, moartea, forţa vitală în stare să dea magnitudine şi elan gunoiului însuşi, curgînd fără încetare în sine însăşi şi în cosmosul bucuros de a o conţine. Ea era Dunărea de care-mi fusese întotdeauna teamă, fascinantă şi străină, misterioasă şi devora-
toare, duşmănoasă, puternică, vie. O văzuse, oare, tata, aşa cum o vedeam eu acum ? O privise, oare, de undeva de pe-aproape, poate chiar de pe acest mal povîrnit şi surpat ? O admirase ? O urîse ?
în jurul insulei, cuprinşi de fluviu, plopi adolescenţi, subţiri ca un braţ de copil, erau aplecaţi de vînt pînă atingeau cu frunzele apa. Cîţi ani puteau să aibă : doi ? trei ? patru ? Rădăcinile lor erau menite să oprească şi să naturalizeze pămîntul adus de aiurea, insula creată împotriva naturii de om. Acum apele smulgeau însă furioase hălci mari din malul! îngrămădit cu încăpăţînare în cîteva decenii de suferinţe. Nu păreau s-o facă la întîmplare, ci urmînd un plan sistematic de distrugere, surpînd cu încăpăţînare, temeinic, tot ceea ce nu era autentic, tot ceea ce li se împotrivise. Părea că Dunărea însăşi, marea zeitate, după ce îngăduise ani la rînd sfidarea, se răzgîndise deodată şi fălcile largi ale valurilor muşcau ciosvîrte întregi de pămînt, pe care-1 scuipau în grabă, cu scîrbă, pentru a încerca din nou, imediat, să înghită, să mestece, să înlăture obstacolul indigest aşezat cu atîta suficienţă în calea ei milenară. Dezorientaţi şi nehotărîţi în faţa înfruntării care le depăşea nu numai forţele, ci şi puterea de înţelegere, plopii se aplecau în vînt, atingînd umiliţi cu frunzele apa. Ceea ce nu-i împiedica să fie frumoşi. Dealtfel, această frumuseţe nesfîrşit de fragilă, cu frunzele pîlpîitoare abia născute, mai mult luminoase decît verzi, pe ramurile subţiri şi tulpinele flexibile, era singurul element real care se opunea — prin simpla sa existenţă şi chiar prin gingăşia şi incapacitatea sa de a lupta — celeilalte frumuseţi, măreţe şi destructive, luptătoare şi intratabile, a dezastrului.
Am reuşit cu greu să mă întorc cu faţa spre insulă •şi să urc panta clisoasă extrăgîndu-mi cu efort fiecare pas din nămolul elastic care acţiona cu şiretenii aproape animale, ca o ventuză. Deasupra vîntul bă-tea încă mai puternic, şi m-ar fi doborît poate, dacă dintr-o baracă, ciudat de lungă şi ocupînd aproape întreaga perspectivă, nu s-ar fi repezit doi bărbaţi ascunşi sub glugi, să mă sprijine. Glugile lor mi-au, adus aminte că încă plouă.
—	V-am rugat să mă urmaţi — îmi spuse, în timp ce mă sprijinea, unul dintre bărbaţi, pe care îl presupusei a fi acelaşi care mă trezise, şi, deşi reproşul său îmbrăcase o formulă exagerat de politicoasă, mi se păru impertinent şi-mi consolidă antipatia pe care din prima clipă o simţisem pentru el. Nu-mi aminteam încă de unde-1 ştiu, nici cu cine seamănă. Avea aerul jignit, ca şi cum nesocotisem un drept pe care îl avea asupra mea, dar de care nu putea totuşi să uzeze nelimitat.
Am intrat. Baraca era împărţită, evident, în multe încăperi, pentru că aceea în care ne găseam nu depăşea o lungime de cinci sau şase metri. O sobă de tuci, încălzită cu tuleie de porumb (o rezervă umedă se afla clădită alături) răspîndea un miros de toamnă şi o căldură descrescătoare în jur. La masa lungă, acoperită cu o pînză roşie găurită pe alocuri, pătată cu cerneală şi mai scurtă decît tăblia, stăteau neglijent mai mulţi inşi obosiţi şi nervoşi, doi sau trei dintre ei în uniforme. Păreau nedormiţi şi înfriguraţi, cu hainele boţite şi stropite de noroi, împerecheate la întîmplare. Mirosea a blană udă (cei mai mulţi purtau căciuli) şi a tutun umezit. Cînd am dat mîna pe rînd, unul singur mi s-a părut aparţinînd altei categorii decît ceilalţi, mai puţin obosit, mai
puţin ud, îmbrăcat într-un nepotrivit de elegant costum de vînătoare :	cisme,	vestă, harnaşamente de
piele fină, moale, în culoare naturală şi etichete celebre, puse la vedere. Dealtfel, chiar şi fără acele etichete — deferenţa pe care i-o arătau cu toţii trebuia să-mi indice în el pe superiorul ierarhic. Era
—	am dedus — venit din capitală pentru a conduce operaţiunile de salvare a insulei.
M-am aşezat lîngă sobă pe mormanul de tuleie* cu pixul în mînă şi carnetul pe genunchi. Dar nu puteam fi atentă. După frigul din timpul nopţii, căldura oricît de precară a sobei mă moleşea şi-mi făcea atenţia lunecătoare, lucioasă. Mă uitam la bărbaţii strînşi în jurul mesei aceleia lungi (nu puteam să văd dacă era chiar o masă sau numai nişte scînduri sprijinite pe două capre), îi priveam cu atenţie, dar nu reuşeam să urmăresc ce spun. Cu excepţia unuia sau, poate, a doi, erau oameni cu funcţii mai importante, veniţi de la judeţ, din ministere. Se vedea că nu mai sînt obişnuiţi de mult cu astfel de condiţii şi că numai prezenţa unora şi mai înalţi în grad îi împiedică să-şi manifeste nemulţumirea şi nervozitatea. Erau sfîrşiţi, extenuaţi, dar nu de acea oboseală a încordării nervoase, a şedinţelor şi instructajelor nesfîr-şite, căreia îi rezistau de ani de zile, ci de o oboseală pe care o uitaseră de mult, fizică, izvorînd din frig şi din foame, din epuizarea fiecărei fibre, o oboseală în care fiecare celulă de carne suferă şi cere odihna. Nu mai dormiseră de zeci de ore, făcuseră zeci de kilometri prin ploaie şi noroi. îi dureau muşchii ne-maiobişnuiţi cu mişcarea, îi ustura pielea nemaiobiş-nuită cu murdăria, obrazul nemaiobişnuit să nu fie proaspăt ras. Plecat, cu evidenţă, de puţine ore de acasă, cu reacţiile netocite şi frazele încă prefabri-
cate, noul sosit le vorbea privindu-i cu superioritatea instinctivă a celui ce se simte bine în propriul său trup, curat şi proaspăt, în faţa bolnavului care se ştie murdar şi mirosind urît. Iar ei rezistau, supuşi şi respectuoşi, acelei priviri pentru că ştiau că, la rîn-dul lor, vor putea să-i privească cu aceeaşi inflexibilă superioritate pe cei ce le aşteptau hotărîrile afară în ploaie, supuşi...
Vorbea despre strîngerea forţelor, despre neprecu-peţirea efortului, despre concentrarea tuturor resurselor, despre salvgardarea realizărilor, afară ploua în continuare, din cînd în cînd îşi frecau ochii şi feţele nerase ca să se ţină treji, vîntul făcea pereţii barăcii să vibreze într-un fel aproape emoţionant şi, deşi mă aflam pentru prima oară acolo şi nu-i mai văzusem niciodată pe oamenii aceia, totul mi se părea cunoscut, privit, auzit şi zadarnic, parcă totul mai fusese cîndva şi fusese degeaba, iar eu eram obosită de moarte să tot văd şi să tot ascult, să tot însemn în carneţele şi să tot transcriu pe curat. Şi deodată, în timp ce frazele continuau să curgă în felul ştiut şi ploaia continua să cadă şi vîntul să bată, m-am gîn-dit ce-ar fi ca Dunărea să fi desprins între timp insula şi să o fi împins încet la vale, cu tot cu baraca, şi cu soba, şi cu mănunchiul de tulee, şi cu masa lungă de scîndură, şi cu faţa de masă roşie pătată de cerneală şi arsă de ţigări, şi cu bărbaţii din jurul mesei care ascultau frecîndu-şi obrazurile nerase, şi cu cel ce le vorbea odihnit, şi cu mine cea care notam aceleaşi şi aceleaşi vorbe, ce-ar fi ca totul să fi pornit de mult fără să ne dăm seama, fără să bănuim măcar...
Apoi au urmat propunerile.
Problema concretă era de fapt aceea a consolidării malurilor în aşa fel încît să reziste viiturii, anunţate peste mai puţin de douăzeci şi patru de ore şi a cărei putere de distrugere era foarte greu de evaluat, ceea ce făcea ca, logic, să fie presupusă enormă. Apele care aveau s-o formeze, vărsate din Someşuri, Cri-şuri şi Mureş aveau deja la activul lor oraşe şi sate inundate, uzine şi poduri distruse, ogoare acoperite; coborau spre mare strînse în aceeaşi albie care nu le mai încăpea şi nu mai putea să le ţină în frîu. Iar în calea lor era această insulă construită, făcută, nu născută, această insulă pentru care se plătiseră vieţi şi care îşi plătise datoriile în porumb, această insulă-simbol care trebuia salvată pentru a se arăta că nu fusese în zadar. Desigur, ţărmurile, din care apa cu fiecare val muşca îmbucături de pămînt, trebuiau întărite cu ceva solid, cu bolovani de piatră, sau cu stîlpi de lemn, cu drugi de fier, cu beton armat, şi totul în mari cantităţi, în cantităţi inexistente.
—	Singurul element de care dispunem la discreţie este elementul uman — spuse la un moment dat unul dintre bărbaţi, începînd să prezinte efectivele care se găseau în insulă. Şi deşi expunerea lui avea ceva aberant, ca şi cum ar fi pierdut din vedere obiectul discuţiei şi s-ar fi referit la un război adevărat, la o bătălie militară împotriva apelor, ca în vechile practici magice de supunere a naturii, era prima pe care puteam s-o urmăresc, vorbea lapidar despre ceva concret, înţelegeam ce spune fără nici o greutate, fără plictisitorul efort al dezghiocării ambalajului netrebuitor de cuvinte.
Nu aveau nici timp, nici posibilităţi de transport pentru uriaşele cantităţi de materiale care ar fi fost necesare lucrărilor de consolidare. Nu se puteau baza
decît pe materialele existente în insulă. Iar în insulă nu se găseau decît tuleie pe jumătate putrezite de porumb şi barăcile, vechi şi ele, deşi fuseseră la vremea lor foarte solide.
—	Hă, hă, şi încă ce solide — rîse absolut straniu
cel ce mă trezise, declanşînd printre ceilalţi o reacţie destul de curioasă :	unii	zîmbiră ambiguu, alţii se
foiră cu ochii în pămînt, iar cel în costum de vînător se încruntă vizibil bătînd cu creionul în masă şi ce-rînd mai multă responsabilitate în asemenea momente.
—	Mai sînt plopii — spuse cineva cu gravitate, pentru a sublinia readucerea discuţiei la obiect. Sînt, desigur, prea tineri, dar ar putea fi legaţi mai mulţi la un loc şi folosiţi ca armătură...
O secundă am sperat că ideea nu va fi acceptată, dar apoi i-am văzut dînd cu indiferenţă şi fără prea mare entuziasm din cap.
—	Nu se poate, m-am surprins strigînd, ar fi păcat ! Sînt prea... (şi am vrut să spun vii, dar mi-am dat seama că argumentul n-ar fi avut nici un sens, şi am căutat repede un altul, mai puţin esenţial, mai economic)... sînt prea subţiri ! N-ar folosi la nimic...
—	E adevărat, mi-a răspuns chiar cel din capul mesei — şi am fost uimită de oboseala care i se citea în ton şi de faptul că nu-1 enervase intervenţia mea — dar sîntem datori să nu precupeţim nici un efort — şi era ciudat cum modulul acela de frază, trecut prin oboseală, pierdea din zădărnicie şi cîştiga în sens.
—	Sîntem datori să gîndim — aş fi vrut să-i strig, dar chiar gîndirea mă împiedica să mai continui. Plopii, ale căror rădăcini vii erau singura armă a ţăr-
mului împotriva apei, căzuseră, odată cu logica, la examen.
—	Ar mai fi ceva — se auzi vocea care mă trezise pe şlep, şi nu ştiu ce inflexiune specială mă făcu să mă uit cu atenţie la vorbitor. Părea încurcat, ceea ce evident nu-i stătea în fire, dar şi hotărît să se reabiliteze prin propunerea pe care nu ştia cum s-o formuleze, şi care presimţeam că va fi extraordinară. Dealtfel, toţi îl priveau aşteptînd. Ar mai fi ceva
—	începu el din nou după ce îşi dresese glasul — ceva... ştiţi... mă iertaţi... poate că ar fi mai bine... în cadru mai restrîns... dacă îngăduiţi...
Se crea o oarecare confuzie, unii se mişcară pe scaune, alţii îşi aprinseră ţigările, alţii părură a nu fi înţeles şi se interesară de la vecini ce vrusese să spună, cu toţii aveau aerul vag jignit, ceea ce dădu naştere unei mici rumori, pe care cel mai înalt în rang o interpretă ca o slăbire a propriei autorităţi.
—	Ce cadru restrîns, tovarăşe ? Nu e destul de restrîns ? Ce secrete putem să avem unii faţă de alţii ? Sîntem cu toţii tovarăşi vechi, oameni cu experienţă, nu avem nimic de ascuns ! Spune ce ai de spus, că nu avem timp de pierdut. Trecem prin momente grele şi nu avem dreptul să precupeţim nici un minut... Se montase în timp ce vorbea şi, de enervare sau poate din dorinţa de a schimba ceva, înlocuise în fraza dată cuvîntul efort prin minut. Se vedea că omul îi este — ca şi mie, dealtfel — antipatic, dar acesta nu-şi pierduse cumpătul, deşi regreta vizibil că începuse să vorbească ; stătea cu ochii în pămînt şi aştepta să se consume rezerva de fraze a superiorului, aruncîndu-mi o dată sau de două ori cîte o scurtă, foarte scurtă privire.
Am crezut că înţeleg şi m-am ridicat. Politeţea a fost întotdeauna mai puternică decît mine. Şi, culmea, am simţit că roşesc.
—	Ştiţi, eu ar trebui să vizitez insula, am spus, mai am atîtea de văzut... Am stat oricum prea mult aici... Vă mulţumesc pentru căldură...
Dar cel în haine de vînătoare era un cavaler :
—	Dar nu era vorba de dumneavoastră, tovarăşa. Dumneavoastră sînteţi aici reprezentanta presei centrale şi aveţi dreptul să cunoaşteţi totul pentru a putea informa pe oamenii muncii despre eforturile depuse fără precupeţire pentru salvarea...
—	Da, am spus eu, dar pentru a putea scrie trebuie să văd cu ochii mei, trebuie să vizitez insula...
N-aş putea să spun de ce mă încăpăţînam să plec. Aş fi fost curioasă să aflu propunerea, pe care o bănuiam neobişnuită, dar pe care, nu ştiu de ce, o pre-simţeam periculoasă, îngrozitoare. Mi se părea că nu aveam decît de cîştigat renunţînd să o aflu şi, în acelaşi timp, că sînt ruşinos de laşă, procedînd astfel. Mi se întîlniseră ochii cu cel ce nu aştepta decît să ies pe uşă pentru a o rosti, şi îl simţisem victorios, aproape recunoscător, iar această supunere a mea, această cooperare a mea tacită cu el o simţeam nedemnă şi umilitoare.
—	Desigur, spunea în timpul acesta cel cu rangul înalt, fără să intuiască nimic şi puţin jignit de refuzul meu de a-i fi acceptat protecţia cavalerească, desigur, vă va conduce cineva oriunde doriţi...
Şi, într-adevăr, un tînăr pe care nu-1 observasem în baracă pînă atunci, în orice caz nu stătuse la masa de şedinţă, îmbrăcă o manta cauciucată, pregătindu-se să mă însoţească. Avea o figură deschisă şi care ar fi fost chiar plăcută dacă nu ar fi avut întipărită pe
*7 — Proiecte de trecut
ea o prea mare dorinţă de a fi simpatică, ca şi cum şi-ar fi interpretat propriul său rol, dar într-un fel exagerat, şarjat, care îi scădea din autenticitate.
Continua să plouă. Dealtfel era o mişcare atît de continuă încît, dacă n-ar fi fost hainele care se îmbibau de apă în cel mai scurt timp, cred că aş fi încetat să o mai observ. Am pornit spre interiorul insulei, de-a lungul barăcii.
—	Zmîrcea cunoaşte resursele insulei — spuse cu zîmbetul său de băiat bun însoţitorul meu —, a fost aici de la începutul începutului, şi mă privi ca şi cum ar fi vrut să suplinească astfel o explicaţie mai complicată. Dar eu nu mai voiam să ghicesc şi să contribui la dezlegarea sub sau semi înţelesurilor.
—	Ce început ? — am întrebat.
—	Păi, începutul... Pe vremea cînd nu era decît stuf ! — şi rîse din nou, ca de o glumă.
Continuam să mergem de-a lungul barăcii. O stradă nesfîrşită formată dintr-o singură baracă. Sau poate erau mai multe, dar abia se termina una că începea cealaltă.
—	Ce stuf ? — am întrebat.
—	Ei, parcă dumneavoastră nu ştiţi... înainte de a se face insula propriu-zisă... Nu ştiţi că aşa se spunea, „la stuf“... Cînd erau ceilalţi...
—	Care ceilalţi ? — am întrebat.
—	Ceilalţi, cei cu barăcile... Erau ţinuţi aici, în barăcile astea...
—	Cine-i ţinea ?
S-a uitat la mine să vadă dacă nu cumva îmi bă-team joc de el. Dar nu, eram serioasă. Foarte serioasă. începea să se enerveze, şi nu ştia dacă îşi poate permite.
—	Dumneavoastră pe ce lume aţi trăit ? — spuse alb şi dezorientat, încercînd să mă clasifice, să se lămurească.
—	Lumea din ziare — am răspuns eu, şi am iz-; bucnit imediat în rîs de amestecul de stupoare şi de admiraţie care i s-a citit în aceeaşi secundă pe faţă.
Era foarte încîntat de gluma mea. Credea că l-am dus.
Acum, că-i venise inima la loc, continua să vorbească, în timp ce cotisem şi înaintam printre alte barăci, perpendiculare pe prima.
—	Zmîrcea a lucrat încă de pe vremea aceea aici.
Cred că era cam şef sau aşa ceva, oricum, mult mai şef decît astăzi, cînd nu-i decît un fel de ajutor de băgător de seamă. De fapt, lumea zice că-i cam în-tr-o dungă.
—	De ce ? am întrebat.
M-a privit să vadă dacă nu încep din nou, dar s-a liniştit şi mi-a răspuns serios :
—	Nu ştiu, despre toţi cei care-au lucrat pe vremea aceea aici se spune că sînt puţin nebuni.
Nu-1 mai ascultam. îmi dădusem seama de ce mi se păruse cunoscut personajul care mă trezise pe puntea şlepului. Nu-1 mai văzusem. Şi nu semăna cu nimeni dintre cunoştinţele mele. Aparţinea însă unei categorii pe care o ştiam, a cărei existenţă mă marcase încă din copilărie şi pe care o recunoşteam oriunde şi sub orice formă.
—	...De fapt eu cam bănuiesc ce voia să propună nea Zmîrcea... — continua să pălăvrăgească însoţitorul meu.
Din barăci începuseră să iasă soldaţi care se înco-lonau îndreptîndu-se spre ţărm. Locul fiecărei cisme 99
în noroi rămînea adincit, ca un mic puţ din care părea să izvorască apa. îmi trecu prin minte ca s-ar putea să fie chiar Dunărea, urcată pînă aici, atacînd din interior, de dedesubt, pămîntul nesigur. Ajunsesem la capătul satului de barăci.
—	Cine stătea în ultimul timp în ele ? l-am întrebat pe băiatul care se oprise din vorbă dîndu-şi seama că nu-1 ascult.
—	Păi, primăvara tractoriştii, după aceea paznicii geaseului şi toamna cei care vin la cules porumbul: studenţii sau armata. Vreţi să mergem mai departe? mă întrebă cu un fel de codeală.
—	Unde ?
—	Păi unde v-am spus : la groapă. „Ce groapă ?“ am vrut să întreb, dar mi-am dat seama că l-aş fi jignit. Cu siguranţă îmi spusese, dar nu fusesem atentă. Am încuviinţat. Am mai mers. Cred că ploua mai tare sau pur şi simplu, din cine ştie ce motiv, simţurile mele deveniseră mai ascuţite. însoţitorul meu se opri.
—	Aici e.
—	Ce ? întrebai, pentru că nu vedeam nimic.
—	Groapa.
—	Ce groapă ? nu mă mai putui reţine să întreb, chiar cu riscul de a-i părea zăpăcită cu totul.
—	De care v-am spus — şi după un timp adăugă : comună. îi pierise cheful de vorbă. Şi, după încă un timp, mai spuse : cam pe-aici.
—	Nu se ştie chiar exact ? întrebai eu aproape în şoaptă, deşi nu vedeam nimic, cu excepţia pămîntu-lui îmbibat de apă, acoperit de bălţi mari, aproape unite între ele. Nu s-a pus nici un semn ?
—	Nu... ba da... vreau să spun că era un fel de ridicătură... dar acum, cu apa asta... de fapt au cam început să iasă la suprafaţă...
De fapt, între două bălţi, parcă... M-am întors să plec, zmulgîndu-mi cu spaimă şi grabă ghetele din nămol, ca şi cum m-aş fi temut să nu mă tragă în jos, mai adînc.
—	...Cred că la asta se referea Zmîrcea, încheie băiatul cu orice poftă de vorbă pierită, bucuros c-a terminat.
—	Cum la asta ? m-am oprit, cu toată spaima, pe loc, neînţelegînd sau nevenindu-mi să cred.
—	Da, adică... să fie culese... ca armătură. M-am întors spre el, să văd dacă n-a înnebunit. Nu, părea numai foarte ruşinat şi grăbit.
Am mers amîndoi, aproape ţinîndu-ne unul de altul, în orice caz ajutîndu-ne unul pe altul atunci cînd lunecam, cît am putut mai repede, înapoi, către ţărm, încercînd să ne depărtăm cît mai mult şi cît mai repede de locul acela, de discuţia noastră, de propriile noastre gînduri. „Tata a murit acasă", îmi repetam, pentru ca nu cumva să uit şi să-mi fie şi mai frică. „Tata s-a întors şi abia apoi a murit."
Dunărea era de nerecunoscut. Viteza apei crescuse mult, crescuse atît de mult încît toată priveliştea se schimbase, aşa cum o melodie se schimbă cu totul cînd o asculţi pe o altă turaţie.
—	Cît mai este pînă la viitură ? — i-am strigat băiatului de care mă ţineam cu amîndouă mîinile ca să rămîn în picioare, în vîntul ce bătea cu un fel de duşmănie isterică, furios că nu mai are ce smulge, că nu are în ce se poticni.
—	Vreo cincisprezece ore, îmi urlă el în ureche, dar vîntul duse vorbele în direcţia opusă şi le auzii
de undeva, de foarte departe. E anunţată numai la noapte, spre dimineaţă.
Cincisprezece ore ? Dar aici totul părea să fie gata pentru a exploda din minut în minut. Plopii nu mai existau. Vremea începea să-şi aburească şi să-şi umfle contururile. Cît putusem sta în interiorul insulei pentru ca să fie tăiaţi toţi plopii între timp ? Mă simţeam vinovată, ca şi cum prezenţa mea ar mai fi putut salva ceva, ca şi cum absenţa mea fusese prin ea însăşi o sentinţă. Din flăcările lor lunguieţe şi verzi, pîlpîitoare în vînt, nu mai rămăseseră decît nişte cioturi neînchipuit de subţiri şi de fără apărare. Pentru că (da, asta era culmea !) aşa decapitaţi şi cu gîturile golaşe dezvelite din cînd în cînd de val, nici acum nu păreau morţi, ci numai încă mai fragili şi mai lipsiţi de apărare. Crengile, aureolate de spuma încă foarte verde a frunzelor, formau pe ţărm un morman imens din care soldaţii legau grăbiţi fascii firave şi le treceau mai departe spre apă.
Abia atunci am observat. De fapt nu vedem niciodată decît ceea ce ne imaginăm dinainte c-am putea vedea. Şi cum aş fi fost în stare să-mi închipui scena care exista lîngă mine, sub ochii mei, fără s-o bănuiesc, şi pe care o dezlegam acum, ca într-un rebus al groazei, din peisaj ? In apă, de-a lungul malului, aşezaţi la mai puţin de un metru unul de altul, se înşirau soldaţii. Frigul şi oboseala le dăduse o culoare cenuşie ce nu se mai deosebea prin nimic de cea a apei care le ajungea pînă la subţiori şi de cea a apei care curgea peste ei din norii coborîţi pînă deasupra creştetelor lor încărunţite de mîl. Spre deosebire de plopi, nu mai păreau vii de foarte de mult, nu trezeau compasiunea, ci bocetul. De cînd stăteau 102 acolo ? Trecusem pe lîngă ei, fără să-i observ măcar,
atunci cînd coborîsem de pe şlep, plină încă de amintirile şi visele nopţii şi îndreptîndu-mă spre frazele sosite cu mari sacrificii pînă aici, dintre care unica pe care o înţelesesem era „singurul element de care dispunem la discreţie este elementul uman" ? De cînd stăteau acolo cu degetele încleştate în pămînt, sprijinind cu propriile piepturi pămîntul orgolios şi artificial al insulei ? Cei de deasupra le dădeau fasciile firave de crengi de plop şi poate materialul mai solid şi mai inflexibil pe care îl propusese zelul atît de imaginativ al veşnic prezentului Zmîrcea.
Dar toate aceste iluzorii armături erau zidite sub apă, la temelia acestei ţărîne străine, aduse de-aiurea şi încăpăţînîndu-se să se sudeze cu sînge aici. Ceea ce se vedea peste furia mereu crescătoare a valurilor erau numai capetele lor încărunţite de nămol
şi umerii lor cenuşii, ca de morţi. Cadavre de vite înecate se rostogoleau umflate pe lîngă ei, trunchiuri frînte de arbori ameninţau să-i strivească, se depuneau gunoaiele peste trupurile lor şi spuma epileptică a firii jignite îi troienea. Dar ei nu se mişcau. Poate muriseră într-adevăr şi numai cine ştie ce inerţie a nefiinţei îi făcea să mai sprijine, împotriva naturii, pămîntul acela sfruntat...
Am căzut în noroi, doborîtă de vînt, gata să fiu smulsă, încleştîndu-mi la rîndul meu degetele în ţă-rîna aceea dispreţuită şi falsă, dar singura care-mi rămăsese, ţărîna aceea despre salvarea căreia venisem să scriu. Vîntul îmi smulgea hainele ude, plesnin-du-mă cu ele peste obrajii năclăiţi de nămol, ploaia scurgea ultimele resturi ale cerului peste mine, şi inepuizabile fraze se buluceau ca nişte zoaie călduţe din barăci, pe cînd eu întindeam oase de părinţi şi ramuri de plop tinerilor morţi care sprijineau într-un 103
eroic efort, ca nişte statui răstignite, pămîntul şi mă gîndeam că poate e numai un coşmar, fără îndoială un coşmar ; dar aş fi preferat să fie unul mai impersonal, mai exotic, să se petreacă în cine ştie ce îndepărtat şi indiferent tărîm, „poate chiar Parisul", în care să sufăr numai în numele meu şi, mai ales, pe care să nu fiu datoare să-l descriu...
CEL VISAT
Faptul că valurile cuprinseseră plaja întreagă şi se sfărmau acum, modeste încă, de treptele falezei, schimbase desigur într-o asemenea măsură înfăţişarea, cunoscută de vara, a locului, încît nu aveam de ce să mă mir că nu mai recunoşteam nimic. Mergeam de-a lungul ţărmului înalt, cu faţa întoarsă spre mare şi picioarele înfundate în troienele spulberate inegal, ajungîndu-mi pînă la glezne, pînă la genunchi, pînă la coapse sau, dimpotrivă, lăsînd să se vadă, la o pală mai radicală de vînt, desenele estivale ale pavajului. Marea, ieşind furioasă din ceaţă, se spărgea mai întîi de trunchiurile încîlcite ale digului. Apoi, înspumată de obstacol, trecea mai departe, împleti-cindu-se uimită printre relicvele derizorii ale plajei: plase de volei, devenite rigide de ger, pe care algele atîrnau ca nişte bărbi învechite de recuzită teatrală, iar ţurţurii de gheaţă sărată scoteau la anumite mişcări mai gingaşe ale vîntului sunete lungi, artificiale, nefireşti; mari umbrele de stuf, pălării rotunde înfipte cîndva pe picioare înalte, răsturnate acum sub greutatea zăpezii în poziţii lubrice şi atitudini groteşti ; arhitecturi derizorii din plastic şi sticlă, chioşcuri de răcoritoare, grătare de mititei, balustrade 105
graţioase, acoperişuri colorate ieşeau ici-colo impudice, batjocorite de vînt. Pe deasupra, în ceaţă, aer şi cer, nevinovaţi pescăruşi se roteau sau se aşezau să se odihnească, ţipau agitaţi sau tăceau nemişcaţi cu un ochi închis şi celălalt rotund şi placid, contem-plîndu-se parcă, nehotărîţi încă asupra propriului statut: cînd mesageri ai furtunii, cînd găini. Mergeam cu faţa întoarsă spre mare şi nu pot să spun că nu-mi plăcea acel peisaj al deriziunii, nelipsit de un fel de măreţie a batjocurei şi a umilinţei. Şi nu pot să spun că nu mă simţeam bine înaintînd, împinsă de viscolul bătîndu-mi din spate, spre capătul falezei care se încheia brusc prinfcr-un gard de sîrmă, dincolo de care — în spatele unei cortine impenetrabile de tufişuri — începea zona interzisă. La drept vorbind, acesta a fost primul lucru pe care l-am recunoscut. Existenţa zonei interzise era trăsătura de unire, ţîţîna tn care se zbăteau, ca nişte uşi date de perete, cele două înfăţişări ale acelui ţărm : peisajul hibernal, măreţ şi necunoscut, şi plaja colorată, mîngîioasă, topită de caniculă. M-am întors, bineînţeles, aşa cum făceam şi vara — cînd cărarea lunii pe mare era întreruptă de fiecare dată brutal de gardul prelungit absurd, peste nisip şi apoi pînă departe, dincolo de geamanduri, în apă — şi cred că atunci, în clipa răsucirii chiar, în momentul în care am început să înaintez pe propriile mele urme, cu viscolul de data aceasta bătînd dezlănţuit din faţă, m-am întrebat ce caut acolo. Dealtfel, urmele nu mi se mai vedeau deloc, dispăruseră cu desăvîrşire, fuseseră şterse fără menajamente de zăpadă şi vînt, iar această dispariţie, deşi explicabilă şi neconţinînd nimic misterios, mi-a apărut deodată ca o sfidare, ca o anulare de principiu 106 a prezenţei mele, ca un suport logic întrebării, deva-
nite deodată neliniştitoare, fără nimic retoric în ea : ce căutam şi mai ales cum ajunsesem acolo ?
Memoria mea nu se întindea mai mult decît ceea ce am povestit pînă aici: marea cuprinzînd plaja, viscolul, înaintarea de-a lungul falezei, zona interzisă. Iar acum urmele materiale ale acestei infinitezimale istorii le descopeream şterse înainte ca ele să fi dispărut şi din conştiinţa mea. Dar nu cumva încânte mai fusese ceva, altceva, alte amintiri poate la fel de neînsemnate, ale căror urme au fost şterse cu grijă, au dispărut cu totul, nu numai din nămeţi, ci şi din mine însămi ? Bineînţeles că înainte a trebuit să fi fost altceva, un rost, un sens, o întîmplare care să mă fi adus aici, care să mă fi făcut să vin. Dar nu-mi aminteam nimic, totul începea în mintea mea cu imaginea mării maronii, cuprinse de ceaţă, cu franjuri murdare de spumă îngheţată pe ţărm, cu imaginea mării străine, recunoscută numai graţie acelei neschimbate interdicţii care mă întorsese din drum, purtîndu-mă împotriva viscolului duşmănos şi a întrebării din ce în ce mai înalte : cum am fost adusă aici ?
Vîntul bătîndu-mi cu putere în faţă mă împiedica aproape să respir, fulgii proiectaţi cu viteză îmi înfigeau în obraz minusculii lor zimţi, ochii, neînchişi de spaima de a nu păşi în gol, mă usturau şi lăcrimau abundent cu lacrimi aproape reci, pe care numai fierbinţeala nesănătoasă a obrajilor le împiedica şă îngheţe ; de două sau de trei ori am căzut în genunchi şi cred că n-aş mai fi avut putere să mă ridic dacă nu mi-aş fi adus aminte — o amintire nu de acum, ci mult mai veche, din vară — că nu mai am mult pînă la acea falie dincolo de care, urmînd linia ţărmului, începeau marile hoteluri şi prin rîpa, îmblînzită vara
de iarbă, a căreia puteam să părăsesc marea şi viscolul dement ce părea că vrea să o despartă de pămînt. Am reuşit să ajung tîrîndu-mă aproape — pentru că, o dată căzută, vîntul nu-mi mai permitea să mă ridic —, înaintînd prin zăpadă ca printr-o apă mai densă, care nu mă lăsa să lunec, dar nici să mă scufund. Totul semănase cu un coşmar : înotul meu disperat şi ridicol, vîrtejurile ninsorii în care începuseră să se amestece şi pescăruşii mutîndu-şi cu cîţiva zeci de metri placiditatea ameninţătoare deasupra mea, şi mai ales vuietul care nu era numai al mării, ci şi al viscolului, urlet al apei şi urlet al uscatului încleştate într-o animalică, bucuroasă concurenţă. Totul semănase cu un coşmar pe care l-am descoperit, mirată şi înspăimîntată, abia în clipa în care s-a răsturnat fără nici o tranziţie în vis. Eu însămi mă rostogolisem pe taluzul îmblănit de nea, hotărîtă să mă îndepărtez cît mai repede de curenţii isterici ai coastei şi de vacarmul valurilor ciobite de dig. Spre surprinderea mea, încă înainte de a mă opri din rostogolire s-a făcut linişte, ca şi cum aş fi depăşit fără să-mi fi dat seama bariera dincoace de care viscolul şi marea nu mai aveau acces. Ningea deodată blînd, cu fulgi mari, într-o tăcere pe care ecoul apei — nefiresc de depărtat şi de muzical — o sublinia încă, dar această atît de bruscă pace, la fel de anormală ca şi zbuciumul răvăşitor de mai înainte, mă înstrăina de cadrul labil şi rău intenţionat cu care nu aveam legătură şi în care, evident, nu puteam să am încredere. M-am ridicat cît am putut mai repede, grăbită să mă îndepărtez de mare şi să lămuresc într-un fel această aventură fără noimă. Am urcat în fugă aproape costişa scurtă de la capătul căreia începea aleea măr-108 ginită de plopi, tăiată printre vilele speciale. Da, acum
recunoşteam totul, deşi totul era altfel decît vara. Totul era acoperit, rotunjit de zăpadă, totul era alb şi zăvorit, pustiu. Piscinele umplute pe jumătate de zăpadă îşi arătau cu gingăşie jumătatea goală, cu pereţii de faianţă albastră ; ceasurile solare îşi îngro-şaseră orele cu nea, în aşteptarea arătătoarelor de umbră care întîrziau să se nască. Cu rulourile trase şi uşile închise, cu terasele şi treptele acoperite de troiene virgine, cu brazii, meniţi să le apere de sbare, încărcaţi de zăpadă şi ramurile învinse festiv, aduse pînă la pămînt, vilele păreau — în mod ciudat — mai vii decît vara. Vreau să spun că păreau aşa — cu pleoapele obloanelor lăsate şi păturile pufoase de omăt strînse bine în jur — nişte făpturi care adormiseră zgribulite, sau poate muriseră chiar, dar nişte făpturi, în timp ce vara, înconjurate de verdeaţă, cu uşile date de perete, şi ferestrele strălucitoare, prin care se vedeau mobilele elegante dinlăuntru, nu erau decît nişte clădiri.
Cu cît înaintam mai mult cu atît îmi dădeam seama că eram absolut singură într-o localitate complet pustie, intrată în hibernare, din care locuitorii migraseră spre alte anotimpuri. Nu mai fusesem niciodată atît de singură. Nici atît de pierdută. Am întors capul şi mi-am văzut urmele nespus de clare prin zăpada neîncepută peste care nu mai bătea nici un strop de vînt. Dar nici ele nu-mi erau de vreun folos : complicate şi ermetice, ele păreau un mesaj scris într-o limbă necunoscută şi al cărui înţeles nu aveam cum să-l înţeleg. Cu cît le priveam mai mult, însă, cu atît mă convingeam că era vorba despre un mesaj. Totul se petrecea ca în vis. Convingerile, sentimentele şi faptele chiar nu aveau nevoie de argumente şi cauze, 109
ci izbucneau şi dispăreau fără explicaţii şi fără motive, deşi nu fără intensitate. Cu cît mergeam, cu atît mesajul pe care tălpile mele savante îl scria în zăpadă devenea mai complex şi mai greu de descifrat şi, dacă eu eram autorul, cel puţin aparent, al acelui text ciudat — ameninţare poate, sau numai punere în gardă sau, şi mai probabil, şi mai înnebunitor, indicaţie asupra felului în care puteam să evadez din acest peisaj şi din această aventură — atunci nu cred să fi existat de la începutul lumii un autor mai intimidat şi mai neputincios în faţa propriei sale opere. Continuam, deci, să înaintez, şi, înaintînd, zăpada părea să crească, urmele mele erau acum adînci şi ca să mă smulg dintr-una pentru a mă împlînta în alta şi a o crea, trebuia să fac un salt uşor în aer, ca »un zbor scurt, <&te nu-mi cerea însă nici un efort, ci 'dimpotrivă, îmi dădea un fel de mică euforie. Dealtfel, odată cu zăpada creştea şi singurătatea. In mod evident, pe cît mă depărtam de mare (fiinţa, prin ex-xîelenţă, ameninţătoare, desigur, dar vie, în viaţă !), 'pe atît singurătatea mea creştea, mă înfundam în singurătate, înaintam cu salturi uşoare şi urme semni-‘ficante chiar spre inima albă a pustiului pe care nu fusesem în stare să mi-o reprezint vreodată, dar spre care — euforia fără tăgadă care mă cuprinsese mi-o "dovedea cu prisosinţă — tinsesem întotdeauna. Eram fericită, deci, o fericire puţin ireală, desigur, dar indubitabilă şi, ceea ce era cu adevărat ciudat, eram şi foarte înspăimîntată în acelaşi timp. Vreau să spun că o mică parte din conştiinţa mea rămăsese în afara acestor bizare întîmplări şi senzaţii şi nu înceta să se întrebe asupra rosturilor aventurii şi trecerilor atît <le nemotivate de la efort la plutire, de la vacarm la 110 tăcere, de la coşmar la vis. Pentru că, de fiecare dată,
aici, la acest cuvînt se opreau întrebările şi supoziţiile.
Cu evidenţă, totul se petrecea ca în vis. Şi bucuria, şi spaima, şi frumuseţea, şi mesajele esenţiale, şi plutirea, şi pustietatea, toate semănau visului, toate păreau împrumutate din recuzita lui. Semănau ? Păreau ? De cît timp am avut nevoie ca să înţeleg că ele erau chiar vis ? De cînd evoluam prin această ficţiune ca să înţeleg, în sfîrşit, că ea nu este decît plăsmuirea unui somn, elucubraţia unei minţi ? Fără îndoială, o dată această revelaţie produsă, această ipoteză admisă, totul începea să se lege şi totul se explica. Visul începuse cu acea înaintare pe faleză, cu viscolul bătînd din spate şi capul întors spre plaja batjocorită de iarnă, deci nu aveam cum să ştiu ce fusese înainte, pentru că înainte nu fusese nimic, adică nu fusese încă.
Visul a început numai atunci şi poate nici somnul care îl izvora nu fusese mai vechi, încît a întreba mereu ce a fost şi mai înainte era ca şi cum aş fi întrebat ce fusese înainte de începutul lumii. Nici măcar întrebarea „ce căutam acolo ?“ nu mai avea vreun rost, iar în ceea ce priveşte cealaltă „cum ajunsesem acolo ?“, răspunsul ei era atît de clar, încît nici nu mai merita să o pun. Totul nu era decît un vis, iar eu însămi numai personajul său principal.
Cred că această descoperire simplă a naturii mele şi a esenţei lumii pe care o străbăteam m-a liniştit la început şi mi-a dat acea intensă stare de contemplaţie care se poate atinge numai în momentele de maximă securitate spirituală şi fizică, atunci cînd, nici trupul nici sufletul nemaisimţindu-se supuse vreunei ameninţări, ele îşi pot permite să-şi atrofieze toate celelalte simţuri în beneficiul privirii, să-şi reducă toate funcţiile la puterea de a vedea. Nu eram decît perso- 111
najul unui vis, dar eram conştientă de propria mea definiţie şi de neobişnuitele posibilităţi de care dispuneam, vreau să spun că eram personajul unui vis capabil să contemple visul al cărui obiect era. De fapt nu era prea mult de completat : iarnă, mare, tăcere, zăpadă. Şi singurătatea. Singurătatea de care aveam senzaţia că mă apropii mereu, ca şi cum nu ar fi fost o stare, ci un loc anumit pe care puteam să-l ating, cum aş fi putut să ating Polul Nord, de pildă. Pe mii şi mii de kilometri pătraţi e o climă polară, dar există un singur punct care, teoretic, este Polul Nord. Şi chiar dacă punctul acela nu se deosebeşte practic de milioanele de puncte mai mult sau mai puţin apropiate de el, exploratorii şi-au riscat, şi de multe ori şi-au pierdut, viaţa numai pentru a-1 atinge. Ei bine, să zicem că visul acesta era o explorare a singurătăţii, iar eu unul dintre acei fanatici şi curajoşi exploratori. Cel mai greu mi-ar fi fost însă să stabilesc ce risc. Ce poate risca, în cel mai rău caz, personajul unui vis ? Ce puteam păţi eu, m-am întrebat în glumă
—	dacă umorul poate să facă parte dintr-un vis — în timp ce-mi scuturam în creştet aripa încărcată a unui brad şi priveam cum zăpada dislocată se mişcă prin aer încet, leneşă sau numai somnoroasă, amînînd să atingă pămîntul. Şi pentru că timpul plutirii se prelungea nefiresc, dilatat şi supraexpus în lumină şi nea, mi-am spus din nou — pentru a cîta oară ? — „e ca în vis“, şi n-am avut de gînd să mă mir. Dar înainte de a-mi pune în aplicare intenţia de a nu mă mira, înainte chiar de a termina să-mi spun — pentru a cîta oară ? — că totul se petrece ca într-un vis, mi-am dat seama că într-un vis important nu este cel visat, ci acela care visează. Iar, odată ideea venită, 112 şi avînd în vedere că nu exista nici cea mai mică în-
doială că cel visat eram eu, nu-mi rămînea decît să încerc să stabilesc cine era visătorul, cine era cel care, dormind, îmi conducea prin capriciile somnului său destinul şi de a cărui tresărire somnoroasă de pleoapă atîrna viaţa şi moartea mea ? întrebare retorică, cu răspuns necunoscut şi aproape indiferent, pentru că atîta vreme cît nu eram eu însămi tiranul adormit, oricine ar fi fost acesta, soarta mea era la fel de fără scăpare. După cum se vede, la început n-am exclus posibilitatea ca cel adormit să fiu tot eu, să fie vorba, deci, de un vis obişnuit în care mă visam pe mine însămi şi al cărui unic risc în cazul trezirii ar fi fost ca, deschizînd prea repede ochii în lumină, să nu-mi mai amintesc nimic din ce am visat. Faptul că recunoscusem zona interzisă, gardul acela îngropat în arbuştii de la capătul falezei, că-mi amintisem de existenţa acelei rîpe înainte de începerea marilor hoteluri, pleda oarecum în sprijinul acestei supoziţii optimiste şi firave. Pentru că în sufletul meu de neînsemnat personaj de vis ceva îmi spunea că puterea mea se întinde numai de la o frontieră la alta a visului, de la clipa în care am început să străbat faleza cu faţa întoarsă spre mare şi pînă la clipa — pe care încă nu o cunoşteam — cînd cel ce mă visa se va trezi sau îşi va schimba doar pentru o clipă poziţia somnului, o fracţiune de secundă numai, suficientă să mă suprime, destul pentru a mă stinge, cufundîndu-mă în magma letargică a creierului său. Intre aceste graniţe se situau posibilităţile şi iniţiativele mele. obsesiile şi sentimentele de care eram capabilă, ambiţiile şi iluziile pe care voiam să mi le permit. Eram visată de cineva şi toate circumstanţele visului erau stabilite de umorile acelui personaj atotputernic pentru 113
8
mine, dar care cine ştie dacă nu depindea, la rîndul său, de reveria sau coşmarul unui alt somn şi mai adînc. Pînă şi acele biete elemente ale recunoaşterii
—	zona interzisă, rîpa de la capătul taluzului — ştiute dintr-un timp anterior, dintr-o vară, nu erau decît moduluri premeditate ale scenografiei care trebuia să-mi ofere nu numai peisajul în care să evoluez, ci şi amintirile care să-mi dea iluzia unui destin. Continuam să înaintez prin zăpada tot mai adîncă, începusem chiar să înot prin zăpadă, grăbită deodată, ştiind cît de scurt este spaţiul unui vis şi că, printre atîtea coordonate prestabilite, de mine depindea totuşi să realizez ceva în această atît de discutabilă şi efemeră existenţă. Iar ceea ce voiam eu — toate datele dinainte fixate ale visului nu-mi lăsau decît posibilitatea acestei ambiţii — era să ating, în atît de infimul timp pe care îl aveam la dispoziţie, centrul absolut al singurătăţii. S-ar fi putut, desigur, ca el nici să nu existe, dar singura mea şansă de realizare era să mă conving de existenţa sau neexistenţa lui.
Acum, după ce am făcut-o, după ce am văzut tot ce se putea vedea şi m-am încărcat pînă la vinovăţie de acele descoperiri pe care nu mai pot să le las să înceteze o dată cu somnul al cărui vis îl trăiesc, mă întreb dacă n-ar fi fost mai înţelept ca atunci, înaintea obsesiei — în clipa în care am înţeles că nu sînt decît personajul unui vis şi am încetat să mă mai preocup de dezlegarea mesajului pe care îl însemnam fără să vreau pe zăpada aleii, sau de orice altă posibilitate de scăpare din acea aventură căreia îi căutam o explicaţie şi un rost — să mă fi întins cuminte în zăpadă şi, cu auzul părăsit mării mereu vorbăreţe şi 114 cu ochii pierduţi în norii sprijiniţi pe ultimele ramuri
ale copacilor, să aştept — împăcată cu propria-mi condiţie şi chiar amuzată puţin de atît de derizoriul şi elementarul mecanism universal — clipa în care o tresărire din somnul care mi-a dat naştere mă va stinge la fel de uşor. E prea tîrziu să mă întreb desigur, şi nici nu sînt sigură că mă mai interesează răspunsul. Tot ceea ce mă interesează acum este să găsesc o modalitate de a însemna, de a face să rămînă, de a rostogoli dincolo de graniţele visului, într-o existenţă mai reală, ceea ce am văzut eu aici. Ştiam că nu mi-aş fi putut propune ceva mai puţin posibil, după cum ştiam că sorţii de a realiza într-adevăr ceea ce mi-am propus sînt aproape inexistenţi. Dar ceea ce depindea de mine trebuia să fac, trebuia să încerc. Trebuia să scriu ceea ce văzusem, chiar dacă era mai mult decît probabil că hîrtia pe care aş fi scris nu putea fi decît o hîrtie existentă în vis, aşa cum eu însămi eram un personaj existent numai în vis, o hîrtie care ar fi dispărut împreună cu toate tainele însemnate pe ea, aşa cum urma să dispar şi eu, odată cu trezirea din somn a celui ce ne visează. Şi totuşi, oricît de precară era această soluţie, ea rămînea singura de care puteam să dispun, rămînîndu-mi să sper că, aşa cum există atîtea miliarde de lucruri pe care nu le înţeleg în uruitul universului, există şi o cale, mai presus de înţelegerea mea, de perpetuare a adevărurilor.
Am început să alerg din uşă în uşă, încercînd să le deschid, sau să găsesc una deschisă, privind prin ferestrele mari — cu draperiile ambalate şi făcute sul într-un fel de pachete cenuşii, suspendate de colţul galeriilor — interioarele cu saltelele fără aşternuturi, podelele fără covoare şi mobila goală, parcă înfrigu-
8*
rată. Nu se putea să nu găsesc totuşi o coală de hîrtie, o faţă de masă, un cearşaf pe care să însemn. Nu se putea să nu mă audă cineva în acest univers supravieţuind totuşi singurătăţii sale. Am început să bat cu picioarele în uşi, să strig sub balcoane, să zgîlţîi coloanele teraselor, deşi ştiam că am toate şansele, cu cît zgomotul pe care îl fac va fi mai mare, nu să mă audă cineva, ci să-l trezesc din somn pe cel ce, vi-sînd, mai ţine încă suspendată această atît de puţin convingătoare realitate. Cu cît sufăr şi mă agit mai mult, cu cît mă zbucium şi mă zbat, risc să întrerup printr-o simplă tresărire toată această disperată încercare de a însemna totuşi ceva într-o fluturare de secunde care, cu evidenţă, nu înseamnă nimic. Nimic, adică mai puţin chiar decît somnul acelei fiinţe necunoscute care mă visează zadarnic, fără să păstreze nimic din ceea ce am gîndit şi am simţit eu, fără să bănuiască măcar acea incredibilă descoperire a centrului singurătăţii, pentru simplul motiv că, deschi-zînd brusc ochii, va uita ce-a visat. Pentru că, iată, acum descopăr, visul este o noţiune tranzitivă numai într-o singură direcţie. In timp ce el, cel ce mă visează, îmi transmite, creîndu-mă, dorinţele, obsesiile şi frustrările sale, ideile şi sentimentele sale, cît de ascunse, eu nu pot să-i transmit decît senzaţia nesigură şi neliniştitoare că a uitat ceva, un vis sau poate mai mult. Doamne, dar dacă este aşa, dacă într-ade-văr visul nu este tranzitiv decît într-o singură direcţie, de ce tot acest chin de a mă împotrivi legilor trecerii, cînd ar fi atît de simplu să mă supun lor ? Cînd ar fi atît de simplu să încetez de a rezista oboselii şi zădărniciei, să mă las încet spre pămînt, să mă întind cuminte în zăpadă şi, cu auzul părăsit mării,
mereu vorbăreţe, şi cu ochii pierduţi în norii sprijiniţi pe ultimele ramuri ale copacilor, să mă las să alunec în somn, să adorm şi să visez, la rîndul meu, o fiinţă, suspendată de tremurul pleoapelor mele pi-cotitoare şi obligată să povestească revelaţia centrului singurătăţii unor mari mulţimi visate, hotărîte să viseze la rîndul lor...
PROIECTE DE TRECUT
Ceea ce voi povesti nu mi s-a întîmplat mie. Pe vremea aceea eu eram copil şi auzeam doar din cînd în cînd că li s-a întîmplat altora, fără a înţelege prea bine despre ce e vorba. Dacă mi-a rămas, totuşi, ceva în minte din acea perioadă este cuvîntul Bărăgan, aureolat fără doar şi poate de tot ce trezeşte groaza în mintea unui copil, obişnuit să nu se mai sperie de balauri şi smei, de fantome şi vrăjitoare, ci — mult mai misterios, şi tocmai de aceea infinit mai înspăi-mîntător — de cuvinte obişnuite rostite de cei din jur cu o spaimă care, neînţeleasă şi amplificată, i se transmitea şi lui : Bărăgan era unul dintre aceste cuvinte. Altul era a ridica. „Cred că la noapte mă vor ridica şi pe mine“ l-am auzit pe tata spunînd şi, fără să mi se explice, am înţeles că fusese anunţul celei mai mari nenorociri care i s-ar putea întîmpla. Apoi tata a dispărut şi verbul a ridica a rămas pentru mine numele, nu înţelesul, acelei dispariţii, semnul magic aşezat ca un stigmat al recunoaşterii asupra obrazului întunecat al mamei, glasului schimbat, cînd vorbea cu mine, al învăţătoarei, ochilor plecaţi ai vecinilor cînd îşi strigau copiii ca să nu se mai joace 118 cu mine. Dimpotrivă, Bărăgan nu era un semn, ci o
reprezentare. Se spunea „Au fost duşi în Bărăgan* sau „Nu se mai întoarce el din Bărăgan" şi eu îmi închipuiam un fel de bolgie, o groapă mare în care erau aruncaţi de-a valma, de nişte forţe necunoscute, dar nemărginit de puternice, pentru a fi pedepsiţi, tot felul de oameni ale căror greşeli nu le înţelegeam şi pe care toată lumea îi plîngea ca pe morţi. Cînd, mai tîrziu, ajunsă la ora de geografie, am descoperit cu uimire că Bărăganul e o cîmpie roditoare şi întinsă, nu mi-a rămas decît să admit că sînt două cuvinte fără nici o legătură între ele, a căror înfăţişare este cu totul întîmplător aceeaşi, ceea ce nu mă împiedica să simt o lunecare rece pe spate la orice în-tîlnire cu nevinovatul omonim al reprezentărilor mele.
Deci, întîmplarea pe care o s-o povestesc n-am trăit-o eu, pentru simplul motiv că, la data desfăşurării ei, eu eram încă un copil, dar ea s-a petrecut în preajma mea, cu oameni pe care i-am cunoscut înainte şi după încheierea aventurii şi care, deşi mi-au povestit-o tîrziu, cînd eram eu însămi adult, nu m-au putut împiedica să revărs asupra ei reprezentările şi spaimele în mijlocul cărora crescusem şi s-o înglobez — retroactiv şi abuziv chiar — evenimentelor copilăriei mele.
Povestea a început cu o nuntă. Mai precis, cu plecarea mai multor invitaţi, într-una din primele duminici de octombrie ale anului 195... la petrecerea din satul miresei, aflat la cîteva zeci de kilometri de oraşul nostru. De terminat s-a terminat unsprezece ani mai tîrziu, o dată cu întoarcerea la casele lor a nuntaşilor, sau a celor care mai rămăseseră dintre nuntaşii de atunci, iar timpul înscris în această 11
absurdă acoladă reprezintă nu numai durata întâmplării, ci însuşi sensul ei. însuşi plecatul la nuntă era, de fapt, o absurditate. Chiar înaintea plecării a avut loc o discuţie aprinsă pe această temă, discuţie la care întîmplător asistasem şi eu, pe jumătate adormită în braţele mamei care se amesteca şi ea în vorbă împotriva unchiului Emil, furios că e dus fără voia lui „în vremurile astea în care numai nebunii pot să se gîndească la nuntă“. Dealtfel, unchiul Emil a fost primul care, cu mulţi ani mai tîrziu, după întoarcerea lor, mi-a povestit totul, chiar şi acea discuţie de dinaintea plecării, pe care eu, evident, nu mi-o mai aminteam, dar la care el ţinea minte că asistasem. Pînă la urmă au cîştigat femeile cu argumentele lor frivole („îmbătrînim naibii şi nu ne-am distrat şi noi puţin'4) şi, în acelaşi timp, profunde („Nici o politică din lume n-a reuşit încă să oprească oamenii să se cunune, copiii să se nască şi bătrînii să moară. Dacă vreţi să ştiţi, o nuntă-i mai importantă decît toată politica voastră“.) S-au dus cu toţii la nuntă : femeile îmbrăcate demodat, cu rochii de dinainte de război („Cum să te duci la nuntă cu o rochie croită din baticuri vîndute pe cartelă la metraj ?“) şi bărbaţii morocănoşi, cu gulerele cămăşilor răsfrînte peste hainele cam lăbărţate şi lustruite de purtare, cu lodenele lor şi ale femeilor, pentru orice eventualitate, pe mînă, îmbunaţi numai la gîndul tulburelului care nu putea să lipsească şi care avea să atenueze desigur mult din absurditatea acelei escapade. De fapt, nunta a început cum nu se poate mai bine. Se tăiase un porc, un vi-120 ţel, nu ştiu cîţi curcani şi nenumărate găini, se cu-
lesese via şi orăşenilor hrăniţi cu marmeladă de cinci lei douăzeci şi pîine neagră nu le venea să creadă că la sat se mai putea trăi, chiar dacă numai la excepţionale ocazii, astfel. în anul care avea să urmeze şi, dealtfel, chiar dacă mai estompat, mulţi ani după aceea, masa aceea încărcată de nuntă, rămasă astfel încărcată şi de care abia apucaseră să se atingă, a devenit coşmarul predilect al nopţilor. Atunci însă nu aveau cum să se gîndească la coşmarele viitoare şi masa spre care se îndreptau fără grabă (nu numai prestigiul lor de orăşeni sau de intelectuali îi obliga la încetineală, ci şi o anumită voluptate a amînării aproape senzuale a plăcerilor care îi aşteptau), în timp ce, tinere şi drăguţe cum nu le mai văzuseră de mult, soţiile îi somau chicotind să-şi ceară scuze că nu vroiseră să vină, era o masă reală, reprezentînd agoniseala pe un an a unui ţăran mîndru că îşi mărită fata cu un domn, o masă care nu-i aştepta pe ei, prietenii şi colegii mirelui, decît să se aşeze şi să înceapă petrecerea. Dealtfel, vornicelul, cu o ploscă de lemn pictată cu flori roşii şi legată cu panglici albe şi tricolore (de fapt din panglicele tricolore nu mai rămăsese decît un ciot pentru că în ultima clipă cineva, mirele, se pare, considerase că e mai înţelept să fie scoase şi, pentru că erau legate prea complicat printre funde şi flori, fuseseră tăiate pur şi simplu cu o foarfecă) urmat de mireasă — îmbrăcată în costum cu catrinţe şi pieptărel, dar cu lămîiţă şi voal alb pe cap în locul basmalei negre cu ciucuri lungi, cum purtau celelalte femei —, de mire, de naşi, de şirul nuntaşilor, începuse să înainteze printre şirurile de mese şi laviţe, cînd, peste acordeonul învăţătorului
şi peste viorile ţiganilor, a răsunat scîrţîitul violent al unei frîne bruşte şi pocniturile hotărîte ale cîtorva portiere trîntite. Chiar din primul minut nu a fost nimeni care să se îndoiască de răul ce avea să urmeze, dar nu a fost nimeni care să îndrăznească să şi atingă în imaginaţie răul minutelor următoare. „Tot ce ţin mai bine minte din acea primă parte de dinaintea plecării — îmi spunea unchiul Emil — este felul în care încremeniseră cu toţii în clipa intrării pe poartă a noilor sosiţi : vornicelul, mireasa, mirele, naşii, nuntaşii, femei şi bărbaţi, întorşi cu toţii pe jumâtate, cu veselia neştearsă încă de pe figură, dar cu spaima adîncindu-li-se în ochi, înţelegînd înainte de a fi avut timpul s-o facă, opriţi din cursul existenţelor lor diverse, strînse întîmplător şi pentru o singură seară la un loc şi încremeniţi grotesc, ca într-un tablou vag alegoric, cu mesele încărcate de bucate triumfale încadrîndu-i simetric în două linii de fugă“.
Au fost în mai puţin de două ore, fără a fi cel puţin legitimaţi sau întrebaţi ce fac acolo, urcaţi cu toţii în camioanele care opriseră cu acel spectaculos scrîşnet de frîne în faţa porţii, duşi în cursul acelei nopţi pînă în apropierea unei gări pe care n-au recunoscut-o, unde au fost îmbarcaţi în nişte vagoane de marfă care timp de mai multe zile (prin crăpăturile de la îmbinarea scîndurilor se putea zări cu uşurinţă culoarea aerului, ziua şi noaptea) au lunecat şi au stat, şi iar au lunecat şi iar au stat, fără ca cei dinăuntru să ştie încotro alunecă şi de ce se 122 opresc. Cînd s-au oprit a fost doar pentru a-i trece
din nou din vagoane în camioane, dar de data asta prelata nu avea crăpături şi nu ştiau dacă e noapte sau zi.
De ajuns au ajuns într-o dimineaţă frumoasă, una dintre acele dimineţi de toamnă limpezi şi răcoroase, a căror răcoare nu infirmă zăpuşeala amiezii, ci o pregăteşte şi o pune în evidenţă. Au coborît din camion încet, oprindu-se fiecare o clipă înainte de a sări, clătinîndu-se sub lovitura luminii şi apoi dîn-du-şi drumul în jos ca într-o apă al cărei fund nu se aşteptau să fie atît de aproape. După ce ultimul dintre ei coborîse, şi, fără ca cineva să fi spus un cu-vînt, camionul a plecat, au încercat să se uite în jur şi să înţeleagă, dar, ca şi cum ar fi uitat ceva, camionul s-a oprit cîteva sute de metri mai departe, cineva a aruncat din el mai multe sape, cazmale, greble — s-au văzut numai cozile de lemn rotindu-se în cădere prin aer — şi o voce cu asprime estompată de depărtare şi de uruitul motorului le-a strigat batjocoritor că li se dă posibilitatea să-şi cîştige singuri pîinea şi le-a comunicat că nu au voie să se îndepărteze, să se apropie de aşezările din jur.
Cînd au rămas singuri s-au numărat încă o dată : erau nouă. Şi de jur împrejurul lor era Bărăganul. Aşezările de care nu aveau voie să se apropie nu se vedeau. Tot ce se vedea era un pîlc de arbori — nu mai mult de cîteva sute — o fîntînă cu cumpănă, şi miriştea întinzîndu-se din zare în zare, într-un fel definitiv. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să adune uneltele din locul unde fuseseră aruncate. Al doilea să se apropie de fîntînă. Erau acţiuni pe care 123
le îndeplineau instinctiv, fără să schimbe vreo vorbă între ei. De fapt, după primele ore de haos — pentru că încremenirii din prima clipă, pe care o ţinea minte unchiul Emil, îi urmase o agitaţie înspăimîn-tată, isterică, de nedescris, în care s-au strîns bagaje, s-au înălţat rugăciuni, s-a hohotit, s-a împachetat, cu ţipete, lacrimi, bocete, încercări de rezistenţă, leşinuri — au vorbit puţin sau aproape deloc. Zilele şi nopţile drumului fuseseră acelea ale unei letargii nemaiîncercate şi aproape indiferente. Avuseseră nevoie de zilele şi nopţile acelea în care să nu se întîmple nimic pentru ca obişnuinţele şi reprezentările despre lume, traumatizate şi răsturnate deodată, să se reaşeze şi să reînceapă să funcţioneze în alt fel, ca nişte aparate cărora, amestecîndu-li-se piesele, li s-ar fi poruncit să funcţioneze cu alte rezultate în noile asamblări. De fapt era chiar straniu, de ce nebănuită viteză dădea dovadă spiritul nostru în acceptarea schimbărilor. Nu trecuseră decît cîteva zile de la întreruperea nunţii, îmbarcarea în camioane, vărsarea în tren, cînd, tot ce fusese înaintea clipei aceleia — masa încărcată a ospăţului neînceput, grîul aruncat peste miri la ieşirea din biserică, slujba lungă a cununiei tărăgănată de preotul bătrîn cu accent bucovinean, discuţiile de dinaintea venirii la nuntă şi, şi mai îndepărtată, viaţa obişnuită de dinaintea acestui neînsemnat episod devenit crucial — păreau nu numai pierdute într-un aproape imemorial trecut, ci şi ireale, neverosimile. Cu adevărat real nu rămăsese decît legănatul scrîşnit al podelei vagonului de marfă, pe care stăteau întinşi într-un fel de 124 toropeală prin care trupurile se apărau de foame, de
sete, de frig, iar sufletele se apărau de întrebări şi de răspunsuri. Abia acum, în clipa coborîrii din camion, în impactul acela violent cu cerul şi cu lumina dimineţii răcoroase şi limpezi, de octombrie, toropeala înţelesese că trebuie să dispară şi se treziseră brusc pentru ca să intre într-o nouă lume. O lume uimitor de simplă : un cer, un pămînt, cîţiva copaci, o fîntînă şi ei. S-au numărat din nou. Nouă oameni — şase bărbaţi şi trei femei.
Prima zi a fost o zi de inventar. Şi-au cercetat mai întîi bagajele. Unii aveau geamantane, alţii baloturi, dar nici unul dintre ei n-ar fi putut spune ce îngrămădise înlăuntrul lor, ce-i căzuse sub mînă şi ce socotise necesar. Dar ce era ciudat şi chiar amuzant — dacă umorul ar mai fi încăput printre atît de zgîrcitele elemente componente ale acelei lumi — era felul în care fiecare îşi avea propriul său bagaj pe care îl transbordase şi-l veghease tot timpul drumului, fără să-şi amintească ce conţinea şi fără ca — în cazul celor mai mulţi — conţinutul să-i fi aparţinut vreodată. Atunci, în momentul întreruperii nunţii, după ce li se comunicase că vor fi duşi şi li se spusese să-şi facă bagajele, numai gazdele — tatăl şi mama miresei, mireasa şi, mai puţin hotărît şi convins decît ei, mirele — începuseră să se învîrtă buimaci şi să împacheteze. Dealtfel, nici nu fusese absolut limpede cine va fi dus. Desigur, gazdele nu puteau spera că nu fusese vorba de ele, maşinile opriseră în faţa porţii lor, dar ceilalţi, nuntaşii, oaspeţii, se aflau acolo întîmplător, puteau la fel de bine să nu fi fost acolo, încît chiar dacă prima frază fusese formală : „Sînteţi cu toţii reţinuţi", ea se putea re- 125
feri numai la toţi membrii familiei. Abia atunci cînd — după mai multe minute în care cu toţii urmăriseră agitaţia lipsită de sens şi de aceea aproape comică a gazdelor, neştiind pe ce să pună mina şi ce să facă — ofiţerul a spus, întorcînd capul spre ceilalţi, nerăbdător şi oarecum neglijent : „Ce staţi ? Faceţi-vă bagajele", s-au repezit cu toţii şi au început să împacheteze, îngrămădind în cuverturi şi feţe de mese, în pături, în cearşafuri, tot ce găseau în jur, fără să se mai gîndească nici o clipă că lucrurile acelea nu le aparţin şi fără să se întrebe măcar la ce or să le folosească. Dreptul de proprietate fusese înlocuit cu dreptul celui ce împacheta, şi tot restul drumului bagajele îşi păstraseră cu stricteţe apartenenţa şi misterul. Pentru că — excepţie făcînd mîncarea pe care foamea o readusese în memorie şi o dibuise de pe unde fusese azvîrlită — în letargia şi lipsa de perspectivă a drumului toate lucrurile acelea întîmplătoare şi desperecheate apăreau derizorii şi avînd o importanţă mai mult simbolică şi sentimentală : neînsemnate fragmente ale unei lumi dispărute despre care se încăpăţînau să susţină că a existat. Abia acum, în lumina largă a miriştei pustii în care fuseseră depuşi ca de un naufragiu, absurditatea bagajelor lor începea să primească un sens şi în viaţa pe care o începeau fiecare capăt de aţă primea o niciodată bănuită, uluitoare utilitate. Erau mai bogaţi decît credeau. Baloturile, cuferele, geamantanele, coşurile conţineau o zestre incredibil de diversă şi nesperat de necesară în lipsa ei de premeditare şi amestecul ei aiuritor. Perne, tigăi, scrumiere, cartofi, creioane, linguri de lemn, cămăşi, căni de lut, pahare, carneţele pe jumătate scrise, cratiţe, borcane, 126 pături, catrinţe, panglici, bomboane învelite în celo-
fan, bucăţi de săpun de rufe făcut în casă, maşină de ras, furculiţe, luminări de nuntă, o cutie de cremă de ghete plină de cuie, antinevralgice, deschizătoare de conserve ; perii de dinţi, hîrtie de muşte, o perniţă cu ace de gămălie, un elefant de porţelean, un tirbuşon, cearşafuri, cîteva ii, mai multe costume de copil mic legate cu o panglică, un ceas deşteptător, două borcane de zacuscă întregi şi unul spart şi vărsat peste mai multe feţe de pernă şi o legătură de linguriţe de aluminiu ; o cutie de tablă cu modele orientale în care în locul fostei halvale se înghesuiau mosoare de aţă, ace de cusut, igliţe, capse, cîrlige, bucăţi de elastic, lame vechi de ras ; farfurii de tablă, blide de ceramică, o legătură de liţă, o pungă cu dopuri, o cutie de cafea, o cergă, trei cojocele, mai multe bucăţi de slănină, nuci, un ştiulete de porumb, un palton de damă, mai multe căciuli, o legătură de mărar uscat, un satîr, o broboadă mare şi neagră, pluşată, foarfeci de tăiat via, o seceră ruginită, ştergare, feţe de masă, o doniţă, un creion dermatograf, sticluţe de parfum goale, mărgele de lemn, de sticlă şi de scoici, o agendă de telefon, un disc de muzică populară ; o sărăriţă de lemn luată din perete, plină pe jumătate cu sare ; mere, mai multe sticle cu ţuică, o icoană litografiată cu Maica Domnului, un tub cu pastă de lipit, două cutii de pioneze, un tub cu pastă de dinţi aproape consumat, piroane, un pămătuf de busuioc legat cu o panglică tricoloră, ciorapi bărbăteşti, pantofi cu tocuri înalte desperecheaţi, un triplustecker, o biblie, un ibric ; o pungă cu prune uscate, o pungă cu fasole, un furou, o cursă de şoareci, două borcane de miere, un ghiveci de flori, un felinar vechi fără fitil şi fără petrol, o sticlă de sifon, o gutuie ; bucăţi de pînză, o toporişcă, cîteva blăni de
miel argăsite ţărăneşte, un ghem de sfoară, o bucată răsucită de talpă neîntrebuinţată, o anvelopă de bicicletă, nasturi, flori de mătase, cravate, cîteva funii de usturoi şi de ceapă, cîrlige de pescuit, pantaloni, cărţi de joc, portţigarete, punguliţe cu zahăr vanilat şi praf de copt, şuruburi, macaroane, o cute, o sticluţă cu esenţă de rom, celofan, pahare, şerveţele, ace de siguranţă, scobitori, sîrmă, stafide, chimen. „Numai privind adunătura aceea — îmi povestea unchiul Emil — am înţeles cît de pierduţi, cît de lipsiţi de apărare şi sprijin am fi fost fără nebunia ce ne făcuse să îngrămădim în pături şi cearşafuri tot ce ne căzuse sub mînă, lăsînd instinctul înnebunit de frică să strîngă şi să imagineze o arcă a lui Noe a obiectelor, oricît de neînsemnate şi derizorii, dar dînd la un loc o măsură şi o imagine a civilizaţiei care ne expulzase, aşa cum cioburile de ceramică, bucăţelele de mărgele, plăcuţele de aur sau cîrligele ruginite găsite de arheologi permit situarea în timp şi tragerea unor concluzii nebănuit de complexe despre cei ce le folosiseră".
înainte de orice, au avut grijă să pună deoparte tot ce ar fi putut constitui pentru anul următor o sămînţă : punga de fasole, ştiuletele de porumb, funia de ceapă, funia de usturoi, busuiocul şi mărarul uscat, cartofii, şi chiar cîteva nuci şi cîteva prune uscate. De asemenea, timp de mai multe ore cu toţii şi-au cules de prin păr şi din cutele hainelor, din panglicele pălăriilor, din sîn, din buzunare, boabele de grîu care mai rămăseseră, boabele de grîu cu care mirii fuseseră întîmpinaţi la ieşirea din biserică. Bineînţeles, cele mai multe s-au găsit în părul şi în voalul miresei. „Griul acela, adunat pe o pătură 128 deasupra căreia mireasa şi-a despletit şi şi-a seu-
turat părul şi voalul, a fost pîinea noastră înmulţită de la an la an“ — îmi spunea uneori, visător puţin şi aproape nostalgic, unchiul Emil, iar tuşa Turica adăuga de fiecare dată, poate geloasă, poate numai exactă, „Din fericire, vornicul şi-a găsit şi el un buzunar încă plin cu boabe". La fondul de seminţe a mai contribuit şi preotul bătrîn cu accent bucovinean care, puţin ruşinat, a scos din buzunarul sutanei un pumn de seminţe de floarea-soarelui. în afara unchiului Emil şi a tuşii Turica, a miresei, a vornicului şi a preotului bătrîn, grupul lor mai era format din nana Salomie — o ţărancă bătrînă, adevărată instituţie a satului lor, culegătoare de ierburi de leac, mare meşteră în făcutul colacilor la nunţi şi a cîrnaţilor la tăierea porcului —, din mire şi doi ţărani, între care cel mai tânăr, acar la CFR, iar celălalt, foarte bătrîn, un fel de unchi al miresei, întors după mai bine de treizeci de ani din America, la soţia care îi murise de mult şi la băiatul însurat, acum cu copii şi nepoţi. Era un amestec destul de curios grupul acela al cărui conducător a devenit, se pare, din prima clipă unchiul meu Emil, profesorul de istorie. Grupul acela, care în primele ore a aşteptat să- fie reîntregit cu restul nuntaşilor, încît din cînd în cînd tresăreau şi li se părea că se aude duduitul depărtat al unui camion, a renunţat apoi ciudat de repede la iluzie, înţelegînd că ei sînt toţi, că universul se reduce pentru fiecare dintre ei la ceilalţi şi că trebuie să-şi fie necesari şi suficienţi unii altora. Erau deci : un preot de prin părţile Putnei, strămutat la bătrî-neţe prin părţile noastre, singurul pentru care această călătorie nu fusese o surpriză, ci o continuare aproape logică a drumului început atunci cînd plecase de la casa lui rămasă străină ; o fată tînără, învăţătoare la 129
9 — Proiecte de trecut
ţară şi mireasă ; mirele — profesor ca şi unchiul, dar de naturale ; tuşa Turica, profesoară şi ea, dar de matematică („Singurul lucru pe care am fi fost în măsură să-l înfiinţăm — glumea mult mai tîrziu tuşa Turica — ar fi fost o şcoală. Din păcate nu prea aveam pe cine să învăţăm") ; vornicul, de meserie pădurar, bărbat voinic între două vîrste, cu suflet puternic şi minte ingenioasă, cel ce în anii următori avea să devină nu numai autorul celor mai extraordinare capcane pentru prins iepuri şi păsări, dar şi singurul care — în momentele de depresiune colectivă, cînd disperarea trecea ca o flacără de la unul la altul, incendiind totul şi împrăştiindu-şi cu voluptate grea cenuşa în jur — era în stare să reziste valului devastator şi, rîzînd — într-un fel care la început părea deplasat, pentru ca apoi să pară deplasată disperarea celorlalţi alături de el — să-i readucă pe toţi pe linia de plutire ; CuLai, ţăranul tînăr îmbrăcat într-o haină de ceferist, aproape nouă la început, mineralizată cu timpul, devenită în mod ciudat nu tot mai friabilă şi mai zdrenţuită, cum erau hainele celorlalţi, ci, dimpotrivă, din ce în ce mai inflexibilă, zgîriind la margini, ca o scoarţă de copac, singurul despărţit de soţie la ruleta deportării, cel care, foarte tăcut de obicei, muncind cu un fel de duşmănie şi inventîndu-şi mereu ocupaţii, dispărea uneori şi după cîtva timp se auzea din pîlcul de arbori aflat la cîţiva kilometri doinind din frunză ; nană Salo-mie, care, îmbrăcată- la nuntă în costumul ei de sărbătoare, a umblat toţi anii următori în incredibile zdrenţe ca să-şi păstreze hainele frumoase pentru cînd va fi înmormîntată, îmbrăcîndu-le, după ce se spăla meticulos şi în secret pe întregul corp, numai 130 în dimineţile de duminică, cînd se pregătea ca pen-
tril a merge la biserică şi pornea, într-adevăr, după ce îi saluta cuviincioasă, pe cîmp, mergînd cîteva sute de metri hotărîtă, ca şi cum ar fi avut o ţintă precisă, aşezîndu-se pe marginea şanţului apoi, după ce îşi întinsese mai întîi sub ea o batistă şi şezînd nemişcată, mai multe ore, cam cît ar fi stat la slujbă, pentru ca apoi să se reîntoarcă la fel de hotărîtă, cu aerul liniştit al datoriei împlinite, să-i salute şi să se dezbrace, împăturindu-şi cu religiozitate hainele de sărbătoare şi îmbrăcîndu-se în zdrenţele restului săptămînii; badea Ricanu, prescurtare curioasă a poreclei Americanul, purtată cu un fel de mîndrie şi sprijinită cu povestiri fantastice .şi contradictorii, care se întîmplau întotdeauna acolo, şi cărora întotdeauna el le era viteazul sau norocosul erou ; şi, bineînţeles, unchiul meu Emil, cel prin ochii căruia am văzut şi eu.
După ce în prima noapte au dormit chiar acolo pe pămînt, chirciţi printre propriile baloturi, în jurul unui foc de scaieţi şi bălării uscate care s-a stins curînd, a doua zi au hotărît să înceapă, sub comanda, tehnică a Vornicului şi-a lui Culai, care mai participaseră la ridicarea unor case de paiantă, înălţarea unui adăpost. Vremea era, din fericire, încă frumoasă, dar nu putea să mai rămînă mult aşa, şi iarna care urma să înceapă trebuia să-i găsească deasupra capetelor cu un acoperiş. Mai întîi au explorat împrejurimile, pe o rază de mai mulţi kilometri. Aveau nevoie de lemn, de argilă, de crengi tinere, de paie, de balegă, şi chiar dacă ar fi găsit toate, acestea, aveau nevoie după ridicarea pereţilor de un acoperiş prin care să nu plouă, ceea ce nu se putea încropi din nici unul dintre elementele pe care le aveau la dis- 131
9*
poziţie, cu uneltele pe care le aveau la dispoziţie.» în timpul pe care îl aveau la dispoziţie. Ideea unei case de paiantă a căzut, deci, sau mai bine zis a fost amî-nată. Iar ei, părăsind fîntîna, la care aveau să facă zilnic drumuri lungi pentru a-şi căra apa, s-au refugiat în crîngul de salcîmi (nu erau mai mult de 200—300 de arbori crescuţi stingheri în mijlocul cîm-piei) între tulpinele înalte şi drepte ale cărora au înălţat pereţi formaţi din crengi groase şi trunchiuri taiate silnic cu toporişca şi fierăstrăul în formă de coadă de vulpe, unicele instrumente de tăiat, devenite aproape obiecte de cult, pe care le aveau. Au reuşit să înjghebe astfel o incintă de vreo douăzeci de metri pătraţi, pe care au acoperit-o cu crengi aşezate cruciş peste care au cocoţat cu greu tuleii de porumb găsiţi pe cîmp, şi multe, multe frunze uscate, care transformau întreaga construcţie într-un fel de piramidă vegetală despre care, pînă la prima ploaie, nu ştia nimeni dacă va folosi la ceva dar care era, cu evidenţă, singura soluţie a acelei toamne din ce în ce mai înaintate. înălţarea acelui straniu monument durase ceva mai bine de două săptămîni şi în tot acest timp dormiseră cu toţii, strîns i unul în-tr-altul, într-un morman de frunze, îmbrăcaţi cu tot ce aveau, trezindu-se de frig şi îmbrăţişîndu-se mai strîns. Dimineaţa se descopereau cu genele şi firele de păr acoperite de brumă, graţioase şi argintii, cu nările lipite de frig şi respiraţia formînd în jurul lor un fel de nor călduţ, pe care trebuiau să-l dea cu mîna la o parte ca să vadă ce fel de zi începea. Foc nu şi-au permis să facă decît tîrziu, după ce căzuse prima zăpadă, deşi îşi pregătiseră din timp grămezi de crengi şi de aşchii şi bucăţi mari de trunchiuri;
132 le-au ars cu deosebită zgîrcenie în toată acea iarnă
care a fost cea mai grea a vieţii lor şi din care au ieşit, incredibil, cu toţii. Tot înainte de căderea iernii reuşiseră să strîngă tecile cu seminţe de salcîm ce formau un adevărat covor şi le dezghiocaseră ca pe păstăile de fasole, adunînd grămăjoare de boabe lucioase care, fierte cu cîteva minuscule bucăţele de slănină, dădeau vin fel de ciorbă maronie unde aruncau, uneori, pentru a o face mai deasă, şi cîte un pumn de frunze. Strînseseră de asemenea, scormonind în pămînt, rădăcini de buruieni uscate de mult la suprafaţă, dar cu puterea trasă în degetele acelea chircite şi alburii, lungi şi sîrmoase, elastice puţin şi aproape animale, pe care le mestecau nesfîrşit pînă să reuşească să le înghită, fără să se gîndească nici o clipă că ar putea fi otrăvitoare şi — culmea culmii! — nefiind într-adevăr. Ar fi murit totuşi de foame, probabil, dacă n-ar fi fost vornicul cu inepuizabila sa fantezie în inventarea capcanelor. Victimele obişnuite — vrăbii şi ciori — au fost urmate, după epuizare, de şoarecii de cîmp şi de hîrciogii care veneau atraşi de rezerva de seminţe, controlată cu grijă în fiecare zi („banca de seminţe" cum fusese botezată atunci cînd, interzicîndu-şi cu dinţii strînşi consumul oricăror viitoare seminţe — interdicţie care echivala în acel anotimp al foametei de pe graniţa morţii cu un adevărat eroism — spuneau că le depun pentru la primăvară). în cele din urmă, spre sfîrşitul iernii, ajunseseră la scoarţa de copac. Asta nu însemna însă că n-au cunoscut momente şi chiar perioade întregi de exultare. Astfel au fost zilele care au urmat nemaipomenitei vînări a porcului mistreţ. Episodul acela, pe care l-am auzit povestit de mai multe ori, n-am fost niciodată în stare să mi-1 imaginez altfel decît suprapus unei litografii văzute în
prima copilărie şi reprezentînd o vânătoare de mamuţi. Ţin minte şi acum că, privind litografia, nu mă înspăimîntase mamutul, căzut într-un genunchi şi aproape învins, ci fiinţele păroase, cu fălci mari şi braţe lungi, care îl loveau pe uriaşul animal cu ghioage de lemn şi ciocane de piatră. înlocuind figurile acelea cu fruntea teşită şi terminată în dreptul sprîncenelor într-o streaşină proeminentă, prin obrazurile cunoscute ale unchiului Emil, tuşei Turica şi ale tovarăşilor lor pe care ajunsesem să mi-i reprezint destul de exact, obţineam un tablou care în prima clipă era comic, pentru ca imediat după aceea să apară halucinant şi de nesusţinut. Nu puteam, de fapt, să-mi închipui cu adevărat apariţia acelui mistreţ, flămînd probabil şi el, rătăcit şi purtat /le cine ştie ce disperare neînţeleasă de om pînă în nămeţii din jurul colibei unde, bolnavi cu toţii, cu febră şi nemîncaţi de cîteva zile, renunţaseră să mai lupte şi zăceau în jurul focului de lemne ude, nemai-înstare de flacără, producînd doar un fum călduţ şi înăbuşitor care — neexistînd nici hogeac, nici ferestre — se aşeza în straturi în încăpere învăluin-du-i şi ameţindu-i, asemenea unui drog. Nu reuşeam să-mi imaginez, într-adevăr, nici spaima lor neîncrezătoare la auzirea zgomotului, nici lumina nebuniei care trebuie să le fi lucit în ochi cînd au înţeles, nici ieşirea hotărîtă în zăpadă, fără urmă de spaimă, înarmaţi fiecare — bărbaţi şi femei, tineri şi bă-trîni — cu ce apucaseră în prima clipă — cuţite şi seceri, topoare şi sape —, după cum eram incapabilă să le înţeleg victoria, faptul că reuşiseră să-l ucidă, mai mult, faptul că nu şovăiseră şi nu se îndoiseră că-1 vor ucide. „Imaginează-ţi-o pe Turica, rîdea mult 134 mai tîrziu unchiul Emil, împlîntînd sapa în coapsa
mistreţului, în timp ce părintele Partenie îl străpunsese de cealaltă parte cu furca, iar Culai se azvîr-lise cuprins de un fel de demenţă asupra animalului şi reuşise să-l încalece, gata în orice clipă nu numai să fie strivit de zvîrcolirile spaimei lui, ci şi să fie înjunghiat de unul din tovarăşii săi orbiţi de grabă şi de învălmăşeală". Se pare însă că totul se petrecuse incredibil de simplu, instantaneu — într-o aceeaşi secundă, vornicul îl lovise cu securea în frunte, mirele îl sfîşiase cu secera, iar unchiul Emil îi frînsese, cu o creangă mare, mînuită ca o ghioagă, spinarea — ca şi cum dorinţa de a supravieţui a oamenilor ar fi fost mai puternică decît a fiarei, şi, înţelegînd, aceasta se recunoscuse înfrîntă. Poate că apariţia mistreţului a fost miracolul care i-a făcut să depăşească ultima stavilă a acelei ierni, împin-gîndu-i dincolo de culmile descurajării, spre primăvară. Pe graniţa dintre anotimpuri, pe care au trer cut-o cu toţii neînchipuit de greu, badea Ricanu s-a poticnit. A zăcut mai multe săptămîni povestind în-tîmplări americane din ce în ce mai fantastice, cu averi şi primejdii stăpînite cu egală dezinvoltură, arătînd în timp ce povestea o legătură cu bancnote răsucite şi legate cu elastic scoase misterios de pe undeva din căptuşeala hainei, ca pe un argument al averii de care se mira el însuşi şi în acelaşi timp ca pe un obiect magic ce-şi pierduse — nu-i venea să creadă ! — puterea. Apoi, deodată, într-o dimineaţă — parcă s-ar fi trezit nu numai din somnul agitat, în care transpira cum s-ar topi o bucată de zăpadă, adică rămînînd tot mai mic şi mai neînsemnat, ci şi dintr-un vis mai lung şi de care era în mai mare măsură responsabil — a început să relateze cu o cu totul altă voce, mai uscată şi mai adevărată, ca 135
şi cum nici nu şi-ar mai fi amintit tonul acela cîntat de povestitor, viaţa lor — a celor cinci bărbaţi plecaţi din satul lui — la New York, spaimele şi singurătatea izvorîte din necunoaşterea limbii, sentimentul de hăituire pe care li-1 dădea orice om care le adresa un cuvînt, dispreţul mai mult bănuit al celor din jur, ameninţarea niciodată concretizată şi poate numai închipuită, dar tocmai de aceea mai înnebunitoare, pe care o simţeau strîngîndu-li-se în jur, şi mai ales misterul, mult timp inabordabil, al circulaţiei cu metroul, dezlegat deodată simplu, cu metodele milenare ale oamenilor de la munte care îşi însemnau drumul cu pietre, brazde şi încrestături ca să ştie să se întoarcă. „Şi-au cumpărat crete — se crucea unchiul Emil — şi în fiecare staţie, în secundele opririi, unul dintre ei fugea şi făcea un semn pe unul dintre stîlpii de beton. In staţiile în care trebuiau să schimbe direcţia şi trenul, făceau un semn mai mare, de altă culoare. în felul acesta, fără să ştie citi indicaţiile în engleză, reuşeau să circule pe drumul însemnat, cum s-ar fi orientat în pădure după crestăturile de pe trunchiuri. Pentru ei, New York-ul nu era esenţialmente deosebit de un codru locuit de vietăţi al căror limbaj nu-1 cunoşteau şi ale cărui legi puteau cel mult să le deducă/6
Bucuros de a-şi fi mărturisit, în sfîrşit, adevărul lui american, badea Ricanu a murit simplu, topin-du-se în acea transpiraţie ce-1 împuţina şi-l făcea să dispară, într-un mod superior regnului animal căruia îi aparţinuse, în săruri şi apă. Puţinul, aproape mineral, care mai rămăsese a fost înmormîntat în-tr-un cimitir inaugurat cu acel prilej şi care avea să 136 mai primească în anii următori un copil de cîteva
săptămîni al miresei şi pe nana Salomie, în costumul ei impecabil, păstrat cu atîtea sacrificii pentru ceremonia răscumpărătoare a judecăţii de apoi.
Apoi primăvara s-a dezlănţuit cu toată veselia, ca şi cum pînă atunci se ţinuse în frîu din cauza vecinătăţii nepotrivite şi intimidatoare a morţii. Copacii au izbucnit în frunze, pămîntul a dat la iveală minunatele lui buruieni, urzici şi ştevie, untişor, lobodă.
Orice bucată de lemn înverzea şi orice bulgăre de pămînt dădea colţ, într-o exultanţă aproape impudică, într-o vitalitate desfrînată, sălbatecă.
Săpau, greblau şi semănau de la răsăritul pînă la asfinţitul soarelui, punînd în sfîrşit în pămînt seminţele păstrate cu atîtea sacrificii şi ispititoare atît de des, seminţele apărate de şoareci şi de gărgăriţe, de putrezire şi de propria foame atotdevastatoare. Grîul din părul miresei, şi porumbul din ştiuletele amestecat printre albituri, şi floarea soarelui din buzunarele popii au fost semănate cu religiozitate şi cu sentimentul jucătorului ce, aşezîndu-şi ultimele monede pe un anumit număr al ruletei, aşteaptă învîrtirea jocului care îi va spune dacă va trăi în continuare sau va muri. Dar, nu, adevărul e că nici o clipă — după ce reuşiseră să se depărteze de atît de strînsa vecinătate a morţii în care îşi petrecuseră, aproape miraculos, iarna — nici o clipă nu se mai gîndeau că ar mai putea să moară, că ar putea să mai fie învinşi.
In apropierea fîntînii, ca să le poată uda, au făcut cuiburile de cartofi şi cele de fasole, straturile de ceapă şi de usturoi, şi-au semănat chiar busuiocul din pămătuf şi mărarul din legătura uscată. Tdt în jurul fîntînii, acolo unde urmau să-şi înalţe casa, au îngropat în pămînt cu speranţă nebună seminţele merelor şi ale gutuii găsite prin bagaje, sîm- 137
burii prunelor afumate şi cele cîteva nuci rătăcite prin pantofi. Apoi, în aşteptarea recoltei, alături de plantele priveghiate şi îngrijite cum nu au mai fost probabil altele pe pămînt, au început să-şi clădească o casă adevărată.
De cîte ori ajungea în acest punct, din care povestirea părea să intre în cicluri regulate ce aveau să se repete şi să capete o înfăţişare gospodărească de durabilitate şi de viitor, unchiul Emil nu mai putea să amîne răspunsul la întrebarea pe care i-o pusesem din prima clipă, o repetasem mereu, pe care o păstrez şi acum vie în minte şi al cărei răspuns nu am reuşit niciodată să-l înţeleg. întrebarea era : „De ce n-aţi plecat ?“ Fuseseră descărcaţi în mijlocul unui cîmp, în mijlocul acelui bărăgan întins, o cîm-pie de zeci şi poate de sute de kilometri, dar o cîmpie finită totuşi, la marginea căreia se înălţau sate şi oraşe, trăiau oameni. Fuseseră lăsaţi acolo, în mijlocul cîmpului pustiu, cu o mină de unelte şi cîteva legături de calabalîc, singuri, fără pază, fără nici un fel de supraveghere, fără măcar bănuiala că supravegherea ar fi disimulată undeva mai departe, ferită de privirea lor, dar prezentă totuşi, simţită cumva.
Şi chiar dacă puteam să admit că la început nu îndrăzniseră să iasă din cuvîntul celor ce îi aduseseră acolo, spectrul morţii de foame în timpul iernii îmi închipuiam că trebuia să fi fost mai puternic decît această spaimă, totuşi numai teoretică, iar stabilizarea în inima acelei situaţii himerice, semănarea pomilor, care aveau să dea rod peste cinci, şase, zece ani, şi construirea unei case, înainte de a schiţa măcar o neacceptare, înainte de a încerca o altă soluţie, o ieşire înspre normal, mi se părea aberantă şi de 138 neadmis. Cu atît mai greu de înţeles, cu cît îl ştiam
pe unchiul Emil ca pe un om întreg, logic şi plin de iniţiativă, iar eroii povestirii lui nu păreau nici ei desprinşi de realitate şi de pămînt. Răspunsul începea de fiecare dată cu „N-ai trăit atunci. N-ai cum să înţelegi'1, frază exasperantă şi agnostică, interzicîn-du-mi din capul locului nu numai argumentele, ci şi drumul de pînă la ele, de parcă în epoca în care se petrecuseră toate şi care era la urma urmei şi a mea, chiar dacă o străbătusem numai cu inconştienţa halucinogenă a copilăriei, ar fi existat un sîmbure pe care nu numai că nu puteam să-l pătrund, dar nu trebuia nici măcar să-l bănuiesc. „întrebarea ta, care pare de bun simţ şi logică acum, atunci nici măcar nu ne-a venit în minte, şi asta nu mie, ci nici unuia dintre noi. Nu ţi se pare ciudat ? Nu ţi se pare că trebuie să fi existat atunci ceva, chiar dacă ceva greu de definit şi impalpabil, care ţie îţi scapă şi care atunci determina totul ? Nu ţi se pare că dincolo de kilometrii pustii, dincolo de posibilitatea fizică de a atinge satele care ne înconjurau, între noi şi satele acelea exista ceva care acum nu mai poate fi înţeles decît cel mult teoretic, aşa cum poate fi înţeleasă pluralitatea lumilor sau circulaţia în timp ? N-aş vrea să înţelegi greşit. Nu mă refer la spaimă. Nu la o spaimă fizică, în orice caz. Spaima fizică exista şi aici, în mijlocul cîmpului. Eram perfect conştienţi — şi poate că tocmai această conştiinţă ciudat de limpede ne-a ţinut în viaţă şi, cu puţin noroc, ne-a făcut să învingem — eram perfect conştienţi că în orice clipă am fi putut pieri de frig sau de foame. Am fi putut înceta să existăm, deci. Trebuie să înţelegi că nu spaima morţii ne făcea să nu încercăm să depăşim spaţiul acela izolator. Dimpotrivă, aş zice. Moartea nu avea cum să ne sperie, ea se găsea acolo,
în cîmp, lîngă noi, şi numai de noi depindea — şi de norocul nostru, desigur — dacă vom reuşi să o în-frîngem sau nu. Aici, totul depindea de noi. Ajunsesem, bineînţeles, acolo printr-o uriaşă şi arbitrată intervenţie din afară, dar în cadrul acestei hotărîri exterioare, de noi depindea dacă vom muri sau nu. Ni se lăsase libertatea acestui arbitraj. Şi în măsura * în care şi viaţa, şi moartea erau posibile, în acest interior nespus de îngust, era posibil totul. în afară, dimpotrivă, nu era posibil nimic. Şi nimic nu mai depindea de noi. Ceea ce ne despărţea de satele locuite nu era spaima de ele, ci siguranţa că atingerea lor n-ar fi folosit la nimic. Ceea ce ne oprea era imposibilitatea, inutilitatea înţeleasă. Pricepi ? Din moment ce fusese posibil ca să fim aduşi acolo, luaţi de la o nuntă unde eram adunaţi întîmplător, urcaţi în camioane, în vagoane, împărţiţi la fel de arbitrar cum fuseserăm uniţi şi părăsiţi apoi, ca într-o comună primitivă, pe cîmpul acela, trebuia să înţelegem că a încerca să nesocotim acel arbitrar, ar fi fost inutil şi mai arbitrar încă. Că singurul fel în care ne mai puteam salva era să ne găsim un sistem de referinţe lojgic în interiorul, oricît de restrîns, care ne fusese lăsat la dispoziţie şi să înţelegem situaţia în care ne aflam. Nu neg că pe această înţelegere a situaţiei se bazau şi cei care ne aduseseră acolo şi că eram conştienţi că imul dintre cele mai importante atuuri ale lor era această cooperare acceptată de noi, faptul că noi înţelegeam că numai înţelegînd ne puteam salva şi înţelegînd renunţam dinainte să ne mai opunem. Acum, după atîţia ani, încep să mă îndoiesc şi eu că aveam dreptate. Chiar şi mie — cel ce am trăit totul atunci — încep să îmi scape nuan-140 ţele exacte ale realităţii aceleia şi îmi dau seama,
chiar povestindu-ţi-le, că nu le mai înţeleg cu adevărat, că nu fac decît să repet nişte adevăruri formulate de mult şi încremenite în formulele de atunci, de care m-am obişnuit să nu mă îndoiesc. Poate că dacă, în loc să ne facem baraca aceea şi să încercăm să reinventăm epoca de piatră, am fi pornit din prima zi la drum, cerînd ajutorul primilor oameni întîlniţi, ne-ar fi dat desigur să mîncăm, ne-ar fi ajutat şi poate chiar ne-ar fi ţinut ascunşi prin pivniţe şi poduri un timp, pînă cînd lucrurile s-ar mai fi liniştit. La drept vorbind însă, nu prea cred în această judecată ulterioară, căreia, în mod evident, îi scapă prea multe nuanţe. Faptul că în toţi anii pe care i-am petrecut acolo nu ne-a căutat sau nu ne^a găsit niciodată nimeni din prezumtivele sate care ne înconjurau nu dovedeşte, desigur, că aceste sate nu existau, ci că noi nu existam pentru ele. Şi asta nu pentru că nu ne-ar fi bănuit existenţa, ci pentru că aveau cea mai mare grijă să arate că nu ne-o bănuiesc. Nu numai că nu ne căutau, aveau cea mai mare grijă să nu ne descopere. Cum altfel s-ar fi putut explica întîmpla-rea că pămîntul acela pe care fuseserăm părăsiţi şi care fusese înainte cultivat (am şi folosit paie de pe miriştea aceea nesfîrşită atunci cînd am început construcţia locuinţelor noastre de paiantă) nu a mai fost cercetat de nimeni, nici un proprietar nu a apărut primăvara să-l are şi să-l semene ? In mod evident, toată lumea ştia că pămîntul acela ne fusese lăsat nouă şi, dacă ştia asta, atunci ştia, fără îndoială, şi că nimic altceva decît pămîntul acela nu ne fusese lăsat. Mai exact, totul se petrecea ca şi cum o corabie ne-ar fi debarcat pe o insulă pustie şi ne-ar fi părăsit acolo, lăsîndu-ne în seama propriei noastre capacităţi de supravieţuire, fără oboseala de a ne mai supra-
veghea, fără grija că am putea evada în vreun fel pe oceanul care ne înconjura. Eram pe o insulă, asta trebuie să înţelegi, nu numai pentru a înţelege reali-tatea, ci şi pentru a ne înţelege pe noi în faţa acelei realităţi. Faptul că insula noastră nu era înconjurată de ape, ci de pămînt, nu schimba întru nimic lucrurile şi nu avea cum să-i micşoreze izolarea. Tot ce ne rămînea era să încercăm s-o locuim, s-o cultivăm, folosindu-ne ca de nişte miracole de bietele obiecte pe care le adusesem în bagaje şi care trebuiau salvate din naufragiu. Faptul că era vorba nu de naufragiul unei corăbii, ci numai al vieţii noastre de pînă atunci, din nou nu schimba întru nimic lucrurile. Metafora funcţiona extrem de exact şi devenise chiar un fel de punct de sprijin. Poate să pară caraghios, dar în toţi anii aceia mi-aş fi dorit să recitesc „Robinscn Crusoe“, pe care aproape nu mi-1 mai aminteam, pentru a-i compara metodele de supravieţuire cu ale noastre/4 L-am întrebat pe unchiul Emil de ce nu preferă comparaţia cu Genoveva de Brabant, mult mai apropiată şi din punct de vedere moral, şi prin circumstanţe, dar el mi-a răspuns că nu, nu era mai apropiată, pentru că aici nu exista nici căprioara trimisă de Dumnezeu, nici inima înduioşată a celui ce pedepsea şi-şi recunoştea greşeala, după cum nu apare nici vreun sens moral care s-ar desprinde din toată povestea. Absurditatea lumii nu poate fi considerată
o	concluzie morală.
Construcţia casei adevărate a durat toată vara aceea şi chiar şi o parte din toamnă. Munca zidarilor era alternată cy. cea a agricultorilor şi cum toate operaţiile erau făcute de unii pentru prima oară, iar alţii erau stînjeniţi de lipsa uneltelor cu care munciseră în alte împrejurări, lucrul înainta destul de
anevoie. Pe de altă parte, grădinăritul şi agricultura implicau asemenea răspunderi (orice sămînţă pierdută, orice plantă compromisă reprezenta diminuarea şanselor lor de supravieţuire în anul care urma) încît în fiece clipă construcţia se oprea pentru că o nevoie mai presantă — udatul straturilor, săpatul, îngrijirea sau pur şi simplu vegherea culturilor minuscule — le solicitau atenţia. Ascultam întotdeauna această parte a povestirii cu un fel de nerăbdare, cu atît mai mult cu cît revenea la ea mereu, ciclic, odată cu descrierea anotimpurilor, cu un fel de iluminare exaltată, care mie mi se părea şi exagerată, şi nelalocul ei. Urmărindu-1 cu o ureche distrată şi grăbită aveam acelaşi sentiment amestecat de jenă şi plictiseală, jenă că mă plictisesc şi totuşi neputinţă de a nu mă plictisi, pe care îl încercam atunci cînd, la sfîrşitul copilăriei, citind cărţi de deasupra vîr-stei mele, săream, urmărind firul epic, peste descrierile de natură sau consideraţiile filosofice. Mult mai tîrziu, cînd am ajuns să am eu însămi o grădină, să-mi lucrez, cum se spune, grădina mea, cu un sentiment de insular nu cu mult deosebit de reprezentările geografice ale unchiului meu, am început să înţeleg lumina liniştită şi înduioşarea care i se citeau pe faţă atunci cînd ajungea să îmi povestească despre plante. Această dragoste pentru fiinţele verzi, căpătată acolo, a adus-o dealtfel cu el, după ani, la întoarcerea acasă, şi a ajuns cu timpul să ia forme dintre cele mai curioase. In camera lui — pe diverse stative aşezate în apropierea luminii, pe podea, în dreptul uşii care dădea spre balcon, şi chiar pe o masă specială, care încurca trecerea, aşezată direct sub geam — se îngrămădeau zeci şi zeci de ghivece cu tot felul de plante. # Era destul să le priveşti însă, pentru a-ţi da seama 143
că pasiunea lui nu mergea spre anumite soiuri, nu era cultivator de cactuşi, sau de violete de Parma, sau de muşcate, măcar. In camera lui se îngrămădeau ghivece cu tot felul de plante, fără nume sau cu nume complicate, exotice sau aproape buruieni, frunze simple, firave, fără speranţa apropiată a unor flori, tulpine debile, aproape transparente, a căror singură trăsătură de unire era faptul că erau vii. Căci, dintre ele, preferinţa şi simpatia unchiului meu nu mergeau către cele mai sănătoase şi mai pline de sevă, ci dim'potrivă, spre cele bolnave şi sărăcăcioase, cu tulpini rupte, proptite în ciudate aţele fixate în pămînt şi legate în jurul trupului firav al plantei cu firicele de aţă. Aşa cum alţii adună pisici de pe maidane şi cîini bolnavi de la colţuri de stradă, el aduna plante pe care le îngrijea cu un devotament impresionant, el însuşi convalescent. Pentru că, o dată întors acasă, unchiul Emil nu a mai fost niciodată altceva decît un convalescent, un convalescent plin de bunăvoinţa de a se vindeca, aproape vindecat chiar, dar neînstare să uite vreodată că a fost bolnav, neînstare să înceteze a-şi raporta orice moment al vieţii la boala care îi marcase destinul. Tot restul vieţii sale, după întoarcerea de acolo, nu a mai fost decît încercarea amabilă şi binevoitoare, dar lipsită de convingere, de a se adapta la societate
—	mai bine zis o mimare, o îngînare a acestei adaptări — pe care o făcea de dragul nostru, cei care am fi vrut să-l ajutăm să-şi şteargă cît mai repede din memorie urmele acelui deceniu. Dar el ştia nu numai că e în stare să trăiască fără ajutorul lumii civilizate şi societăţii — propria sa supravieţuire o dovedea — ci şi că singur putea să trăiască mai bine.
144 Pentru că pe cît trecea timpul şi aproape magicul
deceniu al deportării se cufunda în trecut, pe atît strălucirea lui creştea şi podoabele care îl îmbogăţeau i se păreau mai frumoase şi mai de preţ. Ascul-tînd cu atenţie şi luînd în serios povestirile mereu repetate şi stilizate ale unchiului Emil, singura concluzie care se impunea era aceea că timpul petrecut pe insula din mijlocul oceanului de pămînt fusese cea mai fericită perioadă a vieţii sale, mai fericită şi mai plină de farmec nu numai decît anii prezenţi, cîrtitori, greu de înţeles şi de acceptat, ci chiar decît vremurile imemoriale de dinainte, pierdute în zarea tinereţii şi considerate, cu un fel de superioritate a suferinţei, lipsite nu numai de griji, ci şi de interes.
Cu cît trecea timpul, unchiul Emil avea tot mai mult tendinţa să-şi reducă întreaga existenţă interesantă, semnificantă, la acel deceniu al unei experienţe fundamentale, esenţială nu atît în ordinea istoriei, cît în ordinea universului. Pentru că ceea ce descoperise cu adevărat în insula sa, şi ceea ce nu avea cum să mai uite după aceea, era importanţa legilor cosmice ale naturii în faţa bietelor reguli încropite mereu în grabă, mereu derizorii şi discutabile, ale istoriei.
La sfîrşitul primei toamne, la împlinirea primului an de cînd se aflau acolo, bilanţul era deci următorul: Reuşiseră să-şi înmulţească senzaţional rezervele de seminţe, în aşa fel încît acum erau proprietarii unui sac întreg de boabe de porumb, unui săculeţ de boabe de grîu, unor coşuri pline cu boabe de fasole, unor funii întregi de usturoi şi de ceapă, unor impresionante mormane de cartofi. Evident, cea mai mare parte a acestor nepreţuite bogăţii a fost depusă la banca de seminţe, astfel încît, încă din al doilea an au reuşit să însămînţeze suprafeţe aproape suficiente hrănirii lor raţionale. Dar chiar şi în acest prim an, 145
l»
şi-au îngăduit să consume cu mare zgîrcenie şi cu religiozitate aproape, cîteva kilograme de cartofi, cîteva căpăţini de usturoi şi cîteva cepe. Din extravagantele lor bagaje mai păstrau, fără a îndrăzni să le atingă, ca pe nişte elemente devenite magice ale unei lumi dispărute, o jumătate de borcănel cu o miere zaharisită de mult, pietrificată pe pereţii vasului, şi două sticle cu ţuică, hărăzită cu inima strînsă eventualelor nevoi medicale. Vara s-au hrănit mai ales cu verdeţuri culese de pe o mare suprafaţă (cunoştinţele nanei Salomie în materie de rădăcini şi ierburi comestibile erau inepuizabile), cu ouă de păsări luate din cuiburi (cu grija de a lăsa destule şi înmulţirii) şi, bineînţeles, cu vînatul care se prindea în nemaipomenitele capcane meşterite de vornic. Se obişnuiseră să mănînce atît de puţin şi totuşi să reziste şi să nu se îmbolnăvească, ba chiar să fie în anumite privinţe mai sănătoşi decît fuseseră înainte, încît toată eficienţa regulilor vieţii civilizate era pusă automat sub semnul întrebării. în continua penurie de hrană a primului an, dezmăţul 'bureţilor şi al ciupercilor care se dezlănţuia cu un fel de frenezie după fiecare ploaie, a reprezentat culmile bunăstării, raţionalizate dealtfel înţelept : pînă aproape de primăvară au reuşit să împartă porţii, destul de reduse, e drept, de bureţi uscaţi care dădeau un gust şi o consistenţă aberantelor fierturi patronate de nana Salomie. Un alt dezmăţ, de data aceasta cu neputinţă de raţionalizat, a fost o migraţie de melci care i-a hrănit mai bine de o săptămînă, reuşind să-i îngreţoşeze în cele din urmă într-o asemenea măsură încît, în cele mai grele momente de inaniţie ale iernii, amintirea scîrbei produse de carnea nesărată a melcilor îi consola de 146 senzaţia foamei, oricum mai uşor de suportat. în
anii următori, cînd au descoperit balta cu apă sărată şi au învăţat să-şi procure sarea, punînd apa să se zvînte şi adunînd cristalele rămase pe fundul vaselor, au început să viseze o nouă invazie de melci, care însă nu s-a mai repetat niciodată. In materie de hrană, nu sărăcia şi extravaganţa ei erau atît de greu de suportat, cît faptul că de la începutul primăverii pînă aproape de sfîrşitul toamnei nu-şi puteau permite decît rar să mănînce mîncare gătită ; lipsa lemnelor, care nu era greu de prevăzut în iernile următoare, îi făcea de o extremă zgîrcenie, încît în cele din urmă — şi asta a durat apoi ani îndelungaţi pînă la sfîrşitul nemaipomenitei lor aventuri — aprinderea unui foc nu se hotăra decît prin vot, şi anume dacă propunerea pentru obţinea o majoritate absolută. Astfel se face că, în mod paradoxal, iarna cînd se făcea oricum focul pentru căldură, mîncau, cu toate că sărăcia era mai mare, mai omeneşte decît vara, cînd trebuiau să se mulţumească eroic cu cele mai neobişnuite crudităţi.
Dealtfel, % lipsa lemnelor de foc, care avea să se agraveze în anii următori (cele cîteva sute de salcîmi ai păduricii nu aveau cum să le slujească şi drept material de construcţie, şi drept combustibil pentru prepararea hranei şi încălzit şi, oricîţi puieţi ar fi plantat ei chiar din prima primăvară, aceştia nu aveau cum să crească suficient de repede ca să le acopere nevoile) a dus la conceperea unei locuinţe pe cît de ciudate, în condiţii obişnuite, pe atît de logice în circumstanţele extraordinare care impuseseră construirea ei, Au făcut mai întîi o încăpere, destul de mare, lipsită de ferestre şi prevăzută în mijloc cu o vatră aşezată sub horn, în jurul căreia un spaţiu suficient 147
de larg permitea aşezarea radială a paturilor, a căror parte dinspre foc devenea în cursul zilei masă de lucru şi laviţă. Aceasta era odaia de iarnă. De jur împrejurul ei, dînd una dintr-alta, erau dispuse alte patru încăperi care formau un fel de careu — din afară casa reuşise să capete forma perfectă a unui paralelipiped—izolator, în stare să apere de ger şi să păstreze cît mai îndelung căldura atît de greu obţinută. Acestea erau odăile de vară, cu ferestre astupate iarna prin obloane de lemn, în care îşi permiteau să se separe şi să se izoleze pe timpul căldurii, mutîndu-şi paturile din odaia de iarnă şi transfor-mînd-o pe aceasta într-un fel de depozit răcoros, în care hornul funcţiona pe post de aerisire, iar odăile înconjurătoare, care izolaseră de frig, izolau de căldură. Pereţii exteriori au fost făcuţi din ramuri tinere, împletite, pe scheletul cărora a fost bătut pămînt galben găsit la cîţiva kilometri şi cărat cu coşurile. Zidurile interioare au fost înălţate din ca-lupi mari de lut amestecat cu rămăşiţe de paie găsite pe cîmp, frămîntat bine, turnat în forme grosolane şi lăsat să se usuce la soare pînă se făcea tare ca piatra. Acoperişul, sprijinit de grinzi groase, fixate la rîndul lor pe stîlpi rotunzi de salcîm, a ridicat cele mai mari probleme, probleme rămase practic fără rezolvare pînă la sfîrşitul sfîrşitului. Tot ce-au putut inventa a fost să aşeze de-a curmezişul grinzilor braţe de crengi încîlcite între ele iar deasupra să răstoarne legături mari de fîn, căruia să încerce să-i dea o pantă pentru ca apa ploilor să nu aibă timp să pătrundă în interior. Ceea ce era desigur adevărat pentru micile ploi, dar nu şi pentru marile furtuni şi ploile cu găleata, în timpul cărora compli-148 catul lor acoperiş nu mai era decît un fel de biată
strecurătoare, căreia i se astupau cu greu, şi cu cele mâi neaşteptate obiecte, găurile. (Cînd, după mulţi ani ele la întoarcerea acasă a unchiului Emil, am făcut călătorie în Bărăgan şi am descoperit şi extravaganta construcţie despre care ascultasem atîtea Povestiri, ea nu mai avea deloc acoperiş, păstrîndu-şi în rest ciudat de nedeterioraţi pereţii şi încăperile şi semămnd — mai ales încăperea de iarnă, cu aranjamentul radial al paturilor împrejurul vetrei stinse de mult — cu un decor de teatru stilizat şi redus la linii simbolice. La data aceea, dealtfel, pomii crescuţi din acek biete întîmplătoare seminţe găsite prin bagaje
—	sâmburii celor cîteva mere, şi gutuii, sîmburii pru-neloc afumate, nucile — crescuseră mari, încît casa se
în mijlocul unei aproape idilice livezi care o în-con3ira protector, dîndu-i aerul unei oaze exotice în Coşert, sau al unui ranch înfloritor în mijlocul uneicinematografice preerii.)
Ciidat, odată cu terminarea casei şi cu strîngerea prinzi recolte, timpul — eliberat parcă de ameninţare! dispariţiei — a început să-şi aecelereze rotirea, sau )oate numai în amintirile unchiului meu se petrecu lucrurile astfel. Întîmplările de mai tîrziu
—	ciiar dacă unele dintre ele erau mai importante decîi ceie povestite pînă aici — nu mai aveau acea lentare amănunţită a începuturilor reţinute în cele
, rnai mici amănunte, pentru că părăsiseră muchia ace^ dintre viaţă şi moarte în care cel mai mic detalii sau Cea mai mică scăpare puteau să determine t°fcţ întîmplările de după acel prim an hotărîtor, chia dacă erau emoţionante şi poate chiar senzaţio-na€ nu mai aparţineau decît unei vieţi ce-şi croise cu iţelepciune o matcă prin care se străduia să curfi cît mai lin. Ceea ce caracteriza, spre deosebire 149
de prima, această a doua etapă a sihăstriei lor, era lipsa totală a amintirilor şi preocupărilor legate de viaţa lor de dinainte şi de lumea din afară. „Trăiam şi ne purtam, visam şi gîndeam ca şi cum ne-am fi născut acolo şi n-am fi cunoscut niciodată decît grijile acute şi limpezi ale supravieţuirii, încît sufletul nostru era în permanenţă prezent, iar rezolvarea problemelor şi împlinirea vieţii primeau un aer patetic şi esenţial, aproape solemn, ca şi cum a trăi în acele condiţii însemna implicit a îndeplini un ritual cu semnificaţii superioare simplei sale înfăptuiri. Oricît ar părea de incredibil, nu ne mai gîndeam nu numai la viaţa noastră anterioară, dar nici măcar la propriii noştri tovarăşi de suferinţă, cei care împreună cu noi fuseseră dislocaţi de la rosturile lor şi de care ne pierdusem pe drum, semănaţi, asemenea nouă, într-un alt pustiu poate şi închipuind cu siguranţă o altă insulă. Dacă n-ar fi fost Culai, am fi uitat cu totul chiar de existenţa acelor colegi întru supravieţuire, aşa cum uitasem de rudele şi de prietenii rămaşi în cealaltă lume. Culai însă nu ne lăsa s-o facem, iar această sfîşietoare încăpăţînare a lui în sentimente aparţinînd unui alt univers rămînea singurul element complicat şi tulbure al unei existenţe care îşi refuza — ca pe un lucru inutil şi periculos — nuanţele. Dealtfel, în cursul acelei prime ierni infernale, Culai ne obişnuise cu dispariţiile Jsale de o zi, două sau chiar trei, în care ştiam că cercetează împrejurimile, convins fiind că familia sa trebuie să se găsească undeva pe aceeaşi cîmpie finită, deci explorabilă. Se întorcea de fiecare dată cu cîte o revelaţie (lui îi datoram aflarea pămîntul ui galben pentru construcţie, şi descoperi-150 rea locului cu apă sărată aflat la cîţiva zeci de kilo-
metri sprfe răsărit, ba chiar cunoaşterea unei păduri prea depărtate pentru a putea aduce lemne de foc de acolo, dar spre care organizam la sfîrşitul verii mari expediţii pentru culegerea şi uscarea bureţilor pentru iarnă), dar se întorcea din ce în ce mai deprimat. Dezvăluirile sale erau făcute fără bucurie, ca şi cum noi, beneficiarii lor, am fi fost vinovaţi că nu descoperea decît lucruri care ne erau de folos nouă. Spre mijlocul primăverii părea chiar că se descurajase, nu mai dispărea în disperatele sale prospecţiuni. Iar construcţia casei s-a desfăşurat sub indiscutabila sa conducere : avea o putere de muncă aproape in-timidantă şi, în mod evident, nu era prima casă pe care o construia. Singurul semn al nostalgiei sale neostoite rămăsese cîntatul din frunză, straniu, aproape înnebunitor. Erau nopţi — urmînd unor zile de trudă animalică, în care cădeam cu toţii răpuşi de oboseală, într-un somn letargic — cînd săream cu toţii treziţi de cîntecul lui aproape neomenesc, de şuieratul acela dureros, exprimînd o disperare nu numai a sufletului, ci şi a trupului, a măruntaielor, a fiecărei celule de carne tînjind insuportabil după alte celule. Suferea de insomnie într-un mod aproape de neînţeles, depăşind cu mult posibilităţile fireşti de rezistenţă ale unui organism. Şi mărturisesc cu ruşine şi cu umilitoare vinovăţie că, deşi ne era milă de el — într-un fel tradiţional, moştenit oarecum din cealaltă viaţă — creştea în noi toţi uiv fel de aversiune faţă de atît de neobosita lui suferinţă, faţă de felul în care nu ne lăsa să uităm, diminuîndu-ne forţele exasperatei noastre rezistenţe. Nu mă îndoiesc că a simţit neînţelegerea şi dezaprobarea noastră. După terminarea casei, după strîngerea recoltei, a
dispărut într-o noapte cu totul. Nu ne-a spus că pleacă, aşa cum nu ne spunea nici cînd dispărea pentru o zi sau două, încît la început l-am aşteptat, convinşi că va reapărea, apoi după ce au trecut mai multe săptămîni şi luni am ştiut că n-o s-o mai facă. Devenise, desigur, locuitorul unei alte insule asemănătoare cu a noastră, sau poate ajunsese la aşezări omeneşti şi fusese prins de autorităţi, sau poate murise pur şi simplu pe drum, răpus de foame sau de fiarele care începuseră să bîntuie odată cu iarna. Patul lui, rămas liber, a fost folosit mai întîi ca un fel de ste-laj, apoi, după ce mireasa a născut iar, a devenit cartierul general al primului băştinaş al insulei, iar în anii următori, după ce a venit şi Victoria noastră pe lume, cei doi copii şi l-au împărţit frăţeşte, dormind unul la un capăt şi altul la celălalt capăt al lui, pînă la încheierea definitivă a aventurii."
Dar în afara naşterilor şi morţii — mult mai tîrziu, în ultimul an al şederii acolo — a nanei Salomie, întâmplările extraordinare petrecute în insulă în anii următori au fost :
—	Prinderea într-una din genialele capcane imaginate de vornic a unei iepuroaice însărcinate, căreia
i	s-a construit un ţarc special, acoperit cu crengi, un fel de cuşcă mare de mai mulţi metri pătraţi, unde la cîteva zile a şi fătat opt pui tărcaţi care au devenit întemeietorii nesfîrşitelor dinastii ale nesperatei crescătorii de iepuri ce avea să le asigure carnea în toate anotimpurile şi în toţi anii şederii acolo.
—	Capturarea unui roi sălbatec de albine^ ispravă eroică a aceluiaşi extraordinar vornic, şi meşterirea măiastră a unui stup, care avea să fie socotit — ani de zile mai tîrziu — cea mai importantă şi cea mai
iscusită operă a vieţii sale, de către însuşi autorul ei, îndelung povestitorul meu unchi.
—	Apariţia unei pisici incredibil de slabe, — jalnica ajungere la maturitate a vreunui mîţ aruncat cu luni în urmă, cine ştie în ce parte a cîmpului nesfîrşit — venind în fugă, cu coada fluturată ca un stindard şi ochii arzînd de foame, de cine ştie unde şi de cine ştie cînd, din momentul şi locul în care instinctul îi şoptise că undeva în apropiere se află nişte fiinţe cărora să li se poată alătura. Din prima clipă, chiar înainte de a i se da de mîncare, dovedin-du-se extraordinar de prietenoasă şi purtîndu-se
—	după expresia unchiului Emil — „ca o rudă“, a fost adoptată şi îndrăgită, iar în nopţile friguroase de iarnă era trasă cu un întreg ceremonial la sorţi : cel ce o cîştiga avea dreptul să doarmă cu ea, beneficiind în felul acesta de un mijloc suplimentar de încălzire. Bineînţeles că dacă cineva era bolnav, i se repartiza din oficiu alături de savantele ierburi ale nanei Salomie şi pisica, la tovărăşia căreia avea dreptul pînă la totala însănătoşire. Totul s-a schimbat la apariţia copiilor, care au devenit beneficiarii exclusivi ai pisicii pînă la moartea ei de bătrîneţe şi îngroparea, cu lacrimi şi flori, la o oarecare distanţă de mormîntul americanului, dar nu atît de departe încît să nu se înscrie în aria prezumtivă a viitorului cimitir.
Dar dintre toate întîmplările neobişnuite survenite de-a lungul acelor ani neobişnuiţi, cea mai extraordinară a fost, în cea de a doua toamnă a şederii lor acolo, trecerea turmelor. „Pur şi simplu, într-o dimineaţă ne-am trezit înconjuraţi de oi. Nu folosesc o figură de stil, ci vorbesc absolut la propriu. Abia se luminase de zi şi încă dormeam cu toţii, iar eu visam 153
dangăte de clopot. Ţin minte că visam clopote nu numai pentru că, trezindu-mă, mi-am dat seama că era vorba de tălăngile care se auzeau în jurul meu, ci şi pentru că în primii ani ai şederii acolo visam în mod obişnuit sunetele lumii de dinainte. Nu şţiu dacă ţi s-a întîmplat vreodată să visezi sunete şi, dacă nu, nu ştiu dacă poţi înţelege cît de ciudat sentiment îţi dă un asemenea vis. Nu visam întîmplări, privelişti, personaje ale vieţii mele de dinaintea deportării: mai mult, nu îmi aminteam niciodată — oricît ar părea de necrezut — de această viaţă. Ea dispăruse pentru mine din clipa în care înţelesesem că de această dispariţie depindea însăşi capacitatea noastră de a supravieţui. Şi totuşi rămăseseră sunetele. Era ca şi cum aş fi fost operat, mi s-ar fi extirpat, să zicem, o tumoare, dar operaţia ar fi fost făcută neglijent şi ar mai fi rămas un număr de celule care desigur nu mă stînjeneau prea tare, dar din care, ştiam, în orice clipă ar fi putut să se refacă totul. Erau sunete cu neputinţă de produs în lumea în care trăiam : scrîş-nete de frîue, claxoane, pistoane de locomotivă, clopote, explozii şi melodii. La început — mai ales în prima perioadă, cînd îmi imaginam că trebuie să fim supraveghiaţi şi că vom fi din cînd în cînd vizitaţi chiar — tresăream violent din somn, convins că sunetul se produsese în realitate, căutîndu-i sursa şi liniştindu-mă cu greu, neîncrezător mult timp, după ce nu reuşeam s-o găsesc. Mai tîrziu, dimpotrivă, mă obişnuisem cu convingerea, care nu mă părăsea nici în somn, că ele, sunetele acelea, dispăruseră cu totul din realitatea noastră, că nu puteau să se producă aievea şi că aparţineau exclusiv visului, deci nu trebuia, dacă voiam să le aud, decît să-l prelungesc pe acesta. Ceea ce făceam într-un mod pervers aproape,
neînchipuit de umilitor. Ore întregi după ce mă trezeam mă simţeam răvăşit şi înjosit de plăcerea pe care îmi aminteam că o simţisem la auzul acelor ecouri ale unei civilizaţii fără de care dovedisem că puteam să trăiesc şi pe care nu voiam s-o regret. In dimineaţa aceea visam, deci, dangăte de clopote şi, ca de obicei, ştiind că ml pot aparţine treziei mă lăsam purtat cu o vinovată beatitudine pe valurile lor, cînd ceva umed şi cald mi-a atins obrazul, obligîn-du-mă să deschid ochii. Dormeam încă în ,,odăile de vară“ şi obloanele de lemn nu erau puse în cercănele neregulate ale ferestrelor, încît lumina tulbure a zorilor pătrundea înlăuntru dezvăluindu-mi o privelişte incredibilă. In jurul patului meu şi al Turicăi se îngrămădeau zeci de oi cu blana miţoasă şi ochii gălbui, cu boturile umede, boturi avînd ceva indecent in felul în care se întindeau goale, neascunse, ca restul corpului, în blană. In timp ce mă dezmeticeam, alte şi alte oi pătrundeau în încăpere şi se vedeau prin uşile întredeschise de ele şi în celelalte încăperi, în timp ce, departe de a se opri odată cu trezirea, clopotele continuau să sune tot mai puternic şi mai melodios. Gred că mi-a trebuit un minut întreg ca să mă trezesc de-a binelea, să înţeleg că este vorba de tălăngi şi să cred că oile însele sînt reale. M-am sculat în grabă, în timp ce în odăile vecine tovarăşii săreau din pat la fel de uluiţi — şi era evident că abia reacţia celorlalţi îl convingea pe fiecare că nu e vorba de un vis personal — şi am ieşit afară. Aşa cum mă aşteptam, dar mult, mult mai mult decît mă aşteptam, casa era înconjurată de turme, care se mişcau lent pe cîmpie, păscînd şi bulucindu-se într-o parte sau în alta, după capriciile respectate ale unor impunători berbeci sau după autoritatea mai adriii- 155
nistrativă a unor catîri încărcaţi cu desagi şi unelte. Ciobanii se opriseră la fîntînă cu aerul că o cunoşteau de mult şi se pregăteau să dea de băut oilor, privind intrigaţi şi chiar cu un fel de mirată aversiune casa care parcă n-ar fi trebuit să fie acolo, nefăcînd nici un gest ca să oprească oile să intre. Totuşi, şi asta făcea situaţia şi mai ciudată, nu păreau să se mire de prezenţa noastră, ca şi cum s-ar fi aşteptat să ne găsească acolo, dar nu atît de solid instalaţi. Ne-am apropiat de ei şi i-am salutat, iar ei ne-au răspuns preocupaţi (împingeau oile pe rînd să bea dintr-un fel de jgheab pe care îl aduseseră cu ei) cu aerul că noi sîntem cei ce am venit, deci e normal să-i salutăm şi să aşteptăm să ni se răspundă. Oricum, nu păreau nici încurcaţi, nici prea dornici să intre în vorbă, rezervaţi şi poate chiar dispreţuitori în felul în care ne ignorau fără să simtă nevoia să se justifice în vreun fel. Am scos cu chiu cu vai din casă oile care parcă înnebuniseră şi continuau să vrea să intre înlăuntru, îmbulzindu-se şi căţărîndu-se una peste alta, împingîndu-se în pereţi şi ameninţînd chiar să-i deterioreze. Am reuşit să le scoatem cu greu, stri-gînd şi îmbrîncindu-le, în timp ce ciobanii continuau să scoată apă din fîntînă fără să ne arunce vreo privire. Atunci m-am întrebat prima oară cum de ajunseseră acolo, şi nici acum n-am găsit încă un răspuns. Desigur, dacă aş fi admis că fuseseră trimişi anume, n-ar mai fi avut ce să mă mire, dar, în mod curios poate, îmi era greu să admit o asemenea eventualitate, nu pentru că ea nu ar fi fost, în principiu, posibilă, ci pentru că nimic din purtarea lor — oricît m-ar fi intrigat — nu mă întărea în bănuială. Şi totuşi, odată această presupunere respinsă, apariţia lor 156 devenea la fel de fantastică şi greu de explicat ca
orice fenomen supranatural. Nu eram mai uimit vă-zînd acele turme şi acei păstori luîndu-ne în stă-pînire insula din mijlocul oceanului acela de pămînt decît aş fi fost, văzînd invadată de oi o insulă pierdută într-un ocean adevărat, de apă ; pentru că nu mi se părea mai puţin probabil să fi străbătut întinderea pe care în doi ani nu o călcase încă, în afara noastră, picior de om, decît dacă aş fi văzut turmele apropiindu-se înot, purtate pe creasta unor valuri care le puteau înghiţi în orice clipă." Tăcerea şi rezerva ciobanilor nu puteau fi, în mod evident, fără legătură cu bizara lor ajungere acolo. Şi la fel de evident era că ea nu s-ar fi întrerupt de la sine. Unchiul Emil, nana Salomie, vornicul şi chiar părintele Partenie au încercat să intre în vorbă, nereuşind să scoată de la ei mai mult decît că ăsta era drumul pe care îl foloseau ei din moşi-strămoşi ca să coboare la iernat în Dobrogea. De ce nu-1 urmaseră şi în ultimii doi ani nu s-au putut lămuri, şi în general nu au putut să comunice într-adevăr cu muntenii aceia care, nici după ce li s-a povestit felul în care fuseseră aduşi ei, deportaţii, acolo — povestire la care au asistat cu aceeaşi indiferenţă, adăpîndu-şi, apoi mulgîn-du-şi oile, fără să arate nici o surpriză şi nici o înduioşare — nu au renunţat la strania lor aversiune şi duşmănie. Aveau aerul că acuză ocuparea unui loc care le aparţinea de drept, dar desigur asta nu era decîf o concluzie a unchiului meu şi-a insularilor lui; putea, la fel de bine, să fie vorba numai de o şiretenie a ciobanilor care îşi foloseau ursuzenia ca pe o armă de apărare a propriilor lor secrete, ca pe un mijloc de a nu se amesteca în politica de care ei înşişi se temeau şi de care încercau, fără prea mult succes,
157
să sa ascundă în obiceiurile lor milenare. Am ajuns la această posibilă concluzie mult mai tîrziu, cînd am avut prilejul să trăiesc în satele lor fortificate pe culmile blînde dintre Ardeal şi Oltenia şi să le intuiesc straniile mecanisme sufleteşti călite la flacăra unor persecuţii seculare. Am înţeles că reuşiseră să supravieţuiască şi să învingă tocmai prin această neobişnuită capacitate de a se fereca în sine, de a nu-şi dezveli gîndurile şi sentimentele, şi chiar de a nu le avea decît în măsura în care pot aduce un folos practic, smuls restului lumii considerată prin definiţie ostilă. Atunci însă, în momentul povestirii, ei nii s-au părut nişte personaje de neînţeles, aparţi-nînd în orice caz unui alt regn decît cel uman, cum înclina, dealtfel, să-i considere şi unchiul Emil, căruia îi apăreau prea de neînţeles pentru a nu încerca să complice lucrurile, atribuindu-le intenţii şi motivaţii ascunse. Una dintre supoziţiile în jurul căreia se încăpăţîna să se învîrtă, deşi nici un argument logic nu părea să o sprijine, era că turmele şi păstorii lor fuseseră trimişi pentru a-i supraveghea, fără a avea aerul că o fac, şi chiar pentru a-i ajuta — dacă ar fi fost nevoie — să supravieţuiască în cine ştie ce ascunse scopuri. Rămîn oricum adevărurile indubitabile : cele două oi şi berbecul pe care ciobanii le-au vîndut contra celor patru verighete de aur care li s-au oferit (două ale mirilor şi două ale rudelor mele) şi poala de roşii, ardei, castraveţi şi vinete pe care a căpătat-o nana Salomie din proviziile lor, surprinzător, după ce toţi ceilalţi, descurajaţi, renunţaseră să 158 mai încerce vreo comunicare. în orice caz, după ple-
carea mai departe a ciobanilor (la cîteva zile s-au dus aşa cum au venit, dispărînd într-o bună dimineaţă în sunete tînguitoare de tălăngi, care revărsau în somnul unchiului Emil nostalgice şi zguduitoare cascade de clopote, fără să-şi ia rămas bun, fără să salute sau să anunţe ceva) falansterul din insula pustie a rămas substanţial îmbogăţit de această trecere : crescătoriei de iepuri i s-a adăugat una de oi, ce avea să le furnizeze în anii următori produsele lactate de care duceau mare lipsă ( şi fără de care nici nu s-ar fi putut imagina creşterea celor doi copii ce aveau să se nască mai tîrziu), iar seminţele demult visatelor legume aveau să le îmbogăţească într-un fel miraculos grădina. în general, apariţia şi dispariţia turmelor conduse de straniii ciobani a fost privită de-a lungul anilor, chiar dacă nici unul dintre ei nu o recunoştea, ca o intervenţie divină, cu atît mai spectaculoasă cu cît, în cei unsprezece ani pe care i-au petrecut acolo, a fost singura imixtiune în treburile interne ale supravieţuirii lor.
Cea de a doua imixtiune a avut loc la sfîrşitul întregii poveşti. „M-am întrebat adesea dacă între cei care au venit, cu microbuzul acela neobişnuit de elegant, cum nu mai văzusem, să ne ia şi să ne redea lumii din care ne smulseseră şi în care nu mai credeam că ne vom mai întoarce vreodată, la care renunţasem în sinea noastră de mult, era vreunul care ne cunoscuse înainte, era vreunul dintre cei care ne aduseseră ^polo. Şi, dacă era vreunul, cum îi păream ? Desigur, cu unsprezece ani mai bătrîni, dar nu la asta mă refeream. Aveam feţele asprite de ge- 159
ruri şi de arşiţe. Femeile — mai ales. Noi aveam bărbi mari, cu fire cărunte, care acopereau totul. Din hainele cu care fusesem îmbrăcaţi şi din cele ce se mai găsiseră prin bagaje păstram încă pe noi incredibile zdrenţe, înnădite pe alocuri cu bucăţele de blană şi legate peste mijloc cu fîşii de scoarţă tînără de copac. Eram, bineînţeles, desculţi, pentru că primăvara era destul de înaintată şi nu purtam încălţări (un fel de saboţi pe care îi scobisem cu greu din veşnicul lemn de salcîm care ne stătea cu zgîrcenie la dispoziţie) decît atunci cînd gerul ne obliga cu adevărat să o facem. La număr, nu ne împuţinasem decît cu unul : lipsea, să zicem, Culai. în locul lui badea Ricanu, mort în prima iarnă, şi al nanei Salomie, moartă în ultima (îngropată în hainele ei uluitor de noi şi plînsă de toţi cu o durere adevărată şi recunoscătoare) veniseră cei doi copii, pentru care lumea cealaltă nu era numai ireală, dar nici nu existase vreodată şi care, atunci — cînd a început să se audă microbuzul şi să se vadă apropiindu-se peste cîmp, din ce în ce mai repede şi mai uruitor — au început să ţipe, să se zbată şi să o ia la fugă printre pomii înfloriţi, urlînd îngroziţi ca de monstrul apocalipsului.
Era o zi foarte luminoasă de sfîrşit de aprilie şi primăvara venise în anul acela mai repede decît altădată. Şirurile de meri şi de pruni, încă mlădii dar cu coroanele rotunjite înalt, păreau înspumate cu alb, iar straturile de ceapă şi usturoi, ca şi cîmpul pe care grîul răsărise, desenau cu un verde viu, aproape tre-săritor, negrul unsuros, animal, al jDămîntului. Ţin minte că atunci, în timp ce stăteam de cîteva zeci de secunde faţă în faţă cei ce veniseră şi cei ce eram de 160 acolo, am întors capul, m-am uitat la casa împresu-
rată de spuma crengilor înflorite, şi de straturile haşurate cu verde, şi de ţarcurile oilor, şi de îngrăditurile iepurilor, şi mai departe de cîmpurile negre şi verzi, săpate şi lucind grase în soare, şi m-am gîndit ce impresie poate să le facă acestor oameni gospodăria şi supravieţuirea noastră, şi pentru prima oară m-am întrebat dacă printre ei sînt unii din cei ce ne aduseseră acolo. Dacă mă gîndesc bine, mi-ar fi plăcut să fie şi mi-ar fi plăcut să fie impresionaţi Nu cred că unchiul Emil a reuşit vreodată să afle dacă cei ce au venit să-i anunţe că sînt liberi să plece, să se întoarcă acasă, erau aceiaşi care îi aduseseră acolo. Şi nici dacă atît de senzaţionala lor victorie, gospodăria lor cu acareturi, ca o civilizaţie reinven-tată, ca un fel de scurtă istorie a evoluţiei omului pe pămînt, i-a impresionat în vreun fel — plăcut sau neplăcut — pe aceştia. Fapt e că, după ce s-au privit cîteva minute lungi, fără ca nici unii, nici alţii să trădeze vreo surpriză sau vreun sentiment — în timp ce, singurii sinceri, copiii o luaseră, scoţînd urlete, peste cîmp — nou veniţii au anunţat sobru ridicarea interdicţiei de părăsire a zonei, specificînd că peste două zile va fi trimis un camion care să-i îmbarce şi să-i întoarcă la locurile de unde fuseseră aduşi; apoi, fără să aştepte vreun răspuns, care nu se grăbea dealtfel să vină (rămăseseră cu toţii încremeniţi, fără ca nici un muşchi sau nici o pleoapă tresărind să exprime disperarea ori bucuria), s-au suit în maşină şi au plecat. Erau patru persoane, înghesuindu-se să urce mai repede, dintre care unul, mai impasibil încă decît ceilalţi, s-a dovedit a fi şoferul.
Exagerînd probabil puţin, unchiul Emil susţinea că acele ultime două zile au fost cele mai grele pe care le-au petrecut acolo, mai grele cu mult decît 161
11 — Proiecte de trecut
primele două, de exemplu. Cu greu, foarte cu greu s-ar fi putut preciza ce au simţit în acele zile în care se hotăra totul : bucurie sau disperare. Cred că n-au ştiut nici ei. Era cert, însă, că părăseau un univers sigur, pe care îl creaseră singuri şi pe care îl cunoşteau, pentru a porni înspre o lume uitată şi schimbată între timp, o lume poate duşmană şi cu siguranţă plină de necunoscute. După ce, învingînd incredibile greutăţi, reuşiseră să inventeze o istorie pentru uzul lor propriu, erau obligaţi să se reîntoarcă în adevărata istorie, de ale cărei legi se temeau şi ale cărei forţe nu se simţeau în stare să le determine. Au petrecut cele două zile mişcîndu-se fără rost dintr-un loc în altul, mîngîind totul cu privirea şi uneori chiar cu degetele, aproape nevorbind între ei, însinguraţi deodată unul de altul, ca într-un fel de exerciţiu al singurătăţii ce avea să-i cuprindă în lumea care nu mai era a lor. în seara de dinaintea plecării au stat îndelung în jurul unui foc mare, alimentat mereu cu lemne pe care nu mai aveau de ce să le economisească, făcînd presupuneri stîngace despre ce va fi şi planuri lipsite de vlagă pentru timpul viitor. O singură dată s-au înviorat, cînd unul dintre ei — părintele Partenie, care era cel mai înspăimîntat de ceea ce-1 aşteaptă — a întrebat ce-ar fi să refuze să plece, să ceară să fie lăsaţi acolo, să-şi continue viaţa încropită de ei. O clipă au tresărit cu toţii, ca la naşterea neaşteptată a unei speranţe, dar în clipa următoare au recăzut în descurajarea atît de plină de argumente de dinainte. Chiar dacă ar fi rămas pe loc, odată cu ridicarea interdicţiei de a părăsi locul era ridicată, evident, şi interdicţia celorlalţi de a-şi revendica pămîntul şi de a-1 cotropi, încît insula lor re-162 devenea automat o parte a continentului care nu
avea cum să nu-şi impună propriile obişnuinţe şi legi şi asupra ei. Dealtfel, chiar dacă, prin cine ştie ce miracol, nici o agresiune din afară nu ar fi impietat asupra izolării de pînă acum, conştiinţa că ea, izolarea, ar putea dispărea oricînd, că încetarea ei nu depindea decît de voinţa lor, ar fi distrus pacea limpede a lipsei de speranţă de pînă atunci şi liniştea în care, neavînd nimic de aşteptat, îşi datorau în fiecare clipă totul. în ultima noapte au dormit cu toţii agitaţi şi trezindu-se mereu de zgomotul unui motor pe care îl visau cu spaimă (chiar şi copiii care nu aveau ce să înţeleagă, impresionaţi de deruta părinţilor, au sărit de cîteva ori din somn plîngînd), iar dimineaţa, după ce-şi împărţiseră, ca pe nişte amulete, puţinele obiecte pe care le folosiseră unsprezece ani în comun şi după ce deschiseseră cuştile cu iepuri şi ţarcul cu oi, se suiseră în camion, înfriguraţi şi străini deodată unul de altul, ştiind că nu mai pot să se ajute între ei*
Citesc ce-am scris pînă aici şi mă cuprinde o mare oboseală. Mă întreb dacă este într-adevăr reconstituirea unei întîmplări petrecute în mijlocul Bărăganului, sau, fiind numai o povestire a unei povestiri, ea nu este decît o refracţie — cît de îndepărtată de înfăţişarea reală ? — a faptelor trecute prin prisme succesive şi devenite aproape irecognoscibile. Dacă din adevărul acelei vieţi conştiinţa nostalgică a celui ce-mi povestise a făcut o primă selecţie deformatoare, pe care priceperea lui de a-şi turna gîndurile în cuvinte a mai strîmtat-o puţin ; din care capacitatea mea de înţelegere aburită de halucinaţiile, devenite amintiri, ale copilăriei a mai denaturat ceva ; din 163
care propria mea capacitate de exprimare a continut să altereze sensurile, aşa cum înclinarea unui ecran alterează forma imaginilor proiectate pe el ; dacă toate aceste fireşti fenomene ale sugestiei şi intuirii, ale reflectării şi difuzării s-au produs — şi nu se putea altfel —, ce a mai rămas din conturul iniţial al faptelor, din lumea aceea dizolvată în trecut ? Tot ce povesteam eu nu erau decît nişte proiecte pentru reconstituirea acelei realităţi definitiv misterioase ca orice lucru îngropat definitiv în timp, tot ce realizasem eu era un proiect de trecut care putea fi acceptat sau nu la concursul de reconstituiri pe care îl declară în fiecare clipă istoria. Cînd după mulţi ani de la întâmplările povestite aici, am vizitat locurile povestirii, neîncetat evocata insulă a unchiului meu nu corespundea întru nimic imaginilor pe care mi le făcusem înainte. Desigur, locurile fuseseră transformate radical de timp, dar sînt convinsă că, şi fără asta, eu nu aş fi avut cum să le recunosc şi să le pun de acord cu imaginile mele, singurele care contau pentru mine şi pe care le-am şi descris aici. Eroii întorşi acasă ai întîmplărilor, cu excepţia părintelui Partenie, care după ce a mai funcţionat ani de zile ca paroh în satul cu nunta de pomină, a murit anul trecut, foarte bătrîn, în timp ce îşi săpa grădina (ocupaţie la care, cu toate eforturile medicilor, se încăpăţîna să nu renunţe) trăiesc cu toţii, reintegraţi în propriul destin, din care evadaseră pentru un deceniu fără voia lor. Vornicul este brigadier silvic, vînător şi pescar, responsabil al unor partide de vînătoare şi de pescuit hotărîte de la centru sau organizate de O.N.T. pentru amatori în stare să-şi plătească pasiunile în valută şi mai este conducător vestit al tuturor nunţilor cu 164 dar din satul în care nu-şi mai aminteşte aproape ni-
meni dramatica nuntă de la începutul acestei povestiri. Pe Culai nu l-am mai găsit în sat, nu se întorsese, cum nu se întorsese nici soţia lui, şi nu rămînea decît să presupun că pierise în încercarea disperată
—	şi cît de patetică ! — de a o regăsi pe cea care, probabil, pierise încă înaintea lui. în general, dintre nuntaşii deportaţi atunci se întorseseră destul de puţini, şi şi mai puţini dintre ei după ce îşi împliniseră ceea ce unchiul meu ar fi numit „o existenţă insu-lară“. Majoritatea, părăsiţi în condiţii asemănătoare, pieriseră sau, încercînd să se salveze, îşi petrecuseră restul timpului în claustrări mai puţin fanteziste, în ceea ce-i priveşte pe eroii noştri, mirele şi-a reluat catedra de ştiinţele naturale, tuşa Turica, cea de matematică. Numai unchiul Emil a refuzat să se întoarcă la catedra de istorie. A preferat să fie învăţător, să înveţe copiii să scrie o-i, oi, şi să memoreze tabla înmulţirii. Asta nu îi ocupa decît o mică parte a spiritului. Tot timpul liber se ocupa cu grădinăritul, care devenise la el aproape o patimă, iar noaptea — în lungile insomnii pe care nici o prescripţie medicală nu reuşea să i le înfrîngă — citea fără încetare, nesăţios, cu un fel de plăcere în sine, cu un fel de beatitudine. îmi mărturisise în nenumărate rînduri că singurul lucru care îi lipsise şi fusese de neînlocuit în lunga aventură fusese cititul, dar ciudat, nu cititul ca instrument de cunoaştere ; nu simţea lipsa conţinutului cărţilor citite, pe care, dealtfel, putea să şi le amintească, sau a celor necitite, la care putea să viseze. Ceea ce îi lipsea era însăşi operaţia cititului, acţiunea de a citi. Cît despre insulă, ea a rămas absolut prezentă în viaţa lui. Nu numai că nu a făcut nici un efort ca să o uite, ci şi-a chiar cultivat prin toate mijloacele amintirea vie a acestei celule arhe- 165
tipale de viaţă, considerată asemănătoare unei experienţe iniţiatice, pe care încerca, în măsura în care îi permiteau noile condiţii, să o reia mereu. Idealizate din ce în ce mai disproporţionat pe măsură ce îmbătrînea, opunea suferinţele violente ale acestei experienţe-limită mediocrităţii traiului din prezent, construind cu voluptate şi neobosit tot mai fantastice şi tot mai ideale proiecte de trecut.
GIMNASTICA DE SEARA
Pentru că nu-şi găsea, ca de obicei, cheia de la uşa de jos, a atins zăvorul cu degetul, l-a deschis, a intrat şi apoi l-a făcut să se închidă din nou, ca să nu observe nimic vecinii, care se scandalizau de cîte ori uita poarta deschisă. De fapt îşi promisese în mai multe rînduri să nu-şi mai folosească puterea în tot felul de ocazii ridicole, dar, ca un făcut, pierdea de fiecare dată cheia şi, oricum, era mult mai puţin compromiţător să deschidă uşa, decît să intre prin geamul închis de la etaj. A urcat apoi conştiincios treaptă de treaptă, cu grija de a nu sări vreuna sau, în orice caz, de a nu luneca pur şi simplu în sus, neuitînd că prin vizoarele uşilor îl poate oricînd urmări cineva. Cînd a ajuns sus, a întors de cîteva ori demonstrativ cheia în broască, cît mai sonor cu putinţă, înainte de a închide definitiv cu lanţul. In sfîrşit, în siguranţă. I-ar fi fost greu să spună de ce îi era atît de frică şi mai ales ce-ar fi putut păţi dacă s-ar fi descoperit. Nu exista nici un precedent din care să fi putut trage vreo concluzie sau după care să-şi facă cea mai mică idee. Cine ştie dacă, odată descoperit, nu l-ar fi purtat în triumf sau nu i s-ar fi închinat cu groază. Desigur, nimic nu era exclus, deşi, la drept vorbind, mult, mult 167
mai probabil i se părea să încerce să-l distrugă. Faptul că el ştia că nu sînt în stare s-o facă, faptul că ar fi putut oricînd să se sustragă torturilor lor, faptul că ar fi putut atît de uşor să dispară din faţa plutoanelor lor de execuţie, nu schimba cu nimic spaima lui de a nu fi descoperit. O rigoare pe care singur şi-o impusese devenise treptat un viciu al conspiraţiei ce ameninţa să se confunde cu viaţa sa. Viaţa sa din această clipă, desigur, dar cum poţi să faci abstracţie de toamnă atunci cînd ai luat — chiar dacă de bunăvoie — înfăţişarea unei frunze ? în calitate de frunză, s-a dus, deci, în bucătărie şi a murdărit cîteva farfurii, pentru ca a doua zi Tereza să creadă că a mîncat. Farfuriile le-a lăsat în chiuvetă, iar restul mîncării l-a aruncat, cu grija de a nu vărsa vasul pe drum, în WC. A tras apoi apa de două ori, pentru că mîn-carea grasă lăsase pe faianţă o dungă lată, lucioasă. A stins lumina în baie, apoi în bucătărie, dar după cîţiva paşi s-a întors şi a pus în chiuvetă şi o lingură, o furculiţă şi un cuţit, murdărite şi ele cît de cît. Mereu uita de tacîmuri.
Terminase pe ziua de azi. Era obosit într-un fel sîcîitor, omenesc, şi ca întotdeauna cînd simţea acea oboseală atît de ciudată, atît de învăluitoare şi de ne-înfrînt, se întrebă oarecum în glumă dacă nu-şi luase prea în serios misiunea şi se gîndi, nu fără oarecare nostalgie, că, iată, condiţia umană are şi părţile ei plăcute. Uitînd că e singur se întinse, cît mai firesc, pe spate şi numai durerea ascuţită pe care o simţi, ca întotdeauna, sub omoplaţi, îi aminti că spectacolul pe ziua în curs se terminase şi că putea să se întoarcă, 168 atent, pe-o parte. De fapt, nu se terminase chiar de
tot, trebuia să se mai uite cîteva minute în programul TV şi apoi să deschidă chiar televizorul ca să vadă care crainică e de serviciu, pentru a putea participa a doua zi la discuţiile ce se duc întotdeauna la uzină înainte de începerea lucrului. Evident, ar fi putut-o şti şi fără apăsarea pe buton, o ştia oricum, pur şi simplu, dar, ciudat, perceperea omenească, luarea de cunoştinţă prin simţuri îi dădea o imagine mai concretă (chiar dacă nu mai exactă), mai colorată, aş zice, asupra realităţii. De fapt, începuse chiar să-l pasioneze puţin ducerea la perfecţiune a acestei mimări despre care nu era prea sigur că foloseşte la ceva. Dincolo de sensul pentru care venise, exista acest ritual zilnic, secundă cu secundă, al îndeplinirii obligaţiei de a nu se deosebi de ceilalţi, al imitării cît mai perfecte a caracteristicilor comune la cît mai mulţi semeni ai săi. „Semeni ai săi“ ? Desigur tu greu s-ar putea găsi o formulă mai încărcată de ironie şi mai lipsită de adevăr, dar la fel de greu ar putea nega unda bruscă de căldură care îl străbătuse — în mod absurd, flatantă — la acest gînd. După cum, Doamne, el care ar fi putut să ia orice înfăţişare ir fi vrut şi care îşi păstrase adevăratul său aspect nimai dintr-o încăpăţînată — cum să-i spună ? — sportivitate, simţea un fel de mîndrie prostească şi plăcută — şi nu putea să nu recunoască şi că era prostească şi că era plăcută — cînd, fără a bănui ceva, vreo fetişcană întorcea pur şi simplu capul după el pe strajă.
Se umaniza pe zi ce trecea, asta era evident, şi deşi acest fapt nu avea de ce să-l neliniştească, elanul cu care se avînta în acţiuni care ar fi trebuit mai degrabă să-l plictisească şi minuţia cu care recoiistituia cele 169
mai neînsemnate gesturi îl făceau să roşească şi să se simtă vinovat puţin, ca de o plăcere nu tocmai demnă de laudă.
De fapt, toate aceste precauţii ţineau de exercitarea unui rol de care se simţea din ce în ce mai puţin capabil. Şi asta nu pentru că i-ar fi lipsit puterea sau priceperea de a-şi îndeplini îndatoririle, ci pur şi
simplu pentru că nu mai simţea dorinţa să o facă. Nu mai voia. Şi pentru că nu mai voia, nu mai era nici în stare.
Adevărul adevărat era că de departe totul păruse mult mai limpede. Binele şi răul se vedeau de acolo atît de evident opuse şi deosebite, încît pedepsirea şi răsplătirea lor păruse o misiune mai curînd de rutină, fără nimic deosebit de dificil. Dacă totuşi îşi crease o identitate şi se hotărîse să locuiască şi să trăiască cîtva timp aici, această complicaţie, privită acolo sus cu amuzament, fusese atribuită numai firii sale oarecum ciudate şi înclinate spre conştiinciozităţi bizare şi sensibilităţi complicate excesiv. El însuşi privise întreaga înscenare mai mult ca pe-un joc decît ca pe-o necesitate, un joc care-i plăcea şi putea să-i fie de folos la început, pînă cînd ochiul obişnuit cu depărtările s-ar fi deprins să vadă de aproape la fel de limpede şi de neechivoc. Cu timpul, însă, nu se clarifica nimic. Contururile, care la început i se părea că se suprapun (şi punea această deformare a realităţii pe seama construcţiei ochiului său neadaptat dimensiunilor pămînteşti) s-au dovedit adesea suprapuse cu adevărat, încît discernerea lor şi delimitarea unora de altele, departe de a fi o joacă, a devenit o ocupaţie 170 necesitînd fineţe şi plină de subtilităţi. Identitatea
confecţionată la început din distracţie, ca pentru un carnaval de primăvară, se transformare cu timpul într-un fel de costum de protecţie, care ameninţa să se confunde în curînd cu propria sa piele. Ar fi trebuit să se sperie poate, dar tot ceea ce vedea şi descoperea îl interesa şi îl fascina într-o asemenea măsură încît singurul lucru care îl mai reţinea şi care îl împiedica să se cufunde cu totul în noile sale îndeletniciri era amintirea misiunii sale nerealizate şi spaima că ea ar putea fi descoperită de cei din jurul său.
Se împlinise mai bine de un an de cînd locuia în această garsonieră, de la care mergea zilnic cu două autobuze pînă la fabrica unde se angajase încă de atunci, de la sosire, convins că numai muncind alături de ei va ajunge să-i cunoască şi să-i judece fără a comite erori. Această convingere nu-1 împiedica să admită el însuşi — nu fără o anumită mîndrie — că e vorba de o exagerată minuţiozitate şi că nici unul dintre cei care ar fi putut fi trimişi în locul său nu ar fi dus conştiinciozitatea atît de departe. Iată însă că, pe cît trecea timpul şi pe cît îşi cunoştea mai bine noii colegi, pe atît era mai puţin sigur de infailibilitatea judecăţii sale. Şi deşi răul pe care îl descoperea era din ce în ce mai mare, cei care îl făceau erau absolviţi rînd pe rînd, din motive care se îndoia că ar rezista severităţii de sus, dar pe care sufletul său le găsea suficiente şi destul de puternice pentru a izvorî iertarea. Ciudat în toată această poveste era că nimic din ceea ce descoperea acum nu îi era necunoscut înainte. Despre băiatul acela cu pielea acoperită în permanenţă de o peliculă fină de transpiraţie, care îl face să pară murdar şi ambiguu mereu, Dumitraşcu, ştia şi 171
că minte, şi că n-o iubeşte pe fata negricioasă care-1 priveşte cu ochi de animal gata să prindă bucăţica aruncată prin aer, fata aceea cu mijlocul tot mai gros şi cu mersul tot mai umil, tîrşit într-un fel aproape insuportabil prin secţie, ca şi cum ar mai spera mereu că o să fie strigată, că o să fie întoarsă în ultima clipă din urmă ; ştia şi că are mîinile mari, extraordinar de mari şi de roşii, lucioase şi ele puţin, ca întregul lui corp, dar mult mai roşii, aşa cum numai faţa îi era, ca şi cum mîinile şi faţa i-ar fi fost făcute din alt fel de carne decît restul corpului, sau, şi mai bine, ca şi cum mîinile şi faţa ar fi fost numai carne, carne crudă neacoperită de piele, bucată mare de carne macră sîngerată, din care cineva sculptase fără talent şi fără mare migală fruntea, şi umerii obrajilor, şi bărbia. Şi mai ales degetele groase, în care uleiul negru al maşinilor intrase de mult şi definitiv, şi se uscase for-mînd o crustă. Ştiuse toate astea încă de dinaintea plecării, dar le ştiuse într-un fel absent, teoretic, adică nu stătea decît în puterea lui să le ştie, şi totuşi, revăzute de aproape, ele primeau cu totul alt sens şi cu totul altă importanţă. Ceea ce părea amănunt neglijabil şi abia înregistrat, sau nici măcar înregistrat, devenea stavilă în stare să întoarcă din drum o întreagă argumentaţie. De acolo de sus era imposibil să-i treacă prin minte că forma sau culoarea mîinilor cuiva ar putea avea vreo legătură cu judecarea sufletului său păcătos, în timp ce acum, aici, simţea că această legătură există fără a putea şti cum se explică ea. Degetele groase şi încrustate de ulei, mîinile roşii cu palme scorojite ale lui Dumitraşcu, trăgeau în 172 cumpăna dreaptă a judecării sale la fel de greu — in-
explicabil, dar hotărît — ca şi minciunile lui năclăite de interese pe care singur nu le înţelegea prea bine, ca şi cruzimea indiferentă faţă de sine şi faţă de ceilalţi, de care nu părea a fi prea conştient.
Fără să fi băgat măcar de seamă, programul televizorului se terminase, lăsînd în urmă ecranul alburiu, luminînd lăptos şi sfîrîitor. Crainica nu prea tînără, zîmbitoare într-un fel atît de fals, încît părea duşmănos, îşi încheiase formulele de despărţire şi urările de noapte, iar acum nu se mai auzea decît un bîzîit mecanic, uniform, care ar fi putut continua la nesfîrşit. L-a făcut să înceteze, fără să se mai ridice, amuzat şi de libertatea pe care şi-o permitea şi de ideea că iată, exista totuşi un aspect în care îi era cu neputinţă să semene celor de aici. în timp ce ei erau în stare să stea ore întregi nemişcaţi, cu ochii aţintiţi pe un ecran de televizor, pe el îl plictisea într-un mod agresiv, abia suportabil, puţinele minute de privit pe care şi le impunea numărîndu-se printre cele mai grele pe care le petrecea pe pămînt. De fapt, cum ar fi putut să-l distreze bietul dreptunghi de sticlă pe care se desfăşurau întîmplări convenţionale, gesturi artificiale, vorbe confecţionate, cînd avea la dispoziţie marele spectacol al vieţii adevărate, văzute prin pereţii transparenţi ai caselor, ca pe nişte ecrane care nu cenzurează nimic şi în care nu pozează nimeni ?
Cu mult, mult timp în urmă, cînd coborîse prima oară pe pămînt, acest spectacol perpetuu îl fascinase, ţinea minte, peste măsură, nu se îndura să treacă peste nici o casă fără să o fi privit cu amănuntul, de la şoarecii alergîndu-se prin pod, pînă la copiii jucîndu-se sau plîngînd pe lîngă vatră, ca şi cum ar fi citit o carte 173
pe care nu putea s-o lase din mînă înainte de a o fi terminat, şi a fost nevoie, îşi amintea, de trei sau patru chemări, din ce în ce mai imperative şi mai nerăbdătoare, pentru ca să revină sus, fermecat şi gata să implore permisiunea de a se reîntoarce. Şi s-a reîntors de cîte ori a putut, cu aceeaşi nepotolită sete de a privi, de a vedea naşteri, şi morţi, şi iubiri, şi lupte, de a asculta şoapte drăgăstoase, şuierături de ură, urlete de mînie, ţipete de exasperare, hohote de plîns, cascade nestăvilite de rîs. Iar atunci cînd casele au fost înlocuite de blocuri înalte cu multe etaje, în-cîntarea sa nu a mai avut margini. Nu cunoştea, şi nu cunoaşte, plăcere mai mare decît să se rotească încet în jurul blocurilor turn, planînd fără zgomot de la etaj la etaj, fără teama de a fi văzut şi fără a-şi refuza nici o taină. Dar asta era pe vremea cînd încă nu primise misiunea punitivă pe care simţea că nu va fi în stare să o ducă la bun sfîrşit. Era destul să se gîndească la aglomeraţia autobuzelor de dimineaţă, la cutiile acelea ticsite cu trupuri simţindu-şi unele altora formele şi mirosurile (la început avea grijă să se aşeze cu spatele lipit de geam, de teamă că ar putea fi ghicit, dar apoi înţelesese, se pătrunsese singur de atmosfera aceea de abandon protector în care te laşi împins şi îngrămădit, înghiontit şi presat, ca şi cum nici propriul trup nu ţi-ar mai aparţine); era destul să se gîndească la coloanele acelea intrînd grăbite pe poarta uzinei şi al căror unic semn sigur al divinităţii conţinute era chiar graba umilitoare, dar atît de conştientă, conştiinţa acelei grabe, pe care nici o altă vieţuitoare nu ar reuşi cu atîta dramatism să şi-o însu-174 şească, pentru a-şi da seama că nu va fi niciodată în
stare să judece şi să condamne aceste biete fiinţe atît de imperfecte şi plătindu-şi atît de scump imperfecţiunea. Desigur, în aceste condiţii, cu adevărat cinstit ar fi fost să se întoarcă, să-şi mărturisească neputinţa şi să lase pe altcineva, mai hotărît, să-i ia locul. Asta ar fi însemnat, însă, încheierea acelui atît de complicat şi minuţios joc al identificării care, nu putea să nu-şi mărturisească, îl emoţiona şi îi făcea plăcere, şi ar mai fi însemnat venirea unui adevărat exterminator. îi era greu chiar să-şi închipuie clipa aceea. Şi cu cît scrupulele şi problemele misiunii sale creşteau, cu atît luase obiceiul de a căuta locurile aglomerate, de a intra şi a se pierde în mulţime. Se aşeza la cozi pentru cumpărarea unor produse pe care le lăsa apoi la vreun colţ de stradă sau le făcea pur şi simplu să dispară, se plimba dumineca înainte de masă prin. parcuri, uitîndu-se, probabil suspect, la mamele cu copii şi rătăcind caraghios printre perechile de pensionari, umbla prin gări şi aştepta să ia bon la policlinici, se plimba pe bulevarde şi încerca să ia bilete la cinematograf, într-un cuvînt, se străduia, masochist şi plin de atenţie, spre tot ceea ce-1 îndepărta de îndeplinirea misiunii pentru care fusese trimis, convingîndu-1 să scuze şi să înţeleagă această omenire, urîtă şi suferitoare. Pentru că urîţenia oamenilor îl înduioşa cel mai mult. îi plăcea să meargă pur şi simplu pe stradă uitîndu-se cu atenţie la pielea poroasă şi impură a feţelor lor ; la ochii lor de culori incerte, agitîndu-se şi bătînd din aripi ca nişte păsări prinse în colivia definitivă a cearcănelor, sau, dimpotrivă, dînd să iasă ca nişte monede lucitoare de schimb din portofelul umflat al pleoapelor; la 175
gîturile lor zbîrcite şi dungate ; la bărbiile lor atîr-nînd ; la părul lor tuns sau coafat de cele mai multe ori ridicol; la trupurile lor de cele mai multe ori diforme, prea slabe sau prea grase, subliniindu-şi mereu, într-un fel sau altul, perisabilitatea, capacitatea de a putrezi. Cu cît îi privea mai mult, cu atît credea mai puţin că va fi în stare să-i distrugă şi cu atît se îndoia, chiar, că ar avea dreptul să o facă.
Aceasta era în fiecare seară punctul în care, ajun-gînd cu gîndurile, se hotăra să se ridice de pe canapea şi să se ducă la culcare. Era, dealtfel, tîrziu, a doua zi mergea ca de obicei la serviciu, se scula la cinci şi un sfert ca să poată ajunge la şapte, trebuia deci să se culce. Trebuia ? Bineînţeles că nu, nimic nu îl obliga. Ar fi putut să facă o mie de alte lucruri în loc. Dar trecuse destul de mult timp de cînd nu mai renunţa la această plăcere. Era marea lui descoperire pe pămînt. O, văzuse în nenumărâte rînduri oamenii şi animalele dormind. într-o anumită perioadă, chiar, însărcinarea lui era aceea de a păzi somnul. Privise adesea copiii dormind şi se distrase adesea zburînd, noaptea, în jurul cuiburilor, în care păsările tresăreau din somn, simţindu-1 în preajmă, fără a-1 vedea şi fără a înţelege ce se întîmplă. Dar numai după ce adormise şi el însuşi, înţelesese ce înseamnă somnul şi descoperise plin de fermecată uimire visul, care nu fusese pînă atunci pentru el decît un cuvînt. Se ridică, deci, îndreptîndu-se spre pat şi, după ce stinse lumina, începu încet să se dezbrace. îi plăcea să prelungească această clipă, să lase somnul să îl cuprindă încet, încă înainte de a ajunge în pat, să se gîndească, încă înainte de a adormi, că va adormi şi 176 că va visa, să se întrebe chiar, alintîndu-se singur, oare
ce va visa, şi abia apoi să se lase să alunece. înainte de asta, însă, ca în fiecare seară, după ce ultimul nasture fusese descheiat şi ultima haină căzuse, îşi făcu obişnuita gimnastică : aşezîndu-se strategic într-o parte mai lipsită de mobile a odăii, întinzîn-du-şi-le cît putea de mult, îşi deschise şi îşi închise aripile anchilozate de neîntrebuinţare. Repetă conştiincios mişcarea de mai multe ori. Şi numai după aceea adormi.
IMITAŢIA DE COŞMAR
Ajunsesem într-un cartier foarte îndepărtat şi absolut necunoscut al oraşului, în căutarea unei băcănii particulare despre care auzisem povestindu-se minuni la o coadă. Găsisem băcănia cu aspectul prăfuit, promiscuu chiar, dar nu lipsit de farmec, al acelor dughene de mahala pe care le mai prinsesem la începutul copilăriei şi în care se vindeau, alături, bomboane de mătase şi ulei vărsat, şuncă de Praga şi fitil de lampă, zahăr de cartofi şi hîrtie de muşte, batoane de vanilie, marmeladă, drojdie, mălai. In semiîntunericul lor adine mirosea întotdeauna într-o nostalgică devălmăşie a scorţişoară, rînced şi petrol. De data aceasta însă, sub celofanurile pătate de muşte şi pe rafturile unse şi vechi se zăreau magnifice torturi de ciocolată, decorate cu frişcă, mormane de icre de Manciuria, drugi de salam de Sibiu, măsline enorme. Ţin minte că am cumpărat de toate, cu un fel de reticenţă şi un sentiment de neîncredere, ca şi cum n-aş fi fost sigură că sînt reale şi m-aş fi aşteptat din clipă în clipă să dispară şi să mă lase mofluză, cu banii întinşi. Nu s-a întîmplat însă nimic şi am dat să ies din prăvălie mulţumită, desigur, dar 178 şi puţin jignită de faptul că ceilalţi muşterii, maha-
lagii, chivuţe, cumpărau blazaţi şi indiferenţi, evident obişnuiţi cu abundenţa şi fără nici o mirare. Nonşalanţa lor mă făcea să aparţin — chiar dacă numai în secret — unei alte lumi, inferioare, şi-mi dădea spaima că pătrunsesem ilicit în lumea lor, de unde aş putea fi alungată. Mă grăbisem spre ieşire deci, şovăind puţin, pentru că în cadrul uşii stătea răzimată, blocînd aproape trecerea, o namilă de bărbat cu o faţă congestionată şi transpirată şi cu un mare şorţ de cauciuc atîrnîndu-i pînă la tureacul cis-melor ce-i înghiţeau în creţuri pantalonii unei uniforme greu de definit. Faptul că, întors cu spatele spre mine, colosul se uita afară m-a făcut să mă consider, optimistă, în afara interesului lui şi să încerc să mă strecor prin subţirele spaţiu, rămas liber, al ieşirii. Trecusem aproape cînd, abia clintindu-se, o mînă a uriaşului mi s-a încleştat pe braţ.
—	Tovarăşe, am spus eu, cum vă permiteţi ? Dar nu cred că aveam un glas prea convingător şi îmi amintesc că, de fapt, mă aşteptasem la asta. Vă rog să-mi daţi imediat drumul, am mai spus, dar nu eram uimită de ceea ce se întîmplă, iar lipsa uimirii echivala aproape cu o aprobare şi îmi răpea o bună parte din forţa protestului.
între timp, mişcîndu-se puţin împleticit şi convin-gîndu-mă că e beat, bărbatul mă trăsese după el în stradă, în mijlocul unui maidan care se deschidea străjuit de un oţetar, între casele scunde, cu ogrăzi lungi acoperite de viţe producătoare, ale periferiei.
Pe braţul meu gol, palma lui transpirase şi, încercînd să mă smulg, luneca puţin în sus şi în jos, năclăin-du-mi pielea. Cînd se oprise, într-o curioasă poziţie, reuşise să-mi prindă între cişmele lui imense unul dintre pantofi, încît acum aveam imobilizate un pi- 179
12*
cior şi un braţ şi, depărtîndu-mă pînă la a-mi smulge membrele din încheieturi, simţeam totuşi duhoarea de beţiv gras, fumător şi transpirat cotropindu-mă insuportabilă. Nu spunea nimic, nici nu mă privea măcar, mă ţinea numai neclintit cu un fel de indiferenţă, încît începeam să mă îndoiesc că eu eram cea care trebuia prinsă.
—	Domnule — îi strigai, gîndindu-mă că poate îl flatez şi folosind un ton mult mai ridicat decît ar fi cerut apropierea dintre noi, căci indiferenţa lui mi se părea greu de străbătut şi speram totodată să atrag prin strigăt pe cineva care să-mi vină în ajutor — domnule, nu vă cunosc şi probabil nici dumneavoastră nu mă cunoaşteţi, vă rog să-mi daţi imediat drumul; vă rog cel puţin să mă priviţi pentru ca să vă convingeţi că nu mă cunoaşteţi şi că trebuie să-mi daţi drumul.
Aşa cum sperasem, strigătele mele păreau să atragă cîţiva curioşi. Sau poate nu erau decît muşterii care se grăbeau spre băcănie. Oricum, m-am considerat salvată.
—	Ajutaţi-mă, le-am strigat, văzîndu-i cum se apropie, salvaţi-mă. Nu-1 cunosc pe omul acesta, nu ştiu ce vrea de la mine. Se vede că e beat, dar poate e şi nebun. Vă rog să mă ajutaţi să-mi eliberez minaşi piciorul.
Dar ei se opriseră la o distanţă demonstrativă şi priveau curioşi, fără nici o intenţie de a interveni, comentînd şi făcînd supoziţii de spectatori care nu pot fi auziţi de cei de pe scenă.
—	Cine ştie ce o fi avînd cu ea, spuse unul ieşit probabil dintr-o curte apropiată, pentru că mai ţinea în mînă o foarfecă de vie şi era murdar pe degete de
180 pămînt.
—	Nu e bine să te amesteci între bărbat şi femeie
—	spuse un altul, care ţinea strînsă în pumn o plasă de plastic, semn că mergea la cumpărături.
—	Dar nu e bărbatul meu, nici măcar nu-1 cunosc, nu l-am văzut în viaţa mea, le strigai disperată, ne-venindu-mi să Cred că muntele acela de grăsime, duhnind a băutură ordinară, putea fi considerat bărbatul meu ; dar îmi dădeam în acelaşi timp seama că nu sînt crezută şi că am aerul că mă disculp, ceea ce este în defavoarea mea, în timp ce pasivitatea nearticulată a brutei părea să le facă cea mai bună impresie. Cercul asistenţei crescuse, dealtfel mulţi dintre privitori se schimbaseră, cei de la început plictisindu-se de privit şi fiind înlocuiţi cu alţii noi, care le preluau comentariile şi pentru care eu îmi reluam tot mai disperată chemările în ajutor. Dealtfel unii soseau în fugă, ca şi cum s-ar fi grăbit să mă salveze, dar odată ajunşi se opreau, descoperind, parcă, în scena văzută de aproape, ceva care îi împiedica să o facă. Nu-mi dădeam seama despre ce putea să fie vorba şi nu-mi dădeam seama, mai ales, cum de nu li se părea tuturora evidentă discrepanţa dintre mine şi cel ce mă ţinea prizonieră, cum de poate cineva, privindu-ne, să închipuie totuşi o relaţie între noi.
—	Ajutaţi-mă, repetam obosită de propria mea voce, în timp ce încercam să-mi smulg braţul devenit vînăt şi intens dureros, eliberaţi-mă, nu-1 cunosc, nu ştiu cine e, nu am nimic cu el. Eliberaţi-mă. Plîn-geam deja de mult, renunţînd să mai vorbesc cînd, printre lacrimi, mi s-a părut că zăresc în cercul larg al privitorilor figura cunoscută a unui coleg de redacţie. Mi-am şters grăbită ochii cu mîna liberă din care 181
de mult dădusem drumul cumpărăturilor ce zăceau pe jos, ieşite din hîrtii şi amestecate în praf. Era în-tr-adevăr el. Ni s-au întîlnit ochii şi m-a salutat exagerat de respectuos, într-un fel absolut nepotrivit camaraderiei care ne lega.
—	Ce noroc, i-am strigat, că te-ai nimerit pe aici. Ai auzit şi tu de băteănia asta ? Uite eu ce-am păţit. Un oligofren beat căruia i-a căşunat pe mine. Aju-tă-mă să-mi desfac braţul din strînsoarea lui. Dar colegul meu nu se clintea, privindu-mă intens ca şi cum ar fi vrut să-mi transmită un mesaj pe care se temea să-l rostească.
—	Ăsta e norocul meu, i-am mai spus încercînd să rîd. Am un adevărat talent să atrag, fără să vreau, nehunii. Ştii că şi la redacţie mă caută adesea tot felul de psihopaţi. Ce stai ? Vino să mă ajuţi să scap ! Victor, ai înnebunit şi tu, ce stai? Dar, neclintit, Victor mă privea cu nemărginită tristeţe, regretînd că îl oblig să vorbească.
—	Nu pot să te ajut — îmi spuse, rostind vorbele prea clar, puţin pedant, ca şi cum ar fi vorbit pe o scenă sau la un microfon — e foarte puternic, îmi pare foarte rău că nu înţelegi situaţia în care te afli. Şi spunînd asta nu părea deloc jenat sau ruşinat de poltroneria lui, ci, dimpotrivă, jignit parcă de insistenţele mele lipsite de tact.
—	Dar sînteţi mai mulţi, i-am strigat exasperată de atîta laşitate, nu trebuie decît să-l ţineţi ca să-mi pot elibera mîna.
—	îmi pare rău că nu înţelegi situaţia, a repetat el la fel de demn şi fără să-şi plece ochii, încercînd în continuare să-mi transmită ceva ce nu reuşeam să
182 înţeleg. Curios că, deşi totul semăna cu un coşmar,
nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că întîmplarea nu e reală şi că visez. Dimpotrivă, totul mi se părea real, chiar prea real: feţele celor care mă priveau, vorbele care ajungeau pînă la mine, duhoarea celui ce mă ţinea şi tăcerea lui goală de sens, ridicolul situaţiei care nu reuşea totuşi să-i anihileze disperarea şi care nu era decît o imitaţie — stîngace, dar convingătoare — de coşmar.
în exasperarea urcînd în mine, ca o forţă alternativă, în valuri, am zărit, cu acea acurateţe mai mult decît reală a simţurilor, în publicul rărit de monotonia spectacolului, doi soldaţi foarte tineri, abia recrutaţi probabil, cu obrazuri încă de copii şi cu gî-turile golaşe, nemaiapărate de pletele, tăiate evident de curînd, ieşindu-le firave şi albe din uniformă.
—	Băieţi, le-am strigat, descoperindu-le privirea prietenoasă şi dispusă să se solidarizeze cu a mea, ajutaţi-mă voi, nu poate să vă fie şi vouă frică, oştirea a fost întotdeauna curajoasă. Nu s-a lăsat intimidată de brute şi de coloşi. Salvaţi-mă.
Şi spre nemărginita şi încă neîncrezătoarea mea bucurie i-am văzut înaintînd şi apropiindu-se, parcă (îmi imaginam eu naivă) flataţi că avusesem încredere să-i chem. Cînd au ajuns la mai puţin de o jumătate de metru, au dat ocol precauţi absurdului grup statuar pe care îl formam împreună cu temnicerul meu şi, plin de curaj, unul dintre ei a scos cu un gest brusc din buzunarul de la spate, neacoperit de şorţ, al namilei, un cuţit cu lama nu prea lungă, triunghiulară, ascuţită pe ambele părţi. Şi, ca şi cum n-ar fi riscat nimic, a început chiar acolo, în imediata apropiere a uriaşului, să examineze cuţitul, în-cercîndu-i tăişul, pipăindu-i prăselele, trecîndu-1 spre consultare şi celuilalt. Apoi, ca o concluzie a acestei 183
analize, cei doi au introdus cu grijă cuţitul în buzunarul din care fusese scos şi mi-au spus prieteneşte, pe un ton scăzut, conspirativ, ca şi cum mi-ar fi comunicat un secret de natură să mă salveze :
—	Nu poate fi atacat, e înarmat.
Şi plini de prietenie, mulţumiţi că şi-au făcut cu cinste datoria, se îndepărtară grăbiţi — erau în altă misiune.
Am tăcut un timp încetând să mă mai zbat, epuizată de efort şi de neputinţa de a înţelege. In liniştea care se lăsase, s-au auzit năclăite în salivă şi rostite parcă în somn înjurăturile impersonale, neadresate nimănui, ale beţivului. Privitorii se împrăştiau oarecum dezamăgiţi. Mai rămăsese Victor, pri-vindu-mă la fel de susţinut şi de criptic, şi un bărbat înalt, evident un intelectual, alături de cîteva babe din vecini care îl compătimeau pe beţiv şi-mi comentau cu voce tare ţinuta vestimentară şi culoarea părului, încîntate că pot să le aud dezaprobarea.
Nu mai aveam ce să sper şi nici nu-mi puteam imagina cum se va termina întîmplarea. O nemărginită oboseală punea stăpânire pe mine şi îmi venea să mă las moale în jos, susţinută numai de pumnul strîns ca o neschimbată cătuşă deasupra cotului, cînd, privirea întîlnindu-mi-se cu cea a intelectualului, acesta mi se adresă pe un ton deferent şi puţin rugător, ca şi cum nimic din scena pe care o trăiam n-ar fi existat sau n-ar fi fost neobişnuit, ca şi cum eu aş fi fost cea care trebuia să-l ajut pe el.
—	Vă cunosc de undeva şi nu reuşesc să-mi amintesc de unde, îmi spuse el roşind şi puţin jenat. Aţi lucrat cumva la Casa Scînteii sau poate la policlinica Sahia ? Am clătinat capul uluită şi i-am spus încet»
184 fără nici o speranţă :
—	Salvaţi-mă, vă rog, trebuie numai să mă ajutaţi să-i desprind mina de pe braţul meu. Nu-1 cunosc şi nu ştiu ce are cu mine.
Dar, ca şi cum nu m-ar fi auzit, el îşi duse mina la frunte să şi-o frece, însă în ultima clipă renunţă şi-mi strigă deodată vesel:
—	Oh, mi-am amintit, nu trebuie să-mi mai răspundeţi, nu vă cunosc, semănaţi doar cu cineva, semănaţi extraordinar de bine cu cineva.
—	Nu ştiu cu cine semăn, am şoptit, dar ajuta-ţi-mă vă rog, vă implor ajutaţi-mă !
Complet surd, însă, atent numai la propria sa descoperire, el continua să mă privească, mişcîndu-se chiar în jurul meu, neînchipuit de încîntat.
—	Este o asemănare uluitoare, de fapt poate aţi auzit şi dumneavoastră de ea, cu siguranţă v-au mai spus şi alţii că semănaţi ou Ana Blandiana. Este o asemănare absolut fascinantă.
—	Nu, i-am spus, cu o mică speranţă şi ruşinată totuşi de ceea ce nu mai făcusem pînă atunci, nu semăn, sînt chiar eu, pe mine mă cheamă Ana Blandiana. Sînt fericită că ne cunoaştem, dar acum, vă rog ajutaţi-mă.
Nu făcu însă nici o mişcare. Se oprise şi mă privea imobil într-un fel mat, cu un început de aversiune Mărturisirea mea părea să-i fi stricat bucuria asemănării descoperite, sau poate nu ştia dacă trebuie să mă creadă sau nu. Văzîndu-1 cum şovăie iritat, neştiind cum să se retragă, m-a cuprins din nou disperarea, un fel de disperare fără ruşine, goală de orice reţinere, şi am început să strig cu o voce isterică pe care nu mi-o cunoşteam pînă atunci şi cu o nevoie de exhibare pe care nu mi-o bănuisem :
—	Domnule, nu plecaţi, nu mă părăsiţi. Chiar eu sînt Ana Blandiana, pe mine m-aţi văzut la televizor, dacă nu mă credeţi, puteţi să-l întrebaţi şi pe colegul meu de redacţie — şi pentru că Victor dispăruse între timp, continuai ţipînd printre hohote de plîns, cu groaza oare creştea în mine şi certitudinea că nu voi fi crezută — pot să vă recit şi versuri, pot să vă spun şi cînd m-am născut şi ce volume am publicat, şi de unde îmi vine pseudonimul, puteţi să verificaţi în orice dicţionar de literatură contemporană. Aveam impresia că mă dezbrac, sfîşiindu-mi hainele şi fiindu-mi din ce în ce mai frig, dar nu mă puteam opri, smulgînd ultimele fîşii, cele din urmă zdrenţe. Şi în timp ce plângeam şi imploram, încercam să îmi încleştez degetele în mâneca celui ce dădea să se ândepărteze contrariat şi bolborosind jenat:
—	Nu, cred că mi s-a părut numai, nu semănaţi chiar atît de tare. Vă rog să mă scuzaţi, mi se întâmplă adesea să fac asemenea confuzii. Daţi-mi drumul, vă rog, daţi-mi drumul.
Dar eu continuam să-l ţin cu disperare şi pentru că simţeam că incepeau să âmi amorţească degetele, îl prinsei bine de marginea hainei şi cu cealaltă mină. Atunci âncremenii : Aveam libere amândouă mîinile. Şi piciorul îmi era liber. Cel care mă ţinea prizonieră îmi dăduse drumul şi, schimbîndu-şi poziţia, căuta ceva în buzunarele pantalonilor de sub şorţ. Apoi scosese o batistă mare şi se ştersese pe faţă, ca şi cum ar fi început să se trezească. Se afla, chiar, la câţiva paşi de mine, incât, o clipă, mi-a trecut prin gînd că nu mă ţinuse încleştată nicicând. îmi privii grăbită braţul eliberat, dar nu descoperii decît o uşoară vînătaie, rotundă ca o brăţară, mai puţin 186 groasă decât m-aş fi aşiteptat. Şi, ciudat, constatarea
aceasta avu în ea ceva jignitor, ca o privaţiune în orice caz, nu aveam cum şti de cînd sînt liberă, nici cît timp nu fusesem înainte. îmi descleştai degetele amorţite de strînsoare şi mă îndepărtai încet, fără zgomot, un pas, apoi mai mulţi. Uriaşul îşi ştergea acum cu atenţie încheietura mîinii, tumefiată, ca şi cum el ar fi fost ţinut strîns de cineva şi aproape rănit de încleştare ; vecinele vorbeau despre altceva, intelectualul îşi aranja haina cu un aer ofensat. Nu-mi mai dădea nimeni nici o importanţă.
O clipă avui impulsul să mă întorc şi să fug, dove-dindu-mi astfel că sînt într^adevăr liberă, în clipa următoare însă îmi dădui seama că nu voi mai putea fi niciodată liberă, dacă nu voi fi în stare să-mi explic de ce, pe durata acelui coşmar, nu am fost. Şi mă oprii.
LECŢIA DE TEATRU
Acum satul arăta ca orice sat. Aceleaşi case de cărămidă cu pridvor sprijinit în coloane de beton, aceleaşi porţi de fier forjat cu ornamente argintii şi cu aerul uşor suspect al dricurilor de lux, aceleaşi spaliere cu viţă producătoare sub care se întind mese şi se garează maşini. Odată cu mine, din tren cobo-rîse o armată întreagă de bărbaţi şi femei încărcaţi de plase burduşite cu pîini, pachete de zahăr şi de mălai, sticle de ulei : navetiştii. Cum înaintau pe uliţa principală, pe şosea, atît de mulţi încît păreau încolonaţi, semănau — cu feţele lor obosite şi pasul întins hotărît — mai puţin cu nişte oameni grăbin-du-se spre casă şi mai mult cu nişte participanţi la un marş al tăcerii al cărui scop nu era rostit decît în gînd. M-am lăsat antrenat de această ciudată manifestaţie pînă cînd, unul cîte unul, demonstranţii au dispărut fără un cuvînt prin curţi şi numai cînd a rămas pe şoseaua cuprinsă de seară o singură pereche — înaintînd tot mai obosită spre marginea, devenită mai umilă dar mai fermecătoare, a satului — am îndrăznit să grăbesc pasul spre cei care întorseseră de cîteva ori capul simţindu-se urmăriţi şi să-i 188 întreb dacă ştiu unde locuieşte familia Ostahie. Am
avut impresia că m-au privit derutaţi o secundă
—	numele sau mai degrabă cuvintul familia născuse această reacţie — pentru ca în clipa următoare să se lumineze şi, exclamînd deodată „A, domnul Vir-gil !“, să-mi explice că de la gară ar fi trebuit să o iau în direcţia opusă. Am traversat deci satul din nou, de data aceasta singur — pe lîngă ferestrele care începuseră să se aprindă şi cîinii care începuseră să latre — familiarizîndu-mă cu el ca la o revedere şi acceptîndu-1 cu mai multă simpatie, aşa cum îl descopeream, cu stridenţele estompate de întuneric şi cu văzduhul înnobilat de mirosul de fum. Eroarea de orientare îmi făcuse bine, mersul însuşi pe jos după anchilozarea din tren îmi plăcea cu atît mai mult cu cît bănuiala că el va sfîrşi curînd îmi dădea o întîrziată nelinişte şi mă împiedica să mai alung întrebarea „ce caut eu aici ?“.
De fapt, nu căutam nimic. Mă îndreptam spre un om pe care nu-1 cunoşteam, spre care mă împinsese cea mai subiectivă hotărîre, o părere nefondată pe nimic, o curiozitate care nu ştia ea însăşi ce-ar fi vrut să descopere. Fac parte dintre acei oameni care
—	tocmai pentru că sînt consideraţi, dintr-un motiv sau altul, deosebiţi de cei din jur — sînt sortiţi să devină victimele imaginii pe care o trezesc în ceilalţi. Nenumăratele persoane care încercau să mă cunoască sau îmi scriau după ce mă văzuseră pe scenă îmi dădeau — în pofida admiraţiei lor — o senzaţie de continuă hăituire. Mă resemnam de mult să fiu mereu ales, fără a mi se mai lăsa timpul şi energia de a alege, întrerupînd doar din cînd în cînd această feminitate a spiritului prin şi mai feminine izbucniri de revoltă şi schimbări de umoare. Pentru că nu reuşeam să le deschid la vreme — uneori, cu săptă- 189
mînile — scrisorile se acumulau într-un fel de colină, jos, lîngă piciorul biroului meu, iar atunci cînd în sfîrşit mă hotărâm s-o fac, le citeam cu un fel de vinovăţie depusă între timp, agravată de hotărîrea apriorică de a nu le răspunde, pentru că orice răspuns ar fi însemnat începutul unei corespondenţe. Iar această vinovăţie colora lectura într-un mod subiectiv şi chiar misterios şi mă făcea uneori — întotdeauna neaşteptat — să mă apuc să răspund.
Totuşi, scrisoarea lui Virgil Ostahie nu semăna cu altele şi nu cred ca bizara mea reacţie la ea — înce-pînd cu telefonul pe care i l-am dat şi sfîrşind cu suirea în tren — să fi făcut parte din obişnuitele basculări ale conştiinţei mele. Ceea ce m-a frapat dintru început a fost tonul stăpînit, aproape distant, absolut neasemănător exaltărilor cu care eram învăţat, precum şi felul în care aprecierile, chiar, nu păreau laude, ci calificative acordate cu rigoare de o înaltă instanţă, obişnuită nu să graţieze, ci să condamne. Dealtfel, după cîteva fraze despre impresia pe care i-au produs-o rolurile mele, scrisoarea se încheia printr-o scurtă prezentare — îmi spunea că este ţăran cooperatist în satul X din judeţul Z — şi mă invita să îl vizitez cînd voi putea în iarna care abia începe, rugîndu-mă, însă, să-l previn telefonic înainte de a o face. Ciudat: în loc să mă enerveze felul în care nici nu punea în discuţie faptul că aş fi putut să nu răspund invitaţiei, siguranţa sa m-a sugestionat şi m-a incitat. Dealtfel totul era incitant: grafia sigură a scrisorii şi tonul care nu putea fi, totuşi, decît al unui bătrîn ; starea socială mărturisită şi sobrietatea net intelectuală a frazei; invitaţia imperioasă şi totuşi neexplicată, şi chiar faptul, prin nimic mo-190 tivat, de a-mi fi adresată mie.
Dar tot ce acasă păruse misterios şi demn de a fi descoperit, aici — pe şoseaua care tăia în două satul necunoscut, dar asemănător tuturor satelor pe care le văzusem în ultimii ani — devenea jenant şi derizoriu. Cu atît mai mult cu cît, căutîndu-1 la telefon — aşa cum îmi recomandase — pentru a-mi anunţa sosirea, nu-1 găsisem pe expeditorul scrisorii, ci o voce de femeie, care auzindu-mi numele mă încredinţase — într-un fel care atunci mi se păruse plăcut, dar acum nu-mi apărea decît suspect — că sînt aşteptat, fără a se gîndi să treacă receptorul celui pe care îl căutam, şi fără a se scuza că nu o poate face. Oricum, nu era prima oară cind regretam că mă lăsasem antrenat în cîte o situaţie ambiguă şi care nu prevestea nimic bun în afara obţinerii unei experienţe de viaţă, după cum nu era prima oară cînd îmi spuneam că nimic din ce mi se în> tîmplă nu trebuie regretat în măsura în care este în stare să lase în urmă dîra oricît de firavă a unei impresii, semnul oricît de slab al unei realităţi necunoscute. Ajunsesem, cred. Intr-una dintre cele două case aflate în dreptul unui nuc uriaş, despre care-mi vorbise perechea ce mă îndrumase într-acolo, trebuia să locuiască paradoxalul meu corespondent. M-am îndreptat, nu ştiu de ce, spre cea mai animată dintre ele. Era destul de mare, mai precis lungă, aşezată perpendicular pe stradă şi pierzîn-du-şi ultimele încăperi în întuneric, însoţită pe toată lungimea de un geamlîc oriental, dar provenit evident din închiderea cu sticlă a vechiului pridvor. Cu excepţia ultimelor construcţii — supuse legii care interzicea ridicarea clădirilor fără etaj — satul întreg era construit în acest stil rezultat din reluarea
la alte dimensiuni şi în alte materiale a vechilor case de paiantă, cu prispă sprijinită în stâlpi de lemn, formate din două sau trei odăi dispuse cu spatele la crivăţul iernii şi arşiţa verii şi cu faţa la cîţiva gutui care stabileau spaţiului protejat o veşnică umbră şi o umezeală fără leac. Locul gutuilor era luat acum de bolţile de viţă producătoare, dar casele aveau ceva provizoriu în lipsa lor de personalitate şi în bunăstarea parcă neîmplinită.
La casa în care mă hotărîsem să intru erau luminate cel puţin trei încăperi şi prin ferestrele închise şi acoperite de perdele brodate mecanic se zăreau tot felul de umbre într-o agitaţie greu de descifrat. Mă gîndii să strig, dar nu eram prea sigur pe cine, putea să nu fie asta casa pe care o căutam, aşa că mă mărginii să bat cu o piatră în fierul forjat al porţii, care scoase un sunet înalt ca o alarmă declanşată anume. Agitaţia din casă părea însă destul de mare din moment ce nici un semn că aş fi fost auzit nu încetini mişcarea de după perdele, şi numai tîrziu de tot, cînd mă hotărîsem să încerc la porţile vecine — stră-juind nişte case complet întunecate, dealtfel — un cap luminos, sau aşa mi se păru mie în fulgerarea aceea, ieşi pentru o clipă şi-mi strigă să aştept, re-trăgîndu-se în grabă înlăuntru şi lăsîndu-mă pentru încă un timp în întuneric.
Dacă aş spune că eram furios, aş exprima puţin din starea care m-a locuit în acele interminabile zece minute pe care le-am petrecut în întuneric şi frig, în faţa porţii închise şi a mişcărilor şi sunetelor ca de petrecere din dosul perdelelor. Dacă n-aş fi ştiut că primul tren era abia la ora 5 şi 18 dimineaţa, aş 192 fi plecat cu siguranţă ca să mă pedepsesc şi în acelaşi
timp ca să mă salvez de ridicolul şi absurditatea situaţiei în care cu atîta inconştienţă mă vîrîsern. Dar ştiam că nu mai exista nici un tren pînă în zori şi mai ştiam că tocmai absurditatea experienţei pe care o trăiam începea să îmi placă.
Femeia sau ;ata ce scosese o secundă capul pe uşă şi-mi strigase să aştept apăru în cele din urmă, dar aşa cum o vedeam apropiindu-se, cu lumina ferestrelor bătîndu-i din spate, am început să mă îndoiesc de sexul pe care cu atîta siguranţă i-1 precizasem la început. Legănat şi indiscutabil graţios, mersul spre mine de-a lungul aleii înguste ‘de beton era totuşi al unui bărbat, deşi mi-ar fi foarte greu să explic pe ce anume îmi sprijineam această impresie, mai degrabă neplăcută.
—	Il caut pe domnul Virgil Ostahie, am spus în loc de salut, înainte ca silueta să ajungă la poartă, ca şi cum aş fi vrut să previn oboseala de a mai face cîţiva paşi în caz că ar fi fost vorba de o greşeală.
Şi, cum continua să înainteze fără a răspunde — mai precis scoţînd un fel de icnet mic de rîs sau de plîns care nu putea fi socotit un răspuns — mă grăbii să adaug : Nu ştiu dacă am nimerit bine. Am fost îndrumat într-aicea, dar cu întunericul ăsta...
De fapt întunericul se făcuse atît de compact încît, ajuns lîngă mine şi ieşit din raza ferestrelor, nu mai puteam să desluşesc figura celui ce deschidea poarta fără să-mi răspundă, făcîndu-mi doar semn să intru, în timp ce se şi întorsese şi mi-o luase grăbit înainte spunînd despre întuneric ceva ce n-am reuşit să înţeleg, atît de neclare erau cuvintele şi atît de neobişnuită vocea care le înghesuia. Tot ce pot să afirm despre vocea aceea este că nu m-a ajutat cu nimic să precizez sexul celui pe care îl urmam nu prea 193
13 — Proiecte de trecut
convins în casă. Dealtfel, din cîte îmi puteam da seama, era îmbrăcat ciudat, cu un fel de halat larg de culoare deschisă, ajungîndu-i pînă în pămînt $i
—	am văzut asta cînd am trecat prin dreptul geamurilor — halatul era ridicat mult la umeri, ca şi cum ar fi avut de ascuns o cocoaşă sau cine ştie ce alt secret. în timp ce suiam treptele am mai întrebat o dată — conştient de ridicolul poziţiei mele, pentru că, iată, indiferent de răspuns, eram gata să intru — dacă aici îl voi găsi pe domnul Ostahie, dar nici de data aceasta n-am înţeles prea bine răspunsul, straniu modulat şi extrem de scurt, din care n-am reţinut decît un u final ce putea aparţine la fel de bine lui de ce nu ? sau lui oarecum, prea puţin lămuritor şi într-un caz şi în altul.
Dealtfel, intrasem. Spre surprinderea mea, contrar impresiei pe care mi-o lăsase din afară, încăperea era atît de slab luminată încît spre colţuri păstra zone compacte de umbră, unde mişunau fiinţe abia bănuite, trecînd numai în grabă, mereu preocupate de ceva, prin raza luminărilor din centru, şi dispă-rînd apoi în foşnetul care le ascundea forma şi numărul. în orice caz erau mulţi, foarte mulţi oameni în odaia aceea prea mare pentru o casă de ţară, erau de fapt atît de mulţi încît, cînd am intrat, am simţit cum însoţitorul meu abia a reuşit să împingă uşa, strecurîndu-se apoi, urmat de mine, prin crăpătura îngustă pe care o izbutise şi pe care presiunea aglomeraţiei dinlăuntru ameninţa să o suprime din secundă în secundă.
Am auzit-o cum se închide cu o bufnitură scurtă, ermetică, în spatele meu. Sunetul acela marchează pentru mine — el şi nu momentul primirii scrisorii, sau al plecării de acasă, sau al bătăii în poartă — în-
ceputul aventurii. Din secunda cînd l-am auzit, am început să privesc în jurul meu cu un ochi atent, pregătit să descopere şi hotărît să nu se mire. Mai în-tii am observat că mulţimea înghesuită din odaie nu se agita la întîmplare. ci în jurul unui centru format din mai multe luminări albe şi înalte ca de nuntă, marcînd un obiect pe care nu reuşeam să îl văd. Am vrut să-l întreb pe cel (sau cea) care-mi deschisese poarta — era oricum singura fiinţă căreia îi spusesem ce caut acolo — dar întorcîndi-mă spre el şi vă-zîndu-1 de foarte aproape, am uitat ce voiam să-l întreb, într-atîta înfăţişarea îi era neobişnuită şi uluitoare : Pe scurt aş putea spune că voise să se travestească într-un serafim, dar îmi dan seama că asta nu poate reda nici pe departe impresia pe care o lăsa privitorului, pentru că important era felul absolut grotesc şi grosolan în care încercase să o facă. Era îmbrăcat (sau îmbrăcată, pentru că nici acum, de aproape şi la lumină, nu mi-am putut da seama dacă este vorba de un bărbat sau de o femeie) într-un fel de cămaşă albă, lungă pînă în pănînt, cu mîneci de asemenea lungi, extrem de largi, ie sub care se vedea ieşind la gît şi la încheietura mîinilor un pulover gros, ţărănesc, puţin deşirat şi etident aspru la pipăit, încît nu rămînea nici o îndtială că haina albă cu aspect vaporos, şi avînd inserate la diferite nivele benzi de dantelă complicată, era ie fapt trasă peste o îmbrăcăminte de toate zilele, ni prea curată. Ceea ce afară mi se păruse a fi un fel le cocoaşă nu erau decît două aripi mari agăţate p după umeri cu nişte hamuri de elastic şi decupae dintr-un carton cenuşiu pe care fuseseră lipite ghemotoace de vată şi fişii subţiri de staniol. Pe cap purta — şi probabil asta mă împiedica în cea mai mare măsură să-i de- 195
13*
termin sexul — o perucă deschisă, confecţionată grosolan dintr-un caier de lînă, lung pînă la umeri şi cu un breton coborînd peste sprîncene, lăsînd vederii numai pleoapele, vopsite violent cu albastru, sub care ochii apăreau decoloraţi şi lipsiţi de expresie. Probabil că pe faţa mea s-a citit o asemenea mirare încît, întîlnindu-mi privirea, ciudatul personaj se simţi obligat să-mi explice cu vocea lui de alto, vi-brînd exagerat şi făcînd sunetele să se reverbereze
între ele :
—	Aşa e obiceiul la noi, în astfel de situaţii..., şi făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să arate mulţimea, sau poate numai propriul său travesti.
N-am mai avut timp să întreb la ce fel de situaţii se referă, pentru că o mişcare în înghesuială îl îndepărtă de mine, împingîndu-1 înainte într-un fel respectuos, vreau să spun că nu întîmplător, ci ca şi cum era nevoie de el acolo, în centrul încăperii, unde părea să aibă de îndeplinit un rol. Desigur, nu-mi rămînea decît să aştept urmarea. Nu-mi dădea nimeni nici o importanţă, eram dus într-o parte şi în-tr-alta de mişcarea browniană a asistenţei, care în marea ei majoritate nu părea mai familiarizată decît mine cu locul. îmi trecu prin minte că între oamenii aceia se afla probabil şi cel ce mă invitase, dar, pentru că nimeni dintre cei pe care reuşeam eu să-i văd nu avea aerul de a fi gazda, întrebai o femeie micuţă de lîngă mine, înălţîndu-se mereu pe vîrfuri pentru a vedea ce se petrece în cercul luminărilor, dacă Vir-gil Ostahie este şi el aici. Privirea, însă, greu de descris pe care mi-o aruncă — amestec de mirare, dar şi de batjocură, de curiozitate, dar şi de spaimă — 196 şi răspunsul ei plin de convingere şi la fel de enig-
matic „— Dar cum s-ar putea altfel ?“ mă făcură să înţeleg că, totuşi, numai eu nu înţelegeam ce sa petrece acolo şi că, în orice caz, misteriosul meu corespondent deţinea un rol însemnat în toată povestea. De asemenea, înţelesei din privirea elocventă a femeii că este prea tîrziu pentru a pune întrebări şi că singurul lucru care îmi rămînea de făcut era să încerc să mă apropii, pentru a mă lămuri singur, de centrul luminat al încăperii.
Mi-a fost mai puţin greu decît mă aşteptasem. Am avut chiar bănuiala că, fără a mi se arăta, mi se făcea loc. Cei pe care credeam că va trebui să-i dau la o parte se cetrăgeau singuri, ceea ce mă făcea să cred sau că eram într-adevăr aşteptat, deşi nimeni nu voia să mi-o mărturisească, sau că pe faţa mea se citea o lipsă de înţelegere care producea compasiunea celor iniţiaţi. înainte de a ajunge însă, un spate lat, atît de lat şi de înalt încît nu mai puteam vedea nimic dincolo de el, mi-a barat trecerea. Era un bărbat îmbrăcat complet în negru, dar într-o haină ciudată, nu veston sau palton, ci un fel de tricou care îl acoperea în întregime, prelungindu-se chiar cu nişte mănuşi negre, care păreau croite din aceeaşi bucată cu restul îmbrăcămintei. (Am văzut cînd, încercînd să-l depăşesc pe dreapta şi pe stînga, a ridicat un deget arătător extrem de lung, înfăşurat în negru, fâ-cîndu-mi semn că nu se poate). Cîteva minute m-am resemnat să rămîn în spatele acelui zid negru pe care, privindu-1, l-am văzut traversat de-a curmezişul de un fel de cordon tubular de pîslă ce urca de jos şi se sprijinea, terminat printr-un smoc negru de olană, pe umărul, negru şi el, al personajului al cărui cap, la fel de negru, cîrlionţat mărunt, nu părea acoperit cu păr, ci tot cu o bucată de blană creaţă. 197
Mi-am dat seama, înainte de a se întoarce spre mine şi de a mi se adresa, că e vorba de un travesti la fel de grosolan şi aproximativ, aproape infantil, ca şi cel al heruvimului. Dealtfel, ca şi cum ar fi aşteptat să descopăr singur această idee pentru ca să mi-o poată confirma pe urmă, el, bărbatul din faţa mea, s-a întors (de data asta nu m-am îndoit nici o clipă că este vorba de un bărbat) şi mi-a spus cu o voce neobişnuit de groasă, bruiată parcă de paraziţi şi de propriile sale vibraţii suprapuse sunetului de bază.
—	A, dumneavoastră eraţi ? Vă rog să mă scuzaţi ! Poftiţi !
Şi-mi făcu semn cu mîna înmănuşată în negru să trec în faţa lui, cu un gest demodat de cavaleresc, puţin ridicol. Atunci, în clipa trecerii aceleia, l-am văzut, în timpul acelui pas făcut în faţă. Era în-tr-adevăr vorba de un travesti, de data aceasta într-un diavol, capul îi era acoperit de un fel de glugă de blană care purta prinse în dreptul urechilor nişte urechi ascuţite şi tivite cu roşu, iar deasupra frunţii două corniţe, confecţionate din stambă roşie, umplută cu cîlţi, şi cusute puţin strîmb. Obrazul, rămas liber, îi era atît de machiat încît nu puteai să-ţi faci nici o idee despre cum ar fi putut arăta în viaţa de toate zilele : ochii erau conturaţi cu negru gros şi prelungit, paralel cu sprîncenele îngroşate şi ele, spre tîmple, gura fusese răsfrîntă mult peste marginile buzelor cu roşu conturat de negru, mustăţile caraghioase fuseseră înjghebate din cîteva fire de păr de cal, iar ţăcălia din acelaşi material, lipit numai Dumnezeu ştie cum pe faţa năclăită de vopsele. Nu mai aveam nici o îndoială că urma să asist la un spectacol, un spectacol de teatru popular în genul irozilor de pildă, nu-mi rămînea decît să aflu prilejul
cu care avea loc şi să mă bucur că reuşisem să ajung în faţă, pentru a auzi şi a vedea totul.
Dar a fost destul să întorc ochii spre cercul luminilor, la marginea căruia ajunsesem prin curtoazia desuetă a imitaţiei de diavol, pentru a înţelege în sfîrşit ce se întîmplă. Sau cel puţin pentru a deţine datele obiective ale înţelegerii. Ceea ce bănuisem că e o masă lungă împodobită cu luminări (în timp ce mă apropiam prin îngrămădeală avusesem timp să-mi imaginez un fel de masă de prezidiu de la care ar fi urmat să fie condusă reprezentaţia) era de fapt un catafalc (tot o masă, dar încărcată cu mormane de flori printre care stătea întins, într-un fel destul de neconvingător dealtfel, cineva). Luminările, neobişnuit de înalte, erau fixate aproape de pămînt în nişte sfeşnice greoaie şi impresionante, de fier bătut la potcovărie, iar participanţii formau, din respect poate, sau poate din teamă, o elipsă destul de largă, un oval luminat prin care personaje grăbite treceau aferate de cine ştie ce treburi şi pregătiri. Bărbatul care stătea întins pe catafalc era bătrîn, dar fără nimic decrepit în extrema slăbiciune a feţei ridate multiplu şi savant, într-un fel metodic, aş zice, ca şi cum fiecare cută ar fi avut o cauză şi o semnificaţie anume, ca şi cum fiecare rid ar fi fost un semn, pus cu socoteală. Am ştiut din prima clipă că el este Virgil Os-tahie, misteriosul meu corespondent. Avea înscrise pe faţă şi tinereţea şi bătrîneţea pe care le dedusesem din scrisoare şi — ceea ce era şi mai greu de crezut — şi ţărănia, şi intelectualismul care mă con-trariaseră de la început. Aşa cum ieşea dintre daliile imense, strălucitor colorate, cu pleoapele închise şi creştetul lungueţ şi pleşuv, capul lui putea fi la fel de firesc al unui savant cufundat în tainele ma- 199
teriei şi rămas prizonier printre ele, sau al unui bătrîn ţăran încercînd fără speranţă să găsească o soluţie procesului pe care, opunîndu-se istoriei, l-a pierdut. Nu m-am îndoit deci că fusesem invitat de cel care zăcea întins pe masa aceea încărcată de flori şi, în mod curios, n-am simţit ca pe o incompatibilitate invitaţia de a-1 vizita şi spectacolul acelei morţi. Vreau să spun că, fără a fi presupus că e vorba de o înscenare, ideea unei regizări nu-mi era străină, iar sentimentul pe care prezenţa nemijlocită a morţii ar fi trebuit să mi-1 dea întîrzia în mod inexplicabil să apară. Poate că cele două personaje în travesti îmi consumaseră rezervele de surpriză ; poate că lipsa oricărei dureri în jurul catafalcului şi în mulţimea
—	mai mult curioasă şi expectativă decît impresionată şi reculeasă — mă îndemna să nu dau un sens definitiv scenei care mi se înfăţişa şi să aştept cu răbdare şi bunăvoinţă urmarea spectacolului. N-aş vrea să se înţeleagă din asta că am fost din prima clipă convins că bătrînul întins între flori şi luminări nu e mort, ci mai degrabă că impresia mea hotărîtoare era că nu moartea celui de pe catafalc este elementul precumpănitor al scenei, că altceva mult mai revelator — şi în aşteptarea căruia trebuia să rămîn cu toate simţurile la pîndă — avea să se întîmple.
Dealtfel chiar se întîmplă. Bărbatul costumat în diavol, care-mi făcuse loc să trec în faţă şi pe care-1 credeam în spatele meu, ieşi în cercul de lumină venind din cu totul altă parte (şi el se număra, deci, printre cei ce se agitau cuprinşi de febra ultimelor pregătiri) şi făcu un semn cu mîna, ca şi cum ar fi vrut să dea semnalul de începere sau ca şi cum ar fi vrut să facă să înceteze aplauzele. De aplaudat, însă,
nu aplauda nimeni, ceea ce nu însemna că nu îl priveau cu toţii, bucuroşi că a început şi extrem de atenţi la ceea ce avea să spună. Dar nu spunea. Şi totuşi, în mod evident, spectacolul începuse. Stătea pur şi simplu în cercul de lumină cu spatele drept şi capul dat pe spate într-un fel forţat şi sfidător şi privirile tuturor stăteau agăţate de el cu pasiune, fără să clipească, abia mai respirînd de emoţie şi încordare.
Nu păreau că sînt în aşteptarea a ceva ce avea să urmeze, ci că urmăresc ceva ce se petrecea chiar atunci, ceva care trece şi nu se mai repetă şi pe care trebuie să-l surprinzi deci în clipa scurtă a consumării lui. Am început să privesc şi eu personajul atît de ciudat costumat. Acum mişca foarte puţin capul, puţin de tot, la dreapta şi la stînga, abia zîmbind şi ca şi cum ar fi încercat să vadă dacă îl poate deşu-ruba de pe postamentul gîtului. Dar nu asta mi se părea interesant, nu ceea ce încerca el să transmită, ci el însuşi, felul în care arăta. Se produsese o schimbare insesizabilă, şi totuşi esenţială, în înfăţişarea pe care o văzusem de aproape cu numai cîteva minute înainte. Era îmbrăcat la fel, era machiat neschimbat, nimic nu se adăugase sau nu dispăruse din aspectul său exterior, şi totuşi impresia pe care o producea era cu totul alta. Se petrecuse o neaşteptată simbioză între elementele travestirii şi cel travestit : nu mai părea un bărbat îmbrăcat într-un tricou negru cu mîneci lungi şi mănuşi, ci un bărbat negru pur şi simplu, cu mîinile, degetele, pieptul, picioarele, gîtul negre ca noaptea nu pentru că ar fi fost acoperite cu ceva, ci pentru că aşa erau ele ; capul nu părea ascuns de un capişon de blană neagră, ci
părea acoperit cu o blană neagră cîrlionţată, propria sa blană, pornită imediat de deasupra sprînce-nelor şi coborîtă pînă jos, pe gît, la încheietura umerilor ; iar ceea ce cu evidenţă fuseseră dungi de vopsea neagră, un machiaj exagerat şi grosolan, erau acum trăsături îngroşate de umbrele pe care luminările i le mişcau, anume potrivite pe obraz. Rezultatul acestei asimilări a măştii, a acestei spectaculoase intrări în pielea personajului, era o ciudată putere de persuasiune care emana din cel de acum şi pe care publicul o primea ca pe o binefacere, subjugat. Continua să nu spună nimic, dar mişcările îi deveniseră mai ample, ceva între pantomimă şi balet se înjgheba în faţa ochilor avizi ai privitorilor care păreau să-l recepteze cu exactitate, nu ca pe un număr vag artistic, ci ca pe un mesaj precis, pe care nu numai că îl înţelegeau, ci îl şi aprobau sau dezaprobau, după caz, la anumite pasaje. Aşa, la un moment dat izbucniră aplauze furtunoase, fără ca nimic deosebit să se fi întîmplat, personajul-diavol miş-cîndu-şi coatele şi umerii într-un mod care mie nu-mi spunea nimic ; altădată, deşi nu fusese rostit nici un cuvînt (artistul — căci începusem, de la transformarea produsă, să-l consider un artist adevărat, de la care aveam chiar de învăţat cîte ceva — îşi continua mişcările, devenite mai accelerate, ale corpului, la care adăugase rotiri misterioase şi puţin înspăi-mîntătoare de pupile, lăsînd să se vadă din cînd în cînd albul complet, puţin albăstrui, al ochilor), toată lumea începu să se agite şi să vocifereze :
—	Nu-i adevărat ! E jignitor ! Vrea să ne insulte ! după care, potolindu-se cu toţii fără să fi 202 intervenit ceva, urmăriră cu aceeaşi atenţie aproape
hipnotică fiecare mişcare a celui care, în mod evident, li se adresa astfel.
Nu înţelegeam, bineînţeles, nimic, începeam să mă plictisesc şi atunci cînd cineva, în mod absolut surprinzător, îmi aduse un scaun — deşi toată lumea stătea în picioare şi încă în cele mai înghesuite şi incomode poziţii — avui pentru o clipă bănuiala că din spectacol făcea parte nu numai pantomima diavolului în faţa catafalcului, ci totul : mulţimea atentă, înghesuiala, strigătele, aplauzele, catafalcul însuşi, cărora numai eu le rămăsesem spectator.
Cînd în sfîrşit s-a terminat, actorul a dispărut în mulţime (mai tîrziu aveam să-mi dau seama că, de fapt, a dispărut pur şi simplu, după ce se retrăsese cîţiva paşi din cercul luminărilor). Nu a aplaudat nimeni, aşa cum s-ar fi cuvenit la sfîrşitul unui număr, oricît de nereuşit, ci au început să vorbească cu toţii, ca şi cum ar fi comentat o comunicare extrem de importantă pentru ei.
—	E normal *
—	Nici nu exista altă soluţie
—	La urma urmei cu toţii ne aşteptam
—	Totuşi, cine-ar fi crezut că asta era explicaţia
—	Ce să ne mirăm, s-au văzut altele şi mai şi
—	Dar părea un om atît de cumsecade
—	Cine nu pare cumsecade în ziua de azi
Şi, din nou, pentru o fracţiune de secundă, mi-a trecut prin minte că totul nu este decît un spectacol pentru uzul meu exclusiv, dar al cărui sens — culmea ! — tocmai mie îmi scapă. în orice caz, şi curiozitatea, şi dorinţa de cunoaştere începeau să mă părăsească pe măsură ce oboseala creştea. Faptul că nimeni nu părea impresionat de prezenţa mortului îmi dădea şi mie o stare de indiferenţă pe care nu
mi-aş fi bănuit-o. In acelaşi timp, fiind conştient de nefirescul acestei lipse de sensibilitate, mă cuprinsese un fel de remuşcare stânjenitoare şi lipsită de convingere, ceva, ce, amestecat cu nepăsarea de fond, dădea un sentiment absolut inconfortabil, o iritaţie împotriva mea de care, evident, nu puteam să scap pînă nu scăpăm de întreaga întâmplare, eşafodată cu metodă în jurul meu.
Asistenţa se liniştise şi părea să aştepte al doilea număr al programului, care nu întârzie prea mult şi care, aşa cum era de presupus, urma să fie susţinut de înger. Acesta apăruse, nu fusesem atent de unde, şi aşezat exact în acelaşi loc ca şi predecesorul său avea aerul că se concentrează pentru a începe, sau poate aştepta doar să se facă linişte. îl privii şi observai imediat fenomenul — care la celălalt mă uimise, dar acum nu mai constituia o noutate — de asimilare a măştii. Nimic nu mai apărea ridicol în înfăţişarea personajului care, atunci cînd îl văzusem prima oară, mi se păruse grotesc. Părul blond (cum putusem crede că era vorba de o perucă ?) îi cădea drept, abia îndoindu-se într-o curbă largă şi luminoasă la racordul umerilor îmbrăcaţi în alb, de unde haina cădea în cute ample, ordonate pînă la pămînt, nearătînd nimic din trup, dar mărtu-risindu-1 totuşi foarte frumos. începuse să cînte şi vocea, care atunci cînd vorbise mi se păruse aproape neplăcută prin exagerata ei vibraţie, prin timbrul mai mult de instrument muzical (clarinet sau violoncel), acum se înălţa cu o forţă magnifică, stranie desigur, dar cu atît mai încîntătoare, făcînd ştergarele agăţate pe pereţi să tresalte uşor ca de o briză şi geamurile să vibreze într-un fin acompaniament.
204 începuse să cînte ceva în genul unui recitativ, în
orice caz ceva în care cuvintele păreau să aibă un rol important şi un sens precis, iar muzica părea făcută anume pentru a pune în valoare frumuseţea şi puterea vocii. La început n-am încercat să înţeleg ce spune, într-atît frumuseţea glasului mi se părea suficientă şi importantă în sine ! Priveam pe cel care cînta şi mă întrebam din nou cărui gen îi aparţine dar nu ca la sosire — enervat şi atribuindu-i pe rînd cînd un sex, cînd altul — ci, dimpotrivă, bucuros că în mod vădit nu putea aparţine nici unuia. Exista în frumuseţea lui ceva de dincolo de determinări, o selecţie dintr-o gamă mai largă decît se permite de obicei, unind o delicateţe neîndoielnic feminină cu o decizie virilă a liniilor şi cu o frăgezime clară de adolescent. Abia acum observam că ceea ce crezusem că e fard albastru pe pleoape nu era decît un straniu reflex pe orbite al irişilor imenşi şi atît de intens albaştri încît nu erai sigur dacă sînt folosiţi la privit, dacă pot vedea. Exista în ei o atenţie atît de întoarsă spre ea însăşi, o bucurie atît de fără legătură cu ceea ce era în jur, încît nu m-aş fi mirat să aflu că sînt orbi. Il priveam pe cel ce cînta şi eram deodată fericit şi că venisem în satul acela şi că stăteam pe un scaun, într-o mulţime necunoscută, lîngă un mort de care nu mă lega nimic, şi că ascultam vocea aceea pentru care durerea nu se inventase şi singurătatea nu exista. Aş fi fost nespus de fericit să ştiu că o singură clipă în toată viaţa mea îmi va fi dat să trezesc, chiar şi numai într-un singur spectator, o astfel de emoţie, atît de limpede şi de intensă, încît devine de nesusţinut. Din cînd în cînd, la cîte o acută, pieptul cîntăreţului părea că se lărgeşte pentru a cuprinde tot aerul, şi atunci, cu aceeaşi mişcare, aripile mari i se deschideau pe ju- 205
mătate, ca şi cum ar fi ajutat prin asta înălţarea în slavă a sunetului. îmi aminteam că la sosire le crezusem confecţionate din carton şi ghemotoace de vată ; erau de fapt făcute din îmbinarea măiastră a unor pene lungi şi puţin lucioase, de sub care scăpa din loc în loc un puf fin, atît de alb încît părea, în umbra odăii, strălucitor. Atenţia, deosebită de a mea, cu care îl ascultau ceilalţi — o atenţie mai la obiect, mai concretă — m-a făcut să încerc să înţeleg, dincolo de frumuseţea melodiei şi-a vocii, sensul cuvintelor spuse de cîntăreţ. Nu era uşor. Aşa cum li se întîmplă adesea cîntăreţilor de operă, mult mai atenţi la emiterea sunetelor decît la a silabelor, cuvintele deveneau o masă aproape lichidă, scurgîn-du-se unele într-altele, numai rar cîte unul sărind, ca un strop aruncat prin cine ştie ce accident, peste suprafaţa apei. Fără să înţeleg plasma sonoră din care ieşeau, şi în care se scufundau pierzîndu-şi identitatea, reuşeam să prind totuşi din cînd în cînd cîte un cuvînt. Dar asta se întîmplă destul de rar. încercai totuşi să reţin, pentru a lega singur, între ele, oricît de arbitrar, vorbele care scăpau melodiei şi ajungeau pînă la mine. Nu erau multe şi, mai ales, nu păreau să aibă ceva comun : infirmerie, acasă, uimit, tîrziu, stuf, mare, pedeapsă, ridicat, gamelă, de ce. întrebarea de ce ? s-a repetat de mai multe ori de-a lungul recitativului, fără a putea să-mi dau seama la ce se referă, nici dacă se referă mereu la acelaşi lucru sau întreabă de fiecare dată altceva. în orice caz, în încheiere, cele două silabe ale dorinţei de a înţelege s-au repetat la nesfîrşit, pe un ton din ce în ce mai ridicat, în acute atît de extraordinare încît păreau că nu se vor opri înainte de a reuşi să 206 spargă ceva din ordinea osificată a lumii. Cînd în
cele din urmă a tăcut, am avut impresia că s-a retras brusc unul dintre punctele de sprijin ale odăii, înclinîndu-ne mult într-o parte şi lăsîndu-ne aşa, fără speranţa că vom mai reuşi să ne echilibrăm. Aveam senzaţia că asistasem la ceva absolut hotă-rîtor pentru destinul meu artistic. Mi se părea că îmi fusese oferită o lecţie de teatru şi o taină, iar eu nu trebuia decît să am tăria de a aştepta clipa în care voi reuşi să le pătrund. N-au urmat nici de data aceasta aplauze, ci numai un fel de foire aferată, un zumzet de voci respectuoase şoptind pline de importanţă :
—	Daţi-vă la o parte
—	Aşa, încă puţin
—	Nu uitaţi de fereastră, deschideţi fereastra
—	Acum se întîmplă, vă rog nu vă înghesuiţi
—	Foarte puţină răbdare, nu mai trebuie decît puţină răbdare
—	Linişte
Se agitau, dîndu-se înapoi pentru a deschide un curios coridor de legătură între fereastră şi locul în care cîntăreţul rămăsese nemişcat şi parcă absent, cu ochii albaştri, goi, ca de orb, şi cutele hainei fără cusur atingînd pămîntul. După ce ultimul zvon şi ultimul foşnet s-au liniştit, a mai stat cîteva clipe lungi nemişcat, ca şi cum nu de el ar fi fost vorba şi nu el ar fi fost în centrul acelei aşteptări suspendate, apoi, cu aceeaşi absenţă, şi-a deschis cît a putut aripile neînchipuit de mari şi, cu o repede mişcare, aproape de neînţeles — o mică răsucire puţin într-o parte, ca şi cum s-ar fi azvîrlit cu capul în jos, într-un bazin — şi-a dat drumul — orizontal, aş zice, dacă vorbele ar mai avea vreun drept să se amestece 207
într-o asemenea întîmplare — în coridorul de oameni, dispărînd în aceeaşi extravagantă poziţie de „culcat44, pe fereastră. După ieşirea lui, ca şi cum totul, fără discuţie, se terminase, spectatorii au început să se înghesuie spre ieşire, fără a se mai obosi să comenteze ceva, grăbiţi şi somnoroşi deodată sau poate — cine ştie ? — dornici să rămînă singuri, fiecare cu emoţia sa. Nimeni, dar absolut nimeni n-a mai aruncat vreo privire catafalcului, nimeni nu s-a obosit măcar să închidă geamul dat de perete prin care noaptea de toamnă pătrundea aproape îngheţată în cameră şi făcea flacăra luminărilor să tremure precipitat.
Nu m-am mişcat de pe scaun. Nici n-aş fi avut unde să plec. Dealtfel, aveam senzaţia că abia de acum înainte venirea mea acolo începea să aibă un sens. încă o dată vreau să precizez că nu mă laud cu presimţiri şi intuiţii. Am venit în satul acela — al cărui nume, chiar, nu l-am mai păstrat în memorie şi pe care numai cu greu l-aş mai descoperi prin însemnările de atunci — şi am petrecut acolo o noapte aberantă şi puţin credibilă, nu purtat de intuiţii şi presimţiri, ci lăsîndu-mă dus de o anumită înclinare temperamentală, acceptînd întotdeauna necondiţionat ceea ce destinul părea să-mi propună, fără a se osteni să-mi explice şi sensul propunerilor sale. Dar odată ajuns acolo, odată intrat în întîmplarea spre care nici un argument logic nu mă împinsese, nu puteam s-o părăsesc fără a mă fi pătruns de logica ei, nu puteam să trec mai departe fără a înţelege, aşa cum o armată nu poate înainta într-un teritoriu străin lăsînd în urmă o cetate necucerită. Tot ce se petrecuse pînă atunci nu mi se părea decît o intro-08 ducere în taina venirii mele acolo, nişte elemente
care prin simpla lor existenţă, oricît de neînţeleasă, mă familiarizaseră cu locul şi mă făceau mai sigur de mine şi de ceea ce — indiferent ce — va urma.
M-am ridicat deci şi m-am dus să închid geamul care se zbătea din ţîţîni şi uşa care, rămasă întredeschisă, scotea un chiţcăit jalnic la fiecare respiraţie de vînt.
O pisică şchioapă, cu o ureche sfîşiată dar cu ochi preocupaţi şi inteligenţi, se strecură pe lîngă mine fără să-mi acorde vreo importanţă. Cînd m-am întors spre locul meu, domnul Ostahie stătea pe marginea patului (nu înţelegeam cum de fusesem convins toată seara că e vorba de o masă !) şi mîngîia pisica pe cap cu o mînă, în timp ce cu mîna cealaltă îşi masa unul din genunchii anchilozaţi de nemişcare. Mă privea cum mă apropii cu un aer părintesc şi familiar, din care nu lipsea totuşi o nuanţă maliţioasă. Sau poate mi s-a părut. Cînd mi s-a adresat, vocea îi era extrem de obosită şi tristă, cu acea tristeţe şi oboseală a datoriei împlinite după care nu mai urmează nimic.
—	Iţi mulţumesc că ai venit — îmi spuse — şi te rog să mă ierţi dacă spectacolul pe care l-am montat pentru dumneata ţi s-a părut exagerat. Aveam însă atîtea să-ţi spun, şi erau atît de greu de spus, încît mă îndoiam c-aş fi fost în stare s-o fac singur. M-am gîndit atunci că, dată fiind profesiunea dumitale, m-aş putea folosi de acest obicei.
—	Ce obicei ? — l-am întrebat aproape fără să vreau, şi prin ochii lui a trecut o dungă de uimire nemulţumită, îngropată imediat într-o atenţie nouă a privirii.
—	Obiceiul străvechi după care la priveghi sînt puse două persoane costumate în înger şi drac să vor- 20&
14
bească despre faptele bune şi cele rele ale mortului. Nu cunoşteai obiceiul ?
—	Nu — am răspuns, simţind în aceeaşi clipă că n-ar fi trebuit s-o mărturisesc.
—	Deci nu ţi-ai dat seama de la început despre ce e vorba ?
—	Nu — spusei din nou, conştient că nu trebuie să insist pe această neînţelegere.
—	îmi pare cu adevărat rău, spuse el. Te credeam mai familiarizat cu teatrul popular. (Şi nu era prea clar de ce îi pare rău : că a pus la cale acel spectacol obscur, de care mă dovedisem nedemn, sau pur şi simplu pentru că m-a invitat, supraevaluîndu-mă.) Principalul rămîne însă că pînă la urmă ai înţeles, adăugă după o scurtă tăcere, ridicînd spre mine cu hotărîre tînără ochii. Trebuia într-un fel sau altul să te fac să înţelegi.
—	Ce ? — am vrut să întreb, dar inexplicabil silaba mi-a îngheţat, înainte de a o rosti, pe buze.
—	Am stat cu Gheorghe şase ani împreună, ultima dată la Salcia, şi i-am promis oă dacă voi ajunge să te cunosc o să-ţi povestesc totul.
—	Ce ? — am vrut să întreb din nou, dar fără să reuşesc să scot decît un sunet răguşit şi nearticulat. Numele tatei, apărut deodată tocmai cînd înţelegeam mai puţin, dădea proporţii tragice neînţelegerii.
—	M-am gîndit mult pînă m-am hotărît să-ţi scriu, şi şi mai mult de cînd mi-ai telefonat că vei veni. Crede-mă, asta a fost cea mai eficace soluţie. (Şi iar n-am ştiut dacă se referea la chemarea mea acolo sau la spectacolul prin care mi se transmisese atît de ermetic totul.)
—	Dar dumneavoastră — am îndrăznit, disperi 0 rat — nu mai vreţi să-mi spuneţi nimic ? Poate că
n-am înţeles exact, poate s-a strecurat vreo greşeală... Povestiţi-mi despre tata.
—	O, n-aş putea-o face mai bine decît au făcut-o ei, de asta poţi să fii sigur. Şi apoi sînt şi foarte obosit. A fost o zi foarte grea pentru mine. Şi-mi zîmbi ca şi cum ar fi spus o ghiduşie. Apoi, văzîndu-mă descumpănit, adăugă oarecum consolator : Dealtfel,, sînt un foarte prost povestitor. Şi se ridică în picioare.
—	Nu, am strigat sărind şi eu de pe scaun, nu pot să plec aşa ! Cum trăiaţi acolo ? Cum munceaţi ? Cum dornieaţi ? Ce mîncaţi ? Ce vorbeaţi ? Cum era tata? Vă rog, vă implor, eram aproape copil cînd a plecat, nu mi-1 mai amintesc, nu ştiu nimic despre el. Nu pot să plec aşa...
—	Ciudat mai eşti, spuse bătrînul — şi deodată îmi dădui seama că este neînchipuit de bătrîn — reuşind să silabisească numai cu greu şi lăsîndu-se la loc pe marginea patului. Ce rost ar avea să repet ? Nici n-aş putea, dealtfel. Şi fără să mai ţină seama de prezenta mea se întinse la loc printre flori şi închise ochii.
—	Nu vă deranjează florile ? — îl întrebai, conştient că nu mai aveam ce să sper, dar speriat deodată de soarta acestui bătrîn. Pot să le dau deoparte... Dar el făcu abia perceptibil semn că nu, fără să se mişte şi fără să, deschidă ochii. Vă simţiţi rău? — am mai întrebat, neştiind ce să fac. Şi el făcu din nou semn, mişcîndu-şi abia globurile acoperite ale ochilor, că nu se simte rău, şi eu înţelesei miraculos, absurd, fără ca nimic să mi-o dovedească prin ceva, că e fericit, că se simte foarte bine. De multe ori, după aceea, în gară, sau mult mai tîrziu, acum, m-am întrebat ce m-a făcut atunci să fiu con-
vins că bătrînul Ostahie se simţea bine şi fericit, dar deşi nu sînt în stare să găsesc explicaţia, rămîn neclintit la convingerea de atunci care m-a făcut să mă retrag în vîrful picioarelor spre uşă, să ies în aerul ascuţit al nopţii apropiate de sfîrşit şi, bîjbîind în căutarea porţii şi apoi a gării, să mă hotărăsc — convins de data asta nu numai că s-a terminat totul, dar şi că s-a terminat aşa cum trebuia să se termine — să plec.
Am găsit gara cînd nici nu mai speram, după ce rătăcisem aproape la întîmplare prin ceaţa compactă ca o lînă care coborîse odată cu zorii peste sat. (Sau poate nici nu erau zorii, ci numai masa ei alburie reuşise să dilueze întunericul şi să dea impresia că se face ziuă.) Sala de aşteptare era îngheţată şi goală, făcută încă mai pustie de becul suspendat înalt, în tavan, înnegrit de muştele cine ştie căror veri. Am stat mai mult timp, poate o oră, singur, privind prin sticla ghişeului impiegatul dormind cu capul ascuns între braţe pe masă şi chipiul uniformei aşezat, într-un fel comic şi ostentativ, deasupra, ca şi cum ar fi vrut să însemne locul în care se găsea un om. Se auzea din cînd în cînd telegraful bolborosind cîte ceva ca în somn şi aparatele de control ale liniei în-registrînd mişcări automate şi ecouri metalice. Atmosfera aceea mecanică şi totuşi somnoroasă, calmul acela hotărît de legile fizicii, ca şi somnul omului care-ar fi trebuit să le supravegheze, mi-a ţinut de cald şi mi-a dat un ciudat curaj în ora aceea confuză. Apoi, sala de aşteptare a început să se umple de oameni înfriguraţi, abia treziţi din somn. Erau îmbrăcaţi într-un fel care era numai al lor, constînd nu din păstrarea portului ţărănesc, ci din selecţia speci-212 fică operată între elementele vestimentare ale oraşu-
Iui. Femeile erau îmbrăcate cu rochii de stambă deosebit de urîte, croite simplu şi în culori moarte, peste care purtau un fel de veston bărbătesc de culoare închisă, iar la cap erau legate cu baticuri de stofă, pînză sau mătase, după anotimp sau după gradul de eleganţă al ţinutei. Bărbaţii purtau pantaloni şi haine din materiale diferite, pe sub care înghesuiau pulovere făcute în casă sau cumpărate de la du-ghenele din jurul pieţelor specializate în cultivarea acestei mode rurale. în felul acesta, un ţăran putea fi oricînd recunoscut după îmbrăcăminte în orice punct al oraşului s-ar fi găsit, încît, de fapt, era vorba de un nou port ţărănesc, la fel de specific. Trenul trebuia să sosească în puţine minute, ghişeul impiegatului s-a deschis şi o femeie trezită din somn, cu părul răsucit la întîmplare sub chipiu, a întrebat dacă e cineva care vrea bilete. Am fost singurul. Ceilalţi aveau abonamente, erau navetişti. In tren ne-am suit împreună şi — ciudat — o dată aşezaţi în căldura vagonului toţi au părut să se trezească bine-dispuşi, oamenii au început să vorbească de una, de alta, am fost asimilat şi eu cu familiaritate şi întrebat de unde sînt şi ce căutasem în satul lor. Am răspuns că fusesem la domnul Ostahie. Atunci s-a făcut un moment de linişte şi o femeie de lîngă mine a spus, ca şi cînd şi-ar fi îndeplinit o obligaţie pe care de mult trebuia s-o îndeplinească
—	Am auzit şi eu. Dumnezeu să-l ierte dar m-am grăbit să protestez
—	Nu, n-a murit, a fost numai un spectacol...
în aceeaşi clipă, însă, mi-am dat seama că s-au întors toţi spre mine şi mă privesc neînchipuit de cercetător şi am înţeles că nu voi putea să le explic, în jumătatea de oră pe care o aveam de petrecut îm- 213
preună, toate întimplările şi sensurile nopţii trecute şi că — presupunînd chiar, prin absurd, că aş fi putut-o face — nu m-ar fi crezut nimeni. Aşa că am vrut să mă ridic şi să mă mut în alt vagon, dar tocmai atunci trenul opri într-o staţie, un nou val de navetişti inundă toate spaţiile rămase libere dintre bănci şi trebui să mă aşez la loc şi să ascult, fără a mai încerca să intervin şi fără a mi se mai da vreo importanţa, povestea vieţii şi morţii lui Virgil Ostahie.
Era ca o dezlegare de rebus pe care nu fusesem în stare să-l rezolv la timpul său şi care mi se oferea în ultima pagină a revistei. Mai rămînea, desigur, şi bănuiala că această ultimă scenă nu era nici ea decît un alt episod al serialului desfăşurat în onoarea mea; un ultim episod în care mi se explica — pentru cazul că nu înţelesesem încă — didactic şi copilăreşte, totul. Numai faptul că povestea era din cînd în cînd întreruptă de personaje dubioase, care-şi făceau loc cu coatele prin mulţime întrebînd dacă nu vrem să cumpărăm ciungă, dădea un reflex real visului care nu părea să se mai termine.
ROCHIA DE ÎNGER
M -am pomenit din nou, ca de atîtea ori (mai precis, ca întotdeauna după cîte o zi deprimantă, nu dintr-un motiv concret şi remediabil, ci numai din cauza agitaţiei sterile, de neoprit) în clădirea aceea pe care o ştiu pe dinafară, formată dintr-un număr interminabil de încăperi uriaşe, deschizîndu-se una dintr-alta şi dînd spre o curte ale cărei margini nu se văd, într-atît ramurile teilor bătrîni şi crescuţi fără socoteală s-au împreunat şi se încîlcesc în dreptul ferestrelor. E o casă cum nu cred să mai existe multe la această dată, solidă şi friabilă în acelaşi timp, construită din piatră pe un schelet enorm de grinzi care nu par supuse timpului, dar care sînt, tocmai de aceea, prea vii pentru a nu vibra imperceptibil, pentru a nu scîrţîi, a nu trosni, a nu scoate din cînd în cînd, inexplicabil, sunete lungi aproape animale, încărcate de sugestii surde, bolnave, greu de descifrat. Stucaturile şi ornamentele care cîndva, de mult, trebuie să fi contribuit la frumuseţea odăilor nu sînt acum decît un mijloc de datare, un argument al bătrîneţii rămase în picioare, de pe care praful spulberat la cea mai mică suflare sau trecere în preajmă pare să fie gata a se desprinde la infinit, 215
pînă la totala destrămare a figurilor. Parchetul şi uşile, teracotele şi cadrele ferestrelor sînt şi ele legate de un timp anume, la urma urmei nu chiar atît de îndepărtat (de cîte ori le privesc îmi dau seama că asemenea case nu puteau fi construite în ţara noastră înainte de mijlocul secolului trecut), dar o anumită răceală străină a clădirii, sau poate numai părăsirea ei care îi amplifică timpul singurătăţii, o îndepărtează în vreme şi îi dau dreptul să se simtă jignită de atribuirea unui biet secol de existenţă. Dealtfel, chiar mobilele — răspîndite ici-colo prin odăi, îngrămădite uneori în cîte un colţ, ca şi cum ar fi fost făcute să alunece pe un plan înclinat obţinut prin ridicarea cîte unui colţ al încăperii, sau, dimpotrivă, păirînd alteori a nu fi fost mişcate niciodată de pe locul funcţionării lor de demult, în timpul vieţii — nu aparţin unei epoci mai îndepărtate decît încheietura dintre sfîrşitul şi începutul de secol, şi totuşi sînt atît de pătrunse în singurătate încît moartea însăşi nu e decît un reper demult depăşit al pustietăţii lor. De cîte ori mi se întîmplă să vizitez casa — şi, ciudat, de fiecare dată am aerul că o fac cu gîndul mutării în ea —, prezenţa mobilelor mă stînjeneşte şi mă împiedică să mă hotărăsc, pentru că, de fiecare datăr par a fi obligată să le accept şi pe ele odată cu clădirea, iar această moştenire încărcată mă face, intimidată, să şovăi. De fapt, ceea ce mă încurcă este că nu ştiu dacă am sau nu vreo legătură cu toate acele savante îmbucări de lemn mort de mult. Clădirea nu-mi trezeşte îndoieli, m-am obişnuit cu ea şi, chiar dacă nu mi-ar fi fost din prima clipă familiară, repetatele mele bîntuiri şi întrebări ne-au înrudit de-a lungul anilor. Chiar dacă a existat la început o clipă 216 — pe care dealtfel n-o mai ţin minte — cînd mi-a
fost străină, cu timpul ne-am creat propria noastră istorie comună, la care mă pot referi şi care îmi poate oferi în momentele de derută puncte gingaşe de sprijin. Aşa, bunăoară, este destul să-mi amintesc repetatele dăţi cînd, neliniştită, am încercat să aflu oraşul căruia îi aparţinea casa aceea, pentru ca
—	deşi n-am ajuns niciodată la o concluzie — întrebarea, revenind mereu, la fel de imperativă, să nu mă mai înspăimînte la fel. La urma urmei, chiar şi o spaimă devenită familiară este mai uşor de suportat.
Cu mobilele însă nu am intrat niciodată în nici un fel de relaţii. Am avut de la început senzaţia că mă antipatizează şi nici eu n-am putut să le răspund diferit. Spre deosebire de clădire, erau îngrozitor de urîte şi de masive, lipsite cu desăvîrşire de graţie şi părăsite astfel şi de ultima fărîmă de viaţă care, prin frumuseţe, ar mai fi putut să persiste în scîndurile lor, unde şi carii muriseră demult. Sertarele pe care le trăsesem erau întotdeauna goale, uşile se deschideau fără mister, lăsînd să se vadă numai văgăunile întunecate ale rafturilor. Şi totuşi exista un lucru plăcut şi cu adevărat atrăgător chiar şi în acele repugnante paturi nesăţioase şi bufete boltite, împodobite cu ghirlande aproape mortuare de metal, iar acest lucru, imperceptibil şi greu de definit, dar din ce în ce mai puternic şi mai sugestiv, era mirosul.
Era un miros care părea să crească de la o vizită la alta, ambiguu desigur, dar tot mai hotărît, purtător evident al unui mesaj pe care nu lipsa lui de forţă, ci lipsa de fineţe a antenelor mele mă împiedica să-l recepţionez în toată complicata lui alcătuire şi să-i descifrez adevărurile savante şi de netradus. Era, desigur, un miros de lemn vechi, dar dincolo de el 217
era o mireasmă de miere zaharisită în găvane şi, mai departe încă, o adiere de petale uscate nemaiştiind căror flori le aparţinuseră, dar înnobilînd acum universul mineral. Această confuzie între regnuri, care nu putea fi decît opera timpului, mă fascina, mai ales, şi mă făcea, de fiecare dată, să întredeschid uşile şi să inspir, în semn de omagiu, izul aceîa de moarte aromată de propria ei vechime.
Şi de data asta s-a întîmplat la fel. După ce mi-am dat seama că mă aflu în casa aceea şi nu în alta, după ce am stabilit că totul era aşa cum ştiam din celelalte dăţi, că nimic nu se schimbase, nici măcar obligaţia mea de a hotărî dacă voi locui sau nu în continuare acolo, am întredeschis uşa mieunătoare prelung a unui dulap, inspirînd, ca pe un ultim semn de recunoaştere, întunericul acela plin numai de mirosul timpului trecut. Dar dulapul nu mai era gol. Foşnitor la atingere, pe un raft, un morman albicios dintr-o materie indefinibilă, dar cunoscută, îmi amintea ceva. Era prima dată cînd mi se întîmplă să descopăr ceva în interioarele goale, cu desăvîrşire goale, ale mobilelor pe care le inspectasem de nenumărate ori. Şi înainte de a mă bucura că acel ceva îmi aparţine — pentru că, nu mă îndoiam, materia aceea albicioasă o mai văzusem, o ştiam bine, era a mea — m-am bucurat că ea există, oricît de derizorie, că este mai mult decît nimicul. Apoi am ştiut. Am ştiut chiar înainte de a o desface şi a-i vedea forma, din secunda în care, atingînd-o, mi-am dat seama că, împăturită şi înfoiată nefiresc, dar nu întîmplător, materia era hîrtie creponată. Mi-am amintit imediat, atît de exact încît nici nu m-am grăbit s-o scot la lumină şi s-o revăd. Locul ei fusese, de-a lungul copilăriei mele, pe 218 dulapul din antreu, într-un geamantan de carton scos
din uz şi transformat în sicriu de circumstanţă. Pentru că mormanul de hîrtie creponată era rochia mea de înger. Şi, dacă mă gîndeam bine, trebuia să recunosc că, oricît aş fi coborît de adînc în timp, nu reuşeam să-i găsesc rochiei de înger un alt statut decît acela de amintire. Oricît de demult reuşeam s-o evoc, prezentul ei se terminase şi mai demult.
Rolul ei era consumat. Vreau să spun că nu eram în stare să-mi aduc aminte cînd o purtasem, ci numai clipele în care ceream mamei să-mi dea voie să o cobor de pe dulap pentru a-mi aminti cînd o purtasem. Ea era deci o amintire în amintire, o amintire de gradul doi, ba chiar un fel de material didactic pe care am învăţat noţiunea de amintire. Priveam colina aceea alburie şi prăfoasă de pe raftul dulapului şi simţeam încă fizic în mine — reconstituit brusc cu o minuţie care îi proba intensitatea de la început — sentimentul de mîndrie trăit de mult, atunci cînd, suită pe scaun, nu aveam răbdare să dau geamantanul jos de pe dulap, ci îi ridicam puţin capacul, să zăresc proba materială a istoriei mele. Pentru că de asta eram mîndră : de faptul că posedam o istorie.
Cîţi ani trebuie să fi avut pe cînd mă obişnuisem să întind uşor, cu grijă, pe covoraşul din antreu, rochia de hîrtie creponată cu volane abundente, răsucite la margine în staniol, şi aripile prelungi de carton, înstelate cu bronz ? Opt, zece, doisprezece ? Nu mai mult, cu siguranţă, pentru că nu eram intrată în adolescenţă, mă aflam încă în plină copilărie şi tocmai asta mă fermeca şi mă umplea de mîndrie : că, deşi nu eram decît un copil, lăsasem în urma mea o istorie, de care nu puteam să mă îndoiesc din moment ce dovezile ei, îngălbenite de vechime, îmi stăteau 219
în faţă. Pentru că, nu trebuia să uit, încă de atunci albul hîrtiei creponate şi al cartonului se transformase într-un galben cenuşiu pe care stelele pictate cu o pensulă grăbită se reliefau fără strălucire, îm-bătrînite. Cîţi ani trebuia să fi avut dacă încă de pe atunci epoca purtării rochiei era îndepărtată, pierdută în timp ? Şi, mai ales, cîţi ani trebuia să fi avut cînd o purtasem ? Doi ? Trei ? Ba nu, mult mai mult, pentru că spusesem şi un text, un text destul de lung pe care îl învăţasem pe dinafară cu o uşurinţă de care, după ani de zile, mama încă mai era mîndră (o mîndrie pe care, ciudat, o resimţeam de fiecare dată ca pe o imputare, ca şi cum ar fi fost îndreptată împotriva mea, cea care crescusem şi nu mai puteam uimi prin asemenea performanţe). Patru ? Cinci ? Deşi ştiam că îmi ajunsese cîndva pînă în pămînt (şi mama, nu eu, îşi amintea cum era să mă împiedic pe scenă, şi îmi arăta locul unde călcasem pe marginea ei, încît hîrtia se vedea sfîşiată puţin, iar staniolul era desprins) nu avea nici pe departe aerul unei rochii lungi, părea mai curînd o cămăşuţă oprită deasupra genunchilor sau o rochie de jucărie (din acelea care se tăiau din hîrtie şi se prindeau, printr-un fel de cîrlige îndoite, pe trupul unor păpuşi decupate şi ele din carton). N-am aflat niciodată cu precizie vîrsta la care fusesem înger şi nici n-am ştiut de fapt ce fel de piesă fusese cea în care interpretasem rolul. Poate de aceea rochia de hîrtie păstrase pentru mine o aură misterioasă, la care-mi făcea plăcere să mă întorc din cînd în cînd şi să-i atribui mereu alte şi alte semnificaţii.
Am început şi acum, deci, să scot şi să întind, cu 220 gesturile ştiute din copilărie, pe podeaua ciudat de
curată a încăperii, rochia de înger. După reculul primei secunde — cînd mă temusem că totul s-ar putea pulveriza, asemenea conţinutului acelor morminte străvechi păstrate de-a lungul mileniilor şi destrămate ireversibil la contactul cu aerul, cu prezentul — foşnind ca o întreagă pădure, armonios, polifonic, hîrtia s-a lăsat desfăcută, modelată chiar pentru a primi forma unui trup, pe care învolburarea ei încerca să-l mimeze candid. Deşi şifonată, cu volanele plisate de presiunea anilor, cu fundele strîmbe şi staniolul mototolit, rochia păstra ceva viu şi fermecător în linia ei pretenţios infantilă şi în candoarea ei îngălbenită de timp. Aripile, în schimb, muriseră de mult, vîrfurile li se îndoiseră clăpăuge, stelele abia dacă se mai zăreau, mate, pe suprafaţa strălucitoare cîndva a cartonului. Cu greu puteai să le mai numeri colţurile, care mă fascinaseră altădată prin dezordinea — nu ştiam dacă nu semnificantă — a numărului lor : pensula schiţase în grabă patru, cinci, şase, şapte şi chiar zece colţuri, distribuite inegal de jur împrejurul cîte unui centru aproximativ şi el, lăsînd, poate tocmai din cauza acestei aproximaţii, o impresie de strălucire necontrolată, nestăpînită, din care nu mai rămăsese decît indisciplina stîngace a unor pete întîmplătoare. Elasticul care le ţinuse legate cîndva de umeri atîrna obosit şi el de nefolosinţă, incapabil să lase cea mai mică iluzie de zbor.
Mi-ar fi plăcut să am în preajmă un copil de umerii căruia să încerc să prind aripile, să văd dacă mai funcţionează, pentru că îmi aminteam precis (ţineam minte chiar eu, nu era vorba de o falsa amintire, provenită din repetatele povestiri ale mamei) mişcarea pe care reuşeam să le-o imprim prin rotirea omo- 221
plaţilor, gimnastică destul de savantă, cu greu învăţată înaintea spectacolului şi care îmi dădea apoi, odată cu orgoliul reuşitei, emoţionanta senzaţie a unui simulacru de zbor. De fapt, şi rochia mi-ar fi plăcut să o văd îmbrăcată pe un trup de copil. Ceea ce, bineînţeles, era imposibil. Ştiam că sînt singură, cu desăvîrşire singură în toată casa. Am mai privit puţin hîrtiile mototolite, dar nu lipsite de o anume ţinută, de o anume demnitate a situaţiei lor. Mi se întindeau la picioare, asemenea unei umbre mult mai scurte decît statura mea, desenată de un soare aflat încă în apropierea zenitului. La drept vorbind, ideea umbrei mi-a venit numai după ce călcasem, trecînd mai departe, peste ele, cu pasul lungit puţin pentru a nu le atinge. Atunci m-am gîndit că nu este bine să calci peste propria ta umbră.
Dar eu mă aflam în casa aceea, ca de atîtea alte ori, pentru a mă hotărî dacă vreau sau nu să locuiesc acolo, şi trebuia să o străbat, să o cercetez, iar popasul acelei descoperiri, prelungit prea mult şi devenit suspect prin insistenţă, putea fi numai o încercare de a mă convinge să rămîn, de a-mi dovedi că am motive să o fac. La urma urmei, cum ajunsese conţinutul geamantanului de pe dulapul din antreul copilărei mele în casa aceasta mult mai apropiată de moarte decît de viaţă, pe care o colindam numai după zilele de mare sterilitate ? Exista ceva comun — un element oricît de nesemnificativ şi de derizoriu — între casa aceasta, neclintită din vis, şi cealaltă casă, neclintită din amintire ? Poate încîlceala teilor din dreptul geamurilor sau nici atîta... Sau poate... stai puţin !... încercam să-mi amintesc, goală, întreaga casă... Noi locuiam numai trei încăperi periferice, în 222 timp ce restul nesfîrşit de lung al clădirii avea sticla
ferestrelor acoperită cu vopsea de ulei, fiind de fapt depozitul secret al unei biblioteci închise publicului, junglă ispititoare, formată numai din cărţi interzise... Aceeaşi dispunere a odăilor dintr-una într-altaT într-un şir interminabil, acelaşi parter înalt, dispre-ţuind pămîntul şi părînd — prin cele douăsprezece trepte largi — a se desprinde, nu a se lega de el... Nu cumva, dacă le-aş fi văzut goale, încăperile bibliotecii — pe care niciodată nu le-am străbătut şi care, spionate prin gaura neobişnuit de mare a cheilor, nu-şi lăsau demascate decît mormanele misterioase de cărţi — ar fi semănat acestor camere în atîtea rînduri cercetate ? Sau, ca să merg şi mai departe cu închipuirea, nu cumva era vorba de una şi aceeaşi clădire ? La drept vorbind, ce importanţă putea să aibă ?... Somaţia de a mă muta în ea, care se repetă de fiecare dată imperios, după momentele de derută, de oboseală, de zădărnicie, este o invitaţie în afara prezentului, în afara vieţii, în trecut. Faptul de a descoperi că e vorba chiar de trecutul meu nu schimbă prea mult lucrurile...
Am întors capul brusc, şi ţin minte bruscheţea gestului pentru că a fost intenţionată, ca şi cum aş fi vrut să demasc ceva, ca şi cum nu m-aş fi mirat să nu mai găsesc pata albă a rochiei rămasă în urmă sau ca şi cum m-aş fi aşteptat s-o surprind dispărînd.
Dar nu, ea era acolo, întinsă cuminte pe podea, cu aripile strînse cuminţi pe lîngă trupul inexistent şi chiar cu stelele în patru, cinci, şase sau zece colţuri, zărindu-se surprinzător de limpezi în penumbră.
Ceea ce deosebeşte, în istoria mea onirică, visele cu casa de celelalte vise este capacitatea celor dintîi de a păstra nu numai un neîntrerupt aspect realist desfăşurării, ci şi de a nu uita nici o clipă că este vorba 223
de un vis, dar de un vis la fel de solid, de indubitabil, ca şi realitatea, din moment ce pot să-l părăsesc, să mă întorc în el şi să-l găsesc neschimbat, din moment ce deţine deja propriul său sistem de amintiri şi de referinţe şi chiar din moment ce nu se teme să-şi proclame cu un fel de insolenţă statutul de vis. Alte vise îşi întăresc resursele de spaimă dîndu-se drept realitate, în timp ce acestea nu au nevoie de poltroneria travestiului, după cum nu au nevoie de ameninţările spaimei. Nu, ele îşi sînt suficiente lor însele, au propriul lor conţinut, care li-e suficient şi propriul lor stil, pe care şi l-au impus cu timpul. O dată, totuşi, trecînd din odaie în odaie, am descoperit, spre uimirea mea, o scară ce ducea spre un fel de mansardă, a cărei existenţă nu o bănuisem pînă atunci ; mansarda era inundată de o scînteietoare lumină verzuie şi de la geamul ei, surprinzător de larg, aproape cît un ecran, am zărit stupefiată, foarte aproape, marea. în mod evident, logica internă a poveştii fusese călcată, de la geamul mansardei, aflat pe aceeaşi parte cu restul geamurilor clădirii, ar fi trebuit să se vadă tot ramurile teilor. Desigur, nimic nu împiedica visul să-şi aibă extravaganţele sale, dar uimirea mea poate, sau numai bunul simţ conştient de respectul pe care şi-l datora sieşi, au provocat un imperceptibil recul. Dotat cu sensibilitatea unui animal de rasă, visul simţise că încălcarea propriilor rigori era nu numai o lipsă de gust, ci şi o pierdere de credibilitate. Şi dăduse înapoi. Chiar în timp ce priveam am observat că ceea ce îmi apăruse ca un geam dînd spre mare se transforma, se estompa într-un imens şi straniu de sugestiv tablou, o aproape scînteietoare marină. N-am insistat. Şi situaţia nu s-a mai repetat.
224 Dealtfel, ceea ce făcea farmecul şi forţa acestor vise
era tocmai faptul că ele se repetau neschimbate, aproape neepice. O casă, mereu aceeaşi, pe care o străbăteam la intervale neregulate, dar aproape previzibile (ajunsesem să fiu în stare să prezic, cu minime şanse de nereuşită, după cîte o zi deprimantă, reapariţia casei în vis), o casă care nu avea nimic în-spăimîntător, dimpotrivă, era plină de nostalgie şi farmec, reuşind să neliniştească doar prin tenacitatea de a nu dispărea la capătul visului, prin invitaţia, nedescurajată de nimic, pe care o repeta, ca şi cum ar fi fost sigură că voi sfîrşi prin a o accepta. Apariţia rochiei de înger era o derogare de la această regulă sobră, era un semn de oboseală poate a visului, o dovadă că începea să-şi piardă încrederea în lapidara sa putere de persuasiune, că încerca să se îmbogăţească suspect, recurgînd la realitate.
Nu mă convinsese. Nu mă puteam hotărî. Dar cred că îmi permiteam să amîn mereu răspunsul, tocmai pentru că eram sigură că invitaţia se va repeta. Dacă mi s-ar fi spus că nu voi mai visa niciodată casa aceea, pierderea ei m-ar fi înspăimîntat cu siguranţă, mai mult decît insistenţa invitaţiei de acum. Dar nu m-a ameninţat nimeni cu asta, iar eu, întorcînd ultima oară capul, am privit îndelung forma tot mai difuză a rochiei de înger, încercînd să-mi fixez în memorie locul în care se afla, pentru a verifica dacă o voi mai găsi exact acolo în visul următor.
15	— proiecte de trecut
BISERICA FANTOMA
Există atîtea feluri de fantastic, încît nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte cîteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămîn
—	pentru ani, decenii şi chiar secole întregi — ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întîmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpului, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fîşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel. Desigur, nici scurgerea realităţii în tiparele fantasticului, nici invazia fantasticului asupra realităţii nu pot duce — un ochi versat şi capabil să depăşească aparenţele — la concluzii prea grave, simpla întîmplare a unui fapt ne-fiind capabilă să-l scoată din perimetrul imaginarului, după cum umbrele fantastice ale unei întîmplări nu sînt suficiente pentru a o sustrage pe aceasta imperiului efectivităţii. Intre realitate şi irealitate există o linie trasată de la facerea lumii, o linie a cărei încălcare nu înseamnă nesocotirea, ci încercarea forţei ei, aşa cum luarea unui drog nu înseamnă subaprecierea, ci experimentarea lui. Realitatea şi irea-226 litatea coexistă, paralel, independente una de alta şi
indiferente chiar una alteia în cea mai mare parte a timpului. E adevărat însă că în rarele momente cînd se ating, amestecul lor este reciproc revelator : un element fantastic trecut prin realitate se întoarce în imaginar întărit de autoritatea acestei verificări, iar un element obiectiv ajuns în irealitate se încarcă de semnificaţii capabile să-i prefacă existenţa din care, pentru o clipă doar, a evadat.
Nemaipomenita călătorie a bisericii de lemn pornită din satul Subpiatră (Munţii Bihorului) la sfîrşitul secolului optsprezece, mai precis în iarna anului 1778, face parte dintre acele întâmplări care, deşi desfăşurate aievea, aparţin prin natura lor fantasticului, dar, trecute prin realitate, chiar dacă sub zodia miracolului, aduc irealităţii un prestigiu cu atît mai indubitabil cu cît ea, irealitatea, nu-i simţea nevoia.
începutul, verificabil istoric, al întîmplării, a fost următorul :
Neavînd, potrivit legilor în vigoare, dreptul să-şi construiască biserică, iobagii din Subpiatră au ho-tărît să-şi aducă în sat o biserică gata construită. Poate că nu le-ar fi venit această idee neobişnuită, dacă la zece kilometri, pe valea Crişului Repede, în Lugoşu de Jos, nu s-ar fi aflat, nefolosită, o biserică de lemn, vechiul lăcaş de închinăciune al satului de ţărani liberi, care reuşise să-şi construiască o biserică nouă, de piatră. A muta cu zece kilometri mai departe şi cu sute de metri mai sus o biserică întreagă, cu pridvor, turlă, acoperiş, pronaos, naos şi altar, strane, iconostas şi chiar icoane agăţate pe pereţi, ne apare astăzi ca o idee exclusiv literară, ca un simbol ingenios, în măsura în care nu e luată cu adevărat în serios şi considerată o aberaţie, dar 227
15*
atunci, la sfîrşitul secolului al optsprezecelea, înaintea răscoalei lui Horea, ea a putut părea oamenilor care aveau să înfăptuiască acea răscoală ceva posibil şi demn de înfăptuit. Legenda, destul de amănunţită epic, nu povesteşte şi dacă au existat la început glasuri care s-au îndoit de posibilitatea acelei mutări, se mulţumeşte să descrie pe îndelete tratativele duse pentru cumpărarea bisericii, strîngerea destul de dificilă a banilor şi realizarea, mai anevoioasă decît strămutarea propriu-zisă, a unui imens fierăstrău, lung cît lăţimea bisericii, care avea să o dezlipească de pe locul în care fusese înălţată cu mai mult de un veac în urmă. Pentru că aşa a fost desprinsă biserica de pe primele ei temelii de butuci groşi. înfipţi ca nişte rădăcini adînci în pămînt: cu fierăstrăul, ca un arbore. Au tăiat-o pur şi simplu de la pămînt, cum ar fi tăiat un brad, unul dintre nenumăraţii brazi din care fusese îmcopciată fără cuie, la îndepărtata ei naştere. Şi greu cu adevărat nu a fost, se pare, să fie tăiată, prin mişcările line ale pînzei fierăstrăului, ci, odată desprinsă, să rămînă totuşi in picioare, cu săgeata subţire a turnului neînclinată şi stîlpii pridvorului sprijinind acoperişul nesfîrşit de înalt. Şi a fost nevoie de priceperea de veacuri a ţăpinarilor pentru ca înjugarea nespus de complicată a celor douăzeci de perechi de boi, dispuse pe trei părţi împrejurul construcţiei, să reuşească să smulgă biserica de pe vechea ei temelie şi să o facă să lunece egal, fără să se răstoarne, centimetru cu centimetru. Călătoria — mai precis prima ei parte — a durat aproape un an. Nu se puteau face mai mult de cîţiva metri pe zi, şi nu se putea înainta decît în zilele cu pămîntul uscat. Traseul, tăiat de-a dreptul, ca să fie 228 mai scurt, nu urma şerpuirile drumului, ci, hotărît
şi însemnat cu socoteală dinainte, o apuca peste costişe şi păduri, încît înaintarea presupunea adesea defrişări şi deschideri de cale. In urmă, trupul greu al bisericii împlîntat în ţărînă ara pămîntul adine, lă-sînd o dîră largă, ca o cicatrice neştearsă nici azi de pe faţa bătrînă, însemnată astfel, a pământului. Transformată cu timpul în drum, ba chiar în şosea (un fel ciudat de şosea, bine adîncită în sol, cu talu-zuri inexplicabil de înalte), dîra aceea, asfaltată acum, mai păstrează numele, absurd pentru cine nu-i » ştie povestea, de Brazda Bisericii. De la Lugoşu de Jos la Subpiatră se poate ajunge azi în două feluri : pe Cale, vechiul drum de ţară, pe care azi nu-1 mai foloseşte nimeni şi peste care iarba creşte idilică în făgaşele adîncite de secole ale roţilor, şi pe Brazda Bisericii, adică pe şoseaua asfaltată, mult mai scurtă şi mai pieptişă, tăind în două pădurea. In anul acela primăvara venise devreme. Paştele se grăbiseră, iar la Sfîntul Gheorghe pămîntul era uscat şi înierbat bogat şi iobagii începură strămutarea chiar dje hramul bisericii, la 23 aprilie. Nu puteau face mai mult de cîţiva metri pe zi, totuşi de înălţare reuşiseră s-o scoată din cimitir, iar de Rusalii ajunseseră la marginea de sus a satului. Biserica luneca mai lin decît speraseră chiar, şi ei o tîrau cu milă, să nu-i tocească talpa pridvorului, împodobită, la o palmă deasupra fierăstruirii, cu un brîu lat de încrestături. De fapt nu se grăbeau, ştiau că n-ar avea rost să ajungă la Criş înaintea îngheţului, numai peste valea bocnă puteau spera s-o facă să lunece ca o sanie. Dar pînă atunci mai erau luni lungi de vară, prin care biserica înainta fără să se clatine şi aproape fără să-şi trădeze mişcarea, atât de încet şi nesimţit se clintea. Dacă n-ar fi fost brazda adîncă lăsată în urmă şi boii în- 229
genunchiaţi de efort, încurcaţi în juguri şi funii, ai fi zis, privind numai crucea abia legănată pe cer, că biserica urcă singură spre murite. Această impresie a devenit şi mai puternică atunci cînd, intrînd în pădure şi înaintînd pe pîrtia defrişată în calea înaintării ei, biserica lăsa să se vadă — şi din satul de jos, părăsit, şi din cel de sus, neatins încă — numai turla neverosimil de subţire, ţîşnind peste vîrfurile brazilor nu ca un obiect împotrivindu-se legilor gravita-» ţiei, ci ca o fiinţă crescută şi ea din pămînt, lunecînd singură pe deasupra vîrfurilor neîmpodobite de cruci ale celorlalţi brazi. încît cu timpul, pe cît treceau săp-tămînile şi lunile strămutării, deşi nimeni nu uita efortul — şi nici nu ar fi avut cum să-l uite, din moment ce participau cu toţii la el — lumea se obişnuise să considere deplasarea bisericii oarecum miraculoasă. în orice caz, la marile sărbători începuseră să curgă spre ea şiruri de credincioşi — sau poate numai de curioşi — din satele vecine, şi chiar grupuri, venite în recunoaştere, ca nişte delegaţii, de peste munte. De fapt, ar fi fost greu de spus dacă cei ce veneau de departe omagiau prin venirea lor minunea strămutării bisericii sau, dimpotrivă, efortul omenesc care o făcuse posibilă ; în orice caz, faima bisericii care se muta dintr-un sat într-altul creştea văzînd cu ochii, şi legenda ei începea să se închege încă de pe atunci, cînd nimic fantastic nu se petrecuse încă. Atunci cînd o sărbătoare o ajungea pe drum, biserica se oprea şi, în mijlocul unei mulţimi, depăşind cu mult numărul celor ce-o strămutaseră, preotul slujea pe treptele pridvorului cu barba castanie în vînt şi cu glasul reverberat din copac în copac. De Sfîntă Măria Mare ajunseseră în poiana de sus, o poiană 230 adevărată, mare şi luminoasă, în care se desfăşurau
de veacuri sîmbrele oilor şi sărbătorile oiereşti, un fel de antecameră elegantă, pardosită cu o iarbă scurtă şi aspră ca o perie, a păşunilor alpine. Acolo a fost clipa în care, privind mulţimea care se strîn-sese în jurul bisericii (nemaiîncăpînd nici în uriaşa ipoiană şi revărsmdu-se, colorată şi respectuoasă, printre brazi), subpietrenii au început ei înşişi să creadă în miracolul acelei strămutări şi să-l privească pe părintele Nicola, cel de la care pornise ideea, cu un ochi nou şi cu o mirare înfricoşată ; încît tot ce a urmat nu numai că nu a uimit pe nimeni, ci s-ar putea spune că a fost aşteptat ca un fapt imanent, în a cărui împlinire nu se mai putea interveni.
Aşa cum se calculase, biserica a ajuns la malul Cri-şului odată cu iarna. Nu rămînea decît să se aştepte îngheţarea .rîului, pentru ca totul să lunece pe celălalt ţărm, şi de acolo, în sus, mai departe, profitînd de căderea zăpezii ; urmînd ca, pînă în primăvară, de hramul Sfîntului Gheorghe, biserica să ajungă pe locul veşniciei ei viitoare, încheindu-şi călătoria. Dar,' poate pentru că în acel an zăpezile au fost mai grăbite, mai bogate şi mai înşelătoare ; poate pentru că totul mersese atît de bine pînă atunci, iar oamenii se obişnuiseră să lase o parte din răspundere şi din griji pe seama miracolului; poate pentru că, apro-piindu-se s$rbătorile Crăciunului, voiau să-şi ştie biserica mai aproape, intrată în hotarele satului lor ; Crişului nu i s-a lăsat destul timp să îngheţe, gheaţa n-a apucat să se facă destul de groasă între neodihna nervoasă a apei şi somnul liniştitor al zăpezii şi, după ce a susţinut trecerea zecilor de perechi de boi cu jugurile împodobite de ramuri de brad şi fire de lînă, a mai rezistat cîteva clipe lungi sub greutatea neo-
bişnuitei poveri, apoi, cu un sunet prelung şi rău, ca un scrîşnet împotriva propriei neputinţe, a început să plesnească, nevăzut la început, să crape apoi, să se despice, lăsînd biserica să coboare nesigur, înclinîn-d-o aproape fără scăpare într-o parte şi depunînd-o, în cele din urmă, frumos, sub ochii înspăimîntaţi şi fanatizaţi de mirare ai oamenilor, pe prundul de pe fundul rîului. Cîteva minute lungi după aceea, turla subţire a mai continuat să vibreze ca o creangă trasă cu putere în jos care se mai zbate un timp după ce s-a eliberat pînă să-şi regăsească locul, apoi apa a înconjurat-o ;urgînd, ca pe o insulă apărută deodată şi acceptată necondiţionat. De fapt, apa nu reuşea să acopere.decît două dintre cele trei trepte ale pridvorului, şi chiar din brîul de încrustături legat de jur împrejurul clădirii mai reuşea să iasă la suprafaţă un rînd de înflorituri semănând cu o funie răsucită. Trecuţi dincolo, boii încercau să privească înapoi, neînţelegînd de ce nu sînt mînaţi mai departe şi simţind că nu trebuie să se mişte. Ieşind din spaimă, ca treziţi din somn, cîţiva bărbaţi au sărit să-i dejuge. Orice mişcare ar fi putut din nou dezechilibra totul. Oricum, începea să se întunece, trebuia aşteptată o nouă zi. Dar a doua zi, biserica părea construită de la bun început acolo. După o noapte de ger mai puternic decît toate gerurile iernii aceleia, gheaţa o zidise temeinic, strîngînd-o cu gelozie ca pe un dar la care nu mai voia să renunţe. Nu mai era nimic de făcut pînă în primăvară, aşa că sărbătorile Crăciunului şi ale Bobotezei au fost prăznuite chiar acolo, în mijlocul Crişului, glasul părintelui Nicola înălţîn-du-se, însoţit de bătaia apelor sub gheţuri mai puternic în bătaia vîntului şi în viscol. Pentru că, şi în vînt, 232 şi în viscol, părintele a trebuit să slujească în prid-
vor, ca să fie auzit de mulţimile care se strînseseră în albia Crişului, în jurul bisericii cu faima crescută încă mai mult din acea întîmplare, neprevăzută şi nedorită de nimeni, dar interpretată în scurt timp de toţi ca încă un semn al destinului neobişnuit.
Părintele Nicola era singurul care nu părea să se lase stăpînit de aura aceea crescătoare, în stare să hotărască şi să răspundă singură de mersul şi împlinirea lucrurilor, ci se purta ca un gospodar atent, supraveghindu-şi îndeaproape agoniseala şi dregînd fără încetare, ba una, ba alta, cu o pricepere pe care nu i-ar fi bănuit-o nimeni şi de care oamenii se mirau exagerat, gata s-o înglobeze miracolului. Toată iama a lucrat la repararea podelelor bisericii, înlo-cuindu-le de fapt cu altele noi, făcute din scînduri lungi, geluite cu grijă şi unite între ele aproape fără să se vadă îmbucătura. Lucra singur, fără să ceară ajutorul nimănui, dar şi fără să refuze cînd cineva din asistenţă se oferea să-i aducă o unealtă de care avea nevoie. Pentru că, după ce au trecut prima uimire şi primele întrebări aproape speriate despre drumurile zilnice ale părintelui la biserica dintre gheţuri, după ce o primă echipă de curioşi s-a avîntat printre nămeţi să vadă ce se întîmplă, asistenţa nu a mai lipsit în nici o zi, uneori mai redusă, alteori mai numeroasă, dar stăpînită de aceeaşi intimidată atenţie, încordată să descopere un sens, altul decît cel evident, muncii încordate şi uimitoarei priceperi a preotului. Nu exista nici o îndoială — era concluzia la care se ajunse în sat, unde nu se mai vorbea decît despre asta — părintele ştia ceva ce nimeni nu reuşea să întrezărească, trebuia să existe un rost al lucrurilor pe care ei încă nu-1 stăpîneau, altfel de ce muncea
16	— Proiecte de trecut
el în gerul acela, făcînd ceasuri întregi prin omătul pînă la brîu, uneori nemaiîntorcîndu-se barem acasă, ci dormind acolo, pe duşumeaua goală, învelit numai în ţundră. E adevărat că au existat şi voci — e drept, mai timide — care au încercat să susţină că, neavlnd familie şi gospodărie, părintelui putea să-i fie urît în sat, în timp ce munca de la biserica dintre gheţuri îi umplea vremea şi-i trecea urîtul. Bineînţeles, însă, că nu putea fi luată în serios o asemenea derizorie explicaţie a misterului ; acesta se închega văzînd cu ochii şi nu mai putea fi desprins din jurul siluetei înalte şi puţin aplecate a preotului. Pentru că, după ce a terminat podelele, părintele a început să cioplească un iconostas cum nu mai văzuse nimeni pînă atunci şi strane cu crestături şi spătare înalte ca scaunele de voievozi. Apoi a cerut femeilor să ţeasă pînză albă, multă şi trainică. Era un semn că repararea şi înfrumuseţarea bisericii se apropiau de sfîr-şit, şi mai era garanţia că părintele nu se îndoia nici o clipă că biserica va fi scoasă din albia rîului în primăvară. Femeile s-au gîndit că pînza urma să acopere masa altarului şi să fie atîrnată la ferestre şi s-au pus cu rîvnă pe ţesut, bucuroase şi fără să se mire de cererea preotului. Mult, mult mai tîrziu, cînd veştile despre biserica lor le veneau din ţări străine şi depăşeau cu mult închipuirea, rostul pînzei aceleia a început să fie, retrospectiv, înţeles altfel, iar cererea părintelui, dovada unui gînd sau a unei ştiinţe ascunse.
In orice caz, cînd a venit topirea nebunească a gheţurilor, femeile terminaseră pînza şi o aduseseră la biserică. Despre topirea aceea povestesc de două sute de ani oamenii din satul Subpiatră şi, deşi de 234 amar de ani nu mai există nimeni care să fi văzut cu
ochii lui întîmplarea, totul se povesteşte şi acum amănunţit, şi orice narator se simte obligat să dea detalii de martor ocular. Minuţia povestirii este atît de mare şi atît de rapid crescătoare încît cu timpul, as-cultîndu-i, începi să te întrebi dacă a existat vreodată un martor ocular şi dacă nu cumva întreaga nemaipomenită poveste a bisericii se petrece, de fiecare dată, numai în clipa povestirii, in faţa ochilor fascinaţi de propria viziune ai povestitorului. Dar nu, ceea ce povestesc oamenii din Sufypiatră se sprijină pe nume intrate de două sute de ani în toponimia locurilor, vadul Crişului Repede se numeşte, la cotul acela Copca bisericii, iar coloratura excesivă în acest punct al povestirii nu se datoreşte decît faptului că, reală fiind, ea nu are nici una dintre dimensiunile realităţii; siguri de adevărul lor, oamenii simt, relatîn-du-1, neverosimilul lui, şi atunci îngrămădesc detalii sprijinitoare, doveditoare ale unei realităţi pe care tocmai ele, detaliile, o prăbuşesc în fantastic. Se pare că nu fusese nimic neaşteptat în topirea gheţurilor din acel an. Dimpotrivă, semnele venirii primăverii fuseseră date u socoteală şi, cu mult înaintea începerii topirii, biserica fusese ancorată cu funii răsucite de brazii groşi de pe maluri şi de stîlpi bătuţi anevoie în zăpadă şi în pămînt. Odată cu dezgheţul, nu trebuiau decît înlocuiţi, la capătul frînghiilor, stîlpii prin boi, pentru a urni talpa bisericii de pe fundul rîului, după ce apele tinere ale primăverii o vor fi clintit de pe locul împotmolirii ei. Clipa aceea a clintirii era aşteptată cu grijă şi pîndită de săptă-mîni întregi, oamenii făceau de strajă cu rîndul pe maluri, iar părintele Nicola nu mai părăsea nici zi, nici noapte biserica. Femeile satului se îngrijeau de el şi-i duceau cîte o oală cu fiertură şi cîte o mămă- 235
ligă, pe care le găseau aproape neatinse cînd, peste o zi sau două, veneau să-i aducă altele. în acele ultime zile părintele Nicola era tot mai tăcut, cuprins de o nelinişte mai mare parcă decît cea firesc legată de soarta bisericii; cu barba crescută sălbatec, îşi urmărea o spaimă parcă numai a lui, încît oamenii, şi mai ales femeile, îl înconjurau intimidaţi de suferinţa pe care nu o înţelegeau şi căreia nu întîrziau 6ă-i acorde întreaga încărcătură a misterului, gră-bindu-se, după ce faptele se împliniseră, să o lege de ele ca pe o prevestire sau poate chiar ca pe o pregătire a lor. în ultimele zile stratul de gheaţă se sub-ţiase pînă la a deveni transparent şi soarele, ieşind din cînd în cînd dintre norii uşori, privea fix cîte un punct al rîului în care se rotunjea o spărtură ; eliberată, apa începea să se împrăştie pe suprafaţa gheţii, curgînd din afunduri ca dintr-un izvor ; apoi, peste noapte, totul reuşea să îngheţe din nou, însă chiar această firavă şi pripită îngheţare dovedea că frigul nu mai avea putere, că sînt ultimele lui încercări. In dimineaţa din urmă, apa începuse să clipocească pe lîngă biserică, şi biserica dăduse în vreo două rînduri aproape neobservate semne de clătinare. Atunci, cu mai puţin de o oră înainte de viitură, părintele Nicola ieşise în pridvorul bisericii şi strigase bărbaţilor care stăteau de pază pe maluri să vină pînă la el, iar femeilor, care se pregăteau să se urce în luntre pentru a^i aduce merindele, să rămînă unde erau. Vocea, ieşind înfricoşată din barba răvăşită de vînt, era aspră şi puternică, iar ochii lui căutau nerăbdători în susul apei, Ca şi cum s-ar fi aşteptat să vadă ceva. Bărbaţii s-au suit în bărci gră-bindu-se să-i dea ascultare, cuprinşi la rînd ui lor de 236 nerăbdarea care, fără să o înţeleagă, li se transmitea.
Aceasta a fost ultima imagine rămasă în ochii femeilor înainte ca totul să se învălmăşească : bărcile pline de bărbaţi izbindu-se de sloiuri, grăbite să ajungă la preotul care cu barba răvăşită de vînt privea nerăbdător şi îngrijorat spre susul apei. Nimeni n-a mai aflat apoi ce le-a spus părintele Nicola celor doisprezece bărbaţi pe care i-a chemat la el. Rămase pe mal, femeile au aşteptat, la început răbdătoare, apoi mai neliniştite de apele care păreau să se umfle ca un aluat, gheţurile curgînd acum nu aşezate «a nişte lespezi pe suprafaţă, ci sculate în picioare, răsculate, scrîşnind duşmănos cînd se îmbucau sălbatec una cu alta şi săltînd chiar ca nişte peşti greoi şi lucitori în aer, pentru ca să cadă la loc cu vuiet şi ameninţare. Cînd au început să strige era tîrziu, urletul rîului ajunsese mai puternic decît glasurile lor, totul se schimbase de la o oră la alta, ora în care bărbaţii lipseau. Strigînd şi plîngînd cît le ţineau puterile, asurzite de propriile bocete şi de clocotul înnebunit al apelor, femeile n-au ştiut niciodată dacă bărbaţii le-au auzit strigătele şi n-au vrut să le răspundă, sau dacă, dimpotrivă, n-au fost ele în stare să înţeleagă răspunsul pe care, la rîndul lor, bărbaţii îl vor fi strigat. Acesta era momentul cel mai îndelung tălmă'cit al povestirii, momentul care putea să suporte cele mai diverse interpretări, punctul în care naratorii trebuiau să-şi fixeze definitiv poziţia faţă de propria lor povestire : încercînd să înţeleagă faptele sau dimpotrivă, făcîndu-şi un fel de mîndrie din incomprehensibilitatea lor, ca şi cum nobleţea eposului ar fi fost direct proporţională ou misterul cuprins în el. După acest moment al opţiunii, venea, decurgînd firesc din el, momentul adevărului : dez-nodămîntul.
Cînd au văzut biserica înclinîndu-se uşor într-o parte, revenind şi apoi lăsîndu-se ca într-un joc în partea cealaltă, femeile n-au mai strigat. Au amuţit cu ochii încremeniţi pe turla care pendula ca o limbă de clopot întoarsă încercînd să dea glas din pereţii cerului şi ai apei, dar răzgîndindu-se mereu înainte de a-i atinge. Părea că rîul însuşi s-a oprit din vuiet şi în vidul suspendat, nefiresc, de linişte, s-a auzit în sfîrşit un scîrţîit prelung, asemenea unui geamăt 6cos din adînc de toţi brazii jertfiţi în trupul bisericii, un singur sunet, aproape omenesc, de durere, pentru ca în clipa imediat următoare urletul gheţurilor umflate deodată pînă la cer să acopere totul, urnind în acelaşi timp talpa bisericii, împingînd-o cu duşmănie la vale. Pentru o secundă, turla s-a aplecat uimitor, aproape pînă la suprafaţa apei, iar burta pridvorului s-a dezvelit indecent; dar imediat pe urmă, miraculos, ca răsucită de o mînă hotărîtă de cîrmaci, atunci cînd nu mai părea să fie nici o speranţă, biserica s-a redresat şi, dreaptă ca o fregată, cu linia catargului perfect verticală, a pornit-o în jos pe firul zgrunţuros al apei. Frînghiile care o ţineau în echilibru au încercat, întinse la maximum, să o reţină, dar au renunţat imediat şi, desfăşurîndu-se fără efort de pe stîlpii şi brazii care o ancoraseră, au lăsat biserica liberă. în această privinţă, toate povestirile coincid : dezlegarea s-a produs fără efort, parcă de la sine, şi indiferent dacă acest amănunt era explicat nesigur, prin forţa de împingere a gheţurilor, sau spus cu uimirea mîndră a inexplicabilului, nimeni nu sărea peste clipa în care, după ce încercaseră fără convingere să o reţină, funiile dăduseră drumul de bunăvoie bisericii. Uluite pînă dincolo de 238 spaimă, femeile au urmărit biserica micşorîndu-se
pe rîu. Prin vacarmul viiturii şi dezgheţului ajungeau pînă la ele din cînd în cînd, ca o părere mai mult, glasuri omeneşti care nu puteau fi decît ale bărbaţilor dinlăuntrul ei, dar deşi înţelesul acestor glasuri nu putea fi decît unul de disperare şi ajutor, femeile s-au încăpăţînat să susţină, mirîndu-se singure de cuvîntul lor, că ceea ce se auzea din biserica dusă de ape erau cîntece, că bărbaţii pietăţi în lume horeau.
Cu acest amănunt aiuritor, şi care n-ar putea fi crezut dacă povestitorii înşişi nu l-ar fi prezentat ca incredibil, ceea ce, paradoxal, îi mărea, pînă la acceptarea deplină şi necondiţionată, gradul de verosimilitate, se încheie povestea reală, verificată istoric pînă în cele mai extravagante amănunte, a bisericii din Subpiatră. Tot ce am spus pînă aici a fost văzut de martori oculari şi povestit de copii, şi nepoţi, şi strănepoţi de martori oculari. Mărturie, şi astăzi, stau temelia goală a bisericii, rămasă în cimitirul cel vechi din Lugoşu de Jos, şoseaua adîncă numită Brazda Bisericii, locul căruia i se spune Copca Bisericii, nefiresc de afund în matca Crişului încă tînăr, unde şi azi se mai îneacă din cînd în cînd cîte un copil. Ceea ce am spus pînă aici s^a întîmplat, deci, cu adevărat. Restul e speranţă. Un vis pe care nu l-am visat eu, ci aceiaşi oameni ai satului care au fost eroii şi povestitorii primelor întâmplări, celor întîmplate, şi dacă voi relata acest rest — aflat dealtfel tot de la ei — cu minuţia cu care am povestit evenimentele petrecute într-adevăr, este pentru că ceea ce m-a fascinat de la început în această extraordinară poveste a fost tocmai lipsa liniei de demarcaţie dintre realitate şi imaginar, faptul că, în funcţie de cine ştie ce misterioase legi, realitatea se vărsa în vis, neaşteptat 239
şi dramatic, aşa cum fierea se varsă uneori în sînge.
La început, mai mare chiar decît durerea, a fost sentimentul că ceva nu este în regulă, şi asta nu numai în sensul că este de neînţeles, ci şi în sensul că este ascuns anume pentru a nu se putea înţelege. Cu alte cuvinte, sentimentul miraculosului, care obişnuise întregul sat cu prezenţa sa euforizantă, a trecut printr-o criză de încredere, oamenii avînd tendinţa să dea o altă interpretare, terestră şi păgubitoare pentru toată lumea, faptelor care pînă atunci nu păreau să aibă nevoie de interpretări. Se petrecea, deci, o ciudată răsturnare a lucrurilor : atâta timp cît totul fusese indubitabil real, făcut de ei înşişi, cu toţii înclinau să îl creadă fantastic, iar în clipa în care, scăpîndu-le de sub control, faptele luau o turnură cu adevărat fantastică, ei începeau să le analizeze neîncrezători şi să le bănuiască de contrafacere. Privirea părintelui Nicola aruncată în susul apei, ca şi cum ar fi aşteptat de acolo ceva, chemarea bărbaţilor în biserică şi, mai ales, strania horire a glasurilor furate de apă, duceau gîndurile la o premeditare de neînţeles. E adevărat că dezlegarea de la sine a funiilor (d'ar dacă fuseseră tăiate ?) şi mai ales plutirea sigură a bisericii pe firul apei (dar pînă unde ?) complicau şi mai mult totul şi dădeau jalei satului bocindu-şi bărbaţii dispăruţi un caracter ambiguu în care durerea se amesteca ciudat cu îndoiala, revolta şi curiozitatea. Şi toate la un loc au fost pământul fertil şi bogat în presentimente în care a încolţit să-mînţa visului următor.
Era deci în primăvara anului 1779. Pînă la marea răscoală a lui Horea nu mai erau decît cinci ani şi că-tanele împărăteşti şi oamenii grofilor, bătînd satele 240 Apusenilor în căutarea acelui faimos agitator (iile
famosus agitator), au ajuns şi în satul Subpiatră. Evident, n-o să susţin că subpietrenii nu auziseră pînă atunci de Horea şi că nu ştiau tot felul de lucruri înflorite, pe marginea dinspre poveste a realităţii, despre el. Dar de văzut credeau că nu-1 văzuseră şi amănuntele despre el, pe care aveau să le rumege apoi în adevărate adunări conspirative, atunci le-au aflat. De fapt, cătanele împărăteşti căutau pe un anume Nicola Ursu din Albac, zis Horea, constructor de biserici şi mare meşter la cîntat. Atunci cînd au fost întrebaţi dacă n-a trecut şi pe la ei, dacă nu le-a propus să le facă o biserică sau să le scrie jalbe către împărat, dacă nu le-a cîntat sau nu i-a îndemnat la răscoală, în mod ciudat şi fără să fi fost înţeleşi între ei subpietrenii n-au suflat o vorbă nici despre nemaipomenita călătorie a bisericii lor, nici despre părintele Nicola. Abia după plecarea cătanelor, uimiţi singuri de reacţia lor, pe care nu puteau decît să o înglobeze miracolului în slujba căruia erau de mai bine de un an cu toţii, au început să lege între ele faptele şi să se convingă — printr-o hotărîtă şi bruscă schimbare de direcţie a conştiinţei colective — că părintele Nicola nu este altul decît Horea, Nicola Ursu din Albac. Şi o făceau cu o evidentă, aproape luminoasă uşurare, ca şi cum această identificare ar fi lămurit deodată, cum nu se poate mai logic, totul.
Dealtfel, în curînd începură să curgă veştile, cu cit mai incredibile, cu atît mai proiript şi mai entuziast transmise. S-a auzit mai întîi că în josul Crişului a fost văzută o biserică navigînd ca o corabie, cu pîn-zele prinse de turnul-catarg umflate de vînt. Şi tot atunci s-a aflat că Horea a pornit cu jalbele la împărat. Nu mai era nici o îndoială. Femeile şi-au amintit de pînzele ţesute la porunca părintelui Ni- 241
cola şi se simţeau mîndre de a fi fost implicate într-o asemenea înfricoşată aventură. Faptele se legau între ele şi căpătau un relief care — era tot mai evident — fusese desenat dinainte de părintele Nicola. Numele preotului, despre care nu se mai îndoia acum nimeni că fusese chiar Horea, numele îi era pronunţat cu o reală plăcere conspirativă, nu numai ca un semn al tainei care îi lega unii de alţii, ci şi al netăgăduitei importanţe pe care taina aceasta le-o conferea. După ce bociseră îndelung, femeile ai căror bărbaţi fuseseră chemaţi în biserică erau acum respectate şi socotite drept cele mai apropiate
—	prin chiar suferinţa lor — participante, la pregătirea expediţiei. Nimeni nu se mai îndoia că biserica lor fusese de la început aleasă pentru drumul care, din Criş pe Tisa şi din Tisa pe Dunăre, pînă la Viena, avea să ducă delegaţia moţilor la împărat. Desigur, miracolul transformării unei biserici în corabie, miracolul înaintării ei pe firul subţire al unor ape nu devenea prin aceasta mai puţin important, dar înglobat în miracolul cu adevărat extraordinar al apariţiei unui conducător, nu mai cerea acceptare şi credibilitate separată : era destul să crezi în puterea lui Horea pentru ca tot ce se lega de faptele sau de fiinţa lui să devină indubitabil şi fără necesitatea demonstraţiei, ca o axiomă.
Legendele din Subpiatră nu mai spun nimic despre întoarcerea bărbaţilor plecaţi cu biserica, atunci cînd, revenind de la Viena, Horea a chemat oamenii la răscoală. Documentele răscoalei menţionează însă un număr neobişnuit de mare de răsculaţi provenind din acest sat din nordul Apusenilor şi urmîn-242 du-şi conducătorul pînă la sfîrşitul luptelor, în înfri-
coşătoarea iarnă a lui 1785. Cînd totul s-a sfîrşit, subpietrenii, atîţia cîţi mai rămăseseră, s-au întors acasă tăcuţi, treziţi parcă dintr-un somn pe care îl crezuseră realitate şi de care refuzau să se dezică, preferind să considere realitatea un somn greu şi de neînţeles. Cînd au ajuns la ei, descrierile execuţiei de la Bălgrad i-au găsit ferecaţi, cu toate podurile trase, închişi într-o tăcere imposibil de escaladat, privind în afară cu un o|chi sigur şi neîncrezător care, nelăsînd buzele să se dezlipească, sipunea totuşi destul de dar : „Vă chinuiţi degeaba să ne înspăimântaţi. Ştim că totul nu se întîmplă decît în acest vis rău. Realitatea e cealaltă, cea din care ne-am întors de curînd şi în care lucrurile stau cu totul altfel.“
Şi numai cînd rămîneau singuri — dincolo de ultimul zid care îi mai apăra şi de ei înşişi, al tăcerii — închideau pleoapele, îndrăznind să privească locul acela adînc şi alunecos în care, prinsă în lanţuri şi legată la gură, trăia totuşi îndoiala bolborosind neobosită : „Dar care e realitatea ?“
Şi tocmai cînd trecuse prea mult timp pentru ca îndoiala ferecată să mai poată fi ţinută ascunsă, tocmai cînd acolo, în tainiţele ei alunecoase şi adînci, crescuse pe nesimţite şi ameninţa din clipă în clipă să-şi rupă lanţurile şi să irupă în tăcerea, putrezită şi ea, a nesiguranţei, din realitatea aceea, cealaltă, atît de greu de susţinut şi totuşi singura cu putinţă de acceptat, a sosit într-o bună zi o veste, repunînd în discuţie totul. Un călător din Ţările Române, venit de departe, de la marea cea mare, întîlnise biserica — şi povestea întâmplarea ca pe o minune, fără să ştie măcar că era vorba de biserica lor — plutind pe Dunăre în Jos, cu pînza de pe catargul terminat în cruce umflată de vînt.	243
O văzuse într-o seară, destul de clară totuşi pentru a se putea zări, în lina plutire pe suprafaţa încet curgătoare a fluviului, nu numai pridvorul cu stîlpi împodobiţi cu crestături şi brîul ca o funie răsucită de lîngă talpa bisericii, dar şi luminările aprinse înlăuntru, ca la înviere. Oameni nu se vedeau — mai spunea, cuprins de o uimire înrudită cu spaima, călătorul — şi nici n-ar fi bănuit că sînt... Totul era atît de lin şi luminos încît ar fi putut părea pustiu, dacă nu s-ar fi auzit glasurile acelea groase, bărbăteşti, cîntînd ceva care nu era cîntec bisericesc, şi care te urmărea cu un fel de nelinişte, înţeleasă numai tîrziu, cînd îţi dădeai seama că ceea ce cîntau glasurile acelea de bărhaţi nevăzuţi în interiorul luminat ca de Paşti al bisericii plutitoare era o horă. Din vestea călătorului necunoscut, care a trecut mai departe fără să bănuiască ce a declanşat în sufletul ciudat de atenţilor săi ascultători, din vestea — primită cu lăcomia cu care numai cei lipsiţi sistematic de speranţă au primit întotdeauna miraculosul — s-a plăsmuit sufletul acelui sat de moţi, deosebit chiar şi acum, după două veacuri, de sufletul satelor din jur. O mîndrie discretă dar inflexibilă, izvorîtă dintr-o taină care nu putea fi spusă dar putea să ilumineze dinlăuntru totul, dă şi astăzi femeilor de acolo o graţie şi bărbaţilor de acolo o vigoare oarecum misterioase şi, într-o oarecare măsură, sfidătoare chiar. Chiar şi aicum, cînd zilele răscoalei nu sînt decît îndepărtată istorie, iar călătoria bisericii o legendă de spus turiştilor, cei din satul Subpiatră (brigadieri silvici, muncitori la combinatul de mobilă, navetişti la Ştei sau la Beiuş, oameni grăbiţi, îngrămădiţi în autobuze prăfoase şi deşelate, oameni pentru care 244 istoria nu mai există decît în cărţile de şcoală uitate
de mult şi în televizorul la care adorm înainte de terminarea programului), chiar şi acum ceva misterios şi greu de definit din aceşti oameni ai muntelui, puţin vorbăreţi şi îndelung privitori, pare să spună ,,Da, totul este cum se vede, nu e prea bine şi nu e nimic de făcut, dar asta nu are chiar aşa mare importanţă. Mai există cealaltă irealitate în care lucrurile stau cu totul altfel. “ Evident, nimeni dintre ei nu-şi dă seama de asta, şi ar fi primii care să se mire sincer de fraza pe care tocmai am încheiat-o, după cum s-ar mira dacă le-aş vorbi de aerul de uşoară şi inflexibilă sfidare pe care îl au gesturile, saluturile şi mersul lor, deosebit de al celorlalţi. Dar la fel de evident este că, fără ca ei să ştie, în chiar celula lor s-a transmis ceva din şocul acceptării definitive a miracolului ca o stare primă de la care realitatea cotidiană nu este decît o derogare de ordinul al doilea, o slabă proiecţie uşor neglijabilă. Ei, cei ce povestesc zîmbind ironic şi abia înduioşaţi despre relatarea călătorului nefcunoscut şi despre influenţa acelei relatări asupra psihologiei satului de la sfîrşitul secolului al optsprezecelea, păstrează încă fără să ştie în psihologia şi comportamentul lor urmele bucuriei acceptării necondiţionate a acelei relatări. Tocmai asta m-a fascinat întotdeauna acolo, imposibilitatea delimitării absolute a faptelor, sentimentul că oricare lucru, oricît de simplu şi de indubitabil, poate
—	aşezat în soarele acelei inconştiente şi aiuritoare sfidări — să capete umbre alambicate, interpretări (contradictorii, răsturnări de sens. într-o istorie tragică şi lipsită de speranţă, curgînd fără oprire prin văi paradisiace deasupra cărora se bat munţii în capete, această conştiinţă absurdă şi profund optimistă că miracolul nu este totuşi exclus a reuşit să deter- 245
mine de fiecare dată, în cele din urmă, miracolul. Povestea bisericii plutitoare pe firul apelor, salvîn-du-şi eroii de martiriu şi credinţa de îndoieli, o auzisem pentru prima oară demult însoţindu-1 pe tata — drumeţ pasionat — într-una dintre acele călătorii care au făcut farmecul şi fiorul copilăriei mele. Tot ce am descoperit atunci există în mine intact şi intangibil, dublu aureolat de nimbul difuz al minunii şi al nesiguranţei. Prima oară cînd m-am întors, ca adult, în Subpiatră, am făcut-o emoţionată de posibilitatea de a nu mai găsi nimic din povestea care-mi împodobise copilăria : s-ar fi putut foarte bine întîmplă ca totul să nu fi fost decît fructul frumos copt în antecamera somnului. N-ar fi fost prima oară cînd aş fi descoperit totala inadecvare la realitate a reprezentărilor, convinse de realismul lor, din memoria mea. Conştientă de înclinarea — pe care mi-o ascundeam şi mi-o iubeam ca pe un viciu — de a lăsa fantezia să se amestece ilicit printre adevărurile înconjurătoare, luîndu-le culoarea şi imi-tîndu-le forma, încît nici o privire străină, oricît de nesuperficială, nu le-ar mai fi putut deosebi între ele, am trecut prin anii dintre copilărie şi adolescenţă cu un continuu sentiment de vinovăţie, cu perpetua emoţie de a nu-mi fi descoperită intervenţia, cu atît mai complicată cu cît nu o mai deosebeam nici eu. Mă obişnuisem de exemplu, seara înainte de culcare sau în aşteptarea silnicului somn de după-amiază, să trec în revistă întîmplările zilei, corectîndu-le din mers laturile ruşinoase sau penibile, în aşa fel încît, în relatarea lor coerentă, pregătită anume şi gata să fie clasată în amintiri, personajul central, care eram chiar eu, cîştiga în inteligenţă, bunătate şi îndrăz-246 neală, fără a pierde în verosimilitate. Apoi ador-
meam, şi odată cu somnul totul se fixa definitiv în mine, în această formă fin revăzută, a cărei ciornă reală o uitam în scurt timp şi eu, nu fără a păstra confuza aură de vinovăţie care mi-a luminat atît de emoţionant copilăria şi care nu uită să-şi arunce asupra mea lungile, mătăsoasele ei raze, din cînd în cînd şi acum. Spre surprinderea mea, frumoasa poveste nu existase doar în capul meu ; adultul, pregătit pentru oricît de prozaice revelaţii, care sînt, a descoperit-o aproape neschimbată în relatările — pentru uzul turiştilor, acum — ale subpietrenilor. îmi făcea plăcere să mă întorc la această atît de puţin probabilă poveste care — tocmai din cauza neverosimilităţii ei, probabil — avusese curajul şi precauţia să se înarmeze cu atîtea argumente ale adevărului ei. îmi făcea plăcere să trec cu maşina pe Brazda Bisericii şi să mă scald — alături de alpiniştii refegişti, făcînd popas — în Copca Bisericii. Existenţa acestor urme, ca nişte marcaje pe drumul suprarealităţii, îmi dădea un sentiment încurajator de certitudine, ca şi cum de credibilitatea acestei întîmplări-cheie s-ar lega şi creditul pe care pot să mi-1 acord în alte, mult mai intime şi mai. particulare, întâmplări. Asta nu mă împiedica însă — cu toată atenţia pe care mi-o solicita psihologia povestitorilor şi cu toată culoarea pe care propriile amintiri o turnau în contururile fantastice ale povestirii — să cred cu adevărat doar spiritul nu şi litrra celor relatate, privind cu înduioşare şi admiraţie naivitatea lor misterioasă şi statică.
în acest sentiment de superioritate adultă şi nostalgică s-a desfăşurat ultimul episod al acestui serial al confuziei dintre posibil şi imposibil care este călătoria bisericii din Subpiatră. Eram, în urmă cu cîţiva ani, într-un septembrie deosebit de dulce, în
247
deltă, venită să scriu pentru o revistă cu difuzare externă despre frumuseţile Dunării româneşti. Dar mai mult decît neasemuita putere şi măreţie a apelor şi-a pământurilor, a păsărilor şi-a peştilor despre care trebuia să scriu pentru ispitirea autocarelor cu americance septuagenare şi scandinavi clătinători, ca ei să-şi lase recunoscători dolarii în hotelurile, restaurantele şi cherhanalele noastre, ceea ce mă impresiona cu adevărat erau locuitorii permanenţi ai acelor pămînturi moi, abia tinzînd către consistenţa uscatului, bărboşi şi tăcuţi, imuni nu numai la civilizaţie, ci şi la istorie, urmînd legi misterioase care nu coincideau decît în mică măsură cu legile restului indiferent al lumii, ba nu de puţine ori se deosebeau în mod vehement de acestea. Ceea ce mă fascina acum în satele acelea atît de sigure de credinţele lor, pe atît de nesigurele lor pământuri, era felul în care nu reuşeam în mod evident să găsesc nici o trăsătură de unire între tăcerea mea mereu întrebătoare şi tăcerea lor închisă ermetic, asemenea unei uşi trîntite în nas. Plecasem la pescuit de cu noapte, puţin după ora două, cînd apusese luna, cu brigada Timofteenilor, formată din tată, feciori şi gineri. Prezenţa mea părea să le fie indiferentă, indiferenţa aceea aproape insultătoare pe care o au colectivităţile închise faţă de străini. N-aş putea spune totuşi că tăcerea în care mă părăsiseră încă de la început mă supăra în vreun fel. Le eram recunoscătoare că mă acceptaseră printre ei, nu puteam pretinde mai mult. Continuau să vorbească fără să mă ia în seamă şi fără să aibă grijă că nu înţeleg. De fapt tot ce înţelegeam era că îi tulbura ceva, că exista un motiv, 248 necunoscut pentru mine, de nelinişte, dar şi că — nu
ştiu ce mă făcuse să presupun asta — motivul acela era de un ordin misterios chiar şi pentru ei, neobişnuit şi poate chiar supranatural.
—	Stepan a văzut-o — spunea unul —, se jură că a văzut-o şi că înainte de a o vedea nu mai pusese de două zile picătură de vodcă pe limbă.
—	Aseară era beat mort — remarcă o altă voce, mai neîncrezătoare şi mai detaşată parcă.
—	Da, dar n-a băut decît după. Se jură pe ce are el mai sfînt — insistă cel dintâi, ca şi cum ceva foarte important pentru ei toţi s^ar fi legat de credibilitatea vorbelor lui Stepan.
—	Pe Frusina ! — rîse neaşteptat de simpatic o a treia voce, fără a mai adăuga însă nimic şi fără a-şi continua în vreun fel începutul de veselie.
Stăteam cu spatele la ei, mă uitam la Dunărea în care apusul lunii se oglindea mişcător şi încercam ca într-un joc să ghicesc despre ce este vorba, fără ca neliniştea lor, abia la început, să aibă vreo putere asupra mea.
—	A văzut-o şi Victor — spuse în tăcerea care dura de mai multe clipe vocea bătrînului, pe care o identificai imediat nu numai după răguşeala ei dogită, ci şi după liniştea deferentă care se aşternu după ea. Dar nu era numai asta. Simţeam şi eu că nu numai respectul faţă de bătrîn îi făcea să-l asculte înfioraţi. Ceea ce spusese bătrînul îi tulburase neaşteptat pe toţi, ca şi cum faptul că şi Victor văzuse ce văzuse Stepan ar fi schimbat deodată lucrurile, ar fi dat deodată cu totul altă greutate întîmplării.
—	Cînd ? a întrebat cineva şi toţi au tăcut, apro-bînd întrebarea :
—: Azi noapte.
Se pare că nu mai era nimic de spus. Pauza care a urmat a fost atît de lungă, încît am întors fără să vreau capul ca să văd ce se întîmplă. Priveau cu toţii în josul fluviului, într-un fel intens cercetător, ridicaţi unii în picioare, alţii aplecaţi înainte, deşi era clar că în josul apei, chiar dacă ar fi existat ceva, nu ar fi avut cum să se vadă. Luna apusese şi stelele care se vedeau, mai luminoase acum, nu aveau totuşi puterea să dezvăluie ceva.
—	Poate c-ar fi mai bine să ne întoarcem, a spus cineva, dar nu i-a răspuns nimeni şi propunerea a rămas suspendată în noaptea care începea să se sub-ţie îngrijorată şi ea. Vremea continua să fie frumoasă şi, în mod evident, nu o furtună părea să fie motivul îngrijorării. Şi tocmai pentru că nu eram decît un spectator căruia nu i se da nici o posibilitate să se integreze sentimentelor de pe scenă, nu aveam decît să mă bucur de complicarea spectacolului. Suspansul nu putea decît să mărească valoarea reprezentaţiei.
—	Au şi auzit ? — a întrebat un altul, precizînd imediat. Victor a auzit şi el ? Şi după faptul că nu s-a auzit nici un răspuns am dedus că cineva a încuviinţat sau a negat din cap.
—	Ce cîritau ? — a şoptit aproape o voce care nu mai vorbise, şi bătrînul a răspuns aproape mîrîind :
—	Tot aia.
Nu aveam cum să ghicesc, şi faptul că nu ghiceam îmi plăcea şi mă întărîta ca o aventură. Mi-aş fi dorit chiar să nu ghicesc niciodată spaima acelei evidente şi misterioase îngrijorări şi să duc în mine, nesimplificată, tăcerea neliniştită a acelor pescari, ca pe unul dintre acele daruri pe care taina de nepătruns 250 a universului, fărîmiţat prosteşte în adevăruri deri-
zorii, se hotărăşte din cînd în cînd să mi le facă. N-a fost aşa, dar dezlegarea a fost mult peste nevoile mele de miraculos.
Nu se făcuse încă ziuă, dar noaptea se degradase suficient pentru ca să decupeze contururile din plasma întunecată a văzduhului. Malurile fluviului începeau să se deseneze confuz şi ciudat de expresiv, iar aerul începea să miroase mai rece şi mai sărat.
Ne apropiam de mare. De mai bine de o oră nimeni nu mai scosese o vorbă, nu se auzise decît motorul toreînd enervat şi isteric din cînd în cînd, apoi, fără să fi spus cineva ceva, fusese oprit şi începuseră să vîslească. In tăcerea aceea, ritmată de clipocitul vîs-lelor ridicate prin aerul sur şi cufundate apoi cu un plescăit pofticios în apă, a început să se audă cîn-tecul. în primele clipe aproape nu l-am remarcat, mă gîndisem poate că e vreun tranzistor deschis în barcă, sau pur şi simplu nu mă gîndisem la nimic, un cîntec auzindu-se de undeva fiind o realitate banală, care nu miai cere psihicului nostru tocit o înregistrare. Abia încordarea nefirească pe care am simţit-o în spatele meu şi oprirea în aer, suspendată nesănătos, a vîslelor, m-a făcut să-l aud mai bine — se auzea dealtfel tot mai clar, într-un crescendo cel puţin ciudat, ca şi cum, cu ştiinţa gradării, cineva ar fi răsucit, încet dar neîntrerupt, butonul de volum al unui aparat — şi în aceeaşi clipă am realizat că nu are de unde să se audă, în barca noastră necîntînd nimeni şi nimic, şi pe fluviu nemaivăzîndu-se, în sus şi în jos, nici o barcă.
—	Ea e, am auzit vocea bătrînului aproape şoptită şi totuşi neînchipuit de sonoră pe fondul cînte-cului crescător, şi ceea ce m-a mirat nu a fost numai tonul în care revelaţia şi chiar bucuria păreau să fi 251
luat locul spaimei, ci mai ales acelaşi feminin, folosit pentru a desemna o realitate, neavînd nimic feminin în ea. Cînteeul care se auzea, de fapt o melodie despre care foarte cu greu s-ar fi putut preciza dacă ascunde sau nu sub valurile ei tulburi şi cuvinte, era cîntat de voci groase de bărbaţi, într-o octavă atît de joasă încît din cînd în cînd părea numai o şoaptă amplificată nefiresc de noapte şi vînt. M-am întors să-i privesc. Lumina crescuse suficient ca să le văd nu numai chipurile, ci şi expresiile în stare să lămurească totul ale acestor chipuri acoperite pe treisferturi de bărbile nerase, sprintenele stufoase şi părul căzut pe frunte, dar cu dchii decupaţi din aceiastă masă rebelă, cu strălucirea subliniată de haşura mată a părului. Expresia acestor ochi ^privind cu încordare înainte, evident pentru o vedea ceea ce se auzea numai, era una de încordare şi de aşteptare, dar şi de presimţire a revelaţiei, fără nici o urmă de spaimă sau de nelinişte în ea. Era limpede pentru mine că misteriosul pronume feminin nu se referea la cîntecul auzit, care nu era de,cît un secundar acompaniament, ci la ceea ce urma să se arate, la ceea ce le era teamă că vor vedea şi nu se puteau totuşi împiedica să se bucure că văd. Dusă de Dunăre, barca luneca încet, urmând firul apei, şi coti odată cu el, brus;c. Eu, întoarsă cu spatele spre direcţia de mers, am înţeles că, în sfârşit, cotul brusc al fluviului dezvăluise ceva. Privirile pescarilor se lărgiseră mult, luminate de împlinire şi în acelaşi timp umplute din nou de spaimă, dar era o spaimă bucuroasă, dacă se poaite spune aşa, o spaimă mulţumită că i se dă în sfârşit prilejul să se manifeste. Pri-vindu-i, şitiam că ei în sfîrşit văd, şi m-am răsucit 252 ca să văd şi eu.
Era, cred, ora patru dimineaţa şi ziua care se năştea, amestecată încă nesigur cu noaptea, avea un aer posomorit şi confuz. Sub cerul de un gri limpede, fără cute, în văzduhul parcă fluorescent, răspîndind o lumină perlată, tulbure şi strălucitoare în acelaşi timp, peisajul se lărgise considerabil, fluviul îşi depărtase malurile şi în fund de tot, acolo unde între apă şi aer nu mai exista nici o graniţă despărţitoare, respira, ca un animial pe care nu-i bine să-l trezeşti, m^rea. Acolo unde priveliştea se termina ca să înceapă visarea se desena pe cer şi pe apă o biserică. Conturul ei îmi era atît de cunoscut încît în prima clipă nu m-am mirat şi nu m-am speriat, ci, inconştientă, am trecut cu ochii mai departe, căutînd.
Abia în secunda următoare mi-a trecut prin cap că biserica aceea din Munţii Apuseni, cu pridvor şi îturlă nesfârşit de subţire, nu avea ce căuta acolo, la gurile Dunării, clătinată de briza dimineţii pe mar».
Şi în clipa în care am înţeles, mi-am adus aminte.
Nu ştiu dacă soarele care răsărea îi aprinsese ferestrele, sau lumina lor venea dinlăuntru, de la flăcările luminărilor, poate, dar în cenuşiul zorilor silueta neagră a bisericii clătinătoare pe valuri ardea <lin interior, ca la marile sărbători, de un foc bucuros care nu reuşea s-o consume şi care părea să fie chiar trecerea în imagine a horei, horă ce se revărsa peste noi, cu atît mai neliniştitoare cu cît oamenii nu se vedeau şi biserica părea pusrtie.
N-am avut nici o îndoială că era chiar biserica <lin Subpiatră şi am privit-o, în timp ce ne apropiam de ea nefiresc de repede (se accelerase cursul apei deodată sau impresia de viteză era creată numai de faptul că şi ea se apropia de noi, în acelaşi timp ?) cu o privire familiară, ca şi cum aş mai fi 253
văzut-o, ca şi cum o ştiam bine şi acum mi se arăta ca unei rude, ca unuia dintre ai ei. Vreau să spun că — oricît ar părea de ciudat — chiar şi după ce mi-am dat seama că nu avea ce căuta acolo, continuam să nu mă mir, ca şi cum m-aş fi aşteptat la o asemenea apariţie, ca şi cum şi eu aş fi crezut dintru început povestea călătoriei ei. Intre timp se apropiase de noi atît de tare încît înaintarea ei crea valuri mari,, care ridicau şi coborau luntrea noastră ca pe o coajă de nucă, în timp ce cîntecul se auzea năucitor (era» cu evidenţă, o horă cîntată ritmat, sugerînd prin frazarea melodiei mişcările şi sincopele jocului), iar interiorul luminat sărbătoreşte se vedea limpede şi gol. Cînd a trecut pe lîngă noi, atît de aproape încît crec? că întinzînd mîna aş fi putut-o atinge, părea pe lîngă barca noastră neînchipuit de înaltă, şi fără să vreau am lăsat capul pe spate ca să o văd pînă sus. Dar,, spre mirarea mea, nu mult deasupra pridvorului începea o imensă pînză umflată de vînt, pe care pînă atunci n-o zărisem. Nu-mi rămînea decît să presupun că nu se văzuse de departe sau că fusese desfăşurată numai în ultimele clipe, odată cu urcarea pe fluviu. Pentru că, în mod indubitabil, biserica urca acum în susul apei, destul de rapid pentru ca mişcarea ei să se vadă cu ochiul liber şi destul de greu pentru-ca împotrivirea apei să nască unde adînci care ne împingeau spre mal. în alunecare, vîrful ei se clătina abia perceptibil, şi numai o dată sau de două ori, aplecîndu-se mai tare, a făcut întreaga construcţie' să se lase într-o parte mai riscant, şi atunci, dezvelită din apă adînc, s-a văzut talpa bătrînă a bisericii acoperită de muşchi şi de scoici. Nu ştiu de ce acest 254 amănunt, această privire indiscretă oarecum, dezvă-
luind laturi aş zice intime ale fiinţei care devenise pentru mine biserica din Subpiatră, m-a tulburat mai mult — mai exact, aş putea spune — decît faptul plutirii ei chiar, pentru că în timp ce plutirea nu era decît o minune, bîrnele acelea bătrîne, îmblănite de muşchi ud, erau un amănunt revelator — şi care mă obliga să gîndesc în sfîrşit totul logic, într-o înlănţuire fără sărituri. Am păstrat în ochi suprafaţa aceea de lemn de munte acoperită straniu cu alge şi scoici, pînă cînd mi-am amintit exact butucii de pe care fusese tăiată biserica — cum ai tăia un arbore viu — acolo departe, în Lugoşu de Jos, acoperiţi şi ei cu un muşchi gros ca o blăniţă de miel, iar această alăturare mi-a dat deodată măsura concretă a faptelor. In orice caz, un lucru era sigur : nimic din trecerea bisericii pe lîngă noi nu trezea ideea unei viziuni subiective, nimic dintr-o plutire ideală şi inconsistentă nu era sugerat de această navigaţie anevoioasă, în susul unui fluviu, a unei biserici de lemn cu turnul transformat în catarg. Totul era real, exista cu adevărat, şi numai această realitate indiscutabilă putea fi socotită sau nu miraculoasă.
După trecerea bisericii, însoţitorii mei păreau epuizaţi şi dezorientaţi, ca după primirea unui mesaj a cărui importanţă îi depăşea şi cu care nu ştiau ce să facă. M-am aşezat cu faţa spre ei, convinsă că înstrăinarea care ne făcuse să ne simţim aparţinînd unor regnuri diferite nu mai avea cum să supravieţuiască probei de foc a acestei arătări. De fapt, ca să fiu cu adevărat cinstită cu mine însămi, pentru mine uluitoare fusese nu atît apariţia — familiară şi ştiută de mult — a bisericii, ci importanţa ei în această lume neutră, diferită de a mea. Nu numai faptul 255
că o văzuseră şi ei mă mira, ci faptul că ea părea să aparţină vieţii lor, cu sensuri şi importanţe pe care nu reuşeam să le intuiesc. După cum nu reuşeam să bănuiesc în ce măsură povestea, adevărata poveste a bisericii, era cunoscută şi neschimbată aici de condiţiile, schimbate, ale sufletului colectiv. îmi era greu să-mi închipui brigada Timofteenilor vorbind despre Horea şi avînd măcar o idee, cît de aproximativă, despre satul acela din Munţii Apuseni, căruia îi aparţinea de drept fantasma lor. Pentru că, nu era nici o îndoială, era destul să privesc ochii înneguraţi din nou ai pescarilor ca să înţeleg că văzuseră o fantomă, a cărei apariţie părea să aibă pentru ei un înţeles limpede şi rău prevestitor. în mod surprinzător, atunci cînd i-am întrebat, mi-au răspuns simplu, fără reticenţe, ca şi cum vederea împreună a bisericii plutitoare ne-ar fi înrudit şi m-ar fi înglobat universului lor, ca ji cum, la rîndul lor, ei s-ar fi mirat că şi mie mi-a fost dat să o văd. Mai tîrziu, cînd cu primul prilej am urcat în Apuseni, ca spre un izvor căruia mă simţeam datoare să-i povestesc despre locurile pe unde îi recunoscusem apele, subpietrenii au fost uluiţi de faptul că miraculoasa lor biserică se numeşte la gurile Dunării Biserica moartă. Pentru ei, dimpotrivă, ceea ce o deosebea de alte biserici era tocmai înaltul, supranaturalul ei grad de vitalitate, pentru că biserica plutitoare era o biserică nu numai vie, neînchipuit de vie, ci şi salvatoare de moarte. în timp ce pentru dunăreni ea era o fantomă a morţii, locuită de morţi şi prevestind moartea, pentru ei, era o infirmare a morţii, capabilă să anuleze 256 şi să facă inoperantă execuţia de pe Dealul Furcilor
din Bălgrad. Mă grăbisem să povestesc ceea ce văzusem convinsă că le fac o bucurie şi le aduc o confirmare, şi descopeream că îi întristasem şi că nu aveau nevoie de confirmări, ci de recunoaşteri.
Stăteam într-o înserare blîndă, mirosind a fum, a lapte muls proaspăt şi a mămăligă — mirosul acela care a fost întotdeauna pentru mine cea mai inefabilă dintre definiţiile satului şi care, atîta timp cît mai există, face să existe şi satul însuşi, oricît de navetişti i-^ar fi locuitorii — în pridvorul casei parohiale din Subpiatră, distcutînd cu preotul tînăr, proaspăt absolvent de teologie şi semănînd — cu pletele blonde lungi, barba stufoasă şi* cămaşa cadrilată cu mînecile suflecate — mult mai mult a artist nonconformist decît a paroh. Se născuse chiar în casa aceea, căreia îi era acum stăpîn, urmîndu-şi la amvon, printr-o bruscă şi surprinzătoare hotărîre
—	după studii aproape terminate de arhitectură — tatăl, preot mai bine de patruzeci de ani în satul în care, la rîn.du-i, se născuse şi el ca fiu tot al preotului din sat. Asemenea dinastii nu fuseseră tocmai rare în Transilvania, dar aducerea lor la zi este mai puţin frecventă. Pe preotul de azi îl cunoşteam din copilărie, aveam cu aproximaţie aceeaşi vîrstă, şi ţin minte şi azi ce prestigiu căpătase atunci în ochii mei dudndu-mă, a doua zi după ascultarea poveştii cu biserica, să-mi arate locurile doveditoare :	brazda,
vadul, fosta temelie retezată. îl tineam minte de atunci, şi de atunci mă socoteam oarecum rudă, prin poveste, cu el.
—	Ceea ce pentru unii înseamnă viaţă, pentru ceilalţi înseamnă moarte, în modul cel mai firesc, fără ca nici una dintre datele reale ale problemei să se 257
schimbe — spuse, privind înainte, spre biserica satului, urcată pe dîmb şi înconjurată de cimitirul printre crucile căruia soarele cobora cuviincios spre apus. Revolta care atrage după sine moartea şi duce numai prin ea la nemurire, deci la viaţă, este pasibilă, fără nici o siluire a sensurilor, de ambele interpretări.
Ceea ce-mi spunea îmi suna uluitor şi cunoscut în acelaşi timp. Mi se părea că mai auzisem sau mă mai gîndisem singură la asta. Şi totuşi, simţeam că povestea bisericii este mai complicată decît rezultă dintr-o astfel de rezumare, că ea, biserica luată de ape, era semnul înfrîngerii răscoalei şi, în acelaşi timp, al adîncii, greu sesizabilei ei victorii. Oricum, toate sensurile erau strînse definitiv în epica eliptică şi inflexibilă a legendei — restul nu era decît ideologie. Am urmat privirea tînărului. Bisericuţa lui de lemn. se proiecta pe fondul roşu al amurgului neînchipuit de graţioasă şi de fragilă, cu stîlpii sculptaţi măiestru ai pridvorului, cu turla subţire ca un stilet lung, terminat printr-o cruce care-i zădărnicea ascuţişul, şi cu un brîu lat de lemn ciqplit în relief, ca o funie răsucită ce ar fi legat-o strîns de jur împrejur. Era exact cum mi-o închipuisem întotdeauna pe cealaltă.
—	Nu v-am întrebat niciodată — i-am spus interlocutorului meu, folosind tonul acela de conversaţie întîmplătoare care se reia întotdeauna la sfîrşitul discuţiilor prea grave, tocmai pentru a le marca încheierea — mi-a scăpat să vă întreb : cînd a fost construită bisericuţa de acum a satului ?
—	N-a fost construită — mi-a răspuns el, firesc, dar şi puţin mirat parcă de bizareria întrebării mele. A fost adusă.
M-am întors spre el neînţelegînd ce vrea să spună, apoi neîndrăznind să-mi duc gîndul mai departe. Dar el mă privea aproape amuzat de tulburarea mea, necrezînd că nu înţeleg şi încercînd să prindă sensul psihologic al momentului.
—	Este ea, bineînţeles — a zîmbit, şi numai în clipa următoare, uluit cu adevărat : Nu vi s-a spus niciodată povestea pînă la capăt ?
SUMAR
O rană schematică....................5
Zburătoare de consum ...	11
La ţară..............................40
Reportaj.............................72
Cel visat............................105
Proiecte de trecut...................118
Gimnastica de seară .	.	.	.168
Imitaţie de coşmar...................178
Lecţia de teatru.....................188
Rochia de înger......................215
Biserica fantomă.....................226
Lector : GEORGETA NAIDIN Tehnoredactor : CONSTANTA VULCĂNESCU
Apărut 1982. Bun de tipar 22,04.1982. Format 16/54X84. Coli tipo 16,5. Coli ed. 11,26.
Comanda nr. 20 194 Combinatul poligrafic „Casa Scînteii", Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti, Republica Socialistă România