V1RGIL BIROU
oameni $1 locuri
din caras  
CU 48 FOTOGRAFII ORIGINALE FĂCUTE DE AUTOR
19 4 0
EDITURA ASTRE1 BfiNfijENE TIMIŞOARA
CAR AŞ
Undeva departe, aruncat la graniţa dinspre Soare-Apune a Ţării, deschilinit de restul lumii printr'tm lanţ de munţi, două râuri şi o pustă, dar mai cu seamă prin sufletul său unic, este aşezat Carasul.
In Căraş Natura a dozat totul cu grijă. Forţele generatoare de Carpaţi ale spasmelor geologice aici şi-au epuizat ultimile svâcniri, totuşi în Căraş munţii cei mai mari nu sunt prea mari, văile nu vor să-şi umfle apele în fluvii, nici câmpia nu-şi desfăşoară întinsul în nemărginire de pustă.
Dacă însă Natura nu a voit să impună prin atribute de ordin pur cantitativ, cu atât mai darnică a fost în profunzime şi în împodobirea reliefului. A ascuns în sânul munţilor aur şi argint, metale care au aţâţat pofte hrăpăreţe în toate timpurile, începând dela agatirşi, poate şi mai demult, trecând prin ro-. manii civilizatori, prin hoarde năvălitoare vremelnice, prin turci şi austriaci jăcmănitori, până la anonimii acţionari belgieni, englezi şi francezi. A îndoliat regiunea între Delineşti şi Dunăre cu zăbranicul cărbunelui aducător de civilizaţie şi mizerie şi a încleştat în pumn de oţel vrerile româneşti la Ocna de Fier şi Recita. Pe coastele munţilor a atârnat păduri de nepătruns, pe plaiuri vii dulci, grădini cu pomi şi flori de fân, iar spre câmpie aurul holdelor preamăreşte dărnicia luxuriantă a Naturii.
5
Virgil Birou
Căraş
Cum e regiunea, aşa e şi omul. La vedere sumară poate nu spune mare lucru. Dar făcându-1 saşi trăiască frământările, va descoperi un exuberant caleidoscop de calităţi. Vom desprinde din privirea lui licărirea unui bizar amalgam de conştiinţă de sine şi de nepăsare, o ciudată împerechiere de spirit critic şi de sentimentalism, de minte şmecheră şi de bonomie. Dacă spiritul critic 1-a desvoltat până la satiră, aceasta o face faţă de sine însuşi în aceeaşi măsură, ca şi faţă de lumea înconjurătoare. Mozaicul întreg se compune într'o rezultantă aproape de cel mai ve~ riiabil donchişotism. Toate acestea însă nu sub masca supărătoare ale unei ipostaze de circumsatnţă, ci spontan şi natural, toate calităţile şi defectele fiind elemente organice ale unei firi simple şi sincere.
Deaceea cărăşanul niciodată nu va fi antipatic. Pentrucă vorbind în limbaj cărăşan, el îşi poartă gama calităţilor sale cu aceeaşi trăire vie, unii îi spun făloşenie, cu care îşi poartă bunăoară un cocoş creasta măreaţă şi penajul pestriţ din coadă. Sunt ale lui şi fără ele n'ar fi   ceea ce este.
Lucian Blaga a spus undeva, că Bănatul reprezintă barocul etnografiei româneşti. Dacă e votrba de un complex pompos de calităţi şi atribute, o intuiţie mai inspirată nici nu se putea găsi. Dar un cărăşan cu duh, sculptorul Ladea, după o scurtă experienţă timişoreană a oftat:
— O fi aci Metropola Bănatului, dar aşa simt cf Bănat numai în Căraş mai este!
Sculptorul Ladea este observator fin/ Căci pusta, ea însăşi lipsită de relief, denivelează şi uniformizează şi caracterele. Dar cele patru văi cărăşene, despărţite de dealuri izolatoare, prezintă patru faţete ale unei culturi minore brodate pe acelaşi fond comun, care s'au desvoltat şi păstrat destul de ferite în intemperiile veacurilor:
Valea Bârzavei, unde satira populară se desvoltă , tropical şi unde furnale şi fabrici dau formă şi conţinut tendinţelor româneşti de neatârnare economică;
Valea Carasului, unde plaiul şi florile nasc cele mai duioase cântece şi hore, locul celor mai vechi coruri ţărăneşti şi locul, unde tuberculoza năbuşă cele mai frumoase hore şi cântece;
Valea Nerei, cu aur lucios îri nisipuri, cu oameni săraci care cântă cele mai frumoase doine şi poartă cel mai împodobit port;
Valea Dunării — în Căraş şi Dunărea e vale — izvor de balade vitejeşti, cu montagnarzii sobri şi cu minieri fără mine, pe care spirit întreprinzător îi poartă până în Siria şi până în Abisinia.
Iar deasupra tuturora, cu pieptul lat cât jumătate de judeţ, Muntele Semenic, dominând liniştit oameni şi cântece, oile şi râurile, ca un tată blând şi păzitor.
*
Celor ce vor să descopere frumuseţile Carasului, Natura singură le stă în ajutor. Nu a presărat cu râpe adânci căile drumeţilor şi nu a opus adversitatea prăpastiilor neatacabile, celor ce vor să-i urce culmile. Turismul în Căraş nu cere eforturi de re-
Virgil Birou
cordman. Oricine poate să ajungă oriunde. Cine face turism pentru delectarea sufletului şi nu ca să adauge încă un trofeu la isprăvile de ieri, să vină în Căraş, Va fi răsplătit din belşug. După fiecare şerpuire de drum, după fiecare coastă de deal aspecte noi, delectări noi. Ca o sirenă te îndeamnă peisajul:
— încă un pas, mai unul, hai şi aci, urcăm şi pieptul acesta! — nesfârşit, cu mii de ademeniri şi cu farmec nespus. Acesta-i cuvântul, ce se potriveşte peisajului cărăşan, farmec. Plăcerile sufletului nu le turbură corpul frânt şi membrelor trudite, la câţiva paşi de la cărare eşti în mijlocul unei naturi nedeformate, care ţi se oferă din plin. Dar niciodată şi nicăiri nu încerci nostalgia părăsirii. Simţi în permanenţă prezenţa omului. Un plast de fân atârnat , într'un copac în aşteptarea iernii, ecoul îndepărtat al unui fluier, un cântec abia perceptibil, ciocănitul estompat al stânjenarilor ascunşi în desişul codrilor, o colibă ce-şi aşteaptă stăpânul, o piatră anonimă de hotar, toate indică prezenţa omului. Nu a omului distrugător de Natură, vandal nemilos în preocupările sale de ordin economic, ci a omului care se integrează organic în Natură, complectându-se până la identificare.
Carasul este situat în Bănat, la graniţa de vest a Ţării. Aşa spune Geografia.
Dar cine a cutreierat Carasul ca mine, stând de vorbă cu oameni şi flori, cu cântece şi locuri, acela va găsi situat Carasul în inima sa.
Pentru totdeauna.
DE VORBĂ CU GHEORGHE MINGEA sau puţină sociologie aplicată.
Am plecat din Timişoara în zori.
In curbă elegantă linia ferată mă duce în jurul oraşului şi-i desfăşoară panorama în plină splendoare de răsărit. Turnuri de biserici, castele de apă şi coşuri de fabrici accidentează orizontul viorint. Fumul slab, ce iese din coşuri, arată, că oraşul nici la ora asta nu se odihneşte. Prin ceţurile dimineţii co-perişele răsfrâng raze de aur. Un galben pal pluteşte deasupra lor despărţind masivele clădirilor de albastrul întunecat al cerului.
Uruitul metalic al podului aruncat peste Bega întrerupe brusc reveria. încă două minute şi în faţa trenului pusta timişană îşi deschide larg cuprinsul. Sunt cam obosit. Peisajul de pustă nu-mi poate reţine atenţia. Aseară la masa de bun rămas, am întârziat cam mult şi sculatul de dimineaţă, sau des-
Virgil Birou
De vorbă cu Gheorghe Mingea
părţirea, mi-a umplut gura de amăreală. Aud ca prin vis tachinările prietenilor:
— Deci iar în Căraş?
— Iar în Căraş!
— Măi, să-mi aduci albastrul cerului de pe Valea Carasului, galbenul cromului dela Moldova nouă, sau veche, unde o fi, şi negrul cărbunelui din Anina, să vă fac eu peisajul bănăţan, mă, că voi nu-1 ştiţi face, mă, se ambiţiona pictorul după a nu ştiu câta halbă de bere.
Pictorul, siluetă fină cu degete subţiri şi lungi, nu s'a născut pe meleaguri bănăţene, dar armonia liniilor şi culorile de intenzitate caldă ale peisajului bănăţan i-au legat sufletul de Bănat.
— Mie să-mi aduci un bolovan de aur din Ne-ra, îşi etala pretenţiile poetul veşnic în goană după editor.
— Oare fi-va adevărat, că trebue «ă iei în gură o bucată de cărbune, când cobori prima dată în mină? întrebă grijuliu Sculptorul. întrebarea a fost blândă, dar viza direct slăbiciunea niea pentru bazinul negru al Aninei.
Numai istoricul asculta liniştit poveştile mele despre un Căraş minunat. Doar din când în când arunca priviri semnificative către ceilalţi.
Şi aşa până la ore mici. Când ne-am despărţit, ne-am îmbrăţişat cu promisiunea solemnă, că voi aduce fiecăruia ce-i doreşte inima. Pictorului raze de soare din Căraş, sculptorului tipuri noi, iar poetului tot aurul Nerei.
Trenul goneşte întins până la Voiteni. Aici face
o întoarcere de 90 de grade spre Recita. Ritmul sacadat al liniei drepte se transformă pe neobservate în şerpuiri dulci în jurul colinelor. Căldura dimineţii şi ondularea lină a vagonului îmi produc o mole-şelă vecină cu somnul. Cu ochii întredeschişi privesc peisajul, dar simţurile percep lucrurile dela distanţă, ca printr'un ochian întors. O tablă imensă, înfiptă în doi pari, fâlfăe vertiginos prin geamurile vagonului:
Viile Perla Bănatului.
Tabla dispare şi sunt prea obosit să mă ridic până la geam. Mai văd undeva departe, pe o colină, un castel de grof, apoi pleoapele mi se închid obosite.
Oprirea mai lungă a trenului mă deşteaptă. In timpul somnului compartimentul de clasa treia s'a populat. O femee îmbrăcată în negru şede tăcută lângă mine. Bagajul, un coş cu mânerul deacurme-zişul, 1-a aşezat lângă picioare. Cearcănele vinete din jurul ochilor şi atitudinea ei tristă arătau că nu de mult a trecut printr'o încercare grea.
In faţa mea doi ţărani ir plină vârstă discută daraverile lor. Mai în fund, la geam, un caporal cu statura de copil vorbeşte cu cineva de pe peron. Chipiul tras pe ochiu şi vestonul descheiat la gât sfidează vădit disciplina din cazarmă. Aici se poate, căci în apropiere nu-i nimeni să-i facă observaţii. In celalalt colţ al vaporului un soldat cu faţa tuciurie s'a tolănit pe bancheta de lemn şi-şi plimbă ochii pe plafon; Privirea întoarsă în lăuntru şi zâmbetul tâmp ce apare din timp în timp pe buzele vi-r ete dau de bănuit,  că parapanghelul  de pe acum
10
11
De voi bă cu Gheorghe Mingea
savurează bucuria concediului şi plăcerile întâlnirei cu Gherghina.
Ţăranii au părul roşu şi creţ, iar picioarele lor sunt vârîte în obiele roşii. Pe cap poartă pălărie neagră, cu bordurile întoarse cuminte în sus. Unul e scurt şi îndesat. Pe faţa roşie musteţele se sburlesc aspre ca peria. E fără bagaj. Celălalt e lung şi deşirat. De băţ are legată o traistă voluminoasă. Cu toată căldura începutului de vară amândoi poartă laibăre de lână împodobite cu şuitaşuri vinete.
Cel fără bagaj povestea:
— Fusei la Tormac după cai, că la Gătaia nu căpătai.
— Ai aflat ceva?
— Am aflat. La Friţ am aflat doi mânzi buni. I-am şi căpărît.
— Ii iei pentru _ţârgoyină?
— Ii duc la târg la Văsiiova odată cu boii deia vermeşan. Dar caii mai rămân la Friţ până către târg.
Somnul mi-a sburat din ochi. Trenul s'a oprit la Berzovia, unde linia se bifurcă spre Recita şi spre Oraviţa. Am întrat în plin Căraş şi în plină arheologie.
Multă cerneală s'a vărsat pentru a se stabili dacă străvechiul Bersobis datează numai din timpurile invaziei Romanilor în Dacia, sau origina lui se pierde în negura timpurilor dacice, sau agatirse. In special istoricii unguri au avut mult de furcă cu el. A-ceşti mari meşteri ai mistificărilor l-au aruncat când la cursul superior al râului Bârzava, când în hota-
12
rul Caraşovei, ba s'a  găsit unul,  care I-a coborât tocmai la Sasca.
Fapt este, că Trăia n a ridicat un oraş puternic peste un aşezământ străvechi  Plugurile ţăranilor au desvelit ruinele în 1783. Inginerul cameral Braun a ridicat planuri precise despre edificiile descoperite şi le-a înaintat Direcţiunei miniere din Oravîţa. Aceasta ordonă continuarea săpăturilor. Un funcţionar supra-zelos al Direcţiunii însă face raport Curţii din Vie-na şi lucrurile se încurcă, deoarece guvernul austriac interzice orice lucrare la săpături. Motivele nu le cunoaştem bine, dar se pot bănui. Ţăranul valah, dispreţuit şi hulit, este întrebuinţat  de guvern doar ca vită de lucru la canalizări şi drumuri făcute în interesul şi pe pământurile coloniştilor streini aduşi nu de mult în Bănat. De ce să vadă el urmele unui trecut măreţ, care a fost trecutul său, de ce să descifreze pe cărămizi şi inscripţii cuvinte, care au fost şi sunt limba sa? De ce să se dea conţinut viu unei tradiţii, care s'a permanentizat indestructibilă în cursul şi în obida atâtor secole în sufletele acestor valahi visători şi leneşi? N'au încurcat ei şi aşa mersul liniştit al colonizărilor cu nenumărate răzvrătiri şi revolte?
Hotărît lucru, interesul guvernului din Viena nu a fost acesta. Numai că soarteâ a voit altfel. Birocratismul austriac a fost cel mai formidabil birocratism, ce s'a pomenit vreodată. Până ce ordinul de oprelişte a ajuns la faţa locului, ruinele au fost scoase la lumină aproape în întregime. Iar localnicii făceau haz pe spinarea stăpânirii neputincioase.
Aşa au ieşit la iveală şanţurile «.astrului şi ur-
13
De vorbă cu Gheorghe Mingea
mele întăriturilor, care se înfindeau până sub satele vecine. S'a desgropat vatra oraşului, coridoare, bolţi, fundaţii, scări, apaducte şi canalizări, temple şi vile, ulensilii de fier şi vase de pământ. S'a găsit chiar şi închisoarea.
Edificiile aveau aceeaş împărţire, ca şi cele din Fompei. Cu peristil, cu calidarium şi frigidarium, cu tot confortul unei civilizaţii avansate.
Guvernul din Viena nu s'a dat bătut. In 1796 a dispus „regularizarea" imediată a satului. Regularizare înseamnă sistematizare, dar pe atunci în mâna guvernului austriac regularizarea însemna un mijloc ccercitiv de gradul al doilea, aplicat românilor bănăţeni cu predilecţie uimitoare. (Mijlocul coercitiv de gradul trei era aprinderea satului din mai multe părţi). însemna nici mai mult, nici mai puţin ca mutarea satului din locul său originar într'alt loc stabilit de înalta cârmuire. Bineînţeles numai din motive urbanistice şi de siguranţă a locuitorilor...
In cazul de faţă s'a dispus, ca regularizarea să sa facă exact peste ruinele desgropate de curând. Scopul măsurii luate în acest fel e străveziu: s'a urmărit, ca ţăranii tentaţi de cărămizile şi celelalte materiale de construcţie ce se găsiau la faţa locului, să distrugă singuri ruinele. Pe-de-altă parte zidurile erau foarte groase, în unele locuri grosimea atingea doi metri. Demolarea lor era atât de anevoioasă şi atât de costisitoare, că uşor ar fi putut lua pofta valahilor să-şi ridice satul tot în acel loc şi să-i facă să plece.
Insă nici regularizarea nu a mers tocmai după placul celor de sus. Berzovienii iubitori de glie au
rămas pe loc. A fost necesară o persuaziune mai energică din partea guvernului, căci regularizarea începe abia la 1803.
Azi între Mureş şi Dunăre toţi bănăţenii spun satului Jidovini. Asta nu din cauza că în sat ar fi jidovi. Nici nu se ştie să fie fost de vre-o 5—600 de ani, de când se cunoaşte mai deaproape istoria satului. Un singur istoric s'a căznit să demonstreze, că Jidoviniul ar fi fost întemeiat de jidovii care s'au refugiat aci dupăce Titus a ocupat Ierusalimul. Dar acest istoric a fost ungur.
Un cărăşan mucalit mi-a explicat origina numelui. După teoria lui, în concepţia eărăşană noţiunea de jidov este indisolubil legată de pistrui, păr roşu şi creţ şi de gheşeft. Cum mulţi berzovieni au părul roşu şi creţ şi cum din băbăluc sunt recunoscuţi drept foarte buni târgoveţi, bănăţenii n'au avut ne-voe de prea multă fantezie, să le poreclească satul Jidovini. Sunt puţine sate în jur, în care ei să nu-şi fie manifestat aptitudinile comerciale. Iar când localnicii s'au desmetecit, jidovinenţii erau peste şapte ţări cu cumpărături, cu tot.
Nu ştiu cât adevăr cuprinde această toponimie cu gust prea personal, cert este, că şi situaţia geografică a satului favorizează înclinările dc ordin mercantil ale locuitorilor. Aşezaţi la străvechiu nod de căi de comunicaţie şi în imediată apropiere de Văsiova, locul celor mai renumite târguri de ţară din regiune, ei scormonesc neobosiţi satele de pe cuprinsul unui judeţ şi cumpără şi vând tot ce se poate vinde şi cumpăra. Când în părţile de jos piatra a zdrobit prunele, ei aduc ţuică din jurul Reciţei, iar
14
15
Virgil Birou
cfind inundă Berzava, ei pleacă la pustă după grâu. Afară de aceasta comerţul de animale spre Recita, Timişoara şi Lugoj mai tot prin mâna lor trece.
Bucuros că pot întrerupe monotonia călătoriei de unul singur şi că pot sta de vorbă cu un târgo-văţ veritabil din Jidovini, mă amestecai pe neaşteptate în vorbă:
— Spune-mi, rogu-te, ce fel de târg făcuşi cu neamţul, de-ţi ţine caii atâta vreme, că până la târgul Văsiiovei mai este vreme lungă?
Roşcovanul se întoarse către mine, mă examina un moment,, apoi îmi răspunse tot cu o întrebare:
— Dar de unde vii dumneata, domnule, caprin părţile noastre nu te-am mai văzut?
Precauţiunea este cea mai de seamă calitate ce se cere unui gheşeftar bun. Vis-â-visul meu nu pare a fi lipsit de ea. A trebuit să-i vorbesc destul de mult ca să-1 conving, că nu am nimic de a face cu Percepţia şi că nici cai nu vreau să cumpăr. Abia atunci i s-a deslegat limba, când i-am povestit unele dara veri neplăcute, pe care le-am avut nu demult cu oamenii răi dela Percepţie. Atunci s-a prezentat cuviincios:
— Mă recomand Mingea Gheorghe, cu prietenul meu Ogherlaci Ion.
Am strâns două mâni aspre şi masive.
— îmi pare bine de cunoştinţă. Dar nu-mi spu-seşi ce ai făcut ca neamţul?
Gheorghe Mingea n'a mai putut ocoli răspunsul:
— Să vezi, domnule, cum a fost. Am un prieten vechiu la Gătaia, cu care mă ţin ortac de multă vreme. El 1-a cunoscut pe Friţ, că-s vecini cu satele.
De vorbă cu Gheorghe Mingea
Alalt&eri mi-a trimis vorbă, că neamţul are doi mânzi buni pe care i-a scos de vânzare. A fost cu el la Ciacova şi a căpătat douăsprezece mii. A încercat la Deta, la Buziaş, dar n'a avut noroc. Vreo ciouă săptămâni a umblat pe la târguri, însă pilarii parcă s'ar fi vorbit, nu i-au dat preţul. El ţinea morţiş Ia treisprezece mii Dela târgul Lugojului a plecat negru de supărare că a pierdut atâtea zile de lucru şi că nu i-a dat din prima zi.
M'am dus ieri dimineaţă la el. Mândreţe de cai, domnule. Când i-a scos din grajd şi i-a plimbat prin ogradă, le tremurau nările şi le juca soarele pe şolduri, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la ei. I-am şi spus neamţului:
— Frumoşi mânzi ai, jupâne, pun rămas că ai căpătat pe ei opt mii ca nimic!
Neamţului i-a venit să leşine:
— Tum'ta baţi joc la mine, cai de şinsprezeşe tum'ta tai opt, tum'ta nu fi pun la cap!
Am înţeles că neamţul dracului se ţine tare şi atunci l-am luat cu mereuţul. Pe la amiazi ne-am ajuns la douăsprezece mii şi cinci sute. Când să batem palma, iese neamţul cu farba, că el ar mai avea nevoie de cai câteva zile, că a început să care gunoi şi dacă nu cară cu două trăsuri, rămâne în urmă de tot cu lucrul câmpului. Am1 mirosit eu dela început, că neamţul a pierdut prea mult timp umblând pe la târguri, dar mi-a mai şoptit ortacul dela Gătaia, că neamţul trebue să plătească o amendă pentru ceva tutun pe care a uitat să-1 anunţe. Am început deci târguiala din nou şi pe la trei după amiazi m'am lăsat înduplecat să nu iau caii cu mine, ci să-i Ia*
16
17
Virgil Birou
De vorbă cu Gheorghe Mingea
la el. Drept zălog i-am cerut cărţile. Neamţului nici n'a voit să audă aşa ceva şi eu iar am dat să plec. Din poartă însă neamiţul m'a chemat înapoi. El ştia ca şi mine, că nimeni nu-i mai dă aşa preţ de acasă. Spre înserat, în sfârşit, am ajuns la înţelegere. Ii las caii până către târg,, el îmi dă cărţile neiscălite, iar eu îi dau trei mii jcăjpară.
Cunoscând! sgârcenia proverbială a şvabului întrebai într'o doară:
— Ai prânzit la neamţ?
Mingea protestă vehement faţă de această insinuare:
— Nici vorbă, domnule, de prânz. Fir'ar al dracului de neamţ nici cu un şol de lapte nu m'a îmbiat. Când am ajuns seara acasă, de foame numai stele roşii am văzut cu ochii!
Un zâmbet gras se furişă peste mutra prietenului său,
— Nu ţi-e teamă, că neamţul scoale cărţi noi şi-i mai vinde odată, sau că-i slăbeşte prea tare cu lucrul?
— Târgu-i cu zgoadă, domnule. Dar neamţul nu face d'astea şi ţine bine mara. Ş'apoi am lăsat pe ortac să se uite din când în când la cai.
Iar mai târziu adaogă oftând:
— A fost greu până am1 scos cărţile dela neamţ! Vârî două degete în buzunarul larg la laibăru-
lui să scoată o ţigaretă.
Nu termină însă gestul şi se întoarse către tovarăşul său:
— Ioane, tu nu dooneşti!?
Pe buzele! lui Ion flutură un moment răspunsul optativ, dar îngheţă pe loc. întrebarea a fost mai mult confirmarea unei situaţii împlinite, căci Gheorghe nici nu aşteptă răspuns, ci se ridică şi se îndreptă către colţul opus al compartimentului:
— Camarade* dă-mi voe!
Camaradul se întoarse dela geam, se uită odată la roşcovani oarecum atins în ţâfna de caporal, apoi deslipi de sub tuleele subţiri mucul şi-1 întinse fără vorbă. Roşcovanul însă ştiu să-1 desarmeze:
— Dela Sebeş?
— Dela Sebeş!
întrebare inutilă, căci pe chipiu şi pe veston se putea citi numărul regimentului dela Caransebeş, regimentul de casă al cărăşenilor. Dar bună pentru a începe o conversaţie.
— La care?
— La a doua.
— Feciorul meu e la a opta. Mingea, Pavel Mingea. Dar el încă nu-i caporal.
— II ştiu pe Pavel, se îndulci caporalul. Vine şi el luna viitoare.
Roşcovanul schiţă un gest de mulţam, veni la loc şi deschise din nou vorba cu prietenul: —' Tu unde zici c'ai fost?i
— Fusei la Şama după vin şi acum mă reped la Recita cu proba.
— Al tău l-ai vândut tot?
— Ba şi acum e în vase. încă nu s'a ostoit şi mi se pare oă are şi ceva acreală. Ăsta dela Şama e dulce şi tare. Ce vrei, vin de doi ani!
Virgil Birou
De vorbă cu Gheorghe Mingea
Arătă spre traistă, în care o ploscă îşi rotunjea burta.
— De ce nu probeşti să le amesteci? Insinuarea veni ca untul pe rană;
— Păi o să fac eu ceva, dacă văd că aşa nu-I pot trece. La Recita îl beau lucrătorii şi craşovenii, numai tare, să fie şi lesne.
Vorba lunganului era mulcomă  şi tărăgănată. Insă sub aspectul molan simţeai ascuns vulpoiul veşnic în pândă. N'aş îndrăzni  să  jur,  că proba din ploscă nu era tocmai rezultatul unei manopere de or din combinatoriu.
Trenul se puse în mişcare. In dreapta şi în stânga liniei dreptunghiuri verzi de! porumb alternează cu holde galbene de grâu. Pe fundal se profilează viorint dealurile Bocşei şi ale Ocnei de Fier. Atâta culoare şi atâta forţă radiază câmpia, că nu mă pot deslipi de ea.
— Frumoşi bani scoateţi voi de aici!! Cel cu caii răspunse precaut:
— E frumos câmpul, n'am ce zice, dar dacă neam lăsa numai la asta, nu am ajunge departe.
— E mare cheltuiala, domnule, întări ca un ecou molanul.
Gheorghe Mingea trase câteva fumuri şi cerând din ochi aprobarea tovarăşului său, îmi explică:
— La târgul mare dela Văsiova trebue să fac cel puţin şapte-opt mii de lei. Am pământ, două Ianţe la vale şi vre-o opt pe coastă. Dar tata-i neputincios şi nu-mi poate fi de ajutor. Trebue să iau năimitori. Fecioru-mio, Pavel, mai are un an până scapă dela cătănie. Până atunci în fiecare lună tre-
bue să-i trimit câte ceva, ca să trăiască bine cu şar-jii. De fiecare dată, când vine acas, duce cu el o damigeana de ţuică, sau de vin. Din când în când câte o gâscă îndopată. El are două fetiţe. Astea tre-buesc îmbrăcate. Apoi unde pui cheltuiala casei? Şi tata-i mort, dacă nu are în fiecare zi pachetul cu tutun!
Luat cu binişorul, Gheorghe Mingea îşi desvălue necazurile. Cu multă gravitate în voce povesteşte, cum s'a stricat tatăl său după răsboi, când a aflat, că Ion, fiul său cel mai mare, nu mai vine din Albania. El, Gheorghe, pe vremea aceea încerca să iese din Rusia pe la Vladivostoc şi de trei ani n'a mai avut nici o ştire dela cei de acas.
Pe Ion un atac de malaria 1-a doborft chiar în timpul evenimentelor dela Salonic. Austriacii, nepu-tându-1 transporta în debandada retragerii, l-au lăsat într'un lazaret. Camarazii întorşi între timp au adus veşti dela el şi moşul îl aştepta din zi în zi. Ion întârzia. A trecut revoluţia, a trecut Crăciunul, au înmugurii! pomii şi a venit şi Sfântul Ilie, care a adus trupele române, dela Ion nici o veste. Toamna, târziu, a sosit la Primărie o scrisoare cu multe ştampile şi scrisă într'o limbă pe care nimeni nu o cunoştea. Doar două nume au putut descifra: Pavel Mingea şi Ion Mingea soldat la Regimentul 43.
Vinerea viitoare un avocat din Recita a tălmăcit-o. Crucea Roşie Franceză înştiinţează Primăria, că Ion Mingea, soldat la Reg. 43 austro-ungar, fiul lui Pavel Mingea, se găseşte înmormântat împreună cu mai mulţi soldaţi glorioşi ai trupelor) aliate teritoriale şi coloniale, într'o  groapă comună la Janina.
20
21
Virgil Birou
Avocatul, care pe vremea aceea a cătănit în Bosnia, a mai adaus, că ar fi auzit de o epidemie de coleră ce a bântuit după retragere.
Patru zile dearândul moşul n'a ieşit din birturi. Când l-au dus acasă, numai figură de om nu avea.
Cincisprezece luni a bolit şi poate nici nu s'ar mai fi sculat, dacă venirea neaşteptată a lui Gheorghe din Rusia nu i-ar fi dat puteri. La câteva zile, cu boala în oase încă, a poruncit să prindă caii Şi să aducă trăsura în faţa casei. A urcat în ea o saltea, o perină şi s'a ghemuit pe ele.
— Mergem la Bocşa, la notarul public!
— Dar tată, drumu-i greu şi tu eşti beteag. Trăsura te scutură. Să mai aşteptăm!
-—• Nu mai aşteptăm nimic. Adu-mi o pătură şi cheamă pe vecinul Rusalin! La Bocşa vom găsi al doilea martor!
Aşa au ajuns la notarul public.
— Ii las, domnule, tot binele, şi cei mişcător şi cel nemişcător In pierit. Chiar dacă mă scoate din casă şi mă aruncă pe drumuri! Ce am pătimit eu în doi ani de zile, numai Dumnezeu ştie!
Gheorghe însă nu 1-a scos din casă. L-a grijit, 1-a căutat, până de bine de rău l-a pus pe picioare.
— Nu moare omul, cât se ţine pe picioare şi odată ridicat, tot va fi bun de ceva treabă, şi-a spus Gheorghe, căruia pribegia prin atâta amar de lume i-a deschis ochii. Nici de râsul lumii n'a vrut să se facă, deoarece copilul său, Pavel, a crescut şi a ajuns la vremea de însurat şi ce fată ar fi venit după el, într'o familie, unde copilul a scos din casă pe tată-său?
De vorbă cu Gheorghe Mingea
Şi aşa, cu timpul, starea bătrânului s"a îmbunătăţit, dar de lucru nu a mai fost bun. Când a fost treaz, a păzit gâştele prin pruni, sau a grijit de casă când ceilalţi erau la câmp. Dar cât ce a luat o înghiţitură de ţuică, a început să plângă după copilul său prăpădit prin streini, care nici groapă cum se cade nu are. Lacrimile şi amarul au cerut altă ţuică, până când moşul se ameţea de tot. Urma deobiceiu o boală de câteva zile. Mirare că-1 mai ţine pământul!
Ii întrerupsei povestirea cu o întrebare, care mă chinuia demult:
— Acum spune-mi, te rog, ce se alegea de moşul, dacă Doamne fereşte, şi dumneata rămâneai prin Rusia? Ce se alegea de casa voastră şi de toată familia? De ce nu vreau bănăţenii să facă mai mulţi copii?
—- Facem noi, domnule, dar e foarte greu până-i aduci la brazdă. Şi când sunt mari, ce să le dăm? Că sărăcia noastră abia ajunge pentru noi!
Conducătorii bănăţenilor, chemaţi şi nechemaţi, s'au ocupat mult cu problema alarmantă a depopu-lării Bănatului, şi cu ravagiile sistemului de un copil, sau de niciun copil*). S'au cercetat la faţa locului cauzele şi origina, s'au întocmit monografii sociale cu multă trudă şi interes, s'au propus chiar remedii. Dacă toţi sunt de acord, că-i păcat să se lase în pă-
*) Cercetări serioase în acest domeniu au făcut Dr. I. Ncmoianu, directorul Spitalului de copii din Timişoara, T>r. P. Rămneaitţu dela Universitatea din Cluj şi Dr. C. Grofşo-reanu, preşedintele Institutului Social Banat-Crişana cu câţiva echipieri ai Institutului.
22
23
Virgil Birou
De vorbă cu Gheorghe Mingea
răginire rasa de valoare a bănăţenilor şi că-i crimă împotriva românismului să nu lupţi pentru salvarea ei, în ceea ce priveşte aprecierea fenomenului social, ca atare, dar mai cu seamă în analizarea sufletului bănăţean şi a structurii sale intime părerile sunt foarte diferite. Unii dau vina pe şvabi, afirmând că românii ar fi învăţat dela aceştia practica sistemelor nenorocite. Constatarea poate fi valabilă la câmpie, unde bănăţenii au în vecinătate mase mari de şvabi. Dar în Căraş, atât pe văi, cât şi la munte şi în toate locurile, unde românii sunt mai feriţi de contactul eu ei ? De ce au slăbit satele de pe văile Carasului, când tocmai în unele din ele bănăţenii au mulţi copii?
— Cauze economice şi situaţia materială precară, răspund alţii, care nu se grăbesc să aducă un verdict condamnatoriu pripit şi care cunosc stările din Bănat mai de aproape.
— Unde sunt guri mai puţine, se mănâncă mai mult şi mai bine, decretează teoria burţii sociologii mai aprigi.
Aceştia din urmă stau departe de sufletul ţăranului. Contactul lor cu ţăranul bănăţan a fost doar de interes electoral. Crezui c'ar fi interesant să-i comunic lui Mingea aprecierile sociologilor din această categorie. Isbucnirea lui fu instantanee:
— Dar ce trai bun poate fi acela, când trebuie să duc la oraş toate bunătăţile din casă, laptele, untul, mierea, puii, poamele şi strugurii cei mai frumoşi, lâna şi ponievile şi să las acasă numai ce la oraş nu are preţ?i Trai bun este acela, când ţăranul numai la zile mari, la Crăciun şi la Paşti bagă cocoşul
24
în oală, sau când e bolnav, el sau cocoşul? Când restul anului trăeşte cu fasole şi curechiu şi cu ne-slârşita zeamă de crumpi?
Ţăranul meu a devenit serios, când a aflat ce părere au despre el domnii dela oraş, pe care el îi ţine în domnie. îmi veni în gând alt sociolog de o-cazie, care într'o revistă din Timişoara căuta să demonstreze cu toată seriozitatea, că ţăranii bănăţeni numai din cauza unei stări de demoralizare josnică, r.umai dintr'un sentiment de egoism! bruta] şi de comoditate exagerată nu fac copii. I-o spusei şi asta convorbitorului meu roşcovan. A stat un moment pe gânduri, parcă nu i-ar fi venit «ă creadă auzului, apoi răspunse acru şi apăsat:
— O fi şi aşa, că domnii ştiu multe. Dar şi noi ştim ale noastre. Decât să facem copii şi să rămână slugi, mai bine nu-i facem!
Ţăranii nu-şi mai puteau ascunde amărăciunea. Oprirea într'o gară însă schimbă firul conversaţiei:
— Am ajuns la Văsiova, domnule!
Gară fără însemnătate la vedere, dar localitatea este de o copleşitoare importanţă economică în relaţiile cărăşene. Târgurile de ţară ale Văsiovei sunt evenimente. Ele sunt aşteptate cu multă înfrigurare de ţăranii, cu dările în restanţă şi de meseriaşii dornici după câştig. Aici îşi dau întâlnire cojocarii din Lugoj cu turtarii din Oraviţa, olarii din Biniş cu ţărvenii din Greoni, tăbăcarii din Bocşa şi opincarii din Ducnecea cu toţării din Timişoara, căbănicerii din Sasca cu pîlarii de cai dela Ciacova. Nu există meserie, sau industrie casnică, fie cât de modestă, care să nu fie reprezentată la acest târg.   Două sate şi
25
Virgil Birou
câmpia dintre ele ?e transformă într'un imens bazar, cu alee formate din rânduri de şatre şi străzi din căruţe ţărăneşti întoarse cu inima una către alta.
Lingurari, cârnăţari, tinichigii, uiegari, cărbunari, pescari şi ghicitori, cartaşi şi cerşitori se adună din toate colţurile Bănatului. Iar printre şatre mişună populaţia a trei judeţe. Aproape tot a doua şatră e cârciumă. Acolo se veseleşte Ghiţă Briptă după ce şi-a cumpărat o pălărie nouă, bând preţul a încă trei. Pălăria cea nouă a pus-o peste cea veche. Aşa-şi petrece, cu două pălării pe cap, să vadă lumea că nu a venit degeaba la târg, ca oricare gură-cască. Lăutarii sunt daţi naibii, aşa-ţi cântă de la inimă, că pleci pe jos dela târg. Dar şi precupeţii unşi cu toate unsorile o păţesc câteodată, multe perechi de cai au rămas în şatrele dela Văsiova.
Aici îşi vând mai cu preţ ţăranii de la vale grâul, porumbul, ovăsul, varza, ardeiul, caii, boii, vacile, şi viţeii, lâna, brânza şi oile şi îşi cumpără cu preţ mai avantajos, cred ei, cele trebuincioase casei. Aici se leagă prietenii între locuitorii din părţi diametral opuse ale judeţului, prietenii care vor forma baza unor legături de decenii. Şi aproape nu este om, care să nu facă o învârteală la târgul dela Văsiova. Căci târgul nu e numai un simplu schimb de ordin economic. După truda şi monotonia unei munci neîntrerupte, după nesiguranţa şi îndoiala de atâtea luni, fi-va recolta bună, avea-vor preţ grânele, târgul vine ca o descărcare, ca o uitare a tot ce a fost necaz şi otravă. El vine ca ploaia după secetă...
Trenul vesel că a scăpat de monotonia pustei sdrănută pe nări jucăuşe caiere de aburi.
De vorbă cu Gheorghe Mingea
Poate contribue la sburdălnicia iui şi râul Bâr-zava, care îşi şopteşte povestea la doi paşi de linie. Aici curge curată şi străvezie, limpezită de uleiurile şi scursorile fabricilor de sus. In unele locuri îşi strecoară undele prin bruscălani cu frunze imense, prin tufe de răchită nesti abătută şi atât de deasă, că abia-i bănueşti calea prin desiş.
Din dreapta stânci aspre şi reci se îmbulzesc ameninţătoare, gata să strivească trenul pentru obraz-nicia cu care le scuipă fumul în faţă. Pe alocuri brâul de stânci de retrage, lăsând loc unor poieni cu fânul până la brâu, îndemnare irezistibilă la un Weekend fără sfârşit. Folomoace de aur săgetează aerul dimineţii, cântăreţii codrului s'au trezit de mult.
Aur, smarald, splendoare.
Mă întorsei din nou către ţăranul sociolog:
— Ce gânduri ai cu fetiţele?
O umbră se aşternu peste faţa lui:
— Asta-i, domnule, singurul lucru pe lume, care mă munceşte.
— Nu sunt sănătoase?
— Ba sunt sănătoase ca doi bujori, domnule. Mi se umple inima de bucurie când le văd alergând vesele prin curte. Buba-i altunde!
— Unde?
— Nu ştiu, domnule, să-ţi spun, ori să nu-ţi mai spun, că ajutor nici dumneata nu cred că-mi poţi da. Dar văd că ai inimă pentru necazurile noastre şi am să-ţi arăt lucrurile aşa cum sunt.
Umbra de pe faţă se mai îngroşă. Cu fraze repezi şi întretăiate povesti:
— Am spus, domnule, că toată averea mea sunt
26
27
Virgil Birou
cde zece lanţe de pământ, opt pe coastă şi două la val«, Faţă de alţi ţărani din sat stăm destul de bine, pentrucă nu are orişicine  două lanţe la vale. Acum, cât timp rămânem la un loc,  tata, nevastă-mea şi cu mine, fecioru-mio şi familia lui, din pământ şi din ce mai câştig eu cu târgovina, trăim mulţumitor şi nu ducem lipsă de nimic. Dar vremea trece, fetele cresc şi va trebui să mă îngrijesc de măritiş. Pe una trebue s'o dau din casă noră undeva şi trebue să-i fac parte. Un lanţ la vale şi doua-trei la deal, cum ne-om înţelege. La cealaltă trebue să aduc ginere. Ginerele iarăşi nu poate să fie prea bogat, căci un băiat cu avere nu se bagă la pământ puţin şi slab.  Ori pământul de pe coastă trebue muncit din greu, ca să dea ceva cucuruz. Nu se ştie cât va târpi ginerele. Căci uşor se poate întâmpla, ca într'o zi să lase casă, nevastă şi tot chinul şi să se ducă frânar la Bocşa, sau între în vere la Recita.
— Acolo va trăi mai uşor? Cât poate câştiga el acolo?
— Nu despre câştig e vorba, domnule. Copii noştri sunt învăţaţi de acasă cu trai mai modest. Câştigul de 50—60 de lei pe zi, ce-1 au într'o slujbă ca asta, le va părea foarte mare. Apoi faptul, că în timpul liber se pot plimba printre domni, căscânri gura la ferestrele mari ale prăvăliilor şi că în fiecare Sâmbătă seara se pot duce în strada gării la muieri, le va face serviciul uşor. Oraşul are destule momeli pentru cei slabi de înger fşi-i poate face să uite de soţia lăsată acas. Avem noi câţiva în sat, cart au plecat la oraş după slujbe ţărani buni şi s'au întors stricaţi, de nu mai poţi face azi nimic din ei.
De vorbă cu Gheorghe Mingea
— Şi nu-i chip să legi pe ginere de casă aşa fel, ca să nu-i vină să plece?
— Ba ar fi una. Să-i dau averea toată din viaţă. Dar atunci se poate întâmpla, ca după o ceartă să ne scoată pe toţi din casă şi să rămânem pe drumuri la bătrâneţe.
—- Nu s'o nimeri tocmai ginerele dumitale să fie aşa de rău1
— Se poate să nu fie, dar se poate să fie. Norocul omului nimeni nu-1 ştie. Ca să cunoşti un om, trebue să mănânci un vagon de sare cu el. Aşa spune zicala. Pe Achim Pia după optsprezece ani l-a scos din casă ginere-su, Ion Cuşu. Moşu Achim i-a dat averea, că Ion a fost copil lucrător şi bun şi multă vreme treaba a mers bine. Dar deodată lucrurile s'au stricat. Când a murit vecinu-sâu, Todor Roşu, lui Ion i s'au aprins călcâele după văduvă. A a-vut copii de însurat, măgarul. Şi dacă aceştia nu l-ar fi luat de piept, azi Ion Cuşu ar fi ortăcit cu Lena Roşu în casa lui Moşu Achim Pia, iar socrii ar fi cerşitori pe drumuri, sau năimitori la gazde.
— Dacă aşa stau lucrurile, de ce nu vorbeşti cu feciorul dumitale să mai facă copii, dar dacă vei a-vea norocul şi de vre-un nepoţel?
— Dar domnule, dacă voi avea mai mulţi nepoţi, pământul se va împărţi şi mai mult!
— Nu trebue să-i laşi pe toţi acasă, la pământ, mai sunt meserii, îi poţi trmite la Recita, la fabreiă, sau îi poţi da la şcoală, dacă învaţă bine. Dumneata eşti sănătos şi voinic şi văd că ştii să te învârteşti în lume şi ştii să câştigi bani ca să-i creşti!
— Ai dreptate, domnule, sunt sănătos şi voinic
23
29
Virgil Birou
De vorbă cu Gheorghe Mingea
şi ştiu cum se câştigă banul. Şi tare mult aş vrea să ani şi doi-trei nepoţi. Că pentru nepoţi pirotesc eu nopţi dearândul prin gări şi birturi, aşteptând trenuri şi târguri şi pentru ei mă dărâm de oase, iarna-vara, pe drumuri hodorogite, umblând după târgovină. Mi se rupe inima când mă gândesc, că numai cu fetiţele mi se stinge viţa şi-mi rămâne numărul pustiu. Am vorbit cu Pavel şi voi mai vorbi. Dar mai sunt muierile, care au şi ele gândurile lor. Ce se întâmplă, c'acă — Doamne fereşte — mor înainte de vreme? înainte de a fi putut aduna ceva pentru copii? Că dacă noi am dus o vieaţă chinuită, n'am vrea, ca şi copiii noştri să' chinuiască la fel! Ş'apoi spune-mi, fe rog, e aşa de bine în fumăria din fabrică'?
Gheorghe Mingea îşi apără cu îndârjire poziţia. Ştie şi cunoaşte toate paleativele, cu care domnii dela oraş vreau să-i vină în ajutor. Dar el mai ştie ceva. Mai ştie şi îşi trăeşte necazurile lui. Cine are dreptate, el sau domnii dela oraşe, care vorbesc de^ spre el?
In felul cum pune el problema, deschide perspective nestudiate în deajuns până acum,, pe terenul psihologiei şi al sociologiei aplicate. Sentimentalismul — exagerat şi deplasat, dacă putem spune aşa — "năţanului, ca factor, care contribue la depo-pularea provinciei! Din iubire şi din duioşie, bănă-ţanul dela început vrea să-şi scutească copilul de grijile unei existenţe plină de lipsuri şi renunţări. Să fie o butadă menită să acopere comoditatea meschină, sau pornire spontană, izvorîtă din structura sufletească intimă a bănăţanului? Cazul merită niţică atenţie.
Produsele spontane ale sufletului bănăţan, cântecele şi doinele poporale, un folclor întreg, arată multă iubire în inima bănăţeanului pentru copii. Şi până acum trei-patru generaţii, bănăţenii aveau mulţi copii. Până aci meşteşugarii bănăţeni erau organizaţi în bresle puternice, cu faimă cunoscută departe. In bresle nu puteau întră decât români, sucrescenţa formând-o în cea mai mare parte copiii de ţăran. Astfel de bresle s'au format în primul rând în jurul industriilor ţărăneşti, cum era şi natural. Breslele tăbăca-iilor, a pielarilor, a cojocarilor, a opincarilor, a fierarilor, a lemnarilor şi a dulgherilor erau foarte puternice şi absorbeau un număr mare de ucenici.
Alt debuşeu pentru români erau regimentele de graniţă, compuse aproape în întregime din români. In fine să nu uităm faptul, că până la mijlocul secolului trecut, răsboaie cu amici şi inamici şi dese revolte ţineau populaţia într'o continuă decimare.
Din 1867, anul în care Austria se împacă cu Ungaria, lucrurile se schimbă. Austria lasă mână tot mai liberă Ungariei în politica de maghiarizare şi de înlăturare din vieaţa publică şi economică a tot ce-i românesc. Pe rând dispar breslele şi grupările româneşti, care au încercat să le ia locul şi tot mai grea devine posibilitatea de afirmare a românului. Se desfiinţează şi regimentele de graniţă şi se purcede Ia cadastrarea pământului. Foamea cea mare din 1863-64- a silit pe căiăşeni să-şi vândă pământurile cu un criţar jugheml! Cadastrarea aduce cu sine împărţirea moşiei între tată şi copii, între ginere şi socru, aduce cu sine fărâmiţarea pământului sub cota de exploatare rentabilă. In schimb măreşte cheltuelile aferente
30
31
Virgil Birou
transmiterilor de proprietate. Uşile se închid, iei-colea numele unui maistor celebru mai rămâne, dar individual şi nu ca organizaţie colectivă.
Stăpânirea streină umple satele bănăţene cu meseriaşi streini, pe care îi favorizează în toate chipurile. Colonizările de străini, făcute în masă, iau pământul dela gura românilor, iar industriile pornite cu fvânt, sub pretextul specializării aduc roiuri noi de străini. Românii nefiind organizaţi nici pentru o rezistenţă colectivă, necum pentru luptă de frcnt şi dată fiind natura lor de un sentimentalism incorigibil, în faţa invaziei străine — ca să întrebuinţăm termeni consacraţi — s'au retras în agricultură, singura posibilitate de a se permanentiza în conformitate cu structura şi cerinţele sufleteşti specifice.
Mai târziu Partidul Naţional Român, Astra, precum şi Liga Culturală au recunoscut pericolul şi au făcut eforturi enorme pentru a grupa pe toţi românii din Ardeal şi Bănat într'o colectivitate solidară, dar samavolniciile stăpânirei şi brutalitatea mijloacelor de guvernare ale ungurilor şi, să recunoaştem, slăbiciunea unora din conducătorii fireşti ai poporului din acele timpuri, au îngreunat mult opera pozitivă de consolidare.
Din această retragere forţată la o agricultură deficitară, cauzată de apăsarea unei subjugări barbare, având drept urmare condiţii economice precare şi lipsă de pământ, dintr'un sentimentalism exagerat, inerent firii bănăţanului, din dragostea prea mare a tot ce-i frumos şi pompos, care-i soră bună cu vanitatea, şi poate şi din imitaţie, s'a desvoltat în timpuri sistemul de un copil. Cărăşanul iubeşte copiii.
32
De vorbă cu Gheorghe Mingea
Iar dragostea şi în aceeaş măsură şi vanitatea, îl face să-i poarte frumos şl să le lase o stare bună: Dacă am chinuit eu o vieaţă întreagă, nu vreau ca şi copiii mei să chinuiască Ia fel! Dar cărăşanul cu minte clară a fost silit să experimenteze pe pielea proprie, că prin divizare mica sa avere se fărâmiţează în aşa măsură, că toţi trebue să sufere şi că din puţinul pământ, oricât şi-ar lua dela gură, nu ajunge pentru mulţi copii. Atunci a adus cea mai mare jertfă, a rupt din sufletul său şi el, care prin esenţă este sociabil, şi-a luat singur pe umeri crucea unei solitudini amare şi chinurile unei bătrâneţi lipsite de urmaşi şi, petrecută în frământări pustii.
Năpraznică manifestare a unui instinct de conservare şi a unei formidabile capacităţi de adaptare la condiţii de viaţă vitrege, în vederea unei existenţe demne şi nealterabile!
Răpăit de macaze îmi întrerupe reflecţiile. Ne-am apropiat de gara Reciţei. In stânga arena de fotbal, Sn dreapta, pe o coastă plină de lumină cimitirul. In faţa lui o stâncă de var negrită de vreme. Printre ele drumul ce duce la minele din Domăn şi mai departe la Caraşova.
Noii mei tovarăşi se ridicară de pe banchetă. Mo-lanul îşi luă traista legată de băţ pe umăr şi-mi întinse mâna:
— Apoi sănătate bună, domnule!
— Sănătate bună să dea Dumnezeu! Roşcovanul îmi întinse şi el mâna. O clipă stătu
1« îndoială, apoi isbucni din el întrebarea:
— Acum domnule, că ai vorbit atâta de mult şi
33
Virgil Birou
atâta de frumos cu noi, fi bun nu te supăra dacă te întreb şi eu ceva. Fii bun, spune-mi, domnii ăia care scriu aşa despre noi prin foi, câţi copii au ei?
Venirea conductorului după bilet mă scuti de răspuns.
RECITA
Dacă aş fi artist plastic, aş prezenta Recita ca un monstru apocaliptic, în semne de alb şi negru, care a tăbărît la capul Văii Bârzavei, acolo, unde apele şi-aul terminat prăvala pe coastele dealurilor şi unde lunca începe să domolească năvălnicia râului.
L-aş face pe monstru cu o mie de mâni, zdrelind neîncetat măruntaiele pământului şi devorând pantagruelic tot ce scoate, într'un stomac cu dimensiuni de mitologie indiană.
I-aş; mai face nişte fălci imense de oţel, cu care muşcă şi macină crestele dealurilor de var din jur — desert la hrana de cărbune şi fier — şi un gur-gălău, prin care toată apa Bârzavei dispare într'o sorbire.
L-aş face ca pe un uriaş. Fioros şi jucăuş. Namilă crudă şi ucigaşă în căutarea hranei sale şi copil darnic, dupăce s'a săturat.
Darurile sale; sunt ca şi ale copiilor. Poduri, locomotive, maşini, pluguri, traverse şi tunuri. Jucării frumoase pentru cei ce-1 stăpânesc, vieaţă sau moarte pentru aceia, care îi poartă manile.
Deaceea între alb şi negru aş amesteca şi puţin roşu dei sânge.
34
35
Virgil Birou
Aşa aş simboliza Recita, dacă aş fi artist plastic. Cum însă aici; nu fac decât simplu reportaj cărăşan, zic şi eu cu cărăşanul, care trece nepăsător pe lângă tot ce nu-i sentiment:
Hai la lucru la Recita, Acolo-i dulce guriţa. Hai la lucru, hai!
Recita nu-i numai acolo, unde  este. In Căraş Recita este omniprezentă. Ea începe prin gările în care ajungi din urmă trenuri cu fier vechiu şi cu locomotiva în aceeaş direcţie ca şi tine. Ea este acolo, unde întâlneşti lungi convoiuri de platforme, încărcate cu legături de fier rotund, pătrat şi profilat, a-colo, unde vagoane nenumărate duc maşini acoperita cu pânză impermeabilă, pluguri, grinzi de poduri, arbori de vapor, bandaje de roţi şi  osii de vagoane, var şi cărbuni stropiţi cu var. Acolo, unde pe lângă drum încep să apară tot mai des căsuţe cu aspect oiicios, cantoane zugrăvite în galben, cuptoare de var, terenuri îngrădite  cu sârmă şi curţi  cu hale şi cu ferotină. Acolo, unde vezi munţi şi creste atacate de ciocane sârguincioase şi pădurari sprinteni, cu haine verzi, cu puşca pe umeri şi cu floare Ia pălărie. Ea e acolo, unde linii ferate înguste se amestecă şi vin în ajutor liniei oficioase, unde camioane imense, roţii şi numerotate, gonesc neîncetat pe şosele. Pe cres-tfle munţilor, unde stânjenarii tund pădurea, prin văi, în nenumărate ateliere şi uzini şi în măruntaiele munţilor, unde minieri trudiţi îşi sferdelesc vieaţa în
36
Recita
«omori. Acolo, unde aerul este îmbâxit de miros de acetonă şi de ape amoniacale. In pedante centrale electrice şi în colibe de zileri.
Spre Recita merg şapte drumuri. Spre Recita îşi precipită miile de chilovaţi văile şi torentele Seme-' nioulm şi tot acolo se opresc şi sutele de vagoane de lemne, cărate de torenţi.
Recita e la râurile Breazova, Bârzava, Căraş, Bohui şi Nera. Pe Radimna, până la Moldova la Dunăre. In tot locul. Aducând în case şi în suflete bucurie, sau zile negre. Ca Providenţa.
Când ajungi la sfârşitul călătoriei şi cobori din tren plictisit de tăria banchetei de lemn şi obosit de palavrele unor vecini gălăgioşi, îţi cade bine tăcerea care te îmbrăţişează într'un oraş de provincie. La Recita însă e altfel. Abia ai ieşit de pe peronul îngust al gării de sus, Uzina te şi ia în stăpânire. Uruitul podurilor rulante, lunecarea vagonetelor şi a cărucioarelor, electrice, răpăitul ciocanelor de nituit, rostogolirea valţurilor dela laminoare, ţâşăitul arcurilor de sudat, răbufnitul surd al forjelor, zumzetul la dia-pason înalt al motoarelor electrice şi al volanelor, toate se combină într'o sonoritate îndepărtată şi uniformă, care te copleşeşte. Peste ele se suprapune din când în când ţipătul de sălbătăciune al ferestrăului metalic, care tae traverse, şine şi blocuri de fier.
Zgomotul muncii îţi împăroşează pielea şi-ţi încarcă nervii. Iţi potenţează simţurile şi te îndeamnă să iei partea activă la trăiri de productivitate erotică.
37
Virgil Birou
Virgil Birou
Până la poarta; uzinei. Căci acolo portarul calm si complezant te ia în primire, întrebându-te de permis de intrare. 11 prezinţi şi atunci îţi dă un pompier, căruia îi spune un nume:
— Brebenaru!
Şi pompierul te duce la Brebenaru, care-ţi va fi mentor în ziua aceea prin fabrică.
L-am găsit aplecat pe un strung. In mână avea ui» instrument,, cu care măsura din timp în timp piesa din lucru. Mic de statură, cu părul tăiat scurt şi ridicat aspru în sus. Bluză de lucru vânătă. Pe nas ochelari cu ramă de sârmă.
Era atât de concentrat asupra lucrului său, încât nici n'a observat că ne-ami oprit îa el. Apoi şi-a ridicat ochelarii pe frunte, a oprit maşina şi a plecat cu noi.
Am luat-o dela început. Ne-a' arătat cum vine minereul de fier dela Ocna de Fier şi manganul dela Delineşti. Ne-a arătat, cum se umple furnalul cu minereu, cărbuni şi piatră de var, care vin în vagonete, pe o schelă înaltă, la gura de sus. Printr'un ochian vânăt ne-am uitat în iadul furnalului şi am văzul cum plânge piatra lacrimi de fier. Ne-a explicat, că prin ţevile care se încolăcesc pe burta furnalului şi sunt groase cât un mijloc de om, se suflă vânt cald. Aceasta ajută topirea fierului în furnal. Am asistat la focul de artificii al golirii furnalului ; fierul topii curgea ca laptele prin şanţuri de argilă într'o căldare mare, căptuşită cu şamotă. Şi în curgerea sa arunca miliarde de stele, ale căror parabole luminoase au umplut hala de feerie.
Ne-a arătat cuptoarele  unde se fabrică oţelul
38
Siemens-Martin. Am văzut cum apucă cleştele imense blocurile de fontă şi le vâră în cuptor, împreună cu grămezi de fier vechiu, care dă oxigen şi îmbunătăţeşte calitatea. Am; văzut apoi cum se toarnă oţelul lîn lingouri, în bucăţi de vreo doi metri lungime.
Apoi am urmat calea lingourilor de oţel pe linia ferată până la laminoare. Am revăzut aci iadul cuptoarelor de încălzire a blocurilor. încălzirea se face cu praf de cărbune. Se macină cărbunele de calitatea cea mai bună până întrece fineţea fainei cele mai albe. Aşa se suflă în cuptorul încins. încălzirea blocurilor trebue făcută cu mare grijă,.   Atât trebuesc încălzite, încât să nu se poată răci înainte de a se termina procedeul de laminare. Altfel înţepenesc în valţuri. Sau nu întră în ele. Nici prea mult să nu se încălzească, deoarece încălzirea costă bani mulţi şi se pierde timp. Ceeace iarăşi costă bani.
An^ văzut cum oameni desbrăcaţi până la brâu supraveghează încălzirea şi cum mută cu căngi şi cârlige lungi blocurile din partea mai rece a cuptorului spre partea mai caldă şi le întorc de pe o latură pe alta ca să se încălzească uniform. Am văzut para focului storcând şuvoaie de sudori şi sgura negrind' figurile oamenilor.
Ara văzut cum se deschide dela distanţă uşa cuptorului şi cum se vâră pe uşă o ghiară enormă, care apucă blocul înroşit şi-1 lasă pe sulurile portative ale laminorului. Am, văzut cum aceste suluri îl împing inert şi-1 vâră fără milă, când de o parte, când de alta, în vârtejul valţurilor, care îi dau formă şi ţel. Am văzut lupta titanică a valţurilor cu blocul roşu şi ami auzit ţipătul de frică disperată, geamătul de
39
Recita
resemnare şi horcăitul de moarte al acestuia. Căci civilizaţia e fără milă şi după o luptă, al cărei rezultat nu poate fi îndoielnic, blocul este domesticit în ti aversă, în şină, în tablă de cazan sau în coastă de vapor.
Am trecut la linia fină. Aici se laminează profile mai mici, sârma şi fierul de beton armat. Gurile valţurilor sunt aproape una de alta. Blocurile care vin aci sunt mai mici. Dar din ele valţurile gâtuesc şerpi de foc de 50—70 metri lungime. Aici e periculos. Sârma înroşită e foarte capricioasă, nu vrea să nimerească totdeauna! pe gura laminorului. Deaceea la fiecare pereche de guri e pus un om şi un butuc solid de fier. Omul stă între butuc şi valţ. Când şarpele şi-a ivit capul pe o gură, omul îl apucă repede cu un cleşte lung, îl trece cu o întorsătură  şi mai repede pe după butuc şi-1 vâră în gura următoare, să se ducă de cealaltă parte a valţului,  de unde a venit. Iar dincoaci, după butuc, şarpele împins, subţiat şi lungit de valţuri, se întinde,, se răsuceşte, se îndoiae, se ridică în sus. Ar vrea să muşte carne de om. Dar butucul nu-1 lasă. Singura apărare a omului. Câteodată se întâmplă că fierul se încurcă. Valţurile îl aduc fără încetare, tot mai mult, tot mai încolăcit. Oamenii sar cu topoare şi-1 bucătăţesc. Atunci însă uşor se întâmplă, că şarpele îşi vâră capul fierbinte în piciorul omului. Deaceea oamenii care stau la valţuri sunt aleşi după probe grele.  Nervii lor trebue să fie liane, iar muşchii de oţel. In sgoiriotul asurzitor al oţelăriilor ciocnite ei trebue să-şi păstreze calmul. Cu ochi de felină trebue să pândească fierul şi cu precizia răpitoarei trebue să-i apuce capul
40
Virgil Birou
eând şi l-a scos dintre valţuri. In ritmul valţului trebue să se întoarcă cu el şi să-1 treacă după butuc şi cu ochii închişi să ştie să nimerească gura următoare a valţului. Altfel s'a prăpădit. Şi fierul vine, vine mereu. Tot la două minute un bltate nou. II mână implacabil volanul imens dela capul valţului. Iar o-mul trebue să facă chinuitoarea întoarcere din şale la fiecare trecere prin valţ. Opt ore pe zi. Şi a doua, a treia zi din nou. Până la carnetul de invalid. Sau până la groapă.
De aci ne-am dus la fabrica de locomotive. In hala de cazangerie mai întâi. Dela distanţă ne întâmpină o gălăgie infernală. Răpăit, pocnet sec, uruitură, clinchet de tablă amestecate şi estompate de uşa groasă de lemn. Dar când întri, sgomotul te isbeşte drept în faţă. Simţurile-ţi sunt atacate din zece direcţii deodată.
Zeci de maşini, înlocuind sute şi mii de oameni, sunt dispuse în hala cu coperişul din fier şi sticlă. Burghiuri de diferite mărimi, strunguri, raboteze, ni-tuitoare şi multe altele, pe care doar specialiştii le ştiu. Intr'un loc o presă de nituri în formă de potcoavă uriaşă atârnă de macara. Pare o gorilă imensă, legată cu lanţuri, care s'a cocoţat, pe tabla unui cazan şi roade din tablă. Un om aduce cu cleşte nituri înroşite în foc, altul le potriveşte în gaura de nit, al treilea potriveşte fălcile gorilei, o apăsare şi nitul de 20—25 milimetri grosime e turtit şi strânge marginile tablei cu o putere de câteva sute de chilograme, ca vaporii fierbinţi să nu poată ieşi din cazan. Toată operaţia nu durează zece secunde. Urmează alt nit, pânăce întreaga cusătură, lungă de doi metri, s'a terminat.
41
Recita
In alt loc nituirea se face cu ciocane pneumatice. Cu răpăit de mitralieră isbesc acestea în tabla sonoră de câteva, zeci de ori pe minut. Sgomotul lor strătaie sala până la tavan. Câteodată pornesc şapte, opt deodată. Ai impresia, că creerii vor să-ţi desfacă craniul.
Pe jos şerpi metalici, lucioşi. se încolăcesc şi se vâră în burghiuri şi ciocane portative. Cabluri electrice şi conducte de aer comprimat în blocaj de oţel. Oamenii dela spatele maşinilor-unelte croiesc tabla,, o taie, fac găuri pentru nituri şi şuruburi, o îndoaie, o coasă cu cusătură de fier, o prind de focar, îi leagă tuburile de fum, într'o învălmăşeală febrilă. Dar învălmăşeala e numai aparentă, fiecare operaţie îşi are locul şi timpul ei, fiecare maşină funcţionarea sa, fiecare om îndeletnicirea precisă. Când o operaţie s'a terminat, macarale uriaşe, montate pe plafon, vin şi ridică piesa şi o mută la altă capră, unde urmează altă operaţie. Pânăcând cazanul e gata pentru proba de apă. Atunci vine inginerul verificator şi pompează apă în cazan. La 150 de atmosfere. Apoi controlează, dacă se iveşte vreun fir de apă la încheieturi, Ia şuruburi, la antreloaze, la nituri.  Unde iese un strop, face un cerc cu creta. La câteva sute de găuri e natural să fie două-trei defecte. Dar nu e greşală, vin monterii şi refac. Apoi proba începe din nou, pânăcând cazanul nit mai lăcrimează. Atunci e trecut în hala de ajustaj.
Aici i se adaugă toate piesele şi mecanismele, care fac din cazan locomotivă. Aici se pune pe şasiu şi pe roate, aici i se montează cilindrele şi pistoanele, culisa, dispozitivele  de regulare,  conductele de
Recita
apă, aburi şi ulei, manometrele, reflectoarele, fluerul, supraîncălzitorul» toate, toate, până la etichetă. Aici i se înveleşte corpul cu vată de sticlă, ca să nu-şi piardă căldura în goana curselor.
Când e ajustată cu toate cele trebuincioase,, încep probele de funcţionare în casă şi pe linie. Se verifică din nou toate piesele. Se măsoară consumaţia de cărbuni, viteza şi forţa de tracţiune. Când s'a controlat ultimul şurub, locomotiva trece la vopsitorje, unde i se dă culoarea frumoasă de verde şi brun şi i se pune eticheta. Atunci se poate preda C. F. R.-ului.
Ne-am întors la fabrica de bandaje de roţi. Aci am aflat că roata de fier a vagoanelor de cale ferată nu este făcută dintr'o singură bucată. Se toarnă mai întâiu din fontă butucul cu spiţele şi o coroană, care leagă spiţele jur-împrejur. Apoi peste coroana de fontă se aplică strâns o coroană de oţel. Bandajul.
Am asistat la fabricarea acestor colaci. Şi aici se porneşte dela blocul de oţel. Se încălzeşte şi se ciocăneşte cu un ciocan mecanic, până blocul se face turtă. Turta e trecută apoi la o presă care scoate om mijlocul ei un sâmbure ca de un mălai. Inelul rămas se aşează pe laminorul circular, care i dă forma de cerc perfect şi profilul buzat al roţii, aşa cum se vede la vagon. In două, trei minute.
— Instalaţia asta e una dintre cele mai moderne, mi-a explicat Brebenaru cu oarecare mândrie,, numai \ să dea Dumnezeu, să  aibă  Recita  atâtea comenzi, \ cote ar putea îndeplini cu maşina asta. Dar să mergem, să vă arăt ceva şi mai frumos.
Am trecut prin alte hale. Forje şi prese imense, adevăraţi mamuţi, apasă şi frământă neobosite, pe
42
43
Virgil Birou
toate laturile, oţelul. Arbori, cu şi fără cot, osii şi tot felul de piese cu destinaţie necunoscută spectatorului laic.
Ne-am oprit la o maşină mică şi neînsemnată. Ca o măsuţă. Avea două ghiare de fixare şi un fe-restrău circular.
— Ioane, tăiaţi ceva? întrebă Brebenaru pe omul care trebăluia în jurul maşinei.
— Tăiem osia asta, răspunse Ion, arătând o grindă de fier la care se chinuiau vreo trei muncitori.
Prinseră osia de macara şi o ridicară deasupra măsuţei. O fixară în şuruburi şi Ion dădu drumul maşinei. Circularul se apropie de bară, se potrivi la semnul de pe ea şi dinţii muşcară în oţel. Nici n'ain întors bine ochii prin sală, şi bara a fost tăiată de jumătate.
— Dinţii sunt din oţel Videa, explică Brebenaru.
— Şi osia, asta de oţel, de 12 centimetri diametru trebuie tăiată într'un minut şi jumătate, interveni pe neaşteptate un inginer, care se apropiase neobservat de grupul nostru.
Am revăzut cu bucurie un prieten, de care m'am despărţit mai demult. Ne arătă cronometrul. La un minut şi patruzecişiopt de secunde capătul tăiat se desprinse.
M'am zăpăcit la cap. Acasă am. mai văzut eu ferestrăie circulare, cu care mi-au tăiat lemnele toamna, când le-am băgat în pivniţă pentru iarnă. Dar acolo dinţii erau din fier şi tăiau în lemn. Am văzut şi firiz pentru fier, dar ca să taie o sârmă de câţiva milimetri, lăcătuşul a frecat cu el o jumătate de cias.
44
Recita
— încă nu e pusă la punct, lămuri inginerul. Am adus'o de curând şi acum studiem comportarea ei faţă de oţelurile noastre. Mică Ia vedere, dar grea la ridicare, continuă el zâmbind. îşi reglează automat presiunea pe osie şi gramul de dinte costă cât gramul de aur. Tăiem cu ea piese până Ia 22 centimetri grosime.
Am căscat ochi mari şi am încercat să înţeleg. Apoi ne-am despărţit de inginer şi am plecat mai departe pe ţărmul Bârzavei, care aci curge prin mijlocul uzinei.
Am lăsat la dreapta laminoaiele şi am trecut la fabrica de poduri. Aci se încheie traversele în linii elegante de viaduct, sau pasaje, aici se confecţionează turnuri svelte de zăbrele metalice, care ţin conducte electrice şi antene şi aci se fabrică masive poduri de cale ferată. - Pentru România,, Jugo-SIavia, Bulgaria şi Turcia. Munca românească a cutropit Balcanul.
In tot locul Brebenaru cu noi. In tot locul ne-a dat desluşiri atât de clare, că n'a rămas nimic neînţeles. Nu ştiam de ce să mă mir mai mult, de minunile din fabrică, sau de cunoştinţele strungarului/ Brebenaru. Cu atâta însufleţire vorbea, că la sfârşit nu m'am1 mai putut reţine şi l'am întrebat: I
— Ce şcoli ai făcut?
— Patru! clase acasă la Târnova.
— Şi după aceea?
— După aceea m'a dat tata la şcoala civilă din Recita, dar pe clasa a doua am buctat şi atunci tata m'a scos din şcoală, mărturisi Brebenaru nu fără oarecare jenă.
— Şi curm ai ajuns la fabrică?
45
Virgil Birou
— De mic mi-a plăcut să fac şi să desfac lacăte şi să meşteresc cu pila. Am făcut şi o broască, pe care tata a dus-o la Recita. Nu ştiu ce a făcut cu ea şi cu cine a vorbit, dar Vinerea următoare m'a urcat în căruţă şi m'a adus aci.
— Ai rămas aci tot timpul?
— Am rămas, că mi-a plăcut. Societatea m'a scutit de armată în timpul războiului. Atunci am lucrat la şrapnele şi am câştigat frumos. Acum sunt strungar la fabrica de maşini.
— Eşti căsătorit?
— Nuş m'am însurat. Cine lucrează în locuri de astea, mai bine face, dacă rămâne aşa. Nu se ştie, când se poate întâmpla ceva şi ajunge muierea pe drumuri şi copiii orfani.
— Dar cumi se face, de cunoşti toată fabrica, parc'ai fi lucrat în tot locul?
— Apoi, domnule, în timpul liber, după schimb, jl m'am mai dus şi în alte părţi şi am umblat cu ochii j| deschişi în tot locul. Şi am mai stat de vorbă şi cu | alţi tovarăşi...
— Intr'adevăr sunt mulţi lucrători în uzină, care se interesează de aproape de mersul ei. La sindicatul lor discută comenzi, inovaţii, maşini ce instalăm. Şi bineînţeles şi salarii. îşi poartă soartea pe inimă, dar se bucură şi ei cu bucuria noastră,, când ne reuşeşte bine un lucru. Cu toată aversiunea ce le-o vâră în suflet propaganda şi doctrinile avansate, ca să nu le zic exagerate, ei sunt legaţi cu sufletul de fabrică.
Recita
m Stam de vorbă cu inginerul pe terasa restaurantului Oltenia, unde ne-am retras după hărmălaia din Uzină, ca să spălăm de pe gâtlej funingina cu un pahar de vin din Ramna.
— înţeleg fenomenul la străini, care dela înfiinţare şi până azi, din tată în fiu au fost lucrători aci şi au tradiţia fabricei, intervenii eu, dar la români, care abia de ieri, de alaltăieri sunt în fabrică?
— Aci este o greşală, care s'a comis pe vremuri şi care azi trebue rectificată. Românul a fost prezentat ca fiind cu desăvârşire neapt pentru lucrul din fabrică. Ori această afirmaţie nu este adevărată. Sau, mai bine zis, numai în parte este adevărată. Ungurii singuri au desminţit-o, când au menţinut în lucru atâţia lucrători români într'adevăr bine dotaţi. Dar ei au trâmbiţat incapacitatea românului, ca să mascheze colonizările  de străini într'o regiune cu majoritate zdrobitoarei românească. Căci, vezi, şi cazul lui Brebenar. Puţini strungari avem ca el. Dintre degetele lui subţiri ies cele mai precise piese. Nici nu măsoară totdeauna cu compasul. Are un simţ în degete, care-i spune infalibil, dacă piesa iese bine, sau nu. Apoi maistorul Munteanu. A inventat o maşină cu care poţi tăia găuri de 15 centimetri diametru în tabla de doi, trei centimetri. N'ai nevoia de burghiuri scumpe. Şi 'n a treia parte din timp. Sau Minda, care a inventat o pompă nouă. Dacă este ceva adevăr în  acuzaţiile  puse  în cârca românului, apoi este adevărat numai aceea, că nu-1 poţi înhăma, zeci de ani la acelaş lucru. încă nu-1 poţi ţine atâta vreme la  aceeaş maşină, să fabrice aceeaş piesă  de  sute  de  ori,   de  mii de ori, cum cere
46
47
Virgil Birou
fabricarea în xnassă de azi, într'o repeţire infinită şi ucigătoare de spirit. Ca pe un neamţ,  sau pe un ceh» bunăoară. Dacă însă-1 pui într'o situaţie, unde calităţile sale specifice, inventivitatea, perspicacitatea şi cutezanţa se pot evidenţia, nu-i găseşti rival. Munceşte cu însufleţirea unui copil.   Pentrucă  faţă de timpurile de industrializare exagerată de fapt este copil. Să nu-1 prinzi pentru nimic în lume la munca de răbdare prelungită dintr'o uzină cu fum, la munca de bou, căci asta-i lipseşte din fiziologie şi din concepţia sa. El trăeşte şi azi  contemplativ în natură şi încă nu-1 îndeamnă mare lucru să între activ şi agresiv în lucruri. Ori fără ca aceasta să-i fie în sânge, în faţa pretenţiilor de record, de azi, munca sa e calificată ca fără randament şi perzistenţa zero. Omul la cea dintâi ocazie fuge.
— Vorbesc, bineînţeles, numai numericeşte, cu miile, cum am vrea noi să vedem pe muncitorul cărăşan în fabrica noastră. Căci exemple de talia lui Minda, Brebenaru şi Munteanu găseşti la noi câte
ivrei. Dar nu ei constituesc media şi aspectul general al problemei. Ei constituesc numai începutul unei I perioade, care acum este în formare. Azi Recita şi-a deschis larg porţile faţă de munca românească. Numai să vină atâţia lucrători români, pentru câţi avem azi de lucru. Mai cu seamă în timpul din urmă, când lumea noastră, în fine, a ajuns la constatarea că produsele din ţară sunt măcar atât de bune, ca produsele streine şi când Recita are atâtea comenzi dela Stat,, că abia le poate predidi.
— Nu vin mulţi lucrători cărăşeni?
— La început n'au prea venit. Am deschis o
48
Recita
şcoală de ucenici, care-i pregăteşte pentru viaţa de uzină şi le dă şi posibilitate  de câştig mai mare. Muncitori însă n'au venit în aşa mare număr cum ar fi de dorit. Ca să-i atragă viaţa grea de uzină, ar trebui să fie proletari, sau să aibă copii mulţi. Ori românii din jur toţi au ceva pământ, de  care sunt legaţi cu legături indestructibile.  Apoi mai  este şi vina unei politici greşite, care ne-a lăsat multă vreme fără lucru. Atunci a văzut  ţăranul  cărăşan pe bietul muncitor de fabrică scormonind de dimineaţa până seara coastele dealurilor după presupusa comoară a unui principe sârb, care fugind din Sârbia, ar fi ascuns-o în jurul Reciţei.  Dealurile Ranchinei şi cele de către Caraşova au fost găurite şi sunt şi azi aşa, ca după un bombardament de artilerie grea. Comoara însă nu s'a găsit, iar muncitorii  au fost nevoiţi să-şi stâmpere foamea din duzii de pe marginea drumului.   Acum situaţia pare a se schimba spre bine. Decând este lucru şi câştig frumos, vin cărăşenii în număr mai mare. Au căpătat încredere şi au început să se convingă, că şi din fabrică se poate trăi.
— Lucrătorii minoritari nu se simt stânjeniţi de
afluenţa românilor?
— Nu se pot supăra. Recita de azi nu comite greşala, pe care Âllamvasut-Târsasâgul unguresc a comis-o faţă de români pe vremuri. In Recita românească muncitorul minoritar lucrează cot la cot cu românul, cu egale drepturi, iar avansările se fac pe destoinicie. Mai mult, într'o vreme, când specialişti streini controlau fabrica, românul era pus în inferioritate. Azi însă, har Domnului, am scăpat şi de specialiştii streini.
49
Virgil Birou
De fapt muncitorii îşi trăesc viaţa, nici mai bună, nici mai rea, ca în alte centre de aglomerare industrială. Caută să-şi petreacă timpul liber cât mai plăcut şi cât mai intens, ca să răsbune uniformitatea fabricei. E foarte îmbucurător, că cea mai mare parte a timpului o petrec în excursii în împrejurimile minunate.
— Şi la birturi?
— I-a birturi stau numai câţiva craşoveni şi craşovence şi zilerii de ocazie. La plată, tot la două săptămâni, femeile cu bărbat deochiat îşi aşteaptă soţii la poartă. Unele iau banii dela ei şi se duc acasă. Altele se duc cu bărbaţi cu tot la birt...
— Dar tu, care pe vremuri erai spirit liber, om ce nu răbda nicio resticţie venită dinafară şi aveai făţişe înclinări spre poezie, tu cum te-ai putut acomoda cu monotonia vieţii din uzină?
— Monotonie să nu-i spui. Căci am trăit zilele mari ale refacerii uzinelor şi a Intrării unui duh nou, românesc, în întinderile; ei. Ceea ce se face azi la Recita, nu este numai fabricarea  unor piese şi maşini de fier, sau fontă, simplă activitate de ordin comercial. Intre zidurile Reciţei se plămădeşte o concepţie nouă, care priveşte vieaţa economică şi socială de mâne a cărăşannîui şi a  românului  în genere. L-ai văzut pe Brebenaru. L-ai auzit şi te-ai minunat de cunoştinţele unui strungar simplu, care în clasa a doua a buctat. In halele cu fum, praf şi sgomot fJe Reciţei se petrece cea mai importantă experienţă socială a provinciei bănăţene, trecerea dela viaţa de agricultor, poate şi de mai înainte, dela cea de păstor, la industrializarea de calibru  şi ritm modern.
50
Recita
Ş'apoi, mărturiseşte, nu găseşti nicio asemănare între două piese care trebue să se potrivească una cu alta la o sutime de milimetru şi între două versuri ce rimează într'o strofă? Şi nu crezi că munca spirituală depusă într'un poem frumos are aceeaş valoare ca inspiraţia ce se cere la creearea unei locomotive noui, care trebue să meargă cu atâta viteză, să consume atâta şi atâta combustibil şi să aibă o fcrţă de tracţiune de atâtea tone? Golirăm paharele până la fund.
A doua zi am cunoscut un om foarte de treabă. Directorul unei întreprinderi industriale particulare din Recita. Prin muncă asiduă, aşazicând din nimica, şi-a făcut fabrica. El însuşi minoritar, dacă nu mă înşel, ungur, mi-a spus următoarele:
— Cei mai buni ucenici la fabrica mea sunt românii. Ei sunt cei mai deştepţi şi învaţă mai uşor meseria. La mine şcoala de ucenici începe toamna şi durează toată iarna. Cum vine însă primăvara, cei mai mulţi băeţi o şterg la sat. Ii chiamă pământul, îi chiamă dorul mamei, sau al bunicei, care-i boceşte. Pe cei care rămân, mi-i ia Recita pentru o leafă, pe care eu nu o pot plăti.
In viaţa unui popor procesele psihice evoluiază încet. Tot aşa de încet, ca efectul legilor economice. Pe cărăşan istoria din timpuri imemoriale l'a silit să fie când agricultor, când păstor, dar totdeauna haiduc, gata în orice moment să-şi apere avutul şi pe ai săi cu arma. Va trece câtva timp, până va întră
5t
Virgil Birou
şi numericeşte în faza de industrializare.  E foarte greu să faci dintr'odată pe cărăşan să creadă, că-i va merge bine copilului său în fabrica plină de fum şi în atelierele sgomotoase şi prăfuite, când pentru el toată vieaţa este cuprinsă în întinsul câmpului, sau în codrii de pe coastă. Deocamdată este suficient, că s'a împrietenit cu gândul, că dacă ar avea mai mulţi copii, aceştia ar putea să-şi câştige traiul şi în fabrică. Până la hotărârea, să-i facă şi să-i şi trimită cu zecile în fabrici, va mai curge apă pe văile Carasului. Până atunci Gheorghe Mingea şi Ion Ogheriaci se vor mai duce de câteva ori la Tormac după cai şi la Şama după vin, ca să negustorească la târgul mare dela Văsiova, sau să se înşele reciproc cu crâşmarii din Recita. Că la copii le trăbe multe!
52
PE SEMENIC
Semenic, vai, Semenic, Cum nu-ţi pasă de nimic, Nici de trăsnet,  nici de ploi, Nici de dor de buze moi.
(Poporală din Căraş.)
Dacă pentru vechii egipteni s'a dat un râu cu undele binecuvântate, pentru azteci şi incaşi un vulcan fără nume, iar pentru nordici un animal domesticit care să le modeleze vieaţa pe plan cotidian şi metafizic, oamenii dintre Pogănici şi Nera, dela Cerna în jos pe Căraş din cele mai vechi timpuri şi-au împletit fiinţa cu o coastă de munte, imensă, prietenoasă şi îmbelşugată ca o masă de praznic întinsă pentru paşnice trăiri.
La începutul aşezărilor omeneşti, când popoarele şi seminţiile puteau hoinări mai mult, sau mai puţin în bună voie, fiecare popor s'a aşezat într'o regiune, care i-a asigurat mai bine existenţa materială. Aşa
spune preistoria.
Această teză a ştiinţei materialiste credem că trebue complectată. Nu la toate popoarele au fost decisive în primul rând posibilităţile materiale. Nimic nu silea popoarele pe acele vremuri să trăiască în-
53
Virgil Birou
tr'o regiune, în care se simţeau streine. Şi nimic nu era mai uşor, decât ca într'o bună zi să-şi adune catrafusele şi să plece spre alte tărâmuri, unde să se simtă acasă. Totuşi multe popoare trăesc în regiuni unde numai cu mari eforturi îşi pot câştiga cele necesare traiului zilnic. Pe multe le-au pironit acolo popoare mai tari. Dar nu mai puţin este adevărat că cele mai multe au rămas pentrucă peisajul lor sufletesc a găsit corespondenţă în peisajul în care îşi duc zilele. Omul şi-a ales locurile, iar locurile l-au legat pe om.
Aşa au ajuns oamenii pe  Semenic.  Oricare a fost origina lor, ei s'au simţit bine aci. Sufletul lor s'a împletit cu Natura ce-i înconjura, spre a forma un tot armonios, aşa cum1 îl  avem azi. In cursul \eacurilor atât de intimă a devenit închegarea între cin şi munte, încât nici insistentele încercări de penetrare ale civilizaţiei industrializatoare n'au fost în stare să o destrame. La poalele muntelui, spre apus, furnalele Reciţei, la miazăzi galeriile bazinului carbonifer, la răsărit  şi  la  miazănoapte  ferestrăe de lemn,  funiculare  de transport, baraje care închid cursul apelor în vederea unor preocupări de ordin economic» în fine oamenii streini care au stat lângă lucrurile acestea, n'au putut să  modifice structura sufletească a aceluia, pe care voim să-1 numim Om aî Semenicului.
El nu-şi mai poate despărţi fiinţa sa de Semenic. Pentrucă iarba Semenicului a îngrăşat laptele oiţelor sale, văgăunile Semenicului l-au adăpostit când jos la poale bântuia furtuna hordelor năvălitoare. Apele lui duc belşug spre toată câmpia Bănatu-
54
Pe Semenic
lui şi ce e mai important, Semenicul dă aliment ne^ întrerupt jocurilor fanteziei sale.
De aceea îl cinsteşte ca pe o fiinţă supranatu-
rală.
Am luat din cabană o pătură şi m'am retras la margina puieriţei de stejar. Toată ziua am cutreierat platoul în lung şi lat şi acum simt nevoia unei reculegeri. Pe iarba de o palmă, dublată cu un strat de muşchiu elastic, mă odihnesc mai bine decât în puf.
Soarele de Iulie arde pieziş deasupra capului meu, însă arşiţa lui e potolită de boarea uşoară a vântului. Tolănit pe spate privesc lunecarea mută a norilor. Am! impresia că i-aş putea prinde cu mâna.
— Am urcat astăprimăvară pe la Blagoveştenie, mi-a spus azi dimineaţă păcurariul.
— Ai putut urca aşa de timpuriu?
— Mai era neaua, dar vreo trei zile suflase un vânt moale. Când suflă vântul moale, iarna nu mai are dinţi şi oile îşi pot vârî botul sub neaua, până la iarba încolţită. A mai viscolit după aceea de vreo două ori, dar oile au stat liniştite în staul. Atunci nici eu nu aveam1 treabă prea multă, mă uitam cum se bat norii la poalele dealului.
— Nu ţi-a fost frică de lupi?
— Nu se leagă lupii de om cu una, cu două, când miroase câini în apropiere. Ş'apoi avem boţi şi securi.
Cu câteva zile mai înainte un neamţ din Gărâna mi-a spus, că din cauza lupilor ei trec spre Văliug
55
Virgil Birou
Pe Semenic
numai în grupuri de zece, cinsprezece. Păcurarul mă lămuri cu două vorbe:
— Apoi ăia din Gărâna . ..
Termină fraza cu un gest mulcom.
Omul stătea în soare cu băţul la subţioară. In praştie avea înfipt un fluier şi un cuţit. Era atâta calm şi atâta fermitate în atitudinea lui, cum numai o forţă care se simte de neînvins, îi poate da. Ochii lui se ţinteau ascuţiţi spre mine, aproape batjocoritori.
Nu vrusei să mă las mai pe jos.
— Câţi oameni ai tăiat cu cuţitul acela?
— Niciunul, domnule. Dar cuţitul ne prinde bine de multe ori.
întinderea de două zile a stâncii i-a dat tăria mocnită. Albastrul cerului şi verdele ierbii s'a revărsat în seninătatea şi încrederea lui. Iar izvoarele, care pe Semenic ţâşnesc la fiecare cută de teren, i-au umplut sufletul de cântece.
— Când ai fost mai pe urmă în sat?
— De când am urcat, n'am mai coborît. Tot la două săptămâni vine frate-mio şi-mi aduce făină şi cămaşă albă. E multă treabă la oi.
— Muierile nu vin pe aici? Asprimea din ochii omului se mai muie.
— Vin şi ele câteodată. Dar, vezi, vara muierile au destule griji pe lângă casă. A mea vine deseară cu un nepot de soră la scaldă, că-i beteag.
— Ce are?
— Când a fost de patru ani a căzut de pe scară şi i-a rămas piciorul ţeapăn.
— Nu l-aţi dus la doctor?
56
— Am fost, dar nu i-a ajutat nimic. Copilul a crescut şi piciorul tot mic i-a rămas. Acum îl aduce la Scalda Vulturului.
Soarele a, coborît la o suliţă deasupra platoului. Mă ridicai. Nu poţi dormi când în jurul tău în fiecare fir de iarbă, cu fiecare adiere de vânt vibrează
vieaţă şi forţă.
Pe Semenic nu poţi rătăci. Intre urcuşurile piep-tişe se întinde podişul din care se ridică, abia cu patruzeci de metri, trei vârfuri. Spre răsărit vârful Semenic, care a dat nume masivului, la Nord vârful Gozna, iar spre Sud Piatra Nedeei, loc probabil al unor practici de străvechi ritual. Intre aceste două din urmă, cam pe la mijloc, într'o scobitură de teren este Baia Vulturului, sau cum îi zice mai nou, Izvorul Tămăduirii. Un lăculeţ alimentat de un fir de apă ce iese nevăzut din coastă şi din care curge la vale pârâiaşul vesel. La câţiva paşi Direcţiunea exploatărilor din Reciiţa a ridicat o cruce mare de fier.
Pe podiş se încrucişează nenumărate cărări. Toate duc la Baia Vulturului. Şi pe toate se scurg grupuri, grupuri. Femei, bărbaţi, moşnegi şi copii. Toţi în haine de sărbătoare. Mâne e Sfântul Ilie. Cine se scaldă mâne de şapte ori în Baia Vulturului, dacă e olog, se însdrăveneşte, dacă e copil plăpând, se va face bărbat voinic. Iar păcatele femeilor tot cu cu apa izvorului se duc.
Pelerinii sosesc în roiuri nesfârşite. Bărbaţii cu traistele pline, că ziua băii e zi de sărbătoare şi se cuvine să fie cinstită cu praznic la faţa locului. Femeile au legături pe cap. Velinţe şi cojoace. Noaptea
57
Virgil Birou
e răcoroasă pe Semenic, uşor te pomeneşti cu înţepeneală în oase, care nu iese un an de zile
— De unde vii, nană?
— De la Cornea, maică. Suntem toţi dela Cor-nea, numai dumnealui e dela Borlova.
— Când ai plecat?
— Când a răsărit soarele. Să fie fost vreo opt ceasuri.
In Iulie soarele nu răsare la opt. Dar dacă baba a plecat la răsăritul soarelui, până pe înserate mers vreo cincisprezece ciasuri.
Şirurile nu mai contenesc. La Baie toţi sunt gravi şi solemni. îşi desfac bagajele şi se descalţă. Se aşează pe margina lacului cu picioarele în apă. Ca să scoată oboseala din membrele trudite, închină cu ţuică. Un unchiaş din Târnova, care şi-a însurat copilul de cealaltă parte a Semenicului, tocmai la Pri-gor, de bucuria revederii îşi îmbie nepotul:
— Bea, Ghiţă, cu taica, bea, că asta îţi dă putere să nu te răceşti în apă.
Ghiţă, un puştan de vreo doisprezece ani, trage o duşcă de-1 trec lacrimile. Moşul îl sărută pe obraji, apoi se întoarce către fecior:
— Bea şi tu, Ioane, că nu-i dela jidov, e friptă de mine de două ori. E din cea bună!
Ion beu şi beu şi moşul. Apoi sticla merse în jurul Băii, să vadă şi ceialalţi cum e ţuica bună dela Târnova. Unul scoase un caş, altul o jimlă albă dela Recita, la urmă ieşiră din legături şi din traiste cârnaţi, slănină, pui fripţi şi colaci.
Cei mai mulţi n'au mâncat de aseară şi acum înghit cu ochii sticloşi de beutură. încetul cu încetul
Pe Semenic
atmosfera gravă dela început se disolvă într'un murmur general. Oamenii mănâncă, beau şi vorbesc deodată.
Inserarea s'a lăsat. Dinspre apus doar o geană subţire şi palidă mai încearcă să rivalizeze cu stelele. Se amestecă şi femei printre bărbaţi. Şoaptele şi chicotele se înteţesc. Sticlele trec la femei şi ele beau lacome.
Noaptea a cuprins lucrurile. Cineva a aprins un foc mai la vale. Oamenii însă nu se apropie de el, stau în jurul Băii cu sângele încintat de alcohol şi povestesc. Târziu de tot se rânduesc pentru culcare. Femeile aştern cojoace pe jos, se ghemuesc lângă bărbaţi şi învelite în pături calde, adorm cu gândul la ziua mare de mâne.
A doua zi, la Sfântul Ilie, soarele a răsărit cu raze de foc. Platoul, cât vezi cu ochii, s'a umplut de lume. Toată noaptea s'au scurs convoiuri de trăsuri şi grupuri pe jos. Dela Bocşa până la Mehadia. Şi dela Soceni până în Almăj. Români, unguri, nemţi, boemi, cehi şi polieci, din atelierele Reciţei şi din subteranele Aninei. Credinţa românului i-a adus şi pe străini:
— Vulturul cel bătrân îşi scaldă puii în izvor. De aceea sunt puternici şi au vieaţă lungă.
La crucea de fier un preot în odăjdii face sfeştanie. Oamenii improvizaţi în cor cântă răspunsurile. La izvor femei şi bărbaţi goi, acoperindu-şi goliciunea doar cu palma, sau cu poale scurte, se aruncă în apa rece ca ghiaţa. înoată până la celalalt mai, apoi cu chiote isterice se prăvălesc în razele fierbinţi ale soarelui.
58
59
Virgil Birou
Mai la vale» unde apa revărsată din Baie şer-pueşte în pârâu, o femee scoate din traistă şapte pumni de tărâţe şi unul de sare. Le amestecă şi stropeşte de şapte ori cu apa din izvor. Când coca s'a muiat bine, o leagă în cârpă şi o pune la loc în traistă.
— O dau la vaci, să fete mulţi viţei şi să dea lapte bun.
Ritualul păgân se împacă foarte bine cu slujba sfântă.
60
AUR
Intre râurile Căraş şi Bârzava, care în partea nordică a judeţului curg în direcţie Est-Vest, cumpăna de ape o formează o spinare de munte bogat împădurită, nu prea înaltă şi cu multe ramuri ce merg spre Nord şi spre Sud şi coboară până în văile râurilor.
In acest bloc roca purtătoare de aur este sieni-tul, care se întinde între Ducnecea şi Bocşa în forma unui masiv puternic dela Sud spre Nord. El începe pe versantul sudic cu o grosime considerabilă. Pe partea de Nord a clinului, între Valea Bârzavei şi a Pogăniciului, se lăţeşte la 6—8 chilometri şi dispare sub aluviunile văii Timişului, ca să reapară mai spre Nord pe culmile de pe ambele ţărmuri ale Mureşului.
61
Virgil Birou
li
Straturile de aur apar în sienit atât pe partea nordică a masivului, la Cracul de Aur, pe creastă, la Poiana, cât şi pe laturea sudică, în Ogaşul lui Bu-zărin şi au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri.
La Cracul de Aur până acum se cunosc şase straturi aurifere. Cel mai bogat în aur este stratul al patrălea, exploatat chiar în timpuri preistorice.
Patru puţuri străvechi sunt săpate în strat la distanţă de cinci metri unul de altul. Cel mai adânc coboară la 50 metri. Celealalte abia ajung la 15—20 metri.
Mult mai târziu, în coasta dealului, la 17 metri sub gura puţului principal, s'a săpat o galerie mare, care după 20 de metri ajunge la strat. Ea leagă puţurile şi urmăreşte zăcământul în lung. Cum spre a-dâncime conţinutul stratului se arăta tot mai bogat, iar exploatarea prin aceste metode primitive lot mai anevoioasă, într'o perioadă şi mai târzie s'a săpat încă o galerie la 54 metri sub coroana puţului principal şi cam la 90 de metri deasupra nivelului văii. Galeria a fost săpată cu explozibili, pt o înălţime de 3 metri şi merge prin sienit drept la zăcământul de aur. După toate probabilităţile ea a fost săpată la finele evului mediu.
La aceste lucrări miniere se pot constata precis patru perioade de lucru. Nici Istoria Minelor, nici arhivele vechi şi nici hărţile de odinioară nu dau indicaţii, când s'a făcut exploatare în această regiune. Insă din construcţiile miniere, din instrumentele şi utensiliile găsite la faţa locului se poate stabili neîndoios, că în timpuri pre-romane, mai precis dacice,
Aur
s'a lucrat în aceste mine. Epoca dacică este caracterizată prin exploatarea cu cele patru puţuri primitive şi nu prea adânci. Sunt urme precise, care arată că această perioadă s'a întrerupt brusc.
A doua perioadă de exploatare a fost în timpurile romane şi este reprezentată prin galeria superioară. Utensiliile şi metoda de lucru sunt toate de o-rigină romană şi sunt identice cu cele găsite la minele de aur din Munţii Apuseni.
A treia perioadă ests perioada galeriei mari, de jos, în care exploatarea s'a făcut prin explozibili şi care datează, precum am mai amintit, cam dela finele evului mediu.
In fine a patra, şi ultima exploatare s'a făcut pe la mijlocul secolului XIX, când minierii localnici au încercat să scoată ceva aur, ca să-şi poată duce vieaţa de pe o zi pe alta.
Pe creasta cumpenii este Poiana. Din numeroasele aflorimente de aur aci s'au cercetat trei, iar pe versantul sudic, în Ogasul lui Buzărin unul. Cu excepţia Poienii, la toate se văd bine urmele exploatării dacice, foarte intensă pentru mijloacele de pe atunci.
Toate perioadele de exploatare au durat timp scurt şi toate s'au curmat brusc. Cauzele se pot bănui, războaiele ce au trecut peste această provincie, năvălirile barbare, ocuparea ţării de către turci, cărora chiar Coranul le-a interzis minieritul, apoi foarte probabil epidemiile şi perioadele de foamete, ce au urmat după grozăviile războaielor, au făcut să înceteze lucrul.
62
63
Virgil Birou
După analizele făcute la Oraviţa, la Recita, la Schemnitz (Slovacia), la Clausthal (Hannovra), la Freiberg (Saxonia), la Viena şi la Berlin, conţinutul minimal de aur al rocii este de 6,87 grame de aur şi 4,75 grame de argint la tona de rocă. La Cracul de Aur conţinutul nobil a fost între 8 şi 16 grame aur şi 3—5 grame argint la tonă. (Cota de rentabilitate minimală este de 3 grame aur. la tona de minereu). Aceste cifre fac, ca zăcămîntul dela Bocşa-Ducnecea să fie înserat printre cele mai bogate zăcăminte din Europa. Toate pârâele din jur duc aur în nisipuri. Până la 1854, când s'a modificat Legea Minieră austro-ungară, fiecare ţigan din jur trebuia să-şi plătească darea de cap cu aur spălat din aceste pârâe.
Bogăţia de aur a fost cunoscută şi guvernului din Viena, care a avut o grijă deosebită, ca terenurile aurifere să nu ajungă în mâni româneşti. Legea Minelor din 1854 la articolul 44 spune:
„Concesionarea minelor numai atunci se poate încuviinţa, când mineraliile sunt explorate în zăcământ aşa fel, că în împrejurări locale se pot declara de exploatabile".
Iar Regulamentul Legii la art. 37 zice:
„Noţiunea de exploatabilitate este foarte relativă. Insă în fiecare regiune minieră se formează o judecată practică şi corectă, care poate fi chemată în ajutor la lămurirea situaţiei în spiritul Legii.
Intenţia Legii Minelor este să ajute numai acele întreprinderi miniere, care au însemnătate şi în relaţii naţional-economice, numai acestora să le câştige credite şi să le asigure capital".
64
Aur
Mai clar nici nu se poate. Proprietarii mici ai suprafeţei, românii, nici nu se puteau gândi la concesionarea avuţiilor din subsol în stil mai mare, pentrucă neînsemnatele lor întreprinderi individuale nu puteau conta în relaţii naţional-economice. Ei erau a priori condamnaţi să cedeze terenurile lor unor societăţi puternice cu relaţii la Viena şi să între salahori Ia aceste societăţi.
Tot conţinutul bogat în aur l-a făcut pe Iulius Bauer, Bergwerkdirektor în Bocşa Montană, să afirme următoarele:
„Şi dacă zăcămintele dela Bocşa-Ducnecea nu se pot compara în bogăţia conţinutului cu cele din California, totuşi între minele din Europa stau în frunte. Pe lângă procentul de aur ridicat se adaugă şi uşurinţa şi ieftinătatea, cu care se poate face exploatarea. Chiar şi un procent sub 3,75 grame aur la tonă,, aci ar da o exploatare rentabilă, pentrucă s'ar putea face în condiţii locale foarte favorabile. Roca este destul de moale ca să se poată extrage cu icul şi cu ciocanul şi nu este sfărâmicioasă, pentrucă ştol-nele deschise cu câteva secole mai înainte, stau şi azi.
împrejurările locale extrem de favorabile fac, ca suma totală a cheltuielilor să fie de 3,3 galbeni la tona de minereu preparat. La conţinutul minimal de 3,75 grame de aur şi la preţul de 1380 de galbeni al chilogramului de aur, tona de minereu preparată valorează 5,79 galbeni. La fiecare tonă preparată rămâne deci un profit de 2,49 galbeni. (Un galben austriac de atunci face azi cea 100 lei. N. A.) Cu o extracţie de 150 tone pe zi şi cu 300 de zile de lu-
65
Virgil Birou
cru pe an, valorificând argintul numai cu 15,000 de galbeni şi detrăgând o anuitate de 22,500 galbeni pentru amortizarea capitalului investit în instalaţii, exploatarea art aduce un beneficiu curat de 104,820 galbeni pe an. Ceea ce pentru o societate care s'ar înfiinţa cu un capital de 500,000 de galbeni, pe lângă amortizarea capitalului în 28 de ani, ar da o divi-dendă de 90, zii nouăzeci procente!"
Aşa afirma la 1884 d-1 luliu Bauer, director de mine în Bocşa Montană, într'o expertiză făcută de d-sa, în care se ocupa de rentabilitatea zăcămintelor de aur de la Bocşa. In expertiză însă a omis să a-rate, că împrejurările locale extrem de favorabile înseamnă jăcmănirea minierului român din loc şi stoarcerea puterilor lui vlăguite, pentru o leafă mizeră.
Zăcămintele de aur şi azi stau ascunse în munţi, ca atunci, aproape neatinse. Capitalul necesar nu s'a adunat, ştolnele nu şi-au înfipt gura flămândă în coastele dealurilor şi şteampurile nu s'au ridicat să zdrobească piatra de aur. Iar cele câteva mii de minieri români din Ocna de Fier şi Ducnecea îşi duc şi azi vieaţa mizeră de pe o zi pe alta. Când este lucru la Recita, e bine. Atunci se scoate fier din dealurile ducnecene, din Mărcuş şi din Dănilă. Atunci este de mâncare şi la ruga dela Sfântă-Măria Mică se petrece bine. Dar când din furnalele din Recita nu iese fum, atunci la Fierul şi la Ducnecea e jale. Atunci cu drept cuvânt se poate spune, că minierii trăesc din piatră şi din aer.
Ocna de Fier şi Ducnecea, ca toate aşezările miniere din Căraş dealtfel, se înşiră în lungul unei văi înguste. Frumuseţea regiunii, limpezimea cristalină a
66
Aur
aerului şi liniştea aduc mulţi vilegiaturist!, care caută întremare după vieaţa sbuciumată din oraş. Când e vremea bună, câştigă şi localnicii un ban, pentrucă nefiind niciun hotel în localitate, musafirii închiriază camerele curate ca oglinda ale bufenilor.
Şoseaua merge strâns pe ţărmul pârâului. Ca să se poată întră de pe şosea în curtea de pe celalalt mal, fiecare casă are un podeţ în faţa porţii, ceea ce dă un aspect aparte satelor. Multe clădiri la stradă par a fi cu etaj, în curte însă parterul dispare în panta dealului. Şi dacă pentru casă a mai fost loc în vale, grădina a fost cocoţată pe coastă. Pe alocuri, în curte, oamenii şi-au săpat în deal mici magazii. In răcoarea lor s'ar păstra foarte bine alimentele, dacă ar fi.
Pe aci doar bogătaşii au câte o vacă. Vaca minierului sărac este capra. Toată ziulica sare din piatră în piatră şi smulge iarba ce creşte în smocuri rare pe coastă. Seara vine acasă cu ugerul plin. In vremea negrului şomaj, ce a urmat crizei din 1930-1932, luni de zile laptele de capră a fost unicul aliment. Doar câteva găini dacă mai ouau.
Găinile însă au gusturi aristocrate. Nu se mulţumesc numai cu iarbă, le trebuie cucuruz. Şi cucuruz îi trebuie şi minierului. E aliment spornic şi mai uşor de procurat.
Cucuruzul creşte numai la vale în cantitate negociabilă. La Ticvani şi la Vărădie. Minierul sărac
67
trebue să-şi trimită nevasta la Ticvani şi la Vărădie după cucuruz. Bani nu are. Dar are ceva, ce în vale are valoare de monetă. Cârnaţul de dinamită, pe care îl economiseşte dela exploziile de stâncă. Sau îl fură. Ă fura e mare păcat. Dar a fura dela Societate, care e atât de bogată şi care şi-a adunat bogăţiile de pe spinarea lucrătorului, nu e păcat. Şi astfel nevasta minierului schimbă carnaţii de dinamită pe două, trei măsuri de cucuruz.
Ticvănenţilor şi vărădenilor le place peştele din Căraş. Cum însă nu le place să dea bani pentru permisul de pescuit, dar mai cu seamă cum n'au răbdare să-1 prindă cu unghiţa, sau cu plasa, aruncă în apă dinamită. Se prinde mai mult în felul acesta şi merge mai repede.
Pentru ţăranii din vale peştele e mâncare de zile mari. Şi-1 mănâncă, cum îl mănâncă mâţul. Dar rareori ajung ei să-1 mănânce. Căci domnilor din sat le place şi mai mult. Apoi e foarte cuminte să te pui bine cu domnii. Aşa se face, că peştele puşcat cu dinamita minierului din Ducnecea şi Ocna de Fier ajunge pe masă la domnul notar, la domnul perceptor, la domnul jandarm. Mai rar la popa. In schimb foarte des la domnii din Oraviţa. Insă niciodată nu ajunge pe masa minierului sărac. El e mulţumit să-şi poată coace sub ţest o roată de mălai din cucuruzul adus în şale de nevastă-sa cale de 20—30 chi-lometri. Vara, toamna, iarna şi primăvara. Totdeauna, când se isprăvesc gologanii câştigaţi  cu atâta trudă, cam după mijlocul lunii. De zeci, poate de sute de ani.
68
Minierul însă are măsură justă.  Când a văzut chinul nevestei, s'a apucat la luptă cu piatra şi afară la suprafaţă. Şi-a împrejmuit grădina cu zid de piatră brută, ca să nu-i sufle vântul puţinul pământ. Iar ca să nu i-1 spele ploile în prăvala lor pe coastă, şi-a făcut grădina cu terase.  A încercat să sădească în ea pruni şi meri, rar câte un cais. Pe unde pământul a fost mai gros,  a  semănat cucuruz, ceapă şi fasole, care se urcă pe târşul cucuruzului. Şi să-1 vezi pe bietul minier, cu cât chin   şi cu câtă sârguinţă scarpină piatra cu sapa, ca să se facă ceva. Se scoală cu noaptea în cap şi înainte de a se duce la mină, lucrează în grădină. De multe ori are de făcut cale de 15—20 chilometri, dar dupăce s'a întors acasă, nu se dă odihnei binemeritate. îşi lasă lampa şi hârleţul de mină la locul lor şi se urcă pe coastă la grădină. Aşa îşi petrece zilele, nu ştii când mai are vreme să doarmă. Veşnic dereticeşte ceva în jurul casei, veşnic tăcut şi singuratec. Tocmai ca sub pământ.
Maşini cu sute de escursionişti şi camioane pline cu mărfuri gonesc prin faţa casei speriind găinile şi puii. Ele îi amintesc de bogăţie, de timpuri, când se câştiga la lucru. Câteodată se ridică de la sapă şi din înălţimea coastei priveşte lung după maşină. Prin creierii lui svâcnesc, poate, frânturi de gânduri, care îi spun că şi el are drept la vieaţă mai bună, că şi/ el ar fi demn de altă soartă. Mâna însă nu i se încleştează mai tare pe dârjala sapei. Oftează resemnat şi se apleacă din nou pe sapă. E prea obosit. Prea l-a frânt vieaţa şi mizeria. Dar lucrează mai departe. Căci el nu vrea altceva. Nu  cere  subvenţii, nu
69
Birou
cere favoruri. Cere numai lucru fa ««^^^^ We nevastă-sa prin DădlIr, "    ' DU mai um-
cucuruz. Nici copii să nn ! [m " ^ dUPă
9* cu zgăibi. ŞW mai P°arte în zdrenţe
Atât.
70
PEISAJ
De pe dealul Andriei panorama se desfăşoară adânc spre miazăzi şi apus. La poalele dealului, cu căsuţe atârnate pe coastă, se întinde satul. In faţă, coperişe ruginii se gudură de nucii încălaţi. Ulmi înalţi şi cârniţi împrejmuesc grădinile îritr'o cumpănită geometrie de cadastru. Primăvara însă nu prea ţine seamă de limitele rigide, căci pomii înfloriţi îşi revarsă exuberanţa peste garduri, peste oprelişti. Pruni cu floare albă, caişi şi piersici cu floare roz. Accentuarea o face brunul verzui al crengilor. Pe alocuri razele de soare vibrează timid în pete galbene de frunziş plăpând. Ici-colea caiere de fum albastru. Privind din înălţime, bogăţia nesfârşită de flori îţi stârneşte în suflet un palid ecou de zumzet de albini, care subliniază şi mai miflt) tăcerea peisajului.
Din creştetul dealului drumul coboară prin mijlocul satului. Banda albă iţi duce privirea peste toate satele din vale. Perspectiva este întreruptă numai de masivul Chiliilor, care se întinde din spre miazănoapte ca o pată întunecată în lumina gălbue a dupăamiezii. Mai în fund albăstrimile ceţoase ale
71
Virgil Birou
dealurilor Vârşeţului. Pe unul din ele un pătrat ciuntit indică locul unui turn de veghe: Cula Vârşeţului. La orizont privirile se pierd în apele roşieti-ce ale pustei de nisip dela Balvanişte şi Deliblata. Valea Carasului...
Spre stânga dealul coboară în prăpastie abruptă spre râu. Pietrarul. Din râpile Pietrarului îşi scot oamenii piatra de construcţie, piatră vţînătă, sau piatră galbenă, după gust şi posibilităţi. Ca un şarpe argintiu Carasul înconjură dealul, se strecoară sub poalele lui, apoi se pierde în câmpie printre tufele de răchită de pe ţărmuri. Peste Căraş câmpia se întinde până la Prisaca Oraviţei. Aici se cufundă în şes ultimele dealuri, cu forme moi şi dulci, ca sânii de femeie. Numai stânca golaşă a Rolului protestează semeţ, ultima strajă dârză a Munţilor Ci-clovei.
Intre râu şi Prisacă, pe la mijlocul câmpiei, se ridică două movile mari. Cercul lor, aproape perfect, arată limpede că nu Ie-a produs Natura. Se spune, că în băbăluc pe câmpie s'ar fi dat o luptă mare între creştini şi că sub movile ar fi îngropaţi morţii, într'una creştinii, în cealaltă păgânii. Dar de movile până azi nimeni nu s'a atins.
Jos în sat drumurile se încrucişează într'o piaţă largă. In mijlocul pieţii, sub teiul uriaş, mâni duioase şi cucernice, sau pumni aspri, încleştaţi de revoltă, au ridicat o cruce de piatră. Au împrejmuit crucea cu gard de fier şi în umbra teiului au ridicat scaune de odihnă pentru cei de pe drumuri. Să fie în ştirea Domnului.
Peisaj
In piatră, cu naive potcoave bătrâneşti, au săpat întru amintire, numele a doi preoţi.  Vremea a ros piatra şi lumea nu-i mai ştie. Vieaţa adesea îşi împleteşte urzeala, fără să ţină seamă de cei căzuţi, iar uitarea acoperă întâmplările, cum acoperă azi iedera numele dăltuite în lespede. Doar doi-trei moşnegi mai ştiu povesti, că în acel loc preoţii au adunat poporul satelor din jur şi l-au îndemnat la răs-meriţă împotriva stăpânirii streine. Pe atunci satul era aşezat mai sus, pe colinele  de sub Bărcăş. In locul unde azi este piaţa, atunci se întindeau mlaştinile Carasului. Luminişurile dintre răchiţi şi trestii ofereau ascunziş sigur răsvrătiţilor.
— Popa Costa şi Popa Drăgan s'au dus în fruntea gloatei, dar   nu s'au mai întors.   A venit în schimb, un ghinărar neamţ, îmbrăcat tot în aur, cu medalii multe pe piept şi  cu coif  de aur. Mergea călare pe un cal mândru şi avea oameni cât frunza şi iarba şi a aprins satul din trei părţi şi a aprins toate satele din jur, până la Vârşeţ.   A fost prăpăd mare, muierile şi-au luat copiii, care a putut, în covată, care nu, în traistă, peste merindea apucată în grabă şi aşa au fugit în codrii Mărganului, până a trecut urgia. Acolo călăreţii ghinărarului nu i-au putut urma,, dar tot de acolo venea şi haiducul Stoia cu voinicii săi. Aşa a scăpat şi străbunicul meu, povesteşte Moş Toma Milosau cu glas potolit şi nimeni nu mai ştie, ce tragedii acoperă cuvintele simple ale moşului.
Dar prăpădul a trecut, rebegiţii au coborît din codri, au stâns tăciunii şi cu dârzenie îndoită şi-au drrat din nou lăcaşurile, înnodând firul vieţii satului
72
73
Virgil Birou
. acolo, unde făclia aprinsă a ghinărarului l'a întrerupt. Au coborît doar satul ceva mai spre râu, ca la un nou pârjol să aibă apa mai la îndemână. Cu timpul s'au furişat în sat şi câţiva bărbaţi cu bărbi încâlcite şi cu feţele trudite. Ei aveau ochii tot spre uliţă şi piciorul pe fugă; puţini supravieţuitori din luptătorii care au plecat cu Popa Costa şi cu Popa Drăgan. N'au fost mulţi care au reuşit să scape din ghiarele stăpânirii „pacificatoare".
De atunci vremile s'au scurs cu undele Carasului „pacificat" şi el în alvie geometrică la marginea satului. Iar în locul 'unde odinioară vrerile româneşti au strâns pumnii conspiratorilor în măciucă, în piaţa largă, cu crucea adumbrită de tei, azi este hora sau cum îi spun sătenii, jocul. In dreapta jocului Primăria, în stânga crâşma. Printre ele uliţa urcă spre biserică şi mai sus iese spre dealurile Năndrăşului, în spatele cărora bănueşti vag codrii Cârnecii.
CUM SE NASC DOINELE $1 CÂNTECELE CĂRĂSENE?
Ne-o spune acela, în sufletul căruia şi-au găsit lăcaş, ţăranul cărăşan.
Când vinul i-a urcat măsura bunei dispoziţii până la exuberanţă, când zâmbetul de pe faţă arată, că inima sa a cuprins lucrurile până la integrală şi tembelă diluare în ele, când şi-a epuizat tot repertoriul de cântece mai vechi şi mai noi, Ghiţă Briptă se întoarce către ţigan, îl îmbrăţişează cu o mână pe după cap şi-i spune:
— Num'acum, Alexo, sâ-mi zici una d'ale de pe
coastă!
El ascultă solemn doina difuzată vaporos de pe strune. Dar sufletul său copleşit de o caldă revărsare de lumină, saltă şi plânge odată cu melodia jucăuşă.
74
75
Virgil Birou
Cărăşanul a rezolvat problema în câteva cuvinte. Fără concepte de estetică savantă, fără sondări în subconştient, cu câteva sute de ani înaintea tuturor eseiştilor, înaintea folcloriştilor.
Când cărăşanul cere una d'ale de pe coastă, o face cu importanţa unei ceremonii solemne. Sufletul său este pătruns de cunoaşterea, că a cerut ceva mare. Ceva curat şi cules imediat Ia izvor. Din felul cum o cere, se poate înţelege, că cea de pe coastă este cea adevărată, că numai ea îi poate oferi plăcerea frăgezimei şi farmecul originalităţii. In materie de cântec nu este gurmand mai mare decât căr-răşanul. De aceea când se pregăteşte să asculte una d'ale de pe coastă, îşi îmbracă sufletul cu dispoziţie de sărbătoare.
Doinele şi horele cărăşene cresc pe coaste, împreună cu florile. Pe plaiuri înflorite îşi amestecă parfumul. De acolo le culege cărăşanul când iese primăvara să are de cucuruz. De acolo le culege vara, când coseşte fânul şi toamna, când bate prunele. Iar ciobanii, sau cum le zic cărăşenii în străvechi grai, păcurarii, pe plaiuri cu soare şi cu flori de fân îşi culeg melancolia singurătăţii.
La vedere Todor Adam nu se prea deosebia de ceilalţi flăcăi din sat. Statură potrivită şi bine îndesată, umeri laţi. Doi ochi căprui luminau o faţă mare şi arsă de soare. Pe partea dreaptă a frunţii părul crescut în sus. Va lins vaca, spun sătenii
Cum se nasc doinele şi cântecel^ cărăşene?
Din fire era tăcut, în suflet însă nu avea răutate. Ziua muncea singur la câmp, nici seara nu se ducea la cor. Tatăl său, om slăbănog şi veşnic bolnăvicios, a lăsat grija gospodăriei în seama lui Todor, iar Todor îşi vedea de ea şi nu se amesteca în treburile altora. In consecinţă nu avea nicio perspectivă să ajungă cineva în sat.
Primăvara aceea însă l'a schimbat. Suflul cald, care a topit zăpezile, sau poate apropierea rocului de cătănie, i-au vârît o nelinişte în suflet. Simţea, că nu se mai cufundă aşa de uşor în singurătatea câmpului. De vorbit nici acum n'a vorbit prea mult, dar îl trăgea ceva către sat, către ceilalţi flăcăi. Până aci n'a avut pe nimeni, de cine să-şi fi aninat sufletul.
Şi într'o Duminecă după amiazi s'a dus Ia joc. Nu se ştie, întâmplarea a făcut, sau ce, dintr'o dată s'a trezit lângă Lenuţa Iui Ion Roşu. Fata stătea pe margina jocului şi privia perechile, care se învârteau.
— Te-am văzut alaltăeri la câmp, începu vorba Todor.
— Am dus de mâncare argaţilor, răspunse fata.
Urmă o pauză. O sfială de neînvins a oprit glasul şi gândurile lui Todor. De mai de mult i s'a părut lui, că Lenuţa se poartă mai altfel decât prietenele ei, chiar şi cotrinţa îi stă mai bine, dar până azi nu s'a apropiat de ea. Cu ultim efort continuă:
■— Io am îngropat cucuruzul în Valea Dumii atunci.
— Te-am văzut, când ai întors plugul la capăt. Dar eu am luat-o pe la locul lui Pavel Burdea, ca
76
77
Virgil Birou
sâ ajung mai repede cu mâncarea, că m'a ţinut de vorbă baba Mătoane, spuse   fata vioaie.
Aici conversaţia s'a oprit. Fata parcă a mai spus ceva, Todor însă n'a auzit nimic. In sufletul său a pornit oi vijelie de sori şi de stele, care toate dansau după o melodie cerească.
— Şi ea m'a văzut, tremură emoţia prin el.
— Ea te-a văzut, glăsuiră soarele şi stelele în jurul său.
Feeria n'a durat mult. Romulus Măcsân a chemat fata la joc. Ea s'a uitat la Todor, dar văzând încremenirea acestuia, a plecat măreaţă şi zâmbitoare.
Todor a căzut pe pământ. Fier roşu i-a trecut prin inimă, Romulus a spart multe case şi multe fete au ajuns de poveste din cauza lui. Acum se a-pleacă la urechea Lenuţii şi-i spune ceva. Femeile, care ţopăesc resemnate cu mutălăii lor, îi aruncă priviri de invidie. Lenuţa ştie şi gustă din plin plăcerile orgoliului satisfăcut. Poate o gâdilă şi vorbele lui Romulus. Ii râd ochii, îi râd sânii, tot corpul îi râde. Ce pocitanie de om e Romulus ăsta. Lung şi deşirat, cu musteţele arse de tutun şi cum aleargă muierile după el!
Todor se întoarse. Din cârciuma din faţă răbufnea confuz cântecul flăcăilor. Todor întră. Ceru un pahar de vin şi-1 beu dintr'odată. Mai ceru unul şi începu să cânte cu ceilalţi. Nu deschise bine gura, un pumn în coaste îl amuţi. Feciorii ţin foarte mult să iese bine cântarea. Pe cei care nu ştiu bine meşteşugul cântării nu-i suferă...
78
Cum se nasc doinele şi cânţecelejărăşei^
încruntat, Todor plecă. Trei zile n'a ieşit din curte. Se mistuia singur. Apoi şi-a luat inima-n dinţi şi s'a dus la dascăl.
— Domnule 'nvăstor, să mă primeşti la cor!
Bătrânul dascăl îl privi multă vTeme. Todor a mai încercat odată să cânte în cor, dar l'au scos ceilalţi corişti. Urechea lui de bât... Şi acum dă buzna cu atâta vehemenţă.
Dascălul mai ridică odată ochii la Todor. Acesta aştepta cu obrajii dogoriţi şi cu gâtul sec. Era atâta încordare în aşteptarea lui Todor, încât dascălul nu mai ezită:
— Bine, Todore, vino Sâmbătă seara la probă. Dascălul a îmbătrânit în sat. După treizeci de ani sufletul ţăranilor nu mai avea nicio tainiţă pentru el. Nu-i puteau ascunde aceşti copii mari nimic, cetia în sufletul lor ca într'o carte deschisă. Impetuozitatea lui Todor însă l'a uimit.
Todor a venit Sâmbătă seara. A venit şi Duminecă după amiazi şi mai în vre-o două seri. Apoi n'a mai venit.
S'a cufundat din nou în muncă. Dimineaţa a ieşit la lucru cel dintâi şi seara s'a întors cel din urmă. De chinul frământărilor tot n'a scăpat.
— De astă iarnă, dela scroafă, am şapte florin-ţi. Cucuruzul din pod, dacă-1 vând, capăt patru, puii de gâscă un florint optzeci. Dar în porţia de an mai am să dau trei florinţi, cocina trebue s'o şândrui, că ploaie în ea. Asta-i trei şi patruzeci. Mie o praştie, tata n'are opinci...
Aici se oprea desperat. Dacă nu repară cocina,
79
Virgil Birou
Cum se nasc doinele şi cântecele cărăşene?
nu mai poate îngraşă porci la toamnă, pierde un venit sigur. Pe dealtă parte tată-său, dacă nu-i cumpără opinci, se poate supăra şi se întoarce către nepoţii de soră. E destul de şuehiat pentru asta şi mai vine pe ascuns Şi cuscrul Pavel cu poşta dela o casă la alta. Cuscrul Pavel crede că el nu ştie nimic. Dar Todor ştie tot!
Când ajungea aici cu gândurile, îi venea să turbe de necaz.
Sfârşitul lui Mai îşi vărsa zăduful. într'o după amiazi Todor a plecat mai de vreme dela câmp. Trebuia să treacă pe la covaci ţpentr^if nişte potcoave, apoi, pe însărat, să ducă un sac de cucuruz la moară, să-1 macine până pe la miezul nopţii.
La marginea satului, în vad, a oprit boii, să-i adape. De cealaltă parte a râului, Ianoş, destinul lui Todor din ziua aceea, şedea pe ţărm cu spatele ră-zimat de o salcă şi dormita. Insignele demnităţii sale, gârbaciul cu pană lungă şi cornul de bou erau aruncate lângă el în iarbă.
Ianoş era purcarul satului. Căldura a alungat porcii dela amiazi în râu, acum stau cufundaţi în nămol până după urechi. Nici râtul nu-1 mişcă, să alunge muştele aşezate pe el.
Când a văzut că porcii trag la gârlă, Ianoş i-a numărat, apoi s'a aşezat la umbră. Ca să scurteze din vreme, a scos dela brâu un fluier şi a început să cânte din el. Fluierul i l-a dat boactăru Pilă astă iarnă,
80
când a căzut la pat. Săracu Pilă. Parcă ar fi ştiut, că nu mai are zile şi că în curând se duce după baba lui.
Pilă i-a dat şi primele îndrumări lui Ianoş, cum să ţină fluierul în mână, cum să pună degetele, cum să tremure din buze la locul potrivit, ca să scoată înflorituri:
— Iţi va ţine de urât, când eşti afară cu porcii. Eu cu fluierul mi-am trecut vremea lungă vara, când am păzit singur casa comunală.
Ianoş a prins ceva dela Pilă, dar i-a venit foarte greu că nu cunoştea cântecele româneşti. Nicidecum nu putea să facă înfloriturile, pe care le făcea cu a-tâta măestrie Pilă. Intre timp Pilă a murit şi acum Ianoş trebue să se chinue singur.
Vârî plictisit fluierul la loc. Se scotoci prin buzunare şi adună în palmă câteva fire de tutun şi de câlţi. Scoase hârtia mototolită a pachetului — foiţele s'au terminat demult — rupse din ea ca de o foiţă ş; vărsă cu grijă tutunul din palmă. O lipi şi dădu s'o aprindă. Rămase numai la intenţie, deoarece Rezi, nevastă-sa, i-a luat chibriturile de dimineaţă. Resemnat ascunse ţigarea în buzunar şi se aşeză sub salcă.
Todor l-a deşteptat, când a oprit să adape boii. S'a ridicat de sub salcă şi s'a dus încet spre vad:
■— O n'ai câta foc, să-mi dai, Todore, că am lăsat chibriturile acas?
— N'am Ianoş, că nu doonesc, răspunse Todor din car. Ochii lui se lipiră de fluier.
— Dar ce faci cu fluiera ăla?
— Mai zic şi eu din el, ca să treacă vremea. Vrei să-ţi zic una ca să bea boii mai bine?
81
Virgil Birou
Cum se nasc doinele şi cântecele cărăşene?
Scoase fluierul şi începu să cânte. Todor rămase încremenit.
— De unde ştii, Ianoş,, să cânţi din fluier?
— M'a învăţat Pilă, Dumnezeu să-1 ierte, unde-o fi. Apoi am probit şi eu, până a mers. Numai aici nu prea ştiu cum vine zicala, ascultă, tu nu ştii cumva?
Schiţă câteva triluri şi la locul cu buba se opri. Todor n'a ştiut cum vine zicala. Cu gândul aiurea spuse:
— Să vii deseară la noi, Ianoş, să-ţi dau o bu-cstă de clisă, să dai la copii!
— Bodaproste, mulţumim, Todore, că bine faci, că eu nu am strop în casă! îmi pare rău, că n'ai foc, aş mai fi tras şi eu un fum, că dela fruştuc n'am băgat nimic în gură. Şi mai este un ceas bun, până se lasă soarele şi pot pleca cu hâţa acasă.
Todor n'a auzit nimic din ce i-a spus Ianoş. A plecat frământat dei gânduri.
— Toţi cântă, toţi petrec. Până în amantul acesta de ungur cântă. Nu cunoaşte nici măcar zicălile. De ce nu pot eu cânta, când simt că am toate cântecele în mine? Le simt în vârful degetelor, le am în piept, le aud în ureche. De la birt m'au scos. La cor râd de mine, că am urechi de bât. Dar eu n'am/ urechi de bât, eu ştiu când cântă cineva bine şi când greşeşte. Eu glas nu am. De aş avea şi eu glas ca Romolus! Nici Ianoş nu are, totuşi cântă. Zice din1 fluier. Aşa ar trebui să zic şi eu. La fluier ai găurile gata, dai numai din degete. Nu poate fi greu. Trebue numai să probesc. Aşa a învăţat şi Petru Cuşu să zică din lăută şi aia-i mai greu. Dar nu va trece iarna şi voi cânta
82
şi eu. Nu-mi pasă ce se va întâmpla cu cocina, mama ei, nici cu porţia de an, voi cânta şi eu!
A fost greu până a luat hotărîrea. Fluierul lui Ianoş însă i-a dat îndemn.
Vinerea următoare a coborît din pod cucuruzul ce i-a rămas de an, a legat puii de gâscă în două coşuri de nuiele, a prins caii la căruţă şi s'a oprit la Vârşeţ. Când s'a întors dela târg, s'a întors cu o cutie neagră de piele, pe care a vârît-o în traistă, ca să nu se prăfuiască.
— Todor Adam şi-a cumpărat o trompetă! sburâ sensaţia dela un capăt al satului la celalalt.
— Todor Adam şi-a cumpărat o trompetă, dar mutul tot mut rămâne, râdeau flăcăii duminecă după amiazi la birt.
—Todor şi-a cumpărat o trompetă, şuşoti cuscrul Pavel la urechea tatălui, dar ţie ţi-a adus opinci, că umbli desculţ?
Fireşte, Todor n'a putut cumpăra şi opinci. Degeaba a căutat el să explice, că va cumpăra mai târziu din pipară şi din castraveţii ce-i va duce la Recita, moşul s'a supărat foc.
— Arunci banii pe fleacuri, dar ce trebue la casă nu ştii să cumperi, urla moşul de se auzia până la al treilea vecin, s'o duci dracului de trâmbiţă, la mine în casă tu n'o ţii!
Todor s'a executat. S'a mutat la sălaş, pe Valea Dumii, de acolo îşi vedea de treburi. Dar de trompetă nu s'a despărţit. Când a avut puţin răgaz,, a scos-o din cutie şi a dat să cânte. A cântat la amiazi, când toată lumea îşi culcă truda sub umbra puieriţei din
83
Cum se nasc doinele şi. cântecele cărăşene?
slog, a cântat seara pe lună şi stele, până noaptea târziu. Dumineca nu cobora în sat, ci se aşeza în faţa colibei şi cânta. Când se sătura de cântat, ştergea cu grijă trompeta şi o culca în cutie cu atâta dragoste, ca pe un copil în leagăn.
Aşa i-a trecut vara, aşa l-a prins Sfânta Mărie şi culesul de cucuruz. Toamna se apropia cu paşi repe-7i. dimineţile şi înserările veneau cu ceaţă. Todor încă n'a coborît. Acum tatăl său ar fi voit ca Todor să vină acas, că decând cu cearta, s'a adunat multă treabă în jurul casei. Apoi lemnele trebuiau tăiate pentru iarnă şi moşului nu-i prea plăcea să iese la frig. Todor însă a rămas neînduplecat.
— Voiu veni, când vă voiu putea arăta de cine v aţi bătut joc.
Lumea din sat demult; nu-şi mai bătea joc de Todor. Oameni, care au avut treabă pe Valea Du-mii, au adus vestea:
— Todor cântă din trompetă. Şi să vezi ce cântă ! Satul a tresărit. Incăpăţinarea lui Todor a pus
pe oameni pe gânduri.
Patru Cuşu, care ştie notele şi conduce corul tot aşa de bine ca dascălul, a întârziaţi într'o seară pe Valea Dumii. I s'a pierdut vaca din cireada şi el a plecat să o caute. Pe la miezul nopţii, când' s'a întors, a ciocănit la vecinu-so lo fereastră:
— Ioane, l'am auzit pe Todor Adam. E mare lucru.
— Vaca ai aflat-o?
— Am aflat-o.
— Atunci e bine. Io totdeauna am zis, că Todor nu-i copil rău!
Ion Craia e corist vechiu şi se pricepe şi el în ale cântării. Dacă Patru Cuşu zice că-i mare lucru, să ştii că-i mare lucru. Deaceea satul aştepta cu nerăbdare întoarcere^ lui Todor. Şi odată cu vara mică, Todor s'a întors.
Cei mai în vârstă din sat îşi aduc aminte, parcă ieri s'ar fi întâmplat. Lucrul la câmp s'a cam isprăvit şi oamenii dereticau în jurul casei. In seara aceea, ca şi cum s'ar fi vorbit dinainte, toţi au cinat mai de vreme şi pe rând au ieşit la uliţă. A ieşit vecinul Gheorghe, a ieşit cuscrul Pavel, a ieşit Munteanu, care e mai la deal. A ieşit şi Pavel Radu şi Ghiciu de peste drum. Până sus la Primărie, cât se vedea, au ieşit cu toţii şi s'au aşezat pe scaunul de piatră din faţa casei.
Luna s'a ridicat de un stânjen deasupra dealurilor dela Ştaier. In umbra pălăriei nu puteai vedea tine feţele arse de soare, dar în bătaia lunii albeaţa cămăşilor lumina ca ziua. Şi în tăcerea înserării, deodată s'a ridicat doina. întâi timidă şi dibuitoare, apoi când s'a regăsit, a umplut măreaţă valea. Tot mai sigură, tot mai cuprinzătoare.
Satul asculta încremenit. Era în sunetul trompetei chemarea iubitului şi melancolia înstrăinatului. Era îmbrăţişarea pământului, pe unde mândra a călcat cu picioarele. Era ţipătul mamei după copil şi era durerea senină a resemnării.
Pe feţele aplecate ale bărbaţilor umbra pălăriei s'a lăţit. Iar femeile, care ascultau rezemate de stâlpul porţii, îşi ştergeau lacrimile cu colţul sucnei. Su-
Virgil Birou
fletele lor s'au topit în doină şi întreg universul lor mic şi totuş atât de mare, nu era altceva, decât doina.
Todor Adam demult nu mai iese seara pe piatra din faţa casei, să umple satul cu doina. Destinul i-a scuipat în plămâni un glonţ rusesc şi acum oscioarele lui putrezesc undeva pe la Rohatyn. Cei mai tineri nici nu-1 ştiu. Dar Doina de pe Valea Dumii a rămas şi o cântă şi azi Carasul.
MOŞ PAU PIELE ARE SUPĂRĂRI
Suntem într'un sat pe Valea Carasului. Soarele de duminecă dimineaţa umple de veselie piaţa din faţa bisericii. Pe maidan şcolarii se sburdă în jocuri sglobii. Sătenii se grăbesc spre biserică. Cei mai tineri sunt îmbrăcaţi în cămăşi albe scrobite, laibăre albastre şi ciorapi negri, până la genunchi. Cei mai gravi au pedeasupra iancăre vinete.
Lângă biserică, aşa cum se cuvine, e şcoala. In faţa ei, sub umbra unui pui de tei, noul învăţător -director cască. E băiat tânăr, a făcut toate clasele normale, a ascultat o vară cursurile la Văleni şi a cetit Noile Metode Didactice de cutare şi cutare domn mare dela Minister.
Când are treabă la Revizorat, cam de două ori pe lună, niciodată nu uită să cumpere ultimul număr din Neamul Românesc. Singurul exemplar ce se vinde în orăşel. Acasă notarul, perceptorul, agentul sanitar şi alţi intelectuali ai satului îl aşteaptă în faţa farmaciei. Acolo le explică el din foaie situaţia generală mondială şi politică.
La faţă e niţel cam brunet, poate prea brunet. Dar el îşi dă seama, că nu e un învăţător oarecare, un înapoiat şi rămas la nuiaua de gutuiu ca suprem argument şi corectiv, cum a fost antecesorul său, Moş
86
87
Virgil Birou
Braia. Noul nostru învăţător-director se pregăteşte de Seminarul pedagogic şi îşi aşteaptă avansarea.
Dinspre deal coboară încet moş Pau Piele. Moşu Pau are şi nume onorabil, dar pe acela nu-1 cunosc decât bătrânii. Tineretul aşa-i spune, Moş Pau Piele. Porecla asta a câştigat-o din cauza, că el confecţionează de Crăciun şi sărbători cojoacele şi clăbeţele noui din sat şi din jur. Din Ciudanoviţa până la Clo-pcdia lumea aşa-1 ştie, Pau Piele. In consecinţă, fiind persoană, poartă haine nemţeşti, iar la Paşti şi la lingă umblă prin biserică cu tasul al treilea.
Pântecelul cam umflat al moşului se sprijină pe două picioare scurte şi strâmbe. Pantalonii strâmţi şi vârîţi în tureci negri de piele scot în evidenţă şi mai mult strâmbătura picioarelor.
Moş Pau a făcut războiul şi a adus de acolo o jucăuşă tremurătură a genunchilor şi nişte înţepături pe la şolduri şi pe la încheieturi, care mai cu seamă atunci îl chinuiesc, când se schimbă vremea şi când îşi meşteşugeşte tăbăcăriile, cu manile goale până în cot, stând afară la umezeală câtă-i ziulica de mare.
Dar având în vedere, că azi e duminică şi că de dimineaţă a tras o duşcă pentru întărire, e rumen la faţă, solemn şi cu gust de vorbă:
— Invăs'torule, nu aduni copiii, să-i duci în biserică? întrebă el arătând ceata sburdalnică de copii.
învăţătorul modern ridică din umeri consternat:
— Da ce? Eu sunt popa lor?
Şi dorind să demonstreze că discuţia nu-i este pe plac, înfundă manile în buzunarele pantalonilor şi îşi îndreptă privirea în susul străzii. Dar brusc se întoarse iarăş către maistoru Pau:
Moş Pau Piele are supărări
— Te pomeneşti c'ai vrea să-i trag de urechi din strană, dacă au greşit tonul, sau să Ie cârpesc palme, dacă se înţeapă în buci cu vre'un cui? Eu nu sunt Moş Braia. Copiii trebuie să umble la şcoală, nu Ia biserică!
Lui Moş Paiu i se puse nu ştiu cum pe suflet. Cu domnişoara dăscăliţă era nemulţumit de mai demult, că o vedea cu ţoalele când trase deasupra genunchilor, când cu ele lungite peste călcâie, ba în ultimul timp, Doamne fereşte, a văzut-o cu sucna despicată dinapoi până sus, mai că i se vedeau rotunjimile! Şi-apoi claie peste grămadă, mai-de-ună-zi a găsit pe nepoţica şi pe fata vecinului pitite după grajd vopsindu-şi buzele şi unghiile cu hârtie roşie.
— Prăpădite ce sunteţi! Deunde aţi învăţat voi asta?
* Să nu ne, hî, baţi, taico Paule, am, hî, văzut, că şi domnişoara îşi, hî, vopseşte, hî, unghiile şi buzele' Are, hî, o cutie cu, hî, nişte cuţite şi cu alea, hî, îşi face unghiile, hî, când noi scriem, hî, în caiet!
Cu tot plânsul, taica Pau nu s'a putut reţine, să nu le întindă urechile. Degeaba, aşa a fost el crescut, bătaia e din rai.
Acum 1-a desamăgit şi dascălul. Mai cu seamă aluziile la Moş Braia l-au amărât. E drept, că pe când Moş Braia cânta în strana întâia, în multe duminici se întâmpla că peste viersul dulce al dascălului se suprapuneau câteva plesnituri neaşteptate, dar pline de vigoare, sancţiune promptă pentru ghiduşiile comise în timpul liturghiei. Dar viersul nu se între-
88
89
Virgil Birou
Moş Pau PUle are supărări
rupea. Aşa era Moş Braia, cu glasul la tropar, cu ochii la copii.
Lui Moş Pau i-a pierit cheful de vorbă. Plecă dea'ndoaselea către biserică. Făcu o ultimă încercare:
— Nici dumneata nu mergi?
O ridicare din umeri mută fu răspunsul.
De cealaltă parte a străzii, ceva mai sus, este crâjma. In faţa ei câţiva flăcăi stăteau de vorbă. Cei mai mulţi erau cătane venite acasă în concediu. Intre pahare de vin şi ciocane de răchie povesteau isprăvile lor cazone. Vechile cunoştinţe din cazarmă, subofiţeri şi reangajaţi reînviau în vorbele lor şi din când în când fredonau cântecele învăţate la cazarmă.
Pe neaşteptate izbucni un cântec insipid,, al cărui refren după fiecare şir era:
„Zumbalai zumbalai meştere . .
Moş Pau e vechiu corist. A cântat cântări de Vi-du, de Dima şi de Porumbescu. Cunoaşte şi pe Musi-. cescu, iar Kiriac l-a dirijat în 1906. Din pragul bisericii le trimise binecuvântarea plină de indignare:
— Fire-aţi ai dracului, cu cântec, cu tot!
Intrai după Moş Pau în biserică. Un popă înalt si palid, celebra din zor. Din faţă nu i se vedea decât fruntea înnourată şi un caier de barbă, de culoare nehotărîtă, care începea deasupra urechilor şi care la fiecare cuvânt al părintelui pălăpăia fantastic în aer. înalt Presfinţia Sa, în grija-i pentru mântuirea credincioşilor săi a dat ordin ca preoţii să poarte barbă cât mai mare, ca şi prin aceasta să se deosebească
90
de papistaşii tunşi şi raşi, ca actorii de cinema. Dar liniile supte şi ochii trişti îl făceau pe preot aidoma cu asceţii din pustiu.
Răspunsurile liturghiei Ie dădeau câţiva copii de şcoală. Gălăgie afonă de pisici chinuite. In biserică doar doi-trei moşcodani căscau a plictiseală.
Ieşii. Dascălul dispăruse de pe orizont şi eu putui să aştept pe Moş Pau în tihnă.
N'am aşteptat mult. Moş. Pau ieşi din biserică dansând din genunchi şi cu ochii umezi.
— Cum se face, Tată Paule, că în comuna asta mare nu cântă corul în biserică, doar voi aveţi cor mai bun decât multe alte sate din jur?
— Aia a fost pe vremuri şi vremurile alea nu se vor mai întoarce până-i lumea!
— Că n'or fi murit tdţi cântăreţii din sat?
— De murit, n'au murit, dar s'a întâmplat ceva şi mai rău. S'au certat şi s'au desbinat şi nu-i! cine să-i ţină în frâu. De când I-au pus în pensie pe dascălul cel bătrân, tot aşa o ducem, în sfadă şi mânie. E poveste lungă, dar dacă vrei s'o asculţi, vino acasă la mine. Acolo putem vorbi liniştit.
Aşa s'a făcut, că am ajuns la Pau Piele în soba mare. Cameră spaţioasă sclipind de curăţenie. La ferestre soarele juca în perdele albe ca neaua. Pe pereţi chipurile mărite ale părinţilor şi fotografia corului la jubileul de 25 de ani. Aici, în răcoarea camerii, cu două păhărele de ţuică în faţă, mi-a povestit Moş Pau destrămarea corului, care a fost şi destrămarea satului:
— Politica-i de vină, şi ambiţia peste măsură a unui ajutor de primar. A voit omul să ajungă primar
91
Virgil Birou
întreg şi pace. Avere am, birt am, cu preşedintele organizaţiei sunt prieten. De ce n'aş fi eu primar? — s'a întrebat omul.
Până aci satul era una în toate treburile sale. Tot ce s'a făcut, dela cor a pornit. Corul nostru e ve-chiu, are Statute, dar la înfiinţarea Fundaţiilor Regale a venit spărtura cea mare. Ca să-şi facă partid în sat, omul nostru a trebuit să spargă corul. Şi şă vezi ce al dracului a fost.
La o şedinţă a corului a venit cu propunerea: — Toate satele din jur au fanfare. Cea din Vrani e chemată în toate părţile. Numai noi stăm cu limba în gură şi nu facem nimic. Uico Nicolae, ţi-ar sta rău dumitale, dacă la înmormântarea dodei Măria ţi-ar cânta şi cor şi fanfară? Ca să nu rămânem de râs, facem/ fanfară şi o alipim la Fundaţii, că atunci nimeni nu ne poate porunci!
Sămânţa zizaniei a fost aruncată. Uica Nicolae are cel mai mult pământ în sat, dar din partea minţii nu prea stă bine. Pedeasupra de multă vreme a pus ochii pe Ana a lui Ion Drăgan, să o aducă în casă în locul neveste-si, care era cu un picior în groapă. L-au şi prins într'o seară la Ana şi a auzit şi doda Măria şi tare 1-a ruşinat. Uica Nicolae a crezut, că cu o înmormântare frumoasă şi-ar putea răscumpăra greşala:
— Dau cinci mii pentru fanfară, numai să-mi puneţi numele meu şi al Măriei pe steag!
Pavel- Icma care niciodată nu a vrut să se lase mai jos, a îngălbenit. Şi de data asta bogătaşul tăul i-a luat-o înainte. Cu glas tremurat oferi şi el:
— Dacă Uica Nicolae dă cinci mii, dau şi eu cinci! S'au adunat vreo patruzeci de mii, din care s'au
Moş Pau Piele are supărări
cumpărat instrumente. Până aci n'a fost nimic, dar când au început probele, lucrurile s'au stricat. Cei mai mulţi spuneau că fanfara e a corului, deoarece coriştii au hotărît înfiinţarea ei, chiar şi partea cea mare a banilor ei au dat-o. Oamenii subprimarului în schimb cereau ca fanfara să se despartă de cor, pentrucă nu pot cânta aceiaşi oameni şi la cor şi la fanfară. Apoi Ia probe se conturbă unii pe alţii.
Lucru curat, primarul cel mic voia să aducă fanfara la birtul său. In sala cea mare pot să facă probe separat de cor. Mai trece o ţuică, mai un pahar de vin, dar mai cu seamă aşa putea mai uşor să câştige partizani. Asta însă n'a spus-o, îmbăta pe oameni cu apă rece, promiţându-le domnii în comitetul fanfarei.
Şi oamenii s'au spart. înţelegere n'a putut să facă nici protopopul, nici prefectul, nici inspectorul trimis dela Fundaţii. Ajutorul de primar avea ţuică din belşug şi oamenii îndârjiţi îşi apărau dreptul cu patimă. Pe prefect l-au huiduit, iar Prea Sfinţia Sa era să se aleagă cu o sfântă de bătae, cum nici în copilărie n'a mâncat.
Duşmănia a bântuit când făţişă, când ascunsă. Trei ani de zile s'au pârît oamenii unii pe alţii pentru fărădelegi făptuite şi închipuite.. Niciodată n'au avut atâta de lucru judecătoriile, ca atunci. Trei ani de zile şi-au aprins sătenii paiele şi fânul din ogradă. Până şi bietele vite au trebuit să sufere din porcăria oamenilor. Aprinşi de patimă, sătenii şi-au tăiat prunii în livezi şi în izlazuri, sărăcindu-şi copii. Seara nu puteai ieşi pe uliţă,, că te pomeneai ori bătut pe întuneric, ori arestat de jandarmi.
Sfârşitul luptelor a fost la un Crăciun, când co-
92
93
Virgil Birou
rul după o lungă pauză a încercat să cânte la sfânta slujbă. Abia a început, a şi mers vestea la birt, la fanfară. In zece minute primarul birtaş şi-a adunat oamenii cu instrumente, cu tot şi i-a trimis la biserică, iar după evanghelie s'a trezit bietul popă, că-i cântă corul din pod şi fanfara din tindă. Deodată. Fiecare liturghia sa.
Linişte a făcut procurorul, care a ieşit la faţa locului, să cerceteze pentru câteva capete sparte şi pentru un cuţit înfipt în foalele unui biet corist. De-alunci cântă în biserică şcolarii.
Moş Pau oftă cu amărăciune:
— Aşa am petrecut noi, de râsul lumii, decând dascălul cel bătrân ne-a părăsit. Ar mai fi putut el să lucreze, c'a fost om tare. Nici n'a avut cincizeci de ani. A îngropat nevasta şi trei copii şi totuşi nu s'a lăsat frânt. Şi acum lucrează la notele lui. Şi-i aproape de optzeci. Dar parcă azi la biserică 1-arri văzut mai palid şi cu ochii supţi. Cine ştie? Poate i s'a a-propiat şi lui rândul.
Milă mare porni din sufletul lui Moş Pau către Moş Braia:
— După masă mă duc să-1 vădi
DASCĂRl
închin aceste rânduri tuturor dascălilor, care au trăit şi au murit pentru Bănat.
A ajuns în sat la 81. Fecior de ţăran dintr'un sat vecin, a făcut şcoală secundară într'un orăşel din jur, iar preparandia la o episcopie românească. L-au ales pentrucă se zvonise că cunoaşte notele, iar preşedintele Comitetului şcolar,, popa Rusu, un moşneag care a luptat Ia 48 în rândurile lui Avram Iancu, a voit anume ca noul dascăl să-i facă un cor din ţărani.
N'a trecut anul dela alegere şi la Pastile următoare a cântat corul în biserică. Pentru prima dată în acel sat.
A fost aşa de frumos, că a cucerit pe toţi. Cei doi preoţi s'au oferit cu toate ale lor în ajutorul corului şi de aci înainte probele se ţin în şcoală, în faţa comunei întregi. După un an dascălul înjghebează şi cor mixt, cu muierile treaba merge totdeauna mai greu, apoi în scurt timp se aranjează cu şcolarii primul maial şi cu corul prima serată. Au tipărit şi invitare.
94
95
Virgil Birou
E înduioşător să vezi fila înglăbenită:
Invitare la serat'a de cantu şi dansu ce se va arangia prin Reuniunea de cântări si musica a plugarilor Sâmbăta in 14-1% Februariu 1885 in Sal'a claselor sup. dela Scoală din locu.
Intrarea 50 cr. de persoana şi că Music'a o va esecuta: „Capela lui G. Vasila din Ciclova". Programa seratei de cantu, ce o va esecuta choruiu vocalu alu Reuniunii de cântări este:
1. Resunetulu „Desteaptă-te Romane", cuartett pentru choru barbatescu,
2. „Cântecul gintei latine" de C. Porumbescu,
3. „Ştefan cel mare sî mam'a lui" de I. Popfiu,
4. „Arcasiulu lui Stefanu Vodaf', solo,
5. „E'ata dîua triumfala", choru mixtu,
6. „Diorile frumoase pe ceriu se arată", de Va-silescu,
7. „Mosiu Martin", de Grozescu,
8. „Canteculu tricolorului"  de Porumbescu,
9. „S'o vedi mama", cuartett,
10. „Noptea de vera", de Kreutzer.
NB. In pausa se va jocâ: Calusierulu si Batut'a.
Succesul a fost enorm. Nu se ştia ce e mai mare, râvna dascălului, sau însufleţirea sătenilor.
La cor a ajuns Pau mai aproape de dascăl. Până aci a fost supărat foc pe el, deoarece dascălul a fost de vină, că pe Păvăluţă l-au scos din orânduielile părinteşti şi l-au dat la meserie. Trei ani grei a petrecut la Oraviţa la maistorul Pipelca, să înveţe frumoasa meserie a cojocăritului. Şi trei ani de zile toa-
96
Dascăru
te ofurile şi toate scrâşnelile pornite din baierile inimii au mers la adresa dascălului. Dar a trecut şi timpul de ucenicie, cum trec toate. Pau s'a întors acasă calfă şi luându-se după lume, s'a înscris şi el la cor.
Zilele petrecute în casa maistorului Pipelca i-au deschis ochii. In scurtă vreme şi-a dat seama, cât se trudeşte dascălul cu oamenii, fără să aibă vreun folos al său din toată munca. Izolat de lume, dupăce făcea lecţiile cu copiii, trecea la cor, unde lucra până noaptea târziu. Aci a văzut Pau şi ce este în stare să facă invidia şi răutatea omului. Noaptea, când ei se căzneau să înveţe cântările, crâşmarii au pus pe nişte beţivani să spargă geamurile şcoalei ca să sperie lumea dela cor. De când dascălul a pornit-o cu corul, crâşmele rămâneau seară de seară tot mai goale.
Dascălul nu s'a lăsat. Când a văzut că a câştigat în'crederea oarbă a coriştilor, probele de cor le-a transformat pe nesimţite în lecţii de istorie. A arătat oamenilor figurile măreţe din trecutul românilor, le-a arătat, că la câţiva chilometri mai spre răsărit este o ţară liberă, pe care o chiamă România, unde poţi vorbi şi cânta româneşte şi unde te poţi purta româneşte fără să-ţi fie teamă de jandarmul cu pană de cocoş în pălărie, care vine şi te duce şi ani de zile nu-ţi mai vezi satid şi părinţii. Seară de seară a tot ciocănit dascălul în conştinţele oamenilor pu-nând cărămidă lângă cărămidă, ani de zile, până a ajuns că aproape fiecare sătean s'a înscris în Partidul Naţional Român şi s'a abonat la Foaia Partidului. Aşa s'a realizat, cu mult chin şi sudoare, blocul
97
Virgil Birou
Dascăru
cărăşan, care în cele mai cumplite lupte politice a ales în Parlamentul unguresc deputaţi naţionali, bătând aproape totdeauna trimişii guvernului.
In curând şi în cântare s'a văzut rezultatul trudei dascălului. La diferitele emulări şi concursuri de cor aranjate de Astra şi de alte societăţi culturale, corul nostru a început să ia trofeele mai importante. La Oraviţa a luat Diploma de Recunoştinţă dată de Societatea pentru fondul de teatru român, la Lugoj Pocalul de argint şi Diploma cu litere comemorative ale Astrei, tot la Lugoj, câştigă dela Episcopie un armoniu, iar mai târziu în Recita lui Velceanu, prieten bun cu dascălul nostru, corul ia Placheta de argint.
Intre timp dascălul a avut răgaz să scrie şi să tipărească două liturghii, câteva cărţi de şcoală, tea tiu sătesc, un potpuriu de cântece poporale cu coruri şi să colaboreze la diferite reviste şi gazete.
A rămas poreclit definitiv Dascălul, sau cu expresia rotacizantă a cărăşenilor Dascărul. Au mai fost şi alţi dascăli în comună, dar când s'a spus dascărul, lumea a ştiut că despre el e vorba.
Mai tare 1-a îndrăgit Pau pe dascăl, când acesta i-a scăpat nevasta dela moarte. O apucaseră pe măi-storiţă nişte fierbinţeli, care au ţinut-o vreo zece zile, după care au scuturat-o friguri, de credeai că atunci îi iese sufletul. A adus maistor Pau doctorul din satul vecin, a mai adus doi din Oraviţa, dar totul degeaba. Era mare tristeţe în casă, când s'a dus dascălul la el, căci era să rămână maistorul văduv cu doi copii mici. S'a uitat dascălul la bolnavă, i-a pus mâna pe frunte şi când a dat să plece, 1-a întrebat pe Pau:
— Nu i-au făcut nimic doctorii?
— Nimic, învăstoriule.
— Atunci lasă-mă să încerc eu ceva. Paul a dat din umeri.
— Doar Dumnezeu îi va mai putea ajuta. Peste un sfert de ceas veni dăscăliţa:
— Scoate, Paule, covată cea mare din pivniţă şi umple-o cu apă.
Pau nu ştia ce să facă. Dar a scos covată şi a umplut-o.
— Acuma ajută-mi,  să scăldăm] pe măistoriţă.
Oamenii casei au sărit îngroziţi de această tentativă de omor. Dar Pau, înlemnit, asculta ca prin vis. Au apucat-o pe bolnavă şi au cufundat-o în apă. Apoi au scos-o, au frecat-o aspru cu prosopul şi au culcat-o în pat, oblojind-o bine în duşăg. Şi aşa încă de vreo trei, patru ori până seara. Măistoriţă era mai mult moartă decât vie, dar noaptea a dormit buştean. Prima oară de trei săptămâni. A doua zi a cerut un pahar de lapte, că i s'a făcut foame.
După această vindecare miraculoasă maistorul Pau şi-ar fi dat şi viaţa pentru dascăl. El 1-a dus cu trăsura pe la judecătorii şi tribunale, când l-au cercetat pe dascăl pentru anume scrisori şi cărţi oprite, aduse de peste graniţă, pe care le-a răspândit prin sat. Era să facă moarte de om, când a aflat cine 1-a pâ-rît. Dar dascălul 1-a liniştit:
— Lasă, Paule. Un fir de păr nu se clinteşte fără ca undeva, într'un răboj mare, să nu se însemne. Şi fiecăruia i se va plăti după fapta sa.
A înţeles, nu a înţeles Pau cuvintele biblice, nu se ştie. Dar mai târziu, în primele zile ale marelui
98
99
Virgil Birou
Dascăru
război, l-au găsit pe vânzător împuşcat pe la spate. Atunci s'au văzut adeverite cuvintele dascălului.
Aşa au trecut anii, în muncă grea, până a venit anul 1906, când s'au împlinit 25 de ani dela înfiinţarea corului. Atunci dascălul a aranjat un jubileu cum nu s'a mai văzut. După obiceiul breslei cântăreţe, a învitat la serbare şapte coruri din jur. Le-a aşteptat complezant, cu steaguri în frunte, la margina satului. Pe fiecare din direcţia, din care trebuia să sosească. Acolo au închinat steagurile şi au cântat cântarea de bun sosit, după care ceremonial le-a petrecut până în piaţa din faţa şcoalei. Aici era ridicată bina, pe care a decurs festivalul. Poezii, cuvântări şi cântece. Iar la urmă, ca încoronare, toate corurile reunite, vreo şapte sute de cântăreţi, au intonat sub cerul liber Deşteaptă-te Române.
Bărbaţi vânjoşi, păţiţi de multe necazuri, oameni din diferite sate de pe Valea Carasului care atunci s'au văzut poate pentru prima oară, s'au regăsit într'o îmbrăţişare frăţească şi multe lacrimi s'au scurs pe obrajii prăjiţi de soare. Venerabilul protopop, cu plete albe ca zăpada, care a făcut ani grei la Seghe-din, plângea cu hohote, iar intelectualii musafiri şi-au pierdut şi ei cumpătul. Maistoiul Pau, ca şi ceilalţi corişti, au simţit de vreo câteva ori inima săltând în gât şi părea chiar, că imnul se disolvă în emoţia generală, dar energia neînfrântă a dascălului a biruit şi atunci şi imnul s'a încheiat cu juruinţa:
Murim mai bine în luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost pământ.
A fost un spasm general şi a fcst un semn de prevestire, că nu mai este putere, care să poată ţine
100
la un loc, subjugate, popoarele Monarchiei dornice şi coapte pentru libertate.
Jubileul a mai fost ceva. A fost proba generală a cărăşenilor pentru un eveniment de mai mare anvergură, pentru deplasarea la Bucureşti, la Expoziţia cea mare. Căci Moş Braia şi aci şi-a dus corul. Şi ca în tot locul, cărăşenii nici aici nu s'au desminţit. Au adus acasă Diplomă de onoare, Medalie de aur şi un Brevet Regal cu Plachetă.
Pentru maistorul Pau şi pentru ceialalţi corişti drumul la Bucureşti şi serbările au fost un vis. Trăiau tcpiţi în măreţia clipelor. La întoarcere au strâns şi mai tare rândurile. Din majoritate naţionalistă au devenit unanimitate naţionalistă. Atunci şi-a meritat satul porecla de Leu al Bănatului, când au ales candidatul Partidului Naţional împotriva candidatului guvernamental, un român renegat.
Atunci a fost dascălul la apogeu. Stăpânirea însă a văzut lucrurile cu alţi ochi. Şi-a trimes iscoadele şi inspectorii să facă marea curăţire. Aşa l-au prins şi pe dascăl:
— Elevii dumitale nu ştiu conversa ungureşte! Dascălul a înţeles, că totul s'a sfârşit. Atunci a
izbucnit din el cărăşanul. Atunci şi-a permis primul sarcasm1 faţă de superior, care a fost şi ultimul:
— Păi bine, domnule inspector, cu cine să converseze elevii mei ungureşte, cu gâştele, cu porcii, sau cu boii pe care îi păzesc?
Inspectorul n'a răspuns la întrebare. A răspuns în schimb stăpânirea, scoţând pe dascăl din învăţământ, în puterea vârstei. Cu patru copii neisprăviţi...
101
-ACADEMIEI*]
Virgil Birou
Râdurile de mai sus nu le-am scris numai cu gândul de a nu lăsa în uitare figura dascălului Braia. Numele lui nici nu este Braia. Numele lui este Liuba, Linţa, Bogdan, Alexandrescu, Novacovici, Molin, Dră-gulescu, Creţu, sau numele oricărui dascăl confesional. Şi putea să fie din Maidan, Vărădie, Ticvani, Cacova, Răeăşdie, Oraviţa, sau din oricare sat de pe Valea Carasului. Pentrucă dascălul nu a fost o figură izolată. EI a fost un fenomen social pe această vale. Mulţumită dascălilor a ajuns Valea Carasului fala Bănatului.
CU PAU PIELE LA DASCĂL
L-am găsit la masa de lucru, încovoiat asupra unui teanc de hârtii.
Când am întrat, s'a ridicat. Frunte mare, umeri frânţi. De sub bolta frunţii ochi veşnic căutători îşi plâng tristeţea. Nas drept şi puternic complectează înfăţişarea dascălului. Un zâmbet fugar lumină chipul său:
—• Vânt bun de primăvară vă aduse pa la mine. In pustnicia asta cu săptămânile nu calcă nimeni!
Figura trudită a dascălului a răscolit sufletul lui Moş Pau. Abia putu îngăima:
— Am venit să mai stăm. de vorbă, că ţi s'o fi urît tot singur. Şi am făcut un folar din piele de miel tânăr, mi-a rămas dela Botez, ţi l-am adus. Iţi ţine cald la şale, cum stai toată ziua gârbovit lângă fereastră. Parcă! ar fi frig aici, în odae?
Intr'adevăr, în odaia dascălului te cuprindea frigul. Frigul însă nu venea din cauza anotimpului. El se degaja din austeritatea camerii. Ieşea din mobilele
102
103
Virgil Birou
Cu Pau Piele la dascăl
mai mult decât sobre, o masă, câteva scaune de lemn, patul şi un dulap mare cu cărţi. In colţ o sobă de fier, neagră şi lucioasă, care te amorţea cu indiferenţa. Vrafuri de cărţi pe scaune şi pe jos. Singurul lucru cald şi luminos era masa de scris a dascălului, aşezată lângă geam, în bătaia soarelui. Manuscrise, foi cu note muzicale, peniţa pe care încă nu s'a uscat cerneala, toate demonstrau o activitate întreruptă.
Dascălul luă pachetul vădit emoţionat. Vru să spună ceva, dar Moş Pau nu-1 lăsă:
— Tot cu notele?
— Tot cu ele. Dacă mi-ar da Dumnezeu zile să isprăvesc şi asta, că atunci mă mai odihnescŞ şi eu. Las rândul celor mai tineri, că eu deacuma mi-am făcut veacul.
Mă uitai Ia manuscris:
„Flori de pe Căraş, 300 cântece poporale adunate şi întocmite pentru coruri bărbăteşti şi mixte..."
— Ar fi păcat să se piardă, spuse dascălul.
— Cum se pot pierde, dacă sunt din popor? Ţăranii nu le mai cântă?
— Pe cele mai multe abia dacă din auzite Ie mai ştiu. Eu le adun de 50 de ani. Dela părinţii şi bunicii celor de azi.
— Să ştii, domnule, se amestecă moş Pau în vorbă, azi şi în cântare; e ca şi cu moda. Se cântă un cântec o vreme, apoi nu se mai cântă. Lumii i se u-răşte de el şi vine altul nou. Aduce Ghiţă Briptă destule de pe la târguri!
— Fapt este, că din drumurile sale, ţăranul prinde multe. Se duce cu varză la Recita, ori cu struguri la Ştaier. După vânzare mai totdeauna întră şi el, ca
omul, într'o crâşmă, să xide vânzarea şi să ia putere pentru drum. Acolo dă de târgoveţi din alte părţi şi de muzicanţi adunaţi cine ştie de unde. Pe drum către casă cu ce-şi scurtează cele şapte, opt ore de drum? Cântă. Cântă de răsună codrii, pe unde-i trece calea. De multeori de-ale lui. Dar tot de atâteaori de cele auzite la chef.
— In felul acesta se aduc multe cântece străine în Căraş.
— Se aduc destule. Şi demulte ori e foarte greu să stabileşti origina cântecului, e dela pustă, din Ardeal, sau chiar din altă parte a Bănatului. Cărăşanul totdeauna transformă cântecul după tiparul său. Un accent, un acord care i se pare mai potrivit şi transformarea e gata. Dela străini, cu excepţia sârbilor, cărăşanul a luat foarte puţin.
— Teoreticienii noştri afirmă, că împrumutul dela sârbi ar fi important, întrerupsei eu pe dascăl.
— Este şi nu este. Pentru mine problema este deschisă, deşi aşazicând trăesc în muzica poporală de jumătate de veac. Căci să vezi, cum stau lucrurile. La unele cântece dela prima audiţie se poate stabili origina sârbească. Pe acestea cărăşanul, care a umblat în multe birturi între Biserica Albă şi Panciova, aşa le şi cântă, drept cântece sârbeşti. De multeori îl poţi auzi:
— Asta-i sârbească. Numai sârbii fac aşa!
La altele, în schimb, nu se recunoaşte atât de evident nota sârbească, totuşi se zice despre ele, că ar conţine elemente sârbeşti. Pedealtăparte sârbii cântă nenumărate cântece curat româneşti şi afirmă că
104
105
Virgil Birou
sunt sârbeşti. Mutaţie şi împrumut, se spune. La cântece simple mai merge, dar la doine, ca producţie de gen superior, lucrurile nu se pot explica prin teoria simplistă a mutaţiei. Cântecele se iau la birt, la joc, la nunţi, chiar şi la mort,, foarte uşor. Dar doina este un gen închis, ea cere calităţi şi condiţii speciale, are notă şi specific mult mai bine definit. Se şi mută mult mai greu. Şi dacă nu găseşte rezonanţă în sufletul aceluia care o împrumută, piere în scurt timp. Ca să se poată împrumuta cântarea în mod durabil, cele două specificuri trebuie să aibă un teren, pe care se întâlnesc şi unde se suprapun, trebuie să aibă o rezonanţă comună. In realitate lucrurile sunt şi mai complicate. Melodiile originale cărăşene sunt mult mai apropiate de cele bulgăreşti. Apoi turcii transmit dela Istambul cam de trei ori pe săptămână muzică poporală turcă. Şi ce sunt cântecele poporale turceşti în majoritatea lor? Jocuri cărăşene. De doi, Pe loc şi Brâuri. Aşa cum le-a cântat odinioară Barcă, Sfetcu şi Cocoş, aşa cum le cântă azi Sitariu, Gore şi Alexa şi toţi muzicanţii cărăşeni. Să le fie împrumutat compozitorii turci? Puţin probabil. După audiţii de la Radio însă nu se pot face studii comparative. Ca să cunoşti muzica poporală, trebue să o studiezi aşa, cum o cântă tarafurile originale, ieşite din popor. După părerea mea, pentru a cerceta origina şi înrudirile muzicei poporale române şi în special cărăşene, teoreticienii noştri ar trebui să se deplaseze în Bulgaria, în Sârbia mare, în Şumiadia. în Albania şi puţin prin Asia Mică. Acolo vor găsi material documentar destul. Mai ales cercetarea elementului vechiu bulgăresc poate fi fructuos.
Dascălul se opri un moment. Apoi continuă zâmbind:
— Nu ştiu, la ce rezultate ar ajunge cercetările. Şi la ce bun, să te trudeşti să afli adevărul. Nu e destul, că ai muzică poporală şi că e frumoasă? Se poate că adevărul va satisface un îndreptăţit orgoliu naţional. Se poate că nu. Dar nu este mai frumos, să-ţi imaginezi, că doinele şi cântecele cresc pe câmpii întinse, pe coline însorite şi în surducurile munţilor? Şi cum o anumită regiune creşte numai anumite flori, tot aşa într'o anumită regiune se nasc numai anumite cântece. In timpuri bulgarul, sârbul şi cărăşanul au trăit şi în parte trăesc şi azi, cam în aceleaşi regiuni. Fiecare a cules aceleaşi flori şi aceleaşi cântece. Toţi trei le-au făcut chită. Unul le-a pus la pălărie, celalalt la brâu. Al treilea la cheptoare. Asta e toată deosebirea . . .
Oboseala a trecut de pe chipul dascălului. Divagaţia pe terenul atât de drag lui i-a făcut bine. înviorat continuă:
— De ce m'arri sbătut şi mă sbat şi azi atâta pentru cântarea poporală? Pentruca am convingerea, că singură cântarea ne-a menţinut pe noi, cărăşenii, pe linia existenţei naţionale. Să cercetăm niţel lucrurile.
Patru sunt planurile, pe care un popor îşi poate manifesta mai cu seamă capacităţile şi viabilitatea: politica, ştiinţa, religia şi arta. Atât dela romani, cât şi dela geto-daci am moştenit importante aptitudini politice. Ele s'au şi manifestat totdeauna, când împrejurările au permis. Ducatele bănăţene din timpul năvălirilor, cnezatele şi districtele valachice de mai târziu şi amintirea acelui jus valachicunt ab antiquo
106
107
Virgil Birou
Cu Pau Piele la dascăl
o dovedesc îndeajuns. Dar numericeşte fără importanţă în faţa puhoaielor de năvălitori, organizaţiile bănăţene n'au putut rezista totdeauna. Nu s'a putut îndeplini cea mai necesară condiţie pentru desvoltarea aptitudinilor politice, durabilitatea şi continuitatea pe plan mai larg.
Tot din acest motiv nu s'a putut desvolta nici vieaţă ştiinţifică pe aceste meleaguri, deşi legătura cu Apusul nu lipsea. Lipsea doar tihna, pe care o recer speculaţiunile şi cercetările abstracte.
Religia?
Pe planul religiei am avut de îndurat cele mai multe ingerinţe. Ca să ne convingă pentru catolocism, Sfântul Ştefan al ungurilor şi urmaşii săi au trimis armate întregi în Bănat, care au decimat populaţia. Nici până azi Istoria materialistă nu a putut explica îndeajuns fenomenul, că românii şi-au putut păstra credinţa în faţa argumentelor de crdin religios de pe vremuri. Se spue, că s'au retras în codri. Dar nu se spune, ce au făcut acolo.
Apoi au venit turcii. Ăştia au fost destul de toleranţi faţă de credinţa supuşilor lor doar bisericile ie transformau în grajduri pentru caii spahiilor. Afară de aceasta, având nevoie de braţe de lucru, au cruţat, pe cât i-a lăsat inima, vieţile celor de jos. Faptul, că din când în când retezau capul vreunei căpetenii de valah, în ochii lor avea importanţa unui fapt divers. Dar din acest fapt divers, ca şi din retragerea de pe timpurile de catolicizare cu sabia, în codrii cărăşeni totdeauna a răsărit un cântec vitejesc, sau o baladă.
Ceva mai târziu a venit reformaţia. Cu apucături de pisică a căutat să se furişe în sânul românilor. I-a
108
luat cu binişorul. A tradus cărţi religioase în româneşte, predici, cuvântări ocazionale. Poate şi alte lucruri. N'avem nicio însemnare contimporană, care să ne arate câţi români şi-au părăsit religia. Dar e probabil, că au trecut câţiva. Şi odată trecuţi, pierduţi au rămas. Din aceste timpuri a rămas printre oamenii mai bătrâni zicala:
Ăsta nu-i om, ăsta-î calvin! Şi epitetul este întrebuinţat în Căraş ca superlativul sceleratului. < Insă nici sabia ungurului, nici bătaia de joc a turcului şi nici viclenia calvinilor cu buzdugan şi cocoş de lut pe turnul bisericii n'au stricat atâta cără-şenilor, ca fraţii în ortodoxie,, sârbii. Sub tutela lor bănăţenii ajung la 1695, când se înfiinţează episcopiile sârbeşti din Timişoara şi Caransebeş. La 1749 se aşează la Vârşeţ episcopia sârbească. Românii din Căraş sunt deslipiţi dela Caransebeş şi sunt trecuţi sub administraţia Vârşeţului. Episcopul sârbesc se amestecă tot mai mult în treburile românilor. Diaconii români învaţă teologia la Vârşeţ, acolo se sfinţesc şi episcopul sârbesc îi trimite la parohii, cum vrea el. Atunci au fost siliţi să-şi schimbe numele tinerii români care au vrut să se sfinţească, din Petru s'a făcut Petrovici, din Pascu Pasculovici, din Martin a de-vinit Martinovici. Cele mai mari abuzuri s'au comis. Se sfinţeau orice fel de elemente, numai bani să fie avut.
Şi azi se povesteşte la noi în Căraş, cum au plecat odată ţăranii dintr'un sat de pe Valea Carasului Ia episcopul din Vârşeţ, să le schimbe popa, că nu-i bun de nimic. Nici româneşte n'a ştiut.
109
Virgil Birou
Cu Pau Piele la dascăl
Episcopul i-a refuzat.
Când au dat să plece, le-a ţinut calea un proto-iereu burtos,, care le-a şoptit ceva la ureche. Oamenii au înţeles. S'au dus acasă, au făcut suma şi s'au prezentat din nou la cancelaria episcopească. De data aceasta le-a mers bine. Cât ai clipi din ochi, cererea le-a fost ascultată. Episcopul, văzând că satul e bogat, le-a trimis un nepot al său.
N'a trecut mult timp şi sătenii s'au pomenit, că fugind de ploaie, şi-au dat în râu. Căci popa Sava cel plecat, a fost miel blând pe lângă nepotul episcopului. Au răbdat cât au răbdat şi iar s'au dus la Vlă-dicie. Vlădica însă i-a luat la goană. Ca un curcan înfoiat în pene s'a repezit în ei:
— Popă v'a trebuit, popă v'am dat!
Ţăranii nu s'au dat bătuţi. L-au căutat pe proto-iereul care de data trecută i-a scăpat din încurcătură:
— Sveti Părinte, ne-ai scăpat odată de dracul, fii bun,, mai scapă-ne odată, că popa cel nou e de trei ori mai rău decât celalalt'
Prea-Cuviosul stătu un moment pe gânduri, apoi le spuse:
— Aşteptaţi puţin, să văd ce pot face.
Plecă la vlădica şi peste puţin timp se întoarse:
— Dacă daţi de trei ori atâta, cât aţi dat rândul trecut, înalt Prea Sfinţia Sa vi-I trimite înapoi pe popa Sava.
Cărăşenii erau la culmea disperării. Dar unul mai sfătos îi scoase din încurcătură:
— Sveti Părinte, acum că am plecat pe calea asta, fii bun, mai du-te odată la vlădica şi întreabă-1
cât ne costă, să ne sfinţească un popă după pofta noastră!
Prea-Cuviosul aduse răspunsul prompt:
— O pungă de galbeni!
— La Sfântă Măria mică, dupăce vindem cucuruzul, venim la sfinţire.
Intr'adevăr la Sfânta Mărie mică s'a prezentat delegaţia la vlădică. Vreo zece, doisprezece ţărani împingeau spre scaunul Sfinţiei Sale un măgar. De coada măgarului erau legate două pungi cu galbeni.
înalt Prea Sfinţia sa, om bătrân şi cu vederile slăbite, s'a uitat lung la candidat. Apoi a decis scurt:
— Partea din faţă pare a fi măgar. Dar cea din dos e bună de popie!
întâmplarea asta anecdotică, urma dascălul, caracterizează deplin stările ce domneau pe acele vremuri în biserica noastră, atât de puritană mai înainte. Ce era să facă atunci cărăşanul plin de simţ; şi de vieaţă? In politică nu avea ce căuta, din şcoală şi din biserică l-au scos, ce-i mai rămânea, decât să-şi irosească puterile în artă, în cântare. In cântec a putut să facă politică şi acte de vitejie, în cântec şi-a epuizat plusul de vitalitate şi dexteritatea, căci se cere multă ştiinţă, ca să faci un cântec frumos. Nici nu 1-a costat nimic. Dumnezeu i-a dat instrumentul gratis, iar în codru şi pe ţarină nimeni nu 1-a putut urmări pentru cântare. Şi tot cântând, degeaba s'au trudit sârbii şi ungurii să-1 desnaţionalizeze. Degeaba au forţat limbi streine în şcoală şi în biserică,, de că-răşan nu s'a prins. Pentrucă el cânta româneşte . ..
Dascălul a făcut şcoală veche. Didacticismul i-a pătruns toate celulele. Ţine să documenteze  tot. Şi
110
111
Virgil Birou
vorba i-a căzut bine, căci în pustnicia sa nu a avut des ocazie, să-şi descarce sufletul. Neobosit, continuă:
— Şi mai e ceva. De niciunde nu se desprinde mai clar caracterul minunat al cărăşanului, ca din cântec. Iată de ce ţin eu să fixez cât mult din sufletul său, din cântecele sale. Căci timpurile noi nu sunt deloc favorabile manifestărilor de ordin' mai înalt al ţăranilor. Un modernism rău înţeles îi cuprinde tot mai mult şi-i abate dela căile tradiţionale. Pericolul e mare, dar pentru salvare tot nu-i târziu. Cei competenţi cu o politică şcolară potrivită ar putea uşor combate răul. Trimiterea dascălilor la sate după un criteriu mai nimerit ar putea schimba situaţia.
— Mie nu-mi plac dascălii cei noi, afirmă şi mos Pau. Nu ştiu să cânte în strană.
— Nu sunt bine pregătiţi"? întrebai nedumerit pe dascăl.
— Ba din punctul de vedere al instrucţiei sunt foarte bine pregătiţi. De la Unire am asistat la toate examenele şcolare din sat şi la toate întrunirile învă-ţătoreşti din jur. Pot afirma, că dintre dascălii tineri optzeci, nouăzeci de procente ştiu să ţină lecţii model.
— Atunci de unde vine nemulţumirea?
— La noi în Căraş pe lângă carte se mai cere ceva. Se cere niţel şlif local, ca mă exprim în grai localnic. Mă vei înţelege mai bine, dacă-ţi voi arăta o faţă importantă a caracterului cărăşan. E vorba de înclinarea lui de a se lua la întrecere cu toţi şi cu toate. Şi în toate domeniile. Pare cam donchişotesc, dar aşa este. Poate climatul dulce şi o natură blândă, care face ca ţăranul să-şi poată câştiga destul de uşor un minim de existenţă, a favorizat desvoltarea acestei
Cu Pau Piele la dascăl
calităţi. Cine munceşte în ateliere de fabrici şi tot n'are cu ce trăi, acela nu are chef de exhibiţii. Aici însă este altfel. A venit neamţul în< Bănat. Se spune, că el a desvoltat agricultura prin o cultivare mai raţională a pământului. Azi zarzavaturile cărăşenilor sunt foarte mult apreciate tocmai de nemţi. S'a coborît neamţul în mină.
— Mama ei de treabă, oare numai neamţul poate? s'a întrebat cărăşanul şi a coborît şi el în mină. Nu vorbesc de bufeni, a căror profesie a fost din bă-băluc minieritul, ci de ţăranii dela sate, care lucrează dela Delineşti prin Secul, Doman şi Lupăg, până la ocnele din Anina. Pe deasupra cântă neamţul în cor ca el? Face nemţoaica îmbrăcată în treizeci de fuste chilimuri şi împestrituri aşa de împodobite, ca nevasta cărăşanului?
Ce să-ţi mai exemplific? In cântare se luau la întrecere cu mine,, care eram conducătorul, pot spune dictatorul lor. Veneau cine ştie de unde şi numai mă pomeneam:
— Invăţătorule, să vezi, ce-am auzit eu la Sasca, la birtul lui Rogovan!
Şi eu totdeauna trebuia să fiu gata, să-i cânt una şi mai frumoasă, ca să nu rămân mai pe jos. Pentrucă aşa-i firea cărăşanului, se măsoară pe bât şi cu prieteni şi cu duşmani. In această emulare numai alt cărăşan poate să-i ţină piept vrednic şi cu rezultat. Cine ştie să se folosească de această împrejurare, face treabă bună cu el. Aici văd şi una din cauzele decadenţii ţăranului cărăşan, mulţi dintre intelectualii, care l-au condus după războiu, n'au fost totdeauna pe măsura lui! Individualitatea şi egocentrismul său
112
113
Virgil Birou
Cu Pau Piele la dascăl
puternic, apoi cunoaşterea, că lucrurile au mers şi pot merge şi azi mai bine, 1-a pus în gardă, iar simţul critic, cu care pipăe infalibil slăbiciunile adver-şilor, i-a situat pe aceştia pe plan inferior. Aşa s'a făcut, că deşi ţăranii aveau conducători, în realitate au rămas fără ei. îndepărtaţi în suflet, îndepărtaţi în preocupări.
— Poate şi războiul a contribuit mult la decadenţă, încercai eu să intervin in favoarea intelectualilor vizaţi atât de direct.
— Poate, dar nu în măsură decisivă. Războiul le-a deschis numai orizonturile. I-a purtat prin toate ţările Europei şi prin pustele Asiei. Au văzut vieaţa sub diferite aspecte. Mai mult, în împrejurări cu totul streine de cadrul lor sufletesc şi cu totul neprielnice, şi-au făcut vieaţa proprie. Oamenii aceştia au văzut cu ochii lor carnajul formidabil al ofenzivelor ruseşti din cincisprezece, au fost zdreliţi de granatele şi ţăndările stâncilor tiroleze şi au fost sufocaţi de gazele frontului apusean. Ţărani paşnici, cu orizontul până la satul vecin, unde se ţine târgul săptămânal, sau cel mult până la Judecătoria de ocol din orăşelul apropiat, oameni, pentru care moartea unui viţel echivalează cu o catastrofă cosmică, au asistat la prăbuşirea a trei împărăţii şi au trecut, cei mai mulţi, prin cataclismul revoluţiei ruseşti. Şi oamenii aceştia nu şi-au pierdut frâul. Când s'au întors acasă, n'au umplut birturile sub pretextul, că grozăviile trăite le-au ruinat nervii. S'au apucat de coarnele plugului şi au legat vieaţa acolo, unde au întrerupt-o în patrusprezece. Iar Dumineca următoare au venit îa mine: „Domnule   învăţător,   ce   facem   cu   corul?" Pe
oamenii aceştia nu războiul i-a stricat, ci intelectualii fără nivel, după război. Dovada? Când au văzut ică au rămas fără conducători şi că popa şi dascălul de toate se ocupă, numai de baiurile lor nu, s'au grupat singuri şi şi-au ales conducător din sânul lor. Au adunat ban cu ban şi au trimis pe cei mai iscusiţi dintre ei la conducători de coruri mai bătrâni, ca să înveţe notele. Şi în scurt timp au apărut conducătorii de cor ţărani. Eu personal am instruit din Ticvaniul mic trei, din Comorişte patru, din Răchito-va doi. De ăştia îmi aduc aminte în grabă. Noi în sat am avut mai mulţi pregătiţi încă dinainte de războiu. Dar nu mi-au luat-o înainte. Au venit la mine şi m'au rugat să-i conduc.
Evident, la 65 de ani e greu să faci eforturi de felul acesta. Dar tot m'am dus cu ei. Nimic nu-i mai frumos şi folositor, decât o legătură strânsă între ţărani şi conducătorii lor, care nu se mărgineşte numai la relaţiile şi îndeplinirea funcţiunilor oficiale. Să vezi, ce bine-i stă preotului din Mârcina, — îl amintesc numai pe el, deşi mai sunt şi alţii — când îmbracă haine ţărăneşti şi pleacă cu corul său în toate părţile. Şi ce progres a făcut acel cor? A cântat la Bucureşti invitat la Radio, iar pe aici ia toate premiile dela întreceri. Şi dacă stai de vorbă cu un corist, nu-ţi vine să crezi, că nu vorbeşti cu un intelectual.
— Dar cum i-a stat lui popa Burtă, când oamenii i-au agăţat izmenele de uşă la drăguţă-sa, întrebă moş Pau clipind din ochi.
Dascălul lăsă întrebarea fără răspuns:
— Iată d'asta cred eu, că cei chemaţi ar trebuii să dea o deosebită importanţă muzicei în şcoalele nor-
114
115
Virgil Birou
male şi măcar unul din dascălii trimişi în fiecare sat bănăţean, să fie bănăţan şi muzicant. Numai în felul acesta va putea dascălul să scoată pe ţăran din indiferentismul şi amorţeala, ce l-a cuprins faţă de tot ce porneşte dela intelectuali şi să-1 atragă din nou în sfera preocupărilor de ordin mai înalt. Căci dacă nu există şi legătura spirituală şi a locului, oricât de buni ar fi dascălii,, din ţărani nu vor putea scoate decât olteni, gata în orice moment să-ţi calculeze din cap câţi bani capătă pentru 160 de părădăisi, 800 de pipărci şi 46 oche de struguri. Dar cântecele noastre vor pieri şi odată cu ele va pieri şi elementul, care a ţinut totdeauna vie, în secole, romanitatea noastră pe aceste locuri. In locul lor vor pătrunde tot mai mult cântece cazone şi mahalagisme de talia lui:
Şi
Dacă Elizabet
N'ar avea picior cochet,
Când am venit la cazarmă, Eu eram fricos, Mă speriam şi de-o ceapă, Ce era pe jos,
şi se va pierde posibilitatea de a reveni la nivel cultural. Căci de frică, sau numai din ordinul oficialităţilor, ţăranul cărăşan nu face nimic. Se îmbracă în indiferentism, ca ariciul în blana-i ţepoasă. Nu poţi pătrunde la el decât prin stimulentul ambiţiei, în felul cum arătai.
— Azi dimineaţă, când m'am dus la biserică, la
Cu Pau Piele la dascăl
birtul lui Alexa cântau feciorii una tot cu Zumbalai, zumbalai, meştere, confirmă moş Pau, şi dascălul stătea şi se uita la ei.
— Au ei mai multe de felul acestora. M'am interesat mai deaproape de repertorul lor de acest gen şi pot să-ţi spun că m'am întristat. In locul frumoaselor cântări poporale şi eroice de odinioară, acum circulă nişte orori, care dacă nu sunt pornografie curată, sunt o absurdă lipsă de gust.
Să nu interpretezi cele ce-ţi spun eu drept regionalism, continuă dascălul văzând în ochii mei un fel de nedumerire. Nu de aceea am lucrat noi dascălii bănăţeni decenii dearândul pentru ideea românească. Nu de aceea ne-aml lăsat târîţi în procese, suspendaţi şi pensionaţi înainte de vreme, ca acum să ne gândim la aşa ceva. Nu de aceea ne-au închis ungurii la Seghedin şi ne-au schingiuit prin tabere de concentrare, ca acum să ne gândim la regionalism. In 1919 am întâmpinat jandarmii români la hotarul satului, cu flori, cu preotul în odăjdii şi cu corul în frunte, căci am) văzut concretizată în rezultat pozitiv toată truda noastră şi am văzut răzbunate toate persecuţiu-nile de secole. Dar mă doare inima, când mă gândesc ce valori se pierd şi cât de uşor s'ar putea păstra ele. Te ai gândit, ce comori de folclor am putea salva, dacă în fiecare sat bănăţan am avea şi azi un Gheorghe Cătană, un Novacovici, sau conducători de cor de talia lui Velceanu, şi Popovici, ca să nu amintesc mai mulţi? Unde s'ar putea ridica această ţărănime atât de bine dotată de Dumnezeu?
— Când! am cântat la Lugoj Arcaşul lui Ştefan Vodă şi Măi Anuţă, nume mândru, a venit episcopul
116
117
Virgil Birou
Cu Pau Piele la dascăl
pe bină şi 1-a ţucat pe domnul învăţător pe amândoi obrajii, îşi aminti moş Pau.
Dascălul are dreptate. Legăturile tainice şi indisolubile, ce se nasc între oamenii din acelaş loc, ace-laş aer, spun cărăşenii, pot stimula eforturi nebănuite în favoarea unui localism creator. Şi dacă pentru că-răşeni s'a dat cântecul drept fel de afirmare specifică, de bună seamă şi celealalte regiuni vor fi având o condiţie şi o posibilitate de evidenţiere, prin care pot lua parte în concertul speeificurilor regionale şi care în felul acesta ar putea fi accentuate şi exploatate tot mai mult în interes unitar.
Cu gândul să văd mai de aproape lucrurile, întrebai pe dascăl:
— Oare condiţiile de sănătate nu contribue mult la agravarea stărilor? După câte ştiu, tuberculoza şi mortalitatea infantilă face destule victime!
— Ai atins un capitol dureros. Când stau şi mă gândesc, că la drumul măre aproape tot a doua casă a rămas pustie, mi se Iasă o negură pe suflet. Şi totul în primul aspect este funcţie de condiţiile economice.
— Mi se pare că aici este o contradicţie. Pământul de pe Valea Carasului este socotit de pământ bun!
— Tocmai asta-i buba, lămuri moş Pau. Este socotit de bun, dar de fapt nu este aşa de bun ca pământul din pustă. Şi nu toţi au pământ la vale. Pentru -cei care n'au, e greu să-şi cumpere chiar şi litra de petrol. Iar cei care au, trebue să muncească din greu ca să facă bani. Nici nu se face atâta grâu, ca să se poată vindej Când s'au făcut 1000—1200 de chile la jugher, a fost an bun. De aceea la vale se pun zarzavaturi. Dela Secaş până la Mârcina ţărmul Căraşu-
118
lui este o imensă grădină de verdeţuri. Să vezi cum împing oamenii la roata cu care scot apa dini Căraş, să-şi ude varza, pipărcile, părădăisele, chelul, mor-conii şi cealalte verdeţuri pentru supă. Din primăvară până toamna. Din zori până în noapte. Iar noaptea nu închid ochii,, că trebue să le păzească, să nu le fure cei de peste apă. Şi la sfârşit ce iese? Când este lucru la Recita, se vinde bine. Când nu, vindem suta de pi-părci cu doi, trei lei, şi verzele două, trei la leu. Iar dacă nu sunt bani, nu este nici doctor, nici doctorii pentru multele beteşuguri, care vin peste om. Ai noştri nu fug de doctor, dar când n'ai cu ce-1 plăti, e mai bine să nu-1 vezi.
— Văd însă case frumoase la oameni. Cum le-au putut ridica, dacă nu este câştig?
— Casele sunt zidite în cea mai mare parte înainte de război, răspunse dascălul. Atunci posibilitatea de câştig era cu mult mai mare, căci cărăşenii aveau încă două debuşeuri, Biserica Albă şi Vârşeţul, pe care acum nu le mai au. Şoseaua asta, ce trece în faţa casei, acolo se opreşte. De două ori pe săptămână nu puteai dormi noaptea. De seara până dimineaţa treceau convoiuri nesfârşite de care spre Vârşeţ şi Biserica Aibă. încărcate cu lemne, zarzavaturi, porumb, carne tăiată şi animale vii, brânză, fructe şi tot ce prin pusta Vârşeţului nu se face. Mai cu seamă lemnul era important. Chiar şi cei care nu aveau păduri, dar aveau cai şi boi, se duceau la codru în comunele de la deal şi cumpărau acolo parcele întregi, le tăiau şi duceau lemnele la Vârşeţ. Câştigau bine şi la transport. Azi, aceste izvoare de câştig s'au uitat. Le-a închis graniţa pusă între noi şi sârbi. Ce vor fi făcând
119
Virgil Birou
Cu Pau Piele la dascăl
vârşeţenii fără lemne, nu ştiu. N'am fost de dinainte de războiu la Vârşeţ. Dar pentru noi pierderea lor e foarte grea. Recita singură încă nu o poate compensa lîn întregime. Afară de aceea, până mai 1 ieri, alaltăieri, din cauza crizei economice şi a unei politici păcătoase, la Recita nu s'a lucrat lung timp, din lipsă de comenzi. Atunci mizeria neagră a centrelor industriale a coborît şi în satele de pe Valea mănoasă a Carasului.
— Ce are de a face asta cu sănătatea? Doar oamenii din sat nu prea se duc la Recita la lucru.
— Are foarte mult. înainte de războiu foarte des puteai vedea la Marila, la Ştaier, la Băile Herculane, şi chiar la Carlsbad ţărani cu cămaşa albă, cu pieptar vânăt şi cu ciorapi negri, de lână, lungi până sub genunchi. Privirea lor cuminte şi îndrăzneaţă a trădat uşor pe cărăşan. Atunci îşi puteau vedea mai uşor dc sănătate. Chiar dacă nu aveau numerar disponibil, creditul funcţiona normal şi cu dobânzile de atunci, din câştigul realizat la târgurile dela Recita, Vârşeţ, Biserica Albă şi Ştaier, în patru, cinci ani scăpau de datorie.
— Ion Stoina s'a operat la clinică la Budapesta şi Petru Toader a fost la sanatoriu la Viena cu bani dela bancă, lămuri moş Pau.
— îmi aduc aminte, răspunse dascălul. După războiu însă camătă era între 33 şi 45. Desigur, ţăranii s'au curăţat repede. Noroc, că a venit conversiunea.
— Doctorii oficiali ai circumscripţiilor n'au intervenit, să oprească, sau să micşoreze măcar prăpădul?
— Au intervenit ei, cât au putut. Dar ce poate să
facă un singur doctor la 7—8 comune şi fără mijloace de transport?
— Dar nici aşa nu se vindecă oamenii, cu Scoate limba şi suta! — interveni agresiv moş Pau, făcând aluzie la un medic, care a rămas celebru cu vorbele acestea glumeţe.
Avui impresia, că Moş Pau nu prea are la inimă breasla lui Esculap. După necazurile, care le-a avut în familie, nici nu e de mirare. Dar dascălul continuă:
— In tot cazul situaţia s'a ameliorat. In vremuri ungureşti abia era un medic la 15 comune. Dar până \ când nu are fiecare sat medicid său, echipat cu toate \ mijloacele necesare, nu se va face prea multă treabă. j Mortalitatea infantilă va rămânea urcată şi tubercu-loza îşi va culege victimele mai departe.
— Dar până atunci rămâne satul pustiu. Medicii şi sociologii, care sau ocupat cu aceste năpaste, sunt foarte îngrijoraţi.
— Eu nu sunt atât de pesimist, răspunse dascălul. Şi cred că am motive să nu fiu. Trăesc lîn satul acesta de cincizeci şi trei de ani. Interval destul de lung, deci, ca să pot avea o privire sinoptică asupra vieţii satului. Am prins timpurile, când oamenii aveau trei, chiar şi patru copii. Am văzut cum au redus numărul lor la doi, la unul, ba chiar la niciunul. Am văzut cu ochii cum au rămas goale şiruri întregi de case. Dar au văzut-o şi ţăranii! Au văzut şi s'au înspăimântat. Şi ei, pentru care viţa, neamul, înseamnă tot aşa de mult ca familia, poate chiar mai miult, au luat singuri măsuri. Au trecut la sistemul de doi copii. In Ticva-niul mare şi Ticvaniul mic azi asta e moda, doi copii. Modă spun ei. Dar eu cred că este manifestarea unui
120
121
Virgil Birou
Cu Pau Piele la dascăl
instinct politic ancestral, care a călăuzit prin veacuri poporul român şi care totdeauna 1-a făcut să găsească cea mai bună cale, care-1 scoate din împas. Scăpaţi din strâmtorările robiei streine, ţăranii încep singuri I să arunce balastul însingurării. Libertatea le dă pu-I tere. Pentrucă libertatea politică, pe lângă conducere cuminte, poate ajuta pe plan moral şi-i va ajuta şi pe plan economic. Lucrurile, evident, nu se întâmplă de azi pe mâne, pentruca procesul să se cristalizeze, trebue timp. Şi cu timpul moda va prinde şi în alte sate, fapt pe care am început să-1 constat.
Acelaş lucru se întâmplă şi în satele şvăbeşti din Bănat. Şvabii erau şi mai ameninţaţi de desnaţiona-lizare ca românii. In vreme ce biserica românească întreţinea peste trei sute de şcoli confesionale,, şvabii abia aveau şasă. In România li s'a dat libertate deplină. Nu este sat şvăbesc fără şcoală germană. Acolo unde nu sunt în număr suficient pentru o şcoală întreagă, au secţie germană cu învăţători germani. Şi în toate ramurile se poate vedea progresul făcuţi în urma libertăţilor politice. Au ziare, au început de literatură, au viaţă economică şi de unde înainte de războiul mondial sistemul de un copil i-a gâtuit mai rău ca pe români, azi au început să formeze familii numeroase, cu doi, cu trei copii. Toate sunt consecinţa libertăţii politice şi a unei conduceri cuminţi.
Afară de aceea trebue să-ţi mai atrag atenţia asupra unui fenomen. Cărăşenii dela munte, care toţi au copii mulţi şi toţi sunt sănătoşi, coboară la câmpie. Vin mai cu seamă almăjeni şi dunăreni dini Padina Matei. Argaţi la gazde, sau cu ceva capital, realizat din vânzarea avutului de acasă. In doi, trei ani îşi cum-
pără o căsuţă. Mai ieftină, mai la marginea satului. Apoi după cinci, şase ani, vînd căsuţa altuia, venit proaspăt, iar cei vechi coboară mai la centru. La drumul mare, cum se spune, în rând cu gazdele. Astfel, ce a pierit din băştinaşi, se complectează cu) cei veniţi dela munte. Fiind săraci, localnicii toţi îi ajută:
—- Ii sărac, săracul, are cinci copii!
La început îi numesc cu numele locului de unde au venit, Ion Târnovanu, Costa Almăjanu, Filip Pă-dineanţu. Câteodată le învaţă şi numele adevărat şi aşa, cu încetul, se aclimatizează şi nu mai sunt deosebiţi de cei localnici, decât doar prin rămăşiţe din portul originar şi prin aerul lor aparte.
— Oare procesul de aclimatizare nu merge până la însuşirea sistemului de un copil?
— Până acum toţi au copii mulţi, răspunse moş Pau în locul dascălului. Omul sărac şi de urât face copii.
— Ceva s'a prins totuşi de ei, lămuri dascălul. Dragostea de lux. Când vin în sat, vin în îmbrăcămintea sobră a muntenilor. Cum s'au încălzit puţin, schimbă încetul straiele făcute de ei cu ţoale pestriţe, cumpărate dela jidan. Mai cu seamă muierile cheltuiesc bani mulţi pe cârpe de mătasă şi pe sucne de crepdeşină şi de crepi cum vrei. Asta au învăţat-o dela localnici. Intr'un sat vecin,, la o rugă, am văzut copii de ţăran îmbrăcaţi pe sub cămaşă cu combinezoane de mătase. Până acolo merge rătăcirea ţăranilor şi ce e mai trist, lipsa de control a conducătorilor. La noi în sat n'am văzut încă schimonoseli aşa de stupide, oamenii păstrează oareşicum măsura.
— La noi oamenii îşi mai aduc aminte de nuiaua
122
123
Virgil Birou
de gutâiu a dacălului şi de băţul, cu care arătam la mapă, lămuri moş Pau.
— Le întrebuinţa des?
— Au mamă! Să-1 fi văzut pe dascăl pe vremea lui făcând dreptate. Culcam pe şcolarul păcătos pe scămnie cu fundul în sus, doi îl ţineau de mâini, doi de picioare şi dascălul îi croia la fund cu nuiaua b„ 8, sau 12, după greşală. Au şi ieşit din mâna lui zmei de oameni.
Moş Pau savura postum scena. Dascălul încercă să-1 contrazică:
— N'oi fi fost eu chiar aşa de rău. Dar mai ştii? Vorba poetului, oamenii îmbătrânesc, moravurile se modernizează şi cântecele pier. Un lucru însă ştiu sigur. Niciunul dintre aceia, pe care i-am dăscălit odată cu metodele acestea, nu-mi este duşman şi nici nu este capabil de nerozii de felul acelora, care se petrec azi, sub ochii noştri în vecini.
Ne strânse mâna de rămas bun, căci înserarea ne-a întrerupt vorba.
IANCU BOBII
omul primitiv clin Căraş
Un învăţat arheolog german, într'un impozant volum, se ocupă de preistoria Bănatului începând din cele mai vechi timpuri. Studiind cioburi, instrumente, totfelul de utensilii şi alte mărturii despre vieaţa omului primitiv, scoase la iveală de săpături, ajunge la concluzia că tracii ar fi urmaşii direcţi ai omului din neolitic. Cum o ramură a tracilor a fost acasă în Căraş şi dată fiind continuitatea elementului autohton primordial, am plecat într'o zi să caut pe omul primitiv din Căraş. Şi l-am găsit.
II cheamă Iancu Bobu şi e din Ticvani. Statură potrivită, dar bine legată. Torace puternic, care spre mijloc se îngroaşă, ca la gorilă. Frunte nu prea înalta şi teşită. Pomeţi ieşiţi, fălci enorme. Poate zdrobi uşor oase cu ele. Gât scurt şi când stă în picioare, mâinile îi ajung aproape de genunchi. La capătul braţelor două palme enorme, care se joacă cu sacii de o sută de chilograme. Tocmai cum l-a descris savantul arheolog.
Numai că omul meu mai avea ceva, ce ilustrul învăţat n'a putut reconstitui din resturile fosile. Omul meu avea doi ochi de culoare albastră, din care isvora un calm senin şi avea pe mustaţa albă şi în cutele din jurul gurii un zâmbet blând şi prietenos, care aduna
124
125
Yirgil Birou
Iancu Bobu
copiii din vecini şi-i urca pe genunchii lui, când şedea, la sfârşitul lucrului, pe scaun în faţa casei. Ei se lipeau cu încredere de pieptul său lat şi Iancu nu se supăra, când năstaşnicii îi sburleau mustaţa.
— Ciacia Iancu, îi spun copii.
'.„Ciacia" înseamnă în limbai satului frate mai mare. Pe craniul alungit omul> meu are păr cărunt, dar pentru copii tot Ciacia Iancu a rămas. Căci el le făcea cărucioare cu roţi de dovleac, lăuţi cu două coarde, din tulei de cucuruz şi cărăbi din băşică de porc. Din tinereţe, de când s'a întors din cătănie.
Vieaţa lui Ciacia Iancu e simplă, ca a oamenilor primitivi în tot locul. La fetişi de piatră nu se mai închină, dar ziua, în care şi-a cules porumbul şi 1-a urcat în podul casei, e sărbătoare pentru el. Afară de aceasta mai ţine vreo două, trei sărbători, măsuratul laptelui la oi, cam pe la Sft. Gheorghe, friptul rachiului toamna şi ziua Sâmtului, când face praznic. Asta e la Sft. Ion.
Mănâncă orice, când are. Mai cu seamă vegetale. Curechiu, fasole, crumpi. O schimbă şi în brânză de oaie. Apoi iaTăş crumpi, fasole şi curechiu. Câteodată însă are vădite manifestări de carnivor. La Crăciun, bunăoară, taie porci, iar la praznic omoară o oaie şi o sumedenie de găini. Atunci ies din el şi semne de străvechiu cult idolatrie, întrucât aduce straşnice jertfe unei zeietăţi mitologice din produsele prunului şi ale viţei de vie.
Şi concepţiile sale politice sunt simple. Două lucruri ştie. Când îl cheamă împăratul, să se ducă. Iar toamna, când umblă domnii prin sat după bir, să
126
plătească. El ştie, că dacă nu plăteşte, domnii îi pot lua straiele din pat. Sau geamurile de la ferestre, ca lui Ion Popa.
In consecinţă din timpuri imemoriale şi-a organizat vieaţa pentru umilă îndeplinire. Goarna 1-a chemat de vreo câteva ori. S'a dus, unde l'au trimis. Pentru domnii cu birurile, îngraşă boi. Primăvara cumpăra doi juncani. Vara îşi făcea treburile cu ei, iar toamna, după terminarea lucrului, îi punea pe îngrăşat şi la târgul mare de la Sfântul Arhangel îi scotea la vânzare. Câştiga două, trei mii de lei. Cu o mie şi şasă sute îşi împăca darea, de rest îşi cumpăra porc, îşi şândruia casa, ori repara cocina şi grajdul. Pentru sare, tutun şi petrol nevastă-sa ducea pe cap la târg, în fiecare săptămână, un coş de ardei, de varză şi de ceapă. Câteodată gutâi şi marmeladă de prune.
Aşa a făcut şi în anul acela. Când a văzut, că s'au umplut acofurile Ia boi, i-a ţeselat, i-a periat frumos şi i-a dus la târg. Ii cumpărase în primăvară cu douăsprezece mii. Dupăcuiri stăteau preţurile atunci, cu puţin noroc ar fi putut căpăta pe ei cincisprezece. Dar şi cu patrusprezece şi jumătate i-ar fi dat.
Când a ieşit din curte cu boii, tocmai trecea spre târg un cârnecean. Cunoscuţi vechi, s'au oprit de vorbă.
— Iancule, io caut o pereche de boi buni.
— Ai mei sunt de dat!
— Ştii, ce? Să nu ne tocmim mult, îţi dau treisprezece şi mă întorc acasă cu boi.
— Nu pot, vecine, cu atâta.
— Treisprezece şi jumătate!
— Tot suntem departe.
127
Virgil Birou
Vecinul se mai uită odată la boi, le pipăi spinarea şi şoldurile, apoi îi apăsă pe scofuri.
— Iţi dau patrusprezece şi niciun criţar mai mult!
— Că nu-i pot da dela cincisprezece.
— Apoi să ai târg bun, Iancule. Eu mi-aşi lua doi juncani mai mici.
Aşa a ajuns Ciacia Iancu la Cacova la târg. Acolo s'a întâlnit cu alţi săteni. Şi-au cântărit din ochi boii, le-au potrivit preţurile şi s'au pus pe aşteptat. Forfotea multă lume prin târg, ticvănenţi cu iancăre şi cioareci vineţi, germeni cu cojoc spălăcit, văleni cu şorţ vânăt în faţă, delureni cu şube de lână şi cu pâsle de oaie pe cap. Printre boi umblau şi doi, trei nemţi cu căput scurt şi cu tureci, pilari din Recita şi Timişoara. Unul s'a apropiat de boii lui Ciacia Iancu, dar nu i-a spus nicio vorbă.
Pe la zece oamenii se mai uitau pe furiş unul la altul. Nimeni n'a vândut nimic. La unsprezece au căzut pe gânduri. Numai vrănienţii au reuşit să vândă patru perechi pentru Recita.
Iancu Bobu dădu funia boilor unuia, care-şi aştepta norocul lângă el:
— Ţine-i o leacă, vecine. Trec drumul la Drin-cea, să mă desmurt, că mi-au înţepenit picioarele. Dacă ar întreba cineva, îi dau cu patrusprezece.
Ieşi din birt înviorat.
— N'a întrebat nimeni, vecine?
— Nimeni, Iancule.
— Ii trecem noi Miercurea viitoare, vecine. Tu nu vrei să te încălzeşti?
128
Iancu Bobu
— Nu mă mai duc, că o veni fecioru-mio şi nu m'o găsi.
Iancu luă boii de funie şi îşi împinse clăbăţul pe ceafă.
— Apoi sănătate bună şi mulţam, vecine.
— Sănătate bună, Bobule.
Miercurea viitoare iar s'a dus. Lume destulă şi acum, dar nu ca săptămâna trecută. Boi însă nu s'au căutat şi Iancu s'a întors cam abătut. Vecinul dela deal l-a aşteptat în poartă.
— Iar îi aduseşi acasă, Iancule?
— Nu le-a venit lor omul, Ioane. Până Miercurea viitoare!
Acasă nevastă-sa, Lena, gătea de prânz. Ea a trecut mai repede piparca şi verdeţurile şi cum a sosit, a pus de turtă. Miros cald de mălai copt îl întâmpină pe Iancu şi asta îl umplu de voie. Se aşeză lângă sobă să-şi încălzească oasele. Scuipă printre dinţi de câteva ori, dus pe gânduri, apoi grăi:
— îmi pare rău, Leno, să-i vând. Aşa boi buni de mult nu am avut. Ar trage şi singuri la plug.
— Sunt blânzi, Iancule, ca mieii. Nu dau din coarne şi nu smuncesc funia, când îi porţi în breazdă.
Baba Lena şi acum simte între coaste locul unde cu vreo doi, trei ani mai înainte a lovit-o cu cornul un bou jucăuş.
Turnă din strachină fasolea fierbinte în cele două blide de pământ. Scoase dintr'un dulap de scânduri un blid cu moare de curechiu şi desveli din şervet turta caldă de mălai. In fasolea din blidul lui Iancu înota şi o costiţă afumată, pe care Lena o rase de
129
Virgil Birou
iancu Bobu
pe fundul oalei de untură. Faţa lui se umplu de poftă robustă.
Mânca fără vorbă. O lingură de fasole, una de moare. Sub pielea prăjită de soare muşchii fălcilor se umflau şi se întindeau viguros.
Mânca adâncit în gânduri. Dar mâncarea îi umplu stomacul şi-i vârî în membre putere şi căldură. Pe frunte apărură broboane de sudoare.
Fruntea îşi trăia vieaţa separat. Pielea ei, adăpostită de pălăria şi de clăbăţul tras totdeauna pe ochi, a rămas fină şi albă. Geamul din faţa mesei arunca un reflex de lumină asupra ei. Totuşi părea nourată. Capul acesta, osos şi puternic, bătut de atâtea viscole şi ploi, lovit de atâtea năpaste, nu mai înţelegea legătura dintre lucruri. Simţea nenorocirea, dar nu se îndura să o încerce.
Iancu termină fasolea şi pe fundul blidului rămase numai costiţa. Scoase din praştie briceagul şi o tăie în bucăţi. Dinadins a lăsat-o pe urmă, ca să o guste cu mai mare plăcere.
Iancu nu şi-a ridicat ochii din blid. Dacă i-ar fi ridicat, ar fi văzut, că în blidul neveste-sii nu este costiţă. De vreo câteva săptămâni nu mai este. El ştie asta, căci a băgat de seamă de prima dată. Ar fi putut să o împartă în două. Atunci însă nici pe un dinte n'ar fi ajuns. Ar fi fost şi de prisos, căci Lena n'ar fi luat-o. Aşa e rostul lucrurilor, bucatele bune se cuvin celui puternic, celui ce duce greul. Costiţa însă 1-a readus în lumea reală:
— Dacă n'ar trebui să cumpăr porc de Crăciun, nici nu i-aş vinde.
— Nu avem iernatic pentru ei, Iancule. Ce ne fa-
cem, dacă vine o iarnă grea şi se isprăveşte frunza din frunzar şi va trebui să dăm fânul la oi? întreabă Lena. Ţi-am spus să faci frunzar mai mult!
Iancu nu răspunse. Adevărat, trebuia să facă frunză mâi multă, dar a fost prea obosit. Nici el nu-şi da seama, cum de n'a putut cumpăra astăprimăvară doi purcei. I-ar fi ţinut vara cu dovleci şi cu lobodă, iar dela Sfântămărie i-ar fi pus pe cucuruz. Dar nicicum nu a putut să facă în primăvara aceea şapte, opt sute de lei, cât ar fi costat purceii. Toamna trecută cucuruzul a fost slab, iar prune nu s'au făcut deloc Altceva Iancu nu avea ce să vândă.
A treia Miercure s'a dus din nou la târg. Pe la nouă s'a pus o ploaie măruntă de toamnă, care i-a în-trat până Ia oase şi care a spart lumea dela târg. Când a sosit acasă, a găsit casa rece. -Lena nu se întorsese.
Iancu a legat boii în grajd şi s'a dus Ia vecin, care cu câteva zile mai înainte şi-a fiert ţuica.
S'a întors beat lulea. Intre timp a venit şi Lena şi udă leoarcă se apucase de prânz. In Iancu clocotea mânia.
— Unde-mi stai gură căscată, Dumnezeii şi soarele tău, urlă din el amarul, căşti gura la târg şi pe mine mă ţii pe drum?
— Dar, Iancule, nu fi năbun, tu ştii ce a fost la târg. N'am putut trece nimic, am adus mai bine de jumătate de cotăriţă acasă. Mi-am deşelat oasele degeaba.
Omului i se făcu negru în faţa ochilcr. Necazul muierii îi întunecă mintea. O apucă pe biata Lena de beregată şi o bătu de doctor.
130
131
Virgil Birou
A cincea Miercuri, într'o sloată de neaua şi ploaie, a vândut boii. Gu şasă mii şi cinci sute. De două mii a cumpărat porc. Cu o mie şi şasă sute şi-a împăcat darea. Vreo două sute a beut.
La sfârşit i-au mai rămas vreo trei mii de lei, căci a mai avut prin casă câteva sute rămase dela varză. Cu banii aceştia a voit să-şi cumpere în primăvară viţei.
Primăvara Iancu Bobu cu trei mii n'a putut să-şi cumpere viţei. Nici în anul următor şi nici în alt an, deatunci şi până azi. Banii s'au strecurat printre degete, în dare, pe bumbac şi pe multe altele. Pământul nu şi l-a mai putut lucra singur. L-a dat în parte. Mai târziu şi cu darea a rămas în restanţă.
Cutele din jurul gurei sale enorme s'au adâncit. Mustaţele, odinioară albe ca porumbelul, acum s'au murdărit în cenuşiu. Iar zâmbetul blând din ele a fugit şi în locul lui s'a aciuiat amărăciunea.
Iancu Bobu ar mai face şi acum jucării copiilor, dar copii nu mai vin la el, căci albastrul senin din ochii săi acum s'a tulburat.
Iancu Bobu însă nu se lasă. Prea e puternic, ca viaţa să treacă atât de uşor peste el. Pe ţăranii înglodaţi până în gât în datorii i-a salvat conversiunea. Iancu Bobu niciodată n'a avut vreo datorie, dar criza din 1930—32 a scos din rosturi câteva mii de ţărani. Pe aceştia nu-i va putea salva decât hărnicia de stup a lor. într'o nouă orânduire, cuminte şi cu dragoste de omul primitiv.
OR AVII A SI ORÂV1TENII
Multă lume aduce bănăţenilor acuzaţia, că din rândurile lor nu a ieşit nicio persoană marcantă, nici-un nume, care să se fie impus pe vreun teren oarecare. Şi mai mult se aduce acuzaţia aceasta orăviţenilor, pe care un confrate, cu fervoare juvenilă, se grăbeşte să-i declare oameni mici cu ambiţii mari.
Evident, în timpurile recordurilor de tot felul, acuzaţia supără. Dar cel care o susţine, păţeşte ca omul din poveste, care n'a putut vedea pădurea de copaci. El trece pe lângă istorie şi întâmplări şi nu le simte pulsul.
Am cunoscut la Oraviţa trei domni. Toţi trei din familie de ţărani din câteun sat din jur. Unul a studiat matematicile la Budapesta. Războiul îl prinde într'un orăşel românesc din Bănat, îl poartă prin no-roiurile Galiţiei şi prin pustiurile Siberiei. De aci se întoarce cu primul transport de voluntari, dupăce a bătătorit jumătate din Rusia în organizarea batalioanelor. In 1918 îl găsim în Moldova, iar în 1919 vine la Sibiu, cu grad de locotenent. Are legături de prietenie cu toţi potentaţii zilei. Ar fi putut să se căpătuias-că, să ajungă în diregătorii înalte, ca mulţi alţii în
132
133
Virgil Birou
Oraviţa şi orăviţenii
acele vremuri tulburi, când oamenii titraţi se căutau cu lumânarea. Pe el însă toate acestea nu l-au tentat. A rămas în armată până la demobilizare şi atunci a venit acasă. A venit profesor la Oraviţa, să instruiască pe nespălaţii, care erau suflet din sufletul său şi pe care războiul i-a lăsat destrăbălării.
Al doilea e medic. A studiat medicina la Paris. Ziua muncia în laboratoare şi clinici, iar noaptea ce-tia în biblioteci. Până la ora de închidere. Războiul îl duce pe frontul italian. Ca mai toţi cărăşenii, se lasă prins la cea dintâi ocazie. Când se înfiinţează legiunea de voluntari români, îl găsim printre promovatori. In scurt timp, aceluia, care cu câteva luni în urmă era socotit printre speranţele Facultăţii de Medicină din Paris, i se oferă conducerea Spitalelor Centrale din Roma. El refuză, trece Mediterana cu legionarii ardeleni şi după campania din Ungaria se stabileşte acasă, la Oraviţa. Ca să vindece pe necăjiţii satelor cărăşene şi pe ţiganii din Ciclova, gratis, sau în cel mai bun caz pentru cinci lei.
Al treilea a fost preot unit. După studii strălucite Ia Facultatea teologică din Budapesta, dupăce a învăţat latineşte şi greceşte şi dupăce a scris o carte de filozofie si cea' mai bună gramatică latină pentru şcolile româneşti, vine popă într'un sat ascuns între munţii Carasului, apoi profesor la Oraviţa.
Nu l-ar fi costat mare lucru să se fie aşezat la umbra unei Episcopii, să fie câştigat brâu roşu, burtă şi tichie viorintă pe cap. Dar el a ţinut să se oprească într'un sat, despre care se spune cu oarecare maliţiozitate că este cel mai înapoiat sat din Căraş şi să facă acolo pe mucenicul, mâncând şasă zile pe
134
săptămână brânză de oaie cu mălai, iar a şaptea, pentru variaţie, mălai cu brânză de oaie.
Dece s'au întors oamenii aceştia — şi ca ei mulţi alţii — acasă? Dece au dat cu piciorul unor situaţii strălucite şi au preferat existenţa ştearsă şi degradarea cotidiană într'o muncă migăloasă  şi cenuşie, când ei altunde ar fi putut cuceri viaţa en gros? j Răspunsul este unul singur. Pentrucă au avutsu- , flet. Şi pentrucă sufletul lor era strâns legat de solul cărăşan cu acel pondus specificum, acea atracţie specifică şi miraculoasă, care leagă atât de mult şi pe ţăran şi pe intelectual de acest colţ de ţară. E vorba iarăşi de sentimentalismul şi de gingăşia sufletului bănăţan, care nu poate înfrunta cu arme egale brutalitatea vieţii materialiste şi artificiale dintr'un oraş mare, dintr'o capitală streină. Este acelaşi sentiment, care-1 face pe recrutul cărăşan să-şi plângă 'n doină înstrăinarea într'o cazarmă uriaşă, rece şi pustie.
De aceea eu aş modifica definiţia confratelui despre orăviţeni. Mai de grabă le-aşi spune oameni cu zile cenuşii, dar cu suflet mare.
Oi
*
* *
De altfel despre lucrurile din Oraviţa nu se poate vorbi, decât la gradul superlativ. La Oraviţa toate sunt cel mai şi cea mai.
Astfel:
La Oraviţa este cel mai vechiu oficiu minier, înfiinţat la 1730.
Cele mai vechi baraje s'au construit la Oraviţa,
la 1733.
135
Virgil Birou
Oraviţa şi orăviţenii
La Oraviţa vin mai întâi pentru schimbare de aer, în lunile de vară, autorităţile civile şi militare din Timişoara, în anul 1756.
La Oraviţa s'a hotărît mai întâi înfiinţarea uzinelor de fier dela Recita, în anul 1768.
Cel mai vechiu teatru din ţară s'a construit la 0-raviţa, în anul 1816.
La Oraviţa începe cea mai veche linie ferată din ţară, linia Oraviţa—Baziaş, terminată în anul 1847
şi tot între Oraviţa şi Anina este cea mai frumoasă linie ferată. Pe această linie sunt cele mai mici curbe şi cele mai mari pante.
La Oraviţa se deschide cea dintâi expoziţie de industrie şi comerţ din fosta Monarhie, la anul 1869.
Şi în fine, la Oraviţa s'a măcinat cea mai bună făină, care se exporta până în Japonia şi care se cota la Bursa din Londra sub numele de Făină din Bănat.
Iar, ca încoronare, după 1922 la Oraviţa au ales cărăşenii cel dintâiu deputat naţionalist şi antisemit din România, pe d. A. C. Cuza.
La Oraviţa vieaţa pulsează în plină romanţă. Parcă aci sar fi concentrat tot romantismul cărăşe-nilor. Pe lunca Prisăcii, prin ascunzişurile văilor şi prin tufele nepătrunse de pe coaste cete de copii se hârjonesc în lupte voiniceşti. Cu pistoale făcute din ţevi de gaz, cu spionări de viclenie indiană şi cu bravuri demne de peana lui Karl May, ei reînvie vieaţa de haiduc. Tinerii se întâlnesc în grădinile publice, atât de frumoase la  Oraviţa,  dansează shimmy şi
black bottom, dar gândul lor tot la clar de lună rămâne. Se plimbă şi îşi fac curte cu anii, într'o idilă de gust perfect vienez din vremea bătrânului Schubert. Aci se mai dau serenade nocturne la ferestrele fetelor şi lumea se mai căsătoreşte din dragoste. De aceea şi cred că sunt aşa de frumoase fetele din Oraviţa. Dar nici cei ostoiţi nu sunt mai puţin romanţioşi.
Contribue mult la asta aerul. Regiunea şi tradiţia. Oraviţa, aşazicând, stă pe aur. La Nord de orăşel sunt râpele minelor de aur şi din mijlocul lui porneşte spre Maidan o galerie de câţiva chilometri spre zăcămintele de acolo. La Sud este situată Ciclova, cu minele de aramă şi de argint şi cu şteampul de bani de odinioară. Şi peste tot sunt împrăştiate urmele străvechilor exploatări miniere, care au început în epocă romană, dar şi mai demult.
Mai este vie încă în sufletul oamenilor amintirea acelui salamander, ceremonialul cu care se îngropau minierii căzuţi în mină. începea noaptea la unsprezece. Minierul a trăit şi a murit în întunerecul minei, pe întunerec, deci, se va şi înmormânta. Afară de a-ceea noaptea nici nu se văd lacrimile celor rămaşi şi amarul, că într'o noapte şi ei vor fi duşi la fel. Şi cum au pornit dela casa mortului, ei trec peste toate străzile, străbătându-le în spirală, când deoparte, când de alta. Pe două părţi merg minieri cu făclii aprinse. Privit dela distanţă, convoiul funerar părea un şarpe uriaş, încins în puncte de foc, care se svârcolea dureros în ondulări nesfârşite şi care nu se termina decât la cimitir, unde în tremurări de făclii se putea da drum durerii.
S'au croit drumuri lungi şi grele, pe care şi nu-
136
137
Virgil Birou
Oraviţa şi orăviţenii
mai să le străbaţi, este act de eroism. Toate sunt tăiate în stâncă pentrucă bogăţiile sunt ascunse în munţi. E o minune a tehnicei rutiere şoseaua ce pleacă la Ştaier şi deacolo, pe Valea Minişului, spre Bozovici Serpentină după serpentină urcă pe munte şi în jur brazii falnici stau mărturie seculară la strădaniile oamenilor, dându-Ie vigoare şi voie bună.
S'au zidit biserici. Biserica nemţească a fost zidită de erariu şi a fost închinată vieţii de minier. Deasupra altarului, pe cheia bolţii, au fost pictate, de demult, două tablouri. Unul reprezenta o gură de mină. In faţa ei un minier se ruga în genunchi pentru ajutor. Lângă el scara, lampa şi sculele de mină. Faţa lui resemnată, privirea tristă şi barba lui albă îţi strângeau inima de înduioşare. Manile lui întinse spre cer implorau milă şi îndurare. Parcă ar vrea să amâne cu un moment intrarea în adâncuri. Soarta însă e surdă, el va trebui să între, lăsând afară soţie, vieaţa, soare şi copii.
Pe celalalt tablou e sfânta Varvara. Patroana şi apărătoarea minierului. întinde spre minier o mână blândă şi delicată:
— Atâta am, atâta îţi dau.
Şi el se încrede în ajutorul fragil. Se înfundă în noapte, în noroi şi în ploaie, condus de destinul său crud.
Azi cele două tablouri nu mai sunt. S'au pictat peste ele convenţionale semne, un potir şi o ancoră. Şi ca grupul să fie complect, s'a adăugat al treilea semn, o cruce ieşită dintr'o inimă în flăcări. Banalitatea a acoperit simţirea, cum vieaţa de azi a acope-
rit vieaţa înfloritoare a timpurilor din trecut. A aco-perit-O' numai, dar n'a şters-o. Pentrucă ea subzistă acolo, ascunsă în adâncuri.
Biserica românească a fost ridicată de un român inimos. A venit bogat din Macedonia. Nu i-a plăcut vechia clădire, care de bună seamă a fost mică şi modestă. A vorbit cu alţi români din loc, mai cu seamă cu neguţătorii bogaţi şi cu minieri cu câştig, a comandat meşteri şi a adus pe cel mai bun zugrav al vremii de la 1790. Şi au cheltuit. Nu s'au uitat la bani, ci au ţinut să iasă cât mai frumoasă. Cinci ani a lucrat pictorul. A şi împodobit-o, cum nu mai este alta în jur, iar ornatele şi recvisitele le-au adus dela Ierusalim.
Nicolae Dimitrie Hadşia, ctitorul bisericii, a venit din văile macedonene. De acolo, unde păstorii cântă din fluier şi din caval doine despre eroi legendari, despre căpitani şi despre haiduci. La Oraviţa însă n'a adus noutate. Aci tot de atâta vreme se cântau fapte vitejeşti. Poate tocmai aceasta 1-a ţinut aci. S'ar fi putut duce la Buda, sau în alt oraş mare, cum au făcut atâţia comercianţi români din Macedonia. Dar el s'a fixat aci. L-au oprit cântecile şi baladele, care semănau cu acelea, pe care le-a lăsat acasă. In jurul Oraviţei, ca şi în Macedonia, mişunau legendele cu haiduci. Şi n'au murit nici astăzi. Şi azi se vorbeşte de ei, şi azi se cântă faptele şirului lung de haiduci, care abia acum 70—80 de ani s'a încheiat cu cel mai popular, cu Adam Neamţu. N'a fost neamţ, cum ar trăda porecla. Nici nu 1-a chemat Neamţu. Numele său a fost Adam Duma. Dar l-au poreclit aşa, pentrucă el niciodată nu ataca oameni săraci  şi români.
138
139
Virgil Birou
Ataca numai streini. Ori în Căraş toţi, care umblă îmbrăcaţi în haine străine, pentru popor sunt nemţi.
Şi dacă domnii străini din Oraviţa, în şirul deceniilor, au ştiut să tae drumuri şi galerii pentru a exploata bogăţiile de pe coastele şi din sânul munţilor, domnii români din Oraviţa au ştiut altceva. Aii ştiut să sape drum în sufletele ţăranilor de prin văile din jur. Iară în aceste suflete au găsit cea mai preţioasă comoară, conştiinţa unităţii naţionale a poporului român. Toţi au lucrat la acest drum, avocaţi şi preoţi, bancheri şi umili învăţători, toţi au muncit la augmentarea acestui patrimoniu, ziua-noaptea, cu râvnă inepuizabilă, împotriva tuturor urgiilor, împotriva tuturor ingerinţelor, pentrucă aceia să stăpânească pământul, care de sute şi de mii de ani l-au smuls păraginei şi care de sute şi de mii de ani şi-au împletit cu el vieaţa într'o legătură indestructibilă.
Au biruit, căci în lupte au avut o tradiţie. Pe strămoşii lor la 1721, Kraussen, un sublocotenent de administraţie austriac, a voit să-i alunge din Oraviţa şi din Broşteni în pusta de nisip a Deliblatei. Cum a mai făcut cu populaţia altor sate româneşti. In locul lor a voit să aşeze 300 de familii de colonişti aduşi din Austria. Atunci geniul latin, în persoana contelui de Mercy, care cunoştea Istoria şi cunoştea dragostea de pământ a românilor, a oprit pe cale paşnică, printr'un simplu ordin, barbaria. După moartea lui însă, timp de un secol şi jumătate, coasele desdoite, furcile de fier şi boţile ghintuite au fost singurele argumente, cu care orăviţenii şi ceilalţi paori din jur şi-au putut asigura dreptul de proprietate pe pământurile lor.
Orăviţenii niciodată n'au uitat asta.
140
LOCURI
ce trebuesc văzute
Dacă turistul poposit la Recita a văzut minunăţiile de acolo, s'a plimbat pe spinarea barajului dela Văliug si s'a urcat pe Semenic, neapărat să treacă şi prin partea din sudul Reciţei, pe la cantonul silvic dela Comarnic al U. D. R.-ului. Să iea călăuză un pădurar şi cu două lămpi de carbid să coboare în peştera Comarnic. E cea mai mare şi cea mai frumoasă peşteră cu stalactite din ţară.
Situată în imediata apropiere a şoselei Reciţa-Anina, peştera a fost săpată în cracul Putnâta al muntelui Glăvan de pârâul Punicva, care a străbătut dealul în direcţie Nord-Sud.
In peşteră au luat trup visurile unei fantazii de bogăţie orientală. Cel ce întră în ea va vedea înmărmurite în ghiaţă poveşti pentru copii şi încântări pentru oameni mari. Pomul de Crăciun încărcat cu daruri şi Gemenii pierduţi. Urechi de elefant, imense orge gotice şi Barba lui Mahomed. Trunchiuri de palmieri şi flori cu forme, cum numai pe fundul mărilor se pot vedea. Coloane svelte, altare, zebre şi draperii nesfârşite. Toate tăiate în var.
Pe unele locuri mii de vârfuri de suliţă, sau mor-
141
Virgil Birou
covi cu vârful ascuţit atârnă ameninţător deasupra capului. Nu sunt nici morcovi, nici suliţe, sunt stalactite izbucnite din tavan.
Se poate savura — fireşte numai figurat, deoarece piatra de var e cam tare — o conopidă de vreo doi metri şi o ciupercă de mărimea unui parazol. Formaţii, pe care cel mai mare meşter, Natura, le-a făcut cum a putut mai frumos.
Vizitatorul va fi condus în Capelă, în Criptă şi se va putea delecta în drăguţa Cetate a piticilor. Ziduri minuscule, pe un platou imens în raport cu dimensiunile Cetăţii. Intre ziduri donjoane şi turnuri de veghe. Cu puţină fantazie omul îşi poate închipui şi piticii urcaţi pe parapete.
Mai încolo va trece, cu un pas, peste Zidurile chineze, dacă e vară târzie sau toamnă, pe uscat, dacă e primăvară, prin apă. Se va înfiora de un Crocodil şi se va emoţiona prin Gura Iadului. Va asculta tictacul cu precizie de cronometru al Orologiului şi dacă va avea autorizaţie specială şi curaj, va putea întră în Camera virginelor,, zăvorită de altfel cu un lacăt mare, cum se cuvine pentru astfel de fiinţe rare.
Iar când va ajunge la capătul celălalt al grotei şi va ieşi la lumina zilei, va putea admira miile de curcubee învolburate de razele soarelui deasupra pârâului, care pe aci întră în grotă. Pârâul azi nu mai curge prin galeria principală, pe unde a curs acum câteva milioane de ani când a dat naştere frumuseţilor din grotă, ci la mică depărtare de la intrare cade în abis printr'o înghiţitoare. Şi-a tăiat în stânca de var, altă galerie mai jos, aproape paralelă cu cea principală. Dela capăt omul poate să facă drum întors tot
Locuri ce trebuesc văzute
prin peşteră, sau se poate întoarce la canton ocolind coama dealului, printr'o poiană cu flori de fân până la brâu şi de un pitoresc nespus. Oricum va face, orele petrecute în peşteră îl vor chema de multe ori, din orice depărtare.
Dela Comarnic abia la o săritură este Caraşova, cu craşovenii originali, cu cetatea străveche şi cu minunatele chei ale Carasului, care o înconjură de trei părţi. De sus, din înălţime, râul pare un fir argintiu, podoabă simplă, ca brăţara pe mână. Panorama e splendidă. La răsărit Navesul mare (în limba craşove-nilor Naves înseamnă nevastă) şi masivul Semenicu-lui, la miazăzi Brădetul şi platoul Gârliştei de pe linia Anina—Oraviţa, iar spre apus privirea se duce pe Valea Carasului în jos, până la ruinele cetăţii romane dela Vârşeţ.
Al doilea loc de văzut este Ochiul Beiului şi Cascadele. Drumul pleacă din Oraviţa prin comunele străvechi Ilidie şi Socolari. La ieşirea din Socolari o iea la stânga pe un piept de deal până la stânca Cetăţii, care şi azi a mai păstrat ruine din măreţiile vechi. Urcăm şi mai sus pe serpentine ameţitoare pânăce se deschide în faţă Valea Beiului. Până aci creasta esla pustie, doar câţiva arbuşti uscaţi şi răzleţi se căznesc să-şi înfigă rădăcinele în stânca de var. Peste vale dealul e împădurit. Verdele viu contrastează plăcut cu aspectul carstic de până aci.
De pe creastă drumul coboară spre apă şi merge aproape de ea. într'o poiană încântătoare întâlneşte
142
143
■Virgil Birou
în cale cele două lacuri cu ape vinete ca oţelul. Ochiurile. Cotim la dreapta, trecem un şanţ şi la capătul u-nei înfundături apar Cascadele Beuşniţei. Sunt trei şi sunt aşezate una deasupra alteia, în etaj. N'au impozanta Niagarei, dar farmecul lor nu-1 întrece nimic. Apa a scobit vălăe în tuful de calcar şi curge cu mii de şuviţe spumegânde. In tot locul, unde piatra a ieşit din apă, strat gros de muşchîu a năpădit-o. In dreapta şi în stânga peşteri, în gura cărora plante de origină necunoscută şi de exuberanţă exotică întind frunze cât cearşaful. Jos, apa şi-a săpat bazin. Toate plantele acuatice şi-au dat întâlnire în el. Poezie şi farmec. Nu-ţi mai vine să vorbeşti, ca să nu profanezi ritmul de murmur şi şuşotit al undelor.
Cea mai frumoasă este a treia, adecă cea mai de sus. In stânca de 50—60 metri înălţime apa a tăiat albie adâncă şi acum cade dela 5—6 metri în raze cu forme de evantai. Frumuseţea locului este prilej de adâncă reconfortare.
Cine are timp suficient, în acelaş drum să treacă dela Sasca prin cheile Nerei până la Şopotul nou şi să poposească şi la peştera fără fund dela Lacul Dracului
ORAVIŢA—ANINA
La Ştaier şi la Anina s'au găsit imense zăcăminte de cărbuni. La Oraviţa începe linia ferată, construită în 1847, care duce până la Baziaş, la Dunăre, de unde vaporul face legătură directă cu Viena. Afară de aceasta munţii din jurul Maidanului, Oraviţei şi Ci-cîovei sunt plini cu metale preţioase, iar pe coastele lor şi a tuturor munţilor din regiune s'au înfiinţat şi se mai pot înfiinţa exploatări de păduri, care aduc bogăţii neasemuite. Iată motivele, care au dus la ho-tărîrea, ca Anina să fie legată de Oraviţa cu o linie ferată.
Oraviţa însă este situată la 218 metri înălţime, iar Anina la 556. Trenul va trebui să urce 338 metri pe o distanţă de 15—16 chilometri. Locomotivă, care să urce panta asta, nici azi nu s'a construit, necum pe la 1860, când s'a pus problema. Atunci omul, care în preocupările sale de ordin economic nu se dă uşor bătut, mai cu seamă când e vorba de câştig mare şi imediat, şi-a zis:
— Ca să micşorez panta, lungesc linia!
Şi a lungit-o. A încolăcit-o în jurul munţilor dela Maidan, a trecut-o prin văile Jitinului a urcat-o la
144
145
Virgil Birou
Oraviţa—Anina
Caraşova, aproape de Recita şi numai după 34 de chi-Iometri a coborât-o în Anina.
Ga să poată face treaba asta, a fost silit să sape 21 chilometri în stâncă, să ridice 10 chilometri de vale, să găurească 14 tuneluri şi să zidească vreo 10 viaducte. Din lupta cu Natura şi cu Economicul a ieşit biruitor Frumosul. Căci s'a construit cea mai grandioasă linie ferată din ţară. Isprăvirea ei a însemnat triumful unei munci întreprinzătoare şi pline de romantism asupra unei concepţii de stat absolutiste, incapabilă şi inertă, care la 1853 a decretat prin beam-tării săi, că rezultatele, ce se aşteaptă, la niciun caz nu vor compensa cheltuielile şi investiţiile necesare, împotriva acestor pronosticuri oficioase pesimiste, linia s'a terminat îndată ce guvernul austriac absolutist şi-a vândut bunurile din Căraş Societăţii de Căi Ferate Austriece, antecesorul U. D. R.-ului de azi.
Să descrii frumuseţea liniei? Dar ea trebue trăită! Ea nu se poate povesti, cum nu se poate povesti farmecul unui tablou făcut de un meşter mare. Trebue să trăeşti cu linia, să te caţări cu ea pe coaste, cu ea să te guduri sub frunziş de fag şi să te scalzi în razele de lumină, ce se strecoară prin frunziş. Trebue să ameţeşti cu ea deasupra prăpastiilor şi pe viaducte înalte, să te înfioare fluerul locomotivei, când ai intrat în adâncul tunelului şi să te sburzi cu voioşia unui copil, când ai ieşit la lumină, ca peste un minut să întri iar în negura din sânul muntelui. Pe dreapta stâncă înaltă, pe stânga prăpastie abruptă. O întorsătură, un salt de pe un munte pe altul şi tabloul se schimbă, acolo, unde ai avut coastă, privirea ţi se a-fundă într'o vale însorită, în care păcurarul ţi se pare
copil, iar oaia cât pisica. Decealaltă parte, în schimb, nu poţi scoate capul pe geam,, că-ţi freci nasul de stânci. Iar sufletul tău se bucură, că stă sigur între ele pe o platformă lată de trei metri. Căci maşina merge încet şi cu precauţie, din cinci osii două totdeauna sunt frânate!
Linia a fost construită în 1864, dar tăeturile şi azi par răni deschise în trupul muntelui. Deaceea muntele se răzbună din când în când. Primăvara şi toamna, când vin apele şi suflă Vântul Mare, adesea aruncă pe linie câte o stâncă. Mârşav, totdeauna după cotitură. Atunci trenul se opreşte şi oamenii se necăjesc, pentrucă trebue să iasă din moleşeala vagonului în vânt şi apă, ca să cureţe linia. Necazul însă niciodată nu ţine mult şi oamenii se pot întoarce în vagon, ca să continue povestea acolo, unde au întrerupt-o.
Mai multă caznă e iarna, când Cosa va umple tăeturile cu zăpadă şi se înfundă şi trenul şi plugul. E greu să lucri, când viscolul îţi umple ochii şi faţa cu ace de ghiaţă, iar de vârful mustaţelor îţi atârnă ţurţuri de o palmă. Şi în locul unei lopeţi de neaua, cc ai aruncat în prăpastie, îţi aduce trei.
Omul însă nu se dă biruit. Mai cu gluma, mai cu înjurătura, însă în primul rând cu rom cu ceai şi linia se desfundă. E mare lucru, să şti să înjuri frumos şi să plasezi la loc potrivit o glumă, care ustură. Frunţile se descreţesc, mâinile se desmorţesc şi sângele circulă mai repede prin mădularele îngheţate, căci şi cel din urmă salahor ştie să savureze o vorbă de duh. Iar romul cu ceai şi aprecierea auditorului aprinde scânteieri noi în fantezia şefului de echipă şi. a picherului. Glumele înţepătoare curg neîncetat, pânăce gră-
146
147
Virgil Birou
Oraviţa—Anina
mada de zăpadă scade şi trenul îşi poate continua drumul.
Asta i-a întrat în sânge ceferistului cărăşan, trenul trebue să circule bine. Asta o ştie şi picherul şî conductorii şi frânării şi muncitorii, trenul trebue să meargă bine, pentrucă dela Anina vine cărbunele şi lemnul neîncetat. Fără oprire curg vagoanele cu aur negru şi dacă linia nu ar fi în ordine, ele s'ar aglomera şi bietul ceferist ar rămâne fără pită. Deaceea viaţa lui este o veşnică luptă cu şefii, care-1 gonesc, cu regulamentul, care nu iartă, cu natura grea şi cu U. D. R-ul care ţipă. Ceea ce însă nu-1 opreşte, ca în moment de calm şi linişte să nu se transforme în Don Juan. Cu chipiul tras' pe ochi şi cu mâna pe frână ciorovăeşte cu nevestele, care se duc Ia Anina cu târ-govină pentru piaţă, sau cu mâncare pentru bărbaţi. Râsete vesele răsplătesc truda sa, dar nu rareori aventura continuă după coborîrea din tren, la Anina, sau la Oraviţa . . .
După ce trenul te-a trecut prin grădinile de pruni dela Maidan şi ţi-a desfătat sufletul prin livezile de pe valea Lişavei, dupăce frânarul, sau minierul, ţi-a a-lătat între două guri de tunel, compusă din bizare jocuri de lumină şi umbre, icoana Maicii Domnului, apărătoarea liniei, care nu lasă să cadă trenul iîn prăpastie, după ce te-ai înfiorat pe podul Jitinului, construit între ieşirea din coasta unui deal şi intrarea în altul, minune a tehnicei de construcţii, cu pante de 20°/o° la capete şi în curbă cu raza de 114 metri, ajungi
în partea cea mai nordică a liniei, în regiunea Carstu-lui dela Caraşova. Vârfurile de calcar sunt roase şi negrite, iar coastele dintre ele seci şi pline de crepă-turi, ca după un cutremur.
După această viziune de desagregare verdele vioi al păduricei de pini de deasupra Gârliştei şi desişurile de fag şi anin, ce urmează după aceea, apar ca o recreaţie pentru ochi. Mai o întorsătură, mai un tunel şi de pe viaduct se deschide în plin peisajul minier al Aninei, încălecat pe două versante ale văii. In faţă, pe coasta din dreapta, Puţul Central şi spălătoria de cărbuni. Pe cea din stânga colonia de minieri.
In spatele puţului hale de maşini. Dela ele şine şi sârmele unui funicular duc în adâncimea panoramei, la gară, sau la alte puţuri. Pe planul din mijloc, unde valea se lărgeşte, uzina electrică tămâiază spre cer aburi şi fum, prinos pentru 65000 de volţi, care fulgeră printr'o conductă suspendată pe piloni de fier peste văi şi peste dealuri, până la Recita. Aproape de uzină firizul mecanic şi silueta unui puţ de extracţie. In fundal valea se închide şi printre coastele dealurilor nu rămâne decât o despicătură îngustă, după care se întinde Ştaierul.
In hărmălaia trenului toate par a fi mute. Vago-netele lunecă fantomatic pe cablurile funicularului, iar roţile de pe turnul de extracţie par a se învârti fără rost. Oameni nu se prea arată, dar le simţi prezenţa lucioasă de unsori şi de praf de cărbune în dosul maşinilor. Câteodată se iveşte de după ele o faţă mânjită. Omul îţi zâmbeşte vesel, îţi face semn cu cheia din mână, apoi dispare în treburile lui. Mai spre gară, oameni ce-şi aşteaptă muierile şi minieri ieşiţi
148
149
Virgil Birou
dela lucru îşi etalează curiozitatea în pâlcuri tot mai dese.
Imaginaţi-vă un toc de pălărie bărbătească, negru şi tras pe calapod, îngropat în nisip. Imaginaţi-vă, mai departe, că acest toc este aşezat cu partea mai lungă în direcţie Nord-Sud. Imaginaţi-vă, în fine, că acest toc are o lungime de şapte, opt chilometri (atâta s'a constatat până acum la Anina şi la Ştaier, dar în Căraş cărbunele începe deasupra Reciţei, la Dragomi-reşti şi merge prin Secul, Doman, Anina, Valea Al-măjului şi Moldova până Ia Dunăre, ba trece şi peste Dunăre în Sârbia) şi aveţi icoana fidelă a zăcământului dela Anina. Fundul tocului, care ar acoperi creştetul dela frunte la ceafă, a fost spălat în timpuri geologice de ape şi intemperii împreună cu roca, ce 1-a acoperit. S'au găsit azi doar obezile în formă de elipsă, care se lărgeşte spre adâncuri. In fruntea elipsei a fost înfipt Puţul Central, iar pe flancuri, Ia Est Puţul Gustav şi mina Breuner, la Vest Puţul Friedrich şi Kolowrat.
Se afirmă, că la Anina cărbunele ar fi fost descoperit de cărbunarul Matei Hammer la 1790. Hammer se îndeletnicea cu arderea cărbunilor de lemn. Săpând odată groapă, ca să ardă o bocşă de cărbuni, la fundul groapei a dat de piatra neagră. Când a scos din groapă prima bucată de cărbune, el n'a ştiut ce valoare ţine în mână şi a aruncat-o. Dar când a aprins bocşa de cărbuni, a văzut cu surprindere, că piatra neagră arde cu flacără.
Oraviţa—Anina
Multă vreme numai ciobanii, pădurarii şi cărbunarii au întrebuinţat cărbunele dela Anina. Nu trebuia să muncească mult ca să-1 extragă, câteva lovituri de târnăcop şi aveau combustibil berechet. Mai târziu antreprenori particulari au săpat cărbune, dar exploatare serioasă numai la 1846 a început, când minele din Anina au ajuns în posesia erariului austriac.
Statul însă nu s'a bucurat multă vreme de mine. Ca toate întreprinderile comerciale şi industriale conduse de beamteri, şi minele din Anina în scurt timp au ajuns să lâncezească, aşa că la 1854 statul se vede nevoit să le vândă Societăţii de Căi Ferate Austriace. De aci începe viaţa Aninei. Una după alta se formează în jurul cărbunilor industrii anexe, cuptoare de cocs, furnale, turnătorii de fier şi oţelările, fabrică de cărămidă refractară, fabrica de şuruburi şi o puternică centrală electrică.
Concurenţa pe teren economic însă cere o raţionalizare a producţiei. Un postulat al raţionalizării este centralizarea. Deschiderea exploatărilor mari de fier dela Ducnecea şi Ocna şi furnalele ridicate la Recita produc,! fatal o criză în vieaţa Aninei, deoarece direcţiunea societăţii este nevoită să mute turnătoria, furnalele şi oţelăria la Recita, unde belşugul minereului de fier din minele amintite dădea o exploatare mai rentabilă. Muncitorii de fier se mută odată cu instalaţiile la Recita şi Anina rămâne aşa, cum o ştim azi, numai cu cărbunele.
Ne-am dus drept la Direcţiune.
Vreţi să coborîţi în mină, întrebă inginerul zâmbind, — şi în hainele astea?
150
151
Virgil Birou
Oraviţa—Anina
Mă uitai la costumele noastre de turişti impecabili şi nu înţelesei ironia inginerului.
— Uitaţi-vă, cum ieşiţi, explică el şi ne arătă hainele de mină ale unui coleg, care zăceau aruncate pe o laviţă. Apă, praf de cărbune, noroi şi unsoare. Cizmele ude până sus plângeau lacrimi negre din turea-cul îndoit. Ne uitarăm unii la alţii.
Tot inginerul ne-a scăpat din dilemă:
— Vă dau hainele ştaigărilor din schimbul de noapte, dacă vă convine, nu sunt ude şi le cruţaţi pe ale d-voastre.
Ne îmbrăcarăm şi pornirăm spre puţ. In curte inginerul ne opri la un geam, prin care se vedeau câteva sute de lămpi, curăţate cu grijă şi atârnate în rafturi în ordine exemplară.
— Patru lămpi!
Omul ne scoase pe geam lămpile şi pornirăm spre puţ. O gaură neagră, de cea 4X4 metri, înconjurată cu grilaj. Deasupra ei construcţia complicată a turnului metalic.
Două cabluri fâşâiau în negreaţă găurii, coborând din vârful turnului. Unul ridică în sus colivia cu vagonetele pline, celalalt coboară pe cele goale. Uruit crescând arătă, că cele pline se apropie. Cablurile îşi încetiniră goana şi când fundul coliviei ajunse la nivelul solului, totul se opri. Un dispozitiv mecanic împinse vagonetele cu cărbune pe şine, de unde plecară spre separaţie. încercai să mă uit în puţ, dar inginerul mă apucă blând de braţ:
— Poftiţi!
îmbierea inginerului mă răcori.
— Ce adâncime are puţul?
152
— Maşina e construită pentru o adâncime de o mie de metri. Dar noi mergem numai la 820 metri. De acolo scoatem acum cărbunele.
Mă trecu un val de căldură şi o moliciune neexplicabilă mi se băgă în oase. Dar n'am avut încotro, intrai în colivie. Mărturisesc,, n'am avut curaj, să mă uit în faţa celorlalţi tovarăşi. Cred, că nici ei în a mea.
Mai pe urmă a intrat inginerul. Se trase grilajul şi un clopot bătu de patru ori.
— Ce fu asta?
întrebarea o pusei ca să curm tăcerea apăsătoare.
— Sună a carne, lămuri inginerul. E semnal pentru maşinist, să nu lase colivia cu viteză mai mare de 12 metri pe secundă. Asta-i viteza, cu care coboară oamenii.
O smuncitură şi ne cufundarăm în întunerec. Pe rând, întâi genunchii, apoi mijlocul şi în fine umerii. Simţii cum fundul coliviei fugi de sub picioare şi în momentul următor stomacul mi se urcă în gât. Instinctiv întinsei mâna, ca să mă prind de ceva.
— La spate este o bară, vă puteţi sprijini de ea. Căderea continuă. Uruitul dela gura puţului se
transformă într'un sdrăncănifc de tablă goală, care se amplifică odată cu viteza. Şi colivia cade în puţ, irezistibil, lunecând pe şinele conducătoare de pe marginile puţului.
— Şi dacă se rupe sârma?
întrebarea fu pusă atât de încet, încât abia se
auzi.
— Colivia are dispozitiv de siguranţă, care o prinde de şinele conducătoare, Ia caz că se rupe cablul.
— Funcţionează sigur dispozitivul?
153
Virgil Birou
— Mda, răspunse inginerul. Dacă nu se rupe mult cablu, care să cadă pe colivie şi să o împingă în jos, atunci, atunci e bine.
— Şi dacă se rupe mult?
Colivia gonea în jos cu patru oameni. Unul era minier şi unul artilerist. Şi totuş toate patru lămpile aveau o tremurătură ciudată.
Ridicai pe furiş ochii spre inginer. Lumina slabă a lămpilor de mină venea din jos, ceea ce dădea feţelor o expresie stranie. In momentul acela n'am putut să văd pe faţa Iui decât o delăsare apatică, aproape de plictiseală:
— Nu-i acesta cel mai mare pericol în mină.
La mijlocul căderii întâlnirea cu colivia ascendentă făcu să ne ţiue urechile.
— E presiunea aerului, lămuri inginerul. In momentul întâlnirii cele două colivii umplu aproape în întregime secţiunea puţului şi produc o perturbare în coloana de aer din puţ. Dealtfel prin acest puţ întră aerul proaspăt în toată mina.
Căderea nu mai conteneşte. Nu îndrăznesc, să mă gândesc, că sub fundul de tablă subţire al coliviei cască o adâncime de câteva sute de metri.
Pe neaşteptate câteva lumini fulgeră în întune-recul goanei.
— Oamenii repară grinzile puţului.. .
Părul mi se făcu măciucă. Să stai cu picioarele încolăcite după o grindă, — când poţi să-ţi aranjezi o scândură de un lat de mână, eşti prea fericit, — cu o mână să te ţii de o scoabă, sau de un tub, cu cealaltă să masori, să tai, să găureşti, să potriveşti, să ciocăneşti, de multeori cu cârligul lampei între dinţi
Oraviţa—Anina
că n'ai unde să-1 aşezi şi cu un abis de câteva sute de metri de desubt! PYumoasă introducere la trăirile din mină.
Deodată o lumină sură scoase la vedere pereţii puţului.
— Ne apropiem de sfârşitul călătoriei pe verticală.
Pe ce coboram, lumina se întărea. Atunci am văzut, că pe pereţii puţului sunt fixate o mulţime de lucruri, tuburi de apă, conducte de aer, cabluri capsulate în ţevi de plumb, semnalizatoare, scări. Scări din fundul puţului până sus la suprafaţă. Dacă aml ţine seamă de regula militară, că soldatul urcă într'o oră o diferenţă de nivel de 200 metri, atunci minierul condamnat să urce de jos până sus, ar ajunge la suprafaţă în 4 ore. Cum însă în puţ minierul orbecă-eşte pe întunerec şi mai trebue să lupte cu înţepenirea muşchilor dela picioare, din cele patru ore se face o jumătate de zi. N'ar fi deloc simpatic, să se defecteze ascensorul.
In lumina mare a staţiei de încărcare colivia se opri. Siluete negre deschiseră grilajul puţului şi uşa coliviei. Inginerul ieşi.
—- Noroc bun!
— Noroc!
Emoţia nu m'a lăsat să ies. Dar curentul de aer rece mă grăbi. Buimăcit puţin, păşii în coridorul larg şi boltit. Siguranţa pasului pe teren solid, în loc de fundul pendulator şî înşelăcios al coliviei, mă ameţi de tot. A trecut un timp, până m'am recules.
Am pornit înainte pe galerie. După o cotitură lumina dela staţia de încărcare a dispărut. Tot orizontul nostru s'a mărginit la un cerc pal de doi, trei metri.
!54
155
Virgil Birou
Oraviţa—Anina
— Arma minierului e lampa, ne spuse inginerul, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândurile. Ea-1 duce pe cărările sale, ea-i arată, dacă este grisou în mină. Fără ea n'ar mai ajunge la liman, dacă s'ar rătăci.
In curând înălţimea galeriei se micşoră, încât irebui să mergem gârboviţi. Intr'un loc o luarăm la stânga.
— O să vă arăt ceva interesant aici, spuse inginerul.
Galeria se înfundă. Un morman de moloz, — mi s'a părut mie, — ce închidea galeria până la tavan, ne-a oprit locului.
— Aici acum două săptămâni a fost o galerie, ca aceea, pe care am venit.
— Şi de ce aţi astupat-o? — întrebă unul dintre
noi.
— Nu noi am astupat-o, ci presiunea pământului. Grămada asta de moloz a ieşit din talpa galeriei. Alaltăeri nu ajunsese încă la tavan şi din curiozitate m'am vârît în crepătură. Atunci a avut 18 metri lungime. Azi, dupăcum se vede, s'a închis.
Atunci inginerul ne-a explicat, că unul din cei mai mari duşmani ai minierului din Anina este presiunea dealului. Când se deschide o galerie nouă în roca virgină, apa şi aerul înfoaie roca, iar presiunea enormă — 800 de metri de munte deasupra —■ o împinge în galerie ca pe mămăligă. Galeria trebue curăţată şi întărită necontenit cu armaturi, căci presiunea frânge stâlpii de lemn de 25—30 cm. grosime, cum frânge omul scobitoarea între degete. Noaptea ai pus ştenapi noi. A doua zi îi găseşti frânţi şi pământul buit din frântură. Dar şi dupăce roca şi-a găsit o po-
ziţie de echilibru şi s'a liniştit, presiunea produce surprize neplăcute şi strică linia ferată. Ne-am întors în galeria principală.
— Acum să vă arăt, de unde vine cărbunele în vagonete.
Ne vârirăm într'un coridor lateral scurt. La capăt zărirăm un vagonet, deasupra căruia o gură de scânduri, ieşită pieziş din perete, vărsa intermitent cărbuni. Nu-i mare lucru, mi-am zis eu, nici o senzaţie aşa de grozavă.
— Vreţi să vedeţi abatajul, unde se extrage acesl
cărbune?
— Dacă suntem aici, să mergem şi până acolo, zise careva dintre noi.
Inginerul luă dintr'un cot o scurtătură şi când cărbunele nu mai curse, bătu cu ea puternic în scândurile gurii. După un timp răspunseră nişte bătăi surde.
— Acum putem Urca. Am dat semn celor de sus. să nu mai arunce cărbuni. Suitoarea este lângă- rostogolul pe care se varsă cărbunii. Un şir de grinzi soare le desparte. Dar se poate, ca unele se lipsească şi vreo bucată de cărbune să treacă în suitoare, ceea ce n'ar fi tocmai plăcut în capul celui ce urcă.
Sări în vagonet şi îşi agăţă lampa de o butonieră. Apoi cu manile se trase în sus şi dispăru în gaură.
Ne uitarăm unii la alţii. De ruşine mă urcai în vagonet. O gaură neagră, de 50 cm. de înaltă şi cam tot atât de lată, rânjea batjocoritor deasuprai capului meu. In gaură însă văzui trepte de scară.
— Păi e uşor, spusei tovarăşilor, avem scară până sus.
156
157
Virgil Birou
Mă ridicai în gaură. In stânga un tub de fier mergea paralel cu scara. Mă apucai de el şi-1 încercai. Se ţinea solid.
Urcatul nici n'a fost greu. Scara era aproape verticală, dar spiţele ei în bună stare. Ceea ce mă jena, era faptul, că în strâmtoarea suitoarei mă simţeam ca într'un cosciug. Gaura era căptuşită cu duşumele de stejar despicat şi corpul meu îi umplea secţiunea.
Am" urcat vreo zece, doisprezece metri, când pe naşteptate auzii deasupra capului meu glasul inginerului:
— Am uitat să vă spun. Acum urmează o porţiune, unde lipsesc spiţele dela scară. Le-a rupt un bolovan, care a scăpat pe suitoare şi echipa încă n'a avut vreme, să le înlocuiască. Dar dacă vă proptiţi cu spatele şi cu genunchii de perete şi vă împingeţi cu coatele în sus, merge uşor. Lampa o agăţaţi la cheutoare. Dacă vreţi, vă puteţi trage şi cu mâinile în sus pe tubul de aer.
Şi o luă înainte. Agăţai lampa de butonieră şi mă uitai în sus. Praf şi fărămituri de cărbune îmi umplură ochii. începui să mă caţăr înjurând.
Am înfipt genunchii şi spatele în duşumelele de stejar şi cu coatele am început să mă târăsc în sus. In câteva secunde mă trecură apele şi mi se zdreliră oasele. Niciodată în viaţă nu mi-am putut închipui iadul. Dar atunci, în câteva minute, l-am trăit. Praful şi lipsa de aer mă sufoca, iar lampa, ce ardea la o palmă de nas, mă ameţea. Pedeasupra mă chinuia şi groaza, că-mi lunecă picioarele şi nenorocesc şi tovarăşii, care gâfâiau la trei, patru metri sub
Oraviţa—Anina
mine. Cercuri roşii şi vinete dansau înaintea ochilor mei, iar membrele-mi tremurau, ca la un câine bătut, când am ajuns din nou la capăt de scară. Urcai încă 30—40 de spiţe şi ieşii din horn.
Pe cât am putut să văd la lumina lămpii, mă' găseam într'o încăpere de cea 3 metri de lată şi de vreo 5—6 de lungă. Deoparte se închidea cu un zid de bolovani, de cealaltă se pierdea după o cotitură. O cale de scânduri mergea până acolo.
Inginerul dispăruse. In aşteptarea tovarăşilor mă aşezai pe o roabă răsturnată.
Efortul în suitoarea sufocantă m'a frânt. Sudoarea picura în stropi groşi de pe frunte. Intunerecul n'a fost întrerupt de niciun zgomot. Nici nu mi-aş putea închipui o linişte mai perfectă, ca la 800 de metri sub pământ. Şi nu ştiu, tăcerea, sau singurătatea, a început să-mi strecoare frică în; suflet. Mă neliniştea absenţa inginerului şi întârzierea tovarăşilor. Simt, că inima-mi bate mai tare şi sângele svâcneşte tot mai vehement în tâmple. Broboanele grele de sudoare, ce mi se preling pe faţă, sunt tot mai reci. In ginerul nu mai vine. Aş vrea să ţip, să curm tăcerea, dar gâtul mi se strânge în convulsiuni isterice. Să mă ridic nu pot. Membrele nu mă mai ascultă.
Şi în încordarea asta grozavă deodată porneşte undeva departe, în pântecul pământului, un răpăit mut şi estompat. Peste câteva secunde se suprapune altul mai apropiat. E prea regulat, ca să nu fie produs de mână omenească. Oameni, ca mine, sunt ascunşi undeva în pământ şi lucrează. Aşa a venit răpăitul în singurătatea mea, ca semnele încurajatoare la un apel desperat de S. O. S.:
158
159
Virgil Birou
— Suntem aproape şi-ţi venim în ajutor. Tensiunea nervoasă cedează, uruitul vine acum
din trei, patru, cinci direcţii.
Auzii sgomot deasupra capului. Văzui două picioare bălăbănind în aer, apoi inginerul sări jos din suitoarea care continua nevăzută în tavan.
— Mă repezii la intermediar, să văd, dacă s'a mai frânt vreun ştenap. Ceilalţi n'au sosit încă?
Prezenţa inginerului mă umplu de veselie. In curând apărură şi tovarăşii. Unul căzu 'în dreapta, altul în stânga.
— A fost, poate, niţel cam neobişnuit, căută să se scuze inginerul cu nevinovăţie. Ce să-i faci şi nouă ne pare rău, că nu ne putem plimba aci, ca pe bulevard.
Tovarăşii nu răspunseră. Gâfâiau trântiţi pe jos. Când s'au recules, inginerul o luă nainte. Tovarăşii însă se înţepeniră.
— Să fie al dracului, cine va mai întră în vreo suitoare!
Mă uitai la ei şi mă pufni râsul. Din faţa negrită dc cărbune doar ochii le mai licăreau.
— Ce râzi, bre, crezi că tu eşti mai breaz? Uitate şi tu în oglindă, să te vezi. Par'că te-ar fi frecat cu nasul de fundul ceanului.
— Când te caţări în suitoare, nu e bine, să-ţi ştergi faţa cu mâna plină de praf de cărbune, lămuri inginerul. Dar nu-i nimic, se duce tot în bae. Să mergem acum la cărbune.
Trecurăm după cotitură. Acelaş coridor continua încă vreo opt, zece metri şi se înfunda într'un perete negru şi cu mii de luciri.
160
Oraviţa—Anina
In faţa peretelui o grămadă de bulgări negri. Mai încoace, aşezaţi pe grămada de cărbuni, trei oameni goi până la brâu, mâncau. Slănină cu ceapă şi cu mălai. Pe jos ciocane, icuri, securi şi un tub elastic, care se termina într'o maşină cu ic la capăt.
Trupurile oamenilor erau slabe, elastice şi negre. Sudoarea s'a sleit în praful de cărbune. In unele locuri a lins pe corpuri şuvoae albe. Mâncau cu mişcări frânte şi mestecau încet. Lângă ei un cârceag cu apă, negrit şi acela de cărbune. In lumina sumbră a opaiţelor de mină grupul lor părea întruchiparea mizeriei umane.
— Noroc bun, le spuse inginerul.
— Noroc să dea Dumnezeu.
— Aţi făcut cărbune?
— Am făcut ceva, dar e tare greu. Iar s'a întărit cărbunele.
Unul dintre ei se ridică, luă un bulgăre şi-1 izbi. Bulgărul rămase întreg.
— E tare ca piatra, zise.
— Lucraţi cu ciocanul pneumatic, îi sfătui inginerul.
— Am încercat şi cu acela, dar nu putem multă vreme, că ne rupe manile din umeri.
Terminară prânzul. Beură câte o înghiţitură de apă şi legară în cârpe resturile de mâncare. Apoi unul ridică ciocanul şi-1 înfipse în peretele de cărbune. Răpăitul surd de dinainte izbucni acum lângă mine, gălăgios ca o mitralieră. Mitraliera muncii.
Minierul se aşeza cu toată greutatea deasupra ciocanului. Acesta tremura, se îndoia, gâfâia, sdrănuta aer comprimat şi hârâia mânios, dar de înaintat nu
161
Virgil Birou
înainta. Atunci oamenii apucară icurile şi baroasele şi începură să bată. Şi aşa mergea anevoios.
— Cu ciocanul pneumatic în cărbune de tărie mijlocie se obţin rezultate foarte frumoase, ne spuse inginerul. Dar aici cărbunele într'adevăr e foarte tare. Trebue să le schimb acordul, ca să iese la câştig, a-dause el şoptindu-mi la ureche, însă nu le-o spun pâ^-nă la sfârşitul lunii, ca să nu se lenevească.
Unul umplu roaba cu cărbune, o duse pe calea de scânduri până la rostogol şi o răsturnă.
— Acum vedeţi calea ce o urmează cărbunele. Scos de aici, din abataj, e dus la rostogol, unde se răstoarnă în vagonetul ce aşteaptă jos sub gura rostogolului şi a suitoarei. De aci vagonetele se adună în galeria principală, unde se formează trenul şi de unde locomotiva cu aer comprimat le duce la puţ, la staţia de încărcare. Se introduc câte patru în colivie şi se ridică la suprafaţă. Iar oamenii îl scot neîncetat din câteva zeci de abataje, din cinci mine la Anina, din Doman şi din Secul.
Plecarăm cu Noroc Bun. La suitoare o luarăm în sus. Aci scara era bună. Ne ridicarăm !într'o galerie asemănătoare cu cea de jos.
— Am ajuns la orizontul intermediar, spuse inginerul. Să vă arăt acum în linii mari, dacă nu vă plictiseşte, cum se atacă în mina aceasta zăcământul de cărbune. Fiecare mină are felul său propriu de exploatare.
II asigurăm! că nu ne plictiseşte. Intre timp mai respirăm şi noi.
— Aţi văzut Puţul Central, care coboară vertical în munte. Din el tot Ia 90 de metri pleacă orizontal
Oraviţa—Anina
galerii, care urmăresc paralel stratul de cărbune. A-ceastea sunt orizonturile. La Anina ele sunt săpate în stâncă, la alte mine se tae chiar în cărbune. Aici însă cărbunele, în contact cu aerul, după un timp oarecare se aprinde dela sine. De aceea îl lăsăm închis în culcuşul său şi descoperim numai atâta, cât putem scoate într'o lună. Din orizonturile direcţionale, tot ia 30 de metri, săpăm coridoare transversale, cum) a fost acela, în care am găsit vagonetul. Ele dau în stratul de cărbune şi deschid zăcământul, care în stratul principal are cam patru metri grosime. Din capătul tra-vieselor tăiem în sus, în cărbune, suitoarele şi rosto-gcalele, pânăce întâlnim traviesele dela orizontul superior. Pentru uşurarea lucrului, între două orizonturi principale mai săpăm unul intermediar, la 45 de metri, ca acesta în care suntem acum. El are aceeaşi împărţire, ca orizonturile principale.
Minierii încep să sape cărbunele chiar dela gura de sus a suitoarei, în dreapta şi în stânga câte 15 metri. Aceasta e lungimea, care se poate extrage într'o lună fără pericol de aprindere. Ce se sapă, se aruncă în rostogol, de unde cade în vagonet. Aşa merg în jos, făşie după făşie, până ce se scoate tot cărbunele dintre două orizonturi. Golul ce rămâne după cărbune, se umple cu piatră, ca tavanul să nu se dărâme brusc şi să nu distrugă instalaţiile. Alte mine nici cu asta r.u trebuie să-şi bată capul, tavanul poate fi lăsat neproptit, căci el se lasă numai după un timp mai îndelungat, când minierii au părăsit de mult frontul de lucru. La Anina 'însă parcă necuratul a adunai toate greutăţile, ce pot amărî vieaţa unui minier, apa, focurile, presiunea şi grisoul.
162
163
Virgil Birou
Oraviţa—Anina
— Se aprinde aici des cărbunele?
— Acum mai rar, căci am scurtat mult durata de extragere, dar din timpuri mai vechi avem câteva focuri închise, care ard mocnit şi acum.
— Şi ce faceţi când izbucneşte un foc?
— închidem toate coridoarele, care duc la locul cu pricina, ca să nu lăsăm aer, să se alimenteze focul. La repezeală întâi facem baraje de lut, apoi facem ziduri groase de beton. Dacă l-am neglija, sau dacă n'anl lua măsuri instantanee, cărbunele încins uşor ar putea aprinde grisoul şi ar produce explozii catastrofale. Se întâmplă, că se aprinde chiar în zăcământul nedeschis. Atunci pericolul e şi mai mare, că vine pe neaşteptate.
— Cunl poate să se aprindă cărbunele, dacă e închis şi nu are aer?
— Precis nu se ştie. Să bănueşte, că praful de cărbune din crepături se aprinde, când mase mari se dislocă şi se freacă pe suprafeţele crepăturilor. Dela praf atunci s'ar aprinde şi cărbunele. După alţii ar fi vorba de reacţii chimice. Oricum stau lucrurile, un foc neaşteptat e înfricoşător. M'a prins unul într'un abataj. S'a surpat peretele de cărbune şi de după el a început să curgă jăratecul, ca apa dintr'o cascadă.
—Nu sa întâmplat nimic?
— A fost bună aerisirea şi n'am avut grisou, altfel nici cătărămile dela curele nu ni le-ar mai fi găsit. Am fugit din abataj şi am dat alarma pentru închiderea galeriilor. Au coborît şi camarazii, care erau disponibili şi după o muncă de treizeci şi şasă de ore, barajul provizoriu a fost gata. Nu s'a întâmplat nimic. Insă nu scăpăm totdeauna aşa de uşor.
Plecarăm pe galerie. După un timp simţii un miros acru care pe cât înaintam, se făcea tot mai intens.
— Aici avem închis un| foc izbucnit nu demult. Mirosul acru e dela fumul care a întrat în grinzile de lemn şi în porozităţile stâncii. Nu iese cu lunile.
Căldura în această parte a galeriei a devenit insuportabilă. La un loc inginerul ne opri:
— Vă rog să staţi aci, până mă întorc.
Trecu înainte şi întră în coridorul transversal. II auzirăm vorbind cu cineva, apoi se întoarse.
— Putem merge până acolo. Nu-i niciun pericol.
Intrarăm şi noi în coridorul transversal. Doi.oameni goi alergau la o grămadă de lut, apucau un bruş, fugeau cu el spre fund şi-1 izbiau de zid.
— Am închis focul odată, dar prin crepăturile rocei tot mai căpăta aer. Acum facem al doilea baraj. Noroc, că nu avem nici aici grisou mult, lămuri inginerul.
Cei doi se opriră să-şi şteargă năduşelile. Unul era spătos, cu mustaţe groase. Cel mai subţire era ciul de urechi.
— De unde eşti dumneata? întrebai pe cel spătos.
— Gi la Sasca, domnule.
— Gi pi Vârât?
Vârâtul e o vale în: Sasca, unde locuesc cei mai de treabă minieri. Accentul săscan, care-mi veni pe buze involuntar» umplu faţa minierului de bucurie;
— Au domnu cunoaşci pi la noi? N'a fi cumva domnu gi pi acolo?
Mi-a părut rău, că a trebuit să stric bucuria! de copil a omului:
164
165
Virgil Birou
Oraviţa—Anina
— Nu mis gi pi acolo, dar am fost gi vreo câciva ori pi la voi. Cum îţi zîci dumitali?
— Ghiorghi Raţă, domnule. Raţă gin Sasca!
— Apoi Ghiorghi, vino după amniazi la patru la birtu lu Banciu, şă stăm câta dă vorbă.
— Vine Gheorghe, când e vorba de birt, zâmbi inginerul.
— Noroc Bun! ,
— Noroc!
Ieşirăm din nou în direcţională. Nu peste mult timp se jvi un ochiu galben şi uruitul trenului miniatură umplu galeria. Ne lipirăm de perete între doi ştenapi. Dar şi aşa vagonetele aproape că se; frecau de pieptul nostru. Numărai. Douăzeci de vagonete cu cărbune şi patru cu piatră.
— Scoateţi şi piatră?
— Piatra vine din înaintările galeriilor în stâncă. Cea mai mare parte o vărsăm în golurile, de unde am scos cărbunele. Dar tot mai rămâne o parte însemnată, care trebue scoasă la suprafaţă.
— Atunci aveţi o sumedenie de cheltuieli inutile, observai eu.
— Avem destule, răspunse inginerul. Principala noastră preocupare este tocmai asta, să reducem cheltuielile inutile cât mai mult, ca să scoatem cărbunele cât mai ieftin. Şi aşa pornim la lucru handicapaţi, că trebue să facem exploatare la o adâncime, la care nu lucrează nicio mină în ţară. Dar acela este inginerul cel mai bun, care scoate cărbunele cel mai ieftin.
— Şi aţi obţinut rezultate?
— In parte. La început ne-am trudit mult, Rezultatele bune abia acum s'au arătat, în ultimul timp.
166
Simţii că! inginerul nu vorbeşte bucuros despre treburile astea. Modestie, sau oprelişte? Nu mă lăsai şi continuai investigaţia:
— Aţi dat de cărbune mai moale, saU comenzile mari făcute în ultimul timp la Recita?
— Nu, domnule, nici una, nici alta. Văd, că in-zişti, ţi-o spun deci pe şleau. De când am scăpat de specialiştii străini, de atunci merge treaba bine. De când avem director român, cheltuielile inutile s'au redus simţitor.
— Directorul străin a fost slab?
— Dimpotrivă, domnule, a fost o capacitate cu renume european. Când acţionarii au pus mâna pe el, au crezut, că au prins pe Dumnezeu de picior.
— Atunci?
— Acţionarii n'au ştiut ceva. N'au ştiut că fiecare mină, fiecare exploatare îşi are problemele sale specifice, îşi are greutăţile proprii, îşi are, dacă pot să spun aşa, individualitatea sa bine determinată. Pe toate acestea numai acela le cunoaşte, care a trăit mult timp în ea. Cel care vine nou la mină, trebue să le înveţe pe rând. In exploatarea minieră sunt şi principii conducătoare generale;, dar totdeauna împrejurările locale determină reuşita. Directorul de care am vorbit, a crescut la o mină. Acolo şi-a făcut cariera. Şi a cunoscut mina aşa de bine, încât printr'o mecanizare raţională a exploatării a ajuns să scoată acolo cărbunele cel mai ieftin din Europa. Acţionarii au crezut, că şi la noi va putea face acelaş lucru. Numai că la mina lui zăcământul era orizontal, avea o întindere de câţiva chilometri şi o grosime de 40—50
167
Virgil Birou
de metri. Puteai să tai din el ca dintr'un caş proaspăt. Tăere mecanică, încărcare automată, transport în mină pe o talpă netedă ca masa şi iată producţia ieftină. Când a venit la Anina, a găsit un zăcământ, care cade în adâncime aproape vertical, e de patru, cinci metri de gros şi e tot faliat, tot sfărâmat. Are apă, grisou, focuri şi presiune. Când a introdus în abataje mijloace mecanice şi totfelul de maşini, în scurt timp s'a convins, că nu merge tocmai neted. Dar atunci banii erau deja cheltuiţi. S'a cramponat, să găsească mijloace rapide de extragere. După vreo doi ani de încercări a renunţat. In acest timp şi noi şi bieţii minieri am dus o viaţă îndobitocită. La urmă acţionarii l-au rechemat dela exploatare şi i-au dat o sferă de activitate mai mare, în control. In locul lui au pus pe cel mai vechiu inginer dintre noi. La Anina este aşa, totdeauna cel mai vechiu este şi cel mai bun. A văzut mai multe, a păţit mai multe şi aici multe trebue să şti. El şi-a zis:
— Directorul cel vechiu avea 120000 de lei pe lună. Dau suma asta unui inginer tânăr şi-1 trimit pe şapte, opt luni în străinătate, la mine asemănătoare. Aici vede ceva, colo prinde alta. Şi cu leafa de pe un an a directorului mi-ami plimbat toţi inginerii pe la minele din Europa.
Rezultatul care a fost? Prestaţia unui minier a crescut dela 530 chilograme de cărbuni făcuţi într'un schimb, la 803 chilograme. Ce înseamnă asta practic? Minierul câştigă azi întră 3000 şi 3600 lei pe lună. Iar Societatea scoate cu 15%\ mai ieftin cărbunele.
Inginerul tăcu. Niciodată nu mi-aş fi putut Închipui, că voi lua lecţii de organizare industrială la
Oraviţa—Anina ___ /
800 de metri sub pământ. Cât de simple sunt lucru- j rile! Nu s'ar pune în valoarea ei integrală munca românească, dacă Întreprinderile din ţară ar urma e-xemplul dela Anina? Câţi bani ar putea câştiga economia naţională şi cât s'ar putea întări elementul românesc, dacă industriile ar scăpa de specialiştii străini în felul acesta? Iar banii, care s'ar cheltui cu specializarea personalului românesc în străinătate, s'ar întoarce înzecit în cassa societăţilor.
— Acum ieşim la suprafaţă, facem o baie bună şi apoi trecem la Casinou, pentru întărire după peripeţiile din mină.
După masă m'am întâlnit cu Raţă. La adus şt pe ortacul său cu urechile arse. Nu m'am putut opri, =ă nu-1 întreb, ce a păţit cu ele.
— A trecut focul peste mine, domnule. S'a aprins tanătul (aşa numesc minierii români grisoul), şi m'a prins în galerie. Asta mi-a fost scăparea, că am fost în galerie. Cum am auzit pocnitura, m'am aruncat pe burtă şi mi-am cufundat faţa în apa din şanţul de pe margine. Explozia mi-a ars cămaşa, altceva n'aveam în spinare, şi mi-a prăjit carnea pe spate. Urechile nu ie-am putut cufunda în apa mică, acelea s'au dus cu focul. Aşa mi'a găsit Gheorghe, leşinat şi cu capul lângă şanţ. M'a luat în spate şi m'a dus la puţ. Am bolit vreo zece săptămâni, dar m'am sviduit.
— Bine, că ai avut în apropiere apă, zisei eu.
— Cine are noroc, are şi pe cine păzeşte Dumnezeu, scapă de orice primejdie, spuse ciulul. Uite,
168
169
Virgil Birou
te a păţit maideunăzi un neamţ. Lucra la un puţ orb între intermediar şi orizontul de jos. Repara chiar la gura puţului nişte armaturi şi cum în locul acela ploaie multă apă din tavan, era îmbrăcat cu pelerina de cauciuc. Face, ce face omul, îi lunecă piciorul de pe grinda udă şi cade în puţ. A căzut 45 de metri şi nu i s'a întâmplat nimic. Doar câteva sgârieturi şi vână-tăi, cum s'a lovit de pereţii puţului. Numai dupăce a ajuns jos şi oamenii l-au ridicat, numai atunci s'a speriat şi de sperietură a umblat vreo Irei săptămâni năuc.
— Aerul l-a ţinut, domnule, interveni Raţă. Puţul e îngust. Abia are un metru pe un metru. Când neamţul a căzut, s'a dus cu picioarele în jos. Aerul i-a umflat pelerina, că aproape a umplut puţul. Şi el a căzut lin, ca ăia, care sar din avion cu parazolul.
Ciulul nu vrea să cedeze:
— Eu tot cred, că Maica Măria a fost pe lângă ell Curmai discuţia de ordin teologic:
— Când a fost întâmplarea cu urechile? La explozia cea mare, sau mai încoace?
— Io Ia explozia cea mare n'am fost, dar de când m'a prins focul, pot să fie vreo şasă ani.
— Dar dumneata, Raţă, ai fost la explozia cea mare?
— Nici eu n'am fost, că n'am fost în schimbul acela, dar mi-a rămas în mină tata, uica şi un frate.
Când omul iese din Anina spre Ştaier şi trece de colonia Sigismund, în stânga, pe o coastă plină de soare, vede o tablă mare de beton. Silueta ei masivă domină coasta. In jurul ei cruci dese. Când omul se apropie mai bine, poate ceti pe tablă:
170
Oraviţa—Anina
„Aici se odihnesc victimile catastrofei miniere din 7 Iunie 1920". Iar sub inscripţie numele celor căzuţi jertfă pentru pita de toate zilele.
— O sută optzeci şi şase de oameni au pierit atunci!
— Atâta grisou a fost în mină?
— Nu tanătul a explodat, ci dinamita. La începutul războiului, în patrusprezece, direcţiunea a băgat magazia de dinamită în mină, ca să o ferească de a-vioanele duşmane. Acolo a rămas până la sfârşitul războiului, pânăcând a explodat. Oamenii erau adunaţi la gura puţului, cei de jos să iese, cei de la suprafaţă să coboare, că era tocmai la sfârşitul schimbului. Dinamita era la orizontul doi, de unde se scosese cărbunele de mult timp. Oamenii lucrau atunci Ja orizontul patru şi cinci. Dar aerul, care întră tocmai prin Puţul central, a dus gazele otrăvicioase dela explozie în jos şi a înnecat pe toţi care erau la staţia de încărcare.
— Dar de ce a explodat dinamita?
— Nici azi nu se ştie bine. Domnii, care au cercetat, au spus, că dinamita a fost veche şi s'a stricat şi că ar fi explodat singură. Eu unul nu cred. Eu tot cred, că o mână duşmană a pus foc, explică Raţă posomorit. Pe atunci au umblat tot felul de oameni pe aici. Nimeni nu i-a ştiut de unde vin, îi vedeai numai că şuşotesc Ia urechile muncitorilor. Apoi nu-i mai vedeai. Şi mai târziu nu l-au puşcat pe directorul Hendrich şi nici azi nu se ştie cine?
Raţă vorbea cu convingere. Şi nu este imposibil, să fie un grăunte de adevăr în ceea ce spune el. In anii
171
Vlrgil Birou
Oraviţa—'Anina
de după război lucrurile au fost cam turburi. Nitroglicerina, care se separă din dinamita veche, într'adevăr este foarte irascibilă şi la cea mai mică sgândărire sare. Dar trebue să o sgândări! Şi omorîrea misterioasă a directorului, vânturată pe vremuri atât de mult în ziare! Hotărît lucru, argumentele de ordin psihologic ale lui Raţă sunt destul de puternice.
— Directorii sunt răi cu oamenii?
— Depinde de om, domnule. Dar minierul ajunge rar la director. Iaca, abia acum, că avem director român, ne putem spune şi noi necazurile. Cel plecat nici de vorbă n'a stat cu noi. Să vezi, ce am păţit cu el. Am dus-o greu atunci, că lucram numai cu jumătate de schimburi. Am trimis Ia el deputăţie, să mărească acordul, că nu ieşim cu plata. A dat afară deputăţia. N'am zis nimic. Mai târziu am trimis o nouă delegaţie, ca să-1 roage, să reducă schimburile Ia cei care au de lucru, şi să le dea şi celor fără de lucru. Asta în urma unei înţelegeri de bună voie între minieri, că era sărăcia mare. Şi de data asta directorul a rămas surd. Intre timp vieaţa s'a scumpit şi mai mult şi nici cei cu lucru nu mai puteau trăi cu câştigul. S'a dus a treia delegaţie la director:
— Măriţi-ne acordul, domnule director, că nici pită goală nu putem cumpăra din câştig!
— Mâncaţi mămăligă, a fost răspunsul.
Atunci oamenii şi-au pierdut răbdarea. Şi-au umplut odată buzunarele cu mămăligă şi l-au pândit pe director. L-au prins în curtea minei şi i-au dat să mănânce mămăligă. Nu l-au bătut, nu; i-au făcut nimic. L-au îndopat numai cu mămăligă, până a învineţit.
172
— Şi mânca directorul?
— Mânca, mama lui, de credeai că mănâncă sooverzi cu marmeladă. Pe targa l-au dus la spital. A şi plecat în scurt timp din Anina.
Faţa lui Gheorghe strălucea de satisfacţie. Ciulul încercă din nou să îndulcească lucrurile:
— Is răi oamenii, domnule.
— Is răi, că d'aia ne-a lăsat fără lucru şi muritori de foame. De ce avem acum de lucru şi de c<? putem câştiga? De ce avea el o sută douăzeci de mii la lună şi premiu de un milion la an?
Se contraziceau mereu, totuş nu păreau că se supără. Poate tocmai contrazicerile i-au legat atât de ttre.
— Nu ţi s'a urît, Ghiţă, la mină?
— Ba-i greu, domnule şi nu cred, să fie altundeva vieaţă mai a dracului ca la ocna de cărbuni. Asta ţi-o spun eu, care neam de neamul meu a fost tot viţă de minier. Toţi au lucrat la ocnele din Sasca. Acolo a fost alt lucru. Dar când astea au fost închise, a trebuit să ne mutăm la Anina. Eu am fost copil mic atunci. Nu trebue să ne văităm. Muncim şi răbdăm. Şi muncim foarte mult. Că sănătatea şi aşa se duce în mină, ori munceşti, ori stai.   Dar dacă munceşti mult în tinereţe, ai unde să-ţi tragi oasele la neputinţă şi poţi lăsa o căsuţă la copii, că ai putut agonisi. La Anina, dacă munceşti, poţi să câştigi frumos. Iar dacă nu munceşti, la bătrâneţe rămâi pe drumuri. Asta ţăranii, care vin aici din vale la lucru, nu o ştiu încă. Ei şi din asta fac cântece şi glumă:
173
Virgil Birou
Hai la lucru la Ponor, Gă acolo oameni mor.
care din băbă,uc suntei»™-
um noi o ştim. Şi deaceea muncim, până crapă oa sele m noi. Dar niciodată nu voim să L m ! pământ, că {inem la o vieaţa ^
174
ALMĂJUL Cenuşăreasa Carasului
Să fiu tot avut cinci, şase ani, când a venit la tata un străin. Figură arsă de soare, barbă albă cu fire scurte şi încâlcite. într'o mână avea o legătură cu borte, în cealaltă un băţ. Croiul cămăşii, puii de pe ea şi laibărul împodobit arăta clar, că vine din altă regiune.
— Pe Ion şi pe Ghiţă i-a mâncat Ilova. Mădgăli-nă, babă-mea, a căzut când a auzit. Nu sunt trei luni, decând am îngropat-o. In casă nu pot sta, că mă mănâncă pereţii, în curte nu pot ieşi, că mor, când o văd atât de pustie. Am plecat...
Atât am prins din conversaţia străinului cu tata. Dar cred, că şirurile de lacrimi ce s'au prelins pe faţa neagră şi s'au topit în barba căruntă, l-au făcut pe tata să-1 oprească la noi.
Moşul avea obiele cu şiruri vişinii şi de multe cri mă lua pe genunchi. Ceasuri întregi îmi povestea cum dansează zânele hore nocturne în luminişurile de pe coastă, îmbrăcate în văluri ţesute din raze de lună şi prinse cu copcii din stele. Câteodată horele lor se lărgesc şi cuprind şi grădinile din sat. Iar dacă în aceste jocuri desmierdate găsesc vreun flăcău, care
175
Virgil Birou
în miez de noapte se uită la lună, îi fură inimă. A-iunci flăcăul se pierde cu firea, pleacă prin codri să caute zâna care i-a furat inima. De multe ori numai cântecele şi amintirea rămâne după el.
Altădată mi-a povestit poveşti cu cătane. Mi-a vorbit despre ghinărari străini, care au tăbărît să o-cupe cetatea Almăjului şi despre căpitani almăjeni, care s'au bătut pentru Almăj. Aceştia erau când panduri ai ţării, când haiduci ieşiţi din sufletul poporului. Moşul ştia multe. In poveştile lui fiecare loc din Almăj era amintirea unei isprăvi de vitejie şi fiecare căpitan erou de legendă. Şi cânta moşul din fluier jocuri de năvălnicie barbară, sau doine de inimă zdrobită.
Oamenii din sat îi spuneau Pavel Almăjanul. Alţii mai răutăcioşi, Pavel Ţiganul, pentrucă moşul cânta şi din Clănet. Dar eu, când vedeam figura de mucenic cărunt, vedeam şi două zâne lângă el, una deoparte, alta de cealaltă, mângăindu-i inima cu mâni miloase. Iar când îşi căuta de treburi prin curte, mi se părea că moşul se mişcă în ritm de dans.
Aşa am cunoscut eu Almăjul în copilărie. Cu căpitani în haine strălucite, benchetuind cumplit în casele lor după izbânzi şi cu zâne, care se furişează pe întunerec în jurul caselor şi privesc pe geam ahtiate după mândrii căpitani.
După vreo treizeci de ani am ajuns în Almăj. I-am cutreierat satele, i-am urcat colinele, i-am ascultat doinele, sorbind vinul amar al dorurilor nespuse.
Almăjul
Acum am urcat o coastă piezişă. Dela o mie de metri înălţime privesc cum se desfăşoară în faţa mea toata Valea Almăjului. înainte de a trece clinul spre alte văi, vreau să îmbrăţişez Almăjul cu o ultimă privire.
Văd Ia Capul Almăjului, la Borlovenii vechi, cum coboară de pe Semenic Nera în Almăj. Văd cum se înşiră satele în lungul ei şi văd cum iese din. Almăj, tăindu-şi alvia în stâncă, prin Cheile Şopotului Nou. Vad şi satele mai îndepărtate de râu. Unele stau pitite după coama de deal. Le simt însă prezenţa în ceaţa albastră, ce pluteşte deasupra lor.
Văd trudnicia unor vieţi prăpădite, văd şi începuturile de vieţi noi. Pe creştet, lângă pârâie, ruine de cetăţi şi ruine de sate părăsite, cu pereţi ce acuşi intră în pământ. Pe ziduri se urcă iederă şi şopârle.
Stau la marginea cleanţului şi privesc. Sacul din spate l-am aşezat lângă mine, destinderea e perfectă. Soarele a coborît şi umple de aur toată valea. Lucrurile trăesc în contururi viorinte.
In tăcerea dupăamiezii un pumn amar îmi strânge inima, amarul plecărilor de totdeauna.
Şi cum stau pe cleanţ, simt că se aşează cineva lângă mine. Mă întorc şi văd pe moşul Pavel, cel cu haiduci şi cu zâne.
Nu mă surprinde, l-am aşteptat chiar. E tocmai aşa cum trebue să fie o stafie bine stilată, transparent şi par'că pluteşte în aer. Doar în ochi are o licărire de răutate.
— Ai venit să vezi Almăjul? De ce n'ai rămas la poveştile cu zâne şi cu căpitani, de acum trezeci de ani? De ce ai venit aci? Fiindcă ai venit, am să ţi-1 arăt!
176
177
Virgil Birou
Vezi acolo, cum şerpuieşte pârâul pe după creastă? Pe acolo căuta feciorul meu, Ion, zâna, care i-a furat inima. Acolo, lângă crucea dela margina dumbrăvii s'a întâlnit cu jandarmii. Şi, fiindcă avea tricolor în piept, s'au încăerat. Frate-său, care s'a dus să-1 caute, i-a sărit în ajutor. Sub cruce zace unul din jandarmi. Eu l-am îngropat, cum cere omenia, pentrucă feciorii mei l-au doborît. Dar nici ei nu s'au mai întors dela Ilova.
Moş Pavel nu povestea ca odinioară, mulcom şi cu mlădieri în glas. Acum vorbea în fraze scurte şi tăiate.
— Iţi place valea noastră, ţi-i drag să o priveşti? Dar nu ştii, că ruinele străvechi şi vitejeşti ale cetăţii înseamnă tăierea căpeteniilor noastre. Nu şti că dea-tunci am rămas o turmă fără stăpân, tocmai ca aceste cetăţi goale. Zidurile cu iederă pe ele sunt frumoase, nu-i aşa? Acolo a fost nu demult un sat cu oameni, care îşi vedeau de treburi. Dar a venit apa mare şi l-a şters, cum a şters şi podul de peste vale. Deaceea e valea ca făcută de moalăr. Oamenii s'au mutat cu şase sute de metri mai sus şi acum stau o mie de oameni în optzeci de case. Nu se pot plânge. Sunt aproape de Dumnezeu şi din înălţime au o privelişte minunată. Numai de mâncare n'au. Şi râul nimeni nu vine să-1 îndrepte.
Ţi-a plăcut brânza din Almăj? E plină de unt şi-i gustoasă. Cei de peste Nera pot să mănânce brânză, că se sue primăvara cu oile pe Semenic şi nu coboară decât toamna. Dar noi, cei dela vale, ce să ne facem? Iarba de pe dealurile de aci a otiăvit-o arama şi fierul din pământ. La poale, unde dai cu sapa, dai
Almăjul
de cărbuni, când ţie îţi trebue cucuruz. Ce să faci cu arama, cu fierul şi cu cărbunele? Unde să le duci şi cui să le dai? Când n'ai cu ce le ducie şi cu ce să le scoţi din pământ!
Cei de lângă apă au pământ bunişor. Dar aşa s'au înmulţit de tare, că pământul nu-i mai poate ţine. Noi nu cunoaştem meşteşuguri desmăţate, noi ştim că tiăim ca să muncim şi să iubim. Şi acum cu maţele chiorăind de foame putem să facem cele mai frumoase doine, putem să ne scăldăm sufletul în frumuseţi, că timp avem destul. Numai de mâncare nu avem. Nici cu doinele nu avem ce face, nimănui nu-i pasă de ele. Doar doi, trei copii de ai noştri îşi tremură inima în ele, dar şi aceia duc foame prin oraşe îndepărtate. Printre zidurile cu iederă şi, cu şopârle mişună vipere. Viperele timpurilor noi, care muşcă din sufletul nostru şi care ne vori prăpădi. Că sufletul nostru nu se poate prinde în alergarea nebună de azi a oamenilor fără astâmpăr. Nouă ne place să trăim din plin vieaţa, dar ea azi fuge pe lângă noi. Şi nu este cine să ne arate calea, că noi poate ne-am duce după el. . .
Moş Pavel se opri. Cu scâncet de copil mă întor-sei spre el:
— Moş Pavele, nu-mi spune d'astea. Spune-mi o poveste cu zâne şi cu haiduci, ca pe vremuri, Moş
Pavele!
Moşul se uită la mine cu ochi blânzi, ca odinioară când mă mângâia pe cap, apoi se topi în aer.
*
* #
La Timişoara trăeşte un tânăr scritor. E din Almăj şi a scris o carte frumoasă.   Critica s'a ocupat
178
179
Virgil Birou
puţin de carte. In modestia sa scriitorul n'a putut străbate zidul gros al indiferenţei ce încunjură clicile literare. Poate nici n'a ţinut s'o facă. Un profesor de literatură a spus că eroii din cartea lui sunt oameni-idei. Altul, care face pe criticul la o revistă literară dintr'o capitală de provincie, spune că romanul e utopist. Al treilea susţine, că abia după vreo două sute de ani va fi actual. Nimenea din cei che maţi nu vrea să înţeleagă că în cartea aceasta vieaţa pulsează sublimată până la chintesenţă, nimenea nu vrea să vadă, că lucrarea este cea mai pură literatură, cizelată până la fineţă celliniană. In îmbulzeală de arivism cei chemaţi trec pe lângă carte grăbiţi şi preocupaţi de mărunte probleme de ordin personal. Ca pe lângă Almăjul plin de bogăţii.
Soarta cărţii, soarta Almăjului.
Almăj, Almăj, ţară cu zâne prin poiene, cu foc nespus în inimă şi cu flori pe ii, când vei ieşi din ursit de Cenuşăreasă uitată, când vei smulge vieţii drepturile ce ţi se cuvin?
f
■i
SASCA
paradoxul economic cărăşan
Şoseaua naţională, care porneşte din Oraviţa prin Răcăjdie şi merge spre Dunăre, cu puţine abateri în partea superioară, urmează aproape acelaş traseu ca vechiul drum roman. Cam pe la mijlocul ei, la intrarea în munţii metalici din Sudul Carasului, este situată ■: Sasca. Regula de aşezare înpământenită în Căraş nici aici nu se desminte, partea nemţească a orăşelului se ascunde în văgăuna dintre două creste, mai aproape de mine. Românilor le-a trebuit mai mult aer şi mai mul tă perspectivă — lărgământ, spun ei — şi deaceea şi-au aşezat satul la poale, lângă Nera, cu privire spre
colinele ce urmăresc râul până în câmpie. , Când spunem parte nemţească, e numai un fel de
a vorbi. In Sasca nemţească stau foarte mulţi români. Numai că aceşti români nu se poartă în straie
ţărăneşti ca românii din partea de îa vale. S'au citadi-
nizat. îşi zidesc case de piatră şi poartă ţoale nemţeşti.
Iar cărăşenii, în expresie lapidară, poreclesc de nemţi
pe toţi aceia, care nu poartă haine ţărăneşti.
Mai este o deosebire între cei din orăşel şi între
cei din sat. Ţăranii au botezat pe cei din oraş bufeni.
Iar bufenii le spun ţăranilor frătuţi. Şi să vezi discu-
180
181
Virgil Birou
ţii şi frecături stârnite de antagonismul dintre cele două tabere. Tinerii nu se amestecă în petreceri comune, copiii îşi sparg capetele, cei în vârstă trec unul pe lângă altul şi nu se văd din cauza acestor epitete. Bufenii sunt aprinşi, repede le sare ţandăra, când fră-tuţii cu sângele mai ostoit îi iau în ironie. Şi rar se găseşte neam mai batjocoritor ca frătuţii.
Frătuţii sunt ţăranii băştinaşi. Bufenii, spune-se, au venit cu vreo două sute de ani în urmă din Oltenia. Faţa palidă şi aspectul negricios al lor i-a făcut pe frătuţi să-i aducă în conexitate cu ţiganii. De aici antagonismul atât de accentuat.
S'au găsit şi istorici, mai cu seamă printre unguri, care susţin teoria frătuţilor despre origina tuciurie a bufenilor. Insă n'au dreptate. Bufenii sunt români şi încă români foarte buni. Afirmaţia asta înseamnă ] mult, pentrucă în Căraş omenia se măsoară cu gradul ' I de românism.
Numai după aspect nu poţi categorisi pe cineva. După două, trei generaţii de minierit cel mai alb Alb are faţa pământie. Asta n'o ştiu istoricii şi nici aceia, care nu cunosc vieaţa aşezărilor miniere». » i       In localităţile bufene sunt şi ţigani. Aceştia însă
^f&J*    j stau izolaţi deoparte şi în niciun chip nu pot pătrun-j, ^      de între bufenii cu tradiţie. S'a întâmplat în Ciclova, It.^      că un fecior de bufan s'a însurat cu fata unui ţigan I înstărit şi metamorfozat atât de mult, că numai local-
Q.lfjj,*i nicii mai vechi cunoşteau origina ţigănească. După 1 căsătorie nu numai feciorul, dar şi familia lui a fost ! tratată ani de zile cu cea mai mare răceală de către \ ceialalţi bufeni. Despre relaţii sociale nici vorbă n'a I putut fi până azi.
162
Sosea
Bufenii sunt minierii străvechi ai Carasului. Ei trăesc la VăliUg, la Recita, la Bocşa, la Ocna de Fier, la Ducnecea, la Oraviţa, la Ciclova, la Sasca şi la Moldova. Numai acolo, unde au fost din băbăluc mine şi întreprinderi industriale. Ţiganilor le spun lăeţi şi-i tratează cu mult dispreţ, pentrucă lăeţii niciodată n'au întrat în mină să scoată metale. La asta se cere curaj. Dar lăeţii s'au mulţumit să spele aur cu troaca la margina pârâelor.
Cuceritorii turci şi austriecii jăcmănitori au purtat pe minieri prin toate părţile, după cum cerea interesul. Când au ajuns turcii în Căraş, au găsit aici o vieaţa minieră înfloritoare. Lor Coranul le-a interzis minieritul. Dar de tunuri, de ghiulele, de săbii, de platoşe au avut nevoie. La fel şi de aramă şi de cositor pentru vase şi de metale nobile pentru bani. Au continuat deci exploatările şi în multe locuri le-au amplificat. In Căraş au fost mulţi minieri pricepuţi. Pe unii i-au luat şi i-au dus la alte mine din imperiul otoman. Aşa şi la minele din  Carpaţii  Olteniei, la Baia de Aramă, la Cărbuneşti şi la Baia Şie. La sfârşitul veacului XVII, când au început şi la începutul veacului XVIII, când au părăsit definitiv Carasul, au adunat câţi au putut şi i-au luat în robie peste Dunăre. Pe de-o-parte ca minele bogate să nu poată folosi adversarului lor. Pe de-alta ca robi pentru lucru.
Turcii s'au priceput foarte bine să-şi exploateze cuceririle. Când raporturile cu austriecii s'au normalizat, după pacea dela Pojarevaţ, turcii închiriază a-cestora pe minierii robiţi. Chiar şi după douăzeci de ani, în 1738, un raport oficial austriac afirmă, ca peste trei mii de bănăţeni stau în robie turcească şi
183
Virgil Birou
Sasca
că aceştia trebue să-şi răscumpere libertatea cu bani grei. Intr'alt raport se poate citi, că în fiecare primăvară turcii au venit din Ţara Românească cu lucră, tori români şi că aceştia au lucrat la topitorii. Banii pentru lucru însă nu i-au primit lucrătorii, ci paşa-lele care îi supravegheau.
Primăvara veneau la lucru şi la începutul iernii erau trecuţi înapoi. Mulţi au dezertat. Dar cei mai mulţi au fost siliţi să lucreze în sclavie pânăcând şi-au adunat preţul libertăţii. După răscumpărare, evident, s'au întors la vetrele vechi de unde au fost smulşi.
La întoarcere, la graniţa austriacă Odissea a început dela capăt. Dacă soarta a ţinut să-şi bată joc de cineva, 1-a dat pe mâna oficialităţii austriace. Controale, respingeri peste Dunăre, carantine cu lunile. Boli şi foamete în lagăre. Copii înrăiţi din lipsă de hrană, mame moarte de inaniţie. Bărbaţi îndobitociţi în chinuri. La urmă un „teritoriu rezervat", pe care nu era permis să-1 părăsească, sau o aşezare la pustă, echivalentă cu deportarea.
Nici acasă n'au mers bine lucrurile. Tratamentul austriac în scurtă vreme face ca românii să ia calea inversă. Coloniştii iau locurile cărăşenilor, pe care beamterii fără suflet îi supun tuturor ingerinţelor. Din cauza dărilor grozave sate întregi se ridică şi pleacă spre Ţară, sau peste Dunăre în Sârbia. Cei rămaşi trebue să plătească şi dările celor plecaţi.
Stăpânirea este nemiloasă şi nu se poate dumiri de ce pleacă lucrătorii. Constată însă, că exploatările nu merg. Nu este mână de lucru, pentrucă minierii şi metalurgiştii din ţările nemţeşti nu schimbă bucu-
184
ros liniştea de acasă cu nesiguranţa locurilor cucerite proaspăt, oricâte avantaje li s'ar promite. Cu atât mai mult nu, că în Căraş şi ţăranii se revoltă şi sar în ajutorul lucrătorilor. De multe ori au şters de pe faţa pământului cuptoare, topitorii şi uzine întregi, alungând din regiunile româneşti pe streinii nepoftiţi, fnj ura lor faţă de austrieci sunt în stare să se alieze cu; turcii şi să lupte cot la cot cu asupritorii de ieri, numai să scape de grozăviile stăpânirii streine.
Atunci stăpânirea schimbă tactica. Deschide porţile uzinelor şi pentru bufeni şi mulţi găsesc de lucru. Interesele exploatărilor cer ca ei să se mute des. Unii însă în noile aşezări şi-au durat alte rosturi şi le vine greu să Ie părăsească. Stăpânirea nu stă Ia îndoială, le dărâmă casele şi satele şi-i alungă cu potera spre exploatări noi.
Aşa au început în secolul XVIII marile emigrări de români, adevărate transhumante, între Ţările Româneşti şi Căraş. Aşa sunt goniţi din loc în loc cărbunarii şi minierii români între Sasca şi Laţunaş, dela Radimna la Padina Matei, dela Moldova Dunării la Recita şi la Văliug. Istoria lor nu e deplin elucidată. Dar cine o va lămuri, va afla formidabile afirmări despre unitatea poporului român, divizat şi oprimat de atâtea stăpâniri şi totuşi totdeauna gata de a sări în ajutorul fratelui.
In peregrinările lor peste patru hotare, de sigur, bufenii s'au amestecat mult. Mai cu seamă cu fraţii din Oltenia. De aceea găsim în caracterul lor lirismul cărăşan dublat cu vioiciunea spiritului oltean. Prin ei s'au permanentizat în Căraş baladele poporale despre domnitorii Ţărilor Româneşti, care până în secolul
185
Virgil Birou
trecut circulau intens şi prin celelalte sate bănăţene, ajungând până Ia Lipova şi Mureş. Azi ele doar în co-lecţia Iui Atanasie Marienescu se mai găsesc.
Unde au întrat bufenii, au făcut treabă. Au muncit neobosiţi şi au câştigat frumos. Atunci s'au ridicat casele de piatră şi amintirea acelor timpuri s'a păstrat la bufeni ca visul unei epoci de aur.
Prosperitatea însă n'a durat mult. Stăpânirea austriacă incapabilă, care în cursul secolului trecut a dus Monarchia dd şapte ori la faliment, a dat gata şi exploatările cărăşene. Pe rând trebue să le închidă, sau să le vândă societăţilor particulare. De multe ori chiar şi unor singulari. Din lipsă de capital şi acestea se închid. Odată închise, închise au rămas până azi. Iar bufenilor nu le-a mai rămas decât speranţa. Şi galeriile părăsite, care cască negre în coasta dealurilor.
* *
*
Sasca e dominată de un munte. Ca o namilă răutăcioasă îşi ridică spinarea deasupra oraşului muntele Gheorghe, închizând dinspre Sud valea de-a-curmezi-şul. Pe şoferii din partea locului cele trei mii de curbe de pe drumurile cărăşene i-au făcut dibaci, dar serpentinele lui Gheorghe îi pun la grea încercare. Mai cu seamă iarna, când gheţuşul face drumul ca oglinda. Multe maşini s'au sfărâmat pe povârnişul greu şi cel care coboară de pe Gheorghe în acest anotimp fără accident, trei săptămâni se poate lăuda cu isprava lui prin birturi.
Pe coamă însă Gheorghe e prietenos. Poieni ve-
I
Sasca
sele şi o privelişte asupra văii, ce nu se poate uita. Nu degeaba a fost botezată pe vremuri Sasca Aussee bănăţan.
Mai spre Sud şoseaua urcă pe platoul Ştinăpari-lor şi al Cărbunarilor. Peisajul se schimbă brusc. Verdele dumbravelor se retrag în depărtări şi pe coaste apar arbuşti gălbejiţi. Aici sărăcia e stăpână. La stânga, pe o creastă, o pădurice atât de rară, încât fără să vrei îţi evocă rânjetul fără dinţi al unei babe hidoase. Pământul pare a fi ciumat. Râpe galbene şi roşii îl desfigurează la tot pasul. Ici, colea câte un copac gros, dar uscat, lasă să se bănuiască şi mai mult pustiirea ce a trecut peste locuri. Crăcile ciuntite şi negrite de putregai par mâni întinse, care cer, neascultate, îndurare dela soartă.
In sat sărăcia a muşcat până şi din garduri. Câţiva pari au mai rămas din ele. Casele se cufundă în pământ. Copiii fug înspăimântaţi din faţa aparatului de fotografiat. Pe maidan un moşneag păzeşte trei gloabe uscate.
— Domnule, eu cred că dumneata ai venit să deschizi iar minele?
Mă uitai nedumerit la el.
— Care mine, moşule?
— Mina de fier din dealul ăsta, cea de aramă din celalalt şi asta de aci, de subt noi. Nu te preface, că eu ştiu. Eu în tinereţe am lucrat cu un domn inginer. Eu i-am purtat ochianul.
Moşul arătă cu mâna în trei direcţii nehotărîte. Din ochii săi turburi curgeau lacrimi de slăbiciune. A' întors faţa spre mine şi aştepta să-i spun ceva.
186
187
Virgil Birou
Sosea
Un ţăran mai tânăr se apropie de noi. Genele subliniate cu praf de cărbune trădau irevocabil minierul.
— Nu te supăra domnule, că-i cam atins. Nici nu vede bine cu ochii. Aşa-1 conduc, copiii. Şi are sminteala asta cu minele. Când vine vreun domn în sat, îl întreabă dacă nu cumva a venit să deschidă lucrul.
Omul era slab, palid, cu ochii umbriţi de suferinţă. Se mişca încet şi cu toată căldura din Iulie, purta pieptar de oaie.
— Eşti cam bolnav?
— Cam. Cred că-i aia, la piept, tuberculoza. Doctorul nu mi-a spus, dar eu ştiu.
— De mult?
— Din bătaie mi-au rămas două gloanţe în plămâni. Când am ieşit din spital, m'au trimis la Anina la lucru. De cătănie n'am mai fost bun.
— Ai stat atâta timp la Anina?
— La început n'am simţit nimic. Dar de vreo trei, patru ani am slăbit rău, după fiecare cotăriţă de cărbune trebuia să mă odihnesc. Aşa mă cuprindea sfârşeala, că nu mai puteaml face nimic.
— Nu ţi-au dat concediu?
— Domnul inginer m'a trimis la suprafaţă. Doctorul mi-a dat şasă zile şi m'a trimis din nou în mină. Am mai făcut jos patru luni, apoi iar n'am mai putut.
— Şi acum?
— Acum domnul inginer vrea să mă dea la pădure, ca să stau la aer. A şi vorbit cu domnul prim-inspector. A fost destul douăzeci de ani în mină.
— Se interesează mult inginerul de dumneata. Nu cred că are timp să se ocupe cu toată lumea la fel?
— De când a venit la Anina, tot lângă dumnealui am fost. Doisprezece ani. Acum s'a isprăvit.
Pe figura serioasă şi blândă s'a aşezat tristeţea renunţării. Nostalgia unei vieţi întrerupte şi a prieteniilor lăsate. A pericolelor înfruntate în suferinţă comună şi anonimă.
— Dar ce-i cu minele despre care vorbeşte moşul?
— Au fost pe aici, domnule, multe mine. Şi tatăl meu a lucrat în ele. Tot jurul este găurit, dar locul multora numai bătrânii îl mai ştiu. Şi poate domnii, din cărţi. Au venit la noi mai de multe ori ingineri, care au căutat şi au măsurat şi lumea tot aşteaptă să se pornească odată lucrul. Asta ne-ar scăpa de sărăcie, că-i greu la noi.
Am văzut că e greu. Acelaş strigăt, care se aude în partea de sus a Carasului, acela ţipă şi aici. Lucru, lucru şi iarăş lucru. Monstrul îngrozitor al inactivităţii şi al foametei a fâlfâit din aripi deasupra regiunii, dela Bârzava până la Dunăre. Toţi îl cunosc. şi tremură de el. Anina şi Recita lucrează din plin. Ocna de Fier şi Ducnecea au început cu avânt. Când se va deschide Sasca, Moldova şi regiunea cuprinsă între ele? Când se va abate coşmarul mizeriei prelungite de pe sufletele cernite ale oamenilor de aci?
Din pământ nu pot trăi. Unii s'au dus la Anina, alţii sparg piatră pe lângă drumuri. Cei tineri fac stânjeni prin păduri, dar foarte mulţi stau fără lucru acasă. Cine câştigă cincizeci de lei pe zi în lunile de
188
18?
Virgil Birou
Sasca
vară, câştigă mult. Şi casele cu patru, cinci copii sunt cele mai multe.
Cărbunarul meu avea cămaşă albă ca neaua. Mânecile, din umeri până în obezele, erau lucrate în ciuruială fină. Flori negre şi roşii împodobeau, pe toată lăţimea, pieptul şi gulerul în broderie compactă. Copiii, care s'au oprit la distanţă în jurul nostru, purtau cămăşi la fel.
Pe moşul cu sminteală cămaşa era ferfeniţă. Numai pe piept şi la mâneci era într'oi bucată, acolo unde broderia masivă n'a lăsat-o să se destrame. Până şi babele, pe care curiozitatea le-a scos în poartă, a-veau cătrinţe şi ii brodate bogat. Intrigat de atâta jgQr dobfe întrebai:
— Spune-mi, Vasile, cum vine treaba asta, oamenii se plâng de sărăcie şi toţi poartă cămăşi împestri-te. Muierile voastre îşi pierd vederile, până isprăvesc o cămaşă d'astea!
— E mare sărăcia, domnule. Dar dacă nici o cămaşă frumoasă n'am purta, ce dracu ar plăti vieaţa noastră? Şi ce ar face muierile noastre, când n'au nicio treabă? Noi suntem duşi cu săptămânile. Cu copiii n'au multă grijă, îi îmbracă dimineaţa, apoi nu-i mai văd până seara. La pământ nu se duc, că nu prea avem, fasolea, cartofii şi cucuruzul din grădină în două zile l-au cules. Ce să lucreze tot timpul? Ţea-să, coasă şi împestresc flori pentru noi şi pentru copii.
— E frumos, Vasile, dar cu luxul acesta se chel-tueşte toată munca de o vară.
— Asta nu-i lux, domnule. Lux este să porţi pantofi de lac. Deaceea femeile noastre nici hu-şi cum-
pără pantofi de lac. Ele umblă desculţe. Când au, poartă ca noi, opinci, sau bocanci cu cuie pe talpă. Dar cine nu poartă cămaşă frumoasă, nu întră în rândul oamenilor de ceva. înseamnă că la casa lui s'a înscăunat lenea şi nevastă-sa e ruşinată. Nu ştie să ţină treburile casei în regulă.
— Sunt mulţi de aceştia?
— Nu sunt, domnule. Şi cel mai sărac îşi pune măcar un rând de flori pe cămaşă.
Cocioabele îi adăpostesc de intemperii. Crăcile din codru le dau căldură, puţinul câştig le umple burta de mălai. Ce mai rămâne în plus nu ajunge ca să le ridice nivelul de vieaţă, îl cheltuiesc deci pentru a-şi înfrumseţa existenţa asta mizeră.
Platoul, pe care i-a cocoţat soarta, este arid. Rar se vede ceva verdeaţă sau flori pe el. Din protest, poate, ei şi-au împodobit iile şi cămăşile cu flori. Şi flori au răsădit în grădiniţele din faţa cocioabelor. Sufletul cărăşan, plin de forme, cu forţă de neînvins tinde să modeleze aspectele vieţii exterioare după tiparul său.
Vieaţa popoarelor şi a aşezărilor omeneşti este dirijată de legi economice implacabile, spun economiştii. Sasca, platoul pustiit şi Almăjul, sfidează a-ceste legi. Cu cât sunt mai săraci oamenii de aci, cu atât doresc mai mult Frumosul. Şi nu rămân numai la dorinţă. Egocentrismul său puternic îl situează pe cărăşan în mijlocul lucrurilor şi-1 face să treacă toate fenomenele prin filiera sa. Acesta îl mână neîncetat să şi realizeze Frumosul, în ciuda doctrinelor, în ciuda tuturor teoriilor, în ciuda sărăciei negre.
O-
V
190
191
Virgil Birou
Un explorator englez povesteşte, că în pădurile virgine ale Braziliei trăeşte o pasăre, care atunci cântă mai frumos, când i se înfige în ochi un ac roşit în foc. Nu ştiu cine ar putea să comită astfel de barbarie, dar în multe privinţe simt o perfectă analogie între cărăşan şi pasărea cu ochii storşi.
192
MOLDOVA DUNĂREA
ADA-KALEH
După platoul Cărbunarilor urmează partea romantică a drumului. Trecând prin serpentinele de-ochiate, ce coboară spre Valea Radlmnei, adevărate capcane pentru automobilişti, şoseaua se ondulează în avânturi largi, din culme în culme. In stânga codri ne-pătrunşi, cu verde masiv ce-ţi umple pieptul de vigoare, în dreapta imensele exploatări forestiere ale U. D. R.-ului, cu canalul care transportă lemnele până la Dunăre. încă o creastă şi începe coborîrea spre Moldova pe ţărmul pitoresc al unei vâlcele.
Şi Moldova e a trecutului, ca şi Sasca. Câtă vreme s'a lucrat în minele ei, a avut importanţă. Se scotea aramă şi fier. Mai nou s'a descoperit crom. Se mai văd în mijlocul satului ruinele exploatărilor puternice şi gurile minelor părăsite. Poporul crede că în aceste mine sunt ascunse comori. Chiar aşa şi este. Insă nu aur, sau nestemate. Ci sub forma potenţială, mai nobilă, a muncii, care ar putea îmbogăţi toată regiunea.
Pe străzi nu se prea văd oameni. Minierii s'au împrăştiat demult în lumea largă, peste mări, peste ţă •
193
Virgil Birou
Moldova, Dunărea, ÂdaKaleh
ri. In Recita am întâlnit doi minieri, care arătau bucăţele de platină nativă adusă din Abesinia. Erau plecaţi din Moldova.
Ţăranii şi pescarii însă au rămas pe loc. Pe ei Cosava, vântul aspru care aduce iarna odată cu toamna şi primăvara o lungeşte în vară, îi ţine mai tot timpul în casă. Şueratul Cosavei şi vâlvătaia focului le spun multe poveşti. Ei ascultă cu suflet avid şi le spun şi acelora, care nu pot auzi glasul lucrurilor.
Pentru descărcare toţi vânează. Evident, fac braconaj. Cine poate să plătească sumedenia de bani, cât costă un permis de armă şi de vânătoare?
Armele sunt de tip local. Unul are ţevile. Cuscrul dela celalalt capăt al satului are patul şi cocoaşele. Jandarm să fie acela, care poate dovedi că poţi puşca mistreţul numai cu ţevile. Sau cu patul. Nu se încurcă omul din Clisură nici când îl prinde cu capra în spinare, încă din pădure a jupuit-o. Pielea a ascuns-o într'o scorbură, puşca în alta. Nici briceag nu-şi lasă în buzunare.
— Am găsit-o moartă, lămureşte el pe plutonier, o fi puşcat-o altul. Şi jandarmul n'are ce-i face. Se mulţumeşte doar cu o pulpă, să guste şi camarazii din post.
In colindările prin desişuri fantazia îi poartă prin tot felul de aventuri vânătoreşti. Omul, care m'a cărat două zile prin codrii dela Berzasca, mi-a povestit una înfiorătoare:
— La noi cel mai bun loc de pândă este la Beu-toare. Când ieşi din sat pe drumul dela vale, o Jei Ia stânga pe lângă puieriţă. Mergi vreo patru chilometri şi dai de o vale. Aci trebue să întri în apă, pentrucă
valea se strâmtează în râpă. Găzeşti vreo două sute de metri prin apă, apoi valea se lărgeşte din nou. Pe stânga se deschide poiana, iar pe dreapta este o stâncă de vreo cinci, şasă metri de înaltă. Beutoarea. Sus, pe creştet, stânca e retezată. La picioarele ei vin să se adape toate jivinile codrului, lupii, caprele, vulpiile şi mistreţii. Se opresc să bea şi vânătorul, care a stat pitit sus pe retezătură, le ia ca din oală.
Eram tânăr pe atunci. N'aveam j)ajnăţul, pe ca-re-1 am astăzi şi am plecat singur după mistreţi. Se vorbea că au făcut pagubă mare în cucuruzul lui Be-loescu din apropiere şi s'a dat ca sigur, că se pot prinde la Beutoare.
M'am urcat pe stâncă şi m'am aşezat la pândă. Puşca încărcată cu poştă dublă, lângă mine. Stau, cât stau, când deodată aud grohăit rar. Mă ivesc de după marginea stâncii şi ce văd? Doi mistreţi în şir, unul după altul. Iau puşca şi trag. Cu amândouă ţevile. Văd că unul se clatină. Cobor repede pe partea de dinapoi a pietrii, mă strecor împrejurul ei şi mă ivesc precaut de după ea. Urme de sânge arătau, că unul a fugit rănit. Celalalt stătea pe loc încremenit, cu botul adulmecând în aer. La mine puşca goală şi în jur ţipenie de om. Am îngheţat.
— Şi??
— M'am desmeticit şi m'am uitat mai bine. Mistreţul ţinea în gură coada celuilalt, pe care eu o retezasem cu glonţul din rădăcină.
— ???
— Era orb. săracul. Celalalt îi băga coada în gură şi aşa îl ducea la apă şi la cucuruz. Acum, fără
194
195
Virgil Birou
Moldova, Dunărea, Ada-Kaleh
conducător, stătea nedumirit. M'am apropiat incet de el, am apucat coada şi l-am dus în ogradă.. •
Cu multe sute de mii de ani înaintea epocei noastre, în perioade pe care Geologia o numeşte finele Terţiarului, lanţul Carpaţilor nu se termina ca azi, cu Munţii Cernei, la Orşova. Pe acele vremuri Carpaţii se legau cu munţii de peste Dunăre, din Serbia. La fel şi munţii din Sudul Carasului se închegau în bloc u-nitar cu cei sârbeşti de vis-â-vis, formând un baraj masiv.
Tot pe atunci depresiunea din curbura Carpaţilor, câmpia dintre Dunăre şi Tisa, era fundul unui lac imens, care spre Sud ajungea până în Torontal lâ pusta Deliblatei. Un braţ al lacului se întindea până la dealurile, care încep la Baziaş.
De cealaltă parte a barajului de munţi, pe Bărăgan şi pe Câmpia oltenească, era altă apă stătătoare, Marea Neagră, care şi-a împins valurile până la gra-" niţa sârbească în Severin. In fiecare apă se vărsa câte-un râu. Unul izvora cam pe Ia Drencova şi mergea spre Baziaş, celalalt începea prin Cazane şi curgea spre Orşova. Evident, fiecare cu afluenţii săi mai mici.
Râurile, care izvorăsc în regiune muntoasă, cum ar fi şi cele din poveste, au o proprietate curioasă, îşi lungesc albia către izvor. In căderea pe coastă a-pele lor tot sapă, sapă din alvie, până se ajunge ca al-via să despice muntele în două înapoi.
Aşa s'a întâmplat şi iîntre Orşova şi Baziaş. Fiecare râu a înaintat dea'ndărătelea spre celalalt tăind
196
neobosite în stâncă, pânăcând undeva pe lângă Svi-niţa văile lor s'au întâlnit. Apele, care până aci curgeau spre apus, deacuma şi-au inversat cursul spre Marea Neagră mai joasă. In acel moment s'a născut Dunărea. Şi s'a determinat soarta politică şi economică a Europei Centrale pentru o perioadă de mai multe mii de ani.
Cine au fost cei dintâi navigatori pe Dunăre, nu se ştie. Legenda clasică povesteşte, că argonauţii s'au încumetat şi pe aci în căutarea lânei de aur. Romanii, ca să o poată stăpâni, au croit drum pe malul drept dea-lungul ei, în multe locuri deasupra apei, atârnat pe grinzi înfipte în peretele de stâncă. Tot ei sapă şi primul canal navigabil la Porţile de fier.
Turcii au ridicat bastioane ca să aibă sprijin împotriva cetăţilor de pe malul stâng. In sec. XVIII. Istoria se schimbă, austriecii fortifică ţărmul stâng împotriva turcilor. încă un secol şi se taie drumul grandios de pe malul stâng între Baziaş şi Orşova, iar la sfârşitul secolului, guvernul maghiar, cu bani nemţeşti şi cu muncă românească, execută regularea albiei până la Turnu Severin.
A fost trudă năpraznică. Dunărea, care la Viena e numai albastră, iar pe câmpia ungară poartă încă unde blonde, aci e furibundă. Cascade spumegânde, vârtejuri ameţitoare, stânci ascuţite ce spintecă fundu! bărcilor, bancuri ascunse sub valuri, toate au făcut până aci mii de victime. într'un loc un promontor, Greabănul, îi strânge brâul la 425 metri. Dar după stâncă ea se lăţeşte dintr'odată la 1400. Căderea bruscă izbea de fundul de stâncă toate vasele mai mari ce veneau de s*is.
197
Virgil Birou
Moldova, Dunărea, Ada-Kaleh
Pentrucă vaporul să poată trece cu siguranţa de azi, s'au explodat câteva sute de mii de metri cubi de stâncă de pe fund şi de pe margini, s'au construit în apă baraje uriaşe din două milioane de metri cubi de material şi s'au tăiat canale chilometrice, unde apa nu avea adâncimea necesară navigaţiei.
Pe la 1834, când s'a făcut drumul de pe malul stâng, conducătorii lucrărilor au stropşit spinarea muncitorilor români în bătăi, pentrucă aceştia n'au vrut să lucreze în zilele de sărbători ortodoxe. Azi urmaşii celor bătuţi, mateloţii de pe vapor şi ţăranii care te plimbă în trăsură prin aceste locuri fermecate, îţi arată cu mândrie opera strămoşilor lor.
Poporul Dunării în vuetul vântului aude vaierele fecioarei creştine, pe care paşa turcesc a legat-o de piatra Babacai, deasupra undelor, ca să moară de moarte înceată şi chinuitoare. Fantazia lui a aruncat j |în peşterile Golumbaţului capul balaurului tăiat de 1 '- lovan Iorgovan. De fiecare vârf de stâncă a legat o baladă, în fiecare vale şi-a plimbat doina peste urmele unei tabere romane. A ridicat cetăţi mândre pentru domni străini şi sângele lui a curs cu sângele vitejilor din cetăţi. Vremea a vremuit peste ele, din multe nici zidurile n'au mai rămas. Dar faptele fiilor săi trăesc şi azi. Dincolo de Istorie, colorate şi amplificate în legendă.
Dela Moldova călătorul poate pleca sau cu trăsura, sau cu vaporul. Oricum va face, momentul final al călătoriei va fi Ada-Kaleh.
Colţ de lume streină, aruncat de soartă simbolic, între valuri ce trec. Aspect de vieaţă din altă parte,
lume care îşi vede de treburi indiferentă, resemnată şi streină de curiozitatea vizitatorilor.
Căci Ada-Kaleh cel adevărat nu este în bazarurile pestriţe, în care se vinde rahat şi ţigaretele savuroase ale lui Aii Kadri, sau mărgelele, papucii şi nimicurile orientale, fabricate în Germania. Ada-Kaleh cel veritabil se ascunde după o legendă şi într'un moment liric.
Legenda a creiat-o un derviş bătrân şi blând, Mîschin Baba. Mischin pe arăbeşle înseamnă sărac. Şi săraci au fost toţi turcii din insulă şi prăpădul îi ameninţa.
Mischin Baba a umblat toată lumea. S'a dus în Egipt, în Siria şi a fost mai de multe ori la Mecoa. Deaceea era considerat ca om foarte învăţat şi foarte sfânt. In peregrinările sale a ajuns la Ada-Kaleh. El a spus oamenilor, care erau trişti de moarte:
— Fraţilor, pe Marele Profet vă spun. In Cuvintele Sfinte am aflat scris, că va veni la voi un prinţ în haine strălucitoare şi cu demnitari înalţi în jurul său. El va scăpa vieţile voastre.
Apoi a plecat din nou în lume.
Turcii aii păstrat multă vreme cuvântul lui Mischin Baba. Vorbele lui profetice i-aui ţinut pe insula stearpă, le-a dat tărie să îndure foamea şi mizeria. Şi într'o zi credinţa lor s'a împlinit.
Poate a fost o nimereală numai. Mischin Baba demult nu mai este, ca să lămurească tâlcul ascuns al întâmplărilor.
Regele Ferdinand, întemeietorul, a vizitat Bănatul şi s'a oprit şi la Orşova. Cineva a făcut propunerea
198
199
Vitgil Birou
Moldova, Dunărea, Ada-Kaleh
să treacă la Ada-Kaleh. Regele a trecut cu toată, suita. A văzut, a înţeles şi a dat dispoziţii.
De atunci turcii din Ada-Kaleh iarăşi trăesc. Darurile regale au alungat aspectul trist al mizeriei şi amintirea Regelui a rămas pentru! ei împlinirea profeţiei lui Mischin Baba.
Au purtat recunoştinţă şi acestuia. Au trimis iscoade să-1 caute prin toată lumea otomană. L-au găsit înmormântat undeva în Asia Mică. I-au adus moaştele la Ada-Kaleh şi mormântul cinstit de toţi i-1 păzeşte Jacob.
Momentul liric l-am trăit după zidurile ce au rămas din cazamâtele de odinioară. Am străbătut arcadele bazarelor, am trecut de moschee şi am ieşit printre nişte garduri strâmte îh luncă. Acolo am văzut cimitirul vechiu. Zleamăne de piatră în umbra unui plop sau ulm uriaş. Pe unele scrie ceva cu semne arăbeşti. Nu ştiu ce vor să însemne lănţişoarele fine de arabescuri. Poate spun, că aci stă îngropat Ahib papu-giul, sau Iusuf, vânzătorul de apă dulce. Poate1 sunt simple versete din Coran. Dar ceva lăuntric mă îndeamnă să cred, că semnele ce se încurbează toate în formă de sabie turcească povestesc isprăvile unui ve-zir mândru, care a bătut atâtea cetăţi, a condus atâtea campanii şi a omorît în lupte atâţia ghiauri.
Cred că lespezile din lunca plină de soare sunt de vină. Ele au răscolit în gândurile mele svârcolirile neamului otoman. Naşterea, epoca de glorioasă maturitate şi decadenţa acestui popor măreţ, care a dat altora isbituri decisive pentru secole şi a primit la rândul său răni fatale. Am) retrăit luptele de peste două veacuri ale cărăşenilor cu turcii, loviturile puternice
200
care s'au dat pentru cucerirea' Dunării, timpurile de restrişte ale invaziei, apoi retragerea. Aşa s'au retras, cum se retrage de pe ţărm stâncos spuma apelor umflate, nimic n'au lăsat în urma lor. Doar câteva cuvinte în vorbă şi două nume de sate. In sufletul cărăşan n'au putut să răzbească. Prea era plin acesta de seva solului originar şil la forţă a răspuns cu forţă.
Turcul, care odinioară a zguduit trei continente, azi îşi vindecă ranele acolo, de unde a plecat, în deserturile cu nisipuri calde. Iar cărăşanul, copil cuminte, a şters din suflet până şi amintirea timpurilor turceşti.
Atâta farmec este în grupurile de lespezi împrăştiate alandala sub copacii din lunca Ada-Kalehului, că ordinea chinuitoare dintr'un cimitir catolic pare sacrilegiu barbar faţă de seninătatea morţii.
Turcii care au ştiut să-şi poarte vieaţa simplă în linii mari, au ştiut să se îngroape frumos.
^ACADEMIEI»)
201
BUN RĂMAS
Călătoria cea mare s'a sfârşit. Eram adunaţi iarăşi în crâşma cu bolţi groase şi cu mese de stejar masiv. Aceiaşi dela plecare, pictorul, istoricul, sculptorul şi poetul.
Cuvântul a trecut. Tăcerea se lăsa grea peste noi ca o stâncă neagră, ameninţătoare. Sufletele erau încărcate. Părea că în norii de fum de ţigară fulgeră sclipiri de săbii.
— E frumos la voi în Căraş. Dar unele culori sunt cam mohorîte, parc'ar fi amestecate de El Greco într'un tablou sumbru. Rar găseşti ici, colea câte o rază de lumină, sparse într'un târziu pictorul tăcerea. Şi totuşi, nu-ţi poţi deslipi sufletul de el. Cu drept cuvânt îi poţi spune Ţara cu zăbranic; negru.
— Mohorîte au fost şi timpurile, care au trecut peste el şi care au lăsat răni ce sângerează şi astăzi, grăi mulcom istoricul. Bănatul şi cu el Carasul, a fost marele bulevard al cutropitorilor şi făgaşul tuturor transhumantelor. Oamenii de aci n'au umblat după cuceriri, ei şi-au consumat energiile ca să poată da vieaţă locurilor. Deaceea, loviturile neaşteptate i-au găsit de multe ori descoperiţi. N'au fost ei vina, că aci şi-au dat întâlnire influenţele vrute şi nevrute ale celor din jur. Acum vremi le turburi sunt pe cale să
203
Virgil Birou
se lămurească, poporul cărăşan, odată vindecat de racile, îşi va putea croi drum în ascendenţă. Numai de l-ar lăsa Istoria în pace.
— Poporul cărăşan îşi va vindeca singur racilele. Cei ce i se puri de-a-curmezişul, numai vremelnic îl pot stingheri. Tocmai Istoria ta ne arată, că pe aceştia Carasul ori i-a înlăturat, ori i-a absorbit până la nefiinţă. Chiar dacă a avut de suferit din asta. Lupta cu amici şi cu inamici i-a umplut sufletul cu încredere şi cu demnitate bărbătească. Pe acestea bolile sociale, cu toată mulţimea lor, nu le-au putut stârpi. Conducători cu minte sănătoasă să aibă, cu suflet, şi Carasul va cădea în picioare.
Vorbele sculptorului erau aspre şi tăioase. Isbi-turî de daltă în piatră. Ca un acord muzical se adau-seră cuvintele poetului:
— Eu cred că nu e niciun motiv de alarmare. Cleanţurile vor mai fi lîn stare să modeleze caractere de granit, când timpurile o vor cere. Ciobanul care şi paşte oile rezemat de boată subt conducta de şasăzeci de mii de volţi, mai aude melodia din freamătul frunzelor şi şopotul undelor. Iar poporul care cântă când suferă, nu piere cu una, cu două.
S'a încheiat această carte în Timişoara, la Praznicul Sfinţilor Arhangeli, în anul 1939.
204