LUCIAN BLAGA
LUCIAN BLAGA
OPERE OPERE
2
POEZII POSTUME
Ediţie critică de
v GEORGE GANĂ
EDIŢII CRITICE
EDITURA MINER VA, BUCUREŞTI - 19?
NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI
Aşa cum anunţam în Nota asupra ediţiei publicată în volumul 1, acest al doilea tom al ediţiei critice de opere complete ale lui Lucian Blaga cuprinde poeziile postume. Sînt 246 de texte. împreună cu cele 251 apărute în volumul 1 al ediţiei (dintre care 250 publicate în timpul vieţii poetului, la care am adăugat însă şi catrenul VI din ciclul Catrenele fetei frumoase, tipărit postum) dau un total de 497; acesta este numărul poeziilor scrise de Blaga. Cifra ar putea fi modificată, fireşte, de descoperirea unor manuscrise necunoscute pînă acum.
Structura volumului a rezultat din atitudinea poetului faţă. de creaţiile sale, care se grupează astfel în următoarele categorii:
I — poezii incluse în cele patru cicluri definitive organizate în 1959— 1960: Vîrsta de fier, Corăbii cu cenuşă, Chitecul focului, Ce aude unicornul. Manuscrisul fiecărui ciclu, constituit dintr-un caiet dactilografiat pe a cărui copertă e scris numele ciclului respectiv, reprezintă pentru noi textul de bază pentru toate poeziile cuprinse în el şi a căror succesiune am respectat-o (caietele se află,   neinventariate, la  Muzeul literaturii române);,
II — poezii incluse în ciclurile în care Blaga şi-a organizat creaţia lirică de după Nebănuitele trepte : Domnia soarelui de toamnă, Legenda veşnică, Ecce tempus, dar nereluate de el în ciclurile definitive. Ele au aşadar un statut editorial asemănător cu acela al textelor din Poemele luminii şi Paşii profetului eliminate la întocmirea ediţiei definitive de Poezii (1942). Ele compun în volumul de faţă Addenda 1.
Am reprodus textele după manuscrisele ciclurilor în care figurează, aflate acum la Biblioteca Academiei R. S. România (Legenda veşnică; ms. 2.536) şi la Muzeul literaturii române (Domnia soarelui de toamnă: ms. 23.022, filele 210 — 314, şi Ecce tempus: ms. 23.022, filele 316 — 334). Ordinea poeziilor este cea pe care ele o au în ciclurile în care s-au păstrat şi pe care le-am urmat în succesiunea lor cronologică.
v
Informaţii mai largi în legătură cu ciclurile provizorii şi -definitive în care Blaga şi-a grupat poeziiie de după Nebânuitele ■trepte am dat în Nota asupra, ediţiei publicată în volumul 1;
III — poeziile scrise de Blaga după organizarea ciclurilor definitive. Sînt, după cum informează Dorii Blaga, „poeziile găsite în arhiva autorului, după moartea acestuia. Ele au fost scrise în 1959— 1960 şi urmau probabil să constituie un nou ciclu''' (cf. Opere, 2, 197'4, p. VI). Se aflau, mai exact, în biroul de lucru ai poetului. Publicate parţial în reviste, integrate în diversele organizări date liricii tîrzii a lui Blaga în ediţiile tipărite începînd din 1962, ele au apărut grupate într-un ciclu în Opere, 2, 1974. îngrijitoarea acestei ediţii, Dorii Blaga, precizează în nota din care am citat mai sus: „In afară de cele patru cicluri definitive, volumul de faţă mai cuprinde ciclul intitulat de noi (şi nu de autor) Mir abila sămînţă după poezia cu acelaşi titlu, scrisă în 1960". Editoarei îi aparţine, de asemenea, succesiunea poeziilor în cadrul ciclului.
Foile manuscrise păstrate au fost introduse într-un manuscris mai mare, ordonat alfabetic (şi intrat în patrimoniul Muzeului literaturii române: cota 23.022, filele 1 — 208). întrucît nu ştiu care era ordinea lor în dosarul lăsat de poet şi cum nu există nici o indicaţie privitoare la gruparea lor într-un eventual nou ciclu, am adoptat următorul criteriu: aşezarea textelor datate în ordine cronologică şi păstrarea, în cazul celorlalte, a ordinii pe care ele o au în ediţia în care „ciclul" a fost publicat pentru întîia oară.
Am inclus în această secţiune — pe care am intitulat-o Alte poezii-— Colţ medieval la Cluj; 1570 şi Orga, găsite în manuscrise împreună cu celelalte şi trecute în ediţia din 1974 Ia Addenda, ca neterminate.
Textul pe care îl publicăm este cel din manuscrisul ordonat alfabetic 23.022/1 — 208, menţionat mai sus, pentru poeziile al căror manuscris s-a păstrat şi care sînt în număr de 30: Cîntecul aşteptării, Motănelul, Catren, Duhuri şi oglinzi, Odă către Rima, Cuib de rîndunicâ, Lăcaş, Măgăruşul, Viori aprinse,femeile, Motto, Ceasul care nu apune, Bihorelul, Munca pleoapelor, Inelul anului, Treaz e sufletul, Mult mă miră stea şi trup, Umbra, Veşnicii, Rugăciune, îngerul, Basm lingă focul de stînă, înaintarea lor şi întoarcerea noastră, Murind zeii îşi lasă, Printre lacurile de munte, Cutreier, Noapte de mai, Scutul, Şi totuşi !, Colţ medieval la Cluj; 1570, Orga. Manuscrisele următoarelor 9 poezii s-au pierdut după alcătuirea volumului de Poezii, 1962: Inima pădurii, La curtea-nsinguratului, Munţi şi nori, în lumea lui Heraclit, Amin-
tire, Cîntare vîntului, M-am oprit lingă, tine, Creaturi de varâs Sbune-o-ncet, n-o spune tare. Pe acestea le reproducem după volumul Poezii, 1962. S-a pierdut de asemenea manuscrisul poeziei 1939 1, încredinţat revistei Viaţa românească; preluăm textul publicat în această revistă în 1970.
Dintre poeziile care aparţin categoriei pe care am prezentat-o (III), una singură a fost publicată în timpul vieţii autorului: Mir abila sămînţă,. Am inclus-o în volumul 1 al ediţiei;
IV — poezii lăsate în afara volumelor publicate de Blaga sau a ciclurilor alcătuite de el. Unele sînt poezii ocazionale, altele par abandonate înainte de a fi căpătat forma definitivă. Am indicat în nota fiecăruia dintre cele 13 texte (grupate în ordine cronologică) care compun această secţiune a volumului (Addenda 2) manuscrisul pe care l-am reprodus.
în cazul tuturor poeziilor cuprinse în acest volum am menţionat prima publicare a textului.
în reproducerea variantelor, siglele reiau iniţialele cuvintelor care compun titlul fiecărui ciclu.
în afară de note şi variante, aparatul critic este format din. „dosarul" receptării operei poetice a lui Blaga, conceput în sensul, precizat în Nota asupra ediţiei publicată în volumul 1.
G.G.
VI
VÎRSTA DE FIER
VÎRSTA DE FIER
INSCRIPŢIE
Drumurile pe cari nu le umblăm,
drumurile ce rămîn în noi,
ne duc şi ele, fără număr, undeva.
Cuvintele pe care nu le rostim,
cuvintele ce rămîn în noi,
descoperă şi ele, fără de margini, făptura.
Luptele ce nu le dăm,
luptele ce rămîn în noi,
ne lărgesc şi ele în taină patria.
Sămînţa pe care n-o dăruim,
sămînţa ce rămîne îri noi,
multiplică şi ea fără capăt viaţa.
Moartea de care nu murim,
moartea ce rămîne în noi,
ne adînceşte şi ea tăcerea.
Şi pretutindeni prin toate
îşi pune temei poezia.
1
JALE LA ÎNCEPUT DE NOIEMVRIE Smic^um^este^111'
ah, nici în viaţă, şi nici în poveste.
2-5    Ia seama că mine cocorii în seară vor duce şi luna, furînd-o din ţară.
Ascultă pe drumuri de cer, pe înalte, cohorte de păsări sălbatice-n noapte.
5    Ce-ţi lasă în urmă? Ce-ţi lasă în faţă? Tomnatic imperiu, izvoare ce-ngheaţă.
Curînd căpriorul 10    la ochiul de apă închis — cu copita zadarnic mai sapă.
Şi încă vedea-vei ce jaf în lumină 15    va fi, şi ce jalnic verdict în grădină.
Atît îţi rămîne: pămînt în tenebre şi inima arsă 20    de grijă şi febre.
2
INIMA MEA ÎN ANUL 1940
CETATEA MOARTĂ
Stelele, ce-i drept, mai sunt deasupra, toate, Ce gol în toamnă mi_e Sibiul!
dar Dumnezeu ne trece sub tăcere.   ^ Printre cîte turnuri sînt
Tenebrele n-au capăt, lumina n-are înviere. aş mîngfta atîtea drumuri,
Inima mea — e-o carte care arde, ce-ar fugi de pe pămînt —
5   un bocet
în mijlocul Patriei.
5    Aş mîngîia-ntr-un loc o frunză ce mai sună în urechi — şi soarele mîncat de greieri pe sub zidurile vechi.
4
5
LÎNGĂ VATRĂ
PASĂREA U
în străinătate-mi, pămîiitean în lacrimi, stau de veghe lîngă vatra mea de patimi. Suflet prăbuşit în humă ca în perne — nici o veste — de odihnă nu-mi aşterne.
Neguri acopăr cîmpuri şi dîmb. Freamătă ulmul, duhul cel strîmh.
Nu cu ochii mai privesc — hotar — poiană. Cat în preajmă, pretutindeni, printr-o rană. Iscodesc prin văi, prin larga-mpărăţie,
vreo făptură de mai este — să mă ştie.
Cuiburi mai multe-n creste se văd. Semn că-n coroane dat-a prăpăd.
Chem spre miazăzi şi noapte, n-am răspuns. 0    Să ard singur, orice zare să mă-nfrîngă ursitoarele-nceputului m-au uns
şi, tînjind, să-mi scape clipa cînd o stea sare, ca spre-o altă lume, să se stîngă şi să-nvie-n picurul din geana mea.
Neagră făină 10    cade prin scoc colo la moara lui Nenoroc.
Macină el doar gîrbov, cărunt. 15    Curge urîtul greu şi mărunt.
Lut fără slavă, umed absurd. Umblu-n ne-lume, 2 0    drumul e surd.
6
7
ECHINOCTIU DE TOAMNĂ
Unde răzbate silnicul pas, lung peste creştet cîntă un glas.
5    Cîntă prin ceaţa care căzu — veşnic deasupră-mi pasărea U.
Vino, să ieşim dintre aceste ziduri, de sub arcade ce apasă, din inelul cu-nvechite turnuri, al cetăţii, din ceaţa ce pe poduri de metal se lasă. 5   Vino pe deal, pe cel din urmă-n soare, unde-un trecut de slavă cu suflare lentă sub pietre doarme,
să strigăm de-acolo după păsările călătoare. Să strigăm precum obişnuiesc copiii între jocuri, 10    cari făr-a şti ce strigă
îşi rostesc prin chiote extazul efemer pentru cele ce au loc în cer.
înduplecaţi de soartă,
nouă înşine străini, cu patria pe umeri — moartă, 15    noi am văzut, ce-i drept, de-atîtea ori, că-ntraripatele puteri, răzbind prin nori, orbite de o ţintă depărtată
ne iau văzduhul prin tangentă doar — ca o săgeată —-şi nu mai prind de jos din ţări nici fluturări
20    de semne şi nici veste.
Vino totuşi să strigăm de-acolo de pe creste,
să strigăm după cocorii care pleacă
şi-n vuietul de mîntuire
o ţin către limanul dincolo de fire.
2 5    în cumpăna şi-n sfîşierea acestui ceas prejmuitor,
vino, străfundul neguros, rumoarea ce ne-neacă să le lăsăm sub noi — şi de pe dealul cel din urmă cu semne-nchipuind în vînturi libertatea 30    să strigăm după triunghiul călător.
9
i
POD PESTE MUREŞ
Dar ce linişte-i acum la vad ! Ce trează-amiaza! Prin istorie adie doar miros de otavă. Subt pod un şarpe se soreşte, lung şi nemişcat, ca-ntr-o emblemă rară, de'străveche slavă.
La vad, un pod de lemn, cu coperişui de şindrilă, lung cît o uliţă de sat,
se-ntinde peste Mureş. Mal vrea de mal în veci să lege. Astfel ţara moştenitu-l-a din leat.
îşi au măreţele-ntîmplări şi lucruri cîntăreţîi lor, dar podului îi cîntă numai apa, ce sub el se-ndeasă, despre toţi şi toate-i cîntă, cîte au trecut pe el ca printr-o casă, lungă dreaptă casă,
ca printr-o casă la al cărei prag sfîrşeşte drumul, ca să iasă
la cellalt capăt iarăşi drum, drum vechi — în lume precum pravila îl vrea — lăsat în voie să pornească.
Oşti trecură-n veac pe-aci. şi Radu cel Frumos, roţi ferecate, roibi domneşti, comori şi lacrimi, moţi cu ciubăre, turme, vînturi, răpuşi şi-nvingători, stindarde, patimi,.
Pe toţi şi toate-n nopţi, cînd vîlvele se bat, îi poţi vedea-n lumini de-o clipă încă, aşa cum ceasul, de pe-un ţărm mutîndu-i, i-a mîntuit spre celălalt peste vîltoarea-adîncâ.
10
VÎRSTA DE FIER
CÎNTECUL CĂLĂTORULUI ÎN TOAMNĂ
10
15
Să ieşi pe stradă ţi-e dat,
dar nu fără griji, ca-n zile de altădată.
La fieştecare pas, la fiece colţ,
te-ntîmpină: timpul. Ăst timp ce veni peste noi, întîi ca pustiul Gobi, apoi cu tumultul unei
urniri
de ape şi continente,
sălbatic ca o revărsare peste toate
a magmelor din noapte.
Unde, în ce întuneric
ţi s-au ascuns mulţii semeni şi fraţii, surorile,
cu suferinţele lor, te întrebi.
S-aude sumbră o şoaptă adusă de vînt
că, deşi în viaţă încă,
noi suntem o amintire doar, fabulă,
deznodămînt aşteptînd între veac şimormînt.
Piere zvon subt zarişte, talanga în rarişte.
Vine toamna oilor prin pînzele ploilor.
5    Glas dau cetii, patimii cu frunza lor paltinii.
Jalea rătăcirilor, mohorul mîhnirilor,
ale cui sunt, ale cui? 10    Parc-ar fi a nimănui
Mi-au secat pleoapele şi-n inimă apele.
20
Fericită-i acum numai valea ce are un sfînt! Un sfînt de la care umanele umbre să-nveţe cum trebuie între pămînt şi tărie să stea. _ Un sfînt neclintit care cată mereu la aceeaşi stea şi-n spaima de pretutindeni nu-şi absoarbe în trup aureola.
Doar cînd urc poienele mi se-ncarcă genele
15    subt amiaza fierului de picurii cerului.
Plîng spre zarea dorului cu lacrima norului.
12
13
BALADA FIULUI PIERDUT
CEAS
Cade din tărie luna pe pămînt sub chip de brumă, Zvonul stins prin noapte rece îl auzi, din moarte, mumă ?
5    Lung, pe fusul tău de vrajă firul stelei se mai toarce Oare ce-i? — S-aude pasul fiului care se-ntoarce?
Sau e plopul care-şi lasă 10    frunza galbenă deodată?
(îl auzi, din moarte, mumă?) Cade-i lui coroana toată.
Frunze una peste alta în troian-inel s-aşază. 15    Fiul tău cu-ntreg troianul, aiurind, se-ncoronează.
S-a întors risipitorul, (îl auzi, din moarte, mumă?) A sosit şi pleacă iarăşi. 20    Umblă-n brumă ca pe lună.
Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am văzut
că-n zadar
cuvintele toate mi le-am rostit,
că pînă la tine-nţelesul lor n-a mai ajuns,
în noapte-am ieşit.
5     Crezusem, vai, cu tărie
că niciodată sfîrşit nu va fi.
Ţi-am spus uneori: ia sfatul vestalelor, dacă
flacăra vrei s-o-ntreţii.
Ţi-am zis alte daţi: vezi tu jeraticul,
truda în vatră?
10    Din fumul albastru ce iese mereu cerul se tese.
Bănuiesc că ai stat încă mult timp ia masă,
în jale
cu capul în mini,
cu privirea pierdută-n ocoalele tale 15   de vis. Bănuiesc că nici astăzi nu-ţi este uşor în cetatea cu punţile trase. Pentru ca vinul lăsat printre cele rămase nimeni să-1 bea, toarnă cenuşă-n ulcior.
14
15
NORUL
ECCE TEMPUS
10
Durerile noastre sunt multe, d ar cea ms.! mare este — să vezi. Să vezi că o noimă-ncepută nu se-mplineşte, că sfîntul, preexistentul tipar după care prin ani eşti ţinut să-ţi croieşti obrazul
şi calea
în mîni ţi se sfarmă. Să vezi
cum legenda ce fiinţă a prins se opreşte curmată
la drum-jumătate.
Mire-se nimeni că-n văile sublunare adast ca
Orfeu,
ca un alt Orfeu încercat într-alt chip,
sfîşiat de accese
de cîntec, azi ca şi mîne dezamăgit că stîncile pe care le-a pus în mişcare refuză-a-1 strivi, precum dat îi fusese.
Numai în arbori inelele anilor mereu se lărgesc.
In trupul meu timpul sporeşte subţire de la o zi mai firav — la alta, subt crugu]
ceresc,
5    Tinere sunt încă, tinere toate popoarele — Eu, fiul lor, cît de bătrîn ! Munţii mai cresc, cu umbrele lor, din adîncuri. Nici frunte, rici inimă n-am să-i îngîn.
Fosforul şi apa, cărbunele, galbenul sulf 10    de subt scoarţă în lamură dau.
Stihiile, ele mai cred în obşteasca poruncă. Eu trepte în sus — nu reiau.
Ce greu rămîne şi cît de-anevoie te-ndemni norul să-1 mai ascunzi, norul melancoliei,
albul cel trist. 15    îl porţi deasupră-ţi şi-1 tragi după tine dintr-o stradă într-alta fără de rost şi din poartă în poartă.
16
17
21 DECEMVRIE
GOTTERDĂMMERUN G
Ceas de cumpănă. Amurg. Vai, toate către soare curg — tărîmu! larg şi noi cu el. Pe-o lină aurie apă 5    Tliule şi Orplid, ţară după ţară, toate trec prin soare ca printr-un inel. Se curmă ziua, vine seară. Un fluviu purtător a toate 10    duce plute, vîrste mute, către cele nevăzute 'n marea noapte.
Părere asemenea unui cuvînt scris de-o iiiînă pe apă ce — încă-naintea citirii — în cercul de unde ne scapă
5    e orice legendă. Dar cine trăieşte pe vaste aceste tărîmuri, pe-adîncile, altfel decît pe un prund de poveste?
Amară e însă amiaza 10    de astăzi, şi nu se-nfiripă
în larguri nici tîlc, nici visare. Doar frunzele zboară-n risipă.
în iarnă stă ţara. Vai, unde-i albastrul ei sfînt atribut? 15    Pădure, restituie-mi zeii,
pe cari ţi i-am dat împrumut.
18
19
ÎN TIMP CÎNTEC DESPRE REGELE ION
Natura-şi împlineşte ciclul şi iarăşi de la cap şi-1 ia. Istoria înaintează pe Via Appia. Astăzi ca şi alte daţi 5    înalţă apeducte-n deserturi, pentru tot mai depărtate cetăţi duce pe umeri argila arsă, dezmărgineşte pămîntul, grădină după
grădină,
şi pune pietre de hotar în timp, 10    aici o bătălie, colo un gînd.
în catacombe s-adună şi iar se revarsă. Dar faptele mele unde sînt? Faptele ce ar putea pentru mine mărturie
să stea
în grădină, în lumină.
Avem acelaşi nume, tu şi eu, că-i iarnă sau că-i primăvară ne cheamă azi pe toţi la fel: Ion fără de ţară.
5    Cînd rîde cineva pustiu în casă sau pe-afară, să ştii că unul singur e: Ion fără de ţară.
O umbră de se clatină prin vînt 10    scîncind sub grea povară, nu întreba, căci este el: Ion fără de ţară.
Un vaier dac-ar fi s-auzi a zecea mia oară, 15    să ştii că unu-i pentru toţi: Ion fără de ţară.
20
21
NU SUNT SINGUR
TIMP FĂRĂ PATRIE
Obîrşiiie-izvoare mă mai leagă. Nu sunt singur. Mi-a crescut pe cîmp o floare, unde sunt, să nu fiu singur.
5    Jaruri sfinte, nor fierbinte trec pe cer, să nu ard singur. Inimi bat, se spun cuvinte, pe pămînt să nu cînt singur.
Umbra-alături ia fiinţă, 10    unde merg, să nu merg singur. Neguri vin din nefiinţă — mărturii că nu sunt singur.
Timp fără patrie: rîu fără ape, secetă-n albie şi subt pleoape. Timp fără patrie: inimi învinse, vîrste nerodnice, cugete stinse. 0   Timp fără patrie: sură poveste, vuiet de cetină neagră pe creste. Timp fără patrie: ţarini ne-ntoarse^ zboruri defuncte şi suflete arse. Timp fără patrie: stingere-a torţei, 10   boltă neprietenă, clopot al sorţii. Timp fără patrie: dragoste-amară, roiuri tînjind după raiuri şi ceară..
Vulturi din robie scapă şi se-nalţă; nu lupt singur. 15    Cade în abis o apă,
în adine să nu cad singur.
Focuri sunt şi e credinţă. Acest gînd cît mai palpită schimbă moartea-n biruinţă: 2 0    nu sunt singur, nu sunt singur.
22
23
SUFLETUL S-APLEACĂ SOARTEI
BALADA MIERLEI
Ce te miri că-n Cluj, prin soc şi nuc, mierla fluieră ca un haiduc? Pune mierla-n glas şi-n cînt ce ştie. Fost-a Clujul scaun de domnie.
5    Unde-s turnuri şi paragini, lupte fost-au, trudă, jurăminte rupte. Fete-n şea luînd, învingători treceau vaduri tulburi şi strîmtorL
Scîrţîiau în sus pe deal rădvane. 10   De la curţi fugeau în codri Ane. Fost-a, unde zidul poartă spini, vrajbă ca de foc, printre calvini.
Unde-i cimitir, erau podgoiii, struguri frămîntau în căzi feciorii. 15   Li s-a dat de-atunci la toţi să-şi culce crucea oaselor în humă dulce.
Unde-i caldarîm, erau livezi. Lucruri fost-au, unde umbre vezi. Fost-a Clujul scaun de domnie. 20   Mierla fluieră în vînt ce ştie.
Sufletul s-apleacă soartei, jalea-1 bate, nu-l destramă. Vîntu-n apă face-o undă, bucură-te că nu-i rană. 5   Inima se mai frămîntă, bîntuită — se întramă. Vîntu-n apă face-o undă, unda-i undă, nu e rană.
24
25
PE MUNTE
OBOSEALA ANULUI
Cumulii albi prin azuniri gîndul ni-1 fură de-a pururi. Fii-mi tu pe plaiul din slavă lină şi moale otravă.
*
5    Vezi tu cum anii se sfarmă — Curme-se grije şi larmă, timpul prea tulbure, multul aprigul chin şi tumultul!
Scutul şi coiful cu pană 10   ia-mi-le ca de pe-o rană, pune-le-alăturea-n iarbă. Soarele-n ele să ardă.
Verdele fără prihană stingă-ne epoca vană. 15    Apele-n iezer — ce caste ! Roagă tu norii — s-adaste î
£0
De unde vine oboseala anului?
Din rîul cu ape obosite de mori,
Din vîntul cu duhul ostenit de flori,
Din suferinţa-nvîrtită în inimi de-atîtea ori!
Oboseala ce-n coapse o port ar putea să fie totuşi numai a mea. O simt în pas şi în ochi, subt pleoape, cum dincol-o simt în cetini şi-n ape.
Sau, poate, vrăjit sunt de Greul-Pămîntului, El, din străfund, ca un descîntec, ce lesne poate să toarne oricînd geologicul plumb în suflet şi-n glezne!
Vine-oboseala aceasta din faptul c-am îndurat
pustiirea fără de seamăn a unui poem,
în care suferinţele omului gem,
şi care nici unul din zbuciume nu mi-a-mpăcat ?
Ce oboseală în toate. în pădurea de brad, printre ferigi, unde străbat şi unde cad, mă pătrund în faţa muntelui nalt şi a stîncilor de oboseala, în straturi, a vîrstelor.
26
27
Cuprinsu-m-a oare, în miezu-i, un strop uriaş r şi amar,
ambra-lumină, răşina de chihlimbar, ^ ce altădată-nchidea pentru totdeauna în sine, din zboruri răpuşi, cu aripi întinse, Autori.
CUVINTE CĂTRE PATRU PRIETENI
Voi sunteţi patru, nu mai mulţi, voi cei din urmă prieteni. E plină luna sus şi e de aur. N-ar fi drept să n-o privim, cînd între noi vorbim 5   despre o slujbă ce-o aştept.
Viaţa-ntreagă gînduri am rostit
şi cîntece am spus,
în ele căutîndu-mi vrednicia.
Pîndeşte-acum de undeva declinul şi aminuL îG    Primejdii fulgeră din Nord, nechez s-aude
de-apocaliptici cai prin nouri sus.
în urmă e tot visul, în faţă doar destinul.
Mi-e teamă, prieteni, că sfîrşitul
n-am să mi-1 pot alege singur. S-ar putea 15    să cad cu faţa-n jos
pe un tărîm netrebnic, ruşinos.
Voi patru însă, pomenind de alte fapte, să mă luaţi de unde voi fi fost căzut, pe-un drum de seară sau în miez de noapte 20    în satul meu pe umeri să mă duceţi întins pe lună ca pe-un scut.
29
DRUM PRIN CIMITIR
Prin locul acesta cînd treci seara pe cărăruile nimănui, pe pietrele albe şi negre urechea pe rînd să ţi-o pui.
5    Ca în clepsidre
prin orbitele morţilor ţărna curge măsurînd timpul cetăţii. Pune-ţi urechea s-asculţi. Şi-apoi iarăşi s-asculţi dacă inima, jalnica, vechea, HO   mai bate — şi-a cui?
15
A nimănui — cuteza-vei să spui ?
Treci numai, treci —- fără frică.
Şi, dacă poţi, amăgeşte-te singur să crezi
că zvoduI ce-n cale ţi se ridică
e numai vîntul ce vine din lună
si-n tară sună.
30
DUPĂ FURTUNĂ
Şi ani şi luni
şi iarăşi ani nimic nu s-a-nchegat. Fără-ncetare, sub tenebre, marea frămîntîndu-se a cutropit liman şi plaje. 3    Şi tunete sub zare necerească s-au ridicat din adîncimi. Şi luni şi ani
şi iarăşi luni văzduhul a fost plin — de-un freamăt ca de cohorte-naintînd pe sarcofage. 10   Rumoarea-acum se-mprăştie
şi curţi albastre se aleg deasupra în senin. Răzleţii, norii ce-au rămas, se duc să se-oaihnească. Să fim noi doi întîii care ieşim, după tumultul
stins,
pe ţărm! întîii cari lăsăm 15   pe maluii în nisipul pur o urmă.
întîii cari ne bucurăm că luna parcă într-adins ne dăruie-n acest ţinut de linişti un contur şi-o umbră.
31
ÎNVIERE
CORN DE VÎNĂTOARE
în azur se simt întoarceri. Vînăt fum de vreascuri ude S-a întins în tot oraşul. Undeva un zbor s-aude.
5    Sus cocorii desfăşoară Ieroglife din Egipet. Dacă tîlcul l-am pricepe Inima ar da un ţipăt.
în copaci, prin vechi coroane,, 10    Seve urcă în artere:
S-ar părea că-n ţevi de orgă Suie slavă de-nviere.
Muguri fragezi sfarmă scoarţa, Solzi şi platoşe, găoace. 15    Grav, miracolul ne miră Cum începe, cum se face.
Fiece sămînţă-nalţă De pe un mormînt o piatră. Suferinţa are-un cîntec 20   Şi nădejdea are-o vatră.
Subt o geană de dumbravă sparg mistreţii luncile. Cornul sună, cînii latră, âuie speluncile. 5   Vino şi tu. Vînătoarea drum deschidă-ne pe grind spre arhaice izvoare şi spre evul de argint.
Vom lăsa în urma noastră io   cugetul, cetăţile.
Şi-om stîrni din aşternuturi
roşii vietăţile.
Veveriţa coadă-lungă
sare ca o flacără. 15    S-a purces prin plai alaiul,
suliţele scapără.
Chiotind să ţin gonacii către iezere şi stînci, unde jneapănul se-ntinde 20   căţărîndu-se pe brînci. în Arcadia de brume ţapii negri-s fără griji, îşi ridică numai capul, cînd din fundul văii strigi.
32
33
2 5    Sîngelui i s-or deschide ] prin păduri lăcăţele. |
De pe frunţi de cerbi, din coarne CARAVELA strîngem nestematele. Sus, la capătul baladei, 30    arşi de sete fără leac, încorda-ne-vom săgeata după nori — prin vînt de veac.
Stă pe comodă caravela. De ani mai vechi e tot aci. Mi-o-nchipui dintr-o dat' mărită. De-un timp e gata a porni.
5    Emblemă are o cetate ţinută-n braţe de doi lei, un scut cu cîmpul alb şi roşu şi-o cruce-alăturea de ei.
La proră poartă, dat în aur, 10   prelung în aer, magic semn, căscată gură de balaur, furtuni să-nfrunte, ea de lemn.
S-a ruginit încheietura în portul jalnic unde-a mas. 15   Acuma, de plecare, cîrma e unsă şi odgonul tras.
Cuprinse-n vînt, sărat, amarnic, de sănătosul dor spre larg, ca nişte sîni de fată mare 20    se umflă pînzele-n catarg.
De pe limanul aşteptării, bătut de valuri monoton, pornim din visul trist spre altul deschis ca un senin eon.
35
25    Un cer pe care nici o umbră nu cade iar ni s-a ivit. Un cer cum trebuie să fie ne mai surîde la sfîrşit.
Trăim ca să cuprindem totul 30   şi să ne pierdem într-o zi.
Un Dumnezeu adînc, albastra e marea-n care vom pieri.
CORĂBII CU CENUŞĂ
POEŢII
Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor. Vorbind, sunt muţi. Prin evii ce se nasc şi mor,, cîntînd, ei mai slujesc un grai pierdut de mult.
5   Adînc, prin seminţiile ce-apar şi-apun, pe drumul inimii mereu ei vin şi trec. Prin sunet şi cuvînt s-ar despărţi, se-ntrec. îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun.
Ei tac ca roua. Ca sămînţa. Ca un dor. 10    Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor, şi-apoi sub cîntecul privighitorilor izvor se fac în rar iste, izvor sonor.
39
ÎNTÎIA DUMINECĂ
POVERI
în ziua şaptea Dumnezeu, din umbra,
din otrava nouă-a tuturor dumbrăvilor gustînd,
se odihni-ndelung. Apoi la ora bufniţei
cu pas zăbavnic şi purtat de-un gînd
5    în văile acestea a ieşit. Din peşteri de ne-lume ieşea să-mpartă-ndemnuri, poate nume, sau poate să-şi întîmpine, vrăjit, luminile cu care peste-abis s-a ostenit.
în fapt de sear-asemenea jivinei el pornea, 10   dar pradă nu căta. Ci arătările şi toată creatura cu zvonul morţii el dorea să le împace, sărutîndu-le cu gura.
înalţi şi drepţi ca fumuri poveri purtăm pe drumuri, în paşii noştii: soartea. Pe prund de suflet: moartea. 5    Sub zeaua noastră: oasele, în inimă: frumoasele.
40
41
VARĂ ÎN JURUL CETĂŢII
PRIER
10
Amurg fecund, din altă vîrstă, amurg fecund de Prier e, precum a fost şi altădată, cînd Leda albă se-nvoise să-ndure-n albul de narcise povara unei lebede.
Pe-o nicovală pitpalacul
îşi bate cîntecul fierbinte.
Sub straturi* moi, subt verde linte
zămisleşte viaţă lacul.
Coboară-n fericiri de stuh
puteri cu aripi, din văzduh.
io
15
Pe cîmp o moale căldură
mă urmăreşte statornic.
Mirişti cutreier, destinderi mă-ntîmpină
în fum de arsură. Pe jilavul petic de humă
fluturi albi trompa-şi desfac — resort de ceasornic.
Ca fetele, neaşteptat peste noapte crescute, cari încă nici ele nu ştiu că-1 au (se-ntîmplă aceasta adeseori), tulpinele verzi de porumb pe alocuri şi-arată auriu părul la subsuori.
„Să nu-mi depăşeşti orizontul", aşa-mi spune Vara,.
„încă un pas e prea mult!"
încă un pas o înfrunt — şi mă văd pe o clină
silit să m-aşez. Pe spate întins
mă-nduplec cuvîntui celor văzute — s-ascult.
Şi vegetaţia de apă dă învoaltă în smaragde. i 5    Sămînţa lebedei divine
în seară cîntă pretutindeni, cîntă-n trupuri de Undine, în Marii, în Flore, Magde,
20
Mă deschid cerului de-aici şi pînă departe. Orice gînd, altul, mă ocoleşte. Numai un vînt, care nu citeşte, numai vîntul mă răsfoieşte ca pe o carte.
* în dactilograma acestui ciclu, greşit: straiuri.
42
43
TOAMNĂ DE CRISTAL ^ , r
2 5    ut de frumoasă-i lumea şi dincolo de termen! încredinţate-s sorţii puterile în germen.
Sunt zilele acuma mereu senine, treze. Sub glii cei duşi încearcă surîsul să-şi păstreze.
5- Cunoaşte-n frunze urbea conveisiuni în aur — şi vama se deschide pentru sticleţi şi graur.
Ca nişte ţevi de orgă-s 10   furnal el e-n cetate.
Ies fumuri albe, drepte — ajung la ceruri toate.
Şi soarele mai este. Cu foarfece, cum umblă, 15   el pomilor le taie
în brumă alba umbră.
E mărturie-aceasta că cineva mai mare salvează prin declinuri 20    secretele tipare.
Oricît suflarea-ngheaţă în dăinuiri aparte, ne încălzeşte încă lumina dintr-o parte.
44
ORAŞ ÎN NOAPTE
r
ULCIORUL
Iată-ne-n sfîrşit la piatra de pe deal. Adînc în noapte ni se-ntinde-mpărăţia. Ne-nţelegem doar prin şoapte.
în ţinutul ce-1 adulmeci e oraşul — jos — de faţă, fără chip în beznă între amintire şi speranţă.
Semne dă, dar numai jocuri 10    de lumini, sclipiri şi focuri : stele să le-atingi cu geana. Ne încearc-aproape teama.
Ce-a rămas din lucruri? Numai întuneric şi semnale. 13   Turnuri nu-s, nici catedrale. Calea Laptelui e-n vale.
Pe masă îmi stă, durat din argilă,, ulciorul. în rostul ceramic aşez uneori, cu roua pe ele, iubitele flori. Prefer trandafirul de purpură. Tainic, urmînd unui sacru canon, dimineaţa, de-o rază cerească atins, trandafirul îşi las-o petală pe masă, dorind în lumină să stea fără mască.
10
Se face că torn, alte daţi, în ulcior tomnaticul soare prin teascuri trecut, curgător aur crud, vin de piatră, soi cald de Aiud.
Mai apoi cîteodată păstrez în ulcior şi-un lucru mai scump şi mai rar; 15   grămadă de boabe de chihlimbar, lacrimi pe cari o pădure le-a plîns, cînd ultimul alb unicorn s-a stîns.
Calea Laptelui e-n vale mai aproape decît ieri, cînd era deasupra noastră 20   pretutindeni, nicăieri.
47
CATREN
T
SUFLETE, PRUND DE PĂCATE
Limba nu e vorba ce o faci. Singura limbă, limba ta deplină, stăpînă peste taine şi lumină, e-aceea-n care ştii să taci.
10
Suflete, prund de păcate, eşti nimic şi eşti de toate. Roata stelelor e-n tine şi o lume de jivine. Eşti nimic şi eşti de toate: aer, păsări călătoare, fum şi vatră, vremi tiecute şi pămînturi viitoare. Drumul tău nu e-n afară. Căile-s în tine însuţi. Iară cerul tău se naşte ca o lacrimă din plînsu-ţi.
48
49
DACĂ M-AŞ PIERDE
TABLELE LEGII
Dacă m-aş pierde în toate şi-aş rămîiaea fără nume
aşa ca o pană căzută din zbor, din aripa pajurei„ n-aş mai fi singur pe lume.
Dacă de-un glas, de-un singur, de unul ce-şi culcă ardoarea-n urechea şi-n inima mea, cu-adevărat m-aş pătrunde, marginea mea s-ar curma.
Dac-aş uita cine sunt, trădîndu-mă pentru o altă
lumină,,
în trupul meu osul s-ar face aur. Privighetoarea în noapte
de sufletul meu nu s-ar feri ca de-o rea vizuină.
Sunt fapte, vreo cîteva fapte pe care le facem fără izvoade şi fără sfat, de la nimeni luînd îndrumare vreodată, fapte de care aproape că nici nu ne credem
în stare.
Ele vin peste noi, copleşindu-ne pentru-mplinire, 5    toate la fel de fireşti.
Astfel dintotdeaun-ai ştiut
mîna s-o-ntinzi către rodul ce cheamă din crengi, în faţa duhului care te neagă şi-a focului să te opreşti, apărat de mirare, 10    şi apa la gură s-o duci, precum o putere pe care mai înainte de-a fi — a ta, o săruţi.
Astfel vei şti într-o zi a supune legilor tale făptura şi gura iubitei. Astfel cu inima ta,   ca o limbă de clopot, 15    şti-vei să-nfrunţi orice nor
ce-n căutare de ţinte pe sus rătăcind -— îşi împlîntă acul de foc în biserici.
Cresc faptele-n noi, de la sine, cum apa ia gură o duci ca să bei. 20    Astfel odată, în timp ce fruntea asudă sînge, şi cerul — în stele dînd — asudă lumină, vei şti-n întuneric singur pe cruce să urci şi braţele-n cuie să ţi le-atîrni amîndouă.
50
51
A   ,     , . SUPREMA ARDERE
Căci iată — din veac m veac — puia m faţa lui
Dumnezeu
duc drumurile toate, vechi şi nouă, şi nicăiri nimeni nu rătăceşte.
Ard mulcom luminările de ceară în sfeşnice.
Un tîlc s-alege sibilin prin umbrele veşnice.
5     Pe vetre şi în câpişte s-aţîţă jeraticul. S-aprinde ambra pentru zei şi mirtul, sălbaticul.
Şi arde untdelemnul în io        opaiţul cu toartele, pentru vieţi ce vor veni, dar şi pentru moartele
Dacă lumina ar cînta vărsîndu-şi puzderia, 15   noi am vedea cum cîntecul consumă materia.
53
ULISE Nu aştepta păţanii
30 să izvodesc, alese. Deşartă născocire e vorba ce se ţese.
Dar pe liman ce bine-i să stăm în necuvînt —
35    şi, fără de-amintire şi ca de subt pămînt, s-auzi în ce tăcere, cu zumzete de roi, frumseţea şi cu moartea
40   lucrează peste noi.
Se-ntinde marea clară io   pe-un prund de oseminte. Nu-i nimenea cu prora s-o spargă, s-o frămînte. Doar şerpii taie apa spre-un ţărm ghicit în zare, 15    trecînd peste adîncuri ca semne de-ntrebare.
De pe liman pe golfuri privirea ţi-o roteşte. E linişte ca-n ziua cînd m^-ntorsei hoţeşte 5    şi ţi-am golit de oaspeţi viaţa, pragul, tinda. Ia seama, Penelope, ce netedă-i oglinda.
Catargul putrezeşte la margine de timp, acolo între Hades 20    şi-acele culmi în nimb. Nu m-amăgeşte ceasul să număr nestemate, nici nu mă cheamă-n urmă furtuni şi vrăji uitate.
2 5    Vezi, orice amintire-i doar urma unor răni prin ţări, prin ani primite, pe la răscruci şi vămi.
54
EPITAF PENTRU EURIDIKE
COLUMNA LUI MEMNON
Cineva într-o zi te-a luat, Euridike, de mîaâ ducîndu-te foarte departe prin negura care desparte, în întunericul meu locuieşti de-atunci ca o stea în fîntînă. Cînd nicăiri nu mai eşti eşti în mine. Eşti, iată, Aducere-Aminte, singur triumf al vieţii asupra morţii şi cetii.
Columna, rănită cu spada de-un rege, un dar dobîndise, ce piatra nu-1 are: atinsă de-ntîiele raze solare să cînte cîntare-n afară de lege.
5    Şi veacuri de-a rîndul, din sacra ei strună sunînd în auroră, prelung, năzdrăvană, sfărmarea secretă, lăuntrica rană columna mereu trebuia să şi-o spună.
Ca-n veci să s-aprindă, la ora ei certă, 10   cîntarea, alt rege-ndreptă stricăciunea, în clipa aceea se stinse minunea.
Căci are un suflet şi piatra inertă
eît timp ne-mplinire lăuntrică poartă.
Dar fără de-o rană făptura e moartă.
56
57
CATREN
GLAS DE SEARĂ
Uşor nu e nici cîntecul. Zi şi noapte — nimic nu-i uşor pe pămînt f căci rouă e sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cîntînd.
Din prag un gînd se uită lung. Să-1 las în casă ? Să-1 alung ? Cuvînt încearc-a se rosti: Veni-va zi! Veni-va zi!
5   Din veac în slujbă viermii sînt. Sub glie-i văd lucrînd, lucrînd, Intra-voi iar, sub veghea lor, în ciclul elementelor.
Din prag un gînd se uită lung. 10    Să-1 las în casă? Să-1 alung? Avea-voi faţa nimănui asemenea pămîntului.
Cuvînt încearc-a se rosti: Veni-va zi! Veni-va zi! 15    înmormîntat în astă stea, în nopţi voi lumina cu ea.
58
59
CÎNTECUL OBÎRŞtEI
CÎNTECUL SOMNULUI
La obîrşie, la izvor nici o apă nu se-ntoarce, decît sub chip de nor. La obîrşie, la izvor 5   nici un drum nu se întoarce decît în chip de dor. O, drum şi ape, nor şi dor, ce voi fi cînd m-oi întoarce la obîrşie, la izvor? 10   Fi-voi dor atuncea? Fi-voi nor?
Plăcut e somnul lingă o apă ce curge, lîngă apa ce vede totul, dar amintiri nu are. Plăcut e somnul în care uiţi de tine ca de-un cuvînt. 5    Somnul e umbra pe care viitorul nostru mormînt peste noi o aruncă, în spaţiul mut. Plăcut e somnul, plăcut.
60
61
VESTEA CEA BUNĂ
UNDE UN CÎNTEC ESTE
Printre lucruri cînd umblăm, pe-aproape sau departe, cerul singur cu tăria sa albastră ne urmează pretutindeni în viaţă şi în moarte. Da, zenitul e mereu deasupra noastră!
5    Nemaiavînd figură, şi nici umbră-chip, o adiere numai, şi pierind aproape ca mireasma floarei, vraje-vînt el trece peste coardele de-argint.
Unde un cîntec este, e şi pierdere, 10    zeiască, dulce pierdere de sine.
Dar cel ce-ascultă dobîndeşte viu contur,
în armoniile treptat depline
un templu, un menhir sau crin devine.
Un zeu de cîntă, cum se-ntîmplă cîteodat', n-atinge doar cu degetele-o liră. El îşi destramă-n vînt fiinţa toată. Rînd pe rînd sub crug albastru se resfiră.
62
63
ÎNŢELEPCIUNE DE GRĂDINĂ
TÎLCURI
Decît orişice lumină mult mai rodnică e taina. Dacă vrei visul să-ţi ţină, peste nud întinde haina.
5    Chiar trecutul să ţi-1 pui sub pecete. Te fereşte sâ-1 descoperi, să-1 descui, dacă vrei ca să-ţi rodească, E aceasta o firească 10    'nţelepciune de grădină.
Tîlcul florilor nu-i rodul, tîlcul morţii nu e glodul. Tîlcul flăcăi ii nu-i fumul, tîlcul vetrei nu e scrumul. 5   Tîlcul frunzei nu e umbra, tîlcul toamnelor nu-i bruma, dar al drumului e doiul, tîlcul zărilor e norul, ducăuşul, călătorul.
Ce ne-nvaţă pomul sfînt? Cine are în adînc pe la morţi vreo rădăcină să şi-o ţină sub pămînt, 15   neatinsă de lumină.
154
65
ARÂBIDA
DUMBRAVĂ AFRICANĂ
Arâbida — ţară ce are
de-a pururi un vînt dinspre mare —
îţi văd iarăşi morile nalte
cu aripi, tot alte şi alte.
Arâbida — ce te evocă mai mult decît plajă şi rocă? Aromele poate şi piriii?
Castelul maur sau delfinii?
Arâbida — cîte şi ce elemente 10    înfrunţi tu — străvechi şi prezente! O, nu numai ape cu schimbul în malul tău bat. însuşi timpul
Da, negrii din dumbrava africană, ce dragi îmi sunt ei, oamenii de humă ! îi încarnează necurmat sub lună telurică putere năzdrăvană.
5   Trăiesc prin obiceiul-poezie
de a păstra-ntre ei, sub streşini, cranii de la străbuni-părinţi: prezenţe stranii, în veci perpetuării chezăşie!
Incendiu cînd se iscă-n aşezare, io   îi vezi zorind, cu cranii subsuoară, să-şi mîntuie-n păduri trecutul mare, precum din muşiroi spart cu piciorul în panică furnicile îşi cară sub chip de ouă-larve — viitorul.
din goluri albastre, din large, de ţărmul tău valul şi-1 sparge — 15   încît în penumbra ta lină
m-ajunge doar stins, ca-n surdină.
66
67
DOAMNE, ÎNGĂDUINŢA TA
JOHANN SEBASTIAN BACH (luînd parte la patimi)
îngăduinţa ta nu are nume cînd de-a'le mele griji şi fapte-mi văd. S-ameninţi cu avan, ceresc prăpăd nu e-n fiinţa ta un gînd anume.
5    Nu osîndeşti că umbletul mi-e strîmb (de ce-ai spori cu-această notă drama ?| de vreme ce la tine nu iau seama mai mult decît la floarea de pe cîmp.
Oglinda nu te vede — şi la rîndu-mi 10    nici eu. Te faci simţit aşa-ntr-o doară. Cînd micile isprăvuri măsurîndu-mi eu la cîntar încerc pe-ascuns să-nşel* o piatră pe tipsia prea uşoară tu laşi să-ţi cadă tainic din inel.
10    Nu-i femeia din Mag-
Bate încă vijelia. Nu e Iosif, nici Măria.
Suflet — dac-ar fi să fie — n-ar căta-n aşa pustie.
15    Nu văd, nu ştiu. Gînd şi chin e. Ca un foc din vale vine.
Pe gorgane se strecoară o făptură-ncinsă-n sfoară.
Chefuiesc pe cîntul strunii în cetate căpcăunii.
5    O fiinţă-n beznă suie,
unde-s spini şi unde-s cuie.
Nu văd, nu ştiu cine suie. Suliţaş sau paznic nu e.
Nori subt lună dau năvala.
68
69
Focu-n noapte-mbrăţişeaza ZI ŞI NOAPTE
coapse sparte. Şi s-aude vorba, şoapte: 20    ,',Mai departe uu m-aş duce. Dă-te, dă-te doar puţin mai într-o parte. Fă-mi şi mie ioc pe cruce".
Zi şi noapte ! Ce schimb de spaţii pentru noi,
îngăduit şi repetat mereu!
Cînd suntem treji, suntem în lume.
Cînd dormim, dormim în Dumnezeu.
71
AUREOLĂ
LINIA
Ca-ntr-o legendă veche şi uitată în valea noastră s-a ivit o sfîntă. în preajma ei mereu văzduhul cîntă. Şi umblă zvon că noaptea cîteodată cînd stă pe întuneric în chilie văpaie i se-aprinde pe la tîmplă.
Nu bănuieşte sfînta ce se-ntîmplă. Nu bănuieşte aureola vie ce-n jurul capului îi luminează, zvîcnind şi înteţindu-se-n visare. Ea simte numai şi se miră trează cum fluturii de noapte-o cercetează, cum sfîrîind prin păr ca-n luminare îi cad pe rînd, cenuşă, la picioare.
Linia vieţii mele,
printre morminte şerpuind,
mi-o dibuiesc, mi-o tîlcuiesc
pe jos — din flori, pe sus — din stele.
5    Nu-n palma mea, ci-n palma ta e scrisă, Doamne, linia vieţii mele. Ea trece şerpuind îO    prin veri de foc cu grele poame, prin ani-dumineci, sfinte toamne.
72
73
INSCRIPŢIE ACOPERITĂ DE MUŞCHI
PSALMUL 151
Viaţa mea!
O clipă de-ar fi fost să ţie. am întrerupt cu ea o veşnicie.
5    Şi-am ispăşit
cu suferinţi — o mie.
Am ispăşit
cu cîte-o bucurie.
Ai fost cîndva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne.
Al seminţiilor şi-al regelui David erai.
Ai fost cîndva, dar unde eşti acum?
Te-ntreb, căci s-ar putea să fii trecutul, Doamne.
5   Unde-ai căzut din lume rupt, tu care cîteodat' te alegeai şi-n faţa mea ca soarele din mare, tu care-ai fost cîndva şi-al meu, prin toate ? în golul ce-1 lăsaşi căzînd, ceva mă doare, Aducere-aminte tu, puternică şi mare. 10    Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte. Te simt dumineca şi toată săptămîna cum ciungul simte o durere-n mina pe care n-o mai are.
74
75
UMBRA LUI DUMNEZEU
DE RERUM NATURA
Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi/
ce-n spaţiu se desparte şi s-adună,
pămînt e ea, şi prund şi undă,
un drum cu călătorul dimpreună,
fîntînă-adăpostind o lună.
Umbra lui Dumnezeu e mai vîrtoasă în lumină,
mai grea ca alte umbre. Şi nu-ţi scapă.
Şi poţi s-o strîngi sub chip de holdă şi grădină.
Şi poţi s-o bei în chip de apă.
A căzut pe lucruri rouă sau e numai o părere? Poate că le plînge faţa de-o lăuntrică durere. 5    Bate-o inimă în lucruri? Preajma ocupînd-o-n pilcuri n-au şi ele gînduri, patimi? Fără ochi se uită-n lume purtătoarele de tîlcuri, 10   născătoarele de lacrimi.
76
77
DON QUIJOTE
PELERINII
Sancho, vezi tu cum ne duce un noroc prin ţări de piatră ? Caldă-i noaptea ca o vatră. Şi-am trecut de rea răscruce.
Pelerini prin Indii sînt. Ei trec rîuri, codri, munte şi se fac ei înşişi punte, cînd o ţin spre locul sfînt.
5    Sancho, vezi în zare semne, stelele prin ţar-albastră cum se ţin pe urma noastră, stăruind să ne îndemne?
5    Se adună norii, marea, ca să-i vadă cum măsoară, rînd pe rînd, a mia oară, chiar cu trupul — calea, zarea.
Ce zăreşti pe creste-nalte ? 10   Mori de vînt cu aripi albe? Ori sunt zmeii, năzdrăvanii? Ne aşteaptă — ce înfrîngeri? Sau sunt morile doar îngeri ce-au căzut din cer prin Spânii?
Pelerini prin văi, prin mit, 10    La Benâres, la Madura, îşi întind în praf făptura.
Gîndul lor e dovedit. Omul nu-i decît măsura unui drum de împlinit.
78
79
ÎNGERUL LUMII
APOTEOZĂ
îngerul, paznicul, cînd va pleca din lumea aceasta a mea, îngerul ce va lua?
Va să ridice cetatea
la cer, sau albă etatea
mea, încă vie ziua şi noaptea?
Alege-va-n ceasul din urmă
să-nalţe cu el numai urne
şi sorţi, cari în humă se curmă?
10    Voi-va să mute-n povestea
de sus — materia toată şi vestea? Nimic, vai, din toate acestea.
10
Răsăritul e-atît de bogat în poveşti şi-n lumină că-n 01 ele ce se ridică
rămînem prea jos totdeauna cînd vrem să-1 slăvim.
Apusul de-asemeni îl ştim. Acolo e orga popoarelor
ce-o ascultăm uneori, vag adusă prin nori.
De-o mie de ani aceasta e lauda pe care-o rostim.
Nordul serveşte văilor noastre furtunile rodnice.
Printre punctele — nume de vînturi purtînd — cardinale,
el singurul iscă şi din morminte aurore sublime
şi boreale lumini de-nviere.
Sudul e-amarul prea cald, elementul care prieşte
iubirii, şi care de-aceea
ne va ucide-ntr-o zi
atît pe mine cît şi pe tine.
Din luna aprile lua-va doar curcubeul — în slava 15    unde de toate uita-va.
80
81
ÎN FAŢA UNEI STATUI A SFÎNTULUI GHEORGHE CARIATIDE
într-o piaţă veche mi-e popasul. Adast, să-mi umplu înc-o dată ceasul privind la o statuie de aramă, rămasă-aci din veacuri de candoare. O vrajă-n preajma ei mă cheamă. E simţul care a purces călare cu suliţa balaur să omoare.
io
15
Cînd sfîntul s-a pornit prin cei coclaur să-nfrunte — hotărît, dar fără ură — primejdia, a îmbrăcat armură lucrată-n ochiuri ca din solzi de saur. Cine şi cum îl învăţase-anume că-nvingătorul, dacă vrea să-nvingă, e nevoit să semene cu-nvinsul? Cine i-a spus — lui, focului prin lume, in zale de reptilă să se-ncingă?
20
Sosit de undeva din dimineaţă, se bate-acum la blestemată gîrlă. Cum seamănă în şea, luptînd cu braţul, el însuşi, Sfîntul Gheorghe, c-o şopîrlă!
Cariatide lîngă mare şi-arată prin veşmînt juneţea. Ca de ivoriu bătrîneţea prin luciul marmorei apare.
Cariatide din vechime, în adăstare înţeleaptă, privirea, mersul îşi îndreaptă spre chiparoşi şi ţintirime.
Spre răsărit, spre soare-apune 10    chemate sunt să dea exemplul, Si truda lor e rugăciune.
E legea lor să fie treze,
să poarte-n veci pe creştet templul,
dar niciodat' să-ngenuncheze.
82
83
ORIZONT PIERDUT
DE PROFUNDIS
Cînd anul nu-ţi este prielnic te-ntorci să te-mpaci printre umbre. Undeva în trecut te întîmpină pragul. Cît de aproape una de alta 5    sub crugul albastru, în Lancrăm, îşi stau alăturea cele potrivnice, ziua şi noaptea.
Cît de domol se-mpleteşte insul acolo cu legea. Cît de firesc lîngă vetre se leagă prin vremi volnicia şi soarta, 10    şi cum se revarsă durerea în tîlc mai înalt totdeauna. Trăiesc încă mumele. Unde ele se tînguie-n jale păgînă» unde lacrima cade-n ţărînă, rîndunica mai ia şi acum cîte-o gură de tină să-şi facă sub streaşină casa.
încă un an, o zi, un ceas — şi drumuri toate s-au retras de sub picioare, de sub pas. încă un an şi-un vis şi-un somn — 5    şi-oi fi pe sub pămînturi domn al oaselor ce drepte doim.
84
ÎN NOAPTE UNDEVA MAI E
DRUMUL LOR
în noapte undeva mai e tot ce a fost şi nu mai e, ce s-a mutat, ce s-a pierdut din timpul viu în timpul mut. în Hades e — tot ce-a trecut. Din aheron ticul ţinut vin toate amintirile, în Hades e — tot ce-a trecut, Prierii şi iubirile.
Toţi morţii se duc undeva, fiecare în uimâ lăsînd foc, vatră şi greier, 3    piag, treaptă şi nuc. Răzbat, în cutreier, prin zid, prin aproapele prin patru stihii, prin lăcaşeie vii,
10    prin vămi, depărtatele. Ca norii, ca apele, toţi morţii se duc. Se duc fără griji cu drumul în gînd.
13    Plecînd, cu pleoapele lumina îşi stîng, adînc cunoscînd că ochii-nchizîndu-şi nici unul, nici unul
20   nu va să greşească spre ţinta sa drumuL Nu rareori, totuşi, pe-alocuri, sub crugul înşelăciunii,
2 5    se-mprăştie unii,
ca scrumul, ca fumuL Dar alţii se duc pîn' la spatele lumii, vor faţa să vadă
30    cealaltă a lunii.
86
87
JUDECATĂ ÎN CÎMPUL FRUMOASEI
CUVÎNT PESTE POARTA DIN URMĂ
în satul meu, în Cîmpul Frumoasei, Trecătorule, aceste ţărîne şi lespezi
în preajma turnului, pietrele stau gîndul tău binecuvinte-le.
pe subt plopi. E primăvară şi pietrele — stau, Ceruri înmormîntate
Unele poartă încă inscripţii chirilice. sunt toate mormintele.
5    Este totdeauna ceva ce-n urmă rămîne. Sunt ale părinţilor pietrele —-şi ale părinţilor lor.
Huma e beatitudinea lor astăzi şi mine.
O mierlă neagră cu ciocul de ceară 10    aleargă de pe un mormînt
pe altul, precum îi cere viaţa.
Dar eu mă gîndesc mai departe,
mult mai departe, mult mai departe.,
Mă gîndesc la ziua 15   cînd plugul va trece prin morţi
să-ndrepte faţa.
88
89
CÎNTECUL FOCULUI
PROLOG
O, tineri cari umblaţi printre frumseţi, ce fel de tineri sunteţi, tineri cîntareţi? V-a părăsit de tot dumnezeirea? Uitarăţi cîntecul ce-1 cere firea? 5    Sau nu-1 găsiţi? V-a amuţit în gură cuvîntul ce alege lamura din zgură? Neîncercînd în cale nici o vrajă, voi ţineţi porţilor o tristă strajă.
S-a întîmplat să port cîndva făclia 10    din vale-n deal, din noapte-n zi,
pe diumuri ce mereu vor fi,
călăuzindu-vă pînă la pragul.
unde-n azur domneşte măreţia.
S-a întîmplat să cînt prin vreme pămîntească 15    tot ce-i înalt, tot ce-i frumos,
tot ce ieşi ca din tiparniţă cerească:
porunci şi pravili, noime, legi,
visuri ce ţi se dau şi nu le-alegi,
căi de ursită, ţinte ce se-adulmecă de-abia 20    la vîrste cum se face-a mea,
zbor de-mplinire, ultime-nălţări,
prin cari pămîntului îi scapi subt zări.
De ce tăceţi voi, tineri cîntareţi? Uitarăţi cîntecul ce-1 cere firea? 2 5    Sau aşteptaţi
ca inima ce are dreptul la odihnă să cînte-n locui vostru şi iubirea?
93
PREZENŢĂ
ÎN JOCUL VÎRSTELOR
îmi place să te văd în cuvenitul cadru. Sub, ruginii şi roşii, frunzele de viţă: in asfinţit, cînd lucrurile toate se desăvîrşesc, făcînd un pas, şi încă unul, înapoi spre schiţă,
Cu lira mea de grindini bîntuită, pătrunsă dureros de-un nor, aş mai putea, în jocul vîrstelor, cu tinereţea ta alături în arenă pe nisipul roşu să cobor.
5    Chiar amăgire dacă eşti, ce cîntecul mi-1 bei, îmi place să te văd oriunde şi oricum. Numai puţin, doar pîn' la capătul vederii să se întindă timpul, să se deschid-un drum.
îmi place să te văd făptură clară 10    răsfrîntă-n iezerul de munte cînd
o rîndunică-n zbor adus
oglinda apei sparge, lunecînd.
Dacă eu nu, atuncea cel puţin
această apă să te frîngă, 15    această undă să te sfarme,
să te stîngă, să te stîngâ.
Cu tinereţea ta albastr-alături aş putea şi spada să mi-o-ncerc cu un mistreţ — în ţară abătut, cutropitor, cu colţi crescuţi din neguri către viitor — 10    să-1 strîng, silindu-1 tot mai mic în cerc.
Ce n-aş putea cu tinereţea ta arzînd alături! Dar cum, cînd jocul început mi-o cere, cum voi învinge timpul pus — vai, ca un scut de aur între noi — i5    tu răsărit şi eu apus?
94
95
VĂZDUHUL SEMINŢE MIŞCA
30
Văzduhul seminţe mişca
spre ţinte doar undeva-n mituri
întrezărite.
Şi-n timp ce în somn surîdeai, ca-n rituri ţi-am pus un sărut în mijlocul palmei — niciodată tu nu vei afla! —
ţi-am pus un sărut în calda paloare din palmă pe linia vieţii ce s-alegea.
în ceasul acela pe-a muntelui coamă — unde-adăstarăm sub brazi, nimiciţi de arzîndul albastru din clara preziua de toamnă — 5   tu adormiseşi pătrunsă de soare mie alături, în şuier de cetini, în şuier venind din adîncuri arar ca un val de răcoare.
în valea lăsată în urmă se stinse 10    de mult şi ultimul zvon.
O frunză de fag ca o flacără-n păr ţi s-oprise.
Rotind, în descindere, frunza visa
că-n an mai putea înc-o dată
podoabă să fie de foc altui pom. 15    Pe munte, pe coamă, se stinse
de mult şi ultimul zvon.
Diafane seminţe întraripate, pe invizibile fire,
zburau peste noi — din veac în altul purtate, 20    Aşa ne încearcă îndemn cîteodată
spre crudă, spre sacră uimire.
Mai are încă — mai are substanţă natura
si-n astă nespusă risipă
a-nchipuirii, dintre o clipă şi altă clipă, 25    totul nu poate să fie-amăgire.
96
CÎNTECUL BRUMELOR, URMELOR
BRUMAR
Ca o pulbere de-argint îngheţase roua. Brumele s-au născocit — Era ziua doua.
5    în dumbrăvi încremeneau stinse-n scrum de vise ca-ntr-o lume de cristal sevele închise.
Pe sub zarea unde rar 10   ne era popasul,
ne lăsam peceţile — urmele, cu pasul.
Cu al Ariadnei fir însemnam întinsul — 15   pentru cînd ne-om părăsi albul, paradisul.
Brumele s-au nimicit — era ziua noua. Duhul lumilor prea cald 2 0   dezgheţase roua.
Mulcom încă scumpul gînd către-un loc mă-ndrumă, unde soarele îţi bea urmele din brumă.
în cumpănă cu tot ce-a fost, pe-o dîră de lumină, înaintăm prin foi, prin aur răvăşit, prin brumă fină. în neştire, ici şi colo, mînile ne umblă prin cupele de flori, prin cele de pe urmă. 3t   De n-ar fi fost zădărnicit de-un crud brumar, polenul ar mai fi putut să fie încă — jar.
Şi umbrele ni le vedem, în spaţiul fără prisăcar, deodată nefiresc crescute printre lemne în rarişte căzînd, ca pe cadranul plin de semne W    al unui ornic alb solar.
Albinele mai au o zi în toamnă, pe afar' şi-n coşniţele împletite din nuiele, o zi mai au cînd trebuie să-nveţe anevoioasă toată arta, meşteşugul mut V-5   de a păstra-năuntru pentru ele ardoarea verii ce-a trecut.
Ne sfîşie pe amîndoi un zumzet lung în aer falnic, ne doare-albastrul. La noapte-i ceasul hotârît coroanele să cadă, surd şi dintr-o dată, 2.0   din copaci, cutremurînd meridianele c-un jalnic mulcom foşnet.
98
99
GLAS ÎN PARADIS
ESTAMPĂ
Vino să şedem subt pom. Deasupra-i încă veac ceresc, în vînt ul adevărului, în marea umbr-a mărului, 5    vreau părul să ţi-1 despletesc să fluture ca-n vis către hotarul pămîntesc.
Ce grai în sînge am închis ? Vino să şedem subt pom, 10   unde ceasul fără vină cu şarpele se joacâ-n doi. Tu eşti om, eu sunt om. Ce grea e pentru noi osînda de a sta-n lumină !
Lumea toată e un singur alb. Coboară din înalt
moartea petelor.
5    Fulgi de zăpadă
zboară-n sus şi-n jos. S-ar juca frumos cu genele fetelor.
100
101
NU CREDE TU VÎNTULUI
CATREN
Nu crede tu vîntuiui, bătrînului foc călător, cînd cîntă pe cale că doruri el n-are 5    pe faţa pămîntului. Ia seama mai bine la faptele lui: alean să-şi aline, el fete preface
10    pe străzi în statui, de trupuri lipindu-le mai tare veşmintele, sub inuri vădindu-le cînd sînii, cînd coapsele,
15    minunile, sfintele.
De cînd viaţa mea te ştie, o suferinţă port mereu: Frumsetea ta-i o poezie pe care n-am făcu t-o eu.
102
103
SONET
PSALM
Inima înalt-a unei ţări e clopotul cecîteodată l-auzi din turn, sau altă dată inima adînc-a unei mări.
5    La San-Marc, Belem sau Notre-Dame un clopot însă niciodată ca inima în piept de fată nu răsun-aşa frumos prin an.
Inima înaltă să-ţi ascult, 10    cu freamătul ce nu se curmă, tu îngăduie-mi, de-a stînga ta, după golul ce m-a-nvins prea mult şi un deşert durat în urmă, să mai cred o dată în ceva.
Iubind — n e-n ere dinţăm că suntem. Cînd iubim
oricît de-adîncă noapte-ar fi,
suntem în zi,
suntem în tine, Elohim.
5    Sub lumile de aur ale serii tu vezi-ne — cutreierînd livezile. Umblăm prin marea săptămînă gînd cu gînd şi mînă-n mînă.
Şi cum am vrea să te slăvim 10    pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim! Dar numai rană a tăcerii e cuvîntul ce-1 rostim.
104
105
ATOTŞTIUTOARELE
UMBLĂM PE CÎMP FĂRĂ POPAS
Ascultă tu un cuvînt, ascultă ce bănuiesc despre lucruri. Cît ţin hotarele ele ne-ncearcă, ne împresoară, ne iscodesc. Suntem împrejmuiţi de atotştiutoarele.
Umblăm pe cîmp fără popas sub zodii prin tîrziul ceas. Hotare, veac, tărîm s-au şters. Mai suntem noi si-un univers.
Ne sunt acoperite viaţa şi patima, Lucrurile însă, ele ne ştiu. Ia aminte: drumul ne ştie secretele ţinte, vîntul cunoaşte cît de sărată e lacrima.
Pierdem în noapte, rînd pe rînd, tot ce sub noi era pămînt. Şi mergem iar în gînd, la pas. Un cer deasupra ne-a rămas.
Prin suferinţi, dintr-un loc într-altul, prin arderi 10   ne purtăm îndoielnică firea.
Noi ne cunoaştem doar golul, aleanul. Lucrurile ne ghicesc împlinirea.
Vreo stea cînd cade din tării, 10    fără să vrei, spre ea te ţii
şi poala-ţi potriveşti, s-o prinzi. Lucirea numai i-o cuprinzi.
înaintarăm — pînă-n zăpezi, prin amară vreme, şi încă nu ştim că iubim» 15    Dar apa, dar apa în care de sus
de pe pod ne-oglindim, o ştie de asta-vara.
15
Şi cumpănim ce e, ce-a fost. Noroc înalt, pornit cu rost, ne-ntîmpină de sus prin vînt, să nu ne-ajungă-n văi nici cînd.
106
107
ANDANTE
CÎNTEC ÎN NOAPTE
Purtăm încă în noi, fără izbîndă, visuri, cu libertăţi imaginare ne-ngînăm. Mai stau de pază ca în flăcări, stau ca săbii severii plopi pe lîngă drumul ce-1 umblăm.
Pietre-n cale, mereu pietre. Nime-n beznă nu mă-ndreaptă. Pîn' la tine nici o piatră nu mai. vrea să-mi fie treaptă.
Să evadăm din cuviinţă şi din pravili — îndeamnă cîteodat' din inimă un glas, şi din caverna sa, cu grai de-argint, un greier îndeamnă zi cu zi si ceas cu ceas.
Pietre sunt şi iarăşi pietre. Pe poteca mea de dor, greu.se lasă, greu se lasă Dumnezeul pietrelor.
Pe deal, într-o podgorie stropită vînăt, 10    te-aş duce uneori, să ne lovim de soare. Să ne întîmpine o piersică pe creangă ca un păcat de aur, toamna, pe dogoare.
Se-ntîmplă, pentru ochii tăi (ochi de pădure), să-nchipui uneori o vînătoare-vis. 15    într-un noian de frunze roşii, de odihnă, gîndesc să-ţi pun sub cap un iepure ucis*
Lung e drumul, ceasul luns 10    Rogu-mă, mă rog întruna, noaptea să-mi ajute luna pîn' ia tine să ajung.
Chemări de corn şi goane pe la vaduri, din ceas de zori şi pînă-n ceasurile lunii, ne ispitesc mereu, spre văi, spre culmi, pe unde 20    asemenea să devenim sălbăticiunii.
Dar totdeauna, iar şi iar, ca săbii plopii se-mpotrivesc. Suntem învinşii fără lupte în dureroasa urbe, umbre printre umbre — de vînători uităm, de soare şi de fructe.
108
109
FRUMSEŢEA
TOATE DRUMURILE DUC
Socot că orice frumseţe prilej de-amăgire statornică este. Te ispiteşte. Vrea-n stăpînire s-o iei. Deşi e departe de tine ca o poveste.
Orice frumseţe aduce în inimă înţelepciune şi exaltare. Sunt noimele ei: prund şi izvor, Mai suave materii pămîntul nu are.
Ziuă verde. Duh de nuc. Toate drumurile duc unde-i raiul vrutului, dragostei, cuvîntului, Toate drumurile duc către Joia focului, spre amiaza loculuîJ unde arde patima, unde cîntă lacrima.
Orice frumseţe se-mbină 10    cu zări şi imagini, cu vrăji, depărtate, dar prinde un chip de mătase-ntre noi. Răzbunînd ce lipseşte, ea face dreptate.
Orice frumseţe e ca o urnă de-a căreia coapsă privirea se prinde. &5    Vezi forma, mirat. Şi suferi, gîndind la cenuşa pe care-o cuprinde.
110
III
DESCÎNTEC
PORTRET
Despre tine şi otravă, despre slavă şi albine, scriu în rune o poveste, căci ce este nu se.spune.
E mai vie născocirea cînd iubirea o îmbie. Scriu în rune ani de fiere si de miere. Zic din strune.
Să-nflorească noimă, lege ! 10    Să se-nchege, să pornească spre-mplinire peste fire vraje pusă, vorbă spusă.
Crească anul rod de bine,, să ne-aline tot aleanul. 15    Ne răsfeţe ale sorţii şi-ale filei două feţe.
Ale sorţii şi-ale filei: focul zilei, roua nopţii, în tipare de la mume, 2 0    scriu în rune dulci-amare
despre tine şi otravă, despre slavă şi albine.
112
Aramă grea ca vinul — părul, sprîncenele uşor piezişe, o cută, vertical pe frunte, vădind trecutul de răstriste.
5    Umeri mărunţi, suflet de vară în bluza verde-albăstrie, ce sub solarele incendii a devenit stins-cenuşie.
Ţinut e totul sub surdină, 10    inelul doar clipeşte cînd frămînţi atîtea-n încăperea unei simţiri şi-a unui gînd.
îţi zboară-n mînă porumbelul, ţi se supune duh şi-argilă. 15    Culorile îţi stau în slujbă, carmin si scrum de clorofilă.
Şi mie-mi stau la îndemînă în grîu şi-n cer, în foc depline, să te redau pe altă treapta, 20   pe-aceea ce ţi se cuvine.
Culori am pentru ce se vede şi pentru ce mai e veşmînt. Culorile le iau din apă, din dulci otrăvuri si din vînt.
113
Doar pentru cele ce-s adaos LÎNGĂ UN FLUTURE
venind din simt a ta planeta culori eu n-am în graiul lumii şi nici uleiuri pe paletă.
Frumuseţea ca şi zborul şi iubirea
de cenuşe-şi leagă firea.
De-i ştergi fluturelui praful, nici o boare —
nici o vrajă nu-1 vor face să mai zboare.
3    El, totemul seminţiei ştiutoare, îşi ascunde obîrşiile şi drumul. Dacă-l sfarmi, îşi dă poleiul — din secretele-i nici unul.
Cine-i puse pe aripi şi pe făptură 10    scrumul, joc de aur ca suflat din foi de fa A dormit o noapte-n lună? S-a născut din scrum de urnă ?
115
PRIMĂVARĂ
FOCURI DE PRIMĂVARĂ
A cunoaşte. A iubi. înc-o dată, iar şi iară, a cunoaşte-nseamnă iarnă, a iubi e primăvară.
îngînînd prin văi tăria sună ramul, sună glia., Focuri ard, albastre ruguri. Pomii simt dureri de muguri.
5    A iubi — aceasta vine tare de departe-n mine. A iubi — aceasta vine tare de departe-n tine.
"5    Prinşi de duhul înverzirii prin grădini ne-nsufleţirm Pe măsura-naltă-a firii gîndul ni-1 dezmărginim.
A cunoaşte. A iubi. 10    Care-i drumul ce te-ndeamnă? A cunoaşte — ce înseamnă? A iubi — de ce ţi-e teamă printre flori şi-n mare iarbă?
Printre flori şi-n mare iarbă, 15    patimă fără păcate
ne răstoarnă-n infinit, cu rumoare şi ardoare de albine re-ncarnate.
Ce-am uitat aprindem iară â0    Sub veşminte ne ghicim. Căutăm în primăvară un tărîm ce-1 bănuim.
Căutăm pămîntul unde mitic să ne-alcătuim, 15    ochi ca oameni să deschidem, dar ca pomii să-nflorirm
înc-o dată, iar şi iară, 2 0    a iubi e primăvară.
116
117
CEAS DE VARĂ
CĂRĂBUŞUL DE ARAMĂ
i
Dulcele, ce începu, cîntecul, l-auzi şi tu? într-un lan pe un colnic cîntă singur un voinic.
5    Pe sub zările fierbinţi sună secerea din zimţi.
Huma s-a făcut în zi ca din arse ciocîrlii, ce s-au mistuit, cîntînd, 10    înălţimile-ngînînd.
Vezi al ceasului străfund. Aer curge. Suntem prund.
Din belşugul de verdeaţă cărăbuşul de aramă vine din turnătoria verii, să-1 luăm în seamă.
5    Zgomotos ca o reptilă
printre vreascuri se avîntă, să arate că-i din lumea celor ce nu prea cuvîntă.
Prinse veste de viaţa 10   ce se-ncinge, rug, în umbra unde ne-am întins, tu, basmul* eu, ardorile şi tundra.
ii
într-un lan pe un colnic cîntă singur un voinic: 15    „Stă mîndra la sărutat ca spicul la secerat".
Cîntă singur un voinic într-un lan pe un colnic
Cărăbuş te ia cu iureş. Te încearcă pe la glezne. 15    îl alungi, el vine iarăşi. Pe-altă parte e mai lesne.
Ca suveica rîndunica ţese pînzele de vară. Ah, ce cald e! Va să plouă 2 0    ecvatorial pe seară.
şi nu ştie cît de-adînc 20    taie-n inimă pe cîmp
un cuvînt de unul spus — altora pe vînt adus.
Susur mare de lăcuste şi de gîze fără număr. Cărăbuşul de aramă s-a oprit pe caldu-ţi umăr.
118
119
Mişcă? Stă să-nchege gînduri? PRIN TOATE ERELE
Se destinde? Se descalţă? Parc-ar şti că de pe umăr numai zborul mai înalţă.
Şi o ia către stăpînul iulie, cuptorul — astru, să ne ducă fericirea spre uitare în albastru.
Prin toate erele
ce prund fierbinte, turmentat
Subt toate sferele
se zămisleşte ne-ncetat.
5    Prin toate erele
răsfăţ şi crini, vis canibab Subt toate sferele extaz de seve, vertical.
îndreptăţire cat 10    vîrtejurilor, vîntului. Şi intru în păcat ca-n vîrstele pămîntuluL
121
ÎNCĂ O DATĂ !
CÎNTECUL FOCULUI
Nu mi-e destul. Şi după orişice aş spune: înc-o dată ! Orice se-ntîmplă-i ca şi cum s-ar întîmpla c-o fată.
5    Ah, nici un rod nu mi-e destul, îl vreau şi-n alte chipuri. Se poartă' rîul către mări, dar piere în nisipuri.
Nu-i apă să astîmpere de-a] uns, 10    nu mi-e destul viaţa, cartea. Iubire-aş vrea, pierzare, jar, cum voi' simţi odată moartea,
Nici din lumină n-am destul căci ea-i doar o legenda, iată. 15    Nimic sub zare nu-i ^destul, vreau totul înc-o dată!
în fabula verde şi caldâ-a naturii tu crengi ai, iubito, nu braţe, şi muguri îmbii, cu mlădiţele prinzi. Descinzi dintr-un basm vegetal, al răsurii? 5    Ia seama să nu te aprinzi
cum se-ntîmplă adesea cu lemnul pădurii, în chipuri atîtea, flacăra-ntîmpină pasul oricărei făpturi pămîntene, şi drumul i-aţine, şi ceasul.
10    îmi spui:
„Nimic nu s-aprinde, şi nimeni, de-o rază de lună".
Şi-n galeş surîs înfloreşti mulţumită, crezînd
că sorţii îi stai împotrivă, oricînd,
c-o şăgalnică vorbă. 15    îngădui răspuns înălţat peste timp, peste loc?
Fapte, o, cîte-aş putea înşira,
ciudate-ntîmplări risipite prin cronici,
mărturii de legendă ce-arată
că sunt cu putinţă şi un asemenea foc, 20   si asemenea arderi.
Ia totul scînteie din toate. Tîmplă s-aprinde de tîmplă şi piatră de piatră. O stea nevăzută ia foc în cădere din gerul văzduhului. Arde-n armură, sub zea, cavalerul, 25   femeie învinsă, minune fără veşminte, strîngînd lîngă vatră. Şi-aprind licuricii, ei înşişi, din dragoste rugul. Iubirea ţîşneşte din ţărnă şi face pămîntului aură, ■s-ajungă-n tării, s-acopere crugul.
122
123
Rareori numai sfîrşitul nu e cenuşă. VEDENIE DANTESCĂ
30    Cît e întinsul şi-naitul luminii,
Dumnezeu singur arde suav cîteodată prin tufe
fără de-a mistui. El cruţă şi mîngîie spinii.
Altfel noi ardem, iubito. Altfel ne este ardoarea.
Cît e întinsul, cît e înaltul, 3 5    noi ardem şi nu ne iertăm,
noi ardem, ah, cu cruzime-n văpăi,
mistuindu-ne unul pe altul.
Un cer senin de amplu iunie prin veac şi-a-nfiinţat azurul nefiinţei în cestălalt tărîm, al suferinţei, ■ şi cată-n ceas a fi durerii mele — leac.
5    Să uit că suntem robii negrei ere, să uit de jale, cazne, de tenebrele din inimă, de tot ce crunt în preajmă e — zboară doi fluturi, două giuvaere, peste oraş purtaţi de-o adiere. 10    închis în ăst infern terestru de n-aş fi, îndrăgostiţii fluturi nu mi-ar aminti de alţii, de Francesca de la Rimini, de Paolo, cari au fost purtaţi şi ei cîndva de-un vînt prin iad şi de-o beţie-asemenea.
125
NOAPTE LA MARE 25   ^ine c^dva Şi odihna
ce ispăşire va fi anilor, aprigei sete, febrei de noapte şi zi.
Valul mai bate, acelaşi. Raza e trează în turn. Cald e nisipul pe plaje, numai puţin dacă scurm.
.5    Noaptea-i tîrzie, de august. Orele — horele tac. Cugetul, cumpăna, steaua grea judecată îmi fac.
Murmură dor de pereche, 10    Patima cere răspuns. Ah, mineralul în toate geme adînc şi ascuns.
Sarea şi osul din mine caută sare şi var. i5    Foamea în mare răspunde, creşte cu fluxul amar.
Margine-mi este argila, lege de-asemenea ea. Sunt doar metalul în febră, 20   magmă terestră, nu stea.
Capăt al osiei lumii! Rogu-te, nu osîndi! Vine cîndva şi odihna ce ispăşire va fi!
126
TUSCULUM
ÎNTREBARE ŞI RĂSPUNS
Ard lumini ca sorii tineri prin iernatic Tusculum. Amintirile de Vineri mă-nsoţesc încă pe drum.
5    Palma se făcuse cupă jar-viaţă cuprinzînd. Mă trezesc acum şi după arderea de-atunci spunînd:
Ce ne va ţine totdeauna tineri ? Adu o jertfă zi cu zi zeiţei mari, păgînei Vineri! Hrăneşte cald, oricare-ar fi, 5   un vis ce nu se va-mplini!
Albă tu, zăpadă pură, 10    cine ţi-a dat inima
să-mi fii viscol de căldură,, albă tu, fierbinte nea?
Ard lumini ca sorii tineri prin iernatic Tusculum. 15    Amintirile de Vineri mă învolbură pe drum.
Şi declinuri — triste vinuri — le dau albelor uitări. Amintirile de inuri 20    cîntă-n mine şi sub zări.
Pier lumini şi piere laur, cade frunte, cade drum. Amintirile de aur — numai ele ard sub scrum.
128
129
STROFE DE-A LUNGUL ANILOR
25
Cînd împlinirile ne cad subt galaxia ca de fum şi prin miresmele de brad — mai e nevoie de vreun drum?
De-ar fi să dăinuiesc nespus 30   în gîndul tău, pămînt ce sînt, din răsărituri la apus mai e nevoie de-un mormînt?
Cînd prin oraş calci lin pe străzi sămînţa ulmilor, şi-n mers în adevăruri limpezi crezi —-mai e nevoie de vreun vers?
5    Cînd muşchiul de pădure mult ne-alină-n vară verde dor şi glasul picurat ţi-ascult — mai e nevoie de-un izvor?
Cînd în bătaia vîntului 10   mlădie umbli pe colnic, pe-ntinderea pămîntului mai e nevoie de vreun spic?
Cînd între lipsă şi prisos ne bucurăm de cîte sînt 15    şi cîntă pe subt glii un os mai e nevoie de cuvînt?
Cînd îţi ghicesc arzîndul lut cum altul de Tanagra nu-i, din miazănoapte pînă-n sud 20   mai e nevoie de statui?
Cînd hoinărind, alăturea, noi mînă-n mînă ne găsim cu ochii la aceeaşi stea — mai e nevoie de destin?
130
LUCRURI SUNTEM
BOCCA DEL RIO
Lucruri suntem printre lucruri. Aproape suflete suntem, noi doi, prin soartă asemenea tuturor. Lucruri suntem ce poartă în ele gînduri ca pietrele, uneori stele, si totdeauna un dor.
Pe drumul său fiecare,
ne-am duce în veci undeva. ^
Ne-am duce-mpreună, mereu, ammdoi.
Dar drumul norilor e prea mare
în lumea noastră — pentru noi.
Să mă mai duc la Bocea del Rio, şovăi în drum, ori-cît aş iubi-o.
Port încă-n gînduri mierea, mirajul, dar fără tine rană-i peisajul.
Ţara-ntre dealuri, io   satul sub lună, Bocea del Rio nu mă adună.
îţi aminteşti tu timpul şi locul 15    prinse-ntre ziduri, zumzetul, socul?
îţi aminteşti tu verdele, stupii, pe coperişe-n 20    gîngur hulubii?
Ce profeţie-n zarea iubirei fost-a atuncea azi amintire-i.
132
133
Basme, otrăvuri cald-pădureţe, roşii amurguri, patimi, frumseţe,
CETATE ÎN NOAPTE
din amintire beau cu nesaţiu. Bocea del Rio,
rană în spaţiu. Cremene, bazalt e totul. Blocuri
drepte stau în noapte, cu temei. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă grele curg miresmele de tei.
5    Din reverberaţii simţi cum ziduri foc de zi în ele mai cuprind. După steaua car e-n beznă cade, din ferestre — albe mîni se-ntind.
Zborul bufniţei e cald şi-i moale. 10    Şi te-ntrebi prin întuneric ce-i.
Sub o poartă-n loc de gură — simţi în gură nestemate de cercei.
Cremene, bazalt e totul. Blocuri drepte stau în noapte, cu temei. 13    Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă grele curg miresmele de tei.
9 Sec şi sterp, oricum ar fi, îşi are
şi oraşul rodnicia lui. Din seminţe ce-au căzut pe piatră 20    în pieţe au crescut statui.
135
VARA SFINXULUI MIHAI (8 noiemvrie)
ALEAN ŞI AMINTIRI CE TORC
Iubito,-mbogăţeşte-ţi cîntăreţul, mută-mi cu mina ta în suflet lacul, şi ce mai vezi, văpaia şi îngheţul, dumbrava, cerbii, trestia şi veacuL 5    Cum stăm în faţa toamnei, muţi,
sporeşte-mi inima c-o ardere, c-un gînd. Solar e tîlcul ce tu ştii oricînd atîtor lucruri să-mprumuţi.
O, lumea, dacă nu-i o amăgire,
10   ne este un senin veşmînt.
Că eşti cuvînt, că eşti pâmînt,
nu te dezbraci de ea nicicînd.
O, lumea e albastră haină,
în care ne cuprindem, strînşi în taină,
15    ca vara sîngelui să nu se piardă, ca vraja basmului mereu să ardă.
Alean şi amintiri ce torc mă-nduplecă să mă întorc spre locul unde umbre, sori miros tîrziu preparâ-n flori.
5    E fiu al toamnei sufletul. Aci cîndva mi l-am lăsat. Aci el a rămas privind în tine cum te-ai depărtat.
Stă ţintuit. Mai este viu? 10    Te-a aşteptat, te-a aşteptat. Obişnuinţei s-a-nclinat să-nveţe jalea, nemişcat.
Aci cîndva mi-ai arătat în moartea lui de chihlimbar 15   un fluture încremenit,
un zbor răpus într-un cristaL
136
137
IUBIRE
POVESTE
Iubeşti — cînd ulciorul de-aramă se umple pe rînd, de la sine aproape, de flori şi de toamnă, de foc, de-anotimpul din vine.
Ne ducem prin tomnatice păduri, tristeţea să ne-o ardem în lumină. Ne amăgesc cu mii de june guri brînduşile ivite pe colină.
5    Iubeşti — cînd suavă icoana ce-ţi faci în durere prin veac o ţii înrămată ca-n rana străvechiului verde copac.
5    Şi rupem crengi, răzbatem prin desiş şi, roşu, ghimpele nu se dezminte. Simţim pe buze greu păienjeniş, dar mergem înainte, înainte.
Iubeşti — cînd sub timpuri prin sumbre 10    viitori, unde nu ajung sorii,
te-avînţi să culegi printre umbre bălaiul surîs al comoiii.
Şi unde duce mersul nu mai ştim. 10    Lumini şi umbre sunt, ca de poveste. Răsună a-nceput. De cînd venim? O ceaţă se destramă ca o veste.
Iubeşti — cînd simţiri se deşteaptă că-n lume doar inima este, 15    că-n drumuri la capăt te-aşteaptâ nu moartea, ci altă poveste.
Iubeşti — cînd întreaga făptură, cu schimbul, odihnă, furtună îţi este-n aceeaşi măsură 20    şi lavă pătrunsă de lună.
Răcoare e şi arde împrejur. Voi-va pasul să se mai întoarcă? 15    Din albul nor, din caier prin azur, ursita ar putea fir nou să toarcă.
Adulmecăm miresme tari deodat', prin ferigi dese pîrtia pătrunde. Nu de izvor, ci ca de rîu bogat 20    un murmur se aude, fără unde.
Un uliu, ţipînd deasupra-n zbor rotat, să iscodeasc-ar vrea ce se petrece. Noi încă pe pămînt şi-n lume-am dat de-o apă peste care nu se trece.
138
139
25    Şi-acum, cînd sufletele noastre vor GREIERUŞA în braţe, unul altuia, să-şi cadă, inelul, cu clipitul lucitor, în deget ţi-1 întorc, să nu mai vadă.
Se cheamă Jaleş rîul, rîul-timp, 30    şi-i potrivit din veci cu toamna. Ne oglindim în ape faţă, nimb. Dar să fugim, că-i blestemată coama.
Greu e totul, timpul, pasul. Grea-i purcederea, popasul. Grele-s pulberea şi duhul, greu pe umeri chiar văzduhuh 5    Greul cel mai greu, mai mare fi-va capătul de cale. Să mă-mpace cu sfîrşitul cîntă-n vatră greieruşa: Mai uşoară ca viaţa 10    e cenuşa, e cenuşa.
141
CÎNTECUL VÎRSTELOR
ZODIA CUMPENEI (în metru safic)
Dragostele mele bune
cum le-a măcinat părnîntul!
Cum pieriră pe subt iarbă
frumuseţea şi cuvîntul.
Dragostele mele rele,
cîte au căzut şi ele!
Dragostele bune, rele,
ce-a rămas sub glii din ele?
Ţărnă numai şi inele.
Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde printre roze: în cimitirul unde cîteodată dragostea însoreşte
albele pietre.
5    Calm se-ndrumă spre cumpănire totul. Zi şi noapte trag înjugate vremii, amîndouă cu-nţelepciune-ncearcă
paşi deopotrivă.
Se măsoară, se cîntăreşte rodul 10    de argilă, visul şi umbra verii, şi povara ce-i amintirea pentru
orice făptură.
Dacă din poveşti adevăr rămîne că trăim prin imponderabil cei vii, 15    poate să mai umble cuvînt că trupul
este-o povară?
Greu e numai sufletul, nu ţărîna. Căci cenuşa noastră, iubito, poate fi pe talgere cîntărită cu vreo
20 cîteva roze.
142
143
CÎNTECUL SPICELOR
ARHEOLOGIE
Spicele-n lanuri — de dor se-nfioară, de moarte, cînd secerea lunii pe boltă apare. Ca fetele cată, cu părul de aur, ia zeul din zare.
Mai trecem cîteodat', purtaţi de-acelaşi gînd, prin curtea unde sarcofage de bazalt în şiruri stau, distanţă nobilă păstrînd, subt nalbe, de la unul pîn' la celălalt.
O vorbă-şi trec spicele — fete-n văpaie:
Secerea lunii e numai lumină —
Cum ar putea să ne taie
pe la genunchi, să ne culce pe spate, în
Aceasta-i tristeţea cea mare — a spicelor
că nu sunt tăiate de lună,
că numai de fierul pămîntului
li s-a menit să apună.
.erea vînt ului?
10
Cînd nu e nimeni să ne vadă, ne oprim. Adînc prin lespede ochim. S-a spart cîndva să-ngăduie un jaf, căci oseminte nu-s, nici aurii inele-n încăperea grea.
Un ochi de ploaie, apă clară, a rămas să strîngă cerul pe-un asemenea temei. Prin basoreliefuri, dibuind, ghicim un drum spre iad, melancolia unor zei.
Crud fabulînd, închipuirea ţi-o încerc: un sarcofag antic, vezi tu, e mult mai plin de tîlcuri, de istorie, cînd e deşert, în gol s-arată un adaos de destin.
Au fost aduse sarcofagele aci dintr-un străvechi oraş, ce azi e subt pămînt. Cresc porumbişti acum, pe unde for a fost 20    şi se topeşte cînepa în jgheabul strimt.
Făgaşe ai găsi, de roţi, pe caldarîm, dacă tărîmul l-ai săpa şi-ai scormoni. Opaiţul de lut ars s-a spart, şi pulberea a înroşit ogorul vechii-mpărăţii.
144
145
25    Noroade au trecut, şi glii s-au răsturnat. CETĂŢI, ARHIPELAGURI, OCEANE
Cenuşa a-mpietrit pe vetrele pustii. Şi drumuri au murit subt iarbă, pe subt strat. Trecutu-i lung. C-un capăt se iveşte-aci.
Veniiăm, iată, printre lespezi. Şi-adăstăm. 30    Şi am pleca. Dar rămînem să mai privim. Ţîşneşte peste curte grabnic un lăstun. Apoi tăcere-i iar. Nici noi nu mai grăim.
Nimic nu mişcă-n aer. Nici pleoapele. Dar bate soarele în piatră, din înalt. 35    Plăcut, tulburător e astfel să te pierzi
prin moarte, cînd respiră caldă din bazalt.
Şi-i dureros în marea trecere să te aprinzi visînd. Mai tare însă arzi în schimb. Iubirea prinde adîncimi, aşa cum e, 4 0    umbratic joc, relief pe-un sarcofag în timp..
Te-ntîmpină pretutindeni în căile tale cetăţi, arhipelaguri, oceane şi flăcări pe culmi.
Mîngîi femei cu braţe de lavă în arşiţa verii. 5    Copii pe pămînt, subt nori şi subt soare aşezi. Naturii îi smulgi neştiute arcane.
Sileşti himerele să se-ntrupeze, fundaţii şi pravili închipui, creezi istorie, întemeiezi imperii şi palpitînd printre meridiane 10    simţi zi şi noapte că eşti.
Totuşi cîndva, la un semn, într-un fel adînc toate le părăseşti,
cu faţa în sus, cu pleoapele-nchise — le părăseşti, poate că fără cuvînt numindu-le încă — le părăseşti.
15   Cum se poate
lumina lunii o dată s-o vezi şi-apoi s-o trădezi intrînd în întuneric?
147
ARIPI DE ARGINT
SFÎRŞIT DE AN
Şi anotimpuri, vînt de miazănoapte sau vînt de sud dacă m-ar căuta, pe-o treaptă m-ar găsi în preajma ta. Şi călători, iscoade de departe, 5    şi patrie, morminte, bolovani, dacă de mine toate-ar întreba, m-ar dibui prin vînt în preajma ta.
De zile, săptămîni, de luni, de ani, mă pierd în ochii tăi, mîndră iubire. 10    Ca din oglinzi, ce singure nu mint, încerc să dobîndesc o dumirire că aripile ce le simt în spate aievea sunt din pene de argint sau o părere doar de greutate.
Făpturi în umbra anului apun şi drumuri, fapte cad în nefiinţă. Sunt, totuşi, înc-atîtea cu putinţă! Din destrămări şi negură m-adun.
5    în valea încercată de-ndoieli
şi numai rar, ce rar, de vreo credinţă, sunt, totuşi, încă multe cu putinţă, minuni, aurore, rîset şi-n vieri.
Cînd orice aşteptare s-ar părea 10    deşartă, cu putinţă-i, draga mea,
un zumzet planetar, de stupi, în vară.
Şi dincolo, în noapte, s-ar putea
ca ochii mei să nu mai moară
de cînd păstrează-n ei frumseţea ta.
148
149
A FOST CÎNDVA PĂMÎNTUL STRĂVEZIU
THÂLATTA! THÂLATTA !
A fost cîndva pămîntul nostru străveziu ca apele de munte-n toate ale sale, în sine îngînînd izvodul clar şi viu. S-a-ntunecat apoi, lăuntric, ca de-o jale, 5    de bezne tari ce-n nici un grai nu se descriu. Aceasta-a fost cînd o sălbatică risipă de frumuseţi prilej dădu întîia oară păcatului să-şi facă pe subt arbori cale?
Nu pot să ştiu ce-a fost prin vremi, odinioară, 10    ştiu doar ce'văd: subt pasul tău, pe unde treci sau stai, pămîntul înc-o dată, pentr-o clipă, cu morţii săi zîmbind, se face străveziu. Ca-n ape fără prunduri, fabuloase, reci, arzînd se văd minuni — prin lutul purpuriu.
La tîmple prea de timpuriu cărunt, am fost de faţă oare pe la răspîntii în zilele cînd zece mii de greci se osteneau spre Trapezunt, 5    venind pe-ntoarse căi din Babilon ? Cei ce lăsau în urma lor praf ridicat din mers — un nor, văzînd în zare dunga mării, albăstrie, în strigăte au izbucnit, curmînd un dor: 10    Thâlatta ! Thâlatta ! Marea ! Marea !
De-atîtea-mi amintesc, de cazne şi pîrjol, prin toate ţările, de-un vuiet larg ca mările. 15    Sau am citit cîndva povestea
în cronica lui Xenofon — şi toate-acestea ? Oricum, nebunul chiot, iureşul de bucurie închis în mine l-am păstrat în amintire vie: Thâlatta! Thâlatta !
20    Greci, zece mii, ostaşi purtînd poveri
de scuturi şi de lănci, cîndva plugari, păstori, năieri,
deserturi străbăteau pe unde mielul
nu paşte, roua firavă nu cade, asfodelul
nu, înfloreşte. Gloatele-ndurară 23    prin ţărna arsă rătăciri, prin mlaştini miasme,
foc vertical, amiezi de vară,
pe la confinii, între gînd şi moarte.
Marea zărind apoi lucind, grecii strigară
din adîncimile fiinţei lor, din spulber,
150
151
30    către liman, pînă departe: Thâlatta ! Thâlatta!
Se îngînau talazuri. Fost-am eu de faţă ?
Sau întîmplarea mi s-a-ntipărit
prin tainiţe de suflet — ca un mit ? 3 5    Bătînd tărîm prin crunte văi
şi prin netrebnic timp,
adesea amăgit de dunga sinilie
a unei izbăviri mereu visate,
se face uneori că însumi scot •40    nebunul strigăt, chiotul de bucurie,
şi, fără mare-n faţă, vestea mării mi-o repet
cu ochi pierduţi, ca un netot:
Thâlatta! Thâlatta!
Prin vremi, demult cîndva sau nu demult.
4 5    mi s-a-ntîmplat aceasta iarăşi.
Prin ' val-vîrtejul anilor mi s-a-ntîmplat Mă-ntorc, mi-ascut auzul şi ascult. A fost aceasta — cînd? Să nu spui: ieri, Subt alte cumpene a fost, subt alţi prierL
5 0    A fost cînd Asia, cu pulbere de oase,
se-ntinse peste creştetele noastre,
peste meleaguri mîndre şi cetăţi frumoase,
pînă la holdele bătrînului Danubiu.
Unde umblam, 5 5    umblam vădit spre ziua mea din urmă.
Cuprins pe la răscruci de spaimele ce scurmă,
mă furişam prin soartă şi rumoare,
O umbră doar în dezolare.
Subt neguri rătăcind, printre paragini, 60    treceam prin rele vînturi, care
cătau fiinţa să mi-o stîngă,
cătau şi ochiul să mi-1 sece,
ce nu-i decît o lacrimă mai mare,
152
Nu marea-albastra, nesfîrşita fără şoapte,. 65    ci mulcomul surîs
cu care o femeie de lumină poate
să-ntîmpine o inimă în noapte
mi se ivi atunci în cale.
Nu marea, nu ! 70    Dar zece mii de greci, ca în vechime
scuturi de aur ridicînd, strigară-n mine
c-un singur chiot:
Thâlatta ! Thâlatta !
GRĂDIŞTE
Sunt ostenit ca drumul şi uscat ca praful. Mai sunt izvoare pe pămîntul nostru? întreb şi caut. Frunze-nlătur cu piciorul. Foi ruginite cad, se-ngroaşă vraful.
5    E tristă luna azi în Dacia °cînd trece peste plai şi stînă. Subt cîte-o piatră de altar, subtcâpişte pagina, se spune că mai gîlgîie pe-alocuri apa, mai murmură la obîrşii prin munţi,
10    dar nu în vale, în fîntînă.
De-o apă-mi este sete, de apa izvorîtă din argint, din munte ce leagăn fost-a seminţiei noastre. Se profilează-n zări piscuri cărunte.
15    Urcuşul pînă-n pragul unui zeu
pe coama muntelui e greu.
De mînă şi la pas cu tine —
n~aş pierde însă niciodat' cărarea
prin aluniş şi tufa de afine. 20   Ne-am poticni din cînd în cînd, dar nu ne-am pierde
Pe vîrfuri sacre, în albastru, ne-ar călăuzi
un nor pe sus, jos muşchiul verde
şi fagii zvelţi şi-nalţi, ce mai păstrează
în chipul lor o amintire trează 2 5    de mari coloane din vechime.
154
Sub paşi, pe-acolo, mai răsună,
subt bolovani şi flori,
acoperite bolţi. Sunt tainiţe de mii de ani,
adăpostind în ele amfore rotunde, 30   în care tu întreagă
ai încăpea sau pîn' la subsuori.
(Mă-ncearcă un surîs fără temei.
Mai trebuie s-o spun?
în amforele de argilă se păstrau 35    pe vremuri nu femei,
ci alte bunuri ale dimineţii,
aidoma femeilor: grîul cetăţii, pînea vieţii.)
Călcînd prin rouă şi prin iarbă poate că am sparge chiar noi, subt talpa noastră, cupa de roşiatic lut
40    din care aprigul, tăcutul rege îşi bău durerea-nfrîngerii pe scut. (Dacii cătau prin şuierul de brazi să schimbe magic o viaţă în legendă, în jurul regelui dansînd pe cataligi,
45    frenetic şi-n extaz.)
Ne va fi dat s-ajungem şi pe culme într-o zi? Pe-o treaptă sus vom iscodi ce-a fost cîndva şi nu mai este: templul de aur pe priporul din poveste. 50    îl sprijineau vreo patruzeci şi nouă de coloane,, înfăţişare-avînd de vipere ce pline de ardoare în vîrful cozilor s-ar ridica în soare.
Pe-o lespede şezînd acolo lîngă tine, voi prinde iarăşi grai: iată supremele izvoare! 55    Şi umbra inimii mi-o voi vedea în palma ta căzînd. Prielnic peste frunte ne va bate vînt.
155
Iar noaptea, în acelaşi loc, ne-or lumina, lucind din prunduri şi din unde, comorile-ngropate-n matca rîului ceresc, Murmurul nostru, visul, se va-mpărtăşi din nemurire printre greierii ce cîntă şi printre zei, cari, fără temple, mai trăiesc.
CE AUDE UNICORNUL
CE AUDE UNICORNUL
Prin lumea poveştilor zumzetul veştilor.
Prin murmurul măriloi plînsetul ţărilor.
5    Prin lumea aievelor cîntecul Evelor.
Prin vuietul timpului glasul nimicului.
Prin zvonul eonului 10   bocetul omului.
159
ANII VIEŢII
CATREN
în spaţiu tainic, fără mărturie, mă alesei cîndva făptură vie. M-au făurit rîzînd, cîntînd, părinţiL Ei, ţesătorii vieţii şi ai morţii, 5   mi-au dat ce-ngăduise soartea: au pus în mine soarele şi noaptea şi mi-au adus un drum în faţa porţii.
Trăim subt greul văzduhului ca pe-un fund adînc de mare. Nici o suferinţă nu-i aşa de mare să nu se preschimbe în cîntaree
„Acesta-i drumul tău", mi-au zis părinţii, „porneşti din văi s-ajungi în slava minţii*l 10    Pe cale-n lumea neagră am plecat.
Umblam, vedeam, dar nu mă închegam. Vedeam, umblam, dar încă nu eram. Prin anul lung, ah, lung, de altădat' de-abia iubirea m-a întemeiat.
160
161
INSCRIPŢIE PE-O CASĂ NOUĂ
ROMANUL FURTUNII
Toate stau la locul lor, stă păianjenul în plasă ca-ntr-o lume de mătasă. Nu-1 încearcă nici un dor 5    din ocolul lui să iasă.
Toate stau la locul lor: piatră, floare şi ulcior, vatră şi amnar şi iască. Asta-i 'legea tuturor: 10    Zări să-şi facă din pridvor, să   se   simtă bine-acasă.
Furtună se vestea pe dealuri. Toată noaptea de luni spre marţi ia orizont s-a adunat, Munţii de nori, ameninţîndu-ne din partea de sud, străluminaţi de tunete au stat, 5    De teamă două inimi se făcură una, Şi amîndoi în aşteptare-am tremurat,
Ne ocoli prăpădul. Mîrîind, furtuna de noi, încet, şi de pămîr-t, s-a depărtat. De cîte ori prin văi un trăsnet mai lovea,. 10   neştiutor de bezne crinul alb pocnea,
ca să-nfiorească. Iată cum cu flori de vis grădina zilei noastre mare s-a deschis.
162
163
SĂLCII PLÎNGĂTOARE
POEZIA
Umblu-n neştire pe potecă. Prin vale caut muguri, semne. Moştenitor eu sunt al iernii. Mai curge-ngheţ pe apa Cernii.
5    Sfarm vreascuri umede, nedemne. Pe munţi zăpada se mai vede. O singură-nverzire-n cale mă ţine locului, mă pierde.
Un fulger nu trăieşte singur, în lumina sa,
decît o clipă, cît îi ţine
drumul din nor pînă-n copacul 5    dorit, cu care se uneşte.
Şi poezia este-aşa.
Singură-n lumina sa
ea ţine pe cît ţine:
din nour pîna la copac, 10    de la mine pin' la tine.
Şi soarele ajută-oleacă 10    prin vaduri negura să treacă.,
Legenda spune că pe-aice Euridice, fata tracă, din iaduri şi-a mutat în sălcii a jale — părul lung şi verde.
15    Şi prind în palme ce mă pierde, mătasea grea şi jalea verde.
364
165
VARĂ LÎNGĂ RÎU
CATRENELE DRAGOSTEI
Uite, cîntă ciocîrlia!
Pură ca entelehia din sămînţa şi din muguri, te ridică, vino, Lia! 5    Să se vadă sîni ca struguri.
Să se vadă ce se poate printre gene. lacă-n rarişte — un umăr, spate, cum e albul de mesteacăn.
10    Boarea verii, ochi de soare, au un drept să te dezbrace. Taina de la subţioare vreau să ştiu cum se mai face.
Te arată şi coboară 15    unde nu-i adîncă matca. Lîngă coapsa lină, goală, să întinerească apa.
Că-i bătrînă-n rîu stihia şi visează tinereţe. 2 0    Uite, cîntă ciocîrlia, îia-lia, lia-lia.
Dragă-mi este dragostea bîntuită de sprîncene, de sprîncene pămîntene, lungi, pieziş-răsăritene.
5    Dragă-mi este dragostea, soarele din an în veac, dragostea ce poartă-n ea moarte-ades şi-ades un leac
Spune-se că-n holdă coaptă 10    macul îl dezbraci c-o şoaptă. Dragă-mi este dragostea care zice: nu şi da.
Dragă-mi este dragostea, mare face inima, 15   mare pe cît lumea-zare, mică pe cît lacrima.
Dragă-mi este dragostea care face stea şi stea din pămînturile noastre — 20    prin poienile albastre.
166
167
Sîngele îşi ştie visul., UMBRA EVEI
Dragă-mi este dragostea cu-nălţimile şi-abisul şi cu ce mai are-n ea.
Dragă-mi este dragostea -locului nu pot s-o ţin, căci frumseţea ei dispare în frumsetile-i ce vin,
Dragă-mi este dragostea, dragă uneori furtuna şi-un păcat pe care-1 arde pe la miezul nopţii luna,
Din aleanul trupului sufletul se naşte. Dragă-mi este dragostea ce de ani mă paşte,
Dragostea ne-o ţină zeii, să ne-ncînte funigeii ca urzeala inului firele destinului,
Din dulcele chin,
din amara plăcere
ce între moarte ne poartă
si înviere,
din voluptăţile nopţii, din calda împărăţie, o umbră-ţi rămîne subt ochi, uşor albăstrie.
10
Cu ce să aseamăn adaosul,
cînd vraja pereche nu are?
Cu o privelişte, cu vreo-ntîmplare,
uitate-n ţinuturi uitat-legendare ?
De izbînzi, râspunzînd în pierzanii, de-un farmec rănit 15    aminteşte umbra subt ochi, de-o prelungire la nesfîrşit
a vremii cu freamăt de mai, de mireasma răsurii, de arderea gurii, de Eva în fugă ieşind din rai 20    şi, nu ştiu cum,
de-ntîia ei umbră căzută pe drum.
169
PE AN PENTRU O TÎNĂRĂ întruchipare în lut de Romul Ladea
Numai despoiată de veşminte să ridici, prietenă, rodia din panerul de-argint, cînd ne bucură prielnică zodia. 5    Numai astfel să consimţi
în inima fructului să-ţi adînceşti patima albilor dinţi.
Numai astfel vădindu-te,
cu gleznele tu să dezmierzi, 10    alte daţi, buruieni şi pietre şi ierburi,
Poartă-ţi, tînără, adevărul
pe unde se-naiţă aracii,
prin vie, căci numai aşa
te pot vedea şi copacii 15    clipind din pleoapele verzi.
Doar despoiată de orice veşmînt să umbli prin rarişti de veac, prin holdele coapte, prin crîng, la izvor. Numai astfel să calci pe muşchiul-covor 20    înfruntînd primejdia şarpelui cu gîndul că şarpele este de leac.
Sunt multe încă potecile spre ţinta-alinării,
dar numai de orice veşmînt despoiată 2 5    — pierdut adăstînd într-o rînă —
vreau, întruchipare de vis, să te văd
prin văile mele pe calea-nserării
sau ziua mergînd prin Eden la fîntînă.
Numai aşa, la capătul drumului, urmelor,, 30    se-nvederează în calma oglindă a lacului, în ochii bătrînilor aştri, legea pămîntului, tiparele, rarele, întruchipate în sînii cari nu dezmint rotunjimile urnelor 35    şi-n rodii cari nu dezmint rotunjimile sinilor.
170
PORUMBA
FLOARE DE VIŢĂ
De înttbări ce mă frămîntă
îmi limpezesc suflet şi frunte
pe lîngă porumbarul cu făpturi mărunte
cari gînguresc şi nu cu vînt ă.
Albă porumbă îmi ridic din cuib,
curată ca un bulgăre de nea,
cu penele crescute păsăreşte,
dar încă fără zbor, fără ispitâ-n ea.
Ce caldă-i pe subt aripi! — Printre flori mă minunează-n totul, omeneşte.
Trecut şi zbuciume îmi uit, căci alba zbătîndu-se îmi aminteşte alt proaspăt alb, fiinţă-arzînd la fel, ascuns, fierbinte, pe la subţiori.
O, gînd-vîrtej ! Deasupra mea ce flori de nori, ce zori, ce sori!
Neglorioasă e această floare. Făcută din stamine şi pistile, Fără de nici o urmă de petale. Dar ce suav miros — de şapte zile 5    M-atrage printre frunzele 'de viţă ! Este-n mireasmă ca o profeţie A soarelui, adînc dormind pe vie, Şi-a vinului ce-ncoronat de-arome Pe -un drum de toamnă caldă va să
172
173
DRUMEŢIE STIHUITORUL
Popas în iarbă de neuitat. C-o sărutare, pe-a vieţii măsură, îmi stingi în gură toate numele ce din alean ţi-am dat.
3    Pornim pe urmă iar
ca două vîrtejuri de vară pe drum. Ne suntem dar pentru dar şi nu ne mai spunem nicicum.
Chiar şi atunci cînd scriu stihuri originale nu fac decît să tălmăcesc. Aşa găsesc că e cu cale. Numai astfel stihul are un temei 5    să se-mplinească şi să fie floare. Traduc întotdeauna. Traduc în limba românească un cîntec pe care inima mea mi-1 spune, îngînat suav, în limba ei.
Ne place să umblăm 10   ca întrupările fumului,
să încîlcim mătasea pămîntului cu ţintele drumului.
174
175
ODĂ SIMPLISIMEI FLORI
SONATA LUNII
Păpădie, ecumenică floare,
după a ta aurie ardoare
— pe nescrisele file —
anul îşi hotăreşte fericitele zile.
5    De un pean te-nvredniceşti,
tu, neluată în seamă, floare de rînd, Sămînţa să faci pe pămînt e tot ce doreşti. Alt gînd nu porţi. Dar înfloreşti şi asfinţeşti
10    alcătuind o aureolă de sfînt.
Sonata Lunii de Beethoven e însăşi luna coborîtă pe pămînt. Aşa s-ar crede şi aşa s-ar zice: luna ce umblă prin păduri, 5   prin rouă-albastră şi prin flori de crini, şi-alcătuieşte din lumini amare şi din dulce vînt Ofelii, Margarete, Beatrice.
Printre acestea te alegi şi tu, 10    ca o parte din Sonată ce încă niciodată nu a fost cîntată.
176
ERMETISM
MADRIGAL
Un text şi-o melodie
e iubita mea,
cuvînt acoperit de cîntec,
cuvînt ce nu-1 pot descifra.
Un text ce mi se cîntă e iubita mea. Ghicesc oleac' cuvîntul, dar nu-1 pot descifra.
Mă-nduplecă şi cîntul, dar inima mi-e grea, ca piatra, ca pămîntul, că nu aud cuvîntul.
Iubită Runa,, dragă una, n-am fi crezut că într-o zi,, aceasta cu putinţă-ar fi: c-un strigăt să atingem luna
5    Nici după- drepte mărturii n-am fi crezut că s-ar putea, sa auzim apoi ecoul întors în patria de-aci.
Ce fericire ai -dori 10    să ne-o strigăm în zare, Runa Alege ţipătul ce-i vrednic să ni-1 întoarcă-n noapte luna.
178
179
RĂBOJ
IARBĂ
Ţin răboj în duh arhaic. Număr ca ciobanul cîte-s albe, cîte-s negre zilele, tot anul.
Număr paşii, ai frumoasei, pînă-n pragul uşii. Stele număr cîte are cuibul Găinuşei.
Cîte sunt, de toate, număr,. 10    amăgiri şi fumuri,
ziua-ntreagă număr, număr rătăciri si drumuri.
Număr pietrele pe care mîndra trece vadul — 15    şi păcate pentru care mă va arde iadul.
Iunie este Verde poveste. Iureş sporeşte. Iarba mai creste.
5    Ziua a şasea, Sîmbăta ierbii. Creşte mătasea, N-o calcă cerbii.
Cresc ale ierbii 10    Fire albastre Pîn' la-nălţimea Inimii noastre,
Asta-i măsura, Pune natura 15    Luncilor margini, Lege-n paragini.
Vin curcubeie Rouă să beie,
Seva vieţii 20    Si-a dimineţii,
Praful din spice, Traiului strajă, Stă ca o vrajă Moarte să strice.
INSCRIPŢIE PE-O GRINDĂ
Vremea prieşte Inimii, ierbii. Ragă şi cerbii! Stai şi priveşte !
Cîte anume Feţe în lume Are şi-arată Iarba cu artă:
Dulci şi frumoase Linii de coapse, Linii de fete, Mintea să-mbete.
Suflet şi grai, vatră de trai, darul ce-1 dai, mîndra ce ai, praguri de raL
Fete ce lesne — Trupuri şi glezne — Ierbii le-asameni. Nu mai sunt oameni.
182
183
DRUM DE TOAMNA
CÎNTEC ÎN DOI
Pe drumuri ce îngînă trăinicia, amurg şi ghindă, frunze roşii cad. Ca un haiduc eu umblu prin legendă, prin ciclul vremii mulcom încheiat.
5    Miroase-a foi strivite în copite.
Prin crînguri trec cu calul pintenog. Aud muntâriţe cîntînd din tulnic, tăiat, în vis, din corn de inorog,
Şi vine toamna iar' ca dup-un psalm aminul. Doi suntem gata să gustăm cu miere-amestecat veninul.
5   Doi suntem gata s-ajutăm brînduşile ardorii să înflorească iar' în noi şi-n toamna-aceasta de apoi.
Doi suntem, cînd cu umbra lor 10   ne împresoară-n lume norii.
Ce gînduri are soarele cu noi — nu ştim, dar suntem doi.
184
185
SUBT SCUTUL AMURGULUI
AN DE RĂSCRUCE
Umbre-aruncă ochii lumii peste tine, peste mine, peste fiecare ceas al tău şi pe drumurile toate. 5    Să te apere un zeu,
numai el dacă mai poate. El şi eu, el şi eu. Vino să te-ascund, iubito, în amurgul meu.
îţi aminteşti de anul de răscruce? De-atîtea ori a despărţire un ceas de cumpănă ne încerca. Nu fiindcă-am fi voit,
5   ci fiindcă-aşa ni se cerea. De fiecare dat' un lucru rar, o rară întîmplare ne oprea. Pe ţărmul de nisip umblam şi-n urma-adîncă ce-o lăsam
10   tăcută apa mării izvora.
îţi aminteşti? De fiecare dat' un lucru rar,
o rară întîmplare ne oprea. Corabia se cufunda puţin subt greutate*, 15   cînd luna cobora pe ea.
186
187
ZBORURI UITATE
ORÎNDUIRE
Păsări ce-au fost vreodată călătoare fac toamna încercări ca de plecare, Se-ntrec bătînd din aripi fără rost; joc amintit dintr-o poveste care-a fost»
5    Zări largi şi mari purtau în ele aceste păsări cari călătoreau cîndva, Un orizont purtau cît toate apele tălăzuind din Ocean la Marmarâ.
Cunoscătoarele, mai ieri, de glorii aurii 10   pe drumurile vîntului,
întraripatele, printre ciulini şi bălării, ţin umbră azi pămîntului.
Subt echinox de toamnă sinilie bat păsările-a zbor şi a zădărnicie, 15   parc-ar simţi în ele ca un har
ce le-nălţa cîndva prin basmul terţiar.
Dac-am trăi-n aceeaşi casă, în chilii vecine^ şi n-ai mai trece pe Ia mine, nu aş putea să fac vreodată saltul în consolare. Şi aş crede că trăim 5    departe, foarte departe unul de altul.
Dac-am trăi-n aceeaşi urbe, despărţiţi prin cîteva grădini şi printr-un murmur
de vale,
şi n-ai mai trece pe la mine cu rîsul tău şi cu luminile tale, io    aş fi încredinţat că depărtare
nu-i alta mai cumplită şi mai mare.
Astăzi văd că de pe fluturi a căzut tot smalţul de cînd tu pe la mine-anume n-ai mai trecut. O, ce orînd! 15   Mă mîngîie un singur gînd: trăim în una şi aceeaşi lume.
Trăim în una şi aceeaşi lume. Prin urmare nu suntem chiar aşa departe unul de altul! 20   Ce gînd cu adieri amare
cînd anul şi-a pierdut tot smalţul.
188
OGLINDA DIN ADÎNC
MOARA
Cînd mă privesc într-o fîntînă mă văd cu-adevărat în zi aşa cum sunt şi-am fost şi-oi fi. Cînd mă privesc într-o fîntînă ghicesc în faţa mea bătrînă cum ceruri şi pămînt se-ngînă. Cînd mă privesc într-o fîntînă ştiu că-n adîncuri foste mume îmi ţin oglindă, ochi de lume. Cînd mă privesc într-o fîntînă îmi văd şi soarta, uit de nume.
Sunt ca o moară lingă rîu. Obişnuitu-s-a gîndul să doarmă în mine vîrste de-a rîndul.
5    Sunt ca o moară lîngă rîu, la poalele grindului. Roţile mele bat în undele timpului.
Sufletul meu 10   se va trezi cîndva, cînd pietrele mele n-or mai umbla.
190
191
GIORDANO BRUNO NUMELE cîntă
balada permanenţei şi-a schimbării
E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare răsărit din munte, gînd. Să se întrupeze-n vale alte umbre sunt la rînd.
10
E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare albul inului sorbind. Să întindă pînza-n iarbă fete — alte sunt la rînd.
15
E acelaşi, nu-s aceiaşi. E acelaşi unic soare tîlc suav învederînd. Ca să coloreze ceasul fluturi — alţii sunt la rînd.
£0
E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare ee-nfierbîntă rouă, vînt. Să îndure moartea-n vară alte spice sunt la rînd.
125
E acelaşi, nu-s aceleaşi. E acelaşi unic soare, inimă prin lumi bătînd. Să îngîne-n vreme rugul alte-amurguri sunt la rînd.
192
Ziua cîteodată, uneori şi noaptea,
venind din occident spre ţara dimineţii,
prin mine numele meu trece.
Pe unde largi, bătînd eterul,
prin stratosfera numele meu trece,
Şi prin azurul crud.
Şi prin tăria cetii.
Dar nici în mine, nici sub bolta care-i cerul, eu nu-1 aud.
10
15
încredinţat pămîntului voi sta cîndva,
mai nemişcat decît o stea.
Odată voi zăcea-n ţinut întunecat.
La fel va trece numele
şi prin mormîntul meu, cîteodat'!
Şi nu-1 voi auzi.
Aceasta prea firesc va fi,
20
Tulburător rămîne ce mi-i dat, Tulburător e că nici azi, trăind, nu am putinţa să cuprind apelul depărtat.
25
E numele, al meu şi-al orişicui, într-adevăr atîta de străin de-alcătuirea şi fiinţa noastră, că poate-aşa pe lîngă noi să treacă, şi poate-aşa prin noi să treacă, părînd să tacă?
193
Atuncea numele e mai puţin T AŢŢnA cTTFiîPTxrrRT
decît chemarea ce-ar suna prin LAUDA SUFERINŢEI
Ţara Nimănui, şi mai puţin decît o umbră.
Atîţia dintre semeni nu prea ştiu
ce să înceapă-n zori cu suferinţa.
Ei nu-şi dau seama nici spre seară de prilejul
chemat să-nalţe mersul, cunoştinţa.
5    Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă, pe frunţi albastru ger, pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier, în bulgăre de ţărînă o lacrimă sau sîmbure de cer.
10    Nu mai calcă pe pămînt cine calcă-n suferinţă.
Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh ce poate fi pipăit, duios, cu ştiinţă.
Tată, carele eşti şi vei fi, 15   nu ne despoia, nu ne sărăci,
nu alunga de pe tărîmuri orice suferinţă. Alungă pe aceea doar care destramă, dar nu pe-aceea care întăreşte fiinţa-ntru fiinţă.
20    Fă ca semenii noştri,
de la oameni la albine,
de la-nvingători la biruiţi,
de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte
că există pretutindeni şi această suferinţă, 25    pînă astăzi şi de-acum înainte
singura legătură între noi şi tine.
195
CATEDRALA PRINTRE STELE
CIMITIRUL ROMAN
Clădită din nisip, din piatră de nisip, această catedrală dăinuie în vînt. N-o clatină nimic, nici zbucium din pămînt, nici focuri din înalt. Privind-o-n noapte 5    prin constelaţii parcă însumi mă-nfirip.
Prin veac cîndva s-a dezbrăcat de schele făptura de nisip, biserică ce e, o taină-a ei prin vremi să tîlcuiască. Temei aflînd în cîmpul dintre stele, 10   ea n-are unde să se prăbuşească. Celest în sine cumpănită, biruie în timpul-vînt, şi-acolo sus, mai sus de vînt
Huliţi au fost romanii de unii învăţaţi din vremi mai nouă că metafizică n-ar fi creat ca alte glorioase seminţii, 5   doar apeducte, colisee, foruri, drumuri, eterna urbe, castre şi troiane de hotar. Huliţi au fost romanii că numai case-ar fi clădit, cu atrii primind de sus lumina 10    şi-avertisment ţinînd pe praguri: cave canem.
De ţi-ar fi dat s-ajungi odat' la Roma, şi-adînc în ţară, prietene, pe Via Appia te-ai
pierde,
ai înţelege-atuncea ce nedreaptă-i cumpăna cu care oamenii, popoarele, virtutea unul
altuia
15    şi inima şi-o cîntăresc. Căci ai vedea un Drum„
care se duce, se tot duce în peisaj,
piatră cu piatră potrivind,
un drum flancat, de-a stînga şi de-a dreapta,
de sarcofage, urne, mauzolee, 20   păstrînd cenuşă, oseminte-adăpostind.
Aşa vedeau romanii Drumul,   orice limite-
nfruntînd,
în marea-mpărăţie a vieţii-naintînd prin moarte sădită-n şiruri
197
de două părţi. Cei ce la umbra chiparoşilor CÎNTEC ÎNAINTE DE-A ADORMI
în sarcofage dorm ascultă sunetul
de scuturi şi de lănci, marşul cohortelor,
roţile de care, nechezul cailor. Acestea toate,
la rîndul lor, acuma nu mai sînt,
dar morţii cei mai vechi, aceia mai ascultă
la drumul care sună pe pămînt.
Aşa închipuiau romanii cimitirul: un drum flancat de două rînduri de tăceri. Aceasta-i metafizica romană: un Drum. Un drum ce-naintează printre morţi, nu printre
vii.
Iată-amurguri, iată stele. Pe măsură ce le văd lucrurile-s ale mele.
Lucrurile-s ale mele. 5    Sunt stăpîn al lor şi domn. Pierd o lume cînd adorm.
Cînd trec punţile de somn îmi rămîne numai visul şi abisul, şi abisul.
199
INSOMNII
TEMEIURI
lui Ion
Sufletul mi-i treaz întruna.
Vede stelele în tindă. Pămîntul mai poartă.
Se priveste-n tot ce este în huma neştearsă
ca-ntr-o magică oglindă, chipuri de-argilă,
istorie arsă.
5    Grav, lunatic, umblă gîndul
pe limanuri, iîng-o apă. 5    Sub lespede moartă:
Să se-nchidă, ca s-adoarmă, ulcioare, femei,
nici un lac n-are pleoapă. Şi urne şi idoli,
şi vetre şi zei.
Mai sacru temei 10    viaţa pe-ntinsul tărîmului n-are, doar rîsul, doar piînsuL
200
201
IZVORUL
9 MAI
împărăţii s-au prăbuşit. Războaie mari ne-au pustiit. Numai în Lancrăm subt răzor rămas-a  firav un izvor.
5    Păduri s-au stins. Şi rînd pe rînd oameni în umbră s-au retras veşminte de pămînt luînd. Dar şipotul, el a rămas.
De-a lungul anilor în şir 10    de cîte ori în sat mă-ntorc, mă duc să-1 văd. E ca un fir pe care Parcele îl torc.
Vîntul mai ieri întinerea,
Cu dragoste pădurile bătînd.
Azi apare ostenit în faţa mea,
Un singur plop, şi umbra, frămîntînd.
5   Ieri ornicul din turn Lămurea puternic ceasul. Astăzi inima timpului îşi măsoară c-un suspin popasul.
Iată că părul meu se face 10   Ca o cenuşă ce-a înflorit, în curînd fi-va pace, pace. Şi pe pămînt un sfîrşit.
202
203
CÎND CLOPOTUL BATE
CE ÎMBĂTR ÎNEŞTE ÎN NOI
Cînd clopotul bate cu glasul Preadreptului, turnul ne-nvaţă: Mergînd în viaţă
Ce îmbătrîneşte în noi
că neaşteptat ne simţim într-o dimineaţă
doritori să ne ascundem
nume şi faţă?
5    purtaţi-vă inima la înălţimea mîndră a pieptului.
5    Ce îmbătrîneşte în noi
că-ntr-un amurg de zi şi de viaţă
ne găsim oameni de altădată,
străini printre cei de azi, umbre în ceaţă?
Nu-mbătrîneşte în noi valul de sînge, 10   nici inima cît bate, nici patima,
nici spiritul, nici răsunetul în urechi, numai lacrima.
Omul bătrîn plînge cu lacrimi vechi.
204
205
CÎNTARE SUBT PIETRE ŞI FLORI
DORUL-DOR
O viaţă întreagă, visînd, am scris despre oameni. Cînd mă trezeam uneori, îmi dam seama c-am scris balade şi cărţi şi poveşti despre nori.
Apoi, după-un timp, adormind, fără  gînd adormind, 5 ajung în pămînt pe subt pietre şi flori. Mai aud cîteodat' ale ţării — privighitori.
Azi nu mai visez, dar, în sus privind, parcă ştiu ce subt lună şi-n lume uitat-am de-atîtea ori: Nori sunt oamenii, oamenii totuşi sunt nori.
Cel mai adînc din doruri e dorul-dor.
Acela care n-are amintire şi nici speranţă, dorul-dor.
5   Pe-un  drum ne duce dorul-dor, pe-un drum
ce dincolo de orice călător mai are-o prelungire.
Nesfîrşit e dorul-dor. 10   Bate-n valea tuturor.
206
207
CERBUL CU STEA ÎN FRUNTE;
CUVINTE PE O STELĂ FUNERARĂ
Nu-1 mişcă ştiutele crînguri cu ciutele. Cărarea cu urmele, iezerul, umbrele nu-1 cheamă. Copitele sfarmă ispitele.
1©
Prin ceaţă cînd lunecă, zări el adulmecă, nu apropiatele, ci depărtatele.
Cînd murim, nu facem decît
să ne retragem lin
în propria noastră umbră.
Astfel moare un om, astfel un crin,
Absorbindu-ne în ea materia sumbra,
umbra se întrupează
în sfîrşit pe deplin.
O, cămaşa de in! O, ultimul suspin 1
Ciulindu-şi urechile prinde străvechile rotiri, sus, de tulbure foc şi de murmure.
15    Şi-aude, subt naltele., unele, altele: erele, sferele.
208
209
ADDENDA 1
ÎNCEPUTURI
Cînd fiecare celulă de sînge din noi devine o inimă, atuncea suntem bolnavi, Dar numai iubirea ne-ncearcă-n asemenea chip,
Sîngele meu e o mare fără pămînt.
Eu fără-nfătisare —
tu arătare, deasupra.
Purtată eşti tu peste-ntinden
ca duhul cel singur
deasupra întîielor ape.
213
PREZENŢA TA
EXTAZ
Te-ntrebi adesea îndoită care-i tîlcul intrării tale-n sfera mea. Să fii aş vrea nemulţumită de răspunsul pe care apa-n murmur ţi-1 va da.
0 oră între-abis şi umbre
la răscruci de veac şi teamă,
o oră prelungită~n siavă
mi te-a dat, ca-n vis, în seamă.
5   Adaos de lumină la caratele amiezii şi enigmatic spor la tot ce e ascuns, să fii de faţă — împlinire lipsei lăuntrice — mi-ar fi de-ajuns.
Promisă tu, în dar luată, fii ureche şi ascultă: puternic   vine   foc   spre tine, freamăt nou si sete multă.
Prezenţa ta răscumpără un continent iubit, 10   ce adineaori a căzut învins, ca un cărbune într-o apă pentru vrajă stins.
Ah, bucură-te şi veghează, 10    tu, edenică-ntrupare!
Vrăjit un munte în amiază se apropie de-o floare.
214
215
ORACOLE
PENTRU TRANDAFIRUL DIN SCAUNUL ÎMPĂRĂTESC
Un element cu aripi frînte ar vrea aroma să ţi-o zvînte. Balaur ar putea să fie într-un oraş la pîndă vie.
Sau poate-un cavaler închis în cerc de soartă, indecis. Din cărţi deschise-un împărat îti cade-n casă cîteodat'.
Din semn de ghindă şi trifoi 10    presimţi şi alţi voinici de soi. Mai mult de unul taciturn te-a strîns în suflet ca-ntr-un turn.
15
Trup al luminii, alintat, din visul cui eu te-am furat? îţi spun povestea, să te-ncînte, cînd totul cîntec şi pămînt e.
Roz trandafir, frumseţea ta
nu m-a cruţat. Din drum m-abat
şi mă răsfir, cînd zmeu — cînd stea
prin ziua şi prin soarta ta.
Roz trandafir, care te-nalţi
suprafiresc la albe curţi
din scaunul împărătesc,
pe lespede în faţa ta
şi gîndul ar îngenunchea.
10
15
20
Sau poate că tu nici nu eşti?
Vezi — sufletul mi-e-n cumpănă.
O, dac-aş şti, aş căuta,
o, dac-aş şti că fiinţă n-ai,
aş căuta să-mi înfloreşti
aievea-ntruchipîndu-te,
să nu-mi adii ca din poveşti
sau din închipuiri de rai.
Zmeu tulbure şi amăgit —
eu mi-aş stîrni grădinile,
trimite-mi-aş albinele —
din ceara răsăritului
cu foi, pleoape, ghimpi pe fir,
să te clădească trandafir
de la nămiezi la asfinţit.
216
217
LAUDA VĂZDUHULUI
ALEAN ARHAIC
Egal visînd, feştila candelei, infimă, vagă, în colţul ei se ţine de cuvînt, pînă la termenul combustiunii după măsura mult mai largă a unui aer sfînt.
Acolo-n ţara nimănui privighitori s-abat prin an şi cîntă fără de temei pe munte unde-am stat noi doi, 5    la loc de blestem şi alean.
Cît în< ă mai dura-va cîntecul nu-ţi fie nici cutremurare şi nici chin.
Sunt ison arul unei arderi. Să mai palpit? Sau mai degrabă să apun? Sunt în substanţa mea puţin, dar cineva-i văzduhul mare ce-1 consum.
Pe munte unde-am stat noi doi şi-n freamăt s-a-mplinit ursita, c-un corn în fruntea lui de basm un murg să vie, cum aş vrea! 10    Să-mi sape groapa cu copita.
Un murg să fie, nu al meu, ci năzdrăvan şi de pripas, acolo-n ţara nimănui să mă îngroape, unde-n gînd 15    din ceasul cela am rămas.
Şi-apoi prin ţara nimănui privighitori de foc în an să cînte lung şi cu temei. Pe munte unde-am stat noi doi 20   la loc de blestem şi alean.
218
ÎN VALEA REGILOR
LA CINCIZECI DE ANI
Grămezi de frauze-n cercuri. Octomvrie deplin.
Răzbat doar anevoie prin
foşnirea roşie-a coroanelor
surd şi dintr-o dată
de pe frunţile copacilor căzute.
Alături au rămas copacii, muţi ca nişte regi
trădaţi şi cu privirile scăzute.
Şi mult mă mir că nu se-nclină
nici unul pînă jos să-şi nalte iar
pe creştet strălucirea.
S-ar părea că e o măreţie
să-ţi vezi coroana la picioare.
Prin valea regilor cînd trec,
asemeni lor, împrejmuit de toată firea,,
cu mînile pe inimă, m-opresc
şi stau aşa, pînă la glezne
în aur răvăşit. Ce lesne
ar fi să mi-1 ridic din nou pe frunte,
dar nu  mă mai aplec.
Cincizeci de ani! Momentul e un munte ce-mparte apele: spre răsărit şi spre apus. Răsună văi de aur undeva în urmă şi-un scîrţîit de zodii, ca de osii, sus.
5    Memoria mi-a caligrafiat trecutul cu dulci contururi de peisaj lunar. Privind spre prundul tainelor de mîne — saliva-n gură capătă un duh amar.
220
221
ENIGMA LUNII
DRUMUL LUI COLUMB
Fată prea tîrziu născută-n lume, luna loc găseşte doar în inimi şi pe-alocuri pe morminte. Cu sfială şi în treacăt cată-n ape şi-n oglinzi la foste focuri.
Pe ape mînecînd, ce le voia rotunde, Columb nu cunoscu nici piedecă, nici teamă. Pe-un vînt de-amurg, luat cu nara dreaptă-n seamă, porni spre luna ce nu minte, peste unde.
După-un colţ se pipăie să vadă dacă nu cuprinde prea mult spaţiu cînd colindă» Uneori pe munte se dezbracă goală şi cămaşa şi-o azvîrle — mie-n tindă. Altceva nimic nu-mi dă-n rămase jocuri. Cată numai prin oglinzi la foste focuri.
O spaimă doar îl frămînta adînc în visuri, să nu-ntîlnească muntele din basm, magnetic, ce smulge cuie din corăbii şi bezmetic împrăştie catarge, bîrne peste-abisuri.
Cînd, după luni, Columb zări în joc delfinii 10    şi ţărmul, zise: „Orişice mă-nfrunte, numai limanul care cuiele ca spinii
din carne smulge — să nu fie !   Sunt pe punte cu pieptu-n vînt ... Corabia mi-e trup şi frunte — Fereşte-mă de munte, Doamne, lasă-mi spinii P
222
223
MAREA CASCADĂ
ÎN LOC DE BUNĂ DIMINEAŢA!
Un rîu, prin gene, vede marea-n depărtare: „C-un dor mă port — nu e de azi şi nici de ieri — un ţărm de purpură tivit cu palmieri să am, un dîrz liman alăturea de care
într -o zi de basm înalt am plecat cu muzele — să-şi vînture sub cer brumat inima şi bluzele.
5
pe apa mea, aprinsă-n roşul înserării, să mă rostească-n salturi ce mă-ntrec delfinul, şi luna inimă să-mi fie, ce din plinul fiinţei iese-ncredinţată depărtării".
5    Colo sus pe mîndra coamă ele vor să treacă-n toamnă, iară eu să înverzesc ca un pom dumnezeiesc.
Chemînd, talazele-arborîndu-şi, marea-ngînă: 10    „De-un veac solie-aud, ce înciudată sună şi nu se-aseamănă c-o-ntindere de mînă.
Vrei luna inimă să-ţi [...]* sub zări, delfinul jucăuş miracole să-ţi spună? Dezbracă-te de albie, nud în mine sări!"
* Text deteriorat în manuscris.
224
225
CONVALESCENŢĂ
TU
Să laşi în urmă o iarnă cu viscole,
cu tenebre şi suferinţi, e uşor,
o, cît de uşor, cînd în martie
auzi, prin frunze uscate, mari osteneli,
un cărăbuş de aur
făcîndu-şi drum în lumină.
Ce sunet ştiut! Cînd genele-n noapte se zbat,
lăcrimînd pe perna de cînepă,
totul s-aude la fel.
Cu purităţi de obîrşii şi cu arome de poveşi în mine vii ca să domneşti.
5   în mine eşti şi vei domni ca-ntr-un imperiu un aducător de miazăzi,
226
227
PSALM DRAGOSTEI PRINTRE CULORI
E încă în mine greul pietrelor dintre cari
m-am ridicat cînd zi s-a făcut.
Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa
cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri 5    şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.
Sunt încă în mine greul pămîntului şi deznădejdea
lutoasă. în mine tînguitoarele nopţi.
Neguri mai stăruie-n gînd
şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini 10    pe drumuri neprietenoase.
Din trecut cîteodată mai vine un vînt.
în ceasurile desprimăvărării, dragoste,
în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,
căci numai tu nu ai amintirea 15    marilor întunecimi,
fă să uit cumplita povară
a văzduhului negru ce-1 port pe umeri
şi dă-mi tăria de-a suporta
bucuria eliberării.
O, aceste frumseţi, o, culorile ireductibile, sfinte ca zeii! Printre culori — în văile patriei fluieră Pan Printre culori — o umbră de nor 5    mînă din urmă făpturile, mieii.
Printre culori — lîngă tine m-aprind ca un steag de purpură, tot mai intens.
Printre culori — iată, dunga de zare, dunga de dor, dobîndeşte-o părere de sens.
228
229
ALCHIMIE
DRUM ÎN LUMINĂ
Ce se preschimba-n poezie? Numai lucrurile cari s-au stins trecînd în amintire. Numai arzătoarea nimicire 5    prin ceea ce cauţi într-adins. Numai plecarea şi-ntoarcerea. Numai drumul cocoarelor. Numai frunza ce cade şi oboseala popoarelor.
şi al veacului, al orei,
s-a vorbi mereu de-acuma, 10    ca-n legendele apuse, in cuvinte care fost-au numai despre tine spuse.
Vină n-am că mi-e cuvîntul mai vrăjit decît al mării. 15    Dacă mi-ai intrat în cîntec, parte faci din visul ţării.
li se duce, draga, duce fără voie zvonul, vestea. Vină n-am că-ţi sunt de aur drumul, umbra şi povestea.
Despre tot ce e frumseţe, despre farmecul aurorei, al brînduşei şi al rozei,
230
231
ALTE POEZII
CÎNTECUL AŞTEPTĂRII
Negrăit de încete sunt toate întîmplările, cu osebire primă verile vin foarte pe îndelete. Şi prea încete, prea încete sunt toate cărările. ■
Cîntecul, aurul, bucuria mi se amînă.
Sunt nevoit mereu să aştept.
Tot mai adesea iubita întîrzie,
parc-ar aduce în mînă
a morţii floare.
De la o vreme ce rară-i
bătaia inimii în piept.
Ce silnică, ce amară-i
orice mişcare.
235
INIMA PĂDURII
MOTĂNELUL
Mire-te, dezmire-te zilele pădurii, zile ale facerii, zilele răsurii.
Mire-te, dezmire-te văile răsurii, cari vădesc miresmele, mîndrele şi nurii.
Mire-te, dezmire-te cîntecul făpturii, locul unde toate cresc, inima pădurii.
Spuneţi-mi dacă aduce măcar pe departe cu semenii săi. Cînd se răsfaţă e parcă puţin mai altfel prin toate-ale sale, prin linii, prin unduire, şi pe la mustaţă.
5    Pe foaia de hîrtie înseilez hieroglife şi stihuri. Suleget, intrînd în odaie el sare de-a dreptul pe masa mea, pîrîind de scîntei, de-a mulţumirii văpaie.
îmi pupă lung mîna ca unui vlădic, 10    cu toate că prin zodiacul desuet
sunt tocmai contrarul unei mari feţe. Căci mă cred cu putere poet.
S-alităn. Se-ntinde pe manuscris. Cu sălbăticie se tăvăleşte, şi indecent, prin poezie. 15    îşi linge labele omeneşte. Vrea să se spele de-o funingine de iad sau de zgură de stele.
La subţiori, precum bine veţi şti-o, e cald ca o pasăre pe subt aripi. Şi-i moale. Cald şi moale ca fata pe care 2 0    am iubit-o cîndva, în iarbă, la Rio.
Spuneţi-mi dacă nu-i mai altfel decît tovarăşii săi care torc acelaşi fir. Nu-ncape vorbă: e o făptură de rînd, dar bea apă cu o petală de trandafir.
.236
237
CATREN
DUHURI   ŞI OGLINZI
Spune-mi tu, subt curcubeu, Ileana, eşti bucuria şi norocul meu? Mi-ai căzut în cale ca o geană dintr-o pleoapă a lui Dumnezeu.
Duhurilor nu le place spaţiul nostru cu-atîtea silnicii ce se fac simţite. Duhurile nu se simt la locul lor pe unde buha uhuie înfiorînd. 5    Pe unde latră căţelul-pămîntului ele se simt la fiece pas stingherite.
Duhurilor nu le place pe pămînt să se-ntîlnească, neaşteptat, cu noi. Suferind ofense, pe cari încearcă să le uite, 10    sfioase,   ele se retrag, încetişor,
în spaţiul adînc, dar ireal, din oglinzi, unde pot trăi după pravila lor.
238
239
ODĂ CĂTRE RUNA
CUIB DE RÎNDUNICĂ
Pentru
Nimic din ale tale nu  te mărgineşte, nici chiar frumseţea ta ce pare faţă de lume-o dulce limitare. Cu dorul tău începe noima ta, cu părul tău începe umbra ta. Unde sfîrşeşti nu vei afla. Privind, fiinţa ta se prelungeşte pînă la cea din urmă stea.
în cuibul de-argilă, subt streşini, stau puii — ghirlandă de capete. Hei, departe ei cată, departe în landă.
■5    Peste cîmp cu miros de lavandă o  ţine în zbor, aşteptată, de-a dreptul din soare venind, muma, muma-săgeată.
Pe marginea cuibului 10    şase guri deodată
c-un pocnet corola-şi deschid. Astfel răsfrînge un zid ecoul tîrziu al Genezei.
240
241
LĂCAŞ
MĂGĂRUŞUL
Semne-ar fi că locuiesc undeva la oraş, într-o stradă cu nume de haiduc de baladă. Dar nu sălăşluiesc la oraş, m-ar blestema pîrîul şi pomul. Felul meu dezminte zvonul.
S-ar spune că lăcaşul îmi este
într-un sat cu streşini de paie,
cu nume de veche poveste.
Dar nu locuiesc
la sat şi-n nici o odaie.
Locuiesc într-un cîntec de pasăre.
Văzui cîndva prin munţi iberici, ca de lună,
aridă curte, stînci şi-o dogorită vatră,
o aşezare unde om şi floare, piatră
îşi potriveau frumseţea aprigă-mpreunâ,
în cerc îngust, din care visul nu mai scapă, un măgăruş se învîrtea-nhămat, subt soare, găleţi să urce în fîntînă, să coboare, cu truda lui scotea un firicel de apă.
Şi jgheabul picura, ia capăt să se-aleagă 10    verdeaţa firavă a unui strat de humă. Aci pămîntul n-a fost niciodată mumă.
Măgarul orb, în învîrtire, rar curmată, subt arşiţi adăpa, cu sete, vara-ntreagă, agave, nalbă, oleandri şi muşcată.
242
243
VIORI APRINSE, FEMEILE
LA CURTE A-N SIN GURATULUI
Viori sînt femeile, tremur în palme răsfrînt. Le slăvesc şi le cînt pentru sfîrşitul de drum
5    ce-1 au pe pămînt.
Lemn moale, lemn sfînt! Viori sînt femeile, vibraţie fără cuvînt, viori aprinse subt arc
10   în flăcări şi fum.
O pereche de piţigoi ocolind spinii şi-au făcut cuib în cutia de scrisori, 5    la poarta grădinii.
Că-i ploaie, că-i senin, nici un semn, nici o veste. Răvaşe dorite nu vin niciodat', de nicăiri, 10    dar în cutia de scrisori ce gureşe ardori!
Din zori pînă-n seară, din seară pînă-n zori, păsări se zbat prin crinii 15    şi vara păcatului,
la curtea-nsinguratuiui.
244
245
MOTTO
CEASUL CARE NU APUNE
Pămîntul e înrourat la ceas de noapte, ochiul meu — totdeauna,
în holda de grîu ce se coace în vară,
subt basmul arborescent,
e cu neputinţă a spune
pe ce cale viitorul s-apropie. 5    Dar vine-apăsat, ca bătăile inimii.
Pîn-adineaori a fost incoruptibil distant.
S-apropie-acum, e aci, e prezent.
Achimie el încă totul în lume.
După pravila ei, pe-o neştiută dimensiune 10    a locului, tu te ascunzi
în dosul pleoapelor mele,
devenind sufletul meu.
Şi ceasul e-aci, înfloreşte şi nu mai apune.
246
247
BIHORELUL
MUNCA PLEOAPELOR
Vînt de inimă amară,
Bihorelul suflă-afara.
A ajuns prin spini şi ruji
Fără nume pîn'la Cluj.
Vînt de inimă amară,
Bihorelul creşte-afară,
Vrea să-si facă nume-n tară.
O muncă de fiecare clipă, de fiecare, îndeplinesc pleoapele. Are nevoie de ea subt zare lumina noastră.
S-o săvîrşească de dimineaţa pînla-ntunecoasa strajă, pleoapele singure n-ar fi în stare. Le ajută moartea si viata.
Clipă de clipă 10    moartea le închide, viaţa le deschide.
248
MUNŢI ŞI NORI
INELUL ANULUI
Munţii s-au făcut
cînd norii de la început
s-au dezbrăcat de greul plumb,
de greul lut.
5    Munţii s-au făcut cînd norii, dorind să fie călători şi uşori, şi-au lepădat subt ei, în vînt, povara pe pămînt.
Anul adaugă un inel tulpinii,, cînd pomul e încă suleget, cum mirele pune miresei veriga în deget.
5    în jocurile şi-n frumseţea Firii puterea aceasta de-a pune inel nu este-a timpului, ci a iubirii.
De-atunci munţii stau, 10    grămezi de plumb, grămezi de lut şi cată către zile de-nceput.
250
TREAZ E SUFLETUL
ÎN LUMEA LUI HERACLIT
Treaz e sufletul, peste fire, numai ziua prin cimitire ; treaz, unde drumuri şi inimi s-adună unde mormintele stau împreună 5    ca liniştea după furtună.
Produs al aerului soarele ar fi,
al vremuirii, joc al unor pămînteşti stihii,
aşa credea-nţeleptul din Efes.
S-ar plămădi solarul trup din nou, în fiecare zi,
din aburii fosforescenţi care din mare ies.
Treaz e sufletul peste fire numai ziua prin cimitire ; treaz, unde muşchiul pe lespezi acopere numele, relele, bunele.
10
Ştiu că iubita mea-i aşa, pe care o slăvesc.
Mereu e alta, alta e, tot alta,
ca soarele antic, un rod al fiecărei dimineţi.
S-alcătuieşte din lumini pe care nu le-nveţi,
se înfiripă din splendori pe care tăcînd le preamăresc.
Făptura fără ieri, întruchipată iar şi iar, în ciclurile arzătoarei, reluatei tinereţi îmi este dat, pînă la capătul acestei vieţi, în fiecare zi din nou s-o cuceresc.
252
253
AMINTIRE
CÎNTARE VlNTULUI
Copil, fragile globuri eu lansam din pai, mărunte lumi închipuind pe cele mari. Subt pomi mărunte lumi, copilă, urmăreai, în aer le spărgeai cu rîsul tău de rai. Acolo stau şi-acolo stai prin vrăji de mai.
Despăturăm, în amintire, timp şi trai. Suntem pierduţi şi azi în nesfîrşitul mai.
„în iubire nimeni, nimeni nu-şi ţine cuvîntul. Veşnic strîns îmbrăţişat te-a ţinea numai pămîntul." 3    Astfel cîntă sfîşiat lîngă mine vîntul, cînd la dreapta, cînd la stîng lîngă mine vîntul
254
255
M-AM OPRIT LÎNGĂ TINE
MULT MĂ MIRĂ STEA ŞI TRUP
Am căutat mereu umbra genelor
pe un obraz. Am căutat-o prin geografia
răsăritenelor şi apusenelor
basme. Şi n-am găsit-o.
Numai tîrziu am găsit-o aci. Aci, în patria mea, la seminţia mea. M-am oprit lîngă tine, cînd tăcerea ta mi-a spus: „Nu mă atinge!"
M-am oprit lîngă tine,
descoperind că părul tău e o flacără
pe care vîntul n-o stinge.
Şi lîngă minunea cea mai simplă
am stat cum se cuvine
Mult mă miră stea şi trup, frunză şi lumini ce sînt. Cît e loc şi cît e gînd nu-i nimic făr' de veşmînt.
5   Mînecînd spre traiul lui, sufletul de la-nceput se îmbracă în pămînt. Mînecînd spre traiul lui, sufletul de la-nceput
10   ştie să se-mbrace-n stea, că veşmînt el va lua lut din lutul raiului.
256
257
UMBRA
VEŞNICII
Umbra ce-o purtăm pe drum, că-i din soare, că-i din lună, ne-nţeleasă-i ca o rună, scrisă-n piatră de lagună.
5    Să-nsoţească-n lumi fiinţa merge-alături nefiinţa. Umbra ce-o purtăm pe drum e un fum? O, nu e fum.
Toate-n preajmă vor să spună: 10    e şi umbra-ntruchipare a nimicului din Soare, a nimicului din Lună.
Sunt veşnicii de multe feluri. Lesne nu-i pe toate să le ştii. O veşnicie poartă numele Sărutare. Alta se cheamă Uitare.
5   Cunosc o veşnicie
ce palpită vie subt ie. „Suava Inimă" îi este numele. Alteia i se spune „Iată Urmele",,
Şi mai ştiu o veşnicie M)    ce se numeşte ^Lacrima mare", şi alta alinătoare: „Leagăn pe Mare".
258
253
RUGĂCIUNE
ÎNGERUL
Prea lungă-i noaptea pentru o singură viaţă. Cuprinsă-n scrum ca jarul încearcă inima să dăinuiască pînă s-a face dimineaţă. Rugat să fie Dumnezeu, rugate Vîntoasele şi fiece boare cenuşa apărătoare de orice suflare să mi-o ferească.
10
15
2,0
Cînd vine din cerişti, descinde firesc întrupat
şi nicidecum ca o rară minune.
Pe drum, cînd apare,
ia chip zburător, de pasăre-om,
de-animal înzestrat cu un singur instinct,
cu instinctul luminii.
Ce este un înger? O rază de soare.
O rază ce faţa-şi întoarce
să-si vadă izvorul.
Cînd vine-ntre noi
ia raza un chip de-animal. Dar e înger.
Ce alt decît înger poate să fie
făptura purtînd o povară de aripi în spate?
E înger, nu-ncape-ndoială.
Neştiinţă şi teamă, beatitudini sfioase
sunt marile lui slăbiciuni
şi marea-i tărie.
Instinctul luminii îl ţine-n picioare, drept ca un pom, drept ca un om.
Fapte, icoane şi noime, mai multe decît un copii el nu înţelege.
Cutreieră drumuri, fără dobîndă. întîmpină mulţi iscusiţi pămînteni, 2i5    iscodeşte, şi uită ce i se spune;
lipsit e de darul să-nveţe totul pe nume.
260
261
Uneori se apleacă, ridică ţărînă în palme. BASM LÎNGĂ FOCUL DE STÎNĂ
îl miră din cale afară materia — şi-ar vrea s-o ajute, după puterile 30    cîte însuşi le are. O-mbărbătează să zboare. Ar vrea să scoată din ţărnă virtuţile, cum raza soarelui smulge din rouă culorile.
Apă din rîuri cu sete bea îngerul, dar o cupă să-şi facă din palme nu ştie. 35    De-a dreptul cu gura el bea,
pe ţărm întinzîndu-se, cît e de lung, ca o sălbăticiune, pe pîntec.
40
45
Mult nu şi-a pus la-ncercare prin văi subtlunare nici simţuri, nici minte, în calitatea de aur a Firii, în bunătatea de-argint a Omului, astfel, prea lesne el crede, lăsîndu-se-atras de vreo cursă. Adesea prin vremuri se lasă-ncercat de o dulce otravă.
Neştiutor a toate e îngerul, poartă însă pe frunte noroc şi lumină. Statornic curat şi fără de vină mereu el vrea să ajute ţărîna.
50    îngerul! îngerul!
Oricînd poetul, al răului rodnic,
îl poate uşor ispiti
în hora-nălţărilor sale — c-un cîntec.
Ascultam în copilărie basmul
ce păstorul mi-1 depăna, sporindu-mi
negrăita mare mirare lîngă
focul de stînă.
Ridicînd a joacă jar crud în palme, spune vorbă rară păstorul despre ritul, cursa şi iscusinţa fiarei
fată de fiară.
Lupul după ce în poiană-şi rupe 10    mielul-nouraş la izvor se duce
botul să şi-1 spele de sînge. Linge
labe si urme.
15
Fiara mi-o închipui cum drege noaptea înăspritul şipot, cum ochiul apei ea de gheaţă-1 sparge. Să-şi piardă pete,
dîră, mirosuri.
20
Lupul ştie, din amintirea veche a sămînţei sale, să-şi poarte grije, căci feroci devin fraţi şi semeni dacă
dulmecă sînge.
262
263
Port pe gură cruda aromă-a gurii tale. Ploi de stele curgînd n-o spală. Cum m-ar sfîşia, de-aş ieşi-n cetate,
fraţii mei,
lupii!
ÎNAINTAREA LOR SI ÎNTOARCEREA NOASTRĂ
Dăinuind în noi
mai mult decît în morminte,
pe drumul lor viu
strămoşii se uită, subt soare, mereu înainte.
5    Prin bezna fierbinte
a păcatului nostru de seară şi dimineaţă, dorind cunoaştere şi veşnică viaţă strămoşii se uită mereu înainte.
Pe-acelaşi drum uneori noi ne-ntoarcem 10   pînă-n mijlocul caldei, aievei lumini, care-n ea ţine şerpii şi basmele Evei.
265
MURIND ZEII ÎŞI LASĂ
CREATURI DE VARA
Murind zeii îşi lasă în urma lor templele, precum melcii căsuliile goale.
Pe subt brazi, pe subt bătrînii,
licuricii-licurici,
creaturile de vară,
îşi aprind fosforescenţa
străvezie, selenară.
Pentru mii de ani, pentru vremi fără capăt
ei şi le lasă,
spre mîngîierea
vîrstei de azi şi de-apoi.
Printr-atîţia martori mici se-nfiripă vis de faun, să mă facă de ocară.
Dar nici un vestigiu al erei de aur, 10    oricare-ar fi chipul lui,
nu-nvinge tristeţea noastră în faţa timpului.
Pe subt brazi, pe subt bătrînii, 10    nici o zînă nu-şi aprinde măcar coapse, măcar sînii, cum fac verzii licurici?
267
PRINTRE LACURILE DE MUNTE
CUTREIER
Mă plimb pe pămînt, enigmă-n cuvînt, făptură în haină, o taină în taină, 5   cînd miez, cînd veşmînt. Mă plimb pe pămînt subt ceruri de gînd. Prin dumnezeul Vînt bate aripa io   seminţei ce sînt.
Ce calm ! Ce puritate ! Dacă am vedea cu lacurile, stelele s-ar apropia, întîmpinîndu-ne la drumul-jumătate.
Ne odihnim în iarbă, cu un rest de oboseală în noi, ca sufletul. Printre lacuri de munte stăm şi privim. Soarele a asfinţit în argintul de vest.
Prin aerul de cleştar
stîncile, brazii, munţii, lucrurile toate,
chiar cele mai depărtate,
se conturează mai clar.
268
269
NOAPTE DE MAI
SCUTUL
Jos prin ierburi, printre lemne,
uhuit s-aude, semne.
Rar un foşnet, rar un murmur.
Sus e zodie de gemeni. 5    Toate cîntă pentru semeni.
Toate îşi răspund prin linişti,
Pitpalac îşi spune vrerea
pitpalacului din inişti.
Orice glas ascultă glas, 10    numai greierul prin ceas
stă de vorbă cu tăcerea.
Parcă n-are-n lume semeni,
doar în inişti cele linişti.
15
Cînd orice scut are formă de inimă, nu-i de mirare
că-n noi înşine inima pare un scut.
Ce aperi în noi cu tăria
pietrei peste care-am trecut,
inimă, tu, ca un scut?
Aperi ce-n dosul tău este?
întîiul suflet al nostru,
amarantul cu veşnică floare, copilăria?
Aperi ce-n noi e poveste, ce n-are nevoie de scut, amintiri sîngerînde de ghimpi şi de roze din vremi de-nceput, amăgirea supremă, ardori de pleromă, dragostea albă cu mîndra-i aromă?
270
271
SPUNE-O-NCET, N-0 SPUNE TARE
1939 !
Spune-o-ncet, n-o spune tare. Iată-aceştia suntem noi. Cînd e singur fiecare sufletele nu-s în noi.
îi este pustiului sete
de sfinţi şi de rouă.
O mie nouă sute treizeci şi nouă !
An fără rouă.
Stăm alături, eu şi tu? Sufletele noastre sunt în noi cînd suntem doi. Altfel nu.
De semenii noştri, de-aşezăminte, de-abia ne-aducem prin timpuri aminte.
Cetatea aceasta nu ştim 10    de-i veche sau nouă. S-a spune odată: '3 9, an fără rouă.
Creşte pustiul: vai nouă ! Nici sfinţi şi nici rouă. 15    O, semeni şi-aşezăminte, vai nouă, vai nouă !
273
ŞI TOTUŞI!
COLŢ MEDIEVAL LA CLUJ: 1570
Cu fruntea aplecată şi învinsă Pe lîngă Bastionul Croitorilor,
omul descopere cuvînt pe strada unde stau alături biserica reformată
de mîngîiere-n ţărnă: O, pămînt, pămînt! şi alte case cu ogive medievale,
Pămînt, tu stea mereu atinsă ! o întîmplare se repetă, ciudată,
5    în fiecare dimineaţă, pe la acelaşi ceas.
Se pot vedea pe-acolo înşiruite subt streşini
ovale de-argilă. Ovale. Tulburătoare, frumoase ovale.
Trecători, purtaţi de febra dimineţii, ^ se opresc brusc, în sus să privească. întîi unul, 10    apoi doi, apoi trei, în număr crescînd, pînă cînd mulţimea zădărniceşte mersul, înaintarea, întoarcerea.
Gîlceavă se stîrneşte între tineri şi bătrîni, 15    Spre ovalele rînduite subt streşini cătînd
tinerii spun: „Sunt jumătăţi de sini".
Bătrînii răspund: „Sunt cuiburi de rîndunici".
Disputa se-ncinge aprigă, medievală, ca focul.
Fetele cari se-abat prn preajmă se opresc şi ele 20    o clipă. Apoi şovăitoare părăsesc locul
prefăcîndu-se a nu-nţelege despre ce e vorba;
sau intră zîmbitoare în biserică s-asculte orga.
Oamenii privesc nedumeriţi la statuia
Sfîntului Gheorghe, care încă n-a învins balaurul 25    Pe la amiază, în sfîrşit, mulţimea se destramă,
în cîteva ceasuri argumentele ostenite
sunt date uitării. Oamenilor le mor dovezile, treptat,
Ei se privesc străini
274
275
ORGA
parcă niciodată nu s-ar fi certat.    ^ i 30    A doua zi disputa începe de la capăt. ^ j Bătrînii spun: „Sunt jumătăţi de sîni!" Tinerii răspund: „Sunt cuiburi de rîndunici".
Ai intrat în tinda marei catedrale s-asculţi orga, cu ţevi de vînt, furtunoasă cîntînd. j 5    Şi-auzi pe Dumnezeu prin înălţimi
din toate degetele mînii sale fluierînd, fluierînd.
i
I
|
277
ADDENDA 2
ODĂ UNUI RÎND DE HAINE NOUĂ
O, haine !
în voi se va adăposti De mîne-ncolo un schelet — Şi nimenea nu va mai rîde-n urma lui, 5    Cînd tremurînd îşi va purta încet Ciolanele ce-atîta timp în zdrenţe vechi s-au obosit...
Eu voi muri-ntr-o ţară depărtată — Şi-acoperit de lut şi alte straturi îO    îmi vor găsi scheletul peste veacuri ... „Homo praehistoricus, — Neandertaler" vor striga în laturi Cu ochelari pe nas savanţii... Dar
15    Se vor porni şi scepticii, interesaţii,
Să cerceteze mai de-aproape
Şi vor găsi-ntre oasele
„Scheletului din epoca de gheaţă"
Un fir de aţă 21)   Din voi, o — haine persiane !...
Făcînd scrutări preste scrutări
Şi analiza chimică a firului
Vor constata, în ciuda
Atîtor argumente pricepute, 2 5    Că omul e
De prin o mie nouă sute...
281
FATA MORGANA
Slăvite haine,
Cîntări de laudă eu v-aduc, căci voi Mă veţi scăpa de-acea ruşine 30    Ce va pune-o erudiţia pe mine...
Pustiul:
Bolnav, de fierbinţeli îi arde fruntea Şi trecătoare
Vedenii îi apar în creierii de nisip... 5    Pustiul larg se zbate şi visează... Visează-o altă lume Mai bună Vizionarul sterp...
283
CERUL
ŞI TOTUŞI
Zîmbitoare
Pe furiş cînd tu te-apropii, Ştrengăreşte eu te-aştept cu Ghicitori sau cu vro glumă:
5    „Ştii ce fac acuma
îngerii din cer?... Ca fluturii de noapte Zboară-n gol şi-n întuneric, Căci tot cerul,
Cerul tot s-a coborît în mine..."
... Şi totuşi s-a-ntîmplat... şi-ţi surîdea în faţă bucuria De-a te vedea învinsă... Cum ne-adînceam în umbrele de noapte Ale castanilor cu boltituri de templu — dintr-un felinar S    Curgea în calea ta şi-a mea — lumina — Ca mierea dintr-un fagure de aur ... ... Şi totuşi s-a-ntîmplat minunea C-am stors izvor de patimi Din ochii tăi, 1©   Cum sfinţii de pre vremuri
Scoteau din stîncile pustiului izvor de apă vie ... ... Şi totuşi ţi-am tivit cu sînge buzele frumoase.
284
285
ECCE HOMO !
LACRIMELE TALE
Din ce mi-am plămădit nestăvilita nebunie de-a trăi
Vîrtejul meu de-avînt şi dulcea sete de-a juca,
Cînd din pămînt sorb numai fiere?...
Cînd văd mormintele şirag încoronate
Cu iederă ca nişte frunţi de-nvingători cu lauri
Din ce-mi hrănesc scînteia mea de rîs, de nu se stinge?
Şi cînd cutreier blestematele ogoare, ce minune
Mă-mbată de visez că eu păşesc pe bolta unui cer?
Şi ce-venin mă face s-aiurez
Că glia neagră de păcate
Răsună sfînta ca un clopot
Sub paşii mei de plumb?...
Nu ştiu, dar rîd şi strig cutezător în vînt:
„De ziua de apoi nu mă-nspăimînt —
în iad de-ajung
M-oi bucura de-un colţ în el ca de un rai întreg!..."
Din plîns pustiu şi din dureri ţi se desprind Fermecătoare visuri,
Cu cari încerci să umpli golul lumii tale ...
Cu mintea mea-nţelegătoare văd
Că lacrimile tale,
Fecioară, nu-s ca alte lacrimi —
Căci lacrimele tale
Sunt picuri
Din — apa morţilor:
Din apele acelea cari apar ca din nimic Pe şesuri,
Vrăjind în mijlocul pustiului Minunea unei alte lumi ...
286
287
TAINĂ
FATĂ ÎNTRE ZIDURI
Arătările stingerii pătrund în stelare grădini. Unul spre altul soi ii se-ndeamnă mari şi străini.
5    Cercul e tras, umbra s-a înmiit — ultim semn. S-arată zodia nimănui. Dumnezeu îşi vede lumea parcă n-ar fi a lui. în curînd totul e împlinit.
Dactilografă, danţ silnic al mînilor pe flori albe de metal — oraşul huruie din o mie de străzi o — fără sfîrşit. 5    Casele stau oarbe cu o mie de ochi. Danţ fără de cîntec, mîna ta scrie cifre din împărăţia maşinilor, în sînge purtai odată grădini — o, cum le-ai uitat.
10   Cînd te ridici, priveliştea
nu răspunde nădejdii,
cînd pleci — te scuturi
ca de-o cenuşă —
peste oraş 15    paserea Phoenix nu mai zboară.
288
289
FRANCISC D'ASSISI
INSCRIPŢIE LA UN IZVOR
înhămaţi de cărucioare alături de om
cînii mănăstirilor duc lapte-n cetate.
O bucurie nouă îi ţine în jug
şi-o rîvnă parcă spre-o luminoasă dreptate.
Cinele vreo şapte mii de ani n-a făcut nimic, numai a lătrat. Azi e fericit că-şi vede rostul subt stelele pe care le-a certat.
Prin luturi, zgură şi putregaiuri, prin elemente străbat. Călătorule, aibi încredere-n graiuri cum este al meu. 5    Nu sunt un zeu, dar ies curat.
în pădure, în predica de vecernie am să-i dau drept exemplu catîrilor galbeni, boilor, poate şi crinilor şi slujitorilor din templu.
Altă-nvăţătură ? Nu ştiu. Mi-ascund sprîncenele subt pălărie. Ah, Doamne, e timpul să-mi văd şi eu, călugărul Francisc, de-o meserie.
290
291
ELEGIA PLOPILOR Şi-amintindu-mi de plopi, voi
vina lor, singura vină, era că frunza le tremura ca inima-n oameni.
Cinci semne de exclamaţie-n şir pentru strigătul inimii puse, crescură în curtea ta plopii. Vîrful lor astăzi ce sus e !
Caut în van să găsesc pentru ce poruncă veni să fie tăiaţi. Vină nu le descopăr, decît că deasupra stele şi nori le sunt fraţi.
Gînd de osîndă le pune oraşul zvelţilor plopi ce crescură-n senin. Să fie pentru că zilnic mai grea umbra lor cade pe zidul vecin?
Lîngă adîncul îndureratul fluviu al timpului,
ce sfarmă frumseţea şi-o duce,
e casa ta. Plopii mai stau,
dar mîne securea-i doboară în cruce.
Prin ani, pe la poartă-ntr-ascuns, ocolind, voi mai trece, ades: Cutremurîndu-mă-n noapte, mut voi gîndi din toate, vai, ce s-a ales!
292
SALUT, JUNEŢĂÎ
ÎNGHEAŢĂ IZVOARELE
Spun unei fete: Cu luare-aminte fii printre lumini! Adesea ele dor, şi-aproape toate te silesc, făcîndu-ţi zi, s-aşterni pămîntului o pată sumbră. Subt stele ţine-te ! Căci în lumina lor făptura ta n-aruncă nici o umbră. Salut, juneţă!
Trăind însă în basmul întrupat al tinereţei fără bătrîneţă şi al vieţii fără moarte, n-aşteaptă-n lume nici o fată sfat cum trebuie frumseţea să şi-o poarte. Salut, juneţă!
îngheaţă stihiile, înţepenesc curgătoarele. Ca cerbii şi căprioarele, ca fiara de pădure, iarna, sunt cuprins de spaima 5    că-ngheaţă toate izvoarele.
Va amuţi în văgăună mugetul. Că nu-i scăpare — o ştii şi tu. Şi-o ştie tot cugetul.
294
295
NOTE ŞI COMENTARII
VÎRSTA DE FIER
Urmînd principiul general al alcătuirii ediţiei (istoria creării şi receptării operei), îmi pun şi aici întrebarea pe care mi-am pus-o în legătură cu fiecare dintre ciclurile publicate în timpul vieţii poetului: cînd au fost scrise poeziile care compun acest ciclu ? Răspunsul e mult mai greu de dat, pentru că, aşa cum am arătat în Nota asupra ediţiei, cele patru cicluri definitive, sau cel puţin trei dintre ele: Vînt a de fier, Corăbii cu cenuşă, Cîntecul focului, nu se succedă în timp, ci au fost constituite concomitent, din poezii scrise pînă spre sfîrşitul anului 1957 (termen probabil, pe care-1 deduc, în lipsa altor informaţii, din scrisoarea trimisă de Rosa del Conte lui Bazil Munteanu la 9 ianuarie 1958, citată în voi. 1 al ediţiei de faţă, p. LXXXI). Pe foaia de titlu a manuscrisului acestui ciclu scrie: „Poezii — 1940— 1944". înseamnă că au fost scrise toate atunci? Sigur nu, pentru că nu apar toate în ciclurile în care-şi grupează Blaga poemele după publicarea Nebănuitelor trepte (1943). In Domnia soarelui de toamnă şi în Legenda veşnică, cicluri organizate în 1946, figurează numai 5 dintre ele. Pînă în 1953— 1954, cînd e constituit ciclul Ecce tempus, se adaugă alte 15, iar pînă la gruparea de la — probabil — sfîrşitul anului 1957, în trei cicluri (despre care am amintit puţin mai sus), încă 4 ; restul, adică 7. titluri, se întîlnesc pentru întîia oară în sumarul ciclului Vîrsta de fier (nu ştiu dacă acest sumar, definitivat, ca al tuturor celor 4 cicluri ultime, în 1959— 1960,,este identic cu cel din 1957). E greu de presupus că toate poemele din care e alcătuit, în final, ciclul acesta existau încă din 1944 şi că Blaga alegea din ele unele titluri ori de cîte ori îşi grupa producţia lirică, lăsîndu-le pe celelalte deoparte. Mai probabil este că gruparea la anumite intervale într-un ciclu nou sau, începînd din 1957, în mai multe avea în vedere întreaga creaţie nepublicată a poetului. Cum trebuie înţeleasă atunci indicaţia de pe coperta ciclului Vîrsta de fier ; „Poezii — 1940— 1944"? Ea apare şi pe caietul-manuscris al ciclului Domnia soarelui de toamnă (ci, pentru toată informaţia în legătură cu ciclurile, Nota asupra ediţiei, în voi. 1). Cred că ea se referă mai degrabă la anii de care sînt inspirate poeziile (dacă nu toate, acelea care dau tonalitatea ciclului) decît la epoca în care au fost scrise. Creaţia de după război a lui Blaga se întemeiază în bună parte pe o poetică a amintirii: „Ce se preschimbă-n poezie? / Numai lucrurile care s-au stins / trecînd în amintire" (Alchimie).
299
Unele dintre poezii — 12 din 31 — sînt datate: 8 în manuscris, 4 în fişa care însoţeşte ciclul şi care e alcătuită de către nepoata poetului, după informaţii provenite, desigur, de la autor. Acestea, aflăm, au fost scrise în 1951 (1), 1954 (2), 1955 (1). Celelalte 8 sînt datate: 1940 (3), 1941 (1), 1942 (3), 1944 (1). Datarea acestora din urmă se referă la scrierea poeziilor, sau la punctele de plecare ale imaginaţiei  creatoare ?
Ce ştim sigur despre perioadele în care au fost scrise poemele din Vîrsta de fier este ceea ce rezultă din sumarele ciclurilor în care Blaga şi-a grupat creaţia lirică după publicarea volumului Nebănuitele trepte. în Domnia soarelui de toamnă şi în Legenda veşnică sînt incluse cinci dintre poeziile ce vor intra în Vîrsta de^fier Inima mea în anul 1940, Cetatea moartă, Lîngă vatră, în timp, Pe munte. Acestea existau deci în 1946, cînd au fost alcătuite cele două cicluri. în Domnia soarelui de ■toamnă au fost incluse apoi alte paisprezece, reluate în Ecce tempus, ciclu organizat în 1953— 1954: Inscripţie, Jale la început de noiemvrie, Pasărea U, Echinocţiu de doamnă, Pod peste Mureş, Vîrsta de fier, Cîntecul călătorului în toamnă, Ceas, Norul, Ecce tempus, Gdtterdămmerung, 21 decemvrie, Drum prin cimitir, După furtună. în Ecce tempus mai sînt introduse apoi (deci între, aproximativ, 1954 şi 1957, cînd ciclul este abandonat prin regruparea textelor în trei cicluri: Vîrsta de /ier, Corăbii cu cenuşă, Cîntecul focului) următoarele titluri: Balada fiului pierdut, Cîntec despre regele Ion, Balada mierlei, Corn de vînâtoare. în sfîrşit, în forma definitivă, din 1959— 1960, a ciclului Vîrsta de fier figurează alte şapte poezii neîntîl-eite pînă aci: Sapă, frate, sapă, sapă, Nu sunt singur, Timp fără patrie, Sufletul s-apleacă soartei, Oboseala anului, înviere, Caravela.
Din cele 31 de poezii ale acestui ciclu, numai una a fost publicată în timpul bieţii poetului: Sapă, frate, sapă, sapă. Am inclus-o în volumul 1 al ediţiei.
Poeziile din Vîrsta de fier s-au păstrat în următoarele manuscrise: 1) Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, numerotatde la 210 la 314 — aici sînt: Cetatea moartă, Pasărea U, Pod peste Mureş, Cîntecul călătorului în toamnă, Ceas, în timp, Pe munte, Cuvinte către patru prieteni, Drum prin cimitir); 2) Legenda veşnică (ms. 2.536; există aici manuscrise ale poeziilor Inima mea în anul 1940, Cetatea moartă, Lîngă vatră); 3) Ecce tempus (ms. 23.022, filele 316—334; cuprinde cele mai multe dintre poeziile din Vîrsta de fier ; Inscripţie, Jale la început de noiemvrie, Inima mea în anul 1940, Lîngă vatră, Pasărea U, Echinocţiu de toamnă, Pod peste Mureş, Vîrsta de fier, Cîntecul călătorului în toamnă, Balada fiului pierdut, Ceas, Norul, Ecce tempus, Gdtterdămmerung, 21 decemvrie, în timp, Cîntec despre regele Ion, Balada mierlei, Pe munte, Cuvinte către patru prieteni, După furtună, Corn de vînâtoare); 4) ms. 23.022, filele 1—208 (este un manuscris care cuprinde, aşezate în ordinea alfabetică a titlurilor, multe dintre poeziile de după Nebănuitele trepte; -din Vîrsta de fier figurează aici: Echinocţiu de toamnă, Pod peste Mureş, în timp) ; 5) manuscrisul, incomplet, al ciclului Vîrsta de fier: lipsesc filele cu poeziile Sapă, frate, sapă, sapă şi Pod peste Mureş (existente în sumar), reproduse in ediţia de faţă după ms. 23.022.
Cu excepţia ciclului Legenda veşnică, aflat la Biblioteca Academiei R. S. România, toate celelalte manuscrise se găsesc la Muzeul literaturii române.
Copii autografe ale unor poezii, încredinţate de Blaga unor prieteni sau cunoştinţe, au fost publicate de Bazil Gruia în volumele Blaga inedit. Amintiri şi documente, Editura Dacia, 1974, şi Blaga inedit, Efigii documentare, I, II, Editura Dacia, 1981.
(P- 1)
INSCRIPŢIE
Este prima poezie cu -acest titlu pe care o întîlnim la Blaga. Şi dacă în antume nu există nici o „inscripţie", în postume înregistrăm cinci: pe lîngă aceasta, o „Inscripţie acoperită de muşchi", o alta „pe-o casă nouă", următoarea „pe-o grindă" şi una, în fine, „la un izvor". Faptul interesează, fireşte, nu în sine, ci în semnificaţia lui: inscripţia este, în general, o speţă de poezie gnomică şi prezenţa unor astfel de titluri ne face să ne întrebăm dacă există o orientare în sensul gnomismului a liricii tîrzii a lui Blaga. Versuri cu caracter gnomic se întîlnesc şi în poezia lui de pînă aci, acum devin frecvente poeziile cu un asemenea caracter. „Inscripţiile" sînt numai cîteva dintre ele. Orientarea se explică prin tendinţa mai largă a liricii blagiene tîrzii spre esenţializarea ideii, viziunii, şi spre lapidaritatea expresiei.
Inscripţie are o factură retorică (des întîlnită în poezia gnomică), rezultată din înserierea mai multor (sînt cinci) sentenţe poetice cu structură identică, fixată într-un grup de trei versuri, şi din reluarea parţială a materiei lor verbale. Sînt cinci terţete (chiar dacă nemarcate grafic), urmate de un distih care cuprinde ideea care le însumează şi le adaugă o semnificaţie nouă: ele exprimau, toate, o dimensiune a existenţei — virtualul, latenţa — pe care finalul o converteşte în substanţă a poeziei. Domeniul poeziei — ca şi al existenţei — nu este aşadar numai realul, ci şi posibilul, nu numai perceptibilul, ci şi virtualul. între componentele concepţiei despre poezie a lui Blaga identificăm şi o poetică a stării de virtualitate.
Inscripţie figurează în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 322) şi în ciclul Vîrsta de fier.
A fost publicată pentru întîia oară în Gazeta literară, XIV, nr. 42, 19 octombrie 1967, p. 3.
(p. 2) JALE LA ÎNCEPUT DE NOIEMVRIE
Motivul toamnei devine mult mai frecvent în poezia tîrzie a lui Blaga decît fusese înainte. Semnificaţia lui lirică e determinată de proiectarea în el a unui sentiment existenţial, de echivalarea — cu veche tradiţie — a anotimpului cu vîrsta
300
301
fultimă a poetului. De aci sensul simbolic, de proiecţii ale unor stări sufleteşti, al peisajelor. Un prim ciclu în care Blaga şi-a grupat poeziile de după Nebănuitele irepte se numea, am văzut, Domnia soarelui de toamnă. Frecvenţa deosebită a autumnalelor în Vîrsta de fier se explică prin consonanţa dintre acest motiv şi cel cuprins ;în titlul ciclului.
Poezia a fost inclusă mai întîi în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 319), apoi în Vîrsta de fier.
A apărut pentru prima oară în Gazeta literară, XIV, nr. 42, 19 octombrie 1967, p. 3.
!{p.  4 ) INIMA MEA ÎN ANUL 1940
Mutilarea Transilvaniei prin Dictatul de la Viena a fost resimţită de Blaga *ca un eveniment tragic, pe care 1-a trăit cu toată intensitatea. în toamna acelui ■an se adresa astfel studenţilor, împreună cu care se refugiase la Sibiu: sîntem „în punctul cel mai de jos al mişcării noastre istorice [. . .]. Nenorocirile prin care am trecut [. . .] sunt aşa de mari — că nu permit nici o mîngîiere, pînă la anida-wea şi repararea nenorocirilor" ; „Pînă ieri am fost o ţară mare, din punct de vedere setnic şi geografic [...]. Acest orizont, care de pe pămînt s-a retras în inima noastră, 31 purtăm cu noi, închis în noi, ca orizont viu şi neuitat, pe care nici o măsură ^omenească nu-1 va putea revizui. Ţara din inima noastră, orizontul tocmai suficient pentru orice creaţie oricît de mare a spiritului, ţara de totdeauna rămîne neatinsă -acolo, înlăuntrul nostru" (Introducere la cursul de filozofia religiei, publicat în Manuscriptum, nr. 4, 1974).
Poezia a fost inclusă în ciclurile Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R., mr. 2.536, fila 51), Ecce tempus (ms. 23.022, fila 320) şi Vîrsta de fier.
A fost publicată mai întîi în Gazeta literară, XV, nr. 11, 14 martie 1968, p. 3, cu titlul Inima mea în anul... (aşa e dactilografiat titlul în manuscrisul ciclului Vîrsta de fier, unde a fost completat cu creionul „ 1940"; în forma aceasta, completă, apare titlul şi în ciclurile anterioare).
<p.  5 ) CETATEA MOARTĂ
Este a doua poezie (după Cîntec pentru anul 2000, publicată în 1943) în care apare, în chip explicit, Sibiul, oraşul în care Blaga îşi publicase volumele de debut ca poet şi filozof, pe care-1 văzuse apoi, în scurte călătorii, mereu (avea aici un frate, Lionel) şi în care trăise apoi aproape şase ani (între toamna lui 1940 şi vara
lui 1946). Melancolia e starea lirică pe care o exprimă ambele poeme, nouă e acum, tandreţea cu care Blaga priveşte oraşul supus răvăşirii tomnatice.
Cetatea moartă a fost inclusă succesiv în ciclurile Legenda veşnică (ms. B. Acad. JR.S.R., 2.536, filele 37—38), Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 232-.233), Ecce tempus (ms. 23.022, fila 318), Vîrsta de fier.
A apărut mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 42, 19 octombrie 1967, p 3.
<p.  6 ) LÎNGĂ VATRĂ
Vatra, ca spaţiu ..în care se produce comunicarea cu strămoşii, spaţiu sacru, ^asemenea incintei unui templu — în care se simţea poetul trăind în Biografie, după care tînjea apoi în Ani, pribegie şi somn —, a devenit acum un loc al izolării de tot şi al suferinţei, aşezat parcă în mijlocul unui pustiu.
In Antologia de poezie popidară pe care a alcătuit-o de-a lungul mai multor .ani, pînă în 1954, Blaga a reţinut şi aceste versuri populare: „De străinătatea mea / Plînge iarba pe vîlcea; / De străinătate mare,/ Plînge iarba sub picioare".
Lîngă vatră figurează în cicluiile Legenda veşnică (ms. B.Acad. R.S.R., 2.536, iilele 43—44), Ecce tempus (ms. 23.022, fila 319), Vîrsta de fier.
Prima apariţie: în volumul Poezii, ediţie îngrijită de George Ivaşcu, Editura pentru literatură,   1966, p. 427.
î(p.  7  ) PASĂREA U
încă o autumnală, în care însă transfigurarea peisajului după starea de ^spirit a poetului e împinsă la limită; imaginii naturii i se substituie o viziune de -coşmar, creată cu mijloacele şi în stilul fabulosului folcloric. Pasărea U este într-alt fel misterioasă decît „pasărea măiastră" cîntată de Blaga şi n-are nimic din simbolismul ascensional al ornitologiei lui. E o pasăre fatidică, al cărei cîntec aminteşte mai degrabă de ţipătul cobitor al aceleia din Monolog în Babilon al lui Philip-pide.
Pasărea U este una dintre poeziile intercalate în ciclul Domnia soarelui de doamnă după 1946, cînd ciclul fusese încheiat în prima lui formă (în manuscrisul acestuia, 23.022, filele 301—302, e datată, cu un scris ce nu pare al lui Blaga: 1940); reluată în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 321) şi Vîrsta de fier.
A fost publicată pentru întîia oară în Gazeta literară, XIV, nr. 52, 28 decern" brie 1967, p. 3.
302
303
(p.   9  ) ECHINOCŢIU DE TOAMNĂ
Figurează în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 320, unde e datat: „septemvrie 1940") şi Vîrsta de fier. în afara acestora, s-a mai păstrat un manuscris (23.022, fila 100; dactilogramă cu modificări în creion), sigur mai vechi.
Prima apariţie: în Gazeta literară, XIV, nr. 52, 28 decembrie 1967, p. 3.
VARIANTE
Ms. 23.022/100 (A ), ms. 23.022/320 (B), V.D.F. (C).
V.	2	- A ;	de subt arcade ce apasă; B, C ; de sub arcade ce apasă
V.	5	- A :	Vino pe deal, pe cel din urmă > Vino pe deal, pe cel din urmă-n soare; B, C; Vino pe deal, pe cel din urmă-n soare
V.	j	- A ;	subt pietre doarme; B, C ; sub pietre doarme
V.	8	- A :	să strigăm de-acolo după păsări (> păsările) călătoare; B, C ; să strigăm de-acolo după păsările călătoare
V.	10	- A :	cari fără de a şti ce strigă > cari făr-a şti ce strigă; B, C ; cari făr-a şti ce strigă
V.	14	- A :	nouă înşine înstrăinaţi, cu patria pe umeri — moartă; B, C ţ nouă înşine străini, cu patria pe umeri — moartă
V.	16	- A :	că-ntraripatele puteri spre care ochii ridicăm > că-ntraripatele puteri ce biruie-n azur şi-n nori > că-ntraripatele puteri, răzbind prin nori; B, C ; că-ntraripatele puteri, răzbind prin nori
V.	18	- A :	ne iau văzduhul prin tangentă / la fel cu o săgeată; ne iau văzduhul prin tangentă doar — ca o săgeată; B, C ; ne iau văzduhul prin tangentă doar — ca o săgeată
V.	19-20	A ;	şi nu mai prind de jos / nici fluturări de semne şi nici veste: şi nu mai prind de jos, din ţări, nici fluturări / de semne şi nici veste; B, C : şi nu mai prind de jos din ţări nici fluturări / de semne şi nici veste
(V. 28		- A	• să le lăsăm subt noi — şi de pe dealul cel din urmă; B, C;
să le lăsăm sub noi — şi de pe dealul cel din urmă
oi în semnificaţia lor cosmică şi să le transfigureze în simboluri ontologice şi^ prin urmare, să „vadă" peisajul într-o imagine esenţializată, poetul a invocat rareori, numindu-1, acest element al geografiei reale (este, totuşi, singurul nume de rîu care apare în poezia sa): în două poezii din epoca debutului, Vară nouă şi Muncă, publicate în revistă dar nereluate în vreun volum, şi în acest poem tîrziu. între imaginile de atunci şi cea de acum e o deosebire care merită să fie observată: în Vară nouă şi Muncă este imaginea unei naturi „pure", de o vitalitate debordantă (oamenii înşişi par manifestări ale ei), a unei naturi în perpetuă geneză; in Iod peste Mureş — imaginea unei naturi istoricizate, martoră şi depozitară a prezenţei omului şi a acţiunii lui, o natură înzestrată cu memorie. Modificarea nu priveşte numai aceste poezii, peisajul istoricizat devine caracteristic liricii mai tîrzii a lui Blaga (îl întîlnim chiar în textul imediat anterior al ciclului: „Vino pe deal [...]/ unde-un trecut de slavă cu suflare lentă / sub pietre doarme"), relevînd o orientare nouă, al cărei „manifest" este poemul Monolog din Nebănuitele trepte. Blaga i-a dat mai tîrziu şi o formulare aforistică: „în tinereţe îţi plac peisajele: Ia bătrîneţe peisajele saturate de istorie" (Elanul insulei, Editura Dacia, 1977, p. 219;.
Poezia a fost inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă .{ms. 23.022, fila 266—267), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 327) şi în Vîrsta de fier. (cf .supra p.300).S-a mai păstrat un manuscris (23.022, fila 149, dactilogramă).
A apărut mai întîi în Gazeta literară, X, nr. 35, 29 august 1963, p. 5.
VARIANTE
Ms. 23.022/266-267 (A ), ms. 23.022/327 (B), ms. 23.022/149 (C),
V. 5 — A :  îşi au, precum se ştie, lucrurile cîntăreţii lor > îşi au măreţele-ntîm-
plări şi lucruri cîntăreţii lor; ByC'. îşi au măreţele-ntîmplări şi
lucruri cîntăreţii lor V. 6 — A,   B : dar podului îi  cîntă numai apa, ce subt el se-ndeasă; C; dar
podului îi cîntă numai apa, ce sub el se-ndeasă V. 8 — A ; pe el ca printr-o casă, lungă, lungă ()dreaptă) casă; B, C ; pe el ca
printr-o casă, lungă dreaptă casă V. 22— A,   B:  Prin  istorie  adie doar un miros de otavă;   C;  Prin istorie
adie doar miros de otavă
p. 10 ) POD PESTE MUREŞ
(
Mureşul, care curge la cîţiva km depărtare de Lancrăm, aparţine geografiei lui Blaga de la început, adică de cînd imaginea lumii se reducea la cît cuprindea vederea (cf. Hronicul şi cîntecul vîrstelor, cap. II). înclinat să perceapă datele natu-
<p. 12 ) VÎRSTA DE FIER
„Vîrsta de fier" este a cincea, şi ultima (prima fiind cea de aur), din reprezentarea mitică a istoriei umanităţii înfăţişată de Hesiod în Munci şi zile şi intrată «apoi în tradiţia culturii europene (mai toţi scriitorii următori au redus „vîrstele"
304
305
la patru, eliminînd-o pe cea a „eroilor"). în prelungirea acestei tradiţii, Blaga a recurs de timpuriu la mitul vîrstei de aur, cel mai frecventat de către poeţi, pentru a da o expresie potrivită cu tendinţa fundamentală a spiritului său de a privi totul „sub specie absoluţi" fie sentimentului de participare la existenţa cosmică, fie nostalgiei după timpul cînd comunicarea cu natura se realiza firesc (timpul acesta fiind, în viaţa speciei ca şi a individului, epoca începuturilor, a copilăriei), fie, în sfîrşit, speranţei şi încercării de recuperare a acelui timp al copilăriei. Iată-1 acum, condus de aceeaşi tendinţă mitizantă, dar de un alt sentiment existenţial, determinat de împrejurări biografice şi istorice, invocînd mitul altei vîrste, cea „de fier", pusă în titlul unui poem şi al unui ciclu.
Figurează în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 320, unde e datat: „septemvrie  1940") şi Vîrsta de fier.
A fost publicat pentru întîia oară în  Viaţa românească,  XXI,  nr. 1, ianuarie 1968, p. 21.
VARIANTE
Ms. 23.022/320 (A ), V.D.F. (B). V. 10       — A : ţi s-au ascuns mulţii semeni; B ; ţi s-au ascuns mulţii semeni şi fraţii, surorile
V. 11 —12 — A cu suferinţa lor adîncă,/ te-ntrebi, căci feţele ce-n preajmă le vezi / sunt improbabile. S-aude sumbră o şoaptă adusă de vînt; B : cu suferinţele lor, te întrebi./ S-aude sumbră o şoaptă adusă de vînt
V. 16       — A : Fericită este acum numai valea ce are un sfînt î; B ; Fericită-i
acum numai valea ce are un sfînt! V. 20        — A : şi-n spaima materiei; B ; şi-n spaima de pretutindeni
(P 15)
CEAS
Inclus! mai tîrziu (după 1946) în ciclul Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 238 — 239), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 318) şi Vîrsta de fier.
A apărut pentru întîia oară în Contemporamd, XX, nr. 19, 7 mai 1965, p. 3.
variante
Ms. 23.022/238-239 (A ), ms. 23.022/318 (B), V.D.F. (C).
Titlu   — A : Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii ) Ceas; B, C : Ceas
V. 1    — A : Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am văzut că-n zădar ; B, C :
Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am văzut că-n zadar V. 9    — A : Ţi-am zis alte daţi; vezi tu cum jarul lucrează în vatră; B, C : Ţi-am
zis alte daţi; vezi tu jeraticul, truda în vatră?
(p. 16 )
NORUL
Figurează în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 320, unde e datat de Blaga, cu cerneală; „Sibiu, 1941") şi Vîrsta de fier.
A apărut mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 52, 28 decembrie 1967, p. 3#
<P. 17)
ECCE TEMPUS
(p. 13 ) CÎNTECUL CĂLĂTORULUI ÎN TOAMNĂ
Integrată mai tîrziu (după 1946) în ciclul Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 249-250), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 321) şi în Vîrsta de fier.
Prima apariţie: în Contemporanul, XIX, nr. 20, 15 mai 1964, p. 3.
(p. 14 ) BALADA FIULUI PIERDUT
Inclusă mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 333), apoi în Vîrsta de fier.
A fost publicată mai întîi în Amfiteatru, I, nr. 5, mai 1966, p. 75.
Inclus în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 319) şi Vîrsta de fier. Apărut mai întîi în Contemporanul, XXI, nr. 19, 13 mai 1966, p. 1.
variante Ms. 23.022/319 (A), V.D.F. (B).
V. 3 — A :  în trupul meu timpul se-neheagă subţire; B ; în trupul meu timpul sporeşte subţire
(p. 18 )     ' GOTTERDĂMMERUNG
Titlul („Amurgul zeilor") este identic cu cel al ultimei părţi a tetralogiei lui Richard Wagner Inelul Nibelungidui, Thule şi  Orplid sînt ţări legendare (sus-
306
307
trase deci, în principiu, morţii, ca şi zeii din titlu) evocate de poeţii romantic * germani (prima apare de pildă la Goethe, în Regele din Thide, baladă autonomă integrată apoi în Fanst).
Figurează în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 323) şi Vîrsta de fier. Prima apariţie: m Gazeta literară, XIV, nr? 42, 19 octombrie 1967, p. 3.
variante Ms. 23.022/323 (A ), V.D.F. (B). V. 2 — A :  cînd toate către soare curg; B ; Vai, toate către soare curg
(p. 19 ) 21 DECEMVRIE
Este una dintre foarte puţinele poezii despre iarnă ale lui Blaga. Nu din oroarea de frig a lui Alecsandri, de pildă, evită poetul anotimpul, reacţia lui la peisa) e spirituală, nu senzorială: iarna înseamnă moartea — fie şi aparentă şi temporară — a naturii sau, cel puţin, o sugerează, răpind poetului temeiul aspiraţiei ori iluziei de a trăi în interiorul unei vitalităţi cosmice perpetue, temeiul „legendei", al „poveştii", pe care-1 dă contemplarea naturii primăvara şi vara; de aci „preferinţa" lui Blaga pentru aceste anotimpuri.
îndărătul peisajului, poetul percepe mişcarea naturii, drama cosmică şi actele ei, marcate de cele două echinocţii şi de cele două solstiţii; tuturor Blaga le-a închinat poeme; aici, solstiţiului de iarnă.
Inclus mai întîi în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 322), apoi în ciclul Vîrsta de fier.'
Publicat pentru întîia oară în Gazeta literară, XV, nr. 11, 14 martie 1968,
p. 3.
(p. 20 ) ÎN TIMP
Figurează în ciclurile Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 268 — 269)^ Ecce tempus (ms. 23.022, fila 327), Vîrsta de fier. în afara acestora s-a mai păstrat un manuscris, în creion (23.022, fila 121), care, după toate semnele, reprezintă prima elaborare a poemului (datat, de către Cornelia Blaga — după cum aflăm din fişa ce însoţeşte manuscrisul — : 1942).
Prima apariţie: în Contemporanul, XIX, nr. 20, 15 mai 1964, p. 3.
variante
Ms. 23.022/121 (A ), ms. 23.022/268-269 "(B), ms. 23.022/327 (C), V.D.F.
(D).
întrucît varianta A se deosebeşte mult de celelalte, o reproduc integral: ÎN LUMINĂ > SFERĂ > NATURA-ŞI ÎMPLINEŞTE CICLUL > ÎN TIMP
Natura-şi împlineşte ciclul, şi iarăşi îl reia ) Natura-şi
împlineşte ciclul, relevîndu-se, şi iarăşi } Natura-şi împlineşte ciclul
şi iarăşi de la cap şi-1 ia Istoria înaintează pe Via Appia. Ridică () înalţă) apeducte în () -n) deserturi şi pune pietre de hotar în timp. ici o bătălie, colo un gînd. în catacombe s-adună şi iar se revarsă. Dar faptele mele unde sînt? Faptele, care () ce) ar putea pentru mine mărturie să stea în lumină?
.Acesta-i. gîndul ce noaptea mă omoară. Şi ce-am făcut, ce-am făcut pentru ca morţilor mei să le fie ţărîna uşoară? Apoi au fost tăiate ultimele patru versuri; au fost introduse, după v. 3 din această variantă, două versuri noi;
vindecă argila arsă,
dezmărgineşte pămîntul,  grădină după grădină
şi a fost completat v. 10 astfel;
în grădină, în lumină?
V. 1 — 2 — B, C : Natura-şi împlineşte ciclul şi iarăşi de la cap şi-1 ia; D: Natura-şi împlineşte ciclul / şi iarăşi de la cap şi-1 ia
V. 5 — B : înalţă apeducte-n (> în) deserturi; C, D ; înalţă apeducte-n deserturi
V. 13 — B, C : Faptele ce ar putea / pentru mine mărturie să stea; D: Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea
(p. 21 ) CÎNTEC DESPRE REGELE ION
Integrat mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 3309 unde e datat de Blaga: „19-42"), apoi în Vîrsta de fier.
308
309
A fost publicat pentru întîia oară în Gazeta literară, XV, nr. 11, 14 martie 1968, p. 3.
(p. 22) NU SUNT SINGUR
Figurează numai în ciclul Vîrsta de fier.
A apărut întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 42,   19 octombrie  1967, p. 3.
(p. 23) TIMP FĂRĂ PATRIE
t
Figurează numai în ciclul Vîrsta de fier.
Prima apariţie; în Viaţa romanească, XXI, nr. 1, ianuarie 1968, p. 21. (p. 24) SUFLETUL S-APLEACĂ SOARTEI
Figurează numai în ciclul Vîrsta de fier.
A fost publicată pentru întîia oară în Amfiteatru, I, nr. 5, mai 1966, p. 75.
(p. 25) BALADA MIERLEI
Inclusă mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 330), apoi în Vîrsta de fier. Un manuscris al poeziei a publicat Bazil Gruia în volumul Blaga inedit. Amintiri şi documente, Editura Dacia, 1974, p. 205.
întîia apariţie; în Viaţa românească, XXI, nr. 1, ianuarie 1968, p. 22.
(p. 26) PE MUNTE
Poezia reia motivul muntelui, menţinînd sensul fundamental (muntele ca spaţiu al ieşirii din regimul sufletesc al marii treceri), dar cu o tonalitate lirică mult deosebită de aceea din poemele mai vechi (Munte vrăjit^ Viziune geologică
etc), foarte apropiată însă de cea din Alean arhaic şi din Ulise (unde motivul muntelui e înlocuit cu cel al mării, spaţiu simbolic cu aceeaşi semnificaţie la Blaga), poezii datînd din anii în care e scrisă şi Pe munte.
„Scutul şi coiful cu pană" sînt şi ale lui Ulise, chiar dacă nu sînt numite în text; ele ne amintesc de „zalele" poetului din Alean (voi. La curţile dorului) şi de „armura" Cîntâreţilor bolnavi (voi. La cumpăna apelor), de Don Quijote (ciclul Corăbii cu cenuşă); altfel spus, între măştile poetului apare din cînd în cînd şi una a cavalerului în armură.
Inclusă în ciclurile Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 245—246, unde titlul este: Pe munte între două timpuri y Pe munte), Ecce tempus (ms. 23.022, fila 321), Vîrsta de fier.
A apărut mai întîi în Contempm'anul, XX, nr. 53, decembrie 1965, p. 1.
(p. 27 ) OBOSEALA ANULUI
Figurează numai în ciclul Vîrsta de fier.
A apărut pentru întîia oară în Astra, II, nr. 12, decembrie 1967, p. 15. (p. 29 ) CUVINTE CĂTRE PATRU PRIETENI
Ideea din versurile 13—16 o aflăm şi într-o însemnare din Elanul insulei (ed. cit., p. 193): „De-un lucru mi-e frică mai tare decît de orice: să nu mă comport, fără ştiinţă, lamentabil în ceasul morţii". Caii apocaliptici (v. 11) sînt cei din Apocalipsa lui Ioan (cap. 6), primejdiile ce fulgeră din Nord amintesc de profeţia lui Ieremia (6, 1; „iată se iveşte de la miazănoapte o nenorocire şi o zdrobire mare").
Integrată mai tîrziu (după 1946) ciclului Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 304—305), reluată în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 321, unde e datată de Blaga; „1942") şi Vîrsta de fier.
Publicată întîia oară în Gazeta literară, XIV, nr. 42, 19 octombrie 1967, p. 3.
(p. 30 )    . DRUM PRIN CIMITIR
Inclusă mai tîrziu (după 1946) în ciclul Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 242—243), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 319), Vîrsta de fier.
Prima apariţie: în Viaţa românească, XVII, nr. 2, februarie 1964, p. 5.
310
311
(p. 31 )
DUPĂ FURTUNĂ
A făcut parte din ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 321, unde e datată de Blaga; „1944"); reluată în Vîrsta de fier.
A apărut mai întîi în Contemporanul, XX, nr. 19, 7 mai 1965, p. 3.
variante Ms. 23.022/321 (A), V.D.F. (B). Titlu     — A : Ţărm după furtună; B : După furtună.
V. 1 — 2 — A : Cinci ani în şir nimic nu s-a-nchegat; B ; Şi ani şi luni / şi iarăşi
ani nimic nu s-a-nchegat t/  7__# _ A : Cinci ani văzduhul a fost plin de-un freamăt; B ; Şi luni şi ani /
şi iarăşi luni văzduhul a fost plin — de-un freamăt V. 13    — A :  Să fim noi doi întîii cari ieşim, după tumultul stins; B ; Să fim
noi doi întîii care ieşim, după tumultul stins
(p. 32 ) ÎNVIERE Figurează numai în ciclul Vîrsta de fier.
A fost publicată pentru întîia oară în Contemporanul, XVIII, nr. 43, 25 octombrie 1963, p. 1.
(p. 33 ) CORN DE VÎNĂTOARE
Inclusă mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 332), apoi în Vîrsta de fier.
Apărută mai întîi în Contemporanul, XVIII, nr. 43, 25 octombrie 1963, p. 1.
(p. 35 ) CARAVELA
Obiectul care a inspirat poezia există şi acum (la fiica poetului) şi, după o informaţie publicată de Bazil Gruia în Blaga inedit. Amintiri şi documente (ed. cit., p. 77—78 ), ar fi fost cumpărat de scriitor „de la consignaţia", „pînă prin 1955".
Figurează numai în ciclul Vîrsta de fier.
A fost publicată pentru întîia oară în Gazeta literară, XIV, nr. 42, 19 octombrie 1967, p. 3.
CORĂBII CU CENUŞĂ
Situarea în timp a poemelor care compun ciclul trebuie dedusă şi de data aceasta (în afara datărilor din unele texte, pe care le voi menţiona în notele respective) din prezenţa lor în diferitele „volume" în care Blaga şi-a grupat poeziile de după Nebănuitele trepte.
In Domnia soarelui de toamnă figurează 9 poezii din acest ciclu: întîia duminecă, Răsunet în noapte, Zi de septemvrie, Brînduşile, Oedip în faţa Sfinxului, Cînele din Pompei, Arâbida, Doamne, îngăduinţa ta, Judecată în Cîmpul Frumoasei. Primele 6 dintre ele se găsesc şi în Legenda veşnică. Aceste 9 poezii au fost scrise deci pînă în 1946, anul în care au fost compuse aceste două cicluri. După 1946 au fost adăugate în Domnia soarelui de toamnă, dintre textele care ne interesează aici, următoarele 17: Vară în jurul cetăţii, Toamnă de cristal, Oraş în noapte, Dacă m-aş pierde, Tablele legii, Ulise, Epitaf pentru Euridike, Cîntecul somnului, Johann Sebastian Bach, Zi si noapte, Psalmul 151, De rerum natura, îngerul lumii, Apoteoză, în faţa unei statui a Sfîntului Gheorghe, Orizont pierdut, Cuvînt peste poarta din urmă. în 1953— 1954, cînd renunţă la acest ciclu şi-şi grupează poeziile într-unui nou, Ecce tempus, Blaga reia şi aceste titluri în noul ciclu (cu excepţia unuia singur: în fata unei statui a Sfîntului Gheorghe, pe care-1 va introduce mai tîrziu). în această primă organizare a ciclului Ecce tempus mai aflăm, dintre poemele ce vor intra în Corăbii cu cenuşă, încă 3: Prier, Ulciorul, Glas de seară. Aceste 20 de poezii sînt scrise prin urmare între 1946 şi 1953—1954,
Celelalte poezii din Corăbii cu cenuşă nu apar decît în caietul-ciclu cu acest titlu, din 1959—1960. Acestea sînt: Poeţii, Poveri, Catren („Limba nu e vorba ce o faci"), Suflete, prund de păcate, Suprema ardere, Columna lui Mem-non, Catren („Uşor nu e nici cîntecul. Zi"), Cîntecul obîrşlei, Vestea cea bună, Unde un cîntec este, înţelepciune de grădina, Tîlcuri, Scoici, Dumbravă africană. Aureolă, Linia, Inscripţie acoperită de muşchi, Cariatide, Drumul lor, Părinţii.
Unele dintre poeziile acestui ciclu (cele menţionate mai sus) figurează în manuscrisele ciclurilor Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022/210—314), Legenda veşnică (ms. B. Acad. R. S. România 2.536), Ecce tempus (ms. 23.022/316—334); aproape toate (adică în afară de Arâbida, Psalmul 151, Cînele din Pompei şi Cuvînt peste poarta din urmă) s-au păstrat şi în alte manuscrise, incluse în manuscrisul
312
313
alfabetic 23.022/1—208. Singurul manuscris complet este caietul dactilografiat intitulat Corăbii cu cenuşă, din 1959— 1960, care, reprezentînd şi forma definitiva dată poemelor, constituie textul de bază al ediţiei noastre.
Cîteva dintre poeziile din acest ciclu au fost publicate în timpul vieţii autorului: Răsunet în noapte, Zi de septemvrie, Brînduşile, Oedip în faţa Sfinxului, Scoici, Părinţii, Cînele din Pompei. Le-am inclus în volumul 1 al ediţiei.
(p. 41) POVERI
Inclusă în ciclul Corăbii cu cenuşă. în afara dactilogramei de aci s-a păstrat un manuscris în creion chimic (23.022, fila 151), care nu prezintă însă vreo deosebire.
Tipărită mai întîi în Gazeta literară, XII, nr. 29, 15 iulie 1965, p. 4.
(p. 39) POEŢII
în afară de ciclul Corăbii cu cenuşă, poezia s-a mai păstrat într-un manuscris (23.022, fila 199, scris cu cerneală). O copie autografă semnată (publicată în facsimil de Bazil Gruia, în Blaga inedit. Efigii documentare, voi. II, p. 48) poartă data: „21 sept. 1952", ziua în care a fost „transcrisă pentru Ica" (Viorica Manta, soţia doctorului Cornel Manta; în casa de la Gura Rîului a familiei Manta poetul a fost oaspete de mai multe ori în verile anilor 1950— 1960). Poezia este deci anterioară acestei date.
A fost publicată pentru întîia oară în Scrisul bănăţean, XIV, nr. 11, noiembrie 1963, p. 37.
VARIANTE
Ms. 23.022/199 (A), CCC. (B).
V. 10 — A : Ca apele ei tac, ce umblă sub pămînt (> ogor); B i Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor
(p. 40) ÎNTÎIA DUMINECĂ
Poemul face parte din seria celor „scrise la Sibiu, în toamna şi iarna 1945— 1946" — cf. infra, p. 319.
A fost aşezat în fruntea ciclurilor Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R., 2.536, filele 3—4), Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 210—211) şi Ecce tempus (ms. 23.022, fila 316); reluat în Corăbii cu cenuşă.
Prima publicare: în volumul Poezii, Editura pentru literatură, 1966, p. 425.
(p. 42) PRIER
Motivul Ledei, o „variantă" a ideii comunicării umanului cu divinul (şi deci o ilustrare a posibilităţii „stării paradisiace" — subsumată ca atare mitului fundamental al poeziei blagiene) îl atrăsese pe Blaga încă din epoca debutului, cînd încerca să-1 exprime plastic însă, nu literar; „îl cercetam, vara, la Sebeş, unde se retrăsese mama lui văduvă", îşi va aminti Horia Teculescu. „Ce bătrînă frumoasă! Parcă o aud dojenindu-1 că i-a umplut casa cu tablouri, de care ce-o să zică lumea? Căci Blaga, cu mult talent la desen şi pictură, lucrase o serie cu motivul Ledei" (Amintiri despre Blaga, în Bazil Gruia, Blaga inedit. Amintiri si documente, ed. cit., p. 243).
Poezia figurează în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 325) şi Corăbii cu cenuşă.
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 26. (p. 43) VARĂ ÎN JURUL CETĂŢII
Contemplator dintotdeauna al naturii, Blaga îşi făcuse, în anii tîrzii, din mişcarea fără ţintă aparentă prin peisaj un stil de viaţă şi de creaţie, al abandonării în voia senzaţiilor şi a inspiraţiei. în nişte fragmente din jurnalul său, publicate la sfîrşitul volumului de Poezii, 1966, citim: „Iscodesc locurile cele mai retrase din preajma cetăţii, cîmpul, vegetaţia, dealurile, viile, crîngurile, apele. Mă duc uneori spre miazănoapte, s-ajung prin sate ce cultivă podgorii şi vinuri, ce-ar putea să răspundă la egalitatea beţiei mele lăuntrice. Nu este drum subt soare sau cărare adumbrită de unde să nu mă întorc acasă cu existenţa sporită de cîte un nou stih. Iau seama zidindu-mă astfel că faţă de versurile mele de altădată [...] noua mea poezie [...] se adînceşte pe un plan mai organic şi mai omenesc" ; „Cîteva ceasuri pe zi le închin plimbărilor cu rază întinsă. Mersul subt zare largă mă ţine într-o stare prielnică plăsmuirii poetice. Creez de preferinţă în ritmul pasului. Mă poticnesc adesea în cîte un vers, ce pune rezistenţă cizelării, ca nodul din care iese creanga copacului. Cînd stihul prezintă dificultăţi
314
315
ce-mi par fără soluţie, îl părăsesc, şi nu-1 mai reiau decît a doua zi. După un somn adînc de noapte, este cîteodată suficient să-mi amintesc versul în substanţa zgrunţuroasă a căruia m-am împotmolit în ajun, pentru ca din cadenţa pasului cuvintele să se găsească precum pietricelele într-un caleidoscop" (loc. cit., p. 476-477;.
Poezia a fost inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 264—265), reluată în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 326) şi în Corăbii cu cenuşă.
A apărut în volumul Poezii, 1962, p. 170.
<p. 44 ) TOAMNĂ DE CRISTAL
Integrată mai tîrziu (după 1946) ciclului Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 284—285), reluată în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 327) şi în Corăbii €u cenuşă.
A fost publicată întîia oară în Gazeta literară, X, nr. 35, 29 august 1963, p. 5, fără versurile 17—20. Eliminarea s-ar fi făcut „cu consimţămîntul autorului" în vederea includerii în volumul de Poezii, 1962, în care n-a apărut însă. Textul integral apare abia în Opere, 2, Editura Minerva, 1974 (de unde — p. 487 — am preluat informaţia privind eliminarea strofei a cincea).
(p. 46 ) ORAŞ ÎN NOAPTE
Inclus mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 286—287), reluat în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 327) şi în Corăbii cu cenuşă.
Publicat  pentru întîia oară în laşul literar,   XII,   nr  9, septembrie 1961, p. 10.
Ah, numai de nu s-ar sfărma într-o zi argila ulciorului de dorul izvorului.
A apărut mai întîi în Gazeta literară, X, nr. 35, 29 august 1963, p. 5.. (p. 48 ) CATREN
Un aspect caracteristic al creaţiei poetice tîrzii a lui Blaga este frecvenţa formelor fixe. El este semnificativ întrucît este o componentă a procesului de „clasicizare", nu numai sub raport formal, a poeziei blagiene. „De la forma versului liber, în ritmuri abrupte, trec tot mai mult la forma clasică — notează el în aceeaşi pagină de jurnal din care am citat mai sus —, căutînd totuşi să păstrez şi să accentuez modernitatea expresiei". Procesul începuse mai de mult, nouă este, între altele, recurgerea la tiparele formelor fixe de poezie. Catrenul, absent din culegerile publicate de poet, este dintre acestea; cinci poezii se intitulează chiar aşa, alte patru (Vestea cea bună, Zi şi noapte, Cuvînt peste poarta din urmă, Şi totuşi !) sînt de asemenea catrene; ar trebui să numărăm aici şi Catrenele fetei frumoase (10), de fapt poezii de sine stătătoare, şi Catrenele dragostei (alte 10). Să mai observăm, în fine, frecvenţa incomparabil mai mare decît înainte a catrenului ca formă strofică.
în afara dactilogramei ciclului Corăbii cu cenuşă (singurul în care apare) „ s-a păstrat un manuscris în creion (23.022, fila 10), în care v. 2—3 au iniţial altă ordine (inversă faţă de aceea din dactilogramă), modificată apoi printr-o săgeată.
Prima apariţie: în Gazeta literară, XV, nr. 11, 14 martie 1968, p. 3.
(p. 49 ) SUFLETE, PRUND DE PĂCATE
<p. 47 ) ULCIORUL
Figurează în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 325) şi Corăbii cu cenuşă. în ms. 23.022/325 (ca şi în unele copii înmînate de poet prietenilor şi datînd, desigur, din aceeaşi perioadă; Bazil Gruia reproduce în facsimil una, în Blaga inedit. Amintiri şi documente, ed. cit., p. 108), textul are, în final, următoarea strofă în plus, tăiată apoi:
Sunt în slujbă şi n-oi conteni s-o-ntreţin, mulţumind între patru pereţi frumseţea cu alte frumseţi.
Poezia aminteşte lirica introspectivă din volumul de debut, prelungind,, pînă în ultimii ani ăi vieţii scriitorului, motivul „sufletului" ca echivalent al lumii, ca purtător al substanţei ei absolute (Vreau să joc !, Mi-aştept amurgul, Inima ş.a.), motiv constituit şi sub influenţa filozofiei indiene (în cadrul căreia principiul identităţii dintre atman şi brahman este unul fundamental). Ecourile acestei influenţe cu caracter formativ nu s-au stins cu totul niciodată la Blaga». Şi dacă el n-a mai revenit la lecturile de tinereţe, amintirea lor pare a răsuna în acest poem; „Aici în cetatea lui Brahman (în trup) este o casă, o mică floare de lotus (inima); înăuntrul ei este un loc mic; ceea ce se află aici ar trebui să cercetăm, să căutăm să cunoaştem". Căci „acest univers este aşa de mare, acest loc dinăuntrul inimii este aşa de mare; în el se află deopotrivă cerul şi pă~
316
317
mîntul, focul şi vîntul, soarele şi luna, fulgerul şi stelele şi tot ce se află pe lume şi ceea ce nu se află (trecutul şi viitorul)" {Chandogya — Upanişad, 8, 1, apud Paul Deussen, Das System des Vedanta, 1883, p. 171—172).
Un alt semn, mai evident, al menţinerii culturii indiene în orizontul spiritual al poetului este, în acest ciclu, poezia Pelerinii.
Suflete, prund de păcate figurează în ciclul Corăbii cu cenuşă. O altă dactilogramă (ms. 23.022, fila 203) existentă prezintă numai deosebiri — minime — de punctuaţie.
A fost publicată în Contemporanul, XX, nr. 19, 7 mai 1965, p. 3.
(p. 50) DACĂ M-AŞ PIERDE
Inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 253—254), reluată în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 322) şi în Corăbii cu cenuşă. Publicată pentru întîia oară în Steaua, XV, nr. 12, decembrie 1964, p. 58»
variante
Ms. 23.022/253-254 (A ), ms. 23.022/322 (B), CCC (C).
V. 4 — A, B : n-aş mai fi singur în lume; C; n-aş mai fi singur pe lume V. 11 — A, B : Privighitoarea în noapte; C; Privighetoarea în noapte
(p. 51) TABLELE LEGII
Titlul poeziei aminteşte de „Tablele" primite de Moise (Ieşirea, 24—34), ultima strofă (în special v. 20—21) de Luca (22,44), dar spiritul poeziei n-are nimic biblic; „legea" de aici este imanentă, înscrisă în fiinţa biologică a omului. Motivele mitologice sînt regîndite de un poet în a cărui cultură intrau şi ştiinţele naturii şi care scria acum (sau scrisese nu de mult) o carte de antropologie (Aspecte antropologice, curs predat în 1947— 1948).
Poezia a fost integrată (după 1946) ciclului Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 251—252), reluată în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 322) şi Corăbii cu cenuşă.
A fost publicată mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 42, 19 octombrie 1967, p. 3.
(p 53 ) SUPREMA ARDERE
In afara dactilogramei din ciclul Corăbii cu cenuşă, s-a păstrat un manuscris £n cerneală (23.022, fila 204), în legătură cu care e de notat numai că aci versurile sînt aliniate în stînga (nu retrase din două în două).
întîia apariţie: în Scrisul bănăţean, XIV, nr. 11, noiembrie 1963, p. 38.
(p. 54 ) ULISE
Inclusă (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 272 — '273), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 328) şi în Corăbii cu cenuşă.
A fost publicată pentru întîia oară în volumul Poezii, 1962, p. 176.
(p. 56 ) EPITAF PENTRU EURIDIKE
Poezia a fost scrisă în amintirea „unei tinere fete, decedată în 1946", aflăm din notele la volumul Poezii, 1966, p. 470. în Notă asupra ediţiei, Opere, 2, 1974, Dorii Blaga (care dăduse, desigur, informaţia citată mai sus) precizează că este vorba de Coca Rădulescu. Ei îi sînt dedicate şi alte poezii: Văzduhul seminţe mişca, Zi de septemvrie, Octomvrie, Răsunet în noapte, Cîntecul brumelor, urmelor întîlniri, Prezenţă, Legenda noastră, Oedip în faţa Sfinxului. în notele la volumul Poezii, 1967, p. 486, sînt adăugate Ziua a şaptea, întîia duminecă, în jocul vîrste lor, Brînduşile (care sînt incluse în această ediţie, dar nu figurează în cea din 1966). Toate „au fost scrise la Sibiu în toamna şi iarna 1945— 1946" şi se găsesc în ciclul Legenda veşnică. în Opere, 2, loc. cit., Dorii Blaga lărgeşte seria lor, fără a indica fnsă titlurile: ciclul acesta „cuprinde 30 de poezii, în mare majoritate dedicate domnişoarei Coca Rădulescu, decedată în 1946". Bazil Gruia precizează că era „o studentă pe care Blaga a cunoscut-o în toamna lui 1945 şi care s-a stins năprasnic în 1946". Mărturia lui e mai bogată: „Pentru prima oară mi-a amintit în treacăt de Coca Rădulescu prin 1950, şi m-a impresionat melancolia dureroasă care rezona in cuvintele poetului. Ea a fost prezenţa feminină despre care îi plăcea cel mai puţin să vorbească. Dar nici să treacă total sub tăcere existenţa ei. Am observat •că dacă venea cumva vorba de anii 1945— 1946, mai devreme sau mai tîrziu ceva funcţiona ca un fel de declic şi Lucian făcea o aluzie la «Euridike » —
318
319
numele pe care i-1 da totdeauna. Chiar amintirea repetată şi sibilinică a acestui nume mă făcuse să-1 întreb: Mă ierţi, te rog, cine-i această Euridike ? El zîmbise parcă îngăduitor: « De fapt n-o chema aşa. Avea un nume comun — Coca, dar parcă asta contează ? »" Cu toată discreţia poetului, cîte ceva a ajuns totuşi pînă la noi: „Mi-a povestit odată, îndurerat de aducerea-aminte, cum s-a stins: cîndva studenta avusese un infiltrat T.B.C., dar se restabilise; în 1946 face însă o călătorie într-un camion descoperit, începe să plouă, ea răceşte, boala i se activează fulgerător, şi cum în acea perioadă imediat următoare războiului primează priva-ţiile, şi cum antibioticele încă nu există, tînăra moare. Cît de zguduit a fost Lucian şi cît de puternică i-a fost afecţiunea ne-o spune Epitaf pentru Euridike..." (Blaga inedit. Efigii documentare, II, ed. cit., p. 196— 197;. Bazil Gruia afirmă tot aci că întreg ciclul Legenda veşnică i-ar fi fost dedicat Cocăi Rădulescu.
Epitaf pentru Euridike, care nu figurează în acest ciclu, a fost integrat mai tîrziu în ciclul Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, fila 303), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 319) şi în Corăbii cu cenuşă.
(p. 57 ) COLUMNA LUI MEMNON
Departe de intenţia de a scrie un poem de evocare istorică, Blaga a folosit materia legendei în ilustrarea uneia dintre ideile cele mai caracteristice ale artei sale poetice.
Figurează numai în ciclul Corăbii cu cenuşă. A fost publicată în Contemporanul, XIX nr. 2, 10 ianuarie 1964, p. 3.
(p. 58 ) CATREN
In afara dactilogramei ciclului în care apare, Corăbii cu cenuşă, s-a păstrat un manuscris în creion (23.022, fila 13), în care versul 1 arată astfel: „Uşor nu se face nici cîntecul. Zi > Uşor nu e nici cîntecul. Zi".
în „fişa ştiinţifică" ce însoţeşte manuscrisul 23.022, filele 1—208, poemul e datat (de către Georgina Gheorghe): 1955. O copie dăruită de poet Vioricăi Manta poartă data: „ 18 iulie 1955" (cf. Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 61).
A apărut în Contemporanul, XVII, nr. 44, 2 noiembrie 1962, p. 3. (p. 59 ) GLAS DE SEARĂ
Columna („colosul", în lucrările de specialitate) este de fapt o statuie, a lui Amenofis al III-lea, una dintre cele două statui ale faraonului ridicate (în secolul al XlV-lea î.e.n.) la intrarea templului său funerar de la Teba. Este statuia situată la nord, făcută, ca şi cealaltă, dintr-un singur bloc de piatră înalt de peste 15 m şi care a fost „rănită" nu de spada unui rege, ci de un cutremur (în secolul I î.e.n.); blocul „s-a crăpat şi a fost spart în două la înălţimea brîului". „De atunci, printr-un fenomen fizic [...] piatra a început să vibreze, lucrînd în interior la fiecare schimbare bruscă de umezeală şi de căldură, care însoţesc răsăritul soarelui" (Enciclopedia artei şi civilizaţiei egiptene, Editura Meridiane, 1974, p. 185;„ „Regele" care a îndreptat stricăciunea a fost împăratul roman Septimiu Sever. „Această refacere a avut o consecinţă funestă: Memnon a redevenit un colos asemănător tuturor celorlalte şi şi-a pierdut vocea". „Aurora" şi plîngerea din strofa a doua pot fi puse în legătură cu legenda creată în jurul statuii: numele unui cartier al Tebei, Memnonia, a fost trecut asupra statuii, „considerată de atunci încoace ca o imagine a eroului etiopian Memnon, căzut odinioară în cîmpiil©-troiene, şi salutînd în fiecare dimineaţă, prin plîngerea sa, pe mama sa Aurora'* (ibidem ).
Următoarea însemnare din jurnal dezvăluie geneza acestei poezii, fiind totodată semnificativă pentru procesul de creaţie al scriitorului: „Viaţa izbucneşte in mine ca un murmur năvalnic de ape, parcă aş da spre o vară cît patru anotimpuri. Atari avînturi au darul să-mi apropie, prin contrast, gîndul morţii. în stări de exuberanţă şi turmentare, gîndul nefiinţei îmi este suportabil. El nu mă atinge decît cu melancolii de natură lirică, stinse ca subt surdină. Iar asemenea melancolii dau relief înseşi stărilor mele de beatitudine [...], mă închipui subt zarea de la miazăzi, în căsuţa de la Căpîlna. Văd în închipuire uşa deschisă spre pridvor. Şi încep jocul cu gîndul morţii. Cîteva strofe se încheagă degrabă în cugetul şi-n inima mea. Cuvintele se ivesc în ritmul pasului, care cîntă pe drumul bătut ca de os. întorcîndu-mă acasă, îmi însemn versurile pe o foaie de iiîrtie, ca să nu pierd melodia, care a doua oară, desigur, nu mai poate să mă încerce la fel"  (Poezii,  1966, p. 478;.
Glas de seară figurează numai în ciclul Corăbii cu cenuşă.
în fişa ce însoţeşte o copie dactilografiată a textului (ms. 23.022, fila 103), Dorii Blaga notează: „Mi-a citit poezia pentru prima dată prin 1948 — 49, cînd eram bolnavă".
Prima apariţie: în Steaua, XII, nr. 5, mai 1961, p. 23.
320
321
(P. 60 )
CÎNTECUL OBÎRŞÎEI
în afara dactilogramei ciclului Corăbii cu cenuşă, s-a păstrat un manuscris în creion (23.022, fila 74), datat (de către Georgina Gheorghe): septembrie 1954.
A fost publicat pentru întîia oară în Viaţa românească, XVII, nr. 2, februarie 1964, p. 3.
variante
Ms. 23.022/74 (A), C.C.C. (B).
Titlu — A : Cîntec tîrziu > Cîntecul obîrşiei; B ; Cîntecul obîrşiei ym 3 —A: decît subt chip de nor; B ; decît sub chip de nor V. 10 — A : Fi-voi dor atunci (> atuncea) ? Fi-voi nor; B ; Fi-voi dor atuncea? Fi-voi nor ?
(P- 61 )
CÎNTECUL SOMNULUI
în fişa amintită mai sus, Georgina Gheorghe îl datează: 1951 (violonistul Mihai Constantinescu îşi aminteşte că aceasta este una dintre poeziile pe care le-a cunoscut „printre primii", între 1951 şi 1954, cînd a fost găzduit de poet - cf. Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 88). Inclus (după 1946) în ciclul Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, fila 283), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 331) şi în Corăbii cu cenuşă.
A fost publicat în volumul Poezii, 1962, p. 175.
(p. 62 )
VESTEA CEA BUNA
în afara dactilogramei din ciclul Corăbii cu cenuşă, s-a păstrat un manuscris în creion (23.022, fila 182), în care o primă formă, deosebită de cea din ciclu mai ales prin tăierea versurilor, a fost rescrisă tot aici într-o structură care a rămas definitivă. La rescriere, poetul i-a dat şi un titlu nou - Da, zenitul -, anulat apoi în favoarea celui iniţial: Vestea cea bună. Iată acea primă formă:
Printre lucruri, cînd umblăm,
în preajmă (> prin peisaj > pe-aproape) sau departe, [cerul singur cu tăria lui albastră ne urmează pretutindeni,
în viaţă şi în moarte.
Da, zenitul e mereu deasupra noastră!
A apărut mai întîi în Contemporanul, XX, nr. 19, 7 mai 1965, p. 3.
(p. 63)
UNDE UN CÎNTEC ESTE
Zeul de care e vorba aici este Orfeu, şi poezia aminteşte, prin cîteva elemente, de Sonetele către Orfeu ale lui Rilke.
Orfeu este la Rilke „zeul care cîntă" („der singende Gott" — Partea I, sonetul II), orice cîntec este de fapt al lui („întotdeauna este Orfeu, cînd se cîntă. El vine şi pleacă": „Ein fur alle Male / ist's Orpheus, wenn es singt. Er kommt und geht" — sonetul V). într-un sens asemănător cred că trebuie înţeleasă şi prima strofă din poezia lui Blaga. „Adierea" din strofa a doua apare şi la Rilke: „De fapt a cînta este o altă adiere. / O adiere fără motiv. O adiere zeiască. Un vînt": „In Wahrheit singen ist ein andrer Hauch. / Ein Hauch um nichts. Ein Wehn im Gott. Ein Wind"—sonetul III). Tot aci, o idee ce se regăseşte şi la Blaga, în strofa ultimă: „Cîntecul este existenţă" („Gesang ist Dasein"), şi efectul lui este ordonator şi constructiv („erbauend" — sonetul XXVI).
Este demn de atenţie faptul că, neinvocat niciodată în poezia mai veche a iui Blaga, Orfeu apare acum în cel puţin trei poezii: în Norul, în care poetul se compară cu Orfeu („Mire-se nimeni că-n văile sublunare adast ca Orfeu"), pentru ca în versul următor să se înfăţişeze pe sine ca o ipostază a lui Orfeu („ca un alt Orfeu încercat într-un alt chip..."); în Epitaf pentru Euridike, unde identificarea cu el e deplină, şi aici, în Unde un cîntec este, artă poetică orfică şi ril-keană totodată.
In afara dactilogramei ciclului Corăbii cu cenuşă, există un manuscris în cerneală, cu modificări succesive: cu creion chimic, creion negru, cerneală (23.022, fila 178, datat de către Georgina Gheorghe, în fişa ce însoţeşte manuscrisul: 1 august 1953).
A fost publicată în Viaţa românească, XVII, nr. 2, februarie 1964, p. 3. VARIANTE
Ms. 23.022/178  (A), C.C.C.  (B).
V. 3 — A ; El îşi destramă-n vînt fiinţa toată, rînd > El îşi destramă-n vînt fiinţa toată. Rînd; B ; El îşi destramă-n vînt fiinţa toată. Rînd,
V. 4 — A ; pe rînd în aer mare se resfiră > pe rînd sub crug albastru se resfiră; B : pe rînd sub crug albastru se resfiră
V. 5   — A : Nemaiavînd figură, umbră, chip > Nemaiavînd figură, şi nici umbră-
322
323
V. 10
V. 12
chip; B : Nemaiavînd figură, şi nici umbră-chip A : zeiască, sacră pierdere de sine > zeiască, sfîntâ pierdere de sine >
sacră, zeiască pierdere de sine > dumnezeiască pierdere de sine >
zeiască, dulce pierdere de sine; B ; zeiască, dulce pierdere de sine A ;în (> şi-n > în) armoniile treptat depline; B; în armoniile treptat
depline
(p. 64)
ÎNŢELEPCIUNE DE GRĂDINĂ
într-un manuscris mai vechi, în cerneală, semnat L. Blaga (23.022, fila 123), poezia pare a fi avut alt titlu, devenit indescifrabil prin ştergere şi prin scrierea peste el a titlului rămas definitiv. Altfel, singura deosebire faţă de dactilograma ciclului Corăbii cu cenuşă este forma subt în v. 6 şi 14.
Poezia a apărut mai întîi în Amfiteatru, I, nr. 5, mai 1966, p. 75.
(p. 65)
TILCURI
(p. 67)
DUMBRAVA AFRICANĂ
Dacă Arăbida este o amintire biografică, Dumbravă africană este o amintire culturală, rămasă din frecventarea cărţilor lui Frobenius despre cultura africană, pe care Blaga le comentase în studiile sale de filozofia culturii, începînd din 1930,
Poezia s-a păstrat în dactilograma ciclului Corăbii cu cenuşă şi într-un manuscris în creion (23.022, fila 99).
A apărut mai întîi în Viaţa - românească, XVII, nr. 2, februarie 1964, p. 4.
variante Ms. 23.022/99 (A ), C.C.C. (B).
V. 8   — A : menite-a fi vieţii chezăşie > în  veci perpetuării chezăşie;  B ; în
veci perpetuării chezăşie V. 12 — A : precum din moşiroi (> muşiroi) spart cu piciorul; B; precum din
muşiroi spart cu piciorul In A, poemul are forma unui sonet; ulterior (cu alt creion), poetul a unit printr-o săgeată strofele 3 şi 4.
în afara dactilogramei ciclului Corăbii cu cenuşă, s-a păstrat un manuscris în creion (23.022, fila 167), datat - de către Georgina Gheorghe - ; 10 septembrie 1953.
întîia apariţie: în volumul Poezii, 1962, p. 200.
variante
Ms. 23.022/167 (A ), C.C.C. (B). Titlu — A : Tîlcul zărilor > Tîlcuri; B ; Tîlcuri.
V. 7 — A : dar al dorului (> drumului) e dorul; B : dar al drumului e dorul V. 8 — A : tîlcul zărilor e norul > şi al zărilor e norul > tîlcul zărilor e norul; "  B : tîlcul zărilor e norul
(p. 68) DOAMNE,  ÎNGĂDUINŢA TA
Figurează în ciclurile Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 260—261; titlul iniţial e aici îngăduinţa ta ; a fost apoi întregit, cu cerneală, pînă la forma rămasă definitivă), Ecce tempus (ms. 23.022, fila 325), Corăbii cu cenuşă.
In Domnia soarelui de toamnă şi Ecce tempus, poezia are forma unui sonet A fost publicată în Viaţa românească, XXI, nr. 1, ianuarie 1968, p. 23.
(p. 69) JOHANN SEBASTIAN BACH
(luînd parte la patimi)
p. 66) ARÂBIDA
Inclusă succesiv în ciclurile Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 306—307), Ecce tempus (ms. 23.022, fila 328), Corăbii cu cenuşă.
A fost publicată pentru întîia oară în volumul Poezii, 1962, p. 191.
„Să ascultăm o dată o pasiune sau o cantată de Bach. Să ne aşezăm cu totul în cîmpul sonor al acestei muzici, îngăduindu-i să-şi realizeze prin inducţiune toate liniile ei de forţă în sufletul nostru. încă înainte de a ne descleşta din îmbrăţişarea vrăjitorească, să ne întrebăm apoi: în ce orizont spaţial trăieşte sufletul care vorbeşte despre sine în această muzică? [...] Există în muzica lui Bach, vibrant şi copleşitor rostit, un orizont spaţial, şi încă unul de o structură cu totul specifică: orizontul infinit, infinit în toate dimensiunile sale alcătuitoare!
324
325
Se ghiceşte felul orizontului — din ritm şi din linia interioară a muzicei, aşa cum din zborul păsării ghiceşti lărgimea spaţiului pe care ea-1 simte în preajmă" (Spaţiul mioritic, Editura Cartea românească, 1936, p. 9). Textul acesta este interesant din mai multe puncte de vedere sau pentru mai multe motive. Mai întîi pentru că este primul comentariu filozofic important al autorului în marginea unei opere muzicale. Este o temă de reflecţie, cu posibile concluzii pentru caracterizarea tipului de viziune poetică propriu lui Blaga, faptul că elementele de cultură muzicală ocupă un loc mult mai mic în opera sa decît cele de cultură plastică, în al doilea rînd, pentru că filozoful alege, pentru a defini o structură spirituală, muzica lui Bach. Operele muzicale pe care le invocă în continuare sînt din folclorul cîtorva popoare: „un cîntec popular rusesc", „un cîntec alpin", „un cîntec de dans argentinian", „o doină". Cînd scrie inspirat de opere muzicale, sursele poetului sînt „patimile" (Johannis-Passion şi Matthăus-Passion, aşadar pătimirea lui Isus după evangheliştii Ioan şi Matei) lui Bach şi Sonata Lunii de Beethoven. Nu ştiu care era aria culturii muzicale a lui Blaga. Observ însă o preferinţă pentru muzica „clasică", incluzînd aici şi muzica populară. Preferinţa pare confirmată de faptul că în caracterizările „noului stil" (numit alteori expresionism, constructivism), care sînt tot atîtea pledoarii, Blaga aduce argumente oferite de literatură, de artele plastice, de ştiinţe chiar, dar nu invocă şi exemplul muzicii (al lui Schonberg, de pildă).
în al treilea rînd, textul citat la începutul acestei note este interesant pentru că arată tendinţa lui Blaga de a percepe plastic muzica sau de a traduce în imagini vizuale impresia produsă de ea. Şi cum ea nu apare numai aici, într-o demonstraţie filozofică (cerută deci de ideea urmărită), ci şi în poezie — deopotrivă în Johann Sebastian Bach şi în Sonata Lunii —, această tendinţă trebuie pusă pe seama structurii spirituale a poetului, care explică şi preponderenţa imaginaţiei plastice (chiar dacă ea nu este foarte bogată) şi preferinţa, în materie de muzică, pentru clasicism (în sens larg).
Bach pare a fi fost compozitorul cel mai iubit de Blaga. în orice caz, la el trimit cele mai multe referinţe din cîte a făcut la muzică. Toate sînt în termeni superlativi. în cursul Despre conştiinţa filosofică (1946— 1947) face o comparaţie stilistică (în sensul morfologiei culturii) între filozofia lui Leibniz şi muzica lui Bach, „amîndoi tipici reprezentanţi ai barocului". Deşi operele lor sînt succesive, nu strict contemporane, deşi prin unele elemente ele trimit la complexe culturale diferite, „operele muzicale ale lui Bach vor manifesta o uluitoare coincidenţă de stil cu viziunea metafizică a lui Leibniz". Şi, la capătul consideraţiilor: „Dacă monadele lui Leibniz ar cînta, viziunea lui s-ar transforma într-o audiţie de gen Johann Sebastian Bach, închipuită la potentă divină" (Despre conştiinţa filosof ică, Editura Facla, 1974, p. 160). în anii următori va fi ascultat mult Bach — şi Beethoven —, după cum se poate deduce din unele mărturii; între 1950 şi 1960 făcea 2—3 vizite pe săptămînă unei familii din Cluj: „Venea după amiaza pe la cinci, rămînînd pînă spre nouă, nouă şi jumătate, rar mai tîrziu, seri care se ncheiau adesea cu audiţii muzicale de pe excelentele discuri ale familiei Daniello.
îi plăcea să asculte în special Bach, Beethoven şi Ia sfîrşit cerea de obicei Sonata Lunii, care i-a inspirat şi poezia cu acelaşi nume" (Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigiil documentare, II, p. 71). între 1951 şi 1954 1-a găzduit pe violonistul Mihai Constan-tinescu: „Trei ani de convieţuire în acelaşi apartament. Seara uneori venea pe-la mine în cameră — destul de des — şi asculta cînd lucram sonatele de Bach pentru vioară solo, sau concertul de Beethoven (pentru care avea o slăbiciune)) sau chiar studii, interesîndu-se de procesul tehnic al execuţiei" (ibidem, p. 88;; cf. şi p. 91).
Impresiile acestor audiţii sînt fixate şi în următoarea însemnare din „ciclul" Elanul insulei, încheiat în 1946: „Johann Sebastian Bach: — Un vrăjitor din« basmul veacurilor, care avea obiceiul să-şi transforme semenii — nu în animale, ci în catedrale"; şi în alta, dintr-un alt „ciclu", Din duhul eresului (scris în ultimul deceniu de viaţă): „Muzica lui Johann Sebastian Bach este singurul argument pentru existenţa lui Dumnezeu pe care filosofii îl pot lua în considerare" (Elanul insulei, Editura Dacia, 1977, p. 125 şi 184).
Poezia a fost inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă' (ms. 23.022, filele 255—256), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 323), CorâbiU cu cenuşă.
A apărut mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 52, 28 decembrie 1967, p. 3.. (p. 71) ZI ŞI NOAPTE
Inclus mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022 fila 259), reluat în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 325) şi în Corăbii cu cenuşă. Publicat în Astra, II, nr. 12, decembrie 1967, p. 15.
(p. 72) AUREOLĂ
în afara dactilogramei din ciclul Corăbii cu cenuşă, s-a păstrat un manuscris-în creion (23.022, fila 3).
Poezia (inspirată de o icoană pe sticlă) a fost publicată în România literară,, III, nr. 20, 14 mai 1970, p. 3.
VARIANTE
Ms. 23.022/3 (A ), C.C.C. (B).
Titlu (şi subtitlu) — A ; Fluturi trecînd prin aura unei sfinte (Icoană pe sticlă^ > Aureola; B ; Aureolă.
326
327
V. 13—14 — A : şi cum îi cad cenuşă la picioare, / scurt sfîrîind ca prin tr-o luminare; cum sfîrîind prin păr ca-n luminare — îi cad pe rînd, cenuşă, la picioare; B ; cum sfîrîind prin păr ca-n luminare / îi cad pe rînd, cenuşă, la picioare
«,;p. 73 ) LINIA
S-a păstrat în dactilograma ciclului Corăbii cu cenuşă şi într-un manuscris in creion, fără modificări (23.022, fila 129).
A apărut mai întîi în Contemporanul, XXV, nr. 19, 8 mai 1970, p. 3.
<(p. 74) INSCRIPŢIE ACOPERITĂ DE MUŞCHI
Figurează numai în ciclul Corăbii cu cenuşă. Există şi un manuscris în creion, tfără modificări (23.022, fila 108).
Poezia a fost publicată pentru întîia oară în Contemporanul, XX, nr. 19, 7 mai 1965, p. 3.
<p. 75) PSALMUL 151
Că psalmul este o specie lirică (pendulînd între odă şi elegie) de origine -biblică abia dacă mai trebuie consemnat. Mai interesant este de observat de fiecare dată cum se situează psalmistul laic (şi ocazional) faţă de model, ce cuprinde cîntarea sa. Blaga mai publicase un psalm (în volumul în marea trecere ; chiar •două, dacă judecăm după titlurile date unor poezii la tipărirea în revistă: Psalmul întîi — devenit Psalm în volumul amintit, şi Psalmul din urmă — devenit 'Cuvîntul din urmă la reluarea în acelaşi volum). între postume figurează încă un Psalm şi un Psalm dragostei. Amîndouă sînt ode închinate dragostei. în cea •de a doua dintre aceste poezii figuraţia mitologică dispare cu totul. Psalmul 151 atrage atenţia prin titlul său. Cei 150 de psalmi religioşi sînt urmaţi, în Biblie, de unul intitulat Psalmul necanonic 151. „Necanonic" este şi Psalmul 151 al lui Blaga, din alte motive, desigur, decît acelea pentru care biserica nu recunoaşte 'f,a autentic psalmul biblic cu acest număr. Dîndu-i acest titlu, poetul marchează •de la început îndepărtarea sa de spiritul adevăratului psalmist.
Poemul a fost integrat mai tîrziu (după 1946) ciclului Domnia soarelui de?: toamnă (ms. 23.022, filele 299—300); reluat în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 323). si în Corăbii cu cenuşă.
A apărut mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 42, 19 octombrie 1967, p. 3».
(p. 76) UMBRA LUI DUMNEZEU
Inclus mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 334) reluat în Corăbii cu cenuşă (cu o singură modificare în versul ultim: „Şi poţi s-o bei sub chip de apă )> Şi poţi s-o bei în chip de apă).
Publicat  pentru  întîia  oară în Astra, II, nr. 12, decembrie 1967, p. 15 s.
(p. 77) DE RERUM NATURA
Titlul pare împrumutat poemului filozofic al lui Lucreţiu. De fapt, după, cum o arată variantele, Blaga nu porneşte de la el, ci ajunge aci.
în ciclul Domnia soarelui de toamnă, primul ciclu în care a fost integrat: (mai tîrziu, după 1946), poemul are titlul Carmen rerum (ms. 23.022, fila 282);; într-un alt manuscris (dactilogramă; 23. 022, fila 87), titlul acesta e şters şi înlo--cuit cu De natura rerum )> De rerum natura; în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022,^ fila 328) apare tot titlul vechi, în stînga căruia poetul 1-a scris cu creionul pe cer; nou: De rerum natura, păstrat şi la reluarea poemului în ciclul Corăbii cu cenuşă._
întîia apariţie: în volumul Poezii, 1962, p. 201.
(p. 78) DON QUIJOTE
Ilustrare a acelei poetici a amintirii care este unul dintre resorturile cele mai^ active ale lirismului blagian din ultima epocă de creaţie, poezia actualizează — sau imaginează — o impresie proprie timpului trăit de poet în peisajul iberic. Ultimele versuri au şi o variantă în proză, într-o „însemnare" făcută probabil în vremea cînd scria poezia: „Călătorie prin Spania — Cînd au căzut din ceruri pe pămînt, îngerii pe aici s-au prefăcut în mori de vînt. Ce-au devenit într-altă parte-vom afla pe unde trecem către moarte" (Elanul insulei, ed. cit., p. 169).
Inclusă mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 333);: reluată în Corăbii cu cenuşă.
Publicată pentru întîia oară în volumul Poezii, 1966, p. 421.
328
329
ffp. 79)
PELERINII
(p. 83)
CARIATIDE
în afara dactilogramei ciclului Ecce tempus (ms. 23.022, fila 332), în care a ifost inclusă mai tîrziu (după 1954), şi a ciclului Corăbii cu cenuşă, poezia s-a păstrat într-un manuscris în cerneală (23.022, fila 197), care nu prezintă însă vreo deosebire.
A fost publicată mai întîi in Gazeta literară, XII, nr. 29, 15 iulie 1965, p. 4.
*{p. 80) ÎNGERUL LUMII
Inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de *v*mnd (ms. 23.022, filele 257—258), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 323) şi în Corăbii cu cenuşă. Publicată pentru întîia oară în Astra, II, nr. 12, decembrie 1967, p. 15.
VARIANTE
Ms. 23.022/257-258 (A ), ms. 23.022/323 (B ), C.C.C. (C).
V. 1 — A : Alege-va-n cele din urmă; B, C ; Alege-va-n ceasul din urmă
¥. 10 — A ; Vrea oare să mute-n povestea; B, C : Voi-va să mute-n povestea
<p. 81) APOTEOZĂ
Figurează în ciclurile Domnia soarelui de toamnă, unde a fost introdusă după 1946 (ms. 23.022, filele 224-225), Ecce tempus (ms. 23.022, fila 317), Corăbii cu ^cenuşa.
O singură modificare de semnalat: în ms. 23.022/224—225, v. 4: Apusul >de-asemeni îl ştim, el e orga popoarelor > Apusul de-asemeni îl ştim. Acolo e orga popoarelor.
Poezia a apărut mai întîi în Scrisul bănăţean, XIV, nr. 11, noiembrie 1963,
p. 37.
<p. 82)      ÎN FAŢA UNEI STATUI A SFÎNTULUI GHEORGHE
Inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, jfilele 280—281), apoi, tot mai tîrziu (după 1954), în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 329); reluată în Corăbii cu cenuşă.
Publicată în Steaua, XVI, nr. 2, februarie 1965, p. 10.
Încă o imagine de peisaj sudic, revăzută probabil cu ochiul amintirii şi interpretată într-un sens moral. Preocuparea pentru exemplaritatea etică marchează multe dintre textele tîrzii ale lui Blaga (să cităm doar două, pe teme-diferite: Vîrsta de fier şi Andante), dînd una dintre notele caracteristice ale postumelor în raport cu antumele. într-o însemnare mai veche, din Discobolul, motivul cariatidelor îi prilejuieşte o reflecţie de ordin estetic: „Femei ce duc pe cap* un templu — Sunt poveri, s-ar crede copleşitoare, care nu numai că nu desfigurează, ci mai curînd împrumută celui ce le poartă o vie şi nobilă axă, o ultimă, frumuseţe menită să desăvîrşească fiinţa. Priviţi linia neînduplecată, dar ca un-cîntec, a cariatidelor ce poartă pe creştet un templu, sau mersul de nimic egalat al femeii din Sud ce-şi duce pe cap amfora cu apă, a cărei greutate cere ecouls de supleţă a coapselor şi replica de graţie a coloanei" (Discobolul, Editura Publi-com,   1945, p. 57;.
în afara dactilogramei ciclului Corăbii cu cenuşă, s-a păstrat un manuscris^ în cerneală (ms. 23.022, fila 90).
Singura deosebire notabilă: în ms. 23.022/90, v. 10 arată astfel: menite-sunt să dea exemplul; în C.C.C: chemate sunt să dea exemplul.
Poezia a apărut mai întîi în Contemporanul, XIX, nr. 2, 10 ianuarie 1964, p. 3*.
(p. 84) ORIZONT PIERDUT
Indusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022,, filele 278—279), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 328) şi în Corăbii cu cenuşă.. Publicată în Contemporanul, XXI, nr. 19, 13 mai 1966, p. 1.
(p. 85) DE PROFUNDIS
Figurează în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 334), unde a fost introdusă, mai tîrziu (după 1954), şi în Corăbii cu cenuşă.
A fost publicată în Viaţa românească, XVII, nr. 2, februarie 1964, p. 4.
(p. 86) ÎN NOAPTE UNDEVA MAI E
Ideea poate fi aflată şi în două dintre însemnările tîrzii ale lui Blaga. Una,, în Aforisme şi însemnări ; „Despre istorie — în Hades continuă a exista subt o formă, oarecare tot ce a fost şi astăzi nu mai este. Nu cumva istoria, avînd ca obiect trecutul, este o ştiinţă despre Hades?" Cealaltă, mai dezvoltată, constituindu-se ca o mică demonstraţie filozofică, este în „ciclul" Din duhul eresului; „Pe baza»
330
331
intuiţiei şi a concepţiei ce o avem despre « timp », spunem despre tot ce a fost ~4n trecut că « nu mai este », iar despre ceea ce va fi în viitor că «încă nu este ». Intuiţia noastră despre timp anevoie se va schimba vreodată, dar s-ar putea să -ajungem cîndva la o altă concepţie despre această formă sau structură a existenţei. -Atunci s-ar putea să spunem despre tot ce a fost în trecut că « mai există într-un anume chip », iar despre ceea ce va fi în viitor că « există de pe acum într-un 'anume fel »" (Elanul insulei, ed. cit., p. 159, 188 ). Ideea poate proveni din Fedon -al lui Platon (cf., în special, 70 — 72, 107— 108). Mai important este însă că ea exprimă o atitudine spirituală fundamentală a lui Blaga: refuzul inexistenţei, al -morţii ca aneantizare. Cel puţin de la Epitaf-vX din Nebânuitele trepte încoace, atitudinea aceasta (care explică, în ultimă instanţă, şi cosmologia din Diferenţialele ^divine, imaginată în aceeaşi perioadă) determină în esenţa lor toate poeziile pe tema morţii, care sînt tot atîtea reprezentări ale postexistenţei.
în noapte undeva mai e figurează în ciclul Ecce tempus (unde a fost introdusă rdupă 1954; ms. 23.022, fila 334) şi în Corăbii cu cenuşă. în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 333, datînd tot de după 1954) s-a păstrat şi o variantă, intitulată Cîntul amintirilor, pe care o reproduc aici;
Nu din viaţă, ci din Hades
vin toate amintirile.
în noapte sub tărîmuri e
tot ce-a trecut. Prin timpul mut
adînc pierdute-s licăririle.
Din aheronticul ţinut
nu se întoarce nici o umbră,
dar vin de-acolo amintirile.
în Hades e — tot ce-a trecut,
Prierii şi iubirile.
Poezia a fost publicată mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 52, 28 decembrie \961, p. 3.
<p. 87) DRUMUL LOR
în afara dactilogramei din ciclul Corăbii cu cenuşă, s-a păstrat un manuscris în creion (ms. 23.022, fila 97).
întîia publicare: în Contemporanul, XXIII, nr. 5, 2 februarie 1968, p. 3.
•<p. 88) JUDECATĂ ÎN CÎMPUL FRUMOASEI
Nu numai acum, în vremea în care e scrisă această poezie, ci şi mai tîrziu, tn ultimii ani de viaţă, revederea satului natal însemna neapărat şi revederea unicului cimitir din curtea bisericii (unde avea să fie înmormîntat el însuşi): „De
cîte ori venea la Lancrăm — îşi va aminti cineva — Lucian Blaga vizita cimitirul* — grădina bisericii — unde sunt îngropaţi tatăl şi strămoşii săi. Sta clipe îndelungi contemplînd crucile bătrîne de piatră, cu inscripţii în litere chirilice, mîncate de vreme încît abia se mai puteau desluşi, şi în multe rînduri şi-a exprimat dorinţa de-a fi înmormîntat «lîngă moşul Simeon » — bunicul [...]. îl impresiona cadrul rustic, aproape sălbatic al cimitirului, atmosfera de tihnă atemporală pe care o-, degaja". Plopii de care vorbeşte în versul 3 erau acolo şi în vremea copilăriei lui: „în faţa cimitirului existau odinioară şapte plopi falnici [...]. într-o zi de vară, un plop a fost doborît de furtună şi a căzut pe o parte a bisericii, cauzîndu-i mari stricăciuni. Ca măsură de precauţie pentru viitor, conducerea de atunci a bisericii, a hotărît ca toţi plopii să fie tăiaţi. La întoarcerea în sat, după o lungă perioadă, de timp [. . .], poetul a constatat cu stupefacţie şi mîhnire lipsa plopilor. [. . .] Mi-a legat de inimă să plantez alţi pomi în acelaşi loc" (Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 97—98).
Poetul a înlocuit în titlu Valea Frumoasei cu Cîmpul Frumoasei, probabil, din dorinţa de a evita vreo confuzie cu volumul Valea Frumoasei al lui Sadoveanu.
Poezia figurează în ciclurile Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele?. 308 — 309, dactilogramă datată la sfîrşit, în creion: „ 1940"), Ecce tempus (ms. 23.022,. fila 331), Corăbii cu cenuşă. Există şi o fotocopie, cu două modificări autografe,, a dactilogramei 23.022/331 (ms. 23.022, fila 125).
A apărut mai întîi în Scrisul bănăţean, XIV, nr. 11, noiembrie 1963, p. 38.^
VARIANTE
Ms. 23.022/308-309 (A ), ms. 23.022/331 (B), ms. 23.022/125 (C), CCC.
(D).
Titlu   — A, B : Judecată în Valea Frumoasei; C ; Judecată în Valea Frumoasei).
Judecată în Cîmpul Frumoasei; D ; Judecată în Cîmpul-Frumoasei.
V. 1 —- A, B : în satul meu, în Valea Frumoasei; C ; în satul meu, în Valea.
Frumoasei) în satul meu, în Cîmpul Frumoasei; D ; în satul meu, în Cîmpul Frumoasei
(p. 89) CUVÎNT PESTE POARTA DIN URMĂ
Inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022£, fila 314); reluată în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 331) şi în Corăbii cu cenuşă. Publicată în Astra, II, nr. 12, decembrie 1967, p. 15.
332
333
în afara manuscrisului integral şi definitiv care este caietul dactilografiat intitulat Cîntecul focului şi pe care l-am luat drept text de bază, poezii din acest ciclu (cele menţionate mai sus) s-au păstrat în manuscrisele ciclurilor Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022/210-314), Legenda veşnică (ms. B. Acad. R. S. România 2.536), Ecce tempus (ms. 23.022/316-334); Bocea del Rio şi Arheologie figurează în manuscrisul alfabetic 23.022/1-208.
CÎNTECUL FOCULUI
Din cele 65 de poezii care compun acest ciclu, 8 figurează în Domnia soarelui *de toamnă şi în Legenda veşnică ; Ziua a şaptea, Prezenţă, întîlniri, Legenda noastră, Văzduhul seminţe mişca, Cîntecul brumelor, urmelor, Brumar, Octomvrie; în Domnia soarelui de toamnă se mai găseşte, din acest ciclu, Cetăţi, arhipelaguri, oceane, iar în Legenda veşnică — în jocul vîrstelor. Aceste 10 poezii sînt scrise deci pînă în 1946, anul în care au fost alcătuite cele două cicluri în care le găsim incluse mai întîi. Alte 11 poezii au fost adăugate, în intervalul dintre 1946 şi 1953— 1954, ciclului Domnia soarelui de toamnă; Glas în paradis, Sonet, Psalm, Alean, Atotştiutoarele, Solstiţiul grădinilor, Toate drumurile duc, Risipei se dedă -Florarul, Ceas de vară, Bucureşti, 1919, Cîntecul spicelor. în 1953— 1954 Blaga a abandonat acest ciclu, regrupîndu-şi poeziile într-unui nou: Ecce tempus, în care include 9 din cele 11 poezii de mai sus (Solstiţiul grădinilor şi Risipei se dedă Florarul vor fi preluate mai tîrziu) şi încă 2 poezii dintre cele care interesează nota de faţă (care aparţin adică acum ciclului Cîntecul focului) ; Cîntec sub stele ;;şi Lîngă un fluture. Aceste 13 poezii sînt scrise aşadar pînă în 1953— 1954. In ciclul Ecce tempus au fost introduse după această dată 7 poezii noi: Umblăm pe >cîmp fără popas, Andante, Focuri de primăvară, încă o dată !, Vedenie dantescâ, Cetate în noapte, Alean şi amintiri ce torc. Restul, adică 35 de poezii, apar pentru >întîia oară în ciclul Cîntecul focului, definitivat în 1959—1960; Prolog, Mică odă unei fete, Estampâ, Ceramică, Nu crede tu vîntului, Catren („De cînd viaţa mea ■te ştie"), Cîntec în noapte, Frumseţea, Caut nume, Descîntec, Portret, Primăvară, Anotimpuri, Cărăbuşul de aramă, Prin toate erele, Cîntecul focului, Noapte la maret Tusculum, întrebare şi răspuns, Strofe de-a lungul anilor, Lucruri suntem, Bocea • del Rio, Vara Sfîntului Mihai, Iubire, Poveste, Cerbul, Greieruşa, Cîntecul vîrstelor, Zodia Cumpenei, Arheologie, Aripi de argint, Sfîrşit de an, A fost cîndva pămîntul străveziu, Thâlatta ! Thâlatta !, Grădişte.
Următoarele 14 poezii din acest ciclu au fost publicate de Blaga însuşi: -Ziua a şaptea, întîlniri, Legenda noastră, Mică odă unei fete, Octomvrie, Ceramică, «Cîntec sub stele, Alean, Solstiţiul grădinilor, Risipei se dedă Florarul, Caut nume, Anotimpuri, Bucureşti, 1919, Cerbul. Le-am inclus prin urmare în volumul 1 al ediţiei.
(p. 93) PROLOG Figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A fost publicat pentru întîia oară în Gazeta literară, XIV, nr. 52, 28 decembrie 1967, p. 3.
<p. 94) PREZENŢĂ
Inclusă succesiv în ciclurile Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 13—14), Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 218—219), Ecce tempus (ms. 23.022, fila 316), Cîntecul focului.
întîia publicare: în volumul Poezii, 1962, p. 102.
Vd. şi nota la Epitaf pentru Euridike.
variante
Ms. 2.536 (^4), ms. 23.022/218-219 (B), ms. 23.022/316 (C), C. F. (D). Titlu — A ; îmi place să te văd; B, C, D ; Prezenţă.
V.2   — A, C, D : Sub, ruginii şi roşii, frunzele de viţă; B: Subt, ruginii şi roşii, frunzele de viţă
V.8   — A § să se deschidă timpul, să se-ntind-un drum; B, C, D 3 să se întindă timpul, să se deschid-un drum
î>.   95) ÎN JOCUL VÎRSTELOR
Figurează în ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 17— 18), apoi în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 317) şi în Cîntecul focului.
A-fost publicată pentru întîia oară în volumul Poezii, 1966, p. 424. Vd. şi nota la Epitaf pentru Euridike.
334
335
s
(p4 96) VĂZDUHUL SEMINŢE MIŞCA
Inclusă in ciclurile Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 5 — 6)t, Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 216—217), Ecce tempus (ms. 23.022,. fila 316), Cîntecul focului.
a apărut mai întîi în Steaua, XII, nr. 7, iulie 1961, p. 16.
Vd. şi nota la Epitaf pentru Euridike.
variante
Ms. 2.536 (a), ms. 23.022/216-217 (b), ms. 23.022/316 (C), C.F.(D).
ys   — a : arar ca un val de răcoare./ Neîndoielnic ceasul era/ precum îl puturăm?
spera//; b, C, D ; arar ca un val de răcoare V. 12 — a : Ah, în descindere, frunza credea; b, C, D : Rotind, în descindere,,
frunza visa
y. 13 — a ; că-n an a bătut pentru ea — bucurie-pierzanie — clipa; b, C, D z
că-n an mai putea înc-o dată v. 19 — a : zburau peste noi — prielnic aeropurtate; b, C, D ; zburau peste
noi — din veac în altul purtate v. 25 — a : totul nu poate să fie-amăgire.// Neîndoielnic ceasul era/ precum*
îl puturăm spera//; b, C, D ; totul nu poate să fie-amăgire y. 33 — a ; pe linia vieţii, ce se-alegea; b, C, D ; pe linia vieţii, ce s-alegea
(p. 98) CÎNTECUL BRUMELOR, URMELOR
Figurează în ciclurile Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 41— 42), Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 234 —235, care prezintă o singură deosebire faţă de toate celelalte, în v. 6: stinse-n servim de vise} ţintuite-n vise)? Ecce tempus (ms. 23.022, fila 318), Cîntecul focului.
a fost publicat mai întîi în Contemporanul, XVI, nr. 24, 16 iunie 1961, p. x
Vd. şi nota la Epitaf pentru Euridike.
A toamnă mînile îmi umblă prin potirele de flori, prin cele de pe urmă. Amintirea-n amintire scurmă.
Şi umbra mi-o-ntrevăd
deodat' cum cade printre despoiate lemne
în rarişte ca pe cadranul plin de semne
al unui ornic alb solar.
In echinocţiu mi se-adevereşte iar
că umbra pe temeiuri mi-o mai port
doar spre-a vedea sub soare care-i ceasul.
Las urme-n brumă, şi în faţa
profilului de jos (un fum mişcat cu pasul)
întrezăresc pustiu
că timpul, vechi sau nou, e altul,
tîrziu-pieziş, pieziş-tîrziu.
Şi îmi reţin în mine saltul.
Dintre celelalte variante, numai una (ms. 23.022/247 — 248) prezintă două imodificări;
V. 1 : In cumpănă cu tot ce-a fost, pe dîra de lumină) în cumpănă cu tot «ce-a fost, pe-o dîră de lumină.
V. 6 ; polenul ar mai fi putut să fie — jar) polenul ar mai fi putut să fie ancă — jar.
Poezia a apărut mai întîi în Ramuri, I, nr. 5, decembrie 1964, p. 1. Vd. şi nota la Epitaf pentru Euridike.
<P. 100) GLAS ÎN PARADIS
(p. 99) BRUMAR
O primă variantă, cu titlul Umbra mea în timp, se găseşte în ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 39-40); rescris, poemul a fost inclus în ciclurile Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 247-248), Ecce tempus (ms. 23.022, fila 322), Cîntecul focului.
întrucît varianta din Legenda veşnică diferă mult de celelalte, o reproduc aick.
în cumpănă cu tot ce-a fost, pe-o dîră de lumină, înaintez prin foi, prin brumă fină.
O însemnare din Discobolul, ed. cit., p. 117, „prefaţează" poezia: „Timp regresiv. — Cu orice mare iubire se declară în noi un proces de regresiune, prin mii de ani, spre situaţii mitologice primare şi sublime, cum este bunăoară aceea <a fructului oprit sau a glasurilor divine şi demonice prin frunzişuri de rai".
Glas în paradis a fost inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 212-213); reluat în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 316) şi în Cîntecul focului.
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 84.
336
337
(p. 101)
ESTAMPĂ
<p. 10 5)
PSALM
Este una dintre puţinele poezii senine despre iarnă ale lui Blaga.
Explicaţia e în limitarea la privirea suprafeţelor, în percepţia exclusiv plastică, fără intuirea — definitorie pentru el — a sensului profund, de act al drameâ cosmice.
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului. A fost publicată în Poezii,  1962, p. 109.
(p. 102) NU CREDE TU VÎNTULUI
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A apărut mai întîi în Contemporanul, XVI, nr. 24, 16 iunie 1961, p. 3.
(p. 103) CATREN
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A fost publicat în Orizont, I, nr. 6, iunie 1964, p. 24.
(p. 104) SONET
Poate că nimic nu indică mai clar evoluţia formală a poeziei lui Blaga îm direcţia „clasicizârii" decît frecvenţa sonetului. Autorul Poemelor luminii 1-a „descoperit" foarte tîrziu; cel dintîi sonet scris de Blaga se întîlneşte abia în volumul Nebănuitele trepte ; Răsărit magic. în ciclurile următoare descoperim cu surpriză cel puţin cincisprezece sonete: Lîngă vatră, Oedip în faţa Sfinxului, Columna lui Memnon, Dumbravă africană, Doamne, îngăduinţa ta, Don Quijote,, Pelerinii, Cariatide, Cînele din Pompei, Sonet, Cerbul, Sfîrşit de an, Măgăruşul,, Drumul lui Columb, Marea cascadă, la care se pot adăuga, chiar dacă împărţirea în strofe le maschează structura de sonet, Aureolă şi Vedenie dantescă.
Inclus mai tîrziu (după 1946) în ciclul Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 295—296); reluat în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 324, cu o modificare, nemenţinută apoi, în v. 3: l-auzi din turn, sau altă data) din turn l-auzi, sau altă dată) şi în Cîntecul focului.
Belem (v. 5) este o mînăstire din Lisabona.
Poezia a fost publicată mai întîi în Contemporanul, XXI, nr. 38, 23 septembrie 1966, p. 3.
Iubirea ca recuperare a stării paradisiace şi a timpului originar („marea <săptămînă") defineşte încă de la cel dintîi dintre Poemele luminii (Lumina ) poezia >de dragoste a lui Blaga. Ideea din ultimele două versuri apare şi într-o însemnare din Elanul insulei ; „Ce este cuvîntul, orice cuvînt. — Nimic decît o rană a tăcerii" (ed. cit., p. 155).
Psalm a fost introdus mai tîrziu (după 1946) în ciclul Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 291—292); reluat în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 325, unde apare, în v. 4 şi 10, forma Elochim faţă de Elohim în celelalte cicluri) şi în Cîntecul focului.
A apărut mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 42, 19 octombrie 1967, p. 3-
<p. 106) ATOTŞTIUTOARELE
Inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022; filele 293—294); reluată în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 325) şi în Cîntecul focului. Publicată în volumul Poezii, 1962, p. 155.
^p. 107) UMBLĂM PE CÎMP FĂRĂ POPAS
Inclusă mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 334)* apoi în Cîntecul focului. Singura deosebire notabilă între cele două manuscrise este în v. 14: în ms. 23.022/334: Noroc de foc, pornit cu rost; în CF. ; Noroc înalt, pornit cu rost.
A apărut mai întîi în Contemporanul, XX, nr. 1,  1 ianuarie 1965, p. 3.
{p. 108) ANDANTE
După Bazil Gruia (Blaga inedit. Amintiri şi documente, ed. cit., p. 271— 272), Andante ar fi fost inspirată de vizita făcută de poet în toamna anului 1951 la Ocna Mureşului, unde Gruia avea o casă şi o vie. „într-una din după-amiezile noastre clujene, la cîteva săptămîni după plimbarea de la Ocna Mureşului din septembrie 1951, Lucian mi-a oferit manuscrisul autograf al poeziei Andante, Inspirată evident de cadrul şi discuţia de acolo". Manuscrisul, reprodus în fotocopie, prezintă o singură deosebire faţă de cel definitiv: la sfîrşitul primului vers aici este punct.
338
339
Poezia ar fi scrisă deci în toamna anului 1951. A fost introdusă (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 332) şi reluată în Cîntecul focului. A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 86.
variante
Ms. 23.022/332   (A),   C.F.(B ).
V. 20 — A : asemenea să devenim sălbătăciunii; B ; asemenea să devenim sălbăticiunii
V. 21  — A : Dar totdeauna, iar şi iar, tot alte piedici; B ; Dar totdeauna, iar şi iar, ca săbii plopii
<p. 112) DESCÎNTEC
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A fost publicat în volumul Poezii, 1962, p. 91.
<p. 113) PORTRET
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului. în fişa ce însoţeşte manuscrisul î{alcătuită de Georgina Gheorghe), poezia este datată: 1953. A fost publicată în volumul Poezii,  1962, p. 134.
(p. 109) CÎNTEC ÎN NOAPTE
Mihai Constantinescu îşi aminteşte a fi auzit sau citit poezia în anii 1951 — 1954, cînd a locuit împreună cu Blaga: „Apoi îmi arăta poeziile lui scrise recent, citindu-le. Cred că sunt printre primii dintre cei care au luat contact cu poetul Blaga din acea perioadă. Poeziile: Strofe de-a lungul anilor, Pietre-n cale, Risipei se dedă Florarul, Plăcut e somnul şi multe altele, precum şi Hronicul şi cîntecul vîrstelor le-am citit din manuscris sau le-am auzit direct din gura poetului" (Baziî Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, ed. cit., II, p. 88). Nu cred că poezia.^ avea atunci alt titlu (ca şi Cîntecul somnului), mai probabil e că memorialistul a reţinut-o după începutul ei.
Scris deci pînă în 1954, Cîntec în noapte nu apare decît în manuscrisul ciclului Cîntecul focului.
A fost publicat în Orizont, I, nr. 6, iunie 1964, p. 24.
(p. 110) FRUM SETEA
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A fost publicată în Gazeta literară, X, nr. 35, 29 august 1963, p. 5.
(p. 111) TOATE DRUMURILE DUC
Inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022^ fila 288), unde textul e împărţit în două strofe: v. 1 — 4 şi 5 — 9); reluată în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 326) şi Cîntecul focului.
Publicată în Orizont, I, nr. 6, iunie 1964, p. 24.
<p. 115) LÎNGĂ UN FLUTURE
Inclus succesiv în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 324) şi Cîntecul tocului.
Publicat în Contemporanul, XX, nr. 1, 1 ianuarie 1965, p. 3.
fp. 116) PRIMĂVARĂ
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 161.
f(p. 117) FOCURI DE PRIMĂVARĂ
Inclus mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 334) apoi în Cîntecul focului.
Publicat pentru întîia oară în volumul Poezii, 1962, p. 28.
<p. 118) CEAS DE VARĂ
Influenţa poeziei populare — care dă una dintre notele caracteristice ale liricii lui Blaga de la Nebănuitele trepte încoace — este receptată la diferite nivele: teme, motive, cuvinte sau sintagme, tipare ale versului sau ale strofei trec frecvent din folclor în poezia tîrzie a lui Blaga.
In Ceas de vară atrage atenţia, pe lîngă versurile-refren în stil popular: ^Intr-un lan pe un colnic/ cîntă singur un voinic", citarea aproape a unor ver-
340
341
suri dintr-o poezie populară transcrisă în antologia sa, dintr-o revistă de la sfîrşitul secolului trecut: „Pe margine de pămînt/ Merge neică semănînd/ Şi din gură-aşa grăind:/ « Să te faci, grîule, faci,/ Şi să stai la secerat/ Ca mîndra la sărutat;/ Şi să stai la îmblătit/ Ca şi mîndra la iubit »" (Antologie de poezie populară, Editura pentru literatură, 1966, p. 221). Probabil de aci împrumută şi ritmul poeziei Ceas de vară.
Inclusă mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022^ filele 289—290), reluată în ciclurile Ecce tempus (ms. 23.022, fila 326) şi Cîntecul focului, poezia a fost publicată în laşul literar, XII, nr. 9, septembrie 1961, p. ÎL
VARIANTE
Ms. 23.022/289-290 (A), ms. 23.022/326 (B), C.F.(C). v. 9   — A, B : ce s-au mistuit, căzînd; C ; ce s-au mistuit, cîntînd F. 10 — A, B : din aurore, rînd pe rînd; C; înălţimile-ngînînd
(p. 119) CĂRĂBUŞUL DE ARAMĂ
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A fost publicat în volumul Poezii,   1962, p. 32.
(p. 121) PRIN TOATE ERELE
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A apărut mai întîi în Contemporanul, XIX, nr. 20, 15 mai 1964, p. 3. (p. 122) ÎNCĂ O DATĂ!
(p. 123) CÎNTECUL FOCULUI
Figurează numai în ciclul căruia îi dă titlul. Datat, în fişa ataşată manuscrisului, 26.XII.1954.
A fost publicat în volumul Poezii, 1962, p. 122.
(p. 125) VEDENIE DANTESCĂ
Textele tîrzii ale lui Blaga cuprind mai multe referiri la Dante şi la unele dintre operele lui: „Dante este, fără îndoială, un fenomen al naturii. Prin el poezia italiană şi-ajunge apogeul chiar prin întîiul ei act. E ca şi cum s-ar spune despre soare că are posibilitatea de a răsări la zenit" (Elanul insulei, ed. cit., p. 197); „Am în faţa mea un cîntec din Vita nuova a lui Dante. Ce complexă poate fi şi cîte mădulare poate avea o singură propoziţie din poezia acestui magnific poet î Perioadele rostirii sale seamănă cu viziunea ptolemeică a lumii, care în evul mediu s-a tot complicat..." (ibidem, p. 226). Cît despre Divina Comedie, ea îi apare ca o „cosmopee", termen propus de Blaga pentru denumirea „celor mai înalte şi mai complexe creaţii literare ale spiritului uman", acelea care depăşesc, prin substanţa lor, tiparele oricărui gen. Acestui „supra-gen" îi aparţin tragediile lui Eschil, Divina Comedie, Hamlet, Faust, Război şi pace, Fraţii Karamazov (Despre personajul care filozofează, în Steaua, nr. 11, 1960).
Poemul Vedenie dantescă a fost introdus mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 329, unde textul e datat de Blaga, cu cerneală: „ 1943") şi reluat în Cîntecul focului. în fişa care însoţeşte manuscrisul acestui «iclu este datat: 18 iunie 1951.
A apărut mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 52, 28 decembrie 1967, p. 3e
Inclusă mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 330);
reluată în Cîntecul focului. în fişa ataşată acestui ciclu, este datată 1 august 1951.
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 151.
VARIANTE
Ms. 23.022/330 (A), C.F.(B). v. 7   — A ; O ţine rîul către mări; B ; Se poartă rîul către mări v. 11 —   A : lubire-aş vrea s-o simt total; B ; Iubire-aş vrea, pierzare, jar
(p. 126) NOAPTE LA MARE
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului. în fişa ataşată manuscrisului acestui ciclu este datată: 14 octombrie 1953. Bazil Gruia (Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 79) semnalează un manuscris al poeziei dăruit de Blaga unei prietene şi care poartă menţiunea: „Transcrisă pentru Livia, 25.XII. 1959".
Versul 21, după cum s-a observat, reproduce versul iniţial al poeziei Ritmuri pentru nunţile necesare de Ion Barbu.
Noapte la mare a fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 173.
342
343
(p. 128)
TUSCULUM
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului. A fost publicată în volumul Poezii,  1962, p.
69.
semnare pe care o cunoaştem, la el, a traducerii italieneşti a toponimului. Traducerea nu i se datorează, de altfel, poetului, ea circula în familia amfitrionului său, a cărui bunică fusese italiancă.
Bocea del Rio a fost publicată în volumul Poezii,  1962, p. 70.
<P. 129) ÎNTREBARE ŞI RĂSPUNS
Figurează numai în ciclul Cîniecvd focului.
A apărut mai întîi în Orizont, I, nr. 10, octombrie 1964, p. 19.
(p. 130) STROFE DE-A LUNGUL ANILOR
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului. în fişa ataşată manuscrisului -este datată 14 aprilie 1937. Totuşi cineva îşi amintea că a citit-o sau auzit-o între 1951 şi   1954 (cf. nota la Cîntec în noapte).
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 88, însă fără ultima strofă: „dintr-o greşeală", aflăm din nota bibliografică din Opere, 2, 1974, p. 497. Textul complet   a apărut în Poezii, 1966, p. 273.
(p.135) CETATE ÎN NOAPTE
Motivul poetic al stelei căzătoare (v. 7—8) apare Ia Blaga de mai multe ori şi în contexte poetice diferite. Iată cîteva locuri în care îl întîlnim: Cerească atingere (volumul La cumpăna apelor), Lîngă vatră (ciclul Vîrsta de fier), Umblăm pe cîmp fără popas (ciclul Cîntecul focului ). Nu numai frecvenţa lui merită atenţie, ci şi semnificaţia, mereu aceeaşi şi deosebită de aceea pe care motivul o are în folclor (de unde provine) şi în poezia romantică: steaua care cade este la Blaga un fragment de cer sau un mesager al cerului, un semn al refacerii unităţii cosmice a lumii; atingerea ei înseamnă participare la această unitate, contact cu cerul, şi provoacă beatitudinea, de aceea e dorită.
Poezia a fost inclusă mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 330), apoi în Cîntecul focului. în fişa ataşată acestui manuscris este datată: 5 iulie 1951.
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 181.
(P. 132) LUCRURI SUNTEM
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A fost publicată în Orizont, I, nr. 6, iunie  1964, p. 25.
(P. 133) BOCCA DEL RIO
In afara dactilogramei din ciclul Cîntecul focului, s-a păstrat un manuscris în creion (23.022, fila 8) ; în fişa care-1 însoţeşte Dorii Blaga notează că „este vorba de satul Gura-Rîului, lîngă Sibiu, unde Blaga şi-a petrecut multe vacanţe în familia dr. Manta, în societatea doamnei Elena Daniello". Poezia e datată, tot aci, de către Georgina Gheorghe, iulie 1952.
Informaţii despre locul evocat în poezie dă şi Bazil Gruia (în Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 36 — 68), care publică şi mai multe scrisori ale lui Blaga către gazdele sale. Aflăm că poetul şi-a petrecut aci, „invariabil", „concediile estivale în perioada 1950- 1960". „E ceva cald şi italic la Bocea del Rio, dar şi ceva nespus de românesc, ca să rămînă ceea ce este, Gura-Rîului", aşa îşi rezuma poetul impresiile într-o scrisoare din 28 august 1951, în care aflăm şi prima con-
(p.136) VARA SFÎNTULUI MIHAI
(8 noiemvrie)
După o informaţie dată de Viorica Manta (consemnată de Bazil Gruia în Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 51, 67), ar fi fost scrisă în urma unei vizite făcute de poet împreună cu Elena Daniello la Sibiu, la 8 noiembrie 1954, „după o plimbare în Dumbravă la lacuri, la rezervaţia cerbilor".
Poezia figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A fost publicată în Contemporanul, XVII, nr. 44, 2 noiembrie 1962, p. 3, cu titlul Vară de noiembrie, menţinut şi la retipăririle ulterioare; titlul a fost restabilit în Opere, 2, 1974.
(p.137) ALEAN ŞI AMINTIRI CE TORC
Inclusă mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 334), apoi în Cîntecul focului. în fişa ataşată acestui manuscris este datată 1952. A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 100.
344
345
<PU38) IUBIRE
Figurează îiumai în ciclul Cîntecul focului. în fişa ce însoţeşte manuscrisul este datată: 6 martie 1953.
A apărut mai întîi în laşul literar, XII, nr. 9, septembrie 1951, p. 10.
(p.139) POVESTE
După o informaţie (de Ia Livia Armeanu) consemnată de Bazil Gruia în Blaga inedit. Efigii documentare, II (p. 75), poezia ar fi fost scrisă după o plimbare în pădurea de la Mănăştur făcută împreună cu Elena Daniello.
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A fost publicată. în Steaua, XVI, nr. 2, februarie 1965, p. 9.
(p.Hl) GREIERUŞA
„Cîntecul greierului de subt vatră, acest nimic de argint, poate fi sufletului o uşurare? Poate!" (însemnare din jurnal, publicată în Poezii,  1966, p. 478).
Poezia figurează numai în ciclul Cîntecul focului. în fişa ataşată manuscrisului este datată: 1951.
întîia apariţie: în Orizont, I, nr. 10, octombrie 1964, p. 19.
(p.142) CÎNTECUL VÎRSTELOR
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului. A fost publicat în Poezii,   1962, p. 141.
(pT43) ZODIA CUMPENEI
(în metru safic)
In legătură cu geneza acestei poezii avem o preţioasă însemnare din jurnal, publicată în voi. Poezii, 1966, p. 478 — 479: „începuse să lucreze în mine o poezie în legătură cu Zodia Cumpenei. Zodia e ascunsă în dosul luminii. Mi-o aminteşte doar calendarul şi gîndul.
Ecouri de cimitir, amintirea unui trandafir crescut lîngă o cruce de piatră cu inscripţie cirilică, imagini din Lancrăm se amestecă cu un anume calm al sufletului meu, care se simte subt Zodia Cumpenei. Numai calendaristic, fireşte, căci
suntem în plină zi, încît stelele nu s-ar vedea decît în fundul fîntînilor adînc!, adînci.
Se numeşte Zodia Cumpenei [...]; am alcătuit-o într-un metru antic, ce nu m-a prea ispitit pînă astăzi. Suntem în echinocţiu de toamnă, pătrunşi poate amîndoi de o melancolie, haide să-i zicem adînc senină, sau cel puţin calmă, antică in felul ei. Melancolia e de stelă funerară din vechime. Dar melancolia aceasta mai e şi o contrapondere ce face parte din fericire".
Acesta este într-adevăr primul poem în metru safic al lui Blaga. Al doilea va fi Basm lîngă focul de stînă. Recurgerea la un asemenea tipar poetic neobişnuit şi dificil a fost stimulată poate de amintirea Odei (în metru antic) a lui Eminescu; ea confirmă în orice caz preocuparea crescută pentru tehnica poetică, disponibilitatea de a-şi supune inspiraţia unor tipare date: nu numai formale, ci şi stilistice, cel puţin în cazuri ca acesta. Zodia Cumpenei are într-adevăr o melancolie de „stelă funerară din vechime", cu seninătatea ei în faţa morţii şi cu nota de reflecţie simplă, clară şi profundă totodată.
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului, unde este datată (de către Georgina Gheorghe): 1954.
A fost publicată în Contemporanul, XIX, nr. 31, 31 iulie 1964, p. 1.
<p.l44) CÎNTECUL SPICELOR
Inclus mai tîrziu (după 1946) în Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022., filele 214—215); reluat în Ecce tempus (ms. 23.022, fila 316) şi în Cîntecul focului. A fost publicat pentru întîia oară în Poezii, 1962, p. 65.
variante
Ms. 23.022/214-215   (A),  ms. 23.022/316   (B), C.F.(C).
V. 8   — A, B : pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vîntului?/ Zeu!
din zare — fiinţă nu are; C ; pe la genunchi, să ne culce pe spate, în arderea vîntului?
V. 12 — A : li s-a cîntat ()> ursit )> cîntat) să apună; B ; li s-a cîntat să apună; C ; li s-a menit să apună
|p. 145) ARHEOLOGIE
Viorica Manta e de părere că poezia a fost „generată" de o vizită pe care Blaga a făcut-o împreună cu ea, cu Elena Daniello şi cu Livia Armeanu la Muzeul de Arheologie din Cluj: „După vizitarea muzeului ne-am oprit în curtep, unde lîngă două sarcofage de bazalt s-au oprit Elena şi Lucian; privind «adînc
346
347
prin lespede», i-a spus Lucian o frază care [sic!] am găsit-o ulterior în poezie, că un «sarcofag deşert e mult mai plin de tîlcuri, de istorie» " (Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 67—68). Amintiri ca acestea sînt, evident, greu de verificat, după cum e greu de stabilit şi cînd sau în ce măsură operele generează amintiri despre... geneza lor.
Dincolo de împrejurările concrete în care se va fi născut ideea poeziei, e de observat orientarea sensibilităţii lui Blaga, acum, spre semnele istoriei şi spre peisajul istoricizat. Am remarcat-o şi în nota la Pod peste Mureş şi am fi putut-o face în marginea multor altor poeme.
In afara dactilogramei din ciclul Cîntecul focului, s-a păstrat dactilograma altui manuscris, semnată cu cerneală de Blaga (23.022, fila 78).
Arheologie a fost publicată în volumul Poezii,  1962, p. 71.
variante
Ms. 23.022/78 (A), CF.(B). Titlu   — A : Curtea cu sarcofage; B ; Arheologie.
V. 1 — A : Mai trecem cîteodat', luaţi de-acelaşî gînd; B ; Mai trecem cîteodat', purtaţi de-acelaşi gînd
V. 4 — A ; de iarbă, de la unui pîn'la celălalt; B ; subt nalbe, de la unul pîn'la celălalt
V. 6 — A : Prin lespede în gol privim. S-a spart cîndva; B ; Adînc prin lespede ochim. S-a spart cîndva
V. 9 — A : Apă de ploaie adunîndu-se-a rămas; B ; Un ochi de ploaie, apă clară, a rămas
V. 11 — A : în basoreliefuri dibuim, ghicim; B ; Prin basoreliefuri, dibuind, ghicim
V. 13 — A : Şi, fabuîînd, închipuirea ţi-o încerc; B ; Crud fabulînd, închipuirea ţi-o încerc
V. 18 — A : dintr-un străvechi oraş, ce-acum e sub pămînt; B : dintr-un străvechi oraş, ce azi e subt pămînt
V. 19 — A : Cresc astăzi porumbişti, pe unde for a fost; B ; Cresc porumbişti acum, pe unde for a fost
V. 22 — A ; tărîmul dacă l-ai săpa adînc sub zi; B ; dacă tărîmul l-ai săpa şi-ai scormoni
V. 27 — A : Şi drumuri au murit sub iarbă şi sub strat; B ; Şi drumuri au
murit subt iarbă, pe subt strat V. 29 — A : Venirăm iarăşi printre lespezi. Şi-adăstăm;   B ; Venirăm, iată,
printre lespezi. Şi-adăstăm V. 30 — A ; Şi am pleca, dar rămînem să mai privim; B ; Şi am pleca. Dar
rămînem să mai privim V. 33 —A: Nimic nu mişcă-n preajmă. Nici pleoapele; B ; Nimic nu mişcă-n
aer. Nici pleoapele
(p.H7) CETĂŢI, ARHIPELAGURI, OCEANE
Inclusă succesiv în ciclurile Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, filele 310— 311), Ecce tempus (ms. 23.022, fila 331), Cîntecul focului. O singură deosebire între aceste manuscrise este de notat: în ms. 23.022/310—311, v. 7 arată astfel: Sileşti himerele să se-ntrupeze, fundaţii închipui ; iar în celelalte două: Sileşti himerele să se-ntrupeze, fundaţii şi pravili închipui.
A apărut pentru întîia oară în volumul Poezii,  1962, p. 185.
(p.148) ARIPI DE ARGINT
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului. în fişa ataşată manuscrisului este  datată: iunie 1954.
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 130.
(p.149) SFÎRŞIT DE AN
Figurează numai în ciclul Cîntecul focului, unde este datată (de către Georgina Gheorghe):   16 ianuarie 1957.
(p.150) A FOST CÎNDVA PĂMÎNTUL STRĂVEZIU
Motivul poetic anunţat în titlu şi dezvoltat în poem îşi are sursa într-o legendă populară creată în marginea mitului biblic: „Prin Bucovina se spune că după ce Cain a ucis pe Abel 1-a ascuns în pămînt, însă cum pămîntul era străveziu ca apa, trupul lui Abel se vedea cu mare uşurinţă. De aceea Cain a luat crăci de copaci, buruieni şi alte lucruri şi a tot căutat să-1 acopere, ca nimeni să nu-1 vadă şi astfel nimeni să nu dea de urma păcatului său. Dar Dumnezeu a întunecat pămîntul ca să nu cunoască lumea viitoare această nelegiuire" (Tudor Pamfile,. Povestea lumii de demidt după credinţele poporului român, 1913, p. 115).
Poezia figurează numai în ciclul Cîntecul focidui. în fişa ce însoţeşte acest manuscris este datată: 1955. Bazil Gruia (în cartea citată mai înainte, p. 63} semnalează o copie autografă dăruită de poet Vioricăi Manta în care versul 9 arată astfel: „N-aş mai putea să ştiu ce-a fost odinioară".
A fost cîndva pămîntul străveziu a apărut în volumul Poezii, 1962, p. 98..
(p.151) THĂLATTA! THÂLATTA!
„Cronica" lui Xenofon la care se referă Blaga este Anabasis, iar „chiotul** de bucurie este consemnat în cartea a patra, cap. VII.
348
349
Cultura greacă a fost de la început una dintre principalele surse livreşti ale poetului (alături de cea indiană şi de Biblie; lor le-a urmat, am văzut, cultura populară românească). în relaţia cu ea s-a produs însă o modificare importantă: interesului pentru Grecia mitologică, din care Blaga prelua motivul lui Prometeu (Inima, în voi. Poemele luminii) sau pe acela al lui Pan (în voi. Paşii profetului), i se substituie interesul pentru Grecia istorică; figurile invocate acum sînt Ulise şi oştenii din Anabasis. Ceva a rămas însă neschimbat: identificarea poetului cu toate aceste personaje, mitologice sau istorice. Ceea ce arată că Blaga nu face nici repovestire de mituri, nici evocare istorică.
Deosebirea amintită rămîne totuşi importantă, avînd o semnificaţie similară aceleia dintre mai vechea orientare spre natura „pură", spre peisajul „cosmic" şi mai noua sensibilitate la peisajul istoricizat.
Poemul figurează numai în ciclul Cîntecul focului.
A fost publicat în Viata românească, XXI, nr. 1, ianuarie 1968, p. 23.
<p. 154) GRĂDIŞTE
„Drumul poetului e mereu către izvoare" — sună un aforism blagian (Elanul insulei, ed. cit., p. 195). Unul dintre izvoare este cel al „seminţiei", al neamului, şi către el Blaga se îndreptase de la început, lăsîndu-se îndrumat de cărţi şi mai ales de propria-i imaginaţie. în ultimii ani ai vieţii el a făcut cîteva călătorii la Grădişte, în locurile unde a fost cîndva centrul vieţii spirituale a dacilor, Sarmizegetusa. Călătorii reale de data aceasta (cu grupuri conduse de C. Daicoviciu; una a avut ioc în octombrie 1957), dar cu intensă particip - -s a imaginaţiei întregitoare şi evocatoare, cum o dovedesc paginile de jurnal publicate postum, sub titlul Excursie la Grădişte, în Gazeta literară, XIV, nr. 8, 4 mai 1967, p. 9, şi care se încheie cu poemul Grădişte, scris, probabil, între două din aceste călătorii (nu înainte de cea dintîi, căci poezia cuprinde impresii prezente şi în relatarea din jurnal; şi nu după ultima pentru că poetul se adresează unei femei, care n-a fost încă acolo: aceasta pare a fi Elena Daniello, care 1-a însoţit; pe Blaga în una din aceste excursii).
Grădişte a apărut în numărul citat mai sus ai Gazetei literare.
CE AUDE UNICORNUL
Este aproape sigur că poeziile care compun acest ciclu au fost scrise în ultimii ani de viaţă ai scriitorului, între 1957 şi 1960. Nici una dintre ele nu figurează în ciciuiue rezultate din organizările anterioare date de poet liricii sale de după Nebănuitele trepte. Primul dintre anii indicaţi mai sus este acela în care Blaga îşi regrupează poeziile în trei cicluri noi: Vîrsta de fier, Cîntecul focului, Corăbii cu cenuşă (cf. Nota asupra ediţiei în voi. 1, p. LXXXI). Nu ştim care era sumarul fiecăruia dintre ele, ştim doar că primul cuprindea 30 de poezii, al doilea şi al treilea cîte 60; cifre aproximative probabil, care nu diferă însă cu mult de cele din sumarele definitive, din 1959— 1960, ale acestor cicluri: 31, 65, 54. Este de presupus că in cele trei cicluri din 1957 poetul a inclus tot ce avea nepublicat, cu excepţia textelor pe care le va lăsa în mai vechile cicluri (Legenda veşnica., Domnia soarelui de toamnă, Ecce tempus) şi în 1959— 1960; în acest caz toate poeziile ce vor forma ciclul Ce aude unicornul sînt scrise după această dată. Nu este exclusă, fireşte, nici ipoteza ca el să fi lăsat în afara celor trei cicluri un număr de poezii, în vederea unuia nou. Nu văd însă de ce n-ar fi completat cu ele ciclul Vîrsta de fier, cu mult mai mic decît celelalte două, şi ale cărui poeme nu resping, nici tematic, nici prin tonalitate, versurile ce vor forma ciclul Ce aude unicornul. Şi chiar dacă unele dintre poeziile acestui ultim ciclu existau în 1957 — nu ştim care şi nici cîte —, ele n-au fost scrise cu mult înainte de acest an, dat fiind că, aşa cum spuneam, nici una nu apare în ciclurile alcătuite şi completate mai înainte: Legenda ■veşnică, Domnia soarelui de toamnă şi Ecce tempus.
însemnarea manuscrisă de pe coperta caietului-ciclu Ce aude unicornul, făcută de poet: „Volum îndreptat şi mult completat", nu clarifică lucrurile, de vreme ce nu ştim care fusese structura iniţială a ciclului şi de cînd data ea.
Aproape toate poemele din acest ciclu (adică în afară de Inscripţie pe-o grindă şi Poezia) s-au păstrat şi în alte manuscrise (incluse în manuscrisul alfabetic 23.022/1—208) decît cel integral şi definitiv, care este caietul dactilografiat intitulat Ce aude unicornul şi pe care l-am luat drept text de bază (ambele aflate la Muzeul literaturii române).
Dintre textele din Ce aude unicornul au fost publicate în timpul vieţii poetului: Catrenele fetei frumoase şi Soare iberic. Ele figurează în volumul 1 al ediţiei noastre.
351
(p. 159)
CE AUDE UNICORNUL
(P- 161)
CATREN
Este probabil ultimul poem în distihuri scris de Blaga. Acest tip de strofă apare încă în Poemele luminii, dar, s-ar putea spune, accidental, în cadrul unor poezii cu structură eteromorfă: un distih în Lumina, un altul, repetat, în Linişte. Prima poezie alcătuită în întregime din distihuri este Corni vechi se scutură de rod> publicată în 192 1 în revistă, dar neinclusă în vreun volum. Compunerea în distihuri se întîlneşte începînd cu volumul La cumpăna apelor, care marchează începutul unei faze noi în evoluţia lirismului blagian şi a formelor lui de expresie. Aci sînt patru asemenea poezii: Boală, Cerească atingere, întrebări către o stea, Stă în codru fără slavă * în volumul următor, La curţile dorului, alte patru: Belşug, Asfinţii marin, Alean, Unicornul şi oceanul; în distihuri e scrisă şi întoarcere, şi, apoi, şase poeme din Nebănuitele trepte : Fetiţa mea îşi vede ţara, încîntare, Viziune geologică, Noiemvrie, Cetini negre, Cîntec pentru anul 2000. Este o frecvenţă semnificativă, dacă avem în vedere că aceste culegeri cuprind cîte 25—27 de poezii. Ea scade apoi: cîte o poezie în distihuri în fiecare dintre cele patru cicluri definitive (în ordinea acestora: Cîntecul călătorului în toamnă, Johann Sebastian Bach, Caut nume, Ce aude unicornul).
în afara dactilogramei ciclului, poezia s-a păstrat într-un manuscris în creion (ms. 23.022, fila 59), datat de către Georgina Gheorghe: 5 ianuarie 1959.
A fost publicată pentru întîia oară în Gazeta literară, XIV, nr. 42, 19 octombrie 1967, p. 3.
variante Ms. 23.022/59 (A ), C.A.U. (B).
V. 1        — A : Prin boarea (> jalea > lumea) poveştilor; B : Prin lumea poveştilor
V. 2        — A : foşnetul (> zumzetul) veştilor; B : zumzetul veştilor V. 3 — 4  — A : Prin susurul (> plînsetul) ţărilor / murmurul mărilor; Prin murmurul mărilor / plînsetul ţărilor; B : Prin murmurul mărilor/plînsetul ţărilor
V. 5—6   — în A au fost scrise ulterior, în siînga paginii, şi li s-a indicai locul printr-o linie.
S-a păstrat un manuscris în creion (ms. 23.022,  fila 12), datat de către Georgina Gheorghe: 1958; aceeaşi datare şi în fişa ataşată manuscrisului ciclului. A fost publicat în Orizont, I, nr. 10, octombrie 1964, p. 19.
(p.162) INSCRIPŢIE PE-O CASĂ NOUĂ
Bazil Gruia dă în Blaga inedit. Efigii documentare, II (p. 121) informaţia că poezia ar fi fost scrisă pentru o casă construită de Mihai Iubu pe Valea Dră-ganului (în Munţii Apuseni) într-un loc frecventat de poet împreună cu doctorul Iubu în anii 1950— 1938: „Dînsul îşi construise această casă montană după sugestiile şi sfaturile lui Blaga, adică într-un stil adecvat peisajului — stil moţesc — cu elemente de folclor, ridicată din bîrne, după planurile arhitectului Octavian Beu, dar şi axestea văzute şi apreciate de poet, care urmărea de-aproape lucrările". Poezia „urma să fie săpată sus într-o grădină ( « grindă », desigur, modificat printr-o greşeală de tipar — n.ed.) a casei", „aşa cum s-a descoperit o poezie a lui Goethe într-o casă de munte".
Pe lîngă dactilograma din caietul-ciciu există un manuscris în cerneală albastră (ms. 23.022, fila 109), avînd titlul Cîntec lîngă vatra, şi nonă versuri. Poetul a făcut în el modificări în două rînduri: o dată cu creion roşu (în v. 4 devenit v. 3 în variantă definitivă), altă dată cu creion negru. Atunci a schimbat  şi titlul, dîndu-1 pe cel rămas definitiv.
Poezia a fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 204.
VARIANTE
Ms. 23.022/109 (A), C.A.U. (B).
V.   3        — în A a fost adăugat mai tîrziu, şi anume după v. 10; locul — după
v. 2 — i se indică printr-o săgeată V.   5       —A : din ocolul său (> lui) să iasă; B ; din ocolul lui să iasă V.   8       — A : vatră, flacăra frumoasă )> vatră şi amnar şi iască; B ; vatră şi
amnar şi iască
V. 10—11 — A : Numai norul n-are casă) Să se simtă bine-acasă) Zări să-şi facă din pridvor, / să se simtă bine-acasă; B ; Zări să-şi facă din pridvor,/ să se simtă bine-acasă.
(p. 160) ANII VIEŢII
în afara dactilogramei din caietul-ciclu mai există una (ms. 23.022, fila 2),. în care titlul iniţial este Prin anul lung, şters cu creionul de Blaga şi înlocuit deasupra cu cel rămas definitiv. Alte deosebiri nu sînt.
Poezia a apărut mai întîi în Orizont, I, nr. 1, ianuarie 1964, p. 38.
(p.163) ROMANUL FURTUNII
în afara dactilogramei din caietul-ciclu, mai există una (ms. 23.022, fila 155), care nu prezintă însă nici o deosebire.
Poezia a fost publicată mai întîi în Contemporanul, XVII, nr. 44, 2 noiembrie 1962, p. 3.
352
353
(p.164)
SĂLCII PLÎNGĂTOARE
Există două dactilograme ale poeziei: cea din caietul-ciclu şi încă una (ms, 23.022, fila 158), aceasta cu modificări în cerneală (înlocuirea a două versuri) şi în creion. în fişele însoţitoare, poezia este datată de către Georgina Gheorghe i 1958.
A apărut pentru întîia oară în Gazeta literară, X, nr. 35, 29 august 1963, p. 5*
variante Ms. 23.022/158 (A ), C.A.U. (B).
V. 3       — A : Moştenitor eu sunt al iernii ) Moştenitor eu sunt al iernei; B »
Moştenitor eu sunt al iernii V. 4       — A ; Mai curge-ngheţ pe apa Cernii > Mai curge-ngheţ pe apa Cern ei *
B : Mai curge-ngheţ pe apa Cernii V. 9—10— A : Icoane şi-amintiri mă-neacă./Ah, vadul tacă! Ceaţa treacă!*
Şi soarele ajută-oleacă / prin vaduri negura să treacă; B ; Şi soarel©
ajută-oleacă / prin vaduri negura să treacă
(p.165)
POEZIA
în sensul „artei poetice" de aici, iată şi un aforism din Elanul insulei (p. 153): „Dacă ar şti că Steaua Polară şi Orionul n-o aud, privighetoarea n-ar cînta".
Păstrat numai în manuscrisul ciclului Ce aude unicornul, textul a fost publicat în volumul Poezii, 1962, p. 197.
(p.166)
VARA LINGĂ RIU
După informaţii transmise de Bazil Gruia, poezia este inspirată de o sculptură a artistului clujean Virgil Fulicea, intitulată La rîu şi înfăţişînd a femeie care se dezbracă pe malul apei". La cîteva zile după una dintre vizitele-făcute în atelierul sculptorului, poetul ar fi revenit cu o ştire şi cu o propunere:-. „Fulicea, încheiem o convenţie. Statuia d-tale La rîu mi-a inspirat o poezie pe care am intitulat-o Vară lîngă rîu. îţi predau manuscrisul poeziei şi-mi dai în schimb macheta lucrării". „Sculptorul a acceptat cu plăcere propunerea", adaugă Gruia (Blaga inedit. Amintiri şi documente, p. 122; o reproducere a sculpturii, la p. 123)^ Manuscrisul primit atunci de Virgil Fulicea a fost păstrat şi este reprodus în facsimil de către B. Gruia (la p. 124). Este semnat şi datat de Blaga: „Cluj,, 1958"\ E singura datare cunoscută a poeziei.
în afara acestui manuscris şi a dactilogramei din caietul-ciclu, există încă două dactilograme. Cea mai interesantă este prima dintre acestea (ms. 23.022, fila 179). Este varianta cea mai veche. Titlul poeziei este aci Lîngă rîu, în vară. Textul are, în raport cu varianta definitivă, un vers în plus (după versul 4): „Lasă-ţi tu în iarbă ia" (versul apare, în acelaşi loc, şi în manuscrisul reprodus de Gruia) şi opt versuri în minus (v. 6—13 din varianta definitivă). Dactilograma este semnată cu cerneală. Sub semnătură au fost adăugate apoi, cu creionul, cele opt versuri amintite; o linie le indică locul în poem. Cealaltă dactilogramă (ms. 23.022, fila 180) reproduce această formă, completată. Ulterior, poetul a făcut o ultimă modificare în dactilograma dinainte (ms. 23.022, fila 179) : a modificat, cu creion roşu, titlul, dîndu-i forma definitivă.
Eliminarea versului „Lasă-ţi tu în iarbă ia", existent în trei dintre cele patru manuscrise cunoscute, s-a făcut la redactarea variantei definitive.
Vară lîngă rîu a fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 117.
(p. 167)
CATRENELE DRAGOSTEI
în afara dactilogramei din caietul-ciclu, s-au păstrat două manuscrise. Primul (ms. 23.022, filele 14—22) este alcătuit din nouă coli, reunite ulterior într-o mapă, pe care Dorii Blaga a scris Catrenele dragostei. Fiecare coală cuprinde cîte un catren. Comparate cu cele din manuscrisul definitiv, aceste nouă catrene arată astfel: [Catren 1] (în ordinea în care ele sînt aşezate în mapă, neexistînd vreo numerotare) este identic cu primul din manuscrisul definitiv; [Catren 2] este o variantă îndepărtată a celui de al treilea din manuscrisul definitiv, aşa încît îl transcriu aici: „Dragă-mi este dragostea / cu arome ca a ta / amintind de-o holdă coaptă / în amiaza fără şoaptă" ; [Catren 3] este identic cu 3 din manuscrisul definitiv; [Catren 4] se deosebeşte de 4 din manuscrisul definitiv numai în ce priveşte versul 3; aici el are forma „mare mare pe cît lumea", iar în manuscrisul definitiv „mare pe cît lumea-zare"; [Catren 5] este identic cu 5 din manuscrisul definitiv; [Catren 6] este la fel cu 6 din manuscrisul definitiv, cu observaţia că în versul 4 s-a făcut următoarea modificare: „şi cu ce mai poartă-n ea ) şi cu ce mai are-n ea"; [Catren 7] este la fel cu 8 din manuscrisul definitiv, cu excepţia versului 2, care aici are forma: „şi din cînd în cînd furtuna", iar în manuscrisul definitiv; „dragă uneori furtuna"; în versul 4 „miez de noapte" a fost modificat în „miezul nopţii", modificare păstrată în forma definitivă; [Catren 8] este identic cu 9 din manuscrisul definitiv; [Catren 9] este identic cu 10 din manuscrisul definitiv, însă o săgeată indică inversarea ordinii versurilor 3 — 4.
Opt din aceste catrene sînt scrise cu creionul, iar unul — al şaptelea — cu cerneală.
Celălalt manuscris (23.022, filele 23 — 30) cuprinde nouă coli dactilografiate; pe fiecare este un Catren (intitulat astfel). Blaga a făcut următoarele modificări în creion; a> completat titlul de pe prima foaie, care a devenit Catrenele dragostei, şi a
354
355
şters titlurile de pe celelalte file, înlocuindu-le cu numere de ordine (cu cifre romane)» Catrenul I este şi aici identic cu cel din manuscrisul definitiv; la catrenul 2 din manuscrisul anterior a renunţat, cu II fiind numerotat cel care fusese acolo 3; dedesubtul acestuia a scris, cu creionul, un catren nou, pe care 1-a numerotat cu III şi care este identic cu catrenul al treilea din manuscrisul definitiv; în catrenul IV, versul 3, forma dactilografiată este aceea iniţială din manuscrisul anterior, modificarea făcută acolo fiind operată încă o dată aici, cu creionul; catrenele următoare au aceeaşi formă şi aceeaşi ordine ca în manuscrisul definitiv, însă lipseşte catrenul VII (numerotarea sare de la VI la VIII). în fine, în ultimul catren ordinea versurilor 3—4 este cea indicată în manuscrisul anterior, adică inversată faţă de varianta definitivă.
Ciclul Catrenele dragostei a fost aşadar alcătuit din catrene independente iniţial ; cele două manuscrise pe care le-am descris cuprind fiecare cîte nouă catrene, aceleaşi, cu excepţia unuia înlocuit în manuscrisul al doilea. In manuscrisul definitiv, acela din caietul-ciclu Ce aude unicornul, poetul a adăugat încă un catren, completînd astfel numerotarea din ms. 23.022/23 — 30 (catrenul VII), şi a renunţat la numerotarea de aci, transformînd ciclul într-un poem.
Catrenele dragostei au apărut în Steaua, XII, nr. 5, mai 1961, p. 23.
(p.169)
UMBRA EVEI
în afara manuscrisului din ciclul Ce aude unicornul s-a păstrat un manuscris în cerneală, cu modificări în creion negru, în cerneală şi în creion chimic (ms. 23.022, fila 177).
Poezia a fost publicată în Contemporanul, XIX, nr. 44, 30 octombrie 1964,
p. 3.
variante
Ms. 23.022/177 (A ), C.A.U. (B).
Titlul      — A : Umbra albăstrie > A cerului umbră ) Umbra albăstrie ) Umbra Evei.
V. 7— 8 — A : o umbră-ţi rămîne subt ochi / de-abia-ghicită — uşor albăstrie;
o umbră de cer rămîne / subt ochi — uşor albăstrie; o umbră-ţi rămîne subt ochi / de-abia-ghicită — uşor albăstrie; B : o umbră-ţi rămîne / subt ochi, uşor albăstrie
V. 11 — A : decît vreo. întîmplare > decît cu privelişti, din întîmplare > decît cu privelişti, cu vreo-ntîmplare )> Cu o privelişte, cu vreo-ntîmplare; B : Cu o privelişte, cu vreo-ntîmplare
V. 12 —A : uitată-n ţinuturi uitat-legendare ) uitate-n ţinuturi uitat-Iegen-dare;  B ; uitate-n ţinuturi uitat-legendare
V. 13 —A : De-o alungare după izbîndă > De izbînzi răspunzînd în pierzanii; B : De izbînzi, răspunzînd în pierzanii
V. 15 — A : aminteşte umbra subt ochi > aminteşte a cerului umbră ) aminteşte umbra subt ochi; B ; aminteşte umbra subt ochi
V. 17—18— A : a vremii cu freamăt de mai ) a vremii cu freamăt de mai,/de mireasma răsurii, de arderea gurii; B ; a vremii cu freamăt de mai,/ de mireasma răsurii, de arderea gurii
(p.170)
PE AN PENTRU O TINARA
întruchipare în lut de Romul Ladea încă o poezie inspirată de o operă de artă plastică (şi totodată încă una care arată orientarea clasică a gustului şi a culturii lui Blaga în această epocă): o statuetă din pămînt ars, reprezentînd o femeie tînără. Sculptorul Romul Ladea, remarcat încă de la începuturile sale, din anii '20, de către Blaga, căruia îi va face în 1948— 1949 un bust, apoi un basorelief şi o statuie, i-a dăruit poetului, care-i frecventa atelierul, trei asemenea statuete (cf. Bazil Gruia, Blaga inedit. Amintiri şi documente, p. 138— 139, unde e reprodusă una dintre ele).
în afara dactilogramei din manuscrisul ciclului Ce aude unicornul s-a păstrat încă una (ms. 23.022, filele 105— 106), mai veche, care are o strofă în plus (între strofele 3 şi 4 ale variantei definitive). Iat-o: Ia aminte apoi:
prin visul antic ce-1 cunoaştem,
al sarcofagelor grele, prelungi, dintre ziduri,
de-asemeni să treci uneori
despoiată de orice veşmînt —
(De cînd n-am mai fost pe-acolo noi doi?)
Vaselor nalte de-argilă din curtea străveche
cu coapsele tale le-ai face o dulce pereche
Locul la care fac aluzie aceste versuri este acela care i-a inspirat lui Blaga poemul Arheologie ; Muzeul de arheologie din Cluj.
Alte deosebiri între cele două variante: rns. 23.022/105— 106 (A ) şi Ce aude unicornul  (B )
Titlul — A: Imn pentru o tînără — şi cu subtitlul — întruchipată în lut de Romul Ladea; B: Pean pentru o tînără —■ şi cu subtitlul — întruchipare în lut de Romul Ladea.
V. 5 — A± ; Numai despoiată de orice veşmînt să consimţi; B ; Numai astfel să consimţi
V. 16    — A : Doar despoiată de orice veşminte; B ; Doar despoiată de orice
veşmînt
V. 26 —A : vreau, prietena mea, să te văd; B vreau, întruchipare de vis, să te văd
Pean pentru o tînără a fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 136.
356
357
(p.172) PORUMBA
S-a păstrat, în afara dactilogramei din manuscrisul definitiv, un manuscris în creion (23.022, fila 150). în fişele ce însoţesc ambele manuscrise este datată: 1959.
Porumba a apărut pentru întîia oară în volumul Poezii, 1962, p. 149 (cu titlul Porumbă).
VARIANTE Ms. 23.022/150 (A ), C.A.U. (B).
V.   7 — A : cu penele crescute păsăreşte şi învoaltă ) cu penele crescute păsăreşte;
B : cu penele crescute păsăreşte V. 10 — A : mă tulbură făptura, omeneşte ) cată să-mi scape, păsăreşte } mă
minunează-n totul, omeneşte; B : mă minunează-n totul, omeneşte
(p.173) FLOARE DE VIŢĂ
O poezie inspirată de peisajul domestic de la Gura Rîului ; „ în curtea sorei d-rului C. Manta — comunică Viorica Manta — exista un colţ cu o masă, laiţe, acoperite de o viţă de vie" (cf. Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, II p. 67). „Casa bătrînească, aflată în grija Marioarei Manta, şi unde nu o dată fusese găzduit poetul, dispunea de un primitor umbrar de viţă de vie, sub care [. . .] se strîngea în jurul poetului « cenaclul » de la Gura Rîului", precizează Bazil Gruia (lucr. cit., p. 56). O copie a manuscrisului definitiv (reprodusă la p. 57) este trimisă gazdei; o scrisoare către Viorica Manta (din august 1959) „confirmă" şi ea relaţia genetică dintre poezie şi cadrul amintit: „am trimis Marioarei nişte rînduri despre frunzele de viţă" (ibidem, p. 56).
Un manuscris, în creion, al poeziei (23.022, fila 102), semnat de poet cu iniţiale, este datat de către Cornelia Blaga: 15 iunie 1959. în fişele ataşate manuscrisului 23.022 şi manuscrisului ciclului Ce aude unicornul Georgina Gheorghe o datează:  iunie 1959.
Floare de viţă a fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 45.
VARIANTE Ms. 23.022/102 (A ), C.A.U. (B).
V. 1 — A : Neînsemnată () neglorioasă) e această floare; B : Neglorioasă e această floare
V. 4 — A : Dar ce miros suav — de şapte zile > Dar ce suav miros — de şapte zile $
B : Dar ce suav miros — de şapte zile V. 9 — A : Pe () Pe-un) drum de toamnă caldă va să vie; B ; Pe-un drum de*
toamnă caldă va să vie
(p.174) DRUMEŢIE
în afara manuscrisului definitiv s-a păstrat un manuscris în creion (23.022*. fila 96), care prezintă o singură deosebire: versul ultim are aici forma: „în ţintele drumului", iar în manuscrisul din caietul-ciclu Ce aude unicornul; „cu ţintele drumului".
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 127.
(p. 175) STIH UITORUL
în afara manuscrisului definitiv, s-a păstrat un manuscris în creion (23.022£, fila 164).
Datată, de către Georgina Gheorghe: 1959, poezia a fost publicată pentra. întîia oară în Steaua, XII, nr. 7, iulie 1961, p. 14.
VARIANTE
Ms. 23.022/164 (A), C.A.U. (B). Titlu — A : Stihuitor ) Stihuitorul; B : Stihuitorul.
V. 1   — A ; Eu, poetul,/chiar şi atunci cînd scriu versuri originale; B ; Chiar şi-
atunci cînd scriu stihuri originale V. 2  — A : nu fac decît să traduc () tălmăcesc); B : nu fac decît să tălmăcesc V. 3 — A: Eu, poetul, ]găsesc că aşa e cu cale; Aşa găsesc că e cu cale; B:
Aşa găsesc ca e cu cale V. 4   — A : Cu altceva nici nu m-aş încerca, J Numai astfel stihul are un temei;
Numai astfel stihul are un temei; B : Numai astfel stihul are un temei V. 9   — A : mi-1 spune în limba ei) mi-1 spune, îngînat suav, în limba ei; B *■
mi-1 spune, îngînat suav, în limba ei.
(p.176) ODĂ SIMPLISIMEI FLORI
S-a păstrat în manuscrisul ciclului Ce aude unicornul şi într-un manuscris îr« creion (23.022, fila 143).
A fost publicată în Orizont, I, nr. 1, ianuarie 1964, p. 38.
358
359
variante Ms. 23.022/143 (A), C.A.U. (B).
V. 8 — A ; e tot ce doreşti, şi n-ai alt gînd > e tot ce doreşti. Alt gînd nu porţi ; B   e tot ce doreşti. Alt gînd nu porţi
V. 9 — A : Dar înfloreşti şi-asfinţeşti > Dar înfloreşti şi asfinţeşti; B ; Dar înfloreşti şi asfinţeşti
'(P-177) SONATA LUNII
In afara dactilogramei din ciclul Ce aude unicornul există un manuscris în   creion    (23.022,    fila    163),    care   nu   prezintă deosebiri. Vd. şi nota la poezia johann Sebastian Bach.
A apărut mai întîi în Contemporanul, XVI, nr. 24, 16 iunie 1961, p. 3.
Cp.178) ERMETISM
In afara dactilogramei din caietul-ciclu există încă una, mai veche, cu modificări în creion (ms. 23.022, fila 113).
Poezia a fost publicată întîi în Contemporanul, XIX, nr. 20, 15 mai 1964
p. 3.
VARIANTE Ms. 23.022/113   (A), CA.V.(B).
Titlu   — A: Iubita mea; B: Ermetism. V. 9    — în A a fost adăugat mai tîrziu (cu creionul). ■V. 10 — A : Şi (> dar) inima mi-e grea; B ; dar inima mi-e grea V. 11  — A : ca piatra şi pămîntul > ca piatra, ca pămîntul; B : ca piatra, ca pămîntul
V. 12 — A : Dar n-aş lăsa nici chitul > Dar n-aş lăsa, n-aş vrea să pierd nici cîntul > Dar n-aş lăsa nici cîntul; B ; că nu aud cuvîntul
(P.179) MADRIGAL
Poezia dă expresie încîntării cu care Blaga a urmărit primele încercări tehnice ale omului de ieşire în spaţiul extraterestru, în anii 1957— 1960. Punctul sei de plecare pare a fi această însemnare: „Citesc că s-ar putea lansa semnale
pe care luna ni le trimite înapoi subt formă de ecouri. E aci întîia dovadă materială, că omul va deveni tot mai mult ceea ce dintotdeauna a fost: o fiinţă cosmică, iar nu numai terestră" (Elanul insulei, Editura Dacia, 1977, p. 166). Unul dintre aceste-evenimente epocale este comentat astfel: „In luna mai 1959 «Luna» a fost integrată în reţeaua tehnicii umane. Este o «dată» aceasta. în antichitate, cînd, omul gîndea mitic, el îşi devenea în propriii ochi, uneori, o fiinţă cosmică. Astăzi începem să devenim fiinţe cosmice pe cale tehnică" (op. cit., p. 240). Blaga interpretează asemenea performanţe tehnice în perspectiva, integratoare caracteristică sensibilităţii şi gîndirii sale, conferindu-Ie, în ordine spirituală, o semnificaţie-mitică, mai exact, similară semnificaţiei mitului. Un scurt eseu, scris tot atunci,, e cît se poate de concludent: „Tehnica e basm realizat. Iată un gînd, o circumscriere, o apreciere cu care de cîteva decenii încoace însoţesc în mintea mea. aproape toate marile invenţii ale tehnicii moderne [...]. Tehnica e basm realizat, Bănuiam de mult acest aspect şi-i dam tîrcoale de la un an la altui, dar sentimentul basmului împlinit nu m-a încercat niciodată ca în ceasurile cînd posturile de radio anunţau pe toate undele că racheta, lansată de undeva de pe meleagurile Uniunii Sovietice se apropie de lună, că iese din cîmpul de gravitaţie al pămîn-tului spre a intra în cel solar ca o nouă planetă [...]. Iată că materia s-a înălţat la cer după chipul şi asemănarea zeilor din miturile antichităţii" (Tehnică şî: basm, în Cronica, 3 februarie 1968). In aceeaşi stare de spirit e scris şi textul cu, accente poematice Lansare în cosmos (în Manuscriptum, 3/1977): „De două miliarde de ani vulcanii îşi lansează inima în spaţii ca să atingă cerul.  N-au reuşite.
De-un an doar, omul încearcă acelaşi lucru. Şi a reuşit. Inima lansată de pe pămînt ne-a trimis din dosul lunii un mesaj al păcii.
Cealaltă faţă a lunii, pînă mai ieri un simbol al necunoscutului, s-a populat peste   noapte cu nume de mari pămînteni.
Avem acum un atlas selenografic. Cu aceasta Cosmosul a început să ne-devină familiar.
Cert, pe acest drum, de aproape incredibile surprize, al termicei, şi de fantastică lărgire a puterii omeneşti asupra naturii, ştiinţa sovietică marchează un. epocal pas înainte."
în nota cu care însoţeşte publicarea, eseului Tehnică şi basm în Cronica, P. Ţugui precizează că acesta, ca şi „poemul Lansare în cosmos", „au fost scrise în luna octombrie 1959". Din acea perioadă, desigur, datează şi poezia Madrigal,.
în afara manuscrisului definitiv din ciclul Ce aude unicornul s-a păstrat un manuscris de lucru, în creion (ms. 23.022, fila 130).
Madrigal a fost publicată pentru întîia oară în volumul Poezii, 1962t.„ p. 139.
360
361
variante Ms. 23.022/130 (A), C.A.U.(B). "Titlu        — A : Madrigal  modern;  B ; Madrigal.
V. 1 —A : Dragă una, iubită Runa ) Iubită una, dragă Runa; B : Iubită
Runa, dragă una
■V. 3 — A : ne-a fi şi-aceasta cu putinţă ) aceasta cu putinţă-ar fi; b : acea-
sta cu putinţă-ar fi V. 4 — A : un strigăt să-i trimiţi în lună y c-un strigăt să atingem luna;
B : c-un strigăt să atingem luna. V. 5         — A : N-am fi crezut noi doi; B ; Nici după drepte mărturii V. 6        —A ; că s-ar putea apoi; B ; n-am fi crezut că s-ar putea V. 7        — A : să auzim ecoul;  B ; să auzim apoi ecoul V'. 8—12 — A : Dragă una, iubită Runa,/ cînd singur eu voi fi,/ îţi voi striga în spaţiu numele,/ să  mi-1 restituie în () întoarcă-n)   aur luna; Cînd singur eu de tot voi fi/ în zare voi striga un nume/ să mi-1 întoarcă-n aur luna,/ iubită una, dragă Runa; B ;  Ce  fericire ai dori/ să ne-o strigăm în zare, Runa?/ x\lege ţipătul ce-i vrednic/ să  ni-1   întoarcă-n   noapte luna
fp. 180)
răboj
In afara manuscrisului definitiv, s-a păstrat un manuscris de lucru, în creion, cu modificări în cerneală (ms. 23.022, fila 153) şi o dactilogramă a ultimei forme a acestui manuscris, în care poetul mai face o modificare (ms. 23.022, -fila 154).
Poezia a fost publicată în Gazeta Uter os/ă, X, nr. 35, 29 august 1963, p. 5.
VARIANTE
Ms. 23.022/153  (A),  ms. 23.022/154  (B),  C.A.U.(C).
l¥. 7   — A : Număr stele cîte are; B ; Număr stele cîte are > Stele număr
cîte are; C ; Stele număr cîte are V. 9    — A ; Număr cîte sunt, de toate > Cîte sunt, de toate, număr; B, C :
Cîte sunt, de toate, număr V. 10 — A : feţe dragi şi fumuri ) amăgiri şi fumuri; B, C : amăgiri şi fumuri
(p. 181)
iarba
Există, pe lîngă dactilograma din ciclul Ce aude unicornul, un manuscris în creion (23.022, fila 104), care este evident o transcriere, semnată de poet cu iniţiale.
Iarbă (datată, în fişele ce însoţesc cele două manuscrise: iunie 1959) a fost publicată în volumul Poezii,   1962, p. 35.
(p. 183)
INSCRIPŢIE PE-O GRINDĂ
S-a păstrat numai în manuscrisul definitiv din caietul-ciclu Ce aude unicornul.
A apărut mai întîi în Viaţa românească, XXI, nr. 1, ianuarie 1968, p. 25ai
p. 184)
DRUM DE TOAMNA
Blaga revine aici la forma „inorog" (pentru „unicorn"), folosită în poemul îndemn de poveste (din voi. Nebănuitele trepte).
S-a păstrat, în afara manuscrisului definitiv, un manuscris în cerneală», semnat, cu corecturi în cerneală şi în creion (ms. 23.022, fila 95).
Drum de toamnă (datată, în fişele ataşate manuscriselor, 1958) a fost publicată în volumul Poezii,  1962, p. 44.
VARIAJNTTE
Ms. 23.022/95 (A), C.A.V.(B).
In A ordinea versurilor este, iniţial, faţă de manuscrisul definitiv, următoarea: 5—6—7—8—3 — 4—1—2; ea este modificată apoi, prin săgeţi, astfel: 3—4—5—6—7—8— 1—2; o nouă intervenţie (numere de ordine puse în dreptul versurilor care fornmu iniţial strofa a doua şi o linie care mută această strofă-deasupra celeilalte) a dat poeziei structura rămasă definitivă.
Alte deosebiri;
V. 5 — A : Miroase-a foi zdrobite () strivite) în copită; B ; Miroase-a foi strivite în copite
V. 7 — A : Muntariţe aud cîntînd din tulnic ) Aud muntariţe cîntînd din tulnic B : Aud muntariţe cîntînd din tulnic
(p. 185)
CINTEC IN DOI
în afara dactilogramei din caietul-ciclu există încă două dactilograme; prima (ms. 23.022, fila 68) este semnată de Blaga cu cerneală albastră şi datată, de altă mînă şi cu cerneală neagră: 6 sept. 1958; cealaltă (ms. 23.022, fila 69)< este numai datată (la fel şi de aceeaşi mînă).
Poezia a apărut mai întîi în Viaţa românească, XVII, nr. 2, februarie 1964a> P- 4.
362
363
(p. 186)
SUBT SCUTUL AMURGULUI
V. 8 — A : tălăzuind din ocean (> Ocean) la Marmara; B ; tălăzuind din Ocean la Marmara
S-a păstrat, în afara manuscrisului definitiv, un manuscris anterior în cre-<ion (23.022, fila 165), în care poetul a făcut o singură modificare: a schimbat titlul iniţial, Spre seară, în Subt scutul amurgului.
Poezia a fost publicată mai întîi în Contemporanul, XIX, nr. 20, 15 mai 1964,  p. 3.
(p. 187) AN DE RĂSCRUCE
în afara dactilogramei din caietul-ciclu Ce aude unicornul, există un manuscris în cerneală (23.022, fila 1), care nu prezintă modificări sau deosebiri faţă de manuscrisul definitiv.
Poezia a apărut în Contemporanul, XVI, nr. 24, 16 iunie 1961, p. 3.
(p. 188) ZBORURI UITATE
După informaţii consemnate de Bazil Gruia în Blaga inedit. Amintiri şi ■documente (p. 112), poezia aceasta cu un transparent sens autobiografic, exprimat printr-un simbol relativ frecvent şi în orice caz caracteristic liricii lui Blaga, ar avea un punct de plecare anecdotic: „Profesorul [Daniello] îşi aminteşte cum, prin 1952, un pacient recunoscător i-a dăruit o raţă sălbatică avînd o aripă ruptă. Raţa, lăsată liberă prin curte, după ce fusese îngrijită şi rana i se cicatrizase, făcea eforturi, adevărate exerciţii de zbor, dar nu reuşea să se ridice mai muit de un metru de la pămînt. Impresionat, Blaga asistă la aducerea păsării rănite, \şi nu mai puţin impresionat e martorul zadarnicelor ei eforturi de după vindecare. Compasiune şi mîhnire sînt convertite în poezia dăruită în manuscris autograf prietenului, şi pe care o reproducem."
în fişele ce însoţesc manuscrisele păstrate: cel din caietul-ciclu Ce aude ■unicornul şi un altul (tot dactilogramă, anterioară însă, şi cu modificări în cerneală — ms. 23.022, fila 185), poezia este datată: 1958. Copia autografă reprodusă de Gruia este făcută după dactilograma 23.022/185 corectată, dar nu este «datată.
Zboruri uitate a fost publicată în volumul Poezii, 1966, p. 420.
VARIANTE
Ms. 23.022/185 (A), C.A.V.fB)m
V. 7 — A : un orizont cît toate apele > un orizont purtau cît toate apele; B ; Un orizont purtau cît toate apele
(p. 189) ORÎNDUIRE
Un manuscris în creion (23.022, fila 148 — A ) prezintă următoarele deosebiri faţă de cel definitiv, din caietul-ciclu Ce aude unicornul (B). V. 2    — A : şi nu ai trece niciodată pe la mine > şi n-ai mai trece pe la mine;
B : şi n-ai mai trece pe la mine V. 7   — A : de (> prin) cîteva grădini şi printr-un murmur de vale; B ; prin
cîteva grădini şi printr-un murmur de vale V. 12 — A : Astăzi văd că de pe fluturi a căzut tot smalţul; B : Astăzi văd
că de pe fluturi a căzut tot smalţul V. 17 — A : Trăim în una şi aceeaşi lume, prin urmare; B ; Trăim în una şi
aceeaşi lume. Prin urmare V. 21 — A : cînd anul şi-a pierdut tot smalţul; B ; Cînd anul şi-a pierdut tot
smalţul
Orînduire a apărut mai întîi în Contemporanul, XX, nr. 19, 7 mai 1965, p. 3,„
(p. 190) OGLINDA DIN ADÎNC
Punctul de plecare al poeziei poate fi această însemnare din Discobolul^ ed. cit., p. 84: „Interdicţie — Există undeva un lac în a cărui oglindă ne-am putea, vedea aşa cum suntem, nu numai aşa cum părem. Dar pietre cereşti, meteorice, cad din ceas în ceas în acel lac, turburîndu-i şi mişcîndu-i în permanenţă faţa'f#
Poezia, alcătuită din trei terţine şi un distih final (chiar dacă această structură nu este marcată grafic), s-a păstrat în manuscrisul definitiv al ciclului şi într-un manuscris în creion, fără modificări (mai exact, cu o modificare anulată: o săgeată trebuia să mute ultimele două versuri după versul 6), semnat (ms. 23.022,. fila 145).
A fost publicată în Contemporanul, XIX, nr. 20, 15 mai 1964, p. 3.
(p.191) MOARA
S-a păstrat în manuscrisul definitiv al ciclului şi într-un manuscris în creion, fără modificări (23.022, fila 133), ambele datate de către Georgina Gheorghe: 1958.
A apărut mai întîi în Orizont, I, nr. 1, ianuarie 1964, p. 38.
364
365
<P. 192)
GIORDANO BRUNO cîntă
balada permanenţei şi-a schimbării
Poezia s-a păstrat într-un manuscris în cerneală (ms. 23.022, fila 4), într-o dactilogramă intermediară (ms. 23.022, fila 5) şi în cea din caietul-ciclu. Titlul rămas definitiv apare abia în cel de al doilea dintre aceste manuscrise, în primul ■si este Balada permanenţei şi-a schimbării. împrumutarea unei măşti culturale 'este un procedeu mai vechi al lui Blaga, apărut îndată după Poemele luminii, ca element al unei tendinţe a poetului de a se comunica prin alte forme decît cele abia desprinse de exclamaţie, de chiot şi suspin şi de a da lirismului său o -semnificaţie mai largă, mai „obiectiva".
Poezia a fost publicată mai întîi în Orizont, I, nr. 1, ianuarie 1964, p. 38.
variante
Ms. 23.022/4  (A),  ms. 23.022/5  (B),  C.A.U.(C ).
în A strofa întîi era, iniţial, ultima ; un semn cu creionul i-a schimbat apoi locul. 'V. 8 — A, B : ce-nălbeşte, luminînd; C ; albul inului sorbind
V. 10 — A, B : alte fete sunt la rînd; C ; fete — alte sunt la rînd
V. 11 —15 — lipsesc în A  şi B.
V. 18        — A : ce-ncăizeşte rouă, vînt) ce-nfierbîntă rouă, vînt; B, C; ce-
nfierbîntă rouă, vînt V. 19 — Ai, B : Să îndure secerişul; C ; Să îndure moartea-n vară
V. 23 — A : ce-ncălzeşte rouă, vînt > soţ amiezelor pe cîmp > inimă prin
lumi bătînd; B, C; inimă prin lumi bătînd V. 24        —A: Să aprindă-n inimi rugul > să îngîne-n vreme rugul; B, C:
Să îngîne-n vreme rugul Forma iniţială a versului 23 provine probabil dintr-o greşeală de transcriere: trecînd „pe curat" un manuscris anterior — care nu s-a păstrat, dar el trebuie presupus, pentru că cel de faţă nu este un manuscris de lucru —, poetul a copiat aici versul 3 al stofei precedente: „ce-nfierbîntă rouă, vînt".
(p. 193)
NUMELE
în afara manuscrisului definitiv s-au mai păstrat două: unul în creion c(23.022, fila 140) şi altul dactilografiat (23.022, fila 141).
Poezia a fost publicată în Gazeta literară, XV, nr. 11, 14 martie 1968, p. 3.
variante
Ms. 23.022/140 (A ), ms. 23.022/141 (B), C.A.U. (C).
V. 4 — A, B : Pe unde largi, cutremurînd (> bătînd) eterul; C ; Pe unde
largi, bătînd eterul
V. 8 — A, B : Dar nici în mine, nici subt bolta care-i cerul; C ; Dar nici în
mine, nici sub bolta care-i cerul ¥. 17—18 — A : Tulburător e că nici azi, trăind; Tulburător rămîne ce mi-i
dat./ Tulburător e că nici azi, trăind; B, C : Tulburător rămîne
ce mi-i dat./ Tulburător e că nici azi, trăind V. 28        — A ; decît chemarea ce-ar suna prin ţara nimănui; B, C ; decît
chemarea ce-ar suna orin Tara Nimănui
<p. 195)
LAUDA SUFERINŢEI
Poezia s-a păstrat în dactilograma caietului-ciciu Ce aude unicornul şi într-un manuscris de lucru, în creion, cu modificări în cerneală şi în creion (23.022, fila 126),
A fost publicată în Gazeta literară, XIV, nr. 42, 19 octombrie 1957, p. 3.
variante
Ms. 23.022/126 (A), C.A.U.(B).
V.
"V. 3 — A t Ei nu~şi dau seama nici seara de prilejul; 3 ; Ei nu-şi dau
seama nici spre seară de prilejul
— A : Suferinţa poate fi noapte în inimă > Suferinţa poate fi beznă şi tăciune; B ; Suferinţa poate fi întuneric, tăciune în inimă
— A ; pe coapsă pecete arsă cu roşu fier ) pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier; B ; pe coapsă ea poate fi pecete arsă cu fier
— A : în bulgăre amar de ţărînă > în bulgăre de ţărînă; B ; în bulgăre de ţărînă
— A : o lacrimă, un sîmbure de cer > o lacrimă, sau sîmbure de cer j B ; o lacrimă sau sîmbure de cer
— A   Ea transformă argila-n spirit > Ea preschimbă (> transformă) argila în duh; B ; Ea schimbă la faţă argila, o schimbă în duh
¥. 14—16 — A: Tată, carele eşti al nostru, nu alunga/ de pe tărîmuri orice suferinţă ; Tată, carele eşti şi vei fi, nu ne despoia, nu ne sărăci, nu alunga/ de pe tărîmuri orice suferinţă; B ; Tată, carele eşti şi vei fi,/ nu ne despoia, nu ne sărăci,/ nu alunga de pe tărîmuri orice suferinţă
12
366
367
V. 17 — A : Alungă pe aceea doar care prosteşte (> destramă); B ; Alungă, pe aceea doar care destramă
V. 20—23 — A : Fă ca semenii noştri să ia aminte/ de la oameni la albine;
Fă ca semenii noştri/ de la oameni la albine/ să ia aminte; Fă. ca semenii noştri/ de la oameni la albine,/ de la încoronaţi la răstigniţi, să ia aminte; B ; Fă ca semenii noştri,/ de la oameni la» albine,/ de la-nvingători la biruiţi,/ de la-ncoronaţi la răstigniţi,, să ia aminte
(p. 196)
CATEDRALA PRINTRE STELE
în afara manuscrisului definitiv, există un manuscris de lucru, în creior* (23.022, fila 9).
Poezia a fost publicată în Gazeta literară, XV, nr. 11, 14 martie 1968, p. 3.
variante
Ms. 23.022/9 (A), C.A.U.(B).
V. 2 — A : această catedrală biruie (> dăinuie) în vînt; B : această catedrala dăinuie în vînt
V. 11 — A: Celest în sine cumpănită, dăinuie (> biruie); B: Celest în sine cumpănită, biruie
V. 12 — A : în vînt, potrivnicie înfruntînd > în vînt, şi-acolo sus, mai sus de vînt > în timpul-vînt, şi acolo sus, mai sus de vînt; B : în timpul-vînts> şi-acolo sus, mai sus de vînt
(p. 197) CIMITIRUL ROMAN
S-a păstrat, în afara manuscrisului definitiv din caietul-ciclu Ce aude unicornul, un manuscris în creion (ms. 23.022, fila 64), datat de către Cornelia Blaga:
12 noiembrie 1959.
Poezia a fost publicată pentru întîia oară în Contemporanul, XXI, nr. 19,.
13 mai 1966, p. 1.
variante
Ms. 23.022/64 (A), C.A.V.(B).
V. 5 — A: doar apeducte, circuri (> colisee), şanţuri (> foruri), drumuri % B : doar apeducte, colisee, foruri, drumuri
W. 9    — A : de sus primind lumina > primind de sus lumina; B : primind de sus lumina
V. 20 — A : cenuşă, oseminte-adăpostind > păstrînd cenuşă, oseminte-adăpos-
tind; B ; păstrînd cenuşă, oseminte-adăpostind V. 23 — în A a fost adăugat ulterior.
Cp. 199) CÎNTEC ÎNAINTE DE-A ADORMI
S-a păstrat într-un manuscris în cerneală (23.022, fila 66), cu o singură modificare (în versul 2; în (> Pe) măsură ce le văd) şi în dactilograma din ciclul Ce aude unicornul.
A fost publicat în volumul Poezii,  1962, p. 179.
<p. 200) INSOMNII
In afara manuscrisului definitiv, există unul în cerneală, fără modificări (ms. 23.022, fila 110) şi o dactilogramă (ms. 23.022, fila 111), care nu prezintă însă decît mici deosebiri de punctuaţie faţă de forma din caietul-ciclu Ce aude unicornul. Dedicaţia nu apare în manuscrisul autograf. Destinatarul ei este Ion Gheorghe, soţul Georginei Gheorghe, fiica lui Tit-Liviu Blaga, fratele poetului.
Insomnii a apărut în volumul Poezii,  1962, p. 172.
(p. 201) TEMEIURI
Titlul iniţial, după cum arată fotocopia unui manuscris în cerneală (ms. 23.022, fila 206), era Chipuri de argilă. El a fost înlocuit însă încă de aci cu titlul arâmas definitiv. Alta era — şi a rămas în acest manuscris — ordinea versurilor primei strofe (în raport cu ordinea din manuscrisul definitiv); 3 — 4—1—2. în rest, o singură modificare făcută în acest manuscris (menţinută în versiunea definitivă), în versul 5: „Subt (> Sub) lespede moartă".
Poezia a fost publicată mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 52, 28 decembrie 1967, p. 3.
<p. 202) IZVORUL
După informaţii date de Ioan Laşiţă, preot în Lancrăm şi nepot al poetului, consemnate de Bazil Gruia în Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 96, Blaga şi-a revăzut pentru întîia oară satul natal, „unde nu mai fusese de dece-
368
369
nii", în iunie 1957. începînd de atunci, a revenit mereu, în anii care aveau s& fie ultimii: „Neomiţînd niciodată să se anunţe în prealabil, venea cu autobuzul' de Cluj-Sibiu, care ajungea dimineaţa în Lancrăm (pe la 9,20), revenind spre Cluj la orele 16"; „Ne plimbam împreună prin arinii Lancrămului (aici îi plăcea şi odinioară să se plimbe, ca mai tîrziu prin arinii Sebeşului), prin locurile unde păştea gîştele cînd era copil, aproape de şipotul cîntat în poezia Izvorul [...]. Cutreieram pe uliţele satului, pe unde îl duceau amintirile, discutînd cu oamenii mai vîrstnici întîlniţi în cale şi căutînd să le descopere parcă în suflet imaginea din copilărie".
Poezia s-a păstrat într-un manuscris în creion (ms. 23.022, fila 112), cu două modificări mărunte — în versul 5: „Păduri s-au stins, şi rînd pe rînd } Păduo s-au stins. Şi rînd pe rînd" şi în versul 7: „veşmîntul () veşminte) de pămînt luînd" — precum şi în dactilograma din ciclul Ce aude unicornul.
în amîndouă este datată de către Georgina Gheorghe: iunie 1958.
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 193.
(p. 203) 9 MAI
într-un manuscris anterior dactilogramei din caietul-ciclu Ce aude unicornul (ms. 23.022, fila 186) titlul este 9 mai 1959. Scrierea poeziei trebuie situată decî în jurul acestei date.
A fost publicată, cu titlul Calendar, în volumul Poezii, 1962, p. 206. Cu titlul din manuscrisul definitiv a apărut mai întîi în Opere, 2, 1974, p. 366.
(p. 204) CÎND CLOPOTUL BATE
S-a păstrat în dactilograma din caietul-ciclu Ce aude unicornul şi într-un. manuscris în creion (ms. 23.022, fila 65), în care poetul a făcut doar două mici modificări grafice: v. 2: „cu glasul preadreptului > cu glasul Prea-Dreptului"„
A fost publicată pentru întîia oară în Orizont, II, nr. 11, noiembrie 1965, p. 5.„
(p. 205)
CE ÎMBĂTRÎNEŞTE ÎN NOI
în afara manuscrisului definitiv s-a păstrat un manuscris de lucru, în creion (ms. 23.022, fila 60), care cuprinde două versiuni: prima, fără titlu, se deosebeşte mult de cea de a doua, încît trebuie reprodusă în întregime şi separaţi:
Ce îmbătrîneşte în noi
că ne simţim într-o dimineaţă
oameni de altădată,
străini printre cei de azi? > străini printre cei de azi,
umbre în ceaţă?
Nu îmbătrîneşte în noi
Inima rea, nici patima („rea" a fost şters apoi, iar
„inima" mutat la sfîrşitid versului anterior) gîndirea nu, nici timpanul din urechi > nici gîndul subt
frunţi, nici sunetul (> sunet)  în urechi, numai lacrima.
Omul bătrîn plînge cu lacrimi vechi.
Această primă formă (A) a fost anulată. A doua versiune (B) prezintă următoarele deosebiri faţă de cea definitivă, din ciclul Ce aude unicornul (C); ^- 2    — B : că ne simţim într-o dimineaţă > că neaşteptat ne simţim într-o
dimineaţă; C ; că neaşteptat ne simţim într-o dimineaţă V. 6   — B : că ne simţim (> găsim surprinşi) într-o dimineaţă > că-ntr-un amurg
de zi şi de viaţă; C ; că-ntr-un amurg de zi şi de viaţă ^-7   — % : oameni de altădată > ne găsim oameni de altădată; C ; ne găsim
oameni de altădată
V- 9    — & : Nn îmbătrîneşte-n noi nici sîngele > Nu-mbătrîneşte în noi valul de sînge; C ; Nu-mbătrîneşte în noi valul de sînge
V.10 — B : nici inima, nici patima > nici inima cît bate, nici patima; C ; nici inima cît bate, nici patima
V. 11  — B : nici gîndul, nici sunet în urechi y nici spiritul,   nici  răsunetul în urechi; C ; nici spiritul, nici răsunetul în urechi Poezia a fost publicată pentru întîia oară în Gazeta literară, XIV, nr. 52,
28  decembrie  1967, p. 3.
<p. 206) CÎNTARE SUBT PIETRE ŞI FLORI
Manuscrisul în creion, semnat de poet cu iniţiale (ms. 23.022, fila 61), nu prezintă nici o modificare şi nici o deosebire faţă de manuscrisul definitiv din caietul-ciclu Ce aude unicornul.
Poezia a apărut mai întîi în Astra, II, nr. 12, decembrie 1967, p. 15.
>{p. 207) DORUL-DOR
Acest poem-definiţie pare un ecou al reflecţiilor lui Blaga despre dor ca motiv liric din Spaţiul 'mioritic, 1936 (cap. Despre dor) ; „O cercetare a colecţiilor noastre de poezii populare ne va lămuri degrabă că adesea dorul nu e cîntat prin intermediul obiectului spre care e orientat (iubita, casa, familia, peisajul); dorul
370
371
e cîntat pentru el însuşi, ca stare aproape fără obiect, ca stare al cărei obiect e oarecum retăcut sau numai discret atins. Cu alte cuvinte, dorul se transformă adesea dintr-o stare subiectivă în obiect liric." Nu este vorba aici de o personificare, ci de o „ipostazare"; „Dorul e socotit cînd ca stare sufletească învîr-toşată, ca o ipostazie, cînd ca o putere impersonală, care devastează şi subjugă,, cînd ca o vrajă ce se mută, cînd ca o boală cosmică, ca un element invincibil a! firei, ca un alter ego, ca o emanaţie materială-sufletească a individului". Şi încă o idee, într-o formulare mai apropiată de poezia scrisă cu peste două decenii mal tîrziu: „Dacă se ţine seama de omniprezenţa dorului în poezia noastră populară, s-ar putea aproape afirma că existenţa e pentru român « dor », aspiraţie trans-orizontică, existenţă care în întregime se scurge spre « ceva »". în acelaşi sens,, şi următorul aforism din vremea în care scria poezia; „Dorul este un organ de cunoaştere a infinitului" (Elanul insulei, ed. cit., p. 206).
Dorul-dor s-a păstrat într-un manuscris în creion (ms. 23.022, fila 94) — în care titlul apare fără cratimă, „este" din versul 2 a fost înlocuit cu „e", iar distihul final a fost adăugat mai tîrziu, cu altă grafie — precum şi în dactilograma din caietul-ciclu Ce aude unicornul. În fişele ce însoţesc ambele manuscrise poezia este datată: 2 noiembrie 1959.
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 142.
(p. 208) CERBUL CU STEA ÎN FRUNTE
Există, în afara manuscrisului definitiv, un manuscris în creion (ms. 23.022,, fila 62), care este evident o transcriere; nu prezintă nici o modificare. Este identic cu dactilograma din caietul-ciclu.
Poezia a fost publicată pentru întîia oară în Contemporanul, XVI, nr. 24„ 16 iunie  1961, p. 3.
(p. 209) CUVINTE PE O STELĂ FUNERARĂ
S-au păstrat, în afara manuscrisului definitiv, alte două manuscrise, amândouă în creion. Primul (ms. 23.022, fila 81) prezintă cîteva modificări: în versul 4 („Aşa moare un om, aşa un crin > Astfel moare un om, astfel un crin"), în versul 6 („umbra se întrupează > umbra se-ntrupează") şi în versul 8 („O, cămaşe de in! O, ultim suspin > O, cămaşa de in! O, ultimul suspin!"); în fine, gruparea celor opt versuri în două catrene a fost anulată printr-o linie de apropiere a lor.
Celălalt manuscris (ms. 23.022, fila 82) este o transcriere, de către Cornelia Blaga, a textului corectat, de pe fila pe care am prezentat-o. Acest manuscris, este semnat şi datat de către poet: „29 oct. 1959".
Poezia a apărut mai întîi în Gazeta literară, XV, nr. 11, 14 martie 1968, p. 3.
ADDENDA 1
(P- 213) ÎNCEPUTURI
Figurează în ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R., 2.536, filele 7—8)-A fost scrisă aşadar pînă în 1946. Prima parte a poeziei se regăseşte, aproape identică, într-o însemnare din Elanul insulei, culegere de asemenea gata în 1946: „Despre iubire — Cînd fiecare celulă din noi devine o inimă, atunci suntem bolnavi. Dar numai iubirea ne încearcă în acest chip". Iar ideea din partea a doua e formulată în Aforisme şi însemnări astfel: „Rostul iubirii — Natura este stăpî-nită de criteriul delimitărilor. Numai în iubire ea caută confuzia. Căci rostul iubirii este să restabilească pentru o clipă haosul iniţial, din care să se nască o lume nouă" (cf., pentru ambele citate, Elanul insulei, 1977, p. 152 şi 123).
începuturi ne aminteşte, prin tehnica elaborării, de poeziile din epoca debutului, compuse mai întîi în proză, şi de discuţiile purtate în critica de atunci în legătură cu raportul dintre poeziile (din Poemele luminii) şi aforismele (din Pietre pentru templul meu) lui Blaga.
Vd. şi nota la Epitaf pentru Euridike.
Poezia a fost publicată mai întîi la Prodromos (revistă, în limba română, din Freiburg, R. F. Germania), nr. 8-9, martie 1968, p. 74, apoi în Opere, 2, 1974, p. 446.
<P. 214) PREZENŢA TA
A fost inclusă în ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele -9-10).
Vd. şi nota la Epitaf pentru Euridike.
A apărut mai întîi în Contemporanul, nr. 14, 31 martie 1972, p. 1. <p. 215) EXTAZ
Figurează în ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 11—12). Vd. şi nota Ta Epitaf pentru Euridike.
372
373
Extaz a fost publicată mai întîi în Gazeta literară, XV, nr. 28, 11 iulie 1968, p. 3.
(p. 221)
LA CINCIZECI DE ANI
(p. 216) ORACOLE
Din ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 19—20). Vd. şi nota la Epitaf pentru Euridike.
A apărut pentru întîia oară în România literară, I, nr. 1, 8 octombrie 1968, p. 7.
(p. 217)        PENTRU TRANDAFIRUL DIN  SCAUNUL ÎMPĂRĂTESC
Figurează în ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 21—22},» Vd. şi nota la Epitaf pentru Euridike.
A fost publicată mai întîi în Prodromos, nr. 8 — 9, martie 1968, p. 74, apoi în Contemporanul, nr. 24, 9 iunie   1972, p. 3.
p. 218) LAUDA VĂZDUHULUI
A fost inclusă în ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 25-26).
A apărut pentru întîia oară în Steaua, XXI, nr. 1, ianuarie 1970, p. 5.
(p. 219) ALEAN ARHAIC
Din ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 31—32), Vd. şi nota la Epitaf pentru Euridike.
A fost publicată mai întîi în Gazeta literară, XV, nr. 28, 11 iulie 1968, p. 3ci
{p. 220) ÎN VALEA REGILOR
Ideea autoîncoronării copacilor apare şi în culegerea Aforisme şi însemnării „Suveranitate — Fiecare copac îşi pune singur coroana pe cap. Ca Napoleon" (Elanul insulei,  ed.  cit.,  p. 163).
Poezia figurează în ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 35—36) şi a fost publicată în Steaua, XX, nr. 12, decembrie 1969, p. 3&.
S-a păstrat în manuscrisul ciclului Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R, 2.536, filele 49-50). A apărut în Steaua, XXI, nr.  1, ianuarie 1970, p. 5.
(p. 222) ENIGMA LUNII
Figurează în ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 54—55). A fost publicată în România literară, III, nr. 20,  14 mai 1970, p. 3.
(p. 223) DRUMUL LUI COLUMB
S-a păstrat in manuscrisul ciclului Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2,536, filele 56—57) şi a fost publicată în Opere, 2, 1974, p. 464. „O copie a acestei poezii, scrisă de mîna mea — informează Dorii Blaga — am găsit-o în 1969 în arhiva familiei; aceasta m-a ajutat să autentific întregul caiet dactilografiat, de la Biblioteca Academiei R.S.R., intitulat Legenda veşnică" (Opere, 2, 1974, p. 508).
(p. 224) MAREA CASCADĂ
Poezie din ciclul Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, filele 58 — 59). Publicată pentru întîia oară în Opere, 2,  1974, p. 466.
(p. 225) ÎN LOC DE BUNĂ DIMINEAŢA!
La sfîrşitul caietului Legenda veşnică (ms. B. Acad. R.S.R. 2.536, fila 62) alcătuit din texte dactilografiate, a fost adăugat (probabil de către Coca Rădu_ lescu, destinatara ciclului, sau de către persoana de la care Biblioteca Academiei a achiziţionat caietul) un manuscris în creion, datat de Blaga: „5 sept. 1945" şi semnat de el cu iniţiale. Poezia a fost „scrisă cu prilejul unei excursii la Păltiniş, în 5 septembrie 1945", aflăm de la Dorii Blaga (cf. Opere, 2, 1974, p. 508). A fost „dedicată la 5 septembrie 1945 d-şoarei Coca Rădulescu" şi „ne permite să fixăm în timp începutul acestei afecţiuni şi totodată împrejurarea concretă care a prilejuit-o — o excursie la munte, la Păltiniş, în împrejurimile Sibiului, cu un grup de tineri în care se afla, desigur, şi ea printre celelalte
374
375
«muze» amintite", crede Bazil Gruia (Blaga inedit. Efigii documentare, II,, p. 197).
Vd. şi nota la poezia Epitaf pentru Euridike.
în loc de bună dimineaţa ! a apărut mai întîi în Gazeta literară, XII, nr. 29, 15  iulie   1965,  p. 4.
(p. 226) CONVALESCENŢĂ
A fost inclusă, de la început (adică în 1946), în ciclul Domnia soarelui de toamnă (ms. 23.022, fila 244); reluată apoi în ciclul Ecce tempus (ms. 23. 022, fila 320), cu o singură modificare, în versul 7: „Ce sunet ştiut! Cînd genele se zbat^ Ce sunet ştiut! Cînd genele-n noapte se zbat"'.
Convalescenţă a fost publicată în Astra, II, nr. 12, decembrie 1967, p. 15.
(p. 227) TU
Inclusă în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 324); peste text poetul sau altcineva a lipit o foaie de hîrtie albă. Inedită.
(p. 230) ALCHIMIE
Peste foaia cu textul, dactilografiat, din caietul-ciclu Ecce tempus (ms. 23.022, fila 328) în care s-a păstrat poezia, a fost lipită o altă foaie, care se deosebeşte de cea dinainte în ceea ce priveşte titlul: Alchimie în foaia de deasupra, Ce se preschimbâ-n poezie — în cealaltă, şi începutul: în textul mai nou titlul de pe foaia de dedesubt a devenit primul vers.
Alchimie a fost publicată în România literară, I, nr. 4, 31 octombrie 1968„ p. 13.
(p. 231) DRUM ÎN LUMINĂ
A fost inclusă mai tîrziu (după 1954) în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 333).
A fost publicată mai întîi în Prodromos, nr. 8 — 9, martie 1968, p. 73, apoi In Contemporanul, nr. 24, 9 iunie 1972, p. 3.
(p. 228) PSALM DRAGOSTEI
Figurează în ciclul Ecce tempus (ms. 23.022, fila 324), şi anume în sumarul iniţial,   alcătuit  în 1953.
La revederea (nu ştim cînd) a textului dactilografiat, Blaga a şters cu cerneală un vers (al şaselea): „în jocul luminilor".
Poezia a apărut mai întîi în România literară, I, nr. 4, 3 1 octombrie 1968, p. 13.
(p. 229) PRINTRE CULORI
A fost inclusă, de la început (deci în 1953), în ciclul Ecce tempus (ms. 23,022, fila 326). Din aceeaşi perioadă datează probabil şi această însemnare: „Cele şapte culori — Cele şapte minuni ale lumii sunt cele şapte culori" (Elanul insulei, ed. cit., p. 161).
Printre culori a fost publicată pentru întîia oară în Prodromos (revistă în limba română editată în Freiburg, R. F. Germania), nr. 8 — 9, martie 1968, p. 73, apoi în Contemporanul, nr. 24, 9 iunie 1972, p. 3.
376
ALTE POEZII
(p. 235) CÎNTECUL AŞTEPTĂRII
S-a păstrat un text dactilografiat, inclus în manuscrisul 23.022 (filele 70 — 71). In fişa ce însoţeşte acest manuscris se precizează că poezia a fost scrisă în 1958. A fost publicată pentru întîia oară în Contemporanul, nr. 20, 15 mai 1964, p. 3.
(p. 236) INIMA PĂDURII
întrucît manuscrisul după care poezia a fost publicată în Poezii, 1962 (p. 51) s-a pierdut, reproducem textul după acest volum. Datată în lista Georginei Gheorghe: 22 decembrie 1959.
(p. 237) MOTĂNELUL
E una dintre puţinele poezii ale lui Blaga care au drept--cadru interiorul, şi una dintre cele încă mai rare care oferă o reprezentare a acestui cadru, dacă nu şi a vieţii domestice. Imaginea casei, a camerei apare într-adevăr foarte rar şi e vagă, de fapt nici nu este p imagine, locul e doar numit sau indicat prin ceva; poezia nu ia naştere din contemplarea obiectelor sau din atmosfera ce le învăluie, sursele ei sînt de regulă altele. Să rememorăm poeziile care compun această serie. In volumul de debut sînt două: Linişte şi Fiorul. în amîndouă interiorul este indicat printr-un singur element, fereastra, care delimitează un spaţiu al claustrării, în care poetul e invadat de gîndul morţii. în Paşii profetului, alte două: Leagănul şi Tămîie şi fulgi. In prima, leagănul descoperit „într-un ungher ascuns" e privit cu ochii obosiţi ai unui poet torturat de gîndul marii treceri. Cealaltă este o idilă în cadru domestic, singura de acest fel la Blaga, de o senzualitate sublimată, purificată. De aci înainte poeziile de interior devin şi mai rare, iar cadrul lor — încă mai sumar şi mai vag. în Elegie (voi. Lauda somnului) el se reduce la un geam, o oglindă şi un perete, sugerînd, ca şi mai înainte, un loc al claustrării, în care este invocată iubita pierdută. în încîntare (voi. Nebănuitele trepte) Blaga pare a se reprezenta pe sine în camera de lucru, după o noapte de scris şi visare, dar ima-
ginea rămîne doar sugerată. Caravela şi Ulciorul sînt singurele poezii de pînă aci născute din contemplarea unor obiecte din odaia lui. în fine, Glas de seară şi Gre-ieruşa amintesc de Linişte şi Fiorul; un singur element — pragul sau vatra — indică spaţiul în care e reactualizat gîndul morţii.
Despre o poezie a interiorului nu se poate vorbi deci la Blaga. Viziunea cosmică este la el mai constantă decît la oricare alt poet român, chiar decît la Eminescu. Ea prescrie „cadrul" discursului liric, ţinut mereu sub bolta cerului, şi tot ea reduce la o schiţă vagă imaginea interiorului în rarele cazuri în care poetul se simte închis între patru pereţi. Motănelul este, se poate spune, singura poezie de interior a lui Blaga. Şi tocmai pentru că „genul" nu-i e propriu, nici tonul nu e dintre cele caracteristice. E un ton şăgalnic, de poezie domestică, amintind de acela al literaturii lui Arghezi, maestru exersat al genului.
Poezia s-a păstrat într-un manuscris în creion (ms. 23.022, fila 134), semnat şi datat de Cornelia Blaga: „L. Blaga, 1959". Din fişa ataşată manuscrisului mai aflăm că poezia este „dedicată motănelului Kili-Mili, care a trăit pînă în 1959 în casa poetului" şi că „Rio" din versul 20 este Bocea del Rio (vd. nota la poezia cu acest titlu).
Motănelul a fost publicată mai întîi în Viaţa românească, XXIII, nr. 5, mai  1970, p. 5.
(p. 238) CATREN
Manuscrisul, în creion, pe o hîrtie îngălbenită (fila 11 din manuscrisul 23.022), nu arată nici o modificare. în fişa ce însoţeşte acest manuscris este datat (de către Georgina Gheorghe): 3 ianuarie 1960.
A fost publicat mai întîi în Viaţa românească, XXIII, nr. 5, mai 1970, p. 6.
(p. 239) DUHURI ŞI OGLINZI
Există un manuscris în creion al poeziei (ms. 23.022, fila 98), în care ordinea iniţială a versurilor este (în raport cu cea definitivă) puţin diferită; versurile 1—2 sînt aşezate la sfîrşitul primei strofe. O săgeată le schimbă apoi locul, plasîndu-le la începutul strofei.
Bazil Gruia a publicat în cartea sa Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 80, în facsimil, o copie făcută de Livia Armeanu şi pe care Blaga a semnat-o. Poezia are aici forma unui sonet. Iată această versiune;
Duhurilor nu le place spaţiul nostru cu-atîtea silnicii ce se fac simţite. Pe unde latră căţelul pămîntului duhurile se simt mereu stingherite.
378
379
Duhurile repede a doua oară mor 'cînd nu cedează materiei, umile tăcînd. Pe unde buha uhuie iniiorînd, '      ele se simt mereu stingherite.
Duhurilor nu le place pe pămînt
să se-ntîlnească, neaşteptat, cu noi.
Suferind ofense, pe cari încearcă să le uite,
sfioase, ele se retrag, încetişor,
în spaţiul adînc, dar ireal, din oglinzi,
unde pot trăi după pravila lor.
In fişa ce însoţeşte manuscrisul 23.022, poezia este datată de către Georgina Gheorghe:  18 ianuarie 1960.
A fost publicată mai întîi în România literară, III, nr. 20, 14 mai 1970, p. 3.
<p. 240) ODĂ CĂTRE RUNA
S-a păstrat într-un manuscris în creion, fără modificări, reprezentînd transcrierea poeziei pe jumătatea de jos a unei coli (jumătatea cealaltă cuprindea cred un manuscris „de lucru" ai poeziei, căci se mai poate vedea, fragmentar, versul ultim). Este fila 142 din manuscrisul 23.022. în fişa ataşată acestui manuscris se precizează (de către Georgina Gheorghe) că poezia a fost scrisă la 12 martie 1960.
A fost publicată pentru întîia oară în Contemporanul, nr. 20, 15 mai 1964,
p. 8.
(p. 241) CUIB DE RÎNDUNICĂ
Poezia pare a fixa o imagine şi o impresie notate de Blaga mai amănunţit în jurnalul său, într-una din zilele petrecute la Căpîlna (nu ştiu cînd, în orice caz la cîţiva ani după vara lui 1944, cînd scrisese aci Arca lui Noe) ; „în aşteptare aud într-un colţ de pridvor, la stînga mea, ciripit de rîndunică. îmi ridic capul, între scîndura podului şi grindă un cuib mare clădit de-o rîndunică din argilă cărată cu gura [...]. Cinci capete de pui, cu guşi roşcate şi cu caş gălbui la gură, tivesc marginea cuibului. Capetele stau unul lîngă altul parcă ar pîndi. După vreo cîteva clipe o rîndunică pătrunde în pridvor, zboară pe subt grinzi, cam agitată de prezenţa mea. Rîndunică se aşază, sprijinindu-se de partea din afară a cuibului; în aceeaşi clipă cinci guri se deschid deodată, declanşate automat £...]. Cu asemenea guri pofticioase începe un nou ciclu al vieţii" (Blaga inedit. Fragmente de jurnal, în Luceafărul, 29 iulie 1968).
Unul dintre cele două manuscrise ale poeziei, amîndouă în creion şi fără modificări (ms. 23.022, filele 76 şi 77), este semnat de Blaga (fila 76), care scrie în stînga jos şi dedicaţia şi data: „Pentru Tudorel. 21.III. 1960". Tudorel este nepotul poetului, fiul lui Dorii (avea atunci doi ani). O copie-autografă (publicată în facsimil de Bazil Gruia în Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 77), semnată, a fost dăruită Li viei Armeanu, cu însemnarea autografă, dedesubtul textului: „în amintirea lui Neiu Armeanu" (soţul decedat al destinatarei, care spune că poezia a fost scrisă „în amintirea- lui" şi că „a fost inspirată de prezenţa unui cuib de rîndunică, situat pe scara locuinţei noastre. Cîndva [Blaga] a venit pentru ceva la soţul meu şi, pe scară fiind, au asistat amîndoi la venirea rîndunicii-mame, cu hrană în cioc pentru puii ei" — loc. cit., p. 76).
Cuib de rîndunică a apărut mai întîi în Contemporanul, nr. 44, 30 octombrie 1964, p. 3.
(p. 242) LĂCAŞ
în afara manuscrisului 23.022, fila 128, în creion, există o copie mai veche a textului, dăruită de poet Li viei Armeanu, în care versul 8 are forma: „într-un sat cu coperişe de paie" (cf. Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 79).
Poezia a fost publicată mai întîi în Contemporanul, nr. 20, 15 mai 1964, p. 3.
(p. 243) MĂGĂRUŞUL
Este ultima amintire poetică a anului trăit în Portugalia. Scrisă (după Georgina Gheorghe) la 5 iunie 1960, poezia s-a păstrat numai într-o dactilogramă., fără modificări  (ms. 23.022, fila 131).
A fost publicată în Contemporanul, nr. 2, 10 ianuarie 1964, p. 3.
(p. 244) . VIORI APRINSE, FEMEILE
S-a păstrat într-un manuscris în creion (ms. 23.022, fila 184), datat de către Georgina Gheorghe: 8 iunie 1960 şi în care poetul a făcut următoarele modificări :
Versul 2 era: „lemn moale şi sfînt" ; a fost corectat devenind „lemn moale,, lemn sfînt"; apoi a fost şters şi înlocuit cu: „tremur în palme răsfrînt"; dispărut astfel de acolo, versul reapare mai jos, după versul 5 (e scris pe marginea filei şi introdus aci printr-o linie).
A fost publicată în volumul Poezii,  1962, p. 106.
380
381
<p. 245) LA CURTEA-NSINGURATULUI
Nici în cazul acestei poezii nu s-a păstrat nici un manuscris. într-o notă din Opere, 2, 1974, p. 506, Dorii Blaga dă următoarele informaţii: poezia „a fost scrisă în 1959— 1960, fiind inclusă în antologia pregătită pentru tipar în 1961; textul dactilografiat a fost predat editurii în 1961, dar nu a apărut în ediţie; poezia a fost apoi din nou inclusă de îngrijitorul ediţiei, G. Ivaşcu, în ediţia din 1966".
într-o listă întocmită de Georgina Gheorghe, poezia e datată: 1 iulie 1960. La curtea-nsinguratului a apărut în volumul Poezii,  1966, p. 419.
(p. 246) MOTTO
S-a păstrat un text dactilografiat al poeziei (fila 135 din ms. 23.022), datat, în fişa însoţitoare, 1960. A fost publicat în Opere, 2, 1974, pe pagina de titlu a ciclului [Mirabila sămînţa].
(p. 247) CEASUL CARE NU APUNE
Cele mai tîrzii poezii ale lui Blaga reiau adesea motive mai vechi, ceea a îe dă un tulburător caracter de recapitulare a unei existenţe. Sunetul celei de faţă trezeşte ecouri ale unor versuri de demult, din In lan (voi. Paşii profetului), din Noapte şi Dorul (voi. Poemele luminii), din Schimbarea zodiei (voi. Nebănuitele trepte ).
Ceasul care nu apune s-a păstrat într-un manuscris în creion (ms. 23.022, fila 53), în care împărţirea iniţială în trei strofe (7—5—1) a fost anulată prin linii" de apropiere.  Fişa ce însoţeşte manuscrisul o datează: 1960.
A fost publicată în volumul Poezii, 1962, p. 30.
(p. 248) BIHORELUL
Poezia s-a păstrat într-un manuscris în creion, semnat de Blaga (ms. 23.022, fila 7, datată de către Georgina Gheorghe: 1960).
A fost publicată pentru întîia oară în Contemporanul, nr. 5, 2 februarie 1968, p. 3.
<p. 249) MUNCA PLEOAPELOR
Asocierea vieţii şi a morţii în aceeaşi imagine se întîlneşte de mai multe ori la Blaga. Iată o însemnare din Pietre pentru templul meu, 1919, p. 51 : „Un
lucru îl putem vedea clar şi plastic numai dacă are umbre şi penumbre: moartea este umbra care dă plasticitate vieţii" ; o replică a Moşneagului din Tulburarea apelor, 1923, tabloul al treilea: „Iată — noi clipim din ochi. De ce clipim nimenea nu ştie. Ci eu cred că aceste clipiri ale pleoapelor sunt paşii sufletului spre moarte" ; şi o însemnare din Discobolul, 1945, p. 129: „Viaţa este ea însăşi, plus contrarul ei — Viaţa nu este numai viaţă. Poate că inima zvîcneşte, cu fiecare bătaie a ei, între două limite: între viaţă şi moarte. Moartea ar fi cu alte cuvinte un punct pe care inima îl atinge ritmic, în fiecare secundă o dată."
Poezia s-a păstrat într-un manuscris în creion (ms. 23.022, fila 137, datată 1960), în care Blaga a făcut o singură modificare în versul 6: „la-ntunecoasă ) la-ntunecoasa".
întîia apariţie: în Contemporanul, nr. 19, 8 mai 1970, p. 3.
(p. 250) MUNŢI ŞI NORI
Intr-o fişă ataşată ciclurilor definitivate de Blaga, poezia e datată: 1960* Intrucît nu s-a păstrat nici un manuscris, reproducem textul din volumul Poezii, 1962.
<p. 251) INELUL ANULUI
S-a păstrat într-un manuscris în creion, fără modificări (ms. 23.032, fila 107, datată în fişa însoţitoare: 1960).
A apărut mai întîi în Contemporanul, nr. 18, 8 mai 1970, p. 3.
(p. 252) TREAZ E SUFLETUL
S-a păstrat un manuscris în creion (fila 168 din ms. 23.022) datat de Georgina Gheorghe, în fişa însoţitoare: 1960. Este un manuscris de lucru, cu multe modificări, făcute în două rînduri, cu grafii diferite:
V. 3 : unde drumuri şi inimi toate ) treaz, unde drumuri şi inimi toate ) treaz,
unde drumuri şi inimi s-adună V. 4 ; unde mormintele stau } unde mormintele stau împreună V. 8 : unde muşchiul se-ntinde ) treaz, unde muşchiul se-ntinde > treaz, unde
muşchiul pe lespezi
V. 9: şi-acopere numele, relele-bunele > acopere numele, relele, bunele
Poezia a fost publicată mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 52, 28 decembrie 1967, p. 3.
382
383
I
(p. 253) ÎN LUMEA LUI HERACLIT
„Lumea mi se pare totdeauna atît de noua încît îmi vine să cred că ea se produce în fiecare zi din nou din sufletul meu: cum Heraclit credea că soarele se face în fiecare dimineaţă, din nou, din aburii mării", exclama Blaga într-o însemnare din Pietre pentru templul meu, 1919 (p. 47), reluată în Zări şi etape (volum alcătuit în 1945 şi publicat în 1968), p. 23. El se gîndea, desigur, la propoziţia heracliteauă „Soarele este nou în fiecare zi" (cf. W. Capelle, Die Vorsokratiker? Berlin, 1961, p. 130, şi nota-comentariu a editorului: „adică în fiecare dimineaţă se aprinde, din exhalările mării, un soare nou, căci cel vechi, adică cel al zilei trecute, s-a stins cu adevărat la apusul său"), fragment dintr-o concepţie filozofică transmisă astfel de Diogenes Laertios: „element este focul; toate lucrurile sînt transformări ale focului şi iau fiinţă prin rarefacţie sau condensare [...]. într-adevăr, focul, îngroşîndu-se, se lichefiază şi, căpătînd consistenţă, se transforma în apă, iar apa, iarăşi întărindu-se, se preface în pămînt. Acest proces el îl numeşte drumul în jos. Pe urmă iarăşi pămîntul se lichefiază şi dă naştere în modul acesta apei şi din aceasta derivă toate celelalte. Astfel, el reduce aproape toate lucrurile la exhalarea care are loc din mare. Procesul acesta este drumul în sus.' Exhalările se ridică atît din pămînt, cît şi din mare; cele din mare sînt luminoase şi pure, cele din pămînt sînt întunecoase. Focul este nutrit prin exhalările luminoase, iar elementul lichid de către celelalte [...]. Ziua şi noaptea, lunile, anotimpurile şi anii, ploaia, vînturile şi alte fenomene asemănătoare sînt explicate prin diferitele exhalări" (Despre, vieţile şi doctrinele filozofilor, trad. de C. Balmuş, Bucureşti,. 1963, p. 425-426).
Am citat pe larg concepţia lui Heraclit pentru că reflexe ale ei pot fi găsite nu numai în poezia aceasta. Filozoful curgerii universale („panta rei") nu putea lipsi din orizontul spiritual al poetului „marii treceri", care-i şi împrumută masca într-un poem din perioada cînd tema aceasta devine dominantă: Heraclit lîngă lac, în voi. In marea trecere (cf. textul poeziei şi nota în voi. 1 al acestei ediţii) «. De Heraclit ne pot aminti şi poemele tîrzii pe această temă, desigur. Mai interesant însă mi se pare să observăm frecvenţa pe care o are acum motivul focului în lirica lui Blaga şi semnificaţia lui, de „principiu" sau „element" al lumii, ca şi Ia Heraclit (cf., de ex., Solstiţiul grădinilor, Toate drumurile duc, Risipei se dedă Florarul, Prin toate erele,  Cîntecul focului, Noapte la mare, Lauda văzduhului
O amintire (a Liviei Armeanu) culeasă de Bazil Gruia evocă împrejurarea în care s-ar fi născut poezia în lumea lui Heraclit; una dintre „discuţiile pasionate purtate îndeosebi între poet şi distinsul om de cultură care era medicul" Daniello, în serile petrecute în casa acestuia, „a debutat pe marginea filosofilor Greciei antice pentru a se opri mai cu seamă asupra lui Heraclit. Blaga era în-cîntat de frumuseţea imaginii plastice prin care Heraclit explica naşterea în fiecare zi a soarelui din aburii fosforescenţi ai mării. Cîteva zile mai tîrziu, glasul cald al poetului rostea versurile poemei în lumea lui Heraclit" (Blaga inedit»
Efigii documentare, II, p. 74). Imaginea cu „aburii fosforescenţi" nu e a lui Heraclit, ci a lui Blaga, amintirea este influenţată de obiectul a cărui apariţie ar vrea s-o explice (poezia).
Nu s-a păstrat nici un manuscris al poeziei în lumea lui Heraclit, nici chiar cel după care a fost publicată în Poezii, 1962, p. 144. Reproducem textul de aci.
(P. 254) AMINTIRE
Să conţină poezia aceasta o amintire reală, renăscută la revederea, în vizitele făcute în anii ultimi la Lancrăm, a vreunuia dintre copilele de cîndva, evocate în Hronicul şi cîntecul vîrstelor (cap. III) ? Nu s-a păstrat nici un manuscris al poeziei. O reproducem după volumul Poezii,  1962, p. 129.
{?* 255) CÎNTARE VÎNTULUI
Nici în cazul acestei poezii nu s-a păstrat nici un manuscris. O reproducem după volumul Poezii,  1962, p. 97.
(p. 256) M-AM OPRIT LÎNGĂ TINE
Intrucît nu s-a păstrat nici un manuscris, reproducem textul după volumul Poezii,  1962, p. 104.
(p. 257) MULT MĂ MIRĂ STEA ŞI TRUP
Există numai o dactilogramă a acestei poezii (ms. 23.022, fila 136). A fost publicată în Contemporanul, nr. 5, 2 februarie  1968, p. 3.
(p. 258) UMBRA
Există trei manuscrise ale poeziei, dintre care două sînt în mare parte identice şi cuprind o primă versiune — păstrată — a textului. Le voi prezenta întîi pe acestea. Fila 175 din manuscrisul 23.022 are acest cuprins:
Că-i din soare, că-i din lună, , "
umbra, ce-o purtăm, un fum,
384
§85
ne-nţeleasă ca o rună,
nu ştim ce-i : punte, drum ?
Profilată-alăturea către nefiinţă-arată. Măsurînd distanţa toată ce-o avem pînă la ea — pînă dincolo de ea.
Este un text scris — sau rescris — în grabă cu creionul, pe o hîrtie cu pătrăţele, detaşată dintr-un carnet. Titlul a fost scris mai tîrziu, cu cerneală şi litere majuscule, în stînga sus.
Fila 174 din manuscrisul 23.022 oferă o transcriere cu creionul a celei de mai sus, fără titlu şi cu următoarele modificări: versurile 3 — 4 arată aici astfel:
ne-nţeleasă-i ca o rună.
Nu ştim ce-i: e punte, drum? Iar în locul ultimelor trei versuri apar acestea două:
Pînă dincolo de ea
mi se-ntinde umbra toată.
Cel de al treilea manuscris (fila 173 din ms. 23.022) reprezintă o reelaborare a poeziei. Iată acest text, cu modificările suferite:
Frunză verde, mătrăgună (vers şters apoi) umbra () Umbra) ce-o purtăm pe drum, că-i din soare, că-i din lună, ne-nţeleasă-i ca o rună,
scrisă-n piatră de lagună,  (vers introdus ulterior, cu alt
creion şi altă grafie)
Să-nsoţească-n  drum  () lumi) fiinţa merge-alături nefiinţa. Umbra ce-o purtăm pe drum e un fum? O, nu e fum.
Frunză verde, mătrăgună > Verde frunză vrea să spună ) Toate-n preajmă vor să spună: (cu creionul şi grafia din v. final al primei strofe )
e şi umbra-ntruchipare
(?) nimic vine din lună ) a nimicului din Lună, (?) nimic vine din soare ) a nimicului din Soare.
Ordinea ultimelor două versuri a fost apoi inversată prin linii. Umbra a fost publicată în Contemporanul, nr. 19, 8 mai 1970, Vd. şi nota la poezia Munca pleoapelor.
p. 3.
(p. 259)
VEŞNICII
Există un manuscris în creion, cu puţine modificări (ms. 23.022, fila 183): V':   6: ce palpită subt ie ) ce palpită vie subt ie V.   9 : Şi mai ştiu despre o veşnicie > Şi mai ştiu o veşnicie V. 11 : Şi despre alta alinâtoare ) şi alta alinătoare
Poezia a fost publicată mai întîi în Gazeta literară, XV, nr. 28, 11 iulie 1968, p. 3, unde  e datată: 1960.
(p. 260)
RUGĂCIUNE
Manuscrisul 23.022, fila 156, cuprinde două versiuni, amîndouă în creion , deosebite în ce priveşte începutul şi sfîrşitul.
O Feproduc aici pe cea dintîi, pe care poetul a anulat-o:
Intre două morţi,
cît ţine-o singură viaţă,
încearcă inima să dăinuiască.
Cuprinsă-n scrum ca jarul
încearcă inima  să dăinuiască
pînă s-a face dimineaţă.
Rugat să fie Dumnezeu,
rugate Vîntoasele,
cenuşa apărătoare —
de orice suflare să mi-o ferească.
Primelor trei versuri din versiunea iniţială le corespund în cealaltă:
Prea lungă-i noaptea pămîntească ) Prea lungă-i noaptea pentru o singură viaţă.
îar ultimele trei au devenit:
rugate Vîntoasele
şi (> rugată) fiece boare (versuri unificate în forma :) rugate Vîntoasele şi fiece boare
cenuşa apărătoare de orice suflare să mi-o ferească.
Titlul celei de a doua versiuni: Singura mea rugăciune ) Rugăciune. Poezia a fost publicată în Gazeta literară, XV, nr. 28, 11 iulie 1968, p.
386
S87
(p. 261) ÎNGERUL
S-a păstrat un manuscris în creion, pe.ambele feţe ale unei coli de hirtie proastă, îngălbenită (ms. 23.022, fila 116). La sfîrşit, semnătura poetului. Iată modificările făcute de el;
Titlul : Mitologia îngerului } Noua lui mitologie ) Mit de toate   zilele > îngerul.
V. 1 era, iniţial:  îngerul) îngerul, îngerul,   îngerul (versul a fost şters apoi).
V. 4 — 5 — : ia chip zburător, de animal./ înzestrat cu un singur instinct (versuri devenite ;) ia chip zburător, de pasăre-om > ia chip zburător, de animal > ia chip zburător, de pasăre-om/de-anirnaD înzestrat cu un singur instinct
V. 27        —  : Uneori se apleacă, ridică ţărînă în palmă () palme)
V. 34 —  : dar o cupă din palme să-şi facă nu ştie } dar o cupă să-şi facă
din palme nu ştie V. 44 — 45 —  : au fost adăugate ulterior.
V. 50 —  : îngerul! îngerul! îngerul! > îngerul! îngerul!
Poezia a apărut mai întîi în Steaua, XIX, nr. 1, ianuarie 1968, p. 8, unde este datată: 1960.
(p. 263) BASM LÎNGĂ FOCUL DE STÎNĂ
S-a păstrat într-un manuscris în creion, semnat de poet (ms. 23.022, fila 6). A fost publicat pentru întîia oară în Steaua, XIX, nr. 1, ianuarie 1968, p. 7„ Vd. şi nota la Zodia Cumpenei.
(p. 265) ÎNAINTAREA LOR ŞI  ÎNTOARCEREA NOASTRĂ
Comunicarea cu „strămoşii", resimţirea propriei fiinţe ca lăcaş al vieţii înaintaşilor şi ca prelungire a acesteia, iată componentele unuia dintre motivele poetice blagiene cele mai statornice şi mai interesante. Să amintim, dintre textele cele mai concludente, poeziile Linişte (Poemele luminii), Biografie şi Somn (Lauda somnului ) piesa Ivanca. Poet orientat mai cu seamă spre valorile spirituale, Blaga are despre om — despre sine în primul rînd, fireşte — o reprezentare sublimată, în care esenţială este ideea de „suflet". Poezii ca cea de faţă aduc o altă reprezentare, construită pe valoarea vitală, a „sîngelui". Am putea defini, simplificînd, această perspectivă ca „biologică", iar pe cealaltă drept „culturală". Sensul ultim al celor două reprezentări este însă acelaşi: depăşirea limitelor fiinţei individuale şi sporirea indefinită a existenţei insului; în ultimă analiză, negarea morţii» „Sufletul" şi „sîngele" devin sinonime, iar ideea metempsihozei, preluată de Blaga, este dublată de el cu aceea a mişcării substanţei vitale prin şirul generaţiilor.
înaintarea lor şi întoarcerea noastră s-a păstrat într-un manuscris în creion, fără modificări (ms. 23.022, fila 114).
A apărut mai întîi în Viaţa românească, XXI, nr. 1, ianuarie 1968, p. 26, tunde este datată: 1960.
(p. 266) MURIND ZEII ÎŞI LASĂ
Poezia, păstrată într-un manuscris în creion (ms. 23.022, fila 138), cu o singură modificare (în versul 7 un cuvînt, probabil „bucuria", a fost şters şi înlocuit cu „mîngîierea").
A fost publicată în Astra, II, nr. 12, decembrie 1967, p. 15, unde este datată: 1960.
(p. 267) CREATURI DE VARĂ
întrucît nu s-a păstrat nici un manuscris al poeziei, reproducem textul după volumul Poezii, 1962, p. 63, unde a fost publicată pentru întîia oară,
(p. 268) PRINTRE LACURILE DE MUNTE
S-a păstrat un manuscris în creion, pe foiţă (ms. 23.022, fila 152), cu o singură modificare: în versul 3 „lacurile )lacuri".
A fost publicată în volumul Poezii,  1962, p. 53.
(p. 269) CUTREIER
Fila 80 din manuscrisul 23.022 cuprinde un text cu cîteva modificări şi cu unele deosebiri faţă de varianta finală, transcrisă pe aceeaşi pagină, dedesubt. Iată modificările:
V. 1 :   Mă plimb pe pămînt > Cutreier pe pămînt
V. 6—7 din varianta definitivă lipsesc; au fost scrise mai tîrziu, cu altă grafie (alta şi decît cea cu care s-a făcut transcrierea), în dreapta primului vers, fără a li se preciza locul. V. 10 : sămînţei () seminţei) ce sînt
Cutreier a apărut mai întîi în Gazeta literară, XIV, nr. 52, 28 decembrie 1967, p. 3, unde este datată: 1960.
388
389
(p. 270)
NOAPTE DE MAI
în manuscrisul 23.022, fila 139, textul începea cu versul: „Sus e zodie de gemeni", pe care apoi o cifră notată în dreapta 1-a mutat pe locul 4.
Versul 3 are aici forma: „Cîte-un foşnet, susur, murmur", iar versul 6: „Toate îşi răspund subt linişti". Ele se deosebesc aşadar de versurile respective din textul publicat în volumul Poezii, 1962, p. 40. Presupun însă că textul din volum reproduce un manuscris revăzut de Blaga, dar care s-a pierdut, ca şi altele, pe care le-am menţionat; am preluat, în cazul acestor două versuri, forma din volum. Adaug că manuscrisul pe care l-am prezentat, semnat de poet, pare anulat prin două linii ce formează un unghi.
(p. 271) SCUTUL
S-a păstrat un text dactilografiat, cu două corecturi (de punctuaţie) în cerneală (ms. 23.022, fila 161), pe care-1 reproducem.
Bazil Gruia a publicat în Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 81, fotocopia unui text al poeziei notat „la prima audiţie" de Livia Armeanu şi care „după 2—3 luni" a fost „cerut de Blaga care îi aduce propria mânu rectificări". „Poetul n-a fost mulţumit nici de această a doua variantă, şi textul pregătit pentru ediţia definitivă stă mărturie a migalei stăruitoare, a efortului de simplificare...", adaugă Bazil Gruia. Nu e deloc sigur însă că textul notat de Livia Armeanu era fidel şi că reprezintă deci prima variantă a poeziei. Intervenţiile autorului, care însemnau „rectificări", nu au dus deci la o a doua variantă, ci au dat forma corectă a textului, care numai după aceste intervenţii reprezintă o primă variantă. Ea.se deosebeşte de cea definitivă numai în ceea ce priveşte ultima strofă, care în facsimil arată astfel:
Inimă-scut, inimâ-scut, aperi ce-n noi e poveste, ce n-are nevoie de scut? Amintiri sîngerînde — de roze din vremi de-nceput ?
Amăgirea supremă cu  nimb de-axiomă, dragostea albă — mîndra aromă?
Manuscrisul facsimilat este semnat şi datat de Blaga: „1.1.1960."
Scutul a apărut mai întîi în Gazeta literară, X, nr. 35, 29 august 1963, p. 5.
(p. 272) SPUNE-O-NCET, N-O SPUNE TARE
Intrucît nu s-a păstrat nici un manuscris, reproducem textul din volumul Poezii, 1962, p. 90.
(P. 273) 19 39!
Poezia aparţine, tematic şi stilistic, ciclului Vîrsta de fier. Nu mai există, nici un manuscris, pentru că, informează Dorii Blaga, „manuscrisul original a fost predat redacţiei revistei [Viaţa românească] pentru a fi reprodus în fotocopie ; spre regretul nostru acest manuscris s-a rătăcit în redacţie după cum de altfel se semnalează într-un număr al revistei" (Opere, 2, 1974, p. 507).
Poezia a apărut pentru întîia oară în Viaţa românească, XXIII, nr. 5, 'mai 1970, p. 5.
Reproducem textul de aci.
(p. 274) ŞI TOTUŞI!
„Pămîntul-stea" este o metaforă frecventă la poetul luminii. Iată numai două exemple, din două poezii foarte depărtate în timp: „Acum mă aplec în lumină/ şi plîng în tîrziile rămăşiţe/ ale stelei pe care umblăm" (Tristeţe metafizică): „înmormîntat în astă stea,/ în nopţi voi lumina cu ea" (Glas de seară). Şi, în fine, o însemnare din ultimii ani: „Pămîntul ar trebui să-1 « transformăm ► în stea, căci este" (Elanul insulei, p. 206).
S-a păstrat un manuscris dactilografiat al poeziei, fără modificări (ms. 23.022, fila 166).
A fost publicat în Gazeta literară, XV, nr. 28, 11 iulie 1968, p. 3, unde este datat: 1960.
(p. 275) COLŢ MEDIEVAL LA CLUJ: 1570
Există manuscrisul de lucru, cu multe modificări (ms. 23.022, fila 75),, semnat, la sfîrşit, de poet. în fişa ataşată manuscrisului se spune: „Text despre care nu ştim cînd a fost scris şi dacă e terminat". Publicîndu-1 în Opere, 2, 1974, Dorii Blaga dă următoarea notă (la p. 509): „Manuscris neterminat, probabil din perioada  1959- 1960".
Textul nu mi se pare neterminat, doar că nu e transcris. Lăsat aşa, cu numeroase urme ale procesului de elaborare, el este cu atît mai interesant.
Titlul iniţial era Disputa, înlocuit cu Colţ medieval la Cluj. Mai tîrziu a fost adăugat anul: „1570". Tot mai tîrziu, dar înaintea completării titlului nou, a fost scris versul: „Pe lîngă Bastionul Croitorilor", notat în dreapta titlului şi mutat prin săgeată în poziţia de vers iniţial ;
V. 3 : şi alte case cu ogive medievale ) şi alte case cu ferestre geminate,
ogivale) şi alte case cu ogive medievale
390
391
■T. 6 : de ani şi veacuri, ca prezisă în calendare ) Pe strada aceea se pot
vedea înşiruite subt streşini ) Se pot vedea pe-acolo înşiruite subt streşini
V. 8 : Trecători, minaţi (> purtaţi) de febra dimineţii
'•V. 10: apoi doi, apoi trei, în număr mereu crescînd > apoi doi, apoi trei, îri număr crescînd
V. 11 — 12: pînă cînd mulţimea zădărniceşte mersul > pînă cînd mulţimea de-a binelea zădărniceşte mersul) pînă cînd mulţimea/ zădărniceşte mersul
-F. 18: Disputa se-ncinge medievală, ca în joc > Disputa se-ncinge, apriga, medievală, ca în joc ) Disputa se-ncinge, aprigă, medievală, ca focul
]V. 20 :        o clipă, apoi şovăitoare o iau din loc ) o clipă. Şovăitoare o iau din
Ioc y o clipă. Apoi şovăitoare părăsesc locul V. 23 — 24 : au fost scrise mai tîrziu, în josul paginii, sub semnătură, şi trimise
aci printr-o săgeată. '¥. 28 :        Oamenii (> Ei) se privesc străini
V. 30 : Dar a doua zi gîlceava începe de la capăt ) A doua zi disputa începe de la capăt
V. 31: Tinerii spun: „Sunt cuiburi de rîndunici" > Bătrînii spun: „Sunt jumătăţi de sini"
V. 32:        Bătrînii răspund: „Sunt jumătăţi de sîni" > Tinerii răspund; „Sunt cuiburi de rîndunici Poezia a fost publicată pentru întîia oară în Opere, 2, 1974, p. 478.
<p. 277) ORGA
Există un manuscris al poeziei, în creion, semnat de Blaga; fişa ataşată manuscrisului 23.022, în care a fost inclus (fila 147), spune că e „dintre poeziile despre care nu ştim dacă a fost terminată, cînd a fost scrisă" ; iar Dorii Blaga, care b publică pentru prima oară, în Opere, 2, 1974, p. 480, e de părere că este un „manuscris neterminat, probabil din perioada 1959— 1960" (p. 509). Ca şi în cazul poeziei precedente, cred că avem de-a face cu un text finit.
Iată modificările operate de poet:
Titlul iniţial era Orga, cerescul instrument/ a fost redus apoi la forma rămasă definitivă.
V. 2 : s-asculţi orga furtunoasă ) s-asculţi orga V. 3 : cu ţevi de vînt, cîntînd > cu ţevi de vînt
V. 4 : a fost intercalat mai tîrziu, cînd au fost modificate versurile 2 — 3. V. 5: Şi-I (> Şi) auzi pe Dumnezeu prin înălţimi
ADDENDA 2
(p. 281) ODĂ UNUI RÎND DE HAINE NOUĂ
Aceste versuri ocazionale sînt, împreună cu cele pe care le vom reproduce-mai jos, singurele păstrate dintre cele scrise de Blaga după debutul din 1910: (cu poeziile Pe ţărm şi Noaptea) şi înainte de erupţia Poemelor luminii. Au fost scrise într-o primă variantă în decembrie 1911, cînd liceanului i s-a cumpărat un costum nou. împrejurările sînt evocate de Lelia Rugescu, nepoată a poetului (fiica surorii mai mari, Letiţia); „Ca elev Lulu resimţea din plin starea materială precară în care se afla mama lui, văduvă. Lulu la Braşov cred că mar suferea şi de foame, dar mai cu seamă îi lipsea îmbrăcămintea. Cunoştea starea grea de acasă, dar se vedea, totuşi, silit să le aducă aminte că are stringentă nevoie de o altă îmbrăcăminte, cea veche fiind neîngăduit de uzată". Pentru a convinge (dar, desigur, şi ca exerciţiu literar) a compus şi o scenetă: „Dar de Crăciun (piesă teatrală în mai multe scene, de mine, dedicată «iubitei mele mame »)", în care se înfăţişează pe sine într-o odaie joasă, cu o masă plină de cărţi în mijloc, cu două ferestre îngheţate şi cu o sobă fără foc, lamentîndu-se pe tema frigului şi a lipsei de îmbrăcăminte şi scriind despre asta o scrisoare mamei, citită în scenele următoare de cei de acasă (mama şi familia Letiţiei), care răspund favorabil cererii de a i se face („dar de Crăciun") un costum (cf. Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare, II, p. 29 — 31, şi Lelia Rugescu, Amintiri despre Lucian Blaga, în Steaua, nr. 5, mai 1981).
O improvizaţie reprezintă şi versurile cuprinse într-o scrisoare trimisă Letiţiei la 6 mai 1911. Pretextul lor este o adunare a învăţătorilor la care Letiţia ţinuse o cuvîntare „înflăcărată", arătînd „toată nedreptatea la care e supusă învăţăto-rimea română" şi cerînd „să li se facă dreptate" (Lelia Rugescu, loc. cit.). Iată acele versuri (publicate în cele două locuri indicate mai sus):
Crainic al zeilor, o Hermes!
Du vestea aceasta tuturora,
Chiar şi zeilor de pe Olinip:
„De mult se încheiase hora
Şi în sfîrşit sfîrşise şi preotul,
Cînd din mulţime o femeie
Se ridică cu glas adînc, ironic triumfal: ...
392
393
...Ţăranii se loveau cu cotul... Uimit privea poporu-n admirare: Vorbea femeia-ntîiaşi dată Cu suflet plin de ură ne-mpăcată. Vorbea de-ndatoririle amare Ce le aveau învăţătorii ... Supus privea şi tigrul deoparte Se îmblînzise fiara cea turbată! Iar privirea lui cerea iertare, Cînd pentru cea din urmă dată Se auzea de prin pădure de departe Glasul ei ironic triumfal!"
în zădar aştept, căci Hermes nu mai vine.
Sunt morţi toţi zeii pe Olimp.
Apollo, Hermes, Aphrodita
Şi Jupiter sunt morţi ... Li-s risipite
Şi altarele, şi ... mă cuprinde
în faţa lor durere-adîncă,
Dar mă mîngîiu, căci Minerva
Zeiţa, înţelepciunii
Mai trăieşte încă ...
Şi ... cum zeiţele-s cu toane,
Ea îşi luă bărbat pe-un muritor ...
— Fii fericit cinstite-nvăţător,
Să ştii că n-ai să mori de foame!
Versuri umoristice, ca şi cele din Odă unui rînd de haine nouă, arătînd o faţă zîmbitoare a poetului: un  zîmbet cu gura strînsă, umbrit de melancolie.
Nefiind destinate publicării şi deci străine de orice poză, ele alcătuiesc un document interesant privitor la psihologia scriitorului în epoca formaţiei sale.
Revin la Odă unui rînd de haine nouă: textul, semnat şi datat: „Lucian Blaga, cl. VI, gimn. Braşov, 1912, luna martie", a fost găsit în arhiva familiei şi publicat de Dorii Blaga în M anus cri ptum, nr. 1, 1974, p. 25. Lelia Rugescu a comunicat apoi (în Steaua, nr. 5, mai 1981, şi în Bazil Gruia, lucr. cit.) o variantă anterioară, semnată şi datată: „Lulu, cl. VI g., decembrie 1911". întru-cît se deosebeşte destul de mult de cealaltă, o transcriu aici:
ODĂ HAINELOR
O, haine! în voi se va adăposti De mîne-ncolo un schelet ... Şi nimeni nu va rîde-n urma lui Cînd tremurînd îşi va purta încet
Ciolanele, ce-atîta timp
în zdrenţe s-au obosit ...
... îmi vor găsi scheletul preste vremuri,
De voi muri într-o ţară depărtată;
vŞi cercetîndu-mi craniul savanţii
Ei vor zice cu toţii dintr-o dată:
„Homo preistoricus, Neandertaler!"
Şi de s-ar naşte-atunci iar Darwin
S-ar amăgi din nou un craniu
Ce-a fost al unui biet creştin.
Dar vor porni şi scepticii cu toţii
De-un om din epoca de gheaţă
Voind să se convingă scepticii savanţii
Vor găsi un fir de aţă
Din voi, o, haine persiane,
Ce mă purtaţi pe drumuri nebătute;
Şi ei vor zice izbucnind în hohote de rîs:
„E de prin o mie nouă sute —
E un creştin, c-aşa arată
Construcţia chemică a firului de aţă".
Adio deci fantastici teoretici;
Căci om n-a fost în era cea de gheaţă.
O, haine din stofă persiană,
Voi mă veţi scăpa de-acea ruşine
Ce-ar pune asupra mea savanţii
Voind să-şi dovedească teoriile cu mine.
Reproducem textul din Manuscriptum, nr. 1, 1974, p. 25.
(p. 283) FATA MORGANA
Poezia a fost trimisă Corneliei Brediceanu la 9 septembrie 1918 într-o scrisoare cu această „introducere": „Ţi-aş trimite un poem genial, dacă aş avea„ dar acuma n-am. Te împac însă cu această mică descriere (va sta alăturea de Martie şi Ecouri)". Poetul a renunţat la un grupaj de descrieri (sau „icoane",, în formularea supratitlului sub care era aşezată poezia Martie la publicarea în Glasul Bucovinei): din cele trei poezii care urmau să-1 compună (sau să intre în el), prima a fost inclusă în Poemele luminii, a doua a fost tipărită numai în revistă (după apariţia volumului), ultima — Fata morgana — a rămas în scrisoarea citată, de unde a publicat-o Dorii Blaga (în Manuscriptum, 1/1974, p. 26)-Modestă în sine, mica poezie este prima formulare a metaforei pustiului, care va.
394
395
-avea un roi important în compunerea fizionomiei volumului următor, Paşii profetului.
Reproducem textul din Manuscriptum, nr. 1,  1974, p. 26. .(p. 284) CERUL
Inclusă în manuscrisul Poemelor luminii trimis lui Puşcariu, care n-o publică însă. „Bucuros aş vrea să ştiu care poezii aţi dori să le ştiţi aruncate în coşul redacţiei", îi scria Blaga la 28 octombrie 1918 (cf. M'anuscriptum, 1/1974, p. 25). „La coş nu a fost aruncată, precum te temeai în scrisoarea trecută, nici •una", îl asigura criticul la 14 februarie 1919; „Cu toate astea te-aş sfătui să nu publici Lumina raiului [...] şi Cerul, care e prea banală pentru cel ce o iscăleşte" (cf. Amfiteatru, 10/1969, p. 16). „Mi-a scris Sextil: o poezie nu i-a plăcut .şi anume cea micuţă: Cerul — prin urmare în volum n-am pus-o", o informează Blaga pe Cornelia la 20 aprilie 19 19, adică în ziua în care apăreau Poemele luminii (scrisoare publicată în Manuscriptum, 2/1979, p. 167). A rămas în manuscrisul 17.335, fila 10, de unde a publicat-o Dorii Blaga (în Manuscriptum, ,1/1974, p. 26). O variantă anterioară a poeziei fusese trimisă de către Blaga Corneliei, într-o scrisoare, la 4 mai 1918. Textul ei a fost publicat în Manuscriptum, 3/1978, ,p. 135— 136. întru cît se deosebeşte destul de mult de forma din manuscrisul 17.335/10, pe care am reprodus-o în ediţie, redau aici acest text:
CÎND TE-APROPII
De departe cînt te-apropii, ştrengăreşte,
Eu te-aştept cu ghicitori sau cu vro glumă:
„Ştii ce fac acuma îngerii din ceriuri?
... Ca fluturii de noapte zboară-n gol şi-n întuneric,
Căci tot Ceriul, Ceriul tot s-a coborît ... în mine ..."
^p. 285) ŞI TOTUŞI
Scrisă în decembrie 1918 la Sebeş („Iubito — înainte cu vreo două săptămîni ţi-am trimis un poem: Şi totuşi" — cf. Manuscriptum, 1/1979, p. 85), poezia n-a fost publicată de către Blaga şi nici nu s-a păstrat între manuscrisele sale. O copie autografă a fost trimisă Victoriei Bena-Medean. Textul ei a fost publicat de Bazil Gruia în Tribuna, XIII, nr. 44, 30 octombrie 1969, p. 2, apoi în cartea Blaga inedit. Amintiri şi documente, ed. cit., p. 28 — 29.
Reproducem acest text.
.(p. 286) ECCE HOMO!
Figurează în manuscrisul Puşcariu al Poemelor luminii. Foarte probabil, este poezia despre care Blaga îi scria Corneliei la 15 ianuarie 1919: „Iubito —
înainte cu vreo două săptămîni ţi-am trimis un poem: Şi totuşi; zilele acestea am-i creat unul: Către mine însumi. Nu-1 trimit încă fiindcă se va pierde" (Manuscriptum, 1/1979, p. 85 ). în acest caz n-a făcut parte din manuscrisul trimis în octombrie 1918, ci a fost expediat la Cernăuţi mai tîrziu (cf. voi. 1 al ediţiei de faţă, p. 318—320). Oricum, criticul n-a tipărit-o în Glasul Bucovinei, iar poetul n-a. inclus-o în volumul de debut publicat de el însuşi.
A rămas deci în manuscrisul amintit, aflat acum la Muzeul literaturii române (ms. 17.335, fila 7), de unde o reproducem.
O variantă a acestei poezii a publicat Bazil Gruia (în Tribuna, XIII, nr. 43, 23 octombrie 1969, p. 2, şi apoi în voi. Blaga inedit. Amintiri şi documente, 1974, p. 23 — 24) după un manuscris încredinţat de poet verişoarei sale Victoria. Bena-Medean. Nici una dintre variante nefiind datată (anumite semne — dezvoltarea unora dintre ideile sau imaginile poetice, accentuarea structurii retorice, împărţirea în strofe, renunţarea la sublinierea unor versuri — par a indica o. situare în timp mai tîrzie a manuscrisului trimis Victoriei Bena-Medean), am luat drept text de bază pe cel din manuscrisul destinat tiparului.
Este dintre poeziile în care se aud ecourile lecturilor din Nietzsche, care se-suprapun frecvent, în epoca debutului, peste vocea încă insuficient de clară şi de individualizată a poetului. Titlul este al cărţii de autodefinire a lui Nietzsche din 1888, „vîrtejul de-avînt" şi „nebunia de-a juca" sînt ale lui Zarathustra. Le-regăsim şi în alte „poeme ale luminii". Cu masca lui Dionysos pe faţă, poetul poate privi nepăsător triumful morţii. De aci înainte însă cimitirul, mormîntuL vor constitui motive de răbufnire a fondului sau temperamental melancolic. Ceea ce va reveni de aici, ca o constantă, în lirica lui Blaga este în primul rînd transfigurarea pămîntului, sacralizarea lui; chiar dacă va mai apărea uneori conştiinţa unei iluzionări — niciodată însă atît de netă ca aici, — ea nu se va mai referi la „blestematele ogoare" *sau la „glia — neagră de păcate": o asemenea, valorizare,, negativă a „pămîntului" nu vom mai întîlni.
Ecouri nietzscheene se pot observa şi în alte autodefiniri ale lui Blaga din epoca Poemelor luminii şi a Paşilor profetului. Le aflăm, între altele, şi în aceste-versuri confesive („cam stîngace, ce-i drept") incluse într-o scrisoare trimisă Corneliei la 20 februarie 1920 (cf. Manuscriptum, 4/1979, p. 139) şi care anunţă masca,, poetului din Pan către nimfă; „Natura-n nedreptatea ei m-a plăsmuit/ Grozav de incomplet:/ Mi-a dat avînturi de poet/ Şi-un dor bacantic şi nebun/ De-a. fi un animal şi-un zeu/ Deodată într-o singură fiinţă,/ Dar a uitat să pimă-n* părul meu/ Două corniţe de faun".
întrucît mai mult de jumătate din versurile poeziei arată altfel în varianta, din manuscrisul Bena-Medean, o reproduc aici pe aceasta :
Din ce mi-am plămădit nestăvilita sete de-a trăi
Şi dulcea nebunie de-a juca,
Cînd din pămînt sorb numai fiere? ...
396
397
Cînd văd cum iedera se-ntinde pe morminte
Ca laurii pe fruntea unor nenduraţi învingători,
Din ce-mi hrănesc scînteia de avînt,
Din ce-mi hrănesc scînteia mea de rîs, de nu se stinge ?
Şi cînd cutreier blestematele ogoare, ce minune Mă-mbată de visez că eu păşesc pe bolta unui cer? Şi ce venin mă face s-aiurez şi să aud Cum glia — neagră de păcate — Răsună — sfîntă ca un clopot — Sub paşii mei de plumb? ...
Nu ştiu. Atîta doară pot să strig cutezător în vînt: „De ziua de apoi nu mă-nspăimînt — De colţul meu din iad, prevăd, o să mă bucur Ca de un rai întreg!" ...
Ecce homo a apărut mai întîi în Manuscriptum, nr. 3, 1977, p. 105.
•p. 287) LACRIMELE TALE
„Ma belle bien-aimee, am avut o săptămînă productivă. Am creat un nou poem: Lacrimele tale ... Prin urmare al treilea în săptămînă aceasta. Cînd se va da ocazia ţi le voi trimite", o anunţa Blaga pe Cornelia la 18 ianuarie 1919 (scrisoare publicată în Manuscriptum, 1/1979, p. 86). Manuscrisul acesta nu s-a păstrat. O copie dactilografiată a fost încredinţată de poet Victoriei Bena-Medean. Textul ei — singura formă cunoscută pînă acum — a fost publicat de Bazil Gruia în Tribuna, 1 mai 1975, apoi în volumul Blaga inedit. Efigii documentare, I, Editura Dacia, 1981, p. 67, de unde îl reproducem.
(p. 288)    ° TAINĂ
S-a păstrat în manuscrisul Laudei somnului (ms. 23.019, fila 31), de unde o reproducem.
Nu ştiu dacă Blaga avea de gînd, înainte de definitivarea sumarului, s-o includă în acest volum, pentru că titlurile din proiectele de sumar au fost şterse, modificate şi înlocuite de mai multe ori, unele dintre ele fiind fără corespondent în manuscrisele poeziilor (cf. voi. 1 al ediţiei de faţă, p. 430 — 431). Poate că unul dintre acestea era destinat textului care, vom vedea imediat, primeşte un titlu — Taină — numai în a doua variantă a sa.
Este un manuscris în creion, cu ştersături şi modificări în creion şi — puţine — în cerneală. Iată textul, cu toate modificările suferite:
In curînd totul e împlinit.
Puterile umbrelor se lasă în grădini. > Seară. Puterile umbrelor pătrund în grădini > Puterile umbrelor pătrund în grădini.
Subt nu ştiu ce lacăt închişi ne privim unul pe altul mari şi străini.
Cercul e tras —
Iţi vorbeşti parcă singur în altă limbă cînd numele ţi-1 spui. Dumnezeu îşi vede lumea parcă n-ar fi a lui.
Acest text e anulat cu creionul şi rescris în stînga mai jos, astfel: In curînd totul e împlinit (vers şters apoi ) Puterile umbrelor pătrund în grădini) Puterile umbrelor
pătrund în  stelare grădini. Subt lacăt de zodii dintr-o dată privim ) Subt lacăt de
zodii privim
unul spre altul mari şi străini.
Cercul e tras, vraja (> umbra) s-a înmiit — în altă limbă (vers şters apoi)
îţi vorbeşti parcă singur) S-arată zodia nimănui.
cînd numele-n şoaptă ţi-1 spui (vers şters apoi)
Dumnezeu îşi vede lumea
parcă n-ar fi a lui.
în curînd totul e împlinit.
Prima strofă a acestei variante este la rîndul ei rescrisă, în dreapta, în următoarea formă:
Puterile umbrelor () somnului) ) Arătările stingerii
pătrund în stelare grădini.
Unul spre altul sorii se-ndeamnă
mari şi străini.
Deasupra acestei strofe a apărut şi titlul poeziei: Taină. Strofa a doua a fost menţinută, cu o singură modificare, în versul al doilea: „S-arată zodia nimănui ) ultim semn. S-arată zodia nimănui".
Taină a fost publicată în România literară, XVI, nr. 19, 12 mai 1983, p. 3.
398
399
(P. 239)
FATĂ ÎNTRE ZIDURI
Figurează in manuscrisul Laudei somnului (ms. 23.019, fila 33), de unde-o reproducem. Poetul a inclus-o într-unui dintre sumarele provizorii ale acestui? volum.
S-au păstrat două manuscrise, pe cele două feţe ale filei amintite. Primul (trei versuri dactilografiate, cu modificări în creion, următoarele patru în creion) are titlul Mister lăuntric şi e mai scurt:
Fiinţe ies, casele s-au spălat, lumina e mare (vers şters apoi)
în mijloc () Subt porţi) te scuturi ca de-o cenuşă
şi visezi Ia pasărea Phoenix.
Priveliştea nu răspunde nădejdii
cu  care deschizi fereastra.
Rîul nu atinge cu aceeaşi apă
de două ori ţărmul.
Celălalt (primele 11 versuri dactilografiate cu modificări în creion, ultimele-5 in creion) este intitulat Fată între ziduri ;
Dactilografă, danţ al mînilor ) Dactilografă, danţ silnic
al mînilor
pe fiori albe de metal —
oraşul huruie din o mie de străzi
o, cît e de greu ) o — fără sfîrşit.
Casele stau  oarbe cu  o mie de ochi,
dar în sînge purtai odată grădini > în sînge
purtai odată grădini —
o, cum le-ai uitat,
Danţ fără de cîntec, mîna ta scrie
cifre din împărăţia maşinilor,
dar între rînduri gîndul unei nemaisperate frumuseţi Doamne vie-mpărăţia ta.
Ultimele două versuri sînt şterse, cele două dinaintea lor sînt mutate printr-o săgeată după versul 5; textul continuă în creion cu următoarele versuri;:
Cînd te ridici priveliştea
nu răspunde nădejdii cu care deschizi fereastra } nu
răspunde nădejdii cînd pleci — subt poartă te scuturi } cînd pleci — te scuturi
ca de-o cenuşă — cînd ochii-ţi () privirea) ţi-o sui )
ca de-o cenuşă peste oraş paserea Phoenix nu zboară ) peste oraş/ paserea
Phoenix nu mai zboară.
290)
FRANCI SC D'ASSISI
S-a păstrat în manuscrisul volumului Lauda somnului (ms. 23.019, filele 35 şi 36), de unde o reproducem.
Pe prima dintre aceste file (scrisă, ca şi cealaltă, cu cerneală) se află textul :pe care-1 publicăm; pe cealaltă, o variantă în proză, pe care o transcriem aici:
„Cîni înhămaţi la cărucioare alături de om cară laptele prin cetate. E întîia oară că văd un animal fericit.
Şapte mii de ani cînele n-a făcut nimic. Numai a lătrat. Acum e fericit că se vede de folos.
lată-i cum trag cărucioarele cu lapte de capră (şterse ultimele două cuvinte), ■cu rîvnă şi cu bucurie. La lecţia de morală am să-i dau drept pildă cailor, boilor, măgarilor.
Altă învăţătură? Nu ştiu. E timpul să mă opresc. Ah, Doamne, e timpul suprem să-mi văd şi eu de-o meserie. Ca să fiu şi eu fericit ca şi cînele care •şapte mii de ani n-a făcut nimic."
INSCRIPŢIE LA UN IZVOR
<p. 291)
Inclusă de către poet în culegerea de aforisme şi însemnări Elanul insulei, pregătită pentru tipar în 1946 şi publicată în 1977, la Editura Dacia.
<p. 292)
ELEGIA PLOPILOR
Necunoscută pînă în momentul publicării ei de către Bazil Gruia în voi, Blaga inedit. Amintiri şi documente, Editura Dacia, 1974, p. 110—111, care dă acolo şi informaţii în legătură cu ea, primite de la profesorul clujean Leon Daniello, căruia poetul i-a încredinţat manuscrisul. în faţa casei acestuia, frecventată de Blaga, din str. Eminescu, nr. 3, exista prin 1951 un şir de cinci plopi. La reclamaţia unui vecin, deranjat de umbra pe care o făceau peste casa Iui, urmau să fie tăiaţi. în această împrejurare se află punctul de plecare al poeziei, rămasă într-un manuscris curat, fără ştersături (reprodus de Gruia în facsimil), formă definitivă a unui text lucrat, nu simplă improvizaţie. „Pînă la «urmă, printr-o fericită potrivire a lucrurilor şi datorită înţelegerii autorităţilor administrative, plopii au fost salvaţi. S-au uscat după ani, şi au murit în picioare, cu excepţia unuia, care mai dăinuie, ca un martor al trecerii pe aici a poetului."
Reproducem textul după Bazil Gruia, volumul citat.
400
401
(p. 294) SALUT, JUNEŢĂ!
Publicată de Bazil Gruia în Blaga inedit. Amintiri şi documente, ed. cit.,. p. 115—116, care dă şi informaţia că „a fost scrisă cu ocazia aniversării zilei de naştere a fiicei doctorului Daniello" (căreia i-ar fi dedicată şi poezia Mică odă unei fete), ceea ce indică şi însemnarea autografă din josul manuscrisului („Pentru Rodica. 23 iunie 1955"), aflat în posesia familiei Daniello şi reprodus de Gruia în facsimil.
(p. 295) ÎNGHEAŢĂ IZVOARELE
Textul s-a păstrat într-un manuscris în creion (fila 117 di» ms. 23.022),, de unde îl reproducem.
Din fişa însoţitoare aflăm că „manuscrisul a fost găsit de Dorii Blaga între hîrtiile lui Blaga, dar nu în mapa poeziilor din 1960 [Mirabila sămînţa]* atunci cînd ediţia de opere se afla deja în lucru la editură. Nu se ştie nimic asupra perioadei cînd a fost scrisă".
Pe jumătatea de sus a foii este scrisă o primă variantă, fără titlu:
îngheaţă (urmează un cuvînt şters, probabil „izvoarele" )
înţepenesc curgătoarele.
Sunt cuprins de spaimă
ca animalele (> fiara) de pădure, iarna,
că-ngheaţă toate izvoarele.
Că nu-i scăpare, — o ştii şi tu,
o ştie tot cugetul şi toate căprioarele.
Versurile 2—3 au fost inversate printr-o săgeată; apoi tot textul a fost şters şi reluat dedesubt, în forma pe care o publicăm şi în care nu există decît o modificare, în primul vers: „îngheaţă aerul (> stihiile), înţepenesc curgătoarele"..
Mai multe rînduri de puncte după ultimul vers înseamnă probabil că poetuît voia să  continue textul.
îngheaţă izvoarele a fost publicată în Opere, 2, 1974, p. 477.
*
Procesul receptării poeziei lui Blaga, pe care l-am urmărit în volumul anterior (1) al ediţiei de faţă de la începuturile lui pînă la stingerea ecourilor volumului Nebănuitele trepte, s-a întrerupt pentru o lungă perioadă şi n-a fost reluat efectiv decît odată cu publicarea culegerii de Poezii din 1962, adică după moartea scriitorului, în jurul acestei opere s-a instalat treptat o tăcere compactă, fenomen care,, ca şi în cazul altor scriitori, se explică prin împrejurări specifice acelei epoci, în
care dezvoltarea firească a culturii naţionale a fost nu o dată stînjenită de interpretări eronate, dogmatice, de abuzuri ale unora sau de insuficienta cunoaştere ■de către alţii a particularităţilor sferei de activitate creatoare pe care o reprezintă literatura în general şi poezia în special. Ele aveau să fie denunţate şi înlăturate mai tîrziu, ceea ce a avut ca urmare aşezarea vieţii culturale într-un cadru adecvat şi instaurarea climatului necesar deopotrivă creaţiei şi receptării literaturii. Intervalele după care s-a făcut recuperarea valorilor respinse ori ignorate în acea perioadă au fost diferite, după cum diferite au fost şi motivele sau pretextele respingerii •si ale ignorării. In cazul lui Lucian Blaga intervalul a fost unul dintre cele mai lungi. Cît despre motivele sau pretextele respingerii ori ignorării poeziei lui, ele nu priveau numai orientarea, conţinutul, în fine, elemente proprii acestei poezii, ci şi filozofia lui, se poate spune chiar că în primul rînd filozofia. Cu alte cuvinte, lirica lui Blaga a fost victima interpretărilor literare deformate, a prejudecăţilor constituite atunci, şi totodată a propriei lui opere filozofice, mai exact a modului in care aceasta a fost privită. De aceea reintrarea ei în circuitul valorilor s-a făcut mai tîrziu şi mai greu, de aceea principala problemă a reinterpretării şi recuperării ei a fost, mai ales într-o primă perioadă de după spargerea zidului de tăcere ce o înconjura, aceea a raporturilor ei cu filozofia autorului. Vom vedea, în aparatul critic al altor volume ale ediţiei, în care vom reface istoria receptării operei filozofice a lui Lucian Blaga, care este fizionomia momentului postbelic al acestei istorii şi cum se situează el în raport cu cele care l-au precedat şi i-au urmat. Aici este suficient să consemnăm că sub piatra sub care e înmormântată opera filozofică ^a scriitorului e închisă şi poezia lui. Tăcerea din jurul ei părea definitivă. După 1948, cînd G. Călinescu o invoca în finalul eseului Poezia realelor, alături de cea a lui Eminescu, caracterizînd-o în termenii interpretării pe care i-o dăduse în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, nu se mai scrie nimic despre ea. Iar cînd, peste un deceniu, încep să se facă referiri timide la ea, ele sînt interpretate ca un semn îngrijorător şi sancţionate prompt: „iată că unii, căutînd pesemne să lanseze o modă, citează din fuga peniţei nume ca acela al lui Ion Barbu, al lui Lucian Blaga şi al altor reprezentanţi mai mult sau mai puţin pronunţaţi .ai decadentismului, fără a face însă cea mai mică încercare de a lămuri critic lucrurile, ■de a lua o poziţie clară [...]. încercările de «valorificare » necritică, de soiul celor pomenite mai sus, se îndreaptă cu predilecţie asupra unor scriitori care au lăsat opere contradictorii, cunoscute mai puţin de cititorii de astăzi sau analizate insuficient de critica literară. Tocmai asemenea opere sînt prezentate, într-un fel sau altul, drept « modele ». Evident, în acest domeniu al « modelelor » există încă — datorită slăbiciunilor istoriei literare — un loc destul de mare pentru a crea confuzii prin ocolirea faptelor concrete. Aici nu-i vorba pur şi simplu de gusturile şi preferinţele unuia sau ale altuia, ci de o problemă principială de mare însemnătate: ce tradiţii promovăm şi la ce «tradiţii » renunţăm" (Nestor Ignat, False „modele", *n Steaua, nr. 4/1958). Blaga şi Barbu reprezentau aşadar o „tradiţie" la care trebuia să se renunţe: decadentismul.
402
403
Critica poeziei lui Blaga — de fapt o simplă etichetare şi un avertisment — e făcută aici în treacăt, într-un context de teze generale care prefaţează analiza romanului Craii de Curtea-Veche, reeditat atunci, şi a articolului consacrat acestui roman de către A. E. Baconsky în Steaua, nr. 1/1958. în anul următor însă este formulată o judecată mai larg şi mai clar articulată asupra poeziei lui Blaga. Ea aparţine lui Mihai Beniuc, care prefaţînd ediţia de Versuri a lui Arghezi ţine să spună şi ce gîndeşte despre versurile lui Blaga. După ce arată că Arghezi „dacă a fost vreodată ortodox, niciodată n-a devenit un « ortodoxist », ţinîndu-se la respectabilă distanţă de curentul mistic al celor grupaţi în jurul revisteiGîndirea, prevestitori ai zodiei fasciste şi huliganice în România încă dinainte de 1930" şi subliniază „inaderenţa sa la metafizică, deci la înclinaţiile filozofice ale clasei dominante şi exploatatoare a muncii altora" şi „revolta ce nu 1-a părăsit niciodată, îndreptînd-o ca o necruţătoare critică spre cei avuţi şi îmbuibaţi", Beniuc continuă astfel: „Se ştie de exemplu că un alt poet, Lucian Blaga, cu un certificat de naştere ulterior celui al lui Arghezi, a evoluat tocmai în sensul metafizicii şi misticismului, ajungînd la un moment dat să fie considerat exponent al ortodoxismului, exact atunci cînd «gîndirismul », preambul al huliganismului fascist, atinsese-culmea reprobabilei sale glorii. Iar urme de revolte sociale în opera lui Blaga nu găsim, nici vreo dorinţă de a lumina pentru a împrăştia misterul şi a indica un drum nu spre Marele Anonim, cum numeşte acest poet pe Dumnezeu, ci spre viaţă, pentru acei care au dreptul Ia ea prin munca lor. Blaga s-a complăcut să împrăştie în jurul său o tulbureală luminiscentă, o luminiscenţă de putregai, în-văluindu-se în ea ca sepia în norul de cerneală şi ţinîndu-se sus şi la distanţă de mulţime, dar bucurîndu-se de graţie şi favoruri la cei puternici".
între aceste propoziţii şi cele scrise de Beniuc despre poezia lui Blaga altădată (cf. voi. 1 al ediţiei de faţă, p. 530) este o distanţă care se poate explica greu prin evoluţia gustului sau concepţiei autorului lor despre literatură.
Caracterizările şi evaluările pe care le-am prezentat în aceste pagini au fost exprimate în timpul vieţii lui Blaga şi nu privesc poezia lui publicată postum. Ele nu sînt însă, în fond, nici reacţii critice la anume scrieri tipărite de autor. Sînt judecăţi asupra sensului şi valorii operei în ansamblu (chiar cînd se fac referiri Ia un volum sau altul), puneri în discuţie ale valabilităţii ei. Ele nu modifică interpretările de pînă aci, le influenţează — şi le întîrzie — pe cele viitoare. Constituie deci mai degrabă un prolog la receptarea postumă a operei lui Blaga decît un epilog la aceea al cărei martor fusese el însuşi. De aceea le-am aşezat aici, în deschiderea noului dosar de documente critice.
Pragul propriu-zis dintre cele două timpuri ale istoriei receptării operei lui Blaga îl reprezintă, fireşte, momentul morţii poetului. Dincoace de el îl întîlnira mai întîi pe Agârbiceanu. Cel dintîi scriitor ardelean care salutase, la 15 mai 1919, după Sextil Puşcariu, apariţia în literatura română a lui Lucian Blaga este —
404
tulburătoare coincidenţă! — şi primul care scrie, la 7 mai 1961, cuvinte de despărţire „la adormirea lui Lucian Blaga", rostite la înmormîntarea poetului. Agârbiceanu îşi aminteşte „cu cîtă bucurie şi entuziasm" întîmpinase debutul scriitorului: „cele două volumaşe aduceau dovezile unui nou şi mare talent la ivirea căruia trebuia să se bucure toată suflarea din România mare [...]. Nu mi s-a dat în patru ^decenii să mă sfiesc de prima mea apreciere: marele tău talent a crescut, s-a dezvoltat mereu, atît în literatura pură — poezie şi dramă — cît şi în operele de trîndire [...]. în prima mea apreciere asupra creaţiei tale eram însufleţit de gîndul că vei ridica la nivel mai înalt poezia scriitorilor ardeleni şi vei fi întîiul cugetător sistematic într-o provincie care pînă atunci nu dăduse nici un filosof. Că vei bate înălţimi care se cuveneau acum spiritului românesc din ţara unită. Şi versurile tale au fost mereu grele de gînd, iar lucrările tale filosofice alcătuiesc sisteme de ■cugetări cărora n-ai mai ajuns să le dai forma definitivă" ; Agârbiceanu, bătrîn (avea 79 de ani), îl vizitase la patul suferinţei („Greu urcam scările clinicei în care te zăvorise o suferinţă trupească venită pe neaşteptate, dar care nu s-a mai îndurat să te lase din ghearele ei") şi-şi împărtăşeşte acum reflecţiile: „Yăzîndu-te în chilioara în care îndurai cuminte şi gînditor năpasta ce se abătu asupra ta, m-am gîn--dit la o poezie a ta apărută numai în decembrie trecut, în revista Steaua, pe care o puteam tălmăci drept mare părere de rău pentru tot ce-i frumos şi trecător în -lume, şi deci şi pentru tine". Şi citează integral Mică odă unei fete. „Să nu treacă prin lume prea repede tot ce este frumos şi bun! Literatura românească ar fi fost foarte bucuroasă să mai adune încă file nouă la creaţia ta poetică [...]. Ca, de pilda, pe acestea, apărute în acelaşi număr din Steaua din decembrie 1960, din Cerbvd" {citează terţinele din Cerbul). Şi după ce reprodusese mai la începutul evocării sale versuri din Monolog, citează acum, în încheiere, din Autoportret (La adormirea, iui Lucian Blaga, în Manuscriptum, 4/1972, p. 180—181).
Tot atunci, un alt scriitor ardelean, dintr-o altă generaţie, mai nouă, poetul Aurel Rău, redactorul-şef al revistei care publicase cea dintîi poeme ale lui Blaga, -după lunga tăcere de 13 ani, Steaua, schiţa o caracterizare în care se simt exigenţele ^epocii: „Fără să-şi fi propus o investigare a universului social, fixarea resurselor în contextul faptelor şi conflictelor, poezia sa a adus în felul ei propriu, în albia •liricii de la noi, o răsfrîngere bogată de lumini şi culori, de sonorităţi şi de emoţii pentru pămînturile care ne-au legănat fiinţa, menite să contribuie la înfrumuseţarea omului. Cum contemplarea peisajului lumii de ieri, de obicei incapabil să genereze marile entuziasme, a aşternut întotdeauna o umbră de singurătate în sufletul artiştilor care n-au reuşit să-şi apropie tumultul mulţimilor — firea reflexivă, formaţia şi temperamentul lui Lucian Blaga au găsit soluţia, pentru ieşirea din acest gol, într-un colocviu neîntrerupt cu plăsmirea şi făptuirile, cu natura şi întrebările eului iscoditor. Dacă această alegere 1-a ţinut, într-un fel, departe de clocotul realităţii celei mai vii, în lirica sa, unde nu găsim un singur vers care să elogieze 'galeşul vis al traiului în huzur, putem în schimb să ascultăm cu emoţie acest larg şi răscolitor imn adus, cu decenii în urmă, Lucrătorului văzut într-o simbolică lumină". Aurel Rău sugerează recuperarea lui Blaga ca poet al peisajului românesc;
405
„el a făcut să prindă grai vetrele şi cerurile ţării noastre, mugurii plesnind cu uit mulcom ţipăt sub zare şi mirosul sfios de iarbă tăiată, viţele verzi şi roşii pe care atîrnă struguri, păsările şi vîntul, cîmpurile şi soarele jucînd sub peri înfloriţi, peşterile în care cresc stalactitele, fagurii frînţi în umbra unor nuci, gorunii, stejarii [...], amurgurile roşii şi lanurile de grîu ţinînd la sîn grăunţele, sub cîntec de lăcuste [...], şi orizonturile cu depărtate fulgere zvîcnind — sub care se împlineşte mereu un continuu spectacol al germinaţiei". O îndreptare a atenţiei spre volumele de început ale poetului aşadar şi o lectură a lor ce aminteşte de aceea a lui Călinescu din 1928 (Blaga poet agrest, bucolic). De aci o linie dreaptă duce la Mir abila sămînţa : „Să ascultăm încă o dată, în această îndoliată clipă, cuvintele de laudă aduse, în cîntecul amintit, vieţii înnoitoare" (Cuvînt rostit la mitingul de doliu de la Casa universitarilor din Cluj, publicat parţial ca necrolog redacţional în Steaua, 5/1961, şi apoi, în întregime, de către Bazil Gruia în Blaga inedit. Amintiri şi documente, Editura Dacia, 1974, p. 204—207).
In necrologul publicat de revista Tribuna la 11 mai 1961 se deplînge moartea poetului care, „maestru al cuvîntului, bun cunoscător al folclorului", „a dat glas în ceea ce rămîne durabil din creaţia sa ideilor umaniste, dragostei de om şi natură". Este indicat apoi sensul evoluţiei lui; „Deşi multă vreme a fost influenţat de filozofia idealistă şi mistică, ceea ce 1-a împiedicat să-şi manifeste în toată plenitudinea talentul său, Lucian Blaga în anii din urmă a înţeles şi pătruns multe din aspectele revoluţiei înfăptuite în ţara noastră, manifestîndu-şi adeziunea şi admiraţie faţă de realizările din economia şi cultura nouă a poporului".
Singurul critic care scrie un articol la moartea poetului este G. Călinescu: Notaţii de jurnal, în Contemporanul din 19 mai 1961. „Mărturisesc că moartea lui Lucian Blaga, pe care-1 credeam mult mai tînăr, m-a surprins şi m-a emoţionat",, notează el mai întîi. „Era, lucrul e în afară de orice discuţie, o personalitate artistică,, una dintre acelea care, după atîţi creatori măscuţi pe pămîntul Ardealului, s-au revelat ca nişte înnoitori în meşteşugul literar". Piatra sub care Blaga fusese îngropat cu mult înainte de a muri era opera lui filozofică. Primul gest al lui Călinescu e de a o da la o parte. Lucian Blaga, scrie el, „a făcut întinse studii de filozofie în spaţiu germanic, într-o vreme cînd [...] micii metafizicieni germani se pierdeau în preţiozităţi idealiste, de ordin strict gramatical. Se înţelege că asemenea sistemaşe în care fiecare încearcă să inventeze un termen nou, într-un stil eseistic doct, au putut fi primejdioase pentru tineret, chiar numai pentru faptul de a-i fi dezlipit picioarele de realitate. Dar Blaga era esenţial un poet şi cînd în Istoria literaturii române am ironizat, cu destulă asprime, operele sale filozofice, am subliniat totodată « fantezia », latura vizuală şi plastică a acestei gîndiri de poet, diferită de modelele sale germane, rebarbative şi catedratice".
Alt cap de acuzare era misticismul. Corectîndu-se pe sine, Călinescu răspunde mai ales acestei „certitudini" : „Cînd însă, în aceeaşi Istorie a literaturii, am analizat lirica lui Lucian Blaga, cred că am luat prea în serios partea decorativă şi gesturile iniţiatice, agravînd cu idealismul meu involuntar de atunci teoria cu care poetul
încerca să lege simplele sale percepţii şi să dea aer de sistem vitalismului său, capacităţii de a palpa universul. In operele în care e un poet al materiei în veşnică frămîntare celulară, un cîntăreţ al naturii la nivelul tuturor regnurilor, un liric de excepţie al mediului agrar şi pastoral, Blaga rămîne într-adevăr valabil. Putem afirma chiar că într-un număr de poeme « misticismul » său e o mistificaţie, poetul rămînînd cu mîinile înfipte în concret". Călinescu nu neagă că uneori consideraţiile filozofului „pătează" cîntecul poetului şi e de părere că „o atentă critică ştiinţifică va şti desigur să discearnă între ceea ce aparţine teoriilor sale speculative, cu care n-am fost şi nu putem fi de acord, şi ceea ce e lirism proaspăt, trăit în toată intensitatea senzaţiei, punind pe întîiul plan ceea ce poate rămîne". In ceea ce-1 priveşte, criticul subliniază „sentimentul euforic al realului, intuiţia colosalei rodnicii a pămîntului, a inestinguibilei vieţi ţîşnind mereu din sînul materiei".
La puţină vreme după acest articol, într-un interviu acordat lui Ştefan Bănulescu şi Ilie Purcaru (şi publicat în Luceafărul din 15 noiembrie 1961), Călinescu distingea şi mai tranşant poezia lui Blaga -de filozofia lui: „Gînditorul abstract Blaga a stat pe o poziţie greşită şi mai ales a inculcat atitudini riscante. Poetul este însă mare, nota lui fundamentală fiind un simţ acut al materiei în vibraţia ei cosmică". Este pentru întîia oară cînd se scrie, după mulţi ani, că Blaga este un poet mare. Şi dacă în articolul citat mai înainte Călinescu îşi ilustrase ideea cu fragmente din Paşii profetului şi din Tulburarea apelor, aici reproduce „două admirabile versuri dintr-o poezie publicată recent în Contemporanul" ('Romanul furtunii ) şi alte cîteva. care exprimă „o extraordinară senzaţie de voluptate în prezenţa seminţelor germinatoare" (din Mirabila sămînţa).
Poeziile publicate de Blaga în ultimul său an de viaţă încep deci să fie comentate. D. Costea se opreşte şi el, într-un articol despre Sensul filozofic al poeziei (laşul literar, 11/1961), la două: Scoici şi Catrenele fetei frumoase, pentru a observa răsfrîngerea principiului „devenirii universale" şi „îmbinarea planului real cu planul mitic", de unde „o adîncire considerabilă, pînă la imemorial, a retrospectivei istorice"; „osmoza realului cu miticul" îi apare ca „un procedeu specific poeziei lui Lucian Blaga".
însă revelaţia liricii tîrzii a lui Blaga se produce o dată cu apariţia volumului Poezii, la sfîrşitul anului 1962. El cuprindea 95 de poeme, dintre care 62 vedeau pentru întîia oară lumina tiparului. Editorul, George Ivaşcu, le selectase dintr-o operă manuscrisă ale cărei proporţii şi al cărei relief nu se cunoşteau şi alcătuise, cu acordul poetului, o antologie caracterizată în prefaţă (Un cuvînt înainte ) astfel: „Culegerea de faţă reprezintă imaginea pe care Lucian Blaga dorea s-o dea acestui ansamblu de poezii din activitatea lui poetică de după 23 August 1944. în convorbirile pe care le-am avut cu autorul la Bucureşti şi apoi la Cluj — acolo chiar îa patul suferinţelor care aveau să-i aducă, prematur, sfîrşitul —, poetul îmbrăţişa volumul în perspectiva propriei lui împliniri în epoca noastră".
Acest „cuvînt înainte" al lui George Ivaşcu este prima încercare de valorizare a poeziei lui Blaga de după Nebănuitele trepte. Criticul caracterizează mai întîi poezia de pînă aci a scriitorului: „Lirica lui Blaga — aşa cum s-a constituit ea în
406
407
operele lui, de la Poemele luminii, din 1919, pînă la Nebănuitele trepte, din 1943 — e grevată, de altfel atît de original, de dominanta filozofică, o filozofie faţă cu care gîndirea ştiinţifică nu poate fi decît în profund dezacord. Dar chiar atunci, în opera dintre cele două războaie, cînd arta şi mai cu seamă literatura lui filozofică s-au situat în genere la polul opus istoriei reale şi obiective, lăsîndu-se cu voluptate rătăcit în mituri şi stihii străine vieţii, decantate în retorte lirice, Blaga oferă nu o dată puncte de contradicţii în universul său închis şi, ca atare, limitat". O simplă schiţă de caracterizare, făcută însă cu un creion apăsat: „Desigur, nu cadrul acestei note editoriale poate fi cel mai potrivit pentru radiografia acestui univers, în care aspectele unui obscurantism intelectual programatic şi ale unor speculaţii mistico-metafizice apar, prin chiar natura lor, întunecate. în penumbra lor, poetul se înfăţişează, totuşi, cu o sensibilitate şi o expresie care, mai mult decît o « problemă », fac din el un artist care se dăruie lectorului într-un mod original". De asemenea, „voluptatea naturii, de care spiritul lui se lasă inundat, vibraţiile dragostei, care înfioară coardele lirei lui poetice, se pot afla încă aici, şi încă de atunci, deşi sub nori atît de compacţi, ca surse ale poeziei pe care o va da în aceşti din urmă cincisprezece ani". A doua idee a criticului-editor este aceea a modificării fizionomiei operei poetului după 1944; „Evoluţia lui Blaga în acest timp este certă, demonstrativă prin ceea ce creează. Culegerea de faţă oferă un peisaj poetic deasupra căruia ceţurile metafizice s-a,u risipit, chiar dacă pe alocuri transparenţa la orizont eîncă uşor umbrită". „Arhitectura volumului — afirmă el, trecînd la caracterizarea noii poezii — ne înlesneşte să descoperim acest peisaj". Este momentul să spunem că George Ivaşcu grupează cele 95 de poezii selectate în trei cicluri: Mir abila sămînţa (18 titluri), Vară de noiembrie (52) şi Stihuitorul (25). Sînt, ştim acum, cicluri inexistente ca atare în manuscrisele lui Blaga, alcătuite de editor şi acceptate de poet pentru ca acest prim volum postbelic şi care avea să fie, vai, şi primul postum să poată apărea. Nu. este cazul să i se reproşeze lui George Ivaşcu această configurare a liricii tîrzii a lui Blaga. Important, esenţial, este că el a alcătuit, publicat şi analizat această primă culegere. Se cuvine să observăm însă că „arhitectura" ei a influenţat într-o anumită măsură comentariile critice sau cel puţin imaginea generală pe care cititorii şi-au făcut-o atunci asupra poeziei lui Blaga. Cele trei cicluri indicau, încă din titlu, temele caracteristice: natura — cîntată în vitalitatea ei perpetuă —, iubirea — renăscută în toamna vieţii — în fine, poezia şi poetul. Sugestiile de interpretare date de structura volumului erau întărite de introducerea editorului. „Primul ciclu — scrie el —, pus sub semnul Mir abilei sămînţe, cu care, inaugural, cititorul este invitat să pătrundă într-un univers al creaţiei vegetale [...], e un prilej, totodată, pentru poet de a se regăsi pe el însuşi într-o retrospectivă a bucuriei trăite bucolic [...]. O armonie de sentimente intime şi de imagini ale naturii stăpîneşte vîrsta marilor împliniri"; „Vară de noiembrie dă titlul celui de-al doilea ciclu, pus sub semnul iubirii, al unei iubiri nu trăite în izolarea romantică, ci în contingenţele lumii [...]. Cîntecul e aproape liber de orice problematică, într-un elan al bucuriei exprimată simplu, într-o viziune a fericirii omeneşti — trăite, nu numai posibile — căreia poetul i se dăruieşte cu toată fiinţa". Cît despre ciclul
final, el este „mai puţin unitar în concepţie şi ca tonalitate". în afara versurilor cu sens de „artă poetică" sînt reţinute de aci elementele unui portret schiţat astfel: întors asupra lui însuşi, poetul e în asemenea poezii nu o dată reminiscent cu cel din adîncurile lui de altădată. De aici şi fondul tabloului uneori difuz; alteori, infiltraţiile unei filozofii sceptic-subiectiviste, nebuloase, contradictorii, alterează liniile unei construcţii care aspiră la armonie, clasicitate. De relevat însă că procesul de sublimare şi de limpezire a propriilor lui întrebări, în pragul, pe care-1 simte al celei din urmă trepte, e inundat de o calmă conştiinţă".
Prima apariţie — postumă — în volum a poeziei de după război a lui Lucian Blaga oferă, prin selecţia textelor şi prin prefaţa editorului, o imagine în general luminoasă a poetului, umbrită pe alocuri de melancoliile vîrstei sau de prelungirile .gândirii lui filozofice mai vechi. „Poet — acum — al vieţii, pe care o cîntă pînă la ultima clipă, cu freamătul ei lăuntric, poet al naturii şi al dragostei, Blaga închide cartea lui cu un sentiment al liniştii şi al păcii" — conchide George Ivaşcu.
Vom vedea cum a primit critica această imagine sau ce imagini au început să se contureze după această apariţie editorială care reprezintă un moment de însemnătate excepţională în istoria receptării operei lui Blaga.
Cel dintîi care scrie despre noul volum este G. Călinescu. Ca şi cu un an înainte, el încearcă mai întîi să descreţească frunţile prea încruntate din pricina filozofiei poetului, care nu trebuie luată prea în serios ca filozofie, fiind de fapt „opera unui poet liric lipsit (ca să ne exprimăm printr-o exagerare sugestivă) de idei generale". Judecata aceasta o formulase încă în Istoria litereaturii române, de unde o citează. „Metafizica platonizantă" a lui Blaga (din Diferenţialele divine) este „un basm curat şi poetul însuşi o califică mit". în general „Blaga adopta intuiţia intelectuală, urmînd ca experienţa să confirme construcţiile sale, ieşite din fantezie".
Ce legătură există între filozofia şi poezia lui Blaga? „Cîteva vorbe mari, şi sub raport poetic sonore: Marele Anonim, timp-havuz, timp-cascadă, luciferic, mioritic dădeau aer mistic acestei poezii vitaliste în esenţa ei, care fie în decor dacic, fie cu o pseudoaurărie ortodoxistă, era o poezie păgînă, evocînd marile relaţii cosmice din sînul materiei. Instrumentul de investigaţie poetică a universului era senzaţia, sentimentul propriu-zis lipsind. Versificaţia a fost şi a rămas stîngace, toată muzicalitatea stînd în punctul de concentrare metaforică. în limbaj curent, Blaga e un poet al naturii şi senzaţiile lui sînt scoase din lumea agrestă şi pastorală. Sînt cîteva aspecte din lumea fenomenală predilecte şi, de fapt, simbolice, cu ajutorul cărora poetul face saltul de la concretul imediat la relaţiile universale, ca de pildă: iarba, nucile, strugurii, melcii, şopîrlele, lăcustele, greierii, coarnele cerbului". Călinescu recunoaşte cel mult o influenţă superficială, verbală, a filozofiei asupra poeziei, pe care o defineşte în sensul — vitalist — şi în termenii în care o făcuse încă din 1928. Volumul din 1962 îi confirmă interpretarea; „Toate acestea (concretele simbolice enumerate mai înainte, n.ed.) au rămas în poeziile mai noi ori mai vechi, recent publicate, care, izbăvite de mitologia cu pretenţii de metafizică, destăinuie pe marele poet care era Lucian Blaga, deşi, în afară de o excepţională muzică interioară, ele nu reprezintă sub raport formal nici progres, nici regres.
408
409
Totuşi, reduse la simpla exaltare de viaţă a unui poet care aude simfonic zgomotul apropiat şi comentariul orchestral al universului material, surprind ca o operă poetică proaspătă şi nouă, ce trebuie să dea de gîndit poeţilor tineri". Criticul citează Mir abila sămînţa, Cîntecul spicelor, Cerbul, Portmiba, Fîntînile, Atotştiutoarele, „memorabilul cîntec Izvorul, în care sentimentul veşnicei prefaceri e compensat de încrederea în viaţa figurată prin izvor", Calendar, Arheologie şi Cîntecul somnului, în care „poezia senectuţii şi a presentimentului morţii" i se pare „de un robust optimism", în fine, poeme de dragoste: „într-o lumină nouă apare erotica poetului, cu suavităţi neaşteptate şi mereu sub conspect cosmic, graţioasă şi profundă". Ilustrarea e făcută cu Noapte la mo/re şi cu Catrenele fetei frumoase, care constituie „capodopera acestei serii" (La un volum de poezii, in Contemporanul nr. 8, 22 februarie 1963).
Imaginea critică a poeziei lui Blaga construită de Călinescu poate apărea ca incompletă, se poate discuta chiar adevărul intuiţiei sale fundamentale, care absolutizează „vitalismul" acestei lirici (sau „panismul") şi ignoră substanţa ei morală, exaltă senzaţia şi trece peste fondul tragic de mari nelinişti şi aspiraţii existenţiale care angajează întreaga, viaţă spirituală a poetului şi dau operei lui gravitatea caracteristică; oricum am judeca această imagine, trebuie să reţinem că ea rezultă din examenul poeziei, privită în ea însăşi, nu în eventualele ei interferenţe cu alte sectoare ale operei scriitorului şi, mai precis, în legătură cu influenţele venind din partea filozofiei. Călinescu prelungeşte aşadar un mod de abordare ilustrat de el însuşi mai înainte împreună cu aproape toţi criticii importanţi dintre războaie, pentru care „critica estetică" însemna în primul rînd disocierea valorilor: în cazul lui Blaga, a poeziei de filozofia lui (pe care autorul Istoriei literaturii române le analiza în capitole separate). Criticii din generaţiile mai noi, mult mai sensibili la ideologie, nu-1 vor urma, deocamdată, pe acest drum.
Comentînd volumul în Viaţa românească, nr. 4/1963, Vasile Nicolescu îl defineşte mai întîi pe Blaga ca „poet mare, dotat cu «un acut simţ al materiei în vibraţia ei cosmică », cum îl numea nu de mult G. Călinescu, făuritor de poezii « adevărate cochilii, ornamentat sculptate, risipite într-o pulbere de cale lactee » (Lovinescu, 1937), spirit original, profund impregnat de o anumită exultantă proprie folclorului româneasc, de unde relieful şi impresia de prospeţime a imagisticei sale, depăşind într-o bună măsură tocmai datorită acestei cauze experienţele labirintice şi sterile ale modernismului". După care poetul-critic îşi asumă „riscul de a înfrunta o opinie vremelnic insinuată în presa noastră literară, cum că Lucian Blaga ar fi prin excelenţă un pastelist, un delicat reprezentant al unei poezii naturiste, savant stilizate, un contemplativ în acuarelă al lumii — ceea ce ar invita la o disociere prea tranşantă între poet şi filozof [...], disociere comodă şi simplificatoare". Teza susţinută de Vasile Nicolescu este aceasta; „considerăm că o bună parte din creaţia de altădată a poetului răsfrînge cu intensităţi de culoare şi expresie diferite punctele de vedere ale gînditorului, premisele şi concluziile unui sistem de gîndire destul de eterogen în alcătuirea sa". Faptul că opera lui Blaga a fost scrisă în mare parte între cele două războaie mondiale, „una dintre cele mai zbuciumate,
mai convulsive epoci" din istoria noastră, impune o analiză „dintre cele mai dificile, cu diferenţieri de nuanţă". Constatările criticului, dacă nu concluziile unei astfel de analize, sînt acestea: „Filozof agnostic, cufundat în subteranele iraţionalităţii şi misticismului, adînc influenţat de idealismul subiectiv german, dramaturg de formulă expresionist-mitologizantă, Lucian Blaga dezvoltă în poezia sa de la Poemele luminii şi pînă la Nebănuitele trepte şi o direcţie străină, prin conţinutul ei, tradiţiilor poeziei filozofice eminesciene cu vibrant mesaj social, poeziei de reflexie sau liniei realiste înscrise în Testameni-vX arghezian. Limitată de influenţele amintite, poezia lui Blaga se înscrie astfel pe anumite laturi — pînă la eliberare — în circuitul unei ideologii care va încerca să o asimileze şi să-i exalte acele elemente aderente la tendinţele mistice ale gîndirismului." Nu e vorba de o simplă, inconştientă şi inevitabilă contaminare a două zone ale creaţiei aceluiaşi scriitor: criticul e de părere că „Lucian Blaga îşi subsumează deliberat o direcţie a poeziei sale punctului de vedere agnostic". Este direcţia pe care o anunţă poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, „incluzînd ideea imposibilităţii cunoaşterii raţionale a lumii", şi la fixarea căreia au contribuit următoarele elemente: „Un cult al ocultului, o frenezie emoţională faţă de laturile crepusculare ale existenţei, o sensibilitate exagerat receptivă faţă de o atmosferă străbătută mai mult de umbră decît de lumină [...] par să fi adîncit la Blaga, alături de concepţiile filozofice eclectic-su-biectiviste sub semnul cărora debutează, nevoia, de solilocviu, de introspecţie sterilă, înceţoşarea şi întunecarea viziunii sale asupra vieţii, asupra realităţii". Volumele cele mai afectate de concepţiile iraţionalist-subiectiviste i se par lui Vasile Nicolescu Lauda somnului şi La cumpăna apelor. Totuşi există în opera mai veche a lui Blaga „puncte iniţiale de dezvoltare şi chiar linii ale unei poezii legate intim de pămîntul patriei", „după cum sînt prefigurate şi dezvoltate elemente ale unei poezii erotice cu accente de mare puritate şi elevaţie care-1 situează pe Blaga alături de adevăraţii poeţi". In sfîrşit! Poeziile „antologice" ar fi Pămîntul, Linişte, Stelelor, Daţi-mi un trup voi, munţilor, 1917, Destin, Vînzăiorul de greieri. Elementele valabile dinainte s-au dezvoltat în anii de după 1944 şi rezultatele se pot vedea în volumul Poezii, Î962, în care „nu întîmplător tocmai ciclul de deschidere, Mir abila sămînţa, e învestit cu transfigurarea sentimentelor legate de patrie şi natura ei. Artistul Blaga, care în stratul cel mai subteran al fiinţei sale a rămas credincios pămîntului patriei, irumpe cu vocea gravă, imnică, într-un poem a cărui frumuseţe iradiază din intensitatea sentimentului de adoraţie a patriei". Viziunea poetului e aci „dominant optimistă", „adînc încrezătoare în rodnicia perpetuă a patriei", şi „sentimentul aceleiaşi împliniri, tălmăcit nu întîmplător la plural, sună consonant cu aspiraţia unanimă în poemul Focuri de primăvară". Şi o notaţie în marginea întregului ciclu: „E semnificativ că poetul îşi lărgeşte mereu registrul liric cu tonalităţi luminoase, puternice", uneori în chip polemic: de pildă, Văzduhul seminţe mişca, „piesă antologică a liricii de dragoste, e, în felul ei, o replică filozofică în termeni metaforici şi care contureză şi în această direcţie drumul înnoitor al poetului [...]. Natura înfricoşătoare sau de nepătruns de altădată e acum mediul care dă rezonanţă şi amplifică sentimentele oamenilor". Pe scurt, „sentimentul împli»
410
411
nirii şi armoniei lăuntrice intră în ţesătura celor mai multe poeme". Din Vară de noiembrie poetul-critic reţine ca „memorabile" A fost cîndva pămîntul străveziu, Viori aprinse, femeile, Anotimpuri, Cîntecul focului, în lumea lui Heraclit, iar din ciclul final „ideea valoroasă că frumuseţea pentru a fi întrupată desăvîrşit în artă presupune sacrificii, eroism, dăruire în cel mai înalt grad" (Catren, Fîntînile).
- Schema articolului lui Vasile Nicolescu, rezultată din opoziţia vechi-nou şi din îngroşarea petelor de negru şi de alb, se regăseşte şi în studiul lui Andrei A. Lillin din Scrisid bănăţean, nr. 5/1963, Calea împlinirii creatoare a lui Lucian Blaga. Nu e vorba de o influenţă, ci de efectul unui mod de gîndire care tinde să se fixeze în clişee. Ideea de bază este aceasta: „Schimbarea orizontului vieţii sociale a adus şi în metoda de creaţie a lui Lucian Blaga o nouă atitudine [•••]• Părăsirea perspectivei metafizice este evidentă, ancorarea în uman indubitabilă, şi în consecinţă versul devine, chiar şi atunci cînd poetul uneori reia teme suprasaturate acum două decenii de pesimism, expresia reînvierii încrederii sale în viaţă". Graficul evoluţiei poetului — o curbă adîncă — este trasat astfel: „Tonicul noii existenţe iese cu atît mai clar în relief dacă îl comparăm cu baia de pesimism oceanic în care acelaşi poet Lucian Blaga s-a scufundat acuma patru decenii, începînd cu volumul în marea trecere. De aceea nouă concludentă ni se pare îndeosebi o comparaţie între primele şi ultimele sale poezii. în schimb creaţia lirică din cele două decenii între în marea trecere şi Nebănuitele trepte are un caracter ciudat, torturat, cu momente de coşmar, vecine cu spaima existenţei a filozofiei pesimiste din succesiunea lui Oswald Spengler şi Theodor Lessing". Totuşi, chiar şi atunci, din „cîteva poeme nu îndeajuns relevate de critica mai veche" se vede că Blaga „cunoştea frămîntarea socială a timpului său, ba mai mult, el ştia şi de partea cui în aceste frămîntări se găseşte adevărul". De pildă, în Lucrătorul, Blaga „defineşte poziţia sa faţă de clasa muncitoare". Dar, observă criticul, în „imediat următoarea poezie, Pe ape, în care poetul se complace în rolul lui Noe din timpul potopului" şi în „palinodia Fiu al faptei nu simt retractează tot elanul revoluţionar al versurilor finale din Lucrătorul", „în locul mesajului înaintat trece din nou, sub povara metaforismului pseudobiblic, resemnarea sa neputincioasă". De vină este, fireşte, şi filozofia scriitorului; „Cuprins în antagonismul social ai anilor '30 şi '40 şi angrenat, în ciuda cunoaşterii realităţii, pe baza formaţiei sale filozofice fideiste, în ideologia coaliţiei burghezo-moşiereşti, Lucian Blaga, în acei ani, s-a simţit totuşi, în momentele de sinceritate cu sine însuşi, «exclus din cetate»)". încercarea de abordare sociologică deviază, cum se vede, în sociologism vulgar.
Cît despre poezia de după 1944 a lui Blaga, ea este definită repetat ca „realistă". Nu lipsesc, fireşte, rezervele, pentru că „în compoziţia volumului de postume au intrat şi o seamă de poeme care contrazic abordarea realistă a vieţii din ultima perioadă de creaţie a lui Lucian Blaga". „îndeosebi simbolul androginului", „ca şi al transsubstanţierii alchimice a elementelor", precizează Lillin, „revin în aceste din urmă poeme". Cîntecul spicelor, care lui Călinescu îi plăcea, este pentru criticul timişorean „un asemenea poem în care, pe neaşteptate, vechiul Lucian Blaga, poetul străin abordării realiste a vieţii din anii '30 şi '40, reapare în faţa noastră".
Poezia ar conţine simbolul androginului, după cum influenţa alchimiei ar fi evidentă în Solstiţiul grădinilor („şi titlul acesta nu este nicidecum o pură întîmplare") sau în Ceasul care nu apune („şi nici acest titlu nu este lipsit de o intenţionalitate vădită"). In schimb, în Mir abila sămînţa poetul „evocă alegoria stemelor ţărilor socialiste cu culorile lor vii" şi „grădina Eutopia cîştigă prin aceasta un sens foarte concret: ea este ţara belşugului adevărat, a belşugului care este al tuturor. Brazdele tăiate în zilele de martie nu sînt hotărnicite de haturile exploatării. Suprema putere a seminţei mirabile este deci o altă ipostază a supremei puteri a poporului liber în ţară liberă". Iată unde poate ajunge compoziţia critică în alb-negru. în încheiere, după ce vorbeşte de „mitul realist al grădinii Eutopia", el îşi exprimă convingerea că „descifrarea" celor mai „reuşite" poeme din volumul de postume „rămîne şi pe viitor o operaţie de mare răspundere, confruntarea între diferitele perioade de creaţie ale poetului plină de învăţăminte, iar selectarea zestrei sale realiste o sarcină de seamă a criticii noastre literare".
Un articol despre volumul Poezii publică şi Ov. S. Crohmălniceanu, în Steaua» nr. 7/1963. Textul lui se regăseşte însă, identic, în studiul monografic Lucian Blaga, care apare ia începutul anului următor. îl vom vedea în cadrul din care a fost detaşat în vederea publicării în revistă.
Un studiu amplu conceput începe să publice, în Viaţa romanească nr. 6—7/1963, N. Tertulian. El urma să cuprindă următoarele capitole: I. Cadrul spiritual. Poezie şi filozofie — II. „Dialectica" expresionismului — III. „Sat" si „oraş". O „paradoxală" filozofie a istoriei — IV. Gnoseologia — V. Filozofia culturii şi estetica — VI. Itinerariul dramatic al poeziei lirice (de la Poemele luminii la Nebănuitele trepte şi la faza ultimă a Poeziilor) — VII. Teatrul — VIII. Opera lui Lucian Blaga şi fenomenul gîndirismului.
Din această monografie autorul publică acum primele două capitole. Va mai tipări, în noiembrie, tot în Viaţa românească, pe cel de al patrulea. Va continua abia peste trei ani, cu un studiu care, fără să fie anunţat ca atare, ar reprezenta o primă parte din capitolul VI. Să-1 vedem deocamdată pe cel din iunie-iulie 1963»
Primul capitol dezvoltă o idee ce revine ca un laitmotiv; „Este incontestabil că opera poetică a lui Lucian Blaga traduce adeseori un sentiment de tristeţe şi depresiune acută în faţa spectacolului degradării şi mutilării la care este supusă fiinţa umană sub regimul civilizaţiei capitalismului modern [...]. în faţa spectacolului degradant şi impur al «civilizaţiei moderne» (de tip capitalist), sensibilitatea rănită a poetului va tinde constant să-şi găsească un punct de sprijin în mitul unei arhaice ordine cosmice, în himera unei secrete vieţi originare, cu o faună şi o viaţă organică nealterată de « progresele » unei « civilizaţii » negative". Dezvoltarea dată acestei idei priveşte mai ales cea de a doua parte a ei, constituind o încercare de explicare filozofică marxistă a modului în care se produce reacţia anticapitalistă a scriitorului şi de evaluarea semnificaţiei ei: „Acest zbucium dramatic şi această exasperare a căutării — pe fondul unei tristeţi adeseori iremediabile — vor ridica nu o dată lirica lui Blaga pe treapta marii poezii. Aprehensiunile, resenti-
412
413
meritele poetului sînt încadrate însă într-o concepţie de tipul « romantismului anti-capitalist » şi în tiparele «Lebensphilosophie »-ei, reflex al intelectualităţii burgheze de a rupe cu ideologia claselor dominante şi al unei tentative de evaziune mistificatoare în faţa realelor şi decisivelor probleme economice şi sociale ale orînduirii capitalismului imperialist. Gesticulaţia critică, reflexele de nemulţumire în faţa efectelor sterilizante ale unei lumi ostile şi repugnante sînt îndreptate în consecinţă nu către aspectele esenţiale sau către bazele orînduirii capitaliste ci către anume aspecte mai mult sau mai puţin superficiale ale « civilizaţiei >> burgheze moderne". Termenul-cheie al interpretării lui N. Tertulian este „mistificare": conştiinţa poetului, sentimentele lui, imaginile pe care le creează şi refuzul falselor valori ale epocii, toate sînt mistificate şi mistificatoare.
Obiectul analizei criticului îl formează însă aici mai ales eseurile şi articolele lui Blaga, şi la observaţiile lui vom reveni cînd vom urmări receptarea acestei părţi a operei scriitorului. Schiţînd „cadrul spiritual" al acesteia., el invocă şi unele texte poetice, care-1 ilustrează deopotrivă cu articolele şi eseurile. Sînt comentate astfel Fâgâduinţi din flăcări şi Lot (poezii din 1925, rămase în revistă şi ignorate în general de critică pînă aci), Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Semne.
In celălalt capitol al studiului, publicat în acelaşi număr al Vieţii romaneşti, „Dialectica" expresionismului, ideea centrală e cea pe care am văzut-o mai înainte şi pe temeiul ei se face acum racordarea poeziei lui Blaga la expresionism, aşa cum în capitolul anterior ea reprezenta numitorul comun între scriitorul român şi o categorie largă de intelectuali europeni ai epocii. N. Tertulian are rezerve principiale serioase faţă de expresionism: „Esenţa de clasă, economico-socială, a realităţii capitaliste fiind ignorată sau tendenţios escamotată, realităţile « criticate » fiind stilizate şi expurgate de realul lor conţinut social-istoric, de clasă, soluţiile cu aparenţe « radical-revoluţionare » ale expresioniştilor nu puteau avea inevitabil decît un caracter violent subiectivist, nu puteau genera — dincolo de pretenţiile lor de radicală metamorfoză a « realităţilor » — decît o goală şi abstractă utopie spiritualistă". El insistă asupra „caracterului mistificat (şi mistificator!) al pretinsei ofensive «antiburgheze» a expresioniştilor", „caracterului idealist-subiectiv al programului doctrinar expresionist", pe care Blaga 1-a „îmbrăţişat cu o ardoare semnificativă".
In acest context sînt comentate şi unele poezii, care ar fi deci prin excelenţă expresioniste: Din cer a venit un cîntec de lebădă, Boală, Veac, Bunătate toamna, Fiu al faptei nu sunt, Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea. Analiza este ideologică şi sociologică: „în poezia lui Blaga circulă adeseori reprezentarea universului înconjurător (de fapt reflexul sublimat al lumii burgheze din epoca „civilizaţiei" de tip imperialist) ca o lume contaminată de un morb al degradării şi putreziciunii; sentimentul acut al înstrăinării şi alienării fiinţei umane într-o asemenea lume «apare figurat uneori în imaginea abstractizată a unei « boli » enigmatice care ar fi cuprins vertiginos întreaga existenţă materială şi spirituală". Poezia lui Blaga este „expresia unei sete dramatice şi patetice de salvare sau evadare din cadrele
unei lumi fărîmiţate, haotice, lipsite de orice sens mai înalt, degenerate în platitudine şi amorfism — lumea realităţilor burgheze ale epocii sale [...]. Pe fondul unei asemenea suferinţe acute şi tristeţi definitive, se înalţă în poezia lui Blaga o nobilă aspiraţie şi mişcare lirică de recucerire a integrităţii şi totalităţii personalităţii umane, de redobîndire a unui sens substanţial al vieţii". Aceasta ar fi nota pozitivă. Iat-o şi pe cea negativă, într-una din „variante", împreună cu explicaţia ei: „Contradicţiile ireductibile ale unei poziţii social-istorice şi ideologice regresive, orientate iremediabil spre trecut şi iremediabil opacă sau ostilă faţă de căile reale de soluţionare a contradicţiilor epocii — vor face ca o asemenea aspiraţie de eliberare şi o asemenea nostalgie a integrităţii umane să capete o deviaţie funestă şi fatală, Blaga neezitînd să-şi caute punctul de sprijin sau refugiul într-o himerică lume primitivă, să exalte simbolic lumea riturilor şi eresurilor magic-arhaice ca pe o pretinsă terapeutică a suferinţelor sale".
Apariţia volumului de postume a determinat deci — sau numai a prilejuit — ieşirea criticii din muţenia îndelungată şi un început de apropiere de poezia lui Blaga. Apropiere ezitantă, încercată uneori pe căi inadecvate, avînd totuşi semnificaţia unui act de suspendare a tabu-ului şi de redescoperire treptată a unei opere considerată cu o generaţie înainte excepţională. Culegerea de poezii din 1962 nu este privită atît în sine cît ca prelungirea nouă şi vizibilă a unui bloc masiv înconjurat de ceaţă. Criticii încep să-i pipăie contururile şi fizionomia, încereînd să folosească alte instrumente de orientare şi alte criterii de evaluare. Hărţile pe care le trasează sînt sumare şi cuprind de regulă două regiuni deosebite net prin culoarea predominantă, dacă nu exclusivă: deschisă pentru poeziile adunate în volumul postum, întunecată, cu unele nuanţe şi puncte luminoase, pentru cele dinainte. Imaginea se va completa cu timpul, îşi va îmbogăţi relieful şi va fi observată mai bine organicitatea ei şi deci şi solidaritatea celor două secţiuni.
Ceea ce constatăm deocamdată este aşadar tendinţa generală de a extinde cercetarea la întregul operei poetice. Primul an al noii faze în care a intrat receptarea liricii lui Blaga prin apariţia volumului de Poezii din 1962 se încheie cu un articol al lui I. D. Bălan (Lucian Blaga, în Luceafărul, 21 decembrie 1963; retipărit în anul următor, amplificat, în volumul Delimitări critice, cu titlul Lucian Blaga: Schiţă de profil).
Tema raporturilor poeziei lui Blaga cu filozofia lui este în această epocă de neocolit, rezolvarea curentă constînd în recunoaşterea influenţei nocive a celei din urmă asupra celei dintîi: „Creîndu-şi majoritatea operelor în perioada dintre cele două războaie mondiale, cînd filozofia idealistă, expresie a ideologiei burgheze, capătă forme agresive uneori, alteori deghizate în abstracţiuni subtile, Lucian Blaga, poetul, asemenea altor creatori de mare talent, plăteşte, prin unele aspecte ale creaţiei sale literare, un tribut trist lui Lucian Blaga filozoful metafizic". I. D. Bălan nu dramatizează însă situaţia, după el „poetul se ridică adeseori cu mult peste filozof şi „o bună parte a creaţiei sale exprimă chiar îndoiala dramatică faţă de propria-i filozofie, atestă dragostea de viaţă, îneîntarea în faţa permanentei deveniri a naturii". Criticul trece apoi în revistă volumele de versuri ale lui Blaga,
414
415
pumnd accentul valorii pe în marea trecere şi Lauda somnului, în care „poetul găseşte forma potrivită talentului său sclipitor", şi scoţînd în relief o poezie ca Lucrătorul, „un adevărat imn, şi printre primele în literatura noastră, închinat muncii şi puterii creatoare a proletarului industrial".
Tema principală a articolului lui I. D. Bălan este relaţia poeziei lui Blaga cu folclorul. „Prezenţele folclorice în poezia lui Blaga sînt mult mai bogate şi le întîlnim în toate volumele. Ele nu se datoresc atît unor influenţe directe cît unei structuri sufleteşti foarte asemănătoare", observă el. Există, şi aici, o istorie: „Explorarea, unor mituri ceţoase, a unor specii folclorice ezoterice [...], ridicarea superstiţiei naive la rangul de simbol filozofic şi de metaforă literară dădeau uneori poeziei Iui Lucian Blaga cînd o notă sublimat-hieratică, cînd o complicau şi-i încifrate sensurile. După eliberarea patriei, dezvoltînd tradiţiile bune din volumele sale La curţile dorului şi Nebănuitele trepte, poetul se apropie de speciile folclorice realiste, încărcate cu experienţă de viaţă autentică, şi, sub influenţa lor, noua sa poezie realizează un spor remarcabil de limpiditate şi simplitate, o forţă proaspătă în exprimarea sensibilităţii umane". Un spaţiu întins şi judecăţi superlative acordă I. D. Bălan poeziei de dragoste; „Fără nici o exagerare, piesele erotice din volumul Poezii sînt toate antologice. Iubirea se afirmă ca o forţă a naturii [...]. Cîntecul erotic al lui Lucian Blaga e formulat concis, dens, adeseori aforistic". Şi o ultimă opinie de menţionat: dacă poezia mai veche a lui Blaga e „scufundată adesea în tăcere", înţeleasă „ca un mod de expresie artistică a însingurării", „în noul său volum de versuri dominantă este melodia, cîntecul, freamătul vieţii". Evoluţia aceasta „este cel mai adesea o dezvoltare şi o împlinire, în condiţiile socialismului, a tot ceea ce poetul de o excepţională înzestrare, care a fost Lucian Blaga, a avut din totdeauna în partea cea mai avansată a creaţiei sale: patriotismul, dragostea de om şi de natură, legătura intimă cu valorile spirituale ale poporului său".
La începutul anului 1964 apare primul studiu monografic consacrat lui Blaga după începutul reintrării în circuitul valorilor a operei lui: Lucian Blaga de Ov. S. Crohmălniceanu (pe copertă anul apariţiei este 1963). Tema centrală a studiului este sugerată de propoziţia iniţială: „Lucian Blaga e în lirica românească o apariţie destul de singulară". Ceea ce-şi propune criticul este deci definirea şi situarea unei astfel de personalităţi, a cărei relativă singularitate este indicată prin cîteva elemente: poet ardelean, Blaga „se îndepărtează oarecum, prin preocupările lui speculative, de o întreagă tradiţie. Deşi foarte legat de aceeaşi ambianţă locală", el „nu seamănă aproape deloc cu înaintaşii săi"; dificilă este, de asemenea, încadrarea într-o grupare literară. Apartenenţa la gîndirism i se pare pînă la un punct clară: „cadrul filozofic spiritualist şi iraţionalist, în care s-a mişcat ani de-a rîndul, e al ideologiei gîndiriste. De ea l-au apropiat în plus atît aversiunea sa structurală pentru formele civilizaţiei moderne citadine (pozitivism ştiinţific, utilitarism economic, tehnică, maşinism), cît şi simpatia lui adîncă pentru diferitele manifestări ale sufletului primitiv (practici magice, reprezentări mitice, credinţe religioase etc.)". însă „esenţa gîndirismului rămîne tradiţionalismul ortodoxist", iar Blaga, deşi „vădeşte pronunţate înclinaţii teiste,  chiar mistice",
„nu are nimic comun cu credinţa creştină" şi „a ţinut mereu să se delimiteze de ortodoxismul literar al lui Nichifor Crainic". Blaga nu e ortodoxist şi nu e nici tradiţionalist în sensul Gîndirii, căci deşi filozofia lui „implică ideea continuităţii formelor culturale, legătura lor cu trecutul", deşi scriitorul „are o viziune arhaizantă şi fixistă a satului românesc" şi „manifestă o neascunsă repulsie pentru orice transformare care i-ar putea altera acestuia sufletul primitiv", el situează conceptul de tradiţie „complet în afara istoriei, într-o determinare fatală, cosmică". Crohmălniceanu rezumă poziţia lui Blaga în cadrul Gîndirii printr-o imagine ecleziastică: „Pe de o parte, e învestit cu misiunea de mentor spiritual, pe de altă parte se găseşte în flagrante contradicţii cu însăşi esenţa doctrinei pe care o propovăduieşte. El apare astfel pe decorul bisericii gîndiriste ca un fel de ciudat mitropolit eretic".
Neintegrat cu adevărat poeziei ardelene, de „pronunţată vocaţie militantă", gîndirist în limitele arătate şi, prin ceea ce-1 ataşează Gîndirii, distanţat deopotrivă de poziţiile Sburătorului lovinescian şi ale modernismului şi de „pozitivismul scientist şi raţionalismul « Vieţii româneşti »", poetul se singularizează în cultura noastră şi prin aderenţele lui literare: „Blaga aduce cu el o întreagă atmosferă a liricii expresioniste germane, foarte puţin cunoscută la noi. într-o epocă în care majoritatea poeţilor şi criticilor se afla sub influenţa literaturii franceze şi jură pe Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, Valery sau Jammes, el îşi afirmă preferinţele pentru Ştefan George, Trakl, Werfel, Dâubler şi Rilke. Formaţia lui filozofică, de asemenea germană, îi situează studiile într-un climat iarăşi puţin familiar culturii noastre". Nu e vorba, crede criticul, de simple influenţe: „însăşi natura spiritului lui Blaga pare a nu urma înclinaţiile recunoscute ale gîndirii româneşti [...]. întreaga lui activitate e stăpînită de o ciudată atracţie către mister şi penumbră. Pe Blaga îl reţin descîntecele, vrăjile, miturile ceţoase, practicile magice, aspectele abisale ale sufletului omenesc. Iată un nou element menit să-1 singularizeze într-o literatură nu prea ispitită pînă la el să exploreze astfel de tărîmuri".
Asemenea aspecte ale unei poziţii literare singulare par a se explica prin legătura intimă dintre poezia lui Blaga şi filozofia lui: „E vorba de o lirică aproape exclusiv filozofică. Ea transcrie stări sufleteşti, care, însoţind meditaţia, fără să aibă nimic conceptual, se amestecă totuşi intim cu preocupările speculative ale scriitorului"; „E, deci, imposibil de analizat lirica lui Blaga fără a face măcar o sumară prezentare a sistemului său filozofic. A proceda altfel înseamnă a ignora ce are mai propriu această poezie".
Cu aceasta criticul a ajuns la formularea temei centrale a studiului său şi la indicarea perspectivei din care va privi poezia lui Blaga; Prin urmare drumul spre lirica lui Blaga trebuie să treacă neapărat prin filozofia lui, pe care Ov. S. Crohmălniceanu o expune cu rigoare, o explică prin formaţia scriitorului şi o situează în contextul mişcării de idei a epocii. Atitudinea lui critică faţă de filozofia lui Blaga este netă, însă aceasta nu mai constituie un argument pentru respingerea operei literare a scriitorului sau, revenind la o imagine folosită la începutul dosarului
416
417
de faţă, piatra sub care e strivită poezia lui, ci un fel de tunel care trebuie străbătut pentru a ajunge la ea. La ieşirea din el cititorului i se oferă elemente de orientare, nu motive de renunţare: „Legată intim de speculaţiile filozofului — cum am spus — opera poetului are totuşi un caracter oarecum deosebit. Aici, aprehensiunile psihice, imboldurile secrete, simpatiile şi antipatiile, nuanţele atitudinilor joacă, în raport cu poziţiile teoretice, un rol extrem de important, pentru că alcătuiesc însăşi substanţa liricii".
în analiza poeziei lui Blaga Ov. S. Crohmălniceanu este atent, într-adevăr, şi sensibil la substanţa ei lirică, dar şi la ceea ce îi apare ca paralel cu gîndirea filozofului sau ca reflex al ei. „Lirismul acestor prime versuri" — observă el în legătură cu Poemele luminai, volum a cărui unitate o dă „ideea luminii", „are două surse principale. Una e a expansiunii vitale tinereşti, a sufletului biciuit de dorinţa cheltuirii în cuprinderi frenetice; alta, a interiorizării, stîrnită de relaţiile tainice pe care spiritul le descoperă împrejur şi le înregistrează tulburat".
Pe de o parte el „cîntă extazul contopirii cu efluviile cosmice, cu elementele devenirii generale", o „frenezie a trăirii, redusă la expresia stihială", cultivînd un vitalism dionisiac în care, cum s-a mai observat, există „un ecou puternic din Nietzsche, sub influenţa căruia stau în bună măsură Poemele luminii, nu numai din punct de vedere ideologic, ci şi ca factură lirică". E vorba, cu alte cuvinte, de „sentimentul dilatării eului, ieşit din individuaţie şi mînat de porniri copleşitoare să se reverse asupra lumii şi să-i imprime acest elan al lui", de o „expansivitate cosmică", pe care Blaga „o exprimă, de pildă, inegalabil în simplitatea aproape dezolantă" a versurilor din Dar munţii — unde-s ? Pe de altă parte „încă din primele versuri" poetul „îşi arată interesul pentru latura obscură, tainică a lucrurilor" şi „evocă lumea fascinantă a universului interior". Cele două atitudini sînt paralele: „Gesturile extatice de identificare cu lumina, de contopire prin ea cu formele elementare ale vieţii, resimţite ca zvîcniri ascunse cosmice, se înfăţişează însoţite de ezitări interogative, de opriri înfiorate la poarta unor taine, pe care poetul are sentimentul că le întrezăreşte îndărătul tuturor lucrurilor".
Criticul observă, de asenrenea „asociaţia imagistică surprinzătoare, fascinantă" şi o comentează astfel: „Apropierile pe care le face poetul sfidează logica. Ele implică o doză de absurditate", însă „analogiile neobişnuite par să releve un sens, care se lasă însă numai în parte surprins, pentru că păstrează un fond ireductibil sub raport raţional, un conţinut ascuns. Lucrurile sînt scăldate astfel într-o lumină ireală, a indistincţiei mistice".
De fapt e vorba de „atracţia poetului pentru ceea ce filozoful numea « orizontul misterului »", căci „Blaga se simte pînă la urmă chemat către ceva tainic chiar şi în cheltuirile de expansivitate vitală", „în fondul „stihial" al vieţii lui i se pare a distinge manifestarea unei ordini obscure, transcendente".
în poezie se regăsesc aşadar poziţiile filozofului, însă, precizează criticul, „spiritualismul şi iraţionalismul lui Blaga păstrează în Poemele luminii un caracter atenuat. Dominante sînt aici trăirile directe, şi speculaţiile metafizice, schiţate doar, li se suprapun oarecum, ca momente ulterioare". Trecînd la volumul urmă-
tor — comentariul urmează cronologia operei — el subliniază că aici apare „o distanţă încă şi mai mare între izvoarele imediate ale liricii lui Blaga şi tărîmul speculaţiilor sale metafizice": „Aici e cîntată pur şi simplu satisfacţia contopirii cu natura, văzută ca existenţă de sine stătătoare, fără finalitate, ca tot ultim". Criticul apreciază superlativ momentul: „Lirismul acesta intens al identificării dulci, odihnitoare, cu sevele pămîntului, cu holdele încărcate de rod, cu văzduhul beat de soare, Blaga îl ridică la vibraţia copleşitoare a pînzelor lui Van Gogh"„ Deosebirea de factură faţă de primul volum de versuri este şi una de orientare: „Paşii profetidui vor să însemne o îndreptare de la spiritualitatea către materialitatea existenţei, o întoarcere din pustie, înapoi, în lume. Blaga se opreşte însă la o concepţie panteistă, contopirea cu natura presupunînd la el iarăşi o divinizare a vieţii". Sensul simbolic al morţii lui Pan este interpretat în perspectiva contextului cultural în care 1-a aşezat de la început pe Blaga: „vestea morţii Marelui Pan, anunţată cu jale în diferite moduri de întreaga literatură germană a vremii, reprezintă una din formele — mitizate — de critică la adresa civilizaţiei moderne, care în spiritul Lebensphilosophie-ei e învinuită că a distrus sentimentul cosmic al omului, instinctul lui primitiv vital. O silă de prezent, o teamă de viitor, o înclinare de a ocoli cauzele reale istorice ale situaţiilor descrise trăiesc în aceste reprezentări".
Legătura cu volumul anterior şi — încă o dată — cu filozofia autorului e subliniată la fel de apăsat ca şi diferenţele şi distanţele; „Paşii profetului ca şi Poemele luminii suferă influenţa expresionismului nu atît de mult sub raportul formulei artistice adoptate, cît al anumitor motive lirice" ; „Expresionismul nu era deloc străin, ca substrat ideologic, de concepţiile filozofice pe care Blaga am văzut că şi le însuşise". Ce idei alcătuiesc acest substrat ideologic? „Omul, smuls din complexul relaţiilor de clasă, privit în afară de timp şi de loc, abstractizat, rezumat la o misterioasă şi « originară» finalitate lăuntrică a «fiinţei » lui, devine obiectul acestei întregi literaturi [...]. Critica prezentului, a efectelor alienării extreme, impuse existenţei umane de epoca imperialismului, ajunge, datorită acestei mitizări, să se exercite astfel încît să nu atingă bazele societăţii burgheze" Aşa încît „în ciuda sincerităţii subiective şi a accentelor dramatice de revoltă transmise adesea cu zguduitoare forţă artistică, desolidarizarea unei largi categorij a intelectualităţii de actele burgheziei imperialiste capătă, datorită formei « abs_ tracte » şi « element ar izanie » adoptate, nu rareori o funcţie, obiectiv, diversionistă" Motive lirice blagiene sînt identificate în scrierile lui Dâubler, Heym, Trakl*,
Atît în privinţa influenţei expresionismului cît şi în aceea a relaţiei poeziei cu filozofia criticul constată modificări importante în volumele următoare: „Adaptarea esteticii expresioniste într-o formulă originală la anumite motive lirice mai personale, mai intim legate de sistemul lui filozofic şi de elemente folclorice autohtone, Blaga o săvîrşeşte abia cu volumele în marea trecere, Lauda somnului şi La cumpăna apelor. Motorul lor liric devine însă aproape exclusiv speculaţia metafizică: Blaga transcrie de astă dată stări sufleteşti stîrnite de cufundarea spiritului în negurile iraţionalităţii, dar o face într-o manieră extrem de originală".
418
419
Este adevărat că din loc în loc transpare o „desolidarizare a fiinţei poetului prin tot ce păstrează ea mai intim omenesc de demersurile unei gîndiri care gustă voluptatea lunecării în întuneric" şi că „o mişcare sufletească proprie firii umane şi autentică străpunge negurile mistice ale speculaţiei poetului", însă, în ansamblu, poezia din a-ceste volume stă sub semnul filozofiei autorului şi are semnificaţia ideologică a aceleia: „în marea trecere, Lauda somnului, La cumpăna apelor nu sînt decît sublimări în plan metafizic ale unor reacţii sociale, abstractizate, desprinse oarecum de conţinutul lor iniţial. Ca şi în filozofia lui, Blaga se face ecoul unei spaime de schimbare". Spaima aceasta, care este a unei categorii mai largi de intelectuali, capătă la ei „nuanţe subiective" care au o importanţă „capitală": „Repulsia structurală pe care i-o trezeşte artificialitatea formelor de viaţă supuse în epoca imperialismului instabilităţii permanente, haosului şi provizoratului, presimţirea înfricoşată a unei iminente explozii sociale, care nu-i apare altfel decît ca o catastrofă generală, îl determină să caute o zonă de refugiu, izolată de seismele istorice. Lumea capitalistă n-are însă cum să i-o ofere, pentru că poetul, reflectînd aprehensiunile acelei părţi din intelectualitatea burgheză, cuprinsă de neîncredere în viitorul propriei ei clase, vede în însăşi orînduirea din jur izvorul tulburărilor care o înfricoşează. Insula de pace, căutată, ia pentru Blaga înfăţişarea satului ardelean arhaic, cu aşezările sale tradiţionale străvechi, rezistente la schimbările vremii. Dar şi acesta e în realitate de mult intrat în sfera relaţiilor capitaliste. Prin urmare, Blaga se va refugia într-un sat mitic românesc, inexistent, anistoric". Aceasta este ideea centrală a studiului lui Ov. S. Crohmălniceanu. Am întîlnit-o şi mai înainte, o regăsim, în diverse formulări, şi în restul cărţii. „Abstractizarea metafizică golită de orice conţinut concret social" e observată deopotrivă în legătură cu imaginea satului („Nevoia transformării satului românesc într-un lăcaş al permanenţelor de care să se agate, spre a învinge obsesia cataclismului social, îl împinge pe poet şi la exaltarea primitivismului" ; „Satul românesc ia, la Blaga, înfăţişarea unei lumi stăpînite de misticism şi magie") şi cu aceea a oraşului („Sila pe care i-o inspiră lui Blaga oraşul mai păstrează în aceste versuri (în Lot, n. ed.) un sens anticapitalist încă vizibil. Poetul îl va face să dispară complet în proiecţia metafizică pe care i-o va da ulterior"). Poezia lui Blaga rezultă, în această interpretare, din generalizarea şi sublimarea unei atitudini de ordin social şi ideologic: „Teama de viitor a lumii burgheze poetul o proiectează în plan cosmic". De aci deci cosmi-cismul. La fel, viziunile sumbre, apocaliptice. „Solidar, totuşi, pînă la urmă, dincolo de aprehensiunile exprimate, cu o lume căreia nu-i concepe o negaţiune dialectică de ordin concret istoric, e înclinat să vadă în prăbuşirea presimţită un sfîrşit general". Aşa încît „în marea trecere nu e decît sublimarea în plan existenţial, metafizic, a acestui reflex social. Boala sfîrşitului din La cumpăna apelor de asemenea", iar „Lauda somnului, adică a atavismelor obscure colective, nu e, încă o dată, decît o proiecţie a acestor deziderate sociale în plan metafizic".
în intervalele dintre astfel de judecăţi ideologice şi sociologice, criticul îşi manifestă receptivitatea faţă de valorile poetice propriu-zise şi nu o dată fineţea observaţiilor şi capacitatea formulării critice memorabile. în volumul în marea
trecere „Blaga reia, de fapt, eterna temă horaţiană, dar îi preschimbă unda de tristeţe împăcată în nelinişte torturantă", care, proiectată cosmic, „se traduce liric printr-o melancolizare a universului. Tristeţea naturii devine la Blaga expresia conştiinţei bolnave pe care o capătă lumea burgheză despre sine. Puţini poeţi, poate, chiar în întreaga literatură europeană a ultimei jumătăţi de veac, au izbutit să lase o egală mărturie asupra acestui sentiment neliniştitor". Şi încă un exemplu, în legătură cu dimensiunea cosmică a lirismului blagian: „Blaga aduce în poezia noastră un sentiment copleşitor al dependenţelor mari, generale, între elementele care compun universul. Nimeni nu izbuteşte să vadă ca el urzelile obscure, primordiale ale naturii [...]. întrepătrunderea tulburătoare de viaţă şi moarte, de lumină şi umbră, de început şi de sfîrşit din viziunile lui Blaga comunică o extraordinară senzaţie a unităţii existenţei în ordine cosmică, de o pregnanţă neegalată".
Peste volumele La curţile dorului şi Nebănuitele trepte se trece mai repede: ele „nu aduc multe lucruri noi. Poetul reia în ele motivele despre care am vorbit pînă acum"; „Oarecum nouă e în aceste volume o anumită înseninare. Imaginile sînt mai luminoase [...]. E în această înseninare, poate, un ecou al reflexelor prin care, şi pe plan filozofic, Blaga încerca în anii fascismului şi războiului să se delimiteze de ideologia morţii. Gestul nu depăşeşte, fireşte, cadrul obiectiv al dezgustului faţă de barbarie şi crimă. El valorifică însă fondul de omenie păstrat intact dincolo de toate avatarurile poziţiilor teoretice, în conştiinţa scriitorului".
Ideea din aceste propoziţii domină comentariul la poeziile publicate în volumul din 1962. Ele „dovedesc şi mai viu" că „în ciuda concluziilor descurajante ale filozofiei sale, Blaga a privit permanent cu un adînc respect fiinţa umană" şi „aduc chiar o reprezentare înseninată a lumii sub semnul iubirii". Metamorfoza este rezumată şi explicată astfel: „Transformările revoluţionare ale vieţii din jur alcătuiesc, incontestabil, cadrul moral obiectiv în care sufletul poetului cunoaşte un sentiment de renaştere, o sete mistuitoare de tinereţe şi viaţă". în Mirabila sămînţa „forţelor generatoare de istorie Blaga le găseşte corespondenţele naturale, cosmice" ; „Energiile latente, pe care le cheamă la viaţă, pe tot întinsul patriei, o primăvară de înnoiri sociale dobîndesc o reprezentare vegetală". Spaţiul cel mai întins al comentariului e acordat poeziei erotice. „Dragostea dobîndeşte pentru poet puterea de a face să renască lumea înconjurătoare într-o alcătuire mai pură", scrie cu încîntare criticul; „Formele capătă astfel simplităţi şi transparenţe pe care nu le aveau. Culorile îşi înalţă arderile pînă la incandescenţă". El atrage atenţia asupra „angelizării dragostei", care „nu apare ca o tendinţă de idealizare puritană a sentimentului erotic, sau de abstractizare arbitrară a vieţii după principiile expresionismului. Dematerializările, transparenţele, incandescentele sînt aici efectele unei drame, narate în tot volumul cu o nobilă împăcare, umbrită de melancolie". Ar fi greşit totuşi să vedem aici expresia unui „olimpianism luminos de natură clasică"; „Blaga cunoaşte o înseninare, dar nu încetează a fi poetul neliniştilor". El este, în aceste ultime poezii, „mai goethean ca oricînd", „dar în sensul demonic", căci „în această beţie de limpezimi şi transparenţe nu se statorniceşte nicăieri măsura clasică. Dimpotrivă, vechea sete blagiană de dezmărginire
420
421
arde îndărătul formelor nete pe care ie îmbracă lucrurile". Altfel spus, dacă „seninătatea clasică e rezultatul dominării tumultului pasional de către raţiune", aici „un conflict între sentiment şi gîndire se păstrează, ilustrînd practic tocmai procesul de renaştere spirituală pe care-1 trăia Blaga. Desfacerea spiritului său de o concepţie adînc pesimistă asupra existenţei, de obsersia determinismelor metafizice tragice, de fascinaţia luminilor selenare se produce printr-o luptă lăuntrică. Dar trezirea are loc mai întîi sub formă emotivă. Blaga îşi dă o adeziune vibrantă la viaţă, de ordin sentimental". Şi, făcînd legătura cu poezia dinainte: „Conflictul între intelect şi afect, între gînduri şi simţăminte confirmă, sub o formă explicită acum, antinomia care am văzut că i-a îngăduit în trecut liricii lui Blaga să exprime de fapt neîmpâcarea tragică dureroasă, adînc omenească a poetului cu concluziile la care ajungeau meditaţiile sale".
Opiniile criticului despre teatrul lui Blaga, expuse în ultima parte a studiului, le vom cita în alt loc, în „dosarul" receptării creaţiei dramatice a poetului.
Cartea acesta a lui Ov. S. Crohmălniceanu a marcat un moment dintre cele mai importante în procesul reintrăirii operei lui Blaga în conştiinţa publică. A fost, ca şi alte lucrări ale lui sau ale altora, apărute în anii 50 — 60, un studiu de „reabilitare" a unuia dintre scriitorii despre care se crezuse o vreme că pot fi scoşi dacă nu din istoria literaturii cel puţin din tabla de valori a epocii şi din circulaţia publică. Dincolo de ecoul imediat (a fost recenzat în toate revistele literare, între alţii de către Dumitru Micu, George Munteanu, Paul Georgescu, Adrian Marino), studiul lui Ov. S. Crohmălniceanu a avut efecte prelungi asupra înţelegerii operei lui Blaga, observabile atît în manualele şcolare (studiul era el însuşi un capitol de curs universitar) cît şi în publicistica literară. Este aşadar unul dintre reperele în raport cu care se pot măsura progresele acestei înţelegeri.
Incepînd din 1964 referirile la personalitatea şi la opera lui Lucian Blaga în articole sau studii pe diverse teme devin frecvente. Cineva care scrie despre poezia filozofică (D. Costea), despre valorificarea moştenirii literare (Al. Piru), despre imaginea omului în poezia actuală (I. Constantinescu) ori despre mesajul umanist al poeziei contemporane (M. Petroveanu), spre a da cîteva exemple, se simte obligat sau îndreptăţit să invoce şi numele lui Blaga şi să-şi ilustreze ideea şi cu opera lui. Fenomenul este în sine important, dincolo de conţinutul aserţiunilor: el indică reintrarea scriitorului în sistemul de referinţe culturale şi redobîndirea, chiar dacă nu imediat, a statutului exemplarităţii. în anii următori frecvenţa referirilor de acest fel va creşte mereu. Se înţelege, nu le putem consemna, în acest „dosar" al receptării care-şi propune să identifice liniile unui proces, nu să alcătuiască un inventar, decît cînd e vorba de demonstraţia critică a unor puncte de vedere, nu de simpla lor enunţare. Aşa, de pildă, Al. Călinescu publică în laşid literar» nr. 4, 1964, un articol intitulat Aspecte inovatoare în lirica actuală, în care se opreşte mai îndelung asupra poeziei lui Blaga. Este, scrie tînărul critic, „o poezie tipic filozofică, exprimînd angoasele unei generaţii care nu-şi putea găsi echilibrul sufletesc".  însă ,,lirica blagiană, în ciuda « neliniştii metafizice , a influenţelor
expresioniste vizibile adesea, conţinea multe elemente folclorice autohtone care n dădeau o notă specifică de originalitate". Caracterul contradictoriu al personalităţii lui Blaga este pe cale de a deveni un clişeu critic ca şi „înseninarea" poetului în ultima perioadă a creaţiei lui; „Fără îndoială volumul Poezii (1962) are o puternică, semnificaţie în evoluţia acestei personalităţi atît de contradictorii. Neliniştea e biruită treptat, setea de viaţă, sentimentul împlinirii domină. Lirica erotică cîştigă mult în claritate, iubirea devine mult mai gingaşă, mai caldă, respingînd atitudinile pesimiste". Fireşte, „unele note sceptice, teama de moarte, de pildă, revin uneori, neliniştile sale interioare se menţin cu aceeaşi intensitate", „dar ele se rezolvă acum într-un chip fericit, nu alunecă în disperare şi neputinţă". Pe scurt, „poezia lui Blaga, aşa cum ne apare din ultimul volum, mustind de acel vitalism specific, dobîndind tonalităţi optimiste", continuă şi îmbogăţeşte „legătura creatoare cu motivele folclorice".
Propunînd o imagine a Universidui poeziei noastre contemporane, Eugen Simion se întreabă la un moment dat; „Care sînt, pentru epoca noastră, individualităţile ce-i definesc mai bine spiritul, în ce chip se manifestă ele în cîmpul poeziei^ prin ce o diferenţiază de altele?" Printre ele e şi Blaga: „Pentru faza de substanţiali-zare şi interiorizare prin care trece azi poezia românească, esenţiale sînt, în direcţia lirismului reflexiv, gnomic, contribuţiile aduse de Arghezi, Blaga sau, dintre tineri,, de Labiş". Nota fundamentală a volumului din 1962 ar fi panismul: „în Poezii, Blaga e atras de miracolul genezei, de germinaţiile obscure, de sevele ce urcă tăcute spre lumină, de albastrele ruguri ale primăverii, de cărnurile vegetale tinere [...], de sucurile lutului, de o natură opulentă ce explodează, cu zgomote siderale, prin mugurii pomilor". Prin panism a fost caracterizată deseori, cum ştim, poezia lui Blaga, încă de la Paşii profetului. Prevenind parcă observaţia, criticul precizează: „Perspectiva, acestui panism e însă simţitor schimbată faţă de cea existentă în volumele sale mai vechi". Sensul schimbării e dat de un nou raport al poeziei cu filozofia autorului: „Esenţială era în lirica lui Blaga discrepanţa dintre planul gîndirii filozofice şi planul concret-senzorial. Cel dintîi împingea faptele spre abstracţiune, spre o stare de tînjire metafizică, iremediabilă, cel de al doilea, în atingerea cu realul, făcea să explodeze un fond de vitalitate abia stăpînită. Senzaţia de vitalitate nu mai este frînată în poeziile mai noi de obsesia morţii, de o tristeţe ontologică. Se fixează în imagini solare, expresii, cele mai multe, ale unei stări euforice". Eugen Simion crede şi el deci că poezia mai veche a lui Blaga a fost întunecată de gîndirea filozofului şi că solaritatea poemelor tîrzii este rezultatul eliberării de ea. „Delimitarea de negurile metafizicii pe care o cunoaşte poezia lui Blaga — scrie el în finalul pasajului ce-i consacră — e limpede exprimată în admirabilul poem Mir abila sămînţa, ce deschide, de altfel, volumul de Poezii".
Studiul a apărut mai întîi în Gazeta literară, 30 iulie, 6, 13 şi 20 august 1964, apoi ca Prefaţă la antologia Poezia română contemporană, 1964 (în care din Blaga sînt selectate cinci poezii; Mirabila sămînţa, Noapte la mare, Primăvară, Catren („Uşor nu e nici cîntecul. Zi", Lăcaş); criticul 1-a reluat în volumul Orientări în literatura contemporană, 1965.
422
423
O altă antologie apărută în 1964, alcătuită de Vasile Nicolescu şi intitulată Din lirica mării, include din Blaga Ulise, Cariatide, Asfinţit marin şi Noapte la mare.
Circulaţia poeziei lui Blaga începe aşadar să devină mai vie, revistele publică în ritm susţinut inedite (13 poeme în 1963, 34 în 1964) din manuscrisele lăsate de scriitor, despre care G. Ivaşcu dă primele informaţii mai ample într-un articol din Contemporanul, 15 mai 1964: Postumele lui Blaga. „în domeniul creaţiei lirice — aflăm de aci — fondul de postume numără acum circa 200 de poezii; aproape jumătate din acestea sînt cele care au văzut lumina tiparului în 1962, apoi în reviste [...]. Acest fond a fost comunicat Editurii pentru literatură ca parte integrantă în volumul — de circa 300 de poezii — ce urmează a înfăţişa, cu un studiu introductiv şi aparat critic, ansamblul creaţiei poetice a lui Blaga, de la Poemele luminii pînă la ultimele sale stanţe. Volumul ca atare figurează în planul editorial pe 1965". Va apărea în 1966.
Din 1964 se cuvine să mai menţionăm articolul lui vŞerban Cioculescu, publicat în numărul din decembrie al revistei Ramuri, într-un grupaj de Portrete lirice contemporane, în care consacră cîte un medalion lui Arghezi, Blaga, Philippide, Vianu, Călinescu. Criticul este acum destul de rezervat faţă de poezia mai veche a lui Blaga: „a fost poate poetul care, debutînd îndată după încheierea celui dintîi război mondial, a şi exercitat asupra tineretului dintre cele două războaie mondiale cea mai marcată influenţă. După cum nici influenţa eminesciană nu a fost bună, exercitîndu-se mai mult, dacă nu exclusiv, pe latura pesimismului (pesimism care, îa genialul poet, era mai mult de împrumut decît de substanţă), tot aşa nici înrîurirea poeziei lui Blaga, pe aria unui misticism al ambianţei rilkeene, nu a fost un fapt cultural pozitiv. Evoluţia poeziei lui Blaga a fost multă vreme lineară, în sensul că, în afară de varietăţile formale [...], ea s-a menţinut pe aceeaşi coordonată a oficierii unor mistere păgîne". Saltul s-a produs „în anii puterii populare", cînd „Lucian Blaga şi-a adîncit simţirea şi şi-a simplificat expresia, în direcţia clasicismului etern, dacă se poate spune, adică a clarităţii miezoase". I se pare semnificativ faptul că volumul din 1962 se deschide cu poemul Mirabila sămînţa, „închinat prefacerilor revoluţionare din ţara noastră". în încheierea articolului, Şerban Cioculescu relevă influenţa folclorului asupra liricii tîrzii a lui Blaga şi pronunţă judecata de valoare aşteptată, aş zice: „împrospătarea tematică a lui Lucian Blaga, în fond un mare poet, se datoreşte în ultimii ani contactului fecund cu folclorul nostru".
în mai 1965 se împlineau 70 de ani de la naşterea lui Blaga. Revistele publică articole de evocare (Contemporanid şi Gazeta literară cîte un articol de G. Ivaşcu» Luceafărvd unul de Ion Bălu, Tribuna — de I. Oarcăsu). Nu sînt propriu-zis articole omagiale (şi cu atît mai puţin numere de revistă omagiale), sînt pur şi simplu articole despre Blaga, a căror publicare coincide cu data aniversară. Nu s-a creat încă, în jurul operei lui Blaga, o atmosferă propice omagierii. Peste cinci ani, cum vom vedea, ea va exista. Dintre articolele amintite, tipic pentru această fază a
receptării este cel semnat de I. Oarcăsu, consacrat poeziei: Blaga, poetul (în Tribuna, 13 mai 1965; reluat în volumul Oglinzi paralele, 1967). „Există, fără îndoială, un « caz » Blaga", e de părere autorul. „La şaptezeci de ani de la naştere şi la patru de cînd ne-a părăsit definitiv [...], nu se poate spune că poezia lui şi-a dezvăluit în întregime semnificaţiile. Peste unele părţi ale ei mai plutesc şi astăzi anumite penumbre, care aşteaptă în continuare ochiul lucid al cercetătorului avizat". Nu e foarte clar în ce constă „cazul Blaga", se înţelege totuşi, mai ales din ceea ce urmează, că e vorba de dificultăţile preluării poeziei lui Blaga de către noua conştiinţă  literară, dificultăţi datorate „vecinătăţii" ei cu filozofia autorului. Problema pe care şi-a pus-o critica literară în această perioadă a fost aceea a „salvării" poeziei lui Blaga de filozofia lui, a recuperării versurilor din groapa în care fuseseră împinse o dată cu trilogiile. Ea apare mereu, începînd cu articolul din Î962 al lui Călinescu. Am regăsit-o şi la Crohmălniceanu, iat-o şi la Oarcăsu, în al cărui articol auzim parcă ecouri din studiul acestuia. Oarcăsu rezumă în cîteva fraze teoria blagiană a cunoaşterii, simplificînd şi deformînd: „Pentru Blaga filozoful, care a creat un sistem metafizic, lumea echivala cu o taină de nepătruns [...]. O « cenzură transcendentă » se interpune mereu între noi şi fiinţa supremă, Marele Anonim, care ne condamnă la necuvîntare şi neacţiune". Iată şi tema critică pro-priu-zisă: „Născută în vecinătatea unor asemenea speculaţii pătrunse de accente iraţionale, poezia dezvăluie o existenţă dramatică şi plină de contradicţii". Schiţa evoluţiei liricii lui Blaga ilustrează o schemă pe cale de a deveni şi ea loc comun: în Poemele luminii „Blaga era un vitalist frenetic" şi „cultiva antinomiile frapante": lumină-cenuşă, soare-umbră, stele-beznă; volumul următor „accentuează partea vitalistă, dionisiacă, din Poemele luminii" şi e „completat cu motivul panic, în mare stimă la expresioniştii germani". în marea trecere, Lauda somnului şi La cumpăna apelor „sînt dominate, în schimb, de căutările gînditorului metafizic, exprimă spaima în faţa vieţii" ; „notele mistice iniţiale, abia vizibile în Poemele luminii, se transformă acum în disperări". Criticul indică apoi sursa răului şi soluţia iluzorie: „Retras din viaţa socială, poetul blestemă biblic oraşul capitalist, opunîndu-i imaginea unui sat anistoric. Setea de primitiv şi de elementar, altă direcţie caracteristică din această perioadă, trebuie pusă în legătură nemijlocită cu opiniile filozofului despre satul-eden, lăsat omenirii drept compensaţie după consumarea păcatului originar". Şi mai clar — însă cu aceeaşi uşoară tentă ironică în final: „Tendinţa spre plenitudinea interioară se izbeşte, cum uşor se poate observa, de realităţile crîncene ale vieţii capitaliste [...]; de aici refugiul poetului într-o zonă a primitivităţii depline, într-o lume pădureaţă".
Toate aceste observaţii se aplică poeziei din faza de mijloc. „Nebănuitele trepte (1943) şi mai ales Poezii (1962) înseamnă o depăşire netă, pe plan filozofic, a poziţiei anterioare şi o întoarcere la vitalismul primelor culegeri". Mai precis: „e vorba de o întoarcere sui-generis, fiindcă frenezia expansivă a eului va fi înlocuită cu un calm olimpian şi cu un viguros simţ pentru plasticitatea formelor naturale.
424
425
Pronunţat folclorică la început (Nebănuitele trepte), cu înclinaţii spre baladă şi cîntec, transparentă şi voit « uşoară », lirica lui Blaga se apropie, dialectic vorbind, în Poezii, de etapa unor mari sinteze". Sensul evoluţiei e „înseninarea": „Poetul contemplă acum cu vădită nostalgie trecerea vremii, viaţa cotidiană, mutaţiile din natură, mugurii şi florile. Simte apropierea morţii, dar dulceaţa contemplării, din perspectivă olimpiană, a formelor pe care le îmbracă natura eternă, atenuează şi înseninează totul".
Scris tot atunci (aprilie-mai 1965) şi publicat în Steaua, nr. 7, iulie 1965, apoi în volumul Cincisprezece poeţi (1968), studiul lui Mircea Tomuş Poezia lui Lucian Blaga este remarcabil mai întîi prin opoziţia declarată faţă de ideea, devenită parcă de la sine înţeleasă, de a analiza şi judeca lirica lui Blaga în funcţie de filozofia lui: „Un punct comun al majorităţii interpretărilor pe marginea liricii lui Blaga este acela care prescrie analiza ei în dependenţă de ansamblul şi termenii specifici ai sistemului filozofic blagian". După ce aminteşte părerea lui Blaga însuşi în această privinţă (dintr-un interviu acordat lui Octav Şuluţiu in 1935), Mircea Tomuş scrie aceste propoziţii de bun-simţ critic: „pentru critica literară, raportul dintre aceste două domenii ale activităţii lui Lucian Blaga nu poate fi, calitativ, altul decît raportul general dintre filozofie şi poezie", iar „respectarea specificului presupune ca judecata de valoare asupra poeziei să nu se ridice direct şi numai pe materialul concluziv pe care îl oferă raportările acesteia la filozofie. Materialul respectiv îşi păstrează o calitate, dar una auxiliară, orientativă şi deci nu hotărî-toate". Ideea este susţinută şi în legătură cu limbajul critic: „Oricîte argumente contrare am întîmpina, pînă la urmă specificul actului critic ne pretinde cu obligativitate să renunţăm în analiza poeziei lui Blaga atît la procedeul suprapunerii riguroase cu sistemul său filozofic, cît şi la utilizarea excesivă a termenilor şi conceptelor proprii acestuia din urmă.
Critica şi istoria literară îşi au criteriile lor specifice, sistemul particular de •noţiuni şi termeni, propria ierarhie de valori. Pe acestea trebuie să le utilizăm cu precădere în exegeza poeziei lui Lucian Blaga".
Polemic se manifestă Mircea Tomuş şi faţă de ideea „singularităţii" lui Blaga în literatura noastră, a dificultăţii de a-1 integra în istoria poeziei româneşti: „în realitate, poezia lui Blaga este legată prin tocmai nucleul său esenţial de tradiţia versului nostru şi a celui ardelean în primul rînd [...]. în fond Blaga este cam tot atît de apropiat şi depărtat în acelaşi timp de Octavian Goga pe cît era acesta din urmă de Coşbuc — iar cu aceste nume am şi fixat trei din pilonii de bază ai poeziei ardelene". Demonstraţia nu e făcută însă, rămîne abia schiţată.
Aşezat, principial, în unghiul unei abordări critic-literare a poeziei lui Blaga, Mircea Tomuş analizează „universul" acesteia condus de cîteva idei care au şi menirea de a susţine poziţia metodologică arătată. Una este aceasta: „spre deosebire de poziţia teoretică, speculativă faţă de univers, care tinde să fie categorică, chiar exclusivă într-un sens sau altul, atitudinea lirică poate îmbrăţişa polii opuşi, întrucît ea nu vizează atît o soluţie sau alta, cît emoţia căutării. în poezia lui Blaga iumea e văzută cînd scăldată în lumina pură a începutului (Lumina ), cînd aspirînd
la o nouă geneză (Semne ) [...], cînd ca un Paradis în destrămare, bîntuit de stranii lumini apocaliptice". Altfel spus, „eul poetic cercetează porţile închise peste toate tainele lumii. Misterul fiind o situaţie nedefinită, stăpînită de clar-obscur, e cultivat ca elementul cel mai propice al lirismului. E drept că în acest domeniu al poeziei lui Blaga ne pot întîmpina cîteva formulări ori atitudini iraţionaliste sau mistice", admite criticul, însă „interpretarea nu trebuie să solicite excesiv terminologia filozofică" ; „proprie poeziei lui Blaga este mai ales cultivarea misterului, prudenta evoluţie emoţionată în preajmă-i, apoi utilizarea intuiţiei, a corespondenţelor sau a unor sugestii provenite din folclor"'. Dar misterul ca obiect şi motiv liric nu epuizează universul liricii lui: „alături de lumea văzută prin cifrul unui mister [...] şi alături de urzeala deasă de corespondenţe ce dă unitate universului poeziei sale, ne întîmpina aici lauda lumii pentru cea mai simplă dar şi cea mai greu explicabilă dintre calităţile sale: existenţa. Poate părea surprinzătoare această atitudine în lirica unui poet văzut mereu în căutaiea iraţională a transcendentului". Concretul fenomenal e cîntat pentru el însuşi, nu pentru semnificaţia simbolică ce i-ar fi conferită; „ridicarea în absolut" se produce, dar prin intensificarea „senzaţiei de realitate" a lucrului contemplat. Aceasta numai uneori însă, pentru că „în rest, transfigurarea urmează alte direcţii": „găsim, de exemplu, numeroase pasteluri în care tabloul de natură este diferit însufleţit din interior, de o stare sufletească, de un sentiment", predominantă fiind „o anume tristeţe, mai bine zis o melancolie specifică lui Blaga, ca o boală suavă, amară şi dulce". „Pe această direcţie", crede-Tomuş, „se poate stabili o relaţie în general negată pînă acum: aceea între poezia lui Blaga şi simbolism", „eventual prin intermediul poeziei germane de la începutul secolului". O poezie ca Rune ar fi „dovada unei pronunţate apropieri de atitudinea generală a simbolismului". O altă direcţie a transfigurării lirice fără „ridicare îm transcendent" ar fi ilustrată de modul în care poetul utilizează materia mitologică: „e uşor de observat cum poeziile care transcriu un peisaj sau o stare sufletească pătrunse de mit evoluează treptat dar sigur spre o interpretare realistă a motivului folcloric", „notaţia nervoasă, realistă, vine să echilibreze sugestiile mitologice",
Mircea Tomuş revine, spre finalul studiului său, la punctul de vedere metodologic de la care a pornit — şi pe care nu 1-a părăsit de fapt pe parcurs: „Universul poeziei lui Blaga, transfigurat aşa cum am încercat să arătăm, este animat de-cîteva motive poetice de bază" formînd opoziţii ca acestea: lumina şi cenuşa, dumnezeu şi satan, înălţimea şi prăpastia, raiul şi iadul, strămoşii şi descendenţii, germinaţia şi somnul. „Ceea ce caracterizează în primul rînd motivele poeziei sale-este intenţia lor primordială de natură lirică, iar nu teoretică. E drept că un motiv sau altul, o formulare sau alta, pot fi puse în dependenţă destul de strînsă cu filozofia lui Blaga, dar acest aspect nu este caracteristic pentru poezia lui. A demonstra provenienţa lor literară este aproape un lucru de prisos".
Analiza poeziei lui Blaga ca poezie, scoaterea ei de sub tutela operei filozofice a scriitorului este, fără îndoială, un gest critic pozitiv şi necesar. Poate pentru că e polemic, el tinde să se prelungească la Tomuş pînă la estomparea viziunii cosmice integratoare şi a dimensiunii de adîncime a universului poetic, adică a elementelor
426
427
care constituie nu doar puntea de legătură a liricii lui Blaga cu filozofia lui (o punte poate prea intens circulată, într-adevăr, şi numai într-un sens de obicei), dar şi semne distinctive ale poeziei blagiene şi motive ale încadrării ei în categoriile lirismului filozofic. Mircea Tomuş deplasează accentul pe imaginea suprafeţelor lumii, vorbind de „marile calităţi de peisagist" ale lui Blaga şi insistînd pe tonurile minore. Portretul schiţat aci pare al unui poet din generaţia sfîrşitului secolului trecut, trist în chip suav, meditativ, căci „atitudinea cea mai caracteristică pentru lirismul lui Blaga rămîne cea meditativă", cultivînd însă o meditaţie a cărei primă notă este „tonalitatea bemolată".
Oricum, studiul lui Mircea Tomuş este unul remarcabil, pentru motivele arătate.
Tot din 1965 este şi studiul lui AL Philippide Trăsături distinctive ale poeziei române dintre 1920 şi 194!) în raport cu poezia europeană, publicat în Limbă, şi literatură, X, 1965 (reluat în volumul Studii de literatură universală, 1966), în care cîteva pagini concentrate se referă la poezia lui Blaga, despre care autorul Visurilor în vuietul vremii mai scrisese în 1938. Textul de acum este o „apărare" — nedeclarată, fireşte — a poeziei lui Blaga. Philippide o apără mai întîi de iraţionalismul şi agnosticismul deduse de unii critici din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii : „Explorarea tainelor încă nedesluşite ale lumii este ceea ce îşi propune poetul. Mijloacele pentru aceasta nu aparţin bineînţeles raţionamentului ştiinţific, bazat pe experimentare, pe document şi pe inducţie, ci aparţin gîndirii poetice. Aş încerca o definire a gîndirii poetice spunînd că ea este acea mişcare a minţii care caută şi găseşte în realitate, trecînd de orînduiala obişnuită a lucrurilor, apropieri şi afinităţi sau deosebiri şi contraste care uimesc şi dau sentimentul frumuseţii. Lucian Blaga, filozof prin studiu şi formaţie intelectuală, dar poet prin fire şi vocaţie, este animat de două porniri deopotrivă de puternice, pe de o parte setea de cunoaştere intelectuală şi pe de altă parte o capacitate puţin obişnuită de a ghidi poetic în sensul definiţiei pe care am încercat s-o dau". Apoi, de misticism şi, iarăşi, explicit, de iraţionalism: „Avîntul acesta către lumină exclude misticismul. Misticismul înceţoşează şi complică într-adins realitatea, dar nu pentru a crea probleme rezolvabile, ci pentru a inventa taine imaginare. Aburii mistici nu întunecă poezia lui Blaga. Iraţionalismul, care cuprinsese pe vremea aceea o bună parte din poezia universală, nu-1 atinge". în fine, de umbra filozofiei speculative agnostice: „Poezia lui Blaga e plină de marile întrebări despre început şi sfîrşit, despre finit şi infinit, despre destin, despre esenţă şi aparenţă, e străbătură de fiorul depărtărilor cosmice şi nu-i lipsită, desigur, de un element metafizic, adînc. Totuşi aceste întrebări, acest fior al nemărginirii, această curiozitate neliniştită a incognoscibilului, se asociază în chip permanent la Blaga cu un simţ al realităţii terestre, cu un realism fundamental, latin ca şi la Paul Valery care-i atît de deosebit ca fire şi ca manieră de exprimare, dar din care de asemenea misticismul e absent şi la care o limpezime la fel de latină iluminează chiar cele mai ascunse răsuciri ale gîndirii". Blaga şi Valery ? De ce nu ? în orice caz, iată o temă critică de meditat. Philippide insistă pe ideea legăturii poeziei lui Blaga cu concretul fenomenal: „Pămîntul e la Blaga
prezent mereu, fie în chip explicit, fie prin natura comparaţiilor şi a imaginilor pe care le foloseşte poetul. Legătura aceasta cu pămîntul se confundă aproape cu aceea pe care poetul o are cu trecutul".
Poetul-critic evaluează apoi aspectul formal al liricii lui Blaga: „în poezia, română din epoca dintre cele două războaie mondiale, poezia lui Blaga se distinge printr-un accent foarte personal datorat utilizării cu un deosebit succes a unui vers care nu se supune nici unui ritm cunoscut, fără rime, şi care urmează cu stricteţe mişcarea interioară, sinuozităţile gîndirii poetice profunde şi bogate a autorului [...]. Succesul acesta al versului liber n-a mai fost întîlnit în aceeaşi măsură de nici un alt poet român". O altă calitate — în sens de notă distinctivă şi de valoare — ar fi aceasta: „meritul lai Blaga este de a fi conciliat, în chip strălucit, imaginile subtile ale unei poezii de cunoaştere cu temele, cu tonul, cu cîntecul simplu şi adînc al folclorului românesc". în fine, în ceea ce priveşte situarea liricii lui Blaga într-o perspectivă mai largă: „în ansamblul poeziei europene de după 1920 poezia lui Blaga se caracterizează printr-un fond adînc de cugetare poetică, produs al unui spirit delaolaltă avid de cunoaştere şi înclinat către vis, visul fiind la Blaga tot un mod de cunoaştere".
In panorama propusă de Dumitru Micu şi Nicolae Manolescu, LiteraUtra română de azi. 1944—1964, publicată în 1965, Blaga este inclus în prima dintre „generaţiile mature", împreună cu Arghezi şi Călinescu. Autorii comentează volumul Poezii, 1962 şi fac referiri la versuri mai vechi ale poetului, pentru a marca deosebirile şi, deopotrivă, continuitatea, căci „fără sensibile înnoiri în expresie,, Blaga comunică un alt conţinut sufletesc; nescriind altfel decît în trecut, spune altceva. Vechi motive sînt reluate în Poezii la altă cheie muzicală, atitudinile lirice definesc un stadiu superior al experienţei umane şi artistice". Astfel, ciclul Mir abila sămînţa este „o carte a luminii, a primăverii", în care „laitmotivul este un entuziasm trezit de puterile vieţii, bucuria de a exista". Lumina e aici, „dacă nu în tot volumul", „un simbol central", „expresia cea mai pură a forţelor vitale din univers", ceea ce fusese şi altădată: „însă în Poezii nu avem frenezia vitală nietzscheiană, exuberanţa dionisiacă din Poemele luminii. Bucuria de a fi se traduce într-o euforie liniştită, întoarsă în interior". Schimbarea regimului liric se observă şi în imagistică: „natura e uşor stilizată, tinde către metalic şi artificios: cîmpurile au ierburi de mătasă, în văzduh zboară cărăbuşi de aramă, toamna pune pe fructe smalţ. Nu lipsesc, fireşte, priveliştile de mişcare a materiei vhv acestea sînt, de fapt, covîrsitoare, dar nu mai e vorba de o exaltare a organicului".
Interpretarea scoate în relief mai ales deosebirile, propune opoziţii ca aceasta; „Volumele apărute după Paşii profetului relevă o lume transfigurată din « perspectivă sofianică», în care «coboară transcendentul », materia este inundată de spirit. In ultima culegere, drumul e invers: organicul tinde să-şi spargă hotarele, lumea fenomenală urcă spre transcendent". Caracteristică ar fi deci acum „aspiraţia la spiritualitate", care „dobîndeşte cele mai vibrante accente în ciclul erotic". în cadrul acestuia se observă, între altele, că „un farmec dureros, unic, avem impresia, prin conţinut în lirica românească, formează substanţa unora dintre cele mai
428
429
frumoase poeme [...]. « Dorul nemărginit » eminescian, devenit în Poemele luminii «sete de păcate, de doruri, de-avînturi, de patimi» [...], se traduce în Vară de noiembrie într-o năzuinţă de contopire intensă, însă pe care spiritul o refuză".
Anul 1966 reprezintă al doilea moment important al reintrării poeziei lui Blaga în circuitul valorilor curente şi, deci, în conştiinţa criticii şi a publicului. Primul fusese 1962, cînd a apărut volumul Poezii. Publicarea acestuia a fost urmată de un număr destul de mare de studii şi articole, în care analiza şi judecăţile aveau, în general, drept obiect cuprinsul acestei culegeri şi erau conduse de structura ei. Mirabila sămînţa, Vară de noiembrie şi Stihuitorul, titlurile ciclurilor, indicau principalele direcţii tematice: natura, iubirea, condiţia umană a poetului. în aceste cicluri organizate de el, George Ivaşcu indusese poeme din cele patru cicluri definitive alcătuite de Blaga şi din textele compuse în 1959— 1960 (în Mirabila sămînţa : 3 titluri din Corăbii cu cenuşă, 5 din Cîntecid focidui, 4 din Ce aude unicornul, 6 din 1959— 1960; în Vară de noiembrie: 2 titluri din Corăbii cit cenuşă, 32 din Cîntecul focidui, 11 din Ce aude unicornul, 7 din 1959— 1960; în Stihuitorul: 1 titlu din Vîrsta de fier, 10 din Corăbii cu cenuşă, 6 din Cîntecid focului, 8 din Ce aude unicornul). Le alesese în funcţie de preferinţele sale, dar, desigur, şi de împrejurările în care publica volumul. în 1966 George Ivaşcu editează un nou volum de poezii ale lui Blaga, mult mai larg: el cuprinde aproape toate titlurile din ediţia definitivă a poetului, din 1942 (lipsesc 11: Pustnicul, în amintirea ţăranului zugrav, Un om s-apleacă peste margine, Noi, cîntăreţii leproşi, Taina iniţiatului, Bunavestire, Epilog, Biblică, Tristeţe metafizică, Lumină din lumină, Alesul), cele 95 de texte din culegerea din 1962, cărora le adaugă, într-o secţiune intitulată Alte poezii, ■69 de piese alese de asemenea dintre cele de după Nebănuitele trepte (de fapt 70, dacă adăugăm şi Cînele din Pompei, inclus de ti aici la sfîrşitul volumului Nebănuitele trepte). Aşadar 346 de poezii, aproape trei sferturi din opera lirică a lui Blaga.
In acelaşi an se tipăreşte un volum Blaga în colecţia Cele mai frumoase poezii <a Editurii tineretului, editat de Aurel Rău, care a ales 118 poeme; 84 din volumele .antume şi 34 din cele postume, mai exact din volumul tocmai publicat de George Ivaşcu.
In fine, tot în 1966 apare antologia Cîntecid iubirii. Din lirica romanească de dragoste, alcătuită de Vasile Nicolescu. Din Blaga figurează aici 22 de poezii .(din care 15 de după Nebânuitele trepte, volum din care, curios, nu e reprodus nimic), mai multe decît din oricare alt scriitor. într-o altă antologie, Din lirica mării, ■publicată cu doi ani înainte, Vasile Nicolescu reţinuse din Blaga 4 poeme.
Ce efecte are în planul receptării critice această reintrare masivă a poeziei lui Blaga în circulaţia publică ? Trei sînt în orice caz de aşteptat: înmulţirea studiilor şi articolelor, îndreptarea atenţiei spre poezia antumă nu doar ca spre o sumă de puncte de reper, ci ca spre un obiect ce trebuie reevaluat, preocuparea pentru interpretarea globală a operei poetice a lui Lucian Blaga. Dar să vedem ce aduc aioile texte critice. Mai întîi, prefeţele cu care editorii amintiţi îşi însoţesc selecţiile.
în cazul lui George Ivaşcu e vorba de un studiu amplu (publicat, parţial, in Contemporanul, 4 februarie 1966 şi, integral, în volumul Confruntări literare, acelaşi an, cu titlul Blaga pe ecranul epocii), în care, după menţionarea semnificaţiei noii ediţii („Sintetizînd o experienţă poetică de peste patru decenii, volumul oferă panorama evoluţiei desfăşurate în timp a uneia din marile personalităţi lirice ale poporului nostru") şi după o schiţă biografică (mai bogată pentru anii de început, în legătură cu care e folosită informaţia din Hronicul şi cîntecul vîrstelor) şi bibliografică, se propun datele unei situări a scriitorului în epoca pe care a traversat-o: „în lumina contemporaneităţii, Blaga este pe meridianul românesc una din acele conştiinţe artistice reprezentative, exprimînd într-o manieră proprie elemente ale gîndirii filozofice şi ale creaţiei estetice din epocă", scrie George Ivaşcu. Drumul spre poezia lui Blaga trece deci şi aici prin filozofie, mai exact prin ideologia epocii, regăsibilă în scrisul său, în primul rînd în volumul de eseuri Feţele unui veac, prin care „autorul se înscrie — el însuşi — pe orbita gîndirii şi sensibilităţii moderne a secolului". Astfel, „una din problemele centrale ale diferitelor tendinţe literare de la începutul secolului" va fi „tocmai aceea promovată mai tîrziu de însuşi Blaga, prin ceea ce el va numi: mitul, realitatea originară, arhaică, primitivă"; „Format la şcoala idealismului german (L. Klages, Spengler, M. Scheler, Nietzsche)", Blaga „se va familiariza cu principiile expresionismului, mişcare estetică legată indestructibil de contextul literar schiţat"; „De importanţă majoră pentru formarea sistemului său poetic, experienţa expresionistă nu-1 epuizează".
înainte de a trece la analiza poeziei, criticul dă o caracterizare generală a ei: „Poet adevărat, deci pururea fidel cu el însuşi, Blaga creează un univers artistic original [...]. Sistemul său de metafore şi alegorii creează un unic, în literatura noastră, univcrs-parabolă, avînd ca loc geometric teoria mitului". Analiza poeziei e însoţită de citarea a numeroase opinii exprimate în legătură cu ea. „Cum s-a concretizat în opera poetică propriu-zisă şi cum s-a reflectat în conştiinţa critică a epocii această formaţie şi acest profil ideologico-artistic al lui Lucian Blaga ?" — se întreabă George Ivaşcu. După care procedează la o „trecere în revistă a culegerilor de poezii". Iată ce observă în marginea Poemelor luminii: „Două sînt temele primordiale [...]: natura şi iubirea, încadrate într-un climat de exaltare a elementului dinamic din peisajul natural sau cel sufletesc [...]. O asemenea fervoare exuberantă, ritmica dansului dionisiac, sînt pentru poet, la acea dată, singurele ce-1 pot încadra în armonia cosmică [...]. Poemele sînt „ale luminii", deci ale vieţii, ale certitudinii". Aceasta este mai degrabă o faţă a poemelor de debut, căci „meditativ şi efervescent gînditor, Blaga nu este poetul unui proces, ci al dialecticii lui, nu este doar poetul unei idei, ci îi intuieşte negarea implicită. Lumina, cîntată în volumul de debut, reflectă, în viziunea autorului, deopotrivă beatitudinea para-disiacă şi flăcările iadului", şi „în tonul general de un optimism patetic şi retoric, nu insă lipsit de autenticitate, apar primele fîlfîiri ale îndoielii, ale conştiinţei de înstrăinare de sine". Sub raportul expresiei: „Cu toate — unele izbitoare — secvenţe prozaice, cu o imagistică pe-alocuri anecdotică, fără acea fluenţă lirică
430
431
pregnantă de mai tîrziu, impunînd o atitudine lirică inedită, Poemele luminii surprind şi printr-un limbaj poetic original. [...] Fluxul poetic abrupt, sacadat, ritmica interioară a versurilor, sfidarea prozodiei tradiţionale, afirmarea unei pregnante sensibilităţi plastice, ca şi a unei remarcabile forţe de materializare a ideii abstracte [..."}, caracterizează aceste prime poeme ale poetului care va fi apoi atît de prezent în lirica noastră". In volumul următor criticul vede „o anticipare a gravelor nelinişti viitoare" ale poetului. „De astă dată ele sînt încadrate în derularea mereu repetată a ciclului natural, poetul închinînd naturii şi vieţii imnuri străbătute de deznădejde şi de panică". Totodată, „noul volum aduce şi un ton liric nou, mai puţin exuberant şi mai meditativ, în fond mai fidel însăşi structurii generale a personalităţii poetului". E greu de primit o propoziţie ca următoarea, mai ales în a doua parte a ei: „Ciclul important al volumului este cel dedicat lui Pan, zeul naturii, încadrat într-o atmosferă de mitologie autohtonă"; însă observaţia aceasta e de reţinut: „materia este străbătută de efervescenţe vitale. Ele includ însă tot mai acut presimţirea dezagregării. Asistăm parcă la ultimele zvîr-eoliri de lumină premergătoare neantului".
Comentînd volumul In marea trecere, George Ivaşcu observă mai întîi că „melancolia deznădăjduită în faţa « trecerii », a trecerii vieţii, se accentuează pe fondul de singurătate istovită a poetului", apoi subliniază notele sumbre: „pesimismul cunoaşterii" din Psalm e mai accentuat decît la Arghezi, în Semne „viziunea e apocaliptică şi ca într-un Memento mori încă mai apăsător şi necropolic, depăşind cu mult Duhovniceasca argheziană, atmosfera e de-a dreptul aceea a unui crepuscul tragic, de anticipaţie, parcă, a morţii atomice", Epilog — „o parabolă ceţoasă, de expresionism apocaliptic", „de-a dreptul traumatizant, proiectînd cu lumină neagră un linţoliu peste întreaga cupolă cerească". Pe scurt, „nu există în literatura română o viziune eschatologică mai sfîşietoare şi mai încenuşată"; şi, lărgind perspectiva, nu există „un pesimism al cunoaşterii mai sumbru şi mai acuzat, punctînd ceea ce se cheamă aventura intelectuală a secolului XX cu un ton infinit mai tragic decît ceea ce un Unamuno, de pildă, denumeşte „sensul tragic al vieţii" sau, mai tîrziu, un Beckett va da ca „patetism negru", depăşind cu mult „vidul metafizic al lui Kafka".
Tonul critic se temperează în comentarea culegerii următoare: „Cu Lauda somnului pătrundem într-o lume de mit şi legendă, cu tainice relaţii între obiecte, o lume difuz articulată pe dimensiunea temporală, o lume a anonimatului, aflată sub semnul unei irevocabile tristeţi metafizice". Ni se propune o opoziţie posibilă numai prin ignorarea sensului adevărat al poeziei-argument, în munţi: „Dacă peisajul sufletesc este guvernat de nelinişti absolute, peisajul terestru este construit mirific, cu scene rituale, magice, de esenţă folclorică".
In volumul La cumpăna, apelor se produce „o palidă, vagă clarificare a umbrelor poetice", apar motive noi, dar tonalitatea se menţine; „Acut, deznădăjduit, se creionează sentimentul înstrăinării", „universul nu mai este învăluit în tenebre, ci guvernat de o boală necunoscută şi generală", „are o configuraţie
stranie" şi toate elementele lui „poartă un semn fatidic necunoscut, toate se află sub imperiul runelor". La curţile doridui ar defini artistic dorul şi ar mitiza ţara, „aşezînd-o într-un nedeterminat paradis"; tot aici s-ar relua „motivul transcendentului care coboară". Volumul „completează evoluţia poetului, accentuînd o notă care devine fundamentală pentru definirea profilului său scriitoricesc: reconstituirea atmosferei baladelor, descîntecelor şi bocetelor din folclorul românesc, pe baza unei cunoaşteri dinăuntru a specificului construcţiei acestora"', Peste Nebănuitele trepte criticul trece repede, văzînd în acest volum o „prefaţă" la lirica blagiană din Poezii, 1962. Sînt comentate cîteva poeme, astfel: prin Schimbarea zodiei volumul „aduce un ton nou în lirica lui Lucian Blaga: poetul este atent la descifrarea dialecticii evoluţiei timpului istoric. Noua zodie ce se profilează este salutată cu entuziasm" ; „Epitaful reprezintă nu o concluzie pe plan vital, ci estetic: « nebănuitele trepte » ale drumului poetic le descoperi trudnic, singur".
Partea studiului consacrată liricii postume reia, în esenţă, şi uneori şi in formulări, „cuvîntul înainte" la Poezii, 1962. înainte de aceasta însă criticul enunţă ideea necesităţii de a privi integral opera poetică a lui Blaga: „Cu Nebănuitele trepte se încheie o perioadă în creaţia poetului, dar delimitarea nu trebuie interpretată ca simplistă eşalonare cronologică. Cu atît mai clar observăm, la acest moment de răscruce, că, poate, în mai mare măsură decît la alţi scriitori, inclusiv Arghezi, la Blaga activitatea poetică de după Eliberare trebuie raportată şi mai direct la cea anterioară, etapele creaţiei sale definindu-se într-un raport de directă interferenţă şi — am zice — reciprocitate".
în afara citatelor critice din studiul introductiv, George Ivaşcu dă — la sfîrşitul volumului — ample extrase din articole mai vechi (dintre 1919 şi 1938) despre poezia lui Blaga, pe care ediţia o readuce în atenţia cititorilor împreună cu aprecieri prestigioase de care se bucurase şi care erau de natură să stimuleze orientarea noii receptări critice spre înţelegerea specificului acestei opere.
Prefaţa lui Aurel Rău la „Cele mai frumoase poezii" este un eseu liric, intitulat Sporind taina lumii (publicat şi în Steaua, nr. 7, iulie 1966 şi în volumul Elogii, 1968), din care reţin mai întîi această caracterizare generală:.„Cu multe şovăiri, întoarceri din drum şi noi avîntări, această poezie de gesturi uneori stranii, proiectate în infinit şi parcă trezind ecouri de pe un alt tărîm, împlineşte întreaga epică a deprinderii de a umbla lîngă sursele ultime ale sentimentelor şi cunoştinţelor şi de a opera în acelaşi timp în lumea concretă a culorilor şi formelor, cum şi în zonele de beatitudine ale cauzelor inefabile". Apoi, o respingere a acuzaţiei de misticism; „Mult reproşatului misticism, în sensul de obscuritate voită, şi care se pulverizează cînd priveşti din interior, un tribut plătit opticii contradictorii a timpului, mai degrabă de către comentatori decît de către poet, i-a fost anexat în varii ocazii tocmai ceea ce poezia lui Blaga are mai structural şi mai propriu: fiorul transcendent şi încărcătura concretă a metaforei. Reflex al confruntării cu absolutul, ea nu realizează scînteia care să unească elementele disparate într-un
433
tot, în speţa creaţia, decît atunci cînd gîndirea şi emoţia se întîlnesc pentru o clipă în luminarea unui adevăr pînă atunci ascuns, ca într-un ritual magic". în fine, o situare a lui Blaga în poezia românească: „Lîngă Bucovia care cîntă şi plînge cum nimeni altul şi lîngă Arghezi care vorbeşte obligînd cuvintele să trăiască independente, zeieşti şi pămîntene ca Ahile, Blaga aduce acest neliniştit şi puternic flux de gîndire trăită — înfăptuindu-se astfel în noul veac reîmbinarea principalelor dimensiuni din poezia lui Eminescu, pe care simbolic trinitatea îl recompune".
Vasile Nicolescu, care recenzase, am văzut, volumul de Poezii din 1962, rezervă poetului, în prefaţa la antologia Cîntecul iubirii, un pasaj scurt: „De o valoare depăşind cu mult imaginea conservată în diferitele istorii literare, Bacovia şi Blaga instaurează moduri inimitabile în lirica noastră erotică, muzicalitatea reţinută şi gravă a celui dintîi [...] sau lirismul senzual şi aerian în acelaşi timp al celuilalt, transcendental şi terestru, suav şi vînjos. Panteist vizionar, Blaga cultivă un orfisrn cerebral de foarte bună substanţă".
„Orfismul" observat în treacăt de Vasile Nicolescu în marginea poeziei Epitaf pentru Euridike devine tema unui studiu, pentru întîia oară, la Nicoîae Balotă, care o enunţă încă din titlu: Lucian Blaga, poet orfic (publicat în Familia, nr. 5, 6, 7, mai, iunie, iulie 1966, apoi în volumul Eupho7/ion, 1969). Studiul debutează într-un ton solemn („Aş dori să încep evocarea uneia din cele mai înalte conştiinţe lirice ale veacului în care ne-a fost dat să trăim, printr-o mărturisire"), care se va menţine pînă la sfîrşit. (Cuprinsul mărturisirii e acesta: întîlnirea cu poezia lui Blaga, în anii studiilor liceale, a avut pentru critic semnificaţia — rămasă intactă — a iniţierii în poezie.) Nicolae Balotă consideră tăcerea punctul originar al personalităţii şi operei poetului: „Tăcerea este starea primordială, rădăcina mitică — am putea spune — din care a luat fiinţă atît creatorul Blaga cît şi creaţia sa". Despre „valoarea tăcerii în poezia lui Blaga" scrisese un studiu Octav Şuluţiu, semnificaţia sau funcţia ei fuseseră afirmate şi de alţii; niciodată însă tăcerea lui Blaga nu devenise cheia de boltă a operei lui ca la Balotă, care se poate sprijini — de nu va fi plecat de la el — şi pe autoportretul artistului în primii săi ani, cu care se deschide Hronicul şi cîntecid vîrstelor, apărut nu de mult. Tăcerea nu e doar o dispoziţie temperamentală, organică, este — sau devine — o atitudine conştientă faţă de existenţă: „voinţa de tăcere (subl. ed.) derivă din aspiraţia fundamentală blagiană: aceea de a ieşi din «marea trecere», din timpul care corupe, de a intra în marea pace a necreatului, într-o eternitate a tăcerii" ; „Blaga îşi vede, aşadar, destinul, destinul poetului, om al cu vîntului. legat de o stare de tăcere".
Tema orfismului intervine în acest punct; „Legătura dintre tăcere şi cuvinte la Lucian Blaga este de natură orfică. în tăcerea poetului care suspendă lumea cuvintelor obişnuite, banale, unelte tocite ale sensibilităţii comune umane, s-a refugiat cuvîntul dintîi, esenţial, izvorul cuvintelor [...]. în această tăcere a poeţilor, cuvîntul originar aşteaptă orfica mîntuire care îl va readuce în lumea muritorilor. Poezia e un asemenea cuvînt orfic, o izbăvire a cuvîntului nu de tăcere,
434
căci doar din tăceri e ţesut, ci de cuvinte, de « arta găunoasă » a retoricii umane de toate zilele"'. Relaţia dintre poet şi lume este relaţia dintre două entităţi avînd drept termen comun acest cuvînt orfic, pe care „poetul îl poartă în sine" şi pe care totuşi îl caută mereu „şi-1 descoperă afară, în cîntarea lumii întregi", căci „lumea însăşi în perspectivă orfic-blagiană e o cîntare". Aşadar „poetul orfic nu cîntă lumea, ci o face să cînte, o descoperă în esenţa ei care e cîntare". în ce constă limbajul acestei poezii orfice? „Poetul se slujeşte de cuvinte, nu după sensul lor, nici după o muzică a lor, ci după puterea lor. S-ar putea spune că, pentru el, cuvîntul are o priză magică nu una logică asupra lumii şi a ascultătorului. Dar lumea sa nu e nici universul logic, nici cel magic; poezia în spiritul Iui Blaga nu este nici o vorbire explicită, dar nici o formulă magică, o incantaţie exorcistică. Poet orfic, el se consideră pe sine un iniţiat şi deci un iniţiator. [...] Poezia e iniţiere în taine, dar poetul nu face decît să anunţe taina fără să o elucideze".
Următoarea idee critică a lui Balotă este a relaţiei dintre întuneric şi lumină la Blaga. Cu aceasta se configurează, după el, nucleul personalităţii lirice a scriitorului: „Dualităţii tăcere-cuvînt, în viziunea orfică a poeziei lui Blaga i se asociază o altă dualitate esenţială, aceea a întunericului şi luminii. Putem spune că lumina care se desprinde din tenebre, ca şi cuvîntul din tăcere, elemente primordiale în cosmogonia biblică, sînt, în sens goethean, fenomenele originare ale poeziei lui Blaga". Pendularea între termenii acestor dualităţi ar constitui dinamica interioară a poeziei lui Blaga: „Sete de lumină — fugă de lumină, sete de tăcere — aspiraţie la cuvînt, tendinţe ambivalenţe constituie mareele, fluxul şi refluxul acestui univers poetic". Cît despre acest univers, el n-ar fi nici imanent, în sensul unei naturi transfigurate, cum credea Călinescu şi cei mai mulţi împreună cu el, nici transcendent, cum îi apărea lui Ion Barbu: „Tărîmul esenţial al acestei poezii nu e, fără îndoială, acela al «materiei în veşnică frământare celulară», după cum nu e nici acela al unei pure transcendenţe. Acest tărîm este un continent al sensibilităţii, al sufletescului, al spaţiului psihic. Blaga e poetul animei în veşnică frămîntare, într-un continuu efort de autorevelare şi autodepăşire". Balotă res-trînge şi interiorizează spaţiul poeziei blagiene, îl face să coincidă cu domeniul psihicului, îi limitează sursele la experienţele „esenţiale": „Lucian Blaga nu este poetul unor aventuri existenţiale, ci al unor experienţe esenţiale". Aci ar sta „caracterul esenţial al lirismului său", care „face din Blaga unul din poeţii moderni înnoitori de poezie", înrudindu-1 cu Ştefan George, cu Poe, care „considera sufletul drept cîmpul strict al poeziei", cu expresioniştii şi suprarealiştii. Această trăsătură (poet al animei) e făcută să coincidă cu cea relevată mai înainte (poet orfic), „înţe-legînd prin orfism poezia sufletului care caută şi se caută, se descoperă şi se depăşeşte".
Lumea exterioară, a cărei revelare în esenţa ei („cîntare") conferă sensul propriu poeziei orfice, nu este eliminată din acest univers interiorizat: „Cel care, asemenea lui Faust, coboară la „mume", ca să aducă, în lumea văzutelor, formele ascunse ale Fiinţei, are cu natura tuturor celor ce sînt o legătură specială, în
435
explorarea sa el ajunge prea aproape de origini ca să se îndoiască de existenţă, prea departe de lucrurile realităţii cotidiene pentru ca ele să-1 mai poată cuprinde cu totul. întorcîndu-se în lumea existenţelor pe care le-a surprins la rădăcina lor, el poartă imaginile lor originare, arhetipurile lor".
Studiul lui Nicolae Balotă formulează pregnant cîteva idei critice seducătoare (el mai vorbeşte şi de aspiraţia poetului la „existenţa larvară", despre „apo-calipsa blagiană" şi depăşirea ei prin „erosul cosmogonic"), din păcate insuficient dezvoltate în sensul explicitării, al legăturii logice (totuşi!) dintre ele şi mai ales al aplicării la materia poeziei lui Blaga, pe care el n-o analizează propriu-zis, ci din care scoate unele (puţine) versuri, interpretate uneori abuziv, pentru a-şi ilustra aserţiunile. Verificarea acestor idei prin întregul operei poetice blagiene ar fi sporit puterea lor de convingere şi substanţa critică a studiului, care aşa are un aer cam teoretic. Oricum, este un studiu de referinţă, care deschide o altă perspectivă interpretării şi indică un nivel mai înalt (sau mai profund) spre care se îndreaptă receptarea poeziei lui Blaga.
Observaţia din urmă o impun şi cele două studii publicate în acest an 1966 de Ovidiu Cotruş: Lucian Blaga. Elemente pentru un portret interior (în Orizont, nr. 7, iulie) şi Universalitatea poeziei lui Blaga (în Luceafărul, nr. 41, 30 iulie, şi nr. 32, 6 august; amîndouă au apărut şi în volumul Meditaţii critice, 1983, al doilea într-o formă reorganizată şi cu un titlu nou, dat de editor — Şt, Aug. Doinaş —, Excurs în poezia blagiană).
Din cel dintîi voi reţine aici opiniile lui Ovidiu Cotruş despre poezia lui Blaga, nu şi amintirile învăţăcelului despre magistrul său, chiar dacă acestea sînt evocate ca puncte de plecare sau de sprijin ale intuiţiilor criticului. Fenomenul originar al operei lui Blaga este circumscris de Cotruş altfel decît, am văzut, o face Balotă: „Nu voi îndrăzni niciodată să « înfrunt » personalitatea lui Blaga, încercînd s-o înghesui în marginile unei formule", scrie criticul într-un stil al prudenţei care-1 diferenţiază şi el de colegul său. „Dar «presimt » că sensibilitatea runică, oprirea înfiorată în faţa tainelor lumii, aşteptînd ca sensurile ascunse să se dezvăluie de îa sine, atît cît le este dat să se descopere, este fenomenul originar, sîmburele mitic, din care s-au dezvoltat marile plăsmuiri poetice şi metafizice ale lui Lucian Blaga". Poate pentru că această „sensibilitate runică" implică o atitudine ezitantă faţă de realul imediat, „poezia lui Blaga s-a hrănit totdeauna din substanţa vie a amintirii. Fiecare poezie era o reîntoarcere în trecut, redescoperirea şi implicit restructurarea în funcţie de stadiul actual al experienţei sale spirituale a trăirilor de altădată. Magma « trăiril@r imediate » nu şi-a pus amprenta asupra liricii blagiene. Redescoperite după o vreme, trăirile proprii i se înfăţişau curăţate de impurităţi, păstrînd ceea ce în ele era veşnic şi lepădînd ce era trecător". Cred că Ovidiu Cotruş generalizează o componentă a poeziei blagiene, just intuită, cum e şi stratificarea trecutului din care izvorăşte în parte lirismul scriitorului: „La Lucian Blaga trecerea din domeniul amintirilor copilăriei în cel al amintirilor imemoriale, depo-
zitate în subconştientul abisal [...] se înfăptuieşte dintr-o dată, printr-o iluminare subită". Aceste două straturi ale trecutului sînt de fapt două nivele ale semnificaţiei
— real şi mitic — , a căror coexistenţă e proprie experienţelor copilăriei: „cum orice experienţă a copilăriei se desfăşoară la graniţa incertă dintre mit şi realitate, ea este prin aceasta o experienţă reală şi mitică în acelaşi timp. Poeziile lui Blaga purced din această dublă sursă". Criticul evită lunecarea în speculaţie şi scoate de aci trăsături verificabile importante: „de aceea, pe de o parte, ele [poeziile] se deschid, se oferă înţelegerii, pe de altă parte se închid, asemeni runelor, peste propria lor taină. Obscuritatea lor nu ţine de vreun ermetism al expresiei, ci le este consubstanţială, după cum nefiinţa este consubstanţială fiinţei, şi întunericul luminii". In sensul acestei fraze Ovidiu Cotruş face o apropiere între Blaga şi Lao-Ţe şi, într-un plan mai larg, între poezia lui şi arta chineză, întemeindu-se şi pe afinităţile cu spiritul chinez recognoscibile în capitolul pe care filozoful culturii i-1 dedică în Religie şi spirit. Comună le-ar fi, între altele, viziunea imanentistă. „Dar
— observă criticul — această viziune imanentistă pe care o bănuiesc ca structurală poetului nu s-a definit ca atare decît odată cu apariţia Nebănuitelor trepte. Ea a fost însă pregătită de două volume anterioare, La cumpăna apelor şi La curţile dorului. Pînă la acea dată conştiinţa poetului era orientată transcendentalist. Volumele anterioare şi mai ales în marea trecere şi Lauda somnului exprimau setea evaziunii din realitate, refuzul existenţei, al devenirii, şi nostalgia imobilităţii. Pe de altă parte, sunetul tragic al acestor opere era dat de conştiinţa imposibilităţii obţinerii unei certitudini, a zădărniciei faptei şi cunoaşterii". Sensul evoluţiei poeziei Iui Blaga e cel pe care-1 formulau mai toate comentariile critice de după 1962, altul este locul în care e aplicată cezura: nu după Nebănuitele trepte, ci înainte. Aşadar: „în timp ce căutările primelor volume se săvîrşeau sub semnul neîncrederii, fără speranţa ajungerii la vreun liman, de la Nebănuitele trepte încoace căutările lui Blaga s-au împlinit, devenind certitudini, înrădăcinîndu-1 tot mai adînc in realitatea concretă, acceptată ca bun suprem". Modificarea de viziune şi atitudine lirică e identificată şi în planul simbolului prin care poetul s-a definit de la început: lumina. In volumele mai vechi se observă „preferinţa pentru luminile stinse, pentru jocul de nuanţe nedefinit, născut din întrepătrunderea luminii şi a umbrei", poemele „lasă impresia rătăcirii printr-o lumină învăluită (dealtfel toamna este anotimpul preferat), în căutatea celei adevărate". Tonalitatea s-a schimbat in urma experienţei trăite în Portugalia: „Prin intensitatea ei, lumina portugheză era suficientă sieşi; nu părea reflexul unei alte lumini, mai puternice [...]. De acum încolo, în lirica lui Blaga, ceasul dimineţii şi al amiezii, vara cea arzătoare, cu incendiile ei solare, vor obţine un loc din ce în ce mai important, pentru ca în Mirabila sămînţa să determine chiar tonalitatea întregului volum". Ovidiu Cotruş acordă experienţei portugheze a lui Blaga semnificaţia pe care a avu t-o pentru Goethe şederea în Italia şi, în general, contactul cu sudul pentru artiştii germani: „Sub lumina atlantică, sufletul poetului a început să se limpezească de negurile adunate de-a lungul peregrinărilor prin împărăţia somnului. Viziunea solară a determinat şi o cristalizare formală mai riguroasă.
436
437
întunericul nu putea fi constrîns să intre în tipare rigide, el este doar fiul haosului, al nedeterminării. Funcţia luminii este să determine, să delimiteze. Experienţa nemijlocită a luminii a avut o importanţă catartică pentru Blaga, eliberîndu-1 de spaimele, ca şi de extazele ce-1 hărăzeau nopţii şi neîngrădirii. Limitele puse de Blaga tumultului său interior au determinat cea mai interesantă şi mai pilduitoare experienţă clasică din poezia noastră modernă. Clasicismul lui Pillat rămîne exterior şi decorativ, deoarece este fructul unei experienţe derivate, de cultură ^clasicismul lui Blaga este profund şi autentic întrucît exprimă o adevărată regenerare interioară".
In celălalt studiu al lui Ovidiu Cotruş regăsim în general aceleaşi idei, organizate într-un alt scenariu critic şi susţinute de alte versuri. Sînt, fireşte, altfel formulate. Schema evolutivă a poeziei lui Blaga, propusă dincolo, apare aici mai clar, analiza urmînd cronologia volumelor. Menţinînd sensul devenirii şi delimitarea etapelor din celălalt text, el le ilustrează aici mai întîi cu două poeme pe aceeaşi temă — a naşterii proprii: Scrisoare şi 9 mai 1895: „Cele două poezii măsoară distanţa dintre o conştiinţă derutată în faţa unei transcendenţe ce nu poate fi cucerită şi o conştiinţă afirmativă, de Jasagender, împlîntată viguros în imanenţă, într-o lume ce se dezvăluie simţurilor şi conştiinţei în diversitatea ei veşnic reîmprospătată". Apoi, prin alte două pe o temă opusă (sau complementară): a morţii. A ales Din adînc şi Epitaf: în prima, „retragerea înspăimîntată din faţa neantului se materializează în exclamaţii şi întrebări fără răspuns" ; în cealaltă, „ideea sfîrşitu-iui este acceptată cu seninătate, viaţa şi moartea nefiind decît feţe solidare şi complementare ale devenirii". Cotruş recunoaşte în Epitaf o experienţă existenţială, nu estetică, aşa cum i se părea lui Balotă (şi lui Ivaşcu). în general el vede în poezia lui Blaga experienţe existenţiale şi spirituale, expresia unei „conştiinţe trăite" şi a unei „conştiinţe reflectate", aflate într-un raport dinamic: „Primul ciclu al creaţiei blagiene (Poemele luminii şi Paşii profetului — n. ed.) nu divulgă, vreo ruptură existenţială între conştiinţa trăită şi conştiinţa reflectată. Cîteva nedumeriri materializate prin semne de întrebare şi de exclamare nu sînt îndestul de apăsate ca să destrame unitatea realului, ridicînd bariere de netrecut între diferitele lui niveluri ontologice. Volumele In marea trecere şi Lauda somnului constituie negaţia tragică a acestui echilibru instinctiv şi precar; ele vor crea premisele unui echilibru mai complet şi mai coerent, în care poetul se va instala ca în climatul cel mai propice actualizării progresive a potenţialului său creator".
Doi factori de ordin cultural au influenţat, după Cotruş, evoluţia poeziei lui Blaga în sensul văzut, al imanenţei, al înseninării, al clasicismului: Goethe şi poezia populară. Ideea e rezumată astfel: „Ca şi influenţa lui Goethe, influenţa poeziei populare — nu numai catalitică, ci şi modelatoare — a contribuit la .limpezirea poeziei blagiene atît la nivelul problematicii interioare cît şi la cel al expresiei artistice".
Evoluţia liricii lui Blaga nu anulează unitatea ei: itinerariul poetic „a fost sinuos şi contradictoriu, dar de o desăvîrşită organicitate", scrie criticul, relevînd cîteva „constante ale creaţiei btagiene". Una este „sentimentul înrădăcinării, al
vetrei, al solidarităţii instinctive cu «plaiul » natal, al legăturii subconştiente, abisale, cu strămoşii, poetul simţindu-se o verigă dintr-un nesfîrşit lanţ ancestral"; o a doua, „indisolubil legată de înrădăcinarea sa", este „fascinaţia originarului, dorinţa de a se afla în comuniune necurmată cu « puterile » dătătoare de viaţă. De aici derivă voinţa sa de extazie, refuzul îngrădirilor ce l-ar putea izola în propria lui cochilie, departe de sufletul lumii"; în fine, o constantă ar fi şi ceea ce criticul numea în celălalt studiu „sensibilitatea runică": „Experienţele spirituale se definesc prin raportarea lor la absolut. Nimic nu i-a fost mai străin lui Blaga decît ideea de gratuitate, decît diletantismul estetic sau etic". Dar „ştiind că absolutul nu se va dezvălui niciodată conştiinţei în chip pozitiv-adecvat, atitudinea poetului este oprirea înfiorată în faţa tainelor lumii, aşteptînd ca sensurile ascunse să se dezvăluie de la sine [...]. Datorită neputinţei limbajului de a cuprinde toate adîncimile realului, rostul actului poetic constă în indicarea zonelor de indeterminabil unde sălăşluieşte ceea ce a fost denumit cu un termen, poate impropriu, inefabil, transpunere pe plan estetic a condiţionărilor limitative ale cunoaşterii".
Un studiu de proporţii asupra poeziei lui Lucian Blaga publică în 1966 şi N. Tertulian (în Viaţa românească, nr. 8, august, şi nr. 9, septembrie; reluat în volumul Eseuri, 1968). El reprezintă probabil prima parte a capitolului VI (Itinerariul dramatic al poeziei lirice. De la Poemele luminii la Nebănuitele trepte şi la faza ultimă a Poeziilor) din planul anunţat la începutul studiului din 1963, pe care l-am văzut. Prima parte — pentru că analizează numai primele trei volume. Planul amintit se pare că a fost părăsit ca atare, căci o notă de subsol informează acum: „Ca o introducere la studiul de ansamblu al operei lui Blaga şi cu scopul de a schiţa direcţia unei posibile interpretări, am ales aci drept obiect al analizei primele trei volume de versuri şi secţiunea de teoria cunoaşterii din cadrul sistemului filozofic". Studiul despre teoria cunoaşterii la care se referă această notă din volumul Eseuri e separat de cel despre poezie. Să-1 vedem deci pe acesta din urmă.
Faţă de tendinţa, pe care am remarcat-o, de a analiza poezia lui Blaga în ea însăşi, N. Tertulian menţine principiul metodologic al raportării la filozofie: „Poezia şi filozofia Iui Blaga exprimă o poziţie identică în faţa realităţii, se mişcă în cadre şi tipare comune, sînt consubstanţiale una alteia". Diferenţa dintre ele ar fi de grad al clarificării trăirilor şi expresiei: „în timp ce poezia lirică ne oferă itinerariul raporturilor poetului cu universul în starea lor genuină, ne oferă imaginea avatarurilor şi aspiraţiilor sale in stătu nascendi, evocînd prin însăşi natura ei elanurile, tristeţile, aprehensiunile, convulsiile şi catharsisul liricului Blaga, filozofia va exprima direcţia aspiraţiilor scriitorului în forma solidificată a abstracţiunilor şi a unui eşafodaj conceptual de natură pur teoretică". în analiza Poemelor luminii criticul observă aşadar „paralelismul relativ" cu aforismele din Pietre pentru templul meu, ideea de „potenţare" a misterului, „prefigurată" în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi devenită „obiectiv primordial" în teoria cunoaşterii elaborată de Blaga, în fine, că „nota definitorie" a poemelor de debut o constituie „amestecul de vitalism şi idealism". Şi dacă aci „setea de viaţă şi « oarbele năzuinţi » care-i impregnează fiinţa, avînturile fără ţintă precisă de care se simte
438
439
stăpînit nu-şi pot găsi cîmpul de realizare decît în zările cosmice dezmărginite", în Paşii profetului „locul geometric al aspiraţiilor lui Blaga îl constituie tentativa de a-şi asimila existenţa cu cea a unei naturi solare, extatice şi beatificante, de a-şi dizolva pînă la anulare fluxul mişcărilor vitale în învăluitoarea somnolenţă a ritmurilor ei". Următoarea etapă a „itinerariului", în marea trecere, se situează faţă de cele precedente astfel: „Jubilaţiei în spaţiile dezmărginite din Poemele luminii sau ancorării în zona mitică a unei existenţe de tip « natural » din Paşii profetului i se substituie de astă dată o puternică şi irepresibilă sete de transcendent".
încercarea de explicare sociologică a poeziei lui Blaga, predominantă în studiul din 1963, n-a fost părăsită, este însă mai puţin exclusivistă şi condusă de o atitudine mai pozitivă (nu se mai vorbeşte deloc de mistificaţie), în fine, e trecută într-un plan secund, tema principală fiind „aventura spirituală" a poetului-filozof.
Evenimentul editorial îl reprezintă, spuneam, volumul publicat de George Ivaşcu. Dintre cronicile care-i sînt consacrate cea dintîi, în ordinea apariţiei, este cea semnată de Eugen Simion în Gazeta literară din 21 aprilie 1966. „Publicarea operelor poetice ale lui Lucian Blaga, într-o ediţie cuprinzătoare, e un act de cultură dintre cele mai importante", scrie el mai întîi; căci „Blaga e unul dintre acei poeţi « exemplari » prin care valorile spirituale ale unui popor se definesc, artistic, în chip hotărîtor". Criticul face o caracterizare de ansamblu a liricii lui Blaga pornind de la identificarea unei dualităţi fundamentale: „Structura poeziei lui Blaga e determinată de întîlnirea a două forţe divergente: una ce urcă din planul concret senzorial, fascinată de miracolul existenţei, alta, coborîtă din zona unui spirit deprins a privi cu o tragică voluptate extincţia materiei, destinul misterios al omului. De aici senzaţia că în natură acţionează o forţă oarbă, neştiută, distrugătoare, că lucrurile mor „sub zăvor", că moartea îmbrăşiţează, cu braţele ei de scrum, totul". După cum se observă, numai prin primul ei termen dualitatea aceasta coincide cu cea propusă în prefaţa antologiei din 1964, pe care am văzut-o. Al doilea termen era acolo „planul gîndirii filozofice", care „împingea faptele spre abstracţiune". Eugen Simion fixează aici termenii definiţiei în cadru exclusiv estetic. Tot aşa, situarea poetului între contemporanii săi: „Starea lirică proprie lui Blaga e, după expresia lui Lovinescu şi G. Călinescu, panismul, aşa cum la Goga e jalea, la Arghezi voluptatea îndoielii (faustianismul), la Bacovia senzaţia acută de diso-luţie, la Pillat plăcerea agrestă, compensatoare, iar la Barbu extazul contopirii în idee". Cum poate acoperi panismul deopotrivă Paşii profetului şi Lauda somnului? Printr-o interpretare a lui într-un sens care la Călinescu era sugerat, cu păstrarea totuşi a deosebirii dintre două faze ale evoluţiei poetului: „Panismul e un bucolism... melancolizat, supus unei conştiinţe singulare", scrie Eugen Simion, fără a dezvolta ideea. El observă că „în volumele de după Paşii profetului senzaţia de stingere a universului material e dominantă". Aşadar, a doua dintre „forţele" care determină structura poeziei lui Blaga şi pe care criticul o pune în relaţie, fără s-o echivaleze, cum făcuse în 1964, cu filozofia scriitorului: „Aici şi în alte poezii concepţia filozo-
fică spiritualistă a lui Blaga capătă reprezentări lirice, dar, caz frecvent, sensibilitatea liricului modifică ideea, metafora dă alt sens conceptului teoretic: una din cele mai interesante experienţe critice ar fi aceea ce şi-ar propune să examineze, metodic, modificările lirice ale conceptelor în metafora blagiană".
Poeziile de după Nebănuitele trepte sînt caracterizate prin revenirea la panism, care nu este deci starea lirică definitorie pentru toată lirica lui Blaga: „în versurile mai noi, pesimismul ontologic, melancolia imposibilităţii de a cunoaşte, voluptatea tragică pe care o dă contemplarea universului în extincţie sînt concurate de notele unui panism pe care ar fi nimerit să-1 numim ... apolinic. Echilibrul, armonia, liniştea filozofică iau, tot mai des, locul dezolării metafizice şi negrei vraje a morţii. Blaga e atras de miracolul genezei, de misterele firii, de germinaţiile obscure ale materiei".
O ultimă idee, iarăşi numai schiţată, e a situării lui Blaga în descendenţa lui Eminescu: „Blaga e pus, firesc de altfel, în descendenţa expresionismului şi a filozofiei neoromantice. Poetul e însă, în aceeaşi măsură, produsul spiritual al culturii noastre şi înscrierea lui pe o linie de poezie românească nu trebuie ignorată. Poetul Nebănuitelor trepte e, alături de Philippide, un eminescian, în tradiţia , titanismului şi a meditaţiei filozofice".
Blaga este „gînditorul dublat de poet. Cel mai mare de la Eminescu încoace", exclamă poetul tînăr Ioan Alexandru într-un articol scris tot atunci, Lucian Blaga şi începutul secolului (Amfiteatru, aprilie 1966), în care se arată preocupat de poziţia scriitorului-filozof în constelaţia valorilor culturale (filozofice şi artistice) înnoitoare din ajunul primului război mondial. Nu numai Ioan Alexandru, cel mai aproape de Blaga din generaţia lui, ci mai toţi poeţii apăruţi în anii '60 au beneficiat de pe urma experienţei de artă şi de gîndire a autorului Laudei somnului, descoperit sau redescoperit de ei acum. Nu e de mirare că mulţi vor scrie despre el. Actualitatea poeziei lui Blaga înţeleasă ca participare la fenomenul liric ce se năştea atunci a fost observată nu o dată.
Reeditarea poeziei lui Blaga, scrie Mircea Martin în Amfiteatru, mai 1966, „era o necesitate imperioasă a conştiinţei estetice contemporane. Personalitate uriaşă, exprimată în planuri intelectuale multiple [...], Blaga e dintre acele figuri ce domină un secol şi rezumă o cultură. El trebuie aşezat în tradiţia enciclopedică a literaturii române, alături de Iorga şi Călinescu. Gîndirea sa teoretică ne apare azi depăşită în premise şi în multe din încheierile sale. Poezia sa păstrează, însă, un farmec fără cuvînt numit încă, ce atrage şi fascinează ca un astru de soartă. Nu ştiu dacă Blaga este cel mai mare poet de la Eminescu încoace, şi nici nu ţin să aflu, deocamdată, ştiu sigur, însă, că el trebuie implicat în creşterea şi expansiunea actuală a literaturii române. Dintr-un asemenea punct de vedere această reeditare e sinonimă cu un debut. La cinci ani de la moarte destinul lui Lucian Blaga abia începe". După această introducere, făcută într-un stil pe care criticul, aflat atunci la vîrsta debutului, îl va tempera, Mircea Martin continuă articolul Poezia lui Lucian Blaga cu consideraţii asupra Poemelor luminii. Ideea pe care o susţine el este că atunci cînd scria aceste poeme „Blaga era deja un mare poet",
440
441
că „volumul de debut nu arată incongruentele şi ezitările suave ale împrejurării, ci ritmul implacabil al unei structuri artistice organic constituite". Mai mult, că „Poemele luminii închid o experienţă distinctă dar, în acelaşi timp, anticipează o întreagă operă. Aproape toate firele inspiraţiei blagiene se pot trage de aici. Marile teme sînt abia prefigurate, volumul colcăie de virtualităţi, dar arta poetului e — cu un termen lovinescian — « definitivă »". El e de părere, apoi, că „voinţa de « dez~ mărginire »" este „axul întregii opere blagiene", dar, totodată, că „elanurile sînt rare şi se curmă atît de repede încît nu cred că măsoară decît o capacitate virtuala de frenezie". In fine, că „Poemele luminii nu sunt ... poemele luminii şi e de mirare cum criticii serioşi s-au lăsat furaţi de jocul strălucitor de ape aruncate în văzduh de către poet [...]. Acest volum nu e aşezat în lumină, ci în structuri grele de linişte., Poemele luminii parcurg o vîrsta interioară a cărei experienţă fundamentală e liniştea".
A doua parte a articolului, consacrată volumului Paşii profetului, e publicată în Amfiteatru în luna următoare (iunie). Poezia din această culegere „coboară de la dramele de idei în pură senzualitate", şi „trecerea de la o spiritualitate chinuită de întrebări la o vitalitate eliberată de sensuri trebuie înţeleasă, desigur, ca un refugiu". Este o „schimbare de regim a poeziei lui Blaga", pentru care cu deosebire reprezentativ este ciclul închinat lui Pan, al cărui final e interpretat astfel; „Moartea, lui Pan este la Blaga un simbol al propriei renunţări la valorile vitale. Poetul lasă neisprăvit fluierul lui Pan şi ia în mînă toiagul « profetului » [...]. El pleacă din nou. în pustie pentru a-şi întîlni şi împlini destinul care e poezia sa".
Analiza poeziei lui Blaga se opreşte aci. Mircea Martin va relua şi dezvolta, peste mai mulţi ani, acest articol într-un studiu (Blaga — poet anticipat) care, vom vedea, nu trece nici el dincolo de Paşii profetului.
Nicolae Manolescu face, în schimb, din cronica sa la volumul editat de G. Ivaşcu un studiu de sinteză (Lucian Blaga, poetul, în Contemporanul din 10 iunie 1966), pe care-1 va relua în Metamorfozele poeziei, 1968. El pleacă de la mărturisirea lui Blaga (din Hronicul şi cîntecul vîrstelor) în legătură cu „muţenia" sa din primii ani ai copilăriei şi construieşte o imagine critică de tip existenţialist; „Din această neşansă — din această tăcere iniţială — poetul şi-a făcut şansa lui unică; el s-a născut împotriva ei, înfrîngînd-o". Dar „care este semnificaţia muţeniei lui?" „El are sentimentul că nu ţine de lumea aceasta, muritoare — răspunde criticul — că, născîndu-se, a pierdut paradisul. El e prieten al adîncului, al liniştii, sortit sâ contemple pururi absolutul din care s-a desfăcut. Nu se datoreşte muţenia acesta amintirii unei copilării depărtate, netrăite, a « vremii cînd încă nu eram », nu e ea prelungirea stării de nenaştere?". Blaga pare a ilustra aşadar teoria platoniciană a reamintirii, într-o variantă mai dramatică şi în ordine existenţială, nu doar intelectuală. Din „neputinţa de a-şi îndura condiţia umană", „poetul începe prin a se refuza", el „suferă că s-a născut şi regretă copilăria ca pe o vîrsta ideală, netrăită, ca pe o ţară pierdută prin naştere" ; mai mult, „el caută tulburat drumul întoarcerii spre nefiinţă"; „e peste tot o sete de linişte, o nostalgie după pacea increatului, o
anxietate în faţa vieţii", „pentru poet viaţa, naşterea, începutul sînt, de fapt, un sfîrşit". Nostalgia necreatului îl face să semene cu Barbu, însă „cazul autorului Oului dogmatic e altul; el tratează un motiv orfic, văzînd în poezie un mijloc de iniţiere în ordinea ascunsă a lumii", în vreme ce la Blaga „lauda somnului, refuzul vieţii nu sînt teme literare", ci se confundă cu însăşi existenţa poetului. Este Blaga un poet al neantului, un însetat de nefiinţă ? Evident că nu (versurile citate în sprijin sînt fie prea puţine, fie interpretate abuziv), şi criticul care o afirmă lărgeşte ideea făcînd-o să cuprindă şi contrariul ei; „Dar — şi în aceasta constă dramatismul poeziei — în refuzul poetului trăieşte şi se dă pe faţă o renunţare dureroasă, suferinţa de a fi nu exclude, ci implică bucuria de a fi, în nostalgia după « vremea cînd încă nu eram » se amestecă nostalgia după fericirile pămînteşti". Căutarea formulei poeziei lui Blaga pe cale speculativă continuă: „Se întîmplă acest lucru la prima vedere de neînţeles, poetul care refuză viaţa în numele nevieţii se plînge de a nu fi vrednic de viaţă; poetul care refuză ceea ce este ca pe o alterare a purităţii nefiinţei e fascinat de ceea ce nu s-a născut nu ca de o absenţă, dar tot ca pe o prezenţă. E ca şi cum, regretînd în naştere pierderea paradisului, poetul ar avea sentimentul că a pierdut nu nimicul, nu inexistentul, ci viaţa însăşi. O viaţă desigur pură, inocentă, netrăită. Contradicţia în care se zbuciumă poetul este de a resimţi refuzul vieţii ca pe o condiţie naturală şi totodată ca pe o infirmitate, ca pe o libertate şi ca pe o constrîngere".
Contradicţia şi seria de paradoxuri pe care o încheie se ridică pe o premisă în cel mai bun caz şubredă: a unui Blaga poet care „refuză viaţa în numele nevieţii". Atît cît se poate vorbi la el de „increat", acesta nu înseamnă niciodată inexistenţă,, ci existenţă în stare de virtualitate, deplină şi neintrată sub semnul caducităţii, întrebarea criticului; „dacă poetul transferă asupra paradisului pierdut atributele lumii reale, nu cumva adorarea vieţii netrăite e o revanşă, o compensaţie secretă pentru refuzul vieţii trăite?" se întemeiază pe aceeaşi premisă, dezvoltată în chipul arătat, adică pe ideea că paradisul năzuit ar fi nefiinţa, nimicul, pe care, printr-o mişcare ulterioară şi surprinzătoare, poetul îl echivalează cu „viaţa însăşi", ceea ce el este, de fapt, din capul locului. Contradicţia amintită este contradicţia dintre două naturi ale poetului şi această a doua mişcare, care o rezolvă, înseamnă victoria uneia dintre cele două naturi asupra celeilalte: „Blaga s-a născut cu o a doua natură şi poezia lui exprimă tocmai contradicţia dramatică dintre ea şi natura adevărată a poetului". Cea de a doua natură a poetului e văzută ca un „blestem"' şi ca o condamnare la „asceză".
în fine, după Manolescu Blaga nu-şi creează opera ci e creat de ea; „Opera îşi premerge şi-şi creează autorul, smulgîndu-1 treptat din tăcerea lui". El reprezintă deci o categorie (sau un caz izolat?) opusă aceleia a poeţilor „superiori operei lor", „poeţi care-şi premerg opera şi dispun de ea, cunoscînd-o". Dacă aceştia sînt creatori lucizi, atunci el este unul de tipul somnambulului: „ « Tristeţea metafizică » a lui Blaga este a poetului pe care opera lui îl premerge, antrenîndu-1 cu o forţă misterioară şi inexplicabilă, căreia el nu i se poate împotrivi, siiindu-1 să asculte de o voce care e a lui, dar pe care el nu şi-o ştie".
442
443
Devenită din nou accesibilă în partea ei cea mai întinsă, poezia lui Blaga este aşadar reexaminată global, în articole şi studii ca cele pe care le-am menţionat, sau în aspecte parţiale ale ei: Simion Mioc scrie despre Lucian Blaga şi valenţele elegiei (în Orizont, nr. 6/1966), Alexandra Indrieş despre Satul ardeleanîn viziunea lui Blaga (Orizont, nr. 8/1966), Eugen Todoran despre Paradoxul cunoaşterii în poezia lui Blaga (Contemporanul, nr. 47/1966) etc. Dintre textele din această categorie cel puţin două merită o consemnare mai amănunţită. Unul este micul studiu de ordin tehnic pe care i-1 consacră Vladimir Streinu în capitolul Poeţi verslibrişti şi evoluţia lor formală din cartea sa Versificaţia modernă. Consideraţiile de început sînt propriu-zis critice: în cele două volume de debut Streinu regăseşte „o sensibilitate orientată la mister, o afirmaţie nietzscheană a vieţii, o imaginaţie originală şi strălucitoare, dar rece, un climat speculativ, intelectualizat şi chiar logic în compunerea imaginilor". Asemenea date ar defini deopotrivă Poemele luminii şi Pietre pentru templul meu, între care „deosebirea era numai de ordin tipografic; în timp ce « poemele » fuseseră tipărite într-un fel de « proză spaţiată », « cugetările » volumului al doilea apăruseră în proză obişnuită. Dar, calitativ, nu se deosebeau « Poemele » puteau prea bine să primească tipografierea prozei, iar « cugetările » să fie dispuse după tehnica întîmplătoare a poemelor. [...] Versurile noului poet erau de fapt o proză întreruptă şi rînduită ca «poem tipografic »". Această formă îndrăzneaţă, „depăşind toate experienţele bucureş-tene, care urmaseră pe cele franceze", îşi are originea în teoria şi practica poetică a lui Arno Holz. în Paşii profetului, „cu toată identitatea de substanţă faţă de Poemele luminii", „artificiul tipografic dispare într-o măsură care înlesneşte recunoaşterea versului liber". Următoarele două volume aduc un spor de muzicalitate, consecinţă, după Streinu, a convertirii motivelor poetice într-un sens identic cu acela pe care-1 indica, în Istoria literaturii române, Călinescu: „motivele poetului se evanghelizează, şi tonul psalmodie, de necuprinsă taină, îi face versurile din ce în ce mai cîntătoare". în fine, poemele din culegerile La cumpăna apelor, La curţile dondui şi Nebănuitele trepte, ultimele la care se referă criticul, „alături de versul liber muzicalizat propun de asemenea vechi ritmuri prozodice, a căror disciplină unduioasă arăta a fi profitat din plin de şcoala libertăţii. Şi numărul acestor vechi ritmuri prozodice devine impunător mai cu seamă sub forma distihurilor", „a căror simplitate şi putere este cu totul necunoscută prozodiei noastre tradiţionale".
Celălalt text care, ziceam, merită o consemnare mai amănunţită este Folclorul arhaic în poezia lui Lucian Blaga, publicat de Ovidiu Bîrlea în Steaua, nr. 6/1966. Influenţa unor specii ale folclorului arhaic — deseîntece, bocete, colinde — asupra liricii blagiene fusese observată încă de Ion Pillat, în 1929. Nu numai acestea însă, constată Ovidiu Bîrlea, ci „întreg domeniul arhaic al folclorului" a marcat poezia lui Blaga „şi mai cu seamă metoda lui de creaţie". Fără a constitui o prezenţă exclusivă („există şi numeroase contingenţe cu celelalte genuri folclorice, în primul rînd cu cîntecul liric"), filonul arhaic „rămîne dominant". După
Ovidiu Bîrlea, „nu mai poate fi îndoială că Blaga a înţeles ca nici unul din poeţii noştri complexitatea gîndirii arhaice atît de îndepărtată de mintea noastră". Folcloristul caracterizează gîndirea arhaică astfel: „în sistemul gîndirii arhaice, tainele universului erau dezlegate fără greutate, găsindu-se o explicaţie pentru orice fenomen. Omul convieţuia în relaţiuni familiare cu acest cosmos; teama în faţa cataclismului şi a zeităţilor cîrmuitoare era îndulcită printr-o sumedenie de practici rituale care îi redau încrederea în puterile lui şubrede. întregul sistem de mituri şi rituri nu era decît o punte de legătură între om şi lumea înconjurătoare". După părerea lui „Blaga converteşte acest sistem « ştiinţific » primitiv într-unui poetic. Dacă pentru omul arhaic lumea exista potrivit credinţelor izvorîte dintr-o minte naivă şi lesne crezătoare, poetul reţine doar procesul de gîndire care pentru el are numai valoare poetică. Ceea ce era « noţiune ştiinţifică » în lumea arhaică, la poet devine imagine poetică, metaforă. în acest sens, Blaga reface istoria gîndirii, pornind de la începuturile ei, dar cu luciditatea omului modern căruia aceasta îi poate oferi o simplă metodă de investigaţie poetică". Aşadar „folclorul arhaic îi oferă poetului o metodă de a dezlega tainele lumii şi în concordanţă cu această metodă Blaga inventează cu o minte aparent naivă concepte înveşmîntate în imagini pe acelaşi tipar arhaic, adică ceea ce el numeşte mituri. [...] în sensul dat de poet, mitul echivalează cu elementul legendar care încearcă revelarea unui mister".
Consecinţa practică a acestei identificări — relative — cu modul primitiv de a concepe lumea e marea frecvenţă a temelor şi motivelor folclorice de factură, arhaică în opera poetului: „Unele sînt de sorginte folclorică, altele sînt prelucrări, uneori destul de îndrăzneţe, dar o bună parte sînt născocite de Blaga în spirit folcloric. Detectarea lor e îngreuiată de această imixtiune de felurite grade. Se poate apoi ca poetul să fi cunoscut direct de la sursă aspecte folclorice neconsemnate încă de culegerile folclorice". Identificarea şi analiza acestor teme şi motive în poezia lui Blaga şi prin raportare la modelele folclorice ar da, fără îndoială, un studiu de tot interesul, pe care Ovidiu Bîrlea îl schiţează doar, comentînd, fără a insista, cîteva poezii: Colindă, Solstiţiul grădinilor, Gîndurile unui mort, Taina-iniţiatului, Ursul cu crin. Meritul său e de a fi indicat o perspectivă posibilă a cercetării. Iat-o afirmată încă o dată, într-o formulare care exclude tentaţia absolutizării; „Prin numeroasele elemente folclorice străvechi pe care le frămîntă,. poezia lui Blaga poartă o vădită pecete arhaică, ea fiind un fel de Urpoesie. Acesta e însă numai un aspect, fiindcă poezia lui Blaga îl oferă şi pe cel opus, modernismul. Pe cît e de arhaică în fibrele ei, pe atît e de modernă în căutări şi semnificaţii. Creaţia lui poetică, asemenea unui lanus bifrontal, se desfăşoară între cei doi poli, cu unul sci'utînd începuturile, cu altul iluminînd frămîntările omului modern. Cel dintîi e pus în slujba celuilalt, calea care duce la ţintă: explorarea tainelor universului. Şi ceea ce este de-a dreptul paradoxal este tocmai constatarea că arhaicul i-a oferit cheia pătrunderii în misterele lumii şi vieţii moderne la o adîncime mult mai mare decît s-ar fi putut realiza pe alte căi. Ni se pare că
444
445
în această îmbinare dintre arhaic şi modern trebuie căutată cheia de boltă a poeziei lui Blaga şi ea ar explica profunzimea uluitoare a gîndirii lui poetice şi frăgezimea imaginilor sale".
în perspectiva receptării postbelice a poeziei lui Lucian Blaga, anul 1966 apare ca un prim moment de vîrf. Retipărirea volumelor mai vechi împreună cu un mare număr de poeme postume a provocat critica la un nou examen al operei poetului şi a prilejuit, într-un climat literar sensibil modificat, nu numai apariţia cîtorva studii de referinţă, dar şi angajarea mai decisă a receptării pe căi adecvate fenomenului poetic în general şi obiectului său nemijlocit — lirica blagiană — în special. Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că de aci înainte nu se vor mai produce devieri.
Că retipărirea poeziei Iui Blaga umplea un gol de mult resimţit se poate vedea şi din ritmul în care se succedă ediţiile. Cea a lui George Ivaşcu, din 1966 (cînd apăruse şi o antologie cu „Cele mai frumoase poezii"), e republicată în anul următor, adăugită: sînt incluse piesele din ediţia definitivă din 1942 care fuseseră lăsate de-o parte în 1966 şi sînt adăugate la postume şapte titluri, tipărite cu puţin înainte în reviste. Structura secţiunii de postume e menţinută: ciclurile din Poezii, 1962 (Mirabila sămînţa, Vară de noiembrie, Stihuitorul) şi Alte poezii.
Apare, acum, un nou volum consacrat poetului, după cel al lui Ov.S. Crohmălniceanu: Lirica lui Lucian Blaga de Dumitru Micu. Este un studiu monografic, de fapt un eseu liric, în care e parcursă întreaga operă poetică a scriitorului, în ordinea volumelor care o conţin, puse sub semnul cîte unei formulări rezumative: „Simbolica luminii", „în lumea lui Pan", „Spaima de marele" etc. Dumitru Micu pleacă de la două idei pe care le-am întîlnit şi în articolul lui Nicolae Manolescu (cea dintîi, şi la Balotă): a nostalgiei paradisului prenatal, stării de increat, şi a dominării poetului de către propria sa operă. D. Micu dă mai întîi tăcerii prelungite a copilului o interpretare speculativă, să-i zicem, barocă: „Pînă la vîrsta de patru ani, Lucian Blaga a fost, nu doar metaforic, « mut ca o lebădă». De unde venea, din ce obscure chemări regresive, această paralizantă teamă de cuvînt? Nu cumva metafizicianul, care avea să acorde, în meditaţiile lui, atîta însemnătate magiei, acţiona din negurile inconştientului, neidentificat şi nici măcar bănuit, asupra minţii firave a copilului? Poate, de pe atunci, Blaga intuia, fără posibilitatea comunicării, potentele creatoare ale cu vîntului. Cuvîntul se va fi revelat intelectului său « extatic » virtual, pe cine ştie ce înceţoşate căi, ca putere magică, zămislitoare de lumi". După care formulează ideea amintită: „Lucian Blaga a rămas toată viaţa cu o acuzată sfială, la propriu, faţă de vorba rostită, iar nostalgia vremii « cînd încă nu era », a « ţării fără de nume », prenatale, a stării de increat, 1-a urmărit pînă la reîntoarcerea în elemente. Poetul avea sentimentul de a nu aparţine lumii fenomenale, pieritoare, de a fi pierdut, ivindu-se în ea, paradisul". Criticul cedează aci din nou tentaţiei psihanalitice: „Nu cumva teama copilului de cuvînt traduce un refuz al naşterii, o neacceptare a lumii? [...] Amî-nînd peste normal luarea în posesie a cuvîntului, Blaga îşi prelungea existenţa într-un paradis preuman, tărîm al tăcerii primordiale". Sau: „Blaga a voit, în
anii premergători cu mult vîrstei înţelegerii, să-şi păstreze posibilităţile de auto-generare în starea de constantă virtualitate". Ieşirea din muţenia primilor patru ani de viaţă e interpretată ca acceptare a unei existenţe compensatorii; „Cîntînd, lebăda îşi cîntă implicit propriul requiem", însă „cuvîntul posedă însuşiri autode-miurgice", aşa încît „omul, apropiindu-şi cuvîntul, se autoconstruieşte, prin aceasta, ca om", deşi „se anulează ca înger". Poetului nu-i rămîne de altfel decît să înceapă să vorbească: „omul nu se poate produce pe sine decît în lume. Nu are unde să-şi întemeieze altundeva paradisul. Lucian Blaga a ajuns pînă la urmă eiu numai să ia în stăpînire cuvîntul, dar să se întocmească pe sine însuşi din materia, Iui. Să se ucidă şi să se făurească în cuvînt ca un alt Meşter Manole în edificiul său monumental. Cum s-a spus, Blaga e prin excelenţă un poet (şi un filozof) dintre aceia cărora opera le premerge. Nu-şi creează ei opera, ci sînt (printr-un act de sacri-ficare, în înţelesul originar: acela de preschimbare, prin autodistrugere, într-o substanţă sacră) creaţia operei lor". Ideea nu devine mai clară şi mai convingătoare în noul context în care e afirmată. Speculaţiei lui Dumitru Micu îi lipseşte rigoarea. Dar să trecem pe terenul critic propriu-zis, al analizei aplicate a operei, "întîrzierea debutului editorial s-ar datora unei sfieli „faţă de graiul tipărit", care o repetă pe cea din prima copilărie faţă de cuvîntul rostit. în fine apărută, poezia de început se caracterizează în primul rînd prin „imagismul stihial". Sti-fiialul e „modul expresiv specific al expresionismului", şi în Poemele luminii e,expresionismul creşte, obişnuit, din impresionism", printr-o tehnică de care vorbise mai întîi Lovinescu: „Poetul notează o impresie, pe care apoi o amplifică pînă la cosmic, pînă la transcendenţă [...], nuanţa se ridică frecvent la Idee, realul se 'împlîntă în vis, imaginea devine simbol, naraţia — parabolă şi mit". Altfel spus, „concepute sub zodia stihialului", „versurile din volumul blagian de debut şi unele din cel următor procedează din principiu la exagererea nelimitată a senzaţiei, la transcendentalizarea viziunii". în Paşii profetului „panteismul declanşator de frenezii cosmice din primul volum îşi restrînge, prin substanţializare, cuprinsul, concretizîndu-se într-un pannaturism fabulos", „totul pare o sacralizare a organicului". Versurile sînt comentate în sensul panismului („Oarba pulsaţie vitală este percepută cu toate simţurile, dar mai ales tactil. Senzaţiile tactile ine pun în contact nemijlocit cu valul existenţial"), în care Dumitru Micu vede „,un panteism nutrit de erezii bogomilice": „Acest cult al materiei vii, al trupescului, nu exclude spiritualitatea. Lutul ce dospeşte în amiaza toridă e traversat de o transcendenţă păgînă, materia e gravidă de « har Iar această „transcendenţă păgînă" nu e decît una dintre feţele divinităţii: „în reprezentarea poetului mostru [....] făcătorul luminii şi suveranul tenebrelor sînt gemeni în veşnicie [...]. Gîndul acestei paradoxale înrudiri traversează toată opera scriitorului". Crist care-i ia locul lui Pan (în ciclul Moartea lui Pan) nu e deci decît un avatar al acestuia: „Pan se recunoaşte, de fapt, în tînărul palid, pe sine. Căci divinitatea, . în închipuire blagiană, e aceeaşi şi în veci, oricare i-ar fi înfăţişările". Aplicînd ădeea Iui Blaga (din Daimonion) despre demonic ca „ieşire din sine a divinităţii"
446
447
criticul dă noului simbol mitologic o interpretare surprinzătoare a cărei legătură cu poezia e greu de întrevăzut: „Crist e conştiinţa predestinării umane tragice, e şarpele. în el umanitatea se zvîrcoleşte în sforţări deznădăjduite de înălţare deasupra condiţiei proprii. [...] Conceput sub pomul oprit, sîngele lui e otrăvit de veninul pus de şarpe [...] în mărul pe care 1-a dat Evei". Aceeaşi observaţie se poate face şi în marginea sensului atribuit iubirii: „Soră a morţii, prevestitoare a ei, e iubirea. Iubirea este darul şarpelui. E tot ce a putut dărui omului Lucifer în locul promisei cunoaşteri fără hotar. Iubirea e începutul şi un permanent stimul demonic al efortului cognitiv. Dar şi un mod de automistificare. [...] Femeia este unealta demonului în opera de autoconstituire umană". E limpede că reflecţia urmează un curs autonom, pînă la propoziţii ca acestea: „Deschizînd braţele, femeia închipuie crucea şi orice îmbrăţişare este o răstignire". Observînd că eseul lui Dumitru Micu deviază frecvent (legitimîndu-se de la libertatea genului?) de la traseul anunţat în titlu şi că el cuprinde de asemenea multe afirmaţii — unele interesante, altele numai surprinzătoare — nedezvoltate sau nesusţinute analitic, mă voi limita la consemnarea ideilor critice mai clar articulate şi mai apropiate de textul operei. „Expresionismul blagian se esenţializează în culegerile în marea trecere şi Lauda somnului", constată criticul, „şi o dată cu această esen-ţializare îşi accentuează originalitatea. Acum începe să se realizeze integrarea profundă, organică, a poetului în climatul spiritualităţii ancestrale, în etnic", în aceste volume „poetul ne duce într-o lume bolnavă de cer, spiritualizată, însă nu pînă la descărnare, teritoriu al aspiraţiilor retezate, al îndoielilor, deznădejdilor şi speranţelor, cufundat în orizontul misterului". în ciuda acestei aspiraţii uranice, poetul e definit ca avînd vocaţia adîncului: „Dimensiunea spiritului blagian e adîncul. în aceasta rezidă structurala sa înrudire cu Eminescu"; „Cultul « adîncului » e o constantă a atitudinii lirice şi filozofice blagiene. « Adîncul », teritoriu nu al limpidităţii, al cristalelor, ca în lirica eminesciană, ci dimpotrivă, al întunericului, e pentru poetul «tristeţii metafizice» un ţinut demiurgic. în beznele de jos se întîlnesc şi se întrepătrund principiile antinomice care prezidează la urzirea vieţii". Poet al adîncului, Blaga este aşadar un poet al nocturnului tenebros. De aci ar veni şi nostalgia „stării de increat": „Blaga suferea de a nu-şi fi putut înveşnici dăinuirea în abisurile impenetrabile. Trăirea îi părea trădare [...]. Născîndu-se, se lepădase de «marele ». De unde o insuportabilă spaimă". Circumscriind în asemenea termeni relaţia poetului cu lumea, criticul dă totuşi tristeţii lui metafizice o explicaţie sociologică, similară celei pe care o dădea Tertulian, şi întemeindu-se pe acelaşi document (poezia Făgăduinţi din flăcări): „Poetul a visat « fabrici lîngă rîuri sfinte », în care « rugăciuni de clopote să ni se pară / fapta mînilor între motoare » [...]. A întrevăzut, cu alte cuvinte, o posibilă nouă spiritualitate. în loc de aceasta, iată vrăbii şi şerpi albiţi de ciment [...]. « Făgăduinţele » nu s-au ţinut, minunea sperată « nu se-mplineşte ». De aci  « tristeţea metafizică »".
448
După care revine la ideea „adîncului": „Steaua aspiraţiilor blagiene este pămîntul. Spirit « adînc », poetul nu-şi proiectează idealul în sfere superastrale, ci şi-1 localizează in orizonturile Geei". Cîteva motive poetice fundamentale sînt subsumate acestei idei: muntele, satul, copilăria. în legătură cu altele se propun interpretări curioase: pasărea sfîntă din poemul cu acest nume inspirat de sculptura lui Brâncuşi „ e şarpele reînălţat la cer, Lucifer redevenit Sfîntul Duh". Haiducul din poezia intitulată astfel este „un Hristos al pădurilor, împărăţind peste jivine". „Teama de viaţă, tăgăduirea ei" coexistă la Blaga („se conjugă") „cu ispita trăirii, cu setea de cunoaştere şi mai ales cu spaima de trecere": criticul reia ideea de la care a pornit în acest eseu cît se poate de meandric şi o reformulează astfel: „Frica de a se desfăşura în lumină devine obsesie a inevitabilităţii autoconstruirii şi prin aceasta autoconstruire. [...] El pune lumea să cînte, o transformă, şi se transformă implicit, în cîntare". Acceptînd să se integreze lumii, singurul spaţiu în care se poate „autoconstrui", el acceptă şi starea definitorie a lumii, care e „boala": „Boala aceasta stranie [...] e păcatul originar, faptul de a fi, ea intră în însăşi definiţia existenţei. Schopenhauer ar fi identificat-o, negreşit, cu oarba «voinţă » universală. Lucian Blaga o asimilează, întrucît se pronunţă în sfera omenescului, ursitei creatoare".
Cînd tentaţia speculaţiei care e gata să urmeze orice sugestie reală sau părelnică a unui vers şi care reuneşte, uneori arbitrar, fragmente de poeme, scrieri filozofice şi piese de teatru, se mai domoleşte, criticul regăseşte căile comunicării cu opera: „Identificarea rostului uman şi a condiţiei fericirii cu integrarea în destinul creator (ce implică « frînarea » stilistică, limitarea) sau, în alţi termeni, cu acceptarea «bolii », zămisleşte în lirica blagiană de maturitate o euforie nouă, care, în deosebire de aceea a creaţiei de tinereţe, adună în ea, precum fructul în dul-cele-i must — sublimate — aromele, dar şi veninul «pomului blestemat». Poemele se umplu de avînturi şi melancolii calme, parcă nepămînteşti, viziunile au efulguraţii diafane şi un tremur rilkeean blînd ca lumina toamnei". Multe poeme „au un hieratism de icoană bizantină, o glacialitate cu irizări de argint şi aur, o savantă încremenire strîmbă, în fine, o anume stîngăcie voită, de o infinită suavitate". Criticul poate observa acum mai clar şi fizionomia concretă a poemelor: „volumele de după Lauda somnului primesc în spaţiul lor, în proporţii crescînde, lîngă versul liber, pe cel tradiţional. încă din Lauda somnului, de altfel, e vizibilă tendinţa de sporire a concentrării, de cristalizare". De asemenea, apropierile de poezia populară: „Folclorul i-a fost lui Lucian Blaga, am putea zice, congenital. Poetul crea în spiritul folclorului românesc fără să-1 fi studiat [...]. Din La cumpăna apelor începînd, poezia blagiană îşi asimilează conştient, sensibil prelucrate, stilizate specific, nu numai motive, dar şi forme ale liricii populare. Prin aceasta, ea dobîndeşte o nouă melodicitate, o fluiditate particulară". Mai interesantă — şi mai nouă — este următoarea observaţie: „Un alt rezultat al transformării tehnicii poetice blagiene este autonomizarea poemelor. Cele dintîi patru volume însumează mai ales poeme desţărmurite, contaminate unele de altele, poeme ce comunică între ele prin motive,   simboluri, prin  atmosfera  interioară,   prin  stările lirice,
449
încît a le ţine minte, ca atare, nu e uşor. Forţînd puţin nota, am putea spune că fiecare volum e un poem, iar poemele conţinute, tot atîtea cînturi. Fără rigidităţi, poeziile tind, în cărţile următoare, a se organiza cît mai strîns, diferenţiindu-se individual, fortificîndu-şi marginile. După 1944 îndeosebi, Blaga îşi fixează poemele, tot mai des, în rame rezistente, de metal, fără să şi le metalizeze. Poetul devine clasicul propriului romantism". „Clasici-zarea" e ilustrată şi cu alte aspecte, caracteristice în special volumului La curţile dorului şi ciclului portughez de aci. în această fază „creaţiei de mari simboluri i se preferă notaţii purtătoare de sugestii subtile şi poeziile respiră idei printr-un aparat de mare fineţe". Rafinamentul atins aci indică „desăvîrşita maturizare artistică", dar în el intră „şi un risc al rotunjirii în sine, al culminizării într-o perfecţiune rece, academizantă". Riscul se va dovedi însă minor, căci poezia lui Blaga „se înnoieşte cu Nebănuitele trepte şi (sporit) cu versurile publicate după 1944 în înseşi resursele ei". Se produce o „reorientare a inspiraţiei", echivalată de critic cu o ieşire din subteran la suprafaţă: „Deprins să cutreiere meleagurile «adîncului», «cîntăreţul bolnav » asistă deodată, în domeniul sufletesc, Ia o « schimbare a zodiei ». Ce crezuse a fi doar reminiscenţă a unui rai dintr-o presupusă altă existenţă i se revelă aievea"; „Poemele destănuie nu doar stări trecătoare de beatitudine, ci o adeziune definitivă la frumuseţile desfătate de Helios". Prin această lentilă roz e citită, povestită, comentată poezia din Nebănuiiele trepte şi din culegerile postume apărute pînă atunci. Criticul menţine textele sub ochi şi numai rareori, împins de elanuri speculative, i se pare că vede în ele şi ceea ce ele nu spun. Un exemplu: „Iubită, copila ivită în « poarta toamnei » se învesteşte prin calitatea aceasta cu atribute materne. Iubita restituie sufletului copilăria. Implicit, ea devine o Maică a Domnului [...]. înviată la chemarea Evei devenită Măria, starea de copilărie va fi încredinţată nebănuitei mame, spre ocrotire".
Reorientarea, amintită, a inspiraţiei e definită în alt loc astfel: „în lirica blagiană asistăm la o inversare de perspectivă, la o conversiune, o reorientare: către «înalt ». Materia aduna altădată, în reprezentarea poetului, spiritul ia ea, îl conţinea precum un vas lichidul. în noile creaţii, materia aspiră la transsubtan-ţiere, organicul tinde să-şi spargă hotarele, lumea fenomenală urcă spre transcendent". Şi totuşi, schimbarea nu e atît de radicală pe cît pare: „Cultul « înaltului » nu implică, în poemele blagiene, dezavuarea valorilor stimate anterior. Temeiul existenţei continuă a fi, în înţelegerea sa, « adîncul », dar făpturile acestuia se sforţează neodihnit, precum în opera lui Arghezi, întru depăşirea propriei condiţii. Altădată poetul citea destinul uman în zbaterea şarpelui. în lirica din perioada ultimă îl inspiră viermele « născut din scrum de lună », fluturele, totem al   « seminţei ştiutoare »".
Eseul monografic al lui Dumitru Micu, preponderent liric în substanţă şi în stil, se încheie poematic, după comentarea postumelor — în sensul arătat şi cu caracterizări formulate în parte în capitolul despre Blaga din volumul Litera-
tura română de azi, publicat în 1965 împreună cu Nicolae Manolescu — urmărite în ordinea ciclurilor din ediţiile Ivaşcu, într-un stil de prohod şi de epitaf: „ «lebăda mută » a cîntat. Lebăda sacră şi-a întocmit fiinţa fără moarte, din cîntec. Pămîntescul trup poate fi redat elementelor. Cu « glas de seară », profund, bate ceasul. [...] Nu e ceasul apocalipticei nopţi din Pompei [...], ci un ceas mioritic, cu dangăt stins de clopot scufundat. Cîntec al întoarcerii în anonimat, inegalabil. [...] Lucian Blaga, omul, doarme «dezmărginit » în ţărînă astrului pămîntesc, în ale cărui străfunduri i-a plăcut să se privească. [...] Lucian Blaga, poetul, fruct de lumină al cîntecului său, s-a înălţat în « clima fierbinte a basmului », la inorog, spre a străluci între stelele mari".
Momentul pe care-1 reprezintă cartea lui D. Micu pare unul de tranziţie în istoria mai nouă a receptării poeziei lui Blaga: după faza apropierii prudente făcuta de un spirit critic avînd intuiţia valorii, dar şi aprehensiunile produse de lunga perioadă de tăcere şi de spectrul filozofiei scriitorului, a urmat una de îmbrăţişare afectuoasă: abolirea distanţei se poate observa în tehnica interpretării, a comentariului, care tinde spre parafrază şi preia limbajul şi ideile poetului, şi în stil — liric, adjectival, emoţional. Va urma — e de aşteptat — o fază în care spiritul critic se va distanţa din nou de obiectul său, pentru a-1 putea observa şi judeca liber deopotrivă de presiunea prejudecăţilor şi de servitutile unei adeziuni entuziaste necondiţionate.
Dar să urmărim în continuare procesul receptării şi să consemnăm, în punctul în care ne aflăm, mai întîi studiul lui Eugen Todoran, Preliminarii la opera lui Lucian Blaga (Revista de istorie şi teorie literară, 1/1967). Fost student al lui Blaga şi membru al Cercului literar de la Sibiu, Eugen Todoran publicase un articol despre magistrul său încă în 1940 (în jurul perspectivei sofianice, în Tribuna, nr. 136), pentru a reveni în 1966 cu un altul, Paradoxul cunoaşterii în poezia lui Lucian Balga, în Contemporanul, nr. 47, început al unei serii de studii care continuă, vom vedea, pînă azi. în aceste Preliminarii ... din 1967 Eugen Todoran notează mai întîi că „opera lui Lucian Blaga este o concludentă expresie a tendinţei de maturizare a culturii româneşti într-o etapă decisivă de integrare a ei în cultura europeană, după întregirea statului naţional", reprezentînd un moment de ruptură şi de salt în literatura Transilvaniei, care „aducea o tradiţie folclorică şi latinistă, cu adinei implicaţii etice": o desparte de aceasta „cel puţin un potop" (cum spunea Blaga despre teatrul nou european în raport cu cel romantic), „căci ea a fost de la început o literatură de factură europeană în concordanţă cu tendinţele epocii". Aproximată mai de aproape, „factura europeană" înseamnă apartenenţa la „noul stil", „caracteristic expresionismului", pe care Eugen Todoran îl explică într-un fel pe care l-am mai întîlnit: este un curent care „exprima ideologia burgheză a epocii imperialismului, pătrunsă de aspiraţia spre transcendent, spre absolut, ca răspuns al suferinţei şi dezamăgirii faţă de anomaliile care se arătaseră încă în ultimele decenii ale secolului trecut, absolutizate însă intr-o formă dramatică o dată cu prima etapă a crizei generale a capitalismului". E vorba de „anomaliile societăţii burgheze, prin care încă din secolul
450
451
trecut criticul C. Dobrogeanu-Gherea explica originea pesimismului în viaţă şi artă" şi care „se menţin şi în anii postbelici, în tendinţele contradictorii ale scriitorilor care deşi refuzau sistemul capitalist nu găseau idealuri valabile pentru progresul social".
Schimbînd perspectiva nemijlocit sociologică cu una cultural-filozofică, Eugen Todoran defineşte expresionismul ca acea „reacţie împotriva formelor consacrate ale artei burgheze" care „a însemnat respingerea unei lumi artificiale şi mecanizate, a spiritului sclerozat şi anchilozat de înstrăinarea omului în propriul său mediu de viaţă socială, opunînd estetismului purist şi scientismului steril o viziune dinamică asupra lumii, manifestată prin exaltarea personalităţii omului pentru regăsirea unităţii originare, în care fiinţa lui se întîlneşte cu fiinţa universului, sub forma unui fenomen primar, într-o experienţă necomunicabilă în conceptele logicii şi neconvertibilă în calculele tehnicii". Privită în aceste două perspective — dintre care una reprezintă sublimarea celeilalte — opera lui Blaga apare astfel: „Refuzul realităţii mizere, apărută după război, în contrast cu promisiunile aşteptate, este evident" într-o poezie ca Fâgâduinţi din flăcări, „deşi poetului nu-i erau deloc clare cauzele adevărate ale anomaliilor sociale. Nemulţumirea se va transforma în căutarea unui ideal care, integrîndu-1 pe om într-o existenţă « originară », îl va înstrăina tot mai mult de ceea ce el caută în viaţă, de rostul ei uman. Sentimentul acestei permanente căutări a poetului « bolnav de prea mult suflet » constituie motivul fundamental al întregii lui opere, recu-noscîndu-i-se chiar în această direcţie valoarea ei poetică deosebită, cu toate că tensiunea interioară care transcende realitatea rămîne o căutare fără obiect". Elanul spre absolut şi eşecul lui motivat social sînt termenii definiţiei pe care Eugen Todoran o dă operei lui Blaga: „în creaţia poetică a lui L. Blaga recunoaştem aşadar elanul nestăvilit spre absolut, comparabil cu explozia sufletească din arta lui Van Gogh, Picasso, Brâncuşi, poetul fiind « bolnav de prea mult suflet » într-o lume lipsită de orice ideal. Dar, ca urmare a crizei sociale pe care expresionismul o transpune în artă prin exagerarea realităţii urmărită în creşterea ei nelimitată de la pămînt la cer, poetul, în elanul său, nu găseşte o corespondenţă cu lumea exterioară, căutarea lui fiind, zadarnică, dramatică în măsura în care el simte golul în fiorul eternităţii. Această neîmplinire a omului, pe măsura absolutului căutat, constituie ideea poetică fundamentală a operei lui Blaga, exprimată în poezie ca un conflict cu sine însuşi, ca dramă a cunoaşterii, şi în teatru ca un conflict cu lumea exterioară, ca dramă a acţiunii".
Pînă aici opera lui Blaga este, dacă nu explicată prin expresionism, în orice caz definită din perspectiva acestui curent, văzut ca o formulă de artă ce corespundea primei etape a crizei sistemului capitalist. După care Todoran face două observaţii menite să particularizeze poziţia scriitorului; „După cum expresionismul poetului n-a fost determinat numai de factorii sociali specifici ţărilor apusene în primul sfert al veacului nostru ci şi de condiţiile ţărilor româneşti în aceeaşi perioadă istorică, tot aşa partea cea mai valabilă a operei lui, cu toată noutatea formulei poetice, este în concordanţă cu tradiţia culturii româneşti,
în primul rînd a Transilvaniei, întemeiată la rîndul ei pe o străveche cultură folclorică". Este vorba aşadar pe de o parte de un expresionism determinat şi de condiţii sociale naţionale, iar pe de alta de integrarea acestei opere în tradiţia culturii româneşti. în susţinerea acestei din urmă idei criticul porneşte de la concepţia lui Blaga asupra expresionismului, care includea şi folclorul, şi expune teoria lui despre cultura populară şi despre cultură în general.
Iată şi concluzia lui Eugen Todoran la Preliminariile sale: „Dacă ne gîn-dim acum la ce rămîne valabil din întreaga operă a lui Blaga, cu toate rezervele pe care le avem faţă de anumite teze ale filozofiei lui, putem răspunde: poezia. Şi trebuie să adăugăm imediat că ea este o mare poezie, întrucît exprimă o adîncă tensiune interioară. Blaga este un poet al « firii », aşa cum religiozitatea lui o concepea, într-o viziune impusă de stilul vieţii noastre, cu tot ceea ce ţine de condiţia noastră istorică. Religiozitatea, ca fond al poeziei lui Blaga, este o căutare a lui Dumnezeu, pierdut pentru totdeauna « în ţărînă, în foc, în văzduh şi pe ape », după o străveche concepţie populară, care păstrează urmele unui materialism naiv şi totodată ale unui umanism combătut în cursul istoriei, de apărătorii bisericii, ca «erezie»". Ideea din urmă, cel puţin în prima ei parte, era, cum ştim, şi a lui Tu dor Vianu.
în Ramuri, nr. 9, 15 septembrie 1967, Al. Piru publică studiul Estetica şi poezia misterului la Lucian Blaga, care va forma, împreună cu articolul din 1966 despre Hronicul şi cîntecul vîrstelor, capitolul consacrat scriitorului în Panorama deceniului literar românesc 1940—1950, pe care o va tipări în 1968. Scris în perspectiva acestei cărţi, studiul se referă numai la volume publicate de Blaga în intervalul amintit (între ele, culegerea de versuri Nebănuitele trepte). După prezentarea succintă a concepţiei despre cultură a lui Blaga, făcută cu comprehensiune şi cu simpatie („Opera este în întregul ei impresionantă şi nu e îndoială că va atrage atenţia mişcării filozofice europene de îndată ce va putea să intre în circulaţie"), Al. Piru ajunge, trecînd prin estetica filozofului, la caracterizarea poeziei, pe care o apropie mai întîi de romantismul german. „Poezia lui Lucian Blaga este o speţă de idealism magic, concepînd lumea ca o proiecţie fantastică a unui eu magic, invadat de vis şi aiurit de miracole. Nebănuiiele trepte se deschid cu un program de poezie în duh magic, mitic, metafizic şi oniric, călăuzit de « şarpele casei » şi « zeii din plai »". în alte versuri „poetul cîntă tristeţea de a nu putea dezlega tainele" sau „laudă bucuria revelaţiei" (Schimbarea zodiei) ; „Somnul este experienţă în planul miracolului" (Veghe), „dar totdeodată şi moarte, coborîre pe trepte nebănuite în alt regn, întoarcere la matcă" — în Epitaf, în care criticul regăseşte „sentimentul înfrăţirii cu pămîntul din Mioriţa, mitul funebru popular".   Cîntec pentru anid 2000 îi sugerează o apropiere de Rilke.
în 1968 poezia lui Lucian Blaga e publicată în „Biblioteca pentru toţi", în două volume, intitulate Poemele luminii şi Mirabila sămînţa. Ediţia, îngrijită de George Ivaşcu. reproduce cuprinsul culegerii de Poezii din 1967. Prefaţa, semnată de Mircea Tomuş, este un eseu, surprinzător de la un anumit punct încolo, cum vom vedea, pe tema încadrării istorice şi tipologice a poeziei lui Blaga. Aceasta
452
453
a fost caracterizată fie ca singulară, de o noutate izbitoare, fie ca expresionistă., „Problema ascendenţei spiritului blagian", rezumă Tomuş, amintind şi alte înţelegeri ale ei, „se pune pe cel puţin două coordonate, pe de o parte, prin situarea în propria cultură naţională, pe de alta, într-un climat european căruia poetul nu-i era străin. în primul caz se vorbeşte despre ascendenţa transilvană a poetului, în cel de al doilea se discută cu precădere raporturile lui cu expresionismul, şi anume cu cel poetic german în primul rînd". Criticul se opreşte mai întîi la prima dintre aceste încadrări. „Ascendenţa transilvană a poetului", scrie el, într-un stil al disocierilor şi amînărilor propriu întregului eseu, „poate fi privită, la rîndul ei, iarăşi din două puncte de vedere: pe o latură, considerînd linia strict poetică în care se încadrează el, urmînd un anume sens transfigurator, de pronunţată culoare mitică, descins, după cum s-a arătat în cîteva studii, din Coşbuc la Goga; pe cealaltă, un subiect prea puţin sau chiar deloc abordat pînă acum: ambianţa artistică (şi morală am putea spune) specific transilvană, înţeleasă pe cele mai largi dimensiuni, între componentele căreia am putea enumera arta cioplitorilor în lemn şi a arhitecţilor populari, măiestria ţesăturilor din ştergere şi ii, icoanele pe lemn şi sticlă, folclorul literar". Semne ale descendenţei poeziei lui Blaga din cultura populară transilvană ar fi următoarele; „melodicitatea folclorică", apoi „o anume vocaţie epică", „faptul că aproape în totalitate poeziile Iui Blaga se încheie, îşi satisfac un anume rost constructiv tinzînd spre un sfîrşit anuitie, spre o rezolvare, fie ea pedala mai apăsată a unui ritm, fie linia de acoladă ce rotunjeşte tabloul, fie sentinţa finală a unei dezvoltări morale". Este, evident, cam puţin şi cam vag, dar criticul ne asigură că „se pot descoperi şi alte motive de susţinere a acestei apropieri, iluminări brusce, izbucniri din adînc ale unei comuniuni de profunzime, cum poate fi, de exemplu, poezia intitulată în munţi, a cărei tehnică picturală ne evocă între alte direcţii de posibilă influenţă inspiraţia de magică, sublimă candoare a iconarilor pe sticlă". Şi, concluziv; „înţelegem faptul descendenţei poeziei lui Blaga din aria mai largă a spiritului artistic transilvan, arie dominată cu autoritate de creaţia anonimă şi arhaică, drept o corespondenţă de tot largă sau, mai precis, drept posibilitatea de a anula vidul de ascendenţă al acestei opere. Proclamăm deci existenţa unui mediu genetic ambiant orientat pe orizontală în diversitatea manifestărilor artei populare, dar mai ales pe verticală, în sens temporal, şi, prin forţa împrejurărilor, prea puţin istoric, spre mari depărtări arhaice".
în ceea ce priveşte situarea poeziei lui Blaga în raport cu literatura europeană a epocii, Mircea Tomuş, respinge, deşi nu în termeni foarte clari, ideea afilierii ei la expresionism, vorbind de „prăpastia ce separă cei doi termeni, respectiv pe Blaga de expresionism, mai ales în domeniul substanţei şi orientării principale a lirismului". „Ce este, la urma urmei, Blaga?" — se întreabă el. „Un neoromantic? Un expresionist? Pentru fiecare din aceste răspunsuri argumente există, numai că trecătoare. Caracteristicile fundamentale ale poeziei sale ni-1 recomandă însă ca pe un clasic. Evident, nu un neoclasic academizant, ci un clasic de structură adîncă, stratificată treptat de la perioada începuturilor în care, pe lîngă
efuzianea sentimentală de moştenire post-romantică, se stabiliseră deja, odată, cu transparenţa clasică a versului blagian, cel puţin cîteva mari teme caracteristice: omul, iubirea, moartea etc, trecînd prin etapa de maturitate în care procesul clasicizării se adînceşte gradat spre ultima vîrsta." Relaţia cu expresionismul este totuşi admisă, dar în aceşti termeni: „în primul rînd, apropierea lui Blaga de expresionism este rezultatul unei coincidenţe temporale; în al doilea rînd, ea este limitată, sprijinindu-se obligatoriu şi numai pe fondul de clasicitate al celor doi termeni ajunşi în relaţie. Căci fie la expresionişti, fie la Blaga, perceperea naturii în dimensiunile şi momentele vieţii ei magice, miraculoase, precum şi abstractizarea adîncă nu sînt altceva decît o reactualizare a unor atitudini din fondul clasicităţii primare". Fondul de clasicitate al expresionismului? Ideea, şocantă,, rămîne simplu afirmată. Ea pare în orice caz a se întemeia, pe echivalarea clasicităţii cu arhaitatea.
Dar să vedem în ce constă clasicismul lui Blaga.
El nu constituie^ insistă criticul, un aspect între altele al operei poetului; „Dacă ar fi să trecem în revistă componentele clasicismului blagian ni s-ar impune, neîndoioasă, constatarea că fiecare în parte se orientează pe dimensiunea de maximă adîncime a acestei opere, iar toate împreună acoperă, împînzesc întreaga ei substanţă". Care sînt aceste componente? Prima ar fi „preponderenţa,, prestigiul imaginii"; se pot constata modificări importante în evoluţia de la Poemele luminii la Mirabila sămînţa (ciclul), dar „oricare ar fi fost rolul şi semnificaţia imagismului în poezia lui Blaga, el se încadrează şi trebuie înţeles în complexul larg ce asociază sentinţa horaţiană ut pictura poesis cu practica de totdeauna a versului de factură clasică pentru care pe primul plan al importanţei rămînea caracterul vizual"; altă dovadă de clasicism ar fi „claritatea, transparenţa ansamblului vers-gîndire"; „poezia lui Blaga a respectat întotdeauna o anume ţinută de elevaţie şi limpezime, impusă prin intermediul unei riguroase autocen-zurări a versului şi care nu poate fi separată de spiritul clasicităţii"; clasică este, apoi, „problematica lui Blaga", mai întîi în ansamblul ei, „prin factură şi orientarea generală într-un mediu ambiant specific", dat de „formaţia profund umanistă a lui Blaga, care se înscrie în istoria umanismului românesc drept una din sintezele cele mai de seamă", în al doilea rînd prin „temele" care compun această problematică; iubirea, moartea, femeia, natura, absolutul etc. Enumerîndu-le doar, criticul se opreşte la două „perspective tematice", care i se par mai concludente; idilismul lui Blaga (care „este unul rustic, agrest, afin în spaţiul viziunilor epice şi al lirismului specific cu creaţiile timpurii ale mitologiei eline", fiind totuşi „surprinzător de nou, deci modern, întrucît se sprijină pe largi temeiuri filozofice") şi „poziţia sa personală faţă de problema etnicului" (pe care autorul o indică sumar). în fine, de clasicism ar ţine „caracterul impersonal al liricii lui Blaga", care „e molcom şoptitoare pentru că ne comunică emoţia melancolică a confruntării noastre cu inefabilul".
454
455
Acesta este punctul de vedere al lui Mircea Tomuş în legătură cu clasicismul poeziei lui Blaga. (Criticul a reluat textul în volumul său Carnet critic, 1969, sub titlul Clasicismul lui Blaga.)
Surprinzătoare este nu afirmarea lui, ci absolutizarea, subsumarea tuturor, aspectelor expresive şi substanţiale ale operei blagiene conceptului de clasicitate O relativă imprecizie a termenilor şi insuficienta claritate, amploare şi rigoare a demonstraţiei fac însă ca el să apară mai mult ca o idee critică incitantă decît ca o interpretare convingătoare. Reluarea lui în finalul eseului e făcută cu un plus de pregnanţă în afirmaţii, care nu poate suplini însă argumentul critic: valoarea operei poetice a lui Blaga „se măsoară în termenii şi pe suprafaţa clasicităţi" ; „în timp, clasicismul lui Blaga mărturiseşte izvoare ascunse depărtat, în umbra epocilor arhaice din copilăria umanităţii, dar mai ales din fondul tradiţional, autohton [...]. în spaţiu, el acoperă regiuni vaste, primind ecouri pînă şi din depărtate spaţii transeuropene. Cît priveşte fondul problematic, bogăţia lui stă în esenţe şi semnificaţii; refuzînd cheltuirea excesivă în diversitate, acest fond se structurează pe o dominantă de bază, confruntarea Omului cu Absolutul, sondînd adîn-cimile ei de tragism şi proclamînd în final biruinţa vieţii în devenire". Mircea Tomuş e de părere că „clasicitatea lui Blaga e mai întinsă şi mai bogată în semnificaţii decît cea a lui Pillat, de exemplu" şi că „din acest punct de vedere figura poetului nostru poate fi comparată pe plan extern cu cea a lui Goethe, iar în orizont românesc cu cea a lui Eminescu".
Relaţiei dintre poezia lui Blaga şi expresionism, negată de Mircea Tomuş sau cel puţin împinsă într-un plan periferic, îi consacră în acelaşi an un mic studiu Victor Iancu: Lucian Blaga şi expresionismul german (în volumul colectiv Studii de literatură comparată publicat de Institutul de istorie şi teorie literară „George Călinescu"). „Ar fi cu totul greşit a crede că raporturile care-1 leagă pe Lucian Blaga de expresionism ar însemna influenţa — directă sau numai indirectă — a vreunuia dintre scriitorii mai de seamă ai acestui curent", scrie Victor Iancu; „Blaga pur şi simplu s-a regăsit pe sine în ideologia artistică generală a mişcării expresioniste".
Autorul îşi continuă ideea într-un mod care o face confuză; „De altfel, Blaga nu este un produs pur al expresionismului. Toată viaţa lui a trăit în admiraţia lui Goethe [...]. Nu mai puţin l-au interesat şi romanticii — de altfel o trăsătură expresionistă, dar, în speţă, o experienţă estetică anterioară întîlnirii sale, fără îndoială hotărîtoare, cu expresionismul. Dintre romantici sau semiromantici preferinţa lui s-a îndreptat, şi din motive prozodice, spre Holderlin. N-a fost străin nici de poezia lui Rilke — apropiată de expresionişti ca manieră în ultima ei fază —, dar nici de Ştefan George, cu totul străin de experimentul expresionist". Aşadar, fără a fi influenţat direct ori indirect de expresionişti, Blaga este totuşi un produs — fie şi impur — al expresionismului. Observînd poate confuzia ideii şi a stilului, Victor Iancu încearcă să se clarifice în alte cîteva propoziţii; „Adevărul
este că Blaga şi-a găsit climatul poetic în atmosfera literară a expresionismului, pentru care de altfel a şi militat. Dar şi-a creat expresionismul său propriu, potrivit sensibilităţii, înclinaţiilor poetice şi convingerilor sale filozofice. Ceea ce 1-a atras în mod deosebit spre expresionism a fost rafinamentul primitivist, arhaizant, specific acestui curent, ceea ce va considera el însuşi realitatea originară, în complexul căreia preferinţa sa pentru mit se putea desfăşura nestingherită".
Chestiunea raporturilor lui Blaga cu expresionismul este, cum se vede, abia pusă aici. Studii anterioare (Crohmălniceanu, Tertulian) duseseră mult mai departe discutarea ei. Altele o vor relua, insistent, în anii următori .
In acelaşi volum de Studii de literatură comparată, Eugen Todoran (care îşi susţine tot acum, în 1968, teza de doctorat cu tema Poezia şi mitul în opera lui Lucian Blaga) scrie despre Lucian Blaga şi mitul modern al poeziei. Conceptul e preluat din Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, şi e definit astfel; „Mitul modern al poeziei este imaginarea unei « realităţi mai reale » a existenţei, prin descoperirea, mai întîi, a unui « nonsens originar » al lumii, ca urinare a pătrunderii spontane, dincolo de gîndirea conştientă, a esenţei lucrurilor pentru ca, o dată deschis abisul prin revolta împotriva evidenţelor, să rămînă numai aşteptarea sau pregătirea închiderii, a «momentului excepţional cînd toate forţele vieţii polarizîndu-se în jurul unui focar unic, nimic în lume nu va exista în afară de strălucirea sa luminoasă »". Aproape toate cuvintele acestei definiţii (nu numai cele puse în ghilimele) sînt ale lui Raymond, ansamblul, definiţia ca atare îi aparţine totuşi lui Eugen Todoran. „Dacă ar fi să definim poezia lui L. Blaga în comparaţie cu a poeţilor epocii lui, ca mit al poeziei moderne — scrie el mai departe — am putea-o considera mai întîi ca o revărsare a religiosului în formele artei, specifică « noului stil », în care imaginaţia mitică prelungeşte faptele realităţii pentru a le da semnificaţia unor transcenderi în orizontul « misterului », în încercările cunoaşterii de a cuprinde absolutul, conceput ca existenţă unică [...]. Spiritul religios, evadat din dogmă, a intrat în poezie, pentru înţelegerea lumii ca « totalitate » în imaginile-sinteze proprii gîndirii mitice în care, după părerea poetului, abstracţiunea şi mitul se întîlnesc. Dar spiritul religios, revărsat în poezia lui L. Blaga, nu mai are în el nimic dogmatic, poetul fiind foarte « modern » în tratarea temelor religioase, cum singur mărturisea, ca adept al unui « spiritualism liber », hrănit adînc din duhul eresului".
Dintre articolele despre poezia lui Blaga publicate în reviste în 1968 se cuvin menţionate mai întîi cele scrise de tineri poeţi ca Gh. Pituţ (Tăcerea la Blaga, în Gazeta literară din 1 februarie şi Concret în poezia lui Lucian Blaga, în Gazeta literară din 19 septembrie), Grigore Hagiu (Blaga : „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat", în Luceafărul din 30 noiembrie) şi alţii; într-un moment în care e constatată din ce în ce mai insistent influenţa lui Blaga asupra poeţilor din promoţiile mai noi, începe să sporească numărul acelora care meditează public despre opera lui sau îi închină versuri.
O consemnare mai amănunţită merită apoi grupajul de opt articole din revista Orizont, nr. 9; dincolo de calitatea acestora este important faptul în sine
456
457
că o publicaţie lunară consacră jumătate din numărul paginilor sale comentării operei lui Blaga. Ion Maxim scrie despre Actualitatea „Poemelor luminii"t a căror apariţie „marchează o piatră de răscruce", „o zi nouă pentru poezia românească", prin „noutatea formei, modul poetic propriu, îndrăzneala formei, ancorarea în mister şi mit, convertirea elementelor folclorice, prefigurarea unui întreg sistem filozofic, perspectivele nebănuite deschise poeziei". In ce constă deci actualitatea Poemelor luminii} „Aşa cum fiecare naţiune îşi are stelele ei, fiecare poet trebuie să-şi aibă steaua lui. Poemele luminii s-au făurit sub o asemenea stea şi actualitatea lor stă tocmai în invitaţia pe care au făcut-o şi o fac pentru cucerirea acestei singulare demnităţi poetice, pentru aprinderea unei lumini de intensitatea, şi strălucirea aceleia aprinsă de ele".
Eugen Todoran se ocupă de Tradiţia mitologică şi fondul autohton în concepţia, lui Lucian Blaga, dezvoltînd ideea următoare; „în continuarea tradiţiei etapelor anterioare ale întemeierii artei pe izvoarele ei naţionale: Kogălniceanu, Eminescu, Coşbuc, Goga, Sadoveanu — în literatura română interbelică, L. Blaga realiza o sinteză a modernismului cu tradiţionalismul, pe care la începutul secolului o realizase în cea europeană expresionismul".
Alexandra Indrieş scrie despre Corola de minuni a lumii în poezia, lui Lucian Blaga. Cu doi ani înainte (în Orizont, 8/1966) ea publicase un articol despre Satul ardelean în viziunea lui Lucian Blaga. Să-1 vedem mai întîi pe acela. Autoarea susţine că este „frapantă" „consecvenţa cu care categoriile abisale atribuite de Lucian Blaga etnicului românesc se găsesc exprimate în creaţia sa artistică, cu mult înainte chiar de a fi scris Spaţiul mioritic" şi încearcă ilustrarea cu versuri a unora dintre ele; perspectiva sofianică, spaţiul şi timpul ondulat, dorul. „Cea mai lipsită de temei şi cea mai reprobabilă dintre categoriile abisale ale sistemului lui Blaga este desigur cea a anistorismului pe care îl atribuie poporului nostru", adaugă Alexandra Indrieş, care propune şi o explicaţie; „cu toate că interesul pentru destinul ţării şi deci pentru politică îi era foarte viu în timpul primului război mondial, ca să ne referim la perioada descrisă în Hronic, tendinţele contrare, de sustragere de la atitudine clară, militantă, erau tot atît de active. Şi prin urmare deşi participă sufleteşte cu mare intensitate la desfăşurarea evenimentelor, practic, Lucian Blaga se eschivează de orice răspundere, înscriindu-se de formă la Teologie, plecînd pentru studii la Viena etc. Aceasta însă era şi atitudinea faţă de istorie proprie în acei ani unei părţi din burghezia ardeleană, pe care el o rezumă într-o expresie caracteristică; « Eram în expectativă ». Ulterior, printr-o licenţă a gindirii sale metafizice, el absolutizează această înclinaţie prudentă a micului burghez ardelean din acel timp de a aştepta ca istoria să-şi spună cuvîntul de la sine, atribuind-o întregului neam românesc".
Dacă în acest articol Alexandra Indrieş pune poezia lui Blaga în relaţie cu filozofia scriitorului şi cu biografia lui („Legătura lui Lucian Blaga cu satul ardelean a fost mereu un izvor de inspiraţie pentru creaţia sa", „nenumărate din motivele operelor de mai tîrziu s-au născut în copilăria şi adolescenţa petrecute la sat"), în cel de acum, din 1968, ea schiţează o morfologie a imaginarului blagian;
458
„Atmosfera spirituală — mai pe scurt, noosfera — poeziei Iui Lucian Blaga se constituie dintr-un feeric şi semnificativ joc de materii, spaţii şi durate, prelungind în vis şi cugetare datele vieţii imediate". Acestea ar fi; lumina („în Poemele luminii, substanţa imaginară a noosferei este mai ales lumina"), sîngele („o altă substanţă metafizică ce străbate întreaga sa operă"), focul şi cenuşa, tăcerea, apoi „elementul acvatic" (în mai multe ipostaze: lacrima, roua, marea, ploaia, iezerul,, fîntînă, izvorul), albastrul, sămînţa, munţii, morile, poienile, porţile, vetrele, plugurile, colinele, pădurile, în fine „fauna suavă şi fabuloasă", cu inorogi, greieri,, cerbi, veveriţe, mînji, păsări şi fluturi. Aceste elemente compun universul poetic al Iui Blaga, care „e configurat într-o topografie aparte, ce adesea aboleşte legile-pozitive ale fizicii şi alcătuieşte o geometrie cu alte coordonate decît cele fireşti". Există aşadar un spaţiu al poeziei iui Blaga, în care „locul cel mai original creat: de poet" este „curţile dorului", şi există un timp al ei, mai exact o structură temporală complexă sau „mai multe serii de coordonate temporale" ; timpul „în care se desfăşoară discursul liric", „apoi un timp, să zicem aşa, al dorului, al năzuinţei' spre dincolo", „un timp al naraţiunii lirice", „timpul real şi cel metafizic"», „timpul gestaţiei creatoare", în fine, o dimensiune temporală creată de „durata psihologică a poeziilor", caracterizată prin „lentoare delicat-înfiorată", „voluptos-împăcată", „straniu-încremenită". în rezumat, „lirica Iui Lucian Blaga are o structurare spaţială şi temporală de mare rafinament şi varietate. Specificul modului său de a etaja' plasma imaginară se reflectă pe planul atitudinii prin sentimentele polare ale excesului şi insuficienţei, iar pe cel al limbajului prin gradele de comparaţie şi adjectivele de mărime". De reţinut şi ideea că „există în, metaforismul lui Blaga o continuă aspiraţie spre transparenţe", că „în universul; poetic al lui Lucian Blaga metamorfozele şi transsubstanţierile se săvîrşesc înspre valori din ce în ce mai suave, mai eterate, mai spirituale".
In acelaşi număr (9/1968) al revistei Orizont, Felicia Giurgiu urmăreşte Un termen dominant în poezia lui Lucian Blaga,: cenuşa — a cărui recurenţă fusese observată încă de Vianu, în studiul său din 1934, apoi de Crohmălniceanu, Tomuş,.. Tertulian — trasează cîmpul semantic căruia îi aparţine şi îi analizează semnificaţiile pornind de la observaţia că „motivul cenuşii se situează în poezia lui Blaga la. interferenţa altor două motive; cel al arderii şi cel al trecerii".
Consemnînd analiza stilistică a lui Traian Chelariu intitulată Probleme de structură a versului în „Mirabila sămînţa" şi articolul lui Andrei A. Lillin Şarpele cu solzii de ispită. Aspecte ale tragicului în primele drame ale lui Lucian Blaga, închei prezentarea grupajului din Orizont cu Coordonatele dragostei în poezia lui Lucian Blaga, de Anghel Dumbrăveanu (studiu relativ amplu, a cărui publicare e continuată în numărul următor). Iată aceste coordonate; I. Valenţe mitice: a) Proiecţii în mit; b) Plăsmuiri mitice; II. Elanul spre absolut; III. Miracolul şi muzica regnurilor: a) Orizontul teluric; b) Orizontul apolinic; IV. Elegia de dragoste. Ele sînt ilustrate cu numeroase versuri, din toate volumele poetului, comentate în general adecvat, dar cu o evidentă adeziune necondiţionată şi entuziastă:;
459
„Astfel gîndirea mitică a lui Blaga preschimbă lucrurile lumii atinse de aripa înstelată a geniului său, dezvăluind minţii noastre adevăruri lirice uimitoare prin frumuseţea şi profunzimea lor. In această lumină, pretenţiile mai noi ale unor poeţi de-a « demitiza » lumea, obiectele, sentimentele, ni se par a avea un suport de o precaritate neîndoielnică". Observaţiile sînt însă, de regulă, corecte; „Blaga percepe cu o rară acuitate miracolul şi muzica regnurilor, duhul şi alchimia mineralelor, ale vegetaţiilor cărnoase, opulente, într-un cuvînt, sufletul naturii". în postumele blagiene Anghel Dumbrăveanu subliniază convertirea dionisiacului în apolinic: „Este uimitoare schimbarea de perspectivă [...]. Atmosfera de calm şi de împăcare, de lumină în echilibru, de senzualism reţinut care, fără să treacă vreodată în edulcorare, este lipisită de violenţe, contrastează puternic cu lirismul de factură dionisiacă din volumul de debut, sau cu panismul expresionist, de tonuri tari, din   Paşii profetului".
Din anul 1969, cînd nu apare nici un studiu mai amplu despre poezia lui Blaga, se cuvine consemnat mai întîi numărul (25, din 19 iunie) pe care îl consacră scriitorului revista clujeană Tribuna, la 50 de ani de la dublul său debut. Articolele stau toate, prin temă sau prin ton, sub semnul împrejurării aniversare. Al. Dima şi Mircea Popa scriu despre receptarea în epocă a Poemelor luminii („Poemele ■luminii" în critica literară, respectiv L. Blaga şi I. Agârbiceanu), Silvia T. Bălan (Perioada vieneză), N. Mărgineanu (Evocări), George Sbârcea (Asta e tot...), Vasile Băncilă (Amintiri şi reflecţii), Nicolae Balotă (în bîrlogul lui Faust), Bazil Gruia (Blaga în intimitate) comunică amintiri; D. Micu scrie despre Frumosul natural şi frumosid artistic în concepţia Ivii Blaga, Eugen Todoran despre Simbolismul creaţiei în poezia lui Blaga, I. Zamfirescu despre Blaga ca Filozof al fenomenului românesc, I. C. Chiţimia despre Blaga şi cultura populară românească (Pietre pentru templul meu ), Al. Căprariu dă o scurtă meditaţie despre poet (La Blaga), Ovidiu Papadima — consideraţii privind raportul dintre poezia şi filozofia scriitorului (Fascinaţia poeziei). Mai aplicate la poezie sînt scurtele eseuri ale lui C. Noica (Din timpul mut), Mircea Vaida (Blaga şi Munţii Vrăjiţi) şi mai ales cele'semnate de Ştefan Aug. Doinaş (O morfologie a miracolului) şi V. Fanache (Sufletul satului).
Din articolul lui V. Fanache e de reţinut mai întîi observaţia că „Lucian Blaga face din sat un motiv de boltă într-o perioadă în care tema, cel puţin în poezie, părea grav compromisă" şi că „diferenţiindu-se de precursori, poetul Blaga vizează exclusiv satul spiritual, aşadar permanenţele sufleteşti ale neamului". Mai interesantă, deşi greu de acceptat, sau cel puţin discutabilă, este ideea următoare: „Blaga s-a apropiat de acest suflet al satului neîndoielnic din motive estetice. El « descoperă » în sat echivalenţe artistice pe care alţi scriitori sau plasticieni ai Europei de acum o jumătate de secol, refuzînd tiparele culturii oficiale, academi-zante şi sterile, le-au aflat îndreptîndu-şi privirile spre populaţiile arhaice din Africa sau Oceania. Artiştii moderni ai Apusului, în căutarea unor spiritualităţi primordiale, au descins în lumi exotice, îndepărtate de locurile lor de origine. în
demersul său de poet modern, Blaga constată ceea ce alţii căutau aiurea chiar în spaţiul său de origine, am putea zice, în propria sa fiinţă".
„Una din formulele cele mai cuprinzătoare pentru poezia lui Lucian Blaga ni se pare a fi aceea de morfologie a miracolului", scrie Doinaş; „Cuvîntul miracol are la Blaga, şi va avea şi pentru noi, un sens foarte larg; el designează atît o realitate nepătrunsă, o taină a firii, un mister existenţial, cît şi o minune, adică un fenomen care ne uimeşte prin abaterea sa de la legile clasice ale existenţei, prin apariţia sa surprinzătoare şi inexplicabilă." Despre ce miracole anume e vorba ? „Miracolul dintîi, inepuizabil, pe care-1 va cînta poetul va fi dragostea omenească [...]. Misterul dragostei şi misterul femeii capătă la Blaga o zare atît de adîncă încît se identifică cu misterul însuşi al existenţei [...]. Femininul va fi pentru Blaga neîncetat un agent al urcării prin timp spre o stare aurorală a lumii, spre izvorul ei de nepătruns." Un alt miracol e „sufletul uman", prelungit din străbuni („temă tipic tradiţionalistă, tema străbunilor se încarcă de data aceasta cu valenţe filosofice"); „în ordinea naturii neînsufleţite, miracolul se vădeşte în taina insondabilă a germinaţiei. Mirabila sămînţa este expresia lui cea mai desăvîrşită poetic". „încă nimeni, în poezia românească", e de părere Doinaş, „n-a izbutit în aşa măsură să dea ritualului muncii o dimensiune cosmică, o participare la misterul esenţial al vieţii, la ciclurile sempiterne ale naturii". Şi, în concluzie; „Toate acestea ne dau măsura întreagă a unui poet care a ştiut să deschidă un ochi contemplativ deosebit de viu spre toate formele în care se îmbracă palpitul inefabil al vieţii, o inimă deosebit de sensibilă la toate trăirile prin care omul intră în contact cu tîlcurile adinei ale existenţei".
Doinaş reia aceste idei într-un eseu mai elaborat, Atitudini expresioniste în poezia românească, publicat în acelaşi an, în Secolul 20, nr. 11— 12, număr închinat expresionismului: „Sufletul blagian e [...] o mişcare sensibilă orientată, spre mister,, făcînd corp comun cu el, constituindu-1 şi ocrotindu-1 totodată [...]. Lumea e un miracol, sufletul e un miracol, raportul lor inextricabil e, la fel, un miracol. Pragul care interzice accesul la sîmburele ultim, tenebros, al existenţei e un prag extatic, interdicţia naşte aici jubilarea înfiorată a iniţiatului, atitudinea panică în faţa universului. în primele sale volume de versuri, Blaga nu oboseşte elaborînd o variată morfologie a misterului, « sporind taina » lumii prin zămislire de forme artistice, tot atîtea transparenţe care atestă — dincolo de ele — prezenţa unui tîlc opac, impenetrabil. Fiecare din aceste forme îi ajută poetului să se întoarcă spre izvorul lucrurilor, spre zările aurorale ale lumii [...]. în general, Blaga simte nevoia să identifice, în fiecare element al lumii, un dat primordial şi permanent, un semn al veşniciei". în această perspectivă este explicată şi poezia de contemplare a altor medii decît cel natural; „întoreînd toate lucrurile spre izvoarele lor, Blaga întoarce şi socialul spre natural, îl scoate din istorie pentru a-1 proiecta în legendă şi mit: satul nu mai e un simplu prag al primitivităţii, ci devine locul geometric al veşniciei", „oraşul depravat e cifrul unui « paradis în destrămare », cetatea se mută din Evul de mijloc în basm stilizat"; „Protestul social — atîta cît este — al poetului înseamnă o regresiune anistorică spre natură".
460
461
în ce consta aşadar expresionismul lui Blaga? „Tipic expresionist este, la Blaga, excesul de sensibilitate („Eu cred că m-am născut cu prea mult suflet"), inserarea eului poetic în punctele de maximă rezonanţă a lumii. Cum acest prisos de suflet nu se transformă niciodată in sentimentalism romantic, ci rămîne în zona. sensibilităţii metafizice, unul din punctele cruciale în care se fixează poetul este, •de pildă, pragul miracolului, anticiparea « tainei » care se desfăşoară în om sau în natură" ; miracol al morţii (Gorunul), miracol al germinaţiei (Mirabila sămînţa ), miracol al legării rodului (Bunavestire pentru floarea mărului ), miracol al infinitului marin (Unicornul şi oceanul), miracol al iubirii (Nu-mi presimţi?), miracolul primăverii sufleteşti (Mînzul), miracol al aurorii (Răsărit magic), miracol al somnului (Somn), miracol ai înserării (Anno Domini) etc. în această idee a „miracolului" şi a „pragului" de pe care, înfiorat, poetul contemplă formele existenţei -ca tot atîtea revelări parţiale ale unui fond universal Ştefan Aug. Doinaş dezvoltă o intuiţie critică pe care o comunicase în primul său text despre Blaga, recenzia ■din 1943 la Nebănuitele trepte. Ea constituie şi temeiul caracterizării sintetice de ■acum; „Nici o altă activitate poetică, la noi, n-a surprins cu atîta acuitate şi pe o arie atît de largă mişcarea imperceptibilă sau cosmică a energiilor obscure, izvoarele sau marile oceane de forţă ale universului, fluviile subterane ale sensibilităţii omeneşti în pragul unui veac al catastrofelor. Dacă, după un atare periplu prin fenomenalitate, lirica blagiană nu sucombă într-un crunt pesimism, faptul se datoreşte •sensibilităţii metafizice; întîlnirea, dincolo de aparenţe, a sufletului cu tîlcurile adinei ale existenţei, convorbirea cu Mumele".
Să cităm şi judecata de încheiere, adevărată şi frumos spusă; „Mesajul ultim ,al lui Blaga e o invitaţie la expansiune sufletească, dezmărginire spirituală, afirmată în pofida condiţiei biologice, imn al cosmicităţii noastre".
Ceea ce se mai cuvine menţionat din 1969 este articolul lui Marin Mincu, Pretextul liric al şarpelui la Lucian Blaga (în volumul Critice], în care, dincolo de semnificaţia unui simbol poetic, e relevată o trăsătură mai largă a operei scriitorului — non-ortodoxismul ei („Valorificînd materialul dogmei creştine, Blaga a ştiut să-1 folosească şi să-1 convertească cu multă originalitate în configurarea unei mitologii proprii. Acest aspect fundamental de convertire gnoseologică a momentului luciferic din dogmă, ilustrat sumar aici, demonstrează lipsa de aderenţă .a poetului Blaga la ortodoxismul gîndirist. O analiză mai atentă a materialului provenit din dogma creştină ce apare în poezia lui Lucian Blaga va da posibilitatea ■altei considerări a poetului [...]. Gîndirea 1-a influenţat doar în viziunea stilistică. Dar viziunea stilistică se referă la aspectul de suprafaţă al poeziei lui Lucian Blaga şi nu la adîncimea filozofică, ce este contrară retrogradei doctrine gîndiriste'') ; rse cuvin menţionate, de asemenea, cîteva analize stilistice. Acestea încep să devină tot mai frecvente, practicate în general de lingvişti, care aplică metode moderne la studiul unor elemente sau tehnici ale poeziei lui Blaga. în anul anterior, în care Traian Chelariu cerceta structura versului în Mirabila sămînţa, ?iar Felicia Giurgiu — un „termen dominant" (cenuşa), Liliana lonescu dădea un
mic studiu despre metaforă în Poemele luminii (Observations semantiques sur la metabhore dans „Poemele luminii", în Revue roumaine de linguistique, nr. 5). Analize ale unor motive sau ale unor poeme publică acum P. Mihăilescu şi D. Dincă (Motivul tăcerii în poezia lui Lucian Blaga în Orizont, nr. 2/1969), G. I. Tohăneanu (Structura stilistică a poeziei „Ulise", în Orizont, nr. 3/1969), Ştefan Munteanu („Tusculum" de Lucian Blaga. Observaţii stilistice, în Limbă şi literatură, voi. XXII, 1969).
Anul 1970 reprezintă încă un moment de vîrf în manifestarea interesului pentru opera lui Lucian Blaga: se retipăreşte (parţial) teatrul său, apar cîteva studii monografice, în mai, la împlinirea a 73 de ani de la naşterea scriitorului, toate revistele literare publică articole sau chiar numere omagiale, Secţia de filozofie şi logică a Academiei de ştiinţe sociale şi politice organizează o dezbatere cu tema „Filozofia lui Lucian Blaga". Articole, studii, evocări apar, de asemenea, în lunile ce precedă aniversarea, sau îi urmează.
Contemporanul dedică pagina literară a numărului său din 8 mai poetului, publicind patru poezii inedite, un articol de Nicolae Manolescu, un altul de Ana Blandiana şi amintiri ale lui Cicerone Theodorescu (împreună cu o scrisoare primită de la Blaga în 1951). Manolescu comentează poeziile publicate aci (Munca pleoapelor, Umbra, Inelul anului, Linia — o notă a lui Dorii Blaga anunţa că, împreună cu cele încredinţate revistelor România literară şi Viaţa românească, acestea sînt ultimele poeme inedite păstrate în arhiva familiei) extinzînd caracterizarea la textele revelate după 1967: „Nu ştiu cu certitudine dacă aceste ultime inedite (din cîte posedă familia) sînt şi ultimele poeme scrise de Blaga; dar mi-ar plăcea să fie. Se simte în ele o lumină scăzută de asfinţit. în general, poeziile care, dintr-un motiv sau altul, au rămas pe dinafară volumului din 1962 şi, apoi, şi a ediţiei din 1967 prezintă, aproape toate, această întunecare inexorabilă pe la margini, ca şi cum poetul s-ar coborî cu un ton mai jos decît în Mirabila sămnţă. Acolo, Eutopia, mîndra grădină [...], era o ţară a fecundităţii şi a liniştii, un paradis regăsit unde totul cîntă şi contemplă extatic miracolul firii [...]. Aici, lumea se înfumureşte, contururile se fac difuze [...]. Poetul deschide ochii asupra neantului, însă fără spaimă, mai mult cu conştiinţa prezenţei lui inevitabile, a amestecului lui în ceea ce există" (Ultimele poeme, articol inclus în volumul Teme, 1971). Ana Blandiana meditează la fenomenul receptării literare („Nimic mai pasionant decît analiza intrării cuiva în conştiinţa contemporanilor. Sau în conştiinţa urmaşilor"), şi e de părere că „acceptarea entuziastă a unui artist de către mediul cristalizat la un moment dat într-o opinie" este „determinată întotdeauna de cauze care depăşesc sfera esteticului" şi e, de aceea, „mai mult sau mai puţin arbitrară, imprevizibilă, revocabilă". Faptul ar fi dovedit chiar de o situaţie din poezia noastră: „Nu numai imensa surpriză stîrnită de apariţia Cuvintelor potrivite, dar şi o anume ruşinată remuşcare faţă de bărbatul aproape bătrîn, neurcat pînă atunci pe scările literare, au contribuit la fixarea atît de răspicată a lui Arghezi în piscul absolut al poeziei noastre moderne. Printr-un spirit de compensaţie, dovedind nesiguranţa judecătorilor, un Blaga, un Barbu, un Bacovia au fost trecuţi automat, pentru mulţi ani, într-un plan doi, indiferent şi ne justificat. După alte şi alte accidente,
462
463
deceniul din urmă pune pîrghia în echilibru, restituind celor trei mari B admiraţia deopotrivă meritată". Mai convingătoare este poeta cînd vorbeşte despre „rolul pe care Lucian Blaga îl are în conştiinţa şi procesul de formare al generaţiei noastre". Este, în rîndurile care urmează, o mărturie dintre cele mai importante în legătură cu influenţa lui Blaga asupra promoţiilor poetice mai noi, pe care critica o constată din ce în ce mai frecvent: acest rol, scrie Ana Blandiana, „nu este unul strict literar şi, cu atît mai puţin unul filozofic. Locul, prim, pe care Blaga îl ocupă în admiraţia noastră are explicaţii mai curînd morale şi, mai exact, sufleteşti. Nerecunoscut la adevărata sa valoare înainte de război [...], ignorat în perioada postbelică, Lucian Blaga — atît de puţin cunoscut ca om, deci misterios — şi-a păstrat în ochii noştri, obosiţi de fraze fără acoperire şi repetate la nesfîrşit, demnitatea cuvîntului şi a tăcerii". Mai mult decît opera lui, un fel de „mit Blaga" a acţionat catalitic asupra tinerilor poeţi; „Neauzit, Blaga a fost pentru noi profesor al vorbirii şi, necitit, maestru al literaturii. Am învăţat de la el să nu strivim « corola de minuni a lumii » în momentul în care, şi lumea, şi noi, aveam nevoie de tainele care au mai rămas. Am învăţat că, dincolo de faliile dintre generaţii şi crezuri artistice, « sîngele se trage din noi în părinţi ». Blaga este unul din poeţii prin care generaţia noastră s-a reîntors la părinţii îndepărtaţi şi la ceea ce exista, indubitabil şi tainic, în sufletul colectiv şi veşnic al poporului. A fost cel mai mare dar pe care, in acel moment al nesigurei naşteri, îl puteam primi" (Lumina stranie, articol reluat în volumul Eu scriu, tu scrii, el scrie, 1976).
Scînteia îl omagiază pe scriitor în chiar ziua aniversării naşterii lui, printr-un articol de Dumitru Micu; Lucian Blaga, personalitate proeminentă a culturii române. Numărul din 14 mai 1970 al României literare se deschide cu eseul lui Edgar Papu intitulat Lucian Blaga, poetul-cârturar. Punctul lui de plecare este ideea că în cultura română există, între altele, o polaritate tipologică poet-cărturar („în cultura românească din toate timpurile se surprinde contrastul aproape constant între profilul stilistic al poetului şi acela al « cărturarului »"). Distincţia e deci de ordin stilistic. Primul ar fi clasic („s-a consemnat adesea caracterul sobru, de simplitate ţintind direct esenţa, al poeziei noastre populare. Iarăşi s-a mai stabilit că asemenea trăsături s-au trasnmis, sub diferite unghiuri de vedere, şi în poezia cultă"), iar celălalt baroc; „Cărturarul român oferă mai curînd o factură stilistică barocă. Şi aceasta se poate recunoaşte încă de la Cantemir" ; „Cărturarul român este amplu, polifonic, revărsat, rubensian. Excepţiile « clasice » se ivesc cu mult mai recent, abia în a doua jumătate din veacul trecut, odată cu Odobescu şi cu Maiorescu. Dar şi atunci linia cărturărească barocă îşi urmează nestingherită cursul pînă în ultima vreme, pînă la George Călinescu şi Mircea Eliade". „Ce se întîmplă în acesta privinţă cu unul din fenomenele cele mai importante ale veacului nostru, anume cu fenomenul Blaga?" — se întreabă Edgar Papu. „Poate că într-însul se desluşeşte în chipul cel mai pregnant — fiind vorba de cuprinsul unei unice personalităţi — distincţia stilistică dintre tipul reprezentativ al poetului şi acela al cărturarului român". înainte de a-şi întemeia răspunsul astfel schiţat, autorul introduce încă
o distincţie — temporală — între poezia mitică şi gîndirea mitică; „poezia mitică este originar clasică, pe cînd construcţia de gîndire mitică este originar barocă". Nepunînd la îndoială caracterul mitic al poeziei şi al filozofiei lui Blaga deopotrivă, el poate formula ideea că „acest decalaj temporal între motivul poeziei mitice şi acelaşi motiv inserat în registrul gîndirii mitice se resfrînge într-un marcant raccourci în personalitatea lui Blaga. Dar, cu toată apropierea lor în incinta unei unice conştiinţe, ele îşi păstrează, fiecare, propriul relief stilistic temporal. Aceasta în ciuda paralelismului lor, a treptatei simultaneităţi în dezvoltarea concomitentă a poeziei şi a gîndirii lui Blaga". După comentarea unor elemente ale poeziei şi filozofiei lui Blaga (între care metafora; „în poezie, metafora revelatoare, de care vorbeşte el, este clasică, fiindcă exprimă calea directă şi cea mai simplă către o anumită esenţă. In filozofie însă, aceeaşi metafora revelatoare devine barocă, fiindcă aci elementul revelatoriu nu poate fi acceptat ca atare; el se cere omologat de o echivalentă ecuaţie conceptuală"), Edgar Papu conchide; „Distincţia de ordin general, prin care ne-am preludiat această discuţie, între tipul simplu, clasic, ai poetului român, şi cel complex, baroc, al „cărturarului" se vede ilustrată sintetic, in cuprinsul unei unice personalităţi, de către Lucian Blaga. A vorbi de o integrare stilistică a acestui mare om înseamnă a-1 fixa, ca exponent exemplar, în coordonatele cele mai reprezentative prin care se manifestă dualismul poet-cărturar în cultura românească".
Construcţia ideatică a lui Edgar Papu este, ca de atîtea ori, seducătoare. Pentru a convinge efectiv ar trebui ca termenilor pe care se sprijină să li se verifice rezistenţa; altfel spus, trebuie dovedit printr-un examen mai amănunţit că poeţii români sînt de regulă „clasici", iar cărturarii — baroci şi că aşa stau într-adevăr lucrurile şi cu Blaga. Ideea trebuie în orice caz reţinută, ca şi faptul că încă o voce critică afirmă clasicismul poeziei lui Blaga.
Despre relaţia dintre poezia şi filozofia lui Blaga spune ceva, în acelaşi număr de revistă, şi Laurenţiu Ulici, în articolul Ut philosophia poesis. Dacă ideea anunţată din titlu am întîlnit-o încă de mult şi nu numai o dată, drumul pe care ajunge la ea tînărul critic e surprinzător. El începe prin a fixa locul lui Blaga între poeţii transilvăneni: „Majoritatea poeţilor ardeleni, de la Coşbuc şi mai înainte chiar, de la Budai, la Iosif şi Goga, gravita constant într-un acelaşi peisaj: satul. Pentru cei mai mulţi satul era biografie, una cît se poate de cuminte înţeleasă, rememorată adică în note caracteristice şi aşa trecută în poezie".
Spre deosebire de aceşti înaintaşi, „Blaga nu reconstruieşte satul, nu-1 evocă prin reflex de memorie. îl invocă şi îi dă fiinţă ca unei minuni prevăzute de conştiinţă, dar venind dinafară ei. Satul la Blaga este dor, şi înainte de asta este spaţiul conştient plin de miasmele inconştientului personant". Ceea ce nu e, mi se pare, prea clar şi nici cu totul propriu. Diferenţa apare pe un fond de identitate, cel puţin virtuală; „înfricoşat de sămănătorismul extenuat şi apos spre care înclinaţia sa naturală către sat îl împingea, Blaga încearcă să-şi scoată poezia din nedoritul mers, construindu-i în ajutor un sistem teoretic care s-o pună în altă lumină".
464
465
Urmează această propoziţie încă şi mai greu de înţeles: „Complexul de inferioritate îl duce spre filozofie pentru a-şi salva poezia". Complex de inferioritate faţă de cine? Blaga devine filozof pentru a-şi „salva" poezia, şi filozofia Iui e o cîrjă a lirismului neputincios să se susţină singur? Autorul se explică astfel: „Dacă preocupările eseistice s-ar fi lovit de pasivitatea gîndirii, dacă filozofia ar fi rămas numai un adjutant al poeziei, ea, poezia, şi-ar fi urmat cursul natural degringolînd în mediocritatea sămănătoristă. întîmplarea a făcut ca intenţionalitatea actului teoretic să întîlnească o structură consensuală, un spirit predispus meditaţiei şi, dintr-un auxiliar gîndit ca salvator pentru poezie, filozofia devine raţiunea existenţei poetului. A fost marea şansă a lui Lucian Blaga. Şansă care 1-a ocolit pe Octavian Goga, un poet a cărui capacitate creatoare, al cărui talent depăşea prin forţă şi expansivitate harul blagian". Explicaţia înmulţeşte semnele de întrebare în loc de a clarifica. La fel, ceea ce urmează; „îmbrăţişat de filozofie pînă la ardere, Blaga se apleacă dintr-un alt unghi asupra poeziei, modificîndu-i construcţia. Imagismul şi verslibrismuî poemelor din primele volume sînt înlocuite treptat de expresii limpezi ca un rîu la izvoare, dezvoltînd discret idei şi cumpănind pînă la echilibrul clasic sentimentele." „Drumul creaţiei lui Blaga" ar fi acesta; „poezie — filozofie — poezie." Ceea ce înseamnă, într-o ultimă formulare, că „autor al unui sistem filozofic de un monumentalism paradoxal, Lucian Blaga este creatorul a două viziuni poetice [...]. Orgoliul de a evita culoarea generală, tipul poeziei predecesorilor şi contemporanilor, mai ales ardeleni, îi deschide, ca un determinant exterior, conjunctural, drumul spre filozofie, completat şi adîncit firesc de latenta frămîntare intimă; sistemul filozofic impune apoi poeziei, insinuîndu-se în ea, uneori atît de puternic încît o reduce la a fi expresia lui (lirică). Ut philosophia poesis". Pe scurt, complexul de inferioritate ca poet şi totodată orgoliul şi voinţa de originalitate îl determină pe Blaga să se facă filozof, pentru a-şi salva poezia de sămănătorismul său virtual; filozofia îi modifică într-adevăr poezia şi i-o salvează, dar şi-o aserveşte, transformînd-o într-o variantă lirică a ei. Ut philosophia poesis. Quod erat demonstrandum.
Sub titlul 3 poeţi despre permanenţele liricii lui Blaga, România literară publică reflecţii ale lui Leonid Dimov (Secretul poeziei / într-un articol din Luceafărul, 16 decembrie 1967, reflectase la relaţia dintre Poezie şi metafizică la Blaga), Gheorghe Pituţ (Seninătate), Ion Pop (Sunetele lăcrimez, articol reluat în volumul Transcrieri, 1976 Ultimul, care este de pe acum un remarcabil critic de poezie, analizează motivul „lacrimei" pornind de Ia o idee care, după eseurile din 1966 ale lui Manolescu şi Balotă, s-a impus, tinzînd să devină unul dintre locurile comune ale criticii; aceea a nostalgiei paradisului pierdut prin naştere, a increatului. „Ieşirea din pacea sacră a increatului — scrie şi Ion Pop —, distanţarea de echilibrul primar şi degradarea în lumea « marii treceri » — sînt rezultatele ridicării în plan mitic a acestui fragment de existenţă. Intre Tăcere şi Cuvînt, între întuneric şi Lumină, poetul a construit o sumă de relaţii semnificative, oferind acea « explicaţie imaginară a începuturilor » care este definiţia oricărei viziuni mitice. Pe asemenea coordonate se fixează, în sistemul complex al operei,
şi un alt motiv dintre cele mai caracteristice ale poeziei lui Blaga — motivul lacrimei [...]. într-un cuvînt, lacrima va fi doar o altă reprezentare a nostalgiei paradisului pierdut". Criticul relevă „legătura organică dintre motivul lacrimei şi cel al tăcerii şi cuvîntului": „Naşterea e intrare în lumea cuvîntului, a numelui dat ca un stigmat al făpturii fragmentare, rupte de marele Tot al tăcerii. într-o ierarhie a motivelor mitice blagiene, lacrima ţine cumpăna dreaptă între două semne ale totalităţii cosmice: tăcerea (somnul '), ca spaţiu al necreatului, şi lumina (steaua, cerul, zarea) ca structurarea perfectă a lumii create în spaţiul originar. Ea este un memento nostalgic al începuturilor de lume". Orientarea psihanalitică a lecturii îl face pe Ion Pop să citească în poemul La curţile dorului „sentimentul de înstrăinare faţă de existenţa adamică". El indică apoi relaţiile cu alte motive caracteristice; povestea, ochiul, fîntînă etc, împreună cu care compune o „serie simbolică" ce susţine o „obsesie fundamentală : aceea a unităţii Totului, a reintegrării în lumea armonioasă a timpurilor mitice"'.
Celelalte articole din numărul omagial al României literare privesc altceva decît receptarea poeziei; Nicolae Balotă scrie despre Geneza unui spirit, aşa cum poate fi ea descifrată mai ales din Pietre pentru templul meu, Dumitru Micu despre concepţia antropologică („Valoare" şi valoarea Omidui în gîndirea lui Blaga), Titus Mocanu despre Blaga — filozof al culturii, Al. Piru despre traducerile din lirica engleză, M. Niţescu despre prietenia cu Ion Barbu (Incidenţe Blaga— Barbu), Revista mai publică poeme şi scrisori inedite.
In numărul său apărut în aceeaşi zi, 14 mai 1970, Tribuna include contribuţii la fel de diverse: un eseu al lui Mircea Zaciu despre O conştiinţa istorica („conştiinţa istorică mi se pare a fi componenta dominantă a spiritului transilvan", între ai cărui cei mai iluştri reprezentanţi e aşezat şi Blaga), un altul, despre Lucian Blaga şi structura mitică a poeziei moderne, de Eugen Todoran, articole pe tema raporturilor dintre opera lui şi expresionism (Expresionismul în teatrul lui Blaga, de Valentin Taşcu, Blaga, expresionist P, de Mircea Vaida) sau a relaţiei poezie —filozofie (Filosofic şi poezie la Lucian Blaga, de Dumitru Isac), despre viziunea poetică (Lumea „cîntare", de Mircea Popa) şi concepţia estetică (Esteticianul, de Victor Iancu), în fine, reconstituiri ale unor momente din istoria receptării operei lui Blaga (la revista „Cosînzeana", în Controverse, de V. Fanache, sau de către un anumit critic, în Octav Şiduţiu despre Lucian Blaga, de Nae Antonescu) şi evocări (Lucian Blaga şi tineretul, amintiri de la Cercul literar din Sibiu ale lui Henri Jacquier). Să le vedem mai de aproape pe cele care interesează această istorie a receptării poeziei.
Eseul lui Eugen Todoran este, în cea mai mare parte, unul de teorie a poeziei moderne, în care este inclusă, fireşte, şi aceea a Iui Blaga. Conceptul central este „mitul poetic", pe care, am văzut, autorul încercase să-1 definească şi altă dată. „Numind comprehensiune totalitatea reprezen tarilor evocate printr-un cuvînt — scrie el acum — şi semnificaţie totalitatea reprezentărilor evocate printr-un cuvînt în raportul său cu obiecte particulare, cum structuraliştii numesc i■ literaritatea » discursului literar, am putea să numim mitopoezie totalitatea re-
466
467
prezentărilor printr-un cuvînt în care semnificaţia substituie comprehensiunea, restituind simbolului structura mitică originară, fără însă a-i anihila prin aceasta funcţiunea poetică, într-un mit poetic". Poate părîndu-i-se şi lui nu foarte clară ideea, autorul dă acest supliment de explicaţie; „Cu alte cuvinte, este vorba de o « structură » mitică, prin care imaginea poetică nu reproduce natura ci o proiectează pe o dimensiune în care realul se întîlneşte cu irealul, cunoscutul cu misterul. Poetul « reface » lumea în « creaţia » lui, amintind de omul societăţilor tradiţionale tocmai prin «modernitatea » imaginii poetice, în care mitul « exprimă » un sens în măsura în care îl şi «ascunde », ca mit poetic". E mai clar? Eugen Todoran îl invocă aci pe Blaga; „Ideea va exprima-o L. Blaga într-o metaforă revelatoare a semnificaţiei mitului în structura imaginii poetice, ca mit modern al poeziei", şi anume în prima strofă din Poeţii.
Apropiat de romantici prin modul în care defineşte mitul ca imagine-sinteză de alt tip decît cea proprie ştiinţei, Blaga se deosebeşte de ei în acest punct: „dacă în interpretarea romanticilor era vorba de o « mitologie a poeziei moderne », în interpretarea lui Blaga poezia se salvează, în faţa generalizărilor ştiinţei, ca « mit modern al poeziei », prin proiectarea subiectivului într-o realitate absolută, al cărei non-sens originar, contradictoriu pentru cunoaşterea raţională, se « revelează » treptat ca « neînţeles » al existenţei şi izvor al « problematicului », în poezia modernă". Este de remarcat consecvenţa ideatică şi stilistică a autorului.
După ce mai mulţi critici (între care Mircea Tomuş, Edgar Papu) propuseseră o reorientare a interpretării poeziei lui Blaga susţinînd „clasicismul" ei, Mircea Vaida repune chestiunea expresionismului poetului, într-un articol cu titlu interogativ; Blaga expresionist? (pe care-i va republica în volumul Mitologii critice, 1978). Răspunsul, afirmativ, e repede schiţat; „zeul tutelar" al începuturilor lui Blaga este Nietzsche, şi „dacă trezirea estetică a lui Blaga s-a iscat în urma. asimilării manifestelor expresioniste, saltul literar de la clasicitatea lui Goethe spre «ţipătul » expresionist s-a realizat practic prin autorul Naşterii tragediei greceşti şi al simbolului zarathustrian". Aşadar „spiritul ascuns, cel adevărat, al expresionismului, Blaga 1-a cunoscut prin Nietzsche, acest părinte revendicat de expresionism, nu prin broşuri şi programe abstracte". Acoperă expresionismul, ca formulă estetică, toată poezia lui Blaga? Mircea Vaida propune limitări, cam vagi însă; „începuturile lui Blaga nu pot fi reduse (aşa cum s-a făcut adeseori) la nietzscheanism şi nici la expresionism" ; „Debutînd sub zodia dionisiacă, aşadar în spaţiul unei abundente proiecţii nietzscheene, poezia lui Blaga va avea o complexă evoluţie. De pe atunci se observă realitatea unei creaţii extrem de personale, unde, în ciuda unor izvoare predominante, asimilările nu pot fi atribuite exclusiv unui anumit mentor spiritual". El bănuieşte „în conţinutul autohton al metaforei Gorunului" „reflexe holderliniene" şi identifică in „atitudinea" din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii „răspunsul original la faus-tismul lui Goethe şi în acelaşi timp o prelungire din acea « taină a vieţii şi a lumii » — definire goetheană a mitului despre demonic". Totuşi, „primele două
volume se cristalizează sub semnul dionisiacului, al unui dacism păgîn, ai bucolicului stihial"; totodată, mai ales în Paşii profetului, „se accentuează tendinţa spre o Grecie de structură clasică, bîntuită de antinomia lăuntrică dintre beţia extatică şi vis".
Trecînd la consideraţii mai concrete, Mircea Vaida observă că „ecourile primei generaţii expresioniste" în poezia lui Blaga sînt „mijlocite şi vagi"; „Nimic din simbolismul funebru al lui Georg Heym, din neliniştea traumatizantă a lui Trakl. In schimb, regăsim gravitatea solemnă din atmosfera lui Hofmannsthal şi confesiunea intimă a lui Ştefan George". Dintre expresionişti, „viziunea blagiană e similară cu aceea a lui Stramm. Amîndoi îşi caută eul poetic confundat cu natura cosmică". Dincolo de astfel de apropieri, criticul, care mai observă că „un prototip tipic expresionist rămîne poemul Veac", consideră că „Blaga a selectat din ideile expresioniste aproape exclusiv o singură direcţie", fără a preciza care, şi că „în poezie, expresionismul blagian se suprapune unor straturi mai adinei de cultură germană (Goethe, Holderiin), intuiţiilor de mitizare din poezia lui Eminescu, elementelor folclorului românesc şi indianismului"; în fine, că „accentele sociale şi politice extrem de acute, obsesivul ţipăt expresionist, negura angoasei, traumatismele psihice nu sînt caracteristice eului blagian".
Am văzut principalele soluţii date de criticii literari problemei raporturilor dintre poezia lui Blaga şi filozofia lai, problemă formulată din primul moment de către Sextil Puşcariu. Vom vedea, cînd vom urmări receptarea operei filozofice, şi soluţiile dat de filozofi. Voi consemna aici, totuşi, unele contribuţii filozofice dintre acelea care-şi propun anume această temă. Aşa este cea semnată în Tribuna din H mai 1970 de Dumitru Isac; Filosof ie şi poezie la Lucian Blaga. Autor al mai multor articole sever critice despre filozofia lui Blaga, începînd de prin 1938, Dumitru Isac dă şi aici o caracterizare, în care îşi păstrează în esenţă punctul de vedere. Să reţinem însă consideraţiile privind tema amintită; poezia şi filozofia „sînt la Blaga două ramuri care cresc îngemănate din tulpina unitară a aceleiaşi originale personalităţi sau, altfel spus, din acelaşi fond adînc de sensibilitate poetico-filosofică. Pentru a avea o poezie filosofică aşa cum are Blaga nu era necesar defel să-şi construiască nici în prealabil nici paralel un sistem de idei filosofice, pentru că filosofia din poezia lui Blaga este imanentă, intrinsecă şi de nedespărţit de această poezie, îi este constitutivă. Aşa cum Eminescu nu a avut nevoie de un sistem filosofic, nici Arghezi — în poeziile lor de factură înalt medita-ţională". Fondul de sensibilitate din care derivă deopotrivă poezia şi filozofia este aproximat astfel; „există structuri psihice nativ şi irezistibil înclinate spre marile căutări, în care eşecul întîlnirii cu infinitul şi absolutul duce afectiv la o înfiorare metafizică de vaste adîncimi, exprimabilă, după dotaţie, fie într-un sistem de idei, fie într-un corp poetic, fie în amîndouă ca la Blaga". „Eşecul" amintit duce la mai mult chiar decît la „înfiorare", la dramă; „Drama comună filo-sofiei şi poeziei lui Blaga stă în gîndirea şi trăirea cu maximă intensitate a acestei izolări în cosmos, a refuzului impus omului de către transcendenţă. Conştiinţa acestei poziţii a omului în lume este izvorul atît al convingerilor sale filosofice,
468
469
exprimate într-o sistematică noţională nu lipsită de vaste influenţe lirice, cît şi al fiorului liric de metafizică tristeţe care freamătă în grădina sa poetică". Dacă este deci impropriu să vorbim despre influenţa filozofiei asupra poeziei sau invers („o asemenea abordare a problemei ar fi o grosieră denaturare a fenomenului real, o capcană didacticistă"), trebuie să observăm totuşi „interferenţele" explicabile prin fondul comun şi constituind o „întrepătrundere osmotică între conţinutul filosofic şi substanţa lirică", o „conjuncţie originară a meditativului noţionaî şi a liricului".
După această distincţie principială justă, urmează o sumară interpretare a poeziei, rezultată dintr-o percepţie mai degrabă filozofică decît literară şi colorată de rezervele pe care autorul le are faţă de opera teoretică a lui Blaga : „obsesia primordială a transcendenţei pe care s-au altoit reminiscenţe puternice din aria filosofiei agnostice a făcut ravagii în poezia lui Lucian Blaga, inoculîndu-i un pesimism fără leac, o disperare fără soluţie"; „tînguirea fără leac, gemetele damnatului fără speranţa eliberării, drama însingurării şi spaima absorbantă în faţa lumii transformată într-o uriaşă pădure de capcane ale misterului care-1 absoarbe, izvorăsc firesc dintr-o poziţie iniţială, liric-filosofică, enunţată în volumul său de debut (Poemele luminii)". Mai pe scurt, dar într-un stil la fel de patetic: „Lirica filosofică a lui Lucian Blaga este o lirică de mari accente dramatice [...]. Baza. ei gnoseologică stă în gestul liric-filosofic de instituire a tainelor indescifrabile în lucruri [...]. Dar autorul acestor «mistere», cel ce pornise să «sporească a lumii taină », e prima victimă a aventurii, e primul sfîşiat de ghearele tenebrelor cu izvor numai în eul propriu". Caracterizarea nu conduce la o judecată de valoare negativă asupra scriitorului, dimpotrivă; „dacă opera lui filosofică a intrat de mult în istoria gîndirii româneşti, cu toate obiecţiile ce i se pot aduce pe bună dreptate, numele său poetic trebuie căutat în istoria literaturii noastre lîngă cel al lui Eminescu, Goga, Arghezi şi nu mulţi alţii. Tristeţea, cîtă este, a poeziei sale relevă un fond dramatic prezent, într-un fel sau altul, în substanţa liricii mari a tuturor timpurilor".
Şi alte reviste de cultură publică, spuneam, la aniversarea a 75 de ani de la naşterea scriitorului, articole omagiale; Convorbiri literare (D. Costea: Lucian Blaga,), Familia (Ovidiu Cotruş; Lucian Blaga), Tomis (Marin Mincu: Predestinarea poetului — „Predestinarea întru creaţie a lui Lucian Blaga e un dat transcendent dictat de impulsuri ontologice similare celor ce au născut ethnosul mioritic"), Echinox (Ion Pop; Lucian Blaga: corolă, monadă, somn). în Secolul 20, tot în mai 1970, Ştefan Aug. Doinaş publică un eseu despre Poetica blagiană: de la, „osîndă" la „mîntuirea" cuvîntului. Titlul este sugerat de un aforism din Discobolul („Poetul este nu atît un mînuitor, cît un mîntuitor al cuvintelor, El scoate cuvintele din starea lor naturală şi le aduce în starea de graţie"), adevăratul punct de plecare îl constituie însă o idee pe care am mai comentat-o; a naşterii ca părăsire a „increatului", „a paradisului", şi intrare în temporalitate, în „marea trecere"; două „regiuni ontologice", cărora le corespund tăcerea şi, respectiv, cuvîntul. „In lirica Iui Lucian Blaga — scrie Doinaş — dialectica Tăcerii
şi a Cuvîntului depăşeşte caracterul explicativ al amănuntului biografic (e vorba de paginile de început ale Hronicului n.ed.) pentru a cristaliza întivo adevărată Poetică, implicită actului liric." El deduce din unele versuri blagiene ce anume semnifică pentru poet cuvîntul: „Rostindu-se pe sine, Cuvîntul dintîi a creat lumea, a obligat-o-să fie; dar constrîngînd-o să fie în timp şi spaţiu, el i-a impus un statut al limitării. Altfel spus, creaţiunea e un degradeu al Increatului; este partea lui « căzută » sub condiţia devenirii şi morţii, pe care o implică orice indi-viduaţie [...]. Cuvîntul, aşadar, înseamnă constrîngere, determinare, deci « osîndă »". Aceasta-este, am putea spune, semnificaţia cuvîntului originar, a modelului mitic al cuvîntului. Dar este, totodată, şi a cuvîntului propriu-zis, al omului; „Cuvîntul dintîi a înzestrat orice cuvînt — care s-ar rosti asemenea Iui — cu proprietatea sa originară, cu tristul privilegiu de a osîndi" (mai clar: „osîndindu-rie prin Cuvîntul său, Creatorul ne-a lăsat totodată osîndă cuvîntului, adică posibilitatea de a condamna, la rîndul nostru, lucrurile acestei lumi, de a le limita şi determina prin rostirea numelui lor"). Şi unul şi celălalt au însă şi o a doua semnificaţie: „Cuvîntul n-a introdus numai destinul înlăcrimat şi pieritor al fiinţei, ci şi întregul ei mister existenţial: Creaţiunea, în pofida condiţionării ei în spaţiu şi timp, se păstrează, în ordinea calitativă, ca o imensă, inepuizabilă Taină", iar limbajul omenesc „oferă posibilitatea de a restitui aproape integral misterul existenţei, taina intimă a fiinţei". însă, precizează poetul-critic, „acest limbaj capabil să suspende statutul temporal al fiinţei nu este limbajul nostru de fiecare zi"; limbajul în stare „să restituie lumii întreaga ei zestre de tîlcuri, să « salveze » fiinţa de la eterna ei curgere", acest limbaj „mîntuitor" este „limbajul poetului". Şi pentru a fi astfel limbajul poetic recurge la cuvinte cu încărcătură mitică sau magică, „pentru că în felul acesta cuvîntul poetului ar întoarce limba vorbită spre propriile ei obîrşii, spre inocenţa şi eficienţa iniţiatică, în care se divulgă virtuţile originare ale Cuvîntului dintîi".
La capătul schiţei sale asupra poeticii implicite, conţinute adică în chiar versurile lui Blaga, Doinaş ne previne că „osîndă", „Creator", „mîntuire", „Cuvînt" ş.c.l. sînt, la Blaga, cuvinte „categoric laice, despuiate de orice tîlc mistic. Singura lor încărcătură, aşa cum am arătat, poate fi una de ordin mitic sau magic, şi ea este dedusă, de către filozof, din caracterul lor arhaic, din structura lor de cuvinte primare". După părerea lui, „în esenţa sa, poetica lui Blaga este strict imanentă şi, ca atare, modernă. Pentru el poezia este nu atît un har, cît un meşteşug; ea constituie arta aparte de a revirginiza limbajul, obligînd cuvîntul — prin prestigiul pe care versul îl exercită asupra lui — să se molipsească de tăcerea care-1 precede şi care-1 învăluie din toate părţile".
în afara studiilor şi articolelor care marchează aniversarea naşterii scriitorului, în 1970 apar, fireşte, şi altele. Le voi consemna în continuare pe cele mai semnificative. Aşa este cel semnat de Ovidiu Cotruş în Familia, nr. 2, februarie şi nr. 3, martie: Elemente expresioniste în poezia românească, în care e pusă încă o dată chestiunea raporturilor lui Blaga cu această mişcare, literară şi artistică.
470
471
Tema revine des în aceşti ani, cum vom mai vedea, în lucrările despre poet sau despre literatura română din acest secol. Ovidiu Cotruş trasează limitele influenţei expresioniste, care este „incidentală în cultura noastră"; ea „a îndeplinit o funcţie catalitică în elaborarea operei poetice şi filozofice a celei mai complexe şi în acelaşi timp mai reprezentative personalităţi a culturii române a veacului nostru", s-a exercitat asupra „formării personalităţii poetice a lui Aron Cotruş", şi, în mai mică măsură, asupra poeziei lui Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu. Sau, într-o formulare concluzivă, mai sintetică: „Reprezentînd un capitol mai puţin important decît simbolismul românesc, expresionismul a exercitat, ca să ne exprimăm în spirit blagian, o influenţă cu adevărat catalitică asupra poeţilor români, în special transilvăneni, de după primul război mondial, netezindu-le calea înspre regăsirea vetrei lor originare cu mijloace moderne, mai nuanţate şi mai bogate în semnificaţii decît ale predecesorilor Coşbuc, Goga, Iosif etc.)". în acest cadru se înscrie deci relaţia operei lui Blaga cu expresionismul. Care sînt, mai precis, termenii ei? Ea îl priveşte deopotrivă pe teoretician şi pe poet. în legătură cu primul plan, cel teoretic, Ovidiu Cotruş observă că Blaga „a ignorat caracterul haotic şi divergent" al reprezentărilor expresionismului asupra artei şi că „optînd pentru o anumită directivă dezvoltată în sînul mişcării expresioniste, Blaga a considerat-o definitorie pentru întregul curent". Dacă acceptăm, o dată cu istoricul literar german Werner Mahrholz, existenţa a patru tendinţe principiale în cadrul curentului expresionist: activistă, primiţivistă, gotică şi barocă, atunci „concepţia lui Blaga este aplicabilă doar directivelor primitivistă şi gotică, mai puţin celei baroce şi aproape deloc directivei activiste". în ceea ce priveşte creaţia poetică, celălalt plan al relaţiei, Ovidiu Cotruş e de părere că „adevărata influenţă expresionistă, exercitată asupra primelor volume, Poemele luminii şi Paşii profetului, este cea a lui Nietzsche. Dansul orgiastic al poemelor Vreau să joc ! şi Baţi-mi un trup, voi munţilor exprimă aspiraţia dionisiacă înspre sfărîmarea tuturor formelor care împiedică expansiunea nelimitată a principiului vital". Criticul limitează la atît influenţa expresionistă, căci, scrie el, în următoarele volume, în marea trecere şi Lauda somnului, „observăm o depăşire totală a expresionismului, o apropiere tot mai accentuată de viziunea marilor romantici, evaziunea într-un univers mitic mai bogat în semnificaţii decît universul real. Noaptea îi apare ca un simbol al absolutului, deoarece în sînul ei universul, Totul, apare nediferenţiat, datorită absenţei formei care introduce în existenţă limita, separaţia, individualul". După aceea, adică în ultimele sale culegeri de versuri, „Blaga va exprima ascensiunea sa de la nadir la zenit, va trece de la glorificarea preformalului şi a virtualului la acceptarea umanistă a realităţii. Influenţa lui Goethe, conjugată cu cea a poeziei populare, va determina o atitudine mai clasică a lui Blaga faţă de arta sa. Contemplarea fremătătoare a eternelor metamorfoze ale naturii se va obiectiva în forme din ce în ce mai riguroase, inspiraţia se va clarifica, antimoniile* existenţei se vor rezolva prin acceptarea existenţei, ca principală sursă de beatitudine". Sensul devenirii operei poetului este rezumat astfel: „Blaga a parcurs cel mai complet itinerariu din literatura română, şi evoluţia sa de la expresionismul de-
butului, deci de la o formă de romantism extremist, spre clasicismul maturităţii, trecînd prin marea poezie vizionară romantică, este evoluţia naturală a multor poeţi mari ai vremii noastre".
Cred că nici unul dintre criticii care au recunoscut expresionismul poeziei Jui Blaga nu 1-a redus la atît de puţin. Limitarea pe care o propune Ovidiu Cotruş se explică prin luarea în considerare exclusiv a sensului istoric al termenului: „am ezitat cu prudenţă să atribuim caracterul de produs expresionist [...] poeziei lui Blaga dincolo de primele sale volume de teama de a nu anula eficienţa conceptului, făcîndu-1 prea încăpător. Preferăm ca atare să ne menţinem în cadrul mai restrictiv, dar mai precis, al accepţiunii sale istoric-literare". Expresionismului i se recunoaşte însă, de către mulţi cercetători ai curentului, şi o semnificaţie mai largă, de concept tipologic, identificabil în mai multe momente istorice şi pe o arie mai întinsă decît a literaturii germane. într-o asemenea perspectivă îl defineşte şi Blaga; dacă o acceptăm, atunci sfera expresionismului său poetic se extinde. După Ovidiu Cotruş însă „definiţia dată de Blaga expresionismului păcătuieşte prin caracterul ei prea general. în felul acesta, putem îngloba întreaga literatură romantică — îndeosebi cea germană şi engleză — caracterizată prin aceeaşi tensiune a spiritului «trădînd relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul » în curentul expresionist. Dintr-o asemenea perspectivă filozofică, William Blake şi Coleridge, Novalis şi Holderlin, chiar şi Nerval sau Rimbaud, sînt mai expresionişti decît mulţi reprezentanţi bine cunoscuţi ai curentului şi întreg romantismul poate fi considerat un caz particular al literaturii expresioniste". Raportul dintre romantism şi expresionism e mai degrabă invers, primul îl cuprinde pe al doilea: „Din perspectiva istoriei literare, expresionismul ne apare ca o formă de romantism extremist, mai crispat şi mai puţin organic, întrucît poartă stigmatele dezintegrării spirituale a epocii noastre, îndelung ispitită de platitudinile naturaliste. Faţă de marii romantici, expresioniştii fac figură de epigoni, chinuiţi de nostalgia unui absolut în care nu mai cred, bîjbîind în noaptea neputinţei lor, fără să întrezărească lumina tăinuită în sînul nopţii originare. Poate expresionismul nu este decît un moment inevitabil al procesului de descompunere al romantismului, prevăzut de Hegel în Estetica sa [...]?"
Un studiu important este, de asemenea, cel publicat de I. Oprişan în volumul colectiv Izvoare folclorice şi creaţie originală şi intitulat Lucian Blaga şi transsub-stanţierea estetică a culturii populare, cea mai întinsă cercetare de pînă acum pe această temă. Autorul pleacă de la formularea unei întrebări care 1-a urmărit „pe tot parcursul lecturii" operei lui Blaga „de la un capăt la altul": „Cum de a fost cu putinţă ca un scriitor atît de îmbibat de folclor, ce-şi mărturiseşte apartenenţa absolută la lumea satului mitic, să debuteze într-un aşa de neaşteptat dezacord cu tradiţia noastră literară?" Mai întîi ar fi de spus că dezacordul cu tradiţia literară e mai mult aparent, întrucît sub raportul formei Blaga continua sumara — e drept — tradiţie a versului liber şi a versului tipografic, iar sub raportul substanţei lirice — un tip de viziune poetică al cărei model îl reprezenta
472
473
opera lui Eminescu şi pe care îl vor ilustra, clin nou, mai mulţi dintre scriitorii din generaţia lui- Blaga; apoi, că autorul Poemelor luminii nu era chiar îmbibat de folclor, ceea ce îşi propune de altfel să dovedească T. Oprişan însuşi. „Punctul nostru de vedere", scrie el, „e că scriitorul nu s-a hrănit totuşi în copilărie şi tinereţe atît de mult cu folclorul precum ii place să mărturisească, că pînă dincolo de debutul din 1919 el nu s-a întîlnit decît sporadic cu creaţia populară." Pe de o parte pentru că, i se pare lui, Lancrămul natal e un sat „asemuitor mai degrabă cu comunităţile săseşti ce îl întovărăşesc în peisagiu decît cu satele româneşti pierdute în orizonturi pline de mister; cu alte cuvinte, un sat în care pulsaţia vieţii arhaice a încetat în bună măsură să mai bată", o aşezare în care „creaţia populară constituie un element destul de firav" ; la această situaţie se adaugă, pe de altă parte, „sărăcia experienţei personale de natură folclorică a scriitorului, firava legătură a copilului Blaga cu viaţa Lancrămului". Totuşi, admite cercetătorul, „în anii copilăriei creaţia populară s-a strecurat în conştiiinţa viitorului poet şi filozof, prin intermediul maniei sale — dar şi în cazul acesta mai mult ca mentalitate, ca spirit, decît ca fenomenologie".
Cu „mintea plină de prospeţime", Blaga a descoperit apoi , în 1916, expresionismul şi „stăruind în hotarul" curentului („creaţia anilor 1916— 1920, chiar 1921— 1924, se află în întregime sub semnul expresionismului"), „ajunge la un moment dat la o revelaţie de cea mai mare însemnătate pentru însuşi destinul său filozofic şi scriitoricesc ulterior: descoperă modernitatea creaţiei populare, prospeţimea şi ineditul ei. Atinge, prin urmare, graţie expresionismului domeniul folclorului. întrezăreşte «modernismul » creaţiei populare româneşti din perspectiva uneia dintre mişcările avangardei literare europene. Acest lucru va fi hotărîtor pentru specificul receptării şi valorificării artistice a folclorului, pentru însăşi nota-distinctivă a scrisului său". O părere pe care am mai întîlnit-o e aceea că „în loc să se intereseze de exotisme africane (egiptene), babiloniene sau mexicane, în general de civilizaţiile primitive cultivate de expresionişti, L. Blaga so-coate ca mai oportună explorarea arhaicităţii noastre etnice".
Această orientare nouă îşi află cea dintîi expresie programatică în articolul Revolta fondului nostru nelatin (1921) şi rodeşte într-o primă perioadă mai ales în teatru: „Exceptînd poemele Pan şi Moartea lui Pan din volumul Paşii profetului, am putea spune chiar că poezia se află pînă tîrziu (în orice caz pînă la Lauda somnului), undeva, în antiteză faţă de teatru, cufundat tot mai adînc în magma de mistere a trecutului traco-dac — şi asta deoarece scriitorul cultivă în lirică cu predilecţie elemente ale mitologiei greco-latine şi biblice".
I. Oprişan se ocupă apoi de teoria lui Blaga asupra culturii noastre populare („rămîne neîndoielnic că el este scriitorul român care a teoretizat cel mai mult pe tema valorificării artistice a creaţiei populare; scriitorul care şi-a format poate cea mai înaltă şi cea mai completă concepţie asupra produselor populare, asupra însăşi fiinţei noastre etnice; scriitorul şi filozoful care a ridicat coordonatele spiritualităţii noastre în cîmpul filozofiei culturii, plasînd astfel cultura populară română în zona referinţelor internaţionale") şi de imaginea satului mitic în opera
lui, cu observaţii interesante, pentru a ajunge, în fine, la examinarea influenţei folclorului asupra poeziei (şi teatrului) lui Blaga. Rămasă aproape complet în afara acestei influenţe multă vreme, după 1929 „poezia sa e pur şi simplu invadată de folclor", afirmă autorul care explică faptul astfel: „Ajuns la vîrsta deplinei împliniri [...], Lucian Blaga începe a evita «experienţele» de natură modernistă, lăsîndu-se, în schimb, tot mai mult purtat de impulsul spre limpiditate. Ancorarea în folcloric — de data, asta de la un capăt la altul al operei — se înscrie pe linia aceasta. Sensul orientării poate fi, de altfel, observat şi în abandonarea versului liber în favoarea celui clasic". Noul cercetător confirmă observaţia din 1929 a lui Ion Pillat, primul care a remarcat înrudirea poeziei lui Blaga cu folclorul şi după care „Lucian Blaga se apleacă în adîncurile nebănuite ale descîntecelor, ale bocetelor, ale colindelor" ; mai exact, aci se află centrul preferinţelor poetului, care „mimează mai toate speciile poeziei populare; descîntecul, jocurile de copii, proverbul, colinda, cîntecele rituale, bocetul, doina şi cîntecul liric, ghicitoarea, blestemul, răvaşul versificat, epitaful, balada".
Trecînd la analiză, I. Oprişan distinge mai întîi trei „funcţii" pe care le îndeplineşte folclorul în poezia lui Blaga „sub latură formală"; 1) element disparat de construcţie; 2) procedeu de realizare artistică; 3) structură prozodică. Rezultatele artistice ale acestei influenţe, denumită frecvent „mimare", sînt arătate ca minore, oricît de profundă e cunoaşterea folclorului pe care o atestă,, lucru explicat astfel: „Mimarea structurilor poetice populare — întrevăzută la un moment dat drept punctul maxim al valorificării folclorului în opera lui L. Blaga — se dovedeşte în cele din urmă a nu fi la înălţimea potentelor creatoare ale artistului. Şi asta datorită, desigur, neasimilării la temperatura cea mai înaltă a schemelor populare, datorită abordării lor nu ca urmare a cerinţelor sufleteşti, ci din aceeaşi tendinţă de « experimentare », care presupune o însemnată doză de convenţionalitate. Detaşarea scriitorului de folclor, semnalată la început, rămî-nerea sa departe de fenomen, cu toate sforţările de apropiere, se observă aici mai pregnant ca oriunde". Discutabilă mi se pare deopotrivă aprecierea rezultatelor influenţei „formale" a folclorului asupra poeziei lui Blaga cît şi justificarea ei..
Un al doilea nivel al influenţei e reprezentat de motivele populare. I. Oprişan identifică (în poezie şi în teatru) nouăsprezece astfel de motive, dintre care trei religioase: motivul uciderii balaurului de către Sf. Gheorghe (in Drumul sfîntului,. Sfîntul Gheorghe. bâtrîn, în faţa unei statuia Sfîntului Gheorghe), explicarea originii lemnului crucii (Legendă) şi motivul neputinţei reîntrupării sufletului la judecata de apoi (Pustnicul) / alte trei îşi au sursa în mitologia greco-latină: motivul statuii cîntătoare atribuită lui Memnon (Columna lui Memnon ), al confruntării lui Oedip cu Sfinxul (Oedip în faţa Sfinxului ) şi al „zămislirii" sălciilor plîngătoare din părul Euridicei (Sălcii plîngătoare ) / un alt motiv „îşi trage sevele din legendele medievale germane: motivul frumuseţii pustiitoare a domniţei lTta (Domniţele). Lista motivelor mitologice identificabile în poezia lui Blaga este evident incompletă (e ignorat, între altele, mitul central al liricii blagiene, acela al paradisului). Mai bogată e cea a motivelor „curat folclorice", care ar fi în număr de douăsprezece:
474
475
motivul jertfei zidirii (Meşterul Manole), al călătoriei fratelui mort (pantomima înviere), al pămîntului străveziu (A fost cîndva pămîntul străveziu, Arca lui Noe), al răpirii lunii (Jale la început de noiemvrie ), al păsării bolnave (Stă în codru fără slavă), al calului năzdrăvan (Mînzul), al îngropării eroului în sînul naturii de către murgul său (Alean arhaic), al cerbului cu stea în frunte (Cerbul cu stea în frunte), al locului vrăjit (Munte vrăjit, Vrajă şi blestem), al animalului intermediar al dragostei (îndemn de poveste), al încercării de zădărnicire a acţiunii lui Noe de către Necuratul (Arca lui Noe), în fine, al satului scufundat (Fiica pămîntului joacă ).
Prelucrînd motive mitologice sau folclorice, Blaga se simte „stinjenit", afirmă I. Oprişan, în manifestarea deplină a personalităţii sale creatoare, trebuind să respecte modele; de aceea el „evadează din folcloric în pseudofolcloric, considerînd că este mai avantajos să-şi creeze singur miturile de care are nevoie — retopind elementele culturii populare în retorta propriei personalităţi sau imitînd doar modul specific de producere a bunurilor folclorice — decît să apeleze la plăsmuiri deja existente". Cred că chestiunea e rău pusă, creaţia de tip mitic fiind la Blaga, expresia firească a viziunii lui asupra lumii, nu rezultatul unei opţiuni. I. Oprişan insistă pe ideea sa: „Găsind un admirabil prilej de desfăşurare a freneticei sale imaginaţii, L. Blaga creează în marginea folclorului — selectînd, răstălmăcind sau fabulînd pur şi simplu în maniera acestuia — pseudomituri ce materializează, de cele mai multe ori, ideile expuse în eseistică şi filozofie". Cercetătorul numeşte „aceste produse cu care L. Blaga face concurenţă creaţiei populare" simili folclorici, „subliniind totodată că ei reprezintă punctul cel mai de sus atins de scriitor în valorificarea artistică a tezaurului nostru tradiţional şi, desigur, unul din piscurile la care este înălţat folclorul românesc în literatura scrisă. în această privinţă L. Blaga poate fi comparat doar cu Eminescu, Sadoveanu şi Voiculescu". Astfel de „simili folclorici" identifică I. Oprişan în poeziile Lacrimile, Eva, întîia duminecă, Brînduşile, Munţi şi nori ş.a.
Dintre textele critice apărute în 1970 mi se pare necesar să mai consemnez articolul lui Cornel Regman Blaga şi verbid, publicat în Tornis, nr. 6 (şi inclus de autor în volumul Selecţie din selecţie, 1972). Nu numai pentru că este interesant de văzut ce spune despre Blaga un membru al Cercului literar de la Sibiu (Regman e dintre cei care au scris mai puţin despre el), ci şi pentru că pune o problemă de orientare a receptării: „se cuvine ca opera poetică propriu-zisă, studiată pînă azi aproape exclusiv din perspectiva criticii filozofante, să facă într-o măsură mai largă obiectul unor cercetări pornite dinspre expresie, dinspre semne, acestea din urmă de considerat la rîndul lor nu ca simple şi întîmplătoare mijloace de comunicare în slujba unor semnificaţii, ci ca nuclee de energie structurate specific". Criticul susţine ideea prin consideraţii în legătură cu selecţia, utilizarea şi funcţiile verbelor în poezia lui Blaga, remarcînd „expresiva (lor) economie şi vigoare", „austeritatea"; „verbele alese de Blaga sînt dintre acelea care durează, verbe încercate ale limbii, cu bogate înţelesuri interioare", „verbe semnificînd raporturi reale, obiective, prea arar impresii subiective sau nuanţe personaliste şi fugitive",
„verbe «de existenţă » împrumutate limbii arhaice şi populare (...), ele au o stranie capacitate de reverberaţie care vine din vechimea lor, din multitudinea de sensuri care se degajă şi care nu pot fi niciodată determinate cu exactitate". în dezacord cu tendinţa aproape generală de a analiza poezia lui Blaga în substantivele ei (metafore), şi chiar cu poetul însuşi, care a scris această propoziţie aforistică: „Lirismul este izvorul ce curge dintr-un substantiv" (în Elamd insulei, 1977, p. 208), Cornel Regman e de părere că „verbul este elementul definitoriu al „matricei stilistice" din poezia sa, cel ce hotărăşte natura raporturilor poetului cu universalul şi existenţa". „Ca la nici un alt poet român", adaugă el în alt loc, „şi ca nici o altă categorie a vorbirii, verbul la Blaga stă în direct contact cu obîrşiile şi cu « noi-nieîe » , fiind totodată, se poate spune, factorul de echilibru şi de demnitate al poeziei sale" ; căci „dacă adjectivul, mai ales, e sursa unor accente prerafaelite, mergînd uneori pînă la efecte de manieră, dacă substantivul ispiteşte adesea nu numai la jocul metaforelor, dar şi la metafora-joc, verbele (...) conferă lirismului blagian nota de simplitate adîncă".
Critica stilistică, la care îndeamnă Regman, era totuşi destul de frecvent aplicată în studiul poeziei lui Blaga. Am consemnat aici mai multe analize de acest fel şi voi mai consemna şi altele. Chiar în anul în care e formulată revendicarea cronicarului revistei Tomis astfel de analize publică Rodica Bărbat (Observaţii asupra metaforei simbolice în poezia lui Lucian Blaga — în Orizont, nr. 5/1970 Felicia Şerban (Structura semantică a construcţiilor figurate în poezia lui Lucian Blaga — în Cercetări de lingvistică, nr. \j\910), Simion Mioc (Autoportretul lui Lucian Blaga — în Orizont, nr. lj\910), Gh. Rădulescu (Aspecte stilistice ale diatezei reflexive în poezia lui L. Blaga — în Analele Universităţii Bucureşti seria Limba şi literatura română, nr. 2/1970). Este adevărat că multe dintre analizele stilistice ale unor poeme sau ale unor elemente ale poeziei lui Blaga sînt excesiv sau exclusiv tehnice, conduse doar de preocuparea metodică, nu şi de o idee critică.
în fine, mai menţionez, în dreptul anului atît de bogat 1970, cartea lui Pavel Bellu, Lucian Blaga în marea trecere, „concepută eseistic, la un mod poematic-filozofic", lipsită de simţ critic şi scrisă într-un stil preţios tinzînd mereu spre delirant. „Beţia tăcerii, această reconfortare din cupa lotusului ceresc, va rămîne una din trăsăturile de bază ale lui Blaga"; „liceanul Blaga a început să ronţăie temeinic terminologia kantiană", după care a descoperit într-o librărie o carte a lui Bergson: „acest fulger editorial a exercitat asupra tînărului o vrajă care 1-a ruinat. Era, în faţa sa, mireasa visului răbduriu mîngîiat: o carte de filozofie"; liceanul era totodată „ispitit" de viziuni metafizice proprii, în care imaginaţia lui „găsea ocoale de păşune celestă încă necălcată de copita vreunui pegas"; „nici Eminescu, nici Blaga nu au predat, de la catedră, despre estetica poeziei, despre meşteşugul sacru al cuvîntului nimbat de genialitate. Şi astfel, de două ori, poporul român a pierdut prilejul de a-şi vedea estetica sufletului său, gîndită şi dată de două frunţi venite din genuri orphice, ca daruri, poate,Fale obştescului Apollon"
476
477
etc. Cartea rărnîne consultabilă numai pentru informaţia biografică în legătură cu anii trăiţi de Blaga la Lugoj (1924—1926).
Ce direcţii ale receptării critice continuă — sau inaugurează — anul 1971?
E pusă, încă o dată, chestiunea expresionismului lui Blaga, în studiul de sinteză al lui Ov.S. Crohmălniceanu Literatura română şi expresionismul. „Prin opera sa [a lui Blaga] s-au manifestat în cercul Gîndirii tendinţele expresioniste cele mai puternice. Teoretic şi practic, el a fost promotorul lor principal; de asemenea, tot graţie lui şi-au atins împlinirile cele mai înalte din literatura română": aceasta este concluzia criticului, la capătul unei analize aplicată deopotrivă poeziei şi teatrului lui Blaga şi în care aspectele expresioniste relevate sînt în general acelea pe care le observase încă din studiul consacrat scriitorului în 1963. în ceea ce priveşte poezia, panismul din Paşii profetului e interpretat ca „o formă de manifestare originală a vitalismului expresionist" ; un alt „nucleu liric propriu literaturii expresioniste" este „sentimentul unei ameninţări secrete, care planează asupra întregii existenţe" şi pe care 1-a exprimat cu deosebită pregnanţă Trakl, iar la noi, Blaga: „Ca şi alţi poeţi expresionişti, el traduce liric, prin simboluri existenţiale, o stare de spaimă secretă, de disperare rece, atrofiantă; ca expresioniştii, Blaga e un cîntăreţ al sfîrşiturilor. Şi la el găsim adeseori acea „Menscheitsdâmmerung" anunţată în viziuni apocaliptice", însă „originalitatea lui Blaga apare şi aici. Extraordinara sa sensibilitate metafizică, hrănită de reprezentările apocaliptice foarte vii ale iconografiei populare româneşti, extinde dezastrul asupra ordinei transcendentale însăşi". Urmărindu-şi tema, criticul reţine numai elementele expresioniste şi poate produce impresia, numindu-le, că defineşte întreaga poezia a lui Blaga: „Reprezentările lui Blaga devin aproape exclusiv produse ale „ochiului" sufletesc („Seelenaugen") expresionist. Asemănările lor cu înfăţişarea lucrurilor, aşa cum ne-o dau simţurile, dispar. Ceea ce poetul ne prezintă e. o realitate lăuntrică ridicată la coerenţa halucinantă a unei viziuni". Cum caracterizarea nu se poate aplica, evident, la toată opera poetului, o delimitare a ariei în care ea poate fi verificată era necesară.
în acelaşi an Lucian Blaga îşi află locul şi într-un studiu de sinteză pe o temă diferită pînă la opoziţie de aceea a cărţii lui Crohmălniceanu; în Clasicismul românesc de D, Păcurariu. Despre clasicismul lui Blaga i-am văzut scriind pe mai mulţi critici, unii cu tendinţa de a pune întreaga operă a poetului sub semnul acestei categorii. D. Păcurariu susţine că poezia lui Blaga se îndreaptă spre clasicism „după cel de-al doilea război mondial". Acum, adică după Nebănuitele trepte, „neliniştii metafizice, « spaimei de marele » îi ia locul un optimism robust, setea de a trăi" şi se observă „în genere o predilecţie vergiliană pentru natura senină şi roditoare în circuitul anotimpurilor şi sub semnul muncilor agreste". Alte indicii de clasicism ar fi întîmpinarea „cu tristeţe resemnată şi calmă" a gîndului morţii, care „dădea altădată poetului spaime dramatice", şi referinţe la mitologia greco-latină, frecvente, şi cu alt sens decît în scrierile mai vechi; „evocarea filozofiei lui Heraclit", de pildă, în poezia Heraclit lîngă lac din volumul In mareo, trecere, „este prilej de reflecţii pesimiste", pe cînd într-o postumă ca In lumea
lui Heraclit „aceeaşi filozofie nutreşte nu ideea efemerităţii, a curgerii spre descompunere, ci a primenirii continui". în fine, „acestei viziuni ponderate şi senine, semn al unei maturităţi echilibrate şi calme, departe de ceţurile marilor mistere, i se asociază expresia poetică tinzînd spre simplitate şi inteligibil, predilecţia precumpănitoare pentru versul clasic, folosirea unor forme fixe, de virtuozitate tehnică, precum sonetul".
O temă ce reţine tot mai insistent atenţia criticii este aceea a relaţiei dintre poezia lui Blaga şi mit. Este o temă mai veche (ea constituise, am văzut, şi obiectul primei cărţi despre poezia lui Blaga, aceea a lui C. Fântâneru), în tratarea căreia intervin însă perspective critice sau teoretice noi, cele mai multe gravitînd în jurul ideii că poezia este o încercare de recuperare a „paradisului pierdut". Lirica iui Blaga e pusă aşadar în relaţie cu mitul paradisului în primul rînd, şi Nicolae Manolescu îşi va intitula un eseu publicat în Cronica din 23 ianuarie 1971 în căutarea paradisului pierdut (el analizează aici două simboluri mitologice, Pan şi Crist, din Paşii profetului, văzute ca ipostaze succesive şi reversibile ale aceleiaşi reprezentări a lumii). în Lucian Blaga şi definiţia poeziei (Steaua, nr. 5/1971;, Ion Pop echivalează poezia cu mitul: „Din perspectiva unui dezechilibru existenţial, poezia se va afirma ca năzuinţă structurantă verificată încă o dată, nu atît ca detaşare de lumea „creată", cît ca tendinţă de reconstrucţie, de re-structurare a tiparelor uitate ce confereau cosmului o înaltă arhitectură". Poezia reprezintă deci o „forţă de încorporare a permanenţelor", o tendinţă formativă exercitîndu-se „îndeosebi din perspectiva unei creaţii degradate" (a lumii aşa cum este ea resimţită de poetul modern), „căreia i se refac simbolic structurile iniţiale. în acest sens, poezia este într-adevăr un mit". Relaţia poezie-mit nu mai este urmărită deci Ia nivelul materialului literar, al simbolurilor, ci la acela al semnificaţiei generale şi a funcţiei: „Poezia lui Lucian Blaga, orientată substanţial spre o zare mitică, clarifică în concretul ei, mai bine decît orice exprimare teoretică, acest raport — mişcarea ei fundamentală fiind aceea de recuperare, de reactualizare ritualică a unui cosmos primar ideal. Nesubordonată în aparenţă lumii date, impusă ca iniţiativă cosmogonică individuală, în linia încrederii afirmate mereu în destinul singular al omului creator, poezia se dovedeşte a fi în concepţia lui Blaga o expresie a nestinsei nostalgii a unei ordini spirituale superioare, concordantă cu o posibilă ordine cosmică".
Intr-un alt eseu, Simbolurile privirii, publicat tot atunci (în România literară din 20 mai 1971), Ion Pop pleacă de la aceeaşi idee generală în legătură cu poezia lui Blaga; „într-o ierarhie a elementelor de figuraţie simbolică din poezia lui Lucian Blaga: metaforele privirii ocupă un loc central. Situaţia motivului liric al ochiului [...] subliniază pregnant orientarea poetului spre elementele fundamentale ale lumii, năzuinţa sa de a construi un cosmos primar". Ce semnificaţie capătă deci simbolul amintit în această perspectivă? „între tăcere şi cuvînt, somn şi veghe sl conştiinţei individuale, întuneric şi lumină, adînc şi înalt, nume şi ne-■mumiî — ochiul este simbolul unui loc de trecere, al unui fel de purgatoriu în care
478
479
se purifică, în neîntrerupta lor pendulare între spaţiul interior şi lumea din afară, liniile de forţă ce unifică eu şi univers. Ochiul semnifică la Blaga o dublă deschidere — deopotrivă esenţială — către exteriorul unei lumi mai mult sau mai puţin distanţate de condiţia ei pură, originară, pe care eul solitar încearcă să şi-o apropie — şi acel spaţiu obscur, cu secrete prelungiri spre «lumina creată în ziua dintîi », care este spaţiul lăuntric. El devine, astfel, sediu simbolic al convergenţei celor două spatii, privire prin excelenţă a Poetului, căutînd în spectacolul aparenţelor realităţile tainice, esenţiale".
O temă specială îşi propune şi Marin Bucur în eseul cu care prefaţează antologia Lucian Blaga — Dor şi eternitate, publicată în colecţia „Contemporanul nostru" a Editurii Albatros. în antologie sînt incluse 82 de poezii (40 din volumele Poemele luminii, Paşii profetului, La cumpăna apelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte şi 42 din ciclurile publicate postum), fragmente din Meşterul Manole, Spaţiul mioritic, Elogiul satidui românesc, Hronicul şi cîntecid vîrstelor, Antologie de poezie populară.
„Dorul este şi al lui Eminescu şi al lui Blaga, cum fusese şi al doinelor şi baladelor populare. El nu se învaţă şi nu se însuşeşte din manuale", sau, inver-sînt formula, „dorul poetului anonim este şi dorul lui Eminescu şi al lui Blaga. Ei pot fi înfrăţiţi cu dorul, ei pot fi identificaţi, pot fi cunoscuţi din care parte au venit"; dorul este aşadar la Blaga marcă a specificului naţional. Definirea lui este făcută în numeroase rînduri, fie în marginea unor versuri, fie urmînd o tendinţă de generalizare: „La Blaga dorul redevine o stare complexă şi impenetrabilă: vrajă, euforie, damnare. Natura se aprinde voluptuos, eutanasiastic"; „Dar dominant este dorul ca stare germinativă de viaţă, de senzualism teluric". Se încearcă şi diferenţierea, surprinderea particularităţilor: „Conceptul de dor va suferi o mutaţie structurală a înţelesului său primar, oricît de nuanţat părea el. Dorul era o boală, o tînjire, o lingoare a inimii, o zăcere de dragoste, de dulce tristeţe, precum în Eminescu. Este o boală, dar o suferinţă mocnită a spiritului [...], o boală inexprimabilă pe care n-o vindecă nimeni, nu o ciumă a spiritului, ci o melancolizare a universului cu reflecţia noastră. [...] Ea atinge totul în om şi în natură. Din veacuri picură ca de pe streşini lacrimi ale generaţiilor care ne-au precedat. Şi totuşi, universul lui Blaga nu este un univers deprimant, pesimist. Universul lui Blaga este atins de lacrima cugetului uman, se îndoaie sau se ridică ca o trestie sensibilă la boarea vîntului dinspre făptura noastră"; sau: „Dorul de albastru şi de împăcare al lui Eminescu este la Blaga mai evident îngroşat pe latura tezistică. Umplerea de dor la Eminescu are o voluptate a firii, la Blaga o unduire de vag şi de neîntocmire. Este un dor de eternitate". Textul continuă în acest stil liricoid necontrolat („Pegasul său cu chipul din poveste nu sforăie a frică şi a slăbiciune", „Poezia lui Blaga este poezia neodihnei dorului, a curajului de a urca Golgotele universului spre nepătruns", „prin dor, plecarea în necunoscut nu se pierde, ci se află obîrşia" etc), pînă la caracterizarea sintetică din final, în care propoziţii inteligibile şi juste „Dorul blagian nu cîntă risipa şi pierderea în neant, ci regăsirea în marele cos-
mos") sînt copleşite de formulările care cer mereu semne de întrebare sau de exclamare: „Poezia lui Lucian Blaga a trecut fiorul mare al doinelor populare în combustia liricii moderne, făcînd ca Brâncuşi cu acelaşi lemn şi piatră operă de iradiere a sensibilităţii moderne, permutînd înţelesurile vechi şi răspunzînd unor înţelesuri ale liricii acestui secol. în dor şi jale, Blaga cîntă să fie înţeles şi auzit universal. Cu lumina şi umbra acestui pămînt, el îşi va începe aventura sa cosmică, plecînd pe o undă de viaţă şi de moarte ce străbate culmi şi prăpăstii". Sau, in fine: „Blaga, ca şi Eminescu, Coşbuc, Goga, Pillat, Voiculescu, îşi hrăneşte poezia la izvoarele unei sensibilităţi seculare, unde dorul este o stare de pămînt şi de cer. Poeţii cei mari s-au luat pe urmele cîntăreţilor anonimi ai acestui _« plai » şi, învăţînd viersuirea lor, au desprins limbajul de adînc, de mit, de substanţă a trăirii noastre".
In 1971 apare şi Dicţionarul de literatură română contemporană al lui Marian Popa. în articolul pe care i-1 consacră, criticul pleacă de la ideea că Blaga este o „personalitate copleşitoare a culturii române, unică în diversitatea manifestărilor şi diversă în unicitate", care „şi-a construit opera pe baza unei tenace aprofundări a cîtorva principii idealiste capabile să se integreze într-un sistem comprehensiv şi care să explice orice fenomen al lumii materiale şi spirituale. Opera filozofică, pentru care poezia, teatrul, memorialistica, dar şi publicistica şi chiar traducerile sînt manifestări explicative, este de esenţă spiritualistă agnostică". Mai puţin decît calificarea filozofiei lui Blaga ne interesează aici situarea poeziei în raport cu ea: cum trebuie înţeleasă aşadar condiţia ei de „manifestare explicativă"? Este poezia lui Blaga o variantă mai clară, mai accesibilă a filozofiei lui? Nu cred că poate fi vorba de asta, de vreme ce şi traducerile ocupă aceeaşi poziţie. Sau reprezintă poezia — ca şi teatrul, memorialistica, publicistica şi traducerile — o cale spre înţelegerea filozofiei lui Blaga ? „Lirica sa", revine Marian Popa după expunerea ideilor sistemului, „apare ca un complement sacerdotal al filozofiei". Ceea ce nu mi se pare că ar clarifica raportul enunţat. LTrmează judecata globală asupra poeziei lui Blaga, făcută aproape în termenii lui Lovinescu: „Valoarea ei stă în imaginile unice; îndeosebi prin ceea ce filozoful numeşte metaforă revelatorie, poetul va deveni cel mai important creator de imagini din literatura română, declanşînd de altfel inerente fenomene de prozelitism şi pastişă" ; „lirica lui Lucian Blaga are de la bun început o uimitoare maturitate, întemeiată pe un conţinut emotiv cu substrat de intense senzaţii pure". E schiţat apoi sensul general al evoluţiei liricii lui Blaga: „de la descriptivismul uneori prozaic şi intelectualizat pînă la refuz către sobrietatea simplă, de la tehnica imaginii sinestezice către imaginea mitică, de la versul liber urmărind ritmul interior al gîndirii la cel de puritate clasică".
O caracterizare mai amănunţită e făcută prin trecerea în revistă a volumelor; „începuturile sînt situate sub influenţa expresionismului la care aderase"; Poemele luminii „sînt structurate pe două mari teme: erotismul şi natura [...]. E remarcabilă perspectiva dionisiacă şi nietzscheană asupra lumii naturale, păgînismul frenetic, capacitatea de a combina ideile de viaţă şi moarte într-un unic flux cosmic" ;
480
481
volumul Paşii profetului e, „în ciuda titlului", „mai mult agrest şi panteistic; ciclul cel mai important este închinat unui Pan aclimatizat în decor naţional", iar „miza artistică" este aici „elementaritatea senzaţiei, trăită la o mare tensiune spirituală" ; după părerea criticului, în marea trecere „inaugurează epoca neliniştii metafizice, pricinuită de zadarnica explorare a misterului în condiţiile obsesiei scurgerii vieţii" ; acest volum, ca şi Lauda somnului, „conţine poeme lirosofice, dar mai ales imagini ale opoziţiei antagonice între sat şi oraş în spiritul romantismului modern, care refuză torturantul mod de existenţă citadin". Tot aici, „aspiraţia către redobîndirea plenitudinii şi integrităţii fiinţei îl va duce Ia imaginea unor sisteme compensatorii, printre care satul patriarhal, paradis de arhetipuri, refugiu situat într-o eternitate preistorică pitorească, colcăind de ritualuri magice şi facili-tîncl starea extatică, transpusă liric printr-o stranie stare de somnolenţă impersonală"; şi, urmînd desfăşurarea organică şi coerentă a lirismului blagian: „Atitudinea extatică, aşteptarea miracolelor într-un univers rural impracticabil economic, apar şi mai evidente în următorul volum La curţile dorului, unde se face simţit apelul la formele exorcistice ale creaţiei anonime, precum şi atenţia acordată pitorescului, culorii şi prozodiei". Postumele sînt caracterizate după volumul din 1962, care „surprinde înainte de orice prin clasicizarea prozodică. Preocupările pentru complicaţiile metafizicii metaforice nu sînt părăsite, dar ele sînt desăvîrşit încorporate în sentimentele cele mai simple. [...] Poezia este a plenitudinii calme şi poate resemnate, care nu renunţă la corelaţiile universale armonioase. Goethean în fond şi formă, impunînd prin ironie sau printr-o suavitate uşor cochetă, prin efortul de condensare a sensurilor şi de muzicalizare a expresiei, poetul exprimă în alte poeme dorinţa de aneantizare ca în primele volume". In fine, în postume „strălucitoare este înainte de toate perfecţiunea interioară şi formală a poeziei".
După cum s-a putut observa, Marian Popa priveşte poezia lui Blaga in ea însăşi, nu ca pe o prelungire sau o variantă a filozofiei autorului. Totuşi la capătul prezentării el reia ideea nu prea clară de la începutul articolului, într-o formulare categorică, rămasă însă nedovedită; „Ca şi lirica, opera dramatică, este o ilustrare prin mijloacele scenei a unor idei filozofice".
După numeroase observaţii făcute, încă de la început, de către critici în legătură cu structura formală a poeziei lui Blaga şi cu evoluţia ei, preocuparea pentru versificaţia lui devine mai insistentă şi mai sistematică. în această ordine trebuie consemnate, pe lîngă micul studiu al lui Vladimir Streinu din Versificaţia modernă (1966), cercetările lui Ladislau Gâldi; Le vers liber est-il libre ? Reflexions sur la verşification de Lucian Blaga (în Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, 1965), La versification de Lucian Blaga (in Actele celui de-al Xll-lea Congres internaţional de lingvistică şi filologie romanică, 1971), Introducere în istoria versului romanesc (1971); în afara acestor studii publicate la Bucureşti, unul tipărit în 1972 la Budapesta, Contributions a l'histoire de la versification roumaine. La prosodie de Lucian Blaga. Sînt analize tehnice riguroase, avînd însă şi un interes critic propriu-zis prin similitudinile — de ordin prozodic — cu alţi scriitori (Goga — şi
Coşbuc — în textele debutului din 1910, dar şi mai tîrziu, Eminescu, Ovid Derisu-. sianu ş.a.) sau prin reconfirmarea pe această cale a expresionismului său: „Din 19 19 pînă în 1943, adică de la Poemele luminii pînă la Nebănuiiele trepte, fiecare volum prezintă un alt caleidoscop de « forme » proteice; deasupra întregii concepţii pluteşte — mai ales la început — aşa-zisa « Wort-an-sich-Dichtung » a expresioniştilor germani. Construcţiile sintactice se reduc la minim; « Immer Hauptsâtze » — sfătuia V van Goli — dar totodată se impunea şi autonomia cuvîntului. Dacă versul heterometric arghezian e aproape o consecinţă a unei forme sintactice mai mult sau mai puţin şerpuitoare (adică cuprinzînd, graţie «enjambament »-ului, mai multe versuri), versul liber al lui Blaga tinde să creeze nişte mici versuri — sintactic şi chiar lexical — autonome". „în mod curios — adaugă Gâldi — tocmai autonomia sintactică a versurilor şi, prin urmare, evitarea « enjambament »-ului romantic au asigurat lui Blaga de la început o atmosferă prielnică contactului cu diferite forme de inspiraţie folclorică", chestiune la care va reveni: „în această epocă (a volumului La cumpăna apelor, n.ed.) culminează inventivitatea, lui Blaga în materie de versificaţie; aproape fiecare catren, terţet sau distih îşi are particularităţile sale distinctive. Totuşi, poetul, încetul cu încetul, revine la forme mai simple, îndeosebi la cele inspirate de folclorul poetic românesc". Alte observaţii privesc evoluţia formală a poetului spre clasicism, afirmată şi de criticii literari: „Din volumul La curţile dorului dispare cu totul versul liber nermmt; în unele cazuri formele rimate, împreună cu un ritm compus din unităţi destul de străvezii, se apropie de culmile unui nou clasicism. în opt versuri, Blaga, unul din poeţii cei mai concişi din secolul XX, a ştiut să comunice acelaşi fior transcendent pe care îi desluşim în Le cimetere marin al lui Valery ( în preajma strămoşilor)". Tendinţa e urmărită în continuare, şi Gâldi vorbeşte în finalul capitolului consacrat lui Blaga în Introducere în istoria versului românesc, din care am citat, despre „clasicismul ultimei atitudini blagiene".
Mi se pare potrivit să închei acest dosar al unui an de receptare critică, 1971,, cu un bilanţ sintetic făcut de Vasile Băncilă asupra a Zece ani de posteritate a scriitorului (Steaua, serie nouă, nr. 3, 1971). Este de fapt un eseu în care autorul primei cărţi despre Blaga încearcă o explicare a „actualităţii" lui: Care sînt motivele ei? „înainte de toate", spune Băncilă, „e faptul că Blaga a dat o creaţie majoră"; apoi, pentru că „oamenii vor să găsească, în operele deosebite, un patetism înalt al vieţii, un sentiment puternic al destinului, pe care autorii lor îl au întotdeauna, o viziune a existenţei, o formă armonioasă şi de mare sugestie, o subtilitate deosebită care să dezghioace, în mod neaşteptat, înţelesuri implicate la infinit în lucruri [...], Această subtilitate cititorii o întîlnesc mai peste tot la Blaga, între altele în ceea ce s-a numit caracterul filozofic al poeziei lui". în legătură cu acesta se face precizarea: „Deşi poetul şi filozoful sînt la el indisolubil legaţi, poezia şi filozofia lui nu se contaminează decît în măsura necesară pentru a se valorifica reciproc ca genuri autonome"; şi încă: „în fiecare poezie a lui, sau în nenumărate, sensul filozofic apare ca o nervurare în fiinţa poeziei, despre care nu se poate spune că a fost înaintea versurilor ori după ele, ci că s-au ivit   deodată şi au concrescut
482
483
tot timpul, de la primul accent al genezei lor şi pînă la expirarea finală după ce şi-au împlinit revelarea". Un alt motiv al actualităţii ar fi „cîntarea vieţii", „exaltarea existenţei", care apare cu deosebită pregnanţă în poezia de dragoste a lui Blaga, „una din cele mai bogate din literatura română". Derivat de aci, încă un motiv: „în legătură cu această preamărire a vieţii, se poate vorbi de o anume luminozitate sau de un anume caracter solar al operei lui Blaga". Ideea e dezvoltată astfel: „E acesta optimism? Dar optimismul, ca şi pesimismul, sînt atitudini prea sumare pentru ca să corespundă realităţii. Dacă e vorba, însă, să alegem între optimism şi pesimism, trebuie să spunem că Blaga e mai mult un optimist. A vorbi de pesimismul său e tot atît de impropriu ca şi a vorbi de scepticismul lui [...]. E la el o anume virilitate şi o mare ataşare de viaţă, care l-au prezervat în faţa pesimismului propriu-zis şi a sceptimismului total". Vasile Băncilă nu acoperă totuşi scrisul lui Blaga cu o culoare albă, care i-ar ascunde relieful real: „nu înseamnă că în opera sa nu există elementul tragic şi chiar momente de depresiune [...]. Notele tragice sînt cu atît mai impresionante în cazul de faţă cu cît în restul creaţiei acestui autor e o atmosferă de încredere în viaţă [...]. Blaga are şi el ceva din sobrietatea, complexitatea şi contradicţiile ei".
Alte „motive" ale actualităţii operei lui Blaga ar fi stilul, apoi „sinteza de arhaism şi modernism", în fine, faptul că „pentru noi, românii, opera lui Blaga fiind, pînă la un punct, o metamorfoză personală şi transfigurată a structurii noastre etnice, prezintă un interes deosebit". Autorul cărţii Lucian Blaga, energie românească lămureşte acum, pe scurt, lucrurile astfel: „Ca orice creator însemnat, Blaga e, în acelaşi timp, mai mult şi mai puţin decît etnicul din care face parte. Dar a-1 pune în legătură cu acesta din urmă nu înseamnă a-1 scădea. Astăzi se admite în mod definiţie că orice creator de seamă e, totodată, profund naţional şi profund universal, aceşti doi termeni ajungînd, de fapt, să fie sinonimi. De aceea, noutatea, dacă e una, nu e să afirmi etnicitatea lui Blaga, ci să arăţi cum se converteşte aceasta în opera lui şi cum etnicul însuşi se luminează, astfel, prin ricoşeu ori se completează. Urmarea acestor afirmaţii e că autorul în chestiune poate fi apreciat oriunde, dacă se trece peste greutatea limbii, dar că cea mai mare valoare a lui va rămîne în chip fatal pentru noi, aşa cum orice poet sau gînditor e mare în primul rînd pentru ai săi. Acest sentiment de înrudire structurală şi de autodefinire prin fenomenul Blaga, ca şi prin alţi creatori de excepţie ai noştri, va asigura întotdeauna un adaos de interes sau de actualitate pentru creaţia blagiană, în comunitatea românească, fără să fie vorba, în judecata pe care o facem, de nici un exces, de nici o convertire, de nici un accent de trib, ci de o recunoaştere de onestitate".
Actualitatea operei lui Blaga, judecind după interesul criticii şi al publicului faţă de ea, e în aceşti ani incontestabilă. Unele dintre „motivele" ei sînt într-adevăr cele rezumate de Băncilă, altele sînt prezente în chip explicit în studiile consacrate scriitorului sau sînt deductibile din temele pe care şi le propun aceste studii şi din judecăţile de valoare susţinute de autorii lor. Dincolo de varietatea factorilor care pot explica interesul pentru poezia lui Blaga mi se pare important să observăm
că ei sînt în tot mai mare măsură factori de ordin literar propriu-zis, privesc adică
valoarea estetică, încadrarea în istoria poeziei româneşti şi a celei europene. Observaţia e confirmată şi de studiile şi articolele, nu prea numeroase, apărute în 1972. Şerban Cioculescu analizează Metafora inorogului în poezia lui Lucian Blaga
(în România literară, nr. 36, 31 august; reluat în volumul Itinerar critic, III, 1979).
„Poetul unei pluralităţi de mituri n-a recurs din marele regn animal decît la o singură făptură, şi aceea fabuloasă: unicornul sau inorogul", afirmă criticul, nedume-rindu-ne, căci fauna universului poetic al lui Blaga e de fapt mai bogată. Verificînd o notă a poetului (la îndemn de poveste), care spune că „în graiul cronicarilor
«inorog » înseamnă « unicorn »", Şerban Cioculescu precizează că „singurul cronicar care pomeneşte de acest cal năzdrăvan este Dimitrie Cantemir, care şi-1 alege chiar ca substitut în Istoria ieroglifică", şi că „Biblia lui Şerban (1688) numeşte inorog un animal pe nedrept socotit malefic, rinocerul, prevăzut şi el cu un corn (sau două) în frunte". La alte identificări ale prezenţei unicornului va proceda Şerban Cioculescu în articolul Inorogul în artă şi literatură (România literară, nr. 26,
1977); de asemenea, El vira Sorohan în Cantemir în cartea hieroglifelor, 1978. La Blaga, unicornul, „acest mit medieval al purităţii", apare în şapte poezii (Septemvrie, Unicornul şi oceanul, îndemn de poveste, Drum de toamnă, Ulciorul, Alean arhaic şi Ce aude unicornul), analizate de critic cu preocuparea de a stabili în fiecare caz semnificaţia acestui simbol.
Continuînd preocupări şi idei mai vechi, în legătură cu „mitul poetic", pe care le-am consemnat, Eugen Todoran scrie acum despre Gîndirea mitică şi simbolismul poetic in opera lui Lucian Blaga (în volumul colectiv publicat de Facultatea, de filologie din Timişoara Folclor literar, III, 1972): „în poezia lui Blaga mitul face parte integrantă din limbaj, imagina wnstruindu-se în spiritul corespondenţelor mitice în aşa măsură că semnul sau semnificaţia ei se confundă cu mitul — ceea ce a şi făcut pe unii comentatori să susţină că poetul gîndea mitic, în scheme con-figurative de la fiinţă la elemente. Este însă vorba numai de un « sistem » mitic de imagini, a cărui structură o «traducea » el în limba inimii, ca să se împlinească şi să fie «poezie », într-im nat poetic'*.
După articolul critic al lui Şerban Cioculescu şi după studiul preponderent teoretic al lui Eugen Todoran, să înregistrăm şi o cercetare stilistică, Despre lexicul poeziei lui Lucian Blaga, de Mircea Borcilă (publicată în volumul colectiv Studii de limbă literară şi filologie, II, 1972). Autorul întocmeşte un „inventar al elementelor lexicale selectate de poet din patrimoniul limbii comune" (mai exact, al lexicului din volumele antume), pe care apoi îl analizează. El stabileşte mai întîi indicele de frecvenţă al cuvintelor şi, pe baza lui, face constatări interesante privind prezenţa regionalismelor, a arhaismelor şi a neologismelor în poezia lui Blaga. în cea dintîi dintre aceste clase de cuvinte Vianu văzuse (în 1934) unul dintre semnele distinctive ale limbajului lui Blaga (aflat, la vîrsta formaţiei, departe de fenomenul poetic românesc al epocii, „limba lui a rămas pe-alocuri mai stîngace, mai ales în prima sa producţie, prinsă într-un cheag de privincialisme, care mai tîrziu a cedat în bună parte"); „atît numărul cît şi frecvenţa acestor elemente (nici unul nu depăşeşte
484
485
frecvenţa minimă) sînt mult prea mici pentru a putea întemeia afirmaţia Iui T, Vianu", constată acum Mircea Borcilă ; „Rămîne adevărată constatarea că acestea, atîtea cîte sînt, apar mai ales în primele două volume ale poetului". Destul de mare este, admite el, numărul elementelor lexicale „populare", a căror circulaţie depăşeşte limitele unei provincii istorice; şi acestea însă au o frecvenţă foarte mică, încît „încercarea de a caracteriza limbajul poetic al lui Blaga pe baza ponderii elementului regional şi popular se dovedeşte zadarnică". La constatări asemănătoare duce şi examinarea situaţiei arhaismelor: numărul lor este „surprinzător de redus", şi „dacă există o tendinţă a lexicului lui Blaga de a se constitui din elemente ale unor structuri mai vechi de limbă, atunci aceasta se manifestă nu atit prin apelul la arhaisme propriu-zise, cît prin opţiunea frecventă pentru termenul încetăţenit într-o etapă anterioară a literaturii în dauna sinonimului (sau sinonimelor) obişnuit(e) în epocă". Rezultă că „cel puţin sub aspect lexical, Blaga nu cultivă elementul « arhaic » în sine. La impresia de « arhaic » pe care o comunica unele zone ale poeziei sale concură, pe lîngă efectul unor « istorisme » [...], mai ales stratul fonetic al limbajului său, în care poetul stilizează, « arhaizînd » pînă şi unele neologisme (vezi; contimporan, danţatoare, ecvator, sublunari)". Cît despre lexicul neologic, „sub raport numeric, el apare relativ bine reprezentat", ceea ce înseamnă că „poezia lui Blaga nu se dovedeşte << refractară » faţă de neologism, cum credea Sextil Puşcariu" (în 1919 ca şi în 1937).
Pentru a întări constatarea, Borcilă separă din lista neologismelor prezente în poezia lui Blaga pe acelea (forme şi-sensuri) care nu apar la Eminescu: şi in cazul acesta numărul lor „rămîne considerabil". Multe dintre acestea se întîlnesc, desigur, şi la alţi poeţi ai epocii, dar e de reţinut că „Blaga nu evită, uneori, nici cuvintele noi neobişnuite" şi creează el însuşi forme ori sensuri noi: aherontic, caprîcornic? liturgic (adverb), runic (adverb), sorin. O constatare care poate surprinde e aceea că Ia Blaga „majoritatea neologismelor se atestă nu în poeziile de tinereţe, ca la cei rnai mulţi dintre poeţii noştri, ci în cele de maturitate".
Insă „poziţia slabă a neologismelor în sistemul lexical" al poeziei lui Blaga (frecvenţa lor e de regulă 1) face ca ele să fie la fel de nesemnificative pentru definirea limbajului acestei poezii ca şi regionalismele sau arhaismele. „Pentru caracteri-tarea lexicului scriitorului", susţine Mircea Borcilă, „considerăm necesară, în primul rînd, delimitarea unui fond de bază al vocabularului dat, care să circumscrie grupul de cuvinte esenţiale pentru creaţia sa". Ceea ce el şi face aici, aplicînd două criterii: al frecvenţei, care „atestă gradul prezenţei obiective a unui semnificant în text şip prin aceasta, ponderea sa cantitativă în ansamblul vocabularului", şi al repartiţiei, care „semnalează, tot la nivelul semnificanţilor şi tot sub aspect cantitativ, elementul constant în configuraţii semnificative distincte şi, prin aceasta, sesizează existenţa unor « motive », făcînd legătura cu planul semnificaţiei". „Am considerat ca o condiţie obligatorie pentru includerea în vocabularul de bază al perioadei cercetate", adaugă criticul, „prezenţa cuvîntului în cel puţin 4 dintre cele 7 volume studiate". Comentînd apoi această listă (care cuprinde aproape 400 de cuvinte),
Borcilă notează mai întîi că ea „evidenţiază net caracteristica cea mai generală a. selecţiei lexicale blagiene: opţiunea pentru un vocabular de circulaţie curentă. Poezia lui Blaga aparţine, în esenţa sa, tipului de lirism substanţial, care se comunică nu atît prin cuvinte neobişnuite, rare, cît prin resurecţia semantică a unor cuvinte de mare circulaţie din fondul comun". Apoi delimitează în cadrul acestui fond de bază un „nucleu lexical", format din cuvintele cu o frecvenţă ridicată (peste 10), care se întîlnesc, cu rare excepţii, în toate volumele antume ale poetului, şi care „comportă un accent de semnificaţie deosebit în versurile sale". Nucleul astfel izolat numără circa 150 de cuvinte. în interiorul lui, sectorul cel mai important, „atît prin număr şi frecvenţă, cit şi prin multitudinea valorilor simbolice cumulate, cuprinde termeni ce denumesc realităţi ale naturii cosmice sau terestre; lumină (cu frecvenţa cea mai mare: 82), pămînt (66), cer (64), stea (57), apă (55),. noapte (54), vînt (53), lume (49), floare (42), soare (Al), zi (39), lună (35), mare (34), foc (29), munte (25), umbră (25), boltă (23), toamnă (22), pasăre (20), pădure (20),. sus (20), amurg (17), ţărînă (17), a se stinge (17), cenuşă (16), întuneric (14), izvor (14),. vale (14), adînc (adj. 13, adv. 12), larg s. (12), val (12), văzduh (12), zori (12), timp (11), ţărm (11)".
Mircea Borcilă încearcă apoi „să surprindă elementul comun, unificator" al nucleului lexical al poeziei lui Blaga şi crede că acesta este ideea de „primordial, elementar". El remarcă, de asemenea, „tendinţa de ipostaziere simbolică a semnificaţiei unor termeni concreţi, care ajung să definească mai mult nişte principii elementare, coordonate abstracte ale existenţei": este cazul unor cuvinte pecum cale, casă, cetate, drum, fîntînă, oraş, poartă, sat, ţară, inimă, pasăre ş.a.
în fine, autorul schiţează o verificare a concluziilor analizei sale stilistice prin concepţia lui Blaga despre poezie şi despre limbajul poetic (în legătură cu care scrisese un articol în 1969, Elemente de filozofie a limbii in gîndirea lui Lucian Blaga, în Revista de filozofie, nr. 12, şi un altul acum, în 1972: Teoria limbajului poetic la Blaga, în Limbă şi literatură, nr. 1).
Studiul lui Mircea Borcilă Despre lexicul poeziei lui Lucian Blaga este remarcabil prin capacitatea autorului de a utiliza o perspectivă lingvistică şi o metodă stilistică riguros aplicată în vederea unei finalităţi critice.
în acest context se cuvine să menţionăm de asemenea articolele publicate în 1972 de G. Ivănescu (Stilul lingvistic al poeziei lui Blaga, în Convorbiri literare, nr. 11, 12, 13, 15) şi Flora Şuteu (Steaua ca „adevăr" şi „iluzie" în poezia lui Lucian Blaga, în Limba română, nr. 3).
în altă categorie de studii, cele propriu-zis istoric-literare, intră capitolul Lucian Blaga din cartea lui Ion Rotaru O istorie a literaturii române (volumul al doilea, publicat în acest an). Analiza poeziei e precedată nu de o expunere a filozofiei scriitorului, ca în alte cazuri, ci de „cîteva date, absolut necesare pentru o mai adecvată înţelegere a poetului".
Este o analiză corectă, care evită deopotrivă deformarea şi înnoirea imaginii Critice. Cîteva exemple: „Metafora luminii e văzută ca un impuls interior, primar şi divin, « un strop din lumina creată în. ziua dintîi », asociată erosului universal" ;,
486
487
„Adept declarat al expresionismului, poetul cultivă imaginea «stihiala», silind elementele naturii să participe la trăirile interioare"; „Expresionistă este la Blaga şi ceea ce am putea numi dezlănţuirea dionisiacă dintr-o poezie ca Daţi-mi un Pritp, voi, munţilor". O punte spre filozofie pare a fi întinsă în puncte ca acesta: „Cu In marea trecere pătrundem tot mai mult în metafizica lui Blaga. Naturalismul expresionist se accentuează treptat şi devine tristeţe metafizică". Sînt însă propoziţii rămase neexplicitate şi fără consecinţe pentru restul interpretării, care se desfăşoară ca o suită de scurte comentarii în marginea unor poeme, cîteva din fiecare volum, şi cu salturi spre definiţii mai largi: în Lauda somnului „limbajul e sibilinic, încifrat, poezia devine iniţiere filozofică extatică, somn şi pasivitate in faţa spectacolului devenirii lumii [...]. Ne aflăm în faţa unui ermetism, mai complicat poate decît cel al lui Barbu, care se diferenţiază de tradiţionalismul propriu-zis prin aceeaşi, continuă la Blaga, întrepătrundere a binelui cu răul, a păgînismului cu creştinismul, în una şi aceeaşi sinteză" ; „Folclorul e sondat în adîncuri, în subconştientul colectiv, dincolo de bine şi de rău, şi legenda Iui Făt-Frumos răsturnată, în sensul că «fetele au îndrăgit balaurul » şi blestemă pe Sfîntul Gheorghe venit să-1 omoare"; „Culegerile următoare, La cumpăna apelor, La curţile dorului, Nebănuitele trepte aduc, cu mici variaţii, aceleaşi teme, tendinţa fiind acum către o versificaţie cvasifolclorică pe alocuri", „ori spre armoniile prozodiei clasice".
Raportarea poeziei la filozofia scriitorului este în general implicată în comentariu şi e menită să indice un paralelism nu o subordonare. De pildă: „Evident, aşa cum însuşi poetul a arătat-o, e vorba de o potenţare a misterului lumii, menit să izbească inteligenţa imaginativă în punctele ei cele mai sensibile" sau, în legătură cu poemul intitulat Rune; „Bănuiala este că lumea aparentă este manifestarea unei ordini ascunse, transcendente, cu care eventual poetul ar putea comunica". Ideea e apropiată de aceea a „corespondenţelor" baudelairiene, cu precizarea: „Mijloacele sînt oarecum altele decît ale simboliştilor, care puneau accentul pe muzică, înainte de orice. Wagnerismul continuă a preocupa pe poeţii de după Nietzsche, însă, o dată cu Ştefan George, efuziunea muzicală începe a fi privită ca insuficientă. Accentul se pune acum pe viziune, pe trăirea intensă a misterului, prin crearea de mituri concurente, în marea şi, de teamă, nemărturisita nădejde a miracolului. însăşi filozofia este revelaţie şi, deci, cu atît mai mult poezia va pune temei pe magia cuvîntului, va folosi imagini din practici obscure, exorciste".
Creaţia ultimei vîrste lirice a lui Blaga este caracterizată şi situată în ansamblul operei astfel: „în poeziile din ciclul postum, apărute în 1962, spiritul nu mai copleşeşte materia prin coborîrea transcendentului în real. Acum drumul pare invers: materia se spiritualizează prin bucuria vieţii". Fără a fi vorba de o „distincţie netă" faţă de poezia dinainte, „schimbarea de atitudine se observă", unul dintre indicii fiind acesta: „în ultimele sale creaţii, Blaga s-a apropiat cel mai mult de spiritul românesc, pe care însuşi îl teoretiza în Spaţiul mioritic. Apare acum acea molcomire echilibrată, sentimentul devenirii perpetue, permanenţa unui suflet
cu respiraţii egale" ; „Ritmurile folclorice vin firesc să încorporeze sentimentele poetului cult".
Ion Rotaru pare a pune accentul valorii pe poezia tîrzie a lui Blaga, după cum cred că rezultă şi din propoziţiile, nu tocmai clare, cu care încheie prezentarea versurilor scriitorului: „Simplă numai în aparenţă, o asemenea poezie nu e gustată integral decît de rafinaţi. Spiritele snobe ori epigonice par însă a fi atrase mai mult de poezia ceţoasă din Lauda somnului — valoroasă desigur, dar nu superioara aceleia din ultimii ani, unde imaginile sînt mai frapante şi unde nu tot ce se exprimă şi place,  eventual se simte, este şi înţeles (în sensul etimologic al cuvîntului)".
Studiul de istorie literară comparată Sentimentul dorului în poezia română, spaniolă şi portugheză, de Elena Bălan-Osiac, publicat tot în 1972, conţine şi analiza poemelor şi ideilor lui Blaga relative la dor, în perspectivă comparatistă, şi propune atenţiei volumul poetului portughez Antonio Sardinha Na corte da saudade (La curtea dorului), apărut în 1922 şi avînd un titlu aproape identic cu acela al unui volum al lui Blaga (pus mai de mult în legătură. — de către Ion Chinezu mai întîi — cu un vers dintr-o poezie populară românească: cf. voi. 1 al ediţiei de faţă, p. 509—510): „Deşi nicăieri nu se menţionează că Blaga ar fi cunoscut acest volum de poezii, presupunem, totuşi, că atmosfera spirituală portugheză (în care vibrează atît de frecvent şi de intens sentimentul de saudade) nu i-a fost străină poetului român ...".
Un ultim capitol al receptării poeziei lui Blaga în 1972 care se cuvine menţionat este cel legat de circulaţia operei. După ediţia din „Biblioteca pentru toţi" din 1968, n-a mai apărut nici o culegere de versuri ale lui Blaga. „Antologia pastelului românesc" publicată de Petre Stoica şi Mircea Tomuş, sub titlul Efigiile naturii,. în 1972, include, e adevărat, un număr mare de poeme ale sale: 40. Alte texte figurează în culegerile; Glasurile patriei. Antologie de poezie patriotică românească,. 1971 (ed. a H-a, 1972), Ceea ce nu se uită. Din lirica antifascistă, 1971, şi Ţara poeţilor, 1971. Acum, în 1972, antologia lui Emil Mânu Cartea ţârii republică Izvorul, şi tot acum apare Panorama poeziei Universale contemporane alcătuită de A. E. Baconsky şi în care Blaga e prezent prin nouă poeme; Veniţi dupâ miner tovarăşi !, Sufletul satului, Somn, Drumuri, Perspectivă, încheiere, Autoportret, Zi de septemvrie, Epitaf. Portretul care precedă selecţia, remarcabil, prezintă cu atît mai mult interes cu cît e, după cîte ştiu, singurul text al lui Baconsky despre Blaga. Reţin aici opiniile despre poet (în afară de care articolul mai conţine sumare impresii despre om şi linii ale unui portret psihologic): „Poetul coboară din Eminescu, din Sadoveanu, din vechiul şi straniul nostru folclor magic pe care îl va fi descoperit poate îndemnat de profundele sale incursiuni în gîndirea şi poezia germană,, domenul lui predilect ca şi al marelui întemeietor de la Ipoteşti. Obsesia lui era vechimea noastră septentrională şi lumea nedefinită unde miturile păgîne ale existenţei şi morţii întîlneau mitologia creştină. Spaţiului şi timpului nostru le-a imprimat un sens legendar, şi din mişcarea cotidiană a vieţii a extras un principiu de solemnitate rituală aproape iniţiatică. Poet al liniştii reflexive, al revelaţiei, al universului care se tălmăceşte prin sunete, prin silabe ezoterice pe jumătate
488
489
'rostite, pe jumătate impenetrabile, Lucian Blaga e un creator de tipare stilistice 'de o putere expresivă neobişnuită, foarte în spiritul intuiţiei poetice româneşti >şi chiar al graiului nostru poetic, fiind astfel profund tradiţional în ciuda rezonanţei moderne a liricii sale apropiată de Rilke şi de Trakl. Elemente bizantine — acelaşi care se implică în graţia şi morbidezza stilizată a liniei lui Botticelli — se mfîlnesc în scrisul său cu inversiunile savante ale vechilor scrieri religioase, cu melopeea ondulatorie a sonurilor pastorale, cu laitmotivele şi repetiţiile exorcismului'"'. în viziunea lui Baconsky, Blaga apare ca o figură enigmatică, de poet şi de mag, venind parcă dintr-un trecut imemorial, cu puterea neobişnuită pe care această călătorie i-a dat-o de a percepe limbajul altfel neauzit sau neînţeles al lumii şi de •a-1 transmite. Reperele istorice indicate nu marchează limitele unor perioade sau serii în care ar putea fi fixată opera lui, ci simple jaloane ale unui spaţiu cultural foarte întins cu care această operă comunică. Portretul continuă în aceeaşi notă de stilizare apăsată a unor date reale ale personalităţii poetului — numai cîteva, selectate în funcţie de convergenţa lor în sensul ideii generale, concentrate şi îngroşate — de unde impresia de fabulos a imaginii, dar şi de asemănare totodată cu modelul: „Echivocului lexical atît de singular al lui Arghezi, el îi opune un mister al cuvintelor care, asemenea lumii, îşi păstrează întotdeauna în poezia lui o faţă nevăzută. Cuvintele lui nu-şi trădează niciodată originea; vin de undeva din necunoscut şi nu tind să numească ori să ucidă, ci să învăluie şi să creeze în jurul fiinţelor sau a lucrurilor un halo metafizic. De aceea ele pot fi deopotrivă străvechi, aproape uitate, sau noi şi neologistice, fără ca alăturarea lor să ne frapeze în mod deosebit ;■ pot aparţine concretului curent sau abstracţiunii celei mai pure, evitînd totuşi rezonanţa de concepte pe care o au metaforele unor poeţi moderni, Aceste cuvinte au uneori o paloare rilkeană aparentă dar energiile secrete care Ie girează se fac simţite cu intermitenţe dozate după un complicat ceremonial.
Există o topică Lucian Blaga, o frazare inimitabilă, o rostire şi mai ales o tăcere care e numai a lui; nu cunosc nici un alt poet european care să fi imprimat tăcerii asemenea ciudate valori expresive, cum o întîlnim în lirica lui. Nu e doar
0 problemă de ritm, de accent sau de muzică. Tăcerea lui e trena cuvintelor. Spaţiul ideal pentru desăvîrşirea lor în sine. Lumina sau întunericul de care au nevoie. Dar uneori tăcerea lui devine cuvînt mai presus de legile graiului"'.
Să transcriem şi judecata finală: opera lui Blaga „îmbogăţeşte deopotrivă cultura noastră şi pe cea universală".
In afara antologiilor amintite, în 1972 apare o ediţie, selectivă, a, poeziilor lui Blaga, cu un studiu introductiv, în colecţia „Lyceum", într-un volum (căruia
1 se adăuga un altul, de teatru şi proză autobiografică), îngrijită de mine. A fost retipărită în 1980. Ea cuprinde 105 poeme din culegerile antume (14 din Poemele luminii, 15 din Paşii profetului, 17 din în marea trecere, 18 din Lauda somnului, 13 din La Cumpăna apelor, 10 din La curţile dorului, 1 — întoarcere — din Poezii, 1942, 17 din Nebănuitele trepte) şi 95 clin creaţia ulterioară a scriitorului (18 din ciclul Vîrsta de fier, 26 din Corăbii cu cenuşă, 29 din Cîntecul focidui, 19 din Ce aude unicornul, 3 din ultimele poeme, neincluse în cicluri). Noutatea ediţiei pri-
veşte capitolul „postumelor": ele sînt reprezentate printr-un număr de text* aproape egal cu cel al antumelor şi, reproduse după manuscrisele definitive, sînt grupate în ciclurile existente acolo, nu în cele ale ediţiilor din 1962, 1966 şi 1967, .preluate şi în.cea din 1968.
Articolele şi studiile — despre diverşi autori sau pe diverse teme — în care se fac referiri la Blaga sînt şi în 1973 numeroase; cele consacrate poeziei lui sînt numai cîteva. Const. Ciopraga include în cartea sa Personalitatea literaturii române cu capitol intitulat Blaga : între modernitate si orizont mitic, în care desprinde mai întîi cîteva elemente ale concepţiei despre lume a scriitorului, orientată către „spiritualismul magic ancestral" şi pusă în legătură cu Lebensphilosophia, cu „ideea trăirii vieţii ca expresie a participării organice la ritmurile cosmosului". De aci criticul ajunge la expresionism: el „constituie pentru Blaga o modalitate de a comunica literar aspiraţia către esenţa « trăirii », căci „expresionismul tinde la revelarea sensurilor profunde" ; „practic, expresionismul lui Blaga atinge punctul; lui culminant cu volumele în marea trecere şi Lauda somnului, în care tendinţele moderne, întrebările fundamentale, sistemul de simboluri caracterizează o, conştiinţă dramatică. Tendinţa abordării absolutului, cu toată drama pe care-o implică eşecul, rămîne un miraj perpetuu, obsesie". Şi încă, la acest punct:-„Expresionismul lui Blaga evoluează programatic spre afirmarea spiritului folcloric, sprijinindu-se pe valorile gîndirii.mitice".
Caracterizării generale îi urmează comentarea volumelor, în succesiunea lor „Nostalgia luminii care înnobilează poemele debutului nu intră în conflict cu tendinţa de a păstra nealterat misterul. Cu alte cuvinte, lumina şi misterul sînt In Poemele luminii principii funciare ale existenţei, unul reprezentînd cunoaşterea,, celălalt împăcarea cu tainele universului", susţine Const. Ciopraga; „sinteza lor pare imposibilă, dar în cazul lui Blaga « mintea », simbolizare a luminii, nu numai că nu dispersează ceţurile misterului, ci le potenţează". O altă caracteristică este „perpetua sete de nemărginire, amintind titanismui romanticilor, de la Byron şi Novalis pînă la Eminescu". în volumul următor, ea cristalizează în expresii lirice diferite: „Senzaţia mărginirii confruntată cu infinitul generează în Paşii profetului un alt ciclu de meditaţii, toate impregnate de o melancolie difuză. Contemplarea naturii nu e tonică iar prezenţa, faunului Pan nu respiră jovialitate, ca, în tablourile mitologice", ci „reprezintă degradarea inevitabilă a materiei, motiv de tristeţe şi aprehensiuni universale". în culegerea în marea trecere, „meditaţia e vis şi melodie; metaforele plastice au excepţionale scăpărări lirice; întrebările-în faţa vieţii iau dimensiuni universale". Tot aici, „perspectiva morţii se accentuează, poetul angajîndu-se într-o dezbatere crispantă. Pînă acum tristeţea rămăsese în stadiul unui decorativ elegiac; de astă dată, ea străpunge învelişul subţire, lăsînd să apară sucuri amare din straturi profunde". O mişcare lirică în direcţii opuse e de observat în Lauda somnului; pe de o parte „sub atracţia gravi taţiunii terestre, lucrurile pătrunse de somn tind spre pămînt", „ponderea materiei zdrobeşte" ; pe de alta, „se manifestă setea de piscuri înalte, pînă la stele"..
490
491
Spaţiul imaginar din La curţile dorului „poate fi şi o Dacie de basm, eden spiritualizat, ca în poemul eminescian Miradoniz". în Nebănuitele trepte „dorul de înalt îşi asumă dimensiuni noi. Timpul pare a nu mai genera aprehensiuni". în line, în „densele Poezii din 1962", „limbajul poetic abrupt, lăsînd ca ideea să primeze faţă de necesităţile clasice ale versului, obţine efecte printr-o imagistică frustă, utilizată cu maximum de economie. Simbolurile devin tangibile prin marea capacitate de a conferi ideilor o expresivitate rară".
Judecata finală este aceasta; „Ca poet al dramei cunoaşterii, Blaga se numără desigur printre marii creatori europeni. Valorificînd, cum remarca Ion Pillat, substratul esoteric al folclorului, poetul de la Curţile dorului a introdus în concertul poeziei universale trăsături ale mitologiei româneşti. E un merit din cele mai importante".
Ştefan Aug. Doinaş continuă explorarea universului poetic al autorului Laudei sommdui, dînd acum însemnări asupra „bestiar ului" blagian (în Viaţa românească, nr. 11/1973; reluate în volumul Orfeu şi tentaţia realului, 1974). „La prima vedere, s-ar părea că e dificil de admis un « bestiar » al lui Lucian Blaga", căci „interesul său poetic, ghidat de ceea ce Ovidiu Cotruş numea « sensibilitatea runică », se îndreaptă fără părtinire spre toate creaturile şi lucrurile acestei lumi", în termeni mai clari, absenţa unui bestiar s-ar explica astfel: „Depozitare ale aceleiaşi « taine » insondabile, fiinţele şi lucrurile [...] formează substanţa unică, absolut omogenă a realului. în această stofă nediferenţiată a lumii, în care orice accent ontologic s-a pierdut — ce anume ar putea să determine manifestarea unei preferinţe de ordin poetic sau filosofic pentru cutare nivel biologic sau specie de vieţuitoare?" Explicaţia e plauzibilă dacă e valabilă, premisa ei — omogenitatea ontologică a lumii, care e altceva decît caracterul ei misterios, în viziunea lui Blaga — ceea ce mi se pare îndoielnic. Oricum, explicaţia rămîne ipotetică, dat fiind că „există, totuşi şi un « bestiar » blagian care ţine de însuşi universul — rural şi montan — şi se circumscrie odată cu modalităţile specifice — magică şi mitică — ale sensibilităţii care-1 guvernează". Existenţa unei faune în universul poetului e determinată aşadar de existenţa ei în zona de real pe care acest univers o absoarbe; „de aceea, dacă lăsăm la o parte apariţia insolită a lebedei din faimosul vers: «Lucian Blaga e mut ca o lebădă », « bestiarul » său se arată a fi perfect mărginit de graniţele universului rural şi muntenesc, constituit din fauna domestică, sau domesticită, a unor ţărăneşti « curţi ale dorului »: taurul şi mînzul, cerbul şi ursul, puiul de cuc, pasărea din dumbravă, corbul şi ciocîrlia, orătăniile şi peştii. Acestora li se alătură, la un nivel inferior, greierii, roiul de albine şi fluturii".
O altă notă definitorie a faunei blagiene e dată de puţinătatea animalelor fabuloase, în general numeroase în tradiţia artistică întrucît au „o pronunţată valoare simbolică: anatomiile monstruoase, hibride, teratologice surprind — se pare — cu mai multă pregnanţă dialectica şi antinomiile realului". Or, „în toată poezia lui Blaga apare un singur animal fabulos: unicornul" (de fapt mai apare cel puţin încă unul: sfinxul). Faptul e ciudat, observă Doinaş, dată fiind viziunea
poetului asupra satului, „impregnat de eresuri şi comunicînd osmotic cu lumea basmelor populare"; însă, adaugă el, explicaţia e simplă: „în universul poetic blagian nu încape o distincţie netă între real şi imaginar: fabulosul, prin acte de ordin magic şi mitic, este continuu prezent în urzeala însăşi a realităţii cotidiene. Adevărată « morfologie a miracolului », poezia lui potenţează pînă la evidenţă « misterul » fiecărui lucru, « sporeşte taina lumii », făcînd din orice « eveniment » al vieţii, din orice ipostază a Naturii o « minune »". Pe scurt, în lumea poeziei lui Blaga „miraculosul nu mai e un plan superior care, din cînd în cînd, se revarsă în real, ci constituie una din fibrele esenţiale ale realităţii". Explicaţia se întemeiază pe ideea, afirmată mai înainte, a omogenităţii ontologice a lumii în viziunea lui Blaga, extinsă acum pînă la a cuprinde deopotrivă realul şi fabulosul, amîndouă la fel de încărcate de „taină", şi incluzînd şi planul uman.
„Cît de inextricabil omogenă şi spiritualizată e viziunea blagiană despre univers", scrie mai departe poetul-critic, „ne-o dovedeşte faptul că animalele şi păsările sale săvîrşesc acte şi rituri magice, eficiente în planul uman" ; şi, introducînd o idee nouă: „aceste acte sînt derivatele unui creştinism elementar şi festiv". Ilustrarea e făcută cu versurile din Ursul cu crin, Lumină din lumină, Ciocîrlia. Este o idee apropiată de cea formulată de Călinescu, în legătură cu evoluţia poeziei iui Blaga după Paşii profetului : „Ceea ce în Moartea lui Pan [...] era doar o observaţie nu lipsită de oarecare maliţie ( «Păianjenul s-a-ncreştinat ») devine, în volumele ulterioare, o afirmaţie esenţială pentru universul poetic al lui Blaga: vieţuitoarele participă euforic la marea «taină » a existenţei supunîndu-se, cu un fel de cucernicie omenească, ritualelor care le asigură participarea la « tainele >> creştine". Dezvoltarea ei urmează un curs cu totul diferit şi în loc de impresia lui Călinescu: „Aleluia răsună peste tot" avem dezvăluirea fondului păgîn al acestei imagistici de bazilică: „Prin intermediul cîtorva exemplare din « bestiarul » său rural, liturgicul creştin îşi divulgă, la Blaga, caracterul magic şi mitic iniţial; în felul acesta, religiosul se subţiază: actul cultic se ipostaziază, teroarea existenţială în faţa divinului devine un simplu extaz al vitalului; Isus este taur şi cio-cîrlie, adică forţă elementară şi candoare".
Animalele şi păsările săvîrşesc, în universul poeziei lui Blaga, acte magice (ca Ursul cu crin), asemenea omului. „Actul magic predilect", afirmă Doinaş, este aici „vestirea", care „indică o ruptură esenţială în ordinea lucrurilor", şi anume „posibilitatea miracolului cotidian". Autorul reia şi întăreşte observaţia făcută de el cîndva, în recenzia la Nebănuitele trepte, privind „preferinţa poetului pentru momentele imediat premergătoare miracolului, oprirea înfiorată pe un prag incert unde adie puternic iminenţa unei revelaţii nenumite, unde palpită subtil latenţele lumii".
După ce înregistrează şi prezenţa unor vieţuitoare „al căror rol e să tacă,, să ascundă, să nu dezvăluie «taina »" (peştii, unicornul, pasărea din poezia dedicată lui Brâncuşi), Ştefan Aug. Doinaş atribuie faunei blagiene o semnificaţie in acord cu ideea mai largă, susţinută în eseul Poetica blagiană: de la „osîndă" la „mîntuirea" cuvîntului, din 1970, pe care l-am comentat. Cuvîntul iniţial, de-
492
493
«miurgic, a creat lumea, dar a şi condamnat-o, implicit, la devenire şi moarte (de .aceea „Creaţiunea e un degradeu al Increatului") ; „cu atît mai mult cuvîntul uman [...] e generator de separaţie a marelui Tot, deci de limitare şi de moarte". „Avantajul metafizic al fiinţelor necuvîntătoare faţă de om", scrie acum Doinaş, „este acela că — asemenea « păsării sfinte » — pot să asculte « revelaţii fără -cuvinte », să vadă şi să nu divulge. Acesta este tîlcul ultim ai « bestiarului »: prin prezenţa lor, prin cîntecul fără cuvinte pe care-1 intonează, seminţiile zoologicului aduc «un cîntec nou pentru vetre şi casă », un « sunet scump, de zare .aleasă »". Mai clar mi se pare exprimată ideea în aceste rînduri: „vieţuitoarele, toate, lipsite de grai, îl îndeamnă pe poet să redevină copil, restituie universului său candoarea sa originară". Valoarea poetică a „bestiarului" blagian stă deci în sugestia de tăcere, de contemplare mută a lumii pe care cuvîntul o „osîndeşte".
în România literară din 22 noiembrie 1973 Al. Piru publică studiul Reci-tiînd pe Blaga, continuat în numărul următor, din 29 noiembrie, sub titlul „dulce pierdere de sine" şi scris, probabil, în vederea volumului Poezia, românească contemporană 1950—1975, în care-1 regăsim (voi. I, Generaţia vîrstnică, tipărit în 1975). Presupun că e aşa întrucît e analizată numai creaţia postumă (editorial). „O primă observaţie care ni se impune la o nouă lectură a poeziei lui Lucian Blaga de dupâ Eliberare în ediţia quasicompletă din 1967", notează el, „este că poetul a scris •după Nebănuit ele trepte, dacă luăm în consideraţie dimensiunile culegerilor anterioare (nu mai mari de 30 de pagini), însă şase volume de poezii, patru publicate •de editor în culegerea Poezii din 1962 şi două în ciclul Alte poezii strînse la un loc >in 1966- 1967".
Analiza urmează ordinea ciclurilor din ediţia 1967. în Mirabila sămînţa „Lucian Blaga glorifică admirabila, minunata (cuvinte înlocuite printr-un italienism) putere germinativă, pe mărunţii zei de spiţă aleasă, solari", „care vor fecunda un pămînt fericit, mîndra grădină de crini şi trandafiri. Eutopia cea visată de poetul Francis Turner Palgrave (The Visions of England, 1881 ), grădină pacifică unde intră numai inocenţii spre a se lumina": „Poemul, alegoric, încărcat de metafore-simboluri, se preface spre sfîrşit într-o laudă". Cîntecid spicelor e interpretat în perspectiva unor mari creaţii folclorice: „Ca în mitul Mioriţei şi ca In balada populară Soarele şi lima, moartea e văzută ca o nuntă şi ca o pedeapsă pentru călcarea unei interdicţii, a uniunii dintre frate şi soră. înfiorate de secera lunii, spicele, fete cu părul de aur, cată la zeul soare, menite, cum sînt, să fie tăiate de o seceră de fier, nu de una de lumină selenară". Mai insistent comentată e poezia de dragoste. Catrenele fetei frumoase sînt „superbe", „o capodoperă e Cîntecul focului, altfel spus cîntecul dragostei înţelese ca o ardere ce aprinde fiece fiinţă sau lucru", Primăvară are „o rezonanţă ciudată": „ca într-o faimoasă poezie .de Nicolae Văcărescu, distinge între cunoaştere (la Văcărescu, simţire) şi dragoste, Blaga optînd, în poezie, pentru dragoste". în marginea ciclului Stihuitorul se remarcă, între altele, că „scafandrierul adîncurilor e în acelaşi timp un contemplativ voluptos al firmamentului, cu conştiinţa că se află diseminat pretutindeni în cosmos, că există în acelaşi timp hipogeic şi uranic, înzestrat cu un „dor de pereche »,
deşi ascuns în argilă", că „virtuţile germinative ale vegetalului le are ia Blaga şi mineralul", în fine, că „sentimentul dezrădăcinării din poezia sămănătoristă ca şi tema romantică a caducităţii lucrurilor omeneşti sînt convertite la Blaga într-o filosofie a încrederii în veşnicia vieţii".
Glosele la poeme alternează în continuare cu caracterizări mai generale, ca aceasta: „Majoritatea postumelor grupate la ciclul Alte poezii sînt străbătute de presentimentul morţii, prilej de seninătate, nu de spaimă, dorinţă, într-o piesă memorabilă, de dispersiune în cosmos" (Dacă m-aş pierde). Sau: „poezia lui Blaga din ultima fază se esenţializează, îşi reduce tot mai mult imaginile pînă a se preface în metaforă pură", Şi, în fine, cu o nouă trimitere literară: „Caracteristică e poezia Lucruri suntem, reluare a ideii eichendorffeiene că în fiecare lucru e un suflet, o încărcătură poetică latentă".
Anul 1974 reprezintă al treilea moment de însemnătate deosebită în editarea postbelică a versurilor lui Blaga, primele două fiind 1962, cînd apare cea dintîi culegere postumă, şi 1966, cînd se retipăresc, tot sub îngrijirea lui George Ivaşcu, volumele antume împreună cu cele publicate în 1962 (95 de texte) şi cu alte 69 de poezii scrise tot după ultimul volum editat de către poet. Acum, în 1974, apar primele două volume ale ediţiei definitive de Opere îngrijită de Dorii Blaga, care cuprind.toată opera poetică antumă şi postumă (cîtă era cunoscută), aceasta din urmă grupată ca în ciclurile în care le-a organizat Blaga, la care se adaugă unul, propus de editoare, cuprinzînd poemele scrise după compunerea acelor cicluri şi o Addenda, cu texte care figurau în cicluri abandonate de poet şi pe care nu le-a reluat în cele definitive. Este ediţia cea mai amplă de pînă acum: 480 de titluri, oferind posibilitatea cunoaşterii cvasicomplete a poeziei lui Blaga. Ea este însoţită de un Cuvînt înainte al ultimului mare critic din generaţia poetului: Şerban Cioculescu.
„Poezia lui Lucian Blaga, eruptivă de la întîiul volum, ca şi lumina căreia-i era dedicată", scrie el aici, „a exercitat o permanentă influenţă asupra tineretului, antumă şi postumă, neclintindu-se pînă astăzi, indiferent dacă exprima valori de viaţă pozitive sau negative. Am numit această poezie eruptivă, pentru că ea s-a revărsat, ca o lavă fierbinte, peste ogorul nostru literar [...], de-a lungul unei cariere lirice de peste 40 de ani [...]. Lucian Blaga nu şi-a încetinit producţia nici în anii trişti din jurul Dictatului de la Viena, cînd mesajul său de protest a fost cel mai expresiv din cîte le-a înălţat lirica noastră, nici după vîrsta de 50 de ani, cînd, dimpotrivă, s-a declanşat pentru el nouă vară, mai fierbinte decît patima tinereţii". Studiul se structurează în funcţie de cîteva idei critice, exprimate cu claritatea obişnuită a autorului. Una este aceea a inteligibilităţii poeziei lui Blaga, care „nu este niciodată dintre acele mesaje ale căror semnificaţii se sustrag tematicei generale a poeziei, refuzîndu-se analizei, explicaţiei, comentariului, nici dintre acelea în elucidarea cărora criticul se vede nevoit să taie firul de păr în patru, să-şi pună la grea încercare subtilitatea şi să-1 îndemne a rivaliza în obscuritate cu textul" ; „Blaga nu e un poet ezoteric, dintre acei ermetici care s-ar
494
495
socoti dezonoraţi dacă s-ar face înţeleşi", „ermetismul lui este mai mult de ordinea aparenţei decît de aceea a esenţei". O altă idee este a „climatului moral al expresionismului", „în care civilizaţia modernă întreagă străbate o criză [...] într-un moment de seism universal, în care se surpă şi stau să se prăbuşească toate valorile: sociale, politice, economice şi cu ele şi cele spirituale". Acestui climat îi aparţin poezii ca Vrajă şi blestem („o viziune expresionistă de apocalips modern"), Trenul morţilor şi altele, căci „o bună parte din poezia lui Blaga tălmăceşte noua boală a veacului ca o pierzanie a omului modern, citadinizat sau, oricum, rupt de realităţile spirituale htonice". Ideea e dezvoltată într-o direcţie interesantă, schiţată şi de alţii (Crohmălniceanu, Tertulian): „O notă nouă intervine în viziunea expresionistă a lui Lucian Blaga, într-o poezie rămasă neculeasă în volum; protestul împotriva exploatării omului de către om" (e vorba de Făgâduinţi din flăcări). „Această vînă lirică nouă, comentariu expresionist al condiţiilor de muncă sub regimul capitalist, a rămas neexploatată", deploră criticul, care propune şi o explicaţie; „Se vede că orientarea poetului nu putea conveni unui periodic subvenţionat" (Gîndirea, în care a apărut poezia şi în care Blaga îşi publica în acea epocă mai toate versurile — n.ed.), observînd totodată că „poetul se foloseşte însă de un simbol biblic, cu două luni mai tîrziu. Sub pretextul înfierării păcatelor Şodomei şi Gomorei, eroul titular al poemului dă în vileag viciile lumii moderne şi cu accente profetice vesteşte catastrofa generală". Nu mai puţin interesantă, însă discutabilă cel puţin în a doua parte a ei, este concluzia: „Gîndirea poetică a lui Lucian Blaga a trecut aşadar, ca şi aceea a lui Tudor Arghezi (cel din 1911), pe lîngă poezia socială, cu nepreţuitele de el însuşi Făgâduinţi din flăcări, iar cu Lot, pe lîngă marea poezie profetică". Discutabilă pentru că poezie profetică, deopotrivă pe tema apocalipsei şi pe cea mesianică, întîlnim nu o dată la Blaga, chiar dacă în alt registru stilistic decît cel al modelului. Ceea ce, întrucîtva, observă criticul însuşi: „Noul nu şi-a istovit însă glasul, mulţumindu-se să-şi distileze anatemele, sugrumîndu-i numai volumul".
în ordine stilistică, poetul a „oscilat" mai întîi „între năzuinţa gigantismului sublim" (din Baţi-mi un trup, voi munţilor) „şi aceea a graţiosului" (din Versuri scrise pe frunze uscate de vie), pentru ca, după volumul In marea trecere, prin care s-a descoperit cu adevărat pe sine, să „penduleze neîncetat între cei doi poli: acela al expresiei directe, discursive, nu fără hieratism, şi acela al vorbirii în sotto-voce, cu glas de taină, prin simboluri iniţiatice. Şi într-o ipostază, ca şi în cealaltă, poetul se face însă înţeles, fie că ar chema, la un alt registru al pathosului decît Eminescu, extincţia, fie că afirmă viaţa, jubilant, alăturîndu-se creaţiei omului". Criticul reia, mai pe larg, ideile exprimate în fragmentul cu care am început prezentarea studiului său. Mai întîi, în legătură cu poezia de protest naţional: „O cotitură dintre cele mai pilduitoare a fost stîrnită în cariera poetică a lui Lucian Blaga de către acel eveniment tragic din istoria patriei: dezmembrarea ei, prin Dictatul de la Viena. Ea a dat acest admirabil ciclu, intitulat Vîrsta de fier, a(l) poeziilor scrise între anii 1940 şi 1944. Cîteva cuvinte exprimă luminos geneza lor" (e citată Inima mea în anul 1940). Poetul se mută, cu Uni-
versitatea din Cluj, la Sibiu, şi „frumosul oraş i se pare, în aceste împrejurări pustiu" (Cetatea moartă) ; „vatra de patimi" din Lîngă vatră este „Patria care se chinuieşte", şi „Pasărea U,sl nenorocului, cobea, stăpîneşte aerian văzduhul"; „vîrsta de fier" este „războiul al doilea mondial", care, „mai vîrtos decît cel dintîi", reprezintă „un nemaipomenit regres în civilizaţia mondială"; „Solstiţiul de iarnă se întinde ca un gheţar peste ţara mutilată" (21 decemvrie ), şi „într-un memorabil poem, Cîntec despre regele Ion, se dă glas solidarităţii naţionale înaintea dezmembrării", în Nu sunt singur „sentimentul acestei solidarităţi se adînceşte", iar în Timp fără patrie „idee de patrie, transpusă pe registrul absenţei, e tradusă printr-o serie admirabilă de metafore". în fine, „semnele biruinţei se adună de pretutindeni: din adierea vîntului, din chiotul gonacilor la vînătoare, din miracolul primăverii", notează criticul, fâcînd aluzie la poeziile ce încheie ciclul şi citind o strofă dintr-una (înviere). Nimeni n-a subliniat atît de apăsat semnificaţia istorică şi patriotică a poemelor din ciclul Vîrsta de fier, definit, într-o propoziţie de încheiere a analizei, drept ciclul „care ne-a dezvăluit în Lucian Blaga pe marele poet cetăţean şi patriot, indisolubil legat de mima smgerîndă a Ardealului".
Să reţinem, în treacăt, comentariul la poemul Prolog, „în care e interpelat tineretul care-a uitat cîntecul de iubire", şi care „se mai impune atenţiei biografului şi criticului prin bilanţul ce şi-1 ridică poetul, definindu-şi activitatea la modul lirei hugoliene, pe cel mai larg registru al sensibilităţii, propunîndu-se ca exemplu generaţiilor tinere, cu îndreptăţitul orgoliu al marilor genii", pentru a ajunge la o altă idee enunţată la început şi reluată acum: a „noii veri, mai fierbinte decît patima tinereţii", trăită de poet: „o vară a Sfîntului Martin aprinde inima poetului, care se revelase încă din ciclul Nebănuitele trepte [...] ca un mare cîntăreţ al iubirii, pe toate coardele lirei, la toate modurile, de la catrenul epigra-matic sau madrigalesc, la meditaţia sau la imnul de neobosită slăvire a frumuseţii întrupate feminin". Cum arată această întrupare? „Nu e femeia împlinită, ci fiinţa adolescentină, fata, aceea care îşi flutură părul de aur în vînt, simboli-zînd învierea firii şi vestind împlinirea ei, este « făptura clară », în care s-a încorporat lumina, marele atribut al universului nostru, cea de a doua polaritate a cosmosului blagian, în care a fost remarcată mai ales taina". După caracterizarea idealului feminin, relevarea semnificaţiei acestei iubiri tîrzii: „Poet prin esenţă modern, adică sfîşiat de tot felul de contradicţii interioare, Lucian Blaga a redescoperit iubirea la netimp, dar a transpus-o, ca un mare compozitor, dublat de un tot atît de abil virtuoz, pe toate registrele sensibilităţii, făcîndu-şi din ea religia ce-i lipsea, sau dacă aceasta a fost nu ştiu ce variantă întinerită a panteismului, încununarea crepusculară a panteismului său, de esenţă păgînă". „Erotica lui Lucian Blaga, mai complexă decît a tuturor înaintaşilor săi din literatura noastră", e de părere Şerban Cioculescu, „învestită cu maturitatea meşteşugului poetic, dar şi însufleţită de o dogoare neaşteptată, va propune exegeţilor săi viitori ca ultima şi nu cea mai puţin interesantă faţă a poetului, care .şi-a intensificat producţia lirică în ultimul deceniu al vieţii, paralel cu neîntreruptele lui lărgiri de orizont al cunoaşterii filozofice".
496
497
Venind vorba de filozofie, de care n-a legat în nici un fel înţelegerea şi aprecierea poeziei, criticul ţine să formuleze următorul punct de vedere: „Om ai penumbrei şi al umbrei, al tăcerii sau al zvonurilor confuze, al tainei, al întoarcerii 3a vatra arhaică a riturilor magice — în poezia sa, Lucian Blaga trecea pentru mulţi a fi un mistic, cînd în realitate gîndirea sa respingea soluţiile intuiţiei bergso-niene sau mai în genere ale filozofiilor subconştientului şi inconştientului, deoarece urmărea înainte de orice elucidarea problemelor prin răspicate disocieri, înlătu-rînd confuziile şi erorile ispititoare". „Recitindu-i cu acest prilej şi studiile filozofice", continuă criticul, care n-a părăsit de fapt spaţiul poeziei, „m-a izbit o afirmaţie, pentru că mi s-a părut că-I defineşte şi pe dînsul". E vorba de această caracterizare a lui Goethe, din Religie şi spirit: „Goethe era desigur un suveran al simţurilor; natura, sub. toate laturile, îl încînta pînă la exaltare", comentată astfel: „S-ar spune că Lucian Blaga s-a gîndit puţin şi la sine însuşi, trăgîndu-1 pe Goethe către el, ca pe un frate mai mare, de aceeaşi structură morală. Văzul şi auzul, dar şi mirosul şi pipăitul, concură la Blaga ca să dea poeziei sale în aparenţă de pură spiritualitate şi de înaltă speculaţie metafizică o consistenţă ca aceea a materiei, pe care a divinizat-o".. Blaga e, ca şi Rilke, un „fals spiritualist", un „părelnic poet eterat".
Cea de a treia idee enunţată în pasajul citat la început şi la care autorul revine acum este aceea a influenţei exercitate de poezia lui Blaga. După Alecsan.dri şi Eminescu, „prin statornicia influenţei sale asupra generaţiilor succesive,. din momentul cînd neentuziastul său preţuitor E. Lovinescu 1-a fixat, şi pînă astăzi, în interval de aproape cincizeci de ani, Lucian Blaga este şi el, în felul său, un poet naţional". Fireşte, nu numai datorită influenţei exercitate ci şi, mai ales, temeiurilor acestei influenţe: „Poetul cetăţii lui, al Clujului, al rîului său, Mureşului, care-i străbate poezia ca Oltul pe aceea a lui Goga, al plaiurilor eliberate de coşmarul pasării U, într-un cuvînt al Patriei, admonestat de Ion Barbu .pentru localizări i.storico-geografice care scoteau lirica lui din incontingent ca s-o coboare pe soiul ferm, nu al contingenţei, ci al permanenţelor noastre, este şi el, privit în totalitatea mesajului său, un poet naţional. Suferinţele neamului din anii 19.40 — 1944, mai reale decît acel « Weîtschmerz » de răsunet expresionist care i-a obsedat mai de mult inspiraţia, i-au adîncit sentimentul patriotic, smulgîndu-1 din spaţiul natal al Lancrămului şi proiectîndu-1 în largul hotarelor sfîşiate, ca pe un vestitor al victoriei, în ziua căreia, la 9 mai, văzuse lumina zilei cu cincizeci de ani înainte" ; „Poetul denunţării « Vîrstei de fier », poetul jubilării, în ceasul dreptăţii istorice restaurate, poetul dragostei de ţară şi al iubirii de viaţă, în anii verii fierbinţi de care vorbeam, şi-a cîasicizat expresia, regăsind cîntecul simplu in aparenţă, prin limpezime, dar elaborat cu un profund simţ muzical şi reîmprospătat la izvoarele -poeziei populare, ale cărei cadenţe i-au urcat mesajul spre ultimele culmi".
Stilul de regulă analitic, disociativ, reţinut în elogii al lui Şerban Cioculescu îşi amplifică mişcarea şi capătă o notă de solemnitate: criticul aşază de frontispiciul „templului" poetic in care Blaga s-a zidit pe sine cununa de poet naţional. „Lumina şi cîntecul, cele două polarităţi finale ale mesajului său, germinează;
în universul poetic al lui Lucian Blaga bucuria de a trăi, plenitudinea vieţii, care se primeneşte mereu, fără a se consuma vreodată'*, încheie el; „acestei ple-nitudini, pe plan spiritual, aparţine lirica marelui poet".
Ediţia e recenzată de Nicolae Manolescu (în România literară, nr. 32 din 8 august 1974) şi de Al. Piru (în aceeaşi revistă, nr. 39, la 26 septembrie) ; ulterior, în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 2, 1975, de D. Vatamaniuc. După ce arată alcătuirea celor două volume, Nicolae Manolescu notează „cîteva lucruri sugerate de o nouă lectură" a poeziei lui Blaga, care se articulează de fapt într-o imagine critică a operei poetului, urmărită în evoluţia ei. „Volumul de debut, care a fost atît de bine primit în 1919, ţine ele stilul «poeziei filosofice» de dinainte de primul război", scrie el, socotind implicit ca neîntemeiată impresia de noutate pe care au avut-o criticii momentului şi pe care cei de după ei au „confirmat-o": „Alegoriile ne amintesc de Panait Cerna, care şi el avea spirit filosofic şi mai puţin imaginaţie a concretului. L. Blaga e la început un filosof care-şi ilustrează ideile prin imagini, lipsit de expresia plastică a gîndirii. Cugetarea lui nu e învăpăiat -existenţială ca a tînărului Eminescu, ci rece şi demonstrativ didactică, funciar prozaică". Şi: „poetul caută să prindă ideea în agrafa unei imagini şi poeziile seamănă cu un ierbar, unde pe fiecare foaie se presează altă floare". Manolescu îl citează aici pe Lovinescu, care „a remarcat caracterul de notaţie fragmentară". Aş observa însă că ceea ce-i scăpa lui Lovinescu era tocmai fondul liric, nu intelectual, al poeziei lui Blaga, o viziune asupra lumii mai profundă şi mai poetică decît impresionismul aparent şi care nu trebuia dedusă din „tehnică", imperfectă şi deseori inadecvată, ci intuită în poemele cele mai bune. Manolescu trece la volumul următor, care, „pînă la un punct", „arată că L. Blaga era conştient de abuzul de cugetare din Poemele luminii, dovadă că şi-a modificat maniera abstractă şi alegorică. Gîndirea se încarnează aici într-o senzaţie sau într-un peisaj [...]. Mitul a luat locul alegoriei; povestind avatarurile lui Pan, poetul dezvoltă mitul, fără însă a-1 analiza logic", „consideraţiile directe sînt rare, lirismul trăind într-un regim vizual şi descriptiv, în care se insinuează totuşi sentimentul metaforic".
Interpretările date poeziei lui Blaga se pot grupa după diverse criterii, între care şi acela al volumului ales ca punct din care se deschide perspectiva asupra operei. Unii pornesc, am văzut, de la Poemele luminii (cei mai mulţi dintre ei, de la poemul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), alţii de la Paşii profetului („panismul"), alţii, iarăşi, de la In marea trecere (tema din titlu ori „satul") sau Lauda sommdui. Aceste două volume, împreună cu următorul, reprezintă şi pentru Manolescu spaţiul în care poate fi definită poezia lui Blaga şi în raport cu care trebuie apreciat restul operei lui. în ele „maniera poetică se schimbă din nou. In acestea auzim, de altfel, prima oară, vocea esenţială a lui L. Blaga", observă el mai întîi. Deşi s-a definit prin „tăcere", „fiind chiar analizat ca poet orfic, L. Blaga este fundamental un poet al vorbirii. Poeziile lui sînt mereu vorbire despre ceva, discurs, neocolind formulele adresării directe, chemînd atenţia cititorului, uzînd de întrebări şi exclamaţii, de suspensii retorice". Cum e această voce,
498
499
devenită în fine perceptibilă şi ce comunică ea? In volumul în marea trecere ea este „blînd nostalgică şi ceremonioasă, avînd aerul de a comunica o revelaţie. Poetul ne spune povestea unei lumi pierdute, aproape biblice, ne iniţiază în taina unei existenţe primare [...], care, în curînd, cînd tradiţionalismul lui L. Blaga îşi va preciza termenii, se va identifica cu satul mitic". Acest tradiţionalism e după Manolescu „mistic" şi în volumul următor, Lauda somnului, el „se pune sub semnul unei interdicţii. Vorbirea (la fel de abundentă) nu mai relevă, ci ascunde. Pretutindeni este o taină ce se ascunde în sine, se pecetluieşte". O apropiere de Arghezi făcuse mai întîi Călinescu. N. Manolescu e de părere că „în alt decor, e atitudinea multora din Psalmii lui Arghezi, unde transcendenţa goală determină o căutare chinuitoare şi inutilă. Lucrurile se umplu de mister ca de o boală fără nume", „poetul e un vizionar al unei lumi de monade ce se rotesc în jurul lor, lume a somnului veşnic eminescian". „Ca şi la Arghezi", adaugă Manolescu, „viziunile acestea şi-au construit o recuzită anume şi se comunică retoric", şi „n-a fost îndeajuns studiată această latură naiv-romantică a poeziei lui L. Blaga, amestec de reminiscenţe folclorice şi livreşti. Poetul face gesturi misterioase şi şopteşte formule magice", „el e un preot care deţine un mare secret al fiinţei şi oficiază liturghii păgîne, vorbind o limbă de vrăji şi descîntece. E în toate aceste taine nedivulgate un ton original ce face poeziile profunde şi impresionante, dar şi oarecare afectare ce va deveni tot mai vizibilă în volumele următoare, pe măsură ce se înmulţesc elementele tradiţionaliste".
însemnările lui Nicolae Manolescu privesc mai degrabă modurile in care se comunică lirismul lui Blaga, vorbirea, gestica, tonul, decît substanţa lui. La acest nivel se menţin în general şi observaţiile în marginea postumelor (în chip curios, volumele La curţile dorului şi mai ales Nebănuitele trepte sînt ignorate), în multe dintre ele, folclorul se resoarbe (în metrică, în sugestia unor motive) şi lirica devine graţios-naturistă, cu o notă senzuală chiar, fără sfîşierea sufletească din Lauda somnului, şi fără teatralitatea de acolo, dar la fel de magic-incanta-toare în limbaj. Deosebirea este că începe să se simtă atracţia unei virtuozităţi a formei. în al doilea rînd, ultimul Blaga e mai sentimental, în sensul că poezia se naşte direct dintr-o stare sufletească. Privirea poetului, obsedată altcîndva de taine şi de semnificaţiile ascunse în lucruri, descoperă acum cu surpriză lucrurile înseşi; natura, din sediu al spiritului, devine realitate palpabilă şi tandră, materie suavă; în loc să oficieze, poetul se destăinuie ; spiritualismul « decade » în cel mai franc sentimentalism liric, mai capabil adică de ingenuitatea emoţiei".
Articolul lui Al. Piru din România literară, scris, desigur, în vederea completării capitolului din Poezia românească contemporană, în care, cum spuneam mai sus, îl regăsim, se ocupă numai de postumele absente din ediţia din 1967, care-i servise criticului materia pentru cele două articole din anul precedent. „Faţă de ultima ediţie, din 1967, întîlnim aici", adică în ediţia definitivă de Opere (volumul al II-lea), „86 de poezii noi", care „fără a aduce lucruri esenţial noi", „merită, ca tot ce a scris Blaga în versuri, să facă obiectul comentariilor". Al. Piru se opreşte mai întîi la "Vîrsta de fier din poezia cu acest nume", care „este neîndoios vremea
războiului", cînd „poetul îşi simţea inima [...] ca o „carte care arde" sau ca „un bocet în mijlocul Patriei"; „apar simbolurile uciderii (fantomatica pasăre U), ale pribeagului rămas fără ţară (Cîntec despre regele Ion cu aluzii la pierderea Ardealului de nord)".
„S-a vorbit adesea la Blaga de paradoxala poezie a tăcerii, a cuvîntului nespus, inefabil", remarcă Al. Piru, pe care o ilustrează şi el printr-un Catren, adăugind însă: „Pentru cei care supralicitează poezia tăcerii se cade să atragem atenţia că într-un Prolog [...] pledînd pentru [...] cîntecul de iubire, Blaga [...] apostrofează pe cei inexplicabil muţi"; „căci poetul, simbolizat cantemirian prin inorog, nu poate fi un cîntăreţ unilateral, monocord, el se deschide celor mai largi orizonturi, resuscitînd mitul, istoria, dragostea". Comentariile criticului sînt în general sumare, cum s-a văzut. Ceva mai insistent e cel la îngerul, din care reţin aceste propoziţii: „Admirabilă este în ciclul Mirabila sămînţa poezia îngerul" ; „Vedem de aici că îngerul lui Blaga nu are nimic cu doctrina miracolului, ortodoxistă, de la Gîndirea. El nu vine din cer, ci din ceva care, probabil prin analogie cu materialele mirişti, se cheamă cerişti". Şi concluzia: „S-a înţeles că îngerul nu-i decît poetul".
In afara comentariilor făcute în marginea ediţiei de Opere, în 1974 sînt publicate cîteva studii de amploare asupra poeziei lui Blaga. Să consemnăm mai întîi apariţia unei noi cărţi, Iniţiere în poezia lui L. Blaga, de Melania Livadă. E vorba de fapt de un studiu mai vechi, ne spune autoarea, „citit de Lucian Blaga şi care, dacă ar fi fost publicat la vremea sa (adică prin 1949), avea să fie cel dintîi cu acest subiect". El fusese precedat de cîteva articole (Satul în poezia lui Lucian Blaga, în Bucovina literară, 20 iunie 1943, Iubirea în poezia lui Lucian Blaga, în Universid literar, 10 august 1944), datînd, cum se vede, din anii războiului, cînd Melania Livadă mai publică articole — şi chiar o broşură — despre filozofia lui Blaga, colaborînd o dată şi la Saeculum. în legătură cu această preocupare s-a produs şi o corespondenţă cu scriitorul, ale cărui scrisori, de un interes documentar remarcabil, sînt în parte publicate în deschiderea cărţii. Studiul, din care au fost publicate mai înainte fragmente (Arghezi şi Blaga, în Contemporanul, 13 mai 1966, Poezia lui Lucian Blaga. încercare de estetică verbală, în Steaua, nr. 2/1968 ), a fost revăzut în vederea publicării în volum, încît nu ştim cum arăta cînd a fost scris, prin 1949, şi cînd a fost citit de poet. Să vedem ce interpretare se dă în el poeziei lui Blaga.
„Poezia lui Lucian Blaga — singulară, uneori barocă şi, în genere, produs al unui expresionism metafizic, original şi adesea greu accesibil — are nevoie de o iniţiere, mai întîi a interpretului ei critic şi apoi, prin acesta, a publicului cititor", afirmă autoarea, schiţîncl o primă justificare a întreprinderii ei critice; „sînt necesare", continuă ea, „unele repere, cîteva puncte de plecare explicative, privind factura nouă, de conţinut şi expresie, pe care marele poet o aduce, cu totul alta decît aceea a singurei mari poezii filozofice de pînă la el, cea emines-
500
501
ciană.". In propoziţiile citate au fost numite mai multe asemenea repere sau puncte de plecare posibile ale cercetării. Melania Livadă porneşte de îa cel indicat la urmă şi.care pare, dupâ formulare, cel mai important: poezia lui Eminescu. Com-parînd viziunea cosmică, „esenţială ambilor poeţi", pentru „a înţelege mai bine modalitatea poetică diferită a gîndirii lor abstracte, stihii filozofic diferit al acesteia", ceea ce nu mi se pare destul de clar, autoarea ajunge la concluzia că acest stil e „diferenţiat nu atît de fondul gîndirii lor filozofice, cît mai ales de temperamentul lor poetic meditativ: vizionar, pasionat şi construit pe contrastul marilor dualisme romantice, la Eminescu, subtil interiorizat, moderat în accente şi stilizat metaforic de natura expresionistă a lirismului său, la Blaga". Aşa, de pildă, dacă (în Scrisoarea I) „Eminescu concepe în imagini grandioase şi ameţitoare cea mai splendidă viziune cosmogonică", la Blaga „concepţia cosmică este intimistă şi are un sens organic, care dă lumii şi lucrurilor o echivalenţă de vrajă ontologică, uneori sacră, alteori demonică. întreaga lui poezie respiră prin acest sentiment al cosmicului, care este mai mult decît animism sau naturism cosmic. Este un mod poetic elocvent de a simţi dependenţele cosmice, identitatea existenţială a lucrurilor, armonia care leagă materia cu spiritul, concretul cu abstractul, omul cu firea". Intr-o altă formulare, deosebirea ii apare autoarei astfel; „Universul e gîndit de Eminescu dinamic şi fantast, din perspectiva nemărginirii şi măreţiei lui, cu stări de conştiinţă adesea nirvanice. Static şi introspectiv, Blaga raportează totul la elementele universului, într-o continuă aspiraţie de identificare cu ele, de implicare a lor în substanţa lirică (idilică, erotică sau metafizică) a poemelor, fără amploarea şi magnificenţa eminesciană, dar cu o infinită sete de integrare şi absorbţie cosmică".
Comparaţia Blaga-Eminescu continuă cu referiri la „tema liric-fiiozofică" a aspiraţiei „către nefiinţă, către nediferenţierea iniţială a universului, către re-paosul şi liniştea necreatului". Melania Livadă crede şi ea (am mai întîlnit ideea) că ea „există intens şi la Blaga", „dar nu se exprimă atît de vehement şi de ani-hilant ca la Eminescu". Comun celor doi poeţi ar fi de asemenea „pesimismul", care „la Eminescu este de natură mai mult psihologică şi socială", iar la Blaga „mai mult un pesimism al cunoaşterii şi al condiţiei ontologice a omului, tragică prin « marea trecere » şi transcendenţa fără soluţie". Sînt şi deosebiri de stil între poezia filozofică a celor doi: „Reflecţia filozofică a lui Eminescu are o natură profund lirică şi contemplativă de tip romantic", „explicită şi adesea aforistică", în vreme ce la Blaga „ea este parabolică, esenţa ei fiind sensul, semnificaţia inclusă în metaforă", .„gîndul filozofic" este aci „filtrat, disimulat şi neretoric". în fine, „natură excesivă şi titanică, Eminescu se lasă pradă dezamăgirii, deznădejdii sau indignării", „Blaga se domină şi atenuează în sugestiv şi aluziv, căutînd transparenţele şi surdina confesiunii".
Pentru „iniţierea" în poezia lui Blaga este necesară aşadar în primul rînd raportarea la Eminescu. Apoi, trebuie avut în vedere „ermetismul de substanţă" al acestei poezii. „Este o poezie ale cărei înţelesuri se oferă greu", însă „obstacolele nu sînt ale rezistenţei verbale" ; „claritatea expresiei, sugestia fără cifru abstract
a imaginii permit întotdeauna accesul la sens", dar „sensul nu va fi de cele mai multe ori o soluţie, un răspuns, ci o întrebare şi mai acută, într-o infinită confruntare cu necunoscutul".
în al treilea rînd, pentru „iniţiere" este necesară înţelegerea corectă a relaţiilor dintre poezia lui Blaga şi filozofia lui. „Puntea există", dar „trecînd peste unele dificultăţi, poezia lui Blaga poate fi înţeleasă şi apreciată fără obligaţia de a-i cunoaşte opera filozofică". Din aceasta „se pot reţine tocmai marile ei metafore: Marele Anonim, cunoaşterea luciferică, cenzura transcendentă şi ideea misterului", care „dau poeziei lui Blaga doar culoarea filozofică, peisajul spiritual în care se proiectează viziunile poetice, iar nu teme sau motive speculative". Relaţia rămîne vag circumscrisă; „Desigur, concepţiile filozofice nu puteau rămîne fără ecou într-o poezie de aspiraţie spre absolut. Dar un ecou doar, o rezonanţă naturală. Nu credem că e vorba de o dependenţă, iar pornirea unor critici de a vedea în poezia lui Blaga expresia lirică tale-quale a filozofiei lui ni se pare exagerată. Una e filozofia, alta poezia (fie ea şi filozofică)".
Am insistat asupra acestui capitol de „repere introductive" pentru că ideile care susţin studiul Melaniei Livadă sînt în mare parte cele exprimate aci. Astfel, capitolul următor, Viziunea cosmică, ilustrează cele afirmate în paralela Blaga—Eminescu prin însemnări succinte în marginea tuturor ciclurilor liricii blagiene, urmărite în succesiunea lor. Se poate observa şi o preocupare de a surprinde sensul evoluţiei: „Confesiunea aderenţei profunde la viaţa cosmică şi a participării la. misterul insondabil deschide cartea Poemelor luminii semnificativ şi programatic"; sînt aici şi „accente sumbre", însă „cuprins de sentimentul morţii, poetul îl trăieşte cu seninătate eminesciană" ; în Paşii profetului, „sentimentul cosmic are accente mai puţin generale. El este resimţit, în grădina cu minuni ale vegetalulului şi anotimpului, cu un senzorialism bucolic, pe lîngă vietăţi din lumea măruntă"; „lirica misterului cosmic evoluează în ciclul în marea trecere către forme grave ale misticei teologice şi mai ales gnoseologice. Sufletul e confruntat direct cu marile întrebări fără soluţii", „desacralizarea lumii, lipsa de har, aspiraţia spre moarte alungă formele idilic colorate şi de apel la natură de pînă acum. De la ima-gismul exterior, poezia trece necesar la imagismul interior"; „retragerea şi izolarea din cosmos, în volumul Lauda somnului, se face în favoarea unui cadru nou în care operează fabulosul, mitologicul şi supranaturalul. Peisajul devine aspa-ţial şi dematerializat". în volumele La cumpăna apelor şi La curţile dorului „izbucneşte solară"' influenţa folclorică, iar „satul şi procreaţia — izvoare de viaţă şi de continuitate", „limanuri ale neliniştii metafizice", „aduc o îndulcire a fondului liric şi o cantabilitate spontană a formei"; „fără personalizare încă, poezia cosmică se umanizează treptat", pentru ca în Nebănuitele trepte, „prin accentuarea asupra persoanei şi a implicaţiilor intime, cosmicismul, nativ la Blaga", să devină „mai difuz, făcînd loc reflecţiei retrospective". Procesul continuă în postume, comentate după ciclurile din ediţia din 1966. Aici „melancolia înţelepciunii, tem-peranţa vîrstei, adecvarea la valorile vieţii aduc o integrare mai puţin problema-
502
503
tizantă în natură", „liniile generale şi abstracte ale poeziei s-au pierdut în fondul evident subiectiv şi confesiv al acestor versuri".
După analiza, sumară, a poeziei lui Blaga în evoluţia ei, Melania Livadă trece la o analiză sistematică, pe „teme". Ea se ocupă mai întîi de „lirica misterului şi gîndirea mitică", dezvoltînd îcleea următoare: „Vrînd să cunoască şi să înţeleagă profund realul, acesta i-a apărut plin de contradicţii, logic şi raţional insolubile. Acest necunoscut, nu iraţional, ci araţional este o realitate ale cărei limite stau în zona în care inteligenţa nu poate opera decît intuitiv, în zona căreia, poetic şi metafizic, Blaga îi va spune mister. Aspiraţia spre mister ţine spiritul poetului într-o necurmată tensiune, opera lui lăsînd impresia unui soliloc dramatic" ; neputînd să dezvăluie misterul, „poetului nu-i rămîne decît să-1 trăiască mitic", mitul fiind „expresia poetică a intuirii unor realităţi, care se refuză formulării conceptuale dincolo de aparenţele realului". Unele propoziţii sînt cel puţin neclare („Misticismul acestei lirici care a eşuat pe plan teologic creştin se dezvoltă liber în mitologia păgînă"), altele evident false (Sfîntului Gheorghe din Drumul sfîntului „o fată îi ţine calea şi-i transmite mesajul fecioarelor îndrăgostite de el şi care l-au vrăjit să nu pornească mai departe").
Următoarea temă e „tragismul": „Un echilibru moral de esenţă stoică, simţul estetic, forţa mitică, puntea solidă cu sursele folclorice, convingerea unităţii şi armoniei cosmice, ingenium-ul în faţa lucrurilor şi capacitatea de a le înţelege — toate acestea au salvat tragismul de la disoluţie şi neant, sau de la absurd şi nihilism, forme pe care el le-a luat la unii mari scriitori ai lumii". Autoarea vorbeşte de „tragism metafizic" şi „tragism psihic", fără a defini însă termenii.
Capitolul consacrat „panteismului" nu aduce nimic nou faţă de ceea ce am aflat mai înainte despre viziunea cosmică şi despre mister, următorul — Copilăria şi satul natal — începe promiţător („Copilăria este unul din miturile pozitive ale poeziei lui Blaga"), dar continuă cu notaţii sumare şi uneori plate în marginea unor texte (în Sufletul satului, „ca într-un ritual poetul îşi iniţiază iubita în secretele satului, în darul lui de a vindeca « setea de mîntuire >>") şi se încheie cu afirmaţia, neadevărată, că „postumele nu reeditează mitul copilăriei sau al satului natal. E curios că ele nu mai găsesc ecou în afectivitatea aceluia care atîta le-a cîntat". Studiul Melaniei Livadă devine în chip tot mai subliniat ceea ce anunţa titlul său: o „iniţiere în poezia lui L. Blaga", o introducere în universul ei a unui cititor care n-a descoperit-o încă sau care s-a oprit intimidat la porţile ei. Cu o asemenea preocupare sînt scrise capitolele despre „motivele folclorice", poezia de dragoste, „meditaţia asupra morţii", „echilibru şi armonie". Ideile critice care susţin consideraţiile cu caracter mai general sînt cele pe care le-am văzut.
Analizei cronologice şi celei tematice îi urmează una „stilistică şi prozodică", analiză condusă de aceeaşi preocupare şi din care reţine atenţia mai cu seamă „paralela stilistică" Arghezi-Blaga. îl „iscodise" în privinţa aceasta pe Blaga însuşi, care îi răspundea într-o scrisoare din 15 februarie 1947, în care făcea mai
întîi observaţii despre „partea II a studiului", ce-i fusese trimisă; „Cît priveşte partea III comparativă, mi-ar fi foarte greu să-ţi sar în ajutor. E o chestiune delicată. Sunt prea angajat în chestiune ca să pot interveni personal, fiind vorba aci şi despre un alt autor. Scrie D-ta ce-ţi dictează conştiinţa estetică". Totuşi făcea următoarele reflecţii, comentate uneori de critici (de pildă, de Alexandru George în cartea sa despre Arghezi, Marele Alpha): „Eu simt doar că cei doi autori, pe lîngă un fel de modernitate şi de înrădăcinare a lor în ceea ce a fost, au un foarte deosebit sentiment al artei. în meşteşugurile lor unul purcede de la întreg, celălalt de la detaliu. LTnul de la substanţă, celălalt de la accident. Unul are un stil de ansamblu şi cultivă în primul rînd viziunea (cuvîntul decurge din ea); celălalt are un stil de detaliu şi cultivă în primul rînd amănuntul (cu plasticitatea şi savoarea ce rezultă din cuvînt). Unul are un sentiment dominant al necesarului, celălalt al jocului. Unul tinde spre marea simplitate, celălalt spre întortocheat, spre belşugul amănuntelor, pînă la pierderea firului călăuzitor. Unul are arhitectonică (a se vedea îndeosebi operele mari, dramele, şi filozofia), celălalt o egală tare subliniere a concretului plastic, fără de accente distribuite ierarhic într-o largă viziune de ansamblu. Etc." Aceste reflecţii, discutabile (în sensul propriu al termenului), sînt preluate de Melania Livadă ca „schiţă" a unei „paralele stilistice şi structurale", pe care ea o dezvoltă astfel: „Arghezi şi Blaga sînt două culmi egale care domină plaiul poeziei româneşti. Una oferă ochiului o privire exuberantă, plină de pitoresc şi de forţa materiei care se revarsă. Cealaltă e solitară, aproape austeră, tinzînd către puritate şi imaterialitate". Insistînd pe metafora geografică, autoarea nu observă că despre două culmi „egale" nu se poate spune că „una coboară spre văile şi izvoarele de jos", iar „cealaltă se pierde în azur şi în cununa înaltă a norilor". Metaforic e reformulată şi ideea lui Blaga despre „modernitate" şi „înrădăcinare în aceea ce a fost": „între ele (cele două culmi n.n.), nici un drum, în afară de acela al legăturii indestructibile cu pămîntul din care au crescut şi de ecourile puternice, de aceeaşi rezonanţă, pe care le trimit mediului ambiant". Caracterizările pe care le face autoarea sînt în general explicitări sau dezvoltări ale reflecţiilor citate mai sus. De pildă: „Firea limbii lui poetice (a lui Arghezi, n.ed.) este atît de puternic plastică, iar pasiunea pentru dinamizarea sau pentru modelarea inventivă şi rafinată a cuvîntului poetic atît de organică, încît fondul liric apare eclipsat sub strălucirea materiei verbale şi a forţei stilistice" ; „artistul domină un univers în care lucrurile nu păstrează mistere insesizabile şi nici interese obscur simbolice, ci sînt estetic transfigurate în consistenţa lor materială". La Blaga „metafizicul, trăit cu o tragică nelinişte şi în toate variaţi-unile lirice, spiritualizează şi transfigurează simbolic concretul. Un aer de mare altitudine şi de vis învăluie o poezie care menţine un echilibru fundamental între abstract şi concret" şi în care „predomină simţul misterului". Altă opoziţie: „Arghezi construieşte un univers moral, străbătut de romantismul unei bipolarităţi spirituale ; Blaga edifică un univers metafizic crescut din vocaţia unui lirism excesiv meditativ şi salvat de la o vătămare gravă în substanţă prin puritatea candorii originare şi intuiţia miracolului".
504
505
Paralela e continuată la nivele mai concrete: „artele poetice" ale celor doi, limbajul poetic. Opoziţiile se desenează pe fundalul caracterizărilor generale de mai înainte: „versul arghezian: viguros, exuberant, plastic tăiat în materie, şlefuit cu tehnică de giuvaergiu, cu inovaţii şi libertăţi de reformator al limbii, creează o poezie care exprimă puternic. Versul blagian: aluziv, măsurat, dematerializat, sugerează doar, realizînd o poezie care solicită intens meditaţia cititorului". De aci, altă opoziţie: „La Arghezi, cuvîntul tare şi direct, turnat în materiale bogate de cea mai diferită rezonanţă. La Blaga, el este un ecou de vibraţii prelungi şi profunde, dar niciodată stridente. Cuvîntul lui Arghezi străluceşte, al lui Blaga luminează". Sau: „Arghezi cultivă im a ginea-scop", „Blaga este poetul metaforei cu mesaj, al imaginii-mijloc, care transfigurează, care sună dincolo şi relevă sensuri". La Blaga am avea de-a face cu o „artă a clarobscurului rembrandtian", „opusă artei senzualiste, rubensiene a lui Arghezi", care „foloseşte inventiv şi cu mari efecte stilistice [...] cuvîntul adjectival şi atributiv, mai apt să sublinieze efectele şi aparenţele", în vreme ce „Blaga a creat poezia substantivului". In fine, dificultăţile în receptarea poeziei lui Arghezi sînt de natură verbală, la Blaga privesc semnificaţiile.
„Paralela stilistică" Arghezi-Blaga cuprinde puncte de plecare fertile, cred, pentru analiza operei celor doi poeţi. Ceea ce i se poate reproşa e tendinţa de a simplifica excesiv lucrurile, mai ales în ceea ce priveşte poezia lui Arghezi, care apare întrucîtva dezavantajată prin caracterizările ce i se fac şi prin sugerarea astfel a unei valori mai scăzute decît aceea care i se recunoaşte poeziei lui Blaga.
Cartea Melaniei Livadă mai conţine un capitol de „iniţiere" consacrat expresionismului şi altul despre „autohtonie şi universalitate".
în România literară din 4 aprilie 1974 Eugen Simion publică studiul Poezia lui Blaga („Fragment dintr-un eseu"), reluat, cu modificări neesenţiale, în postfaţa antologiei Lucian Blaga, Ce aude unicornul, alcătuită de el şi tipărită în anul următor în colecţia „Arcade" a Editurii Minerva. Voi cita din textul de aci. în faza mai nouă începută cu Nebănuitele trepte, „tema esenţială" a poeziei lui Blaga, afirmă Eugen Simion, este „iscodirea": „Mai exact, iscodirea lucrurilor, căci lucrurile năvălesc în versurile lui Blaga şi le domină prin materialitatea lor plină, fecundă". E vorba de o altă „mişcare a imaginaţiei" care în poemele mai vechi „străbate distanţa de la lucruri la fire şi de la fire la sufletul cosmosului. Lucrul este monada în care se încorporează spiritul universal şi, înregistrînd manifestarea celui dintîi, poezia tinde să intre în contact cu cel din urmă"; mişcarea se face acum în sens invers: „imaginarul se fixează asupra lucrurilor, coboară de la sufletul, spiritul universal, la monada în care poetul citeşte mecanismele existenţei. Impresia, văzînd acest demers nou, este că lucrurile încetează de a mai fi simple semne, redevin obiecte şi obiectele participă la o curioasă alchimie. Intuiţia prefacerilor obscure in natură (geneza, coacerea) se observă numaidecît în poemele acestea ce arată lumină şi împăcare [...]. Blaga este acum, nu mai încape vorbă, un poet al facerii, cîntecul lui este cîntecul făpturii. Melancolizat pînă acum de ideea destrămării, ochiul descoperă deodată viaţa contagioasă a lucrurilor, dimensiunea luminii şi
a fecundităţii. Blaga devine un poet solar, sudic". Mişcării de transcendere a lucrurilor i se substituie aşadar una de iscodire a lor, cu consecinţe mari pentru tematica şi pentru tonalitatea poeziei. „Tema iscodirii naturii", rezumă criticul, „se încheie cu sugestia unei afectuoase solidarităţi cosmice. în poezia antumă Blaga era mai ales un poet al extincţiei, în poemele de acum el este mai ales un poet al facerii şi al împlinirii (germinaţia şi coacerea). Fără să se despiritualizeze de tot, cultivînd în continuare idei, panismul său este mai luminos şi mai adînc implicat în concret". El revine asupra temei „iscodirii", făcînd ca mişcarea descrisă mai sus să funcţioneze în dublu sens: „figura poeziei lui Blaga în raporturile ei cu lucrurile" „e determinată de o dublă disponibilitate a spiritului: iscodeşte şi se cuprinde în lucruri — şi se lasă, în acelaşi timp, iscodit, încercat, împresurat de obiectele ce concentrează şi ascund mecanismul existenţei cosmice. O penetraţie cu sens dublu, o fuzionare voluntară şi euforică, aparent în absenţa oricărei dorinţe de cunoaştere".
In această perspectivă e receptată şi poezia de dragoste din Cîntecul focidui. Blaga este aci „un poet solar al iubirii", „cîntecul erotic se pierde în extazul contopirii într-o geologie purificată pînă la transparenţă. Poetul se cuprinde în lucruri, lucrurile iscodesc şi cuprind cuplul de îndrăgostiţi fugit din cetate [...] şi refugiat în mijlocul naturii calme şi purificatoare". însă, adaugă Eugen Simion, „semnele universului nu par a mai interesa în chip special pe Blaga în ipostaza de poet erotic. El este mai apropiat de oh-ul şi ah-ul lui Ienăchiţă Văcărescu decît de simbolistica savantă a eroticii moderne. Chinul, suspinul, aşteptarea, îndoiala abia sînt spiritualizate, peste faţa lor abia trece umbra unui gînd. Ideile se retrag umilite din faţa jarului, viscolului de călduri, fierbintei nea, care stăpînesc viaţa sentimentelor". Criticul mai vorbeşte de erotizarea naturii („Crîngul, izvoarele, holdele coapte, bătrînii aştri au devenit nişte obiecte erotizate"), observă că uneori „Blaga devine, ceea ce nu ne-am fi aşteptat, un poet erotic aproape galant", şi încheie astfel analiza poeziei de dragoste a lui Blaga: „ea oscilează între emoţia pură şi poezia de cunoaştere, stînd la egală distanţă de chiotul simţurilor şi de reflecţia amară. Blaga nu-i nici poetul iubirii spiritualizate, nici un poet senzual [...]. Femeia din versurile lui nu are carne, are doar forme ce trimit gîndul spre tiparele eterne. Nu-i nici o abstracţiune, ca Beatrice, simbolul teologiei, nici o văduvioară veselă şi plină, încinsă de simţuri. Locul ei este între vis şi realitate, între da şi nu, între idee şi pasiunea ce ştie să se înfrîneze. Iubirea blagiană înfloreşte în umbra discreţiei şi a nehotărîrii între două planuri".
Criticul relevă, apoi, „transparenţa" poeziei postume a lui Blaga: „Materia cunoaşte un efort de purificare, elementele dense, opace devin la dogoarea iubirii translucide; plantele, gîzele participă la o mare simfonie albă. Am putea vorbi, în acest caz, de serafismul lui Blaga, comparabil cu acela din proza şi din poemele borealice ale lui Eminescu. Iscodirea, împresur ar ea, cuprinderea lucrurilor înseamnă, în fapt, decantarea, punerea lor în stare de transparenţă. Poezia descoperă focul ascuns în obiecte, cristalul posibil în speciile cele mai degradate". într-un cuvînt, „Blaga are un extraordinar simţ al diafanului, şi mitologia lui lirică mai nouă este dominată de obsesia cristalizării (în sens stendhalian)".
506
507
Alte „teme" ar fi „tîlcul", „trecerea", „somnul", „drumul", „crugul", nelămurirea".
Publicînd, în 1974, volumul al doilea din Literatura română între cele două războaie mondiale, Ov. S. Crohmălniceanu reia, în ceea ce-1 priveşte pe Blaga, textul studiului său din 1963, care a marcat, am văzut, unul dintre momentele cele mai importante ale receptării postbelice a poetului, îi aduce unele modificări de ordin stilistic mai ales şi-1 aşează în capitolul Poezia sentimentului cosmic şi a misterului metafizic (în care mai este inclus Philippide).
Nu fără legătură, desigur, cu faptul că se împlineau 80 de ani de la naşterea scriitorului, 1975 a fost un an bogat în studii despre Blaga. Au apărut două cărţi, numeroase studii şi articole, mai toate consacrate poetului. Să vedem mai întîi cărţile. Una este datorată Alexandrei Indrieş şi se intitulează Corola de minuni a lumii. Interpretare stilistică, a sistemului poetic al lui Lucian Blaga. Punctul de plecare se află în cele două articole din 1966 (Satul ardelean în viziunea lui Lucian Blaga ) şi 1968 (Corola de minuni a lumii în poezia lui Lucian Blaga ), pe care le-am comentat mai sus şi al căror text autoarea îl reia aici. Alexandra Indrieş propune o interpretare stilistică din perspectivă structuralistă şi semiotică şi concepe lucrarea ca pe un „prim pas spre o teorie coerentă, dobîndită inductiv, a cîmpurilor semantice şi a poeziei ca sistem". Preocuparea teoretică este într-adevăr foarte marcată. Fiecare dintre cele două secţiuni în care e organizată materia cărţii se deschide cu un capitol (Cîteva ipoteze de lucru) de consideraţii teoretice, demersul analitic este însoţit tot timpul de o tendinţă spre generalizare.
Prima secţiune e consacrată „noosferei". în introducere sînt definite conceptele şi este indicat obiectul analizei. „Conceptul fundamental care ne va ghida", declară autoarea în prima frază, este „cîmpul semantic", „înţeles de noi ca totalitatea dinamică a conotaţiilor unui termen într-o anumită operă poetică, prin care se deplasează sensul fundamental precum şi ierarhia valorilor Sale, ajungîndu-se în unele cazuri la transformarea sa din lexem în estem, deci într-un element nou, zămislit de poet şi posedînd o valoare estetică. în genere, cîmpul semantic se constituie din interacţiunea contextelor (mesajelor). Rolul principal revine conotaţiilor cuvintelor celor mai apropiate dintr-o sintagmă şi factorilor gramaticali, în special celor din clasa ambreiorilor". între alte concepte discutate aci un rol important revine de asemenea celui de „semn poetic", întrucît „pentru înţelegerea aspectelor specifice de formare a cîmpului semantic, trebuie să ţinem seama de combinaţiile sintagmatice, de seriile paradigmatice alcătuind nivelele semnului poetic, de interacţiunea între planurile şi nivelele semnului poetic. Prin dialectica acestora se realizează estemele (cuvintele poetice), emblemele (simbolurile) şi motivele". Nivelele semnului poetic ar fi acestea: real, imaginar, cultural, ideologic, afectiv, abisal, axiologic. Pe de altă parte, semnul poetic „are o structură de suprafaţă, alcătuită din planul fonologic-grafic şi cel morfo-sintactic, şi o structură de adîncime, alcătuită din planul iconic, al reprezentărilor, şi cel semnificativ, al sensurilor şi conotaţiilor particulare". „Este evident", adaugă autoarea, „că planurile şi nivelele, în viziunea noastră, sînt realităţi cu totul distincte. Astfel, planul
iconic (altfel zis: imaginar, figurativ, reprezentativ) se referă la ocurenţe precise şi este legat în primul rînd, cum vom vedea mai departe, de problema designatelor pe cînd nivelul imaginar este o realitate intra şi intertextuală şi cuprinde conotaţiile sensibilizatoaie ale termenilor provenind din interacţiunea contextelor. Cîmpul semantic se încheie din interacţiunea nivelelor, planurilor şi funcţiilor semnului poetic". Aceste funcţii sînt: semnificativă, creativă, expresivă, decorativă, reprezentativă.
Cercetătoarea intră aşadar în poezia lui Blaga cu un echipament teoretic solid (mai bogat decît poate sugera rezumatul meu), construit cu rigoare. S-o urmăm, atenţi mai mult la ideile critice, la caracterizările şi judecăţile asupra operei, pe scurt, la ceea ce interesează acest dosar al receptării — decît la aspectele tehnice ale metodei. înainte de a începe analiza, Alexandra Indrieş anunţă, justifică şi defineşte conceptul cel mai larg cu care va opera, acela care cuprinde opera poetică în întregul ei şi deci cîmpurile semantice caracteristice acesteia: noosferă. „Sensibilul apare la Blaga în primul rînd ca întruchipare a inteligibilului. Universul său e în primul rînd mental, şi doar apoi imaginativ", afirmă ea, împărtăţind astfel punctul de vedere după care poezia lui Blaga este „traducerea" în imagini a ideilor sale; „De aici, denumirea de « noosferă » pe care o propunem, mult mai exactă decît cea de « univers poetic », întrucît poetul nu creează o simili-lume completă în elementele şi articulaţiile sale. Astfel, denumirea de noosferă redă chiar esenţialul structurii blagiene. Termenul e format din nous — « spirit » şi « sferă », care vrea să sugereze globalitatea diferitelor nivele ale semnului, precum şi sfera ca arie semantică a realităţii din care ficţiunea poetului redă crîmpeie, viziuni globale, viziuni fulgurante etc: aria geografică, fauna, flora, astronomia etc, dar şi « atmosfera » specifică, emotivă şi sensibilă". Conceptul devine mai clar cînd e definit în perspectiva structuralistă şi semiotică aleasă: „Noosferă este o componentă înter — şi supra-contextuală. Ea se constituie într-un sistem al semnificaţiilor (noosferă) şi al imaginilor (noosferă). Nicidecum simplă adiţionare de semne, ci ierarhizare a acestora într-un sistem selectiv şi dinamic, noosferă este un supra-semn. în acest sens, a studia elementele lexicale înseamnă a studia termenii unui cifru, ai unui cod: dicţionarul limbii unui poet este în primul rînd un repertoriu al cîmpurilor semantice. Caracterul de « univers » spiritual-imaginar al noosferei nu se poate analiza descriptiv-static, ci urmărind istoria simbolurilor în realitatea contextelor lor. Noosferă este o rezultantă a dinamicii textului ca întreg. Trebuie s-o privim nu numai ca un dat, ci şi ca practică poetică: procesualitate, producere, activitate".
După această introducere cu caracter teoretic-metodologic, urmează un capitol despre Structurarea viziunii poetice, care e de fapt reluarea articolului din 1966 despre Satul ardelean în viziunea lui Lucian Blaga, conceput după o altă metodă decît cea de acum şi rămînînd întrucîtva exterior structurii cărţii, care „începe" efectiv cu capitolul următor, intitulat Cîmpul semantic al unor simboluri ale noosferei. Şi aici e integrat un articol mai vechi, cel despre Corola de minuni a lumii în poezia lui Lucian Blaga, însă acolo metoda era deja schiţată, încît textul
5Q8
509
intră firesc în structura capitolului. Simbolurile alese ca reprezentative sînt: lumina; trupul şi sîngele; ochiul, pleoapa, oglinda; timpul, moara, lucrul; elementul acvatic, prundul, albastrul, aurul; focul, cenuşa; somnul, moartea; semnul,runa, albina. Se observă numaidecît că sînt mult mai multe decît în articolul amintit. Mai important, desigur, este că analiza lor este aici mult amplificată (prin numărul contextelor luate în considerare) şi adîncită.
în legătură cu lumina, Alexandra Indrieş observă că termenul este „dedublat semantic" încă din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi că „cele două sensuri fundamentale, de lumină « rea » şi de lumină « bună » se regăsesc în toată opera blagiană". Tot aşa, trupul „apare cînd « bun » cînd « rău », căci „există o dedublare a substanţelor şi obiectelor poetice în opera lui Blaga atît de consecventă şi de tranşantă încît ea nu mai poate fi explicată ca un simplu procedeu; ea este semnul unei obsesii adinei şi permanente". Tehnica analizei este în general aceasta: se decupează versurile din mai multe poeme în care apare simbolul respectiv, se desprind semnificaţiile specifice fiecărui „microtext" şi cele recurente,conotaţiile, relaţiile cu alte simboluri; pe această cale se determină cîmpul semantic al termenului simbolic în discuţie. Autoarea face distincţii subtile, stabileşte legături neaşteptate, rafinează şi îmbogăţeşte înţelegerea multora dintre elementele componente ale poeziei lui Blaga. Uneori însă analiza porneşte de la interpretarea inadecvată a „microtextului", datorată şi izolării acestuia de ansamblul poemului, şi se dezvoltă abundent, prin consideraţii nejustificate sau inutile în context. Un exemplu: „în microtextul; « Răni ducem — izvoare — / deschise subt haină. / Sporim nesfîrşi-rea / c-un cîntec, c-o taină » (Cîntareţi bolnavi), izvorul apare ca o simbolizare a simbolului sîngelui. Cîmpul semantic se modifică datorită introducerii în context a simbolului cîntecului care, cum am arătat, este exclus din contextul sîngelui. în felul acesta « sîngele » designat metaforic de « izvor » pare a fi, din punct de vedere semantic, altul decît cel exprimat direct prin termenul «sînge». Toate sinonimele: şipot, pîrîu etc. arată o apă limpede şi repede dar mai ales foarte apropiată de sursă, dacă nu chiar sursa. Iar « sursa » izvorului — versul prim o spune clar — este rana care provoacă poezia, dar nu este identică cu « boala ». Rana este prin definiţie rezultatul unei agresiuni. Or, în cadrul blagian, cum am arătat, unele ipostaze ale luminii exercită o acţiune agresivă. întrebarea este dacă aici avem de a face cu agresivitatea lumii [ ?] civilizate (a plus-cunoaşterii) împotriva lumii [?] cultural-creatoare (a minus-cunoaşterii) sau cu agresivitatea absolutului". Disciplina şi rigoarea analizei stilistice sînt concurate la Alexandra Indrieş de o tendinţă speculativă care lărgeşte mult unghiul interpretării, dar care ignoră uneori orice prudenţă critică. De pildă, distihul „Soarele, lacrima Domnului, / cade în mările somnului", din poemul Asfinţit marin, „merită atenţie, fiindcă prin el putem studia raportul conştient-subconştient în poezia lui Blaga". Astfel, distingem aici „un element conştient, lucid: metafora « Soarele, lacrima Domnului », care exprimă concepţia sa despre absolut ca Mare Anonim. « Lacrima » ar putea fi astfel simbolul diferenţialelor divine, dacă ne limităm numai şi numai la nivelul intelectual-speculativ al imaginii. Dar un indeniabil nivel abisal se deschide
din această imagine. Simbolul soarelui în mitologie este clar conturat ca simbol al virilităţii. In cadrul acestei simbolici, imaginea lacrimii traduce, împotriva inhibiţiilor verbale puternice la Blaga, dar poate cu atît mai pregnant, simbolul seminţei patern-divine. Tot astfel «marea» semnifică fără echivoc în tradiţia arhetipurilor mitice elementul feminin, receptacol şi matrice. Somnul, în cazul acesta, este echivalentul perioadei de germinaţie, al stării genetice", şi „în contextul citat verbul « cade » nu poate exprima altceva decît actul fecundării — act glorificat spontan şi probabil în afara controlului raţional prin perfecta suprapunere a paradigmelor de la toate nivelele, de la cel profund abisal pînă la cel mai înalt intelectual".
Cea de a doua secţiune a cărţii tratează despre „regia textului", care „constă în aranjarea elementelor pe diferite planuri spre a îndeplini o funcţie poetică. Principiul fundamental al regiei îl constituie opoziţia, de ex. vers lung vs vers scrut, pe plan fonologie, afirmaţie vs negaţie, pe plan morfologico-sintactic. Dar hotărîtoare pentru noi sînt nu aspectele gramaticale ci cele de semantică poetică". Primul aspect analizat este „simetria axială", modalitate de aşezare în pagină a versurilor (în funcţie de o axă centrală verticală) folosită de Blaga în ediţia princeps a Poemelor luminii şi abandonată apoi în favoarea alinierii la stînga a tuturor versurilor unei poezii. Simetria axială „determină un accent vizual pe versurile scurte", pe care „le imprimă atenţiei şi, prin chiar acest fapt, deschide în jurul lor un orizont interpretativ larg. în schimb, prin absenţa acestei puneri în pagină unele secvenţe nu se izolează şi astfel nu se impun meditaţiei speciale. Un « artificiu » grafic îndeamnă cititorul spre căutarea unei « motivaţii ». Or, tocmai această inventare a motivaţiei poate să fie adesea generatoare de tensiune estetică, imaginaţia lectorului fiind chemată să colaboreze activ în procesul de receptare". Acceptînd principiul, nu cred că putem accepta şi ilustrarea lui, exemplul de colaborare activă în procesul receptării pe care îl dă autoarea. Comentînd poezia Zorile „pe care nu înţelegem de ce L. Blaga a omis-o din volumele ulterioare" (simplu: i s-a părut, pe bună dreptate, slabă), ea se opreşte la primul vers scurt, pus în relief prin procedeul simetriei axiale; „Ai nopţi cari ţi s-aşează grele ca de plumb / Pe suflet şi pe gînduri şi pe visuri şi pe vreri", îi spune poetul iubitei, „Nopţi negre-n care pieptul îţi tresare de furtuni, / Ce nu le spui". Versul din urmă, „prima secvenţă care se impune puternic privirii", e comentat astfel: „Este celebrul motiv blagian al tăcerii. Tăcerea — ca imposibilitate, ca interdicţie sau ca refuz de a vorbi?" „Situaţia este clasic oedipiană", răspunde autoarea; „Marele Anonim, cu ale sale divine diferenţiale, nu este decît metafora transparentă a « tatălui » cu interdicţiile cunoaşterii sexuale şi — prin extrapolare — ale cunoaşterii pur şi simplu [...]. Sensul principal al « tăcerii » blagiene pare a fi legat direct de interdicţie. Acest înţeles apare atît în opera poetică cît şi în cea teoretică şi dovedeşte o preocupare constantă şi chiar obsesivă. Evolutiv însă în viaţa sa tăcerea apare legată mai întîi de refuzul vorbirii". Aici se face trimiterea la pasajul din Hronicul şi cîntecid vîrstelor care a reţinut atenţia atîtor critici şi în marginea căruia Alexandra Indrieş notează: „Este vorba de fenomenul identificării cu tatăl cunoscut de
510
511
mult psihanalizei. Nu puţini poeţi i-au dat expresii estetice majore [...1. Lucian Blaga însă aduce o nuanţă personală prin care paradigma abisală a întregii sale noosfere se îmbogăţeşte şi se individualizează. El rin numai că acceptă interdicţiile «Marelui Anonim >>, dar şi le asumă ca pe un privilegiu. Interdicţia de a vorbi, intropatizată întîi ca refuz de a vorbi, se comută în privilegiu al tăcerii; rostirea metaforică, stilistic determinată, deci restrictivă, fiind tot o formă a tăcerii sau, mai bine zis, un limbaj al tăcerii". Pe scurt, „se în tîmplă ca şi cum insul ideal descris în opera completă a lui Blaga ar dori să rămînă veşnic « copil », în starea de taină perpetuă de lîngă sînul matern, gîngurind şi, totodată, de a se identifica cu «tatăl » ca promotor al interdicţiilor, dar de a nu deveni niciodată « fiu »,. adică rival al tatălui, adică revoltat". „Excursul psiho-critic" prilejuit de nevinovatul (în toate sensurile) vers „Ce nu le spui" nu se opreşte aici, ci este extins şi la comportamentul social al scriitorului: „Blaga nu a avut niciodată nimic prometeic^ nimic de contestatar nici în viaţa nici în opera sa. Dar atitudinea sa faţă de forţele dominante ale societăţii a păstrat ambiguitatea originară a poziţiei sale oedipiene speciale: nu identificare prin autoritarism sau obedienţă, nici negare, organizată sau anarhică, ci încercare de a se bucura la maximum de privilegiul acordat". Ce să spunem despre această interpretare a tăcerii lui Blaga, în afară de lipsa oricărei legături cu textul în marginea căruia e făcută? Că e arbitrară, că porneşte mai degrabă de la contextul cultural al epocii decît de la analiza operei şi că tinde să devină jenantă. Autoarea vorbeşte în continuare de „triunghiul oedipian", în cadrul căruia, la Blaga, „factorul «fiu » este estompat, domină, în eul creator,, tatăl, cu înţelepciunea şi cu experienţa sa, care-1 face nostalgic după stadiul infantil legat de sînul matern, înainte de momentul care-1 transformă în « fiu », adică în « opozant »". Dar deşi în eul creator domină tatăl, „omul creator e conceput ca un copil dotat cu luciditate, care ştie că e fericit sub ocrotirea cenzurii paterne care-1 opreşte să se dezlege de sînul matern". In fine, „dorul, considerat din punct de vedere al psihocriticii, apare ca un curent de la « tată » la « copil », într-un spaţiu prin excelenţă matern".
Continuîndu-şi consideraţiile în legătură cu simetria axială şi regretînd abolirea ei, autoarea notează în marginea poeziei Din adînc : „Este clar aici că poezia îşi poartă aşa-zicînd în sine simetria axială. Forma trapezoidă, quasi-triunghiulară> remarcată de noi în multe din poemele volumului de debut, ar face desigur uşor detectabil pentru un critic care nu refuză sugestiile psihocriticii, un străvechi simbol erotic". Un astfel de critic este Alexandra Indrieş în mai toate cazurile în care analiza întreprinsă de ea se prelungeşte dincolo de cadrul stilistic pe care şi 1-a propus. Acest cadru este mai riguros respectat în capitolul următor, Tectonica versului, în care sînt analizate unele „grafeme" caracteristice (linia de pauză, punctele de suspensie, virgula), „decupajul", înţeles ca „o tehnică de organizare a structurii lingvistice şi grafice a mesajului folosind resursele versului şi ale strofei pentru a transmite eficient şi în toate nuanţele gîndirea poetică", raportul dintre spaţiul alb şi spaţiul negru (tipărit) al poemului, fracţionarea grafică înăuntrul versului, versurile simetrice „în oglindă". Este un capitol de analiză stilistică
512
propriu-zisă, cu multe observaţii noi şi subtile şi numai cu rare „ieşiri" speculative riscate. Una, curioasă, e prilejuită de existenţa unor majuscule în poezia lui Blaga. „Procedeul în sine nu e nicidecum original", recunoaşte autoarea; ^Altceva ne-a izbit" — şi anume faptul că dacă în prima ediţie a Poemelor luminii apar majusculele N („Nepătunsul" — de două ori, „Nesfîrşit", „Noaptea" — de două ori), P („Pămîntul" — de patru ori), S („Suflet" şi „Soartă"), M („Marea") şi V („Vecini-cul"), în Poezii, 1966 apar N („Nepătrunsul", „singurul termen cu majusculă păstrat din ediţia princeps a Poemelor luminii1'), O („Ochiul"), V („Vîntul"), I („înaltul"), M („Munţii"), A („Aducere-aminte") şi L („Lume" — de două ori, „Luna" — de cinci ori). Concluzia inventarului? „Predominanţa, acum, a lui L este izbitoare". Are asta vreo semnificaţie? Bineînţeles. „Luna reprezintă elementul feminin, e drept, dar totodată, să nu uităm, L este chiar iniţiala lui Lucian. Literele cuvîntului „luna" sînt de altfel cuprinse în cele ale numelui «Lucian ». Codul general se îmbină cu codul personal: memoria culturală vine în atingere cu concretul subiectivităţii, mitul arhaic traversează în textura poemelor drama modernă a identităţii. Act de omagiu la adresa « eternului feminin », majuscula L nu este mai puţin un semn al « eternului narcisism » al poetului. Această coincidenţă prin care se ambiguizează o literă îi conferă o valoare specială, care depăşeşte retorica grafiei expresioniste, dedublînd un element al mitologiei tradiţionaliste, conven-ţionalizate (Luna) cu un element secret, inavuabil parcă, al mitologiei personale (Lucian). Majuscula devine astfel un fel de metaforă a reflectării eului într-o îndoită oglindă: sinea sa şi femeia, marcaţi printr-un unic semn: L".
Să revenim, împreună cu autoarea, la analiza stilistică propriu-zisă, aplicată în capitolul următor la „pragul liric". Mai întîi la „pragul liric propriu-zis", adică la cuvintele de început ale poeziilor (care indică uneori „atitudinea sau poziţia personajelor", alteori „gestul, mimica, mişcarea", sau „ambianţa", „situarea temporală"), apoi la titlurile volumelor sau ale poemelor. Alexandra Indrieş analizează apoi „semantica opoziţiilor", identificînd modalităţile caracteristice în care se exprimă în poeziile lui Blaga negaţia („constatăm că în aproape toate există cel puţin cîte un predicat negat cu adverbul « nu ». Rezultatul este uimitor, întrucît contrazice intuiţia: nimeni nu simte în Blaga un poet al negării"), alteritatea („opoziţia identitate vs non-identitate"), opoziţiile spaţiale („aici vs acolo") şi temporale („acum vs atunci"), opoziţia adversativă, conjuncţia şi disjuncţia, superioritatea („opoziţia normal vs superior"). Cercetarea Alexandrei Indrieş regăseşte aici în chip mai constant formula — amestec de rigoare şi de inventivitate disociativă şi asociativă — care-i este proprie. Este, de fapt, o formulă de studiu lingvistic, ale cărui rezultate, remarcabile, pot lărgi percepţia critică.
Cea de a doua carte despre Blaga publicată în 1975 este semnată de Mircea Vaida: Lucian Blaga. Afinităţi şi izvoare. Lucrarea, care „îşi propune cercetarea cauzelor şi a naturii rolului pe care influenţele străine îl exercită în creaţia literară a lui Lucian Blaga, fireşte, integrîndu-le în reţeaua vastă a analogiilor, a schimbului de idei şi a confluenţelor structurale existente între autorul român şi alţi mari creatori ai lumii", are la bază teza de doctorat Influenţe străine în opera literară
513
a lui Lucian Blaga, susţinută în 1971. „Punînd la contribuţie metodologia de investigaţie comparatistă, autorul lucrării a utilizat mijloacele (ca rigori şi libertăţi) eseului literar", declară Mircea Vaida. Cartea sa are într-adevăr o factură eseistică, beneficiind — uneori excesiv — de libertăţile genului.
Prima temă pe care şi-o propune autorul este raportul dintre poezia şi filozofia lui Blaga. „Nu s-a remarcat pînă acum suficient că preceptele sistemului filozofic blagian fuseseră cu mult înainte prefigurate în poemele sale şi nu invers", scrie el. Dovada ar constitui-o poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care „poate fi considerată un rezumat liric, cuprinzînd în germene atitudinea de mai tîrziu a filozofului". Iată cum: „declaraţia de apărare a «tainelor »" din versurile Eu nu ucid corola de minuni a lumii \ şi nu ucid cu mintea tainele j ce le-ntîlnesc în calea mea „va deveni în filozofie teoria cunoaşterii luciferice"; versurile Lumina altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns ... reprezintă „arhetipul a ceea ce va fi metamorfozat în «cunoaştere paradisiacă», o cunoaştere minoră, deoarece iraţionalul ( « Lumina altora ») nu e posibil să fie obiect al cunoaşterii, neaparţinînd logicii, încrederea în obiect nereuşind să explice « nepătrunsul »"; în fine, versurile „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină ..." alcătuiesc „metafora care, în filozofie, va fi tălmăcită ca neputinţă a cunoaşterii, înlocuind cunoaşterea prin mister, prin accentuarea misterului". Analiza, cum se vede, nu e foarte clară, şi nu îndreptăţeşte concluzia: „Iată cum o metaforă sau o viziune pur lirică a premers în cazul lui Blaga gîndirea sa teoretică". Mai întîi pentru că ideea potenţării misterului este formulată limpede în Pietre pentru templul meu şi e conţinută în mai multe eseuri şi aforisme publicate de Blaga începînd din 1915; apoi pentru că această idee nu anticipează întreaga gîndire teoretică a lui Blaga. „întrezăream la începutul capitolului", insistă Mircea Vaida, „în primele ritmuri ale Poemelor luminii un rezumat de simboluri lirice, conţinînd în germene sistemul său teoretic". Inadecvată este şi propoziţia următoare: „a fundamenta un sistem filozofic, fie chiar unul metafizic, pe un univers poetic e o încercare de la început sortită eşecului". Indiferent dacă filozofia lui Blaga este sau nu un eşec, ea îşi are fundamentul propriu^ care nu poate fi confundat cu poezia lui.
Trecînd la tema propriu-zisă a cărţii sale, aceea anunţată în titlu, Mircea Vaida se opreşte mai întîi la relaţia dintre poezia lui Blaga şi aceea a lui Eminescu. Din cîteva pagini cum nu se poate mai eseistice pot fi desprinse idei sau propoziţii ca acestea: „Critica factologică e exterioară legămîntului ascuns prin care creatorii îşi împrumută cupele cu eu, continuîndu-se unii din alţii [...]. Pe această linie, drumul de la Eminescu la Blaga, Barbu şi Vinea e mult mai scurt decît îl povesteşte istoria literară. Schimburile se fac pe un plan care e permanent al contemporaneităţii, fără un sens vectorial fix: nu putem concepe nimic fără Eminescu şi totuşi putem vorbi, de pildă, despre « influenţa » lui Blaga sau Voi-culescu asupra înţelegerii lui Eminescu". Mai aproape de obiect ajunge Vaida cînd scrie (chiar dacă nu tocmai clar): „Eminescu a creat universul în care se află izvoarele primare ale inspiraţiei blagiene". în loc de a explicita, trece la indicarea modului în care s-a transmis ştafeta: „între Eminescu şi Blaga se aude
galopul întins pe o distanţă cronologic nu prea lungă a cîtorva spirite « ecvestre » — Coşbuc, Goga". Şi, fără asemenea metafore: „legătura dintre Blaga şi Eminescu e aproape nemijlocită; cei care au pregătit totuşi în acumulări latente momentul Blaga au fost toţi poeţi de stirpe transilvană": Dovezile critice nu vin însă.
Tot în treacăt sînt propuse analogii ale „monadele" blagiene. Identificată la Pitagora, Bruno, Cusanus, „abia în sistemul leibnizian monada devine o noţiune perfect agreabilă interpretării poetice". Şi ilustrarea: „Muntele magic al luiThomas Mann, camera claustrării lui Proust, temniţa de zid şi angoasă a Domnului K din proza lui Kafka, « greaţa » lui Sartre, satul blagian, Isarlîk-ul barbian, sînt doar cîteva viziuni ermetice cu aspect de monadă. Fiecare unitate lirică — poezie cu poezie, vers cu vers — tinde să se constituie în nuclee ermetice vii, cu aspect de monadă. Prin armonie, ele creează unitatea « monadei supreme » — sistemul poetic. Aşadar, prin analogie cu monadologia leibniziană, s-ar putea constitui o monadologie poetică". Arbitrarului analogiilor i se alătură aci lectura neglijentă a textelor: „Pentru a spiritualiza cîntecul ciocîrliei, Blaga recurge la o metaforă abstractă de natură filozofică: «Uite, cîntă ciocîrlia! Pură ca entelehia » (Vară Ungă rîu)". Cu entelehia „din sămînţa şi din muguri" e comparată nu ciocîrlia, ci o fată, Lia, eroina poeziei.
Un capitol al cărţii e consacrat formaţiei poetului, ariei lui de cultură, reconstituită după Hronicul şi cîntecul vîrstelor, Feţele unui veac, Fenomenul originar şi din alte scrieri ale lui Blaga, cu observaţia că „în poezia blagiană confluenţele de literatură ce se pot stabili converg în genere spre cultura germană", dar că „fireşte, ca om cu o solidă cultură, ca intelectual şi scriitor român, Blaga nu putea face abstracţie de tradiţia profundă a culturii franceze, de relaţiile ei cu structurile lirice româneşti, acumulate în timp. E însă certă poziţia sa nereceptivă, chiar refractară uneori, faţă de spiritul galic în lirică". însă în general „acumulările literare străine se depozitează în conştiinţa sa peste autohtonia unui fond de nezdruncinat, acumulat din copilăria sa petrecută într-un sat transilvănean, prin lecturile sale din care nu lipseau încă din fragedă vîrsta" principalii scriitori români. O influenţă importantă este cea exercitată de clasicitatea antică, „mai cu seamă orizontul grec", care „a penetrat profund în structura versurilor sale, alături de substratul traco-getic şi mioritic"; în special „dionisiacul s-a manifestat în lirica blagiană, începînd cu Poemele luminii, accentuîn-du-se în Paşii profetului şi rămînînd o amprentă constantă a întregii biografii a operei poetului". Pe de altă parte, „există un vast teritoriu roman de latinitate antică, în conştiinţa lirică şi inspiraţia poetului", „nu o dată antichitatea romană devine deci motiv poetic blagian". Un exemplu e Cînele din Pompei, căruia Mircea Vaida îi dă o interpretare deloc clasică: „Acest cîine roman, care latră din povestea imperiului, nu reprezintă doar istoria Romei, ci însăşi condiţia vieţii şi luptei împotriva absurdului. Cîinele din urbea latină e umanizat, el e lupta împotriva oricărei transcendenţe, e în acelaşi timp viaţa cu psihologia ei specifică, ânfruntînd anorganicul, inerţia oarbă".
514
515
După ce în legătură cu expresionismul lui Blaga reia ceea ce spusese mai scurt şi mai limpede în articolul Blaga expresionist? din 1970 (pe care l-am comentat), autorul propune „alte raportări şi confluenţe": „în afara raporturilor constante, a unor filiaţii profunde şi de durată ce se pot stabili între lirica lui Blaga şi diverşi creatori, există confluenţe ori comparaţii posibile, care pot pune în evidenţă anumite transmisii sau paralelisme secundare meteorice, sinonimii întîmplătoare etc, care însă pot ilumina din unghiuri inedite opera poetului". Cu această intenţie Blaga e raportat la Poe, George, Whitman, Tagore, Eliot, Valery, Mallarme, Apollinaire. Să vedem temeiurile şi rezultatele.
„Ca poet al misterului, potenţînd enigma, [...]■ Blaga are momente de atingere cu lumea lui Poe, sub fascinaţia misterului onomatopeic", dar „spre deosebire de Poe, jocul onomatopeic blagian e mai puţin gratuit, mai abstract, mai meditativ şi îmbrăţişînd idei. Runa şi runele blagiene sînt înrudite cu Ulalume, Lenore, cu noţiunea de « Nevermore » a lui Poe", al cărui corb („corbul poesc"), „care cunoaşte un singur cuvînt — « Nevermore » — în universul lui Blaga scrie pe zăpadă rune, emisar al naturii de care omul s-a înstrăinat". Aşadar, „spre a spori taina lumii, tîlcul poetic, Blaga desprinde cîteodată din creaţia lui Poe, ca instrumente prozodice, semnificaţii simbolice, rostiri pronunţate cu voce tenebroasă — miraculosul mister onomatopeic".
Mai convingătoare e paralela Blaga —Ştefan George. „Atmosfera de penumbră, melodia elegiacă îl pune uneori într-o secretă legătură cu Ştefan George",» observă just Vaida, care analizează apoi un poem din Das Jahr der Seele şi Vară de noiembrie: „Nu e neapărat o influenţă nemijlocită, ci mai mult o comunicare de nuanţă sentimentală, de situare a spaţiului poetic într-un anotimp liric al desfrunzirilor [...]. O nostalgie diafană, o boală simbolică, plutind ca o emanaţie a cuvintelor, creează farmecul elegiac al celor două poeme".
Cît despre Blaga şi Whitman, ei „pot fi apropiaţi pe linia credinţei lor adînc panteistice"; „Ca şi fermierul Whitman, poetul plecat din Lancrăm a rămas un aliat al naturii, în toate fibrele sale", chiar dacă „modul blagian de receptare a naturii e mitic, el nu elucidează, ci potenţează misterul ca poezie", în vreme ce „pragmatic luminos, Whitman abordează direct şi simplu natura, cu vitală încredere".
Apropierea lui Blaga de Tagore a fost făcută, am văzut, încă de la debutul poetului, raportarea la Eliot, propusă de Mircea Vaida, înregistrează numai deosebiri: „Cei doi poeţi se vor întîlni acolo unde se întîlneşte Mureşul cu Lemanuî (ape cîntate de ei, n.ed.), la confluenţa tuturor apelor adinei". La fel, comparaţia cu Valery: „Poezie, în accepţia lui Blaga, şi poezie, în crezul lui Valery, sînt noţiuni care se resping. Ceea ce Valery exilează categoric în afara cercului poetic e însuşi dionisiacul [...]. în comparaţia Blaga—Valery, se ciocnesc deci două stiluri, două lumi ale artei, ale vieţii, dionisiacul şi apolinicul. Dar se pare că reticenţa, scepticismul şi receptivitatea scăzută a lui Blaga faţă de spiritul francez în genere, vine tocmai din această inaderenţă la apolinic". Pe scurt deci, Blaga creează „sub semnul lui Dionysos" şi „în Valery el respinge forma cea mai sublimată a
apolinicului". „O excepţie este, fără îndoială, atitudinea lui Blaga faţă de Apollinaire. E un caz singular în lirica blagiană, de asimilare creatoare nemijlocită a unui poet francez", afirmă Mircea Vaida, după care poezia lui Blaga A tot ştiut o ar ele este inspirată de Le Pont Mirabeau : „ în eul blagian, podul de pe Sena se topeşte într-o largă semnificaţie"; „Sena a devenit, în viziunea lui Blaga, apa apelor, apa-neant, eternitate şi mişcare, natura care presimte, fiind pretutindeni, natura care ştie fiind. Dacă Le Pont Mirabeau poate fi calificată ca poezie erotică şi cu semnificaţii filozofice, Atotştiutoarele e un poem filozofic propriu-zis".
Un capitol al cărţii sale dedică Mircea Vaida afinităţilor lui Blaga cu Goethe şi influenţei primite din partea acestuia. Concluzia e formulată astfel: „Personalitatea operei goetheene a avut mai cu seamă o înrîurire teoretică asupra poetului român. Blaga s-a simţit atras spre Goethe de farmecul mitic şi de poezia metodei sale teoretice, descoperind resurse mitice şi lirice autentice în ideile despre « Dai-monion » şi mai ales în « Urphaenomen »-e. Temperamentul însă, spiritul versurilor blagiene e într-un vădit contrast cu lirismul lui Goethe". Un rol incomparabil mai mare e atribuit influenţei lui Holderlin, discutată într-un alt capitol: „se poate constata rolul determinant al liricului german în formarea metafizicii poetice a lui Blaga", „sintaxa şi prozodia blagiană, găsesc în arta lui Holderlin un premergător". Şi, rezumativ: „Undeva în sistemul său, alături de filonul folcloric, cel eminescian, alături de alte « asimilări totale », există în memoria inconştientă a cuvintelor şi o amintire din Holderlin". Mircea Vaida amplifică aici, cu bună informaţie, un articol din 1970, Blaga şi Holderlin (pe care l-am menţionat), mai ales în latura care-1 priveşte pe poetul german. Paralelismul (afinitate şi influenţă totodată) e susţinut prin analiza comparativă a poeziilor Psalm, Mirabila sămînţa şi Gorunul, de Blaga, şi Da ich ein knabe war, Wie wenn am Feiertage şi Die PLichbaume, de Holderlin. Contribuţia lui Mircea Vaida la înţelegerea poeziei lui Blaga şi la situarea ei în contextul literaturii europene se realizează mai cu seamă în acest capitol şi în cele următoare, în care analizează raporturile dintre opera scriitorului român şi aceea a lui Novalis („Dacă în unele ipostaze blagiene, în interpretările de filozofia culturii, există apropieri de gîndirea poetică a lui Novalis din Imnurile către noapte, în schimb, în creaţia sa, în ciuda unor corespondenţe de elemente şi entităţi, domină o forţă fundamental diferită de aceea. Noaptea lui Novalis e un tărîm de revelaţie mistică, înrudită cu nefiinţa şi cu acel cult avînd reflexe goetheene ale « eternului feminin », noaptea lui Blaga e o monadă autohtonă adîncă, noapte panteică"; „în poezie, Blaga e departe şi străin de teoriile lui Novalis (Chiar partea de « negură », care vine inerent din filozofia sa în lirică, e de natură nu atît creştină, cît păgîn-panteistă, cu resurse ale daimonului clasic, socratic. Ceea ce la Blaga e natura stihială a lui Pan şi Zamolxe, zeul dacic, ori folclorică unire cu elementele, ca în balada Mioriţa, e, în înţelegerea novalisiană, cu totul altceva"), a lui Nietzsche (capitolul se intitulează împotriva lui Nietzsche şi stă sub semnul acestor idei: „niciodată Blaga nu a fost adept al nietzscheanismului, ca ideologie şi sistem de gîndire", „concepţia sa nu numai ca poet, ci şi ca teoretician, se diferenţiază de punctul de vedere
517
516
nietzschean, îi aduce obiecţii sau, uneori, îl respinge cu vădită revoltă", „Relaţia creaţiei blagiene cu opera lui Nietzsche s-a realizat pe linia lirismului"), în fine, cu poezia lui Rilke, a lui Trakl, a lui Heym.
O contribuţie deosebită deopotrivă de cea a Alexandrei Indrieş şi a lui lui Mircea Vaida la cunoaşterea poeziei lui Blaga dă în 1975 Dumitru Micu în „Gîndirea" şi gîndirismul, masivă monografie a revistei şi a curentului.
în analiză e cuprinsă şi o mare parte a operei lui Blaga, adică tot ceea ce scriitorul a publicat în Gîndirea. Să vedem aici consideraţiile privitoare la poezie» Colaborarea poetului la Gîndirea începe după scrierea celui de al doilea volum de versuri, a cărui publicare se produce cam în acelaşi timp cu apariţia revistei. „Cultivat, chiar dacă nu cu exces, în Paşii profetului, organicul se subţiază, în culegerile următoare, pînă la spiritualizare", observă D. Micu mai întîi; „Poetul evită cuvintele cărnoase şi mustoase, preferă imaginilor opulente stilizările transfigurante, existenţelor palpabile — umbrele". însă, adaugă ei — după ce a reluat în treacăt ideea călinesciană a „exultantei calme, bucolice, în curînd convertită într-un hieratism de iconografie bizantină" — „ridicat peste timp, scos din spaţiul fizic, abstractizat, peisajul blagian nu este, implicit, fără specificitate; posedă una chiar foarte pregnantă; individuală şi etnică. Ţinuturile de vis ale cărţilor de după Poemele luminii transfigurează, asemenea cuprinsurilor din basme.» peisajul autohton şi, cu toată absenţa (pînă la Nebănuitele trepte) a oricărei indicaţii toponimice, spaţiile create de închipuirea poetului nu ni se înfăţişează asemenea unor spaţii de oriunde; pădurile, apele, „muntele vrăjit" ale lui Lucian Blaga poartă semne distinctive ale meleagurilor româneşti şi chiar transilvănene", în chip de dovezi criticul citează numeroase imagini ale peisajului, florei, faunei (care „mitologizează o zoologie care e foarte a noastră: turme, vite, cai — inclusiv cai galbeni, fantastici — căprioare, ciute, cerbi, mistreţi, veveriţe, uli, « porumbi », privighetori" şi altele, „tot vietăţi" de „spaţiu mioritic", cărora li se alătură, ce-i drept, inorogul fabulos, dar şi el este autohtonizat, vieţuind în «clima » basmelor noastre"). Apoi, „la precizarea specificităţii autohtone a teritoriului liric blagian concurează detalii, precum anume obiecte tradiţionale şi, in genere, un cadru gospodăresc de subliniat caracter naţional", iar în creaţia mai tîrzie, localizarea precisă (ţară bîrsană, Sibiu, a Vlahiei dumbravă, Aiud). „Nu cumva, parti-cularizîndu-şi astfel viziunile, Blaga ancorează, totuşi, cîteodată în geografismul comun şi în etnografie?" — se întreabă criticul, al cărui răspuns confirmă ideea lui Blaga însuşi: „Geograficul, etnograficul nu sînt pentru el scop", ci „materia în care se exprimă intuiţia lirică. Spaţiul ideal din înaltele sfere ale ficţiunii do-bîndeşte aspecte de tărîm românesc în virtutea nu a unui program, ci a acelui apriorism sufletesc prin care etnicul se rosteşte cu puteri mai presus de voinţă".
Inspirat de o altă idee a scriitorului (a transcendentului care coboară) „ D. Micu propune o imagine surprinzătoare a lumii poeziei lui Blaga: „sensibilitatea poetului preface efectiv « plaiul » în « gură de rai ». Şi acest rai e văzut româneşte. Satul mitic blagian este un tărîm «sofianic ». Un teritoriu în cuprinsul căruia văzutul e inundat de nevăzut, imanentul de transcendent [...]. Chipurile,,
peisajul au, în volumele citate (de la Paşii profetului la Nebănuitele trepte inclusiv — n.ed.), solemnitatea graţioasă, hieratismul suplu şi rîzător din icoanele ţărăneşti"*. Ca în folclor şi în unele versuri ale lui Goga, „în lirica lui Blaga «transcendentul coboară », făpturile din mituri se amestecă printre oameni şi vite, participă la îndeletnicirile curente, duc existenţa împăcată a plugarului, a pietrarului ...",. „oamenii participă la destinul cosmic cu nevinovăţia copacilor şi a izvoarelor, trăiesc în minune ca în propriul duh; bucuriile, spaimele, mîhnirile, mirările lor« sînt candide ca ale păsărilor, păcatele, inocente". Caracterizarea continuă, în acelaşi stil: „Om, înger, dobitoc, arbore, plantă, vietăţi reale, vietăţi fantastice, îşi urmează scrisa într-o suavă devălmăşie, în desconsiderarea oricărei ierarhii" nu lipsesc, e adevărat, imaginile sumbre, simbolurile răului, dar „binele, răul conlucrează deopotrivă la echilibrarea existenţei, şi starea afectivă obişnuită a umanităţii şi a întregii naturi a satului e o beatitudine calmă, sacramentală, o evlavie panteistă" ; „Natura oficiază pentru ea însăşi, omul adoră « puterile », fie acestea; ale înaltului sau ale adîncurilor". Şi, în fine: „Rituală, derularea existenţei permanentizează o păgînătate ingenuă, o religie a firii, pentru care viaţa e scop în sine? şi, implicit, fericire".
„Rezultă", observă criticul însuşi, „un idilism sui-generis, fără nici o tangenţăi cu acela al literaturii sămănătoriste; un idilism sacral, metafizic". Şi precizează: „Nu e vorba cîtuşi de puţin de vreo idealizare convenţională a lumii săteşti, poetul făurind — mai e nevoie a repeta ? — o viziune a « satului-idee », a satului-ipostază* spirituală, a satului-stare de spirit. Blaga creează un basm mitologic, o automi-tologie, proiectează într-un anume cadru, verosimil, icoane ale propriului spirit"..
întrebarea, inevitabilă în contextul cărţii, e dacă acest „autohtonism de mitologie" se integrează în gîndirism. „Depinde de ce accepţie dăm termenului",., răspunde D. Micu; „Există dacă nu tot atîtea gîndirisme cîţi colaboratori eminenţi a avut Gîndirea, în orice caz mai multe decît unul sau două. Trăsătura de unire nu lipseşte, desigur, însă ea e departe de a fi în măsură să atenueze eterogenitatea nu numai a stilurilor individuale, dar şi a direcţiilor orientative [...]. Astfel încît, dacă definim gîndirismul în funcţie de coordonatele lui ideologice, trasate-mai cu seamă de Nichifor Crainic, „gîndirismul" lui Lucian Blaga apare ca ... antigîndirism. Care sînt punctele de incidenţă, totuşi? Autohtonismul, întîi şh întîi, şi — eo ipso — «tradiţionalismul»". însă noţiunea de tradiţie înseamnă pentru fiecare altceva: Crainic „o aşază pe ideea de « sînge » şi de « limbă », fixate, ambele., sub « cerul Bisericii »", în vreme ce Blaga „o omologhează cu « matricea stilistică »". LTrmarea în planul creaţiei e că „departe de-a avea «concepţia despre lume pe care i-o dă creştinismul », umanitatea satului mitic, celebrat în Lauda-somnului, In marea trecere, La cumpăna apelor, La curţile dorului, e doar pe jumătate creştină şi dacă asupra ei « coboară transcendentul », acesta suferă o « autohtonizare » eretică, păgînizantă".
D. Micu revine la imaginea idilică a lumii pe care ar înfăţişa-o poezia Iul Blaga, nu spre a o corecta, ci spre a-i adăuga una opusă. „Dacă o seamă de? poeme ale lui Lucian Blaga învăluie satul românesc mitic în lumini de azur, altel@
518
519
'{în unele cazuri, aceleaşi) îl arată degradat, sfîrtecat, smuls din matcă, deposedat de duhul specific, de transcendent şi în genere de spiritualitate, prefăcut într-un teritoriu al morţii. Viziunile sînt de apocalips", „satul e un « paradis în destrămare ». Unde fusese viaţă, bucurie, muncă, sărbătoare, se instaurează dezolarea, pustiul". Criticul explică modificarea radicală a viziunii prin ideea lui Blaga despre „de-monia" modernă, care, fără a fi echivalată cu maşinismul, este văzută ca o consecinţă a lui. E vorba de o atitudine lirică „tipic expresionistă", căci „un strigăt de revoltă şi împotrivire traversează poezia germană din perioada imediat premergătoare şi în cea următoare primului război mondial, un strigăt de ură împotriva maşinismului, împotriva « civilizaţiei » reificante, generatoare de haos, de absurd". Este adevărat că la Blaga nu întîlnim „o fobie a tehnicii, a civilizaţiei", ca la Crainic, poetul Făgăduinţilor din flăcări şi al unor articole ca Frumuseţea în tehnică sau Rînduri inactuale chiar „salută industrializarea", însă în acelaşi timp e „îngrozit de înăbuşirea «culturii» în «civilizaţie»". Aşadar viziunile sumbre amintite şi în general „tristeţea metafizică" a lui Blaga sînt stîrnite nu „de maşinism, de tehnică, de civilizaţie, ca atare", ci de „spectacolul despiritua-lizării, al dezumanizării. Tehnica nu este condamnată — aici şi în toată opera blagiană — în sine, ci exclusiv ca agent al deposedării omului de esenţa proprie".
In 1975 apar, de asemenea, numeroase articole despre opera lui Blaga, multe dintre ele publicate în jurul datei la care se împlineau 80 de ani de la naşterea scriitorului, în grupaje cărora unele reviste le acordă o parte însemnată din spaţiul lor. România literară din 15 mai tipăreşte, pe patru pagini, în afara unor texte ale lui Blaga (fragmente din două articole din 1960, aforisme şi însemnări, poezia 9 mai 1895) şi de informaţii istoric-literare (în legătură cu debutul, cu alegerea la Academie, cu premiile literare ce i-au fost acordate), un articol al Iui Valeriu Cristea, Metamorfoza lui Faust şi unul al meu, Poet al esenţiahdui. Valeriu Cristea enunţă astfel ideea articolului său: „Suverană în postume este tema dragostei. Opera lui Lucian Blaga se desfăşoară după un plan faustic: poeziei •obsedate de transcendent şi sistemelor filozofice le urmează o lirică a erosului, a resurecţiei naturii şi a întineririi. Traducătorul lui Faust împărtăşeşte destinul marelui erou: părăsind preocupările metafizice, el se dedică, simplu şi firesc, vieţii, căreia «i-a rămas dator» [...]. Nebănuitele trepte l-au condus înspre o luminoasă metamorfoză, spre o a doua tinereţe, recuperatoare". Primele semne ale metamorfozei ar fi acestea: „Se schimbă mai întîi cadrul, climatul, peisajul, atmosfera. Poetul cîntă acum « solstiţiul cald », seminţele, Florarul", „anotimpul preferat e vara timpurie", „totul e impregnat de căldură, saturat de o mocnită ardentă". Criticul remarcă, apoi, procesul transfigurării materiei: „în poezia lui Lucian Blaga extraordinara sugestie a concretului coexistă cu harul transfigurării. Scriitorul are totodată geniul reprezentării materiei, aşezată sub incidenţa tuturor simţuirlor, ultrasensibilizate, şi al evocării diafanului, subţiat pînă la irealitate", „materia pipăibilă, fecundă, mustind de seve şi legînd rod se sublimează, se purifică", „asistăm la o magică transsubstanţiere a universului".
520
Deosebit de semnificativă i se pare lui Valeriu Cristea transfigurarea „proceselor de disoluţie",   reinterpretarea „motivului mormîntului":    „Blaga înlătură teroarea morţii în chiar sediul acesteia. Laborator al putrefacţiei, groapa funebră se metamorfozează într-un spaţiu curat, luminat, purificat de orice motiv de repulsie. O nemaiîntîlnită poezie a osemintelor, strălucind ca albul pietrelor-de rîu îndelung şlefuite, a mormintelor văzute nu în cadrul unui idilic peisaj de-ţintirim, ci în subteranele lor neterifiante, parcă îmbietoare, tinde să dizolve şi să elimine complet macabrul". Criticul apasă pe idee mai mult decît poate suporta ea: „Condiţia defunctului devine înalt poetică, huma   « dulce » [...] e un aluat în care dospeşte mulţumirea răposaţilor. Lucian Blaga creează o adevărată., utopie a criptei". Şi, concluziv: „în poezia lui Blaga, aşadar, mormîntul, translucid, se iluminează feeric, morţii sînt radioşi, osul străluceşte şi cîntă. E o dovadă, în plus că transfigurarea lumii e în postume totală, şi că începe de la temelia ei: Hadesul. în împărăţia lui Pluto nu a fost niciodată atîta lumină, [...] atîta sărbătoare. Totul pare pregătit pentru o înviere care ... nu va mai avea loc, pentru că oricum cei duşi se scaldă deja într-o fericire pe care nu ne-o putem închipuit astfel decît eternă. Paradisul ceresc devine la Blaga subteran, suav material şi: serafic trupesc".
Noul univers al poeziei lui Blaga, acest „paradis al verii', „al luminii", „al, oceanului de seminţe legănîndu-se în văzduh, al coacerii şi al roadelor", este „izvorul şi totodată creaţia iubirii". „Pretutindeni în postume", i se pare lui Valeriu Cristea, „murmură dor de pereche", „întreaga operă din urmă a poetului, incendiată de vîlvătaia iubirii, poate fi considerată un nesfîrşit Cîntec în doi (titlu al. unei poezii din Ce aude unicornul)". Şi, mai convingător: „In cele patru ciclurix testamentare, patru noi volume de versuri de fapt, ca şi în ciclul Mirabila sămînţa, Blaga se revelă ca un mare poet al dragostei, cel mai mare — alături de-Eminescu — din literatura noastră"; „registrul liricii erotice a lui Blaga este extrem de larg, de variat, de bogat în motive, prelucrări, variaţiuni. Inspiraţia poetului care inepuizabilă, invenţia sa — nelimitată". Criticul observă, de asemenea, expresia unui anumit „sentiment de neîmplinire, elegiac-tragic", explicabil prin aceea că Blaga este „un Faust în care întinereşte doar inima. TrupuL îşi urmează drumul irevocabil spre îmbătrînire şi moarte". In fine, să mai cităm o propoziţie despre predominarea eroticii în opera postumă: „Se poate spune că. postumele alcătuiesc un adevărat roman de dragoste liric, cel mai tulburător din literatura noastră".
Valeriu Cristea pictează o frumoasă imagine în alb a poeziei postume a lui Blaga, întinzînd pe toată pînza culoarea aflată în unele părţi ale ei.
Revista Steaua publică, de asemenea, un grupaj de articole în numărul său din mai 1975. V. Fanache propune atenţiei un „cuvînt-metaforă", mai puţin cercetat;; „Pentru Blaga cuvîntul drum, cu întregul cuib semantic, ocupă un asemenea rol evident esenţial, nu atît prin frecvenţa copleşitoare, în adevăr, cît prin calitatea rară de a desemna o stare lirică la fel de profundă ca alte constante metaforice,, de acum bine ştiute (somnul, tăcerea, miracolul germinai,  satul sau iubirea).
521
In interferenţă cu acestea, drumul profilează spaţiul îngust al unui homo viator, al unui peregrin modern cu privirea uimită şi întrebătoare al cărui destin se consumă în meditaţie şi ardere perpetuă" (Lucian Blaga: homo viator). Valentin Taşcu schiţează „evoluţia conexată a unei duble parabole de simetrie inversă" (termenul e utilizat în accepţia matematică): „Starea biologică descrie o curbă coborîtoare, iar cea poetică una ascendentă sub aspectul raportului cu existenţa. Ele evoluează în sensuri contrarii şi se unesc într-un singur loc, acolo unde cumpăna vieţii celebrează împăcarea fiinţei cu nefiinţa. Pe verticala timpului coincid însă paradoxal momentul de maximă vitalitate şi cel de minim optimism, pe de-o parte, şi biologicul extenuat cu maxima deschidere a expresiei" (Parabolica blagiană ). Celelalte articole nu privesc receptarea poeziei: D. Vatamaniuc, Glose blagiene, Mircea Muthu, Blaga în „orizontul" cultural sud-estic, Nicolae Bot, Lucian Blaga şi antologia sa de poezie populară.
în Luceafărul din 24 mai 1975 scriu despre poet Cezar Ivănescu (Leitmotivele >operei), Florin Manolescu („Mut ca o lebădă" ), Marius Robescu (Find nevăzut -al universidui ) ; în Convorbiri literare (numărul 5, din mai) Mircea Scarlat (Lucian Blaga, poet al tăcerii) ; în Echinox (numărul 4—5, din aprilie-mai) Ştefan Bor-bely (Ritualul privirii la Blaga), care mai publicase un articol cu cîteva luni mai înainte, în aceeaşi revistă (Eminescu şi Blaga, în numărul 1—2, din ianuarie-fe-bruarie 1975); în Familia (numărul 5, din mai), Ovidiu Cotruş: Lucian Blaga.
O temă critică devenită frecventă în această perioadă este aceea a afinităţilor poeziei blagiene cu cea eminesciană. O reia între alţii Sergiu Pavel Dan, 'într-un articol din Steaua, nr. 7, 1975, cu un titlu care enunţă şi „soluţia" pro-rpusă: Sentimentul dual al existenţei — expresie a „eminescianismului" poeziei lui -Lucian Blaga. Mai explicit, el propune să fie luată în considerare „ca termen de ^referinţă o disponibilitate mai puţin vădită a creaţiei lor: anume perspectiva anti-momică şi deci sentimentid dual al existenţei", înţelegînd prin acestea nu antiteza de tip romantic, „ci o «coincidentia oppositorum », prin urmare: subsumarea, contragerea, fuziunea, resorbţia contrariilor în limitele aceleiaşi emoţii lirice". Prototipul sau „formula ideală" a ei ar fi „atitudinea mioritică", în accepţia de „substituire frapantă moarte-nuntă cosmică". După ce ilustrează această „bipolaritate a emoţiei lirice" sau „intervertire mioritică a morţii şi existenţei" prin poeme sau sintagme eminesciene, autorul o află la Blaga în panism: „Concept intrat în limbajul curent al istoriei noastre literare, panismul semnifică bucuria contopirii totale a omului cu natura, coborîrea omenescului la nivelul vegetalului şi chiar a mineralului, sentiment vecin, în cele din urmă, cu voluptatea extincţiei. Unde am mai întîlnit o asemenea stare duală, întemeiată pe o transgresie antinomică? Neîndoielnic, la Eminescu. înrudirea dintre edenismul eminescian şi această spermanenţă a liricii lui Blaga, care este panismul, este de necontestat".
O altă temă frecventă a criticii, apărut odată cu publicarea volumului Poezii, 1962, este aceea a situării postumelor faţă de antumele lui Blaga. în 1975 o regăsim, ca temă autonomă, şi la Nicolae Ciobanu, care publică în Luceafărul din 7, 14 şi 21 iunie un studiu intitulat Postumele lui Lucian Blaga (reluat sub titlul
Postumele lui Lucian Blaga sub semmd dezalienării miticului în volumul însemne-' ale modernităţii, tipărit în anul următor). „După Eminescu — scrie criticul — Blaga este poetul român înzestrat în cel mai înalt grad cu însuşirea de a percepe şi dimensiona existenţa din unghi mitic. Postumele sale sînt departe de a-şi refuza acest atribut; dimpotrivă, în ele este dominantă aspiraţia edificării unui cîmp poetic în cuprinsul căruia avataruri biografice dintre cele mai «concrete >> se-implică, de la sine parcă, într-un sistem de relaţii cu încărcătură mitică. Deschiderea spre mit este permanentă". însă tocmai în legătură cu prezenţa planului mitic se produce modificarea ce face din postume un capitol profund deosebit al liricii lui Blaga. „Drama cunoaşterii din poezia antumă a lui Blaga", scrie Nicolae Ciobanu, „are la obîrşie imposibilitatea în care se află poetul de a-şi apropia dimensiunea miticului, adică de a-şi structura biografia ideală în jurul axei acestuia; se produce, astfel, un original fenomen de înstrăinare, de îndepărtare,, în plan poetic şi, implicit, în plan uman, a miticului. Ceea ce s-a numit « nostalgia, paradisiacă » din poezia lui Lucian Blaga este, în fond, emanaţia acestui straniu fenomen". Ar fi vorba, în alţi termeni, de imposibilitatea „de a se uita pe sine-abandonîndu-se iluziei mitizante (în sensul « despersonalizării » propriului eu şi,„ drept urmare, în acela al credinţei că însăşi fiinţa sa se dispersează, cosmicizîndu-se,. în « marele tot»)"; eşecul acestei aspiraţii la „despersonalizare" s-ar datora faptului că „luciditatea, impulsionată de instinctul existenţei individuale, nu se* lasă înfrîntă", poetul rămînînd „un vitalist neîmblînzit". Se produce astfel „ o disjuncţie între eul metafizic şi conştiinţa de sine a individualităţii umane", sursa „neîntreruptului şir de cîntări sfîşietor elegiace", expresie a aspiraţiei la o> condiţie existenţială mitică, niciodată atinsă.
Năzuinţa perpetuă la această condiţie mitică explică orientarea spre un, timp revolut a inspiraţiei poetului, „tentaţia cufundării fie în « memoria » ancestrală a materiei, fie în aceea indeterminată a substratului mitologic, fie în aceea, pe veci înghiţită de timpul trecător, a propriei copilării şi, prin extensiune, a, genealogiei arhetipale", în fine, „ispita regresiunii în somnie".
Toate acestea sînt caracteristice poeziei antume a lui Blaga. „Nu credem că simplificăm faptele dacă afirmăm că în postumele sale Blaga se distanţează de această poetică refractară atît la dinamica existenţei fenomenale, cît şi la aceea impusă de experienţa revelatoare, spirituală şi afectivă. Practic, totul echivalează, cu o fascinantă acţiune de asumare profund umană a miticului", continuă criticul, care identifică „schimbarea la faţă" încă din Nebănuitele trepte şi propune drept ilustrare, în ce priveşte postumele, în care ea se realizează deplin, tema somnului. Somnul ar fi aci, spre deosebire de antume, „mediul ideal ce favorizează starea, de trezire a spiritului". Ceea ce nu e foarte clar, cum nu sînt nici alte propoziţii: „Starea de « somnie » este pusă în slujba formelor de cunoaştere dialectică,, transformîndu-se efectiv într-o stare de veghe perpetuă".
în 1976 sînt de consemnat mai puţine studii despre poezia lui Lucian Blaga. Continuă să se scrie, e adevărat, mult despre scriitor, despre diverse aspecte ale-operei (poetica lui Blaga, analizată de N. Balotă, antropologia lui, impusă aten-
522
523
sţiei de editarea ultimului curs, Aspecte antropologice, al profesorului de filozofia
^culturii) sau ale biografiei, însă textele critice despre poezia lui sînt cîteva.
în Scriitori români de azi, volumul al 11-lea, Eugen Simion include un studiu
• amplu despre poet, în care reia şi textul publicat în 1974 şi, apoi, cu modificări, ca postfaţă la antologia Ce aude unicornul, în 1975, şi pe care l-am văzut. Să
^consemnăm acum ceea ce nu apărea acolo. „Nici un alt mare poet interbelic n-a avut după cel de al doilea război mondial o influenţă atît de puternică asupra
.generaţiilor tinere ca Lucian Blaga, deşi între 1945 şi 1961 (anul morţii) el a publicat puţin şi, în genere, scrieri nesemnificative", afirmă Eugen Simion, formulînd rezumativ o constatare frecventă în critica de poezie a epocii; „Tăcerea ce i-a înconjurat timp de aproape două decenii opera a fost în cazul lui rodnică. Cînd, după moarte, opera necunoscută a început să apară [...], sentimentul general a fost că ne aflăm în faţa unei creaţii cu adevărat esenţiale, proaspătă ca expresie
.şi cu o varietate de preocupări care lărgesc vechiul lui lirism". Rezumînd evoluţia de pînă la ciclurile postume a poetului care la data publicării ultimului său volum antum (1943) „era intrat definitiv în conştiinţa literară", Eugen Simion defineşte
■ astfel momentele ei: „Ardoarea dionisiacă (din Poemele luminii), panismul (din Paşii profetului), lirismul magic, spiritualist (din în marea trecere, Lauda somnului, La cumpăna apelor), lirismul arhetipal, folclorizant (din La curţile dorului), trecerea, în fine, după o lungă vară metafizică şi o primăvară de o beţie panică : solară, la o toamnă a contemplării vieţii din perspectiva ritmurilor biologice (în
-Nebănuiiele trepte) — aceasta este succesiunea poeziilor lui Blaga, de la debut pînă în timpul celui de-al doilea război mondial. Mai lipsea, pentru ca ciclul să fie complet, un anotimp, şi acesta este anotimpul din postume: o vară de noiembrie"'. Eugen Simion e şi el de părere că „dominantă în postume este tema dra-
, gostei" şi-i acordă un spaţiu mare în analiză, după cum am văzut în părţile publicate mai înainte ale studiului. Noi sînt observaţiile în legătură cu ciclul Vîrsta de fier (publicate cu puţin mai înainte de apariţia volumului, în Luceafărul din 25 septembrie 1976). „Unitare, marcate de atmosfera unei epoci sînt versurile din Vîrsta de fier, scrise, e limpede, sub influenţa războiului şi a Dictatului de la Viena", notează criticul; „în Blaga metafizicul se trezeşte aici fibra profetică naţională. El cîntă acum patria, Mureşul, istoria care vorbeşte prin tîlcuri, în fine, c timpul cetăţii », timp al absenţei şi al înstrăinării. Mesianismul vechii poezii ardeleneşti, jalea lui Goga sînt luminate de un spirit obişnuit să vadă semnele stingerii universale. Dezolarea nu mai are însă un suport metafizic (suferinţa poetului vnu mai vine din afară), ci unul istoric, social". Noi sînt, de asemenea, consideraţiile în legătură cu „patria interioară" (un articol cu acest titlu şi în Luceafărul din 17 iulie 1976). Sintagma e preluată din Albert Beguin, care vorbea de „patriile .interioare" create de poeţi şi care intră în componenţa universului nostru. E vorba de universul poetic al fiecărui mare creator, „cu orizonturile şi mările sale, cu : fiu viile, arborii, animalele şi feţele locuitorilor săi pe care nu le confundăm cu alte feţe umane". „O astfel de patrie închisă între coperţile unei cărţi a creat şi -Blaga", observă Eugen Simion; „cînd vorbim de universul său poetic ne gîndim
524
numaidecît la o geografie interioară prin care rătăceşte zeul bătrîn Pan alungat de lumina noii religii. Versurile postume îmbogăţesc această patrie imaginară cu o vegetaţie euforică. Mai mult: îi dau o perspectivă spaţială". în vreme ce în poezia mai veche a lui Blaga „domina percepţia temporală a proceselor din univers",, în postume „perspectiva spaţială trece pe primul plan. Universul are o mai mare statornicie, reliefurile se arcuiesc mai pregnant, orizonturile capătă consistenţă". Care este configuraţia universului poetic blagian? „în această patrie-imaginară sorii sînt tineri şi asfinţiturile desăvîrşesc lucrurile. Ele încetează a mai fi simple semne (semnele magice din Lauda somnului !), redevin obiecte şi obiectele participă la o alchimie curioasă [...] Blaga este acum un poet al facerii, cîntecul lui este cîntecul făpturii": „în patria lirică a lui Blaga toamnele sînt de cristal, muntariţele cîntă din tulnice tăiate din corn de inorog, pelerinii umblă, pe drumuri ce se termină în mit, privighetorile cîntă noaptea şi roua este sudoarea lor, vieţuitoarele pădurii, arse de un foc sacru, nu-şi găsesc locul, ierburile cresc ca nişte ruguri albastre şi peste ele se întinde umbra lui Dumnezeu"..
Criticul propune atenţiei apoi o modificare a „opţiunii geografice" a lui Blaga. „în postume", afirmă el, „poezia suportă o mutaţie de la nord la sud,. de la mitologia cetii şi a întinsurilor arctice la o mitologie solară, mediteraneană". Ar fi vorba de un moment şi de un aspect al unei dinamici mai largi, a poeziei româneşti, care „în totalitatea ei arată o alternanţă de mituri nordice şi sudice,, dezvelind cînd faţa ei luminoasă, exuberantă, cînd pe aceea gînditoare, întristată, metafizică". Ritmica aceasta ar ilustra-o poezia lui Alecsandri, Eminescu, Mace-donski, continuat de Barbu şi Philippide „greci — în înţeles spiritual — cu nostalgii nordice". „Prin Blaga reapar în poezie mitologia sil vană, metafizica nordului, bruma şi negura ţinuturilor reci". Acestea ar caracteriza volumele publicate de poet, căci „în ciclurile postume sudul urcă vertiginos, expansiv, nordul se retrage timorat, existenţa materială şi spirituală stă acum sub incidenţa soarelui,. nu a lunii, astru misterios şi rece. Chiar nordul, cînd se manifestă, tinde spre un. regim de lumină şi fecunditate".
Noi, în raport cu ceea ce scrisese Eugen Simion pînă aci despre Blaga, sînt şi rezervele formulate în acest studiu din Scriitori români de azi. „Ştiinţa de a. privi amănuntul (cum cerea şi Novalis şi, în genere, romanticii germani) în perspectivă cosmică face din Blaga un mare poet, însă obstinaţia pe care el o pune în a descoperi în orice element o dimensiune a universului oboseşte după un număr de pagini spiritul nostru, dornic din cînd în cînd de propoziţii mai simple, de-expresii mai directe ale existenţei. Aerul veşnic grav, privirea aruncată neîntrerupt dincolo de zare dă repede o impresie de literatură în poezie. Am dori ca acest pelerin, căutător de mituri, să îmbrace şi haine mai sărace şi poezia lui să părăsească, din loc în loc, conceptele pentru a putea îmbrăţişa mai liber fenomenele vieţii". Invocarea unor mari poeţi e menită să ofere argumente: „Scriitorii fundamentali îşi permit, dintr-un exces de forţă, şi unele slăbiciuni. Se poate vorbi de o dezordine a geniului vizibilă, de pildă, în poemele lui Victor Hugo, un demiurg, care suferă de complexul amorfului, cum zice cineva. Blaga suferă, dimpotrivă*
525
*de un exces de concentraţie, de o monotonie a măreţiei. Poemele lui formează un «cîntec neîntrerupt şi melodia versului reproduce acelaşi murmur al spiritului în ixfaţa materiei. Murmurul este, nici vorbă, profund, dar de la o vreme spiritul nostru nu-i mai percepe nuanţele. O variaţie de ton şi o inventivitate mai mare pe plan formal ar scoate mai bine în relief momentele cu adevărat esenţiale ale ■ acestui dialog. Pentru ca universalul, cosmicul să trăiască în poezie, trebuie ca din loc în loc poetul să accepte şi banalitatea vieţii. Eminescu scrie şi romanţe -tînguitoare, lîngă drama geniului din Luceafărul se află şi varianta profană din Pe lîngă plopii fără soţ, unde suspinul se desfăşoară liber, în tonalităţi de o admirabilă simplitate. O poezie în care conceptele stau grave, trufaşe, umăr lîngă umăr ca- nişte piscuri alpine, sfîrşeşte prin a obosi".
Acesta este probabil motivul pentru care Eugen Simion a scris aproape numai despre poezia postumă a lui Blaga (referirile la antume sînt făcute mai mult pentru a fixa reperele evoluţiei): „Ce este profund şi cuceritor într-o bună parte din poemele postume ale lui Blaga vine din percepţia directă a miracolului vieţii. Lirismul se leagă mai direct de o experienţă individuală (iubirea, sentimentul •tanatic, percepţia ciclurilor naturale etc.) şi aerul acela trist, uscat, de filozofie versificată (Grădiştea, Colţ medieval la Cluj : 1570 etc ), se risipeşte. In poeme pulsează mai puternic viaţa şi chipul poetului, încruntat de prea multă metafizică, se destinde".
în volumul al IV-lea al Paginilor de critică literară ale lui Vladimir Streinu, "tipărit în'acest an, este inclus articolul Lirozofie sau doctrina lirei, publicat în Luceafărul din 21 mai 1966, ultimul text al criticului despre poetul pe care, ca -student al lui Mihail  Dragomirescu, îl refuzase mai întîi şi căruia îi consacrase -apoi, în 1929, un studiu care a marcat un moment în receptarea operei lui Blaga.
„Lirism gnoseologic, lirismul lui Blaga se constituie din aspiraţia spiritului său la cunoaşterea totală", scrie el acum; „Descoperind peste tot în lume numai taine nedezlegate, ciudăţenii (sensul vechi, slavon), adică minuni, poetul este un miraculat. El a dat de cu vreme de izvoarele propriei poezii, pe care, formulîn-du-le mai întîi ca pe nişte enunţuri de teoreme ale misterului cosmic, le va demonstra liric în versuri şi teoretic într-o operă de gînditor care este azi cea mai ^cuprinzătoare şi înaltă construcţie raţională ce a fost impusă vreodată iraţionalului". Ceea ce spune criticul în continuare aminteşte de studiul său din 1929; „Miracolul fiind, după Blaga, izvorul poeziei, el îl va căuta în vîrstele încheiate de mult ale istoriei cînd omenirea nescepticizată putea încă să comunice şi într-un fel să se cuminece cu minunile lumii. Dintr-un prezent urban şi mecanicist, intuiţia lui se scufundă, ca într-un mirific adînc de mare, în fabula primitivă, în epoci care o conduc lîngă geneza miturilor". Nu se va fixa însă în nici una din ele; „Poetul se află într-o continuă « mare trecere » de la un ev la altul. în perspectivă largă, opera lui lirică, prin treptele ei, de la forme de cunoaştere primitive, ca şi totemice, la formele de două ori mitologice, păgîne şi creştine, iar de Ta acestea la cele speculative de pură intelecţie, reprezintă de aceea o cronoge->neză a spiritului omenesc. Şi urmele unei asemenea experienţe, susţinute cînd
liric şi cînd teoretic (dacă n-ar fi mai exact că modurile de susţinere de mai multe ori coincid), sînt peisajele şi imaginile lui nespaţiale, peisaje şi imagini pe care le specifică numai temporalitatea lor".
în ultima parte a articolului său Vladimir Streinu dă un răspuns care merită să fie consemnat la o problemă apărută din primul moment al interpretării operei lui Blaga: „Este el, cum s-a spus şi se spune mereu, un poet filozof? Fireşte, ori de cîte ori versul exprimă o problematică de ordinul reflexiunii şi cu atît mai mult una de cunoaştere, cum avem la Blaga, spunem că e vorba de o poezie filozofică. Dar există vreo poezie pe lume, care să ne dilate întreaga personalitate, să ne pună în stare de vibraţie marginile necunoscute ale fiinţei noastre, să ne aducă la contactul ca şi electric cu realităţi supraindividuale şi să nu fie poezie filozofică ? O doină populară, un cîntec de leagăn, ca şi meditaţia cultă sau orice altă formă poetică sînt sau filozofice, fiindcă ne ţes din nou, prin imagine şi ritm, în textura universală, din care arn fost rupţi, sau nu sînt nici poezie. Lira nu este un drîmb, ci un instrument al cunoaşterii depline".
Vladimir Streinu echivalează aşadar poezia filozofică cu poezia pur şi simplu, dînd acesteia din urmă o accepţie în esenţă blagiană.
întrebarea în legătură cu „poetul filozof" este apoi reluată în alţi termeni, ai relaţiei dintre filozofia şi poezia lui Blaga. După ce observă că „în afară de raţionalitatea arhitecturală" opera filozofică este o „construcţie de metafore" şi că în unele părţi ale ei „puterea de descripţie, de sugestie, de evocare şi analiză nu stă cu nimic mai prejos decît tiparele de frumuseţe fixate de el în cele mai <ie seamă creaţii poetice", Vladimir Streinu reformulează întrebarea pusă de atîtea ori; „Determină atunci poetul pe filozof sau, cum s-a spus cu şi mai puţină îndreptăţire, filozoful pe poet?" „Nici una, nici alta", răspunde el; „Lucian Blaga, prin cuprinzătoarea lui operă omogenă, în versuri ca şi în proză, e poate un tip nou de creator în cultura română, nu un filozof şi nu poet, ci un lirozof, cu o doctrină a lirei, care îi constituie deplina lui identitate".
Tot în 1976 apare cartea mea despre Opera literară a lui Lucian Blaga (la origine teză de doctorat, susţinută în 1974), structurată în următoarele secţiuni, capitole şi subcapitole; I Fundamentele operei : Sentimentul misterului cosmic, Melancolia, Vocaţia creaţiei; II Operă şi biografie ; III Poetul şi lumea culturii : Cultura românească, Culturi orientale, Cultura europeană; IV Primele scrieri; V Poezia lirică: „Haosul diafan" ; „Corola de minuni a lumii" — Poetul solar, Pămîntul transparent, Atracţia neptunică, Cîmpul şi pădurea, Muntele, Fauna, Oraşul, Satul, Mirabila sămînţa, Cosmosul diafan, lumea - poveste, Magic şi mitic s Tăcerea ; Somnul; Iubirea; Tristeţea metafizică : Marea trecere; Nimicul; Lacrima: Lauda suferinţei.
Secţiunea a VI, Poezia dramatică, este consacrată teatrului.
O nouă carte despre Blaga şi cîteva studii despre poezia lui şi în anul următor. Cartea, intitulată Lucian Blaga — filosoful poet, poetul filosof, este a lui Alexandru Tănase, aşadar a unui filozof, care acordă, fireşte, spaţiul cel mai întins analizei operei teoretice a lui Blaga, ocupîndu-se însă, într-un amplu capitol*
526
527
şi de poezia lui (şi, în altul, de opera dramatică). Aici ne interesează, desigur,, acest capitol. Aşa cum indică însuşi titlul lui — Poezie filosofică sau filosofia-poeziei — autorul e preocupat cu deosebire de substanţa filozofică a liricii lui Blaga.
Trecînd peste propoziţiile de început, care simplifică excesiv imaginea receptării în timp a acestei poezii („Spre deosebire de filozofie, poezia lui Blaga a. avut, cum era şi firesc, un destin mai fericit în cultura română. Ea a fost întîmpinată cu aprecieri elogioase, chiar cu entuziasm, încă de la început, fără să, fi fost supusă vreodată contestărilor şi controverselor ideologice pro şi contra, de care a avut parte filosofia"), să reţinem punctul de vedere al autorului, după. care dincolo de deosebirile („uneori chiar salturile") de la un ciclu la altul, „există în întreaga creaţie poetică blagiană un filon de continuitate, o matcă unică de-germinaţie: este acea substanţă filosofică ce face din poezia sa nu numai o manifestare spirituală de mare forţă cognitivă în peisajul liricii româneşti, dar şi o altă cale de intrare, simetrică şi convergentă cu cea a filosofiei, în acel impresionant monument de gîndire şi simţire pe care 1-a izvodit geniul său bîntuit — din copilărie şi pînă In pragul morţii — de neliniştile metafizice ale cunoaşterii, de setea năprasnică de a pătrunde cît mai adînc în tainele lumii". Schiţată încă de aci, relaţia poezie-filozofie este formulată ceva mai clar mai departe: „Blaga nu este un caz unic de mare poet dublat de un mare filosof", însă reprezintă „cazul rar" al autorului unei opere „organic unitare, în care există un permanent circuit valoric între planul poetic şi cel filosofic, în care poezia este gîndită şi plăsmuită sub imboldul unor adînci şi neliniştitoare întrebări metafizice, deci în perspectivă filosofică, iar filosofia este gîndită şi construită ca o catedrală de idei-metafore^ de idei-imagine, deci ca o construcţie deopotrivă teoretică şi artistică, folosindu-se în egală măsură de idei-concepte şi idei-metafore, în care orizontul mitic se suprapune celui istoric".
După cum s-a putut observa în lungul nostru excurs, relaţia dintre poezia şi filozofia lui Blaga a fost înţeleasă în numeroase feluri, care pot fi însă reduse la, următoarele: poezia lui Blaga este, dacă nu traducerea în versuri a filozofiei lui,, versiunea lirică a acesteia; poezia premerge filozofiei, care reprezintă în esenţă conceptualizarea şi sistematizarea intuiţiilor poetului; poezia şi filozofia sînt sfere autonome ale activităţii creatoare a scriitorului, avînd însă un fundament comun,, care e personalitatea lui; în fine, poezia şi filozofia sînt creaţii distincte, între care există o comunicare în dublu sens. Acesta din urmă este punctul de vedere? împărtăşit şi de Alexandru Tănase. Este interesant de văzut cum îl susţine cineva care vine spre poezia lui Blaga din filozofie. „Tema poetico-filosofică ce va constitui nucleul de permanenţă, un fel de cosmocentru al operei", prezentă încă din primele versuri, mai exact din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (care „ar putea să constituie un motto pentru întreaga operă a lui Blaga") este misterul existenţial; „problema misterului existenţial este aceea care 1-a chinuit pe Blaga fără ostoire toată viaţa. în planul cunoaşterii filosofice, în primul rînd în însăşi filosofia cunoaşterii, ea 1-a condus la toată acea încrengătură de concepte şi de concepte-metafore
a căror descifrare echivalează cu o Golgotă a chinului cognitiv. în planul cunoaşterii £i plăsmuirii, misterul existenţial a dobîndit cele mai neaşteptate metamorfoze poetice, integrabile unui orizont filosofic, dar care se cer judecate după criterii specifice actului poetic". Alte elemente comune poeziei şi filozofiei sau care se explică prin „perspectiva filosofică" a poetului ? Să încercăm să le desprindem din comentariul lui Alexandru Tănase, care nu e sistematic, ci cronologic, urmează adică ordinea succesiunii ciclurilor. „Spre deosebire de Eminescu, la care lumea născută din haosul originar avea consistenţa şi cosmicitatea artei apolinice greceşti, la Blaga intervine o înclinare dionisiacă ce face ca din agonia Nimicului să se nască o lume alcătuită nu doar din lumină ci dimpotrivă din păcate, din doruri şi patimi", scrie el; „în mod similar cu structura antinomică a universului, cu lumina şi nepătrunsul acestuia, subiectul liric este şi el sfîşiat între porniri contrarii — între chemarea de trăire imanentă, telurică pînă la contopire cu organicul şi dorul către eternitate, către transcendent. De fapt, în asta rezidă însăşi drama condiţiei umane căreia Blaga îi dă o inegalabilă expresie poetică, învăluită în aura misterului şi înţeleasă ca o aventură a cunoaşterii şi autorealizării". Din prima parte a .acestei idei, dezvoltată aici în direcţia „dualismului" imaginii lumii şi a eului liric, .autorul scoate o afirmaţie nouă, aceasta însă greu de dovedit; „Viziunea lui Blaga asupra lumii este antiparadisiacă şi antiapolinică". Formularea nu e foarte clară, poate că prin ea trebuie înţeles ceea ce se spune la începutul propoziţiei următoare: a,Blaga nu a împărtăşit niciodată o concepţie despre lume simplificatoare — fie idilizantă, în spiritul optimismului leibnizian, fie pesimistă în sens spenglerian". Mai limpede exprimată şi mai conformă cu realitatea operei este opinia în legătură cu „misticismul" scriitorului: „Asocierea lui Blaga poetul şi cu atît mai mult a lui Blaga filosoful cu viziunea mistică a lumii a devenit în aşa măsură o obişnuinţă, încît nimeni nu-şi mai dă osteneală să argumenteze asemenea aprecieri, socotite ca de la sine înţelese", observă mai întîi Alexandru Tănase; „Se face însă o regretabilă confuzie între orizontul mitic şi orizontul mistic, acesta din urmă presupunînd cufundarea pînă la pierderea de sine a eului subiectiv nu în natură, în lucruri [...], ci în Dumnezeu, respectiv, sacralizarea şi fetişizarea obiectului şi înstrăinarea pînă la autonegare a subiectului Unde găsim la Blaga o asemenea mistică ? Şi, în general, să recurgem la mistică pentru a exprima şi explica neliniştile metafizice ale unui suflet însetat de absolut şi fascinat de misterul unei lumi ce se află dincolo de alcătuirea sensibilă a realităţii nemijlocit date?" Iată opinia autorului; „Lirica misterului cosmic nu devine niciodată în poezia lui Blaga o lirică de esenţă mistică" ; „Nu vreau să spun că Blaga a fost un ateu, dar nici mistic nu a fost. Nici în filosofie, cu atît mai puţin în poezie, nu putem interpreta metaforele sale privind misterul existenţial al transcendentului sau absolutului drept mărturii ale unei atitudini mistice"; el „a încercat să construiască o nouă gîndire mitică, alături şi chiar opusă celei creştine. O gîndire mitică ce nu refuză viaţa ci o promovează, care să nu se îndepărteze de fire, ci să stabilească o nouă alianţă cu aceasta".
528
529
O altă temă a comentariului lui Alexandru Tănase este „tragismul" exprimat în volumele In marea trecere, Lauda somnului, La cumpăna apelor. „Nucleul sentimentului tragic se află în contradicţia dintre lumea unor armonii sublime şi a desăvîrşirii către care tinde poetul şi lumea scindată lăuntric, degradată ontologic., plină de contradicţii şi neîmpliniri cu care poetul venea în contact". Tragismul lui Blaga nu e însă niciodată „total şi anihilant" şi „în lumea dezumanizată, răscolită de patimi pe care a cunoscut-o poetul, în care cerul însuşi nu poate ostoi cu nimic neliniştile şi suferinţele noastre, nevăzînd adevăratele forţe ale înnoirii sociale şi culturale, poetul caută izvoare noi de încredere şi certitudine tocmai în lumea semiistorică, semilegendară a satului". Pe de altă parte, „că Blaga n-a fost un pesimist incurabil, că el n-a fost doar un cîntăreţ expresionist al morţii şi destrămării,, al suferinţelor şi tristeţilor anihilatoare", „o dovedeşte şi ciclul Nebănuitele trepte care continuă, în alte zone şi timbre sufleteşti, opera de asanare poetică în tonalităţi «luminoase începută în La curţile dorului; o dovedesc de asemenea ciclurile noi publicate în 1962".
Poeziile din Nebănuitele trepte sînt privite de Alexandru Tănase dintr-o perspectivă nouă şi interesantă: „Mi se pare grăitor faptul că în acea grea şi întunecată noapte fascistă a societăţii şi culturii româneşti, Blaga înţelege să dea glas altor coarde ale sufletului său, să vină cu un cîntec de lumină şi încredere în munca şi biruinţa omului; era într-adevăr ceasul ca omul să-şi sporească nu numai bărbăţia şi curajul în lupta cu fascismul dar şi cîntarea sufletului, înţelepciunea dătătoare de încredere în puterea sa de a depăşi ceasurile de restrişte şi de a întîmpina •cum se cuvine << norocul de aur visatul » ..."
In afara cărţii lui Alexandru Tănase apar în 1977 cîteva studii care intere^-sează „dosarul" de faţă. Unul este cel al lui Romul Munteanu, Feţele poeziei lui Lucian Blaga, publicat în Steaua, nr. 8 (august), 10 (septembrie), şi, în acelaşi an„ în volumul Lecturi şi sisteme.
Romul Munteanu e dintre criticii care propun analiza poeziei lui Blaga în ea însăşi, nu îri^dependenţă de filozofia autorului: chiar dacă există o „rezonanţă a ideilor gînditorului" în „universul său liric", poezia lui Blaga „nu poate fi considerată un simplu comentariu ilustrativ al ideilor sale filozofice. Discursul liric adoptat de poet nu este un derivat al unor premise teoretice preexistente"„ Şi, concluziv: „Din aceste considerente dorim să punem în paranteză sistemul filozofic al gînditorului, stăruind cu precădere asupra acelor idei teme din universul său poetic, care, constituindu-se într-o reţea constantă de imagini plastice sau revelatoare, pot configura atît viziunea sa specifică despre lume cît şi unicitatea discursului liric".
Pentru Romul Munteanu, poetul Blaga este „copleşit de setea faustică a dorinţei de cunoaştere": „Lumea, existenţa în general, constituie pentru el un uriaş depozit de semne misterioase şi revelatorii. între cei doi poli, reprezentaţi de cunoaştere şi de mister, de cuvîntul semnificant şi tăcerea indecidabilă, se defineşte tensiunea unei conştiinţe acţionate de dorinţa revelării misterului şi păstrarea unus
530
spaţiu de recul, unde poetul se retrage într-o stare de tăcere, care capătă elocvenţă,, {prin mesajul latent, prin ceea ce discursul liric nu îşi propune să trădeze". în alţi termeni, „lumea apare pentru Lucian Blaga ca o imensă carte care trebuie descifrată". Este aşadar un poet al cunoaşterii, definit astfel: „Lucian Blaga nu este un poet agnostic. El nu este nici traumatizat de faptul că între eul cunoscător şi obiecte se interpun numeroase obstacole, care le interzic adeseori transparenţa totală. Dar demersul său gnoseologic nu vizează aducerea obiectelor existenţiale într-o stare de transparenţă totală. El urmăreşte în mod programatic aducerea misterului într-un spaţiu de domeniul evidenţei, circumscrierea lui".
Alte cuvinte-teme sînt lumină şi întuneric sau umbră, elementele (aerul, apa, pămîntul, focul), somnul. Unele sînt interpretate într-un chip surprinzător. După ce notează că Blaga „nu este nici un poet al luminii, nici al nopţii, deşi prezenţa celor două ipostaze devine aproape obsedantă în cele mai diverse scrieri ale sale", criticul afirmă în legătură cu lumina : „ în poezia lui Lucian Blaga, lumina are o funcţie de denudare a fiinţei umane. Ea este stimulul asumării culpabilităţii şi a stării de damnaţiune fatidică, ipostaza de conştientizare a beatitudinii dionisiace vidate de un sens fundamental, lumina generează anxietatea, alteritatea eului, sentimentul trecerii, al devenirii revelate de apariţia nopţii. Ziua, lumina, cu întreg sistemul de imagini diurne, nu constituie în poezia lui Lucian Blaga o stare securizantă a fiinţei umane". Şi: „Spaţiul securizant al poetului este adîncimea obscură, opacitatea". în timp ce lumina este „angoasantă", „opacitatea nopţii oferă pentru fiinţa umană un cadru securizant, generator de linişte şi reverie".
Convingătoare mi se pare interpretarea (de inspiraţie bachelardiană) dată unor elemente ca apa (în diverse ipostaze: ploaie, rouă, lacrimi etc), pămîntul, focul. De reţinut sînt şi observaţiile privind „discursul literar": „Discursul literar construit de Lucian Blaga are o uriaşă forţă integratoare. De aceea poate însuma cele mai variate tipuri de enunţuri lirice. Ca şi expresioniştii germani, cu care scriitorul român are evidente afinităţi, care nu rezultă din acte de influenţă, ci dintr-un mod analogic de comportament existenţial, Lucian Blaga cultivă poezia ca strigăt interior, lasă frîu liber exploziei eului, discursul său literar putînd astfel căpăta forma unei etalări directe a stărilor de conştiinţă, a presiunilor abisale, a confesiunii directe". Unele enunţuri, „relevă plăcerea autodefinirii, a exclamaţiei şi a interogaţiei directe, a monologului rostit cu voce tare, convertit într-un început de conversaţie lirică". Altele îl apropie de poeţii baroci: „Lucian Blaga practică şi el un gen specific de conceptism, bazat pe asocierea unor termeni cu sensuri îndepărtate. Raportul stabilit nu este absurd ca la scriitorii suprarealişti. El rămîne în marginile inteligibilului, ca la poeţii baroci şi expresionişti". De reţinut, de asemenea, judecata finală; „Lucian Blaga trăieşte într-o epocă de masivă diversificare a discursului poetic", ilustrată de critic cu multe nume de mari poeţi. „în acest concert de voci, Lucian Blaga are o identitate specifică. Vocea sa lirică nu poate fi confundată cu a nimănui [...]. Descinzînd din tradiţia şi mitologia românească, Lucian Blaga a realizat un discurs poetic modern, cu o valoare universală".
i
Marin Mincu este, dimpotrivă, de părere că „orice ar spune unii critici, poezia blagiană nu poate fi abordată în afara reperelor stabile pe care le transcrie filosofia blagiană" (Lucian Blaga, în volumul Repere, 1977). Nu e clar de ce, mai ales dacă admitem că „sistemul filosofic al lui Blaga este o prelungire a poeziei sale", cum consideră Mincu ; în acest caz filozofia lui Blaga ar trebui explicată prin poezia lui,, nu invers. Aşadar, anunţă criticul, „fără nici o pretenţie de a analiza aici sistemul filosofic al lui Blaga, reţinem doar elementele care pot explica poezia sa, încercînd o apropiere chiar în acest sens între poezie şi filosofie". Care sînt aceste elemente?" Mai întîi „ideea potenţării misterului, din teoria cunoaşterii, atît de interesantă în consecinţele ei lirice", pe care „o aflăm realizată în poezia Eu nu strivesc corola de minimi a lumii" şi în legătură cu care criticul pune şi „statismul" poeziei lui Blaga: „Un hieratism cosmic străbate poezia lui Blaga. Refuzul faptei, liniştea, somnul ca stare de increat înseamnă de fapt recunoaşterea unei monadologii universale, atingerea unui absolut [...]. Poezia statismului înseamnă deci, nemijlocit ia Blaga, poezia supremei cunoaşteri".
Alte elemente de ordin filozofic care pot explica lirica scriitorului sînt preluate din Spaţiul mioritic, argumentul fiind acesta: influenţele străine, în speţă expresioniste „se conjugă la Blaga armonic cu trăsături stilistice autohtone, pe care eî le aşază la baza culturii româneşti". Criticul investighează deci, „cu mijloacele pe care ni le oferă tezele blagiene", „trăsături de stil « mioritice » în poezia sa". Una este „orizontul ondulat": în versurile lui Blaga „constatăm o alternare continuă între frămîntarea tragică sub semnul unei trăiri dionisiace a lumii şi cunoaşterii pe de o parte şi o pace adîncă, solară şi senină, un echilibru — rezultat al încrederii ce o dă cunoaşterea tuturor tainelor". O alta, asupra căreia Marin Mincu insistă, mai mult, este „sofianicul", identificat în toate volumele poetului: „în Poemele luminii perspectiva sofianică apare mai mult alterată de tentaţiile unui elan dionisiac", dar „sofianism limpede" s-ar afla de pildă în Pămîntul sau în Stalactita; în Paşii profetului „sofianicului îi ia locul un sentiment al bucolicului ca reflex al apariţiei lui Pân". însă „bucolicul, deşi diferit de sentimentul sofianicului printr-o mai mare stilizare teatrală şi oarecum printr-o aranjare simetrică a naturii şi receptarea luminii într-un fel de atitudine studiată, se înrudeşte totuşi prin viziunea unei naturi vegetale şi solare cu împliniri şi bucurii" ; oricum, „în volumul La curţile dorului apare din nou limpede sentimentul sofianicului", căci, de pildă^ „renaşterea, periodică, înţeleasă ca sărbătoare perpetuă a naturii apare mereu transfigurată, devenind un motiv sofianic evident"; în fine, „în Mirabila sămînţa avem de-a face cu cea mai organică viziune sofianică a naturii, din întreaga poezie-blagiană".
Marin Mincu este convins că „o perspectivă nouă se deschide cercetării stilistice prin aplicarea tezelor blagiene".
Tot în 1977 a apărut volumul lui Edgar Papu Din clasicii noştri, în care este inclus şi eseul Galaxia Blaga — Brâncuşi. Poetul român cel mai apropiat de Brâncuşi este nu Eminescu, cu care s-au făcut „unele vagi analogii", ci Blaga, analogiile dintre ei „sînt atît de mari şi de turburătoare încît aproape că nu ştim cu*
oare să începem", afirmă criticul; el se decide să înceapă cu tăcerea, care „este poate virtutea cea mai grea de conţinut a ambilor artişti": ei „ajung pînă la un -ritual al tăcerii, aproape de aceeaşi forţă ca în taoism". Distihul „Atîta linişte-i în jur de-mi pare că aud / cum se izbesc de geamuri razele de lună", din Linişte, arată că „Lucian Blaga purta cu anticipaţie într-însul o masă a tăcerii, pe care în alt poem o şi vede rotundă : „Amiaza e dreaptă. Liniştea se rotunjeşte albastră". „Ambii artişti", conchide Edgar Papu, au intuit pînă şi forma tăcerii" (Masa ■tăcerii fiind şi ea rotundă), „pînă şi tonul ei luminos, alb, solar la Brâncuşi, albastrul unui cer de amiază la Blaga". Pe de altă parte, „la nici unul din ei liniştea nu este vis, ci cale de cunoaştere trează".
Ceea ce-i apropie atît de mult este apoi faptul că „amîndoi exprimă suprema decantare a satului românesc" şi, de asemenea, că „ei realizează deopotrivă, şi în chip perfect, ideea pe care ne-am format-o despre spiritul creativ românesc în -context universal", anume: „arta noastră, în ceea ce cuprinde mai autentic, nu se situează în afara naturii, pentru a o privi ca model, ci chiar înlăuntrul ei, în inima naturii, pentru a o stiliza şi a o perfecţiona. Artistul acţionează, deci, ca un agent natural ce stimulează voinţa însăşi a lucrurilor de-a se îndrepta către ipostaza lor ideală". O asemenea „cosmizare a artistului" s-ar revela la Blaga „mai accentuat decît la oricare alt poet al nostru".
Alte caracteristici comune ar fi „numărul extrem de restrîns al motivelor în contrast cu nesfîrşita proliferare a variantelor respective" şi, în fine, „acea simplitate pe care artiştii nu şi-o propun artificial, după un program, dar care, după cum precizează Brâncuşi, se obţine chiar fără voia lor pe măsură ce pătrund tot mai adînc « sensul real al lucrurilor »". Edgar Papu face aici o caracterizare a stilului lui Blaga: „Nefiind niciodată prozaic, ca alţi poeţi contemporani, ba, dimpotrivă, âtingînd mereu punctul cel mai incandescent la care poate rezista efervescenţa poetică, el foloseşte, totuşi, unul din stilurile cele mai denudate din lirica noastră. Ajunge, astfel, la un fel de luciu sau de lumină a netezimii, ca şi Brâncuşi în unele piese ale sale, mai cu seamă metalice". Şi o comparaţie între poemul lui Blaga Peisaj transcendent şi sculptura lui Brâncuşi Cocoşul. După ce citează primele două versuri: „Cocoşi apocaliptici tot strigă, / tot strigă din sate româneşti", el exclamă: „Ce izbitoare asemănare între repetatul amfibrah, cu indefinitul iterativ iot din tot strigă, şi deopotrivă de repetatele ieşinduri metalice din ce în ce mai sus izbucnite ale Cocoşului făurit mai tîrziu de Brâncuşi! Ne fac amîndouă creaţiile să auzim, într-o identică simplitate de esenţă — simbolic potenţată — acelaşi reluat ţipăt cu caracter ominos al păsării-herald. Iar acest strigăt vine ca o vestire din sate româneşti aşa cum aminteşte şi postamentul de lemn, cioplit în acelaşi «zig-zag, pe care se înalţă hieraticul Cocoş". în fine, comentînd poemul Pasărea sfîntă, „sugerat de bronzul Măiastrei", creaţia a lui Brâncuşi pe care Blaga o vede „concepută, ca şi propriile sale poeme, în orizontul misterului", criticul interpretează versurile „Ai trăit cîndva în funduri de mare / şi focul solar l-ai ocolit pe de-a-proape" astfel: „Acele funduri de mare şi apoi acel ocolit foc solar reprezintă, pe
532
533
rînd, cunoaşterea luciferică, iniţiată mai tîrziu teoretic de Blaga, şi cunoaşterea paradisiacâ sau raţionalist-tradiţională".
Edgar Papu este un critic cu o imaginaţie asociativă — şi nu numai — extraordinară.
Să menţionăm, în fine, în dreptul anului 1977 şi apariţia amplei lucrări Lucian Blaga. Biobibliografie, datorată lui D. Vatamaniuc, excelent instrument de lucru pentru orice cercetător al vieţii şi operei scriitorului.
Puţine lucruri sînt de consemnat şi în 1978.1. Cheie-Pantea identifică dimensiuni orfice în poezia lui Blaga (Revista de istorie şi teorie literară, nr. 1), reluind o temă critică propusă de N. Balotă şi ilustrată de atunci (1966), am văzut, şi de alţii. Autorul porneşte tot de la confesiunea poetului în legătură cu tăcerea prelungită din primii săi ani de viaţă (care, scrie el în Hronicul şi cîntecul vîrstelor, „stau sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvîntului") şi interpretează relaţia tăcere-cuvînt în sensul dialecticii hegeliene, nu al psihanalizei: „într-o astfel de perspectivă deci tăcerea se află atît într-un raport de diferenţă cît şi într-unui de identitate cu cuvîntul. Ca diferenţă, ea poate fi socotită drept absenţă a cuvîntului, iar ca identitate, latenţă a acestuia, putere germinatoare ..." Opoziţiei tăcere-cuvînt îi corespunde opoziţia lumină-întuneric: „Spaima de cuvînt, materializată în imaginea poetului mut, e însoţită mai totdeauna în opera lui Blaga de refuzul luminii, întruchipat în mitul orbului" ; „E vorba, aşadar, de un izomorfism al cuvîntului şi luminii, element central în cosmologia blagiană", şi de un izomorfism al tăcerii şi întunericului.
în Viaţa românească, nr. 5 al aceluiaşi an (1978), Al. Dima publică un mic eseu, Viziunea cosmică în poezia lui Lucian Blaga, „fragment dintr-un studiu despre viziunea cosmică în poezia românească" (ce va apărea în volum în 1982), în care ilustrează ideea următoare: „opera lui Blaga, dezvoltîndu-se în tonul gravităţii sferei eminesciene, tinde totuşi — mai departe — spre acoperirea aproape integrală a problematicii cosmice în sensul filozofiei proprii a poetului care se încadrează astfel tradiţiei generale a cosmicităţii noastre literare şi în cea specială de tip eminescian". Articolul lui Ştefan Aug. Doinaş, începuturile lui Lucian Blaga (Secolul 20, nr. 10— 12) va fi reluat în amplul Eseu asupra poeziei lui Lucian Blaga, tipărit în 1980 în volumul Lectura poeziei. îl vom analiza deci în cadrul studiului din care face parte.
Ceea ce se mai poate menţiona în dreptul anului 1978 este un articol al lua Valentin Taşcu, Erotica blagiană (în Steaua, nr. 7), unul al lui I. Maxim Danciu, Interpretări Blaga (în Transilvania, nr. 4), o analiză a poeziei Mi-aştept amurgiţi, de Cristina Nicola Todiraşcu (în Studii şi cercetări de lingvistică, nr. 2). în rest;, articole care privesc biografia poetului sau alte sectoare ale scrisului său.
Observaţii asemănătoare impune şi cercetarea momentului următor al istoriei receptării operei lui Blaga, 1979. Ştefan Aug. Doinaş publică în continuare pagini definitive sau pregătitoare din studiul amintit (Lucian Blaga şi ontologia poetică a satului, în Vatra din 20 aprilie şi Poezia lui Lucian Blaga, în numărul din iulie al revistei Familia), Ion Pop începe să publice astfel de pagini din cartea pe care
o va tipări în 1981, Lucian Blaga — universul liric (Un poem „retoric" de Lucian Blaga, în Tribuna din 26 aprilie, Lucian Blaga, poet nocturn, în România literară din 7 iunie, Lucian Blaga — lumea ca „paradis în destrămare", în Familia, nr. 6, iunie, Lucian Blaga — echivocul tăcerii iniţiale, în Steaua, nr. 5, mai, „Poemele luminii" — note despre universul imaginar, în Tribuna din 12 iulie). Articole despre poezia lui Blaga mai scriu Marin Bucur (Metamorfozele luminii în poezia lui Lucian Blaga în Revista de istorie şi teorie literară, nr. 1, din ianuarie-martie), C. Ciopraga (Poetid şi lumina, în Tribuna din 12 iulie), C. Trandafir (Orizonturi crono-spaţiale în opera lui Lucian Blaga, în Transilvania, nr. 5, mai).
în 1980 textul critic cel mai important este fără îndoială Eseu asupra poeziei lui Lucian Blaga de Ştefan Aug. Doinaş, publicat în deschiderea volumului Lectura poeziei şi care înglobează atît articole publicate în anii imediat anteriori cît şi altele mai vechi, constituindu-se astfel într-o sinteză a ideilor poetului-critic în legătură cu opera magistrului său. Să le vedem pe cele pe care nu le-am întîlnit, formulate sau dezvoltate, în textele comentate în acest dosar al receptării.
Ştefan Aug. Doinaş reia mai întîi tema raporturilor dintre poezia şi filozofia lui Blaga şi propune o soluţie nouă. Dat fiind că opera filozofică a lui Blaga, „ca sistem de gîndire personal, începe să se alcătuiască, organic, de prin 1930", înseamnă că, „cel puţin pentru operele poetice dinainte de anii '30, adevăratul plan de referinţă trebuie căutat mai adînc, într-o zonă capabilă să condiţioneze, sau măcar să lămurească, atît volumele de poezie amintite, cît şi opusculele teoretice care le urmează imediat". Doinaş îl identifică în „biografia spirituală a tînărului Lucian Blaga", adică în „acel complex de factori de cultură şi de dispoziţii interioare structurale, care i-au asigurat, între anii 20. şi 30 ai vieţii sale, dinamica formării personalităţii". Iar în această biografie spirituală autorul distinge „patru elemente de cultură" care „şi-1 dispută simultan pe tînărul scriitor, fără ca vreunul din ele să-1 subjuge în mod deosebit, îmbinîndu-se într-o pecete care-1 va marca definitiv": Goethe („ca prototip al scriitorului complet"), expresionismul, psihologia abisală, morfologia culturii. Prezente masiv şi explicit în eseurile lui Blaga din deceniul trei, aceste elemente — sau reflexe ale lor — sînt identificate şi în Poemele luminii şi Paşii profetului. De pildă: „efectul cel mai copleşitor provine din îmbinarea tehnicii goetheene, a « fenomenului originar », cu tehnica expresionistă, a trecerii spre absolut, prin plăsmuirea inspirată, neobosită, sistematică a unor adevărate   «scenarii cosmice», adică prin proiectarea datelor realităţii prezente într-o origo primordială, prin situarea lor într-un  început de lume : în felul acesta, orice moment al trăirii lirice devine contemporan cu Geneza, orice «aventură» personală se transformă în mit". Acest „punct de convergenţă metodologică între bătrînul Goethe şi expresionism" nu este accidental, întreaga creaţie de început a lui Blaga, susţine Doinaş, are un accentuat caracter programatic sau metodic, chiar dacă „programul" sau „metoda" sînt, aici, „complet mascate, greu de identificat din două motive: pe de o parte ele sunt năpădit e de flora sălbatică, de o puternică concreteţe, a imagisticii, ca expresie a unui seiisorium (...) de o extraordinară acuitate şi amplitudine, şi înecate în avîntul
534
535
dezlănţuit al unui contact nemijlocit cu Natura, deopotrivă tineresc şi păgîn; pe de altă parte, ele se află situate nu la nivelul unei poetici explicite (...), ci la nivelul unei poetici implicite". Explicit, declarat, programul apare în Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Nu la acesta se opreşte însă Doinaş, ci la nivelul poeticii implicite: „Aci, la acest nivel al structurii expresiei verbale, « metoda $> se divulgă în tot schematismul ei, aproape mecanic". Fără a o analiza, criticul trece la explicarea efectelor ei: „Pentru a înţelege de ce acest programatism, cumplit de fidel sieşi, nu a dus la uciderea lirismului, trebuie să postulăm un fel de « natură dublă » a scriitorului Blaga, evidentă încă. de Ia debuturile sale: alături de gînditorul metodic, în care recunoaştem o formaţie ştiinţifică riguroasă^ se află poetul spontan, debordînd de tinereţea strălucitoare a afectelor şi simţurilor sale, gata. oricînd să umple orice «tipare » abstracte cu materialul incandescent, palpitînd de viaţă, al empiriei, adică să facă din orice concept gol şi abstract o idee-vedenie. într-un anumit fel, acest poet a fost mai puternic decît gînditorul, deoarece rolul expresiei figurat-lirice asupra conţinutului ideativ al filozofiei sale e mai vădit, de-a lungul întregii opere teoretice, decît rolul corpului de idei asupra demersului său liric". Primii critici ai poetului, Lovinescu mai ales, aveau dreptate insistînd asupra imagismului, „deoarece forţa poetică a tînărului Blaga s-a manifestat tocmai în mascarea completă a ■« metodei » şi «programului » sub învelişul sensibil al expresiei lirice" ; însă „în lipsa intuirii « metodei » goetheene subterane care direcţionează senzaţiile pur empirice în sensul construirii unei idei-vedenie cu ajutorul scenariului cosmic, critica literară a vremii a receptat dialectica, interioară a luminii ca o imagistică de tip impresionist". Ceea ce constituie o „eroare gravă" pentru că „imagistica din Poemele luminii şi Paşii profe-tului este, desigur, fragmentară, momentană, abruptă, la suprafaţă — în pură fidelitate faţă de expresionism; dar consecventă, în adînc, cu o anume imagine de ansamblu a realului, de ordin metafizic, pe care tinde s-o restituie; iar « analiza » luminii, jocul nuanţelor ei nu înseamnă nicidecum pulverizare a eului şi a realităţii, ci  « punere în scenă » a unui real trăit în mod originar, adică mitic".
După primele două volume de versuri poezia lui Blaga nu mai trebuie explicată în primul rînd prin Goethe şi prin expresionism, ci prin filozofia lui Blaga însuşi, care, „după toate probabilităţile", „şi-a elaborat ideile de bază ale sistemului său filozofic între anii 1922— 1930", ceea ce „determină modificări substanţiale în sfera liricii". Doinaş e de părere că „încă din 1922 Blaga avea ideea centrală a sistemului său (...) dar mi poseda şi termenul sub care-o va exprima mai tîrziu". Şi citează dintr-un articol publicat în acel an: „Realitatea e de natură apocaliptică, adică: se desfăşoară în revelaţii de-o absurditate divină, în care fulgerător ghiceşti un înţeles superior pe care nu-1 poţi prinde". De fapt ideea centrală a sistemului şi termenul (mister) se află în eseurile şi aforismele publicate între 1915 şi 1919, ceea ce Doinaş însuşi observă mai departe. Reflexul în planul creaţiei poetice ar fi acesta: „Scenariul cosmic al primelor două volume, care proiecta spre origine, în timp mitic, în tradiţia goetheeană a «fenomenului originar », orice faptă, orice trăire a insului, e înlocuit acum cu scenariul apocaliptic care
proiectează spre substanţă efortul cognitiv şi de integrare în univers (...) Descriptivismul, bogat în imagini ale naturii, din primele volume se transformă într-o suită de « peisaje metafizice »: se trece de la eul individual, pur personal, de la biografia erotică înscrisă cosmic, la eul tipic al expresioniştilor, la sensibilitatea existenţială proiectată metafizic. Natura nu mai e un alfabet utilizat pentru a da dimensiune gesticulaţiei individuale: ea devine o Natură bîntuită metafizic, spiritualizată, plină de efluvii mitice şi magice — toate ca alfabet al unei realităţi de dincolo de ea, ca cifru iconic al Fiinţei". Scenariul apocaliptic, astfel înţeles, este, după Doinaş, caracteristica volumelor în marea trecere, Lauda somnului şi La cumpăna apelor.
Originalitatea filozofiei iui Blaga — îşi continuă criticul demonstraţia — apare însă abia din momentul în care ideea de „mister" e valorizată pozitiv,, convertită din fundament al unui agnosticism (care era de altfel al filozofiei şi poeziei epocii) resimţit ca o criză gnoseologică în temei şi argument al condiţiei creatoare a omului. Din acest moment se poate vorbi de o influenţă a ideii de bază a sistemului filozofic al lui Blaga „în structurile liricii" sale. Mai precis, abia odată cu La curţile dorului, „primul volum în care raportul eului poetic cu lumea şi cu absolutul nu mai este exprimat de pe poziţia unui subiect ulcerat, gnoseologic vorbind, că nu poate să îşi pătrundă obiectul, ci de pe poziţia unui spirit ce jubilează în contact cu formele, cu ipostazele nenumărate ale misterului". Efectul acestei influenţe ar fi următorul: „Din momentul acesta, tristeţile metafizice dispar, căci conştiinţa unui destin creator — nu numai personal, ci ţinînd de un statut al cmului în genere — compensează orice eşec al gîndirii cunoscătoare ; melancolia constitutivă structurii sufleteşti a poetului se amestecă acum cu stări de beatitudine indicibilă; sentimentul limitelor devine expresie a unei «înţelepciuni» sănătoase, aproape ţărăneşti; orice «aventură» personală răspunde într-o matcă anonimă şi colectivă reconfortantă, care a a speţei însăşi"; „Chiar dacă va relua, tematic, motive pe care le-a mai tratat poetic, începînd cu La curţile dorului lirismul lui Blaga atinge cota maximă a originalităţii sale. Acum, ideile de bază ale sistemului sunt trăite, omeneşte şi poetic, ca adevăruri fundamentale, şi exprimate ca atare, iar structurile lirice care se vor naşte rămîn inegalabile în forţa şi puritatea expresiei lor".
începînd cu acelaşi volum, La curţile dorului, „specificul românesc al satului blagian, ca şi inspiraţia folclorică a poetului, apar mult mai acuzate". Pe de o parte pentru că acum se produce „maxima apropiere între teoria lui Blaga despre cultura populară şi propria sa poezie", pe de alta pentru că „în punctul de maximă conivenţă a teoreticului şi liricului se situează ceea ce aş numi per-sonanţa folcloricului în poezia lui Lucian Blaga". Lucrul apare cu toată claritatea la nivelul structurilor poeziei. Doinaş avansează şi în acest punct o idee interesantă: Blaga, zice el, „n-a avut niciodată sentimentul performanţei prozodice"; totuşi, încă de tînăr, el a avut, în chip accentuat, „nostalgia tiparelor, a acelui goetheean «fenomen originar» capabil să dea perspectivă cosmic-existenţială unor date banale ale existenţei". Este un paradox, o „ciudăţenie", care „încetează
536
537
in clipa cînd descoperim ce valoare capătă modelul prozodic popular pentru poezia sa cultă: structurile poeziei noastre populare constituie singurul model formal asumat vreodată de poet. De-a lungul anilor, Blaga s-a apropiat treptat de versul tradiţional, ritmat şi rimat, ajungînd să scrie chiar cîteva splendide sonete, precum şi două imitaţii de «strofă antică »; dar singurul model metric ia care a recurs mereu rămîne cel folcloric. Ca şi pentru Eminescu, reuşita artistică în contactul poezie cultă-poezie populară se află, pentru Blaga, în prezenţa completă a personalităţii înlâuntrul modelului folcloric; aceasta înseamnă că în structurile verbale împrumutate ca atare din poezia populară poetul îşi toarnă propria sa « filozofie » şi concepţie despre lume, ca într-un veritabil tipar".
Substanţialul eseu al lui Ştefan Aug. Doinaş cuprinde numeroase alte idei sau observaţii pe care interpretarea viitoare a poeziei lui Blaga nu le va putea ignora: în legătură cu mitul („aş vorbi mai curînd despre o manifestă tendinţă spre întemeiere mitică a existenţei, ca despre un procedeu cu finalitate artistică în cadrul căruia comportamentul fiinţelor individuale este calchiat pe un comportament originar al Fiinţei. în felul acesta întîmplarea obişnuită, cotidianul devine un scenariu fabulos, spaţiul concret al manifestării capătă dimensiune de zare a lumii, latenţele magice ale lucrurilor sînt actualizate"), cu lirica de dragoste, cu poetica implicită şi explicită a scriitorului etc.
Despre poezia lui Blaga mai. scriu în 1980 Eugen Todoran (Istoria şi ţara în mitul poetic al lui Lucian- Blaga, în România literară, din 31 ianuarie), G.I. Tohăneanu (Rune şi Runa în poezia lui Blaga, în Limbă şi literatură, nr, 3 ), Dan C. Mihăileseu (Tăcere şi linişte la Blaga, în Cronica din 9 mai), Aurel-Dragoş Munteanu („Ulise" : o capodoperă, în Luceafărul din 21 iunie Ion Pop (Lucian Blaga — simbolismul acvatic, în Steaua, nr. 9 ).
Cu textul iui Ion Pop intrăm, am putea spune, în momentul următor, 1981, al procesului receptării operei lui Blaga, fiind vorba de un fragment dintr-o carte tipărită în acest an: Lucian Blaga — universid liric. Este încă unul din momentele dense ale istoriei pe care o urmărim aici: trei cărţi — Sporind a lumii taină. Verbul în poezia lui Lucian Blaga, de Alexandra Indrieş, Lucian Blaga.-Mitul poetic, de Eugen Todoran, şi cea amintită a lui Ion Pop —, studii semnate de Livia Rusu, Simion Mioc, Paul Dugneanu. Să notăm, chiar dacă nu intră în spaţiul care ne interesează aici, apariţia în acelaşi an 198 1 a lucrării de mare interes documentar a lui Bazil Gruia, Blaga inedit. Efigii documentare (2 volume, care se adaugă aceluia din 1974 intitulat Blaga inedit. Amintiri şi documente), a studiului consacrat filozofului de Sergiu Al.-George, în volumul său Arhaic şi universal. India în conştiinţa culturală românească, şi să menţionăm publicarea mai multor articole privitoare la opera dramatică şi la cea filozofică a scriitorului sau la biografia lui (între care Amintiri despre Lucian Blaga, de Lelia Rugescu, în Steaua, nr. 5, 6,7).
Să revenim ia receptarea poeziei şi să începem cu cărţile. Alexandra Indrieş continuă analiza începută în Corola de minuni a lumii (1975), ocupîndu-se acum de verb în poezia lui Blaga (într-o mare parte a lucrării dinainte se ocupase, am văzut,  de substantiv). Continuitatea, marcată de organizarea materiei în
aceleaşi secţiuni (Noosferă şi Regia textului), de frecventele trimiteri la lucrarea anterioară, este în primul rînd una a metodei, a cărei expunere şi susţinere este făcută încă o dată în partea introductivă (intitulată tot Cîteva ipoteze de lucru) şi apoi în mai multe puncte ale traseului analitic.
O statistică întocmită de ea însăşi pe baza ediţiei din 1966 a poeziilor lui Blaga îi prilejuieşte autoarei unele constatări interesante. „Din cele 666 verbe, pe primul loc", în ceea ce priveşte frecvenţa, „se află a vedea (77). Dacă adăugăm quasi-sinonimele a privi (31) şi a se uita (12), obţinem cifra covîrşitoare de 120. Caracterul vizual al universului blagian e confirmat astfel şi statistic"; se remarcă apoi „numărul foarte mare şi cu frecvenţă mare sau mijlocie al verbelor de deplasare: a veni (71), a cădea (61), a trece (54), a coborî (16), a curge (15) etc; de asemenea, al verbelor care relevă mişcări sau stări sufleteşti: a crede (35), a căuta (32) ,a iubi (19) etc. Observăm că aceste verbe sînt foarte uzuale şi neutre stilistic". Totodată „o frecvenţă mai mică au verbele «poetice», de exemplu a visa (10), a zbura (10). înţelegem prin «poetic» termenii care au încorporat o marcă stilistică, în limba literară şi în tradiţie". „în cazul lui Lucian Blaga", adaugă autoarea, „preferinţa pentru verbele nemarcate stilistic — tocmai pentru că prin aceasta poetul e liber să le dea marca proprie — este dovedită şi statistic. E destul să comparăm frecv. 54 a lui a vrea cu frecv. 7 a lui a dori şi cu frecv. 1 a lui a rîvni. Faţă de frecv. 16 a lui a coborî,, frecv. 1 a lui a descinde e de asemenea grăitoare. Printre verbele care apar o singură dată în poezia lui Lucian Blaga există un număr extrem de mare de verbe aşa-zis «expresive», fie prin nota lor onomatopeică (a pîlpîi, a ţîrîi, a zbîrnîi), fie prin caracterul lor prea familiar şi şocant în limbajul poetic (a prăji, a roade, a zgîria), fie prin raritatea lor în limbajul poetic tradiţional, ca neologisme moderne (a evoca, a exalta, a circumscrie)". Din toate acestea rezultă că „în creaţia poetică a lui Lucian Blaga, regula în tratarea verbului pare să fie: a crea noi cîmpuri semantice pe baza verbelor fundamentale, neutre stilistic, şi a varia şi nuanţa textul poetic cu ajutorul unui număr cît mai mare de verbe de diverse categorii".
Tot sub raportul frecvenţei, ranguri importante ocupă „a arde (43) şi a aprinde (22), deci în total 65, considerîndu-le, în contextul stilistic blagian, ca aspecte perfectiv vs imperfectiv ale aceluiaşi verb. în rangul următor se situează a cădea şi a şti, fiecare cu frecv. 61, apoi a cînta şi a sta, la fel, ambele cu frecv. 55". „Marea frecvenţă şi conotaţiile deosebit de bogate ale unor verbe ca a sta şi a cădea", verbe „foarte comune", notează cercetătoarea, „atestă puternic originalitatea" poetului. O altă constatare a ei este că „în fiecare volum Lucian Blaga şi-a îmbogăţit vocabularul cu un număr apreciabil de verbe, ceea ce infirmă «impresia » celor ce contestă poetului o evoluţie creatoare ascendentă. Unele din aceste verbe, odată apărute, devin frecvente, se instalează în limbajul particular al poetului, devin importante din punct de vedere stilistic". Astfel, „o importantă îmbogăţire a lexicului în compartimentul verbului are loc odată cu volumul In marea trecere" .Cîteva exemple: „verbul a arăta, care-şi menţine constant prezenţa in toate volumele ulterioare, ajungînd la un total de 19; similar, a umbla (38), a
538
539
ieşi (25), a intra (15). Tot acum apare verbul a trebui, care va totaliza 13 ocurenţe. Dacă vom adăuga — comparativ — că verbul a vrea apare de 54 ori şi e prezent în toate volumele, apariţia relativ tardivă şi frecvenţa redusă, totuşi nu mică, a lui a trebui nu este lipsită de semnificaţie .
Lucrarea Alexandrei Indrieş este însă concepută după altă metodă decît aceea a statisticii verbale şi observaţiile de felul celor de mai sus se opresc aci, căci „un studiu efectuat pe baze statistice ne poate duce cel mult pînă la analiza dimensiunii semantice a operei" ; or, „ceea ce ne interesează este tocmai procesul de transformare a semanticului [...] în semiotic". Cum anume se desfăşoară acest proces este greu de urmărit, cartea articulîndu-se în continuare din analize preponderent lingvistice ale unor microtexte efectuate după criterii numeroase şi într-un limbaj tehnic excesiv. Un exemplu, cu care autoarea începe: poezia intitulată chiar aşa, Poezia. „Esenţială socotim a fi opoziţia semantică identitate vs alteri-iate, exprimată aici prin pronumele de persoana I şi a Il-a şi — analogic — prin « nor » vs « copac ». Opoziţiile de negaţie şi excepţie sînt subordonate, în sensul că aparţin ocurenţei date, pe cînd opoziţia de alteritate este esenţială micro-texteior, îndeosebi acolo unde simbolica verbului joacă rolul principal [...]. Observăm în poemul Poezia, pe lîngă opoziţia amintită mai sus, combinîndu-se cu ea, o structură aparţinînd planului iconic, al reprezentărilor sensibile, deci sintagmaticii imaginarului; în cadrul acestei sintagmatici, pe lîngă verbele, cu tîlcurile lor speciale, despre care am pomenit, ni se impun actanţii: fulgerul, respectiv poezia; zona de pornire: norul, respectiv eu ; zona de sosire: copacul, respectiv tu; modul în care se execută acţiunea: lumina paradoxală, a cărei independenţă rezultă numai şi numai din dependenţa ei; scopul: dorinţa de unire (nu fără conotaţii erotice, cu trimiteri la nivelul abisal) şi efectul, latent, dar lizibil pe reţeaua noosferei, efect de natură destructiv-constructivă". Pornind de la această analiză este elaborată o schemă pentru „considerarea şi clasificarea microtextelor fiecărui verb" în care sînt cuprinşi „următorii factori": „1 actantul; 2. actul;
3. zonele: a. zona de pornire; b. zona de sosire; c. zona de tranzit (facultativă);
4. determinări calitative şi cantitative: a. traiectoria (vertical, orizontal, oblic, de sus în jos, de jos în sus, ocolit etc.) ; b. modul de executare a mişcării (intensă, lină, bruscă, domoală, repede, înceată, ritmică etc.) ; c. indici ai « aspectualitaţii » (continuitate sau durativitate: încă, mai, mereu, întruna etc. şi ai iterativităţii: ades, rareori, iar etc.)". Opresc aici, la jumătate, transcrierea acestei scheme, care e urmată de indicarea altor numeroşi factori în funcţie de care ar trebui clasificate şi analizate verbele din poezia lui Blaga.
In capitolul următor (acesta a cuprins Propuneri pentru o sintagmatică a imaginarului blagian), intitulat Gramatică şi semiotică, cercetătoarea se ocupă de persoana verbului, de „nivelele timpului" şi de „opoziţiile temporale", în fine, analizează microtextele în care apar unele verbe din poezia-program a scriitorului Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (a spori, a mări, a îmbogăţi, a schimba, a iubi).
Analize ale unor verbe conţine şi secţiunea a doua a cărţii, Regia textului. Mai întîi, ale unor „verbe ale expresiei", adică „cele prin care un subiect/ac tant îşi face cunoscute trăirile". „Pornim de la analiza spectrului lor semantic", anunţă autoarea, propunînd „următoarele categorii: A. referire la mijloacele de exprimare: a 1: gestual; a2: pantomimic ; a3: mimic ; a4: grafic ; a5: verbal; a6: muzical ;a7: onomatopeic sau sunet natural nou-verbal; a8: comportamental; B. referire la sentimentul sau starea psiho-fizică exprimată: bl: bucurie, satisfacţie; b2: tristeţe, suferinţă; b3: iubire; b4: ură; b5: frică; b6: emoţie puternică, febrilitate, impetuozitate; b7; aprobare, bunăvoinţă; b8: dezaprobare, rea-voinţă; b9: surpriză: blO: curiozitate; b 11: respect; bl2: dorinţă, patimă". întrerup şi de astă dată transcrierea schemei, care mai cuprinde trei puncte cu subpunctele lor.
Pentru analiză sînt alese verbe din diverse categorii: a 1 („verbele expresiei gestuale") — a mîngîia; a2 („verbe de expresie pantomimică") — a tremura, a tresări; a3 („verbele expresiei prin mimică") — a rîde, a plînge. Cum însă fiecare verb intră, prin conotaţii proprii diverselor microtexte în care apare, şi în alte categorii (de pildă, a mîngîia se defineşte nu doar prin al — "gestual, posibil cu nuanţe panomimice" — ci şi prin b3 — „exprimă, iubirea, afecţiunea, duioşia" —, cl — „intenţionat" — şi dl — „lin" —) în cazul celorlalte nu se mai face indicarea categoriei. Sînt analizate în continuare a spune, a zice, a şopti, a striga, a cînta, a tăcea, a scrie. „Am urmărit", rezumă autoarea, „ 12 verbe ale expresiei, de la gestul spontan al mîngîierii la actul însuşi al elaborării, scrierea. Grupele principale sînt: I. al, a2, a3 (gestual, pantomimic, mimic), prin care actantul se exprimă prin propriul său trup; II. a5, a6, a7, a8 (verbal, muzical, onomatopeic, comportamental), prin care se exprimă prin aparatul său sonor sau prin alte mijloace sonore (inclusiv zumzetele etc.) sau prin absenţa lor (tăcerea); III. a4 (grafic). Pe lingă o gamă largă de sentimente exprimate, am constatat, înaintînd în analizele noastre, trecerea de la rolul simplu de a exprima o emoţie sau un gînd — deci cu funcţie regizorală de a introduce, implicit sau explicit, o alocuţie — la rolul mai complex de a substitui un mijloc de exprimare prin altul: a cînta, ca a6, înseamnă adesea a spune, a5 sau a scrie, a4 ...."
într-un fel asemănător, dar în funcţie de alte categorii, sînt analizate unele verbe „ale percepţiei" şi altele „ale deplasării şi situării". Aceleaşi verbe, clasificate pînă aci după criterii semantice, sînt reclasificate după două criterii esenţiale în cazul acestui scriitor — creaţia şi cunoaşterea — în verbe ale creaţiei artistice şi verbe ale relaţiei epistemologice, fiecare clasă cuprinzînd mai multe categorii.
Sintetizînd rezultatele cercetării sale, Alexandra Indrieş subliniază că „în timp ce în categoria simbolurilor nominale" din poezia lui Blaga, analizate in lucrarea precedentă, „domină atitudinea de preluare şi transformare prin îmbogăţire a cîmpurilor semantice consacrate de tradiţie, în categoria simbolurilor verbale, dimpotrivă, atitudinea sa este de a dota cu cîmp semantic de conotaţii termeni neutri din punct de vedere estetic. Nu am găsit nici un simbol nominal care să fi fost în întregime inventat de Lucian Blaga. Am găsit în schimb aici două
540
541
verbe, a cădea şi a sta, pe care poetul le-a investit cu cîmp semantic de conotaţii, sînt deci simboluri create de el şi care îi aparţin în exclusivitate". Aşadar „rămîne evident că Lucian Blaga a fost mai cutezător şi mai original în atitudinea creatoare în domeniul verbului decît în cel al numelui .
Cercetarea poeziei lui Blaga întreprinsă pînă acum de Alexandra Indrieş porneşte, fireşte, de la interesul autoarei faţă de obiect, dar şi din nemulţumirea faţă de felul în care a fost — şi continuă să fie — interpretat acesta de critica „impresionistă", „intuiţionistă", într-un cuvînt, „tradiţionalistă". „Eroarea de orientare" a acesteia „îşi are sorgintea în cei doi zei tutelari ai criticii actuale de la noi: E. Lovinescu şi G. Călinescu". Or „exegeţii care nu vor să ţină cont de schimbările radicale operate în concepţia despre poeticitate prin lucrările iui Roman Jakobson, AJ. Greimas, Julia Kristeva, Roland Barthes" etc. au „o atitudine parţială faţă de operă. Aceşti exegeţi, proclamîndu-se apărători ai valorilor estetice, în fond sînt mai degrabă conţinutişti", „Deficienţele" acestei critici sînt numeroase, cea mai mare fiind aceea pe care o sugerează titlul capitolului în care e discutată; „Lumina altora" — vers din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care continuă astfel: „sugrumă vraja nepătrunsului ascuns / în adîncimi de întuneric,/ dar eu, / eu cu lumina mea sporesc a lumii taină". Partea a doua a versului „eu cu lumina mea ..." autoarea a pus-o, uşor modificată, în titlul cărţii sale. Opoziţia e aşadar clară. Ea apare, explicit, şi în aceste propoziţii rezumative: „Pe scurt, dincolo de numeroasele observaţii juste şi de comentarii inspirate, dincolo de un stil plăcut şi uneori chiar frumos, critica impresionistă nu ne apare astăzi aptă să se adecveze satisfăcător textului blagian mai ales datorită recurgerii la formule-etichetă ce-i reduc nepermis complexitatea, la citate decupate tendenţios spre a ilustra anumite aserţiuni, la omiterea poeziilor sau microtextelor care ar veni în contradicţie cu teza apriorică a criticului. Toate acestea însă decurg din carenţele fundamentale ale metodei: ignorarea caracterului de sistem semiotic al operei, a stratificării semnului poetic, a problemelor de limbaj în general. Faţă de această stare de lucruri tentativa de a introduce criterii mai riguroase de analiză a poeziei ne apare ca o misiune de primă importanţă a culturii noastre, la care dorim să ne aducem contribuţia". Orice tentativă de a lărgi posibilităţile criticii şi orice îmbogăţire a rezultatelor ei sînt salutare. Deocamdată Alexandra Indrieş oferă, mai ales prin această a doua carte, ud studiu mai mult lingvistic al poeziei lui Blaga decît unul de idei şi judecăţi critice, o cercetare făcută cu pasiune şi cu pricepere, cu inventivitate şi plăcere terminologică şi clasificatorie şi cu încredere orgolioasă în infailibilitatea metodei (semiotice).
Cartea lui Eugen Todoran intitulată Lucian Blaga. Mitul poetic constituie prima parte dintr-un amplu proiect ce ar urma să cuprindă încă două mari secţiuni: Mitul dramatic şi Mitul filosofic. Mai exact, este prima subsecţiune a secţiunii de la care-şi ia titlul şi va fi continuată de a doua, care va trata despre Mitul arhaic şi Poezia mitului. Cartea de faţă, singura publicată deocamdată, se ocupă de Mitul modern. Intenţia cercetării e formulată astfel: „vom întreprinde o explorare a propriei sale opere (a lui Blaga, n.ed.), refăcînd-o în  «termeni de
conştiinţă», pentru recrearea «actului de conştiinţă» care generează poeticul! Ambiţia actului critic este de a reconstitui întreaga dialectică a gîndirii poetice,, în « totul » care este poezia, ca mod propriu de gîndire, într-o mişcare interioară prin care se revelează sieşi ca subiect imaginant sau « punct de plecare al imaginii >>, cum am spune într-o terminologie modernă a criticii literare". Iar punctul de plecare este indicat astfel: „în «totul » care este poezia, ultimul strat al procesului de producere a imaginilor, într-o « reducţie eidetică » a sensului, este mitul"\ De aci deci tema lucrării pusă în titlul fiecăreia dintre cele trei secţiuni. Cercetarea întreprinsă de Eugen Todoran în cartea publicată acum, susţinută de o-, impunătoare bibliografie teoretică, în special filozofică, interesează mai ales poetica iui Blaga, pentru a cărei identificare, evaluare şi situare într-un cadru cultural larg autorul examinează deopotrivă elemente ale eseisticii, ale filozofiei sistematice şi ale poeziei scriitorului. Este foarte probabil că odată cu încheierea cercetării vor apărea mai clar rezultatele ei şi în ceea ce priveşte interpretarea poeziei lui; Blaga.
Tot în 1981 apare cartea lui Ion Pop, Lucian Blaga — universul liric, un eseu remarcabil înainte de toate prin claritate. Cele trei părţi ale lui — Ipostazele eului, Figurile spaţiului, Mythos şi logos — pun şi rezolvă trei „probleme fundamentale" pe care, consideră Ion Pop. criticul trebuie să şi le pună în legătură cu orice operă poetică. Prima ar putea fi formulată astfel; „Cine vorbeşte în poezie ?" ;; a doua se referă la „felul cum se structurează spaţiul imaginar" sau „universul: exterior la care se raportează subiectul liric imprimîndu-i pecetea specifică" ; a treia priveşte limbajul, în următoarea perspectivă: „cum se întîmplă în mai toate-operele moderne, relaţia dintre eu şi lume nu numai că nu poate fi calificată în afara unei atente şi nuanţate analize a limbajului care o construieşte, ci îşi asimilează, ca temă de meditaţie majoră, incluzînd-o în propriul sistem imaginar, ra~ portid dintre subiectul rostitor şi rostirea însăşi".
Tema care înglobează aceste probleme este „raportul dintre eul individual şi marele univers". Urmărind relaţia mai întîi din unghiul primului ei termen, criticul distinge mai multe ipostaze sau „vîrste simbolice" succesive ale subiectului liric: un „eu « stihial », deschis comunicării osmotice cu exteriorul", un eu interogativ, „al excesului de problematizare şi al suferinţei provocate de pierderea contactului nemediat cu universul", în fine „reconcilierea dintre subiectul uman, trecut ca printr-un alt purgatoriu, şi un univers recuperat în dimensiunile sale iniţiale".. Prima ipostază e caracteristică Poemelor luminii şi Paşilor profetului: cea mai importantă dintre „trăsăturile definitorii ale eului blagian" este aci „echivalenţa de substanţă dintre subiect şi univers". Relaţia eu-univers este deci una între fragment şi totalitate. Ciclul Moartea lui Pan „introduce în poezia lui Blaga un element cu totul nou în planul reprezentărilor eului faţă în faţă cu universul exterior": „Moartea zeului aduce sentimentul golului şi al neantului, apare distanţa dintre un subiect uman ce se descoperă solitar şi universul situat acum dintr-o dată în depărtarea unei conştiinţe întrebătoare. Unei lumi a prezenţei imediate a lucrurilor îi succede una a semnelor, intermediare — obstacole între trăire şi înţeles.
542
543
Ceea ce a fost pînă acum trăit, asimilat organic, se va cere citit, descifrat de la distanţa unei conştiinţe, a unui gînd îndreptat către taina ascunsă sub semne"'. Se produce aşadar „o gravă degradare a relaţiei eu-univers. Eul nu va mai participa direct la realitatea, elementară, n-o va mai putea « verifica » prin contactul nemijlocit, ci va avea doar nostalgia ei". De aici înainte, adică pînă la Nebănuiiele ■trepte, se configurează „chipul omului alienat, caracterizat, în esenţă, sub semnul pierderii armoniei originare". Trecerea eului liric într-o nouă ipostază s-ar explica astfel: „Mobilul înstrăinării [...] este gîndul, interogaţia, îndoiala, deci distanţarea reflexivă a eului", „«mintea» ucide din nou «tainele» întîlnite în lucruri, făptura este silită să trăiască într-o altă lumină decît ocrotitoarea, materna lumină a ■nopţii". Prin urmare „logica internă a marii viziuni mitice blagiene face ca latura aşa-zicînd negativă a eului, altădată categoric respinsă (în Eu nu strivesc corola ■de minuni a lumii, n.ed.), să fie asumată de însuşi cel ce o repudia". în această nouă vîrsta simbolică a subiectului liric „mitul paradisului pierdui ordonează în mod decisiv reveria, la toate nivelele sale" şi „marea obsesie a eului alienat rămîne aceea a restaurării relaţiei exemplare cu o lume « paradisiacă », a ieşirii din mişcarea distructivă a   «marii treceri»)".
In „biografia eului liric al lui Blaga" „momentul eliberării, al vindecării de «tristeţea metafizică »" este exprimat în modul cel mai semnificativ în motivul poetic al întoarcerii şi este marcat de volumul Nebănuitele trepte. „Este o revenire echivalentă cu « eterna reîntoarcere », mişcare urmînd tiparul mitic după care destrămării cosmosului bolnav îi succede cu necesitate un olt'timp inaugural", scrie Ion Pop, care proiectează treptat, tot mai insistent, comentariul într-o schemă mitică şi, cum se poate vedea în pasajul următor (la Epitaf), psihanalitică: „Este o relaţie organică, « viscerală », ca de la embrion la sînul matern, de natură să asigure deplina protecţie a făpturii cuprinse şi asimilate de spaţiul originar". Şi, extinzînd obiectul interpretării: „De la « înecul » eului în «marea de lumină » ori ■calma osmoză cu lumea umbroasă şi tăcută (din Poemele luminii), la scufundarea — «numai trup şi numai lut » — din Paşii profetului ; de la reveria « ţării fără de nume » ori a somnolentei «stări dumnezeieşti », pînă la «chemările adinei de mume », şi, mai înainte, la nostalgia «patriei mumelor » — raportul dintre făptura umană şi Fiinţa universală se defineşte, direct sau indirect, sub semnul intimei comunicări dintre   «făt» şi   «mama» ocrotitoare".
Un capitol al acestei prime părţi a cărţii este consacrat liricii de dragoste, căci „definirea ipostazelor eului în lirica lui Lucian Blaga nu poate fi concepută în afara considerării întinsei şi esenţialei arii a poeziei erotice"; „erosul apare de la început ca atenuare sau anulare a principiului alterităţii, constituind puntea de legătură cu realitatea originară a universului". Mişcarea în timp a poeziei de dragoste a lui Blaga urmează mişcarea generală a poeziei lui de-a lungul celor trei vîrste simbolice ale eului liric. „Mai mult decît oriunde", scrie autorul, „funcţia regenerator—transfiguratoare a erosului apare, plenar exprimată, în ultima perioadă a creaţiei blagiene, inaugurată de Nebănuitele trepte şi desăvîrşită în scrierele postume".
Momentele biografiei lirice blagiene, „numai aparent disparate", alcătuiesc o „psihodramă deplin coerentă, care între unitatea originară dintre eu şi univers şi unitatea restaurată, regăsită, desfăşoară drama distanţării, a rupturii şi excluderii, ca şi nostalgia niciodată absentă a restabilirii relaţiei de comunicare/identificare între cei doi termeni".
Analizei celuilalt termen al relaţiei îi este consacrată partea a doua a cărţii; „Cum se configurează deci spaţiul în care se rosteşte discursul subiectului liric, geometria lui mai evidentă sau mai ascunsă, cum sînt valorizate elementele materiale [...], care este, în ultimă instanţă, «obsesia modelatoare» ce prezidează Imaginarul în ansamblul său" — iată întrebările la care răspunde criticul aici. O face pornind de la imaginea „corolei de minuni a lumii" şi ajungînd la constatarea că „atunci cînd poetul trasează liniile cele mai generale ale unei geometrii cosmice specifice, figurile care se constituie sînt cele ale cercului şi sferei. Universul terestru :se încheagă în imaginarul lui Blaga sub forma unui imens receptacul deschis înaltei kumini celeste — imagine solidară cu cea conturată de filosoful culturii vorbind despre «perspectiva sofianică » şi «transcendentul care coboară ». Deasupra acestei lumi a adîncului năzuind către rotunjime se arcuieşte bolta cerului (cu echivalentele sale simbolice) închizînd astfel sfera perfectă. Situată în mijlocul «ei, făptura îşi descoperă poziţia ideală, întrucît — în ipostază simiii-embrionară, cuprinsă în leagănul şi sînul mundan — ea se simte protejată, alimentată, de marele organism cosmic". Ion Pop urmăreşte de-a lungul întregii opere a poetului configurarea acestui spaţiu numit, în termenii criticii tematiste, „spaţiu securizant", sau, în cei ai criticii arhetipale, „spaţiu matricial" sau „arhetipal". In interiorul acestui spaţiu el descoperă apoi „prezenţa cîtorva repere « geografice » la care poetul face apel în mod constant": muntele, peştera, pădurea, „unele elemente acvatice precum; iezerul (lacul), izvorul, fîntînă, rîul (albia), un întreg bestiar învestit cu valori simbolice (elementele ornitologice — pasărea, ca termen generic, vulturul, ciocîrlia, privighetoarea, lebăda, corbul, porumbelul — sau alte elemente ale faunei, precum; cerbul, căprioara, ursul, şarpele, albina sau animalul fabulos unicornul etc". Este o „geografie mitologică", analizată în semnificaţia ei globală şi în fiecare element.
în faţa eului problematizant acest „spaţiu al intimităţii securizante, avînd toate atributele paradisiacului «sîn matern»", devine un „paradis în destrămare", într-o viziune „reprezentînd o răsturnare a tuturor valorilor « geografiei mitologice »".
După opinia lui Ion Pop, „imaginarul blagian se structurează conform unui ansamblu dinamic tipic pentru « regimul qocturn »" şi spaţiul în care el se înscrie este un spaţiu „matricial". „în perspectiva definirii discursului liric, acest spaţiu originar se suprapune tăcerii — întuneric al cuvîntului, noapte în care cuvîntul fiu e mort, ci mai degrabă conţinut ca latenţă".
Şi „dacă urmărim modul în care Blaga îşi înscenează discursul liric observăm ce importanţă capătă la el « regia rostirii », cum cuvîntul se înscrie întotdeauna pe un fundal de tăcere (şi umbră!). Aşa cum spaţiul este în general imaginat ca
544
545
« preajmă » ocrotitoare, pentru o fiinţă aflată in comunicare simili-embrionară ca universul înconjurător, matern, tot astfel verbul apare situat în miezul protector al « muţeniei >>, ca şi hrănit de ea". Definitorie pentru limbajul poetic al lui Blaga este seria tăcere, cuvînt, cîntec, care „corespunde, într-o perfectă simetrie, dublei deschideri a eului poetic spre spaţiul originar — nostalgie a increatului, ori năzuinţă de a restaura, în lumea creatului, figura pură a « corolei de minuni » iniţiale. Subiectul uman, apăsat de conştiinţa individuaţiei, e reprezentat, analogic., în spaţiul limbajului, prin cuvînt: cuvînt care desparte, cuvîntmume şi lacrimă„ cuvînt ca origine sau ecou al faptei vinovate pentru că individualizează doar fragmente ale Totului, pentru că marchează participarea la universala alienare. Dar şi cuvînt ce se neagă de două ori — fie pentru a reface analogic muţenia stării embrionare [...], fie pentru a se depăşi în cîntecul anonim ori pentru a se lăsa înlocuit de prezenţele cîntat oare ale lucrurilor".
Propunîndu-şi să dovedească „unitatea de profunzime" a operei poetice a lui Blaga, Ion Pop şi-a fixat atenţia exclusiv asupra textelor care o compun, a citit-o cu un ochi familiarizat cu scrierile lui Gaston Bachelard, Gilbert Durând, Mircea Eliade şi ale „noii critici" franceze şi a construit o imagine a ei care stă sub semnul rotundului şi ciclicului.
In afară de cele trei cărţi de care m-am ocupat, în 198 1 au apărut, spuneam, şi cîteva studii despre poezia lui Blaga. Cel al lui Simion Mioc, intitulat Lucian Blaga şi Georg Trakl — omologie de simboluri şi publicat în volumul Structuri literare, îşi propune să analizeze comparativ unicornul (la Blaga) şi „animalul sălbatic albastru (sau vînatul albastru) — das blaue Wild" (la Trakl), dezvoltîndu-se mai ales ca o cercetare erudită (niciunul dintre exegeţii lui Blaga n-a făcut apel ia o informaţie bibliografică atît de întinsă) în legătură cu primul termen al comparaţiei.
In Schiţă la o poetică a sacrului: Lucian Blaga (în volumul Universuri imaginare), de Paul Dugneanu, o cercetare de tip tematist, se încearcă susţinerea ideii următoare; „Intenţia fundamentală care credem că domină spaţiul liric al luâ Blaga este obsesia sacrului, mai bine zis, un anume traiect al său, ale cărui sensuri şi metamorfoze le vom urmări"; „Pe noi nu ne interesează, însă, noţiunea în sine", adaugă autorul, „ci mai cu seamă modul cum din acest tipar derivă mitologia individualizată, personală, a autorului".
Cel mai important dintre studiile publicate în 1981 este cel al lui Liviu Rusu, Viziunea faustianâ în opera poetică a lui Lucian Blaga. „Această lucrare", informează autorul, „am scris-o, drept omagiu, cu prilejul împlinirii vîrstei de 60 de ani a poetului. I-am citit-o lui însuşi în ziua de 9 mai 1955, cîteva luni după apariţia traducerii lui Faust". De publicat o publică însă abia acum, în volumul De la Eminescu la Lucian Blaga. într-o pagină cu care prefaţează aci studiul, intitulată la fel ca volumul, Liviu Rusu scrie: „în mod firesc se impune trasarea unei paralele între cele două genii ale fiinţei noastre naţionale. Dacă factura creaţiei îor poetice diferă fundamental, totuşi se pot găsi trăsături care îi apropie, ba chiar unesc", pentru, că „Lucian Blaga nu îl contracarează pe Eminescu, ci îl continua.
546
merge mai departe şi mai adînc pe drumul preconizat de marele său înaintaş şi prin aceasta între ei este o strînsă legătură. Această legătură o formează îndeosebi viziunea lor faustiană". Ea constituie tema studiului.
Prin viziune faustică esteticianul înţelege „acea năzuinţă creatoare, care este însetată de tainele marelui tot, care din punct de vedere poetic nu se mulţumeşte să exprime numai anumite stări sufleteşti, ci caută să cuprindă aspectul integral al lumii în trăsăturile ei esenţiale" ; „Raportul dintre individ şi marele tot este pe primul plan, se scrutează cu sete problema individului ca parte integrantă a totalităţii şi totalitatea ca forţă esenţială care se exprimă în forme şi varietăţi individuale". După Liviu Rusu, „la noi viziunea faustiană începe să apară abia cu Eminescu. Poezia preeminesciană se alimenta mai mult din datele de suprafaţă ale lumii şi vieţii, era ancorată în dimensiunea orizontală a existenţei. Apariţia lui Eminescu formează marele moment; cu el poezia noastră se îndreaptă din plin şi spre dimensiunea verticală, spre dimensiunea adîncimilor". Insă „după Eminescu poezia noastră s-a dezvoltat deviind de la făgaşul faustian", care „va fi reluat de Lucian Blaga, ceea ce va marca o cotitură importantă în mersul literaturii noastre".
Comparatistul îi apropie pe cei doi poeţi şi în ceea ce priveşte influenţele literare şi filozofice exercitate asupra lor; „După cum pentru Eminescu romantismul german n-a fost un model de pastişă, ci un ferment care 1-a ajutat sa-şi descopere eul poetic ce mocnea în propriile-i adîncimi, tot aşa expresionismul german a fost pentru Lucian Blaga un fermen spre a se regăsi pe sine"; într-un mod similar e apreciată influenţa lui Schopenhauer, respectiv a lui Nietzsche. Pe scurt, "în cazul ambilor poeţi înrîuririle străine au fost îndemn la autohtonizare, la găsirea izvorului ce ţîşneşte din patrimoniul propriu". Revenind la tema studiului său, Liviu Rusu precizează că nu are în vedere, în esenţă, o influenţă, căci «„prin faustianismul unui autor noi nu înţelegem numaidecît influenţa directă exercitată de Faust-vl lui Goethe, ci o anumită conformaţie spirituală izvorîtă din viziunile asupra lumii şi a vieţii, pe care le poţi avea cu totul independent de Goethe". Blaga „nu este faustian fiindcă 1-a studiat pe Goethe, dimpotrivă, el a ajuns la Faust fiindcă forma lui de  viaţă spirituală 1-a împins spre el". Liviu Rusu dă aşadar termenului un sens mai apropiat de acela pe care el îl are la unii morfologi ai culturii, ca Spengler, decît de accepţia în care îl folosesc comparatiştii. Ca „năzuinţă de a prinde întreaga existenţă, întregul univers, în poezie, de a-i descifra enigmele şi frumuseţile, frămîntările şi suferinţele, încercările şi beatitudinile, prin mijlocirea cuvîntului transfigurat în poezie", faustianismul este identificat de Liviu Rusu în literatura noastră populară (Mioriţa, Ciobănaşul, Meşterul Manole, basmul Licuriciul), în opera lui Eminescu şi în aceea a lui Blaga; în poezie — de la Eu nu strivesc corola de minuni a lumii pînă la Mirabila sămînţa — şi in teatru — de la Zamolxe pînă la Arca lui Noe. De viziune faustiană ar ţine în poezie (consideraţiile în legătură cu teatrul vor fi menţionate în alt dosar al receptării) cadrul cosmic enorm în ordine spaţială şi temporală, erosul cosmogonic, somnul „ca principiu creator" (căci în Lauda somnului „nu este vorba de preamă-
547
rirea unei stări de letargie", ci „de o stare activă faustiană prin care omul se retrage din datele lumii efemere în lumea esenţelor, în lumea mumelor, cum o făcuse-şi Faust") ; în fine „traiectoria spirituală" a operei lui poetice: „de la frămîntări. arderi şi zbuciume cumplite, prin care trece fiinţa omenească în lupta sa pentru a-şi realiza un rost suprem, ajungem, în cele din urmă, la un liman, cu speranţa sigură, de izbăvire". E vorba de o traiectorie care, „în mod cu totul variat realizată", „apare încă în antichitate în întreaga operă a lui Eschil"; şi „ce altceva vedem la Dante" sau în Faust?
Aşadar, „continuîndu-1 pe Eminescu, Lucian Blaga, prin viziunea faustiană [... j îşi dovedeşte obîrşia inspiraţiilor în filonul de aur care animă operele culminante ale literaturii universale".
In 1982 apare prima carte consacrată vieţii scriitorului; Pe urmele lui Lucian Blaga de Mircea Vaida. La biografie sau la alte componente ale opereii decît lirica se referă şi cele mai multe dintre articolele publicate pînă în momentuî încheierii acestui dosar al receptării poeziei lui Blaga.
Procesul receptării, al interpretării, explicării şi valorizării va continua., fireşte, atîta vreme cît această poezie va fi citită. Şi chiar dacă n-o va avea alături între coperţile aceleiaşi cărţi, poezia lui Lucian Blaga îşi va continua călătoria în timp, începută acum aproape 65 de ani, însoţită de critica ei ca de un şir de nenumărate lămpi îndreptate asupra întregului sau asupra unora dintre punctele lui, lămpi în a căror lumină se amestecă reflexul strălucirii ei.
INDICE   ALFABETIC   AL POEZIILOR DUPĂ   TITLU .
A
A fost cîndva pămîntul străveziu II, 150
Alchimie II, 230
Alean I, 200
Alean I, 297
Alean arhaic II, 219
Alean şi amintiri ce torc II, 137
Alesul 1, 190
Amintire I, 107
Amintire II, 254
Am înţeles păcatul ce apasă peste casa
mea I, 109 Amurg de toamnă  I, 54 Anacreon   I, 74 Andante II, 108 An de răscruce II, 187 Anii   vieţii   II, 160 Ani, pribegie şi somn I, 180 Anno Domini I, 182 Anotimpuri I, 296 Apoteoză II, 81 Arâbida II, 66 Ardere I, 236
Arhanghel spre vatră I, 167 Arheologie II, 145 Aripi de argint II, 148 Asfinţit  I, 131 Asfinţit marin I, 198 Atotştiutoarele II, 106 Aureolă II, 72 Autoportret   I, 211
B
Balada fiului pierdut  II, 14
Balada mierlei II, 25
Basm lîngă focul de stînă II, 263
Bazin într-un parc I, 194
Belşug I, 193
Biblică I, HO
Bihorelul   II, 248
Biografie I, 121
Boală I, 152
Boare   atlantică   I, 201
Bocea del  Rio II, 133
Brînduşile  I, 281
Brumar II, 99
Bucureşti 199 I, 289
Bunătate  toamna  I, 100
Bunavestire I, 113
Bunavestire pentru floarea mărului I, 18S
C
Cap aplecat I, 132 Caravela II, 35 Cariatide II, 83
Catedrala printre stele II, 196
Catren  II, 48
Catren II, 58
Catren II, 103
Catren II, 161
Catren II, 238
Catrenele   dragostei   II, 167 Catrenele fetei frumoase I-X, I, 299-308;
549
Caut nume---1^-309"
Călugărul -■b&trîn îmi şopteşte din prag I, 97
Cărăbuşul de aramă II, 119
Către cititori î, 89
Ceas II, 15
Ceas de vară II, 118
■Ceasul care nu ?apune II, 247
Ce aude unicornul II, 159
Ce îmbătrîneşte în noi II, 205
Ceramică I, 294
Cerbul I, 291
Cerbul cu stea în frunte II, 208
Cerească atingere I, 163
Cerul II, 284
Cetatea moartă ÎI, 5
Cetate în noapte II, 135
Cetăţi,   arhipelaguri,   oceane   II, 147
Cetini negr.e I, 240
Cetire din palmă I, 145
Cimitirul roman ; II, 197 Ciocîrlia I, 191
Cînd clopotul bate II, 204 Cînele din Pompei I, 277
Cîntare pentru trecut I, 270 Cîntare subt pietre şi flori II, 206
Cîntare   vîntului  TI, 255
Cîntareţi bolnavi'. I:, - ■ 156
Cîntec despre regele. Ion II, 21
Cîntec înainte de-a adormi II, 199 Cîntec în doi M, 185 Cîntec în noapte II, 109
Cîntec pentru anul 2000 I, 241
Cîntec sub stele I, 298
Cîntecul aşteptării II, 235 Cîntecul bradului II, 195
Cîntecul brumelor, urmelor II, 98
Cîntecul călătorului în toamnă II, 13
Cîntecul focului II, 123 Cîntecul   obîrşiei   II, 60 Cîntecul somnului II, 61 Cîntecul   spicelor   II, 144 Cîntecul vîrstelor II, 142
Coasta soarelui I, 204 Colindă I, 171
Colţ medieval la Cluj: 1570 II, 275
Columna lui Memnon II, 57
Convalescenţă II, 226
Copiii I, 262
Corbul I, 185
Corn de vînătoare II, 33
Corni vechi se   scutură de rod I, 266
Creaturi de vară II, 267
Cresc amintirile I, 29
Cuib de rîndanică II, 241
Cutreier II, 269
Cuvinte   către   fata   necunoscută din
poartă  I, 233 Cuvinte către patru prieteni II, 29 Cuvinte pe o stelă funerară II, 209 Cuvînt peste poarta din urmă II, 89 Cuvîntul din urmă I, 115
D
Dacă m-aş pierde II, 50
Dar munţii — unde-s?  I, 22
Daţi-mi un  trup,  voi munţilor  I, 67
De mînă cu Marele Orb I, 106
De profundis II, 85
De rerum  natura  II, 77
Descîntec II, 112
Destin I, 197
Din adînc I, 170
Din cer a venit un cîntec de lebădă i. 10 1
Din copilăria mea I, 63
Din părul tău I, 15
Doamne, îngăduinţa ta II, 68
Domniţele I, 218
Don Quijote II, 78
Dorul I, 42
Dorul-dor II, 207
Drum de toamnă II, 184
Drum în lumină II, 231
Drum prin cimitir II, 30
Drumeţie II, 174 Drumul lor II, 87 Drumul lui Columb II, 223 Drumul sfîntului I, 137 Drumuri I, 135 Duhuri şi oglinzi II, 239 Dumbrava roşie I, 235 Dumbravă africană II, 67 După furtună II, 31
E
Ecce homo! II, 286 Ecce tempus II, 17 Echinocţiu I, 126 Echinocţiu  de toamnă II, 9 Ecourile I, 259 Elegia plopilor II, 292 Elegie 1, 133 Enigma   lunii   II, 222 Epilog I, 118 Epitaf I, 242
Epitaf pentru Euridike II, 56 Ermetism II, 178 Estampă II, 101 Estoril I, 199 Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
I, 9 Eva I, 30 Extaz II, 215
F
Fata  morgana  II, 283 Fată între ziduri II, 289 Făgâduinţi din flăcări I, 273 Fetiţa mea îşi vede ţara I, 212 Fiica pămîntului joacă I, 108 Fiorul I, 23
Fiu al faptei nu sunt I, 112 Flăcări I, 263
Floare de viţă II, 173 Flori de mac I, 69 Fluturii de noapte I, 248 Focuri de primăvară II, 117 Francisc  d'Assisi  II, 290 Frumoase mîni I, 19 Frumseţea II,  110 Fum căzut I, 123
G
Ghimpii I, 34
Giordano Bruno cîntă   balada permanenţei  şi-a  schimbării  II, 192 Gîndurile unui mort I, 60 Glas de seară II, 59 Glas în paradis II, 100 Gorunul I, 13 Gotterdâmmerung  II, 18 Grădişte II, 154 Greieruşa II, 141
H
Hafis I, 72 Haiducul I, 174 Heraclit lîngă lac I, 99 Hotar I, 160
I
Iarbă II, 181 Iezerul I, 186 Inelul anului II, 251 Inima I, 35
Inima mea în anul 1940 II, 4 Inima pădurii II, 236 Inscripţie II, 1
Inscripţie acoperită de muşchi II, 74 Inscripţie la un izvor II, 291
550
551
Inscripţie pe-o casă nouă II, 162
Inscripţie pe-o  grindă  II 183
Insomnii II, 200
Ioan se sfîşie în pustie I, 144
Isus şi Magdalena I, 251
Iubire II, 138
Izvorul  II, 202
Izvorul nopţii I, 33
î
înaintarea  lor   şi   întoarcerea noastră II, 265
în   amintirea  ţăranului   zugrav   I, 94
încă o dată! II, 122
începuturi II, 213
încheiere I, 148
încîntare I, 217
îndemn de poveste I, 223
în faţa unei statui a Sfîntului Gheorghe
II, 82 înfrigurare I, 53 îngerul II, 261 îngerul lumii, II, 80 îngheaţă izvoarele II, 295 în jocul întoarcerii I, 129 în jocul vîrstelor II, 95 în lan I, 62
în loc de bună dimineaţa II, 225
în lumea lui Heraclit II, 253
în   marea   trecere   I, 92
în mănăstire de munte I, 272
în munţi I, 127
în noapte undeva mai e II, 86
în preajma strămoşilor I, 184
în timp II, 20
întîia duminecă II, 40
întîlniri I, 280
întoarcere I, 205
întrebare şi răspuns II, 129
întrebări către o stea I, 164
înţelepciune de grădină II, 64
în valea regilor II, 220
înviere II, 32
înviere de toate zilele I, 9S
j
Jale la început de noiemvrie II, 2 Johann Sebastian Bach luînd parte ia
patimi II, 69 Judecată în Cîmpul   Frumoasei II, 88
L
La cincizeci de ani II, 221
Lacrima şi raza I, 260
Lacrimele tale II, 287
Lacrimile I, 20
La cumpăna apelor I, 168
La curtea-nsinguratului II, 245
La curţile dorului I, 179
La mare I, 16
La mînăstire 1, 65
Lauda suferinţei,  II, 195
Lauda văzduhului II, 218
Lăcaş II, 242
Leagănul I, 58
Legenda noastră I, 279
Legendă  I, 40
Linia II, 73
Linişte I, 18
Linişte între lucruri bătrîne I, 96
Lîngă cetate I, 183
Lîngă un fluture II, 115
Lîngă vatră II, 6
Lot I, 275
Luceafărul 1, 246
Lucrătorul I, 110
Lucruri suntem II, 132
Lume! I, 265
Lumina I, 10
Lumina de ieri I, 153
Lumina raiului I, 25 Lumină din lumină I, 173 Luna I, 249
M
Madrigal II, 179 M-am oprit lîngă tine II, 256 Marea cascadă II, 224 Martie I, 28 Măgăruşul II, 243 Mă odihnesc lîngă o piatră de hotar I, Melancolie I, 45 Mi-aştept amurgul I, 21 Mică odă unei fete 1, 290 Mirabila   sămînţa   I, 286 Misticul 1, 75 Mînzul I, 225 Moara II, 191 Moartea lui Pan  I, 76 Monolog I, 209 Motănelul II, 237 Motto II, 246 Mugurii I, 14
Mult mă miră stea şi trup II, Munca pleoapelor II, 249 Muncă I, 268 Munte vrăjit I, 157 Munţi şi nori II, 250 Murind zeii îşi lasă II, 266
N
Naştere 1, 166 Noapte I, 39 Noapte I, 258 Noapte de mai II, 270 Noapte extatică I, 134 Noapte la mare II, 126 Noi, cîntăreţii leproşi I, 103 Noiemvrie I, 239
Noi şi pămîntul I, 17 Norul II, 16
Nu crede tu vîntului II, 102 Numele II, 193 Nu-mi presimţi? I, 24 Nu sunt singur II, 22
O
Oaspeţi nepoftiţi I, 189 Oboseala anului II, 27 254     Octomvrie I, 284
Odă către Runa II, 240
Odă simplisimei flori. II, 176
Odă unui rînd de haine nouă II, 281
Oedip în faţa Sfinxului I, 282
Oglinda din adînc II, 190
Olarii I, 230
Oracole II, 216
Oraş în noapte II, 46
Oraş vechi I, 128
Orga II, 277
Orizont pierdut II, 84
Orînduire II, 189
O toamnă va veni I, 46
P
Pan I, 51
Pan către nimfă I, 76
Pan cîntă I, 79
Paradis în destrămare I, 124
Pasărea  sfîntă  I, Î25
Pasărea U II, 7
Paşii  profetului  I, 252
Pax magna I, 44
Păianjenul   I, 80
Pămîntul  I, 12
Părinţii   I, 311
Pean pentru o tînără II, 170
Pe ape I, 111
552
553
Peisaj transcendent I, 130 Peisaj trecut I, 139 Pelerinii II, 79 Pe multe drumuri I, 238 Pe munte II, 26
Pentru trandafirul din scaunul împărătesc II, 217 Perspectivă I, 136 Pe ruina unui templu I, 264 Pe ţărm,  I, 257 Piatra vorbeşte I, 269 Plajă I, 158 Pleiadă I, 216 Pluguri I, 93 Pod peste Mureş II, 10 Poetul I, 220 Poeţii II, 39 Poezia II, 165 Portret II, 113 Porumba II, 172 Poveri II, 41 Poveste II, 139 Prezenţa ta II, 214 Prezenţă II, 94 Prier II, 42 Primăvară I, 41 Primăvară II, 116 Prin  toate  erele  II, 121 Printre culori II, 229 Printre lacurile de munte II, 268 Prolog II, 93 Psalm I, 90 Psalm II, 105 Psalm dragostei II, 228 Psalmistul I, 73 Psalmul   151 II, 75 Pustnicul I, 81
R
Răboj II, 180 Răsărit magic 1, 222
Răsunet în noapte I, 312
Resignare I, 261
Risipei se dedă Florarul I, 292
Romanul furtunii II, 163
Rugăciune II, 260
Rune I, 165
Salut,   juneţă!   II, 294
Sapă, frate, sapă, sapă I, 285
Sat natal I, 151
Satul  minunilor  I, 192
Sălcii plîngătoare II, 164
Schimbarea zodiei I, 214
Scoica I, 26
Scoici I, 295
Scrisoare I, 104
Scutul II, 271
Seară mediteraneană I, 159
Semnal de toamnă I, 154
Semne I, 116
Septemvrie I, 155
Sfîntul  Gheorghe bătrîn I, 229
Sfîrşit de an II, 149
Soare iberic I, 288
Solstiţiul grădinilor I, 293
Somn I, 122
Sonata Lunii II, 177
Sonet II, 104
Spune-o-ncet, n-o spune tare II, 272 Stalactita I, 37
Stă în codru fără slavă I, 169
Stelelor I, 47
Stihuitorul II, 175
Strigăt în pustie I, 71
Strofe de-a lungul anilor II, 130
Subt scutul amurgului II, 186
Sud I, 232
Suflete, prund de păcate II, 49 Sufletul s-apleacă soartei II, 24 Sufletul satului I, 102
Suprema ardere II, 53 Sus I, 38
Şi totuşi! II, 274 Şi totuşi II, 285 Şovăirile roiului I, 231
Umblăm pe cîmp fără   popas II, 107
Umbra I, 78
Umbra II, 258
Umbra Evei II, 169
Umbra lui Dumnezeu II, 76
Unde un cîntec este II, 63
Unicornul şi oceanul  I, 203
Un om s-apleacă peste margine I, 95
Ursitoarea mea I, 247
Ursul cu crin I, 172
Tablele legii II, 51
Taina iniţiatului I, 105
Taină II, 288
Tăgăduiri I, 146
Tămîie şi fulgi 1, 70
Temeiuri II,  201
Thâlatta! Thâlatta! II, 151
Timp fără patrie II, 23
Tîlcuri II, 65
Toamnă de cristal II, 44
Toate drumurile duc II, 111
Treaz e sufletul II, 252
Trei feţe I, 27
Trenul morţilor I, 162
Trezire I, 187
Tristeţe metafizică I, 141
Tu II, 227
Tusculum II, 128
Ţară I, 175
Vara Sfîntului Mihai II, 126 Vară I, 57
Vară în jurul cetăţii II, 43
Vară lîngă rîu II, 166
Vară nouă I, 267
Văzduhul seminţe mişca II, 96
Veac I, 143
Vedenie dantescă II, 125 Veghe I, 237
Vei plînge mult ori vei zîmbi? I, 43
Veniţi după mine, tovarăşi! I, 55
Versuri scrise pe frunze uscate de vie I, 72
Veste I, 227
Vestea cea bună II, 62
Veşnicii II, 259
Veşnicul I, 32
Viori aprinse, femeile II, 244
Visătorul I, 31
Viziune geologică I, 228
Vînzătorul de greieri I, 202
Vîrsta de fier II, 12
Vrajă şi blestem I,   161
Vreau să joc! I, 11
U
Ulciorul II, 47 Ulise II, 54
Zamolxe I, 250 Zboruri uitate II, 188
554
555
Zeul aşteaptă I, 77 Zi de septemvrie I, 278 Zi şi noapte II, 71 Ziua a şaptea I, 283 Zodia Cumpenei II, 143 Zorile I, 245
9  mai  II, 203 9 mai 1895 I, 210 21 decemvrie II, 19
INDICE ALFABETIC AL POEZIILOR DUPÂ PRIMUL VERS
1917 I, 196
1939!   II, 273
A
A căzut pe lucruri rouă (De rerum natura), II, 77
Acolo-n ţara nimănui (Alean arhaic), II, 219
Acoperit de frunze veştede pe-o stîncă zace Pan (Pan), 1, 51
A cunoaşte. A iubi (Primăvară), II, 116
Adînc, adînc, în inima pămîntului (Flăcări), I, 263
Adînc subt bătrînele (Noapte extatică), 1, 134
A fost cîndva pămîntul nostru străveziu (A fost cîndva pămîntul străveziu ), II, 150
Aici e casa mea. Dincolo soarele şi grădina cu stupi (Către cititori), I, 89
Ai fost cîndva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne (Psalmul 151), II, 75
Ai intrat în tinda marei catedrale (Orga), II, 277
Ai nopţi cari ţi s-aşază grele ca de plumb (Zorile), I, 245
Ajuns-am prin pulberi şi mirişti (Satul minunilor), I, 192
Alean şi amintiri ce torc (Alean şi amintiri ce torc), II , 137
Am căutat mereu umbra genelor (M-am oprit lîngă tine), II, 256
Amiaza e dreaptă. Liniştea se rotunjeşte albastră (Biblică), I, 140
Am înţeles păcatul ce apasă peste casa mea (Am înţeles păcatul ce apasă peste
casa mea),  I, 109 Amurg fecund, din altă vîrsta (Prier), II, 42 Am văzut fapte multe şi grele (Lot), I, 275 Anii se vor lungi (Ani, pribegie şi somn), I, 180 Anul adaugă un inel tulpinii (Inelul anului), II, 251
Aprile era moale. Stele calde mai năşteau prin preajmă (Ziua a şaptea), I, 285 Arâbida — ţară ce are (Arâbida), II, 66 Aramă grea ca vinul — părul (Portret), II, 113 Arătările stingerii (Taină ), II, 288
Arbori cu crengi tăgăduitor aplecate (Tăgăduiri), I, 146 Ard lumini ca sorii tineri (Tusculum), II, 128 Ard mulcom luminările (Suprema ardere), II, 53 Arendaş al stelelor (Cuvîntid din urmă), I, 115
Ascult. Adîncul tău ce-amar şi ce pustiu (Oedip în faţa. Sfinxului), 1, 282 Ascultam în copilărie basmul (Basm lîngă focul de stînă), II, 263 Ascultă pe drumuri (Jale la început de noiemvrie), II, 2
557
Ascultă tu un cuvînt, ascultă ce bănuiesc (Atotştiutoarele ), II, 106 Aşa a fost, aşa e totdeauna (Răsărit magic), I, 222 Aşa-mi spuneam încă ieri, mereu (Schimbarea zodiei), I, 2 14 Atîta linişte-i în jur de-mi pare că aud (Linişte), I, 18 Atîtea stele cad în noaptea asta (Noi şi pămîntul), I, 17 Atîţia dintre semeni nu prea ştiu (Lauda suferinţei), II, 195 Aurie, noua seminţie de albine (Şovăirile roiului), I, 231 Avem acelaşi nume, tu şi eu (Cîntec despre regele Ion), II, 21 Azi trăieşti în legenda ta (în amintirea ţăranului zugrav), I, 94
B
Bucură-te, floarea, mărului, bucură-te! (Bunavestire pentru floarea mărului }, I 188
C
Cade din tărie luna (Balada fiului pierdut), II, 14
Calea aici ce greu se găseşte (Epitaf), I, 242
Calea Lactee abia ghicită se pierde (Hotar), I, 160
Ca-ntr-o legendă veche şi uitată (Aureolă), II, 72
Ca o pulbere de-argint (Cîntecul brumelor, urmelor), II, 98
Cariatide lîngă mare (Cariatide), II, 83
Casele cresc în pădurea de pini (Estoril), I, 199
Castelul e-acelaşi (Peisaj trecut), I, 139
Cat în sus, în noapte sus (Pleiadă), I, 216
Caut nume — fie-o mie — (Caut nume), I, 309
Caută, nu ştiu ce caut. Caut (Lumina de ieri), I, 153
Ce arătare! Ah, ce lumină! (Cerească atingere), I, 163
Ceas de cumpănă. Amurg (Gdtterdămmerung), II, 18
Ce gol în toamnă mi-e Sibiul! (Cetatea moartă), II, 5
Ce îmbătrîneşte în noi (Ce îmbătrîneşte în noi), II, 205
Cel mai adînc din doruri (Dorul-dor), II, 207
Ce ne va ţine totdeauna tineri ?  (întrebare şi răspuns), II, 129
Ce se preschimbă-n poezie? (Alchimie), II, 230
Cetate de veac, prăsilă de painjeni verzi (Drumuri), I, 135
Ce te miri că-n Cluj, prin soc şi nuc (Balada mierlei), II, 25
Cetini negre sună-n urmă (Cetini negre), I, 240
Ce umbră curată (Catrenele fetei frumoase IV), I, 302
Chiar şi atunci cînd scriu stihuri originale (Stihuitorul), II, 175
Cinci semne de exclamaţie-n şir (Elegia plopilor), ÎI, 292
Cincizeci de ani! Momentul e un munte (La cincizeci de ani), II, 221
Cineva într-o zi te-a luat, Euridike, de mînă (Epitaf pentru Euridike), II, 56
Cîmp alb. Descinde-ntrupat din funigei (Corbul), I, 185
Cînd anul nu-ţi este prielnic (Orizont pierdut), II, 84
Cînd clopotul bate (Cînd clopotul bate), II, 204
Cînd fiecare celulă de sînge din noi (începuturi), II, 213
Cînd izgnonit din cuibul veşniciei (Lacrimile), I, 20
Cînd mă privesc într-o fîntînă (Oglinda din adînc), II, 190
Cînd murim, nu facem decît (Cuvinte pe o stelă funerară), II, 209
Cînd orice scut are (Scutul )>  II, 271
Cînd prin oraş calci lin pe străzi (Strofe de-a lungul anilor), II, 130
Cînd şarpele întinse Evei mărul, îi vorbi (Eva), I, 30
Cînd treci fără sandale pe sub tei (Psalmistul), I, 73
Cînd vine din cerişti, descinde firesc întrupat (îngerul), II, 261
Cîntă cineva în nori de zi (Ciocîrlia), I, 191
Cît e noaptea-n lung şi-n lat (Trenul morţilor), I, 162
Clădită din nisip, din piatră de nisip (Catedrala printre stele), II, 196
Coboară-n lut părinţii, rînd pe rînd (Părinţii), I, 311
Cocori s-au pornit spre clime de flăcări (Destin), I, 197
Cocoşi apocaliptici tot strigă (Peisaj transcendent), I, 130
Columna, rănită cu spada de-un rege (Columna lui Memnon), II, 57
C-o mare de îndemnuri şi de oarbe năzuinţi (Stelelor), I, 47
Copil, fragile globuri eu lansam din pai (Amintire), II, 254
Copilo, pune-ţi mînile pe genunchii mei (Sufletid satului), I, 102
Copilul rîde (Trei feţe), I, 27
Corni vechi se scutură de rod în cimitir (Corni vechi se scutură de rod), I, 266
Cremene, bazalt e totul. Blocuri (Cetate în noapte), II, 135
Cu alesături de aur (Cîntec sub stele), I, 298
Cu chiotele-ţi de lumină (Strigăt în pustie), I, 71
Cu fruntea aplecată şi învinsă (Şi totuşi !), II, 274
Cu gîndul înnoptat te-am căutat din zori de zi (Resignare), I, 26 i
Cu lira mea de grindini bîntuită (în jocul vîrstelor), II, 94
Cum s-a făcut nu-i bine să cunoaştem (întîlniri), I, 280
Cumulii albi prin azururi (Pe munte), II, 26
C-un zîmbet îndrăzneţ privesc în mine (Scoica), I, 26
Cu purităţi de obîrşii (Tu), II, 227
Cu repezi copite de-argint /Boare atlantică), I, 201
Cu strai de broască-n păr răsai din papură (Pan către nimfă), I, 76
558
559
D
Dac-am trăi-n aceeaşi casă, în chilii vecine (Orînduire), II, 189 Dacă m-aş pierde în totate (Dacă m-aş pierde), II, 50 , Dactilografă, danţ silnic al mînilor (Fată între ziduri), II, 289 Da, negrii din dumbrava africană (Dumbravă africană), II, 67 Dăinuind în noi (înaintarea lor şi întoarcerea noastră), II, 265 De ceasuri, de zile veghez (Alean), I, 200 De ce-n aprinse dimineţi de vară (Pax magna), I, 44 De cînd viaţa mea te ştie (Catren ), II, 103
De cîte ori loveşti pe-un trecător în faţă (Piatra vorbeşte), I, 269
Decît orişice lumină (înţelepciune de grădină), II, 64
De greul prea lungului joc (Veghe), I, 237
De întrebări ce mă frămîntă (Porumba), II, 172
De mînă-aş prinde timpul ca să-i pipăi (Gîndurile unui mort), I, 60 %
Deoarece soarele nu poate să apună (Catrenele fetei frumoase I), I, 299
De pe liman pe golfuri (Ulise)-, II, 54
De prea mult aur crapă boabele de grîu (In lan), I, 62
De săptămîni un roşu cerb prigoana (Cerbul), I, 291
Despre tine şi otravă (Descîntec), II, 112
De trei zile luna creşte ca un fagure (La mînăstire ), I, 65
De unde vine oboseala anului? (Oboseala anului), II, 27
De veacuri ei îşi au aci lăcaşul, de la începutul (Olarii), I, 230
Din belşugul de verdeaţă (Cărăbuşul de aramă), II, 119
Din caier încîlcit de nouri (Martie), I, 28
Din ce mi-am plămădit nestăvilita nebunie de-a trăi (Ecce homo I), II, 286 Din cer a venit un cîntec de lebădă (Din cer a venit un cîntec de lebădă), I, 101 Din clima fierbinte (îndemn de poveste), I, 223 Din dulcele chin (Umbra Evei), II, 169
Din plîns pustiu şi din dureri ţi se desprind (Lacrimele tale), II, 287
Din prag un gînd se uită lung (Glas de seară), II, 59
Din straşina curat-a veşniciei (Dar munţii — unde-s P), I, 22
Din vîrf de munţi amurgul suflă (Amurg de toamnă), I, 54
Doarme colo în poiată (Colindă), 1, 171
Domniţa din basmul acelei cetăţi (Domniţele), I, 218
Domniţă din ţară bîrsană (încîntare), I, 217
Dragă-mi este dragostea (Catrenele dragostei), II, 167
Dragostele mele bune (Cîntecul vîrstelor), II, 142
Dreaptă, ziua Cumpenei ne surprinde (Zodia Cumpenei), II, 143
Drumurile pe cari nu le umblăm (Inscripţie ), II, 1
Duhurilor nu le place spaţiul nostru (Duhuri şi oglinzi), II, 239
Dulcele, ce începu (Ceas de vară), II, 118'
După douăzeci de ani trec iarăşi pe-aceleaşi uliţi (Sat natal), 1, 151 Durerile noastre sunt multe, dar cea mai mare (Norul), II, 16
E
E acelaşi, nu-s aceleaşi (Giordano Bruno cîntă balada permanenţei şi-a schimbării), Ix, 192
Egal visînd, feştila candelei, infimă, vagă (Lauda văzduhului), II, 218
E încă în mine greul pietrelor dintre cari (Psalm dragostei), II, 228
E moartea-atunci la căpătîiul meu? (Fiorul), I, 23
Eram aşa de obosit (Leagănul), I, 58
Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam (Ghimpii), I, 34
Eu (Vei plînge mult ori vezi zîmbip), I, 43
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ), I, 9
F ■
Faruri ghicite (Seară mediteraneană), I,. 159
Fată prea tîrziu născută-n lume, luna (Enigma lunii), II, 222
Făptură nouă, iată pe frunte (Naştere), I, 166
Făpturi în umbra anulai apun (Sfîrşit de an), II, 149
Fără de număr sunteţi, fii ai faptei (Fiu al faptei nu sunt), I, 112
Fiinţă tu — găsi-voi cîndva cuvenitul (Ardere), I, 236
Foaie udă, mătrăgună (Noiemvrie), I, 239
Focul tăcu. E zi de odihnă. Privim din tranşee (1917), I, 196
Frate, o boală învinsă ţi se pare orice carte (încheiere ), I, 148
Frumoasă-i ursitoarea mea (Ursitoarea mea), I, 247 ■ ;
Frumoaso (Izvorul nopţii), 1, 33
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit (Catrenele fetei frumoase VI), I, 304
Frumseţe din frumseţe te-ai ivit (Catrenele fetei frumoase IV), I, 304
Frumuseţea ca şi zborul şi iubirea (Lîngă uri fluture ), II, 115
Frunză verde, dragele (Coasta soarelui), I, 204
Frunzuliţă ram de laur (Fetiţa mea îşi vede ţara), I, 212
Furtună se vestea pe dealuri. Toată noaptea (Romanul furtunii), II, 163
G
Gonit de crucile sădite pe cărări (Păianjenul), 1, 80
Grămezi de frunze-n cercuri. Octomvrie deplin (în valea regilor), II, 220 Greu e totul, timpul, pasul (Greieruşa), II, 141
560
561
H
Huliţi au fost romanii (Cimitirul roman ), II, 197
I
... Iar noaptea cîteodată-ntunecate gînduri vin (Fluturii de noapte ), I, 248 lată-amurguri, iată stele (Cîntec înainte de-a adormi), II, 199 lată-ne-n sfîrşit la piatra (Oraş în noapte ), II, 46 Inima înalt-a unei ţări (Sonet), II, 104
Intrat-a noaptea-n burg, fără de vamă (Anno Domini), I, 182
Intrat-a o boală în lume (Boală), I, 152
Intră în codru, în patria verde (Haiducul), I, 174
Intru în munte. O poartă de piatră (Munte vrăjit), I, 157
Isus grăbea spre sat şi gîndul îi zbura aiurea (Isus şi Magdalena ), I, 251
Iubeşti — cînd ulciorul de-aramă (Iubire), II, 138
Iubind — ne-ncredinţăm că suntem. Cînd iubim (Psalm), II, 105
Iubită Runa, draga una (Madrigal), II, 179
Iubito,-mbogăţeşte-ţi cîntăreţul (Vara Sfîntului Mihai), II, 136 Iunie este (Iarbă), II, 18 1
î
îi este pustiului sete (1939 !), II, 273
îl duc de mînă prin păduri (De mînă cu Marele Orb), I, 106 îmf place să te văd în cuvenitul cadru (Prezenţă), II, 94 împărăţii s-au prăbuşit (Izvorul), II, 202 înalţi şi drepţi ca fumuri (Poveri), II, 41
în apropiere e muntele meu, muntele iubit (Linişte între lucruri bâtrîne), I, 96
în azur se simt întoarceri (înviere ), II, 32
în bolta înstelată-mi scald privirea (Mi-aştept amurgul), I, 21
încă un an, o zi, un ceas (De profundis), II, 85
în ceasul acela pe-a muntelui coamă (Văzduhul seminţe mişca), II, 96
în chip de rune, de veacuri uitate (Rune), I, 165
în clipele din urmă, ce-mi vor bate (Zamolxe), I, 250
în cuibul de-argilă, subt streşini (Cuib de rîndunică), II, 241
în cumpănă cu tot ce-a fost, pe-o dîră de lumină (Brumar), II, 99
în fabula verde şi caldă-a naturii (Cîntecul focului), II, 123
în frunză de cucută-amară (Flori de mac), I, 69
îngăduinţa ta nu are nume (Doamne, îngăduinţa ta), II, 68
îngenunghez în vînt. Mîne oasele (Epilog), I, 118
îngerul, paznicul, cînd va pleca (îngerid lumii), II, 80
îngheaţă stihiile, înţepenesc curgătoarele (îngheaţă izvoarele), II, 295
îngînînd prin văi tăria (Focuri de primăvară), II, 117
îngropat în spice un fecior de sat se-ntrece-n sănătate (Vară nouă), I, 267
înhămaţi de cărucioare alături de om (Francisc d'Assisi), II, 290
în holda de grîu ce se coace în vară (Ceasul care nu apune), II, 247
în iubire nimeni, nimeni (Cîntare vîntului), II, 255
în limpezi depărtări aud din pieptul unui turn (Gorunid), I, 13
In mijlocul dimineţii stă taurul neînjugat (Lumină din lumină), I, 173
în noaptea asta lungă, fără sfîrşit (Bunavestire), I, 113
în noapte sori bătrîni (Cîntare pentru trecut), I, 270
în noapte undeva mai e (în noapte undeva mai e ), II, 86
în pîlnia muntelui iezerul netulburat (Iezerul), I, 186
în porturi deschise spre taina marilor ape (Tristeţe metafizică), I, 141
în satul meu, în Cîmpul Frumoasei (Judecată în Cîmpul Frumoasei), II, 88
în seara aceea, cu grave tumulturi în urmă (Legenda noastră), I, 279
în spaţiu tainic, fără mărturie (Anii vieţii), II, 160
In străinătate-mi, pămîntean în lacrimi (Lîngă vatră), II, 6
într-o piaţă veche mi-e popasul (în faţa unei statui a Sfîntului Gheorghe), II, 82
într-o zi de basm înalt (în loc de bună dimineaţa !), II, 225
într-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgîriat (Cresc amintirile), I, 29
înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată (Din părul tău), 1, 15
în viţe roşii   strugurii par sînii goi (Anacreon), 1,74
în vîntul de nimeni stîrnit (Pasărea sfîntâ), I, 125
în ziua şaptea Dumnezeu, din umbra (întîia duminecă), II, 40
îţi aminteşti de anul de răscruce? (An de răscruce), II, 187
J
Jos prin ierburi, printre lemne (Noapte de mai), II, 270
L
La faţa stihiei (Bazin într-un parc) I, 194
La început — se ştie — stelele aveau pe cer (Hafis), I, 72
La obîrşie, la izvor (Cîntecul obîrşiei), II, 60
La orizont — departe — fulgere fără de glas (Vară), I, 57
La patruzeci de ani — în aşteptare (Cetire din p al mă), î, 145
562
563
La tîmple prea de timpuriu cărunt (Thâlatta! Thâlatta!), II, 151
La vad, un pod de lemn, cu coperişul de şindrilă (Pod peste Mureş), II, 10
Lilieci ţîşneau în slavă (Bucureşti 1919), I, 289
Limba nu e vorba ce o faci (Catren ), II, 48
Linia vieţii mele (Linia), II, 73
Livada s-a .încins în somn. Din genele-i de stufuri (înfrigurare), I, 53
Lîngă ape verzi s-adună cărările (Heraclit lîngă lac), I, 99
Lîngă mare zveltele agave (Sud), 1, 232
Lîngă sat iată-mă iarăşi (întoarcere), I, 205
Lîngă schit miezul nopţii găseşte (în munţi), I, 127
Lucian Blaga e mut ca o lebădă (Autoportret), I, 211
Lucruri suntem printre lucruri (Lucruri suntem), II, 132
Lumea toată (Estampâ), II, 101
Lumina ce-o simt (Lumina), I, 10
Lumini scăpate din cuptor se zbat între pereţi (Tâmîie şi fulgi), I, 70
M
Mai trecem cîteodat', purtaţi de-acelaşi gînd (Arheologie), II, 145 Mamă, — nimicul — marele! Spaima de marele (Din adînc), I, 170 M-aplec peste margine (Un om s-apleacă peste margine), I, 95 Mă îndemn să fiu (Cap aplecat), I, 132 Mă-ntorc de acum ca (Arhanghel spre vatră), I, 167
Mă odihnesc lîngă o piatră de hotar (Mă odihnesc lîngă o piatră de hotar), I, 254 Mă plimb pe pămînt (Cutreier ), II, 269
Mă rogi c-un surîs şi cu dulce cuvînt (Mirabila sămînţa), 1, 286 Mi-am înfipt călcîile în stînci (Paşii profetului), I, 252 Mirajul unui dulce fruct (Solstiţiul grădinilor), I, 293 Mire-te, dezmire-te (Inima pădurii), II, 236
Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac (Noi, cîntăreţii leproşi ), I, 103
Mocneşte copacul. Martie sună (Trezire), I, 187
Mult mă miră stea şi trup (Mult mă miră stea şi trup ), II, 257
Munţii s-au făcut (Munţi şi nori), II, 250
Murind zeii îşi lasă (Murind zeii îşi lasă ), II, 266
Muşchiul reavăn, negrul murei (Dumbrava roşie), I, 235
N
Natura-şi împlineşte ciclul (în timp ), II, 20
Neastîmpărat îţi flutură în colţul gurii (Luceafărul), I, 246
Nebunul cetăţii spre turn (Lîngă cetate), 1, 183 «•
564
Ne ducem prin tomnatice păduri (Poveste), II, 139
Nedumerit îl cauţi şi dibuind în întuneric (Veşnicul), I, 32
Neglorioasă e această floare (Floare de viţă), II, 173
Negrăit de încete (Cîntecid aşteptării), II, 235
Negrule, cireşule (Belşug), I, 193
Neguri acopăr   (Pasărea  U), II, 7
Nemişcaţi deodată brazii! (Răsunet în. noapte ), I, 312
Ne odihnim în iarbă, cu un rest (Printre lacurile de munte), II, 268
..Ne-om aminti cîndva tîrziu (Risipei se dedă Florarul), I, 292
Nimic din ale tale nu te mărgineşte (Odă. către Runa), II, 240
Noapte întreagă. Dănţuiesc stele în iarbă (Somn), I, 122
Noapte. Subt sfere, subt marile (Perspectivă), I, 136
Noapte. Urnirea orelor (Oraş vechi), I, 128
Nu crede tu vîntului (Nu crede tu vîntului ), II, 102
Nu-1 mişcă ştiutele (Cerbul cu stea în frunte), II, 208
Numai despoiată de veşminte (Pean pentru o tînără), II, 170
Numai în arbori inelele anilor (Ecce tempus), II, 1.7
Numai pe tine te am, trecătorul meu trup (Daţi-mi un trup, voi munţilor), I, 67 Nu mi-e destul. Şi după orişice (încă o dată!), II, 122 Nu-mi presimţi tu nebunia cînd auzi. (Nu-mi presimţi?), I, 24 Nu s-aude-n larg decît mişcarea (Pustnicul), I, 81
Nu te-mpotrivi. Tu va trebui să iai această grije asupră-ţi (Cuvinte către fata
necunoscută din poartă), I, 233 Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rînd (Scrisoare), I, 104 Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt (Poeţii), II, 39
O
O, aceste frumseţi, o, culorile (Printre culori), II, 229 Obîrşiile-izvoare (Nu sunt singur), II, 22 Octomvrie cu înc-o bucurie (Octomvrie), I, 284 O Dumnezeule!  (Copiii), I, 262
O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă (Psalm), I, 90
O fată frumoasă e (Catrenele fetei frumoase, II), I, 300
O fată frumoasă e (Catrenele fetei frumoase, III), I, 301
O fată frumoasă e (Catrenele fetei frumoase, V), I, 303
O fată frumoasă e (Catrenele fetei frumoase, VII), 1, 305
O fată frumoasă e (Catrenele fetei frumoase, VIIIJ, I, 306
O fată frumoasă e (Catrenele fetei frumoase, IX), I, 307
O, haine! (Odă unui rînd de haine nouă), II, 281
O, inima! Mărturisiri afunde ard în ea (Inima), I, 35
O înviere e pretutindeni, pe drum (înviere de toate zilele ), I, 98
565
79
O lacrimă (Lacrima şi raza), I, 260 O, lume, lume! (Lume!), I, 265
Om de pădure sînt şi-mi place frunza (Soare iberic), I, 288
O muncă de fiecare clipă, de fiecare (Munca pleoapelor), II, 249
O oră între-abis şi umbre (Extaz), II, 215
O pereche de piţigoi (La curtea-nsinguratului), II, 245
O, tineri cari umblaţi printre frumseţi (Prolog), II, 93
O toamnă va veni cîndva tîrziu (O toamnă va veni ), I, 46
O viaţă întreagă, visînd, am scris despre oameni (Cîntare subt pietre şi flori ), II, 206
O voce ieri din adînc s-a-nălţat (Semnal de toamnă), 1, 154
O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat! (Vreau să joc !), I, 11
P
Pan rupe faguri (Umbra), I, 78
Pămîntul e înrourat (Motto), II, 246
Pămîntul mai poartă (Temeiuri), II, 201
Păpădie, ecumenică floare  (Odă simplisimei flori), II, 176
Părere asemenea unui (21 Decemvrie), II, 19
Păsări ce-au fost vreodată călătoare (Zboruri uitate), II, 188
Păşteam cu alţii gîştele-n arinişti (Din copilăria mea), I, 63
Pe - aici — umblă apa, umblă  vîntul,  umblă omul (în mănăstire de munte), I, 272
Pe ape mînecînd, ce le voia rotunde (Drumul lui Columb), II, 223
Pe boltă trei pătrări de lună (Luna), I, 249
Pe cal turnat în oţele (Drumul sfîntului), I, 137
Pe cîmp o moale căldură (Vară în jurul cetăţii), II, 43
Pe creasta nopţii moara seacă (Vrajă şi blestem), I, 161
Pe dealuri se-nalţă solare ( Ţară), I, 175
Pe drumuri ce îngînă trăinicia (Drum de toamnă), II, 184
Pe gorgane se strecoară (Johann Sebastian Bach luînd parte la patimi), II, 69
Pelerini prin Indii sînt (Pelerinii), II, 79
Pe lespezi dacă te-apleci (în preajma strămoşilor), I, 184
Pe lîngă Bastionul Croitorilor (Colţ medieval la Cluj: 1570), II, 275
Pe lună, cînd ne scapără-n argintul nopţii (Noapte), I, 39
Pe marginea Vistulei (în jocul întoarcerii), I, 129
Pe masă îmi stă, durat din argilă (Ulciorul), II, 47
Pe multe drumuri, pe multe, se-ncearcă (Pe multe drumuri), I, 238
Pe spate ne-am întins în iarbă: tu şi eu (Pămîntul), I, 12
Peste-aceleaşi arătări şi-aceleaşi case (Asfinţit), 1, 131
Pe subt brazi, pe subt bătrînii (Creaturi de vară), II, 267
Petale par scoicile (Scoici ), I, 295
Pe-un pisc  (Sus), I, 38
Piere în jocul luminilor (Asfinţit marin), I, 198 Piere zvon sub zarişte (Cîntecul călătorului în toamnă), II, 13 Pietre-n cale, mereu pietre (Cîntec în noapte), II, 109 Platanii suri şi cedrii-n mare (Plajă), I, 158
Plăcut e somnul lîngă o apă ce curge (Cîntecul somnului), II, 61
Plecară iară voievozii daci (Oaspeţi nepoftiţi), I, 189
Pomi suferind de gălbinare ne ies în drum (Bunătate toamna), I, 100
Popas în iarbă de neuitat (Drumeţie), II, 174
Portarul înaripat mai ţine întins (Paradis în destrămare), I, 124
Porumbii mi i-am slobozit (Pe ape), I, 111
Porumbii-proroci îşi scaldă (Semne), 1, 116
Prea lungâ-i noaptea (Rugăciune), II, 260
Precum un ulcior (Mică odă unei fete), I, 290
Presimt (Frumoase mîni), I, 19
Prietenă, să nu mai rostim zadarnicul sunet (Poetul), 1, 220
Prietene crescut la oraş (Pluguri), I, 93
Prin ceasul verde-al pădurii (Septemvrie ), I, 155
Prin locul acesta cînd treci (Drum prin cimitir), II, 30
Prin lumea poveştilor (Ce aude unicornul), II, 159
Prin luturi, zgură şi putregaiuri (Inscripţie la un izvor), II, 291
Prin mirişte se joacă (Zeul aşteaptă), I, 77
Prin toate erele (Prin toate erele), II, 121
Printre lucruri cînd umblăm, pe-aproape sau departe (Vestea cea bună), II, 62
Prin vegherile noastre — site de in — (La curţile dorului), I, 179
Produs al aerului soarele ar fi (în lumea lui Heraclit), II, 253
Purtăm fără lacrimi (Cîntareţi bolnavi), I, 156
Purtăm încă în noi, fără izbîndă, visuri (Andante), II, 108
Pustiul (Fata morgana), Ii, 283
R
Răsăritul e-atît de bogat în poveşti şi-n lumină (Apoteoză), II, 81
Roz trandafir, frumseţea ta (Pentru trandafirul din scaunul împărătesc), 11,217
S
Saltă mînzul în joc, saltă-n ocolul bătut (Mînzul), I, 225 Salută tu —anul! Răstoarn-apoi brazda (Monolog), I, 209 Sancho, vezi tu cum ne duce (Don Quijote), II, 78 Sapă, frate, sapă, sapă (Sapă frate, sapă, sapă), I, 285
566
567
Sat al meu, ce porţi în nume (9 mai 1895), I, 210
S-aude zbor scurt şi zadarnic (Fum căzut), I, 123
Să ieşi pe stradă ţi-e dat (Vîrsta de fier ), II, 12
Să laşi în urmă o iarnă cu viscole (Convalescenţă), II, 226
Să mă mai duc la (Bocea del Rio), II, 133
Semne-ar fi că locuiesc undeva (Lăcaş), II, 242
Semne verzi subt şovăiri solare (Echinocţiu), 1, 126
Se odihneşte subt prunii bisericii, adulmecă (Ursul cu crin), I, 172
Setos îţi beau mireasma şi-ţi cuprind obrajii (Dorul), I, 42
Sfios unicornul s-abate la mal (Unicornul şi oceamd), I, 203
Sfîrşise lupta. Cînd ? Cînd s-a-ntîmplat ? Că sta (Sfîntul Gheorghe bătrîn), I, 229
Soarele-n zenit ţine cîntarul zilei (In marea trecere ), I, 92
Socot că orice frumseţe (Frumseţea), II, 110
Sonata Lunii de Beethoven (Sonata Lunii), II, 177
Spicele-n lanuri — de dor se-nifoară, de moarte (Cîntecid spicelor), II, 144
Spînzurat de aer printre ramuri (Visătorul), I, 3 1
Spre dimineţile tale rîd (Fiica pămîntului joacă), I, 108
Spre soare rîd! (Lumina raiului), I, 25
Spune-mi, tu, subt curcubeu, Ileana (Catren), II, 238
Spune-o-ncet, n-o spune tare (Spune-o-ncet, n-o spune tare), II, 272
Spuneţi-mi dacă aduce măcar pe departe (Motănelul), II, 237
Spun unei fete: cu luare-aminte fii (Salut, juneţă !), II, 294
Stau răzimat de stîlpul unui templu în ruină (Pe ruina unui templu), I, 264
'Stă în codru fără slavă (Stă în codru fără slavă ), I, 169
Stă pe comodă caravela (Caravela), II, 35
Stea care subt carul cel mare abia licăreşti (întrebări către o stea), I, 164 Stelele, ce-i drept, mai sunt deasupra, toate (Inima mea în anul 1940), II, 4 ■Strălucitoare-n poarta raiului (Legendă), I, 40
Sub piscuri mari, în munte, o căldare de bazalt (Viziune geologică), I, 228
Subt o geană de dumbravă (Corn de vînătoare), II, 33
Subt pomii scrişi cu frunză rară (Anotimpuri), I, 296
Subt Ursa Mare, surpat de bureţi (Cîntecul bradului), I, 195
Suflete, prund de păcate (Suflete, prund de păcate), II, 49
Suflet şi grai (Inscripţie pe-o grindă ), 11,183
Sufletul mi-i treaz întruna (Insomnii), II, 200
Sufletul s-apleacă soartei (Sufletul s-aplecaă soartei), II, 24
Sunt ca o moară lîngă rîu (Moara), II, 191
Sunt fapte, vreo cîteva fapte pe care le facem (Tablele legii), II, 51 Sunt ostenit ca drumul şi uscat ca praful (Grădişte), II, 154 Sunt singur şi sunt plin de scai (Pan cîntă), I, 79 Sunt veşnicii de multe feluri (Veşnicii), II, 259 Sunt zilele acuma (Toamnă de cristal), II, 44
568
Ş
Şi ani şi luni (Dupâ furtună), II, 31
Şi anotimpuri, vînt de miazănoapte (Aripi de argint), II, 148 Şi în deşert se luptă ochii (Noapte), I, 258
Şi totuşi s-a-ntîmplat ... şi-ţi surîdea în faţă bucuria (Şi totuşi), II, 285 Şi vine toamna iar' (Cîntec în doi), II 185
T
Tăcerea mi-este duhul  (Stalactita), I, 37
Te iroseşti în încordări de arc (Lucrătorul), I, 110
Te-ntîmpină pretutindeni în căile tale (Cetăţi, arhipelaguri, oceane ) II, 147 Te-ntrebi adesea îndoită care-i tîlcul (Prezenţa ta), II, 214 Timp fără patrie: rîu fără ape (Timp fără patrie), II, 23
Tinere care mergi prin iarba schitului meu (Călugărul bătrîn îmi şopteşte din prag ), I, 97
Tîlcul florilor nu-i rodul (Tîlcuri), II, 65
Tîrziu. Pe boltă trei pătrari de lună (Ecourile), I, 259
Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am văzut că-n zadar (Ceas), II, 15
Toate stau la locul lor (Inscripţie pe-o casă nouă), II, 162
Toţi morţii se duc (Drumul lor), II, 87
Trăim subt greul văzduhului (Catren), II, 161
Treaz e sufletul, peste fire (Treaz e sufletul), II, 252
Trecătorule, aceste ţărîne şi lespezi (Cuvînt peste poarta din urmă ), II, 89
Tremură aceeaşi apă şi frunză (Elegie), I, 133
Tristeţea renunţării Dum- (Brînduşile), I, 281
Trupul tău şi sufletul, înaltul, îţi sunt (Misticul), I, 75
Tu eşti în vară, eu sunt în vară. în vară pornită (La cumpăna apelor ), I, 168 Tu, fată frumoasă, vei rămînea (Catrenele fetei frumoase, X,1, I, 308
Ţ
Ţin răboj în duh arhaic (Răboj), II, 180
Ţi se duce, dragă, duce (Drum în lumină), II, 231
V
Uite, cîntă ciocîrlia! (Vară lîngă rîu), II, 166 Ulcioare-nchipuind s-adape (Ceramică), I, 294
569
'Umblă maşinile subpămînteşti. în nevăzut peste turnuri (Veac), I, 143 Umblăm pe cîmp fără popas (Umblăm pe cîmp fără popas), II, 107 Umblu-n neştire pe potecă (Sălcii plîngătoare), II, 164 Umbra ce-o purtăm pe drum (Umbra), II, 258
Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi (Umbra lui Dumnezeu), II, 76
Umbra unui nor aleargă (Alean), I, 297
Umbre-aruncă ochii lumii (Subt scutul amurgului), II, 186
Un cer senin de amplu iunie prin veac (Vedenie dantescă), II, 125
Unde eşti astăzi nu ştiu (Amintire), I, 107
Unde eşti, Elohim? (Ioan se sfîşie în pustie), I, 144
Unde şi cînd m-am ivit în lumină nu ştiu (Biografie), I, 121
Un element cu aripi frînte (Oracole), II, 216
Un fulger nu trăieşte (Poezia), II, 165
Un rîu, prin gene, vede marea-n depărtare (Marea cascadă), II, 224 Un sprinten răsărit de soare (Muncă), I, 268
Un strigăt în noapte pe bulevard: grilu! Din cîmp (Vînzâtorul de greieri), I, 202
Un text şi-o melodie (Ermetism), II, 178
Un vînt de seară (Mugurii), II, 14
Un vînt răzleţ îşi şterge lacrimile reci (Melancolie ), I, 45
Un zeu de cîntă, cum se-ntîmplă cîteodat' (Unde un cîntec este), II, 63
Uşor nu e nici cîntecul. Zi (Catren), II, 58
Z
Zi şi noapte! Ce schimb de spaţii pentru noi (Zi şi noapte), II, 71 Ziua cîteodată, uneori şi noaptea (Numele), II, 193 Ziua din urmă. Omule, e-adevărat (Taina iniţiatului), 1, 105 Ziuă verde. Duh de nuc (Toate drumurile duc), II, 111 Zîmbitoare (Cerul), II, 284
Zorind zăreşti prin gene tovarăşi fără popas (Făgâduinţi din flăcări), I,
V
Valul mai bate, acelaşi (Noapte la mare), II, 126
Vă pierdeţi voi unde pribege ... (Pe ţărm), I, 257
Văzui cîndva prin munţi iberici, ca de lună (Măgăruşul), II, 243
Văzui în Pompei acel cîne roman (Cînele din Pompei), I, 277
Veniţi lîngă mine, tovarăşi! E toamnă (Veniţi după mine, tovarăşi !), I, 55
Viaţa mea (Inscripţie acoperită de muşchi), II, 74
Vin din noapte, din miez de pădure (Veste), I, 227
Vino, să ieşim dintre aceste ziduri (Echinocţiu de toamnă), II, 9
Vino să şedem subt pom (Glas în paradis), II, 100
Vino să vezi! în tîrzia, bogata căldură (Zi de septemvrie), I, 278
Viori sunt femeile (Viori aprinse, femeile), II, 244
Visător cu degetele-i lungi pătrunde vîntul (Primăvară), I, 41
Viţe roşii (La mare), I, 16
Vînt de inimă amară (Bihorelul), II, 248
Vîntul mai ieri întinerea (9 mai), II, 203
Voinicelul de şapte ani (Alesul), I, 190
Voi sunteţi patru, nu mai mulţi (Cuvinte către patru prieteni), II, 29 Vulturul ce roteşte sus (Cîntec pentru anul 2000 ), I, 241
570
CUPRINS
Netă asupra volumului.................................. ^
Vîrsta de fier
Inscripţie .............................................. 1 (301)<
Jale la început de noiemvrie.............................. 2 (301)
Inima mea în anul 1940.................................. 4 (302)
Cetatea moartă.......................................... 5 (302)
Lîngă vatră .....,....................................... 6 (303>
Pasărea U .............................................. 7 (303>
Echinocţiu de toamnă ........... ....................... 9 (304),
Pod peste Mureş ........................................ 10 (30^)
Vîrsta de fier............................................ 12 (305)5
Cîntecul călătorului în toamnă........... ................• • 13 (306)
Balada fiului pierdut .................................... H (306)
Ceas .................................................. 15 (307)
Norul.................................................. 16 (307)-
Ecce tempus ........... ............................. 17 (307).
Gotterdâmmerung........................................ 18 (307).
21 decemvrie............................................ 19 (308)
în timp ............................................ 20 (308>
Cîntec despre regele Ion ................................ 21 (309)
Nu sunt singur.......................................... 22 (310)*
Timp fără patrie ........................................ 23 (3i0)
Sufletul s-apleacă soartei................................ 2 4 (310)
Balada mierlei .......................................... 25 (310)>
Pe munte.............................................. 26 (310)
Oboseala anului.......................................... 27 (311)
Cuvinte către patru prieteni.............................. 29 (311)
Drum prin cimitir ........................................... 30 (311).
După furtună .............. ............................. 31 (312).
573
înviere .....................•......•................... 32 (312)
Corn de vînătoare ..................................• • • 33 (3 12)
Caravela....................•..........•................ 35 (312)
Corăbii  cu cenuşă
Poeţii .................................................. 39 (314)
întîia duminecă ........................................ 40 (314)
Poveri.........................................•........ 41 (315)
Prier .................................................. 42 (315)
Vară în jurul cetăţii .................................... 43 (315)
Toamnă de cristal ...................................... 44 (316)
Oraş în noapte.......................................... 46 (316)
Ulciorul ................................................ 47 (3i6)
Catren.................................................. 48 (3 17)
Suflete, prund de păcate ................................ 49 (317)
Dacă m-aş pierde .....................................■ 50 (318)
Tablele legii............................................ 51 (318)
Suprema ardere....................•...................... 53 (.3 19)
Ulise.................................................. 54 (319)
Epitaf pentru Euridike.................................. 56 (3*9)
Columna lui Memnon .................................... 57 (320)
Catren.................................................. 58 (321)
Glas de seară .......................................... 59 (321)
Cîntecul obîrşiei ........................................ 60 (322)
Cîntecul somnului ...................................... 61 (322)
Vestea cea bună ........................................ 62 (322)
Unde un cîntec este .................................... 63 (323)
înţelepciune de grădină.................................. 64 (324)
Tîlcuri.................................................. 65 (324)
Arâbida................................................ 66 (324)
Dumbravă africană ............. ......................... 67 (325)
Doamne, îngăduinţa ta .................................. 68 (325)
Johann Sebastian Bach luînd parte la patimi ............ 69 (325)
Zi şi noapte ............................................ 71 (327)
Aureolă................................................ 72 (327)
Tinia .................................................. 73 (328)
Inscripţie acoperită de muşchi............................ 74 (328)
Psalmul 151 ............................................ 75 (328)
Umbra lui Dumnezeu.................................... 76 (329)
De rerum natura ........................................ 77 (329)
Don Quijote ............................................ 78 (329)
Pelerinii ................................................ 79 (330)
îngerul lumii .......................................... 80 (33°)
Apoteoză.............................................. 81 (330)
în faţa unei statui a Sfîntului Gheorghe............. .---- 82 (330)
Cariatide .................................■.....•...... 83 (33 1)
Orizont pierdut........................................ 84 (331)
De profundis.............................• ■...........• • 85 (331)
în noapte undeva mai e................................ 86 (331)
Drumul lor.........................•.................. 87 (332i
Judecată în Cîmpul Frumoasei .......................... 88 (332)
Cuvînt peste poarta din urmă............................ 89 (333)
Cîntecul focului
Prolog.................................................. 93 (335)
Prezenţă................................................ 94 (335)
în jocul vîrstelor........................................ 95 (335)
Văzduhul seminţe mişca ........................-....... 96 (336)
Cîntecul brumelor, urmelor   .............................. 98 (336)
Brumar ....................................•.......• ■ • • 99 (336)
Glas în paradis........................................ 100 (337)
Estampă................................................ 101 (338)
Nu crede tu vîntului .................•.................. 102 (338)
Catren........«................................•....... 1°3 (338l
Sonet.................................................. 104 (338)
Psalm.................................................. 105 (339)
Atotştiutoarele.......................................... 106 (339)
Umblăm pe cîmp fără popas.............................. 107 (339)
Andante..............................•................. 1°8 (339)
Cîntec în noapte........................................ 109 (340)
Frumseţea ................................• .....•---- U° (340)
Toate drumurile duc.................................... 111 (340)
Descîntec ...............................• - •...........; 112 (341)
Portret ................................................ 113 (341)
Tîngă un fluture........................................ 115 (341)
Primăvară.............................................. 116 (341)
Focuri de primăvară......... . . .......................... H7 (341)
Ceas de vară...................................•........ H8 (341)
Cărăbuşul de aramă ........... ......................... 119 (342)
Prin toate erele.......................................... 121 (342)
încă o dată!............................................ I22 (342)
Cîntecul focului........................................ I23 (343)
Vedenie dantescă........................................ i25 (343)
Noapte la mare.......................................... 126 (343)
Tusculum.............................................. I28 (344)
întrebare şi răspuns..................................... 129 (344)
574
575
Strofe de-a lungul anilor................................ 130 (344)
Lucruri suntem........................................ 132 (344)
Bocea del Rio.......................• ■ • ................ 133 (344)
Cetate în noapte........................................ 135 (345)
Vara Sfîntului Minai .................................... 136 (345)
Alean şi amintiri ce torc ................................ 137 (345)
Iubire ..................................•............... 138 (346)
Poveste ................................................ 139 (346)
Greieruşa .............................................. 141 (346)
Cîntecul vîrstelor ........................................ 142 (346)
Zodia Cumpenei........................................ 143 (346)
Cîntecul spicelor........................................ 144 (347)
Arheologie .............................................. 145 (347)
Cetăţi, arhipelaguri, oceane.............................. 147 (349)
Aripi de argint.......................................... 148 (349)
Sfîrşit de an............................................ 149 (349)
A fost cîndva pămîntul străveziu.......................... 150 (349)
Thâlatta! Thâlatta !.................................... 151 (349)
Grădişte................................................ 154 (350)
Ce aude unicornul
Ce aude unicornul...................................... 159 (352)
Anii vieţii.............................................. 160 (352)
Catren.................................................• 161 (353)
Inscripţie pe-o casă nouă............................• • • • 162 (353)
Romanul furtunii........................................ 163 (353)
Sălcii plîngătoare........................................ 164 (354)
Poezia.................................................. 165 (354)
Vară lîngă rîu.......................................... 166 (354)
Catrenele dragostei...................................... 167 (355)
Umbra Evei............................................. 169 (356)
Pean pentru o tînără.................................... 170 (357)
Porumba.............................................. 172 (358)
Floare de viţă .......................................... 173 (358)
Drumeţie................................................ 174 (359)
Stihuitorul.............................................. 175 (359)
Odă simplisimei flori.................................... 176 (359)
Sonata Lunii............................................ 177 (360)
Ermetism.............................................. 178 (360)
Madrigal.............................................. 179 (360)
Răboj.................................................. 180 (362)
Iarbă ...................,............................... 181 (362)
Inscripţie pe-o grindă.................................... 183 (363)
Drum de toamnă........................................ 184 (363)
Cîntec în doi..........................•................. 185 (363)
Subt scutul amurgului .................................. I86 (364)
An de răscruce.......................................... 187 (364)
Zboruri uitate   ............-.......-...................■ • l88 (364)
Orînduire.............................................. 189 i365)
Oglinda din adînc.............«........................... I90 (365)
Moara...................................•.......•...... î9i i365)
Giordano Bruno cîntă balada permanenţei şi-a schimbării.... 192 (366)
Numele ................-............................... 193 i366)
Lauda suferinţei..............................-........ i9:> (367)
Catedrala printre stele...................................• 196 (368)
Cimitirul roman ...............................-........ I97 (368)
Cîntec înainte de-a adormi................................ 199 (369)
Insomnii.............................•.................. 200 (369)
Temeiuri................................................ 201 (369)
Izvorul..........................................•...... 202 (369)
9 Mai.................................................. 203 (370)
Cînd clopotul bate   ...................................... 204 (370)
Ce îmbătrîneşte în noi .........................•........ 205 (370)
Cîntare subt pietre şi flori.............................. 206 (371)
Dorul-dor.............................................• 207 (371)
Cerbul cu stea în frunte................................ 208 (372)
Cuvinte pe o stelă funerară.............................. 209 (372)
Addenda 1
începuturi...........................................••• 213 (373)
Prezenţa ta.............................•.............. 214 (373)
Extaz '.................................................. 215 (373)
Oracole ..........-.................................... 216 (374)
Pentru trandafirul din scaunul împărătesc.................. 217 (374)
Lauda văzduhului........................................ 218 (374)
Alean arhaic............................................ 219 (374)
în valea regilor.......................................... 220 (374)
La cincizeci de ani ...................................... 221 (375)
Enigma lunii ............................................ 222 (375)
Drumul lui Columb..............,....................... 223 (375)
Marea cascadă.......................................... 224 (375)
în loc de bună dimineaţa! .............................. 225 (375)
Convalescenţă.......................................... 226 (376)
Tu.................................................... 227 (376)
Psalm dragostei.......................................... 228 (376)
Printre culori.......................................... 229 (376)
576
577
Alchimie................................................ 230 (377)
Drum în lumină......................................... 231 (377)
Alte poezii
Cîntecul aşteptării...................................... 235 (378)
Inima pădurii.......................................... 236 (378)
Motănelul ............................................... 237 (378)
Catren.................................................. 238 (379)
Duhuri şi oglinzi ........................................ 239 (379)
Odă către Runa........................................ 240 (380)
Cuib de rîndunică........................................ 241 (380)
Lăcaş.................................................. 242 (381)
Măgăruşul  „............................................. 243 (381)
Viori aprinse, femeile.................................... 244 (381)
La curtea-nsinguratului .................................. 245 (382)
Motto .....................................•............ 246 (382)
Ceasul care nu apune.................................... 247 (382)
Bihorelul.............................................. 248 (382)
Munca pleoapelor........................................ 249 (382)
Munţi şi nori.......................................... 250 (383)
Inelul anului............................................ 251 (383)
Treaz e sufletul.......................................... 252 (383)
în lumea lui Heraclit..................................., 253 (384)
Amintire.................................. ............. 254 (385)
Cîntare vîntului.......................................... 255 (385)
M-am oprit lîngă tine.................................... 256 (385)
Mult mă   miră stea şi trup....................... ?...... 257 (385)
Umbra............................................... 258 (385)
Veşnicii ................................................ 259 (387)
Rugăciune............................................... 260 (387)
îngerul................................................ 261 (388)
Basm lîngă focul de stînă.............................. 263 (388)
înaintarea lor şi întoarcerea noastră...................... 265 (388)
Murind zeii îşi lasă...................................... 266 (389)
Creaturi de vară........................................ 267 (389)
Printre lacurile de munte................................ 268 (389)
Cutreier................................................. 269 (389)
Noapte de mai .......................................... 270 (390)
Scutul .................................................. 271 (390)
Spune-o-ncet, n-o spune tare.............................. 272 (390)
1939!................................................... 273 (391)
Si totuşi!.............................................. 274 (391)
^75
Colţ medieval la Cluj; 1570 ----...........................* "
Orga.................................................... 277
Addenda 2
^       . „ ..281
Uda unui rînd de haine noua .........................
-t-v , ... 2o3
-bata morgana ..................-............•?§4
Cerul............................................•
o- ■ ,   . .... 285
Şi totuşi.........................................• • •
Ecce homo !.................................*^gy
Lacrimele tale ..........................................
t, . „ ........ 288
a:im. ........ 2.0
rata intre ziduri ........................•......
Francisc d'Assisi .............................* * *'^
Inscripţie la un izvor..............•........•..........
Elegia plopilor .....................• • • • •................ ^
Salut, juneţă!..............• • •........•............* " * * ^
îngheaţă izvoarele......................................
297
Note şi comentarii    • -.............-.....................
Indice alfabetic al poeziilor după titlu ............• • • •---- 549
Indice alfabetic al poeziilor după primul vers .......• • •---- 551
(391)
(392)
(393)
(395)
(396) (396) (396) (398) (398)
(400)
(401) (401)
(401)
(402) (402)
578
Lector: VIRGINIA SERBĂNESCU Tehnoredactor; AURELIA ANTON
Bun de tipar 27-XI1-1983 Coli ea. 27,16 coli tipar S7
Tiparul  executat  sub comanda nr. 516 la întreprinderea poligrafică .,13 Decembrie 1918", str. Grigore Alexandrescu nr. 89-97 Bucureşti, Republica  Socialistă România