VÎRSTA DE FIER VÎRSTA DE FIER INSCRIPŢIE Drumurile pe cari nu le umblăm, drumurile ce rămîn în noi, ne duc şi ele, fără număr, undeva. Cuvintele pe care nu le rostim, cuvintele ce rămîn în noi, descoperă şi ele, fără de margini, făptura. Luptele ce nu le dăm, luptele ce rămîn în noi, ne lărgesc şi ele în taină patria. Sămînţa pe care n-o dăruim, sămînţa ce rămîne îri noi, multiplică şi ea fără capăt viaţa. Moartea de care nu murim, moartea ce rămîne în noi, ne adînceşte şi ea tăcerea. Şi pretutindeni prin toate îşi pune temei poezia. 1 JALE LA ÎNCEPUT DE NOIEMVRIE Smic^um^este^111' ah, nici în viaţă, şi nici în poveste. 2-5 Ia seama că mine cocorii în seară vor duce şi luna, furînd-o din ţară. Ascultă pe drumuri de cer, pe înalte, cohorte de păsări sălbatice-n noapte. 5 Ce-ţi lasă în urmă? Ce-ţi lasă în faţă? Tomnatic imperiu, izvoare ce-ngheaţă. Curînd căpriorul 10 la ochiul de apă închis — cu copita zadarnic mai sapă. Şi încă vedea-vei ce jaf în lumină 15 va fi, şi ce jalnic verdict în grădină. Atît îţi rămîne: pămînt în tenebre şi inima arsă 20 de grijă şi febre. 2 INIMA MEA ÎN ANUL 1940 CETATEA MOARTĂ Stelele, ce-i drept, mai sunt deasupra, toate, Ce gol în toamnă mi_e Sibiul! dar Dumnezeu ne trece sub tăcere. ^ Printre cîte turnuri sînt Tenebrele n-au capăt, lumina n-are înviere. aş mîngfta atîtea drumuri, Inima mea — e-o carte care arde, ce-ar fugi de pe pămînt — 5 un bocet în mijlocul Patriei. 5 Aş mîngîia-ntr-un loc o frunză ce mai sună în urechi — şi soarele mîncat de greieri pe sub zidurile vechi. 4 5 LÎNGĂ VATRĂ PASĂREA U în străinătate-mi, pămîiitean în lacrimi, stau de veghe lîngă vatra mea de patimi. Suflet prăbuşit în humă ca în perne — nici o veste — de odihnă nu-mi aşterne. Neguri acopăr cîmpuri şi dîmb. Freamătă ulmul, duhul cel strîmh. Nu cu ochii mai privesc — hotar — poiană. Cat în preajmă, pretutindeni, printr-o rană. Iscodesc prin văi, prin larga-mpărăţie, vreo făptură de mai este — să mă ştie. Cuiburi mai multe-n creste se văd. Semn că-n coroane dat-a prăpăd. Chem spre miazăzi şi noapte, n-am răspuns. 0 Să ard singur, orice zare să mă-nfrîngă ursitoarele-nceputului m-au uns şi, tînjind, să-mi scape clipa cînd o stea sare, ca spre-o altă lume, să se stîngă şi să-nvie-n picurul din geana mea. Neagră făină 10 cade prin scoc colo la moara lui Nenoroc. Macină el doar gîrbov, cărunt. 15 Curge urîtul greu şi mărunt. Lut fără slavă, umed absurd. Umblu-n ne-lume, 2 0 drumul e surd. 6 7 ECHINOCTIU DE TOAMNĂ Unde răzbate silnicul pas, lung peste creştet cîntă un glas. 5 Cîntă prin ceaţa care căzu — veşnic deasupră-mi pasărea U. Vino, să ieşim dintre aceste ziduri, de sub arcade ce apasă, din inelul cu-nvechite turnuri, al cetăţii, din ceaţa ce pe poduri de metal se lasă. 5 Vino pe deal, pe cel din urmă-n soare, unde-un trecut de slavă cu suflare lentă sub pietre doarme, să strigăm de-acolo după păsările călătoare. Să strigăm precum obişnuiesc copiii între jocuri, 10 cari făr-a şti ce strigă îşi rostesc prin chiote extazul efemer pentru cele ce au loc în cer. înduplecaţi de soartă, nouă înşine străini, cu patria pe umeri — moartă, 15 noi am văzut, ce-i drept, de-atîtea ori, că-ntraripatele puteri, răzbind prin nori, orbite de o ţintă depărtată ne iau văzduhul prin tangentă doar — ca o săgeată —-şi nu mai prind de jos din ţări nici fluturări 20 de semne şi nici veste. Vino totuşi să strigăm de-acolo de pe creste, să strigăm după cocorii care pleacă şi-n vuietul de mîntuire o ţin către limanul dincolo de fire. 2 5 în cumpăna şi-n sfîşierea acestui ceas prejmuitor, vino, străfundul neguros, rumoarea ce ne-neacă să le lăsăm sub noi — şi de pe dealul cel din urmă cu semne-nchipuind în vînturi libertatea 30 să strigăm după triunghiul călător. 9 i POD PESTE MUREŞ Dar ce linişte-i acum la vad ! Ce trează-amiaza! Prin istorie adie doar miros de otavă. Subt pod un şarpe se soreşte, lung şi nemişcat, ca-ntr-o emblemă rară, de'străveche slavă. La vad, un pod de lemn, cu coperişui de şindrilă, lung cît o uliţă de sat, se-ntinde peste Mureş. Mal vrea de mal în veci să lege. Astfel ţara moştenitu-l-a din leat. îşi au măreţele-ntîmplări şi lucruri cîntăreţîi lor, dar podului îi cîntă numai apa, ce sub el se-ndeasă, despre toţi şi toate-i cîntă, cîte au trecut pe el ca printr-o casă, lungă dreaptă casă, ca printr-o casă la al cărei prag sfîrşeşte drumul, ca să iasă la cellalt capăt iarăşi drum, drum vechi — în lume precum pravila îl vrea — lăsat în voie să pornească. Oşti trecură-n veac pe-aci. şi Radu cel Frumos, roţi ferecate, roibi domneşti, comori şi lacrimi, moţi cu ciubăre, turme, vînturi, răpuşi şi-nvingători, stindarde, patimi,. Pe toţi şi toate-n nopţi, cînd vîlvele se bat, îi poţi vedea-n lumini de-o clipă încă, aşa cum ceasul, de pe-un ţărm mutîndu-i, i-a mîntuit spre celălalt peste vîltoarea-adîncâ. 10 VÎRSTA DE FIER CÎNTECUL CĂLĂTORULUI ÎN TOAMNĂ 10 15 Să ieşi pe stradă ţi-e dat, dar nu fără griji, ca-n zile de altădată. La fieştecare pas, la fiece colţ, te-ntîmpină: timpul. Ăst timp ce veni peste noi, întîi ca pustiul Gobi, apoi cu tumultul unei urniri de ape şi continente, sălbatic ca o revărsare peste toate a magmelor din noapte. Unde, în ce întuneric ţi s-au ascuns mulţii semeni şi fraţii, surorile, cu suferinţele lor, te întrebi. S-aude sumbră o şoaptă adusă de vînt că, deşi în viaţă încă, noi suntem o amintire doar, fabulă, deznodămînt aşteptînd între veac şimormînt. Piere zvon subt zarişte, talanga în rarişte. Vine toamna oilor prin pînzele ploilor. 5 Glas dau cetii, patimii cu frunza lor paltinii. Jalea rătăcirilor, mohorul mîhnirilor, ale cui sunt, ale cui? 10 Parc-ar fi a nimănui Mi-au secat pleoapele şi-n inimă apele. 20 Fericită-i acum numai valea ce are un sfînt! Un sfînt de la care umanele umbre să-nveţe cum trebuie între pămînt şi tărie să stea. _ Un sfînt neclintit care cată mereu la aceeaşi stea şi-n spaima de pretutindeni nu-şi absoarbe în trup aureola. Doar cînd urc poienele mi se-ncarcă genele 15 subt amiaza fierului de picurii cerului. Plîng spre zarea dorului cu lacrima norului. 12 13 BALADA FIULUI PIERDUT CEAS Cade din tărie luna pe pămînt sub chip de brumă, Zvonul stins prin noapte rece îl auzi, din moarte, mumă ? 5 Lung, pe fusul tău de vrajă firul stelei se mai toarce Oare ce-i? — S-aude pasul fiului care se-ntoarce? Sau e plopul care-şi lasă 10 frunza galbenă deodată? (îl auzi, din moarte, mumă?) Cade-i lui coroana toată. Frunze una peste alta în troian-inel s-aşază. 15 Fiul tău cu-ntreg troianul, aiurind, se-ncoronează. S-a întors risipitorul, (îl auzi, din moarte, mumă?) A sosit şi pleacă iarăşi. 20 Umblă-n brumă ca pe lună. Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am văzut că-n zadar cuvintele toate mi le-am rostit, că pînă la tine-nţelesul lor n-a mai ajuns, în noapte-am ieşit. 5 Crezusem, vai, cu tărie că niciodată sfîrşit nu va fi. Ţi-am spus uneori: ia sfatul vestalelor, dacă flacăra vrei s-o-ntreţii. Ţi-am zis alte daţi: vezi tu jeraticul, truda în vatră? 10 Din fumul albastru ce iese mereu cerul se tese. Bănuiesc că ai stat încă mult timp ia masă, în jale cu capul în mini, cu privirea pierdută-n ocoalele tale 15 de vis. Bănuiesc că nici astăzi nu-ţi este uşor în cetatea cu punţile trase. Pentru ca vinul lăsat printre cele rămase nimeni să-1 bea, toarnă cenuşă-n ulcior. 14 15 NORUL ECCE TEMPUS 10 Durerile noastre sunt multe, d ar cea ms.! mare este — să vezi. Să vezi că o noimă-ncepută nu se-mplineşte, că sfîntul, preexistentul tipar după care prin ani eşti ţinut să-ţi croieşti obrazul şi calea în mîni ţi se sfarmă. Să vezi cum legenda ce fiinţă a prins se opreşte curmată la drum-jumătate. Mire-se nimeni că-n văile sublunare adast ca Orfeu, ca un alt Orfeu încercat într-alt chip, sfîşiat de accese de cîntec, azi ca şi mîne dezamăgit că stîncile pe care le-a pus în mişcare refuză-a-1 strivi, precum dat îi fusese. Numai în arbori inelele anilor mereu se lărgesc. In trupul meu timpul sporeşte subţire de la o zi mai firav — la alta, subt crugu] ceresc, 5 Tinere sunt încă, tinere toate popoarele — Eu, fiul lor, cît de bătrîn ! Munţii mai cresc, cu umbrele lor, din adîncuri. Nici frunte, rici inimă n-am să-i îngîn. Fosforul şi apa, cărbunele, galbenul sulf 10 de subt scoarţă în lamură dau. Stihiile, ele mai cred în obşteasca poruncă. Eu trepte în sus — nu reiau. Ce greu rămîne şi cît de-anevoie te-ndemni norul să-1 mai ascunzi, norul melancoliei, albul cel trist. 15 îl porţi deasupră-ţi şi-1 tragi după tine dintr-o stradă într-alta fără de rost şi din poartă în poartă. 16 17 21 DECEMVRIE GOTTERDĂMMERUN G Ceas de cumpănă. Amurg. Vai, toate către soare curg — tărîmu! larg şi noi cu el. Pe-o lină aurie apă 5 Tliule şi Orplid, ţară după ţară, toate trec prin soare ca printr-un inel. Se curmă ziua, vine seară. Un fluviu purtător a toate 10 duce plute, vîrste mute, către cele nevăzute 'n marea noapte. Părere asemenea unui cuvînt scris de-o iiiînă pe apă ce — încă-naintea citirii — în cercul de unde ne scapă 5 e orice legendă. Dar cine trăieşte pe vaste aceste tărîmuri, pe-adîncile, altfel decît pe un prund de poveste? Amară e însă amiaza 10 de astăzi, şi nu se-nfiripă în larguri nici tîlc, nici visare. Doar frunzele zboară-n risipă. în iarnă stă ţara. Vai, unde-i albastrul ei sfînt atribut? 15 Pădure, restituie-mi zeii, pe cari ţi i-am dat împrumut. 18 19 ÎN TIMP CÎNTEC DESPRE REGELE ION Natura-şi împlineşte ciclul şi iarăşi de la cap şi-1 ia. Istoria înaintează pe Via Appia. Astăzi ca şi alte daţi 5 înalţă apeducte-n deserturi, pentru tot mai depărtate cetăţi duce pe umeri argila arsă, dezmărgineşte pămîntul, grădină după grădină, şi pune pietre de hotar în timp, 10 aici o bătălie, colo un gînd. în catacombe s-adună şi iar se revarsă. Dar faptele mele unde sînt? Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea în grădină, în lumină. Avem acelaşi nume, tu şi eu, că-i iarnă sau că-i primăvară ne cheamă azi pe toţi la fel: Ion fără de ţară. 5 Cînd rîde cineva pustiu în casă sau pe-afară, să ştii că unul singur e: Ion fără de ţară. O umbră de se clatină prin vînt 10 scîncind sub grea povară, nu întreba, căci este el: Ion fără de ţară. Un vaier dac-ar fi s-auzi a zecea mia oară, 15 să ştii că unu-i pentru toţi: Ion fără de ţară. 20 21 NU SUNT SINGUR TIMP FĂRĂ PATRIE Obîrşiiie-izvoare mă mai leagă. Nu sunt singur. Mi-a crescut pe cîmp o floare, unde sunt, să nu fiu singur. 5 Jaruri sfinte, nor fierbinte trec pe cer, să nu ard singur. Inimi bat, se spun cuvinte, pe pămînt să nu cînt singur. Umbra-alături ia fiinţă, 10 unde merg, să nu merg singur. Neguri vin din nefiinţă — mărturii că nu sunt singur. Timp fără patrie: rîu fără ape, secetă-n albie şi subt pleoape. Timp fără patrie: inimi învinse, vîrste nerodnice, cugete stinse. 0 Timp fără patrie: sură poveste, vuiet de cetină neagră pe creste. Timp fără patrie: ţarini ne-ntoarse^ zboruri defuncte şi suflete arse. Timp fără patrie: stingere-a torţei, 10 boltă neprietenă, clopot al sorţii. Timp fără patrie: dragoste-amară, roiuri tînjind după raiuri şi ceară.. Vulturi din robie scapă şi se-nalţă; nu lupt singur. 15 Cade în abis o apă, în adine să nu cad singur. Focuri sunt şi e credinţă. Acest gînd cît mai palpită schimbă moartea-n biruinţă: 2 0 nu sunt singur, nu sunt singur. 22 23 SUFLETUL S-APLEACĂ SOARTEI BALADA MIERLEI Ce te miri că-n Cluj, prin soc şi nuc, mierla fluieră ca un haiduc? Pune mierla-n glas şi-n cînt ce ştie. Fost-a Clujul scaun de domnie. 5 Unde-s turnuri şi paragini, lupte fost-au, trudă, jurăminte rupte. Fete-n şea luînd, învingători treceau vaduri tulburi şi strîmtorL Scîrţîiau în sus pe deal rădvane. 10 De la curţi fugeau în codri Ane. Fost-a, unde zidul poartă spini, vrajbă ca de foc, printre calvini. Unde-i cimitir, erau podgoiii, struguri frămîntau în căzi feciorii. 15 Li s-a dat de-atunci la toţi să-şi culce crucea oaselor în humă dulce. Unde-i caldarîm, erau livezi. Lucruri fost-au, unde umbre vezi. Fost-a Clujul scaun de domnie. 20 Mierla fluieră în vînt ce ştie. Sufletul s-apleacă soartei, jalea-1 bate, nu-l destramă. Vîntu-n apă face-o undă, bucură-te că nu-i rană. 5 Inima se mai frămîntă, bîntuită — se întramă. Vîntu-n apă face-o undă, unda-i undă, nu e rană. 24 25 PE MUNTE OBOSEALA ANULUI Cumulii albi prin azuniri gîndul ni-1 fură de-a pururi. Fii-mi tu pe plaiul din slavă lină şi moale otravă. * 5 Vezi tu cum anii se sfarmă — Curme-se grije şi larmă, timpul prea tulbure, multul aprigul chin şi tumultul! Scutul şi coiful cu pană 10 ia-mi-le ca de pe-o rană, pune-le-alăturea-n iarbă. Soarele-n ele să ardă. Verdele fără prihană stingă-ne epoca vană. 15 Apele-n iezer — ce caste ! Roagă tu norii — s-adaste î £0 De unde vine oboseala anului? Din rîul cu ape obosite de mori, Din vîntul cu duhul ostenit de flori, Din suferinţa-nvîrtită în inimi de-atîtea ori! Oboseala ce-n coapse o port ar putea să fie totuşi numai a mea. O simt în pas şi în ochi, subt pleoape, cum dincol-o simt în cetini şi-n ape. Sau, poate, vrăjit sunt de Greul-Pămîntului, El, din străfund, ca un descîntec, ce lesne poate să toarne oricînd geologicul plumb în suflet şi-n glezne! Vine-oboseala aceasta din faptul c-am îndurat pustiirea fără de seamăn a unui poem, în care suferinţele omului gem, şi care nici unul din zbuciume nu mi-a-mpăcat ? Ce oboseală în toate. în pădurea de brad, printre ferigi, unde străbat şi unde cad, mă pătrund în faţa muntelui nalt şi a stîncilor de oboseala, în straturi, a vîrstelor. 26 27 Cuprinsu-m-a oare, în miezu-i, un strop uriaş r şi amar, ambra-lumină, răşina de chihlimbar, ^ ce altădată-nchidea pentru totdeauna în sine, din zboruri răpuşi, cu aripi întinse, Autori. CUVINTE CĂTRE PATRU PRIETENI Voi sunteţi patru, nu mai mulţi, voi cei din urmă prieteni. E plină luna sus şi e de aur. N-ar fi drept să n-o privim, cînd între noi vorbim 5 despre o slujbă ce-o aştept. Viaţa-ntreagă gînduri am rostit şi cîntece am spus, în ele căutîndu-mi vrednicia. Pîndeşte-acum de undeva declinul şi aminuL îG Primejdii fulgeră din Nord, nechez s-aude de-apocaliptici cai prin nouri sus. în urmă e tot visul, în faţă doar destinul. Mi-e teamă, prieteni, că sfîrşitul n-am să mi-1 pot alege singur. S-ar putea 15 să cad cu faţa-n jos pe un tărîm netrebnic, ruşinos. Voi patru însă, pomenind de alte fapte, să mă luaţi de unde voi fi fost căzut, pe-un drum de seară sau în miez de noapte 20 în satul meu pe umeri să mă duceţi întins pe lună ca pe-un scut. 29 DRUM PRIN CIMITIR Prin locul acesta cînd treci seara pe cărăruile nimănui, pe pietrele albe şi negre urechea pe rînd să ţi-o pui. 5 Ca în clepsidre prin orbitele morţilor ţărna curge măsurînd timpul cetăţii. Pune-ţi urechea s-asculţi. Şi-apoi iarăşi s-asculţi dacă inima, jalnica, vechea, HO mai bate — şi-a cui? 15 A nimănui — cuteza-vei să spui ? Treci numai, treci —- fără frică. Şi, dacă poţi, amăgeşte-te singur să crezi că zvoduI ce-n cale ţi se ridică e numai vîntul ce vine din lună si-n tară sună. 30 DUPĂ FURTUNĂ Şi ani şi luni şi iarăşi ani nimic nu s-a-nchegat. Fără-ncetare, sub tenebre, marea frămîntîndu-se a cutropit liman şi plaje. 3 Şi tunete sub zare necerească s-au ridicat din adîncimi. Şi luni şi ani şi iarăşi luni văzduhul a fost plin — de-un freamăt ca de cohorte-naintînd pe sarcofage. 10 Rumoarea-acum se-mprăştie şi curţi albastre se aleg deasupra în senin. Răzleţii, norii ce-au rămas, se duc să se-oaihnească. Să fim noi doi întîii care ieşim, după tumultul stins, pe ţărm! întîii cari lăsăm 15 pe maluii în nisipul pur o urmă. întîii cari ne bucurăm că luna parcă într-adins ne dăruie-n acest ţinut de linişti un contur şi-o umbră. 31 ÎNVIERE CORN DE VÎNĂTOARE în azur se simt întoarceri. Vînăt fum de vreascuri ude S-a întins în tot oraşul. Undeva un zbor s-aude. 5 Sus cocorii desfăşoară Ieroglife din Egipet. Dacă tîlcul l-am pricepe Inima ar da un ţipăt. în copaci, prin vechi coroane,, 10 Seve urcă în artere: S-ar părea că-n ţevi de orgă Suie slavă de-nviere. Muguri fragezi sfarmă scoarţa, Solzi şi platoşe, găoace. 15 Grav, miracolul ne miră Cum începe, cum se face. Fiece sămînţă-nalţă De pe un mormînt o piatră. Suferinţa are-un cîntec 20 Şi nădejdea are-o vatră. Subt o geană de dumbravă sparg mistreţii luncile. Cornul sună, cînii latră, âuie speluncile. 5 Vino şi tu. Vînătoarea drum deschidă-ne pe grind spre arhaice izvoare şi spre evul de argint. Vom lăsa în urma noastră io cugetul, cetăţile. Şi-om stîrni din aşternuturi roşii vietăţile. Veveriţa coadă-lungă sare ca o flacără. 15 S-a purces prin plai alaiul, suliţele scapără. Chiotind să ţin gonacii către iezere şi stînci, unde jneapănul se-ntinde 20 căţărîndu-se pe brînci. în Arcadia de brume ţapii negri-s fără griji, îşi ridică numai capul, cînd din fundul văii strigi. 32 33 2 5 Sîngelui i s-or deschide ] prin păduri lăcăţele. | De pe frunţi de cerbi, din coarne CARAVELA strîngem nestematele. Sus, la capătul baladei, 30 arşi de sete fără leac, încorda-ne-vom săgeata după nori — prin vînt de veac. Stă pe comodă caravela. De ani mai vechi e tot aci. Mi-o-nchipui dintr-o dat' mărită. De-un timp e gata a porni. 5 Emblemă are o cetate ţinută-n braţe de doi lei, un scut cu cîmpul alb şi roşu şi-o cruce-alăturea de ei. La proră poartă, dat în aur, 10 prelung în aer, magic semn, căscată gură de balaur, furtuni să-nfrunte, ea de lemn. S-a ruginit încheietura în portul jalnic unde-a mas. 15 Acuma, de plecare, cîrma e unsă şi odgonul tras. Cuprinse-n vînt, sărat, amarnic, de sănătosul dor spre larg, ca nişte sîni de fată mare 20 se umflă pînzele-n catarg. De pe limanul aşteptării, bătut de valuri monoton, pornim din visul trist spre altul deschis ca un senin eon. 35 25 Un cer pe care nici o umbră nu cade iar ni s-a ivit. Un cer cum trebuie să fie ne mai surîde la sfîrşit. Trăim ca să cuprindem totul 30 şi să ne pierdem într-o zi. Un Dumnezeu adînc, albastra e marea-n care vom pieri.