MI HAI BENIUC
VERSURI
ALESE
EDITURA PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ A SOC1ETĂ] II SCR1ITO R1L.0R DIN R. P. R-
1949
Versurile din acest volum sunt împărţite în cicluri, pe ani, după data apariţiei cărţilor din care ele au fost extrase. Datele menţionate la unele din bucăţile alese, privesc momentul redactării lor. „Cântece de Pierzanie" (1938), „Cântece noui" (1940), „Poezii" (1943), „Oraşul pierdut" (1943) şi „Un om aşteaptă Răsăritul" (1946) sunt cărţile din care s'au extras versurile publicate în acest volum. Bucăţile din ultimul ciclu „Versuri noui" n’au apărut în volumele anterioare.
VERSURI ALESE
DRUM IN SUS
Când voi isbi odată eu cu barda, Această stâncă are să se crape Şi va ţâşni din ea şuvoi de apeS Băieţi, aceasta este arta!
Nu mai umblaţi mereu după exemple, Exemplele-s făcute pentru proşt'r.
Din serie de vrei să te cunoşti,
Fugi de cărări şi nu intra în temple.
Eu am luat-o fără drum în sus,
Am mărturie urmele-mi de sânge,
Mai urc, şi-mi vine câteodată-a plânge Dar singur duc ce-mi este dat de dus.
Şi văd aici în juru’mi cum tresaltg Isvoarele ’nceputurilor sfinte Şi sufletul meu, ameţit, se simte Mai dârz privind la culmea 'naltă.
Aicea cu fiinţele, în Fire,
Minuni plăpânde plămădim din tină. Cioplim din beznă forme de lumină Şi nu dorim nici jertfă nici iubire.
MIHAI BENIUC
VERSURI ALESE
Iluzii trecătoare nu cunoşteam.
Ştim noi Nimicul dătător de friguri:
Odată ne va trece peste diguri,
Şi ’n van o să ’ncercăm să ne mai naştem.
Dar Noaptea asta ce-o ţinem în braţă Şi de călduri am vrut să se pătrundă.
Pe veci de veci a devenit fecundă:
Va înflori vieafă din vieaţă.
INTRARE
Ca ţăranul printre snopi de grâu Voi intra massiv şi greu în vreme,
Cu un car cât dealul de poeme, Murmurând o doină trist, molâu.
Nu-mi bat capul ce-or gândi vecinii, N’am cosit din holda lor un pai. Asudând sub ploile luminii Numai anii mei mi-i secerai.
O strujea de vis mi-a fost merinde,
Un crâmpei dd crez prin îndoieli. N’am pus preţ vreodată pe spoieli, Am căutat un razim doar în minte.
Că am fost şi beat din când în când Ori de vin ori de femei, — se poate. Sunt aicea ’n carte scrise toate.
Una ştiu: Nu m’am supus la vânt!
Vijelii, ispite au trecut
Cum trec vara norii peşte boltă;
Ploaia lor de mi-a căzut pe holdă,
Eu am râs domol, nu m’am temut.
jMIHAI beniuc
VERSURI ALESE
Toată vremea am rămas eu însumi, Pe Ia porţi domneşti n’am fost milog, N'am ştiut şi nu pot să mă rog,
Nici n’aş vrea s’auză alţii plânsu-mi.
Sunt copilul unui neam sărac.
Bieţi români ce scormonesc pământul, llnde-şi au părinţii lor mormântul. Tare-mi este neamul ăsta drag.
Ei mi-au fost credinţa ’n toi de luptă. Fiul lor, azi poate le sunt tatăl.
Aurul vieţii mele iată-l:
Carne sunt din carnea voastră ruptă!
VULTURUL DE FOC
Te uită, vreu să vreu din nou Cum n’am mai vrut de când am vrut Pe vremuri, când eram copil,
S’ajung odată cunoscut.
Pe umeri simt crescând aripi De vultur, nu aripi de înger,
Şi, suflete, te-aud cum ţipi
Că’n sbor mă leagăn, nu că sânger.
Azurul se deschide larg,
Fug norii speriaţi în lături Şi iată, suflete, începi Cu-aripa stelele să mături.
Tot colbul cerului se'ncurcă Prin uriaşul meu penet Şi luna strigă ca o curcă,
Ascunsă roşie ’n făget.
Cu ciocul spintec pânza-albastră Şi cerurile le deschid.
De-acolo urlu ’n glas de tunet: „Vedeţi că cerul este vid?".
MIHAI BENIUC
Ier când voi vrea mai mult să vrei*, M'oi repezi nebun în soare Şi am s’aprind penetul meu Im f!acâra-i strălucitoare.
VERSURI ALESE
13
CU SANIE FĂRĂ CLOPOŢEI
Cu sanie fără clopoţei
Trec peste zăpada şi noroiul veacului.
Când am pornit la drum fugarii mei,
Eu nu m’am închinat nici Domnului nici Dracului»
Di! caii mei,
Nu vă lăsaţi,
Sburaţi ca smeî înaripaţi,
Spre creste de vis,
Spre vis. de creste.
Vis nedescris Nici în poveste!
Nu plătesc la nici o punte vamă,
Nu spun unde merg, nu spun cum mă chiamă, Şi de părerea lumii n’am habar,
Mă laudă, mă'njură în zădar.
Hi ! cailor,
Sburaţi mereu.
Vedeţi pe-un nor Pe Dumnezeu,
Cum ne priveşte
14
MIHAI BENIUC
întrebător ?
„Unde sfârşeşte Smintitul sbor ?“.
In urmă-aud cum oamenii mă sudue.
Că fara, greu, pe unde trec se sgudue,
In fată văd pe Domnul cum se’ncruntă, îşi pune mâng’n barba lui căruntă...
Cai năzdrăvani l-Acum vi-i rândul,
Sburaîi ca vântul,
Sburaţi ca gândul,
Să tremure Subî voi pământul !
De lutul ăsta Vă desprindeţi,
In foc şi pară Vă aprindeţi !
Şi sus mereu Spre Dumnezeu !
In jurul meu, un ocean de fulgere,
Pomi tăria toată pe distrugere i Şi sboară’n ţăndări stele şi comete!
Ce trăznete şi tunete — cereşîils trompete!
VERSURI ALESE
Hi ! caii mei !
O vână-mi crap,
Cu sânge am Să vă adap.
Şi de vi-i foame,
Inima
Poftim ! luafi-o Şi pe ea !
Moşnege ! Iasă drumul slobod,
Să treacă smeii mei în tropot.
De ’mpărăfia ta sbor mai departe, Dincolo de viaţă şi dincolo de moarte ! Pe unde n’a fost până'acum nimic O lume nouă Eu am să ridic !
Di I caii mei,
Nu vă lăsaţi,
Sburaţi ca smeî înaripaţi,
Spre creste de vis,
Spre vis de creste,
Vis nedescris Nici în poveste.
MIHAI BENIUC
LA ŞEB1Ş OR! IN ALTA PARTE...
La Şebiş ori în altă parte Mereu acelaş dor de ducă Spre Nu-ştiu-unde mă usucă,
Mă chinue mereu, mă arde.
Nu sunt acasă nicăieri,
La Cluj, vreau satul şi pădurea, Mă simt la mine doar Aiurea Şi azi îmi pare rău de Ieri.
Visez necontenit un Mâne Ce n’aş vrea să se facă Azi,
O fără fără de popas,
Un drum care fugind rămâne.
VERSURI ALESE
Aşa trec peste voi ca Sâni-Iîie Pe bolta cu rădvanul lui de foc E poate cea mai cruntă vijelie,
E poate numai şagă, numai joc.
Mj-i timpul scurt şi ori şi ce zăbavă E-o pierdere ce nu se mai repară. Dă .zor nainte, inimă bolnava,
Şi arde, gând, în vâlvătăi şi peră !
Dacă gonesc din urmă nori de smoală, Cu tunete şi biciuri de lumină,
E că le vreau, pe mâne când se scoală, Copiilor, o zare mai sening.
Visez ca vijeliile cumplite Ce-au bântuit în aste părţi Ei să le-a uză numai povestite, Să le citească tipărite ’n cărţi.
MIHAI BENIUC
ÎNDOIALA BATE ICURI
îndoiala bate icuri
Grele ’n mine: „Sunt nimicuri
Toate visurile tale.
Toate versurile tale.
Niciodată n’o să iasă Luna — palida crăiasă —
Să te ’nvălue cu raze,
Să te ’nvălue cu raze.
Vei pieri ’n a vieţii ceaţă Ca ’n borcanul cu dulceaţă Vespea galbenă sau musca, Vespea. galbenă sau musca'1.
Eu tot mândru : „Nu mă tem, Nu mă tem eu de blestem. Vreau să fiu şi am să fiu,
Am să fiu ce vreau să fiu !“.
VERSURI ALESE
19
CÂNTEC DESPRE MELC
Arând cu talpa trudnic coasta vremii» Sub zarea lui mioapă ’n coarne moi, El taie drum încet decis prin foi^ Precum poetu ’n aurul poemii.
— Ce s’a ’ntâmplat în lume-i de.-şi ascunse Făptura de moluscă ’n var spirală ?
Mult cumpănit es coarne la iveală Iscoditor în spaţiu iar împunse.
Un veac» şi ai trecut cu greu hotarul Crestat în ghimpi al unei late frunze, in fată şes, cu ierbi, de om neîunse.
Dar cale nu-i. O ’ncepe el, drumarul.
Şi urma de argint e după el.
Acestui melc aş vrea să fiu la fel.
20
MI HAI BENIUC
VERSURI ALESE
21.
FĂT-FRUMOS
Străbat, singur, pădurea.
O vijelie grea
A prăbu& un uriaş stejar în calea mea. Iar potfff peste care era să trec L-a dus şuvoiul, cu înnec.
Şi tot şuvoiul a mânat Balaurul,
Cu care chibzuisem să mă bat.
Voiam să scap frumoasa fată de ’mpărat. Dar nici fata nu ştiu unde e.
A pierit desigur cu poveştile.
S’a dus şi împăratul, împărăţia-i moartă, N’am s’o mai găsesc pe nici o hartă.
K Şi mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde ’n depărtări de fum.
Poate, poate totuşi undeva Se ascunde Cosânzeana mea.
Imi asvârlu buzduganu ’n zări,
Nouă ţări colind şi nouă mări.
Am ajuns ? Nu am ajuns ? Nu ştiu,
In jiirul meu nu văd decât pustiu.
Să ntă ’ntorc e poate mult mai bine.
Alţii vor avea folos de mine.
A

Oamenii, în drumurile mele,
Se sbăteau jucând în lanţuri grele... Mâiculiţâ, spada mea săracă,
Oare de te-oiu scoate eu din teacă ? Uite ’n zare, oamenii aşteapt Cearcă să le-aduci o zi mai!
P|S-
22
MI HAI BENIUC
VERSURI ALESE
TOVĂRĂŞII COPILĂRIEI
Am venit iarăşi la voi.
Mi se făcuse dor
Oe apa sonoră	a Desnei,
De culmile cu păsHB Dealului Mare,
—	Deacolo voiam sa ating în copilărie cerul cu mâna —
Şi mai cu seamă de voi, tovarăşi ai 'copilăriei mele.
—	Nu m’am schimbat deloc ?
Da, peste mine Timpul trece ca peste Piramide.
Dar voi n’aţi învăţat istorie şi nu ştiţi ce spun.
A fost o glumă doar, voiam să spun că nu mor niciodată.
Voi însă ştiţi că numai Pleşcuţa
Stă lângă sat de când veacul	,
Ca un dulău cu capul pe labe
Şi n’o macină nici ploile, nici vântul, nici Timpul.
Iar omul se schimbă ca anotimpurile Şi frece ca undele Desnei.
Chiar voi v’aţi schimbat mult, de când nu v’am văzut.
din tufiş
Vă mai cunosc doar în copiii voştri. Ochii lor mă privesc ca rnurile coapte Ori ca albăsîriţele din lanul de grâu Şi nu mă cunoaşte niciunul.
/
Voi ce priviţi aşa ciudat la mine ?
Nici voi nu mă cunoaşteţi ?	^
Ori nu mai mă socotiţi de al vostru.
Ci spuneţi o vorbă !
De ce v’au rămas gurile ca nişte clopote fără limbă ?
Nu mai răsună în voi ca ’nîr’un ghioc Povestea minunată a prunciei ?
Cum alergam ca furtuna Sn fugă nebună, pe beţe !
Hi S cai năzdrăvan, până unde se bat munţii în capete !
Pe-atunci credeam aievea în basmul Cosânzenii.
— Câte cuiburi de păsări n’am lăsat pustiite.
Numai rânduneaua era sfântă
Şi putea să-şi crească liniştită
Puii cu gură largă, de aur, în cuibul de lut.
Azi, abia dacă mai este ceva sfânt pe lume ! De-aceea tăceţi şi voi.
Nu vă mai încălzesc cele trecute.
In locul verilor de-odinioară,
Când înnotam ca nişte peşti de bronz In undele gâîcevitoare Ori stăteam tolăniţi ca zeităţi mărunte Pe nisipul arzător
împestriţat cu tufe de arini şi răchite, —
In sufletul vostru a pătruns
MIHAI BENIUC
Vara cu muncă din zori până ’n noapte.
Vă place mai mult hârşâitui coasei Prin holda de grâu, orz sau secară,
Decât ciocârlia cântând nevăzută ’n văzduh. Asudând printre snopii trântiţi la pământ Şi îngrijoraţi de norii ce întunecă apusul,.
Nu vă mai gândiţi la zilele frumoase Când rătăceam cu undiţa pe vale Smulgârfd din apă peştii ca argintul.
Iarna, puneam câinele în săniuţă,
Ca să ştie şi el ce bine-i să te poarte alţii.
Ne era frig numai la nas
Şi nu ne păsa deloc de ameninţările mamei.
Acum staţi adunaţi lângă vatră,
Beţi, dintr’o singură sticlă, ţuica nu prea tare, înjuraţi domnii
Şi nu ştiţi cum să vă plătiţi dările.
Nici toamnele, nici ptrimăverile de altădată Nu au lăsat urme în voi,
Cum nu lasă valul ce trece pe-un mal de nisip Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă înscrisă în inimă Ca anii cercuiţi In trunchiul stejarului.
VERSURI AI-ESE
25
Nu afară, în mine sunt urmele copilăriei. Dar ce folos. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoaşa de mătasă.
Vieaţa urlă ’n mine ca un lup flămând, Rătăcind prin pustiul codrilor.
De-aceea poate colindai pământul.
Şi n’am găsit nimic.
Numai graniţe, graniţe peste tot Şi porţi zăvorite cu lanţuri şi chingi de oţel. Voi, stând aici pe loc, vă găsirăţi rostul. Dar poate nu e dat oricui Să ’nalţe un altar căminului.
Pe unii-i poartă stele fără noroc Pe toate drumurile vieţii.
Şi eu sunt unul de-acela.
Rătăcesc ca un câine fără stăpân Vieaţa ’n lung şi lat.
Dar nu port pe grumaz urmele lanţului.
Aş rupe cu dinţii cătuşele de pe mâini Ori mi-aş muşca mâinile Lâsându-le ’n cătuşe duşmanilor:
Libertate, libertate,
Pentru tine...
26
MIHAI BENIUC
— O trebue sâ plec !
Sunt multe de făcut în ţara noastră.
Va fi mare clocot şi chiot în crama vieţii. Şi voi veţi călca poate ’n picioare Strugurii putrezi de copţi,
Din care-avem să stoarcem Vinul de vieaţă lungă Al Neamului nostru !
VERSURI AI.ESE
27
AICEA PRINTRE ARDELENI...
Aicea printre Ardeleni mâ simt acasă.
!n fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui lancu.
Ai! ce s'or mişca 'ntr’o bună zi Munţii Apuseni,
Ce s’or urni din loc, ca urieşii !	<
Mi-am ridicat privirile spre cer,
Dar nu-mi spune nimic mătreaţa iui de stele	S
Nici luna lustruită ca tingirea.
Îmi pun în schimb urechea pe, inima ţării Şi-aud bătăi neregulate prin gemete surde...
Freamătă pădurea românească,
Ca ’n preajma vijeliei!
Mi-am culcat capul pe lutul străbun Alăturea cu alţii
Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens.
Şi-am vrut să dorm.
Eu însă-aud, în noaptea ce se lasă,
Şuer de piatră pe tăiş de coasă...
28
MIHAI BENIUC
POEŢILOR TINERI
Pe Eminescu noi poefii tineri,
Zadarnic încercăm, nu-l vom ajunge.
Cântecele lui fără seamăn
Sunt pentru noi miraj de neatins.
Caravana noastră trecătodre
Aleargă după oaza visurildt Iui
Şi oaza aleargă mereu la fdl de departe
In zare.
Dar Eminescti nu cuprinse tot In stihurile lui dumnezeieşti.
Durerea românească-i mult mai mare Şi n'o cuprinde toată niciun cântec.
Poeţi, poeţi !
Vă puneţi urechea pe inima ţării Şi-i ascultaţi bătăile neregulate. Spuneţi-mi ce e aceasta ?
De ce-î bolnavă oare ţara noastră ?
A putrezit stejarul românesc ?
II rod la rădăcină viermii tainic De-şi clatină coroana a cădere ?
De ce atâtea crengi uscate ’n vârf,
VERSURI AI-ESE
V
Atâta vâsc
Şi-atâtea frunze veştede ?
Ce 'nseamnă tânjirea aceasta ?
Pe Eminescu noi poeţii tineri,
Zadarnic încercăm, nu-î vom ajunge.
Dar Eminescu nu cuprinse tot In stihurile Iui dumnezeieşti.
Durerea românească-i mult mai mare Şi n'o cuprinde toată niciun cântec.
Cât despre mine, ce să vă spui ?
Eu nu am darul versului decât în mică rr Prefer să spun în proză ce gândesc.
Şi mai presus de toate îmi place să tac. Dar câteodată mă copleşeşte tristeţea Şi-atuncea trebue să scriu.
Ca fluxul mării
Cresc în mine durerile — valuri, / Sfărmând în drumul lor cotropitor Zăgazurile puse cu învăţ.
Suferinţele gloatei neştiutoare Clocotesc în mine ca viforul.
Mă simt ;din nou ţăranul de pe Crişuri
'
Şi-mi reînvie ’n minte vremea lancului.
Ah ! domnii, domnii...
30
MIHAI BENIUC
Nu cu peniţa,
Cu ascuţişul coasei
Imi scriu poemele sălbatice.
Cuvintele-mi sboară de foc şi de plumb Ca gloanţele din flinte I Să lase rană vie orice vers al meu In cititor,
Să-i sângere de durerea neamului Inima ’mpietrită !
Ce ştiu ?
Poate nu asta e arta.
Poate-am greşit.
Când luna trece grăbită pe cer Ascunzându-şi faţa după norii străvezii, Mă gândesc cu o mică părere de rău : De ce să-fii* mereu atât de singur?
E undeva departe o femeie.
Care te-aşteaptă...
Mângâierile căminului Sunt poate mai plăcute Decât veşnica luptă Şi rătăcirile fără capăt.
N’ar trebui să-ţi lunece printre degete. Ca un peşte de argint,
Tinereţea.
VERSURI ALESE
3i
In clipele astea de grea solitudine O iau razna prin noapte Şi colind fără ţintă Toate străzile oraşului.
Ori mă înfund abătut In vreo cârciumă proastă,
Din cartierele sărace,
Şi-mi torn peste rănile vieţii Vinul acru.
Şi totuşi cred într’o lumină nouă.
Dar pentru asta, noi poeţii Trebue să ştim pe care coardă E de sunat.
Nu-i timp acum de cântece duioase,
De lună şi dragoste.
Ca murmurul izvoarelor Şi şopotul frunzei,
S'aud mai tare gemetele surde Din pieptul mulţimilor.
Descântece şi blesteme ne trebue !
Ca vracii să vârîm în viaţă Febra mişcării.
Să plesnească odată gogoaşa prezentului, Ca să vedem ieşind din ea Fluturele vieţii noui.
32
MIHA1 BENIUC
Din zările de sânge şi de scrum, Ca o minune nouă să răsară, Călare pe Destin,
Omul!
Ne-or îngropa probabil fără urmă Dărâmăturile Istoriei.
Se vor aşterne peste noi în straturi nepătrunse Zăpezile uitării.
Viaţa noastră consumată In pară şi flăcări Nu va lăsa fosile şi vestigii Pentru muzeele de-apoi.
Bolizi fulgerători,
Prevestitoare comete Vom trece pe zărite Timpului, Stingandu-ne lumina de o clipă In veşnicul Nimic.^
Ci din cenuşa noastră risipită Pe câmpul'de luptă al Veacului Va înflori aâvea pentru alţii Frumosul nosîru vis de fericire.
Iar bucuria de a crede *n vis E pentru noi răsplata cuvenită.
VERSURI ALESE
Pe Eminescu noi poefii tineri, Zadarnic încercam, nu-l vom ajunge, Dar poate noi avem destinul falnic De a suna din trâmbiţile Morţii Sfârşitul Veacului,
Şi de-a vesti mulţimilor flămânde O Viaţă nouă
M>54 — 3
MI HAI BENIUC
URSUL ROMÂNESC
Oraşul râde şi petrece,
Hueşte ’n chihot, urlă strada, Boerul dă un leu, când trece Prin faja lui jucând parada ! Dansează ursul românesc !
Prin nas i-au petrecut verigă.
Şi tot mai mormăie urâtul,
Mai mormăe, dar nu prea strigă, Că-i trage cu veriga râtul! Dansează ursul românesc.
E mare ridicată ’n labe Şi blândă fiara fioroasă.
Prin blană-i numeri coaste slabe. Dar nu se lasă, nu se Ia$ă : Dansează ursul românesc!
De două mii de ani dansează,
L-au prins de pui în miez de codru, Hei ! codru ăla-l tot visează Dar să mai scape nu e modru -. Dansează ursul românesc.
VERSURI ALESE
Oraşul râde şi petrece, Hueşte ’n chihot, urla strada, Boerul dâ un leu, când trece Prin faţa lui jucând parada : Dansează ursul românesc I
MIHAI BENIUC
POVESTE DE CRĂCIUN
La noi, copiii de ţărani,
Moş-Crâciun nu ’ndatina să vinâ.
Avea însă notarul doi băieţi Şi popa o fetită.
Ei! ce lucruri minunate, minunate Le aducea lor Moş-Crâciun de sfântul praznic ! Ceasuri întregi ne minunam din drum De bradul ce se străvedea prin geamuri.
Nu ne păsa că degerăm de frig.
Când aprindeau în brad luminile de ceară Şi strălucea de aur şi argint tot pomul încărcat cu bunătăţi necunoscute nouă,
Ochii noştri se holbau ca cepele.
Iar când ne ’ngrămădeam prea mulţi în drum, Venia argatul Ion, să ne păfuge.
Şi ce fâloşi erau copiii domnilor I Dar şi aveau de ce !
La cel mai mare al notarului l-aduse într’un rând un căi bălan.
Ai! ce mai cgl!
Al meu, tăiat din lemn de corn,
Pe care-1 foloseam să' mân şi vitele,
Nici pe departe n'aducea cu-acela.
VERSURI M ESE
|
Te legânai pe el ca în poveşti!
Odată m’au lăsat chiar să-l încalec.
Am dat în schimb o praştie La care meşterisem multă vreme.
Puteai să tragi cu dânsa drept la fintă Şi vrabia o doboraî ca untul.
Dar numai eu !
Băiatul domnului notar A spart un geam cu ea Şi-aîunci i-a dat-o tatăl său de cap.
La un Crăciun, mi-aduc aminte,
Am întrebat şi eu pe mama :
„Mamă, la noi de ce nu vine-odată Moş-Crâciun ?“ Iar mama s'a făcut că-i supărată Şi nu a zis nimic.
Mie-mi pare însă că-i venea să plângă.
De-aceea tăcea.
învârtea cu-o lingură de lemn
Prin cratiţa în care sfârâia rântaşul,
Şi mormăia că-o ustură, de ceapă, ochii..
Pe urmă am aflat povestea Cu Moş-Crăciun.
Am auzit-o dela servitoarea popii,
Care fusese la ’mbrăcatul pomului.
38
MIHAI BENIUC
Copiilor de domn nu le venea sâ creadă.
Dar eu m'am bucurat în sinea mea Că nu e nici un Moş-Crăciun,
Ca sâ cinstească numai pe bogaţi...
S’au scurs de-atuncea douăzeci de ani.
N’am mai prăznuit de fel Crăciunul.
Ca o cometă pe bolta stelelor fixe Am rătăcit printre semeni,
Şi nu mi-am găsit locul nicăieri.
Azi, port mai mult de-un sfert de-veac pe umeri. Sosit din nou în punctul de plecare,
Imi plimb privirea tristă împrejur.
Florile dalbe, florile dalbe ca altădată Acopăr cu un strat de nea pământul.
Dar şi în pârul meu sălbatic A prins ninsoarea firelor de-argint. încolo, nu-i nimic schimbat.
Ca ’n horă viata dăntue pe loc,
Rotindu-se în jurul unui gol.
Feciorul domnului notar,
Azi advocat la fără,
A târguit un cal frumos de lemn Pe seama urmaşului său fericit.
Eu n'am urmaşi.
Dar alfi copii de ţărani
VERSURI ALESE
Aşteaptă cu jind să ’ncalece calul Ce-şi leagănă mersul pe loc.
Câţiva copii mai săraci Au isbutit să ’nfiripe o stea de hârtie. Cu ea vor vesti la uşa bogaţilor Că a sosit mântuirea.
De două mii de ani.
Imi vine iar sâ plec şi nu ştiu unde. Inzâpezite-s drumurile toate.
Şi cerul, avalanşă de omăt.
Se surpă peste lumea ’ntunecată.
Auzi prin beznă lupii cum se văietă? Ca lame aspre de ofel şi ghiatâ Iji taie trupul urletele lor.
Ci fie-aşa !
Pegasul meu, aşterne-te la drum. Loveşte vajnic cu copita ’n noapte.
Să scapere scântei din ea ca stelele ! Las'sâ lumineze tot prăpădul!
40
MIHAI BENIUC
CELE TREI CORĂBII
Vasul alb al dragostei curate A pierit, înşelător miraj.
Port cu ochii ’n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji.
Nu-mi aduce valul care geme Decât svon de moarte şi furtuni. Uragane, ură şi blesteme Fierb învălmăşitele genuni.
Tot mai des se 'naltă ’n zare trombe Şi cicloane pân’ la ceruri sus,
Cad apoi cu tunete de bombe Pe talazuri roşii în apus.
Oceanul geme, urlă groaznic,
Insula se sgudue ’n temei:
Pot să stau neturburatul paznic Lâng ’un far ce nu mai dă scântei?
Zi de zi vin vase sfărâmate Ori un hoit pe plajă stă livid,
VERSURI ALESE
41
E un prieten, un duşman, un frate, Vânturi grele uşa mi-o deschid.
Dar mi-i rece inima ca steiul,
Anii ce-a fost bun, de mult au stors. Unde, pentru far, sâ cat uleiul,
Ca sâ ardă ’n beznă luminos ?
— Nu am ars de tot! mai am fărâme Sub cenuşă, care nu s’or stânge.
Prin stihii ce prind să se dărâme Farul meu va lumina cu sânge !
Azi de mine poate au nevoe,
Suflete acum fii înţelept!
Ochii ’n patru, Robinson Crusoe,
Vasul mare astăzi îl aştept.
A sărit în aşchii răsăritul,
Zările şi-au spart catapeteasma, îngrozită a scăpat cuţitul Sângeros şi a tulit-o iasma
v
Lumii vechi, turbată de mânie.
Roasă până ’n măduvă se surpă Putredă o ’ntreagă ’mpărăţie. Massele-au mişcat spinarea curbă I
42
MIHAI BENIUC
Iar în zări superbă, încruntată, Peste timp vedenie pe ape Noui, de vis, nădejdilor s’arată. Mare-i marea, dar abia o ’ncape !
N’a fost vis mai larg de fericire Să cuprindă fiecare rob,
De când biata noastră omenire Tot visează rătăcind pe glob.
An de an vas roşu ’naintează Pe talazuri clocotind potrivnic. Ochii mei nu au putut să-l vază Cat visam închis în mine schivnic.
Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări vasul cum s’avânîă Peste valuri negre să le spargă, Pentru mult visata pace sfântă.
S. O. S. — luaţi-mă cu voi,
Şi eu sunt sămânfă de mulfime,
Vis ce se avântă din noroi.
Aur să sclipească pe 'nălfime!
Fragment
VERSURI ALESE
45
RĂSĂRIT
Se tescueşte ziua — poamă stoarsă — Dă glas Octomvre ’n viile naturii.
Ca mustul tânăr soarele se varsă Pe buza tremurată a pădurii.
Azi-mâine chiotind şi eu, şi eu încep culesul mare al vieţii;
In pieptul meu atârnă tot mai greu,
S’au copt bag-seama strugurii tristeţii.
Prieteni I facem chef cum n’a fost altul. Din inimă vă torn ca din ulcior.
Cu hore noui vom desfunda înaltul Tăriilor aprins ca un bujor.
In pas bălăbănit suim pe deal.
Ţâşnesc de sânge boabele prea coapte. Şi beţi de vinul vechiului Ardea!
Noi desbumbăm de stele Fata Noapte.
In mână strângem luna ca un sân Şi-i rupem vălul de mireasă nouă — Tovarăşi I vreau cu Noaptea să rămân. Ca să-i sărut privirile de rouă.
46	l '	MIHAI BENIUC
Dar când porumbii zărilor vor prinde Pe coperişul cerului sâ joace,
Eu liniştit pe jos mâ voi întinde învăluit cu-a’ morţii reci cojoace.
Voi sâ veghiaţil O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaşte. Bătrânele păduri vor chiui:
Un tânăr soare munţii grei vor naşte !
VERSURI ALESE
47
SANIA NEBUNA
Tinerefea mea Ah tu sanie Pe cârâri de nea Şi pierzanie !
Caii tăi nebuni.
Viaţa, dragostea, Spulbera furtuni Urmărind o stea.
„Şi de n’o s’ajung ?“ — Şovăind suspini. •
Drumul este lung,
Anii sunt puţini.
Dar un cal ivit Negru din pământ (Ochii-i ard cumplit Coama lui e vânt)
Iute s'a ’nhămat Şi pornesc tustrei. Drumu-i neumblat Scapără schintei.
VERSURI ALESE
49
IA DRUM
Câte lupte am pierdut în viata Câte vieţi am doborît în lupta Mărturie inima-mi de ghiaţâ Şi această veche lance ruptă.
Dar cu toate cele petrecute Sunt în stare iarăşi să încep.
Vârf de lance, cine mi te-ascute 7 Şi-mi aprinde vâlvătăi în piept ?
Văd cum din împrăştiata stavă Se desprinde năzdrăvanul mânz,
E sătul de iarbă şi otavă, li voi da un troc de ]ar la prânz.
lată ’ntind pe masă ca ’n poveste Lac-oglindâ, perie-pădure,
Iarăşi văd aievea ce nu este, Dincolo de negurile sure.
Zână, zână, cât mai sunt pe lume Nu te uit şi nu mă las învins. Ingânându-I, tainicul tău nume Mă împinge ’n largul necuprins.
MIHAJ BENIUC
Sâ vâ vad balauri de subt poduri! latâ-mâ de crezuri înzâuat,
Vie ’ntunecatele noroduri,
Gata sunt cu toate sâ mâ bat.
VERSURI ALESE
PE COLINELE CU LANURI
Pe colinele cu lanuri Lin lumina plouă ’n ore,
Vântul iscă vechi aleanuri Prin ovesele sonore.
Din pământ, din vis, din vremuri A fâşnit o ciocârlie,
Frunză — inimă, iar tremuri Intre dor şi bucurie.
Vaci mugind colindă runcul, Mişcă ierbile cu şuer,
Tolănit pe-o şubă pruncul Işi ciopleşte ’nceî un fluer.
Soarele dorind să vază Pruncul meşter ce direge,
Pe furiş, cu mâni de rază Frunza ’n lături mi-o alege
Şi sub ulmii plini de şoaptă Vede, gata de mister Pruncul năzdrăvan ce ’ndreaptă Fluerul vrăjit spre cer.
Mi HAI BEN1UC
COLOANA DE ATAC
Din rândurile noastre încă unul S’a prăbuşit.
Mai suntem ? Nainte ! Nainte î Altul să ia comanda Acelor masse de ţărani Ce vin furtună după- noi.
Ioane, Tudore sau tu Mihai,
Hai I
Scobiţi o groapă şi puneţi o cruce. Apoi la drum.
Nainte ! Nainte !
Până ’n seară trebue să dăm atacul Chiar de ne ia dracul !
Muntele acesta 'ntreg să cadă,
Să fâlfâe pe creasta-i de zăpadă Steagul nostru Ca o flacără I Cine plânge ?
Aşa-î războiul : cu moarte, cu sânge. Strigaţi pe cei ce au rămas.
Până la unul, nu cedăm un pas I Nainte ! Nainte I
VERSURI ALESE
53
CALEA MOŢULUI
Trece Moţul pe cărare,
Ţipă’n beznă o ciuvică, Dintr’un codru iese luna Mare cât o mămăligă.
Ghiorfăe pe matca văii Gârla sughiţând a foame, Cineva din pomul nopţii Scutură să cadă poame.
Ca un prunc trezit scânceşte ■l( Vântul — frunza mi-l ogoaie. Caii dau să tragă’n lături La Jirezile de paie.
Cată moţul în desagă.
Nu găseşte. Iar ortacii l-s departe. Vede luna Cum o mâncă vârcolacii.
M1HAI BENIUC
CU FRUNTEA RAZIMATA’N CER
Cu fruntea răzimată’n cer Şi frământând cu paşii lutul Târăsc în urma mea trecutul,
Căci mase viitoru-l cer.
De neguri, nu disting precis îndepărtatul roşu ţel,
Cred câteodată că mă’nşel,
Că toate nu-s decât un vis.
Dar să mă’ntorc nu mai e chip, Vin dindărăt urmaşii mulţi Setoşi, flămânzi, bolnavi, desculţi Prin aşteptarea de nisip.
Ei văd ’nainte sfânta oază Şi’ntreabă dac’o văd şi eu,
Eu dau din cap şi merg mereu,
In urmă-mi gloata'naintează.
Cu fruntea răzimată’n cer Şi frământând cu paşii lutul Târăsc în urma mea trecutul Căci mase viitoru-l cer.
VERSURI ALESE
55
IN TRUPUL LIVEZII
In trupul livezii macii visează.
Mi-e sufletul în soarele de-amiază Pe holde risipit ca vântul cald.
Ne-a îmbătat minunea de smarald.
Văzduhul vibrează albastre coarde,
Sub talpă glia înfierbântată arde,
Şi spicele tremură arzând sub soare, Armate cu lănci, necălătoare.
Cu pasul liniştit mergând mă leagăn,
Imi vine să mă culc pe lutul reavăn Şi să ascult cum lanurile cresc Bogate din ogorul românesc.
Vântul îmi flutură părul şi visele,
In suflet îmi zumzăe poeme — nescrisele. Şi beat de viată pieptul mi-l umflu,
De chiote vâzduhu ’ntreg sâ-l umpluI
MI HAI BENIUC
NU, TIMPULE...
Nu, timpule, sâ ştii că nu plec. Am hotârît să mi te ’nduplec. Sădesc în azi un tainic mâne,
Alt azi va fi din el poimâne.
Şi dacă multor par omidă,
Ei bine ! fi-voi crisalidă.
Iar cândva, cândva, de mă scutur, Va înflori un roşu flutur.
VERSURI ALESE
5?
SUNT COPACUL STRAJA.
Peisaj melancolic In apele lunii Mai eşti pentru unii, Aievea, simbolic,
Al fârii din vis Dorit paradis.
Afară din timp,
Afară din loc,
Din nenoroc şi din noroc, îndepărtat lunar Olimp,
In pală rază Ei te visează.
Dar eu jos în lut Am prins rădăcină Şi ploi de lumină Mi-î dat să sărut Cu mii de buze Cu mii de frunze !
58
MI HAI BENIUC
Sunt copacul strajă Cu frunzişul treaz Pentru cei de azi,
Şi şoptesc o vrajă Poate-o rugăciune Pentru cei de mâne.
Nu ştiu dacă e Să răsară flori Din sămânţa ce O resfir în zori, Totuşi suferinţă Seamăn şi credinţă.
Iar de voi apune, Una doar mă rog : Fulger să ’ncunune Creştetu-mi cu foc, Ca să ardă pară Peste ’ntreaga ţară !
VERSURI ALESE
59
PE ACESTE ULIŢI
Pe aceste uliţi râu pavate Sună pasul meu nepăsător.
După storuri capete ciudate Vor să vadă noul tecător.
Nu cutează nimenea să ’nirebe, Câinii latră dincolo de gard.
Un copil salută. El pricepe.
Ochii tineri de mirare-i ard.
li arunc un zâmbet şi copilul Ca un zarzăr a ’nfiorit sub cer.
— Fiul meu, curând, curând Aprilul Va topi ce-a mai rămas din ger.
60
MIHAi BENIUC
PESTE VEACURI
Eu n’am dansat în jurul viţelului de aur Şi prea puţin îmi pasă câ ’n lume trec boem,
Pun mai presus de toate o ramura de laur Şi mai presus de lauri un viitor poem.
.Da, şmecherii vor spune câ-i imbecil să lupţi Adulmecând în vreme cu ldealu ’n frunfe,
Cu visuri svâpâiate şi cu nădragii rupţi,
Când s'ar putea să nască un şoarece din munte.
Ci eu cu pălăria trântită pe-o ureche Trec fluerând un cântec pe drumul îndrăsneţ, Privind cum după mine, bolnavă, lumea veche Se surpă din temeiuri într’un apus’ măreţ.
Tai brazdă prin desişuri de îndoieli şi-arunc Cu buzduganul vrerii hotar departe’n vreme,
Va merge neamul ăsta spre el din tată ’n prunc Şi veşnic mai departe hotarul o să-i cheme.
— Iar eu, de mult sub ţărnă, în fiecare an In primăvara blândă voi răsări în zori Şi bucuros de jocul vieţii năzdrăvan Le voi zâmbi la toate în chipul unei flori.
VERSURI ALESE
DRUMURI
Voi îmbrăca în negru De sus până jos Singurătatea-mi.	<
Ca luna August
Voi plânge cu jerbe de stele.
Dă grai de-acum, durerea mea superbă» Fântânilor de cântece închise ca ’ntr'un miez de munte In sufletu-mi adânc.
Răs"ne iar cornul de moarte Străbătător al ritmurilor mele.
Vă desfoiaji, vă desfoiaţi In măreţia toamnei,
Ultime visuri I
Cu pasul meu lacom de drumuri Eu deapân distanţele ghem.
Cuvântul departe mi-i scump Ca o femeie I
îmi flutură zarea năframe de nori Şi crestele munţilor îmi râd Cu dinţi de zăpadă.
64
MIHA! BENIUC
Obrajii mi-i mângâie codrii Cu degetele crengilor,
Iar unda spumatâ a râului,
Ca prietenul câne, Gudurându-mi-se la picioare,
Latrâ voios.
Inima-mi,
Clopot de nunta,
Slăveşte sârbâtoarea Veacului* Când zorii desfăşoară flamuri De sânge şi flăcări Bogată urcă seva în tulpini Vestind o primăvară fără seamăn I
In rodnicul cernoziom Al sufletului meu Am răsădit
Pomul iubirii de oameni,
Şi ’ntr’o imensă ’mbrâţişare Strigând îmi dau duhul:
Viaţă, viaţă !
O, veacuri voi, mormane de ruine, Să mai aştept eu timpul, care vine, In purpuriu păun suit pe casă.
VERSURI ALESE
65
Când totul va fierbe, va arde Şi fluturând din steaguri şi placarde Va îăvui biruitoarea masă ?
Voi îmbrăcă în negru De sus până jos Sjngurătatea-mi.
Ca luna August
Voi plânge cu jerbe de stele.
Dă grai, durerea mea superbă,
Fântânilor de cântece
închise ca într’un miez de munte
In sufleîu-mi adânc
Răsune iar cornul de moarte
Străbătător al ritmurifer mele.
Zburaţi, zburaţi
In măreţia zării
Voi, visuri aurii
A primăverilor ce vin !
Fragment
MI HAI BENIUC
STEAUA CU COADA
Multe buburuze sunt pe boltă. Toate numai aur şi argint!
Domnul trece mulţumit prin holdă, Mângâindu-şi barba şi zâmbind.
Toate sunt precum le-a semănat, Toate strălucesc fără greşală ! îngerii mărunţi foiesc, se sbat, Lâmurindu-i lui cereasca fală.
Insă dintr’un haos lăturalnic lese-aşa ca Dumnezeu s’o vadă, Cu-un surâs pe buze cam şăgalnic. Şi mişcând, încet, o stea cu coadă.
„Dar tu, blestemato, cine eşti ?“
Se răsteşte crunt la ea Preabunul.
— Ea se ’ntoarce scurt dela cereşti, Desfăcându-şi coada ca păunul.
Jos pe lut, cu spaimă şi mirare, Lumea speriată se adună.
Două babe-şi spun în aiurare:
„Nu-i a bună, soro, nu-i a bună J“.
VERSURI ALESE
URSOAICA
Am dat în lături aripile porţii,
Iar după mine am tras Ursoaica de azur a nopţii Cu veriga de aur în nas.
Ciocanul inimii în toba pieptului Bate sălbaticul joc,
Ursoaica joacă în faţa înţeleptului Şi ’n faţa acelora ce au doar noroc.
Hâi joacă, ursoaică, sai sus,
Să râdă copiii, bătrânii de-a-valma Din 'naltele singurătăţi te-am adus Printre straturile cât palma.
Hai joacă şi ’mbată-te singură De propriul sânge, ca mine.
Vom fi plătiţi: eu cu o lingură,
Iar tu cu faguri plini, fără albine.
Hai joacă, hai joacă mereu,
Căci până la urmă ştiu bine,
Doar tu mai rămâi şi cântecul meu Pierzându-se ’n tine.
68
MI HAI BENIUC
GIUVAERE
Iubirea noastră cum a fost Nu ştie nimeni pe derost,
Doar rare regăsiri în minte Ca giuvaere în morminte.
Aceste perle sunt probabil Surâsul tău mereu amabil;
Iar ochii, verzi pe cât se pare, Smaragde două de valoare.
O broşă uite ’n chip de fluturi ! înseamnă, poate că, săruturi.
Pe sâni ? pe gură ? pe pantof ? Şăgalnic vântul spune : of !
întunecat acest inel Evocă, dacă nu mă ’nşel...
— Dar nu mai ştiu nimic. Afară începe altă primăvară.
VERSURI ALESE
69
PE O SCÂNDURĂ CU ACTINII
Când anemonele de mare Pe luntrea noastră, o epavă,
Adânc sub undele amare,
Vor ţese lumea lor suavă,
Neştiutoare de povestea Acestui naufragiu mare Şi de furtunile acestea La urma urmei trecătoare,
Când, din adâncuri, greu năvodul, Odată ’n preajma înserării,
Va scoate la lumină rodul Minunii coapte ’n sânul mării,
Şi va privi uimit pescarul De-atâtea frumuseţi bizare,
De viaţa ce-a ’mbrăcat cu harul Ei scândura din fund de mare,
Când în acvariu spectatorii Se vor lăsa târîţi de vrajă Visând păţanii iluzorii.
Departe, pe-o ’ncercată plajă,
70
MIHAI BENIUC
s
Iubito, noi vom fi temeiul Acestei noi minuni de jocuri, Cu sufletul zidit în steiul Din vatra veşnicelor focuri.
Iar candizii polipi, în spaţiu Simbolizând mişcări ciudate. Vor cere pururi cu nesafiu îmbrăţişările nedate.
VERSURI ALESE
71
LATRE CÂNII
Latre cânii cât le place,
Eu voi fi poetul totuşi Care din noroi va face Să răsară mândri lotuşi.
Stânca, rece la minune,
Tacă, tacă, grijă n’am.
Va crăpa ea, când voi spune: Eh! deschide-te, Sesam!
72
MIHAI BENIUC
N DRUMUL MEU
Pegasul meu e murgul românesc.
El ştie doar poteca şi urcuşul Spre vârful către care nâzuesc,
Pe care pajuri mari îşi au culcuşitl.
Acolo e palatul din poveste Şi Cosânzeana veşnic ne ’ntâlnită — N'o vad prin ceafa, dar eu ştiu câ este (\. Şi murgul bate vajnic din copita.
La poduri au să iasâ de desubt Balaurii cu capetele şapte.
Va trebui cu dânşii sâ mâ lupt
Din zori de zi pânâ târziu în noapte.
Dar am sâ fac în sângele lor baie,
Şi limbile lor pune-le-oi în sân,
Ca să le vadă zâna mea bălaie Când ziua va veni la ea să mân.
Iar de va fi ca steaua mea să cadă ’Nainte de soroc pe drumul greu,
Un alt fecior cu frunte de zăpadă Va duce mai departe drumul meu!
VERSURI ALESE
73
MELIŢA
Toată vara, toată toamna latră Meliţa, meliţa.
Cad puzderii cânepile verii, ^ Cânepile toamnei cad puzderii Cum le muşcă îndârjit şi latră Melifa, melifa.
Vrafuri albe — oase — împresoară Melifa, melifa.
Iară ea, flămândă, mânca, mânca... Melifo, mai vrei? — Mai adă încăl Vrafuri albe — oase — împresoară Melifa, melifa.
**
Iarna doar mai tace cât mai tace Melifa, melifa.
Dar acuma iat-o iar la soare Melifa de cânepi tocătoare, încă tace. Oare cât mai tace? Melifa, melifa.
74
MIHAI BENIUC
Un fior prin câmpuri se strecoară: Meliţa^Meliţal Tinerele fire de verdeaţă Cresc superbe, pline de viaţa.
Dar prin câmp fiorul se strecoară: Meliţa, Melifa...
VERSURI ALESE
SECERE
Maci roşii aducători de somn Năpădiră grânele bălaie.
Sclipirea secerii, un şuier prin holde, un zvon Prin văzduhul chinuit de văpaie.
£ multă veselie în această beţie a morţii,
Dar şi mai multă tristeţe —
Stăpână pe ’ntinderi momâia priveşte Cu capul în cârpe, cu labe de beţe.
Cine s’alăpteze scâncetul pruncului Uitat în răzor?
Aduceţi urciorul cu apă ’ncropită,
Mai faceţi pentru znopi legători.
Fata Morgana pe cerul încins Minte ’n colori ţipătoare;
Domnul întunecat pândeşţe recolta bogată, Ferit d© arşiţă de soare
Vântule, tu încotro te vei duce s’alini Durerea rănilor şi jarul frunţilor creţe? Stăpână pe ’ntinderi momâia priveşte Cu capul în cârpe, cu labe de beţe.
76
MI HAI BENIUC
SUB C^SIOPEIA
Cadenţa bocancilor, zorneful fierului Pe drumul de pulbere, sub Casiopeia, j Pleacă departe compania treia,
Pleacă şi gruieie sub 'naltul cerului.
Vara ’nfloriră maci roşii stepele.
Zac pretutindenea grămadă znopii — Ce-o fi cu sufletul e grija popii —-Nechează zările turbate, ca iepele.
De-acum e toamnă. Din nori alburii Iarna rânjeşte cu dinţi de zăpadă. Mâne, măi frate cine-o să cadă?
— Scrie-ne, tată, când ai să vii?
Un măr atârnă putred pe creangă. Gura obuzelor ţărână muşcă.
Cineva doarme cu capul pe puşcă Şi poate visează zvon de talangă.
VERSURI ALESE
77
LA MINE ’N SÂNGE
Nimica nu mai am de spus.
Sâ vină. de vor alţii ca să ’nceapă A pescui ’n această tulbure apă —
Eu m’am întors cu spatele cătră aptis.
Ca un bujor cu capul rupt,
Mă uit năuc la uriaşul pom:
De fiecare creangă spânzură un om. ^ Nu, nu! aicea n'aş fi vrut să lupt.
Voi, nesătuilor de lupte,
Poftim gustaţi aceste frupte!
S'apleacâ peste hartă Duhul Răului, t • li roade rânza un turbat hesaţiu De sânge tânăr şi de spaţiu/
„Veniţi!** urlă ’ntunecată gura Hăului.
Eu nu mai am nimica de spus.	,
Coicăe de putrede băltoace,
La fiecare pas cineva zace Din răsărit ori din apus.
Hei! fraţilor, la mine ’n sânge Istoria contimporană plânge.
MIHAI BENIUC
DESTIN
Ce vâ tot învolburaţi răzmeriţi, Gânduri voi, în tigva mea beţivă? Ori tu crezi că soarta nu ţi-o meriţi. Inimă de-atâtea ori naivă?
Vezi şi tu, nu-i tuturora dat Să se ’mbuibe ’n aurul vieţir —
Tata-i om sărac la noi în sat;
Mai sărac sunt eu ca toţi poeţii;
Dar de-aceea ştraşnica mea liră,
Nu te teme, nu te pun în cui — Cântul meu ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului.
Dacă astăzi Blaga sau Arghezi Sunt mai mult decât Mihai Beniuc, S'or topi răcelile zăpezii Când va fi de-aicea să mă duc.
Şi va fi nu peste mult aceasta,
Pomul morţii iată c’a ’nflorit;
Umbra lui mi-a ’ntunecat fereastra Ce-am deschis-o câtrâ răsărit.
VERSURI ALESE
79
Văd mereu cum crucile de lemn Ca trifoiul umplu zilnic huma — Prieteni, prieteni! asta e un semn C'a sosit şi timpul meu de-acuma.
Muntele durerilor umane Mi se 'naltă maiestos în faţă,
Sus pe culme tu, Nazaretane,
Stai cu crucea ta peste viaţă
Ştiu că nu mi-i dat să fiu la fel,
Ca tâlharul am trecut prin lume; Mulţumit voi fi să pier ca el Stins în umbra unui mare nume.
— Să rostesc de-acum numele tău In aceste crunte vremi buimace Nu mă simt chemat şi vrednic eu, O, tu Timp aducător de pace!
Dar în zori când va cânta cocoşul Şi vor curge noi lumini, pe frunţi, Stihul meu va fi păunul roşu Beat de slavă dănţuind pe munţi.
Vie-apoi prăpădul peste mine! Vălmăşit în marea turburare Doar atât mai am să strig Ia tine: Ai şi pentru neamul meu iertare!
mihai beniuc
CÂNTEC DE PRIMĂVARĂ
In zadar vâ zbateţi şi asudă Fruntea voastră galbenă ca ceara, Nu puteţi, degeaba-i orice tsudă,
Să legaţi cu lanţuri primăvara.
Muguri noi ţâşnesc din putregai, înfrunzeşte şi’nfloreşte ţara.
Şi voi vreţi, când noi intrăm în Mai, Să legaţi cu lanţuri primăvara?
Alte vânturi, proaspete, frământă Codrii tineri, zilele-s ca para.
Vouă nu ştiu ce sticleţi vă cântă Să legaţi cu lanţuri primăvara.
Nu simţiţi apropiatul freamăt De furtună ce ’mpânzeşte ţara?
In zădar vă opintiţi cu geamăt Să legaţi cu lanţuri primăvara.
In zădar vă zbateţi şi asudă Fruntea voastră galbenă ca ceara, Nu puteţi, degeaba-i orice trudă,
Să legaţi cu lanţuri primăvara.
VERSURI ALESE
81
CÂMP ROMÂNESC
Câmp românesc, lată-mă singur cu tine.
Macii roşii încă nu ’nfloresc, Şi-aceasta poate este bine.
In fafa lor n’aş îndrăzni
Acum
Aci
Să vorbesc.
O veche poveste,
O superstiţie poate,
Poatemn blestem Ne face mereu, pe ’nnoptate. Să mă chemi, să te chem. Taina ta o simt înspicată Prin bălăriile 'nalte.
O floare minunată,
Cum poate nu sunt alte, Răsare viguroasă din ogor. Buruienile prinse de spaimă Se-adună, se chircesc şi mor.
MIHAI BENJUC
Tu numai, plină de faimă, înalţi potirul tău:
Un crin, coloarea sângelui superb, Luminat de flacăra albastră A celor prăvăliţi în hău,
Pe-acest pământ,	»
Pentru dreptate!
Coboară din cocoaşa munţilor, Trepte cu trepte,
In haine albe,cu coase drepte,
Cu cuşmele pe zarea frunţilor, Feciorii, feciorii Urmaşii, strănepoţii Horii.
Călăuzind măreaţa trecere,
Cineva ’n cer poartă o secere.
Câmp românesc,
In tine se varsă, foiesc Odraslele tale semeţe Cu arsele, stoarsele feţe,
Dar aspre şi crunte ca Moartea!
E ceasul pentru cei mişei,
VERSURI ALESE
83
Hehei!
Să li se deie partea!
(ar ca sâ'nceapâ marea izbăvire Ori neagra pierzanie,
Au venit la tine a primire Străbuna ’mpărtăşanie.
Potirul roşu mândru se ridică In mijlocul mulţimii adunate In juru-i cu sfinţenie, cu frică,
In murmur stins, cu capete plecate.-"
Nu vine însă preotul, nu vine. Răbdarea se destramă în mulţime.
Şi cetele se ’mprăştie ca turma Pierzându-şi iar în munte urma.
Câmp românesc,
Am venit la tine să vorbesc.
Macii roşii încă nu ’nfloresc.
Aceasta poate este bine.
In faţa lor n’aş îndrăzni Acum,
Aci,
Să grăiesc aşa deschis cu tine.
Anii rod arginţilor zimţii,
Copiii cărunţesc şi mor părinţii,
Iar pruncii pruncilor ce vin
MIHAI BENIUC
Privesc peste ulucă la vecin.
Le face cu ochiul hambarul Şi porcul şi vita şi carul.
Şi nici că simt, privind în depărtări, Cum un străin ie cată ’n buzunări. Poveştile străvechi De fefi luptând cu zmei Nu-şi mai găsesc urechi,
Şi zboară, funigei,
Pierind în zări departe,
Giulgiu a! miresei moarte.
Câmp românesc,
Cresc buruienile, cresc.
Floarea minunată Nu se mai arată.
Poate-a fost în mine numa?
Poate minte huma ?
M’aplec înfrigurat peste fărână Şi caut rădăcinile ascunse.
Un şopot ca de rece vânt prin frunze Cuprinde ţarina bătrână.
De-odată,
Flacără roşie Cu aripi de vifor.
Un vultur fâşneşte ’n tărie Şi rumeneşte zarea ’nfiorată Din răsărit până ’n apus.
VERSURI ALESE
ILEANA
In codrul acesta vrăjit Stejarii-s de două milenii.
Sub muşchiul de taină aşteaptă Făptura de vis a llenii.
Vestiţi cavaleri din apOs Umblat-au mereu s'o găsească Un blestem ce-apasâ pe codru Schimbatu-i-a ’n piatră şi iască.
Mari lotri cu nume temut Cercat-au pe zână s’o fdre — Cadavrele lor putrezesc In reavăn pământ de pădure.
Şi zâna visează de veacuri Un tânăr născut în dumbravă Să vină să-i dea un sărut, Trezind-o din vraja bolnavă.
MIHAI BENIUC
E StOBOD SĂ MAI CÂNT
Am coborît din munţi şi bolovani. Legendele lui Horia-mi curg în sânge In doina mea Ardealul plânge Şi cer dreptate două mii de ani.
Eu sunt trimisul timpurilor noi t Eşit din rând cu cei ce scurmă glia Şi totuşi vin întrebător la voi E slobod să mai cânt în România ?
Ar trebui să-mi bag un sâmâdâu Ca numărul duşmanilor să-mi fină.
Ai! ce-am să-i calc odată crunt în tină Necrufător, fără păreri de rău.
Puţin îmi pasă că mă blăstămaţi Şi m'alungaţi cu pietre ca pte câne, Destinul meu a fost şi va rămâne Să-mr port revolta mândră sub Carpafi.
Striviti-mă cu roata ’n Bălgărad,
Fluierul tancului mi-l puneţi în gură,
Prin ţărmul vostru ’nţel.enit de ură Tot am să-mi tai cu cântecele vad I
VERSURI ALESE
87
t
TOT U NA-MI ESTE
Tot una-mi este de va fi sâ pier.
De n’o sâ stee cântecile mele Nici cât o dungă palidă pe cer Ce-o lasă’n urmă căzătoare stele.
Nu fiu să-mi fie bronzul în piaţă,
Să ’ntrebe gură-cască cine-am fost, Aici Ş|i-acuma cât mai sunt în viaţă Aş vrea sâ aibă verbul meu un rost.
Vreau ţarina prezentului s’o samăn r Cum tatăl meu ţăranul holda;
Cum creşte grâul mândru fără seamăn, Să crească’n urma mea revolta.
Ca spicele de grâu în vânt sâ mişte. Ţăranii ,cete-cete şi să ceară,
Cu freamăte ce pot furtuni să işte Să fie ei stăpâni pe ’ntreaga ţară.
Vor clocoti străfunduri de mânie Sub crâncenul, năprasnicul lor pas;
O sabie de foc pe cer va scrie Că a sosit şi pentru noi un azi!
88	MIHAÎ BENIUC
Şi sprijinind in furci şi coase zarea Alăturea cu codrii noşifi, străbunii, Ne-om legăna în valuri largi ca Şi vom striga cu vocile furtunii!
Iar de va fi să nu ni se răspundă Şi să ne râdâ'n faţă cei mişei, Dăm ţării foc din dungâ’n dungă Şi răsturnăm Carpaţii peste ei!
marea
VERSURI ALESE
91
CU MJ1 DE CAI PUTERE
Nu-s pui de domn, nu ţin sâ par deştept.
Pe oameni îi privesc în faţă drept.
Ci ’n faţa oricui dopul nu-mi ridic — Părinţii mei dau tării bob din spic!
N'ajung nimic? — De mii de generaţii Noi tot muncim, şi au ajuns tot alţii...
Aşa să fie, dacă-i dat aşa.
Dar pân’ la urmă tot se va vedea!
N’am cui vorbi, dar de vă spun de lancu, Vă pipăiţi în buzunare teancul Bancnotelor furate: vă gândiţi Pe unde cât mai iute s’o tulit'»
Ori nu-i aşa? — Hei, noua sute şapte... II ştim, îl ştiml Şi-i drept, e încă noapte. Dar s'a 'nroşit a ziuă ’n răsărit.
Umblaţi ca furnicarul răscolit.
Aji priceput: Cu mii de cai putere Se crapă zorii unei alte ere!
Cluj, 1939
MIHAI BENIUC
ULTIMA IUBIRE
Femei, grămezi de came şi minciunii Talentul meu de mult nu va" mai cântă. Ci tot mai ard în sufletu-mi tăciuni Pentru-a iubirii patimă prea sfântă.
Tu ţara mea şi tu popor de jos Mi-aprindefi iarăşi vâlvătăi în piept. Mî-e gândul ca o spadă bătăios In luptă pentru ceea ce e dregt.
Dar teamă mi-i, şi nu fără temei,
Că pentru-această dragoste prea mare, Măi fraţii mei,
Au să mă bage domnii la ’nchisoarel
VERSURI ALESE
93
DUREREA ROMÂNEASCĂ
Ca în exil ,mă simt în jara mea!
Idoli străini, mari băutori de sânge,
Turbat s'au apucat aici să bea.
In jurul lor poporul meu se strânge.
Eu, băutor de vin şi mare meşter In cântec de iubire şi de moarte,
Reîrasu-m'am ca schivnicul în peşteră De sgomotul petrecerii departe.
A trebuit să-mi pun căluş pe coardă,
Pe-a inimii, că prea era nebună —
De-acuma surd în suflet mai răsună Şi-mi biciueşte carnea ca o joardă.
Voi, trecători alăturea de vreme,
Dac’auzifi cum cântecele plâng,
Să ştiţi că’n miezul muntelui, adânc Durerea românească geme!
Bucureşti, 1943
94
MIHAI BENIUC
ACESTA E DESTINUL
A fi copac în vijelie,
Corabie pe mare ’n clocot,
A ţine predici în pustie Când nebunia urlă ’n hohot,
Acesta e destinul!
A înţelege şi a geme,
Privind cum neamul tău greşeşte Şi e strivit cumplit de vreme Şi el continuă orbeşte,
Acesta e destinul!
A şti că se putea şi bine Văzând şi ultima scăpare,
Dar nu e cine, nu e cine Să-ţi dea o clipă ascultare,
Acesta e destinul!
Şi a muri iubind poporul Cu ochii ’n ochii Iui: Stăpâne!
De ce mai rabzi cotropitorul?
Nu vezi? ăst Azi nu naşte Mâne.
Acesta e destinul!
Bucureşti, 5 Dec. 1943
VERSURI ALESE
A FOST ODATĂ UNUL HOREA
A fost pe-aici odată unul Horea...
Vi se face pielea de găină?
De ce? Doar nu el dobândi victoria! Şi la urma urmei tof'rfo să mai vină!
Mi se pare însă că mai sânt Oarecari nepoţi prin munte.
Ei! dar cine-ar îndrăzni azi pe pământ Pe voi sâ vă ’nfrunîe?
Sunteţi cei mari, deşi nu cei mai tari.
Şi ştiţi poporul e prost.
Mai spânzuraţi doi trei vizionari Ş,i totul va sta cum a fost.
Ori poate-aceste mari fierberi Vă dau insomnie?
Puneţi la uşi o mie de cerberi Şi încă o mie!
De altfel (sigur nu sunt însă)
Se poate să vă cruţe.
In orice caz, s’aveţî averea strânsă Toată ’n căruţe !
96
MIHAI BENIUC
Argintul, aurul, pietrele!
E pusa viza pe paşapoarte?
Slugilor, pâziţi-le vetrele,
Boerii pleacă departe!...
Bucureşti, 5 Dec. 1943
VERSURI ALESE
97
UMBRA LUI GELU
Codrule, tu ştii mai bine şi ounoşti.
Eu văd numai pete roşii-brune.
Dar jalea vestitelor oşti Doar tu o poţi spune.
Ascult şi eu frunza: vibrează,
Scrâşneşte ’n rugini ca oţelul.
De-o mie de ani tu auzi cum nechează Calul lui Gelu.
Mi-e teamă, bătrânule codru, mi-e groază!
Copite rup stâncile ’n trap.
Cine-şi aşează
Coiful de aur al lunii pe cap?
Gemând mă proptesc de primul copac:
Sunt zale!
Alerg prin pădure buimac Şi-i miros de sânge pe vale.
Vai mie! aici este moarte, blestem!
Eu însumi printre umbre o umbră,
Pe cine să chem?
Gelu de-o mie de ani prin codru tot umblă!
Bucureşti, 5 Dec. 1943
io»i — r
(
98
MţHAI BENIUC
PRIN PĂDUREA BLESTEMATĂ
Nu râde, nu surâde!
Fii crunt ca o mască primitivă,
Şi mai ales prefă-te de-o potrivă Cu-aceste suflete hâde.
Taci. O vorbă nu spune.
Nu privi înapoi.
Cu pasul sigur treci printre strigoi Şi printre vrăjitoarele nebune.
Aceasta e pădurea blestemată.
Nu te lăsa ispitit de năluci.
Nainte mereu să te duci Şi numai înainte cată.
Auzi? Te strigă din urmă.
Te-au cunoscut.
Fă-te că n’auzi, fii mut.
Altfel te curmă ...
Bucureşti, 11 Dec. 1943
VERSURI ALESE
LINIŞTE DE AMIAZĂ
Pe-aici au trecut odată puhoaie. Acum, alb în soare, sclipeşte pietrişul, Sar Crişui
In matca lui leneş se’ntinde, se’ndoaie.
Urechi între pietre — scoicile — Ascultă ce spune răchiîilor vântul. Vadul îşi murmură cântul Şi foile sâsâe ca şerpoaicele.
Peste adânca dălbină
Sar peştii în aerul tremurător —
Ai zice: un mare scamator Aruncă pumnale ’n lumină.
Ros ţărmul înalt se prăbuşe lin Cu timpul în luptă, cu valul Paşte în linişte calul Tăcerilor mari din senin.
Plopul, ridicat peste lanuri,
Ca un semn,
Uitându-şi o clipă făptura de lemn Simbolizează elanuri.
100
MIHAI BENIUC
s
O cioara, cu pui de găină în gură.
Se lasă pe-o creangă uscată.
Şi ’n calmul azur un nour — o pată —
Aduce aminte de zgură.
Pe-aici au trecut odată puhoaie Dorm undele Crişuiui.
Gî scoicile — ascultă în trupul pietrişului
Gum troznesc, trezindu-se oasele Grişului care se 'ndoaie.
1944.
4
%
V
VERSURI ALESE	101
BĂTRÂNUL MEU
Pe unde trec, pe unde mă duc Lumea priveşte, şopteşte:
Acesta e poetul Beniuc,
Ştie şapte limbi şi ruseşte.
Dar mama mă aşteaptă ’n sat.
Ea nu-mi cunoaşte niciun vers.
Numai tatăl meu e supărat Că ’ndrug uscate şi verzi.
„Tu n’ai ajuns nici şef de cabinet"
Imi scrie câte-odată trist.
„Ce leafă are un poet?"
1 s’a mai spus că-s comunist...
Pe vremi, în sat, numai cizmarul a fost.
Şi l-au băgat ca pe un hof la dubă,
Măcar că nu era un prost —
Dar asta-i altă bubă.
— Şi totuşi stând sub vechiul tei umbros,
Cu ochejari pe nas» şi slovenind arar,
Se bucură';bătrânul şj-i fălos Când îmi citeşte numele ’n ziar.
1944.
Jlf(} '
.MUIA! BENIUC
TOBOŞARUL TIMPURILOR NOI
Nimenea nu ştie până mâne Ce se mai alege şi din noi — Fost-am totuşi eu şi voi rămâne Toboşarul timpurilor noi.
Cântecele mele de pierzanie Prevesteau de mult acest război — Eu eram în mândra Transilvanie Toboşarul timpurilor noi.
Am venit pe malul Dâmboviţei Să sădesc maci roşii în noroi — Roşii maci pe malul Dâmboviţei Toboşar al timpurilor noi.
lată azi, cu mii de cai putere, Timpuri mari s’anunţă pentru noi.
Eu voi fi — se cere, nu se cere — Toboşar al timpurilor noi.
Zâna mea deprinsă cu tristeţi,
Pune peste jale nou altoi:
Bucurii să cânţi ai să te ’nveţi, Toboşar al timpurilor noi!
Bucureşti, 3 Sept. 1944.
VERSURI ALESE
103
MESAJ GAROAFE! ROŞU DELA CLUJ
Lungi patru ani purtarăm dorul Garoafei roşii dela Cluj —■
Garoafă roşie, nu plânge,
Că ne vedem acuş, acuş!
In dreptul inimii te-oi pune Ca semn al vremurilor noui — Garoafă roşie, ţii minte?
De mult visăm aşa noi doi!
Invrăjbitorii de popoare Au încercat să ne despartă —
Noi ne vorbeam prin rădăcini,
Sub linii strâmbe de pe hartă.
In temniţi vrut-au să mă bage.
Pe tine vrut-au să te rumpă —
Noi ne-am păstrat credinţa vie, Garoafă roşie şi scumpă!
De-acum logodnei punem capăt, Curând începem nuntă mare — Garoafă roşie, mireasă,
Nimic nu ne mai stă ’n cărare.
V
MIHAI BENIUC
Chiar, de va fi să pier în drum — Doar Moartea m’a păscut mereu —
Garoafă roşie, de-apururi Vei înflori pe pieptul meu!
Bucureşti, 3 Sept. 19
VERSURI ALESE
105
AJUN DE SĂRBĂTOARE LA CLUJ
Toropit, bătrân, pe coastă, Dormitează lânced Clujul.
Ştimă Someşul în vale Pe Feleac — pustiu urcuşul... Cată ’n zare catedrale Şi adastă, tot adastă.
Astă noapte Primăria A visat cocoş pe turlă:
Roşu fâlfâia ca focul.
Şi-au sunat oşteni din surlă Poate c’a sosit norocul Pentru Pătru, Ion, Maria.
Veşti mai mândre ca’n poveşti A zvonit pe frunză vântul. Nemeşii s’au strâns la sfat: Şoaptă, spaimă, li-i cuvântul — Vin, sosesc, ne ’ndu plecat,
Oşti ruseşti şi româneştii
Unde să mai fugă domnii? Drumurile li se taie.
s
MIHAI BENIUC
Taie-li-se şi genunchii,
Le prăşesc arici rărunchii —
Prinşi sunt în năvod ca somnii!
Râde hâtru badea Toader;
EI ştia ce o să iasă —
Dă cuţitul la tocilă —
Are-un steag în pod la casă —
Şi zău(, n’o să-i fie milă! —
Ştie cizma care-l roade...
Doarme Clujul somn de moarte.
Dar s’a deşteptat Feleacul.
Chiuind priveşte ’n vale Şi s’ar da de-a berbeleacul Pân’ la cele catedrale —-Sună tunuri de departe!
Bucureşti, Oct.
\
VERSURI ALESE
UN OM AŞTEAPTĂ RĂSĂRITUL
Livretul militar, diploma de doctor şi câteva lirice sbateri.
Pe deal,
Liniştită,
Moara de vânt.
Oglinda lacului Se ’ntunecă ’n seară.
Pe-o casă părăsită Cântă cucuvaia.
Stelele sunt departe.
Răcoare.
Ce bine-i acum Să te-aduni cu ai tăi La masă
Sub lampa cu petrol!
Un câine latră pe străinul ce trece.
Singur.
Şi drumurile duc în întunerec. Tăcere.
Diamante — stelele —
Sgârâie sticla albastră a nopţii.
Şi câmpul e deşert.
Un zid neterminat
V
108	MIHAI BENIUC
Paragină, miros de cucută. Meşterul aici
N'a pus în temelii un suflet. Iar mâne
Vor eşi la soare şopârle Pe pietrele ’ncălzite
Mâne!
Soare I
Aici e o vatră de foc.
Sub cenuşă — spuză.
Din crengile bătrâne Ţâşneşte flacăra.
Trecutul e un butuc Pe care stă un om Cu fafa luminată De vâlvătaia focului.
Cu fa|a luminată Un om
Aşteaptă răsăritul.
Bucureşti,1 5 Mortie 1945.
/
VERSURI ALESE
DROPIA ROŞIE
In inimă, pădurea-i doar un svâcnet.
Dar în furtună fagii sună, sună ...
Ce svonuri cumplite, ce scrâşnet!
Pădurea-i nebună!
Şi voi aţi venit ou căpestre Să duceţi furtuna la iesle?
Copitele cailor ei
Vă ’mproşcă ’n priviri cu scântei.
Viforos, în carul de foc,
Trece printre nouri marele Prooroc.
De vocea lui bubue văile — adâncile Şi crapă şi scapără stâncile.
Un brad arde torţă, lângă abis.
Poate că un mormânt s’a deschis.
Cine-a ’nviat? Cine strigă prin întunerec?
Sunt legat în lanţuri şi nu pot să mă desferec.
Oţelul e jar şi inimile ’ngheaţă.
Vai! vai! de s'ar face dimineaţă!
— Nu plânge, nu te teme,
Am scăpat de blesteme.
«V
Mtî.'A! BEM1UC
Luna fuge ca un strigoi Cocoşul s’a ’ndurat de noi.
S’a luminat în răsărit pervazul,
Zorile-şi lipesc de geam obrazul.
Iar peste şes — aprinsă dropie —
Soarele roşu se 'nalţă, s'apropie.
Bucureşti, 5 Martie 1945
VERSURI ALESE
111
ZIUA MEA
Idilic şi elegiac Nu pot fi eu, zadarnic.
Sunt fiul unui neam sârac Ce s’a luptat amarnic Pentru pane.
Versul mi-i dur
Ca mâna pe coarnele plugului. Şi Ştiu sâ ’njur Când floarea belşugului Mi-o ia un câne!
A îndurat îndurerat.
A fost destul.
Paharul tâu înveninat la-l, du-l,
Râbdare!
Veşteşte, ciocârlie, ziua mea.
Al nosîru-i pământul Din care fierul va muşca Rupându-i
Şi râzând în soare!
Bucureşti, 5 Martie 1945.
112
MI HAI BENIUC
VULTURUL RĂZBUNĂRI!
Nu are Horea mormânt.
Domnii-I tâiarâ şi afarâ-l iăsarâ.
Un vultur s'a hrănit din trupu-î sfânt Şi vulturul nu poate să moară.
Pe creste pribeag Veac după veac,
Sboarâ, tot sboară,
Şi vulturul nu poate să moară.
Domnii visează urât.
O ghiarâ îi strânge de gât.
Un plisc le scobeşte ochii, urechile — S'au prins blestemele, străvechile! ....
Şi vulturul încă Din stâncă în stâncă tot sboarâ, tot sboarâ Şi nu poate să moară.
Asudafi, domnii se trezesc din somn. Vai! vai I ce greu e să fii domn...
La uşile lor încuiate Mai adaogă lăcate.
VERSURI ALESE
113
Iar sus pe Carpaţi Vulturul povesteşte la fraţi Câ nu poate să moară,
Nu poate să moară...
S'adunâ toţi vulturii stol,
Sub cer se rotesc rotocol Şi cad viforos peste lume,
Pe Horea să-l răzbune,
Pe Horea să-l răzbune !
Bucureşti, 6 Martie 1945-
114
MIHAI BENIUC
NOI, CEI DEPRINŞI A CHIUI ’N CĂCIULA
Noi cei deprinşi a chiui ’n căciula,
Azi liberi, ne simţim ca ’n haine nouă; Umblăm de parcă am păşi pe ouă Şi mânuim cuvântul ca pe-o străină sculă.
Parcă ne lipseşte jugul pe grumaz Şi bâta între coarne.
Căutăm un iz de mămăligă ’n carne Şi când ne merge bine, ni-i năcaz.
Am vrea, şi nu ştim nici noi ce.
Confundăm, femeia cu tutunul.
Visul visat, frumosul, e şi nu e.
Doream, şi n’am murit până la unul.
Ce să ne facem? Ce să făptuim ?
Lumea e jale şi nădejdi,
E flori crescute peste ţintirim.
Inimă, tu nu vrei să ’nfloreşti ?
Bucureşti, 18 Martie 1945
VERSURI ALESE
115
VESTEŞTE EROUL...
Tristeţile toate le ştiu !
Din bucurii — o parte.
Mult am vorbit despre pustiu Şi despre moarte.
Dar iată că roşii bujori Din bălării au crescut.
Poţi tu suflete ori Nu poţi să stai mut ?
Noi doine pe naiuri se cer, Nou glas în cimpoaie.
Hei ! şovăielnice Lucifer,
Azi nimenea nu se îndoaie !
Pe dealuri ard focuri,
Iar tulnice-adânci Cheamă la sfintele jocuri Pe naltele stânci.
Bate un vânt peste ape Ce mătură neguri, miasme — Din mâluri vieaţa desgroape Noi nuferi, noi basme !
116
Ml HAI BENIUC
Iar tu# ameţite poet,
De noua beţie cuprins,
Vesteşte eroul în glorii boghet,
Măreţ, neînvins •
Bucureşti, lfAprilie 1945
VERSURI ALESE
117
CUCUVAE Şl CIOCÂRLIE
Cucuvce fost-am până ieri,
Iar de astăzi, iată-s ciocârlie.
— Spuşu-v’am eu, domnilor, boieri, C’aşa o să fie !
N’aîî crezut, nu vă era pe plac. Adevăru-i însă adevăr:
Poartă fata unui om sărac O garoafă roşie în păr.
Ei I şi ce-î ? o poartă, şi atât I Mu vă 'ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strânge nimenea de gât — Dar, vieaţa-i scurtă, vremea lungă...
Iar în vremea lungă poate...
Dar aceasta nu mă mai priveşte I Peste vechi morminte ruinate Tânăra pădure creşte !
Creşte şi tu, cântec din azur,
In măreţul, răsărit de soare,
Creşte, creşte, cum cresc împrejur Lanuri de mătasă foşnitoare !
Bucureşti, 3 Aprilie 194£.
118
MIHÂI BENIUC
UN PRIETEN A CĂZUT PE TATRA
Prin munţii abrupţi Ai plecat să te lupţi,
Prietene, prietene !
Pe creste, prin văi Cumplitele bătăi Spintecă stâncă şi cetine.
Prin şira spinării,
In clipele desperării,
Moartea îşi fluerâ horele.
Nechează văzduhul Şi sângele foşneşte ca stuhul.
Vai! orele nesfârşite, orele !
Dar vine atacul.
Te prinzi de piept şi cu dracul ! Ce-i aia moarte ?
— Lalele galbene, roşii garoafe... Şi morţii nu are cin' să-i îngroape Mort, cu tăbliţă la gât şi departe.
119
VERSURI ALESE
Pe urmă, ce-a mai rămas ?
Prietenii au fost la parastas Şi-au fost omorâţi o zi întreagă.
Ei i dar libertatea nu e glumă î Peste morţii din humă Vieciţa e scumpă şi dragă.
Bucureşti, 4 Aprilie 194i
MIHAi BENtUC
23 AUGUST 1944
Suflete, adâ-ţi aminte,
Limba tu, caută cuvinte Şi spune
Pe meştere strune Cum s’a ’ntâmplat I
Ei! lira mea, straşnică liră, Putea-vei tu oare,
Cu urlet cumplit de sirene,
Să cânfi cum se iviră,
Greoaie, măreţe, alene,
Zorile roşii ?
August era luna.
Iar ziua — douăzeci şi patru.
— Dar struna,
Dar struna aceasta — la dracu ! Prea-i slabă...
Ce sunt ? Poet sau babă ?
Dă-te îndărăt, să-ţi iai avântul. Altfel, va cădea cuvântul Ca mazărea izbită de părete. Curaj 1 începe, poete !
VERSURI ALESE
125
In carne vie svastica Rodea muşcând şi se rotea,
Se tot rotea şi tot muşca In carne vie svastica.
Lui Isus
l-au împletit cunună De svastici şi-l târau în sus Pe Golgota, sub lună.
Convoaie lungi De Niebelungi Mergeau departe.
In fruntea lor, bătrâna Moarte. Pe urma lor Foc şi pârjol,
Pară şi fum.
Sânge şi scrum,
Pustiu şi gol I
\
Se tot rotea şi tot muşca In carne vie svastica.
Călăreţii fantastici
Purtau în ioc de pinteni svastici.
Din ochi le ţâşneau lăcuste,
MIHAI BENIUC
Iar de sub cruste, de sub zale Li se revârsau bale Ce înnecau ţărâna, vieaţa...
Şi ’n carne vie svastica Se tot rotea şi tot muşca.
Ei! dar la Staiingrad Ceva s’a întâmplat!
Ceva s’a întâmplat!
înnebunită haită Fuge, se vaită,
Blestemă, sudue,
De fuga ei pământul dudue. împleticiţi în svastici Cavalerii fantastici Râmă, dărâmă Ca mistreţii
-Să-şi facă loc prin nămeţii Roşii de crime.
O cărare să-şi caute Spre Berlin,
O pârte...
Dar vin, vin I...
Pe urmele lor!...
VERSURI ALESE
123
Asurzitor
Crucea cu ghiare
Ucigătoare
Se ’nvârte, se ’nvârte.
— Nu mult mai are —
Ne spuneam.
Şi adăstam...
Ci mânioasă,
Neputincioasă,
Se înfigea încă Adâncă
in trupul nostru sătul de răbdare Incârligata gHiară.
August era luna.
Dar ziua nu sosise.
Numai din zările deschise Venea, veneau într'una Voci de motoare,
Argintate cocoare...
Cerul crăpa ’n aşchii şi schije. Fără cuvânt,
Omul stătea sub pământ,
Topit de spaimă şi grije.
M1HAI BENIUC
Dar cineva ’n umbră Tot umblă, tot umblă,
Zornăind din cătuşe,
Căutând parcă o uşe, încercând la chei,
Una, două, trei...
Şi rupe ţâfâni şi lâcate.
— Hm! cine bâjbâie ’n cetate? Mormăie paznicul,
Mişcându-şi bătui, nâpraznîcuL. Bate-l-ar sfântul, lnghiti-l-ar pământul.
Sst! Tăcere. Adoarme iar tântul.
Iar ochii nădejdii deschişi Privesc în beznă ficşi.
Nădejdea e trează
Şi ’n umbră lucrează, lucrează,
Rupe gratii, grilaj.
Curaj! curaj 1
De-odată
Pe boltă steag roşu s'arată ! întreg răsăritul e steag purpuriu : Aşteaptă, că viu !
VERSURI ALESE
125
Au sărit uşile !
Iar cătuşele Au încolăcit,
Zornăind mulţumit,
Labele marilor potăi,
Mâinile sfinţilor călăi 1
August era luna.
Ziua — douăzeci şi trei Spre douăzeci şi patru !
Duşmanul e ’n Vest.
' întoarceţi armele.
Foc !
1 Şi cot la cot Soldatul roşu,
Ostaşul nostru S’au dus
Biruitori cătră Apus.
La Bucureşti,
Un an î-acuma,
Nuntea turbat cerut cu huma, Prin tunuri, flăcări şi ruine Noi aşteptam vremea ce vine. Urechea pândea avionul,
Iar somnul,
126

iMIHAI BENIUC
De zile şi zile, primise
Ca Argus o mie de ochi, fârâ vise,
Treji, văzători de coşmare.
Dar inima,inimă bătea biruitoare !
Pe-acoperişu! cel mai 'nalt din oraş Poetul sta de veghe,
Scrutător peste kilometri şi leghe,
Şi aşteptând un nouraş,
Un nour, un vifor,
O furtună izbăvitoare.
Un vânt, o ploaie cu soare !
Atunci a zărit Venind din Răsărit Spre Colentina In fruntea vitezei oştiri Pe Tudor cel din Vladimiri.
Atunci a văzut Pe tanc, în picioare,
Puternică, biruitoare,
Luminând cetatea,
Cu flamură roşie ’n vânt,
Libertatea
înaintând, înaintând !
Bucureşti, 23 August 1945.
VERSURI ALESE
127
1 MAI 1945
Pe vechile, ruginite coarde Cum am sâ cânt, să descânt Această nouă vieaţă ce arde,
Ce vine năvalnică ’n tropot, întâiul Mai slobod Pe românescul pământ ?
Graiului nostru, deprins Cu pumnul tău, suferinţă, li dă astăzi nouă fiinţă Puterea cea mare, de ne ’nvins Uriaşul cuvânt:
Libertate I
Ne tremură buzele, aproape Că plângem, şoptindu-l.
In braţele dedate să rupă, să darme, să sape Nu ştim să strângem, ori strângem prea tare Odorul acesta prea drag,
Prea gingaş pentru asprele noastre palme murdare.
Şi totuşi, vocile noastre,
Obişnuite doar să geamă,
Vor despica tăriile albastre
MIHAI BENIUC
Cu cântece noui
Ca nişte goarne de aramă.
Din inima ruptă,
Din vechiul strigăt de luptă Sbucneşte 'n tărie,
Tu cântec de bucurie !
Ei I muncitorilor !
A voastră e ziua măreaţă ! Din străbunul Armindeni Răsare azi pretutindeni O nouă vieaţă !
In umbră sunt încă la pândă, Tovarăşe tine la pas !
Şi ochii în patru La cel care umblă să vândă Lasă pe creştet să-i cadă A pumnului tău cruntă osândă
întinde frăţeasca ta mână, Cernită de lucru ’n uzini Plugarului vajnic ce ară Cu trudă bătrâna ţărână Sub zarea încinsă De rumene lumini!
<*
VERSURI ALESE
129
De-apururi, pe veci, totdeauna Ramâie înfipt, pe cetatea primăvefii Drapelul tău, Libertate!
Fug speriaţi bivolii durerii Ca turme de nori împrăştiate;
Iar cerul încinge cununa Unui nou curcubeu:
Dreptate, Pace, Libertate.
Noi înşine, nouă poruncă,
Ştim drumul: Nainte !
— Slăveşte azi falnicul praznic
AI marei mulfimi muncitoare,
Iar mâne : La muncă !
1054 — 9
VERSURI ALESE
CU PLUGURI TRASE DE TRACTOARE
Timpul a eş,it din cuvinte Ca un pui din găoace.
De-acum începe singur să se joace, De-acum la vorbe goale nu mai ia aminte.
Poeţilor, voi fete bătrâne,
Unde vi-s rimele rare, imaginile ? îngălbenesc, necitiie, paginile Şi nu mai speră niciun mâne...
Şi eu mă uit la vechile-mi poeme Ca un tanchist la suliţă şi arc.
S'a dus poezia întomnatului parc Şi tristele iubiri din altă vreme.
Cu pluguri trase de tractoare Am arat ţarina tristeţii —
Aud subt bălăriile vieţii Cum cresc bogate lanuri viitoare.
Lumina ’n valuri peste noi se lasă Ca marea se deschide viaţa larg.
In luptă ’naintează ’ntreaga clasă,
Ca vasul cu steag roşu la catarg.
134
M1HÂI BEKÎTJC
LUMINIŞ
M’am săturat să-mi număr anii Ca un călugăr negrele mătănii.
Focul de-afară, locul din mine Va trece cu pârjol peste ruine.
Tristele vechi mucegaiuri,
Cu grije păstrate ’n herbarii,
Să ardă : Furtuna pe naiuri Să cânte noi arii I
Nu voi căuta poteca ascunsă Din toamna trecută sub frunză.
Eu simt pe umeri aripi de condor.
De sus, cu codrul am să mă măsor.
Şi feara lui, temuta fearâ,
Imi va cădea odată’n ghiciră —
Pe unde mă voi fi luptat cu ea Pădurea pologitâ va zăcea.
Pădurarul o să-şi spună sie :
„Pe-aici trecu de bună seamă un balaur". Iar soarele va cerne colb de aur In luminişul care va să fie.
VERSURI ALESE
135
AH, POEZIA
Ah, poezia timpurilor noi Cu vechituri la fite-ce etaj I Unde-i tristeţea carului cu boi S’o punem şi pe dânsa la garaj ?
Iar tu poete, scris pe firma şcolii,
N'ai vrea mai bine o cinzeaca ?
Ţi-s gândurile negre ca sobolii Şi ochii tai mai trişti ca cei de vacâ.
Mereu ne-ai spus de sângele tâu cum e : Steag roşu’nfăşurat în vine.
Azi rătăceşti în frac pe lume Cu glasul tău de cobe pe ruine.
Mai fii melancoliei bună gazdă In timp ce noile tractoare înmormântează fără cruci subt brazdă O lume putredă ce moare.
136
MlHAî BENIUC
BUJORI
Tare-i amărât Unchiul Novac,
Ca semănat cartofi şi-au răsărit bujori. Ce să-i fac ?
N'a avut noroc el de feciori.
Spusu-i-a pe vremuri Moş-llie :
„Nu daţi mă băiatul pe la şcoli !“ Gândurile-! sapă sub chelie Ca nişte soboli.
Un nepot a iscodit cu trudă Unde vine Moscova pe hartă.
Cu ochelarii pe privirea udă Cată Unchiul doar doar o să vadă...
„L-au trimis, că-i om cu’nvăţătură, Poate că va face bine ţării..."
Şi privind cu jale'n bătătură Se gândeşte că l-am dat uitării.
Ce sâ-i fac ?
Curtea e pustie de feciori.
Asta-i soarta Unchiului Novac :
A semănat cartofi, au răsărit bujori.
VERSURI ALESE
137
BOIERUL
Sătul de aur ca o căpuşă De sânge, boierul se plânge,
\j Mângâindu-se pe guş,ă,
Că n'are scaun, dar are crampe Şi stă ’n întuneric Şi-aprinde lampe
Şi’ncearcă lacăte şi chei.
Un şoarec trece covorul.
Cine-i ?
Nu-i nimeni mi s'a părut Şi-atât.
Zice boierul cu mâna pe burtă In care aurul face urât.
Gheorghe sluga în grădină Dă cu cutea pe coasă.
Boierul suspină.
Dar ceva i se năzare.
Ei! Gheorghe lasă cositul acuma Şi mergi la culcare.
138	MIHAI BENIUC
Nu pot boierule câ abea m’am sculat Şi acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat.
Boierul se duce în casă Şi'ncearcâ dânsul să doarmă Dar nu poate de coasă.
VERSURI ALESE
139
SEARA CADE
Seara cade ca o sentinelă de moarte.
Mişcat, plopul şopteşte o rugă.
S’aude râul aproape, departe,
Ca lanţul ocnaşuluij ce-ar vrea şi nu poate să fugă.
Stelele n’au mai fost aprinse.
Şi lucrurile par, cât mai apar,
Cu o grea funingine ninse —
Pe alee — vântul oftează solitar.
Amintirea-i o frântură de fosilă Din care-ai vrea să reclădeşti minuni.
Acum de toată lumea şi de tine-ţi este milă.
Ce păcat că oamenii nu-s buni.
Lacrimă. Ori poate prima stea.
Dar cine mai are timp să aştepte ?
Şi totuşi mâine soarele va apărea Cu razele ca suliţele drepte.
MIHAI BENIUC
MEŞTEŞUG
De ani şi ani glasul meu tace.
Tristeţea cea veche am pus-o eu însumi pe goană. Şi dragostea chiar, cea fără prihană,
De fel nu se apropie încoace.
Am chemat alţi oaspeţi Mai tineri, mai proaspeţi,
La masă
Şi i-am adăpostit în casă.
Dar sunt aşa de mici Aceşti voinici
Că nici nu ştiu să le spun pe nume,
Dar mi‘te să-i trimit în lume !
De’ncercare l-am pus pe unui să mâne Stelele şi luna la păşune.
Nu ştiu ce-a făcut, ce-a dres,
Că până la urmă s'a ales Cu luna plină de glod Peste tot
Ca o raţă bălăcită în băltoacă.
Şi când să dee stelelor ovăs din troacă A aflat la înumărat Că's mai puţine.
„Lupul beznei le-a mâncat,
Stăpâne".
VERSURI ALESE
141
Altuia i-am dat un vraf De cuvinte să le şteargă de praf Şi să le aşeze pe o polifă la rând. A scăpat coşul cu ele Şi a venit cu hârburile plângând. Puteam să nu-i ard vreo trei nuele ?
Al treilea/ s'a dovedit şi el.
A luat nişte ritmuri mai grele,
Ca nişte verigi de ofel,
Şi tâmp
A priponit Pegasul în câmp,
Să nu sboare, ci-că,
Pe fârcă, pe nimică I
Of 1 imi vine să mă duc Şi nu ştiu încotro s’o apuc.
Şi totuşi trebue să stau, să rămîn, Amărât şi bătrân.
Să cresc această seminţie nouă,
S’o scutur de vis şi de rouă,
Să-i acopăr cu lut rădăcinile,
Să-i potrivesc pe creştete luminile, Până ce în purpur îmbrăcat,
MIHAI BKN0JC
Dimineaţa până în zori,
Va pleca cel mai viteaz dintre feciori, Ca fiul Iui Roş împărat, tn lume
Cu viaţp să se cunune.
VERSURI ALESE
14S
DESPĂRŢIRE
Cântece mici de tristeţe, Dragoste, moarte,
Şi tu, tinereţe,
Te închei cu aceasta carte.
De marea furtuna aici Sunt semne numai, preyeşti, Şi câteva strigăte mici, Poate cărturăreşti.
Să ştii, cititorule, însă,
C’aicî e’nceputul.
Eu am văzut nevăzutul Desbrăcându-se’n faţa mea plânsă.
Pierzanie, cântece noi,
Femei, poezie.
Şi voi, oraşe pierdute, şi voi, Căzuţilor în bătălie,
Staţi martori ai marei minuni Când albă, măreaţă,
Vis ş,i viaţă,
Zeiţa născu din genuni.
MIHAI BENIUC
Adio, cântece vechi, adio ruine ! Pe linip dreaptă a razei solare in zare
Nou drum s’a deschis pentru min
VERSURI ALESE
ALTE CÂNTECE
Hei ! fabricanţilor de fum Şi negustori de apă chioară !
Nu credeţi c’o fi vremea, de acum,
Să sune cântec nou în ţară ?
Pecinginea cuvintelor de tângă Vă copleşeşte sufletele încă,
Şi glasul sfâşiat ca o mătasă coaptă Nu îndrăzneşte să se ’nchege ’n faptă.
Mici duioşii, tristeţi de funigei Vă mucezesc în sânge lenevoase,
Şi coaja vorbelor subţiri v’apasă Ca pe o râmă treapta grea de stei.
Şi-i strigătul, peste oământ, de-o şchioapă Şi vrerea luntre scufundată ’n apă.
Mai trageţi cu urechi de scoică moartă La lira de păienjenişuri, sparta.
Şi vj se pare cum că nu e Cristos ca voi bătut în oue.
Ori ne’nţeleşi în umbră staţi şi ’n hrube lingându-vă plângând pe bube.
MIHAI BENIUC
De zorii fragezi vă feriţi ca de strigoi Şi soarele vă doare ca o rană,
Iar peste mugurii cei noui Vă pare rău că se revarsă mană.
Ci eu am suferit la timpul său Şi am gemut cu fara de durere Şi-am opintit să dăm cu rău Vi hău Aşa precum se cere !
Iar câte-odată poate că-mi aduc De jalea veche ’n cântece aminte Şi-mi vine greu şi nu ştiu încotro s’apuc Şi mă întreb dacă mai pot ’nainte.
Dar coruri noui răsună ’n tară nouă, Pădurea creşte tânără şi deasă,
Şi din ţărâna proaspătă şi grasă Se 'nalţă holde ’n rouă.
Şî-atuncî când pretutindeni e putere, Voi nu cunoaşteţi cântul ce se cere ? — Nu clopote bătute ’n dungă,
Ci cântec de îndemn la muncă î
VERSUR! ALESE
CEI TINERI CE VIN
Sufletul ăsta de bice,
De bpce,
De ace şi alice,
Sufletul ăsta al meu De lacrimi este greu.
Dar vai l mâ tem să vărs un strop, Că vine potop;,
Cu jale şi plângere Şi tot pe atâta înfrângere.
Iar drumul înainte e mult Şi nu pot s'ascult Pe deplin
Decât pe cei care vin.
Ei vor face dreptate Tuturor.
li aud ca pe-un cor De tinere voci şi curate.
Că am să-i văd Eu însu-mi, nu pot şti Dar cred,
Şi vor veni!
MIRAI BENIUC
pahar de vin
Am spart butoiul bucuriei,
Dar nu pot îmbăta butucii.
Veniţi, copii, voi cei mai tineri I Lăsaţi să stee singuri cucii.
Nu vă uitaţi că rar mi-i părul Şi sur ca sara cea de toamnă. Ca să s’aşeze bine vinul Â fost hei ! trudă grea în cramă.
Picioare au călcat în bute De fată jună şi curată
Şi, poate că voi nu veţi crede, Dar o rămas nesărutaîă.
Iar astăzi când în cupă joacă Mărgele aurii curate,
Să ştii că-s albele picioare Şi sărutările nedate !
VERSURI ALESE
VISURI AMEŢITE DE LUMINĂ
Trecutul meu asudă lacrimi Ca zidurile închisorii —
Atâtea nopţi şi zile acre In anii destrămaţi ca norii S
Şi câte, şi câte tristeţi Imi înfloriră în suflet bureţi I Prin mucegaiurile verzi Tu amintirea mea te pierzi.
Inima în cumpănă coboară
Şi bate ’ncet, de crezi că dă să moară.
Iar gândul obosit şi şters
Mai şchioapăîă şi se opreşte ’n mers.
Numai privirea ’ntr’una trează Veghează ne'ntrerupt veghează.
O, şi n’a vegheat în zadar,
S’a ’nvrednicit odată de har.
O amintire scumpă totuşi am.
Odată când cântau cocoşii Mi-au bătut cu degetele ’n geam Zorile miresmaţi şi roşii.
Şi inima de-atunci mi-i plină De visuri ameţite de lumină.
MIHAI BENIUC
PIEPTIŞ
Câ eu sunt ori e altul, apoi lasă Sâ spună cei ce au ţinut o coasă In mâni ori plugu’n brazda sfântă.
Şi cine-or spune eî, acela cântă.
Nu-mi trebue nici slavă nici belşug, Cum n’am vrut şi n’oi vrea vr'odată jug. Dar cum ai mei n’au întrebat vr'odată De trebue câmpia semănată.
Aşa şi eu, cu mâna plină,
Arunc seminţe de lumină Şi nu mă’ntreb de voi cuelge,
Dar pân' la urmă s’o alege !
Eu grabă n'am ;
Şi-aşa ne ştim noi neam de neam.
C’o fi un an, c’o fi o mie,
Dar ziua mea tot va să fie !
VERSURI ALESE
TARA
De vrei sâ ştii, nepoate, cine-am fost, Istoria învaf-o pe de rost Jj afla că mă trag din fara Peste care luminează para Coroanei de fier înroşit Pe fruntea Iui Doja/cel vestit.
In tara ceea au zdrobit c'o roată Pe Horea, c’a pornit flămândă gloată Să sloboadă omul de sub jug Şi să strice blăstămatul nemeşug.
In codrii tării prin frunziş răsună Fluera lui lancu cea nebună,
Pe care l-a minţit şi l-a ’nşelat Mincinosul de'mpărat.
Acolo, fiecare coif de stâncă Povesteşte încă De cumplite răsvrătiri A celor mulţi, sătui de stăpâniri. Fiecare val trecut pe peatră Scrâşneşte parcă mânios şi latră Ca la un duşman ce dă târcoale Noaptea, pe furiş, prin vale.
Şi unde mişti, unde te duci,
MIHAI BF.NIUC
Morminte-s peste tot, şi cruci.
Iar spicele din ţarină, când cresc,
Sug sânge omenesc.
De-aceea pânea făinue virtute Şi mari puteri necunoscute,
Şi apa când o bei e vie Cu duh şi cu fiori de bătplie.
De-aceea, măi nepoate, când mă 'ndemn Să scriu, îmi pare că fac semn Cu coasa dreaptă : înainte !
De-aceea grunţuroasele-’mi cuvinte Nu-s duioşii d.ylcege, .ci porunci Ori arme de omor cu care-arunci In cei ce ni s'au pus de-acurmezişul Şi-au vrut să lege ’n lanţuri munţii, Crişul.
Nepoate, ca să-mi fii moşîean,
Eu am să-ţi las o carte, două.
Dar tu să ştii că ’n ele-i viaţa nouă Ce-a frânt şl doborât-a pe duşman !
VERSURI ALESE
153
CHIVĂRĂ ROŞiE
Umbla prin munţi atunci Chivără Roşie...
—	Cine-i? De unde vine?
—	Taci, că-i bine !
Zicea poporul Şi’nvârtea toporul Printre cei câni Duşmani bătrâni,
Câni de duşmani,
Mari bogătani,
Fiare flămânde — 'nsetate De aur, de-arginţi, de bucate,
De păduri de brad şi fag Şi de sânge de iobag.
Prin codri, pe vârfuri de steni,
Prin falnicii Munţi Apuseni Umbla pe-atunci umbla Şi spaimă ’n domni băga Chivără Roşie.
Horea-I ştia, îl întâlnise
Aievea, nălucă, pe drumuri, în v:se,
Când înşelat
194
MIHAI BENIUC
Se "ntorcea dela ’mpărat,
Şi chibzuia ce-o să facă.
Pentru fără şi lumea săracă.
—	Pune să facă poporul.
El ştie !
l-a zis Chivără Roşie Lâng’un isvor ca de apă vie.
Umbla moţul rătăcind pe ţară : „Hai la cercuri de legat ciubarăl1* Şargul rupea peatra cu copita Calea lungă, şi amară pita.
Colo ’n miezul muntelui Zăcea ochiul dracului,
Aurul, aurul,
Peste el balaurul.
Ce bălaur ? Poate om...
—	Om !
Dacâ-i om şi cine-i domn !
—	Cum să fie om, fărtate,
Cine smâncă din furate ?
Nici nu samănă nici ară,
Numai umple la hambarâ.
VERSURI ALESE
156
Nemeşug, nemeşug !
Nu te-oi prinde eu la plug,
Ca să vezi şi fu, sireace,
Pânea albă cum se face ? !
Umblă fără hodină
Prin sloată, pe ploaie, prin tină,
Prin munţii sîlhui.
In casa ori şi cuî,
Văzut — nevăzut,
Adăstat şi temut,
Eşit parcă din focul de pe vatră Născut parcă in crestele de peafră, Roşeaţă, zare mare,
Când soarele răsare,
Chivără Roşie.
—	Soţioară dalbă,
Grădină cu nalbă,
Singură vei sta de-acum,
Că eu plec la drum.
Horea m'a chemat,
Crişan m’a strigat:
—	Vino, Cloşcă, iute vină,
Să trântim cu domnii ’n tină,
Şi să-i punem la uscare
156
muia: I5ENIUC
Sus în gorunul cel mare, »
Şi sâ nu li se urască,
Punem corbi să croncănească Şi ciori să-i înveselească,
Cu clonful şi cu ghiara Să le mângâie carnea
La Cărpiniş,
Gloata e iarbă, frunziş.
Vin oamenii păcură Din codru, din vale, din măgură, — Horea ’ncepu să le spună ; „Aice ’n hârtii aşa sună,
Că cfe-acum De nemeşie
Scrum să s'aleagă şi fum!
Şi legea a noastră să fiş !“
Să fie, să fie, să fie !
Strigară
Oameni, codri şi veacuri în tară, Dar Toma Gurgui:
„Părinte protopoape,
N'ai putea dumneata să ne spui Mai de aproape In hârtie Ce scrie ?“
VERSURI ALEŞE
157
Şi popa dă să descalcepscă Ce scrie în hârtia ’mpărătească. „Oameni buni!
Toate cele spuse sânt minciuni.
Aici nimic nu-i scris
Din ceea ce Ursu Nicola a zis“.
„Cum, ludă ?
Precista şi toţi sfinţii Părinţi ! Îndrăzneşti să ne minţi ?
Glasul tău draou-l audă !
Iscoada Iadului!
Sluga Necuratului!
Na ! Barbă de ţap !“
Şi-i dete la cap Cu barda
Ion al lui Ciocarda.
•
Blâstâm 1 Păcat 1 Au ucis protopopul.
Prăpădul ne paşte, potopul Se crucea norodul mfricat.
Dar printre ei se ivise călare Din ţarină, din zare Chivără Roşie !
Şi popa rămase uitat
Intr’o băltoacă de sânge ’nchegat.
158
MIHA1 BENIUC
Dormi tu grof, dormi tu grofiţă Dormi tu blăsfămată spiţa,
Dormi tu viţa de stăpâni,
De stăpâni inimi de câni, Mânca-v’ar ştreangul şi plumbul, Creşte-v'ar pe gropi porumbul, Jeli-v'ar corbul şi cioara, Pomenească-vă ocara !
Căci pe Criş de când vi-s voi Paşte jalea prin zăvoi Şi amarul sus pe coastă Paşte din nădejdea noastră, Paşte-v’ar carnea omida, Usca-v’ar pieptul obida.
Face-v’aţi vraf de gunoi,
Să ’mplânîcSm furcile ’n voi I
Lui Crişan, în vis,
O strungă de lumină s'a deschis. Prin ea, din soare-răsare.
Se arătase călare,
Cu spadă în sânge muiată, Urmat de-o năvalnică gloată, Chivără Roşie.
VERSURI ALESE
159
jMjjjjMit""	■ ■ ■
— Am înjeles,
Grai Crişan Cumplitul Şi dând la tocilă cuţitul Plecă la dires.
Atunci bătrânul Criş Se zice c’a scrâşnit din pietriş Şi s’a ridicat în coadă Ca să poată să vadă Nunta’n Crişcior,
Unde moartea dănfuia într’un picior.
Şi el însuşi zice s’a adăpat Cu sânge pân’ s’a ’mbujorat Şi a început .să verse foc şi pară Peste-a Zărandului Ţară.
Focuri ardeau noaptea pe vârfuri,
In văi croncăneau corbi lângă stârvuri. Din sat în sat Crişan umbla mâniat,
In frunte, cu galbena cruce, —
Nu mai ştiau domnii unde s’apuce, Căci moartea sărea pe furiş Din tufiş.
Ori înşfăca de-a dreptul Pieptul — înapoi, înainte.
Morminte, morminte, morminte !
♦
160
MIHAI BEhflUC
La Trăţcău,
Câte-un căpău, câte-un dulău Mai încerca, turbat, să muşte, Pân'apucau sătenii să-l împuşte. Unguri viteji, oameni iobagi In spaimă nu puteai să-i bagi Nici cu căfane ’mpărăteşti,
Nici cu poveţele popeşti Şi cât ai zice crezul, ei pe loc Au pus bisericii lor foc.
Sar pe urm’o unguroaică jucăuşă A dănfuiî prin speria şi cenuşă Cu moîu! care cu o zi ’nainîe Văzuse cum umplea o fiinţe Venind pe cai în goană de pe deal Chivără Roşie !
La Viena, şarpele de împărat A visat un vis nemaivisat,
Se făcea că dintre purpurî s'a aies Un om cu fes,
Ori poate că era cu comanac,
Ba nu, era căita unui drac Pe capul unui slujitor împărătesc... Nici asta nu,
Căci dintr’odatâ îi păru

VERSURI ALESE	161
Câ sub căciula blestemată cresc Popoare ce se scoală, se răscoală Şi cer o nouă şi mai bună rânduială Şi vor să-l dumirească din topor, din coasă. Ce rânduială trebuie aleasă.
Şi când se pregătea să strige Simfia de-odată, în gâtlej, cârlige.
Şi împăratul s'a trezit Plin de sudoare şi înnebunit.
Curând către ţinuturi transilvane Au pornit batalioane de cătane,
Grumazul ţării să-l îndoaie ’n jug,
Să rupă ’n roţi pe cei ce nu s'apleacă,
Şi să ridice doborâtul nemeşug S'aducă bici s’aducă jaf şi clacă.
Sus în codru Arde focu
Şade lângă foc cioporu'
De fărtafi încruntaţi
Străji într’una se perândă —
Stau duşmani pe văi la pândă.
Dar în fundul codrului,
Numai urma lupului,
Numai drumul corbului Subt streaşină norului.
1054. — 11
%
MIHAI BENIUC
Şi nici baba cu bobii.
Nici oştenii cu roibii Nu ştiu care-i peşterea Unde-i Cloşca şi Horea.
Popi şi protopopi,
Vedenii din gropi,
Cu-un slujbaş domnesc Pahare ciocnesc Şi se sfâtuesc Pe Horea sâ-l vândă,
Pe Horea sâ-l prindă Şi, buni târgoveţi,
Nu s’ajung din preţ.
—	Mai dâ dumneata.
—	Mai lasâ, părinte.
—- Ba io n’oi lâsa,
Jur pe cele sfinte!
Dâ treizeci de zloţi Şi vând şi pe soţi.
Judecarâ domnii judecarâ,
Pe Horea, pe Cloşca mi-i tâiarâ In cetate la Bâlgrad Şi carnea le-au aruncat Pâsârilor cerului,
Şi fiarelor codrului,
Viermilor pâmântuluî,
VERSURI ALESE
163
Şi bătăii vântului,
Biciuirii ploilor,
Sloatelor, noroaielor,
Doar le-o şterge urmele Din toate inimile...
Dar judecătorul cel bătrân,
Galben ca lămâia, chel şi spân, încreţeşte fruntea şi gândeşte,
Se gândeşte şi apoi grăieşte I Să nu fi scăpat de judecată O jivină şi mai blestemată ?
— Chivără Roşie I...
Lătrară râzând Toţi judecătorii.
Dar de-odată norii Colo ’n răsărit Cumplit s'au roşit Şi judecătorii Au îngălbenit.
Stă la masă Doamna preoteasă Cu o pane ’n mână albă, coaptă Şi o întinde popii ce aşteaptă ;
„In numele tatălui şi fiului...” dar când Dă s’o rupă, pâinea se despică sângerând Ca o inimă de om junghiată
MIHAI BENIUC
Şi sângerează masa toată.
— Cad popii îngroziţi şi se apleacă Cu fruntea în pământ Şi murmură : zloţii vânzării... De-odată, ca din pământ,
Din fundul de purpur al zării
S'aude tunând
„Vine judeţul cel greu,
Judeful cel drept al poporului meu“ Şi'n zare S’arată călare Chivără Roşie !


MIHAI BENIUC • VERSURI ALESE
CUPRINSUL
. ... 	 7	
Urum in sus		
Vulturul de foc • - •			
Cu sanie fărâ clopoţei		. . . . 16
La Şebiş ori In altă puit* • •	. . . . 17
Trecere 	 îndoiala bate icuri 	 Cântec despre melc		' ‘ 19
Făt-Frumos • 	 Tovarăşii copilăriei 			... 27
Aicea printre ardeleni 	 Poefilor tineri		... 28 ... 34
Ursul românesc		
Poveste de Crăciun ...•••	
Cele trei corăbii itragmemj • - •	
1 940	
	... 45
	
166
Pagi
Pe colinele cu lanuri...................
Coloana de atac.........................
^- Calea Moţului ............................
Cu fruntea răzimată ’n cer..............
In trupul livezii.......................
«*• Nu, timpule..............................
Sunt copacul strajă.....................
Pe aceste ulifi.........................
«*, Peste veacuri............................
1 943
Drumuri (fragment) . . • •
Steaua cu coadă .........
Ursoaica.................
Giuvaere...........
Pe o scândură cu actinii •
Latre cânii..............
Drumul meu...............
^Melifa.....................
Secere...................
Sub Casiopeia............
La mine ’n sânge.........
Destin....... ...........
—. Cântec de primăvară - . .
Câmp românesc ...........
Ileana...................
E slobod să mai cânt . • • Tot una-mi este..........
1946
— Cu mii de cai putere . . -
Ultima iubire.............
Durerea românească ■ • •
Acesta e destinul.........
A fost odată unul Horea . Umbra lui Gelu............
ina
51
52
53
54
55
56
57
59
60
63
66
67
68
69
71
72
73
75
76
77
78
80
81
85
86
87
91
92
93
94
95
97
167
Pagina
Prin pădurea blestemată..................... 98
Linişte de amiază........................... 99
Bătrânul meu............................... 101
—	Toboşarul timpurilor noi.................. 102
Mesaj garoafei roşii dela	Cluj ............ 103
Ajun de sărbătoare la Cluj................. 105
Un om aşteaptă răsăritul................... 107
Dropia roşie............................... 109
Ziua mea................................... 111
Vulturul răzbunării........................ 112
i-Noi, cei deprinşi a chiui 'n căciulă ...	114
Vesteşte eroul . . ........................ 115
Cucuvae şi ciocârlie....................... 117
Un prieten a căzut pe Tatra................ 118
„ -	23 August 1944 ........................... 120
-*	1 Mai 1945 ................................ 127
VERSURI NOUI
Cu pluguri trase de tractoare .............. 133
Luminiş..................................... 134
Ah. poezia.................................. 135
Bujori ....................................  136
Boierul..................................... 137
Seara cade.................................. 139
Meşteşug.................................... 140
Despărţire ................................. 143
Alte cântece................................ 145
Cei tineri ce vin........................... 147
Pahar de vin................................ 148
Visuri ameţite de lumină.................... 149
Pieptiş.................................. .	150
Tara...............•..................... 151
«^Chivără Roşie................................. 153