a
P'âna blandiana
CALITATEA DE MARTOR
ti .
\?
Editura Cartea Românească — 1D70
Coperta de Dan Erccami
BCU-Litere
ANTI JURNAL
DACA jurnal înseamnă viaţă înregistrată şi comentată, viaţă de la o zi la alta, atunci jurnalul unui poet este o noţiune lipsită de sens pentru că viaţa poetului nu are absolut nici o importanţă. Poetul există şi rămîne numai prin ceea ce reuşeşte să nu trăiască şi, netrăind, să creeze doar. Pentru căf după cum bine se ştie, numai ceea ce nu există in planul vieţii se realizează în planul artei. O dragoste împărtăşită nu naşte poeme — mărturie stă întreaga istorie a poeziei lumii. Deci, pentru a fixa dintru început termenii, pentru a turna în ei înţelesul dorit de noi, pentru a impune noţiunii o sferă care să poată semăna cu o aureolă, aş spune, parafra-zind o mai veche afirmaţie, că jurnalul unui poet nu mi se pare o chestiune de viaţă, ci de absenţă a vieţii. Nu lucrurile Sntîmplate le voi comenta, ci pe cele care aş vrea să se intîmple.
Şi chiar dacă voi comenta fapte, ele nu vor fi decît îndepărtate pretexte pentru gindurile mele.
Tot co spun poate fi lesne combătut, există desigur o ipoczie de ilustrare, o poezie care caută să calce cu picioarele ei mici în urmele lăsate de bocancii poetului. E adevărat, dar şi în cazul acestei poezii, pe care nu o respect, pe care o socotesc neesenţialâ, lucrurile se petrec împotriva voinţei ei, potrivit cuvîntului meu : ea seamănă acelor ilustraţii pentru copii în care culoarea e pusă puţin alături.
Se spune că Goethe nu s-a sinucis tocmai pentru că s-a sinucis Werther şi nimic nu mi se pare mai interesant deoit această afirmaţie. Personajul mort a emoţionat şi influenţat zeci de generaţii, autorul mort ar fi fost uitat curind. Pentru creator arta sa are o valoare aproape terapeutică, ea seamănă păpuşilor de ceară străpunse cu un ac înroşit în practicile vrăjitoreşti. Poate că Dumnezeu l-a creat pe Satana pentru ca să nu devină el însuşi diavol şi poate că Dumnezeu la rindul său nu este decît ideea despre bine a Satanei.
Nimic mai absurd decît- obişnuinţa istoricilor literari de a lega opera de viaţa autorului ei. Nu mă interesează, şi pe nimeni nu trebuie să intereseze, că Emily Diclcinson n-a trăit nimic, că Villon a fost ucigaş sau că Homer n-a existat. Isidore Ducasse rămîne -conte de Lautrea-mont fără aprobarea istoriei. Creatorul începe
prin a se crea pe sine. Numai pagina scrisă decide.
Departe de mine ideea de a teoretiza ruperea de realitate sau de a argumenta o ipocrizie a creatorului. Dar cum aş mai putea trăi viaţa tuturor dacă mi-aş trăi-o cu adevărat pe a mea ? Numai petele albe pe hartă mai pot fi populate. Nu ceea ce fac are importantă, ci ceea ce înţeleg.
Aceste rînduri nu sînt o prefaţă, nu sînt nici măcar o ambiţie, nu sînt decît un pretext. Scriitorului totul nu-i este decît pretext pentru sine, viaţa însăşi nu este deoit pretext pentru a scrie.
DIMENSIUNI
IMI amintesc finalul unui roman de Wells : După distrugerea fulgerătoare a pămmtenilor de către marţienii posesori ai unei invincibile tehnici, în liniştea de după victorie invadatorii mor unul cîte unul ucişi de microbi, mor nu pentru câ n-ar fi ştiut cum să se apere, ci pentru că nu ştiau împotriva cui. O moarte prin subestimare.
Am gîndit întotdeauna această poveste ca pe o fabulă. Mi-a fost; întotdeauna teamă de lucrurile mici. Dar teama nu este a mea, ci a omenirii. Teama de intim este chiar una dintre dimensiunile progresului, pentru că ea a putut să apară numai după ce a apărut bănuiala că infimul există. Primitivul se simţea asigurat in caverne, noi dezinfectăm înspăimintaţi clanţele uşilor. Dar câte noţiuni nu a modificat progresul ! Eroii antichităţii luptau cu lei, hidre
şi minotauri, eroii moderni luptă Împotriva şobolanilor şi nu totdeauna înving...
De mult nu mai trăim printre animale şi arbori, ci printre ameninţătoare molecule şi celule. Toţi purtăm, monoclu, obositoare lentile de microscop, dar ce altceva am putea face ? Nu ne este dat nici nouă, nici omenirii, să redevenim copii, şi nici nu ştim dacă am dorit-o cu adevărat. Koch, descoperitorul unui bacii, este un personaj mai reprezentativ lumii noastre decît Columb, descoperitorul unui continent, şi ne vom înclina mai adine celui care ne va descrie virusul cancerului — decît celui care ne va descrie suprafaţa altei planete.
De altfel, antenele intuiţiei populare, nu o dată surprinzătoare, au atins de mult aceşti pereţi interiori. într-o baladă, muştele izvorîte din leşul unui balaur sint mai nocive decît balaurul viu. Vitejia 1-ui Iorgu Iorgovan nu este eliberatoare. Această conştiinţă naşte proverbiala înţelepciune. Poporului nu-i e frică de Dumnezeu, ci de sfinţi.
Ni-e teamă de lucrurile mici şi trebuie să fim conştienţi de această teamă, şi trebuie să ne-o cultivăm. Este una dintre armele noastre cele mai puternice. Este emblema evoluţiei noastre. Inteligenţa poate fi uriaşă, prostia este întotdeauna mică. „Marea prostie“ nu este decît o metaforă : suma prostiilor mici şi miliarde. Nu
de geniul răului mă tem, ci de micii proşti; nu de marele criminal, ci de insignifianţii vicioşi abstracţi. Şi nu mi-e ruşine de această teamă, şi nu vreau să renunţ la ea. Să nu uităm : fiarele erau ucise încă din paleolitic, barilii nu sînt înfrânţi nici acum.
NEVOIA ŞI SPAIMA DE SINGURĂTATE
DACA omul ar vrea doar să nu mai fie singur, totul ar fi încă destul de uşor. Aşa cum din atitea inegale lupte a ieşit cu încăpăţânare vuv torios, exasperat de singurătate el ar fi fost in stare s-o ânfrîngă. Dacjiimic^din ce e omenesc nu e simplu. Totul e contradictoriu şi înlănţuit, fructul poartă în sine sămînţa şi viermele. în miezul 'tragediei de a fi singur trăieşte ascunsă însăşi nevoia de singurătate. Dacă totul s-ar crea vreodată din nou, nu aş implora o lume mai bună, ci doar una mai simplă.
Smuls de curenţi de sens contrar, absorbit de goluri opuse, omul a .suferit întotdeauna juji_ de neputinţă, ci de nehotărâre. Pedeapsa divină a fost nu izgonirea din rai, ci, mai înainte încă, acordarea liberului arbitru între atit de contrare şi reduse posibilităţi. In lînţeleptele fresce Adam este reprezentat indecis sub pomul binelui şi al răului.
Animalele au fost; favorizate, au legi biologice mai ferme. Unele trăiesc in turme, altele retrase in vizuini. Lupul nu-şi doreşte o scorbură tainică, ursul nu visează să se adune în haite. Fiecare îşi urmează fără revolte condiţia bine stabilizată. Alături de această echilibrata maturitate sxntem noi, învingătorii naturii, noi, echilibrul instabil, mereu adolescenţi, mereu şovăitori, victime, în acelaşi timp, spaimei şi nevoii de singurătate.
în ,,Povestiri din Casa MorţilorDostoievsld consideră cea mai îngrozitoare latură a condamnării faptul că un ocnaş — zece, cincisprezece, douăzeci şi cinci de ani — nu va putea fi nici o clipă singur. Sfinţii şi înţelepţii se retrăgeau în pustie pentru a putea vorbi cu Dumnezeu sau cu ei (înşişi. Fiecare simţim nevoia unui ungher în care să nu mai fie nevoie sa explicăm nimic, unde gîndurile să nu mai aibă nevoie de sunete şi sentimentele de gesturi. Numai singur poţi gindi cu adevărat, şi au existat ân istoria omenirii epoci laşe în care oamenii erau ţinuţi cit mai mult posibil laolaltă pentru a nu rămâne singuri şi a nu gîndi.
Şi totuşi, cu toate acestea şi paralel cu toate acestea, nimic nu e mai puternic 5n noi decît spaima de singurătate. Cite metode nu am inventat pentru a lupta împotriva ei! Dragostea chiar, -această singurătate în doi, nu e dedt o ingenioasă subminare a singurătăţii de dinlăun-trul singurătăţii. Şi dorinţa de a avea -copii, şi
iubirea pentru părinţi, şi prietenia, toate nu sint decît masuri de precauţie. Nunţile sîn-t pe-ceţi ale iubirii, dar niciodată nu ştim dacă ne vom iubi toată viaţa, şi totuşi preferăm singurătăţii ameninţarea unei duşmănoase convieţuiri. Dar — acest perpetuu dar ! — singurătatea nu e învinsă. Şi nu e învinsă pentru că niciodată nu luptăm cu toate forţele împotriva ei, din totdeauna există in noi un teritoriu liber al singurătăţii care nu se oferă altora, în care siîntem în cea mai mare măsură noi înşine. Din această ipocrizie a nedăruirii totale, de care sîntem in acelaşi timp vinovaţi şi mindri, din această concomitcnţă dintre nevoia şi spaima de a fi singuri se naşte cea mai umană dintre drame. Şi această dramă o purtăm nehotăriţi şi dezorientaţi sub cerul luminat de planete moarte şi farfurii zburătoare.
EMBLEMA
EDENUL — Paradisul — Raiul a fost imaginat în dogmele vechi ca o răsplată antireală de linişte, ca un loc izbăvit de sentimente, unde nu este nici întristare, nici suspin. Simplificarea, proprie gîndirii dogmatice, provenea din teama câ cea mai mică umbră introdusă în cadru ar fi putut întuneca strălucirea fericirii promise. Mai tîrziu, modernii au subliniat cu maliţie monotonia acestui peisaj, luindu-şi riscante măsuri de precauţie împotriva veşnicei şi plicticoasei fericiri. Căci fără dramatice puncte de reper o fericire încetează să existe ; o bucurie lineară, nenuanţată nu e de dorit, nu-i a bună. în accepţia noastră, fericirea conştientă de sine, adevărată, nici nu este decît liniştea dintre două crize. Criza ar fi deci cauza şi efectul fericirii şi la limita paradoxului se naşte bănuiala că fără fericire am iputea trăi, dar fără crize nu.
Etimologic, cuvîntul criză provine dintr-un îndepărtat a judeca (grecescul krisis din kri-nein) şi această relaţie între gândire şi criză, existentă In chiar istoria cuvântului, este revelatoare. Acolo unde există gîndire este posibilă criza şi acolo unde se zbate criza pulsează gândirea. Fericirea poate fi inconştientă, criza se autogindeşte. Analiza şi îndoiala delimitează strins rara noastră beatitudine, care, neconturată de aceste dureroase linii, s-ar pierde neobservată. Nu crizele, ci mulţumirea să ne neliniştească. Uraganele, e adevărat, pot fi distrugătoare, dar lipsa vîntului înseamnă lipsa ploilor, absenţa vieţii. Arborii tineri nu trebuie feriţi de vînt şi mai ales nu trebuie învăţaţi că vintul nu există. Cînd criza înseamnă mişcare, gîndire şi viaţa, de ce s-o drapăm în falduri azurii, de ce să ne aranjăm în vitrine plictisitoare paradisuri ? Sîntem născuţi spre a gindi şi a lupta pentru mai bine şi faptul că nu vom atinge niciodată perfecţiunea este salvarea şi justificarea existenţei noastre în infinit. Dc ce să ne îngăduim laşitatea de a crede că perfecţiunea este undeva pe aproape ? înaintăm cu greu, dar destul de puternici pentru a purta pe scut, emblemă, răscolitoarea treime : analiza, îndoiala, criza.
MAREA PREJUDECATA
ANTICUL îndemn „Cunoaşte-te pe tine însuţi1* rămîne tot ceea ce vreodată omul şi-a cerut sie însuşi mai greu. Nu sîntem in stare să privim decît în jur, numai statuilor li-s daţi ochi albit cu .pupilele întoarse, probabil,Jnăun-tru. Nici măcar fizic nu putem să ne cunoaştem. Oglinzile nu ne arată, pentru că în clipa în care ne privim in ele nu mai sîntem decît spectatorii ^ noştri, şi cel mult imaginea acestor spectatori 5 uriţiţi de mîndrie şi curiozitate o putem vedea. Ş* Cînd îmi ascult glasul înregistrat pe bandă mă cuprinde o teamă superstiţioasă, pentru că toţi spun că acesta este glasul meu, dar mie vocea îmi e străină, o cu totul alta aud eu cînd vorbesc. Cei filmaţi fără să ştie se privesc pe ecrane uimiţi de necunoscuta umbră în care cei din jur îi recunosc. Purtăm în noi, fiecare, o falsă imagine proprie.
Pentru artist, arta este, desigur, un act de autocunoaştere, dar orice operă finită îi este străină autorului, şi sentimentul de nemulţumire, generator de alte opere, provine tocmai din această repetată nerecunoaştere în oglinda creată. Van Gogh nu se recunoştea întreg în autoportretele sale, dar, mai ales, Van Gogh din autoportrete nu seamănă cu cel din tablourile lui Gauguin sau Lautrec. Noi ne putem cerceta, numai alţii ne văd.
Ochii noştri pot privi la dreapta, la stînga, in sus, în jos. Primesc lentile de telescop şi pot vedea în depărtare ; primesc lentile de microscop şi pot privi în adine ; numai pe ei înşişi ochii noştri nu se pot privi. Vedem paiul din ochiul aproapelui şi nu vedem birna din ochiul nostru, dar e firesc să fie aşa. Nu-i ipocrizie, ci malformaţie. Am văzut oameni uimiţi şi revoltaţi aflînd ceea ce se spunea despre ei, deşi faptele relatate erau perfect reale. Pur şi simplu nu luaseră act de ele pentru că nu erau in concordanţă cu imaginea pe care şi-o făcuseră despre ei înşişi. Unui se consideră nonconfor-mist, altul generos, altul martir — frumoase haine ale atîtor împăraţi goi pe o plajă de nudişti unde fiecare e mîndru de croiala imaginarelor sale veşminte, revoltindu-se, pudic, de goliciunea celorlalţi^Nu există prejudecată mai mare decit părerea pe1c^re o avem despre noi.
r ' ^
2	— Calitatea de martor
Cunoaşte-te pe tine însuţi ? Ţine de natura spiritului ca el să-şi cunoască propriul concept, dar e vorba de o cunoaştere în sine, nu de sine, nu particulară, nu accidentală, spune Hegel. Şi tot el consideră că acest sens general trebuie atribuit anticului îndemn al lui Apollo DelficuL ^ Şi totuşi, vislind prin circumstanţă şi neesenţă, mă cutremur gîndindu-mă că m-aş putea in-tîlni cu mine pe strada şi nu m-aş recunoaşte.
ADOLESCENŢA
CE E mai simplu decît să te conformezi regulilor ? Natura însăşi nu ne cere altceva. Pămîn-tul ne învaţă că trebuie să fim cu picioarele pe pămînt, apele ne arată că nu se poate curge in sus, vintul ne sileşte să ne supunem. De mici sîntem învăţaţi să fim cuminţi, profesorii strigă băncilor „liniştemai tîrziu ni se explică în ce fel şi cînd se traversează o stradă, cînd şi cum poate fi contrazis un superior. Totul este ştiut dinainte, totul e simplu, orînduit solid, şi ideea unei tulburări a mişcării pare lipsită de sens şi revoltătoare. De fapt conformismul este un zelos paznic al bunurilor cîştigate, un depozitar conştiincios al învăţămintelor dobîndite, iar înverşunarea cu care se manifestă nu este decît o formă de avariţie a neamului omenesc. Orice gest inedit e riscant şi omenirea nu este dispusă să aibă emoţii. Ce s-ăr“întîmpla dacă fiecare ar călca regulile ? — se spune. Dar ce
2*
s-ar inlimpla dacă nimeni nu le-ar călca ? Ce s-ar fi întimplat dacă nimeni nu ar fi inventat genialul nu ?
Dincolo do culme există însă întotdeauna coalaltă pantă a muntelui. De o parte şi de alta a abscisei curbcle sînt de sens contrar, dar idcn-ticc. Da, fiecare cucerire umană a fost iniţial un act de nesupunere, dar în asemenea măsură s-a impus acest adevăr, incit in cele din urmă orice act de nesupunere a fost socotit o cucerirc umană. S-a descoperit că mai simplu decît a tc conforma regulilor este numai a nu te conforma regulilor. Din schimbarea de semn nu se pierdea nimic .şi se cîştiga o aureolă. Cînd se va descoperi o metodă de vcrificare a autenticităţii aureolelor ? De ce nu pot fi încercate in dinţi, precum galbenii, pentru a se vedea dacă nu sînt false? Adevărata revoltă este nu împotriva a ceva, ci pentru altceva. O regulă nu poate fi desfiinţată decît de o altă regulă. Nu a epata pe burghez, ci a nu fi burghez are importanţă. Nu a fi răzvrătit, ci a fi liber e greu.
Dar libertatea înseamnă maturitate de sine stătătoare, nelegată de nimeni, nici prin supunere* nici prin răzvrătire, iar* noi sîntem atit de adolescenţi !.^_De teama de a nu fi conformişti ne conformăm noneonformismului.
ACEASTĂ ASTENIE
PRIMĂVARA, acest anotimp obositor şi deprimat. Primăvara, această astenie. Primăvara, tot ce poate fi mai neîmpăcat cu^sine, lot ce poate fi mai nesigur şi mai tulburat, dureros amestec de elan şi nostalgie. Zăpada o cloare soarele, pămîntul este durut de iarbă, florile poartă' spaima continuă de a nu fi revocate de ger. Fiecare mugur este o sfîşiere şi fiecare gest un efort.
Dacă fericirea şi-ar revendica un sezon, nu primăvara, ci toamna ar fi aleasă. Toamna, cînd totul a ajuns la maturitate şi linişte, toamna amintind vlrsta de aur, cînd nu era nevoie decît de mîna arcuită, să culeagă, toamna împăcată cum numai femeile după naştere sînt, femeile care ştiu că au născut fii muritori şi sînt fericite totuşi. Dar, aşa cum poetul pe femeia care îl face să sufere o cîntă, nu pe cea care-1 face fericit, oamenii iubesc primăvara. Este un semn
do înţelepciune şi o acceptare entuziastă a sublimei lecţii pe care natura ne-o dă. A înţelege că nu există naşteri fără dureri înseamnă a dori naşterea.
Ieşim din iarnă epuizaţi şi bâtrini şi ni se pretinde încă imensul efort de a trăi primăvara. Faptul că sîntem totuşi in stare s-o facem dă măsura forţei noastre nebânuite. E adevărat, bolnavii mor; e adevărat, simţim tot mai mult cum în jurul nostru se strînge ca o capcană plasa ridurilor; e adevărat, fluturii sînt încă omizi şi rîurile sînt încă tulburi. Dar esenţial este că de acum încolo totul se va desfăşura firesc, esenţial este că un mugure se trans-Eormă in floare şi o floare în fruct verde şi un fruct verde intr-un fruct copt; esenţial este că am depăşit clipele în care contemplînd un arbore nu eram în stare să ştim dacă este viu sau mort, clipele în care minglind cu paşii un pâmînt nu puteam ghici dacă va mai înverzi vreodată.
Sintem obosiţi şi deprimaţi de schimbări şi contraste, mai păstrăm spaima vreunui ultim ger, dar frunzele arborilor cresc din oră în oră, nemirositorilor ghiocei (cîte nu s-ar putea scrie despre această curajoasă floare de compromis !) le-au luat locul flori adevărate, primii paşi spre toamnă i-am şi făcut. Sau, cum ar spune copiii: „Vine, vine primăvara...*5
METAFORA SOLIDARITĂŢII
NU PLlNGI în public, nu rizi singur. Iată o lege rareori infirmată. Să plingi in public este indecent, să rizi fără martori e nebunie. înseamnă că durerea ni-e data fiecăruia în parte, bucuria tuturor la un loc. Primul gest al unei bucurii este explozia, al doilea dorinţa de a fi împărtăşită de cineva. O bucurie singură apune, se melancolizează, o bucurie are nevoie de mişcare şi zgomot, cum focul are nevoie de spaţiu şi vînt. Numai tristeţea este discretă, numai durerea are oroare de public. Este un instinct primar in nevoia animalului rănit de a se ascunde, de a se retrage. Fericiţii sînt comunicativi şi naivi, taciturni sînt cei fără noroc.
Şi totuşi, şi totuşi ce complicaţi şi ce paradoxali sîntem. Mulţumirea nu este în stare să recepţioneze nimic, ea poate doar emite propria-] plenitudine. Dorinţa de comunicare nu se alătură capacităţii de înţelegere. Fericiţii sînt
egoişti, incapabili de atenţie, blindaţi pentru tot ce vine din afară. „Sătulul nu crede celui flămind“ se spune, exprimindu-se rudimentar, simplificator, acest adevăr de esenţă şi obiectiv, pentru că opacitatea fericitului este o condiţie a fericirii sale. Dimpotrivă, solitarul nedornic să-şi emită durerea poate oricînd să recepţioneze apelurile altora. Solidaritatea umană se întemeiază paradoxal pe durere, nu pe bucurie. Populaţia unei ţări este un număr mai mare sau mai mic de oameni, trăind fiecare în familia sa, fiecare cu iubirile şi indiferenţele sale. Aceşti oameni sint un popor doar prin luptele duse împotriva duşmanilor, prin efortul comun împotriva sărăciei, prin victoriile şi înfringerile comune, prin clipele de solidaritate pe care le-au trăit ei sau străbunii lor. Istoria este suma acestor momente de solidaritate, în care oamenii s-au simţit egali şi uniţi prin suferinţa, obligaţi prin durere să se ridice deasupra obişnuitei lor condiţii umane. Anii bătăliilor, anii răscoalelor, ani sfinţi. înălţătoare sînt popoarele cu trecut zbuciumat, dar fericite neamurile fără istorie! O mulţime de oameni plîngind, iată metafora dureroasă a solidarităţii şi a sublimului.
CĂŢEII PĂMÎNTULUI
IN VIAŢA mea există puţine întîmplări stranii. Vina o port numai eu : mult prea devreme nu m-am mai mirat de nimic. Am fost născută intr-lin secol cu absurdităţile şi minunile posibile. Există in viaţa mea puţine întîmplări pe care mi-am îngăduit să le recunosc stranii. Una dintre ele s-a petrecut, cum era şi firesc, acolo unde Moldova reuşeşte să atingă tărîmul desprins din timp al Bucovinei.
Drumul ducea dinspre Sucoava printre dealuri abia sugerate intr-o înţeleaptă nesiguranţă şi printre arbori cu nume bănuite în limba veche; drumul ducea spre un loc necunoscut mie, şi locul era o mănăstire, şi mănăstirea era Dragomirna.
Dragomirna, cu creneluri, şi turnuri, şi şanţuri de apărare ; cu ziduri groase, poduri suspendate în lanţuri şi foişoare de pază. La Dra-gomima, Dumnezeu şi-a luat toate măsurile de
precauţie pentru a putea spune „Pace voua:l. Voroneţul, Suceviţa, Moldoviţa, Ai’bore, Humorul sînt biserici de sat, frumoase şi fără apărare sub aripile acoperişului de şindrila. Viscolelor şi duşmanilor ele nu le-au opus decît misterioasa rezistenţă a albastrului de Voro-neţ şi-a verdelui de Suceviţa. Dragomirna este, dimpotrivă, medievală ; nu este frumoasă, ci puternică ; nu se apropie de suflet, ci îl în-fioară.
Adormisem aproape într-una din chiliile austere şi aproape militare ale mănăstirii, cînd am auzit ceva mişcîndu-se în zid. La început a fost o mişcare reticentă încă, deşi neîndoielnică, apoi a devenit tot mai sigură, mai plurală, a devenit nenumărate mişcări, un adevărat iureş surd, simţindu-se aproape, sub tencuială. Era evident că zgomotul nu venea din odaia vecină sau din afară, ci chiar din zid, era o mişcare interioară, ca un freamăt al pietrei. Am petrecut, ascultind-o, o noapte ciudată, înfiorată, înspăimîntată, aproape plăcută. Sugestia medievală era atit de puternică, încît mă temeam să nu descopăr in zori o cauză banală, terestră, freamătului nocturn. Dar dimineaţa nu a degradat misterul.
Mănăstirea, înălţată de Barnovski-vodă fusese construită pe un schelet de stejar masiv : pilonii, grinzile interioare de susţinere, pe care s-a sprijinit cărămida şi piatra, au fost de lemn. Secolele însă, prea slabe pentru a distruge pi a-
tra, au ros lemnul, l-au fărîmiţat, l-au făcut pulbere pe care curenţii de aer au pulverizat-o. Acolo unde fusese solid punct de sprijin, stejar, a rămas un îngust tunel. Zidurile mănăstirii, susţinute înainte de puternice grinzi, sînt străbătute acum de lungi, fără capăt coridoare. Şi coridoarele le locuiesc căţeii pămîntului.
Grinzile susţineau zidul, acum zidul susţine absenţa grinzilor şi, ca un suflet al lemnului mort, noaptea aleargă căţeii pămîntului. Ce metaforă pentru timp! La Dragomirna, m-am gîndit prima oară că oamenii ar suferi cumplit dacă nu ar avea dreptul să moară cînd vor, chiar dacă nu vor niciodată.
PREFABRICATE
IDEEA mi-a venit privind acele anunţuri de pe pereţii localurilor de categoria a treia i'or-mulînd surprinzătoarea interdicţie : „Cintatul interzisw. M-am gindit deodată ce ciudat este întregul nostru mecanism sufletesc şi cum oamenii, bînd, simt nevoia să cînte (să repete, deci, exprimarea unei mai vechi emoţii a altcuiva) dintr-o incapacitate de a-şi exprima în-tr-un fel propriu emoţia momentului. Dispoziţia lirică se cere materializată, dar, negăsind mijloacele, se varsă în tipare existente, în stereotipii formate dinainte. Romanţe, cîntece populare, marşuri militare, imnuri — se cîntă cu patimă şi nostalgie, de cele mai multe ori intr-o totală ignorare a legilor armoniei; ele sînt importante nu pentru ele insele, ci pentru că au mai fost cîntate, pentru că amintesc alte emoţii ale aceluiaşi personaj. Ele, cîntecele, sînt numai nişte prefabricate din care se pot com-
bina sentimente. „Pe Mureş şi pe Tirnave“ realizează regretul plecării din sat şi, poate, din Ardeal ; „Zaraza(t aminteşte o altă vîrstă, străbătută.
In toate aceste amuzante şi, de fapt, simpatice obiceiuri, dramatică este numai ideea care mi-a venit contomplîndu-le, ideea că, precauţi şi economi, oamenii recurg la prefabricate nu numai in construcţii, ci şi în sentimente, că viaţa (şi viaţă înseamnă reacţie proprie la mediu) este înlocuită printr-un lanţ de stereotipii comode şi asigurate de o verificare uneori seculară.
A-ţi exprima mînia este cel puţin dificil, este obositor, în timp ce înjurătura răcoreşte. înjurătura nu este decît un prefabricat de mînie, la îndemînă oricînd şi oricui. Stăpînul infernului poate fi de mult indiferent tuturor, invocarea lui atit de frecventă a rămas o stereotipie, o simplificare, o descărcare. Cîteva sute de formule fixe, uneori absurde, alteori naive, alteori scabroase, sînt puse să înlocuiască o stare sufletească pe care s-au clădit altădată epopei.
Exemplele se pot înmulţi: dragostea — cîteva formule şoptite ; mila — cîteva propoziţii bolborosite ; entuziasmul — cîteva fraze ţipate... Totul seamănă cu o dizolvare, vom ajunge să vorbim in cîteva litere. Viaţa însăşi se va descoperi că poate fi înlocuită printr-o formulă prescurtată şi verificată a ei ?
SUFLETUL MEDIEVAL
DEASUPRA catedralei Notre-Dame, la capătul celor cîteva sute dc trepte înguste şi înalte care m-au dus pe unul din cele două bizare turnuri pătrate, am avut pentru prima oară revelaţia sufletului medieval. Nu revelaţia măreţiei lui, pentru că nimic mai mult decit catedrala din Chartres mi-a descoperit această măreţie, ci revelaţia alambicării acestui suflet, complicaţiile lui, pe lîngă care angoasele moderne sint drame afectate de adolescent. Deasupra catedralei Notre-Dame in colţurile acoperişului său, pe munchiile cornişelor şi la sub-ţiorile turnurilor, străjuie de opt secole nenumăraţi monştri de piatră. Sînt oameni cu capete de păsări şi de animale, animale şi păsări cu capete de om, trupuri frumoase cu gheare şi trupuri urîte cu aripi superbe ; sînt împreunări do fiinţe perfect deosebite, cum numai după o orgie scabroasă s-ar putea produce. Sînt modelele lui Jeronimus Bosch, dar în piatră şi in mărime naturală, deci mai înfricoşătoare. Şi apoi descoperirea lor o faci nu intr-un muzeu
sau intr-un album, ci intr-un loc oarecum ireal, la o înălţime de cîteva zeci dc metri deasupra Parisului care viermuieşte şi pe care nu-1 poţi înţelege niciodată destul. Acolo, şi nu intr-un album, monştrii inspăimîntă cu adevărat, devin simboluri pline de sensuri dureroase. Şi abia după ce te pătrund de puternica lor prezenţă, abia după ce aripile lor ţi se zbat în umeri şi ghearele lor ţi se ascut in virful degetelor, abia după ce înţelegi ce rupte din tine sînt toate aceste vietăţi care te obligă să le recunoşti ca pe nişte strămoşi repudiaţi, îţi vine ideea înnebunitoare cu adevărat că ele au fost făcute să nu fie văzute. Pentru că îngusta scară, pe care urcă vizitatorii secolului 20, spre a vedea catedrala şi Parisul, şi care îţi dă posibilitatea să zăreşti această perspectivă a acoperişului sfînt stăpînit de zeităţi monstruoase, nu a fost în intenţia arhitectului medieval decît o scară de serviciu, sau de incendiu, fără întrebuinţare publică. Parabola creaturilor infernale se rotunjeşte in sens filosofic abia cind înţelegi că ele erau aşezate deasupra, dar ascunse privirii celor care se rugau în biserică, dedesubt. O, ei puteau să-şi purifice fruntea cu apă sfinţită sau să şi-o umilească în praful pardoselii, puteau să cumpere indulgenţe, să rostească în întregime rozarul, să se chinuiască întru credinţă ; deasupra, mult deasupra lor, deasupra altarelor şi simbolurilor lor, slăpî-neau, oricum, de piatră, monştrii.
REFUGIUL PIERDUT AL CRENGILOR
EXISTA in curtea şcolii un dud Era atit de mare şi de bogat incit, chiar dacă ne suiam maL. mulţi in el, nu reuşeam să ne vedem între noi şi fiecare se simţea singur în odaia lui de frunze. La început ne era frică şi no strigam unii pe alţii prin crengi, dar apoi, crescind, ne-am deprins, cu tristeţe şi încintare, singuri. Asta a fost, poate, prima mare descoperire pe care o făceam.
La cea mai mică atingere dudele se rupeau şi cădeau spre pămînt ca o ninsoare întunecată şi dulce, aşteptată de cei de jos, şi nu era plăcere mai mare decît să te ştii autorul acestei ninsori, nebănuit ca o divinitate. Cerul era la fel de departe ca şi pămîntul, ştiam că există crengi spre el, cum există crengi spre pămînt, dar nu aveam nevoie de trepte, nu doream decît liniştea din care pot fi scuturate fructe.
Dudul uriaş unde mă căţăram şi mă închideam, prea amărîtă sau prea fericita, în frunze, dudul cu dudele negre tipărind urme de cerneală pe degete şi buze a rămas întruchiparea ^singurătăţii voluptuoase, singurătăţii in care ştii că numai tăcerea ta are importanţă şi asculţi Larma de dedesubt cu distanţare şi zîmbet.
Trec seara prin aerul verii precoce pe Bulevardul Ana Ipătescu, păşind atent, cu grija de a nu sfărîma dudele scuturate din curţi pe asfalt, şi îmi vine în minte dudul din curtea şcolii, şi contemplu cu nostalgie refugiul pierdut al crengilor...
3	— Calitatea de martor
„ACEST VICIU NEPEDEPSIT"
DACĂ aş vrea să-mi povestesc viaţa, pentru ca povestirea mea să îie adevărată ea ar trebui să se împartă, obligatoriu, în două : ce am trăit şi ce am citit. Nu există o ierarhie între aceste două esenţiale diviziuni, nu am spus ce am trăit cu adevărat şi ce am citit numai, viaţa şi lectura nu sînt două noţiuni complementare cj-opuse, ele nu se adună între ele cj_se scad una din alta. Orele, săptămînile, anii de lectură sint timp în care propria mea viaţă a rămas ca o haină pe malul cărţilor; în. orele, săptămînile, anii de lectură nu am trăit pentru mine, incit mi se pare aproape nedrept că timpul acesta se adaugă totuşi vîrstei mele.
Cind am citit prima oară Fraţii Karamazov, cind închideam cartea şi priveam în jur, lumea reală o descopeream neverosimilă şi mă jignea lipsa ei de contur; in pauzele de lectură trăiam ca intr-un leşin, incapabilă sa fac sau să
vorbesc ceva, uimită că mai aparţin totuşi unui univers atît de străin. De altfel, întotdeauna mi-am amintit mult mai vag întîmplările pe care le-am trăit decît paginile citite. Destinul prinţului Mîşkin mi-e mai intim decît propriul meu destin.
Scriitorul şi cititorul din mine nu se iubesc.
' Primul este obligat să-şi trăiască propria viaţă, unicaTrevelatoare, celălalt este mereu dispus să alunece spre alte vieţi; primul îşi e suficient sieşi, celălalt are mereu nevoie de alţii; primul este revoltat şi egolatru, celălalt supus, dornic de a fi stăpînit; niciodată pagina scrisă de primul nu este iubită de celălalt, niciodată nu voi putea fi propriul meu cititor.
Intr-un timp mă uimea numărul mare al celor ce sînt pasionaţi de descrierile de călătorie. Abia cînd am înţeles că lectura este o călătorie, am înţeles şi dorinţa de a ieşi într-un spaţiu inedit, imposibil de atins altfel. Unii citesc pentru a citi, alţii pentru a se vedea că au citit, alţii ca să se distreze, alţii ca să înveţe, dar cei mulţi, adevăraţi cititori, sint cei ce prin lectură ^ evadează, In acest sens nici o altă artă nu se poate compara cu literatura, in acest punct literatura este comparabilă cu stupefiantele. Va-Iery Larbaud exclama : „lectura acest viciu ne~ pedepsit!“ Şi, desigur, numai faptul că era încă puţin practicat, l-a împiedicat pe Dumnezeu să consemneze şi acest păcat in tablele legii.
MALFORMAŢIE
DOAMNE, dacă ne-am putea bucura! Dacă o bucurie ar putea fi primită ca un fruct răcoritor din care muşcînd să nu ne gîndim ce greu a crescut copacul şi nici că undeva, în miez, se mişcă poate viermele ! O, (clacă am şti să ne bucurăm cum ştim să suferim !
Imaginaţi-vă că un locuitor al altei planete, venit printre noi şi dornic să ne cunoască, ne-ar întreba ce înseamnă o mare durere. Nimic mai simplu, am spune noi, şi am explica, ilustrind cu sugestive exemple totul. I-am povesti în-tîmplări şi i-am rula filme, i-am citi pagini din cărţile de istorie. Şi mirat, inţelegînd, şi obosit, şi înspăimîntat el ar evada spre antonim şi ne-ar cere precipitat să-i vorbim despre bucurie. Ce i-am spune ? Ce ştim despre ea ? Cărţile de şcoală nu ne învaţă aproape nimic, istoria nici nu-i pomeneşte numele, părinţii noştri nu şi-o amintesc...
Bucuria de a avea un copil, bucuria de a umbla prin ninsoare, bucuria de a spune adevărul... Dar eu nu numai prilejurile de bucurie le discut, ci însăşi capacitatea sufletului nostru de a le trăi. Chiar şi atunci, rar, cind ni se dă o bucurie, nu ştim ce să facem cu ea, cum actorii lipsiţi de talent nu ştiu ce să facă, pe scenă, cu propriile lor mîini.
Există bucurie pură ? Rîsul lui Charlot este trist, zîmbetul lui Moliere amar ; bucuria de a avea un copil se diluează în neliniştea de a-1 fi adus pe lume, bucuria de a spune adevărul este mai sfişietoare decît tortura. In bucurie, amintirea durerii din care am ieşit nu ne părăseşte, în suferinţa, bucuriile se încarcă de ridicol şi dispar. Sîntem greşit creaţi, ne lipseşte o dimensiune pe care încercăm de mii de ani să ne-o adăugăm. Ar trebui o lungă experienţă de fericire, un lung exerciţiu al zîmbetului interior pentru a echivala tradiţia îndurerării. Ar începe atunci o artă nouă pe care nu sînt în stare să mi-o imaginez, dar în care scînteia nu ar fi produsă prin ciocnire. Scopul tuturor revoluţiilor a fost de a atinge în bine intensitatea chinului îndurat. Dar ce libertate ar putea şterge urmele absenţei ei,^ce bucurie din istoria omenirii se poate măsunT'în. intensitate cu faptul că Inchiziţia a existat ?
LA SAINTE CHAPELLE
ÎNGHESUITA în curtea Palatului Justiţiei, La Sainte Chapelle nu poate fi admirată din exterior, şi abia după ce o părăseşti refaci în vis dantelăria ei de piatră al cărei ireal foşnet te infioară. Săgeata turnului este singura care străbate deasupra zidurilor compacte ale justiţiei, ca un strigăt subţire, sublim în disperarea lui iremediabilă. Totul, privit din afară, are ceva de non-realitate aproape stridentă.
Intrînd, ai senzaţia că treci dintr-o încăpere cu vid într-una supusă unei presiuni nesănătoase. Afară nu puteai respira de uimire şi înălţare, aici ceva te apasă şi ţi se pare că sîn-gele îţi va ţîşni la cel mai mic efort din urechi şi nări. Este o încăpere lungă şi joasă cum nici o biserică n-am mai văzut, joasă incit un om înalt îi poate atinge, înălţindu-se în vîrfuri, tavanuL Este o încăpere fără ferestre şi turnată în întregime în bronz auriu, luminat de can-
dele mari atârnate in lanţuri strălucitoare. Totul pare un mormint de faraon sau de rege creştin, dar un mormînt de o strălucire de paradox, opacă şi spongioasă. Lumina candelelor pare să îmbibe pereţii care, odată saturaţi, vor începe să transpire cu aur. E o încăpere pe care nu o poţi suporta multe minute şi altarul auriu din fund nu o sfinţeşte cu nimic. Pluteşte în ea un aer de subteran, de substrat care n-ar fi trebuit răscolit, de compartiment interzis candorii şi în care păcătuieşti intrînd. După cîteva minute lungi, m-am întors sufocată să ies şi abia lîngă uşă am observat o breşă îngustă prin care eram invitată să urc. Am văzut treptele înguste şi mi-am amintit de acoperişul de la Notre-Dame, şovăind nehotărîtă, neîndrăznind să fac alte descoperiri. Dar picioarele m-au purtat poticnit şi după numai 10—20 de trepte am intrat in ceea ce — fără ruşinea cuvintului patetic — aş .numi miezul minunii.
Imaginaţi-vă o încăpere -înaltă, foarte înaltă, de sticlă. Numai dalele pardoselii şi arcadele gotice ale tavanului păstrează piatra. Pereţii de jur împrejur sînt formaţi din imense vitralii despărţite intre ele de minuscule f-îşii de marmură. Paradisul acestor culori transparente nu este întrerupt la răsărit, deasupra altarului, care pare un mic animal speriat de atîta frumuseţe, şi se încleştează în capodopera uriaşei rozete de la apus. Nu este un loc unde să meditezi. Este locul unde, intrat, te eliberezi brusc de
orice povară, ai o bizară senzaţie de imponderabilitate şi rămâi fascinat, plutitor, cu ochii fixaţi pe circumferinţa apuseană, care Începe, încet, încet, să se învârtă ca sub un vînt nesimţit de ceilalţi muritori. Nimic mistic. Numai sufletul omenesc este cel care stăpîneşte aici. Formidabila metaforă este chiar aceasta separare in două a obişnuitei biserici gotice, chiar această delimitare, aş zice, a trupului de suflet, a pietrei de sticlă, a solului de înalt, a aurului de culoare. Pentru că este sufletul omencsc altceva decît un mozaic de transparente culori sprijinite pe irespirabilul edificiu ai trupului, turnat de preferinţă in aur? Oh, spus, totul primeşte un aer de parodie şi prost-gust, dar nu poţi, văzind Sfinta Capelă, să nu tinzi cu adevărat să locuieşti numai intre propriile vitralii.
DESPRE ECHILIBRU
LIBERTATEA şi — nu mai puţin — fericirea sînt noţiuni importante mai ales prin drumul pină la ele. Nimeni nu se întreabă ciţi copii ar fi avut Julieta, nici dacă Spartacus ar fi devenit tiran. De altfel nimeni nu încearcă să-şi închipuie o continuare a destinelor lor, pentru câ numai mişcarea lor avîntată şi neîntreruptă spre un punct şi el mişcător ne interesează. Dacă ar fi posibilă o imagine a sufletului, mi l-aş reprezenta ca pe nişte virtejuri purtînd, precum în misterele medievale, abstracte şi pururi neînţelese nume — Adevărul, Fericirea, Libertatea — în jurul cărora gravitează înnebunite apele, fără ca vreodată să se poată opri, fără ca vreodată să poată atinge mijlocul. Este blestemul absolutului de a nu fi niciodată realitate, ci numai scop aJ ei. Dar numai în drum spre acest niciodată ajuns sfârşit, realitatea poate să existe. Nu existăm, ci existăm spre
ceva, puterea ascunsă in această infimă particulă gramaticală este determinantă. Să nu ui-tam : intre primordialii poli electrici, ne interesează arcul voltaic.
Pentru a merge insă între două puncte este absolut necesar să fim convinşi că cele două puncte există. Pentru a tinde spre fericire trebuie să credem că fericirea este posibilă, pentru a ne apropia de adevăr trebuie să credem că adevărul poate fi spus. Şi credinţa nu i-a lipsit niciodată omenirii, Îndoiala însăşi nu este decît o formă a eir o formă strict necesară, dătătoare de viaţă.u.O credinţă care nu se îndoieşte este o credinţă moartă", scrie Unamuno. Aceasta este, de altfel, calea aleasă de cele mai multe credinţe pentru a muri.
Sîntem mereu în drum, .înaintând încet, fă-cînd un pas spre ţelul crezut cu tărie, şi pe al doilea pentru a ne convinge că ţelul există. Sintem mereu în drum, incercînd şi nereuşind niciodată să ne imaginăm cc vom face dacă an*, ajunge, pentru că, înţelept, nu am fost înzestraţi la naştere cu nici o capacitate de care se ştia că nu vom avea nevoie. Iată secretul ironic al echilibrului nostru.
„PRIVITOR CA LA TEATRU1*
M-AM GÎNDIT adesea că, dacă ar vrea să se sinucidă, oamenii ar trebui doar să plece din ţara lor. Plecînd de acasă nu parcurgi pur şi simplu o distanţă, parcurgi distanţa care desparte scena de public. Plecînd de acasă ieşi din viată fără să intri in moarte, pentru că între a trăi şi a nu trăi există calitatea de spectator, în general, ni se dă la naştere un singur trup. un singur suflet, o singură casă. Plecînd de acasă nu mori, bineînţeles (ce epopee tragică s-ar putea spune despre cît de greu moare un om !), dar încetezi să participi, încetezi de a fi o parte.
„Privitor ca la teatru“, treci printre evenimente şi lucruri, emoţionat dar neîmpăcat în ele. Ele pot să te revolte sau să te entuziasmeze, dar nu te înglobează niciodată ; chiar cind par a o face, vine întotdeauna o clipă în care intre tine şi acţiunea de pe scenă se lasă cortina.
Fermecătoarele descrieri de căZătorie ale unui Dinicu Golescu sau Codru Drăguşanu rămîn tocmai prin sinceritatea cu care subliniază acest adevăr. Ei sînt precum acei naivi spectatori care compară mereu, cu voce tare, ceea ce văd pe scenă eu viaţa de acasă.
Seamăn în mare măsură copilăroşilor mei strămoşi. Ioana d’Arc mă exaltă ca un superb personaj literar numai, in timp ce Gelu, mult mai imprecis conturat istorie, ştiu că a existat cu adevărat. Cred că, dacă ar fi cazul, aş trece prin liniile de foc ale unui război străin cu sentimentul că nu mi se poate întimpla nimic, aşa cum spectatorul ştie că gloanţele de pe scenă nu pot să-l atingă. Nu e o separare, ci un accent. Vibrez pentru întreg universul, dar ruinele unui singur pămînt pot să mă acopere.
Au existat în secolul nostru personalităţi puternice, locuitori ai unei idei, luptând pentru ea în Extremul Orient sau în Peninsula Iberică, implicaţi peste tot în evenimente şi determi-nlndu-le cursul. Dar şi ei, aceşti cetăţeni ai lumii, rămîn cu mândrie, fiecare, locuitorul propriului său arondisment : autorul Antimemo-riilor putea fi ministrul culturii franceze. Mecanismul artei dramatice nu s-a schimbat, chiar dacă în teatrul modern unele replici se dau din sală.
ÎN IARBĂ
SA STAI întins in iar.bă, cu trupul şi mii-nile formind o voluptuoasă cruce, cu părul curgind printre buruieni şi cu buburuze in-cercînd să urce pomeţii obrajilor; să stai întins pe pămînt cu ochii deschişi îndreptaţi în sus, să stai întins pe pămînt fără nici un alt sens, numai ca un suport material al privirii ; să stai întins vara In iarbă, cufundat, dispărut, topit in cimpie, să ştii că păsările trec pe deasupra ta şi te cred pămînt — iată o plutitoare plăcere, euforică şi neaj-unsă la graniţele regnului animal, iată o aventură.
Poate să fie zi, şi atunci imensul ecran de deasupra este populat numai de nori, şi norii au nume latine, şi forme complicate, şi culori savante. Dar în albastrul fond nimic nu are importanţă şi nu te gândeşti că unul pare balaur, altul munte şi altul înger înaripat, nu te 45
gindeşti ce au fost şi ce vor deveni; singura lor raţiune este că lunecă, singurul lor sens este că trec. Această trecere cu viteze diferite, în grup sau solitară, purtînd ploi sau neînsemnînd nimic, această trecere este pasionantă şi ochii tăi neginditori printre firele de iarbă o asislă ca pe o calmantă fatalitate.
Poate să fie noapte, şi atunci totul este un fastuos spectacol, un spectacol m sine dat pentru nimeni şi căruia îi eşti fericit şi clandestin spectator. La (început sînit constelaţii şi zodii, la început roţile carelor se invîrt, lebăda bate din aripi, stelele căzătoare prevestesc morţi. In cu-nînd însă toate poveştile dispar, tot ce-ai ştiut cindva rămine în copilăria pămînteaseă şi tu pătrunzi an acest ameţitor spectacol care este universul, ii auzi muzica pe care numai anticii o bănuiau, pătrunzi cu privirea adine, pină la dizolvare, in cer. Pămintul este un glob, şi globul este suspendat in cosmos, şi tu stai întins, nedureros răstignit în această suspendare, stai întins, risipit în pămînt şi iarbă, ştiind că cea mai mică mişcare te-ar putea prăvăli în cerul de jurimprejur. Ce moarte — sau poate nici nu s-ar numi aşa — ar fi această dispariţie !
Să stai întins in iarbă cotropit de buruieni şi de gize, nezărit de păsări şi nebănuit de viermi, să nu mai exişti, să fi dispărut fără urmă printre stele şi sateliţi, printre asteroizi şi planete ;
să ştii că totul depinde de tine, că trebuie doar să închizi ochii pentru a rupe toate puternicele drumuri care te leagă de univers, să fie de ajuns să închizi ochii pentru a reveni in viaţă ; dar să nu faci nici un gest, lăsîndu-te dulce să dispari, pentru că, scria un poet, „să dispari fără urmă este aventura aventurilor4*...
CU OCHII DESCHIŞI
SE SPUNE că, autor al unei excelente istorii otomane, Nicolae Iorga, refuzând onorurile şi recompensele recunoscătorului guvern turc, ar fi cerut in schimbul operei sale ştiinţifice un singur dar : steagul Moldovei, pierdut de Ştefan cel Mare în înfrângerea de la Cetatea Albă. Povestea, poate numai o poveste, o cunosc şi m-a emoţionat din copilărie, şi nu ştiu dacă nu pornind de la ea am Înţeles noţiunea de sentiment naţional.
Ne iubim patria nu numai pentru victorii, dar şi pentru infrîngeri. Sentimentul naţional este un amestec fierbinte de mîndrie şi de regret, este acceptarea de către fiecare dintre noi a istoriei aşa cum este ea, neîncerdnd s-o falsificăm, luînd fiecare pe contul nostru succesele şi umilinţele ei. Forţa unui popor se măsoară în capacitatea de a-şi privi cu ochii deschişi istoria trecută şi prezentă, de a şi-o analiza continuu
şi de a-i recunoaşte punctele strălucitoare şi întunecate. In contradictoria şi atît de tulburata familie a popoarelor Europei, nu se poate exista decît într-o continuă şi crudă comparaţie.
Sentimentul naţional nu se construieşte din paleative. El nu înseamnă numai magazinele de artizanat şi muzica populara de la radio ; sentimentul naţional este memoria vie a orgoliului lui Decebal şi a persistenţei latine, a titlurilor lui Mircea cel Bătrin, a nopţii de 24 ianuarie 1859, a zilei de 1 decembrie 1918, a independenţei contemporane, sentimentul naţional este memoria dureroasă a faptului că Şincai nu a fost sprijinit, că Bălcescu nu a fost primit să moairă acasă, că Alexandru Ioan Cuza a fost trădat, că Titulescu a fost revocat, că Iorga a fost ucis, ca Pătrăşcanu a fost condamnat la moarte.
Distrugerea unui rău începe prin a recunoaşte că răul există. Trebuie să ânţelegem şi să ştim ou precizie totul pentru a ne putea pretinde nouă înşine, fiecare, recuperarea unui steag pierdut.
4	— Calitatea de martor
POEM DE VARĂ
ÎN ARDEAL se numesc lubeniţe, in Moldova li se spune harbuji. Sint ca nişte globuri pă-minteştd create de pămînt pentru a se pmtea admira egolatru in oglinzi ideale. Pielea lucioasă şi verde, aproape animală, trădează mai mult decit un fruct. Totul e neted, rotund, fortificat, impenetrabil, fără golul unui călcîi al lui Achile. Este cetate ? fruct ? animal ? Dacă e cetate, ce cuceritor este destul de puternic s-o cucerească ? Dacă e fruct, cine este destul de bun pentru a-1 merita ? Dacă e animal, cine îndrăzneşte să-l vineze ? O, zeii au creat cu bună ştiinţa asemenea ambigue întîlniri de frumuseţi, pentru a putea dormi, fără teama de a fi bănuiţi, in ele...
Cuţitul pătrunde profanator, intimpinat de un icnet voluptuos de durere, cuţitul pătrunde in miez cu ritualul jertfirii, dezvăluind, pentru a mia oară, palpitant, paradisul. Nu, singele
omencsc, sîngele animal, duce 5n mers aluviuni nefrumoase, săruri şi complicate amestecuri, niciodată sîngele nu va avea graţia acestui nectar ierarhizat in cristale. Niciodată săminţa, ideea perpetuării nu a fost mai regeşte ascunsă. Poate că rodiile doar s-ar putea asemăna, dar rodiile dezamăgesc prin segmentare şi neprevăzut, rodiile, sugerind însăşi savoarea, se opun savurării, In timp ce pepenele verde
—	harbuzul, lubeniţa — este numai dăruire, este globul însuşi al altruismului pămîntesc.
Simţiţi cum, tras de cai nevăzuţi, carul nostru alunecă dinspre vară spre toamnă ? Dacă nu sînteţi prea speriaţi de viteza timpului, aple-caţi-vă şi priviţi cu atenţie ; ciudatul vehicul care ne poartă alunecă pe mari globuri verzi. Trecem prin pieţe, pe lingă munţi de harbuji inalţi cit căpiţele, trecem pe cimpuri semănate cu imense ouă verzi (Doamne, cum o fi arătînd pasărea ?), trecem întreblndu-ne ameţiţi: Cine încearcă să ne complice frumoasa trecere, dne are interesul să ne întunece rapidul drum, cînd totul este atat de simplu, cind fericirea există şi trebuie doar să fie vară şi să avem candoarea de a o elibera diratr-un pepene ?
4
METAFORA
NATURA însăşi, sarcastică, ţine să înflorească dureroase acorduri ipe marginea dezastrelor umane. Marele cutremur din Iran este numai hiperbolicul acompaniament al unor alte, nevăzute, mişcări seismice ; este numai colosala metaforă a cutremurului de conştiinţe din secolul atît de încleştat in noi. Faptul că suprafaţa pămîntului renunţă la nemişcarea ei şi se prăbuşeşte, şi se înalţă, şi, nehotărâtă şi u<ei-glnd, îşi caută altă matcă, este numai o plastică ilustrare.
Cutremurul, cum era şi firesc, nu a mutat centrul tragic al planetei în Iran. Zece mii de oameni ucişi de natură impresionează în aceste zile mai puţin dedt două sute de oameni ucişi pentru o idee. Natura este cea care ne-a creat, este atotputernica şi iresponsabila forţă la binefacerile şi prigonirile căreia putem oricând răspunde prin celebra rugăciune a sărmanului
Iov ; natura ucide, dar nu încearcă să-şi justifice crima, este crudă cu naivitate şi nu invocă mari idei.
Numai alăturate actelor omeneşti, dezastrele naturale se încarcă de sensuri chinuitoare. Numai cind ne ingină pe noi, firea îşi trece candoarea în cinism. Catastrofa din Iran ne cutremură prin durerea şi rotunjimea ei de pildă, prin toate înţelesurile tangente la ea. Cutremurul care acolo răscoleşte pamiîntul este numai izbucnirea in materie a zguduirilor pe care seismografele noastre sufleteşti le semnalează mereu, este numai metafora imensei inimi, cu munţi prăbuşiţi şi vulcani care erup, a imensei inimi omeneşti pe care am auzit-o, ca pe un Mopot, bătînd în această adîncă vară.
BĂNUI ALA
IATA, frunzele n-au căzut şi iarba nu e veştedă, n-au început ploile .?i bruma nu străluceşte încă, dar ochii noştri intilnindu-se alunecă în pămînt şi sufletele noastre ştiu totul. Fiecare nuanţa a lumii o ştim şi aşteptăm cu spaimă să se petreacă. O, bătrîneţea nu este timpul trocut, ci timpul pe care il aştepţi să treacă...
Nici un gest nu trădează urmarea ; nu se culeg viile, nu pleacă păsările şi sturionii nu încep să urce spre izvoare. Dar printre piersici, şi prune, şi roşii, şi vinete se prelinge otoseala de a fi mereu strălucitoare şi proaspete, printre struguri, şi pere, şi hribi, şi afine se infiltrează bănuiala că toamna există. Este numai o presupunere incă, numai o idee neverificată de nimic, numai o suspiciune pe care aerul nu şi-o poate ascunde. Dar, sub neîncrederea din ochii păsărilor speriate, frunzele vor începe să se îndoiască de nemurire şi vor cădea ; sub spaima din botul
oilor tremurător, iarba îşi va pierde credinţa în vară şi se va usca ; lingă ne’iniştea neîncrezătoare a peştilor apele se vor răci. Totul va aluneca şi se va pieide prin bănuiala că toamna există.
Momentul crizei este acesta. Apoi, cind moartea va fi aurie in pomi şi mustitoare in vii, oînd frigul va fi in brume argintiu şi vintul va pune flamuri de purpură-n cer, cînd toate bănuielile se vor fi împlinit şi nici o iluzie nu se va Irvca-păţina să existe, toamna va fi împăcată şi calmă. Cea mai bogată clipă a vieţii şi presimţirea sfârşitului se vor topi intr-o lumină de miere care va curge pe arbori şi pe sufletele noastre, înţeleaptă, împăcindu-se cu ea şi cu noi.
...Şi noi vom şti fiecare gest următor al naturii şi-l vom aştepta, înţelepţi, să se petreacă, şi vom aştepta să plece ultimele păsări şi să vină zăpada, şi apoi, tîrziu, totul să reînceapă. Vom aştepta şi vom fi bătrîni, din ce în ce mai bătrini, pentru că bătrineţea nu este timpul trecut, ci timpul pe care il aştepţi să treacă.
ALBATROŞII
(pe o temă dată)
PLUTEAM pe mai-e, paralel cu ţărmul. Cind 8-a înnorat cerul, cînd marea a trecut dinspre verde spre cenuşiu, nu spaima de furtună ne-a cuprins, ci fericirea absurdă că prin furtună îi vom vedea; ochii noştri Si căutau nerăbdători In zare, ochii mei emoţionaţi ii aşteptau să apară. Ii ştiam din poeme, din imnuri, din visuri ; de nenumăraţi ani îi aşteptam, îi speram. Şi între apa sumbră şi cerul fără iluzii, între catargul nesigur şi pămintul care se îndepărta, ei au erupt albi, ca in poemele care le sînt închinate...
Vestitorul furtunii rupând valul cu aripa, pasărea furtunii zbătăndu-se in vint, detaşamente frenetice umplură văzduhul cu nervoase şi avântate mişcări, alcoolizară aerul cu entuziasmul pe care noi il inhalam fanatizaţi. Nu mai avea importanţă că ţărmul dispăruse de mult şi că un altul nici nu putea fi imaginat încă, nu mai
avea importanţă că nava noastră soîrţâia jalnic din .încheieturi : undeva în zare, ideali, fulgerau albatroşii, şi ţipetele lor, inventînd furtuna, sfinţeau eroic văzduhul.
Apoi i-am văzut de aproape. Aveau ciocuri capabile să sfâşie şi gheare în stare să vîneze. Sublimele hiperbole descrise prin aer nu erau decît drumul dintre două scufundări, şi scufundările in apă nu reprezentau un ritual, ci o pradă. Furtuna nu era decât prilejul, norocosul prilej, al obţinerii prăzii, furtuna nu era pentru ei decît văzduh tulbure şi val neclar în care ciocul rapace putea vina nebănuit. O, furtuna nu era adusă de ei, furtuna ei o foloseau numai, înjosind-o, compromiţînd-o, insinuîndu-se trufaşi şi mincinoşi pe bliazoanefle ei.
In furtună, într-una din furtuni, am renegat, plângând cu hohote, albatroşii.
PIETRELE
ÎN MUNŢI, mai mult decît oriunde, realitatea cedează teren simbolului. Nimic nu există acolo prin voia intimplării leneşe şi dezarticulate, fiecare infimă existenţă este încununarea unui imens efort. Pentru ca o sâmînţă să fi reuşit să dea colţ şi să scoată la iveală planta mică, aproape minerală, întinsă pe piatră, milioane de seminţe purtate de vint au pierit, şi ea, agăţată In pumnul acela sărac, de ţărînă, ştiind că este poate unica şansă a întregii ei seminţii, a rezistat şi a năsout lăstarul lipsit de frumuseţe, dar viu, care nu spune „Sînt aici“, şi „Am ajuns aiciC(.
Eram pe la jumătatea zilei când am ajuns în găvanul lacului Călţun. Plecasem de la cabană din zori şi mersesem alb, fără ginduri, cu grija numai a traseului care nu trebuia pierdut, cu senzaţia, percepută numai prin pori, a altitudinii. Ochii nu căutau priveliştile, urmăreau
oonştiincioşi numai virful bocancului care trebuia aşezat grav pe cel mai echilibrat punct al stîneii. De altfel, priveliştile, pădurile, izvoarele, ciupercile, toamna rămăseseră cu două zile in urmă, două zile de drum. Impresiile se lăsaseră înlocuite treptat prin cifre, culorile prin-tr-un fel de zonă pură, abstractă, matematică. Nu mai eram, fiecare, decît cîte o voinţă tensionată, Întinsă la maximum şi lipsită de orice alte disponibilităţi în afara acestui efort, aşa cum o coardă prea întinsă nu mai poate cînta. Popasurile erau prevăzute strict, nu pentru a gindi, ci pentru a verifica traseul, nu pentru a ne odihni, ci pentru a acumula forţe...
Ce lacăt s-a rupt atunci în noi eliberind acel copleşitor şi atât de neprevăzut sentiment ? Lacul era aproape negru, ca un zaţ, devenit otrăvitor, a', erelor geologice cărora, poate, Ic-a supravieţuit. Stătea nemişcat şi aproape nelichid pe fundul aicelei căldări nu de piatră, ci de pietre. Pietrele erau multe, fără număr, de cele mai deosebite forme şi mărimi, pietrele erau aşezate unele peste altele, sprijinite intre ele, încremenite intr-o rostogoleală fantastică, aproape vii. Poate că unele erau frumoase, poate că cerul pietros de deasupra se lega într-o vrăjită aranonie cu ele, poate că apa neagră pigmenta savant cadrul, dar totul era monstruos de străin, de opus nouă. Am simţit deodată nevoia să nu trecem, ciştigînd cîţiva centimetri de munte, ci să răminem şi să contemplăm. Să
impunem acelor puternice pietre unica noastră superioritate, unicul drept exclusiv — acela de a gindi despre ele, in timp ce ele nu gindesc despre noi.
—	Să nu uităm, rostise atunci prietenul meu R.,^gu nnul-dintoe. cele mai complicate zîmbete ale sale, In timp ce eu priveam pietrele care păreau că se împerechează şi se înmulţesc sub ochii noştri, să nu uităm că anul acesta a fost declarat Anul drepturilor omului.
LA MALUL RECOLTEI
ÎN CURlND va începe să plouă. Un fel de nerăbdare perversă pluteşte in aer. Amiezile sînt aproape fierbinţi, dai' dimineţile şi serile reci, rău prevestitoare. De la o zi la alta minutele amiezii migrează neobservate spre dimineţi sau spre seri, pină cînd ziua nu va mai fi decit monotonul răstimp dintre dimineaţă şi seară, pină cînd ideea de amiază însăşi, înfăşurată pe soare, va dispărea.
Dacii intîmpinau naşterea cu hohote de piins şi moartea cu strigăte de bucurie. Toamna, când naşterea coboară în moarte atît de adînc, să ne aducem aminte de ei. Veniţi printre aceste piramide ale recoltei, printre aceşti verzi munţi de ardei şi vineţi munţi de vinete, veniţi printre strălucitoarele dealuri de gogoşari şi albele dealuri de varză, veniţi printre provinciile de struguri şi ţinuturile de pere, priviţi şi înţelegeţi
toalâ această bogăţie. Bucuraţi-vă şi plingeţi la malul recoltei.
Fiecare rod înseamnă împlinirea şi moartea pliantei care l-a născut; fiecare fruct înseamnă sfârşitul frunzelor printre care a crescut şi, cine ştie dacă nu, şi moartea copacului; fiecare ciorchine Înseamnă intrarea in somn, cine ştie dacă nu pentru totdeauna, a viei. Naşterea in volume rotunde şi colorate a recoltei este o foarte frumoasa, o nespus de bucuroasă moarte. Trecem printre aceste verzi morminte de ardei şi vinete morminte de vinete, printre strălucitoarele morminte de gogoşari şi albele morminte de varză, printre mausoleele de struguri şi criptele de pere, trecem bogaţi, întristaţi şi râzind, trecem inţelegînd cum se poate plînge la naştere şi rîde la moarte, cum sentimentele noastre se suiprapun, inexact şi melodic, naturii.
Bucurindu-ne, un fel de nerăbdare ambiguă pluteşte in aer : sa se petreacă tot ce ştim că se va petrece, să plece păsările, să cadă bruma, să vină ploile; frunzele să se spulbere, rădăcinile în pămînt să se descompună, roadele uitate pe clmp să putrezească ; şi noi să ştim bine că totu-i sfîrşit şi că singura şansă rămîne sa luăm de la capăt totul...
CUVlNTUL
EXPERIENŢELE au dovedit că, izolaţi intr-o ambianţă perfect sterilă, lipsiţi de orice contact cu mediul exterior, cobaii îşi .prelungesc durata de existenţă^. Izolaţi şi singuri, cobaii trăiesc mai mult. S-a observat irusă că e destul ca fericitul vieţuitor să depăşească frontiera celulei sale sterile pentru ca să devină brusc victima adevăratei lumi. El poate deci exista oricât, dar numaL ca-.prizqnier al purităţii sale privilegiate, fără atingere cu universul exterior.
Dar ce-am putea învăţa noi de la bătrânii şoareci singuri ? Cine dintre noi e dispus să-şi prelungească viaţa cu preţul unei singurătăţi din care nu ştie dacă, ieşind, nu ar muri ? Cine acceptă să-şi perpetueze sîngele şi cerneala Sn vid şi neadevăr, intr-o încordare în care fiecare clipă smulsă nefiinţei este smulsă libertăţii in acelaşi timp ? Cine renunţă 1a o secundă de univers pentru o oră de claustrare ?
Nimic nu ne va face să ne răzleţim unii de alţii, pentru că nimic nu poate ânfrlnge sentimentul la pindă că separindu-ne dezertăm, că tăcînd dezertăm, pentru că nimeni nu ne poate garanta că glasul nostru care spune adevărul se va auzi şi de dincolo de acceptaţii pereţi de ivoriu. Şi numai asta ne interesează.
Rărmtnem aici legaţi de frunza trecătoare şi de iarba prăfuită, legaţi unii de alţii prin imperfecţiune, dacă imperfecţiune este nefericirea şi nevoia de comunicare, dacă nedesăvârşire este naşterea noastră din acelaşi lut cîntător care-şi caută ecoul. Rămînem cu toţii aici, în această lume care ne solicită, rămînem cu toţii aici, implicaţi, dar rezisfcind totuşi dorinţei de a ne conserva în imaculat şi tăcere; pentru că purtăm cu toţii spaima de a nu semăna acelor aştri cu o putere de atracţie atit de mare încît lumina cade înapoi, purtăm cu toţii spaima de a nu le semăna, deşi cu toţii ştim că perfecţiune asta înseamnă. între tăcere şi cuvînt, nu cu-vintuil este perfectr^dan arma noastră este cu-vîntul.
CONTEMPLAŢIE
SCRIU, îmi privesc mina scriind, şi mă gîn-desc : ce curaj, ce îndrăzneală să-ţi copiezi gin-durile pe o foaie de hirtie transformată de litera de plumb în revistă sau carteT pe care nenumărate sute de oameni o vor citi! Scriu_şi nu vreau să uit nici o clipă impertinenţa gestului meu. Vreau să am tot timpul sentimentul acestei culpabilităţi, să ştiu că dreptul de a vorbi celorlalţi, acest drept pe care singură mi l-am luat, urmînd o mereu problematică bunăvestire, dreptul acesta va trebui să-l răscunipăr, in contul acestei uriaşe datorii va trebui sâ spun adevărul.
Rostirea solemnă a Iui, în orice condiţii, este în stare să sanctifice. Trebuie să nu uit nici o clipă că pomind pe acest drum nu se poate ajunge decit la sfinţenie sau la compromitere. O, desigur, sfinţii sint de atitea categorii ! Unii au noroc şi se numesc preafericiţi, preacuvioşi,
5	— Cecitatea de martor
arhangheli; alţii nu au noroc şi se numesc doar mucenici; dar aceste diferenţe numai timpul, numai epoca le dictează, sfîntul nu are de ales decît Intre a-şi urma sau a-şi trăda menirea. Aud adesea plîngăreţul: „aşa era epoca, aşa erau timpurile'1. Dar e fals, e fals, nici o epocă nu poate înlocui adevărul prin minciună, ea poate cel mult transforma un apostol in martir.
Scriu, îmi privesc mina scriind şi mă gândesc : dar cind şi cum voi putea şti că între atitea contradictorii sensuri alegerea mea este perfectă ? Cind şi cum va deveni imposibil halucinantul praccs in care credinţa de azi se va dovedi greşită mtine ? Giuseppe Verdi, convertit Ia bâtrineţe de un nou adevăr artistic, rătăcea pe străzi şi cumpăra, pentru a le distruge, flaşnetele cu melodiile lui mai vechi. Dar nici un gest nu este reversibil, in film o mişcare este formată din nenumărate poziţii statice care nu dispar de pe peliculă Ia Încheierea mişcării, în spatele bătrânului maestru continua să se fredoneze stupid ..La dorina e mobile". O, nu mi-e teamă că aş fi in stare să-l trădez pe Dum- I nezeu, mi-e teamă că aş putea sluji un Dum- \ nezeu care nu există.
Dar peste toate aceste îndoieli şi dureroase nesiguranţa, peste mereu problematica bunavestire şi crîncena luptă de a descoperi şi spune adevărul, scriu şi nu-mi doresc decît să nu trebuiască niciodată să mă întorc pentru a distruge vechile melodii.
INFIRMITATE
POATE că părinţii sînt vinovaţi. Poate că educatorii. Poate eâ lecturile. Nu am înţeles niciodată clacă te naşti în felul acesta sau dacă totul apare pe urmă. La început eşti lăudat şi obţii nota zece la pui-tare — dispreţul colegilor e încă amestecat cu o vagă invidie, bănuiala infirmităţii se topeşte într-un sentiment ambiguu de mulţumire, de orgoliu infantil. Pentru că, atunci, binele nu e încă despărţit de rău, pentru că nu se ştie încă dacă învingător în lume este răul sau binele. Cînd, în sfîrşit, înţelegi, nu se mai poate face nimic, este de mult prea tirziu.
Aşa cum unii nu văd şi alţii n-au grai, tu nu poţi lovi, nu eşti in stare să jigneşti. Este o incapacitate organică şi voinţa nu ajută la nimic. Este o trăsătură nefirească, evadată de sub imperiul legilor naturale, pentru că tu eşti incapabil nu numai să loveşti, dar şi să in- 67
5*
torci o lovitură. Universalul instinct de conservare este înlocuit prin atit de fragilul gest al întinderii celuilalt obraz. Ciudat, greu de înţeles, este că malformaţia, dureroasa incapacitate, se naşte nu din neputinţă, ci din forţă. Este nevoie de forţă, de o uriaşă forţă pentru a te incăpăţîna să nu învingi, este nevoie de o imensă forţă pentru a-ţi fi milă de cel ce loveşte, pentru a rezista dispreţului celui pe care nu l-ai lovit. Infirmitatea paradoxală a acestei puteri stă în dimensiunile ei neadaptate la real, aşa cum Gulliver era in Liliput infirm. Superioritatea faţă de o lume în care nu reuşeşti să te integrezi este ridicolă şi infirmă, dacă infirmitate înseamnă a nu putea fi asemenea celorlalţi.
Lucrurile se petrec aşa nu pentru că vor fi răsplătite după alte criterii într-o altă lume, ci pentru că nu se pot petrece altfel. Preceptele morale au înflorit din ele, nu ele urmează litera rotunjită a preceptelor. Cu ucigătoare ironie vei continua să primeşti nota zece la purtare şi cu înţeleaptă tristeţe vei şti că acesta este consemnul, cunoscut de toţi, al infirmităţii tale. Nu vei mai încerca să ascunzi nimic şi, dacă ai umor, îţi vei lipi în partea stingă a pieptului o graţioasă fihtă de tir. Totul este cum este, numai credinţa că vreodată va fi altfel te face să continui să-ţi porţi prin lume infirm de disproporţionata forţă.
FELUL CUM PLOUA
POATE să vi se pară ciudat, puteţi să nu mă credeţi, dar atunci cînd vreau să cunosc cu adevărat un om, îl privesc cu atenţie şi încerc să-mi .imaginez felul cum plouă in jurul lui. Există o intuiţie care nu mă înşeală niciodată şi care imi sugerează mai exact decît cele mai exacte probe ceea ce vreau să ştiu. Sînt oameni în jurul cărora ploaia cade copilăroasă, cu clăbuci şi zarvă nestăpînită, făcînd să crească ciupercile şi să scoată coarne boureşti melcii; sînt alţii In jurul cărora ploaia se desenează discret ca o fină haşura, ca un voal subţire care foşneşte mătăsos şi face streşinile să cînte abia auzit; pe unii îi învăluie ca o reţea invulnerabilă, ca nişte implacabile riduri ale văzduhului, fără zgomot şi fără sfîrşit; pe alţii îi împodobeşte cu serpentinele ei colorate, încurcin-du-i în liniile lungi, pline de haz; unora le atinge obrazul şi li-1 face mai frumos, Ii se
agaţă de gene şi străluceşte în picuri instabili; altora li se scurge prin păr şi pe gît, murdărin-du-i, făcîndu-i să tremure şi să-şi strîngă în jurul gifcului bietul fular, înjosindu-i, urîţin-du-i. N-aş putea să explic de ce, poate că totul se datoreşte marii sensibilităţi a ploii, capacităţii ei de a se adapta şi de a reacţiona prompt, dar nimic nu caracterizează mai bine un om decît felul in care ştie să facă ploaia să plouă. In cîte nesfirşite game se mişcă sunetele ei, ce culori diferite şi neaşteptate poate să schimbe, in cite forme se lasă modelată şi ce sentimente contrare poate să oglindească aceeaşi picătură de ploaie ! Cîmp de studiu, fantastic instrument de cunoaştere, joc pasionant, călăuză, cheie a tainelor, părul de apă al cerului se împleteşte pentru mine mereu altfel, lăsindu-mă să ghicesc în el — aşa cum anticii ghiceau în măruntaiele păsărilor.
LIPSA DE IMAGINAŢIE
ÎNŢELEGEM şi credem numai ceea ce ne cade sub simţuri. Se intimplă să fim martorii unui accident şl rămînem răscoliţi o săptămină, dar citim indiferenţi, şi poate amuzaţi, picanta informaţie din ziarul de seară care transcrie cifra zilnică (de ordinul zecilor de mii) a accidentelor de pe glob. Totul ţine de incapacitatea de a ne imagina o durere nevăzută, -neauzită sau nesimţită de noi. Ni s-a dat suferinţa compartimentată strict, dar în suficientă măsură pentru a nu fi tentaţi să trecem dincolo de pereţii despărţitori. Cum ar putea fi altfel ? Cum am fi putut trăi încărcaţi cu zeiasca povară de a ne gîndi şi la altceva decît la ceea ce trăim ?
Cum am continua să existăm dacă ne-am imagina, dacă ani avea puterea să ne imaginăm că, în chiar clipa vacanţei noastre marine sau a plutirii noastre copilăreşti prin nea, pe pămînt
se desfăşoară cîteva războaie, şi cîteva revoluţii, şi cîteva cotropiri ? Cum am fi putut mînca de trei ori pe zi clacă am fi înţeles cu adevărat ca, pe aceeaşi planetă, un popor întreg dispare prin inaniţie ? Ştiam, desigur : ni s-au arătat tulburătoare fotografii, dar cine este ' în stare să sufere pentru partea nevăzută (chiary fotografiată) a Lunii ? Totul a fost prevăzut.' Lipsa de imaginaţie ne salvează.
Stau în mijlocul cubului care, eufemistic, se numeşte camera mea şiţ încordată, ascult. Nu aud nimic şi nimic nu ar fi mai simplu decît să spun „e linişte'1, dar dincolo de pereţii subţiri şi de minuscule distanţe, in alte asemenea suprapuse cuburi, ştiu că freamătă un nebulos vacarm şi că, dacă am puterea să string dinţii pentru a mă uita pe mine, aud bătrinii cum se apropie de moarte şi oasele copiilor cum cresc, aud milioane de soţi certîndu-se şi dormind alături şi milioane de tineri jurînd că ei altfel se vor iubi; aud avioanele purtătoare de bombe trecînd pe deasupra unor exotici nori, şi fructele căzind din arbori pe neştiute pămînturi, şi respiraţia celor adormiţi în îndepărtate închisori şi lozincile ciudate ale unor neînţelese manifestaţii, şi susurul sîngelui scurgîndu-se in pămînt... Dai1 cite secunde de imaginaţie îşi poate permite un om ? în camera mea este linişte.
Mi s-a întâmplat adesea să mă plîng de ne-simplitatea universului. Dimpotrivă, totul mi se pare acum elementar. Fericiţi cei lipsiţi de imaginaţie, căci a lor este împărăţia liniştii. Să ne bucurăm : in mai mare sau mai mică măsură, ne-a îost dat tuturora să fim asemenea acelui dreptcredincios al lui Camus care, în mijlocul unei predici ce storcea lacrimi tuturor, a rămas indiferent, iar celor care ii reproşau răceala le-a răspuns că tine de o altă parohie.
TRANSILVANIA
(I)
ÎN PEISAJUL spiritului românesc, Transilvania reprezintă rigoarea. Este ca şi cum aş spune : în peisajul românesc, Transilvania reprezintă munţii. Munţi au şi Moldova şi Muntenia. Oltenia însăşi are munţi, dar crestele sînt strînse în jurul Ardealului într-o afinitate geologică fără început. Munţii aparţin Transilvaniei pentru că Transilvania se numeşte teritoriul aspru şi grav al sufletelor noastre.
în spaţiul desfăşurat intre Mureş, Tîrnave şi Crişuri, in timpul desfăşurat între Gelu, Ino-ehentie Micu şi Iancu, noţiunea de joc este neconţinută. Spiritul mobil şi strălucitor, atît de propriu sudului, este aici nedorit şi inexistent, o seriozitate stîngace dar sigură stapîneşte totul, sîntem mai aproape de Lună decît de porţile Orientului. Casele se lasă împrejmuite cu ziduri şi oamenii se lasă împrejmuiţi cu tăceri, la fel de greu de străpuns. O gravitate aproape
greoaie şi o nelabilitate magică aproape compun sentimentul constanţei, puternic cum puţine popoare îl ştiu. Totul este veşnic, cuvîntul însuşi e neschimbător şi nu trebuie să ne mirăm că aici te poţi sprijini într-o vorbă precum în alte locuri in peretele stincii.
Stabilitatea ideilor şi sentimentelor este atît de mare încît eroarea nu intră in socoteli — atunci cind apare, ea nu poate fi declt catastrofică. Avram Iancu, înnebunind pentru că s-a putut înşela, este cutremurător şi neverosimil printre contemporane baricade de operetă.
Dacă vreodată cineva, un spirit fantast şi neliniştit, ar căuta să intuiască rădăcinile miraculoasei unităţi a poporului român, le-ar găsi poate răsucite şi în coordonatele noastre sufLeteşti, care nu se aseamănă, ci se adaugă una alteia. Muntenia şi Moldova îşi izvorăsc exuberanţa şi visul din Ardealul tăcut, pentru că, dincolo de porţile înalte şi de tăcerea creaţiei, Transilvania este leagănul.
TRANSILVANIA
(II)
1NTÎII voievozi ai Moldovei au coborît din Maramureş, iar -ai Munteniei — 2ice legenda — clin Făgăraş. Mult înainte, intre Făgăraş şi Maramureş palpitase statul lui Gelu. Imaginaţia cărui istoric s-ar Încumeta să reclădească mileniul destrămat aici de la retragerea romanilor şi pină la Întemeierea ţărilor româneşti, excentric, dincolo de munţi ? Ce alchimist ar putea să închipuie temperatura Ia care — înaintea creştinismului — două popoare infruntindu-se s-au contopit, dind naştere unui aliaj purtind însemnele naşterii sale misterioase ? Cine ar putea să refacă mental fantastica mie ele ani în care acest popor, de o parte şi de alta a Car-paţilor, a folosit munţii ca pe un ultim scut împotriva începutului sau sfîrşitului de zi ? Oricum ar fi fost acel neguros şi necunoscut mileniu transilvan, în el — acolo, atunci — ne-am născut şi am învăţat să vorbim, acolo ne-au
murit primii viteji şi s-au trăgănat primele bocete. Este întîiuL mare moment al Ardealului.
Cel de al doilea moment se numeşte Inochen-tie Micu Clain. Conştiinţa unităţii româneşti o au şi cronicarii Moldovei, o duce in Europa Di-mitrie Cantemir şi o tratează savant Constantin Cantacuzino. Dar conştiinţa unităţii româneşti trece din manuscrise în. confruntare şi martiriu odată cu Inochentie Micu. De la acest sfint începe înălţătorul calvar, in acelaşi timp social şi naţional, urcat pe rind de savanţi, scriitori şi ţărani, preoţi şi învăţători, urcat pînă la roată, pînă la exil, pînă la spînzurătoarea improvizată intr-o magazie sau pînă la pierderea minţii, urcat pînă în punctul unde apoteoza a devenit posibilă.
Nimic nu a fost dăruit.
Nu România şi-a alipit Transilvania, ci Transilvania s-a unit cu România, întregind nu doar geografia şi bogăţiile statului român, ci între-gindu-i istoria cu o vocaţie a dăruirii, neobişnuită. Transilvania a adus ţarii cursul dinspre izvor, dureros, al apelor şi vîrfurile munţilor niciodată comozi. Transilvania a adus ţării partea de nord a sufletelor noastre.
UN VERS DE EURIPIDE
VOI ÎNCERCA să comentez un vers de Eu-ripide, din Rugătoarele. Un vers cunoscut nu pentru poe2ia pe care o conţine, ci pentru capacitatea sa de a deveni maximă, de a fi recunoscut ca purtător al unei grave idei, larg acceptate. Versul spune : „Prevederea este ade^-vârâtul curaj*.
Prevederea ? Probabil oamenii continuă sa existe pe pămînt graţie prevederii; poate că ea este însăşi condiţia conservării noastre cine ştie dacă nu în infinit; probabil, astăzi mai mult decît oricînd, avem nevoie de această bătrînească înţelepciune ; poate că azi trăim una dintre acele clipe în care prevederea este adevăratul curaj şi poate că, intr-adevăr, nimic nu ar fi mai important decît prevederea, dacă noi am fi mulţumiţi de noi şi de ceea ce este în jurul nostru.
Dar de atltea mii de ani marea noastră mîn-drie este aceea de a fi nemulţumiţi şi de a încerca să trecem mai departe, iar această obse-
sie — eminamente umană — a saltului necesar se numeşte curaj.
Prevedere înseamnă mers atent, precauţia pasului următor şi, eventual, renunţarea la el. Prevedere înseamnă grija de a putea oricînd reveni, de a putea oricînd interpreta altfel totul. Prevederea nu riscă niciodată o cucerire prezentă — le riscă pe cele virtuale, din viitor.
Curajul, dimpotrivă, pune sub semnul întrebării tot ceea ce există pentru ceea ce ar putea să fie şi, între comoditatea stabilă a imperfecţiunii şi desăvîrşirea bănuită numai, el alege întotdeauna, riscînd totul, pe cea de a doua. Curajul poate să fie dureros, distrugător, dar nu inutil. Niciodată un erou nu a murit vreodată degeaba — cel înfrînt cîştigă oricum mai mult decît cel care nu a încercat să lupte. Curajul, dezastruos chiar, poate scuza lipsa prevederii, niciodată prevederea nu scuză lipsa curajului.
„Prevederea este adevăratul curaj(£. Un vers mai trist decit tot ce se poate închipui, un vers, adoptat, îăcut maximă şi venit să ne înveţe că trebuie să ne temem de tot ce este in jurul nostru, că singura -noastră Îndrăzneală trebuie să fie conştiinţa înţeleaptă a acestei spaime.
Prevederea este adevăratul curaj ? Da, numai daca ea există pentru a face posibil un curaj mai mare ; da, dacă ea este complicatul drum al unei mari îndrăzneli ; da, numai dacă la capătul ei vom putea fi mai liberi, mai feliciţi şi mai puţin prevăzători.
BRAZII ŞI CEILALŢI ARBORI
MA GÎNDESC la arbori ca laj#.a mai cinstită specie de fiinţe lăsata de Dumnezeu pe pămînt. Ei nedreptăţesc numai prin măreţia de care sînt singuri in stare şi ucid numai prin umbra înălţimii lor. Viaţa arborilor, cinstită, dar fără sfir-şit, cinstea şi supravieţuirea arborilor — iată cel mai tulburător şi optimist dintre mistere.
Trec printre arbori şi-i privesc. Sînt negri, şi-au lepădat frunzele şi găzduiesc bruma ; vin-tului, bătînd mereu din altă direcţie, nu i se împotrivesc ; au făcut totul pentru a părea morţi pentru că numai morţi pot traversa fără primejdie moartea. Poate că ..asta înţelepciunea. In felul acesta viaţa se conservă ascunsa, disimulată în ei, în felul acesta la celălalt mal al iernii îşi vor putea mărturisi, din nou, triumfătoare. existenţa. Sînt esenţe tari, destul de abile şi de puternice pentru asta. Dar dacă nu-i aşa ? Dai- dacă unii dintre ei mor cu adevărat, se
supun cu adevărat vîntului şi niciodată nu-şi mai redobindesc pierdutele frunze ? Dar dacă această iscusită mască a morţii a devenit un sttrşit ireversibil şi noi respectăm emoţionaţi o rezistentă de mult încheiată ? în tăcerea generală şi ambiguă, cine continuă să trăiască şi cine este mort ? Trec printre arbori, îi privesc, ii ating : tu ? tu ? tu ? Şi chiar dacă totul va fi în stare să învie, nu este prea mult să te prefaci că mori o jumătate de viaţă, pentru a păstra strălucitor ciotul rămas ? Nu este prea scump ’i
Atunci îmi vin in minte brazii. Sînt mai fragili decît toţi. Se rănesc uşor, se frîng uşor, ard uşor. întreaga lor forţă este canalizată Încordat şi patetic spre un singur scop : să rămînă drepţi şi fără minciună în ger, su nu se prefacă, să înfrunte totul, să lupte po faţă, •nerenunţînd La nici o frunză pentru a se salva. Este o rezistenţă orgolioasă şi disperată, care numai acolo în psihologia muntelui putea să se nască. Oamenii spun „frumos ca bradul'1 şi îi aduc in case, verzi, pentru a nu uita că verdele lor demn esto posibil. Şi, astfel, brazii cad victimă propriului lor simbol.
Posibile şi opuse modele, brazii şi ceilalţi arbori... Trec printre ei, îi privesc, îi ating, trec mereu printre ei, purtmd dilema nerezolvată, spre judecata de apoi.
6	— Calitatea de martor
PASTEL
DE MULT nu a mai nins aşa. De atîla Limp nu a mai căzut peste creştetele noastre atita allx.sacrificat, că nu mai sîntem in stare să deosebim explozia de feerie. Am fost obişnuiţi cu iernile goale, cu frigul declarat şi rigid, cu gerul fără podoabe, fără datini, fără metafore. Am fost obişnuiţi să ne fie frică de iarnă şi să aşteptăm doar, cit mai înţelept ascunşi, să treacă. Şi deodată această năvală a albului, năvala aceasta învolburată şi nesupusă luptznd împotriva sării aruncată sub roţi, împotriva cenuşii presărată sub paşi, căzind nebuneşte, fără încetare, in fantastica tentativă de a acoperi totul, zăpada aceasta făcînd brazii împăraţi şi statuile ridicole, dăruind trotuarelor demnitatea potecilor şi pieţelor lumina păstrată pentru poieni. Deodată această riscantă revărsare {ieste lume, deodată această idee ciudată şi bănuitoare B2 câ iama însăşi există pentru a face posibilă am-
biţia aviniată şi utopică, menită să înfrumuseţeze şi să purifice pamintul, menită să-l ascundă şi să-l facă strălucitor ochilor descurajaţi şi păsărilor.
Ambiţie irealizabilă, desigur. Oricîtă ninsoare s-ar aşterne, va exista întotdeauna un turn orgolios, străbătător şi cenuşiu, va exista întotdeauna perseverenţa unei mături hotărite să dezvăluie piatra. Şi va mai exista, peste toate acestea, spaima noastră copilărească de clipa în care strălucitoarea, nivelatoarea îndrăzneală se va transforma în ape revărsate peste noi, şi va mai exista sentimentul nostru că apele acelea vor îmbogăţi nemăsurat pămînturile.
Dar pînă atunci, pînă în primăvara care poate veni numai după iarnă, iarna există pentru a face ninsoarea posibilă. Ninge cum de mult n-a mai nins şi, bandajat de zăpadă, pămîntul rănit e frumos.
li*
SPITAL
U>
UN SPITAL nu este un loc unde te vindeci de boală, ci un Ioc unde te vindeci de tine. Patul cu pleduri albastre, pardoseala cu linoleum spălat de trei ori pe zi, halatul vişi-niu, ceştile cu monograma Ministerului Sănătăţii, durerea localizată strict — toate te ajută nu să uiţi boala, ci să te concentrezi asupra ei, să-ţi aduci aminte că ai un trup şi să renunţi la tot ce eşti tu fără să fie el. Descoperi deodată că totul seamănă ; că în fiecare pat aranjat la fel se găseşte, nedeosebit în esenţă, cîte un trup asemănător îndurerat; că, acolo, în condiţiile nivelatoare, nimeni nu este mai frumos, sau mai profund, sau mai cinstit, ci toţi aparţin cu intensitate aceluiaşi regn animal şi numai această revelaţie are importanţă. Ciudată revelaţie năs-cînd un ciudat şi contradictoriu sentiment. Pe de o parte jignirea acestei joase apartenenţe implacabile, pe de altă parte dorinţa frenetică de
a-i fi cit mai perfecţi reprezentanţi... Trupurile acestea îndurerate printre care se pierde trupul meu îndurerat nu cunosc mai fierbinte tendinţa decît aceea de a dispărea intr-o sănătoasă, ideală animalitate.
De fapt, durerea, suferinţa sînt noţiuni ambigue şi improprii. Nu poţi folosi pentru spirit şi corp aceleaşi cuvinte, cum nu poţi boteza cu acelaşi nume uscatul şi apa, un munte şi un val. Cele două, atît de deosebite, feluri de suferinţă se exclud intre ele, se fac cu neputinţă una pcj alta. O mare durere a spiritului face trupul imponderabil şi neglijabil, în. timp ce aici, în acest pat de uniformă, toate suferinţele fără sfîrşit ale sufletului meu, şi sufletul meu o dată cu ele, dispar pentru a face loc durerii meschine şi îngrozitoare a unui fragment de ţesut străbătut de cîteva vase sangvine şi de cîţiva microscopici nervi.
Nu, nu de boală mă vindecă spitalul, ci de mine însămi, de pasiunile şi chinurile mele, de ceea ce urăsc şi de ceea ce nu pot să admit. Nu de boală mă vindecă spitalul, ci de mîndria singularităţii mele, de flacăra neindiferenţei mele perpetue. Şi, deodată, mă fulgeră bănuiala că spitalul este o cursă, că trupul meu e o cursă în care pot fi prinsă, de care trebuie să mă feresc ; deodată, mă fulgeră spaima că întreaga omenire ar putea fi prinsă vreodată într-un asemenea spital, sau numai în propriul ei trup.
SPITAL
(II)
ŞI, TOTUŞI, nu putem fi infrînţi, nu putem fi supuşi, putem muri cel mult, dar moartea este şi ea o efigie a victoriei. Avem o rezistenţă stranie, niciodată îndeajuns intuită. Avem strania calitate de a nu putea fi niciodată cuminţiţi. Reduşi la un singur grăunte de viaţa, grăuntele păstrează împotrivirea, deci forţa. La ultima limită a ei, din ultimul fir de putere, apare ideea disperată, fantastica idee că, după ce ai pierdut totul, iţi mai rămine în stăpinire propriul trup, pe care nu eşti in stare să-l faci fericit, dar asupra căruia ai inalienabilul drept de a dispune. Este un tragic joc : o dată aruncată pe masă ultima, colosala carte, tu poţi să nu învingi, dar nimeni nu mai poate să-ţi fie învingător. Este un gest împotriva naturii acest sfir-şit de luptă în care ideea flutură peste trupul materiei, căzut. Trestii ginditoare ? Dar care trestie s-a mistuit vreodată singură ?
Scepticii sînt încă o dată infirmaţi. Cine mai îndrăzneşte sâ susţină desfăşurarea spre rău a sufletului omenesc fără să fie strivit sub avalanşa adevărului ? In cîteva milenii de existenţă am evoluat evident dinspre supunere spre libertate, dinspre fanatism spre rigoare, dinspre credinţă spre conştiinţă. Loviturile ne-au făcut nu mai înţelepţi, ci mai puternici. Am învăţat din fiecare cădere, din fiecare spasm, din fiecare insultă. Eram ţinuţi flăminzi şi am făcut greva foamei, eram obligaţi să tăcem şi am făcut greva tăcerii, eram arşi pe rug şi ne-am dat singuri foc, moartea însăşi am învins-o, transformînd-o in jertfă.
...Nu pot fi învins, nu pot fi supus, pot muri cel mult.
AXIOMA
NIMIC nu csic mai puţin sigur decît evidenţa. Nimic mai puţin convingător decit o axiomă. Eram în stare să urmăresc demonstraţii ale unor complicate teoreme, dar n-am înţeles niciodată cu adevărat de ce „două cantităţi egale cu o a treia sini egale intre ele“.
Timpul a trecut, numărul axiomelor a crescut îngrijorător, dar eu am păstrat cu încăpăţinare incapacitatea de a accepta adevărurile care se oferă sau sînt oferite. Despre prea multe fraze mi se spusese că nu mai au nevoie de demonstrare, prea multe cuvinte se simţeau jignite la cererea de a fi explicate, prea multe idei au preferat să se impună decît să se justifice. Asupra prea multor lucruri am fost deprinsă să nu mai pun întrebări, pentru a nu mă îndoi de ele. Mă îndoiesc, deci nu renunţ la mine însumi, mâ îndoiesc, deci exist.
Nu cred că, de-a lungul atitor milenii, există un lucru caro sâ fi fost mai imperios cerut omenirii decît credinţa in axiome. Rînd pe rînd, bă-tindu-se cap in cap, ideile şi secolele soseau, şi prima lor grijă era de a pretinde obositelor ga/.de, înainte de oiiee, încă o carie blancke. Şi, iiemcdiabil. naiva omenii c, ciezindu-sc: de fiecare data salvata, face mereu imprudenţa de a emite încă un asemenea cec, pe care-1 retrage apoi, de fiecare dată prea tîrziu pentru a mai putea fi recuperat. Dacă totuşi pămîntul continuă să fie populat, dacă mamele mai nasc copii şi pomii mai rodesc fructe este pentru că intr-un colţ, undeva, s-a păstrat întotdeauna îndoiala, aşa cum ţârăncile păstrează sămînţa aluatului capabil să dospească viitoarele pîini. Oamenii iubesc pentru că se îndoiesc de dragoste, sînt drepţi pentru că se îndoiesc de dreptate, sînt liberi suspectindu-şi libertatea.
De la severul dascăl de aritmetică şi pînă Ia marii dascăli neîngăduitori, toţi îmi reproşează neîncrederea in axiome. Fără axiome nu s-ar demonstra nimic, îmi spun filozofii; fără axiome nu s-ar putea stăpini, îmi spun istoricii; fără axiome nu s-ar putea mintui, imi spun sfinţii; eas=£rjntîmpla dacă fiecare ar gindi eu propriul său cap — se îngrijorează sociologii. Zimbesc fiecăruia dintre ci, amabil, aşteptin-du-mi dreptul la replică. Atunci cînd îmi este
acordat, rostesc, zimbind, două cuvinte, universalul răspuns in faţa căruia ştiu că axiomele îşi pierd din aroganţa şi se prezintă supuse la judecată. Două cuvinte ciudate : „Omul cugetă". Spinoza, Etica, partea a doua — Despre natura şi originea sufletului, cea de-a doua axiomă.
GENUL EPISTOLAR
SA ÎNCERCAM să ne imaginăm, in jumătatea noastră de secol, un roman epistolar : o poveste de dragoste sau o naraţiune cu pilpîiri filosofice, avind miezul ambalat in foşnetul unor lungi scrisori. Să Încercăm să ne imaginăm o corespondenţă, desfăşurată pe mai multe decenii, în care fiecare plic conţine o mărturisire datată naiv 19..., şi începută protocolar cu „Iubite prietene..." Să ne imaginăm acum, in timpul răvăşit pe care îl străbatem, molcoma comunicare a sentimentului caligrafiat pe hîrtie şi aşteptînd răspuns... Cine va reuşi ? Ce scriitor îşi va permite să-şi oblige eroii să corespondeze, nesperiaţi de zeii decenţei şi ai ridicolului ?
Pudoarea şi-a mutat împărăţia pe tărirmil nevăzut. Costumele de baie pot să fie de mărimea unei frunze numai, marile sentimente sînt, in schimb, tot mai pudic ascunse. Acolo unde
înainte se dezvolta o tiradă, acum se consumă o miime, insesizabilă aproape, de gest. Nu e decît o firească racordare la epocă : căldura pentru care se ardea o pădure se obţine din neliniştea unui atom. Dar să nu ne flatăm. Niciodată nu vom şti dacă noi stăpinim atomul sau el ne stăpîneşle pc noi, nici dacă preferinţa pentru infinitezimal nu ne face să ne pierdem, in drum spre noi înşine, pe noi înşine. Sâ mărturisim : nu e numai pudoarea, este şi graba, şi teama de ridicol, şi neîncrederea în cuvinte, şi nevoia de a nu simplifica, şi dorinţa de a nu strivi taina prin prea multă şi prea exactă lumină, şi conştiinţa perisabilităţii adevărurilor, dar nu şi a hîrtiei scrise care le păstrează, golite de sens, peste ani. Toate aceste reţineri, contorsionate şi sceptice, toată pojghiţa decentă a perlei, nu fac decit să păstreze rana pe care o închid — niciodată nu vom şti dacă tăcerea sau mărturisirea completă ne falsifică mai mult.
Nu ne mai scriem scrisori, ci bileţele şi telegrame. Operele complete ale oricărui scriitor clasic se încheie, onorabil, prin citeva tomuri de corespondenţă. Opera scriitorului modern se însoţeşte, cel mult, cu o subţire addenda, in care se string citeva sfişietoare bilete lăsate pe sub uşă şi cîteva amuzante telegrame. Este o chestiune nu numai de decenţă, ci şi de economie, poate. Avînd conştiinţa operei dusă pînă la ultimele ei consecinţe, artistul nu-şi permite să se ofere decît pe această cale.
Nu mai scriem scrisori şi înţeleg ce adevărată dovadă a sublimării noastre sufleteşti este aceasta. Nu mai citim şi nu mai aşteptăm romane epistolare decît balansindu-ne în ironia unui zîmbet matur, chiar dacă atîţia bunici ne şoptesc că numai la gura focului, de lemne, se nasc poveştile. Dar cum am mai putea noi folosi naiva formulă „iubite prietene.şi, mai ales, cui am mai putea-o adresa ?
NEPROPORŢIE
KTOT mai mult mă uimeşte raportul dintre cantitatea de revelaţii şi idei şi cantitatea de cuvinte ale unui scriitor. Tot mai mult descopăr o neproporţie bizară şi chinuitoare, o lipsă de echilibru nu între ce şi cum, ci între ce şi prin ce. Formularea mea este mai mult decît naivă. E, desigur, o doctă preocupare a esteticii studierea relaţiei dintre capacitatea de abstractizare şi posibilitatea concretizării in imagine, dar nu numai de asta e vorba, iar eu nu sînt doctorul savant care analizează un caz, ci însuşi bolnavul obsedat, fascinat de propria sa boală.
Nu imaginile îmi lipsesc, îmi lipsesc cuvintele. Mă gîndesc la un sculptor care nu reuşeşte să-şi procure marmura, deşi are în cap, şi în mîini, şi în nenumărate schiţe, viitoarea statuie. Vizitind o ţară vecină, a cărei limbă mi se predase la şcoală din clasele primare şi pină
aproape de terminarea facultăţii, îmi dădeam seama că ştiu gramatică, cunosc structura limbii, pot să corectez greşelile vorbirii celorlalţi, dar eu nu pot vorbi pentru că n-am cuvinte, nu cunosc lexicul. Mi se intimplă mereu la fel: am ideea poetică răscolitoare, dar ea nu este decit scheletul, sistemul nervos ; dar carnea, carnea mustoasă şi inefabilă, transparenta şi plină de culoare ? Ştiu că ele nu se nasc despărţite şi nici nu pot trăi după separare, pot fi doar, una sau alta, diminuate pînă la umbră ; mai ştiu că marii asceţi socoteau renunţarea la strălucitul fruct al cărnii o victorie a seminţei ascunsă în ei, o eliberare. Ştiu toate acestea, şi totuşi simt nevoia navalei cuvintelor, am nevoie de cuvinte multe, de cuvinte familiare mie, pt? care să le văd şi care să mi se ofere. Par eu nu cunosc cuvinte, ci noţiuni. Prin pasăre eu înţeleg o făptură cu aripi care întruchipează ideea de zbor, puritate, neputinţă etc., dai* prin sturz sau cintezoi eu nu înţeleg nimic, ele nu există pentru mine. Mai mult chiar : îmi sună vulgarizator, concreteţea lor se opune în mintea mea liniei albastre a plutirii prin aer. Acelaşi lucru cu plantele, iarba, arborii. Nu simt ce înseamnă ulm sau platan. Nu am nici cel puţin cuvintele, învăţate în Laroui-se, ale acelui copil din Sartre, pentru că, spre deosebire de el, am avut întotdeauna orgoliul de a nu încerca să dobîndesc ceea ce nu mi se oferă de bună voie.
Ar trebui să încep un studiu dacapo al naturii, ar trebui să mai trăiesc, mai aproape de codru, o copilărie, sau poate ar trebui să mă nasc din nou. Dar cino îmi poate făgădui că, împresurată de mierle, turturele, stăncuţe, cintezoi, codobaturi, cuci, rindunele, pupeze, ciori, voi mai fi în stare atunci să zăresc corul ne- / mărginit şi singur, traversat de însăşi ideea de zbor ?
CASCADORII
AMESTEC, inteligent dozat, de tragedie şi melodramă, cascadorii fac parte din aura tulbure a secolului. Ei nu sînt eroi. Eroismul presupune victoria, consacrarea cel puţin post-mortcm, iar cascadorii luptă pentru a fi infrinţi
—	acolo unde sc întrevede succesul actorul titular preferă să apară el însuşi. Cascadorii sînt cei ce riscă mereu pentru alţii: preocupat de saltul mortal, publicul nu le mai observă trăsăturile feţei, înlocuite apoi, printr-o mică translaţie, cu figurile ştiute po de rost ale vedetelor. Anonimatul, stigmat şi emblemă, nu este o nedreptate, ci o circumstanţă sine qua non a acestei condiţii. Prea îndrăzneţi pentru a fi talentaţi, alunecind spre sublima, dar niciodată spre geniu, cascadorii sint profesionişti nu ai artei, ci ai curajului.
Artistul urmărindu-le calm săritura în gol de care, după ce totul se va fi terminat, va bene-
7	— Calitatea de martor
ficia cu eleganţă, săritura care In clipa inspiratei tirade ii va fi atribuită cu entuziasm, nu este desigur un personaj înălţător; dar cascadorul, personajul-curaj, înaintea căruia nu se află nimic şi după care nu rămine decit moartea, este la fel de liniar şi monstruos desenat. Numai sinteza lor este înaltă. îndrăzneala cascadorului ţine de acest pămînt, îndrăzneala artistului ar implica universul. Riscînd, artistul nu-şi riscă viaţa, ci şi nemurirea, murind, nu moare doar el, ci mor toate umbrele pe care le-ar fi răsfrint peste lume. Pe aici se intră în transcendent.
Dar despărţirea dintre artă şi curaj, acest divorţ poate nu Ireversibil, este acceptat, cu un fel de frondă orgolioasă şi entuziastă, chiar de cascadori. Cind, unii dintre ei, devin artişti, se grăbesc să treacă în apele calme la care le dă dreptul noua condiţie. Şi frumosul rămine acelaşi înger infirm, alături de care somnul îndrăznelii naşte monştri.
CULORILE
SE SPUNE mai ales la moarte, sau la cîte o spectaculoasă prăbuşire ; se spune pe un ton absolvitor, ca o formulă de iertare, ca o dezlegare condescendentă a severelor vămi de dincolo ; se spune : „N-a făcut rău in viaţa luia. Asta înseamnă că n-a omorît cu mina lui pe nimeni, fără să semnifice că n-a ştiut de uciderea nimănui. Asta înseamnă că n-a împins pe nimeni in prăpastie, fără să semnifice că n-a fost spectatorul distrat al unor rostogoliri în neant. Nimeni nu-şi face iluzii asupra purităţii. Printr-o nepretenţioasă şi superficială selectare a păcatelor, numai asasinatul interzice intrarea in paradis. Formula absolvă doar de crima capitală. O aud mereu şi îmi sună mereu in urechi precum cintecul fatidic ai roţilor, care şopteşte că trenul va deraia. N-a făcut rău în viaţa lui, n-a făcut rău în viaţa lui, n-a făcut rău... Ce semn mai acut al dizolvării decît
aceasta calificare a oamenilor nu după ceea ce au făcut, ci după ceea ce au reuşit să nu facă ? A fost un om cumsecade, a reuşit să nu ucidă pe nimeni. N-a făcut rău în viaţa lui, n-a făcut decît să asiste la crime. Nimeni nu îndrăzneşte să-l întrebe ce a făcut bine, tuturora le e suficient că nu a făcut rău. Este o degradantă lipsă de pretenţii in această modestie a exigenţelor. Virtutea de a nu face rău devine astfel ţel, etnd trebuia să fie minim punct de pornire. Ia ce lipsită de speranţă adincime trebuie să te afli pentru a considera nivelul mării un pisc al eroicei escaladări. Degradantă absurditate ; dacă a nu face rău este înalt calificativ, atunci vidul, absenţa materiei, este superior materiei, atunci negrul, absenţa culorilor, este superior culorilor. Cînd un om se îneacă, cel ce a încercat, fără a fi reuşit, să-l salveze poate fi, cu mult mai mare uşurinţă, făcut vinovat de moartea l\*\ decît cel care privea de pe mal cu detaşare totul. Prin nu se ştie ce alambicat proces sufletesc, un ratat este privit cu dispreţ de cei care niciodată nu au încercat să devină ceva. Cel care tace este întotdeauna mai respectat nu numai decît cei care spun aberaţii, ci şi decît cei care spun lucruri înţelepte. ^Nimic mai demn de respect decît tăcerea, pentitT'că nimic mai puţin compromiţător decît ea. Şi nimeni nu observă că şi tăcerile sînt de mai multe culori.
FICHIDINGHIA
CA SĂ PUTEŢI înţelege ce înseamnă, ascultaţi-i mai întîi numele. înainte de a şti ce e, înainte de a bănui chiar, învăţaţi să-i rostiţi numele. Cînd veţi fi simţit că sunetele încep să însemne ceva pentru voi, cînd, înainte de-a le înţelege, veţi simţi că ele înseamnă ceva — misterios şi inefabil, greu de definit dar real — cind veţi fi obişnuiţi cu toate aceste lucruri, imaginaţi-vă un cactus.
Imaginaţi-vă un cactus adevărat, încercînd să uitaţi cactuşii de seră, asprimile lor cultivate demonstrativ şi ghimpii lor anume proteguiţi pentru a putea fi arătaţi, cu democratică mîn-drie, oaspeţilor. Imaginaţi-vă un cactus adevărat, mare cit un stejar, cu braţele lemnoase şi ţepi ca lănciile. Nu este frumos, nu este decorativ. Pielea lui, aproape neagră de secetă, sfâşiată din loc în loc, de coarnele animalelor poate, lasă să se vadă fibrele uscate şi dure, bătrine.
II simţi dureros şi neliniştitor, jalnic şi sublim în acelaşi timp. El este tatăl. Fructul lui se numeşte fichidinghia.
Fruct ? Poate că acest cuvint nu este întru totul propriu nevegetalului rod. Este mai degrabă un ou înzestrat cu ghimpi, un ou roşu înarmat de jur împrejur, sau este poate un cap însîngerat, încununat de la naştere cu spini. Ascunsă printre lănciile arborelui, fichidinghia trezeşte greu ideea de fruct şi nu deconspira prin nimic aroma in care dorm seminţele. Se înrudeşte prin gust cu pepenele galben, dar nu se tîrăşte ca el pe pămînt; seamănă prin savoare cu dudele, dar nu hrăneşte ca ele, cu frunzele, viermi; se învecinează prin mireasmă cu banana, dai* nu i-a fost dat, ca ei, paradisul tropical. Crescînd la subsuoara lănciilor, nece-rind nimic lumii, îşi întoarce spre exterior spinii, într-un gest de orgoliu şi de paradoxal altruism. Ea ştie că numai aşa îşi poate trece, mai departe în timp, seminţele şi mireasma.
Repetaţi încet numele magic, şi atunci cînd nu îndrăzniţi să vă concentraţi în sine, să întoarceţi spre afară spinii intransigenţei, cînd nu găsiţi curajul de a nu mai pretinde nimic, cu exccpţia dreptului de a lăsa cu adevărat o să-mînţă, cînd vă îndoiţi că sîmburele acela de viaţă ar putea rezista, neînvăţat să crească lujere agăţătoare, lăsaţi sunetul straniu să vă coboare în auz şi murmuraţi formula sacră a necompromisei izbînzi.
MARTIE
DACA aş fi întrebată de care dintre anotimpurile anului mă simt mai organic legată, dacă ar trebui să mărturisesc care dintre ele mă revendică mai adînc şi mai cu dreptate, aş recunoaşte :|*_mă răscoleşte vara, mă purifică iama, toamna o iubesc, dar m-am născut în martie. Aparţin acestui anotimp nehotărât şi incert, în care căldura frigul există în ciudate lupte şi împletiri, în care primăvara poate veni oricînd, şi în care primăvara poate fi ori-cînd revocată ; aparţin acestui anotimp cu flori curajoase care nu ajung să lege fruct şi cu ninsori care pier înainte de a naşte troiene. Aparţin acestei emoţii a dimineţilor care nu ştiu cum se vor sfîrşi, a nopţilor care nu ştiu dacă vor fi capabile să rodească un soare, a mugurilor care nu ştiu în care clipă să rişte deschiderea. Aparţin lunii bunei vestiri, şi ce este mai incert cîecTT o bună vestire ? Ce este mai fascinant decît o
bună vestii'e ? Ce este mai tulburător decît această lună ambiguă, caro se supune şi se răzvrăteşte în acelaşi timp ?
îndrăzneşte cineva să se întrebe de ce-şi iubeşte părinţii ? Cum aş putea să mă mir că îndrăgesc vremea care m-a născut ? Lapoviţa şi dezgheţurile noroioase, echinoxul şi astenia de primăvară, nesiguranţa şi elanurile, chiciura şi firele de iarbă, toate compun acel halo natal pe care nu îl uiţi şi de care nu te desprinzi niciodată. N-aş vrea să fiu mai tînără şi n-aş vrea să mă fi născut mai devre me : îmi place să fiu legată de acest cerc in carc totul trebuie crezut pe cuvint, in care naşterea este numai o promisiune şi fructul numai un germene ; îmi place să fiu legată de acest cerc al încrederii copilăreşti, chiar dacă, alunecos şi ironic, el se încheie mereu la 1 aprilie...
DE RERUM NATURA
LINIŞTII noastre sufleteşti i-a mai rămas un domeniu : natura. Natura este veşnică, spunem. Natura nu este discutabilă, natura nu pune probleme. De atitea mii de ani un izvor este un izvor, incît nu mai poate fi bănuit de altceva. Ce este mai calm decit o descriere de natură ? Indiferent de luptele care se dau in jurul lor, arborii execută aceeaşi frumoasă mişcare in patru timpi; indiferent de numărul morţilor pe care îi acoperă, iarba — au observat poeţii — este verde şi proaspătă; indiferent cîte neadevăruri s-ar întretăia prin aer, păsările zboară de milenii îngrijorate numai de soarta puilor lor. în această constanţă fantastică şi atît de greu de înţeles pentru noi, totul se petrece după legi imuabile. Ce este mai prudent decît o descriere de natură ? Ce este mai odihnitor ?
Să ne gîndim deci la natură, la toate lucrurile însufleţite şi neînsufleţite care o formează;
să ne gîndim la supusele pietre lustruite de ape, la cuminţile ape curgînd numai spre mare ; să ne gindim la strălucitoarele fructe care ştiu cînd trebuie să apară, la calendarul care, înţelept şi autoritar delimitează vremea cireşelor de vremea piersicilor, de vremea prunelor, de vremea strugurilor ; la căprioarele blînde care, ocrotite în rezervaţii, nu caută să afle hotarul dincolo de care ar fi vinate ; să ne gîndim la zborul porumbeilor între balcoanele cu seminţe şi pîine, la miraculosul eldorado el albinelor, la poieni, la fluturi, la flori, la orice reprezintă un minuscul unghi al naturii.
Natura este veşnică, natura nu este discutabilă, natura nu pune probleme, chiar dacă în mere se ascund viermi, în pămînt şerpi, în noapte bufniţe şi, printre idilicele fire de iarbă, ochii trişti şi inteligenţi ai şopîrlelor.
CIUDATA PREFERINŢA
MI S-A întimplat adesea să observ ce ciudată e preferinţa noastră pentru tinereţe. Ştim că tinereţea înseamnă neîmplinire, lipsă de maturitate, lipsă de înţelepciune, dar preferăm cu ardoare, cu fanatism această neînchegare. Naturii îi cerem să rodească, nu alegem fructele verzi şi florile neînflorite, dai' pentru noi implorăm, pretindem numai perioada de dinaintea creaţiei. Apropierii, cu un milimetru chiar, de moarte ii preferăm riscul inexistenţei.
Refuzăm piscul, pentru ca dincolo de el începe coborîrea şi nu observăm că atunci însuşi urcuşul încetează de a mai avea un sens. Tinereţii, mîndră de ea, refuzînd sau nefiind în stare să atingă maturitatea, nu-i simţim monstruozitatea şi tragicul. Dimpotrivă, ne-am obişnuit s-o folosim ca pe o scuză fantastică : orice imperfecţiune poate fi scuzată prin tinereţe, pentru că tinereţea este chiar luminoasa imperfec-
ţiune ; orice eroare poate fi scuzată prin tinereţe, pentru că tinereţea este chiar strălucitoarea eroare. Depărtarea de moarte ne apare ca un universal atu.
Ce ciudaţi sîntem ! Nc* gîndim mereu cu spaimă la ce va fi după moarte, dar nu ne fră-mîntă ce a fost înainte de naştere. Poate că de acel ante-timp necunoscut ar trebui cu şi mai marc spaimă să fugim ; poate că a nu exista este mai groaznic decît a nu mai exista. Oricum, între aceşti doi poli înaintăm, preferând mereu, în mod ciudat, apropierea de primul, dar ne-oprindu-ne nici o clipă din drum. Dacă, prin absurd, am reuşi s-o facem, prima dorinţă frenetică ne-ar fi aceea de a ne continua drumul, căutînd mereu imponderabila clipă în care creaţia este posibilă şi descoperindu-ne mereu prea tineri sau prea bătrîni pentru ea.
DE SUS
PRIVIT de sus, oraşul se dezvăluie, spre surprinderea mea, feeric. Îşi ascunde străzile şi îşi descoperă cupolele ; magazinele banale, casele fără stil şi pieţele fără farmec se pierd sub aco-perişe nostalgice şi ţuguiate, cu hornuri complicate şi cocoşi de vint. Privit de sus, oraşul are turnuri şi foişoare, terase şi creneluri, pe lingă cornişe se insinuează exccntrice şi misterioase scări, iar din tainice cute izbucnesc, nebănuiţi, porumbeii.
Privit de sus, riul apare, spre surprinderea mea, graţios. Albia miloasă şi meschină, cu apă tulbure, pînă la genunchi, cu ierburi mocirloase găzduind gălăgioase seminţii, se vede de sus numai o clară panglică frumos şovăitoare, cu străluciri mereu schimbate, suav ajurată dc verde. Icrele peştilor putrezesc în nămol, prin apa secată pietrele roase scot colţii tociţi, de mult nu mai sînt valuri şi nu se mai aud pes- 109
căruşi, dar, privit do sus, riul continuă să fie aceeaşi şerpuitoare strălucire, acelaşi luciu fără cusur.
Privit de sus, pămîntul se descoperă, spre surprinderea mea, minunat. Pustiurile sînt aurii, mlaştinile de smarald, munţii violeţi şi gheţurile orbitoare. Furtunile nu se observă, fiarele nu se văd, crimele nu se bănuiesc. Un cîmp de luptă este numai o întindere cenuşie cu ingenioase tente de roşu naiv, un incendiu este numai o superbă mare oranj. Şi peste toate, peste toate se leagă mereu ceaţa albastră, calmă şi încrezătoare, o aureolă optimistă se zăreşte în jurul pămîntului, de sus.
...Poate de aceea ne invidiază păsările şi poate că totul este cum este pentru că pămîntul se vede de sus fericit.
CAMIL
NU ŞTIU ce moşteneşte sufletul nostru de la părinţi, nu ştiu ce imponderabile licori amestecă în noi hazardul, nu ştiu bucuria şi suferinţa in ce alambicate retorte ne schimbă. Cunosc însă, am revelaţia unor intîmplări, sau oameni, sau cărţi fără de care aş fi fost altfel, intuiesc întotdeauna ciudatele mele puncte de sprijin. Drama unui popor îndepărtat sau gestul exemplar al unei conştiinţe străine pot să-mi recompună geografia sufletească, pot să fie in viaţa mea epicentre ale unor cutremure mai adinei decît o tragedie revărsată peste mine, mai definitive. Moartea unui necunoscut poate să mă răvăşească mai adînc decit ideea propriei mele morţi, niciodată înţelese, şi o carte despre viaţă poate să însemne în mine mai mult decît viaţa.
încerc uneori să-mi imaginez cum aş fi fost, cum aş fi gindit, cum aş fi suferit, dacă nu l-aş îi citit pe Camil Petrescu. Nu reuşesc. Anii aceia
111
de adolescenţă fantastică şi aproape bolnavă, cînd îi ştiam pe de rost pagini de roman sau de dramă şi aduceam viaţa s-o confrunt cu litera de lege a literaturii, părăsind cu repulsie realitatea dacă îndrăznea să se îndepărteze de cu-vîntul scris, anii aceia nu reuşesc să mi-i imaginez fără Ladima şi Gelu Ruscanu, fără Piedro Gralla, fără Danton, fără Bălcescu. Am învăţat atunci că dreptatea absolută nu există, dar că trebuie să lupt pentru dreptatea absolută ; am învăţat atunci că adevărul suprem e un vis, dar că trebuie să visez cu incăpăţînare adevărul suprem. Intr-o tradiţie de intuiţii geniale, de la el am învăţat orgoliul şi beţia rece a lucidităţii; printre mirodenii complicate şi orientale, cu el m-am retras spre durerosul şi limpede nord.
Pe Camil Petrescu nu l-am văzut niciodată şi mi se pare atît de ciudat că aş fi putut să-l văd şi că adolescenţa mea i-a fost contempopană, cum mi se pare atît de ciudat că sînt contemporană cu Alfa Centauri...
PORUMBEII
VIN adesea şi mi se aşază pe balcon. Sînt păsări calme şi bine hrănite, cu penele pieptănate cu grijă, cu ciocurile strălucitoare. Vin la ore fixe, într-un fel de joc tacticos şi odihnitor, intr-un fel de plimbare înainte sau după masă, înainte sau după somn. Nimic din sfîşierea nervoasă a lumii nu atinge aceste graţioase ceasornice măsurând nu timpul, ci liniştea.
Zboară perechi, nedespărţiţi, niciodată singuri, legaţi doi cîte doi printr-o uimitoare şi aproape dulceagă atenţie, legaţi printr-o duioşie aproape nenaturală. Ii privesc şi îmi vin in minte toţi porumbeii care populează cărţile, şi planşele, şi cîntecele, toţi simbolicii porumbei care ne decorează iluziile. Cum i-am ales ? De ce tocmai aceste păsări casnice şi neextraordinare, cuminţi şi placide, grijulii şi lipsite de eroism au devenit emblemă setei noastre de fericire şi pace ? Numai atîta dorim, numai acest
113
8	— Calitatea de martor
mers liniştii şi legănat, numai acest zbor cu efort calculat, numai această duioasă indiferenţă ? Atîtea milenii de zbucium şi atîtea secole de oboseală se pot încheia printr-un mic vis alb, printr-o fragilă şi opacă aripă de porumbel ?
Vin adesea, mi se aşază pe balcon şi mă lasă să ascult cum inimile lor măsoară nu timpul, ci liniştea. Şi atunci, citeodată, in rare secunde, suie în mine o umilinţă caldă şi binefăcătoare, lacrimile ştiu, fără orgoliu şi limpezi, să-mi curgă pe obraz şi eu ştiu recunoaşte că tot ce se poate dori porumbeii au descoperit de mult. Nimic mai uman decit egoista, marea lor linişte, îmi spun, înţelepţi cei ce o înţeleg... Şi-mi mai rămine să sper ca asemenea secunde sa fie încă rare, ca mult timp încă să fiu prea tînără pentru a înţelege porumbeii.
CHIPAROŞII
PE pămîntul nostru nu cresc, nici chiar in rezervaţii. Au nevoie de un aer mai pasionat, fără treceri bruşte spre indiferenţă şi frig, au nevoie de o climă nu mai fericită, ci mai arzătoare. Poate că existenţa lor se leagă de pământul sterp şi neroditor, poate că ei se inaiţă ca o sublimă compensaţie acolo unde roadele refuză să se rotunjească, poate că sînt oferiţi numai ţarinii capabile sa renunţe la toate celelalte daruri, poate că sîntem prea bogaţi pentru a cunoaşte chiparoşii. Oricum, oricare ar fi crima pe care în felul acesta o plătim, mărturisesc că nu-i bănuiam înainte de a-i vedea şi, umilita, ştiu nu numai că ei nu pot să crească aici, ci şi că aici ei nu pot fi imaginaţi.
Există perioade în care planeta întreagă vorbeşte despre chiparoşi şi perioade In care nimeni nu se mai gîndeşte la ei. Sînt uitaţi pentru că, fericite, popoarele consideră existenţa lor prea 115
8
firească şi sînt uitaţi pentru că, deprimate, popoarele nu mai cred în existenţa lor. Dar indiferent de aura care îi înconjoară sau nu, chiparoşii, acum sînt convinsă, nu pier niciodată, şi cine ştie daca nu acesta este motivul pentru care nici popoarele nu pier.
Cum aş putea să vi-i descriu ? Faceţi un efort şi imaginaţi-vă o flacără neagră sub forma de arbore. Faceţi un efort şi imaginaţi-vă o flacără de frunze, pe care vîntul o înteţeşte, pe care sevele pămîntului o alimentează şi pe care cerul o trage in sus, faceţi un efort şi căutaţi să înţelegeţi chiparoşii pentru ca apoi, după ce visele voastre vor fi cuprinse de văpăile lor, să vi-i doriţi în grădinile voastre, să faceţi din trupurile voastre zid împotriva frigului şi cu căldura gurii voastre suflînd să încălziţi aerul, să faceţi aerul arzător şi pasionat, destul de arzător şi pasionat pentru a îngădui chiparoşii. Faceţi un efort şi lăsaţi-vă incendiaţi de chiparoşi, faceţi un efort şi nu vă fie teamă de chiparoşi, faceţi un efort şi doriţi-vă chiparoşii, faceţi un efort...
C1NTECUL UITAT
DE ZECI de ori, de nenumărate ori, săptămâni şi luni la rînd am visat acelaşi vis. Era ceea ce s-ar putea numi un coşmar alb, un vis cu însemnele groazei ascunse dezvăluindu-şi numai mie spaima ermetică. De fapt trăiam nu în vis spaima, ci mult mai tîrziu, la trezire ; visul nu devenea coşmar decît pe muchea în care se îmbina cu realul.
Totul era nemaipomenit de simplu. Visam că îmi vine în minte ideea unei formidabile poezii. Nu ar trebui decît s-o transcriu pe hirtie, dar sînt atît de obosită şi mi-e atît de somn, încît efortul mi se pare uriaş, şi de altfel inutil, pentru că poezia — ideea — este prea fantastică pentru a putea fi uitată. Şi adorm fericită. Cînd mă trezesc ţin minte totul, în afara miraculoasei idei pe caro o simt, o simt pîndindu-mă de undeva, fiindcă a existat şi continuă să existe fără ca eu să mai pot ajunge la ea. Şi în primul
somn o visez din nou, şi din nou renunţ s-o notez, deşi păstrez in mine tot chinul nopţii trecute, dai’ acum şi mai mult, şi mai adînc îmi dau seama că această idee nu poate fi uitată, că însăşi spaima de a nu o uita este o impietate. Şi adorm din nou într-o vinovată fericire, şi trăiesc în vis, mai plin decît oricînd în realitate, beatitudinea creaţiei, liniştea aceea fără egal care te acopere ca o apă limpede după ce ultimul cu-vînt al ultimului cîntec a fost spus. Şi mă trezesc dimineaţa din nou, amintindu-mi totul, fiecare senzaţie şi fiecare sentiment pe care cîn-tecul nescris şi uitat le-a lăsat în mine. Cînte-cul însuşi continuă să palpite undeva, ascuns, simt urmele calde pe care le-a lăsat prin mine trecind, urmele pe care zadarnic încerc să nu le pierd...
E un coşmar-avalanşâ, un coşmar care se întregeşte din coşmarurile trecute, un coşmar în lanţ, pentru că de fiecare dată toate argumentele chinuitelor nopţi se strîng în mine să lupte împotriva somnului încîntat care mă cuprinde şi împotriva sentimentului că, vai, ceva atît de esenţial nu poate fi uitat. E un coşmar puternic şi dispreţuitor, locuind ironic pe muchea realului, ameninţînd mereu să se rostogolească din vis, prăvălind peste lumea fragilă fericirea şi spaima unui cîntec ideal şi uitat...
LINIA
ORICÎT de greu mi-ar veni, trebuie să recunosc : în ultimul timp m-am surprins de mai multe ori purtindu-mă ca un om mare. Prima oară mi s-a intimplat in timp ce mergeam în-tr-o după-amiază pe stradă, cu ochii pe sus, la complicatele cornişe ale caselor (nimic nu-mi place mai mult decit să privesc, mergând încet, cornişele caselor pe lingă care trec şi care, astfel, se mişcă o dată cu mine pe cer), aşteptând ora la care se aprind luminile vitrinelor şi firmele încep să îşi joace fragil culorile. Mergeam încet, coborind din cînd in cînd ochii la oamenii mari care treceau pe lângă mine în goană, încărcaţi cu pachete, cioenindu-se unii de alţii, vociferind fără să se înţeleagă ce spun, cind, deodată, nu-mi dau seama cum, m-am pomenit gonind şi eu cu aceeaşi viteză, grăbin-du-mă fără să ştiu încotro, ceiind să mi se facă loc să pot trece, nemaiobservlnd pe ce străzi
trec, nici dacă deasupra caselor se arcuiesc misterioase cornişe, nici ce lumini se joacă de-a v-aţi-ascunsa in firme. Cînd m-am oprit, ca un mecanism al cărui arc intors pe furiş reuşise în sfirşit să se destindă şi să încremenească» eram transpirată de oboseală şi spaimă, în-ţelegind că fără să vreau călcasem linia care mă separa de lumea oamenilor mari. Am făcut imediat un pas înapoi, dar linia aceasta fiind, bineînţeles, nevăzută, nu voi mai putea fi niciodată sigură că am păşit intr-adevăr bine şi am reuşit să mă întorc exact înapoi. O, mie îmi plac in continuare cornişele acoperişurilor şi asta este, fără îndoială, un semn bun, dar lunecarea aceea in goana oamenilor mari s-a mai repetat de atunci încă de două sau trei ori şi, deşi de fiecare dată mi-am revenit repede, o stranie nelinişte a pus stăpînire pe mine şi am înţeles că nu mai pot fi sigură de copilăria mea.
O	curioasă senzaţie de vinovăţie mă apasă şi nu ştiu să-mi povestesc nici mie vina.
O, dar nu se poate să nu găsesc un mijloc de a rămâne aşa cum sînt, cînd ştiu că n-aş putea supravieţui ruşinii de-a vedea copiii trecînd încet pe lingă mine şi privindu-mă uimiţi, cînd mă înfior gindindu-mă că ar putea veni o seară în care, privind stelele, să mi se pară nu-mai nişte luminiţe tremurătoare pe cer şi să nu aud de pe una, nevăzută, dintre ele, rîsul, trist puţin, al Micului prinţ.
PLOILB
NU M-AM indoit niciodată de ploi. Am fost convinsă întotdeauna că ploile, ca şi ninsoarea, sînt mult mai mult decît ceea ce Ie-a poruncit natura să fie, sînt mult mai mult decît ceea ce ele insele ştiu că sint. Am crezut întotdeauna în ploi şi am înţeles dintotdeauna că ploile sînt însăşi ideea de libertate a naturii. Există o preferinţă a oamenilor pentru marile ploi, o preferinţă nejustificată în întregime de bogăţia pe care ele o presupun, există o preferinţă pentru dezlănţuirea conţinută în ele, pentru că — de cite ori nu am redescoperit acest salvator adevăr ? — există o preferinţă a oamenilor pentru dezlănţuire.
Eram, nu demult, pe străzile unui oraş dc munte, şi era cald, mai mult deoît adolescenta vară îngăduia. Aerul eoborîse peste acoperişuri, greu, obosit şi, in acea apăsare a cerului prea luminos, crengile înflorite încetau să mai trans-
mită bucurie. Plutea in aer o extenuare prevestind izbucnirea furtunii. Şi revărsarea de ape a început brusc, exasperată, însoţită de tunete şi fantastice iluminaţii, însoţită de gheaţă, semănată peste noi, cu simburele cît bobul de porumb. în mai puţin de două minute oraşul devenise feeric. Mărgelele îngheţate formaseră un compact şi incredibil covor peste cenuşiul asfalt in timp ce altele inoercau să se aştearnă pe dealurile ţuguiate ale acoperişurilor, şi, alunccînd pe medievala pantă, se rostogoleau — ciurlilai
—	de pe cornişe, intr-un armonic şi muzical contrapunct. Apa nu înceta sa curgă în cascade celeste şi lumina intermitentă a fulgerelor dădea întregului peisaj străluciri de început de lume.
Nimeni nu-şi făcea iluzii : asistam la un .pogrom a] fructelor. Bogăţia anului fusese, desigur, din primul minut, compromisă. Şi totuşi, flutura în noi o bucurie primară, aproape Jjiz -decentă, eram fericiţi că tunetele tună, şi fulgerele fulgeră, că apa se revarsă şi grindina cade, că vintul bate, că nimic nu mai poate fi reţinut, că regulile au fost nesocotite şi ordinea, atît de firească, dată peste cap. Dinspre munte, fluviile improvizate pe străzi aduceau bucăţi de garduri, rădăcini, semne ale unor, poate dramatice, ravagii, dar lumea ascunsă pe sub porţi le primea cu universală îneîntare, oameni necunoscuţi vorbeau intr-o intimitate ciu-122 dată, se ridea tare, se fredona fals şi dezinvolt.
Femeile îşi scoseseră pantofii şi, cu neascunsă voluptate, se lăsau cuprinse de apă, copiii se bălăceau, necertaţi şi uimiţi, in fraged nămol.
...M-a năpădit atunci o imensă şi rară admiraţie pentru noi, pentru bucuria noastră, pentru dragostea cu care înconjuram dezlănţuirea naturii, pentru uşurinţa cu care eram dispuşi să plătim, să ne solidarizăm cu minutele acelea de libertate a elementelor. Şi eram rmndră că fac parte din mulţimea zănatecă şi bucuroasă, că nu m-am îndoit niciodată de ploi, că există elanuri nedirijabile, că oamenii nu vor să fie fericiţi şi bogaţi cu orice preţ.
COPIII
SA încerc să irnă întorc printre «copii ? Ei vin la mine fără bănuieli savante şi mă cheamă în jocul lor fără să-mi ceară în schimb un compromis. Ei sânt frumoşi, deci nu invidiază frumuseţea, şi sint iubiţi, deci nu invidiază iubirea. Ei sint lacomi fără agresiune şi egoişti şi mărinimoşi fără motiv. Ar fi -o întoarcere în Y * '	1 î.
oricând, că Prislea cel voinic se va întoarce fără îndoială cu merele, că Făt-Frumos va învinge balaurul, că Sfinta Vineri e mai puternică decât Muma-Pădurii, că apa vie susură undeva şi iarba fiarelor poate fi găsită. Aş şti că vulpile sint şirete, urşii buni şi dinii credincioşi, ca păsările au grai şi caii au aripi, că sub pământ există celălalt tărim. Aş şti că mama vitregă va fi pedepsită, că Scufiţa Roşie va fi scoasă din pîntecul lupului, că împăratul e gol.
regina albinelor mă poate ajuta
Cine-şi poate dori mai mult ?
...Şi cine ştie cit de simplu ar fi totul dacă, la alunecatul hotar al întoarcerii, nu m-ar întâmpina ochii dilataţi ai copiilor, şoptindu-mi că vor să crească mai repede, că dincolo de fluturătoarele albe perdele pîndeşte, fantastic, Bau-Bau...
NAZDRAVANIA
MATURITATEA unei culturi se măsoară poate prin capacitatea ei de a naşte năzdrăvani. Termenul este compromis din copilărie de rostirea prea dulce, ţinind de basm, dar, eliberat din zimbet, el poate fi descoperit fermecat precum acolo în înţeleptul şi departele său punct de pornire. Nimic mai fascinant decît aceas-tă ambiguitate între nesănătos şi supranatural, decât această muchie între nebunie şi geniu, decât această complicată confuzie : năzdrăvan — nezdravăn. Maturitatea unei culturi, spuneam, se măsoară prin capacitatea ei de a naşte năzdrăvani. Faptul că în atât de tînăra cultură românească G. Călinescu s-a născut în urmă cu mai puţin de un secol verifică încă o dată ciudata noastră precocitate.
Nu a avut o existenţa spectaculoasă, dacă nu este spectaculos a sta nenumărate ore pe zi la masa de scris; nu a avut o existenţă spectacu-
loasă, dacă nu este spectaculos a locui pe o stradă cutremurată de tramvaie, a-ţi săpa sub pămînt un refugiu pentru masa de scris. Năzdrăvănia lui nu ţine de fabuloase întîmplări, năzdrăvănia lui e unghiul din care intimplările se văd fabuloase. Năzdrăvănia lui e o continuă, fragedă descoperire a lumii, în care balta se umflă de peşte şi văzduhul de păsări, in care
o	broască ţestoasă este depozitara secolelor prin care a tretut şi copiiîor încă nenăscuţi li se dau mirobolante sfaturi. Năzdrăvănia lui este inefabilă, este ca un nimb pe care îl împrumută lumii, în clipele în care o priveşte, pentru a o vedea mai frumoasă. Poate că nu este decît un mijloc de apărare, asemenea ceţii In care se ascundeau zeii trecind printre muritori. ^Totdeauna profeţii înarmaţi au învins, iar cei dezarmaţi s-au prăbuşit1*, scrie înţeleptul Ma-chiavel, şi nu ştiu dacă 5n victoria lui G. Căli-nescu năzdrăvănia nu a fost o armă, şi nu ştiu dacă maturitatea unei culturi nu se măsoară prin numărul profeţilor ei înarmaţi.
SOMNUL
IATĂ, încă nu definitiv, incă uşor reversibil, somnul mă aşteaptă mereu, cu o înduioşătoare constanţă. Dacă sufăr sau daca nu privesc în jur, dacă lupt sau dacă trec surizînd, dacă nu înţeleg nimic sau dacă înţelegerea mă acoperă cu rănile ei niciodată închise — somnul mă aşteaptă la fel de primitor. Totul se schimbă, totul se mişcă, totul dispare ; nu putem trece de două ori pe acelaşi drum şi tiu ne putem scălda în acelaşi fluviu decît o dată ; florile mor, frunzele cad, arborii se usucă ; vintul alunecă, apele curg, munţii scad ; numai el, numai el mă aşteaptă mereu, neîndoielnic, egal.
Cu nimeni nu am relaţii mai stranii : de nimeni nu mi-e atît de frică şi nimeni nu mă fascinează astfel. Şi totuşi, dacă mă gîndesc bine, frica este mai mult o prejudecată. Frica de el nu izvorăşte din mine, din mine izvorăşte dorul, nostalgia lui. Frica mi-a fost sădită de alţii în suflet — părinţii şi învăţătorii mi-au
spus că trebuie să mă tem de el, mi-'au spus că nu trebuie să mă las fermecată de elţ mi-au spus că trebuie să lupt Împotriva lui pentru că alături de el luptă moartea. Au dreptate probabil ; orient ar părea de ciudat, părinţii au întotdeauna dreptate ; dar ce voluptate să nu-ţi asculţi sfătuitorii, ce voluptate să nu-i crezi, să ştii că orice s-ar intimpla somnul te aşteaptă mereu, neschimbat, neintimidat, neşovăielnic, egal. Iată o certitudine.
Tot ce nu îndrăznesc să gîndesc peste zi, tot ce se depune jn-Jmrre prea violent pentru a-1 recunoaştc, tot ce nu am curajul să iubesc sau să urăsc peste zi, înfloreşte în somn şi creşte fantastic, se realizează, există In somn. Dintre intimplări ireale şi onirice aventuri, mă dezvălui, astfel, in faţa mea, eu, cea reală, mai adevărată decît in trezie, mai încărcată de nuanţe, mai exactă. Este uneori o demascare severă şi
o	plăcută, plutitoare surpriză alteori. Dureros sau nu, visul este cea mai profundă «meditaţie a mea asupra mea.
O, ar fi destul să ni se spună că in moarte vom putea visa, pentru a aştepta moartea cu voluptate, pentru a avea nostalgia ei. Am şti că e destul să murim pentru ca tot ce n-am îndrăznit să gîndim, să recunoaştem, să iubim, tot ce nu a fost, să se realizeze, să existe, să se întîmple. Am şti că e destul să murim pentru a ne putea retrăi viaţa intr-o versiune revăzută, ideală.
9	— Calitatea de martor
TRANDAFIRUL
AŞ PUTEA să-i imput — cum se obişnuieşte
—	spinii, sau — cum se obişnuieşte — aş putea să-i laud înţelepciunea ele a se apăra. Dar spinii lui îmi sint indiferenţi. Culorile mlădiate muzical în nuanţe şi înflorirea misterioasă mereu — ar trebui să mă extazieze. Dar frumuseţea trandafirului nu atinge în mine lacrimile. Desfolierea însăşi, sublima destrămare, nu mă ingominche prin gingăşia, ci prin liberul ei arbitru. Şi totuşi, desprinderea, pe rînd, a petalelor este poate cel mai înălţător dintre gesturile de care se simte in stare natura... Mai frumoasă decît această renunţare este numai ideea de a renunţa.
înainte de a apărea oboseala, înainte de a simţi văzduhul deasupra capului greu şi dragostea pămîntului slăbită o clipă, înainte ca prima albină să treacă fără a se opri şi primul vînt să treacă fără a întoarce capul, trandafirul
renunţă. O demnitate încordată pină la orgoliu face să picure, una cîte una, pline de strălucire, petalele, face să-nchidă, neofilite, una cîte una, pleoapele.
E un refuz al îmbătrinirii fără egal, pentru că, dintre toate vieţuitoarele lăsate de Dumnezeu pe pămint^trandafirul singur nu îmbătrî-neşte, ci moare.
Refuză astfel înseşi legile firii, strălucindu-şi cumplita ambiţie de a nu primi moartea, ci de a şi-o oferi, (de. a pîndi cea mai plină dintre clipele înfloririi, clipa in care corola este a-proape ca niciodată de magica sferă, pentru a trece dincolo brusc.
Cine îndrăzneşte să-l judece ? Cine are dreptul să-1 laude ? Cine l-ar putea urma ? Şi de fapt cine este acest animal cu petale, această pasăre cu ghimpi şi parfum, alături de care îmi sună în urechi orgolioasele cuvinte ale lui Cicero : „Cu siguranţă mie mi se îngăduie şi mi se va îngădui întotdeauna să mă îngrijesc de demnitate şi să dispreţuiesc moartea", alaturi de care îngîn mereu „Cu siguranţă"... ?
«}*
VARA — LA SFlRŞITUL LUI NOIEMBRIE
ESTE neliniştitor. Este o căldură in care nu poţi avea încredere. Este ca şi cînd ţi s-ar da deodată o săptămmă de copilărie : cum să te bucuri de ea cînd ştii că nu e decît o saptămînă şi nu ştii de ce ţi s-a dat ? Ne 'pregătisem să ne fie frig, pregătisem uşi închise, tăceri calde, impermeabile, şi ne plimbăm fără fular, printre mormane zâmbitoare de frunze, trecem prin lumina mieroasă miraţi şi stânjeniţi de bunăvoinţa elementelor. Nu s-ar putea spune că nu-i .plăcut. Noi dorisem, noi cerusem, noi implorasem, noi prelinsesem aceasta căldură pe care o străbatem acum aflaţi cîe neaşteptata ei îndeplinire, de surprinzătoarea trecere de care ne bucurăm. Munţii, iată, sînt încă senini şi drumurile spre ei frumos accesibile, cerul, atît de curat, capabil de curcubeie, ţigăncile vind, ca primăvara, violete, şi iluziile noastre stau gata să înflo roască a doua oară.
I
Totuşi, nu. Este neliniştitor. Pluteşte în aer presimţirea că nu dorinţele noastre au declanşat incredibila vară, că undeva, nebănuit de noi, s-a desfăşurat un cataclism ale cărui urmări nu Ie cunoaştem încă şi care, in treacăt, a născut acest paradoxal anotimp. Pluteşte în aer presimţirea că a avut loc, ceva neînţeles de noi, că implacabilele legi ale firii nu s-au schimbat, ci au devenit mai dibace, că această căldură este poate o cursă a frigului. Cine poate şti ?
Cine poate şti de unde vine vara aceasta ciudată şi, mai ales, de ce ? Oricum, e tîrziu.
1	Păsările au plecat, frunzele nu mai sînt pe
crengi, noi ne obişnuisem. Cine poate şti de *	ce ni se oferă şi ce vrea de la noi ? Pentru că
nu, nu e posibil să fie numai un truc, o igno-
i	bilă încercare de a împiedica venirea marilor
zăpezi.
I
I
i
i
NOAPTEA, NOPŢILE
ATUNCI, de mult, la facerea lumii, despărţirii întunericului de lumină Dumnezeu i-a închinat Lntiia zi. Era un omagiu, o adâncă recunoaştere a măritei nopţi, gestul de a crea un soare pentru a-i pune astfel ei hotar. Era un tandru gest pe care Dumnezeu nu a intirziat să-l facă. Iz-vorînd din întuneric, aştrii au fost creaţi nu pentru a distruge întunericul,jsi pentru a-pune întunericul în lumină. Pe tremurătoarea linie, niciodată sigură, dintre ele, se năştea paradoxul şi frumuseţea.
Noaptea este unică şi fără hotar, nopţile ţin din amurg pînă în zori; noaptea este egală cu sine şi veşnică, nopţile cresc şi descresc ca nişte aromate ape ; noaptea este fără glas şi singură, nopţile ţvriie de greieri, filfne de lilieci; noaptea este mată, nepopulată, străină, trufaşă, nopţile strălucesc de stele şi se lasă voluptuos stă-
pînite de lună. Ne inspăimintă noaptea : gin-dul pornit nu ajunge niciodată la capătul ei şi niciodată nu se mai ştie întoarce. Ne înspăimântă noaptea: rintecul pornit nu se mai aude-n afară şi nu are cine să-l asculte acolo.
Rotindu-se din marea şi nemişcata noapte soarele taie graţioasele, tremurătoarele nopţi. Ciudata împărţire este la fel de ciudat reversibilă — în cele din urmă suma nopţilor se transformă in noapte.
Nopţile sînt cu tei sau cu crini, nopţile sînt cu uliţe înguste sau cu fascinante bulevarde pustii, nopţile sînt cu măturători de stradă, cu trscători rari, cu dude pe asfalt, nopţile sînt cu visuri, nopţile sînt cu lună... Şi vor fi cu lună mereu, pentru că, din teama de a nu supăra marea noapte, nu vom renunţa niciodată să privim întunericul luminat.
UNICITATEA
REVISTELE şi ziarele şi-au desfrunzit pădurile de hirtie in foşnetul numelui lui Bălcescu. Avântat sau nostalgic, cuvintul scriitorilor i se închină, recunoscându-i, in semn de omagiu unicitatea. Biografia lui, această capodoperă, cu intransigenta ei aproape sinucigaşă, cu fantastica ei liniaritate, este prilejul unor meditaţii la sfirşitul cărora pe soclul moralităţii absolute Bălcescu este lăsat de fiecare dată singur. Printre atâtea mari personalităţi ambigue şi nerăbdătoare de compromis ale istoriei, viaţa lui, cu nici o secundă ascunsă, cu nici o secundă solicitând discreţia sau îngăduinţa, nu oferă şanse de comparaţie. Şi nimeni nu observă cum unicitatea, suprem elogiu, este pentru Bălcescu cea din urmă, adâncă, infrimgere.
El este prototipul. Nu-1 sărbătorim ca scriitor, sau ca istoric, sau ca om politic. Nu este pentru noi doar erou sau martir. El reprezintă
etalonul de platină al conştiinţei noastre naţionale, el este, pentru istoria românilor, însăşi ideea de istorie. Destinul lui nu spre unicat aspira, ci spre capul de serie. Prin tot ce a făcut Bălcescu a fost un învăţător vrînd să se transmită nealterat şi multiplicat prin generaţii, istoria însăşi folosind-o ca pe un instrument de educaţie şi învăţătură. Rămas unic, destinul său se realizează pe alte coordonate decît cele dorite pină la delir, pe alte coordonate, mai strălucitoare, dar mai fără speranţă. Tragedia lui Bălcescu, postumă, picură din unicitatea sa.
Avem nevoie de Bălcescu şi Bălcescu are nevoie de noi. Duhul lui inflexibil şi neliniştit îşi caută fără odihnă, fremătător, ecoul. Avem nevoie de Bălcescu împotriva tuturor acelora care şi-l amintesc doar de pe bancnote.
ECOUL
ÎN ARTA, mai mult decît in alte domenii probabil, istoria desene curbe asemănătoare. Există gesturi care se amintesc la distanţă de secole şi ochi care simţi că te-au mai plivit din alte milenii. Există artişti care îşi dau mina din meşteşuguri şi infern uri diferite şi spirite care se întrlnesc fără să se bănuiască măcar. Sint epoci negate de epocile următoare şi cărora le răspund cu admiraţie vcacuri nesperat de târzii ; sint personalităţi contestate de urmaşi cărora li se închină cu fanatism strănepoţii. Ca Intr-un joc de-a zădărnicia, un mare merit poate deveni cusur, şi defectul ruşinos, stranie frumuseţe, pentru ca o sută de ani mai tîrziu o nouă răsturnare a gindului să reîncoroneze ideile pe care le silise să abdice.
\£cta bizantină, numai durere şi spirit, numai transcendenţă şi aur, dispreţuieşte sau ig-i38 noră antichitatea formelor perfecte, volumelor
echilibrate ; Renaşterea cu îngeri zîmbitori şi madone cărnoase aruncă spre lumea pagină o punte pe deasupra artei „barbare1*, a Bizanţului ; El Greco o va continua pe aceasta peste capul coloşilor Quattrocento-ului ; Rodin va prelua moştenirea Renaşterii; autorul păsărilor măiastre va spune : „Michel Ange e'est du biţ-toată această răsucire de forţe nu trebuie căutate adevăruri, ci revelaţii; nu de gusturi e vorba, ci de iluminări. Mai adine decît frivolele bătălii dintre antici şi moderni, istoria artei este şirul luptelor dintre puterea de afirmare a spiritului sau a materiei intrate în raza ochiului divin al artistului. în faţa cuceritoarelor forme şi a fermecatelor culori, acesta trebuia să aleagă Intre a admira sau a întoarce cu violenţă spatele ; privind omul, el trebuia să se hotărască a-i vedea sau nu trecătorul înveliş. Ochii numai priviri ai fecioarelor bizantine, sau pleoapele dc petală şi genele de mătase ale fecioarelor lui Rafael; gura severă şi dureroasă a fiului lui Dumnezeu sau buzele roze ale pruncului sfînt sugînd la sinul doldora de lapte al Născătoarei; uneori, unul şi acelaşi artist se zbate o viaţă întreagă intre cele două opuse feţe ale adevărului şi e destul să privim în gind strălucitoarea Pietă de la Sf. Petru din Roma şi cea nebuloasă, răscolitoare, din domul Florenţei, ca să ne dăm seama ce dureros drum dinspre carne spre inefabilul chinuitor a parcurs în citeva decenii Michelangelo. Intre muş-
chii număraţi ca grijă ai lui David şi ultima CoborîTe de pe cruce, schiţată violent, dezlănţuit, ca un vint pustiitor care scutură de pe arborii sufletului frunzişul material — se întinde calvarul.
Imensă răscruce intre civilizaţii, Evul Mediu a avut îndrăzneala şi răgazul de a se scuf-unda în sine. Aflaţi la răsplntia în care putem distruge globul pămîntesc sau cuceri alte planete,(mutăm îndrăzneala şi răgazul de a ne scufunda in noi. Sufletul nostru întreabă şi, dintre veacuri, ii răspunde ecoul din Chartres.
UMBRA PRIDVORULUI
IN SATELE Munţilor Apuseni nu există cimitire. Acolo, unde oamenii stau in faţa naturii drepţi şi singuri, fără să se adune şi să se sprijine între ei, lăsind intre două case loc unui deal şi între două curţi albie unui rîu, morţii sînt îngropaţi în umbra pridvorului. Nesperiaţi de munţi, neînspaimântaţi de păduri, netemători de fiare, oamenii înţeleg moartea ca pe o duioasă continuare de ciclu numai, ca pe o firească şi unduioasă urmare, ca pe o meritată şi binevenită odihnă pină la judecata de apoi. Celălalt tărîm fiind atît de aproape, nici o groază nu-i bintuie — şi de acolo se aud, desigur, ca în baladă, clinii, iar umbra pridvorului se simte, desigur, crescind şi descrescînd, melodioasă, şi peste celălalt tărîm. Moartea nu mai este în felul acesta un exil, nu mai sînt strunşi mortţii cu morţii şi viii cu viii, ci fiecare ogradă devine o celulă a universului în care a	141
fi sau a nu fi sînt două la fesl de blânde prezenţe, în care viaţa şi moartea nu se neagă şi nu se opun, ci se Împletesc şi nu se părăsesc, într-o adîncă iubire. Aşezîndu-şi părinţii în pă-mint teme'iie, fiii nu se simt niciodată stingheri şi nu sînt neliniştiţi de soarta viitorilor fii, cărora li se vor aşeza in pămînt temelie.
Iată un lanţ care nu va putea fi vreodată sfă-rîmat — sufletul întreg al poporului român se defineşte avei. La umbră de pridvor şi la poale de codru, cînd munţii mari sînt preoţi şi stelele făclii, nimeni nu poate să moară cu totul vreodată. Conştiinţa acestei veşnicii ne marchează cu o luminoasă tristeţe. Noi ştim că fruntea astfel împodobită nu se poate pleca şi că nimeni nu ne poate oferi ceva mai de preţ decît eternitatea clin umbra pridvorului.
UN LOC SAU UN TIMP
ÎN VIAŢA fiecăruia dintre noi există un loc sau poate un timp dispus să se lase idealizat, un loc sau un timp in stare să ia asupra sa bănuitele circumstanţe ale~pertecţiunu şi sa însemne pentru totdeauna termenul de comparaţie, punctul de reper. Intr-un univers mereu ambiguu şi fără încetare străin, evoluţia artistică este posibilă numai in virtutea acestui pămînt nemişcător şi netransformabil la care poţi, oricînd şi oricît de departe ai fi, să te întorci. Nu mă gindesc acum la banalul mit ariteic, deşi poate ca, în treacăt, şi despre asta e vorba, ci la punctul stabil în care, îndurerat, să te poţi retrage, din care să poţi părăsi restul planetei.
în istoria noastră literară, trecută şi încă îndelungat tim-p viitoare, poeţii se împart in două mari, perfect distincte, categorii: născuţii la sat si născuţii la oraş. Şansele multe sînt de
partea ceior dinţii şi asta nu numai pentru că
„veşnicia s-a născut la sat4', şi la sat se nas:: şi pomii, şi iarba, şi păsările. Şansele sînt de partea celor dintâi pentru că de partea lor stau citeva milenii de stabiditate rustică, supusă unor legi omeneşti in esenţă aceleaşi, pentru că ei, fără a reveni vreodată, ştiu că se pot întotdeauna întoarce. Ei pot fi, banal, dezrădăcinaţi în oraş, dar niciodată dezrădăcinaţi în lume : universul păstrează pentru ei, niciodată ofilit, punctul de pornire, punctul de sprijin, punctul de ref ugiu.
Oraşul este incă necopt in noi. Ciţi străbuni de poeţi au trăit in el ? Poeţii se nasc, se nasc tot mai mulţi, nerăsfăţaţi de păduri, neînginaţi de izvoare, întunecaţi, poate mari. Ei învaţă plantele din -manualele de şcoală şi strada copilăriei, cu numele schimbat de două ori de atunci, o regăsesc cu greu... Cîte generaţii va fi nevoie sa treacă pentru a investi asfaltul cu sentimentul stabilităţii, pentru a face dintr-o încrucişare de bulevarde, matcă şi peisaj natal ? Nu milenii, desigur, dar destul timp pentru a şti de după care turlă răsare soarele şi pe care terasă apune.
Dar sa nu simplificăm. Sînt poeiţi care vin dintr-o idee aşa cum alţii vin dintr-un sat. N.u exista refugiu mai primitor decît o idee crezută, şi nu cunosc mai total cataclism decît prăbuşirea unei idei pe care au fost întemeiate 144 existenţe şi arte. Un sat, un oraş, o ţară pot
dispărea — in urma lor vor rămine nostalgii şi tradiţii, urme vii. O idee dispărută ucide tot ce a atins vreodată. ^Crede-mă că n-ai fi afirmat cu atâta putere echilibrul primordial al umanităţii, daca nu l-ai fi pierdut mai intîi(l — spune un erou holderlinian, şi afirmaţia presupune, înaintea pierderii, înaintea regăsirii, deţinerea echilibrului. Nimic nu este mai riscant pentru un artist decît tentativa de a pierde ceea ce nu are. Trebuie să fim bogaţi pentru a trăi sărăcirea, să fi fost fericiţi pentru a înţelege dezastrul, ne fi simţit acasă undeva pentru a şti ce -înseamnă înstrăinarea, pentru a nu mai crede in ceva trebuie să fi crezut cu toată puterea mai întâi.
Avem nevoie de locuri, de timpuri, de idei spre care să ne întoarcem, de care să ne îndepărtam, In funcţie de care să ne socotim drumul. In istorie sau numai pe hartă, poezia fiecăruia dintre noi are nevoie de un punct în stare să ia asupra sa coordonatele perfecţiunii,^pentru că mai tragic decît a nu şti de unde să porneşti este numai a nu şti unde te mai poţi întoarce...
10	— Calitatea de martor
PRIETENIILE DIN ADOLESCENŢA
PRIVITE din maturitate, din adolescenţă, chiar, prieteniile adolescenţei au un aer ireal, trec prin noi nebuloase, precum zeii treceau in ceaţă printre muritori. Prieteniile adolescenţei au ceva misterios, misterul fiind, atunci, singura punte spre lumea misterioasă. Ele sînt, intr-un fel, ceremonii de cunoaştere a universului fascinant şi încă neinspăimântător.
Port şi voi purta, cred, pină la sfîrşit nostalgia prieteniilor din adolescenţă ca pe o coroană care mă ineovoiază şi mă împodobeşte. Port şi voi purta pînă la sfârşit speranţa că prieteniile adolescenţei nu sânt fatal oprite la graniţa de sud a existenţei, că, dacă sufletul meu caută prietenia, nu ii poate fi cu desăvîrsire interzis s-o găsească.
In fond, ce s-a schimbat de atunci ? Ne uneam ca să putem descoperi şi înfrunta i-mensa şi atrăgătoarea taină a lumii căreia ii eram des-
tinaţi. Lumea ne este la fel de ascunsă şi azi, iar noi ^intern, în continuare, la fel de irevocabil dăruiţi ei. Ne uneam cu intuiţia că numai aşa vom putea învinge. Şi nu s-ar putea spune că ne imaginăm o altfel de victorie acum. Ne uneam, mai ales, fără scop şi motiv, ne uneam pentru că uniţi ne simţeam bine, pentru că fiecare nouă senzaţie descoperită in atingere cu lumea ţipa In noi şi se cerea împărtăşită ; şi azi, şi azi, dincolo de toate motivele şi de toate scopurile, dincolo de teama de singurătate şi de speranţa că uniţi vom putea fi învingători, dorim prietenia, ne e sete de prietenie, în continua lupta lucidă,(ne e somn de prietenie.
Atunci ce s-a schimbat ? Ce a intervenit din acei ani plutitori de adolescenţă şi pînă în clipele acestei tinereţi ?
Ochiuî nostru mai ascuţitj capabil să descopere şi în fiinţa prietenului imperfecţiunea; bănuiala noastră neadormită că încrederii noastre nu i se răspunde cu aceeaşi încredere şi limpezimii noastre cu aceeaşi limpezime...
Ce ar fi mai uşor decât, cu acel cunoscut gest superior şi obosit, să predau adolescenţilor care vin după mine, să las să treacă, neabătută ştafeta altruismului şi oboselii ? Dar împotriva tuturor evidenţelor, împotriva tuturor ironiilor, împotriva pulsului implacabil al zilelor, mă voi încăpăţîna să port pînă la sfârşit nostaîgia prieteniilor din ‘adolescemţă.
io*
OBIŞNUINŢELE, OBICEIURILE
AM observat că atunci cind mă cuprinde o mare descurajare, atunci cînd dezamăgirea ameninţă să se topească ireversibil în dezgust, atunci cind totul concură spre a mă face să presimt apropierea unei nenorociri, nimic nu este mai liniştitor, mai întăritor chiar, decât obişnuinţele.
Faptul că dimineaţa trebuie să te scoli; că de trei ori pe zi te obligi să mănînci; ca trebuie să lucrezi şi nu poţi să nu zâmbeşti celor care îţi zîmbesc; că trebuie să răspunzi „mulţumesc, bine“ celor care te întreabă ce mai faci; că n-ai cum să nu vorbeşti cu cei care vor să spună ceva; că Ia sfirşitul tuturor insomniilor eşti obligat totuşi să adormi; toate aceste mari şi mici obişnuinţe, aceste infime şi imperioase legi nu-mi interzic descurajarea, dar interzic timpului meu să i se ofere întreg.
Am observat întotdeauna cu uimire această rezistenţă, prin fragmentare, şiretenia noastră de a şti că nu ne putem sustrage dureroaselor adevăruri şi cîe a încerca atunci să fim mereu prea ocupaţi pentru ele. Undeva, la sfîrşit, este desigur bătnîneţea şi apoi moartea, dar pînă atunci timpul este segmentat în ani, şi anii în luni, şi săptămini, şi zile, şi ore, şi noi trebuie să ţinem minte doar că la o anumită oră avem o întâlnire, că la o anumită oră trebuie să adormim pentru a ne putea deştepta la o anumită oră ; noi ne gîndim ce vom face pină la Anul Nou şi, după aceea, până la concediul de vară ; astfel, ne luăm -toate măsurile de prevedere împotriva a ceea ce nu poate fi prevăzut, ne convingem singuri că, totul fiind jalonat, dureroasa surpriză nu mai are unde să intervină.
Obişnuinţele, obiceiurile au apărut din această inconştientă filosofie a croirii timpului pe măsura noastră şi s-au păstrat cu străşnicie, ca tot ce ne leagă de instinctul nostru de conservare, de teama noastră de a nu pieri. A te desprinde de ele înseamnă un curaj bolnav. Desprinderea de ele se suprapune în mine acelui sfi-şietor sentiment pe care îl încerc trecînd seara singură pe o stradă şi zărind, prin ferestrele luminate, familiile adunate în jurul mesei.
UITAREA
NU CUNOSC mai puternică, mai imorală, mai salvatoare forţă decLt uitarea. Ea face din noi ceea ce sîntcm, ea ne pune hotare, ea ne garantează că nu riscăm să devenim zei. .Fără_ această supapă de siguranţă, sufietul nostru s-ar îmbogăţi nemăsurat, pină dincolo de pragul de unde nu-şi mai poate suporta bogăţia. Am mai fi putut trăi, păstrind în noi suferinţele prin care am trecut ? Dar am fi trecut prin atâtea suferinţe dacă nu le-am fi uitat pe fiecare pe rind ? Am fi putut suporta atîtea crime neui-tându-le una cate una pe fiecare ? Dar fiecare crimă uitată nu a lăsat locul liber unei alte inedite crime ? Nimic mai ambiguu decît aerul ei împăcat şi neiertător.
Aducerile aminte, chiar, nu sînt dectt invenţii ale uitării, mai definitive decît uitarea. In amintiri	^se	stilizează pînă !a
150 a dispâi	ntul	că	o	deţinem,	că
o	stcspînim totuşi. O mare suferinţă fizică, de exemplu, agasantă, meschină, degradantă ca orice suferinţă ţinind de citeva celule şi cîţiva microscopici nervi, învie in amintire, curăţită de aluviuni, străvezie, învecinată cu sublimul, îmbietoare aproape. Amintirile din copilărie de cele mai multe ori nu există, fiind înlocuite de prelucrarea, la persoana intîia, a relatărilor celor mari despre copilăria noastră. Mai târziu, ni se pare că ţinem minte chipul iubit, cînd memoria noastră infirmă păstrează doar o mişcare a părului şi o lucire de ochi. Noi putem jura dragoste in veşnicie, jurămintele ne aparţin pină la hotarul inviolabil al uitării. Noi putem jura statornicia credinţelor noastre, ele ne aparţin pină la circumferinţa uitării — dincolo de ea am avut sau vom avea altele. Uităm morţile, uităm binefacerile, uităm trădările, uităm indiferenţa, uităm nu numai că alţii au trădat, uităm adesea câ am rtrădat noi înşine.
De aceea poate, cu ochi de frunze ţintiţi înspre noi, cu ochii de frunze înfioraţi de spaimă, plopii preiau memoria asupră^le, murmunîrxd ir obsesie : să nu uităm nimic, să nu uităm, să nu <uităm...
FRUMOSUL ŞI BINELE
AM FOST convinsă întotdeauna că nu ne naş-tem ci devenim răi şi că nu noi sintem în primul rind vinovaţi pentru asta. Venim curaţi, îmi spuneam, şi sintem obligaţi să nc apărăm jnacuimdu-ne.^sintem jigniţi şi învăţaţi să jignim, sintem trădaţi şi învăţăm să trădăm. Ar fi nevoie, îmi spuneam, de o singură generaţie neîntinată pentru ca totul să se dc-sfă şoare pe urmă ideal, ar fi suficient o singură dată efortul omenirii pentru ca, păstrind nemodelată după legile lumii o generaţie, discontinue legile să dispară. Şi, pentru că asemenea generaţii nu se hotărau să se ivească, mă obişnuisem să privesc poeţii lumii ca pe o sectă ciudată de cascadori obligaţi să se avinte gratuit în riscanta bătălie în care — de departe privit totul
—	pare că luptă omenirea.
Rostul lor în lume nu este, desigur, acesta.
Menirea lor este frumosul, numai frumosul şi nimic altceva decît frumosul. în numele lui le este totul permis şi totul li se poate ierta în virtutea lui. Există legi ale nemuririi care ii obligă să se salveze mereu pentru desăvârşirea neatinsă încă. Dar toate licenţele sînt zadarnice : binele nu părăseşte niciodată frumosul şi, într-un misterios halo de reciprocă milă, /poetul oficiază de milenii vecernia întinderii şi a celuilalt obraz. Faptul că glasul lui Orfeu îmblânzeşte fiarele este doar recunoştinţa fiarelor pentru că Orfeu, lipsit de apărare, li se oferă.
Mi se vor da exemple de poeţi maculaţi, mi se vor arăta siluetele lor interogative şi imnurile lor impure. Voi fi întrebată cum aş putea să explic uriaşele valuri, bătînd in pereţii Par-nasului, uriaşele valuri de invidie şi calomnii, de benevole şi nerăbdătoare trădări, de bucuroasă ură. Dar eu voi răspunde că nimic nu e mai puţin sigur decît autenticitatea unui cîntec, de aceea mai uşor este a şterge un nume din rindul poeţilor decît a şterge un poet din rîn-dul celor buni. Se renunţă astfel la un idol, dar nu la o religie.
Există substanţe care nu pot da un amestec. Există oameni cu înclinaţia de a face rău, oameni talentaţi in supunere, oameni geniali în oportunism, şi există oameni cu înclinaţia de a face oîntece. Nimic comun între ei, nici chiar epoca. Epocile înjosite, epocile delaţiunii şi ale
frazelor rudimentare, ale interdicţiei de a gîndi şi ale obligaţiei de a ride nu au născut poeţi. Este fantasticul protest de care e capabilă natura. Apoi urmează oboseala : nu mai este nimeni pedepsit pentru demnitatea sa, dar nimeni în stare să se remarce prin demnitate ; nu mai este nimeni ucis pentru libertatea sa, dar nimeni capabil să uimească prin libertate; nu ni se interzice să avem încredere unii în alţii, dar prietenii mei mâ bănuiesc pc mine şi eu îi bănuiesc pe prietenii mei. Atunci, deodată, aerul devine atent, presimţind că acei care pot salva totul sînt poeţii, că poeţii trebuie deci să se nască. Menirea lor este frumosul, dar într-iin joc secund, mai pur, frumosul este şi bine.
Ciudat cum adevărurile au un aer naiv şi copilăresc.^u cred că un om rău poate să fie un poet bun — âmi aduc aminte că spune Pas-temak. Atâţia biografi l-ar putea contrazice, atâţia esteticieni ii demonstrează că răul poate fi frumos. Şi diavolul e frumos — e adevărat
—	dar numai atunci cînd sintem siguri că se trage dintr-un serafim.
DELIMITĂRI
PORNESC de la un citat din ^lichelangelo. El spune :	Trăiesc din moartea mea şi, dacă-mi
dau bine seama, sint fericit cu o soartă neferi-cită“. Iată un punct din care, privind, se poate distinge cu uşurinţă fisura şovăitoare dar limpede care desparte geniul de balent. Nu materia din care sint plămădite este deosebită, ci zarea spre care stau cu faţa. De pe aceeaşi tremurătoare linie, unul priveşte în viaţă, celălalt în moarte. Deosebirea nu este de cantitate sau calitate, ci de sens.
Talentul trăieşte din viaţă, se lirăneşte cu ea, creşte cunoscind-o şi destrămîndu-i misterele. Societăţile înfloritoare, echilibrate, libere, au născut talente care le-au împodobit cu darurile şi frumuseţile lor. Dimpotrivă, epocile de răscruce, tragice, prinse în chinurile naşterii sau" 155
ale sfinţitului, au lăsat să apară geniul. întors cu spatele spre societate, umilit şi dispreţuitor in acelaşi timp, el a fost întotdeauna prea mare ca să împodobească vremea care l-a născut şi prea mândru ca să se lase împodobit de ea. Tainele universului el le-a înmulţit, pentru că, privind prea adînc lucrurile şi pătrunaînd un mister, el înţelegea ce nesfirşlte mistere il ţes pe acesta.j Einstein dezvăluie materia scăldată în lumini ermetice şi stranii pe care alchimiştii nici nu le bănuiau.
Talentele crează, geniul se mistuie pe sine însuşi. Talentele scriu, pictează, cîntă, înfrumuseţează ; geniul se zbate să se exprime, ne-ajungind niciodată ia sentimentul că a reuşit. Un Tiţian finisează cu încîntare sute de tablouri. Leonardo da Vinci se frămintă un sfert de secol în faţa Giocondei, lăsînd-o neterminată; încearcă şaisprezece ani statuia unui călăreţ, reuşind să fie mulţumit doar de cal; seamănă Italia cu schiţe neinicheiate, pix>iecte neajunse la realizare, visuri care nu puteau fi împlinite. Nimic nu i se potriveşte geniului din ceea ce oamenilor li s-a dat. Acordîndu-li-se privilegiul unor adinei bătrîneţe, Miehelangelo şi Leonardo au aerul că ar fi avut nevoie de un timp dublu, cel puţin. De altfel, nici nu se ştie -156 dacă ei vor să sfirşească ceva. Talentele sînt
cele care caulă perfecţiunea, geniul abia porneşte de la ea — înspre moarte.
Durerea nu-1 stăpâneşte. El trece de ea repede, încă de la început, spre zonele suferinţei totale, acolo unde simţurile şi sufletele nu mai sînt în stare să perceapă chinul. O fericire, care pentru muritori are aspectul dezastrelor, îl stăpâneşte acolo, o fericire atroce şi conştientă
A NU FI ÎNFRÎNT
SE OBSERVA Ia autorii de memorii, în general, o anume stinjenire, care îi face aproape timizi. Cu extrem de rare excepţii, vieţile lor au totdeauna un sîmbure eroic — mai precis, dezvăluirea acestui sâmbure, chiar minuscul, le justifică mărturisirea —, dar indiferent cit de eroică le-ar fi fost viaţa, se simte printre rîn-duri întotdeauna nu mindria de a fi depăşit dramele, ci jen'a de a le fi supravieţuit.
Intr-o atît de mare măsură a trăi înseamnă a supravieţui — adică a reuşi să trăieşti —, în-cît simplul fapt de a nu fi fost înfrint presupune un minus de onestitate, un plus de compromis, o părăsire, într-un punct cel puţin, a liniei idealei unităţi. Am citit memoriile unor oameni care au stat în lagăre de concentrare, care au suferit tot ce o fiinţă omenească poate suferi, care n-au murit printr-o întâmplare, printr-un noroc, sau, cine ştie, printr-^o încă-
păţînare, şi totuşi în povestirea lor se descifra nu numai izbînda, ci parcă umilinţa de a fi ieşit la liman. Se simţeau vinovaţi că au reuşit să se păstreze in viaţă, se simţeau vinovaţi de tăria pe care n-au putut-o împrumuta şi altora.
O	atît de lungă tradiţie demonstrează eă pier cei mai buni, incit a nu fi înfrint încetează să mai fie o laudă.
De altfel, aşa se explică faptul că bătrinii nu sint purtaţi in triumf. Atingerea bătrîneţii este Întotdeauna o nesărbătorită victorie, o victorie pe care sînt geloşi nu numai — de dincolo de mormint — cei ce au dispărut nereuşind s-o atingă, dai* şi cei ce ştiu că nu au şanse să o atingă în viitor. O victorie pe care însuşi învingătorul o contemplă neîncrezător şi stîn-jenit.
Pustiul bătrînilor nu vine din spaima de moarte, ci din uimirea că au putut trăi atît...
UMILINŢA
CÎND PLOUA şi cind e frig, cind nici amiezile nu reuşesc să se desprindă din întuneric, iar marginea dintre noapte şi zi nici sufletul nu mai este in stare s-o prindă, simţi ca niciodată că ai sau că nu ai deasupra capului un acoperiş. Este, pentru mine cel puţin, una dintre cele mai umilitoare senzaţii. Ca niciodată mă simt dependentă nu numai de atîtea cunoscute abstracţiuni, dar şi de biata sticlă — cât de uşor casabilă ! — a ferestrei, şi de peretele subţire — cit de evident perisabil! Mă simt sclava fiecărei neînsemnate celule ce intră în alcătuirea mea trecătoare : a fiecărui invizibil nerv căruia căderea iernii şi a nopţii îi dă importanţă ; mă văd ameninţată să devin, jignitor şi fără menajamente, prizoniera instinctului de conservare, acelaşi care rămînea elegant şi discret in umbră atunci cînd nimic nu-1 ameninţa.
Cîţi stâpini am ! Tot ce mă înconjoară şi tot ce mă compune este in stare să mă determine şi să mă distrugă ! Şi mă simt umilită nu pentru că aş putea fi distrusă, ci pentru că, atunci cînd plouă şi cînd e frig, ideea distrugerii îmi dă o spaimă pc care o credeam rezervată unor mai înalte nenorociri.
Este atit de banal ceea ce spun, de atîtea mii de ani oamenii ştiu că o mare fericire abia dacă este in stare să contrabalanseze ceea ce simt picioarele ude in pantofi, de atita timp se cunoaşte nodul grosolan prin care sentimentele noastre sînt jjmădite-cu_jirtere şi nervi, îneît verificarea preacunoscutelor adevăruri n-ar trebui să mă emoţioneze. O, dar ce uşor e să susţii nimicnicia neamului omenesc şi ce greu de îndurat revelaţia propriei tale fragilităţi.
Cine ştie insă dacă nu chiar această umilinţă ne deosebeşte de celelalte vieţuitoare şi dacă nu ea dă măsura saltului nostru peste neant. Cine ştie dacă nu sintem măreţi tocmai prin conştiinţa fragilităţii noastre, prin faptul ca, ne-părăsind-o, reuşim din cînd in cînd să nu ţinem
I	seamă de ea. Cine ştie dacă nu sintem măreţi
nu pentru că am putea să fim mereu liberi, ci
I	pentru că reuşim din cînd in cînd să fim.
11	— Ca!itatea tîc martor
CE GÎNDEŞTE GRÎUL
M-AM ÎNTREBAT adesea ce gindeşte griul. La această oră, cînd totul alunecă spre galben, şi de acolo spre mai învăpăiate laşităţi, cind arborii se fac că mor şi frunzele mor cu adevărat, cînd total renunţă şi totul coboară prin frumuseţe spre moarte, ei singur se hotărăşte sfidător să răsară, el singur contrazice atat de generala înţelepciune.
Poate că, naiv şi copilăros, nu îşi dă seama că iarna se apropie. Dealurile sînt atît ele strălucitoare şi pădurile atit de colorate, potecile foşnesc atît de îmbietor şi lumina se mlădie atît de dulce pe crt*ngi, incit totul este cu adevărat o apoteoză şi el nu are de unde să ştie că apoteoza înseamnă întotdeauna sfirşil.
Poate că, optimist şi adolescent, nici nu crede că iama există. îşi închipuie că nu-i decît o fodactică ameninţare, un subtil argument al supunerii, in care este suficient să nu crezi pen-
tru a-1 face să dispară. De atîtea ori i s-a fluturat, poate, spectrul ei pe dinaintea ochilor neîncrezători, incit s-a obişnuit să creadă că nu e decât un spectru.
Poate că, pătrunzător şi atent, observînd cit de uşor se transformă în natură culorile, florile cât de repede se trec, vîntul oît de des se schimbă, căldura şi frigul cit de neaşteptat şi frecvent se înlocuiesc, s-a convins că iama însăşi nu poate fi decât inofensivă şi repede trecătoare, că iarna însăşi se va plictisi in curind de propria ei intransigenţă, care nu trebuie luată prea in serios.
La această oră, câmpiile ţării încep să se coloreze In verde timid. Este, încă, o tatonare, o nehotărâre» dar peste ■cîteva săptămîni griul va avea înălţimea şi nonşalanţa ierbii şi orice îndemn la prudenţă va fi târziu şi superfluu.
Dar sînt cu adevărat necesare îndemnurile? Poate că griul ştie totul : şi gerul care va veni, şi zăpada -— marea zăpadă — pe care o va corupe să-l încălzească, şi viscolele pe care nu le va putea înfrunta, şi somnul acela alb, nesfîr-şit, de pe marginea morţii şi( într-un tîrziu, aproape neaşteptat, dezgheţul. Poate că grîul ştie ce-1 aşteaptă.
UMBRA STÎNGACE
NIMIC nu-mi repugnă in mai marc măsură clocit etalarea sentimentelor, aşezarea lor cit mai avantajos in galantare, grija cu care, pentru a avea siguranţa că vor fi observate, lentila vitrinei este aleasă concavă. O privire sumbră, devastata de suferinţă, în public, îmi trezeşto neîncrederea, suspiciunea. JSu ştiu că bijuteriile inestimabile se păstrează de obicei în .seifuri şi că purtatul lor cu ostentaţie îa lumina zilei este indecent, dacă nu cumva dovedeşte că e vorba numai de graţioase bucăţele de stiolă. Eu ştiu că njŢnir-nn p mai greu de observat decât un mare sentiment. Adevărata tristeţe poartă zîmbete amabile ; adevărata duioşie surâde, cu pudoare, ironic; adevăratele drame trec pe lingă noi pe stradă, fără să ne atragă atenţia, adevăratele sacrificii au grijă să pară lipsite de importanţă, adevăraţii poeţi
nu pot fi deosebiţi in mulţime. Răcnetele sînt teatrale sau isterice — durerea foloseşte tonuri joase sau, şi mai adesea, tace.
Alunecînd discuţia spre literatură, trebuie să mărturisesc că am avut nevoie de o îndelungată educaţie estetică pentru a înăbuşi în mine glasul acestei decente, sau, cel puţin, pentru a-i limita cu atenţie cîmpul acţiunii. Cu toată bunăvoinţa mea cultă, oroarea de exhibiţie nu mi-a dispărut însă, şi n-am încetat nici o clipă să-mi scriu, cu o anume jenă, numele în josul unei pagini unde sufletul meu îşi îngăduise să se odihnească în sinceritate. De ce nu e posibil ca versurile să fie trimise in lume nesemnate, anonime — cum voia Bîaga — adăugîndu-se unui tezaur de emoţie etern al omenirii, fără lestul contingenţelor maculatoare, fără trimiterile minuţioase şi vulgare la subiect. De ce nu e posibil să fiu uitată, să mă topesc în propria mea viaţă, care nu vrea decit să fie cit mai obişnuită, să dispar în propria mea fiinţă, care nu vrea decit să nu fie observată, să nu exist mai mult decît în versurile mele, să nu fiu supusă reflectoarelor lacome să proiecteze peste pagina mea -umbra-mi stângace, profanatoare ?
Nu mă interesează şi aş prefera să nu ştiu povestea sonetelor Iui Shakespeare, îmi pare rău că am învăţat ce boală a avut Eminescu, nu vreau să mi se explice că Dostoievski a fost cartofor,
şi Trakl morfinoman, şi Emily Dicklnson o biată fată bătrână. Ei aduc jertfă omenirii, nu viaţa, ci, mai mult, sinceritatea lor, şi li se răspunde prin grăbita curiozitate de a scormoni mai adine, mai exact...
CALITATEA DE MARTOR
NIMIC mai curat, mai igienic, mai recomandabil decît calitatea de martor. Să participi la drame, fără a fi implicat în ele, să asişti la viaţă, fără a fi înjosit de ea, să ai o singură datorie, fantastică, existenţială, aceea de a spune adevărul şi în funcţie de sipusele tale, aproape sacre, să se judece, implacabil, procesul. Sentinţa lui, chiar dacă nu indiferentă, nu poate să-ţi schimbe viaţa, pentru că tu ştii că pentru toata viaţa îţi este asigurata şi obligatorie caJitatea de martor.
In acest destin oarecum zeesc se pot întâmpla însă câteva lucruri capabile să-l răscolească, ne-gindu-i Însăşi raţiunea infailibilă de existenţă. Se poate întâmpla deodată, după ani de zile de liniştită indiferenţă, să observi că sentinţele se dau fără să se ţină seama de mărturiile tale, că procesele se termina de cele mai multe ori împotriva adevărului, mărturisit cu atita sigură
credinţă de tine; se mai poate întâmpla să ţi se sugereze cu prietenie şi înţelepciune ceea ce ar fi bine să spui, sau se poate Intîmpla pur şi simplu să nu mai fii chemat să depui mărturie. Este punctul în care calitatea de martor se dovedeşte insuficientă şi dramatică. E momentul în care ai de ales intre a renunţa sau a te transforma în apărător, în procuror, în judecător şi nu rareori in inculpat, trecind prin toate aceste posturi ca prin nişte săli goale pe care le străbaţi pentru a găsi unghiul ele unde adevărul strigat dobîn-deşte cel mai puternic şi îndelung ecou. Este clipa intrării in luptă, în lupta menită să reabiliteze calitatea de martor, calitatea celui menit să privească şi să spună ce-a văzut. De unde rezultă, paradoxal, că şi dreptul de a nu lupta se cucereşte prin luptă.
SUMAU
Anti jurnal Dimensiuni
Nevoia şi spaima de singurătate Emblema
Marea prejudecată
Adolescenţa
Această astenie
Metafora solidarităţii
Căţeii pămîntului
Prefabricate
Sufletul medieval
Refugiul pierdut al crengilor
„Acest viciu nepedepsit“
Malformaţie
La Sainte Chapelle
Despre echilibru
„Privitor ca la teatru**
In iarbă
Cu ochii deschişi Poem de vară Metaforă Bănuiala Albatroşii
Pietrele	5S
La malul recoltei	
Cuvintu]	
Contemplaţie	56
Infirmitate	07
Felul cum plouă	
Lipsa de imaginaţie	71
Transilvania I	74
Transilvania II	7f>
Un vers de Euripide	7S
Brazii şi ceilalţi arbori	Ml
Pastel	*2
Spital I	M
Spital II	
Axioma	î*
Genul epistolar	li±_
Neproporţie	!M
Cascadorii	!*7
Culorile	ÎUJ
Fichidinghia	101
Martie	1H3
De rerum natura	in.»
Ciudata preferinţă	107
De sus	Îl 10
Camil	IU
Porumbeii	IKÎ
Chiparoşii	*115
Cîntecul uitat	117
Linia	119
Ploite	121
Copiii	±24
Năzdrăvănia	lăy
Somnul	jaL-
Trandafirul	ISO
Vară — la sflrţitul lui noiembrie	132
Noaptea, nopţile	JiL
Unicitatea	13<>
Ecoul	1*'JS
Umbra pridvorului	141
Un loc sau un timp	148
Prieteniile din adolescenţă	140
Obişnuinţele, obiceiurile	148
Uitarea	160
Frumosul şi binele	162
Delimitări	165
A nu fi înfrînt	153.
Umilinţă	J60
Ce gîndeşte griul
Umbra stîngnce	H54-
Calitatea de martor	Hi7
"7
7
CUAa
;^Ua3^ ccTU^J/X'	fi-o IbstĂL&ihC. , Co»
^ o	->	.iuv.	4	,-
^pi Co'J . O .^0^ <Xu , lv. ^Cuuj/W^v^c^. Q Cj^^U >y
,cl£rs». -f "
Dat la cules. 9.07.1968. Bun de tipar 2 Apărut 1970. Hîrtie tipar înalt A de Coli editoriale 3,93. Coli de tipar 31. C. Z. pentru bibliotecile mici 8 R
Tiparul executat sub comand? la Combinatul Poligrafic ,,Ca teii“, Piaţa Scînteii nr. 1, B Republica Socialistă Ror