CE AUDE UNICORNUL
CE AUDE UNICORNUL
Prin lumea poveştilor zumzetul veştilor.
Prin murmurul măriloi plînsetul ţărilor.
5    Prin lumea aievelor cîntecul Evelor.
Prin vuietul timpului glasul nimicului.
Prin zvonul eonului 10   bocetul omului.
159
ANII VIEŢII
CATREN
în spaţiu tainic, fără mărturie, mă alesei cîndva făptură vie. M-au făurit rîzînd, cîntînd, părinţiL Ei, ţesătorii vieţii şi ai morţii, 5   mi-au dat ce-ngăduise soartea: au pus în mine soarele şi noaptea şi mi-au adus un drum în faţa porţii.
Trăim subt greul văzduhului ca pe-un fund adînc de mare. Nici o suferinţă nu-i aşa de mare să nu se preschimbe în cîntaree
„Acesta-i drumul tău", mi-au zis părinţii, „porneşti din văi s-ajungi în slava minţii*l 10    Pe cale-n lumea neagră am plecat.
Umblam, vedeam, dar nu mă închegam. Vedeam, umblam, dar încă nu eram. Prin anul lung, ah, lung, de altădat' de-abia iubirea m-a întemeiat.
160
161
INSCRIPŢIE PE-O CASĂ NOUĂ
ROMANUL FURTUNII
Toate stau la locul lor, stă păianjenul în plasă ca-ntr-o lume de mătasă. Nu-1 încearcă nici un dor 5    din ocolul lui să iasă.
Toate stau la locul lor: piatră, floare şi ulcior, vatră şi amnar şi iască. Asta-i 'legea tuturor: 10    Zări să-şi facă din pridvor, să   se   simtă bine-acasă.
Furtună se vestea pe dealuri. Toată noaptea de luni spre marţi ia orizont s-a adunat, Munţii de nori, ameninţîndu-ne din partea de sud, străluminaţi de tunete au stat, 5    De teamă două inimi se făcură una, Şi amîndoi în aşteptare-am tremurat,
Ne ocoli prăpădul. Mîrîind, furtuna de noi, încet, şi de pămîr-t, s-a depărtat. De cîte ori prin văi un trăsnet mai lovea,. 10   neştiutor de bezne crinul alb pocnea,
ca să-nfiorească. Iată cum cu flori de vis grădina zilei noastre mare s-a deschis.
162
163
SĂLCII PLÎNGĂTOARE
POEZIA
Umblu-n neştire pe potecă. Prin vale caut muguri, semne. Moştenitor eu sunt al iernii. Mai curge-ngheţ pe apa Cernii.
5    Sfarm vreascuri umede, nedemne. Pe munţi zăpada se mai vede. O singură-nverzire-n cale mă ţine locului, mă pierde.
Un fulger nu trăieşte singur, în lumina sa,
decît o clipă, cît îi ţine
drumul din nor pînă-n copacul 5    dorit, cu care se uneşte.
Şi poezia este-aşa.
Singură-n lumina sa
ea ţine pe cît ţine:
din nour pîna la copac, 10    de la mine pin' la tine.
Şi soarele ajută-oleacă 10    prin vaduri negura să treacă.,
Legenda spune că pe-aice Euridice, fata tracă, din iaduri şi-a mutat în sălcii a jale — părul lung şi verde.
15    Şi prind în palme ce mă pierde, mătasea grea şi jalea verde.
364
165
VARĂ LÎNGĂ RÎU
CATRENELE DRAGOSTEI
Uite, cîntă ciocîrlia!
Pură ca entelehia din sămînţa şi din muguri, te ridică, vino, Lia! 5    Să se vadă sîni ca struguri.
Să se vadă ce se poate printre gene. lacă-n rarişte — un umăr, spate, cum e albul de mesteacăn.
10    Boarea verii, ochi de soare, au un drept să te dezbrace. Taina de la subţioare vreau să ştiu cum se mai face.
Te arată şi coboară 15    unde nu-i adîncă matca. Lîngă coapsa lină, goală, să întinerească apa.
Că-i bătrînă-n rîu stihia şi visează tinereţe. 2 0    Uite, cîntă ciocîrlia, îia-lia, lia-lia.
Dragă-mi este dragostea bîntuită de sprîncene, de sprîncene pămîntene, lungi, pieziş-răsăritene.
5    Dragă-mi este dragostea, soarele din an în veac, dragostea ce poartă-n ea moarte-ades şi-ades un leac
Spune-se că-n holdă coaptă 10    macul îl dezbraci c-o şoaptă. Dragă-mi este dragostea care zice: nu şi da.
Dragă-mi este dragostea, mare face inima, 15   mare pe cît lumea-zare, mică pe cît lacrima.
Dragă-mi este dragostea care face stea şi stea din pămînturile noastre — 20    prin poienile albastre.
166
167
Sîngele îşi ştie visul., UMBRA EVEI
Dragă-mi este dragostea cu-nălţimile şi-abisul şi cu ce mai are-n ea.
Dragă-mi este dragostea -locului nu pot s-o ţin, căci frumseţea ei dispare în frumsetile-i ce vin,
Dragă-mi este dragostea, dragă uneori furtuna şi-un păcat pe care-1 arde pe la miezul nopţii luna,
Din aleanul trupului sufletul se naşte. Dragă-mi este dragostea ce de ani mă paşte,
Dragostea ne-o ţină zeii, să ne-ncînte funigeii ca urzeala inului firele destinului,
Din dulcele chin,
din amara plăcere
ce între moarte ne poartă
si înviere,
din voluptăţile nopţii, din calda împărăţie, o umbră-ţi rămîne subt ochi, uşor albăstrie.
10
Cu ce să aseamăn adaosul,
cînd vraja pereche nu are?
Cu o privelişte, cu vreo-ntîmplare,
uitate-n ţinuturi uitat-legendare ?
De izbînzi, râspunzînd în pierzanii, de-un farmec rănit 15    aminteşte umbra subt ochi, de-o prelungire la nesfîrşit
a vremii cu freamăt de mai, de mireasma răsurii, de arderea gurii, de Eva în fugă ieşind din rai 20    şi, nu ştiu cum,
de-ntîia ei umbră căzută pe drum.
169
PE AN PENTRU O TÎNĂRĂ întruchipare în lut de Romul Ladea
Numai despoiată de veşminte să ridici, prietenă, rodia din panerul de-argint, cînd ne bucură prielnică zodia. 5    Numai astfel să consimţi
în inima fructului să-ţi adînceşti patima albilor dinţi.
Numai astfel vădindu-te,
cu gleznele tu să dezmierzi, 10    alte daţi, buruieni şi pietre şi ierburi,
Poartă-ţi, tînără, adevărul
pe unde se-naiţă aracii,
prin vie, căci numai aşa
te pot vedea şi copacii 15    clipind din pleoapele verzi.
Doar despoiată de orice veşmînt să umbli prin rarişti de veac, prin holdele coapte, prin crîng, la izvor. Numai astfel să calci pe muşchiul-covor 20    înfruntînd primejdia şarpelui cu gîndul că şarpele este de leac.
Sunt multe încă potecile spre ţinta-alinării,
dar numai de orice veşmînt despoiată 2 5    — pierdut adăstînd într-o rînă —
vreau, întruchipare de vis, să te văd
prin văile mele pe calea-nserării
sau ziua mergînd prin Eden la fîntînă.
Numai aşa, la capătul drumului, urmelor,, 30    se-nvederează în calma oglindă a lacului, în ochii bătrînilor aştri, legea pămîntului, tiparele, rarele, întruchipate în sînii cari nu dezmint rotunjimile urnelor 35    şi-n rodii cari nu dezmint rotunjimile sinilor.
170
PORUMBA
FLOARE DE VIŢĂ
De înttbări ce mă frămîntă
îmi limpezesc suflet şi frunte
pe lîngă porumbarul cu făpturi mărunte
cari gînguresc şi nu cu vînt ă.
Albă porumbă îmi ridic din cuib,
curată ca un bulgăre de nea,
cu penele crescute păsăreşte,
dar încă fără zbor, fără ispitâ-n ea.
Ce caldă-i pe subt aripi! — Printre flori mă minunează-n totul, omeneşte.
Trecut şi zbuciume îmi uit, căci alba zbătîndu-se îmi aminteşte alt proaspăt alb, fiinţă-arzînd la fel, ascuns, fierbinte, pe la subţiori.
O, gînd-vîrtej ! Deasupra mea ce flori de nori, ce zori, ce sori!
Neglorioasă e această floare. Făcută din stamine şi pistile, Fără de nici o urmă de petale. Dar ce suav miros — de şapte zile 5    M-atrage printre frunzele 'de viţă ! Este-n mireasmă ca o profeţie A soarelui, adînc dormind pe vie, Şi-a vinului ce-ncoronat de-arome Pe -un drum de toamnă caldă va să
172
173
DRUMEŢIE STIHUITORUL
Popas în iarbă de neuitat. C-o sărutare, pe-a vieţii măsură, îmi stingi în gură toate numele ce din alean ţi-am dat.
3    Pornim pe urmă iar
ca două vîrtejuri de vară pe drum. Ne suntem dar pentru dar şi nu ne mai spunem nicicum.
Chiar şi atunci cînd scriu stihuri originale nu fac decît să tălmăcesc. Aşa găsesc că e cu cale. Numai astfel stihul are un temei 5    să se-mplinească şi să fie floare. Traduc întotdeauna. Traduc în limba românească un cîntec pe care inima mea mi-1 spune, îngînat suav, în limba ei.
Ne place să umblăm 10   ca întrupările fumului,
să încîlcim mătasea pămîntului cu ţintele drumului.
174
175
ODĂ SIMPLISIMEI FLORI
SONATA LUNII
Păpădie, ecumenică floare,
după a ta aurie ardoare
— pe nescrisele file —
anul îşi hotăreşte fericitele zile.
5    De un pean te-nvredniceşti,
tu, neluată în seamă, floare de rînd, Sămînţa să faci pe pămînt e tot ce doreşti. Alt gînd nu porţi. Dar înfloreşti şi asfinţeşti
10    alcătuind o aureolă de sfînt.
Sonata Lunii de Beethoven e însăşi luna coborîtă pe pămînt. Aşa s-ar crede şi aşa s-ar zice: luna ce umblă prin păduri, 5   prin rouă-albastră şi prin flori de crini, şi-alcătuieşte din lumini amare şi din dulce vînt Ofelii, Margarete, Beatrice.
Printre acestea te alegi şi tu, 10    ca o parte din Sonată ce încă niciodată nu a fost cîntată.
176
ERMETISM
MADRIGAL
Un text şi-o melodie
e iubita mea,
cuvînt acoperit de cîntec,
cuvînt ce nu-1 pot descifra.
Un text ce mi se cîntă e iubita mea. Ghicesc oleac' cuvîntul, dar nu-1 pot descifra.
Mă-nduplecă şi cîntul, dar inima mi-e grea, ca piatra, ca pămîntul, că nu aud cuvîntul.
Iubită Runa,, dragă una, n-am fi crezut că într-o zi,, aceasta cu putinţă-ar fi: c-un strigăt să atingem luna
5    Nici după- drepte mărturii n-am fi crezut că s-ar putea, sa auzim apoi ecoul întors în patria de-aci.
Ce fericire ai -dori 10    să ne-o strigăm în zare, Runa Alege ţipătul ce-i vrednic să ni-1 întoarcă-n noapte luna.
178
179
RĂBOJ
IARBĂ
Ţin răboj în duh arhaic. Număr ca ciobanul cîte-s albe, cîte-s negre zilele, tot anul.
Număr paşii, ai frumoasei, pînă-n pragul uşii. Stele număr cîte are cuibul Găinuşei.
Cîte sunt, de toate, număr,. 10    amăgiri şi fumuri,
ziua-ntreagă număr, număr rătăciri si drumuri.
Număr pietrele pe care mîndra trece vadul — 15    şi păcate pentru care mă va arde iadul.
Iunie este Verde poveste. Iureş sporeşte. Iarba mai creste.
5    Ziua a şasea, Sîmbăta ierbii. Creşte mătasea, N-o calcă cerbii.
Cresc ale ierbii 10    Fire albastre Pîn' la-nălţimea Inimii noastre,
Asta-i măsura, Pune natura 15    Luncilor margini, Lege-n paragini.
Vin curcubeie Rouă să beie,
Seva vieţii 20    Si-a dimineţii,
Praful din spice, Traiului strajă, Stă ca o vrajă Moarte să strice.
INSCRIPŢIE PE-O GRINDĂ
Vremea prieşte Inimii, ierbii. Ragă şi cerbii! Stai şi priveşte !
Cîte anume Feţe în lume Are şi-arată Iarba cu artă:
Dulci şi frumoase Linii de coapse, Linii de fete, Mintea să-mbete.
Suflet şi grai, vatră de trai, darul ce-1 dai, mîndra ce ai, praguri de raL
Fete ce lesne — Trupuri şi glezne — Ierbii le-asameni. Nu mai sunt oameni.
182
183
DRUM DE TOAMNA
CÎNTEC ÎN DOI
Pe drumuri ce îngînă trăinicia, amurg şi ghindă, frunze roşii cad. Ca un haiduc eu umblu prin legendă, prin ciclul vremii mulcom încheiat.
5    Miroase-a foi strivite în copite.
Prin crînguri trec cu calul pintenog. Aud muntâriţe cîntînd din tulnic, tăiat, în vis, din corn de inorog,
Şi vine toamna iar' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata să gustăm cu miere-amestecat veninul.
5   Doi suntem gata s-ajutăm brînduşile ardorii să înflorească iar' în noi şi-n toamna-aceasta de apoi.
Doi suntem, cînd cu umbra lor 10   ne împresoară-n lume norii.
Ce gînduri are soarele cu noi — nu ştim, dar suntem doi.
184
185
SUBT SCUTUL AMURGULUI
AN DE RĂSCRUCE
Umbre-aruncă ochii lumii peste tine, peste mine, peste fiecare ceas al tău şi pe drumurile toate. 5    Să te apere un zeu,
numai el dacă mai poate. El şi eu, el şi eu. Vino să te-ascund, iubito, în amurgul meu.
îţi aminteşti de anul de răscruce? De-atîtea ori a despărţire un ceas de cumpănă ne încerca. Nu fiindcă-am fi voit,
5   ci fiindcă-aşa ni se cerea. De fiecare dat' un lucru rar, o rară întîmplare ne oprea. Pe ţărmul de nisip umblam şi-n urma-adîncă ce-o lăsam
10   tăcută apa mării izvora.
îţi aminteşti? De fiecare dat' un lucru rar,
o rară întîmplare ne oprea. Corabia se cufunda puţin subt greutate*, 15   cînd luna cobora pe ea.
186
187
ZBORURI UITATE
ORÎNDUIRE
Păsări ce-au fost vreodată călătoare fac toamna încercări ca de plecare, Se-ntrec bătînd din aripi fără rost; joc amintit dintr-o poveste care-a fost»
5    Zări largi şi mari purtau în ele aceste păsări cari călătoreau cîndva, Un orizont purtau cît toate apele tălăzuind din Ocean la Marmarâ.
Cunoscătoarele, mai ieri, de glorii aurii 10   pe drumurile vîntului,
întraripatele, printre ciulini şi bălării, ţin umbră azi pămîntului.
Subt echinox de toamnă sinilie bat păsările-a zbor şi a zădărnicie, 15   parc-ar simţi în ele ca un har
ce le-nălţa cîndva prin basmul terţiar.
Dac-am trăi-n aceeaşi casă, în chilii vecine^ şi n-ai mai trece pe Ia mine, nu aş putea să fac vreodată saltul în consolare. Şi aş crede că trăim 5    departe, foarte departe unul de altul.
Dac-am trăi-n aceeaşi urbe, despărţiţi prin cîteva grădini şi printr-un murmur
de vale,
şi n-ai mai trece pe la mine cu rîsul tău şi cu luminile tale, io    aş fi încredinţat că depărtare
nu-i alta mai cumplită şi mai mare.
Astăzi văd că de pe fluturi a căzut tot smalţul de cînd tu pe la mine-anume n-ai mai trecut. O, ce orînd! 15   Mă mîngîie un singur gînd: trăim în una şi aceeaşi lume.
Trăim în una şi aceeaşi lume. Prin urmare nu suntem chiar aşa departe unul de altul! 20   Ce gînd cu adieri amare
cînd anul şi-a pierdut tot smalţul.
188
OGLINDA DIN ADÎNC
MOARA
Cînd mă privesc într-o fîntînă mă văd cu-adevărat în zi aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi. Cînd mă privesc într-o fîntînă ghicesc în faţa mea bătrînă cum ceruri şi pămînt se-ngînă. Cînd mă privesc într-o fîntînă ştiu că-n adîncuri foste mume îmi ţin oglindă, ochi de lume. Cînd mă privesc într-o fîntînă îmi văd şi soarta, uit de nume.
Sunt ca o moară lingă rîu. Obişnuitu-s-a gîndul să doarmă în mine vîrste de-a rîndul.
5    Sunt ca o moară lîngă rîu, la poalele grindului. Roţile mele bat în undele timpului.
Sufletul meu 10   se va trezi cîndva, cînd pietrele mele n-or mai umbla.
190
191
GIORDANO BRUNO NUMELE cîntă
balada permanenţei şi-a schimbării
E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare răsărit din munte, gînd. Să se întrupeze-n vale alte umbre sunt la rînd.
10
E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare albul inului sorbind. Să întindă pînza-n iarbă fete — alte sunt la rînd.
15
E acelaşi, nu-s aceiaşi. E acelaşi unic soare tîlc suav învederînd. Ca să coloreze ceasul fluturi — alţii sunt la rînd.
£0
E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare ee-nfierbîntă rouă, vînt. Să îndure moartea-n vară alte spice sunt la rînd.
125
E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare, inimă prin lumi bătînd. Să îngîne-n vreme rugul alte-amurguri sunt la rînd.
192
Ziua cîteodată, uneori şi noaptea,
venind din occident spre ţara dimineţii,
prin mine numele meu trece.
Pe unde largi, bătînd eterul,
prin stratosfera numele meu trece,
Şi prin azurul crud.
Şi prin tăria cetii.
Dar nici în mine, nici sub bolta care-i cerul, eu nu-1 aud.
10
15
încredinţat pămîntului voi sta cîndva,
mai nemişcat decît o stea.
Odată voi zăcea-n ţinut întunecat.
La fel va trece numele
şi prin mormîntul meu, cîteodat'!
Şi nu-1 voi auzi.
Aceasta prea firesc va fi,
20
Tulburător rămîne ce mi-i dat, Tulburător e că nici azi, trăind, nu am putinţa să cuprind apelul depărtat.
25
E numele, al meu şi-al orişicui, într-adevăr atîta de străin de-alcătuirea şi fiinţa noastră, că poate-aşa pe lîngă noi să treacă, şi poate-aşa prin noi să treacă, părînd să tacă?
193
Atuncea numele e mai puţin T AŢŢnA cTTFiîPTxrrRT
decît chemarea ce-ar suna prin LAUDA SUFERINŢEI
Ţara Nimănui, şi mai puţin decît o umbră.
Atîţia dintre semeni nu prea ştiu
ce să înceapă-n zori cu suferinţa.
Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul
chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.
5    Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă, pe frunţi albastru ger, pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier, în bulgăre de ţărînă o lacrimă sau sîmbure de cer.
10    Nu mai calcă pe pămînt cine calcă-n suferinţă.
Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă.
Tată, carele eşti şi vei fi, 15   nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărîmuri orice suferinţă. Alungă pe aceea doar care destramă, dar nu pe-aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă.
20    Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă, 25    pînă astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi tine.
195
CATEDRALA PRINTRE STELE
CIMITIRUL ROMAN
Clădită din nisip, din piatră de nisip, această catedrală dăinuie în vînt. N-o clatină nimic, nici zbucium din pămînt, nici focuri din înalt. Privind-o-n noapte 5    prin constelaţii parcă însumi mă-nfirip.
Prin veac cîndva s-a dezbrăcat de schele făptura de nisip, biserică ce e, o taină-a ei prin vremi să tîlcuiască. Temei aflînd în cîmpul dintre stele, 10   ea n-are unde să se prăbuşească. Celest în sine cumpănită, biruie în timpul-vînt, şi-acolo sus, mai sus de vînt
Huliţi au fost romanii de unii învăţaţi din vremi mai nouă că metafizică n-ar fi creat ca alte glorioase seminţii, 5   doar apeducte, colisee, foruri, drumuri, eterna urbe, castre şi troiane de hotar. Huliţi au fost romanii că numai case-ar fi clădit, cu atrii primind de sus lumina 10    şi-avertisment ţinînd pe praguri: cave canem.
De ţi-ar fi dat s-ajungi odat' la Roma, şi-adînc în ţară, prietene, pe Via Appia te-ai
pierde,
ai înţelege-atuncea ce nedreaptă-i cumpăna cu care oamenii, popoarele, virtutea unul
altuia
15    şi inima şi-o cîntăresc. Căci ai vedea un Drum„
care se duce, se tot duce în peisaj,
piatră cu piatră potrivind,
un drum flancat, de-a stînga şi de-a dreapta,
de sarcofage, urne, mauzolee, 20   păstrînd cenuşă, oseminte-adăpostind.
Aşa vedeau romanii Drumul,   orice limite-
nfruntînd,
în marea-mpărăţie a vieţii-naintînd prin moarte sădită-n şiruri
197
de două părţi. Cei ce la umbra chiparoşilor CÎNTEC ÎNAINTE DE-A ADORMI
în sarcofage dorm ascultă sunetul
de scuturi şi de lănci, marşul cohortelor,
roţile de care, nechezul cailor. Acestea toate,
la rîndul lor, acuma nu mai sînt,
dar morţii cei mai vechi, aceia mai ascultă
la drumul care sună pe pămînt.
Aşa închipuiau romanii cimitirul: un drum flancat de două rînduri de tăceri. Aceasta-i metafizica romană: un Drum. Un drum ce-naintează printre morţi, nu printre
vii.
Iată-amurguri, iată stele. Pe măsură ce le văd lucrurile-s ale mele.
Lucrurile-s ale mele. 5    Sunt stăpîn al lor şi domn. Pierd o lume cînd adorm.
Cînd trec punţile de somn îmi rămîne numai visul şi abisul, şi abisul.
199
INSOMNII
TEMEIURI
lui Ion
Sufletul mi-i treaz întruna.
Vede stelele în tindă. Pămîntul mai poartă.
Se priveste-n tot ce este în huma neştearsă
ca-ntr-o magică oglindă, chipuri de-argilă,
istorie arsă.
5    Grav, lunatic, umblă gîndul
pe limanuri, iîng-o apă. 5    Sub lespede moartă:
Să se-nchidă, ca s-adoarmă, ulcioare, femei,
nici un lac n-are pleoapă. Şi urne şi idoli,
şi vetre şi zei.
Mai sacru temei 10    viaţa pe-ntinsul tărîmului n-are, doar rîsul, doar piînsuL
200
201
IZVORUL
9 MAI
împărăţii s-au prăbuşit. Războaie mari ne-au pustiit. Numai în Lancrăm subt răzor rămas-a  firav un izvor.
5    Păduri s-au stins. Şi rînd pe rînd oameni în umbră s-au retras veşminte de pămînt luînd. Dar şipotul, el a rămas.
De-a lungul anilor în şir 10    de cîte ori în sat mă-ntorc, mă duc să-1 văd. E ca un fir pe care Parcele îl torc.
Vîntul mai ieri întinerea,
Cu dragoste pădurile bătînd.
Azi apare ostenit în faţa mea,
Un singur plop, şi umbra, frămîntînd.
5   Ieri ornicul din turn Lămurea puternic ceasul. Astăzi inima timpului îşi măsoară c-un suspin popasul.
Iată că părul meu se face 10   Ca o cenuşă ce-a înflorit, în curînd fi-va pace, pace. Şi pe pămînt un sfîrşit.
202
203
CÎND CLOPOTUL BATE
CE ÎMBĂTR ÎNEŞTE ÎN NOI
Cînd clopotul bate cu glasul Preadreptului, turnul ne-nvaţă: Mergînd în viaţă
Ce îmbătrîneşte în noi
că neaşteptat ne simţim într-o dimineaţă
doritori să ne ascundem
nume şi faţă?
5    purtaţi-vă inima la înălţimea mîndră a pieptului.
5    Ce îmbătrîneşte în noi
că-ntr-un amurg de zi şi de viaţă
ne găsim oameni de altădată,
străini printre cei de azi, umbre în ceaţă?
Nu-mbătrîneşte în noi valul de sînge, 10   nici inima cît bate, nici patima,
nici spiritul, nici răsunetul în urechi, numai lacrima.
Omul bătrîn plînge cu lacrimi vechi.
204
205
CÎNTARE SUBT PIETRE ŞI FLORI
DORUL-DOR
O viaţă întreagă, visînd, am scris despre oameni. Cînd mă trezeam uneori, îmi dam seama c-am scris balade şi cărţi şi poveşti despre nori.
Apoi, după-un timp, adormind, fără  gînd adormind, 5 ajung în pămînt pe subt pietre şi flori. Mai aud cîteodat' ale ţării — privighitori.
Azi nu mai visez, dar, în sus privind, parcă ştiu ce subt lună şi-n lume uitat-am de-atîtea ori: Nori sunt oamenii, oamenii totuşi sunt nori.
Cel mai adînc din doruri e dorul-dor.
Acela care n-are amintire şi nici speranţă, dorul-dor.
5   Pe-un  drum ne duce dorul-dor, pe-un drum
ce dincolo de orice călător mai are-o prelungire.
Nesfîrşit e dorul-dor. 10   Bate-n valea tuturor.
206
207
CERBUL CU STEA ÎN FRUNTE;
CUVINTE PE O STELĂ FUNERARĂ
Nu-1 mişcă ştiutele crînguri cu ciutele. Cărarea cu urmele, iezerul, umbrele nu-1 cheamă. Copitele sfarmă ispitele.
1©
Prin ceaţă cînd lunecă, zări el adulmecă, nu apropiatele, ci depărtatele.
Cînd murim, nu facem decît
să ne retragem lin
în propria noastră umbră.
Astfel moare un om, astfel un crin,
Absorbindu-ne în ea materia sumbra,
umbra se întrupează
în sfîrşit pe deplin.
O, cămaşa de in! O, ultimul suspin 1
Ciulindu-şi urechile prinde străvechile rotiri, sus, de tulbure foc şi de murmure.
15    Şi-aude, subt naltele., unele, altele: erele, sferele.
208
209