F
hv P- u
I	/r
V
ANA BLANDIANA
POEZII
Editura Cartea Românească
Coperta de Maria DinuJescu-Ntţâ
5
Genealogie
Sintem visaţi ele cineva Visat la rlndul său De altul
Care q visul unui vis Anume.
Cuprinşi ele somn Visăm şi noi o lume Sălbatec zvircolită-n somn Visînd,
Verigă fragedă sintem In şirul fără început Ce nu se va sfirşi Niciclnd,
Deşi,
Ar fi destul Un singur ţipăt
Puternic doar cît să poată trezi Pe jumătate Primul domn De somn,
Pe cel care doarme La temelia lumilor Visate.
Fiecare mişcare
Fiecare mişcare a mea Se vede
In mai multe oglinzi deodată, Fiecare privire a mea Se întîlneşte cu sine De mai multe ori,
Pînă Uit care
Este cea adevărată Şi cine Mă-ngină.
Stăpînă,
Mi-e frică de somn Şi ruşine A fi.
Pentru mine
Orice răsărit are
Un număr necunoscut de sori
Şi-o singură
Adormitoare
Zi.
Iţi aduci aminte plaja ?
Iţi aduci aminte plaja Acoperită cu cioburi amare Pa care
Nu puteam merge desculţi, Felul în care Te uitai la mare Şi spuneai că m-asculţi ?
Iţi aminteşti Pescăruşii isterici Rotindu-se-n dangătul Clopotelor unor nevăzute
biserici
Cu hramuri de peşti,
Felul în care Te îndepărtai alergînd înspre mare
Şi-mi strigai că ai nevoie De depărtare Ca să mă priveşti ?
Ninsoarea Se stingea
Amestecată cu păsări
în apă,
Cu o aproape bucuroasă
disperare
Priveam
Urmele tălpilor tale pe mare Şi marea
Se-nchidea ca o pleoapă Peste ochiul în care-aşteptam.
9
Aşteaptă să vină octombrie
Aşteaptă să vină octombrie, Aşteaptă să treacă Tulburea fugă de moarte Ascunsă în rut,
Neroada furie a creşterii Şi coacerea oarbă,
Aşteaptă pînă creanga Se leapădă de fructe Şi fiara îşi uită Puiul crescut.
Rămîi în cer
Pină cînd ziua
Are curajul să se umilească.
Punîndu-se cu noaptea
Spate-n spate
Să vadă cine-i mai înalt
Şi noaptea gingaşă se-apleacă
Spre a părea
Egale şi surori.
Nu te-apropia Pînă te cheamă Singe stîngaci
Ca să cobori.
Tu vino numai cînd răsare înlăcrimatul soare de octombr Din oul văruit cu nouri,
Clocit în calde veşnicii, Pîndeşte cumpăna din care Se lasă-n jos cuminte — Atunci
Poţi, chip de om purtlnd,
Să vii!
11
Trup amar
Miros de trup abandonat de suflet Sub soarele neruşinat,
Miros de trup pe care
Carnea creşte,
în care sîngele bolboroseşte
Şi într-un fel de harnică furtuna
Celulă cu celulă se-mpreună...
Nu te-apropia, nu mă atinge,
Amar mi-e trupul şi otrăvitor,
Cu soarele prelins la subsuori,
Cu fluturi beţi de mine, răscoliţi Din larve sfărîmate de dorinţi Pe care nu pot să le-ncapă. Fugi De braţele profanatoarei cruci In care, fericită, mă urăsc.
Nu-mi respira miasma-mbătătoare, Cind sufletul mă părăseşte-n soare Ca să te prind şi să te răstignesc.
Ştiu puritatea
Ştiu, puritatea nu rodeşte, Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării Tributul pentru a trai.
Albaştri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur, Zăpada-i albă neatinsă,
Pămîntul cald este impur.
Neprihănit eterul doarme, Văzduhul viu e de microbi,
Poţi daca vrei să nu te naşti.
Dar dacă eşti te şi îngropi.
E fericit cuvîntu-n gînd,
Kostit, urechea îl defaima.
Spre care o să mă aplec
Din talgere — vis mut sau faimă ?
Intre tăcere şi păcat
Ce-o să aleg — cirezi sau lotuşi ?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi...
13
La ce serveşte bucuria
învaţă să nu te mai bucuri, învaţă să nu mai ucizi Cu zîmbetul şi cu mingîierea.
Un singur rîs al tău Poate doborî păsările de pe crengi, Păsările pe care numai o nefericire Le-ar mai fi putut ţine în viaţă. Fiecare bucurie răneşte pe cineva. In lumea voastră la ce serveşte
bucuria ?
Noaptea visez armate întregi hohotind în timp ce noi cădem ca spicele în
jur.
Bătrini, sihastrii
Tmbatrîniţi sihaştrii în păduri,
Blana de lup li s-a lipit de trup, Părui le ţese ochii,
Le astupă urechile
Şi-n bărbile-ncilcite albinele-şi lac
stup.
Ei nu-şi aduc aminte de ce-au venit
aici
Şi nu mai ştiu demult cuvintul Pe care trebuiau să-l strige lumii.
Din cînd în cînd în chip de vultur Li se trimite semn de voia cerească. Dar bătrînii se joacă împletind in penele păsării flori Şi Dumnezeu mîniat nu înţelege Că oi au uitat să urască.
După felul in care alunecă luna
Simt că te-apropii întotdeauna După zăpăceala mestecenilor Care-ncep să se-agite Şi să foşnească-n neştire,
După felul nesigur In care alunecă luna.
Tu eşti atît de înalt şi de subţire Şi ţi-e atît de frig.
C-o mină peste ochi Şi tremurînd desferici Păduri fără frunze,
Sate fără biserici...
Intoarce-te,
Intoarce-te mai repede,
Spune zilelor să te lepede,
Apelor să te lunece,
Stelelor să te-ntunece, închide ochii, florile Pe care le priveşti se sting, Păsările pe care le priveşti apun, Apele se fac mai mici.
Nu e vina ta că nu eşti de aici. închide ochii,
Nu e vina ta, limpedele meu mire, Tu eşti atît de înalt şi de subţire...
Despre ţara din care venim
Hai să vorbim
Despre ţara din care venim.
Eu vin din vară,
E o patrie fragilă Pe care orice frunză,
Căzînd, o poate stinge,
Dar cerul e atît de greu de stele C-atîrnă uneori pin* la pămînt Şl dacă te apropii-auzi cum iarba Gîdilă stelele rîzînd,
Şi florile-s atît de multe Că te dor
Orbitele uscate ca de soare,
Şi sori rotunzi atîrnă Din fiecare pom ;
De unde vin eu Nu lipseşte decît moartea,
E-atita fericire C-aproape că ţi-e somn.
Mi-e somn
Mi-e somn aşa cum li-e somn Fructelor toamna,
Mi-e somn şi mi-e bine Sînt bună, sînt caldă, îmi zumzăie albine In gînd,
Capul mi se va prăvăli pe umăr în curînd.
Aşa cum orice îruct Ajunge o dată să cada Şi începe să putrezească Pe partea dinspre pămînt.
Adorm
Şi capul îmi putrezeşte De visuri,
Alcooiuri dulci Se distilează blind,
La rîndul lui un inger-vierme
adoarme
Şi-ncepe să viseze Putrezind.
10
Dorinţă
...Sâ fie o dimineaţă copilăroasă şi moale Prin care, trecînd, lumina să scoată Foşnet de frunză uscată ;
Să miroasă-n odaie A creioane ascuţite prelung Şi-a hîrtie neîncepută ;
Din gînduri, din dragoste
Sau numai din somn trezindu-mă
Bucuroasă, buimacă,
Să trag pe mine o haină,
Să ies năucită în stradă Cu picioarele goale-n pantofi Şi să întreb fericită :
Ştiţi cumva în ce an sîntem ?
Nu-mi voi mai aminti
Nu-mi voi mai aminti Va fi fost o păşune, o mare, Păsări pluteau sau poate peşti Prin părul meu,
Voi şti doar c-ai venit Şi cu ochii închişi Voi auzi cum freamătă Impăduritul Dumnezeu.
Se face linişte în mine
Pină Ia glezne, pînă la genunchi.
Este destul să-ţi plimbi In somn
Pe mine mîna
Că frunze-mi cresc cîntînd
Din trunchi.
Este destul să îmi ridic privirea Ca să te văd.
O, liniştită dragoste,
Amiază suavă Ca o boabă de strugure Care-şi găseşte moartea In cerul visător al gurii.
Octombrie
Pe frunte-mi picură Lacrimi calde Şi lin,
Peste pleoape-n jos Mi se preling,
De pare că închişii mei ochi Le izvorăsc.
Cine plînge deasupra mea Şi lasă,
Dulci, lacrimile sale Sa-mi fie lacrimi,
Tata
Sau poate un străin Care mă înfiază astfel ?
Dacă ne-am ucide unul pe altul
Dacă ne-am ucide unul pe altul Privindu-ne în ochi,
In ochii noştri in jurul cărora Genele stau ca o coroană de spini Care-ncunună definitiv Orice privire,
Dacă ne-am ucide după ce ne-am
privit
Cu dragoste fără de ţărm în ochi Şi cunoscindu-te ţi-aş spune :
Mori,
Mori, dragul meu,
Va fi atît de bine,
Vei rămine numai cu mine.
Tu, cel născut din cuvînt,
Vei cunoaşte gust de pămlnt,
Vei simţi ce frumoase sînt rădăcinile Impletindu-ţi prin ele mîinile Cu neînţeleasa bucurie De-a nu mai fi pentru vecie...
Şi mingiindu-mă mi-ai spune :
Mori, draga mea.
23
Iubita mea cu frunte de octombrie Cuprinsă ca-n icoane De nimb rotund de moarte.
Mori,
Lasă-ţi culorile în flori,
Pletele lungi cărărilor Şi ochii luciu mărilor Să ştii
De unde să le iei,
Cînd vei veni...
Dac-am. muri deodată, împreună, Ucigaş fiecare şi victimă.
Salvator şi salvat,
Privindu-ne fără-ncetare-n ochi, Mult după ce nu vom vedea...
Psalm
Tu care ai învăţat urşii să doarmă.
O iarnă întreagă
De ce nu mă-nveţi ce e somnul ? Nu ţi-1 cer de tot.
Tu ştii,
Sînt prea modestă Pentru moarte.
Dar cine, navigînd Pe ochii mei deschişi,
Nu ţi-ar cerşi Un vînt de nefiinţă ?
Adorm, adormi
Adorm, adormi,
Cum stăm cu ochii-nchişi Părem întinşi alături Doi tineri morţi egali.
Auzi ce somnoros foşneşte soarele Prin ierbi uscate,
Cerul e moale şi lasă pe degete Un fel de polen.
Peste feţele noastre se mută Umbrele cîrdurilor de păsări, Mirosul strugurilor ne pătrunde. Adormi,
Nu te speria,
Tletele noastre vecine Răsfirate în iarbă Au început să prindă rădăcini,
In curînd frunzele ne vor înveli In auriul omăt.
Niciodată n-am semănat mai mult, Aripile ţi s-au afundat în ţărină Şi nu se mai văd.
Clar de moarte
Mor gîze-n aer Surîzînd,
Cad lin, fără durere secerate,
Ne cad pe umeri şi în păr, Lumina
Le Înfăşoară în giulgiu Frăţeşte pe toate.
Şi face semn albinelor să intre-n
Şi urşilor s-adoarmă,
Şi frunzelor să cadă.
Lumină luminînd spre moarte, Lumină sfîntă, Înlăcrimată, Blindeţe ne-ncăpută în cuvînt, Lumină moale, lumină bună. Descoperind în veşnicie clar Asemeni clarului de lună, Poiană-n somn cu gust de fin Din rupte-aripi de flutur,
Uscate foi de carte,
Tăcere dinainte de naştere Curgînd,
Tăcere luminată,
Clar de moarte.
Balada vămilor
Să nu te sperii — mi-ai spus —
Zeul de culoarea frunzelor vechi Apare la vama de apus,
Are
Plisc de pasăre cîntătoare,
Gemete închise-n auz Şi ochiul deschis ca de mort.
E însoţit de căprioare Şi cerbi
Inaintînd regeşte-n perechi Cununate cu inele veştede de ierbi — El te va duce pînă la vama de nord.
Acolo te-aşteaptă Zeul bătrîn —
Din orbita lui dreaptă Norii se scurg,
Din orbita lui stîngă Se face amurg,
E chircit şi e spin.
Are gura nătîngă,
Cloceşte ouă de şei*pi la subţiori*.
Pe umeri ii cresc pene de ciori, La coate aripi de peşte,
El croncăne rar, răguşit — Glasul lui te-nsoţeşte Pînă la vama de răsărit.
De unde
Trebuie să te conducă un copil Care se-ascunde,
E zeu, dar nu vrea să recunoască, Se face clnd ciocîrlie,
Cînd broască,
îşi atârnă bărbi de păpădie,
Aripi flutureşti,
Coarne de crengi,
Cocoaşe de melci.
Poţi să-l ghiceşti Doar
După şirul amar De cocori Care-1 urmează,
După firava rază încîrceiată deasupra lui De trei ori.
După tremurul frunzei de dud, Mai pripit.
Lasă-te hăituit — mi-ai şoptit — Pînă la vama de sud.
Dar nu te trezi — mi-ai strigat — Acolo te-aşteaptă stăpîna întregului regat.
Iţi va trece peste ochi mina,
Să nu-ţi fie frică,
Să crezi —
Ea este zina
Cu glas ascuţit de păun,
Cu miros de căpşună,
Cu fustele din foi de mătrăgună.
Cu buzele verzi.
Cu părul de apă aiuritoare Spre mare ;
Păsările îi trec prin corp,
Peştii prin plete —
Nu te trezi! —
Şopîrlele-şi leapădă pieile bete, Soarele stă în palma ei orb Şi nu face zi.
Numai luna de fiere Picură de sus Peste noi...
Dacă ai putere
Să visezi că adormi — mi-ai mai spus Poţi să te întorci înapoi Prin vama de-apus.
Umilinţă
Nu pot împiedica ziua să aibă douăzeci şi patru de ore. Pot doar spune :
Iartă-mă pentru durata zilei ;
Nu pot împiedica zborul fluturilor din viermi.
Pot doar să te rog să mă ierţi pentru viermi, pentru
fluturi;
Iartă-mă că florile se fac fructe, şi fructele sîmburi, Şi simburii pomi ;
Iartă-mă că izvoarele se fac fluvii,
Şi fluviile mări, şi mările oceane ;
Iartă-mă că iubirile se fac nou-născuţi,
Şi nou-născuţii singurătăţi, şi singurătăţile iubiri. Nimic, nimic nu pot să împiedic,
Toate-şi urmează destinul şi nu mă întreabă.
Nici ultimul fir de nisip, nici sîngele meu.
Eu pot doar spune —
Iartă-mă.
Umbrei mele i-e frică
Umbrei mele i-e frică De umbrele arborilor Mai mult decît Mi-e frică mie de arbori —
Arborii nu îndrăznesc Să m-atace,
Dar în spatele meu Se-aude mereu O-ncăierare sălbatecă De umbre.
Umbrei mele i-e frică De umbrele păsărilor Mai mult decît Mi-e frică mie de păsări —
Păsările trec pe deasupra mea Şi nu mă ating,
Dar umbra mea se chirceşte,
Se rostogoleşte rănită De ciocul lunecat al unei umbre. Umbra mea este lipsită de-apărare. Ea nu are rădăcini Ca umbrele arborilor
Şi nu ştie
Ca umbrele păsărilor să zboare.
Ea a fost adusă pe pămînt Să mă urmeze Cu întuneric singerînd.
Să se prefacă in noapte în cele din
urmă
Şi eu să nu ştiu de cînd înaintez fără umbră,
Cîntind.
3 — Foeztl
Cine din mine
Cine din mine ţi se închină K vinovat in faţa mea,
Cine clin mine nu ţi se-nchină E alungat din faţa mea.
Cum să mă-mbun şî cum să
m-aslîmpur
Ca în fragede foi învelită-n eresuri ? Cu gînduri şi frunze, cu şoapte şi
sâmburi,
Ironice înger, zadarnic mă-mpresuri.
Zadarnic în ornice mi se termină Timpul ca apa dintr-o ulcea,
Cine din mine ţi se închină E vinovat în faţa mea.
Cu scîrbă-1 alung şi cu maro mirare Pe cine din mine nu ţi se prosternă Sub bezna cea limpede si cintăloare A ochiului stins'de pleoapa eternă.
Cine din mine ţi se închină E vinovat în faţa mea,
Cine din mine nu ţi se-nchină E alungat din faţa mea.
Să cad într-un somn ca-ntr-un fund
de ocean
Fără ieşire şi fără plingere
Unde visîndu-te o dată pe an
Mult să mă mir de viaţa mea, îngere.
Frumuseţea mea îmi face rău
Frumuseţea mea îmi face rău. Mai necunoscută decît luna Trecînd din oglindă-n oglindă, Din apă în apă,
Icoană întruna,
Fără să se desprindă Dar fără să-ncapă întreagă in somn.
Trecînd din lume-ntr-altă lume Ca şi cum Aş fi tot eu Dar mai de fum,
Anume
Ca să rămîn icoană Totdeauna
Inexistenta ca în apă luna.
Ara dreptul
Am dreptul oare să închei Şirul pornit de la facerea lumii,
Sau poate mult mai dinainte,
Din Dumnezeul-amoebă Rupt în douâ,
Lucit prin peşti, zburat prin păsări Ca să ajungă la străbunii mei ?
Am dreptul să răspund deodată Nu
Lungului şir de suferinţi prin care Am fost ucisă din părinte în părint'
Pînă la mine ?
Pot să mă-ntorc In moarte printre ei Şi să le spun
Că n-am lăsat în locul meu pe nimeni ? O, da,
Cum aş putea să mulţumesc In alt fel
Pentru liniştea care m-aşteaptă,
Decît ducîndu-le definitiva linişte,
Decît spunîndu-le : S-a terminat.
38
Părinţi şi veghetori ai mei,
Nimic nu vă mai leagă De viaţă,
Sinteţi liberi !
Şi cu uşorul gest prin care Copiii Ei alintă pe părinţi,
Le-aş prinde clar de moarle-n jurul frunţii, Surîzători mutîndu-i intre sfinţi.
Leagăn
Coboară verdele în galben Ca într-un leagăn mai blind In care îngeri se dezbracă şi-şi aruncă Hainele mototolite p? pămînt,
Pămîntul tot soascunde în odăjdii,
Sub care firul nopţii dă colţ Şi creşte pur,
O, numai în octombrie poţi să intilneşti îngeri goi rîzînd prin păduri.
Mînjiţi de rouă p^* obraz Cu dinţii negri de afine,
Cu spini şi frunze agăţale-n pene,
Ne fac cu mîna Fără să Le recunoască Şi fără să le fie Nici frică, nici ruşine.
Pe unde caicâ,
Talpa striveşte fruct Şi-nseamnă
Sămînţa destinată nerodirii,
Ne pierdem printre ei —
Acestei lumi
Crepusculare Noi ii sîntom mirii.
O,	mirii norocoşi ce niciodată Sortiţi au fost să nu închege rod. Se miră îngerii că nu port aripi în felul lor stîngaci, puţin nerod ; Copilăroşi, încearcă să-şi descheie însemnele puLerii de pe omoplaţi. Nereuşind,
Se-apleacă supăraţi Şi-ncep s-arunce-n mine Cu fructe şi seminţe...
Baladă
Stăpînă,
Stăpine,
Pînă Şi cine V-a cunoscut Râmîne mut.
Dă vorbe din palmă Păsărilor hrană, Nu-şi ţine Pentru sine Nici o rugăciune, Nici o sudalmă Singur rămini*
Şi Xără prihană Ca nenăscut. Litere-simburi, Crînguri-silabe, Cuvintc-anotimpun Ochiu-i încape,
Dar
In zadar —
în lacrima lui Numai albinele Ştiu să se-adape, Numai fluturii Pot să se-ngroape.
Din apă ieşeau trupuri albe de plopî
Din apă ieşeau trupuri albe de plopi Cu forme somnoroase şi suave, Adolescenţi frumoşi sau doar femei, Dulce confuzie, pletele jilave Nu îndrăzneau dorinţa s-o ascundă,» Apa era fără sfîrşit, rotundă,
Luna turna pe luciul ei «Jlei.
Păşeam desculţi şi limpezi, îmi simţeam
Degetele adormite-n mîna ta,
Era atîta dragoste pe ape Că nu ne puteam scufunda,
Era atîta linişte că timpul Nu îndrăznea să spună vreo secundTi. Cerul nu rostea nici un nor,
Apa nu-ngăima nici o undă,
Doar tălpile goale Călcînd în lumină de lună Scoteau un sunet uşor.
Intr-o suavă disperare
Noaptea şi munţii mă ajută, Se fac înalţi pînă dispar,
Se trag în sus în cochilie, îşi dczlipesc de pe pămint Burţile lor do melci, furiş. Totu-n tăcere,
Eu îi simt câ au plecat Doar după strigătul spre tine Pe care nu îl mai izbesc Şi nu se mai întoarce,
Ci merge lung Şi îl aud
Cum negasindu-te dispare într-o suavă disperare, Şi-atuncea mai ascult un timp Aerul cum se dă în lături Să-i facă drum Ca şi cum încă n-a murit. Munţii mai stau în cer o vreme, Apoi dezamăgiţi coboară Ştiind că iar nu te-am găsit.
Cit timp vorbesc
Cu dinţii strinşi intre vecii, Orice cuvînt e o încredere Pe linia frîntă Dintre cer şi mine — Vorbindu-ţi, trebuie să fii. Acolo-n munţi, unde şi brazii Se prostern, jnepeni, pe pămînt Şi norii se preling pe piatră, Bate-n vârtejuri un cuvint,
Cu siguranţă că al tău e Tiranul sunet şi afund, Vacarmul sîngelui mi-1 pierde, Dar brazii, norii îl aud.
Iubitul meu pe care nimeni Nu l-a văzut decît in somn.
Tată cuvintelor din mine Şi peste nerostire domn,
Nesigur fiu Născut din ruga Pe care ţi-o Înalţ,
Am obosit de-atîta cint, De-atîtea gînduri fără şir,
De-atilea vorbe îngereşti, Eşti fără milă,
Nu te văd, n-aud —
Cit timp vorbesc cu tine, Eşti.
Trebuie numai să aştept
Boala este mai aproape de mine Decît am fost eu vreodată.
Aşa cum putrezirea E mai aproape de fruct Decît sâmburele lui.
Aşa cum sâmburele aşteaptă Numai trecerea verii Să se desfacă din fruct,
Eu trebuie numai s-aşlept Viaţa să treacă...
Pietă
Durere limpede, moartea m-a-ntors,
In braţele tale supus, aproape copil.
Tu nu ştii dacă trebuie să mulţumeşti
Sau să plîngi
Pentru f«=*virarea aceasta,
Mamă.
Trupul meu dezghiocat din taină TJste numai al tău.
Dulci lacrimile tale îmi picură pe umăr Şi mi se string cuminţi lingă claviculă.
Ce bine e !
Neînţelesele peregrinări şi cuvintele,
Ucenicii de care eşti mîndră şi care te sperie . Tatăl, bănuitvl, nerostitul, veghind,
Toate-s în urmă.
Liniştită de suferinţă-nţeleasâ Mă ţii in braţe Şi pe furiş Mă legeni uşor.
Leagănă-mă, mamă.
Trei zile numai sînt lăsst să m-odihnesc în moarte şi în poala ta.
4!>
Va veni apoi învierea
Şi din nou nu-ţi va mai fi dat să-nţelegi.
Trei zile numai,
Dar pînă atunci
Mi-e atît de bine
In poala ta coborit de pe cruce,
Incit de nu mi-ar fi teamă că te-nspăimînt, Lin mi-aş întoarce gura Spre sînul tău, sugînd
4
Sufletul
Sufletul e ceva în noi Care nu poate exista în afară.
De cite ori nu mi s-a înlîmplat Să descopăr
Suîlete goale în iarbă trăgînd să moară... Le luam cu grijă în palmă.
Dar niciodată
Nu găseam destul de repede pe cineva Sa le primească în sine,
Simţeam căuşul palmei gol Şi-un abur, neatins de frunze» trecea Bănuitor prin trupul meu.
Sufletul se-adăposteşte în noi De Dumnezeu ?
Mamă
Mamă, întiiul meu mormînt.
Beznă fierbinte,
Cu-atîta nerăbdare prostească părăsită In timp ce fiecare bulgăr Al ţărînei sale
Se-mpotrivea plecării fără rost, îmi vei ierta vreodată învierea,
Grăbita înviere ce mă rupea de tine Pentru ca din lumină in lumină Să mă apropie de-o altă moarte ?
E tot mai frig,
Străinătatea mă pătrunde,
Pe cum mă urc se şterge drumul înapoi E atîta depărtare pin’ la tine Că s-ar putea-nălţa biserici Să mijlocească rugile-ntre noi.
Numai iubirea
Numai iubirea dintre părinţi şi copii E sămînţă.
Iubitul meu, eşti fiul meu.
De-aici răsare totul.
Ce nu se poate distruge Alunecă intre părinţi şi copii.
Nu-ţi stinge auzul
Cu legile lumii acesteia,
întreg universul atîrnă
In firul de sînge care ne leagă pe noi
Ca o taină curată.
Tu apleacă-te doar şi, copilăreşte, Sărută-mă pe gură, tată.
Moarte în Lumina
1.	Tu ştii Cîte aluviuni
Lasă în mine apa curgătoare a zilei Şi ce eroică beznă îmi trebuie Să mă curăţ de ele Şi cum,
Atunci cînd ochii mei abia au uitat Forma străină a corpurilor Şi nici o rază
Nu le mai tulbură adînca vedere,
Urechile înspăimîntate
încep să distingă
Scurgerea timpului
Din nou înspre zi.
împins,
întunericul primeşte contururi,
Se face impur şi se mişcă, înălţat din zăpadă Clinele ascultă ceva,
Paznicul începe să-şi închidă Mantaua.
Ajutor, strig
o4
Sperînd
Că ar mai putea cineva Să-l oprească.
Dacă
Nu s-ar mai face dimineaţă V — întreb sperînd
Că mă mai poate ajuta cineva.
Dacă nimic nu s-ar mai clinti ?
Dacă nu s-ar mai pune în mişcare
Imensa roată
Care mă trage pe zi ?
2.	Numai de tine atîrnă asta, tată,
Numai de tine depinde
Ca-n leagănul cald în care singur m-ai născut Să-mi vii alături.
Braţele mele tu mi le-ai făcut Şi-n întuneric te găsesc pe tine.
Şi răsuflarea mea Din răsuflarea ta înmugurită Lîngă clavicula-ţi subţire Numai noaptea o simţi,
Şi doar în beznă ochii tăi mă văd.
Şi mi-e atît de bine,
Şi ţi-e atît de bine.
Iubitul meu, Doamne, tatăl şi fratele meu, Nu prăvăli deasupra mea lumina Ca să dispari în albul ei prăpăd.
Nu-ţî fie teamă de mine !
3.	Dacă nu s-ar mai face dimineaţă,
Dacă alunecosul pisc al nopţii
Nu mi-ar fugi mereu de sub picioare, Cine ar îndrăzni să înjosească Noptoasele mele izbînzi,
Singurătatea fără ţărm in care Te simt din cînd în cînd cum vii Şi-apoi te zbaţi să te desprinzi ?
E păcat, Doamne, că te-nchid în mine Ca-ntr-o capcană, ca să te mîngîi ?
4.	împotriva ta
Cine-ar îndrăzni să-mi vină-n ajutor ?
Soarele numai pe tine te-ascultă
Şi-odată cu soarele
Cresc în jurul meu
Pădurile de ochi
Mingiioşi, umili şi uzi,
Ajutor, ajutor,
Numai tu le poţi porunci să adoarmă. Numai tu,
Fratele meu întru negăsire Tu,
Intru căutare mire,
Tu,
Cel ce-ţi astupi cu aripa urechile Să nu mă auzi.
5.	Nicicînd n-am fost mai muritoare. O, spinii tăi îmi intră-n umăr dulci, Eşti prea aproape
Ca să simt durerea
Cînd capul lin pe pieptul meu îl culci. Se face noapte peste calendare,
Te leagăn, lată,
în leagănul meu
Şi-mi vine să surîd
Cînd îmi aduc aminte
Că fiul meu cuminte-i Dumnezeu.
Dar noaptea-1 creşte şi mi-1 face frate Şi uilă că mi-e frate în curînd,
Lingă clavicula-i subţire Gura mea sfîntă respirind O clipă numai indecisă.
Şi apoi
Devii din nou părinte.
Ce spaimă dinainte
De-a fi şi eu pe lume
Te face să chemi zorii peste noi ?
Cînd m-ai născut Te-ai bucurat.
Ce nostalgie a puterii tale De dinainte de-a iubi Te face
Să răsuceşti lumina-n amîndoi ?
t>. în jurul meu pădurile de ochi, Locul cîinelui desenat pe zăpadă, Paznicul dormind în soare undeva. Din ce in ce mai muritoare,
Ce păcat — murmur şi nu înţeleg Dacă păcatul îl plîng Sau speram doar să vină.
Aştept curată noaptea următoare Şi următoarea moarte în lumină.
tnvaţă-mă să ard întunecat
Lasa-mă să m-aprind de întunericul tău, în lumina feroce Invaţă-mă să ard întunecat,
Modelează după forma aripilor Flacăra mea
Şi purific-o de orice culoare.
Sau,
Şi mai bine,
Dă-mi o sămînţă de întuneric S-o îngrop în pămînt Şi-nvîrte mai repede anotimpurile Să crească,
S-o seamăn din nou.
In lumina feroce
Ar fi atunci păduri şi lanuri,
Crînguri, livezi, pajişti şi codri de noapte, O beznă tandră
In care am putea muri oricind am vrea,
Un întuneric in care
N-am mai fi frumoşi, nici buni,
Ci doar singuri
Şi, nomaitrebuind să privim,
închlzlnd ochii am putea vedea.
Tu nu ai umbră
Tu nu ai umbră,
Tu cînd treci printre oglinzi
Numai un tremur scurt le deformează apa,
Umbrele nu pot să se-agaţe de tine
Şi tu
Nu poţi de umbrele oglinzii să te prinzi.
Te ţin de mină
Dar sînt singură-n oglindă,
Văd numai zîmbetu-mi crispat
Prin care
Din cind în cînd
O tulburare se perindă
Şi-atunci ştiu
Că aplecat deasupra mea
M-ai sărutat.
Cum voi plăti
Pentru că nu sint în stare
Să fug ?
O, fie-ţi milă,
Altădată N-aş fi fost decit Arsă pe rug.
(itt
Încununata cu flori de mac
încununată cu flori de mac Aproape descompuse.
Culese pe frig dimineaţa
Cînd roua se face brumă
Şi cînd umbli prin iarbă
Striveşti sub tălpi cadavrele de greieri.
Încununată cu flori de mac,
Ciocnindu-mă de fluturi muribunzi, Înaintez
Prin somnul numit c!e mint*
Noiembrie,
Spre clipa incertă Care nu e nici moarte.
''Nici gînd.
Rîuri mari trec în somn Spre oceane
Purtîndu-şi peştii adormiţi în provizorii, umede linţolii.
N-ai uitat graiul plantelor
Ştiu, ai venit numai să-mi spui ceva. Ceea ce norii nu puteau să-mi spună.
Nu poţi râmine,
N-ai haine călduroase Şi n-ai uitat graiul plantelor,
Tu ai venit numai să laşi pe fruntea mea Semnul care se citeşte „Noapte bunău.
Ţi se face frig şi pleci Fără să mă iei,
Toate vietăţile pământului Vin, privesc semnul Şi mi se închină,
Pădurile îmi aduc jertfă frunze,
Şopirlele piei,
Dar în jurul meu rămîne lumină.
Şi atunci
Vietăţile pămintului îmi cer socoteală şi plată,
Pădurile se retrag jignite în şoapte,
Tu eşti dus.
i
N-ai lăsat nici o punte,
Mi-ai pus semnul nopţii pe frunte
Dar nu mi-ai spus
Dacă se face vreodată noapte.
Din auster şi din naivitate
Precum Racine, prea tinăr am plecat Din auster şi din naivitate.
Prea tjnăr lunga mantă cenuşie Zimbind mi-am azvirlit-o în trecut.
Aproape gol rămas în văzul lumii Şi fericit de trupul meu frumos,
Printre priviri ca printre spade lungi Eu trec şi-mi zdrenţuiesc aureola.
Nu mi-e ruşine, dar ades mi-e frig.
Nu-mi pare încă rău, dar duc în visuri Severa poartă neagră-a mănăstirii Şi calda, lunga mantă cenuşie
In care învelit, intr-o chilie,
Şi veşnic în inexistenţa mea,
Eu, sterp, neprihănit, să blestem cald Deşertăciunea minunată-a lumii.
Dar — simţi ? — se despleteşte-n mine timpii} Şi tot ce ştiu c-a fost va fi real :
M-aşteaptă Fedra, regele şi remuşcarea Că, tînăr, am plecat din Porl-Royal.
Cădere
S-au stins profeţii în pustie Şi îngeri cu aripile-atirnînd Sînt duşi încolonaţi Şi strînşi în pieţe.
Vor fi judecaţi în curînd.
Vor fi întrebaţi : ce păcat Le-a alungat făpturile clin ceruri Ce vină ? Ce trădare ? Ce greşeală Ei, cu o ultimă iubire, fNe vor privi înceţoşaţi de somn I Şi n-or găsi drăceasca îndrăzneală J De-a mărturisi că îngerii cad I Nu din păcat, nu din păcat.
Ci din oboseală.
Locul nostru
Locul nosti'U nu e aici Zadarnic încercăm să putrezim — Simburii din noi,
Mulţi ca în rodii,
Nu vor găsi destul Pămînt să încolţească.
Nu murim încă,
Mai avem
De îndurat această strălucire Care ne lasă să o străbatem Dormind şi asurziţi de vis,
Locul nostru E undeva mai departe,
Sau poate a trecut Şi nu l-am recunoscut.
— Poezii
Nordul
Nu trişăm din ticăloşie Ci din nepricepere.
Aburiţi, nu mai ştim Cine sintem şi cum.
In urmă un şir de părinţi necunoscuţi,
In Ţaţă un şir de fii necunoscuţi.
Ce ştim ? Pe cine cunoaştem ?
Ne mişcăm nesiguri :
Facem un pas, apoi încă unul.
Şi altul, şi-n cele din urmă pornim Privind nostalgic în direcţia opusă...
Daca ni s-ar răspunde cel puţin la o-ntrebaro Unde e nordul ?
Pe frunte părul ne tremură uşor In vîntul produs De trecerea timpului.
r
<;7
Tu nu vezi niciodată fluturii
Tu nu vezi niciodată
Fluturii cum se privesc peste noi ?
Nici semnele pe care vîntul Le face ierbii cînd trecem ?
Dacă mă-ntorc brusc Hamurile încremenesc Şi-aşteaptă să ne îndepărtăm.
N-ai observat că păsările-apun ?
N-ai observat că frunzele se sting ?
N-ai observat şoaptele Care cresc în spatele nostru
Ca muşchiul pe partea trunchiurilor dinspre nord ? Şi tăcerea care ne aşteaptă oriunde...
Toţi ştiu ceva ce nouă ni se-ascunde.
Sinteni condamnaţi poate.
Poate pe capetele noastre s-a pus un preţ scump.
Noaptea stelele lucesc excitate
Cînd se aude zăngănitul foilor de porumb.
5*
Dacă vrei să nu te mai întorci
Dacă vrei să nu te mai întorci Fereşte-te de mătrăgună —
Ea-mi Jură seara glasul
Şi plînge cu el
Din urmele tălpilor tale,
Dacă vrei să mă uiţi Ascunde-te de lună —
Iţi va aminti
Cum am mers prin lumina ei Cu picioarele goale,
Dacă vrei să pleci Ascunde-te de ploaie.
Fereşte-te de ninsoare.
Dacă vrei să mă uiţi Nu te apropia de mare, înconjură marea.
Nu te-arăta sub zborul păsărilor, Fugi
De sălciile cu pletele prelungi,
Pînă vei găsi locul unde te
Aşteaptă uitarea
De tot ce-i viu ascuride-te.
Ot dar dacă vrei să pleci,
Dacă vrei să mă uiţi,
Nu încerca să mori,
Mai ales nu încerca să mori — Ştiu sa cobor ca-ntr**o fîntînă Prin flori...
Cindva arborii aveau ochi
Cindva arborii aveau ochi,
Pot să jur,
Ştiu sigur
Că vedeam cînd eram arbore, îmi amintesc că mă mirau Ciudatele aripi ale păsărilor Care-mi treceau pe dinainte,
Dar dacă păsările bănuiau Ochii mei,
Asta nu îmi mai aduc aminte.
Caut zadarnic ochii arborilor acum Poate nu-i văd
Pentru că arbore nu mai sînt,
Sau poate-au coborit pe rădăcini în pămint,
Sau poate,
Cine ştie,
Mi s-a părut numai mie
Şi arborii sînt orbi dintru-nceput..
Dar atunci de ce
Cînd trec de ei aproape
Simt cum
Mă urmăresc cu privirile Intr-un fel cunoscut,
De ce cînd foşnesc şi clipesc Din miile lor de pleoape îmi vine să strig —
Ce-aţi văzut ?...
Întoarcere
Din aventura de a fi cinstit
învingător acasă mă întorc.
De cite generaţii am plecat ?
Nu-nn amintesc şi nu mai ştiu de unde.
Port aştrii toţi cu mine să le-arăt Grădina pentru care să-ncălzească,
Şi munţii-mi cer să-i duc înspre pămîntul Pe care să-şi zidească înălţimea.
Şi păsările se rotesc şi-ntreabă Unde să-şi pună cuibul, şi nesfîrşite turme Vin după mine şi aşteaptă locul Unde să stea şl să se înmulţească.
Eu spun : „O clipă numai aşteptaţi,
Locul de unde am plecat e-aproape,
O clipa încă, trebuie să fie
Un loc stabil, un singur loc stabil...*4
Dar totul e fluid în jur. Eu caut Şi-s obosit de moarte şi de mers.
Silit să port rigid în mine punctul De sprijin pentru univers.
73
Legături
Totul este eu însămi.
Daţi-mî o frunză care să nu-mi semene, Ajulaţi-mă să găsesc un animal Care să nu geamă cu glasul meu.
Pe uncie calc pămîntul se despică
Şi morţii care poartă chipul meu
Ii vad îmbrăţişaţi şi procreînd alţi morţi.
De ce atitea legături cu lumea,
Părinţi atîţia şi urmaşi siliţi Şi loată-aeeastă nebunească-asemănare ?
Mă hăituieşte universul cu mii de feţe ale mele Şi nu pot să mă apăr decît lovind în mine.
Requlem
Neînţeles cum numai lucrurile copilăriei pot îi, Definitiv întinerit prin plecare,
Cîle secunde în viaţa mea m-am gindit La bărbatul cu numele Gheorghe,
Copilul cu numele tată ?
Credea ca munţilor dintr-un moment în alLul Picioare ca păianjenilor le vor creşte Şi vor umbla după credinţa sa ;
Credea că-n piept sub gratii moi de os Purtăm cu toţii colonii de păsări Care aşteaptă clipa fericită Cînd ne vom hotărî să ne zdrobim ;
Credea ca viaţa ca seminţele-ngropată Naşte în anii următori păduri...
Nu bateţi din aripi, voi cete îngereşti,
Nu rostiţi adevăruri sub pleoapele lui.
Fiţi cuminţi, îngeri mici, lăsaţi-1 să doarmă.
Fiţi buni, îngeri mari, lăsaţi-1 sa creadă.
Nu-i spuneţi nimic, nu-1 tulburaţi Pe naivul meu tata,
Pe tragicul Gheorghe.
Plîns care se ascultă singur
Plîns care se ascultă singur,
Zăpadă amară Topită in praf şi polen,
Moartă pe umerii paznicului Imbătrînit de somnul pe lumină,
Zăpadă amară şi firavă,
Biată zăpadă,
Frig nedecis şi-ndurător Păstrîndu-mi insomnia fragedă Şi spaimele moi,
Zăpadă prevestind o noapte Mult mai adîncă decît Ar putea să-şi închipuie ziua,
Cea mai plingătoare zi, Zăpadă-amestecata cu fructe putrezite Şl cu sămînţă de copii...
76
Toată liniştea din univers
Ce este asemenea vidului Dintre părinţi şi copii,
Golului care se cască pe locul Unde a înmugurit carne din carne, Prăpastiei deschise pe latul de palmă Al ombilicului smuls din rădăcini De vin tul
Bătînd mereu în acelaşi sens Al vîrstelor ?
Ce osie asemenea tăcerii Dintre un părinte şi un fiu Aşezaţi faţă in faţă,
Privindu-se
Şi negăsind nici un cuvînt intre ei ? Oh» toata liniştea din univers Izvorăşte din adinca tăcere înspumată între tine şi fiul tău întors de pe pămînt.
Bruma
Atit de curînd voi uita să vorbesc
Că se botează şi secundele
Pînă atunci
Cu nume-alît de lungi
Că nu pot Ii rostite-ntr-o secundă...
Bruma pe frunze mari ascultă
Ce linişte va Xi-n curînd,
Cînd nu se va mai ghici Nici cine aude,
Nici cine-ar putea rosti un cuvint. Bruma p* frunzele mari.
Silabe
Adesea-mi vine să mă rog Glasului meu, precum un cerb în care-a fost ascuns un herb Neînţeles, de inorog.
Ascult uimită cum se schimbă Gindu-mi stingaci în rogi şi zei înţelegîndu-se-nlre ei Intr-o de mult uitată limbă.
Silabe mi se strîng în piept Străine, fără să mă-ntrebe, Neiertătoare şi superbe.
Nu mă mai mir. Ascult, aştept,
Număr cum picură rar, reci, îndepărtat ca dintre stele,
Din rotunjirea gurii mele Moartea şi viaţa mea de veci.
Psalm
Iată, cocorii trădează, copacii renunţă, înţelepciunea se-ntinde,
Prevăzătorul meu tată.
Vei îi mulţumit ?
Iată, vorbă cu vorbă
Să nu vorbesc am fost învăţată.
Dar, Doamne, 5mi făgăduieşti
Că în tăcerea aceasta
îmi vei păstra nemoarte cuvintele,
Ca păsările vor mai şti să se întoarcă Şi frunzele vor mai găsi Crengile de pe care căzură.
Că totul va mai putea să învie Atunci cînd vei fi destul de puternic Să-ţi spun —
Inlocuieşte-mi tristeţea prin ură ?
so
Autopastcl
De mulţumirea lumii cu mîhnire Mi-s ochii mai uscaţi şi paşii mai înceţi.
Şi orice gest se-opreşte la pornire Şi hergheliile îmi mor buimace pe pereţi.
Oh, nechezatul lor să nu scincoască In rîsul lumii prea copilăros,
Să nu lucească prea riscanta-mi sanie Aluneeînd de viaţă mai în jos.
Vei*zi herghelii născute pe murii mei degeaba. Degeaba peste mine uriaşele ninsori,
De mulţumirea lumii cu mîhnire Mă refugiez în urşi îngrozitori.
Dar sînt şi urşii mei la fel de laşi Şi mă preling cu zimbet in prăpăd,
Cînd cu mîhnire mulţumirea lumii Din blana ursului o văd.
Sînt ursul eu, spre mulţumirea lumii,
Şi fotograful lingă urs tot eu.
Nu muşc, dar pot să muşc, nu muşc Şi mă fotografiez mereu.
Printre frunzele aproape reci
Cînd printre frunzele aproape reci Te duc de mînă şi-ţi Iac semn să tuci Să nu trezeşti în cuiburi puii infirmi Părăsiţi de stolurile pornite spre Sud, Cînd pădurea se face luminoasă Şi se poate? vedea Cu o sfâşietoare claritate Cerul de la marginea copacilor,
Cînd fiarele dezvelite
De zborul frunzişului
Foşnesc şi îşi schimbă culoarea,
Sintem legaţi unul de aitul
Şi necunoscuţi
Cum numai un ochi
Este legat de celălalt ochi,
Cum un ochi îi este necunoscut Celuilalt.
Jumătatea de lume pe care o văd Se chirceşte sub scutul pleoapei...
82
Cuplu
Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atit de perfect Incit nimeni nu ne poate zări deodată Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia De unde putem fi văzuţi amîndoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,	>
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sîngele duce zvonuri De la o inimă la alta.
Cum eşti ?
Dacă ridic braţul Şi-l întind mult înapoi Iţi descopăr clavicula dulce Şi, urcînd, degetele iţi ating Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc Pi na la sînge gura.
83
Cum sîntem ?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot sâ lovesc numai duşmanul din fala mea Şi tu numai duşmanul din faţa ta.
Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai in partea ta Şi eu numai in cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Sîntem egali ?
Vom muri deodată sau unul va purta, încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el Şi molipsindu-1 lent, prea lent, cu moarte ?
Sau poate nici nu va muri întreg Şi va purta-n eternitate Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie.
Cit o cocoaşă,
Cit un neg...
Oh, numai noi cunoaştem dorul De-a ne putea privi în ochi Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls însingerat, înfrigurat,
Al celuilalt.
G*
84
Fără tine
Fără tino mi-e frig.
N-am înţeles niciodată Cum simte aerul Că ai plecat.
Universul se strfnge
Ca o minge plesnită
Si-şi lasâ p? mine zdrenţele reci.
Cîinele negru
Cu burta întinsă duios pe zăpadă Se scoală şi se îndepărtează Privindu-mă în ochi,
Refuzînd să-şi spună numele, începe să fulguie.
Mă ustură pielea
Pe locul de unde tc-ai rupt.
Şi mi-e frig,
Cînd simt cum cade moale. Odată cu zăpada.
Această rugăciune către nimeni.
Iubire
Iubire, spaimă de singurătate,
Zeitate ambiguă
îngropată pînă la brîu în pămint, Nu-ţi cer nimic.
Pent’.'u miae se desprind toate frunzele Si păsările de mine se apropie Plecînd.
Pietrele se-mperechează sub ochii mei Şi nasc ;
Ce-as mai putea să-^i cer,
Neiertătoare stăpină ?
Peste preacurata zăpadă Oricum pentru mine Oasele seraficc ale mestecenilor Or să rămînă.
I)e ce nu m-aş întoarce printre pomi ?
De ce nu m-aş întoarce printre pomi, Printre arborii chircişi de vintul fierbinte, Printre stolurile de îrunze Care tipa ca păsările,
Printre frunzele aproape nebune, Amestecate în hoardele pescăruşilor Şi pornite la pradă,
De ce nu m-aş intoarce Pe plaja răscolită de vînt,
Printre icre uscate şi putrede alge Unde mă pot rostogoli plingînd — Frunzelor, păsărilor, peştilor,
Predîndu-mă hohotitoare,
Sub soarele aspru,
Prin zăpada sărată,
Unde mă vezi şi mă Iaşi,
O, mare,
Trupul meu poate să-şi nască urmaşi Sufletul meu niciodată.
Darul
Tragic mi-e darul, asemeni pedepselor vechi.
Ce strămoş mi-a greşit ca să-i port — lauri — vina ? Tot ce ating se preface-n cuvinte Ca-n legenda regelui Midas.
Aproape mi-1 simt pe regele mort d3 blestemul Ca mîna iui sâ prefacă in aur orie3,
Să moară flâmînd pentru că plinea uscată de aur Nu mai putea s-o mănince, nici apa s-o roadă.
Cerul nu pot să-l privesc — se înnorează de vorbe, Merele cum să le muşc împachetate-n culori ? Dragostea chiar, de-o ating, se modelează in fraze. Vai mie, vai celei pedepsite cu laude.
Vai mie, vai, arborii nu scutură frunze,
Numai cuvinte cad toamna bătrîne şi galbene,
Munţii înalţi îi iubesc dar se clatină munţii Sub povara împerecheatelor sunete.
Aş vrea să adun vorbele toate-ntr-un loc,
Să le aprind, să dezbrac lumea de ele,
Dai* s-ar scoroji trupul lumii asemeni Frumosului prinţ cu piele de porc din poveste.
Odată cu ele ar arde şi lumea lipită
Pe partea interioară-a cuvintelor ca-nlr-un album...
Nu ştiu eu oare desparte sau nici nu se poate
desparte
Lumea de lumea cuvintelor mele de-acum ?
8»
Să lăsăm să cadă cuvintcle
Să lăsăm să cadă cuvintele
Numai ca fructele, numai ca frunzele,
Numai cele In care moartea s-a copt.
Să le lăsăm să cadă
Aproape putrede,
Abia îmbrăcînd în carnea lor Osul sfînt.
Sîmburul gol desfăcut Ca din veştezi nori luna Poate s-ar furişa spre pămînt...
90
Se face noapte
Se face noapte In genunchi,
Se înserează lingă buze...
Pe orice zare cel puţin o stea Şi zările zimbesc lehuze.
Din orice munte cel puţin un şoarec — Toţi munţii lumii au născut cuminţi.
O mulţumire generală Peste scrîşnitul meu din dinţi.
Să mă-nconjoare alte zări De suferinţă mai cabrate.
Să piară munţii neînslare A trece în eternitate.
S-apună ochii mei modeşti,
Să mi se stingă-n jur păunii,
Doar plînsul sterp să nu mi-1 rup De marginea perfecţiunii...
Condiţie
Sînt
asemenea nisipului clepsidrei care
poate fi timp
numai
în
căderp.
92
între lumi
Trec dintr-o viaţă intr-alia Mîngîind uşor Coama leului somn De la intrare,
S-a obişnuit cu mine
Cu veşnica mea dispariţie în zori,
Cu veşnicele mele întoarceri
Crepusculare.
înfrîntă, uneori
Nu mai reuşesc să ajung pînă la el. Atunci se scoală, îmi prinde capul în dinţi Cu duioşie
Şi mă tirăşte încelinel.
Alteori
Nu mai ştiu să mă întorc din vis.
Atunci porneşte după mine
în labirint,
îmi dă de ştire
Răcnind
Că mă va salva.
Să aştept nemişcată
In amintire.
Să mă găsească .Şi să mă aducă In împărăţia sa.
O, minunata lui împărăţie,
Ţară subţire,
Fraged hotar De oră
între două lumi care se devoră, Smulgîndu-mă una alteia Fără oprire.
Tu eşti somnul
întotdeauna toţi m-au iubit,
Cei ce mă urau m-au iubit cel mai lare, Am trecut printre oameni Mereu acoperită de dragoste,
Cum trec prin iarnă Acoperită mereu de ninsoare.
Legea talionului e fără milă.
Iubirea cere iubire Cum sîngele cere sânge,
Cînd ninge
Şi lascive, ameninţătoare,
Funii lungi de argint Scămoşat mă încing,
Ninsoarea îmi cere şi mie să ning.
Dar eu trec prin zăpadă dormind.
Tu eşti somnul din care Nu vreau să mai ies,
Har cîte-o privire mai mare Distrată, uitucă visez,
Neaua moale îngheaţă pe mine,
Mă strânge,
Mi-e cald în somn şi bine
-------------------------------------------------	‘J5
Şi ştiu că o să mor.
Aş îi iertată
Dacă m-aş trezi clin. tine,
Dar nu-mi doresc decît De sub pleoapele închise îzvorît Filfîitul acesta uşor.
Trec dincolo cuprinsă de zăpadă Spre inima celui din urmă labirint Unde m-aşteaptă-o dreaptă judecată Care-o să mă găsească vinovată Poate
Şi-o să mă pedepsească pentru toate Iubirile pe care le-am netrăit dormind-
90
Cind mă voi trezi
Cînd mă voi trezi va fi zăpadă
Aşezată frumos
Pe cărţi şi pe covor,
în jurul capului
Ca o diademă pe pernă,
Cearceaf peste piele, uşor.
Va ninge-n odaie tăcut,
Cu fulgi enormi Ca sufletele de păpădie,
Căzind atît de încet
Incit între tavan şi podea	I
Au nevoie de o veşnicie.
Voi zări apoi păsări bătrîne Aciuite pe rafturile bibliotecii,
Cu penele crescute diform —
Ca sâ se depună atîta zăpadă Cît a trebuit să dorm ?
Nu cumva
între timp am murit ?
Şi mă voi ridica Să fug
înspăimîntată.
Dar păsările vor scoate Un fel de rîs cîrîit Arătînd cu aripa Cum tălpile mele Nu lasă urme-n zăpadă.
Abia începusem sa simt
Abia înccpusem să simt Că undeva-n rarul văzduh Zăpada se va opri deodată,
Abia începusem sa ştiu Că nu mai poţi să te ascunzi De ochii mei avizi să vadă,
Abia zăream cum se depune O linie limpede pe creştet, Tremurătoare-n păr şi moale Pe genele-ţi clipite-abia, Abia-ndrazneam să cred că-ai tăi sînt Umerii desenaţi în aer Cu fără de sfîrşit zăpadă Şi-a tale-aripile trădate De nemaicontenita nea.
Aş fi putut să te ating Dar mi-era teamă să nu scutur De pe făptura-ţi nevăzută Conturul nesperat de clar,
Aş fi putut să te invăţ Pe dinafară pentru clipa Cînd, înteţindu-se ninsoarea, Vei dispărea cu spaimă iar...
Contratimp
Mă uit in trecut şi nu înţeleg Urmele paşilor mei.
Privesc îngheţata zăpadă
Prin care picioarele mele desculţe
(îmi amintesc) s-au rănit.
Dar urmele lor închipuie semne în alfabetul unei limbi dispărute. Ieri ce voiam să spun Şi miine cum voi mai citi Durerea mersului de-acum,
Cînd clipele obeze Par ani şi anii epoci Nehotărîte şi fără sfîrşit ?
Nici un răspuns nu se naşte Decit cînd nimeni nu mai are Nevoie de el
Şi întrebarea care-1 aştepta A murit.
lOi
Elegie
Bandajează-mi rănile naive,
Doamnă frumoasă şi buna,
Rănile prin care credinţa mi s-a scurs Clipă cu clipă, o lună.
Frunze uşoare ce nu mai urăsc Şi n-or mai iubi niciodată Aşează-mi-le compresă pe frunte, Galbenă doamnă iertată.
Leagă-mi urechile cu foşnet de aripi Să uit mecanicul vuiet de zbor Şi pentru a nu mai căuta să-nţeleg Acoperă-mi ochii uşor.
Şi lasă ploaia să curgă pe trupul Prin care uimirea a trecut ca un plug. Îngăduie limbilor roşii-ale ierbii Să mă suie pc rug.
îndură-te-apoi şi cheamă ninsoarea Să cadă nebună, să cadă,
Labele păsărilor să-mi pună, pioase,
Cruci pe zăpadă.
102
Cine dintre noi
Cind pleci,
Nu ştiu care dintre noi doi a plecat, Cind intind mina Nu ştiu dacă nu mă caut Pe mine,
Cînd i\i spun : te iubesc,
Nu ştiu dacă nu mie îmi spun Şi mi se face ruşine.
Odinioară Ştiam cum arăţi,
Erai
Nespus de înalt şi de subţire,
Ştiam de unde-ncepi Şi unde mă sfîrşesc,
1[\ găseam uşor Buzele, gîtul,
Clavicula dulce,
Umărul copilăresc.
De mult, îmi amintesc,
Eram doi,
Ţin minte cum ne ţineam de mină... Cine-a fost infrint dintre noi ?
103
Cine-a putut sâ râmină ? Singurul trup este al tău Sau al meu ?
Şi mi-e atît de dor De cine ?
Numai lacînd,
Cu ochii-nchişi, cu dinţii strînşi, Mai pot să le distrug Cu greu In mine.
Visez uneori trupul meu
Visez uneori trupul meu Prins în năvoade, riduri,
Şi tîrît prin zăpadă Pe plaja îngheţată, lucioasă A unei limpezi mări.
Nu văd nicieînd pescarul Dar ştiu că ţi-e tată,
Văd numai plasa de riduri Şi trupul meu, pradă Bogată.
Tandru visez dimineaţa aceea de moarte Cu linişte necunoscută, curată,
In care nici tu nu mai vii,
Nici eu nu mai chem
Şi totul adoarme cu ochii deschişi
Şi doar, lumină-n lumină, ecou,
Se mişcă un firav blestem —
Să se deşire năvodul
Să lunec din nou
în apa fără timp şi fără pată.
lor»
Ar trebui
Ar trebui să ne naştem bătrini,
Să venim înţelepţi,
Să fim in stare de-a hotărî soarta noastră în lume,. Să ştim din răscrucea primară ce drumuri pornesc Şi iresponsabil să fie doar dorul de-a merge.
Apoi să ne facem mai tineri, mai tineri, mergînd,. Maturi şi puternici s-ajungem la poarta creaţiei,
Să trecem de ea şi-n iubire intrând adolescenţi Sa ne facem copii la naşterea fiilor noştri.
Oricum ei ar fi atunci mai bătrini decît noi,
Ne-ar învăţa să vorbim, ne-ar legăna să dormim, Noi am dispărea tot mai mult, devenind tot mai
mici.
Cit bobul de strugure, cît bobul de mazăre, cît
bobul de grîu...
8 — Poezii
m
Sînt ca un ochi dc cal
Sînt ca un ochi de cal Acoperit spre lume.
Să nu mă-ntrebi Cînd o să-ajung la tine, Ce arbori şi ce flori Am inlîlnit.
Eu văd numai drumul Şi din cînd în cînd Umbrele norilor Transmiţîndu-mi mesaje Pe care nu le înţeleg.
Ceaţa care coboară este pleoapa
Ceaţa carc coboară Este pleoapa ta
Lăsată somnoroasă peste lume?
Lumea visează
Dincolo de ea
Şi numai eu am fost uitată
Trează
Anume
Să văd cum somnul Curge-n moarte bun, Neschimbător,
Ca un izvor Care apune-n mare.
Ca stelele care apun Cuprinse-ncefc, încet de soare? Să văd cum moartea limpede Din cînd în cînd Se tulbură visînd C-am fost uitată ti'ează
Anume
Ca sâ poată să mă cioară Pleoapa ta care coboară înduioşată peste lume ?...
100
Oh, trupul tău
Oh. trupul tău îl văd printre cerneală, Cerneala-nămolindu-se şi-n somn Ca o sudoare acră, animală.
Vreau să te-ajung Şi degetele-mi lunecă,
Nu te mai văd,
Abia te-aud,
Spune-mi, mai spune-mi Că la fel ne-ntunecă Vîrtejul in care m-afund.
Te chem,
Dar violent ca dintr-o rană Cerneala izvorăşte între noi.
Mă mai cunoşti, mă mai aştepţi.
Mă mai îngădui înapoi,
Mă mai primeşti Din vînătul noroi ?
Mai vii
Peste cimpii albastre,
Mări pustii.
înlăcrimat şi mut Ca să îţi pot întinde O gură tremurată spre sărut Cu buze-nvineţite de cuvinte
Ţine ochii închişi
Ţine ochii închişi, ţine ochii închişi, O singură dată ni se dă.
Nu te întreb nimic,
Ninsoarea se-aşterne.
A-ngropat cimitirul şi satul,
Zideşte biserica,
Vîrluri de plopi se mai văd Dind colţ ca o iarbă deasupra.
Ninsoarea se-aşterne şi suie Ca o cîmpie dospită Care in curind va opri Timpul de sus să mai cadă.
Ţine ochii închişi,
O singură dată ni se dă Şi trebuie să dăm o singură dată,
Nu te întreb nimic, aşteaptă Ultimul fulg de timp s-apuie Şi să se facă gol în ceruri Şi linişte, abia atunci Desprinde-ţi braţul sting din cuie Şi lin răstoarnă ceasul cu zăpadă.
112
Exil
Pornesc în mine in exil.
Tu eşti patria mea
De care nu mai pot să mă apropii,
Tu eşti ţara în care m-am născut Şi am învăţat să vorbesc.
Numai pe tine te cunosc în lume.
Prin ochii tăi am înotat de-atîtea ori Ieşind pe mal cu trupul tot albastru, De-atîtea ori am navigat prin tine Pindind bolborosilul prevestitor de hulă Al sîngelui în stare să mă inece-oricînd, Tu eşti partea mea de pămînt,
Numai din tine ştiu să mă înalţ.
Stăpîne tu, împădurit Şi semănat cu lacuri,
Ţinut pe care-1 stăpîneam cîndva Şi-n care nu mai pot să mă întorc Din mine, din străinătatea mea,
Lasă-mă noaptea să mă mai visezi,
Să-ţi trec prin somn legănător,
Lasă-te locuit de mine noaptea,
Ca genii morţi, de gîndurile lor.
113
Poate ca mă visează cineva
Poate că mă visează cineva —
De aceea gesturile îmi sînt atît ele moi Şi de netex'minate,
Cu scopul uitat La jumătatea mişcării,
Grotesc,
De aceea contururile mi se şterg Secundă cu secundă Şi faptele mi se topesc...
Şi poate cel ce mă visează E smuls din cînd in cînd Din somn,
Trezit,
Purtat cu sila-n viaţa lui Adevărată,
De aceea mă-ntunec Suspendată uneori
Ca de-un fir care se topeşte de nea,
Fără să ştiu
Dacă va mai adormi vreodată Ca să mi se mai întîmple Ceva.
11&
Nealegere
Adusă la marea judecată
Care se termină prin trimiterea pe pămint,
Eu, găsită nevinovată,
Am primit dreptul Să mă aleg pe mine.
Dar nu bărbat, şi nu femeie,
Şi nici un animal n-am vrut să fiu,
Şi nici o pasăre, şi nici o plantă.
Se-aud secundele căzînd Din marele drept de-a alege.
Se-aud lovindu-se de piatră ;
Nu, nu, nu, nu.
Zadarnic adusă la judecată,
Zadarnic nevinovată.
Rugăciune
Să stau culcata-n zăpadă Cu braţele larg desfăcute, închipuind o nespus de frumoasă Cruce cuprinsă de somn Dinadins
Pe care doar Îngerii ar merita Să se răstignească Pentru păcate făcute In paradis.
Alb fără margini Şi linişte neîncepută.
Nori destrămaţi în flori Troienindu-mă lin.
In timp ce lacrimi fierbinţi Se nasc sub pleoapele-nchise Şi-ngbeaţă nainle de-a curge Din vise.
Amin.
11*
CUPRINS :
Genealogie / 5
Fiecare mişcare/6
Iţi aduci aminte plaja ? /(£}
Aşteaptă să vină octombrie / 9
Trup amar /11
Ştiu puritatea/12
La ce serveşte bucuria/13
Bntrîni, sihaştrii /14	~
După felul în care alunecă luna/ţ^y
Despre ţara din care venim / lT
Mi-e somn /10
Dorinţă /19
Nu-mi voi mai aminti/20 Octombrie/21
Dacă ne-am ucide unul pe altul /{22J Psalm/24	„
Adorm, adormi A25,)
Clar de moarte /26 Balada vămilor/28 Umilintâ/31
Umbrei mele i-e frica / 32
Cine din mine / 34
Frumuseţea mea îmi face râu/36
Am dreptul / 37
Leagăn / 39
Baladă/41
Din apâ ieşeau trupuri albe de plopi (43)
Intr-o suavă disperare/44
Cit timp vorbesc / 45
Trebuie numai să aştept / 47
Pietâ / 40
Sufletul / 50
Mamă / 51
Numai iubirea/52
Moarte în lumină/53
învaţa-mă să ard întunecat/57
Tu nu ai umbră /5D
încununată cu flori de mac / (50
N-ai uitat graiul plantelor /'61 ^
Din auster şi din naivitate / 63
Cădere/64
Locul nostru/65
Nordul/66	^
Tu nu vezi niciodată fluturii Dacă vrei să nu te mai întorci j(68)
Cîndva arborii aveau ochi/70 >wr Întoarcere/72 Legături} 73 Requiem / 74
Plîns care se ascultă singur/75 Toata liniştea din univers/7$
Bruma/77 Silabe / 78 Psalm / 79 Autopastel /80
Printre frunzele aproape reci / 81 Cuplu (82)
Fără tine Iubirey, 85'
De ce nu m-aş întoarce printre pomi ? / 86 Darul / 87
Să lăsăm să cadă cuvintele/89 Se face noapte/90 Condiţie / 91 între lumi / 92
Tu eşti somnul ^94 Cind mă voi trezf/96 Abia începusem să simt /J)8 Contratimp / 100 Elegie I 101 Cine dintre noi /^102,f Visez uneori trupul ineu /104 Ar trebui /105
Sînt ca un ochi de cal/106	,—
Ceaţa care coboară este pleoapa/:,107i Oh, trupul tău/,109''
Ţine ochii închişi/111 Exil/112
Poate câ mă visează cineva /113 Nealegere /115 Rugăciune /116
Lector : ALEXANDRU PALEOLOGU Tehnoredactor : C. VULCANESCU
Apărut 3974. Bun de tipar 23.07.1974. T iraf 12 000 ex. Htrtie tipar înalt A 89 g/m*. Format 16/54X84. Coli editură 2,97. Coli tipar 7,5. C.Z. pentru bibliotecile mari mici 8R—1.
Tiparul executat sub comanda1 nr. 40 403 la Combinatul Poligrafic „Casa Scînteii“. Plata Scînteil nr. 1, Bucureşti Republica Socialistă România
DATA, RESTITUIRII