CORĂBII CU CENUŞĂ
POEŢII
Nu vă miraţi. Poeţii, toţi poeţii sunt un singur, ne-mpărţit, neîntrerupt popor. Vorbind, sunt muţi. Prin evii ce se nasc şi mor,, cîntînd, ei mai slujesc un grai pierdut de mult.
5   Adînc, prin seminţiile ce-apar şi-apun, pe drumul inimii mereu ei vin şi trec. Prin sunet şi cuvînt s-ar despărţi, se-ntrec. îşi sunt asemenea prin ceea ce nu spun.
Ei tac ca roua. Ca sămînţa. Ca un dor. 10    Ca apele ei tac, ce umblă subt ogor, şi-apoi sub cîntecul privighitorilor izvor se fac în rar iste, izvor sonor.
39
ÎNTÎIA DUMINECĂ
POVERI
în ziua şaptea Dumnezeu, din umbra,
din otrava nouă-a tuturor dumbrăvilor gustînd,
se odihni-ndelung. Apoi la ora bufniţei
cu pas zăbavnic şi purtat de-un gînd
5    în văile acestea a ieşit. Din peşteri de ne-lume ieşea să-mpartă-ndemnuri, poate nume, sau poate să-şi întîmpine, vrăjit, luminile cu care peste-abis s-a ostenit.
în fapt de sear-asemenea jivinei el pornea, 10   dar pradă nu căta. Ci arătările şi toată creatura cu zvonul morţii el dorea să le împace, sărutîndu-le cu gura.
înalţi şi drepţi ca fumuri poveri purtăm pe drumuri, în paşii noştii: soartea. Pe prund de suflet: moartea. 5    Sub zeaua noastră: oasele, în inimă: frumoasele.
40
41
VARĂ ÎN JURUL CETĂŢII
PRIER
10
Amurg fecund, din altă vîrstă, amurg fecund de Prier e, precum a fost şi altădată, cînd Leda albă se-nvoise să-ndure-n albul de narcise povara unei lebede.
Pe-o nicovală pitpalacul
îşi bate cîntecul fierbinte.
Sub straturi* moi, subt verde linte
zămisleşte viaţă lacul.
Coboară-n fericiri de stuh
puteri cu aripi, din văzduh.
io
15
Pe cîmp o moale căldură
mă urmăreşte statornic.
Mirişti cutreier, destinderi mă-ntîmpină
în fum de arsură. Pe jilavul petic de humă
fluturi albi trompa-şi desfac — resort de ceasornic.
Ca fetele, neaşteptat peste noapte crescute, cari încă nici ele nu ştiu că-1 au (se-ntîmplă aceasta adeseori), tulpinele verzi de porumb pe alocuri şi-arată auriu părul la subsuori.
„Să nu-mi depăşeşti orizontul", aşa-mi spune Vara,.
„încă un pas e prea mult!"
încă un pas o înfrunt — şi mă văd pe o clină
silit să m-aşez. Pe spate întins
mă-nduplec cuvîntui celor văzute — s-ascult.
Şi vegetaţia de apă dă învoaltă în smaragde. i 5    Sămînţa lebedei divine
în seară cîntă pretutindeni, cîntă-n trupuri de Undine, în Marii, în Flore, Magde,
20
Mă deschid cerului de-aici şi pînă departe. Orice gînd, altul, mă ocoleşte. Numai un vînt, care nu citeşte, numai vîntul mă răsfoieşte ca pe o carte.
* în dactilograma acestui ciclu, greşit: straiuri.
42
43
TOAMNĂ DE CRISTAL ^ , r
2 5    ut de frumoasă-i lumea şi dincolo de termen! încredinţate-s sorţii puterile în germen.
Sunt zilele acuma mereu senine, treze. Sub glii cei duşi încearcă surîsul să-şi păstreze.
5- Cunoaşte-n frunze urbea conveisiuni în aur — şi vama se deschide pentru sticleţi şi graur.
Ca nişte ţevi de orgă-s 10   furnal el e-n cetate.
Ies fumuri albe, drepte — ajung la ceruri toate.
Şi soarele mai este. Cu foarfece, cum umblă, 15   el pomilor le taie
în brumă alba umbră.
E mărturie-aceasta că cineva mai mare salvează prin declinuri 20    secretele tipare.
Oricît suflarea-ngheaţă în dăinuiri aparte, ne încălzeşte încă lumina dintr-o parte.
44
ORAŞ ÎN NOAPTE
r
ULCIORUL
Iată-ne-n sfîrşit la piatra de pe deal. Adînc în noapte ni se-ntinde-mpărăţia. Ne-nţelegem doar prin şoapte.
în ţinutul ce-1 adulmeci e oraşul — jos — de faţă, fără chip în beznă între amintire şi speranţă.
Semne dă, dar numai jocuri 10    de lumini, sclipiri şi focuri : stele să le-atingi cu geana. Ne încearc-aproape teama.
Ce-a rămas din lucruri? Numai întuneric şi semnale. 13   Turnuri nu-s, nici catedrale. Calea Laptelui e-n vale.
Pe masă îmi stă, durat din argilă,, ulciorul. în rostul ceramic aşez uneori, cu roua pe ele, iubitele flori. Prefer trandafirul de purpură. Tainic, urmînd unui sacru canon, dimineaţa, de-o rază cerească atins, trandafirul îşi las-o petală pe masă, dorind în lumină să stea fără mască.
10
Se face că torn, alte daţi, în ulcior tomnaticul soare prin teascuri trecut, curgător aur crud, vin de piatră, soi cald de Aiud.
Mai apoi cîteodată păstrez în ulcior şi-un lucru mai scump şi mai rar; 15   grămadă de boabe de chihlimbar, lacrimi pe cari o pădure le-a plîns, cînd ultimul alb unicorn s-a stîns.
Calea Laptelui e-n vale mai aproape decît ieri, cînd era deasupra noastră 20   pretutindeni, nicăieri.
47
CATREN
T
SUFLETE, PRUND DE PĂCATE
Limba nu e vorba ce o faci. Singura limbă, limba ta deplină, stăpînă peste taine şi lumină, e-aceea-n care ştii să taci.
10
Suflete, prund de păcate, eşti nimic şi eşti de toate. Roata stelelor e-n tine şi o lume de jivine. Eşti nimic şi eşti de toate: aer, păsări călătoare, fum şi vatră, vremi tiecute şi pămînturi viitoare. Drumul tău nu e-n afară. Căile-s în tine însuţi. Iară cerul tău se naşte ca o lacrimă din plînsu-ţi.
48
49
DACĂ M-AŞ PIERDE
TABLELE LEGII
Dacă m-aş pierde în toate şi-aş rămîiaea fără nume
aşa ca o pană căzută din zbor, din aripa pajurei„ n-aş mai fi singur pe lume.
Dacă de-un glas, de-un singur, de unul ce-şi culcă ardoarea-n urechea şi-n inima mea, cu-adevărat m-aş pătrunde, marginea mea s-ar curma.
Dac-aş uita cine sunt, trădîndu-mă pentru o altă
lumină,,
în trupul meu osul s-ar face aur. Privighetoarea în noapte
de sufletul meu nu s-ar feri ca de-o rea vizuină.
Sunt fapte, vreo cîteva fapte pe care le facem fără izvoade şi fără sfat, de la nimeni luînd îndrumare vreodată, fapte de care aproape că nici nu ne credem
în stare.
Ele vin peste noi, copleşindu-ne pentru-mplinire, 5    toate la fel de fireşti.
Astfel dintotdeaun-ai ştiut
mîna s-o-ntinzi către rodul ce cheamă din crengi, în faţa duhului care te neagă şi-a focului să te opreşti, apărat de mirare, 10    şi apa la gură s-o duci, precum o putere pe care mai înainte de-a fi — a ta, o săruţi.
Astfel vei şti într-o zi a supune legilor tale făptura şi gura iubitei. Astfel cu inima ta,   ca o limbă de clopot, 15    şti-vei să-nfrunţi orice nor
ce-n căutare de ţinte pe sus rătăcind -— îşi împlîntă acul de foc în biserici.
Cresc faptele-n noi, de la sine, cum apa ia gură o duci ca să bei. 20    Astfel odată, în timp ce fruntea asudă sînge, şi cerul — în stele dînd — asudă lumină, vei şti-n întuneric singur pe cruce să urci şi braţele-n cuie să ţi le-atîrni amîndouă.
50
51
A   ,     , . SUPREMA ARDERE
Căci iată — din veac m veac — puia m faţa lui
Dumnezeu
duc drumurile toate, vechi şi nouă, şi nicăiri nimeni nu rătăceşte.
Ard mulcom luminările de ceară în sfeşnice.
Un tîlc s-alege sibilin prin umbrele veşnice.
5     Pe vetre şi în câpişte s-aţîţă jeraticul. S-aprinde ambra pentru zei şi mirtul, sălbaticul.
Şi arde untdelemnul în io        opaiţul cu toartele, pentru vieţi ce vor veni, dar şi pentru moartele
Dacă lumina ar cînta vărsîndu-şi puzderia, 15   noi am vedea cum cîntecul consumă materia.
53
ULISE Nu aştepta păţanii
30 să izvodesc, alese. Deşartă născocire e vorba ce se ţese.
Dar pe liman ce bine-i să stăm în necuvînt —
35    şi, fără de-amintire şi ca de subt pămînt, s-auzi în ce tăcere, cu zumzete de roi, frumseţea şi cu moartea
40   lucrează peste noi.
Se-ntinde marea clară io   pe-un prund de oseminte. Nu-i nimenea cu prora s-o spargă, s-o frămînte. Doar şerpii taie apa spre-un ţărm ghicit în zare, 15    trecînd peste adîncuri ca semne de-ntrebare.
De pe liman pe golfuri privirea ţi-o roteşte. E linişte ca-n ziua cînd m^-ntorsei hoţeşte 5    şi ţi-am golit de oaspeţi viaţa, pragul, tinda. Ia seama, Penelope, ce netedă-i oglinda.
Catargul putrezeşte la margine de timp, acolo între Hades 20    şi-acele culmi în nimb. Nu m-amăgeşte ceasul să număr nestemate, nici nu mă cheamă-n urmă furtuni şi vrăji uitate.
2 5    Vezi, orice amintire-i doar urma unor răni prin ţări, prin ani primite, pe la răscruci şi vămi.
54
EPITAF PENTRU EURIDIKE
COLUMNA LUI MEMNON
Cineva într-o zi te-a luat, Euridike, de mîaâ ducîndu-te foarte departe prin negura care desparte, în întunericul meu locuieşti de-atunci ca o stea în fîntînă. Cînd nicăiri nu mai eşti eşti în mine. Eşti, iată, Aducere-Aminte, singur triumf al vieţii asupra morţii şi cetii.
Columna, rănită cu spada de-un rege, un dar dobîndise, ce piatra nu-1 are: atinsă de-ntîiele raze solare să cînte cîntare-n afară de lege.
5    Şi veacuri de-a rîndul, din sacra ei strună sunînd în auroră, prelung, năzdrăvană, sfărmarea secretă, lăuntrica rană columna mereu trebuia să şi-o spună.
Ca-n veci să s-aprindă, la ora ei certă, 10   cîntarea, alt rege-ndreptă stricăciunea, în clipa aceea se stinse minunea.
Căci are un suflet şi piatra inertă
eît timp ne-mplinire lăuntrică poartă.
Dar fără de-o rană făptura e moartă.
56
57
CATREN
GLAS DE SEARĂ
Uşor nu e nici cîntecul. Zi şi noapte — nimic nu-i uşor pe pămînt f căci rouă e sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cîntînd.
Din prag un gînd se uită lung. Să-1 las în casă ? Să-1 alung ? Cuvînt încearc-a se rosti: Veni-va zi! Veni-va zi!
5   Din veac în slujbă viermii sînt. Sub glie-i văd lucrînd, lucrînd, Intra-voi iar, sub veghea lor, în ciclul elementelor.
Din prag un gînd se uită lung. 10    Să-1 las în casă? Să-1 alung? Avea-voi faţa nimănui asemenea pămîntului.
Cuvînt încearc-a se rosti: Veni-va zi! Veni-va zi! 15    înmormîntat în astă stea, în nopţi voi lumina cu ea.
58
59
CÎNTECUL OBÎRŞtEI
CÎNTECUL SOMNULUI
La obîrşie, la izvor nici o apă nu se-ntoarce, decît sub chip de nor. La obîrşie, la izvor 5   nici un drum nu se întoarce decît în chip de dor. O, drum şi ape, nor şi dor, ce voi fi cînd m-oi întoarce la obîrşie, la izvor? 10   Fi-voi dor atuncea? Fi-voi nor?
Plăcut e somnul lingă o apă ce curge, lîngă apa ce vede totul, dar amintiri nu are. Plăcut e somnul în care uiţi de tine ca de-un cuvînt. 5    Somnul e umbra pe care viitorul nostru mormînt peste noi o aruncă, în spaţiul mut. Plăcut e somnul, plăcut.
60
61
VESTEA CEA BUNĂ
UNDE UN CÎNTEC ESTE
Printre lucruri cînd umblăm, pe-aproape sau departe, cerul singur cu tăria sa albastră ne urmează pretutindeni în viaţă şi în moarte. Da, zenitul e mereu deasupra noastră!
5    Nemaiavînd figură, şi nici umbră-chip, o adiere numai, şi pierind aproape ca mireasma floarei, vraje-vînt el trece peste coardele de-argint.
Unde un cîntec este, e şi pierdere, 10    zeiască, dulce pierdere de sine.
Dar cel ce-ascultă dobîndeşte viu contur,
în armoniile treptat depline
un templu, un menhir sau crin devine.
Un zeu de cîntă, cum se-ntîmplă cîteodat', n-atinge doar cu degetele-o liră. El îşi destramă-n vînt fiinţa toată. Rînd pe rînd sub crug albastru se resfiră.
62
63
ÎNŢELEPCIUNE DE GRĂDINĂ
TÎLCURI
Decît orişice lumină mult mai rodnică e taina. Dacă vrei visul să-ţi ţină, peste nud întinde haina.
5    Chiar trecutul să ţi-1 pui sub pecete. Te fereşte sâ-1 descoperi, să-1 descui, dacă vrei ca să-ţi rodească, E aceasta o firească 10    'nţelepciune de grădină.
Tîlcul florilor nu-i rodul, tîlcul morţii nu e glodul. Tîlcul flăcăi ii nu-i fumul, tîlcul vetrei nu e scrumul. 5   Tîlcul frunzei nu e umbra, tîlcul toamnelor nu-i bruma, dar al drumului e doiul, tîlcul zărilor e norul, ducăuşul, călătorul.
Ce ne-nvaţă pomul sfînt? Cine are în adînc pe la morţi vreo rădăcină să şi-o ţină sub pămînt, 15   neatinsă de lumină.
154
65
ARÂBIDA
DUMBRAVĂ AFRICANĂ
Arâbida — ţară ce are
de-a pururi un vînt dinspre mare —
îţi văd iarăşi morile nalte
cu aripi, tot alte şi alte.
Arâbida — ce te evocă mai mult decît plajă şi rocă? Aromele poate şi piriii?
Castelul maur sau delfinii?
Arâbida — cîte şi ce elemente 10    înfrunţi tu — străvechi şi prezente! O, nu numai ape cu schimbul în malul tău bat. însuşi timpul
Da, negrii din dumbrava africană, ce dragi îmi sunt ei, oamenii de humă ! îi încarnează necurmat sub lună telurică putere năzdrăvană.
5   Trăiesc prin obiceiul-poezie
de a păstra-ntre ei, sub streşini, cranii de la străbuni-părinţi: prezenţe stranii, în veci perpetuării chezăşie!
Incendiu cînd se iscă-n aşezare, io   îi vezi zorind, cu cranii subsuoară, să-şi mîntuie-n păduri trecutul mare, precum din muşiroi spart cu piciorul în panică furnicile îşi cară sub chip de ouă-larve — viitorul.
din goluri albastre, din large, de ţărmul tău valul şi-1 sparge — 15   încît în penumbra ta lină
m-ajunge doar stins, ca-n surdină.
66
67
DOAMNE, ÎNGĂDUINŢA TA
JOHANN SEBASTIAN BACH (luînd parte la patimi)
îngăduinţa ta nu are nume cînd de-a'le mele griji şi fapte-mi văd. S-ameninţi cu avan, ceresc prăpăd nu e-n fiinţa ta un gînd anume.
5    Nu osîndeşti că umbletul mi-e strîmb (de ce-ai spori cu-această notă drama ?| de vreme ce la tine nu iau seama mai mult decît la floarea de pe cîmp.
Oglinda nu te vede — şi la rîndu-mi 10    nici eu. Te faci simţit aşa-ntr-o doară. Cînd micile isprăvuri măsurîndu-mi eu la cîntar încerc pe-ascuns să-nşel* o piatră pe tipsia prea uşoară tu laşi să-ţi cadă tainic din inel.
10    Nu-i femeia din Mag-
Bate încă vijelia. Nu e Iosif, nici Măria.
Suflet — dac-ar fi să fie — n-ar căta-n aşa pustie.
15    Nu văd, nu ştiu. Gînd şi chin e. Ca un foc din vale vine.
Pe gorgane se strecoară o făptură-ncinsă-n sfoară.
Chefuiesc pe cîntul strunii în cetate căpcăunii.
5    O fiinţă-n beznă suie,
unde-s spini şi unde-s cuie.
Nu văd, nu ştiu cine suie. Suliţaş sau paznic nu e.
Nori subt lună dau năvala.
68
69
Focu-n noapte-mbrăţişeaza ZI ŞI NOAPTE
coapse sparte. Şi s-aude vorba, şoapte: 20    ,',Mai departe uu m-aş duce. Dă-te, dă-te doar puţin mai într-o parte. Fă-mi şi mie ioc pe cruce".
Zi şi noapte ! Ce schimb de spaţii pentru noi,
îngăduit şi repetat mereu!
Cînd suntem treji, suntem în lume.
Cînd dormim, dormim în Dumnezeu.
71
AUREOLĂ
LINIA
Ca-ntr-o legendă veche şi uitată în valea noastră s-a ivit o sfîntă. în preajma ei mereu văzduhul cîntă. Şi umblă zvon că noaptea cîteodată cînd stă pe întuneric în chilie văpaie i se-aprinde pe la tîmplă.
Nu bănuieşte sfînta ce se-ntîmplă. Nu bănuieşte aureola vie ce-n jurul capului îi luminează, zvîcnind şi înteţindu-se-n visare. Ea simte numai şi se miră trează cum fluturii de noapte-o cercetează, cum sfîrîind prin păr ca-n luminare îi cad pe rînd, cenuşă, la picioare.
Linia vieţii mele,
printre morminte şerpuind,
mi-o dibuiesc, mi-o tîlcuiesc
pe jos — din flori, pe sus — din stele.
5    Nu-n palma mea, ci-n palma ta e scrisă, Doamne, linia vieţii mele. Ea trece şerpuind îO    prin veri de foc cu grele poame, prin ani-dumineci, sfinte toamne.
72
73
INSCRIPŢIE ACOPERITĂ DE MUŞCHI
PSALMUL 151
Viaţa mea!
O clipă de-ar fi fost să ţie. am întrerupt cu ea o veşnicie.
5    Şi-am ispăşit
cu suferinţi — o mie.
Am ispăşit
cu cîte-o bucurie.
Ai fost cîndva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne.
Al seminţiilor şi-al regelui David erai.
Ai fost cîndva, dar unde eşti acum?
Te-ntreb, căci s-ar putea să fii trecutul, Doamne.
5   Unde-ai căzut din lume rupt, tu care cîteodat' te alegeai şi-n faţa mea ca soarele din mare, tu care-ai fost cîndva şi-al meu, prin toate ? în golul ce-1 lăsaşi căzînd, ceva mă doare, Aducere-aminte tu, puternică şi mare. 10    Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte. Te simt dumineca şi toată săptămîna cum ciungul simte o durere-n mina pe care n-o mai are.
74
75
UMBRA LUI DUMNEZEU
DE RERUM NATURA
Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi/
ce-n spaţiu se desparte şi s-adună,
pămînt e ea, şi prund şi undă,
un drum cu călătorul dimpreună,
fîntînă-adăpostind o lună.
Umbra lui Dumnezeu e mai vîrtoasă în lumină,
mai grea ca alte umbre. Şi nu-ţi scapă.
Şi poţi s-o strîngi sub chip de holdă şi grădină.
Şi poţi s-o bei în chip de apă.
A căzut pe lucruri rouă sau e numai o părere? Poate că le plînge faţa de-o lăuntrică durere. 5    Bate-o inimă în lucruri? Preajma ocupînd-o-n pilcuri n-au şi ele gînduri, patimi? Fără ochi se uită-n lume purtătoarele de tîlcuri, 10   născătoarele de lacrimi.
76
77
DON QUIJOTE
PELERINII
Sancho, vezi tu cum ne duce un noroc prin ţări de piatră ? Caldă-i noaptea ca o vatră. Şi-am trecut de rea răscruce.
Pelerini prin Indii sînt. Ei trec rîuri, codri, munte şi se fac ei înşişi punte, cînd o ţin spre locul sfînt.
5    Sancho, vezi în zare semne, stelele prin ţar-albastră cum se ţin pe urma noastră, stăruind să ne îndemne?
5    Se adună norii, marea, ca să-i vadă cum măsoară, rînd pe rînd, a mia oară, chiar cu trupul — calea, zarea.
Ce zăreşti pe creste-nalte ? 10   Mori de vînt cu aripi albe? Ori sunt zmeii, năzdrăvanii? Ne aşteaptă — ce înfrîngeri? Sau sunt morile doar îngeri ce-au căzut din cer prin Spânii?
Pelerini prin văi, prin mit, 10    La Benâres, la Madura, îşi întind în praf făptura.
Gîndul lor e dovedit. Omul nu-i decît măsura unui drum de împlinit.
78
79
ÎNGERUL LUMII
APOTEOZĂ
îngerul, paznicul, cînd va pleca din lumea aceasta a mea, îngerul ce va lua?
Va să ridice cetatea
la cer, sau albă etatea
mea, încă vie ziua şi noaptea?
Alege-va-n ceasul din urmă
să-nalţe cu el numai urne
şi sorţi, cari în humă se curmă?
10    Voi-va să mute-n povestea
de sus — materia toată şi vestea? Nimic, vai, din toate acestea.
10
Răsăritul e-atît de bogat în poveşti şi-n lumină că-n 01 ele ce se ridică
rămînem prea jos totdeauna cînd vrem să-1 slăvim.
Apusul de-asemeni îl ştim. Acolo e orga popoarelor
ce-o ascultăm uneori, vag adusă prin nori.
De-o mie de ani aceasta e lauda pe care-o rostim.
Nordul serveşte văilor noastre furtunile rodnice.
Printre punctele — nume de vînturi purtînd — cardinale,
el singurul iscă şi din morminte aurore sublime
şi boreale lumini de-nviere.
Sudul e-amarul prea cald, elementul care prieşte
iubirii, şi care de-aceea
ne va ucide-ntr-o zi
atît pe mine cît şi pe tine.
Din luna aprile lua-va doar curcubeul — în slava 15    unde de toate uita-va.
80
81
ÎN FAŢA UNEI STATUI A SFÎNTULUI GHEORGHE CARIATIDE
într-o piaţă veche mi-e popasul. Adast, să-mi umplu înc-o dată ceasul privind la o statuie de aramă, rămasă-aci din veacuri de candoare. O vrajă-n preajma ei mă cheamă. E simţul care a purces călare cu suliţa balaur să omoare.
io
15
Cînd sfîntul s-a pornit prin cei coclaur să-nfrunte — hotărît, dar fără ură — primejdia, a îmbrăcat armură lucrată-n ochiuri ca din solzi de saur. Cine şi cum îl învăţase-anume că-nvingătorul, dacă vrea să-nvingă, e nevoit să semene cu-nvinsul? Cine i-a spus — lui, focului prin lume, in zale de reptilă să se-ncingă?
20
Sosit de undeva din dimineaţă, se bate-acum la blestemată gîrlă. Cum seamănă în şea, luptînd cu braţul, el însuşi, Sfîntul Gheorghe, c-o şopîrlă!
Cariatide lîngă mare şi-arată prin veşmînt juneţea. Ca de ivoriu bătrîneţea prin luciul marmorei apare.
Cariatide din vechime, în adăstare înţeleaptă, privirea, mersul îşi îndreaptă spre chiparoşi şi ţintirime.
Spre răsărit, spre soare-apune 10    chemate sunt să dea exemplul, Si truda lor e rugăciune.
E legea lor să fie treze,
să poarte-n veci pe creştet templul,
dar niciodat' să-ngenuncheze.
82
83
ORIZONT PIERDUT
DE PROFUNDIS
Cînd anul nu-ţi este prielnic te-ntorci să te-mpaci printre umbre. Undeva în trecut te întîmpină pragul. Cît de aproape una de alta 5    sub crugul albastru, în Lancrăm, îşi stau alăturea cele potrivnice, ziua şi noaptea.
Cît de domol se-mpleteşte insul acolo cu legea. Cît de firesc lîngă vetre se leagă prin vremi volnicia şi soarta, 10    şi cum se revarsă durerea în tîlc mai înalt totdeauna. Trăiesc încă mumele. Unde ele se tînguie-n jale păgînă» unde lacrima cade-n ţărînă, rîndunica mai ia şi acum cîte-o gură de tină să-şi facă sub streaşină casa.
încă un an, o zi, un ceas — şi drumuri toate s-au retras de sub picioare, de sub pas. încă un an şi-un vis şi-un somn — 5    şi-oi fi pe sub pămînturi domn al oaselor ce drepte doim.
84
ÎN NOAPTE UNDEVA MAI E
DRUMUL LOR
în noapte undeva mai e tot ce a fost şi nu mai e, ce s-a mutat, ce s-a pierdut din timpul viu în timpul mut. în Hades e — tot ce-a trecut. Din aheron ticul ţinut vin toate amintirile, în Hades e — tot ce-a trecut, Prierii şi iubirile.
Toţi morţii se duc undeva, fiecare în uimâ lăsînd foc, vatră şi greier, 3    piag, treaptă şi nuc. Răzbat, în cutreier, prin zid, prin aproapele prin patru stihii, prin lăcaşeie vii,
10    prin vămi, depărtatele. Ca norii, ca apele, toţi morţii se duc. Se duc fără griji cu drumul în gînd.
13    Plecînd, cu pleoapele lumina îşi stîng, adînc cunoscînd că ochii-nchizîndu-şi nici unul, nici unul
20   nu va să greşească spre ţinta sa drumuL Nu rareori, totuşi, pe-alocuri, sub crugul înşelăciunii,
2 5    se-mprăştie unii,
ca scrumul, ca fumuL Dar alţii se duc pîn' la spatele lumii, vor faţa să vadă
30    cealaltă a lunii.
86
87
JUDECATĂ ÎN CÎMPUL FRUMOASEI
CUVÎNT PESTE POARTA DIN URMĂ
în satul meu, în Cîmpul Frumoasei, Trecătorule, aceste ţărîne şi lespezi
în preajma turnului, pietrele stau gîndul tău binecuvinte-le.
pe subt plopi. E primăvară şi pietrele — stau, Ceruri înmormîntate
Unele poartă încă inscripţii chirilice. sunt toate mormintele.
5    Este totdeauna ceva ce-n urmă rămîne. Sunt ale părinţilor pietrele —-şi ale părinţilor lor.
Huma e beatitudinea lor astăzi şi mine.
O mierlă neagră cu ciocul de ceară 10    aleargă de pe un mormînt
pe altul, precum îi cere viaţa.
Dar eu mă gîndesc mai departe,
mult mai departe, mult mai departe.,
Mă gîndesc la ziua 15   cînd plugul va trece prin morţi
să-ndrepte faţa.
88
89