
BIBLIOTECA FACULTĂŢII de
Limba şi literatura română

ventar
i

benu'l
mihai beniuc
ale&e
a;v-35-f.
ii-	' N
^ t E A i Z a i It i ^
19 5 5
‘'-■TI URA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ

INS 7
UN OM AŞTEAPTĂ RĂSĂRITUL
1946
CU MII DE CAI PUTERE
N u-s pui de domn, nu ţin să par deştept. Pe oameni îi privesc în faţă drept.
Ci-n faţa oricui dopul nu-mi ridic —
Părinţii mei dau ţării bob de spic!
N-ajung nimic? — De mii de generaţii Noi tot muncim, şi au ajuns tot alţii... Aşa să fie, dacă-i dat aşa.
Dar pîn’ la urmă tot se va vedea!
7
N-am cui vorbi, dar de vă spun de Iancu, Vă pipăiţi în buzunare teancul Bancnotelor furate: vă gîndiţi Pe unde cît mai iute s-o tuliţi.
Ori nu-i aşa? — Hei, nouă sute şapte... îl ştim, îl ştim! Şi-i drept, e încă noapte. Dar s-a-nroşit a ziuă-n răsărit.
Umblaţi ca furnicarul răscolit.
Aţi priceput: Cu mii de cai putere Se crapă zorii unei alte ere!
1939
ultima iubire
F
1	emei, grămezi de carne ţi minciuni! Talentul meu de mult nu va ^ai cjntă, Ci tot mai ard în sufletu-mi tătiurii Pentru-a iubirii patimă prea sfînta.
Tu, ţara mea, şi tu, popor de jos, Mi-aprindeţi iarăşi vîlvătăi în piept. Mi-e gîndul ca o spadă bătăios în luptă pentru ceea ce e drept.
9
Dar teamă mi-i, şi nu fără teniei.
Că pentru-această dragoste prea mare, Măi, fraţii mei,
Au să mă bage domnii la-nchisoare! 1939
cn
1395
DUREREA ROMÎNEASCA
(Z< a în exil mă simt în ţara mea! Idoli străini, mari băutori de sînge, Turbat s-au apucat aici să bea. în jurul lor poporul meu se strînge.
Eu, băutor de vin şi mare meşter în cîntec de iubire şi de moarte, Retrasu-m-am ca schivnicul în peşteră De zgomotul petrecerii departe.
u
A trebuit să-mi pun căluş pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună — De-acuma surd în suflet mai răsună Şi-mi biciuieşte carnea ca o joardă.
Voi, trecători alăturea de vreme, Dac-auziţi cum cîntecele plîng,
Să ştiţi că-n miezul muntelui, adînc Durerea romînească geme!
1943
ACESTA E DESTINUE
A fi copac în vijelie,
Corabie pe mare-11 clocot,
A ţine predici în pustie Cînd nebunia urlă-n hohot,
Acesta e destinul!
A înţelege şi a geme,
Privind cum neamul tău greşeşte Şi e strivit cumplit de vreme Şi el continuă orbeşte,
~~~ Acesta e destinul!
13
A şti că se putea şi bine Văzînd şi ultima scăpare,
Dar nu e cine, nu e cine Să-ţi dea o clipă ascultare,
Acesta e destinul!
Şi a muri iubind poporul Cu ochii-n ochii lui: Stăpîne!
De ce mai rabzi cotropitorul?
Nu vezi? ăst Azi nu naşte Mine, Acesta e destinul!
1943 decembrie 5
A FOST ODATĂ UNUI, HOREA
A fost pe-aici odată unul Horea...
Vi se face pielea de găină?
De ce? Doar nu el dobîndi victoria!
Şi la urma urmei tot n-o să mai vină!
Mi se pare însă că mai sînt Oarecari nepoţi prin munte.
Ei! dar cine-ar îndrăzni azi pe pămînt Pe voi să vă-nfrunţe?
15
Sînteţi cei mari, deşi nu cei mai tari. Şi ştiţi poporul e prost.
Mai spînzuraţi doi, trei vizionari Şi totul va sta cum a fost.
Ori poate-aceste mari fierberi Vă dau insomnie?
Puneţi la uşi o mie de cerberi Şi încă o mie!
De altfel (sigur nu sînt însă)
Se poate să vă cruţe.
în orice caz, s-a veţi averea strînsă
Toată-n căruţe!
Argintul, aurul, pietrele!
E pusă viza pe paşapoarte? Slugilor, păziţi-le vetrele, Boierii pleacă departe!...
1943 decembrie 5
UMBRA LUI GEUU
C^odrule, tu ştii mai bine şi cunoşti. Eu văd numai pete roşii-brune.
Dar jalea vestitelor oşti Doar tu o poţi spune.
Ascult şi eu frunza: vibrează, Scrîşneşte-n rugini ca oţelul.
De-o mie de anî tu auzi cum nechează Calul lui Gelu.
17

Mi-e teamă, bătrînule codru, mi-e groază! Copite rup stîncile-n trap.
Cine-şi aşază
Coiful de aur al lumii pe cap?
Gemînd mă proptesc de primul copac: Sînt zale!
Alerg prin pădure buimac Şi-i miros de sînge pe vale.
Vai mie! aici este moarte, blestem!
Eu însumi printre umbre o umbră,
Pe cine să chem?
Gelu de-o mie de ani prin codru tot umblă
1943 decembrie. 5
PRIN PĂDUREA BLESTEMATĂ
N *
i Nu ride, nu surîde!
Fii crunt ca o mască primitivă, Şi mai ales prefă-te deopotrivă Cu-aceste suflete hîde.
Taci. O vorbă nu spune.
Nu privi înapoi.
Cu pasul sigur treci printre strigoi Şi printre vrăjitoarele nebune.
19
Aceasta e pădurea blestemată. Nu te lăsa ispitit de~năluci. ’Nainte mereu să te duci Şi numai înainte cată.
Auzi? te strigă din urmă. Te-au cunoscut.
Fă-te că n-auzi, fii mut. Altfel te curmă...
1943 decembrie 11
CU MUNTELE PIEPTIŞ
M -am luat cu muntele pieptiş, Cu pădurosul acesta de rege!
Rîzi tu, rîzi, bătrînule Criş,
Dar urma alege.
Urşi, poteci ascunse, vulpi viclene N-au să mă-ncurce.
Pînă sus la cuibul mîndrei Cosînzene Pasul meu are să urce.
21
A şi pornit să mă oprească-n drum Muma pădurii.
Vin după ea haită, duium,
Toţi fiii blestemului, urii.
Hei! popor mîncător de bureţi.
Guri strînse de porumbele,
Cîntaţi şi voi să sune codrul, de puteţ Şi ridicaţi-vă privirile la stele.
ha scrîşnetele voastre nu apare Ileana, de mult aşteptata.
Vă doare aceasta, va doare. Nimic de făcut. Aşa vi-i data.
M-am luat cu muntele pieptiş, Cu pădurosul acesta de rege. Rîzi tu, rîzi, batrînule Criş, Dar urma alege.
1943 decembrie 11
IJNIŞTB DK AMIAZĂ
Pe-aici au trecut odată puhoaie. Acum, alb în soare, sclipeşte pietrişul, Iar Crişul
în matca lui leneş se-ntinde, se-ndoaie.
Urechi între pietre — scoicile — Ascultă ce spune rachiţilor vîntul. Vadul îşi murmură cîntul Şi foile sîsîie ca şerpoaicele.
23
Peste adînca dălbină Sar peştii în aerul tremurător — Ai zice: un mare scamator Aruncă pumnale-n lumină.
Ros, ţărmul înalt se prăbuşe lin, Cu timpul în luptă, cu valul. Paşte în linişte calul Tăcerilor mari din senin.
Plopul, ridicat peste lanuri,
Ca un semn.
Uitîndu-şi o clipă făptura de lemn Simbolizează elanuri.
O cioară, cu pui de găină in gură, Se lasă pe-o creangă uscată.
Şi-n calmul azur un nour — o pată Aduce aminte de zgură.
24
Pe-aici au trecut odată puhoaie.
Dorm undele Crişului.
Ci scoicile — ascultă în trupul pietrişului Cum trosnesc, trezindu-se, oasele Crişului care
se-ndoaie.
1944 iunie
BÂTRÎNUE MEU
P
1 e unde trec, pe unde mă duc I,urnea priveşte, şopteşte:
Acesta e poetul Beniuc,
Ştie şapte limbi şi ruseşte.
Dar mama mă aşteaptă-n sat. Ea nu-mi cunoaşte nici un vers. Numai tatăl meu e supărat Că-ndrug uscate şi verzi.
26
„Tu n-ai ajuns nici şef de cabinet", îmi scrie cîteodată trist.
„Ce leafă are un poet?"
I s-a mai spus apoi că-s comunist...
Pe vremi, în sat, numai cizmarul a fost. Şi bau băgat ca pe un hoţ la dubă, Măcar că nu era om prost —
Dar asta-i altă bubă.
.Şi totuşi stînd sub vechiul tei umbros, Cu ochelari pe nas şi slovenind arar, Se bucură bătrînul şi-i fălos:
Cînd îmi citeşte numele-n ziar.
1944 septembrie
TOBOŞARUL, TIMPURIILOR NOI
imenea nu ştie pînă mine Ce se mai alege şi din noi — Post-am totuşi eu şi voi rămîne Toboşarul timpurilor noi.
Cîntecele mele de pierzanie Prevesteau de mult acest război — Eu eram în mîndra Transilvanie Toboşarul timpurilor noi.
28
Am venit pe malul Dîmboviţei Să sădesc maci roşii în noroi — Roşii maci pe malul Dîmboviţei, Toboşar al timpurilor noi.
Iată azi, cu mii de cai putere, Timpuri mari s-anunţă pentru noi. Eu voi fi — se cere, nu se cere — Toboşarul timpurilor noi.
Zîna mea deprinsă cu tristeţi, Pune peste jale nou altoi: Bucurii să cînţi ai să te-nveţi, Toboşar al timpurilor noi!
Fie cum mi-o fi de-acum norocul — N-am purtat trifoi cu patru foi — Eutnea veche arz-o însă focul, ' Toboşar al timpurilor noi!
29
Nimenea nu ştie pînă mine Ce s-o mai alege şi din noi — Fost-am, totuşi, eu şi voi rămîne Toboşarul timpurilor noi!
1944 septembrie 3
MESAJ GAROAFEI ROŞII DE EA CEUJ
L ungi patru ani purtarăm dorul Garoafei roşii de la Cluj — Garoafă roşie, nu plînge,
Că ne vedem acuş, acuş!
în dreptul inimii te-oi pune Ca semn al vremurilor noi — Garoafă roşie, ţii minte?
De mult visam aşa noi doi!
31
învrăjbitorii de popoare Au încercat să ne despartă — Noi ne vorbeam prin rădăcini, Sub linii strîmbe de pe hartă.
în temniţi vrut-au să mă bage, Pe tine vrut-au să te rampă — Noi ne-am păstrat credinţa vie, Garoafă roşie şi scumpă!
De-acum logodnei punem capăt, Curînd începem nuntă mare — Garoafă roşie, mireasă,
Nimic nu ne mai stă-n cărare.
Chiar de va fi să pier în drum — Doar Moartea m-a păscut mereu — Garoafă roşie, de-a pururi Vei înflori pe pieptul meu!
1944 septembrie 3
AJUN DE SĂRBĂTOARE EA CEUJ
Ţoropit, bătrîn, pe coastă, Dormitează lînced Clujul. Sună Someşul în vale —
Pe Eeleac — pustiu urcuşul... Cată-n zare catedrale Şi adastă, tot adastă.
Astă-noapte Primăria A visat cocoş pe turlă: Roşu fîlfîia ca focul.
3 — Beniuc, versuri II
33
Şi-au sunat oşteni din surla — Poate c-a sosit norocul Pentru Pătru, Ion, Maria.
Veşti mai mîndre ca-n poveşti A zvonit pe frunză vîntul. Nemeşii s-au strîns la sfat: Şoaptă, spaimă li-i cuvîntul — Vin, sosesc, neînduplecat,
Oşti ruseşti şi romîneşti!
Unde să mai fugă domnii? Drumurile li se taie.
Taie-li-se şi genunchii,
Şi-n gîtlej simt jar, văpaie;
De prăşesc arici rărunchii — Prinşi sînt în năvod ca somnii
Rîde hîtru badea Toader;
El ştia ce o să iasă —
Dă cuţitul la tocilă—
Are-un steag în pod la casă —
34
Şi zău, n-o să-i fie milă! Ştie cizma care-1 roade...
Doarme Clujul somn de moarte. Dar s-a deşteptat Feleacul. Chiuind priveşte-n vale Şi s-ar da de-a berbeleacul Pin’la cele catedrale —
Sună tunuri de departe!
1944 octombrie
UN OM AŞTEAPTĂ RĂSĂRITUL
Livretul militar, diploma de doctor Şi cîteva lirice zbateri.
Pe deal,
Liniştită,
Moara de vînt.
Oglinda lacului Se-ntunecă-n seară.
Pe-o casă părăsită Cîntă cucuvaia.
Stelele sînt departe.
Răcoare.
36
Ce bine-i acum Să te-aduni cu ai tăi ba masă
Sub lampa cu petrol!
Un cîine latră pe străinul ce trece.
Singur.
Şi drumurile duc în întunerec. Tăcere.
Diamante — stelele —
Zgîrîie sticla albastră a nopţii. Şi cîmpul e deşert.
Un zid neterminat.
Paragină, miros de cucută. Meşterul aici
N-a pus în temelii un suflet. Iar mîne
Vor ieşi la soare şopîrle Pe pietrele-ncălzite.
Mîne!
Soare!
Aici e o vatră de foc.
37
Sub cenuşă — spuză. Din crengile bătrîne Ţîşneşte flacăra. Trecutul e un butuc Pe care stă un om Cu faţa luminată De vîlvătaia focului. Cu faţa luminată Un om
Aşteaptă răsăritul.
1945 martie, 5
DROPIA ROŞIE
î ..
A n inimă, pădurea-i doar un zvîcnet. Dar în furtună fagii sună, sună...
Ce zvonuri cumplite, ce scrîşnet! Pădurea-i nebună!
Şi voi aţi venit cu căpestre Să duceţi furtuna la iesle? Copitele cailor ei Vă-mproaşcă-n priviri cu scîntei.
39
Viforos, în carul de ioc,
Trece printre nouri marele Prooroc.
De vocea lui bubuie văile — adîncile —
Şi crapă şi scapără stîncile.
Un brad arde torţă, lîngă abis.
Poate că un mormînt s-a' deschis.
Cine-a-nviat? Cine strigă prin întunerec?
Sînt legat în lanţuri şi nu pot să mă desferec.
Oţelul e jar şi inimile-ngheaţă. Vai! vai! de s-ar face dimineaţă! — Nu plînge, nu te teme,
Am scăpat de blesteme.
Duna fuge ca un strigoi.
Cocoşul s-a-ndurat de noi.
S-a luminat în răsărit pervazul, Zorile-şi lipesc de geam obrazul.
Iar peste şes — aprinsă dropie — Soarele roşu se-nalţă, s-apropie.
1945 martie, 5
ZIUA MEA
I dilic şi elegiac___
Nu pot fi eu, zadarnic. Sînt fiul unui neam sărac Ce s-a luptat amarnic Pentru pine.
Versul mi-i dur
Ca mina pe coarnele plugului.
Şi ştiu să-njur
Cind floarea belşugului
Mi-o ia un cine!
41
Am îndurat îndurerat. A fost destul.
Paharul tău înveninat Ia-1, du-1.
Răbdare!
Vesteşte, ciocîrlie, ziua mea.
Al meu e pămîntuî
Din care fierul va muşca
Rupîndu-1
Şi rîzînd în soare!
1945 martie, 5
VUUTURUU RĂZBUNĂRII
R are Horea mormînt.
Domnii-1 tăiară şi afară-1 lăsară.
Un vultur s-a hrănit din trupu-i sfînt Şi vulturul nu poate să moară.
Pe creste pribeag Veac după veac,
Zboară, tot zboară,
Şi vulturul nu poate să moară.
43
Domnii visează urît.
O gheară îi strînge de gît.
Un plisc le scobeşte ochii, urechile ~ S-au prins blestemele, străvechile!
Şi vulturul încă Din stîncâ în st încă Tot zboară, tot zboară Şi nu poate să moară.
Asudaţi domnii se trezesc din somn. Vai! vai! ce greu e să fii domn... Da uşile lor încuiate Mai adaugă lăcate.
Iar sus pe Carpaţi Vulturul povesteşte la fraţi Că nu poate să moară,
Nu poate să moară...
44
S-aduna toţi vulturii stol, Sub cer se rotesc rotocol Şi cad viforos peste lume, Pe Horea să-l răzbune.
Pe Horea să-l răzbune!
1945 martie 6
NOI, CEI DEPRINŞI A CHIUI-N CĂCIULĂ
N oi, cei deprinşi a, chiui-n căciulă,
Azi liberi, ne simţim ca-n haine nouă; Umblăm de parcă am jpăşi pe ouă Şi mînuim cuvîntul ca pe-o străină sculă.
Parcă ne lipseşte jugul pe grumaz Şi bîta între coarne.
Căutăm un Jz de mămăligă-n carne Şi cînd ne merge bine, ni-i năcaz.
46
Am vrea, şi nu ştim nici noi ce. Confundăm femeia cu tutunul.
Visul visat, frumosul, e şi nu e. Doream, şi n-am murit pînă la unul.
Ce să ne facem? Ce să făptuim? Lumea e jale şi nădejdi,
E flori crescute peste ţintirim. Inimă, tu nu vrei să-nfloreşti?
1945 martie 18
VESTEŞTE EROUL...
Ţristeţile toate le ştiu!
Din bucurii — o parte.
Mult am vorbit despre pustiu Şi despre moarte.
Dar iată că roşii bujori Din bălării au crescut. Poţi tu, suflete, ori Nu poţi să stai mut?
Noi doine pe naiuri se cer, Nou glas în cimpoaie.
Hei! şovăielnice Lueifer, Azi nimenea nu se îndoaie!
Pe dealuri ard focuri,
Iar tulnice-adînci Cheamă la sfintele jocuri Pe’naltele stînci.
Bate un vînt peste ape Ce mătură neguri, miasme — Din mîluri viaţa dezgroape Noi nuferi, noi basme!
Iar tu, ameţite poet,
De noua beţie cuprins,
Vesteşte eroul în glorii boghet, Măreţ, neînvins!
1945 aprilie 1
CUCUVAIU SI CIOCÎRI/IF,
(Tucuvaie fost-am pînă ieri,
Iar de astăzi, iată-s ciocîrlie.
— Spusu-v-am eu, domnilor, boieri, C-aşa o să fie!
N-aţi crezut, nu vă era pe plac. Adevăru-i însă adevăr:
Poartă fata unui om sărac O garoafă roşie în păr.
50
4*
Ei! şi ce-i? o poartă, şi atît!
Nu vă-ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strînge nimenea de gît — Dar, viaţa-i scurtă, vremea lungă...
Iar în vremea lungă, poate...
Dar aceasta nu mă mai priveşte! Peste vechi morminte ruinate Tînăra pădure creşte!
Creşte şi tu, cîntec din azur, în măreţul răsărit de soare, Creşte, creşte, cum cresc împrejur hanuri de mătasă foşnitoare!
1945 aprilie 3
1 MAI 1945
P e vechile, ruginitele coarde Cum am să cînt, să descînt Această nouă viaţă ce arde,
Ce vine năvalnică-n tropot, întîiul Mai slobod Pe romînescul pămînt?
Graiului nostru, deprins Cu pumnul tău, suferinţă,
52
îi dă astăzi nouă fiinţă Puterea cea mare, de ne-nvins Uriaşul cuvînt:
Uibertate!
Ne tremură buzele, aproape Că plîngem, şoptindu-1.
în braţele dedate să rupă, să darme, să sape Nu ştim să strîngem, ori strîngem prea tare Odorul acesta prea drag,
Prea gingaş pentru asprele noastre palme murdare.
Şi totuşi, vocile noastre, Obişnuite doar să geamă, Vor despica tăriile albastre Cu cîntece noi Ca nişte goarne de aramă.
Din inima ruptă,
Din vechiul strigăt de luptă Zbucneşte-n tărie tu,
Tu cîntec de bucurie!
53
Ei! muncitorilor!
A voastră e ziua măreaţă! Din străbunul Armindeni Răsare azi pretutindeni O nouă viaţă!
în umbră sînt încă la pîndă, Tovarăşe ţine la pas!
Şi ochii în patru Ea cel care umblă să vîndă! Easă pe creştet să-i cadă A pumnului tău cruntă osîndă!
întinde frăţeasca ta mînă, Cernită de lucru-n uz ini, Plugarului vajnic ce ară Cu trudă bătrîna ţărînă Sub zarea încinsă De rumene lumini.
54
De-a pururi, pe veci, totdeauna Rămîie înfipt pe cetatea primăverii Drapelul tău, Libertate!
Fug speriaţi bivolii durerii Ca turme de nori împrăştiate,
Iar cerul încinge cununa Unui nou curcubeu:
Dreptate, Pace, Libertate.
Noi înşine, nouă poruncă,
Ştim drum: înainte!
— Slăveşte azi falnicul praznic Al marii mulţimi muncitoare, Iar mîne: La muncă!
1945
VERSURI ALESE
1949
/

CU PUUGURI TRASE DE TRACTOARE
*1-*
A impui a ieşit din cuvinte Ca un pui din găoace.
De-acum începe singur să se joace,
De-acum la vorbe goale nu mai ia aminte.
Poeţilor, voi fete bătrîne,
Unde vi-s rimele rare, imaginile? îngălbenesc, necitite, paginile Şi nu mai speră nici un mîne...
59
Şi eu mă uit la vechile-mi poeme Ca un tanchist la suliţă şi arc. S-a dus poezia întomnatului parc Şi tristele iubiri din altă vreme.
Cu pluguri trase de tractoare Am arat ţarina tristeţii —
Aud sub bălăriile vieţii
Cum cresc bogate lanuri viitoare.
humina-n valuri peste noi se lasă Ca marea se deschide viaţa larg. în luptă-naintează-ntreaga clasă, Ca vasul cu steag roşu la catarg.
1945
LUMINIŞ
M -am săturat să-mi număr anii Ca un călugăr negrele mătănii. Locul de-afară, focul din mine Va trece cu pîrjol peste ruine.
Tristele veclii mucegaiuri, Cu grijă păstrate-n herbarii, Să ardă: Furtuna pe naiuri Să cînte noi arii!
61
Nu voi căuta poteca ascunsă Din toamna trecută sub frunză.
Eu simt pe umeri aripi de condor. De sus, cu codrul am să mă măsor.
Şi fiara lui, temuta fiară, îmi va cădea odată-n gheară! — Pe unde mă voi fi luptat cu ea Pădurea pologită va zăcea.
Pădurarul o să-şi spună sie:
„Pe-aici trecu de bună seamă un balaur11 Iar soarele va cerne colb de aur în luminişul care va să fie.
1945 martie 5
AH, POEZIA
./\.h, poezia timpurilor noi Cu vechituri la fitece etaj! Unde-i tristeţea carului cu boi S-o punem şi pe dînsa la garaj?
Iar tu, poete, scris pe firma şcolii, N-ai vrea mai bine o cinzeacă?
Ţi-s gîndurile negre ca sobolii Şi ochii tăi mai trişti ca cei de vacă.
63
Mereu ne-ai spus de sîngele tău 'iun e Steag roşu-nfăşurat în vine.
Azi rătăceşti în frac pe lume Cu glasul tău de cobe pe ruine.
Mai fii melancoliei bună gazdă în timp ce noile tractoare înmormîntează fără cruci subt brazdă O lume putredă ce moare.
1946
BUJORI
Tare -i amărît Unchiul Novac,
C-a semănat cartofi şi-au răsărit bujori Ce să-i fac?
N-a avut noroc el de feciori.
Spusu-i-a pe vremuri Moş Ilie:
„Nu daţi, mă, băiatul pe la şcoli!" Gîndurile-1 sapă sub chelie Ca nişte soboli.
Beniuc, versuri II
65
Un nepot a iscodit cu trudă Unde vine Moscova pe hartă.
Cu ocherii pe privirea udă
Cată Unchiul doar-doar o să vadă...
„U-au trimis, că-i om cu-nvăţătură, Poate că va face bine ţării...“
Şi privind cu jale-n bătătură Se gîndeşte că l-am dat uitării.
Ce să-i fac?
Curtea e pustie de feciori.
Asta-i soarta Unchiului Novac:
A semănat cartofi, au răsărit bujori.
1946
BOIERUL
Sătul de aur ca o căpuşă De sînge, boierul se plînge, Mîngîindu-se pe guşă,
Că n-are scaun, dar are crampe Şi stă-n întuneric Şi-aprinde lampe
Şi-ncearcă lacăte şi chei.
Un şoarec trece covorul.
Cine-i?
67
Nu-i nimeni, mi s-a părut — Şi-atît,
Zice boierul cu mina pe burtă în care aurul face urît.
Gheorghe sluga în grădină Dă cu cutea pe coasă. Boierul suspină.
Dar ceva i se năzare.
Ei! Gheorghe, lasă cositul acuma Şi mergi la culcare.
Nu pot, boierule, că abia m-am sculat Şi acum pe rouă Trifoiul e bun de tăiat.
Boierul se duce în casă Şi-ncearcă dînsul să doarmă, Dar nu poate de coasă.
1945
seara cade
S eara cade ca o sentinţă de moarte.
Mişcat, plopul şopteşte o rugă.
S-aude rîul aproape, departe,
Ca lanţul ocnaşului ce-ar vrea şi nu poate să fugă
Stelele n-au mai fost aprinse. Şi lucrurile par, cit mai apar, Cu o grea funingine ninse.
Pe alee vîntul oftează solitar.
69
Amintirea-i o frîntură de fosilă Din care-ai vrea să reclădeşti minuni.
Acum de toată lumea şi de tine-ţi este milă. Ce păcat că oamenii nu-s buni.
Dacrimă. Ori poate prima stea. Dar cine mai are timp să aştepte? Şi totuşi mîine soarele va apărea Cu razele ca suliţele drepte.
1945 martie 10
MEŞTEŞUG
De ani şi ani glasul meu tace.
Tristeţea cea veche am pus-o eu însumi pe goană. Şi dragostea chiar, cea fără prihană,
De fel nu se apropie încoace.
Am chemat alţi oaspeţi Mai tineri, maî proaspeţi,
Ea masă
Şi i-am adăpostit în casă.
Dar sînt aşa de mici Aceşti voinici
Că nici nu ştiu să le spun pe nume,
Darmite să-i trimit în lume!
71
De-ncercare l-am pus pe unul să mine Stelele şi luna la păşune.
Nu ştiu ce-a făcut, ce-a dres,
Că pînă la urmă s-a ales Cu luna plină de glod Peste tot
Ca o raţă bălăcită în băltoacă.
Şi cînd să deie stelelor ovăz din troacă A aflat la înnumărat Că-s mai puţine.
„Pupul beznii le-a mîncat,
Stăpîne11.
Altuia i-am dat un vraf De cuvinte să le şteargă de praf Şi să le aşeze pe o poliţă la rînd.
A scăpat coşul cu ele
Şi a venit cu hârburile plîngînd.
Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele?
Al treilea s-a dovedit şi el.
A luat nişte ritmuri mai grele, Ca nişte verigi de oţel,
72
Şi timp
A priponit Pegasul în cîmp, Să nu zboare, ci-că,
Pe ţîcă, pe nimica!
Of! îmi vine să mă duc Şi nu ştiu încotro s-o apuc.
Şi totuşi trebuie să stau, să rămîn, Amărît şi bătrîn,
Să cresc această seminţie nouă,
S-o scutur de vis şi de rouă,
Să-i acopăr cu lut rădăcinile,
Să-i potrivesc pe creştete luminile, Pînă ce în purpur îmbrăcat,
Dimineaţa pînă în zori,
Va pleca cel mai viteaz dintre feciori, Ca fiul lux Roş-împărat, în lume
Cu viaţa sa se cunune.
1948
ALTE CÎNTECE
I îei î fabricanţilor de fum Şi negustori de apă chioară!
Nu credeţi c-o fi vremea, de acum, Să sune cîntec nou în ţară?
Pecinginea cuvintelor de tîngă Vă copleşeşte sufletele încă,
Şi glasul sfîşiat ca o mătase coaptă--Nu îndrăzneşte să se-nchege-n faptă.
74
Mici duioşii, tristeţi de funigei Vă mucezesc în sînge lenevoase,
Şi coaja vorbelor subţiri v-apasă Ca pe o rimă treapta grea de stei.
Vi-i strigătul, peste pămînt, de-o şchioapă Şi vrerea luntre scufundată-n apă.
Mai trageţi cu urechi de scoică moartă ha lira de păienjenişuri, spartă.
Şi vi se pare cum că nu e Cristos ca voi bătut în cue.
Ori ne’nţeleşi în umbră staţi şi-n hrube hingîndu-vă plîngînd pe bube.
De zorii fragezi vă feriţi — strigoi — Şi soarele vă doare ca o rană,
Iar peste mugurii cei noi Vă pare rău că se revarsă mană.
F5
Şi eu am suferit la timpul său Şi am gemut cu ţara de durere Şi-am opintit să dăm cu rău-n hău Aşa precum se cere!
Iar cîteodată poate că-mi aduc De jalea veche-n cîntece aminte Şi-mi vine greu şi nu ştiu încotro s-apuc Şi mă întreb dacă mai pot’nainte.
Dar coruri noi răsună-n ţară nouă, Pădurea creşte tînără şi deasă,
Şi din ţărîna proaspătă şi grasă Se-nalţă holdele cu rouă.
Şi-atunci cînd pretutindeni e putere, Voi nu cunoaşteţi cîntul ce se cere? — Nu clopote bătute-n dungă,
Ci cîntec de îndemn la muncă!
PAHAR DE VIN
spart butoiul bucuriei,
Dar-nu pot îmbăta butucii. Veniţi, copii, voi cei mai tineri! Rasaţi să steie singuri cucii.
Nu vă uitaţi că rar mi-i părul Şi sur ca sara cea de toamnă.
Ca să s-aşeze bine vinul A fost hei! trudă grea în cramă.
77
Picioare au călcat în bute De fată jună şi curată Şi, poate că voi nu veţi crede, Dar a rămas nesărutată.
Iar astăzi cînd în cupă joacă Mărgele aurii curate,
Să ştii că-s albele picioare Şi sărutările nedate!
1946
VISURI AMEŢITE DE LUMINĂ
Ţrecutul meu asudă lacrimi Ca zidurile închisorii — Atîtea nopţi şi zile acre în anii destrămaţi ca norii!
Şi cîte, şi cîte tristeţi îmi înfloriră în suflet bureţi! Prin mucegaiurile verzi Tu, amintirea mea, te pierzi.
79
Inima în cumpănă coboară Şi bate-ncet, de crezi că dă să moară. Iar gîndul obosit şi şters Mai şchioapătă şi se opreşte-n mers.
Numai privirea-ntr-una trează Veghează, ne’ntrerupt veghează. O, şi n-a vegheat în zadar, S-a-nvrednicit o dată de har.
O amintire scumpă totuşi am. O dată cînd cîntau cocoşii Mi-au bătut cu degetele-n geam Zorii miresmaţi şi roşii.
Şi inima de-atunci mi-i plină De visuri ameţite de lumină.
1948
PIEPTIŞ
c
'— ă eu sînt ori e altul, apoi lasă Să spună cei ce au ţinut o coasă în mini ori plugu-n brazda sfîntă, Şi cine-or spune ei, acela cîntă.
Nu-mi trebuie nici slavă, nici belşug, Cum n-am vrut şi n-oi Vrea vr’odată jug. Dar cum ai mei n-au întrebat vr’odată De trebuie cîmpia semănată,
81
Aşa şi eu, cu mina plină, Arunc seminţe de lumină Şi nu mă-ntreb de voi culege, Dar pin’ la urmă s-o alege!
Eu grabă n-am;
Şi-aşa ne ştim noi neam de neam. C-o fi un an, c-o fi o mie,
Dar ziua mea tot va să vie!
1947
ŢARA
De vrei să ştii, nepoate, cine-am fost,
Istoria învaţ-o pe de rost
Şi află că mă trag din ţara
Peste care luminează para
Coroanei de fier înroşit
Pe fruntea lui Doja cel vestit.
în ţara ceea au zdrobit c-o roată
Pe Horea, c-a pornit flămînda gloată
Să sloboadă omul de sub jug
Şi să strice blăstămatul nemeşug.
în codrii ţării prin frunziş răsună Fluiera lui Iancu cea nebună,
Pe care l-a minţit şi 1-a-nşelat Mincinosul de-mpărat.
Acolo, fiecare colţ de stîncă Povesteşte încă De cumplite răzvrătiri A celor mulţi, sătui de stăpîniri. Fiecare val trecut pe piatră Scrîşneşte parcă mînios şi latră Ca la un duşman ce dă tîrcoale Noaptea, pe furiş, prin vale.
Şi unde mişti, unde te duci, Morminte-s peste tot, şi cruci.
Iar spicele din ţarină, cînd cresc,
Sug sînge omenesc.
De-aceea pînea tăinuie virtute Şi mari puteri necunoscute,
Şi apa cînd o bei e vie,
Cu duh şi cu fiori de bătălie.
De-aceea, măi nepoate, cînd mă-ndemn Să scriu, îmi pare că fac semn Cu coasa dreaptă: înainte!
84
De-aceea gr unţur oase le-mi cuvinte Nu-s duioşii dulcege, ci porunci Ori arme de omor cu care-arunci în cei ce ni s-au pus de-a curmezişul Şi-au vrut să lege-n lanţuri munţii, Crişul.
Nepoate, ca să-mi fii moştean Eu am să-ţi las o carte, două.
Dar tu să ştii că-n ele-i viaţa nouă Ce-a frînt şi doborît-a pe duşman!
1946
CHIVĂRĂ ROŞIE
Umbla prin munţi atunci Chivără Roşie...
—	Cine-i? De unde vine?
—	Taci, că-i bine!
Zicea poporul Şi-nvîrtea toporul Printre cei cîni Duşmani bătrîni,
Cîni de duşmani,
Mari bogătani,
Fiare flămînde-nsetate
De aur, de-arginţi, de bucate.
86
De păduri de brad şi fag Şi de sînge de iobag.
Prin codri, pe vîrfuri de steni. Prin falnicii Munţi Apuseni Umbla pe-atunci, umbla Şi spaima-n domni băga Chivără Roşie.
★
Horea-1 ştia, îl întîlnise
Aievea, nălucă, pe drumuri, în vise,
Cînd înşelat
Se-ntorcea de la-mpărat,
Şi chibzuia ce-o să facă Pentru ţară şi lumea săracă.
— Pune să facă poporul.
El ştie!
I-a zis Chivără Roşie Uîng-un izvor ca de apă vie.
*
87
Umbla moţul rătăcind pe ţară: „Hai la cercuri de legat ciubară!“ Şargul rupea piatra cu copita, Calea lungă, şi amară pita.
Colo-n miezul muntelui Zăcea ochiul dracului, Aurul, aurul,
Peste el bălaurul.
Ce bălaur? Poate om...
- Om!
Dacă-i om şi cine-i domn!
— Cum să fie om, fărtate, Cine mîncă din furate?
Nici nu samănă, nici ară, Numai umple la hambară.
Nemeşug, nemeşug!
Nu te-oi prinde eu la plug, Ca să vezi şi tu, sireace, Pînea albă cum se face?!
*
88
Umbla fără hodină
Prin sloată, pe ploaie, priii tină,
Prin munţii sîlhui,
în casa orişicui,
Văzut — nevăzut,
Adăstat şi temut,
Ieşit parcă din focul de pe vatră, Născut păr că în crestele de piatră, Roşeaţă, zare mare,
Cînd soarele răsare,
Chivără Roşie.
★
—	Soţioară dalbă ,
Grădină cu nalbă,
Singură vei sta de-acum,
Că eu plec la drum.
Horea m-a chemat,
Crişan m-a strigat:
—	Vino, Cloşcă, iute vină,
Să trîntim cu domnii-n tină,
Şi să-i punem la uscare
Sus în gorunul cel mare,
Şi să nu li se urască,
89
Punem corbi să croncănească Şi ciori să-i înveselească,
Cu clonţul şi cu gheara Să le njîngîie carnea.
*
L,a Cărpiuiş,
Gloata e iarbă, frunziş.
Vin oamenii păcură
Din codru, din vale, din măgură.
Horea-ncepu să le spună:
—Aici în liîrtii aşa sună,
Că de-acum De nemeş ie
Scrum să s-aleagă şi fum!
Şi legea a noastră să fie!
—Să fie, să fie, să fie!
Strigară
Oameni, codri şi veacuri în ţară. Dar Toma Gurgui:
—Părinte protopoape,
N-ai putea dumneata să ne spui. Mai de aproape în hîrtie Ce scrie?
90
Şi popa dă să descîlcească Ce scrie în hîrtia-mpărătească. — Oameni buni!
Toate cele spuse sînt minciuni. Aici nimic nu-i scris Din ceea ce Ursu Nicola a zis. —Cum, Iudă?
Precista şi toţi sfinţii părinţi! îndrăzneşti să ne minţi?
Glasul tău dracu-1 audă! Iscoada Iadului!
Sluga Necuratului!
Na ! Barbă de ţap !
Şi-i dete la cap Cu barda
Ion al lui Ciocarda.
Blăstăm! Păcat!
Au ucis protopopul.
Prăpădul ne paşte, potopul — Se crucea norodul înfricat. Dar printre ei se ivise călare Din ţarină, din zare Chivără Roşie!
91
Şi popa rămase uitat
într-o băltoacă de sînge-nchegat.
*
Dormi tu grof, dormi tu grof iţă Dormi tu blăstămată spiţă,
Dormi tu viţă de stăpîni,
De stăpîni inimi de cîni, Mînca-v-ar ştreangul şi plumbul, Creşte-v-ar pe gropi porumbul, Jeli-v-ar corbul şi cioara, Pomenească-vă ocara!
Căci pe Criş de cînd vi-s voi Paşte jalea prin zăvoi Şi amarul sus pe coastă Paşte din nădejdea noastră,
Roade-v-ar carnea omida,
Usca-v-ar pieptul obida.
Face-v-aţi vraf de gunoi, Să-mplîntăm furcile-n voi!
*
L,ui Crişan, în vis,
O strungă de lumină i s-a deschis.
92
Prin ea, din soare-răsare,
Se arătase călare,
Cu spada în sînge muiată.
Urmat de-o năvalnică gloată,
Chivără Roşie.
— Am înţeles,
Grăi Crişan Cumplitul Şi dînd la tocilă cuţitul Plecă la dires.
Atunci bătrînul Criş Se zice c-a scrîşnit din pietriş Şi s-a ridicat în coadă Ca să poată să vadă Nunta-n Crişcior,
Unde moartea dănţuia într-un picior. Şi el însuşi zice-se s-a adăpat Cu sînge pîn’s-a-mbujorat Şi a început să verse foc şi pară Peste-a Zărandului Ţară.
Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri, în văi croncăneau corbi lîngă stîrvuri. Din sat în sat Crişan umbla mîniat, în frunte cu galbena cruce, —
93
Nu mai ştiau domnii unde s-apuce, Căci moartea sărea pe furiş Din tufiş.
Ori înşfăca de-a dreptul Pieptul —
înapoi, înainte,	»
Morminte, morminte, morminte!
*
Da Trăţcău,
Cîte-un căpău, cîte-un dulău Mai încerca, turbat, să muşte, Pîn-apucau sătenii să-l împuşte. Unguri viteji, oameni iobagi în spaimă nu puteai să-i bagi Nici cu cătane-mpărăteşti,
Nici cu poveţele popeşti Şi cît ai zice crezul, ei pe loc Au pus bisericii lor foc.
Iar pe urm-o unguroaică jucăuşă A dănţuit prin sperlă şi cenuşă Cu moţul care cu o zi-nainte Văzuse cum umplea o flinte Venind pe cal
94
în goană de pe deal Chivără Roşie!
★
Iva Viena, şarpele de împărat A visat un vis nemaivisat.
Se făcea că dintre purpuri s-a ales Un om cu fes,
Ori poate că era cu comănac,
Ba nu, era căiţa unui drac Pe capul unui slujitor împărătesc...
Nici asta nu,
Căci dintr-o dată îi păru
Că sub căciula blestemată cresc
Popoare ce se scoală, se răscoală
Şi cer o nouă şi mai bună rînduială
Şi vor să-l dumirească din topor, din coasă
Ce rînduială trebuie aleasă.
Şi cînd se pregătea să strige,
Simţi deodată, în gîtlej, cîrlige.
Şi împăratul s-a trezit Plin de sudoare şi înnebunit.
*
95
Curînd către ţinuturi transilvane Au pornit batalioane de cătane, Grumazul ţării să-l îndoaie-n jug,
Să rupă-n roţi pe cei ce nu s-apleacă, Şi să ridice doborîtul nemeşug S-aducă bici, s-aducă jaf şi clacă.
*
Sus în codru Arde focu
Sade lîngă foc cioporu De fărtaţi încruntaţi
Străji într-una se perindă —
Stau duşmani pe văi la pîndă.
Dar în fundul codrului,
Numai urma lupului,
Numai drumul corbului Subt streaşină norului.
Şi nici baba cu bobii,
Nici oştenii cu roibii Nu ştiu care-i peşterea
Unde-i Cloşca şi Horea...
*
96
Vînzători şi popi.
Vedenii din gropi,
Cu-un slujbaş domnesc Păhare ciocnesc Şi se sfătuiesc Pe Horea să-l vîndă,
Pe Horea să-l prindă Şi, buni tîrgoveţi,
Nu s-ajung din preţ.
—	Mai dă dumneata.
—	Mai lasă părinte.
—	Ba io n-oi lăsa,
Jur pe cele sfinte!
Dă treizeci de zloţi Şi vînd şi pe soţi.
*
Judecară domnii, judecară,
Pe Horea, pe Cloşca mi-i tăiară în cetate la Bălgrad,
Şi carnea le-au aruncat Păsărilor cerului,
Şi fiarelor codrului,
Viermilor pămîntului,
7 -- Beniue, versuri rr
97
Şi bătăii vîntului,
Biciuirii ploilor,
Sloatelor, noroaielor,
Doar le-o şterge urmele Din toate inimile...
Dar judecătorul cel bătrîn, Galben ca lămîia, chel şi spin, încreţeşte fruntea şi gîndeşte, Se gîndeşte şi apoi grăieşte:
Să nu fi scăpat de judecată O jivină şi mai blestemată?
— Chivără Roşie!...
I/ătrară rîzînd Toţi judecătorii.
Dar deodată norii Colo-n răsărit Cumplit s-au roşit Şi judecătorii Au îngălbenit.
*
Stă la masă
Doamna preoteasă
Cu o pîne-n mînă, albă, coaptă
98
Şi o întinde popii ce aşteaptă;
„în numele tatălui şi fiului...“darcînd Dă s-o rupă, pîinea se despică sîngerînd Ca o inimă de om jungheată Şi sîngerează masa toată.
Cad popii îngroziţi şi se apleacă Cu fruntea în pămînt Şi murmură: zloţii vînzării...
Deodată, ca din pămînt,
Din fundul de purpur al zării S-aude tunînd:
„Vine judeţul cel greu,
Judeţul cel drept al poporului meu“. Şi-n zare S-arată călare Chivără Roşie!
1948 decembrie 27
\
INS 7/
STEAGURI
1951
L..

POETUL ŞI MINERITE
Ţv
lovarăşul poet mi-a spus:
„Munca noastră tare-i greu de dus!
Se crede că noi rătăcim prin nori, sub Noi facem, însă, muncă de miner. Poetu-n creierul său taie
Ca un miner pămîntu-n măruntaie. Cum scoate el din piatră, beznă, tină, Cărbunele — căldură şi lumină,
Aşa poetul, scormonind în minte, Iveşte cîntecul fierbinte.
cer.
103
Toate aceste vise scrise Nu-s aiurări de niscai paradise.
Şi cum vestesc cocoşii dimineaţa,
Izbind cu ciocu-n coaja nopţii spartă-n două Aşa vestesc poeţii lumea nouă,
Vestesc viaţa!"
îl ascultam, în timp ce rîndunele, din noroi Clădeau sub streşini cuiburile noi,
Şi mă gîndeam la mina de cărbuni în care-am fost acum vreo două luni.
Scriu stihuri nu de azi şi nu de ieri; îmi ştiu şi meşteşugul Ca răposatul tata, plugul;
Dar greu e, greu e şi din mină Să scoţi căldură şi lumină!
Se spune: Noroc bun! cînd intri-n jos,
Cum spun şi pe la noi ţăranii,
Cînd se-ntîlnesc mînînd plăvanii Către ogoare aburind sub cerul luminos,
Ori cînd împlîntă coasa-n lanuri coapte — în mină e de-a pururi noapte.
104
Prin galerii întunecoase, scunde, în care doar pe brînci puteam pătrunde,
Se năluceau lămpaşe mici Cit nişte licurici.
Prin bîrne, luminat de lampa mea, Cărbunele cu ochii negri mă privea. „Năprasnic urs ce doarme sub pămînt!
Ce-ar fi de s-ar trezi odată,
Cînd omu-i rupe carnea-ntunecată...
Da...“ — Noroc bun! am auzit rîzînd Pe cineva. Era minerul,
Gol pîn’ la brîu, cu muşchii tari ca fierul, Cu ochii strălucind ca un tăciune Şi negru tot de praful de cărbune.
— Grea viaţă! zic — Apoi, uşoară nu-i.
Dar omului i-e dragă munca lui.
Noi din străbuni Ducrăm aicea la cărbuni.
Şi ne-am luptat Neîncetat,
Nu numai pentru azi şi pîine,
Ci, fără preget, pentru mîine.
Dupeni înseamnă morţi, durere, suferinţă, în drumul către biruinţă.
105
Noi bine ştim ca azi, din mină,
Cei ce primesc căldură şi lumină Ai noştri sînt, şi tot ce noi vom face E pentr-o viaţă nouă, pentru pace.
Apoi minerul a-nceput să rupă Din miezul de cărbune cu ciocanul. Eucra cu dînsul, strîns, o-ntreagă grupă, Şi-n munca lor cînta o doină Planul.
„Toate aceste vise —
Nu-s aiurări de niscai paradise.
Şi cum vestesc cocoşii dimineaţa,
Izbind cu ciocu-n coaja nopţii spartă-n două, Aşa vestesc poeţii lumea nouă,
Vestesc viaţa!“
LETOPISEŢ
23 August J950
D răgi îmi sînt străvechile hrisoave Cu mărirea vremii de demult;
Fapte, voi, a strămoşeştii slave,
Inima-mi tresare cînd v-ascult!
De-o fi Ştefan, domn de la Moldova, Ori Mihai, ori Vodă cel Cumplit,
Ori de Horea dacă spune slova,
Ori de Tudor — eu sînt copleşit,
107
Căci mă simt părtaş acelei trude, Săvîrşite de acest norod,
Ce l-a dus, prin leaturile crude, Către-al vremii noastre rumen rod
Dar izvod în filele bătrîne Vremilor ce vin nu obliceşti — ' Pe ogorul faptelor, tu, mîne, Mîndru, ca o floare nouă creşti,
Faptele-s pilaştri peste care Viitoru-ntinde-acoperiş — Purpuriul răsărit de soare Pe al muncii aurit pietriş.
Zilnic văd ostrov după ostrov Răsărind în undele masive:
Cinci mii de tractoare la Braşov, Şi vreo şapte sute colective,,,
108
Şi mi-i dragă fără seamăn viaţa, Şi ca mîine ceasul o să vină Ca să spunem: — Bună dimineaţa, Eră socialistă de lumină!
De la Mare pînă-n Maramureş, Din Moldova pînă la Banat, Alelei! Ce iureş, da’ce iureş, Pe-ntrecute, măre, s-a-nchegat.
Şi se cheamă glasuri la întreceri, Ca-n pădure păsări, primăvara; Doine de maşini, ciocan şi seceri, Împînziră pretutindeni ţara.
Nume noi se-nalţă ca rachete; Scrise-n fier, cărbune ori petrol, Scrise-n miresmate flori boghete, Peste ţară zboară rotocol.
109
Âltu-i omul. Pasui îndrăzneţ Merge către zarea de coral.
Cînd e greu, ne-ndemni şi mai ne-nveţi, Meştere tovarăş din Ural!
Ne-am deprins cu gustul biruinţei, Ne-am dedat să nu dăm înapoi, Fericire au visat părinţii,
Noi o-nfăptuim din fapte noi.
Prin hăţiş de stau la pîndă lupi, Ştim ce cursă-i rupe bucăţele... Nu luăm noi corbii drept hulubi, Şi-n vrăjmaş izbim pînă-n prăsele
Căii noastre n-ai să-i pui zăgaz Tu, duşman al păcii între oameni. Ţine minte: vînt de sameni azi, Mîine ai furtună din ce sameni.
1
110
Iar noi mîine... Parcă numai ieri Se tîra-ntunericul pe brînci... Doar în zori, visate mîngîieri Rumeneau pe crestele de stînci.
Cîţi sînt anii? Şase, numai şase,
Pe aici prăpădul era domn,
Pe de-a pururi parcă se-nnoptase: Sînge, moarte, sînge, negru somn!...
— Zi cu soare, piatră de hotar, Zi de August douăzeci şi trei, Vii în mintea noastră iar şi iar, Vii să vezi ce fac copiii tăi.
Cînd ai fost la noi întîia oară, Cu soldaţii roşii ai venit.
Ei din beznă viaţa dezghiocară, Peste ţara-ntreagă — răsărit!
111
Temniţele mucede-au căscat Porţile-ngrozite, şi din fiară Smult-au mina lor cei ce-au luptat Pentru tine — comuniştii — ţară.
Dar povestea nu fu aşa simplă, Dîrdîia pămîntul ca de friguri,
Iadul prin văzduh părea că-şi primblă Toată gloata sa, gonind pe dricuri.
Vrere, dîrză-n oameni s-a stîrnit Cum nu ştiu în cronici alta anii! în lumina de la răsărit, îşi chema Partidul, partizanii.
Şi alături cu ostaşii roşii,
Mers-am falnic şi noi spre apus — S-ascundeau în umbră ticăloşii. (Sînt şi azi dintr-înşii de răpus!)
112
— Cui să spun de-acele zile, însă? Pruncii mici le sug povestea-n lapte Iar făptura noastră e pătrunsă Pînă-n măduvă, de-atunci, de fapte.
August, August douăzeci şi trei, Cum să nu-1 ştim, tare bine ştimu-1 Fost-am, pare-mi-se, eu, din cei Ce-i cîntară măreţia, primul.
Dar povestea lui doar a-nceput: Drum e, ce subt paşii noştri naşte! Greul încă, încă n-a trecut.
Pasul însă-n piatră se cunoaşte.
Şi ce văd bujorii pînă-n zori Cum se-mplet cunună-n depărtare: Ne aşteaptă, oameni muncitori,
Ne aşteaptă marea sărbătoare.
B
113
Pentru tot amarul care-a fost,
Ai putea să moi tu pana veche,
Ca să scrii cu tîlc, să spui cu rost, Preacinstite vornice Ureche.
Pentru vremea noastră grea de faptă, Bun ai fi, hatmanule Neculce,
Să ne scrii în limba ta-nţeleaptă Vorbă cînd mai aspră, cînd mai dulce.
Dar de cele cîte vor mai fi,
Ca să scrie pe măsură nu e Pană veche. Nouă va veni,
Poate-i- printre cei ce drumul sue.
August, August douăzeci şi trei, Poate-1 vezi, îl bănuieşti, îl simţi, Cum, să dea cuvîntului temei, îl măsoară-ncet, îi pune zimţi.
114
Şi-ntr-o zi, cînd anul rotitor Iar te-aduce-n prag, el o să vină Să-ţi vestească fapt biruitor: Socialismul, eră de lumină!
întoarcere DE I MAI 1950
I
Priveşti în urmă ca printr-un ochean...
Acesta e bătrînul Bărăgan: Ţara, cît vezi, păşuni şi grîne, Moşii, olate, gard, conac.
Dar în bordeie nu e pine Pe masa omului sărac.
116
Sudoarea moaie brazda şi-o îngraşă, Se umflă spicul vrabie de rod — Flămînd scînceşte un sugaci în faşă, E toamnă, iată, şi-i pustiu în pod.
Prin noapte, şuieră prelung sirene, Gem de vagoane căile-de-fier,
Din porturi vase se desprind alene Bucate duc, vîndute de boier,
Cu traistă de pribegie-n băţ Porneşte un flăcău cătră oraş —
Numai feciorul de chiabur îşi joacă-n hăţ, Trecînd prin sat, mînzocul nărăvaş.
Mîhnite mirişti, zile mohorîte Şi vîlcede obraze de ţăran. Conace blestemate şi urîte Din vechea Romînie — Bărăgan!
117
De cîte ori, romîn din Ialomiţa, Cătînd la negre ramuri de copac, Rîvneai pe ele, spînzurată, viţa De ticăloşi a celor din conac?
II
N-a fost uşoară lupta — o cunoşti! Cînd dezrobiţi de Roşiile Oşti,
Cu ne’nfricata clasă muncitoare Dreptatea o-mpămînteneam pe-ogoare.
Partidul a-nălţat deasupra ţării,
Mai falnic, tot mai falnic, an de an, Steag roşu, secere, ciocan, Să-mbujoreze-ntinsurile zării!
Şi anii-s tot mai plini — rotunde dropii Simţim în fiecare zi cum te apropii. Socialistă eră de lumină,
Cu biruinţi pe cîmpuri şi-n uzină.
118
Noi cintece, cu stih de foc, Salută noi şi noi tractoare, Ieşite înainte de soroc, în cinstea slavei viitoare.
Acolo, în întreceri, la Braşov, Călitu-s-a flăcăul pribegit.
Şi el e astăzi membru de partid Şi gata să sfărîme de istov
Pe cei ce umblă să s-aşeze curmeziş în drumul clasei muncitoare, în mîndrul, neînfrîntul ei suiş, în neînfrînta ei înaintare.
Azi ai venit, de Mai întîi, acasă.
Pa porţi, în locul vechiului Armindeni, Steag roşu-ţi dă bineţe pretutindeni Şi crengi, spre tine, pomii-n floare lasă.
119
Dar după gard, chiaburul chiondorîş Se uită-n dimineaţă cum te-ntorci, Şi, mîngîind custura, printre porci Se pierde ca o gadină tărîş.
III
Ci cu tractoare logodind noi glia, Să crească-ntinse lanuri mătăsoase, îl vom goni din şesurile grase,
Şi-n slavă o să cînte ciocîrlia!
1920
Eu n-am trăit viaţa „ca şi cum“, Nici „oarecum", la margine de drum. De la-nceput am socotit-o luptă,
— Viaţa — luptă ne-ntreruptă.
încă de prunc
Mă învăţasem să arunc
După copiii domnilor cu pietri,
Iar seara, lîngă focul vetrii,
Eu ascultam cu ochi aprinşi istoria Eui Cloşca, lui Crişan, lui Horia,
121
Şi cîntecul opincii, zis în ciudă De vr’un plugar, după o zi de trudă. Pe-atuncea tatii meu fugise, împins de sărăcie, dus de vise, în lumea dincolo de ape,
Ca tinereţea, vlaga să şi-o-ngroape Da Detroit, în fabrica lui Ford.
Dăsase trei copii, soţie,
Bucate nu, dar multă datorie.
Cînd s-a întors, avea alt port Şi-o datorie în dolari,
Făcută la vr'o trei sforari întorşi cu el odată Din ţara „minunată" —
Da urma urmei, însă, tot săraci.
„Pe garduri nici acolo nu-s colaci" — Ziceau şi ei, şi s-au pornit curînd Să-şi zgîrie bucata de pămînt.
Bătrînul meu stătuse ani vr-o şapte, Făcuse muncă grea de noapte.
„Dar Ford de la străini Vrea muncă multă pentru bani puţini, Şi toţi îi sînt străini cei ce muncesc, De-ar fi ei chiar de sînge englezesc", Zicea bătrînul cu amărăciune.
122
„Iar ţie, mă, una ţi-oi spune:
Să nu te mai prind seara că-ţi faci cruce, Şi la biserică nu te mai duce.
De iad n-ai ce te teme,
E basnă prostească, popească.
Dar va veni o vreme
Cînd cei care muncesc
Au să clădească raiul pămîntesc.
Acesta e adevăratul rai.
Aşa să ştii tu de la mine, măi Mihai!“ Spunea bătrînul, cînd stăteam la sfat, Venind acasă de la holdă, pe-nserat.
De la cine auzisem oare Vorbe asemănătoare?
Da, ştiu, mi-aduc aminte:
Cu doi ani înainte,
Un soldat din Garda Roşie mi-a spus: „în ceruri, sus,
Nu-i nici un dumnezeu.
Aicea, pe pămînt, e tot, şi.rău şi bine, Şi răul de la oameni vine —
123
Aşa-ţi spun eu —
De la grofi, de la stăpîni, de la bogaţi, Dar ai să-i vezi cîndva legaţi Şi duşi grămadă la-nchisoare.
Va birui, ea, lumea muncitoare!"
N-AM PUTUT SĂ CÎNT ÎN CÎNTEC
-am putut să cînt în cîntec Nici porc negru, nici şerpoaică, Nici popă cu brîu pe pîntec, Nici fată de boieroaică.
Dragă mi-i, însă, pădurea Cînd întinereşte-n mai,
Şi din cînd în cînd săcurea, Cînd izbeşte-n putregai.
125
OREZĂRIE
Fli sînt poetul cîmpului ce vezi, Cîntam pe timpuri jalea lui, rugina. Azi toamna-şi tremură cu drag lumina Pe roşcovane lanuri de orez.
Robie, boi zdrobiţi, sudalme Şi munci de jar pe duşmănoase mejdii Pelin dospea şi-n florile nădejdii, Crescute-n ziua frămîntată-n palme.
126
Trînteam, ca-n inimi, secera în snopi,
Sub asfinţit de trudă grea ca teascul. Umbla vătaful ca un mascur —
Noi ne-ntorceam pe drumul plin de gropi.
Toţi care-atîta vreme-aţi argăţit,
Mai ştiţi jandarmii, curtea şi boierul? S-a prăbuşit peste trecut un zid Ce-ntuneca şi ţarina şi cerul.
Pe şesu-mpătrăţit ca un caiet, Cu-ntinderi şi cu şanţuri deopotrivă, Se leagănă de vînt, se coace-ncet Orezul în gospodăria colectivă.
VENISEM FEĂCĂU DE PE CRIŞURI
\^enisem flăcău de pe Crişuri, Cu sufletu-n trei învelişuri:
De jale, de dor, de răscoale A celor din munţi şi din vale.
De jale cîntat-am ades,
Dar nimenea nu m-a-nţeles Din cînii ce o semănase în inimi, pe cîmpuri, în case.
128
Cîntat-am de dor cîteodată — Pădurea plîngea-ndepărtată,
Şi domnii au rîs cîte-un pic, Şi nu pricepură nimic.
Atunci scuturaiu-mi frunzişul, Să-l ’nece-n vîltorile-i Crişul, Frunzişul mîhnit de-ndoială — Şi cîntec strunii a răscoală.
Ciuliră urechile domnii Cei plini de osînză ca somnii, Şi-ncet grohoteau: — Nu ne place, Alt cîntec să cînţi, măi ortace.
Alt cîntec, ori vesel, ori trist, Nu ăsta cu iz comunist.
Şi bea ici o duşcă de vin, Să-ţi treacă, ortace, de chin.
îiuc, versuri II
129
—	Nu beau eu şi nu vi-s ortac.
—	Ia sama tu, coadă de drac! Ori cînţi cum ne place, ori taci, Ori du-te-n o mie de draci.
Şi dusu-m-am dus pe afară. Afară era primăvară Şi luna era a lui mâi.
— Hai cîntă, tovarăşe, hai!
Noi nu ţi-om da zamă de struguri, Dar uite, pe ramuri sînt muguri, Şi toamna pe noi ne aşteaptă,
O toamnă tăioasă şi dreaptă.
Octombre al clasei ce luptă Cu cei ce din sînge se-nfruptă, Din sîngele nostru, firtate, Ne-aduce şi nouă dreptate!
130
Şi mina pusei pe lăută, I/ăuta era învăscută Cu muguri şi, cum o lovii Se-ncinse de flori purpurii
SĂ VINĂ POEŢII!
13 ătînd în tamburul de aur al lunii,
Noaptea-ntr-o fustă pistruie de stele, Dansează cu vîntul pe culmile munţilor,
Şi chiuie vîntul, şi noaptea se-nvîrte,
Şi sună islogii pe rochea ei scumpă. Priveşte din vale poetul la joc.
Pîndeşte poetul să vadă piciorul,
Ori poate şi trupul, în dans dezvelindu-se. O! trupul acela ce nu-1 ştie nimeni,
Al nopţii trup greu de mistere.
132
Aşteaptă poetul — ce ştii? o să-i cadă Un nasture poate, ori poate-o dantelă,
De nu jartiera chiar nopţii, şi el O s-o ridice, să meargă să-i spună:
„Să fiu blestemat, de mi-i gîndul!...“ .
Dar noaptea dansează şi nici nu-şi dă seama Că cineva-n vale pîndeşte şi-aşteaptă.
Şi-n zori, noaptea pleacă şi vîntul cu ea, Ţinînd-o de mijloc, de-aproape strîngînd-o.
Şi cată poetul în urma lor, trist.
Dar soarele vine, şi-i roşu la faţă.
Şi vede poetul tot palid şi trist.
— Acestuia, cucuie, să nu-i mai dai ani. Acestuia cînte-i de-acum cucuvaia.
Să vină de-acuma poeţii ce ştiu Cu buze fierbinţi să sărute ogorul,
Să vină poeţii cei noi!
O SAMĂ DE POEME
1953
BALADA ANULUI 1933
H ei, voi plaiuri, plaiuri ale ţării mele, Fostu-mi-aţi voi marturi multor lupte grele. Rîurile noastre
îşi văzură-adese Undele albastre purpurii cireşe.
Glod era de sînge
apa-nvolburată —
137
Valul şi azi plînge
de ce-a fost odată. Plugu-adese-ntoarse firmituri de oase, Ierbile mănoase
sug pentru mioarce Din ţărînă udă
sînge de voinic Ce s-a stins cu trudă în grînele-n spic.
Şi de-ar şti gorunii, bătrînii, străbunii,
Din străvechi păduri a grăi din guri,
Cîţi din ei n-ar spune
cum proptit de trunchi în prag de-a apune, căzut în genunchi, Vr’un viteaz al ţării, în ora pierzării,
Săruta pămîntul
cu foc dezmierdîndu-1, Cu sînge udîndu-1...
Peste faţa lui
138
Ca de ceară pală, creanga codrului Se-ndoia domoală şi mi-o mîngîia Şi frunza-1 bocea.
De pe-atunci în sîlhă, dacă hăuleşti, îţi răspund din pîclă glasuri omeneşti, Zvon de oameni mulţi, larmă de bătaie — Suflarea ţi-o taie
cînd stai de asculţi.
Fiecare şchioapă
ce-o-ntinzi pe pămînt Măsoară vr-o groapă, măsoar -un mormînt, Ori un loc în care
fără giulgi voinicii, Fără comîndare,
daţi hrană furnicii,
139
Corbului mîncare, vulpii ospătare, S-au topit în lut, în necunoscut.
Iată cum se face'
c-aşa mult ne place Ţarina, pădurea,
mai mult ca aiurea, Dealul, valea, piatra, casa, omul, vatra, Calul, iarba, vita,
cîntul, vorba, pita — Toate, toate cele ale ţării mele.
Iată cum se face
că vrăşmaşi dinuntru Ori veniţi încoace una cu pămîntul I-am face, lovindu-i,
călcîndu-i, strivindu-i Şi de-ar fi să fie, apoi să se ştie,
HO
Noi murim cu drag subt al ţării steag! Iată cum se face
că-n treizeci şi trei Griviţa desface
steagul, luptei ei, Steagul ce de-atunce ne-nclinat a stat, De oamenii muncii în slăvi ridicat.
Fostu-mi-a tot mie dat să cînt acele Zile de urgie,
de năpaste grele, Dar pentru norod grele şi de fală Ca toamna de rod viile pe dealuri.
Dar de-ar fi poeţii
pretutindeni droaie, Ca-n păduri bureţii vara după ploaie,
141
Totuşi toţi de-a rîndul să-şi încoarde struna, N-ar putea cu cîntul dovedi furtuna, Prinde-n stih cu totul tîlcu-ntreg aeve Al acelei greve
ce-o porni norodul. Căci de-a fost să işte grevă ceferiştii, Duhul ei încinse inimi peste tot,
Vechi alean aprinse de luptă-n norod Şi stîrni viitoare
pînă-n depărtare.
Da, de bună seamă sperau proletarii, Dar cuprinşi de teamă se foiau mai-marii. Prea puţin din fapte a pătruns în cîntec,
142
Dar a vremii noapte, al uitării pîntec Mistui nu poate,
nu poate să şteargă Vrerea ceea largă pentru libertate, Dupta Griviţei
din treizeci şi trei. Cînd sună în zare clasa muncitoare Din cornul sirenii, zăpezile iernii Dogoarea le-ncinse, plaiurile ninse Se cutremurară —
ţara, ca buimacă, Se trezea întreagă parcă-ntîia oară!
S-au zgîrcit mîini grase pline de inele... Da burghezi în case zgîlţîia perdele Vuietul sirenii
ca viscolul iernii.
143
Ce mai colcăială
în cuibul năpârcii. Parc-au dat năvală
în şerpi cocostârcii. Iar şarpele boa,
regele, vrea o a Nu ştiu cîtea broască, lacăt şi zăvor — Doar o să-l păzească de cei din popor. Toţi şerpii mai mici, năpădiţi de teamă, Uitînd cum îi cheamă, s-au făcut furnici.
Niciodată bucium
n-a stîrnit răsunet, Frămîntare, zbucium, ca sirena-tunet. Frunza că mi-i frunză
n-a mai fost pătrunsă De-aşa glas năpraznic în trecutul groaznic.
144
Muntele de stîncă
n-a răsfrînt vr'odată Zvoană mai adîncă şi mai răspicată.
Apele în matcă
au prins să tresalte; Coase mari pe batcă.,
cum n-au mai fost alte, Măcinau văzduhul
ca dinţi de jivine Şi foşnea ca stuhul sîngele în vine.
Focul de subt spuză a ţîşnit din vatră, Se-ncorda pe buză
o vrere de piatră,
Iar din ochi mînia
cea de multe veacuri Pîlpîia ca flăcări peste Romînia!
Huhuia sirena
răzbătînd prin ceaţă, îşi strîngea Ileana
pruncuşoru-n braţă.
10
145
Orb, un moş fochist, pe timpuri grevist,
Scos acum din muncă,
stînd în noaptea-i lungă Fără zori de ziuă, simte ca în piuă Inima că-i bate,
cînd prin gerul iernii Pin’ la el străbate chemarea sirenii.
Şi faţa deodată îi fu luminată.
Ca un steag ce sună zbătut de furtună Sirena-nfăşoară
inimi, oameni, ţară.
Aţîţară focuri
ceferiştii-n gară.
Ai! acele locuri
cum se luminară!
Şi stăteau la jar muncitorii roată Ca-n veac legendar
voinici de-altădată.
146
Dar veni cuvîntul veste să le de ie ; îl aduse vîntul
ca pe o scînteie I/upta s-o'pornească
-n vatra romînească. Oameni şapte mii
stau la foc în noapte, Şi-nfrăţiţi cu ei
mii de trei ori şapte! Dincolo de gard
mii sînt douăzeci ;
Inimi care ard,
de nu-i chip să treci, Vînt de-ai fi, pe stradă — stau, stau în zăpadă, Gardul ce-i desparte nu-i gard oarecare,
Căci din arme gard e,
din jandarmi, din fiare.
Şi stăteau la jar muncitorii roată Ca-n veac legendar
voinici de-altădată.
10*
147
Da-mprejur nu fagi, nici izvoare dragi,
Ci ateliere
zăceau în tăcere Şi în noaptea grea sirena gemea.
Fier, curent, maşină,
strung, motoare, şina, Toate ale cui?
A duşmanului!
Ele sug din braţă sînge şi viaţă,
Schimbă în dolar pentru cămătar Truda noastră, chinul, de-a rămas veninul Pentru omul muncii
să-şi hrănească pruncii. Ne fac viaţa praf,
lor — bancnote vraf,
Aur lăzi — grămezi,
drugi, monezi, monezi... Bani, pe ei să ia
domnii pînea, mierea —
148
Nouă să ne dea
răbdarea şi fierea Şi ce-o mai cădea!
Numai cu partidul
vom schimba noi treaba Şi le-om rupe laba celor ce ne fură Pînea de la gură, lingura şi blidul.
Focul se răsfrînge
pe ziduri, pe geamuri, Raza ghem se strînge
pe roţi, pe dinamuri, Joacă viu o clipă,
bucuroasă parcă —
Dar sirena ţipă
lung în noaptea largă... Acolo-ntre roate
pe strung, pe oţel, Porniră, turbate,
Groaznicul măcel,
149
Năimitele cete,
mahmure şi bete,
Cu focuri de arme
greva să o darme. Grele mitraliere
au purces lătratul, în ateliere
porni seceratul De vieţi de oameni,
de feciori, de taţi — Nu e chip s-asemeni cosaşii turbaţi Cu fiara din codru,
nu e chip nici modru. Mai presus e fiara,
cît ar fi de cruntă. Ea-şi desface gheara
doar cînd e flămîndă, Ori în apărare
cînd apar hăitaşii — Altfel sînt vrăjmaşii lumii proletare.
Ei sătui omoară
şi băuţi beau sînge.
150
Cînd copilul plînge, pofta-i înfioară Să ucidă mame,
şi, cruntaţi pe labe, Să le facă seama
la moşnegi, la babe. Setea lor e să le sfarătne măsele Oamenilor muncii.
Din trup să le smulgă Ficatul, rărunchii, sîngele să curgă Ca vin din butoi, creieri să strivească Ca struguri în cadă, inima s-o scoată Şi s-o fîlfîiască
strîngînd-o ciorchine Să sîngere bine.
Grija lor e una:
Să zdrobească mina
ce nu vrea, nu vrea Truda să şi-o dea
pe nimic la domn,
Da fur, la ne-om!
151
Pofta lor nebună
gheara să şi-o pună în ochii ce văd o nouă viaţă Şi duc prin prăpăd,
prin foc şi prin gheaţă, La lupta cea mare mulţimi proletare, înainte vreme
subt alte blesteme, Voinici din popor
mureau moartea lor în umbră de cetini fără de prieteni, în cîmp cu mohor, fără ajutor, în pustie stearpă, fără strop de apă,
Cu răni arzătoare în arşiţa mare,
Sub flăcări de soare, în cîmp fără rouă,
Cu piept rupt în două, plînşi de cîte-o stea
152
Ce din zări cădea,
plînşi de vr’un izvor Cu suspin uşor,
ori bociţi de crîng Cu suspin adine,
plînşi cu mare tîngă De pădurea-adîncă.
De sîlhe iubite
cu crengi despletite, Pe stînci părăsiţi, de buhe jeliţi,
De-o mamă, de-un frate tare de departe Ce n-au primit carte,
nici veste de moarte, Dar visul le-a spus
că cel drag s-a dus, Ciuful le-a cîntat că el a plecat Pe-un drum fără paşi, fără de făgaş, Fără-ntors la vatră
mai mult niciodată. Viteji din popor
mureau moartea lor.
153
Scoşi de la-ncliisoare la spînzurătoare.
Puşi pe rug să ardă, ori tăiaţi de bardă, Bătuciţi cu roata,
scrijelaţi cu spata, Omorîţi cu beţe,
trăsniţi din sîneţe, Junghiaţi pe la spate de slugi blestemate. Begaţi în otgoane
de coada de iapă, ’Necaţi în bulboane subt clocot de apă, Jupuiţi de vii,
fripţi pe pirostrii, Putreziţi în lanţuri, azvîrliţi în şanţuri, Băgaţi în mormînt
de vii subt pămînt, Puşi, viclean, să fugă, să-i lovească-n ceafă, Glonţul tras de slugă, de călău cu leafă,
154
Călcaţi în copite,
tăiaţi în cuţite, —
Şi cîte, şi cîte
morţi şi mai urîte,
De nu le poţi spune,
nici pune pe strune!...
Plaiuri, plaiuri mîndre ale ţării mele,
Vai! ce mai osînde
se-ntîmplară-n ele! Voinici din popor
mureau moartea lor, Ne’nfricat haiduc urmărit de turc,
Biet iobag sau rob
subt boier sau grof, Răzăş ori vecin
subt boier hain, Moşnean ori rumîn
subt boier hapsîn. Dar aşa călăi,
şi mîrşavi, şi răi,
155
Ca cei de burghezi
nicicînd n-ai să vezi! Vai! ce făptuiră
la Griviţa-n zori — Pe-a spinării şiră
simţi şi-acum fiori. Simţi fiori şi sloiuri pe şira spinării,
Cum pieriră roiuri muncitorii ţării. Cumplit au murit şi nu s-au bocit.
Dacă stai să spui întreg adevărul Ţi se-nalţă părul
în creştet ţugui! Rupţi de baionete
ciuruiţi de gloanţă,
Şi cu carnea zdreanţă, ei stăteau, băiete, în crunta năvală,
stăvileau prăpădul Cu dîrză-ndrăzneală, de sărea în lături
156
Cu spaima-n privire duşmanul uimit, Trăsnit, îngrozit
de-atîta-ndîrjire!
N-au avut ei arme
pe duşman să-1 sfarme. Vrăjmaşul buluc,
armat pînă-n dinţi, Venea tăvălug
cu valuri fierbinţi De gloanţe într-una, cum vine furtuna! Tăvăliţi în sînge,
au scrîşnit de ură,
Dar n-au vrut a plînge cît vii mai stă tură.
De sîngele mult neaua se topea,
Trupul, vieţii smult, încet se răcea...
Mureau proletarii
crîncen moartea lor, întru cinstea ţării, întru fala lor!
157
Subt cap n-au avut cîmpul învăscut Cu moale verdeaţă,
ci piatră şi gheaţă. N-au căzut în crîng,
ci zdrobiţi pe strung. N-au avut la creştet nici copac în vînt, Nici frunzişul veşted întins la pămînt.
Cu fruntea culcată
pe-o roată dinţată, Pe-o şină-ngheţată — asta le-a fost dată! Iar în loc de ramuri
îi plîngţau dinamuri, Şi-n loc de izvoară
îi boceau motoară.
Şi ţipau cu vaer trenurile-n aer,
Sirena gemea,
răgea şi mugea,
De rupea tăria
peste Romînia!
158
Şi porni şi codrul hohotul în zare Şi jelea norodul
de la munţi la mare.
MĂRUL DE LÎNGĂ DRUM
1954
11 — Beniuc, versuri II

ARTA POETICĂ
F
•*• ie versul cît un fir de iarbă Ce-1 răsfaţă-ntîia oară vîntul,
Cît pufosul început de barbă Chipul de copil în om schimbîndu-1.
Fie cît o poamă bulbucată Ce-o ascunde frunza cu sfială, Ori cît boţul sinilor de fată Cînd mijesc în anii ei de şcoală.
11*
163
î^ie cît un zbor de rîndunică vSăgetînd din cuib în zări albastre, Ori cît primul da şoptit cu frică, Străjuit de ochi duioşi de astre.
Fie versul cît o buburuză Gata să-şi ia zborul de pe mînă, Cît sărutul, cel dîntîi, pe buză Cînd porumbi în ramuri se îngînă.
Fie versul cît un strop de rouă Dimineaţa-n zori pe-o micşunea, Ori cît clipa ce uneşte două Inimi dup-o despărţire grea.
Fie cît smeritele parfumuri De dumbravnic ori de busuioc,
Cît încrucişarea-a două drumuri Cu-url izvor şi-un arbor la un loc.
164
Fie doar cît două clipe calme în pădure cînd porneşte vînt,
Ori cît scuipă un plugar în palme Cînd împlîntă fierul în pămînt.
Fie versul cît e silueta Unei ciute-n codru alergînd, Cît îmbracă omul salopeta, Şi aşază sculele la rînd.
Fie cît rotiri de vultur plane Cercetînd cîmpia de sub cer, Cît plasarea primelor jaloane Pentru-un început de şantier.
Fie doar cît primele vibraţii De lumină-n zori pe struguri graşi, Cît primirea primei decoraţii De un tînăr muncitor fruntaş.
165
Fie doar cit licărul de soare Ce se joacă-n steagul desfăcut, Cit surîsu-n zi de sărbătoare Cînd să bei din vin ai început.
Fie cît sclipirea unei seceri Din străbune vremi de răzvrătiri, Cît durata unei reculegeri Pentru cei căzuţi, pentru martiri.
Fie cît un fulger ce despică Dintr-o dată pieptul unui nor, Cît un braţ ce straşnic se ridică Spre duşmanii tăi, o drag popor!
Şi de-o fi din toate cîte-o ţîră, Fi-va versul binecuvîntat,
Şi-o dura mai mult decît o dîră Cînd de sus o stea s-a scuturat.
166
Şi de-o fi din toate cîte-o leacă, Inima-1 primeşte bucuros,
Căci e dat ca omului să-i placă Tot ce-i face traiul mai frumos.
FURTUNI DE PRIMĂVARA
La tîmple mi s-a strîns părul cărunt Ca sarea din adîncul ocnei scoasă,
Dar tînăr sunt, acelaşi încă sunt,
Pe inima mea bruma nu se lasă.
îmi place straşnic, norule, să tuni. Din tine fulgere să sară, îmi plac aceste proaspete furtuni Cu flori şi cu miresme-n primăvară.
168
îmi plac, prin stropii grei, aceste pioniere Ce-şi ţin rochiţele, fugind pe drum,
Şi vîntul cum îndoaie cu putere A fabricilor steaguri mari de fum.
îmi place ploaia asta jucăuşă Pe case, pe grădini şi pe ogoare, Şi zarea ce-şi deschide larga uşă, Să calce peste ţară mîndrul soare
N-a fost aşa, n-a fost aşa mereu Aici pe-aceste plaiuri dunărene, De-aceea, ca un arbor, am şi eu După furtună stropi lucioşi, în gene.
Eu ştiu şi altfel de furtuni în mai Din vremuri de obidă şi de luptă, Cînd oamenii pe dunăreanul plai Umblau cu faţa galbenă şi suptă.
169
Dar îndrăzneau şi-atunci semeţe-n lunci Să-şi scoată boiul flori mai înfocate,
Iar inima de muncitor şi-atunci Era numai garoafe-mbujorate.
Cînd răsăreau cu chipul lor de foc Să-şi poarte purpurii mîndria-n soare, Stau domnii-ncremeniţi în loc Şi asmuţeau jandarmii lor călare,
Să calce flori şi inimi în picioare!...
Azi, inima-mi, gîndindu-mă-ndărăt, îmi bate-n piept şi parc-aud un trap, Şi toate-n gîndu-mi iarăşi le revăd, — Ci toate-n vorbe şubrede nu-ncap.
Nu-ncap în vorbe toate cîte încă De-ar vrea cu sete domnii să mai fie — Ca vrăjitoarea într-o hrubă-adîncă,
Ei fierb în cap a morţii nebunie.
170
— Bancheri din Wall-Street, ştim noi ce furtuni Aţi vrea voi peste primăvara vieţii!
Cu moartea vrere-ar ei să te cununi,
Tu soare cald şi bun al dimineţii.
Dar iată, mînioasele noroade îşi ’nalţă-n lume glasul viforos; Nu vor lăsa lupul-strigoi să prade Viaţa lor şi visul lor frumos.
Ne place, da! Nespus de mult ne place Al vremii noi nestăvilit avînt. De-aceea, vezi, luptăm noi pentru pace Şi pentru fericire pe părnînt.
Eh! viaţă, viaţă, tînără şi nouă,
Cu oameni, flori şi steaguri în alai, Cum s-ar putea să nu ne placi tu nouă, Să nu ne placă mîndrul nostru mai?
171
la tîmple mi s-a strîns părul cărunt Ca sarea din adîncul ocnei scoasă, Dar tînăr sunt, acelaşi încă sunt, Să-mbătrînesc viaţa nu mă lasă.
MĂSLINUL,
I I
rmărească-i neagră gheara sorţii, Ziua lor întunece-le-o chinul. Piară-n putregaiurile morţii Cei ce-au doborît măslinul!
Tristă, fruntea lumii se închină, Pune giulgi de jale pe obraz Tu Heladă, ţară de lumină, — Mîndru fiu al tău ucis-au azi.
173
Pe al păcii ne’nfricat soldat Cei înspăimîntaţi îl doborîră, Sîngeroşii-n sînge s-au scăldat, Sîngele pe urma lor e dîră.
îi vedeţi? — cu teamă se închid Să n-audă clocotele urii Ce din fundul lumii a pornit Răzbătînd ca vuietul pădurii.
înşişi parcă anticii eroi Umblă prin ruinele străbune, Vor pe fiul timpurilor noi,
Vor pe Beloiannis să-l răzbune.
Iar de plînge tristul chiparos Peste trupul de curînd ucis — Se înalţă crunt şi mînios Falnic val de mare din abis!
174
Se gătesc de uragane vînturi, Fulgere adună-n piepturi norii, îşi adună aprigele rînduri Ai Heladei fii, răzbunătorii!
Vine cel mai drept judecător Şi răsplată dreaptă vă împarte, Vine judecata din popor,
Vai de voi, semănători de moarte!
POVESTEA CU BAUAURUE UCIS DE IORGU IORGOVAN
I_,-am întrebat pe unchiul meu Novac, Să-mi spună: muştele din ce se fac?
Din stîrvuri, mi-a răspuns, tu n-ai văzut? Din locurile care put.
Mi-a spus apoi povestea cu-un balaur Ucis de Iorgu Iorgovan Şi din al cărui stîrv, dintr-un coclaur, Şi-acum ies muşte rele-n fiecare, an.
176
Cînd unchiul meu mi-a spus toate acestea (Eram copil, de-atunci e tare mult)
Mai am crezut, mai n-am crezut povestea, Dar tot am zis: Mai spune-o, te-ascult.
Pe Iorgu Iorgovan îmi era ciudă De ce-a lăsat balaurul neîngropat Şi mintea mea de prunc, zăludă, Mă îndemna balaurul să-l cat.
Am tot umblat în codru prin pîraie, Doar-doar oi da de hoitul puturos.
Am dat doar peste-un cuib de gheonoaie Şi de dumbravnic mirosind frumos.
Dar muştele veneau de undeva Şi le vedeam eu cum bujesc pe leşuri. Se poate totuşi că avea Dreptate, îmi ziceam, unchieşul.
12
177
Povestea lui azi îmi revine-n minte, Gîngănii, muşte şi ţânţari mi-o-aduc, Dar altu-i tîlcul vechilor cuvinte,
Şi să-l pricep abia acum apuc.
— Cadavrul iată-1, este încă viu Căci putred e, dar nu-i mort capitalul; Că va muri, aceasta toţi 0 ştiu, —
Din el gîngănii se revarsă valuri.
Duhoarea lui văzduhul ni-1 împute...
— Hai să-ngropăm stîrvirta cît mai iute!
FERICIREA N-O CUNOSC PREA BINE...
i ericirea n-o cunosc prea bine, Vatra ei acuma se clădeşte,
O s-o cînte mai dumnezeeşte Cei ce o să vină după mine.
Totuşi cu mîndrie pot să spun C-am văzut cu ochii-mi că se face Şi prevăd un ev măreţ de pace Prin ruini de vifor şi taifun.
12*
179
Soarele şi omul înfrăţiţi Din lumini vor împleti minuni — Cînt al fericirii, tu răsuni Cînd privesc cu ochii aţintiţi
Către veacuri din a căror ramuri Omul rupe ani şi-i schimbă-n muncă. Timpul a-nceput să ne ajungă Dinspre viitor cu roşii flamuri!
Timpul, altădată plictiseală, Trudă, murdărie şi necaz,
Ca o cataractă intră azi în a erei noi hidrocentrală!
Timpul-bani soioşi cu timpul-lene, Timpul-rentă, grasul timp-afaceri, Timpul pentru gadini, pentru aceri, Timpul uneltirilor viclene,
180
Se dârîmă zgomotos, se surpă, Putredă şi scîrnavă speluncă. Omenirea şi-a-ndreptat prin muncă, Pe jivini călcînd, spinarea curbă.
Vine timpul-pîne pentru toţi Pentru cei ce mînuiesc unealta, Cîrma, plugurile, pana, dalta, Pentru-ai Prometeului nepoţi.
Vine timpul: universitari Cetăţenii toţi pînă la unu! — Va zbura racheta ca lăstunul Spre meleagul altor planetari.
Curcubee de-nfrăţire vom Făuri spre lumi necunoscute, Sori necunoscuţi o să sărute Fruntea ta terestră, frate om!
181
Cîntul nostru cel de azi păli-va Ca o lampâ-ntr-o odaie mică,
Cînd prin crengi cu rouă se ridică Soarele de aur cît e stiva!
Dar precum desemnele din peşteri Prevestesc stîngace pe Da Vinci, Cîntului ce moartea o va-nvinge Noi îi sîntem primitivii meşteri.
LENINGRAD
C a Puşkin, cîntăreţ de seamă Al călăreţului de-aramă,
Şi eu am pribegit aieve Pe ţărmurii măreţei Neve.
în nopţile fără-ntuneric Prin luciul boreal, feeric. Priveam uimit şi cu sfială Ea călăreţul plin de fală.
183
Sta turnul Amiralităţii De veghe somnului cetăţii, Iar unda Nevei, grea, sonoră, Scălda vestita Auroră.
Oriunde mă uitam în laturi Vorbeau cu mine două leaturi, Un leat ce-a pus temei cetăţii, Iar celălalt umanităţii.
I/eat una mie şapte sute,
Ţar Petru cu priviri temute; Mîini harnice prind să dezgroape Oraş nemaivăzut din ape.
Pe-aceleaşi ape, iată, trece în nouă sute şaptespre’ce, Cu forţă Aurora, vasul, — I-aud lui Uenin parcă pasul
184
La Smolnîi, Stalin îl aşteaptă Pe cel ce-aduce viaţă dreaptă, în trufaşul Palat de Iarnă Au prins obuzele să cearnă.
Din tunurile Aurorii Se-mbujorează mîndri zorii Şi-n zările înflăcărate Mişcau noroade răsculate.
Muzeu e astăzi fortăreaţa Ce-n lanţuri a ţinut viaţa;
Şi cînd fu greu, vlăstarul nou Făcu din Leningrad erou.
Nu! n-a putut cotropitorul Să-şi pună în oraş piciorul, Căzu la porţi duşmanu-n bot Cu tancurile lui cu tot.
185
O fată mică-ntr-un caiet Notă pe-atunci cu scrisu-ncet: „...Ieri mama a murit, azi tata, Acum...“ şi-aici caietu-i gata.
Dar nu se dete Leningradul,
Au stins cu sîngele lor iadul, Vitejii lui copii l-au stins,
Au frînt duşmanul şi-au învins.
Un parc cu arbori seculari, Cu trunchiuri peste fire mari, Pe malul Nevei se ridică,
Cu vîrful cerul îl despică.
Străin de eşti, leningrădeanul Reamintindu-şi, vechi, aleanul îţi spune: „Noi am îngheţat, Dar parcul nu ni l-am tăiat".
186
Aşa-i viaţa seculară,
Nimic acolo n-o doboară,
Şi peste ani, o mie, două,
Ea creşte nouă, tot mai nouă.
Am fost cîndva şi eu aieve Pe ţărmurii măreţei Neve, Parc-am umblat cu paşii mei Nu pe pămînt, ci printre zei.
UN NOU ÎNDEMN
r
v_-- etnii cu prieteni Steaguri cu meleaguri, — Cum te scot din pepeni Rimele — năravuri!
Uite cum se schimbă Gropile-n grădini — Ţie-ţi cresc pe limbă Parcă mărăcini.
188
Duduie motorul Dînd un nou îndemn, Tu mai ari ogorul Tot cu plug de lemn.
Hai, poete, iute Gata cu străvechiul, Că de-acum în bute S-a stricat curechiul.
Pune lirei coardă Unsă cu petrol,
Foc îi dă, să ardă, De mai cîntă-n gol.
EU N-AM NEVOIE DE ONORURI
F
1—< u n-am nevoie de onoruri, Tovarăşi, daţi-mi numai muncă,
Să cînt cu-un glas cît şapte coruri Şi să lovesc daţi-mi poruncă.
Mi-i limba aspră ca o pilă,
Nu linge, — zgîrie şi roade!
Iar de-oi umbla cîndva cu milă, Atuncea ţeapa mi se cade.
190
Pe cel mai’nalt dintre Carpaţi înfigeţi-mă crunt în ţeapă,
Şi-n giulgi de flăcări mă-mbrăcaţi, De vr’un duşman ce-1 văd îmi scapă
Cenuşa să mi-o-mproaşte vîntul, S-o ducă nor întunecos,
De-a pururi ocolind pămîntul, De n-oi fi ţării credincios.
Iar de-am fost ţării cu credinţă. Să-mi deie cînd voi fi plecat Acest popor îngăduinţă Să hodinesc la mine-n sat.
VA RĂMÎNEA UN RÎND...
13 in cînd în cînd se plînge cîntul Că prea-1 apasă ritmul, rima,
Că-1 vatămă în mers pămîntul,
Că-i aspră lupta, aspră clima.
Că bine-ar fi să fie pace, Centura să ţi-o poţi desface. Să laşi grenada, baioneta,
Şi slobod să colinzi planeta!
192
— Veni-vor şi acele zile,
Dar deocamdată, nu-s civile Cîntările-mi; ci stau sub arme, Au de clădit şi au să darme.
Să darme tot ce-i rău şi hîd, Ce-neacă traiul în urît,
Şi să clădească fericirea Cam pentru toată omenirea.
Iar duşmănimea nu-i puţină Ce-aruncă noapte pe lumină Şi pînă nu vom dovedi-o, I-am spus concediului adio.
Bocanci, trai aspru, marşuri grele, Prin glod cu sînge, sub şrapnele ■ Aşa fu drumul înainte,
Voi dragile mele cuvinte!
Benluc, versuri II
193
An după an aşa luptarăm, Murirăm mulţi, dar cîştigarăm; Azi şi mai mulţi sîntem la număr Cot lingă cot, umăr la umăr.
Iar versurile-mi de-or să cadă în lupta grea, cînt după cînt, Va rămînea măcar un rînd, Sa-mi fluture drapelu-n vînt, L,a a victoriei paradă,
Drapel ce n-a căzut nicicînd!
OŞTEANUL
Es« ochiul ţării, braţul ei de fier, Un colţ din plaiul ei îl ai în pază. Cunoşti şi ştii — doar eşti un grănicer Că tu aicea stînd, alţii lucrează.
Ştiindu-te şi ei, mai harnic ară.
Mai mult cărbune-n abataj doboară, Mai deasă-i şarja de oţel, mai mult Curent produc turbinele-n tumult.
195
Eşti ochiul ţării, braţul ei de fier,
Un colţ din plaiul ei îl ai în paza, —
Fiind aşa, isteţul pionier
Mai mult învăţ cuprinde-n mintea-i trează.
Iar fata de la care tu păstrezi în buzunarul de la piept o poză, Gîndindu-se la tine — parc-o vezi! — Mai aprig strînge snopii la batoză.
Oşteanule! Ce mîndru sînt de tine Şi eu poetul zilelor de-acum.
Cînd văd în marş infanterişti, îmi vine Să murmur doine cătăneşti pe drum.
în pasul meu simt ritmuri ostăşeşti,
Aş vrea să execut comandă nouă.
Aş vrea, tu goarnă-n zori să mă trezeşti, Să-mi rîzi în faţă, cîmpule cu rouă!
196
Pe vremea mea, am fost şi eu soldat, Bocancul rupt zolgâ noroaie grele; Boieri, moşii aveam de apărat, Poporul să nu de ie peste ele.
Ce bine-i apărarăm, e vădit... Poporul, noi, tăiarăm vad dreptăţii, Cînd tunul a bătut din răsărit Pa domnii mari în porţile cetăţii.
— De-ar vrea cumva, de-ar încerca vr’odată Să vie lotrii iarăşi într-acoace,
Mi-aş pune-n ladă bătrîneţea toată,
Şi un soldat, de-acesta nou, m-aş face.
Oşteanule! ce mîndru sînt de tine, Infanterist, tanchist ori grănicer, Matroz, aviator, tunar — vezi bine! — Eşti ochiul ţării, braţul ei de fier!
197
BUCURIA DE-A TRĂI...
B ucuria de-a trai, ca rîul
între ţărmuri largi, pe şes, mi-e calmă
Cîntul, — boare ce adie griul,
Dorul, — gîză ce o ţin în palmă.
Iar deasupra, vultur în azur, Zboară-n rotogoale cugetarea, Trează cercetînd jur împrejur Şi departe-n adîncime zarea.
198
Ştiu că veacul nu-mi e fără capăt, Că-ntr-o zi ca orice astru scapăt Şi ca orice frunză cad din pom Şi că plec de-aici ca orice om.
însă faptul c-am trăit, c-am fost, Nimenea nu poate să mi-1 ieie. Moartea-n mine s-a izbit de-un rost, Noaptea am rănit-o c-o scînteie.
Nu e mult, dar am venit din mulţi Cu fiori de viaţă milenară.
Cînd prin veşnicie stai s-asculţi, Simţi că sînt fiori ce n-au să piară.
Şi am pus hotar spre suferinţă,
Strajă la hotar cu prisosinţă,
Căci ni-i vrerea vieţii turn de pază, Iar în turn cei ce muncesc veghează.
CÎNTAREA DIN URMĂ
Nu joc de flacără albastră Arzînd ciudat în pustnicie,
Ci foc aprins pe-naltă creastă Am vrut cîntarea mea să fie!
Şi-a fost. Comori închipuite Eu n-am vestit cu glasul tainic; în inimile oţelite Căutai temeiul vieţii trainic.
200
Şi-n noaptea-aceasta-n două ruptă De braţul luptelor ce-au fost, Cîntarea mea cu duh de luptă Avut-a, negreşit, un rost.
în versul meu şi azi mai sună, Chiar dacă-i vesel, zvon de coasă; Mînia noastră cea străbună Mai stăruie-n vorba aleasă.
Dar nu-i nimic. Aşa e bine,
Să sune chiot printre stînci,
Cit cîntă bufniţi pe ruine,
Cit ne pîndesc duşmani pe brînci.
Va fi odată numai cîntec De bucurie-n astă lume,
De vom izbi duşmanii-n pîntec, Să nu rămîie nici de nume.
201
Azi însă coarda grăitoare în bici se schimbă cîteodată, Să-i deie lumii care moare, Precum ea merită, răsplată.
Nu voi cînta prohod pe harpe înlăcrimat la catafalc,
Căci şarpe-i cel ce moare, şarpe, Şi va muşca dacă nu-1 calc.
Ne ştim de mult, e lupta veche, Din veac în veac din an în an; E şarpele ce puie streche,
Eovit de Iorgu Iorgovan.
Se zbate crunt negrul balaur Pe frunze galbene, roşcate, — Se zbate pe-un morman de aur Şi pe bancnote-nsîngerate.
202
Se mai ridică, se avîntă, Scuipînd veninul prin măsele, Dar fiii omului împlîntă în trupu-i gras cuţite grele.
în ochii-i, roşu se năzare Şi nu-şi dă seama: de turbare, Ori vin aievea mîndre-n soare Păduri de steaguri foşnitoare?
Vrea ajutor, îşi cată slugă, Se simte încolţit de viu.
Să fugă? Unde să mai fugă? Bîrlogul lui va fi-n sicriu.
— Eu una vreau: peste coşciugul Acestei otrăvite fiare,
Brăzdeze versul meu ca plugul Cîntîndu-i ultima cîntare!
203
STEMA ŢĂRII
m cunoscut ce nu vor mai cunoaşte Aceia ce în urma mea s-or naşte,
Căci am trăit cînd se sfărmau cătuşe, Cînd se făceau împărăţii cenuşe,
Iar altele să le mai ieie locul N-au mai avut nicicînd, nicicum norocul. Pierea cînd ici, cînd colo, cîte-un rege, îl jeluiau curtenii — se-nţelege —
Ci n-a plîns lacrimi după domnitor Din inimă vr’odată vr’un popor.
204
Dar s-a-ntîmplat să-l pună chiar pe goană, Călcînd în tină muceda-i coroană.
Steme piereau; vedeam cum brusc dispare Vr’un şarpe, vultur, leu, ori alte fiare.
Şi steme noi suiră-n locul gol,
Cu spice, brazi, şi sonde de petrol...
— Aşa s-a petrecut la noi, prieteni.
Azi peste munţi împăduriţi cu cetini Răsare mîndru soarele, iar lîngă Bătrînii munţi, crescînd în partea stingă, O sondă de petrol vesteşte cum că Izvorul vieţii noastre e în muncă.
Jur împrejur cununa cea de spice De piue spune şi de trai ferice.
Iar colo-n vîrful stemei noastre, iată,
O stea de purpur mîndră se arată.
*
Am cunoscut ce nu vor mai cunoaşte Aceia ce în urma mea s-or naşte.
Părtaşi n-au fost la anii noştri maşteri, Dar bucuria-acestei mîndre naşteri Ni-i dată nouă, celora de azi.
205
Ea şterge multe urme de necaz.
Stea nouă, rază nouă de lumină,
Ea răsăritul tău fruntea-mi se-nclină. Eumină din lumina lui Octombre,
Tu ne vesteşti că omul muncii om e Şi e stăpîn în ţara-i fără sclavi,
Pe vatra-i unde n-au loc cei trîndavi, în casa-i unde lacomii şi furii N-or jefui mai mult şi n-or să fure, în ţara unde dragostea de muncă E cea mai sfîntă-a omului poruncă.
★
Stea nouă, rază nouă de lumină,
Ea răsăritul tău fruntea-mi se-nclină, Căci tu eşti răsăritul ţării mele, în era cînd se-nalţă roşii stele.
SLAVĂ
O tiu drumul meu, dar important e îîu cînd şi cum se va sfîrşi,
Ci pe spinarea grelei pante Mereu în frunte a sui.
Hai, tineret, şi ne-om întrece! Cu voi mi-e drag acest suiş. De-aj unge la izvorul rece Unul din voi, — nu cat pieziş.
207
Şi n-am să rup cu lăcomie Întîiul edelvais brumos —
Nu-mi trebuie podoabe mie, N-am fost nicicînd un om fălos.
— Să fie fala-a cui se cade,
A celor ce-au pierit în lupte,
Ca din truditele noroade Duşmani să nu se mai înfrupte.
A celor ce-au purtat făclia Şi flamura dreptăţii noastre,
Să fie-a noastră casa, glia Şi slobozi noi sub zări albastre.
— Să fie fala-a cui se cade, A celor ce-nfrăţiţi cu noi Tirani au dumicat în spade, Să pună capăt la nevoi.
208
14
A celor ce pe Criş, pe Someş, în drumul lor către Berlin,
Cu drag te-au învăţat că om eşti, Şi nu-i drept să trăieşti în chin.
— Să fie fala-a cui se cade,
A celor ce-au făcut luptînd Ca ţara domni să n-o mai prade, Să nu mai fie robi nicicînd.
A celor ce-i nu mim doar simplu Cu-acest cuvînt măreţ: Partid! A celor ce subjugă timpul Şi porţi vieţii noi deschid.
— Să fie fala-a cui se cade,
A celor ce muncesc, vezi bine,
A omului ce-aduce roade Din cîmp, din mină, din uzine.
A celor ce dau pînea, vinul, Cărbunele, petrolul, sarea, Oţelul, cînepa şi inul,
Şi ţării noastre apărarea.
Iar nouă, tineri sau bătrîni, Fremătători ca o dumbravă, Destul ni-i că ni-i dată-n mini, Ca s-o cîntăm, a vremii slavă!
14*
SĂ NU DAI LIBERTATEA PE NIMIC
Nu ţin să mă măsor în drum cu nime, Să mă topesc îmi place în mulţime,
Şi pană de nu port la pălărie,
E numa-aşa ca pizmă să nu fie.
Iar de m-aude cineva cîntînd,
Nu-i decît doina inimii de rînd,
Pe vremi cîntată de haiducii aprigi, Cîntată azi de lucrători în fabrici.
211
Şi doina s-a schimbat, — nu mult, atît Să nu tînjească viaţa de urît,
Să fie cinste a trăi din muncă Şi pînea, vinul pentru toţi s-ajungă.
L,a orice rele cîntecul nu-i leac.
Şi totuşi răsăritul ăstui veac în cîntec s-a vestit de mai ’nainte Cu fericirea muncii ţel fierbinte.
S-a căţărat pe stînci cîntarea mea Şi-a smuls aripa din cătuşa grea, Ci iată azi de-aicea de pe culme Din viitor miresme tari adulmec.
Ca Moise poate m-oi opri pe loc, Dar am avut şi cel mai sfînt noroc, Să văd că după două mii de ani E slobod neamul ăsta de sărmaţii.
212
De-ar fi să mi se-mpletecească pasul, Să amurgesc pe drum, să-mi vie ceasul, Atît aş vrea doar ţării să-i mai strig: Să nu dai libertatea pe nimic!
Iar dac-ar fi cîndva din nou s-o piardă, Ar prinde groapa-n care zac să ardă Şi aş ieşi cu paloşul afară,
Să-ţi apăr libertatea, scumpă ţară!
IUBITO, NU MAI SÎNTEM TINERI...
I ubito, nu mai sîntem tineri, Iar de căutăm în calendar,
Ea tine-i joi, la mine-i vineri, Ai părul nins, am părul rar.
Ah, unde-i neaua de-astă-iarnă Şi unde-i faţa ta de nea? Prind frunze galbene să cearnă în calea ta, în calea mea.
214
Suflînd în trîmbiţi de aramă Se duc pe stradă pionieri —
Cu jale de a nu fi mamă —
Te uiţi, — eşti numai mîngîieri.
Nu lăcrima, durerea crudă îngroap-o-n inimă adînc;
Noi legănăm, muncind cu trudă, Pe toţi copiii care plîng.
FĂRĂ RĂGAZ
Ţîrziu, cînd ziua şi-a-mplinit chemarea Şi-afară-i noapte neagră cum e duda, în ochii tăi îmi odihnesc eu truda,
Cum, liniştită, între maluri marea.
Şi totuşi parcă simt în ei mustrarea Ce inima ţi-o spune-ncet, zăluda,
Că n-avem pentru noi răgaz, — şi ciuda Ţi-aruncă peste faţă încruntarea.
216
Hai, fata mea, nu fi aşa mîhnită! Doar ştii şi tu că fiecare oră,
Că fiece minut, orice clipită,
Vestind cu voce caldă şi sonoră O nouă greutate biruită,
E tihnă-n comunista auroră.
EU ŞTIU CĂ PĂRUT ŢI-I CĂRUNT...
F
*—■'u ştiu că părul ţi-i cărunt, Dar mie-mi pare nins de floare. Şi-n faţa noastră încă sunt Atîtea primăveri cu soare!
De-aceea, vezi, eu nu-s de-acord Să spunem bun-rămas vieţii — Trecutul nostru dacă-i mort,
Pe noi nu ne-au cuprins nămeţii.
218
Iubito, eu mai am de gînd, în forfota din ţara-ntreagă,
Pe şantiere colindînd
Să-ţi mai repet că tu-mi eşti dragă.
1
ÎN MINE CINE DĂ, EOVEŞTE-N TINE...
Jn mine cine dă, loveşte-n tine,
Iar de te calcă cineva-n picioare,
Pe mine mă striveşte şi mă doare, — Uniţi sîntem pe viaţă-n rău şi-n bine.
Soţia mea! Nici moartea, că e moarte, Nu va putea să-ntunece vr'odată Prietenia noastră luminată Şi geamănă ca două foi în carte.
220
ADUCE ANOTIMPUL...
Ă
* »- duce anotimpul noi lumini Trecute prin frunzişul dînd în toamnă, Le joacă pe roditele grădini Şi inima la bucurii o-ndeamnă.
Iubito! hai pe dealul unde via Desface sînii ei de boabă coarnă. Ne-mbie busuioaca, razachia Şi piersicii de roadă se răstoarnă.
221
Din crengi de viţă să-mpletim cununi Pe fruntea noastră-ades îngîndurată Şi să cîntăm voioşi de anii buni Ce-au răsărit din jalea de-altădată.
Ştim bine noi că greul n-a pierit.
Se vrea hapsînul domn iar domn pe cramă, Dar lucrătorii viei au muncit Şi nu o dau-napoi, de bună seamă!
Priveşte-acest copil de muncitor,
Mînjit cu struguri pînă la urechi! Aşa-i că botu-i gras şi zîmbitor Nicicînd n-ar mai ierta stăpînii vechi?
DIN CENUŞIA VÎRSTĂ
A m împlinit ani patruzeci şi şase Mulţi înainte, dar mai mulţi-napoi.. Şi totuşi fi-vor zilele frumoase De mergem noi alături amîndoi.
De mergem noi alături şi-mpreună, Iubito, nu-i aşa? va fi frumos; De-o fi senin ori de va fi furtună, Noi steagul vieţii nu-1 tîrîm pe jos.
223
Noi steagul vieţii-1 ducem înălţîndu-1,
Prin anii slobozi, încă grei acum;
Dar ne uneşte-n inimi fapta, gîndul, Pe-acelaşi drum, pe-al muncii rodnic drum.
Pe-acelaşi drum ne-am întîlnit pe vremuri, Partînd garoafa roşie la piept.
Şi am ajuns, cînd ne-au lovit blestemuri, Tu mai cuminte, eu mai înţelept.
Dar nu-i aşa, iubito? de-ar fi iară Nevoie prin prăpăd a birui,
Din cenuşia vîrstă, foc şi pară, Ca-nflăcărata Phoenix am ţîşni!
Că prea sîntem noi una cu aceia,
Ce sus pe culmea vieţii fără moarte, Din sîngele lor au iscat scînteia Cu raze răzbătînd tot mai departe.
DF-OI TRAI...
D
■*—'e-oi trăi trei cincinale,
C-o fi tihnă ori tumult, Rumuri mari şi geniale Poate n-am să scriu mai mult.
Focul inimii cu anii, Orice-am zice, mai domolu-i; Ţi se scorburesc castanii, Creierul de vis mai golu-i.
15 — Beniuc, versuri II
225
Unia încep să zică:
Ăsta nu mai moare-o dată ? ! Iară cei ce-ţi poartă pică Mai îţi cată cîte-o pată.
Mie însumi mi se pare Că încep să mă repet Şi, cum ştie fiecare, Cin’ repetă nu-i poet.
Dar de-o fi cumva să dăinui încă pin’ la comunism,
(Şi-aş dori! — de ce s-o tăinui?) N-aş boli de pesimism.
Nu că-s fără seamăn vesel, — Asta mi se-ntîmplă rar,
Cînd mai sorb încet un mesei Din licoarea de Cotnar.
226
15*
Totuşi viaţa cum se schimbă, Omul cum se-nalţă-mi place! Şi vorbind pe-a vremii limbă, Vreau să mai trăiesc şi-n pace
Am văzut destulă ceartă Şi războaie, şi gîlceavă — Dar văzui şi-a vremii poartă Către secole de slavă.
Targa poartă cu canaturi Către viaţă, către soare, Dată voiniceşte-n laturi Ca să treacă-ntregi popoare!
Şi poporul nostru trece Chiar acum în prag de eră — Poţi să stai la toate rece Şi străin ca o himeră?
227
în aceste cincinale,
C-o fi tihnă ori tumult, Lucruri mari şi geniale Poate n-am să scriu mai mult.
Dar o seamă de cuvinte, Marşuri, cîntece, lozinci Voi mai seri de-acum’nainte Pentru-un veac ori pentru cinci.
FRAGA
F . .
A raga roşie şi coaptă, Inimă cît un cercel,
Pe tulpina ei aşteaptă Printre ierburi fel de fel.
Vine oare s-o culeagă, Gingaşă şi delicată Ca o floare, mina dragă. Mina dragostei de fată?
229
Ori veni-va, ca să-nghită Fraga dulce şi plăpîndă, Cioc de pasăre flămîndă, Repezită şi grăbită ?
Poate fierul scutura-va Mica inimă pe jos, Cînd se va cosi otava Sub un soare luminos?
Oricum o să fie, însă, Din atîtea semincioare Cîte-n miezu-i fraga are, Va rămîne o sămînţă!
Printre ierburi fel de fel Pe tulpina ei aşteaptă Fraga roşie şi coaptă, Inimă cît un cercel.
STRĂBUNUL
F
1 întîni cu ciutură, cirezi şi birişi; Alături măgura cu lotri hirişi.
Cînd descindeau la crîşmă, să petreacă, Grofimea tremura ehei! o leacă...
Era şi un străbun de-al meu, un răzvrătit -Ce cu lotrimea s-a fost înfrăţit.
La masă, îşi culca fruntea fierbinte pe bardă Pînă ce începea barda să ardă.
231
în bărbăteasca-i voce, cînd cînta, întregul codru mi se legăna Cu vifor strecurat prin frunza deasă — Mai adu vin, frumoasă crîşmăreasă!
Iar cînd plecau pe caii iuţi prin pustă., Cîmpia le părea că-i prea îngustă;
De faima lor meleagul era plin Din Munţii Apuseni la Seghedin.
Cătane-mpărăteşti i-au prins apoi, I-au dus legaţi în lanţuri cîte doi, Şi domni i-au judecat, i-au osîndit Şi-n temniţele grele-au putrezit.
Un unchi mi-a povestit de-acel străbun Pe care-1 socoteau niţel nebun,
Iar faptele-i — ruşine pentru neam. Dar, pîn’la urmă, ne-apucam, doineam,
232
Cu unchiul împreună, după cum îşi amintea că a doinit şi-acel străbun. Erau frîuturi de cîntec, viaţă, moarte, Ca hîrburile unei oale sparte.
Şi strănepotul printre hîrburi se juca, Le aduna, le potrivea şi le suna,
Pînă ce, din joc, pornea haiduc,
Pe băţ în goană, spre păduri — năuc!
NU MĂ ŢIN ÎN ŞEA FĂLOS...
N
u mă ţin în şea fălos, Pot să umblu şi pe jos.
Dar şi fără de Pegas Eu de cîntec nu mă las. Ăsta mi-i în lume felul, Pîinea, vinul, soarta, ţelul. Poate nu-s în multe spornic, Dar în cîntec sînt statornic. Sînt statornic în iubire Şi-n a patriei cinstire.
234
Căci de lumea muncitoare Şi de glia strămoşească Nu-i putere pe sub soare Cîndva să mă despărţească. Dealul veacului cînd urcu-1, Poate mi se-ndoaie murgul.
Se îndoaie, dar tot urcă,
Ivac sudori pe el să curgă!
Şi nechează Dticipalul De răsună valea, dealul. Mocănesc îmi e cuvîntul,
Dar se-ntrece-n zbor cu vîntul De la Dunăre la munte Şi-a făcut în inimi punte.
Iar de strig ceva mai tare Trece şi peste hotare.
INSECTE
Să zboare poate orişice păduche,
De stă pitit în aripi de condor;
Dar eu prefer să urc trudind pe muche Degît să fiu păduche zburător.
236
DIN CIMITIR
B ătrînul cimitir dărăpănat Adăposteşte pe părinţii mei.
Crucea bunicului de mult s-a dărîmat, Printre morminte pasc în tihnă miei.
Peste cuvintele săpate-n piatră Ploaia şi vîntul scriu încet: uitare... în sat, departe, cîte-un cîne latră,
Iar Crişul se tîrăşte şerpuind în soare.
237
Fratele meu cu pasul rar măsoară,
Pe cînd o să murim, loc celor ce trăim Crengi grele cu prune de vară S-apleacă peste gard din ţintirim.
Două căpşuni tîrzii de pe mormînt.
A rupt mina surorii şi le-mparte;
Soţia mea le ia fără cuvînt,
Prin pomi citeşte vîntul ca-ntr-o carte.
Batoza se aude duduind,
Răzbate pîn-aici cîntecul muncii,
Iar vîntu-aduce glasuri de argint De unde goi la scaldă strigă pruncii.
Pe mirişti joacă aerul fierbinte, Acolo-i şi pămîntul nostru undeva Cu buruienoasele-i răzoare mai'nainte, Cînd lumea nu se întovărăşea.
238
Mă uit la crucea de la capul tatii Ce braţe-ar sufulca el ca să are Aceste mirişti încă nearate,
Aceste mirişti mari, fără răzoare!
S-O MOHORî ODATĂ..
C
w-'-o mohorî odată ziua mea,
Ca zmeura va curge asfinţitul,
Pe văi s-o-ntinde giulgi de pîclă grea, în soare va fi scormonit cuţitul.
Atunci vor spune toţi c-am fost proroc, Că drept am prorocit eu despre mine, Dar eu voi crede cel mai sfînt noroc, Iubito, că vei fi tu lingă mine.
240
S-o clătina greu capul meu pe umeri,
Va geme-n el tot ce-am visat vr’odată;
Un veac de-ai sta, tot n-ai să poţi să numeri Această bogăţie minunată.
Ce visuri vor veni — fluturi de noapte — Da vâlvătaia mândrului meu creier, în juru-mi sta-vor lanurile coapte, Chemindu-mă să secer, să le treier.
Aşa-i c-am fost pe vremuri bun cosaş? Ce brazde aurii lăsam in urmă!
Dar iată braţul cade nărăvaş, Trunchiul s-apleacă, pasul se curmă.
îmi pare rău că-i dat să fie-aşa. Dar asta-i dat aşa să se Întâmple. Pegasul, fără călăreţ in şea,
Cu nechezatul său văzduhu-1 Împle.
241
N-am să vă cînt, mai mult n-am să vă cînt, Voi timpuri ce veniţi mari şi senine —
S-o ridica movila de pămînt Şi s-o surpa pe urmă peste mine.
Poporul meu, ţinea-mă-vei tu minte?
Ori fericit sub raza noii vremi,
Pe cei ce suferiră înainte
Nici chiar în gînd mai mult n-ai să-irechemi?
Să fie-aşa,dacă vei fi ferice!
Şi trebuie să fii, căci ai luptat. De-aceasta spune stema ta cu spice Şi mîndra stea ce-n vîrfu-i s-a-nălţat.
Cît despre mine, foşnet de rogoz Ori tîngâ de cocor pierdut în toamnă... Poate-un ţăran la dînsul în colhoz, ’Nainte de-a sorbi vinul din cană'
242
Cinstind cu alţii straşnica recoltă, Un strop sub masa va turna gîndind Ua cei apuşi. Străbuna mea revoltă Atunci în căni va spumega zîmbind.
16»
FULGERE ŞI STELE
C 8. fulgeri, pana mea, ori scaperi stele, Nu-mi pasă mie, n-are ce să-mi pese.
Pot fi şi stele cîntecele mele Şi fulgere ce urme n-o să lese.
Dar de e stea, să fie stea polară Ce-arată drum spre căutatul port; De-i fulger, să topească-n foc şi pară Tot ce e putred şi uscat şi mort!
244
OASPEŢI
A
vea Pegasul meu ovăs,
Eu nu aveam vr’un jjf, vr'un păs, Mă linişteam, mă-ngrăşasem, Aveam şi ceas şi portofel;
Cît de Parnas, îl cam uitasem Şi nu-1 mai cercetam de fel.
Iar Muzelor de ani de zile Nici ilustrate nu le-am scris, De poate-au spus aste copile: „Cu ăsta, fetelor, s-a zis!“
245
Nu conteneam să mă răped Pe drum de ţară în buiestru; Mai tinerii-mi spuneau maestru Şi-aproape că-mi venea să-i cred.
Tăceam popas la cîte-un dîmb, Ori la fîntînile cu ciuturi, Priveam de sub căciulă strîmb: Să fug eu oare după fluturi?
Dar la umbriţa de stejar Simţeam cum somnul blînd mă fură Şi-n vis călătoream hoinar...
Şi mă trezeam în bătătură.
Mi-am tuns de patimi grele viaţa, De lacrimi ochii mi i-am şters Şi-am poruncit: „Din orice vers Să piară moartea, jalea, greaţa!
246
Să vie pofta de mîncare Şi vulturii pe cap cu glugă Şi cu lănţuguri la picioare Să nu mai zboare, să nu fugă!“
Am poruncit şi-am dat la oaspeţi Din heleştaie păstrăvi proaspeţi Şi drept vînaturi pădureţe —
Tot ce-ndopasem în coteţe!
Poftit-am oameni noi din fabrici, Voiam să-i văd la masă aprigi Şi să-i cinstesc cu vin de viţă,
Să cadă toţi sub masă criţă.
Pe vremuri ăstora-n ascuns Trimisu-le-am vînat de codru — Eram pe-atuncea mare lotru — Şi le-a plăcut, cum ştiu, de-ajuns.
247
— Ia să vedem, acum, în tihnă, Aici, la casa de odihnă,
Cum le-o plăcea, cum le-o părea Mîncarea, băutura mea!
— Bucatele, orice s-ar spune,
Nu-s fără gust, ba chiar sînt bune; Dar, nu te supăra pe noi,
Miroase peştii a noroi.
Şi prepeliţa, deşi-i grasă,
A fost crescută lîngă casă, Găină e... Vezi, ne-ar plăcea Vînat mai rar la dumneata.
Decît o raţă pe curechi,
Un cerb mai mult o să ne placă, Şi-un vin de-acela straşnic, vechi, Nu din cristal, ci din bărdacă.
248
Tovarăşe Mihai Beniuc, Printre poeţi bătrîn haiduc, Ce-ar fi cu flinta pe spinare Să pleci doinind la vînătoare
Că ştii pădurea şi poteca Mai bine decît biblioteca, Cunoşti viaţa, lupta, focul, Şi-acolo ţi-este rostul, locul!
PROMETEU
s
‘“oare, din lumina ta Cine toarce ca din caier Firul razelor în aer Şi mi-1 ţese-n şes tafta ?
Cine ziua mi-o destramă Şi-o mototoleşte-apoi Ca pe-un giulgiu peste noi De cenuşă şi de scamă?
250
Te-a-ntrebat cu frică omul Şi-a cerut la stele sfat. Dar stătea nescuturat Cu cercei de aur pomul.
Ani, milenii şi milenii, Scursu-se-vor fi aşa. Omu-n vis vedea în şea Coborînd cu torţe genii.
N-au venit, n-au coborît. Frig era şi beznă, beznă. Sta visarea cu o gleznă Prinsă-n glod şi în urît.
Poate-n ciudă şi turbare A izbit piatră de piatră Omul şi-a ţîşnit pe vatră Şi în inimi zare^mare.
ÎN MINE, TATĂ, TU MERGI MAI DEPARTE...
In mine, tată, tu mergi mai departe, Precum bunicu-n tine se ducea.
Noi am scăpat ce-a fost mai bun de moarte Şi duc’nainte moştenirea ta.
E moştenirea noastră seculară: Revolta ţărănească, focul ei,
Ce s-a schimbat acum întîia oară în sfînta libertate, cu temei.
252
E focul de pe crestele străbune în şarjele rapide de oţel,
Acelaşi foc ţîşneşte din cărbune, Din braţul ce despică un tunel.
Prin ochii mei priveşte, dragă tată,
La harnicii-ţi urmaşi muncind în toz — Aşa-i că viaţa nu-i ca altădată?
Iar traiul se-nfiripă mai frumos.
Desigur, mai avem de ce ne plînge,
Dar nu ne plîngem! ştim unde să dăm. Ce n-am putut în vremi avea prin sînge, Dreptatea prin partid o căpătăm.
Şi dacă am eu, tată, vr’o durere,
E că nu poţi nici tu, nici toţi străbunii Măcar să vă uitaţi, aşa-n tăcere,
Cîte rodiră, hei, paşii furtunii.
Furtuna celor ce-au trudit ca voi Şi plămădiră vremurile noi!
i
253
MĂRUE DE DÎNGĂ DRUM
S
int măr de lîngă drum şi fără gard. Ea mine-n ramuri poame roşii ard. Drumeţule, să iei fără sfială,
Căci n-ai să dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam*____
Adu-1 ţărînei ce sub mine-o am.
E ţara ce pe sinul ei ne ţine, Hrănindu-ne pe tine şi pe mine.
Cînd se-ncălzeşte-n primăveri sub soare, în mine simt puzderie de floare,
254
Iar vara, adăpat din sucu-i sfînt,
Cu crengile mă-ndoi pînă-n pămînt, în semn de prea adîncă plecăciune,
De tot ce-aş vrea să-i spun şi nu ştiu spune, în toamnă, cînd pe creangă măr de^măru-i, Da pămînteni cu dragoste mă dărui.
Cînd au pornit podoabele-mi să cadă Şi vine blana groasă de zăpadă,
Eu strîng vîrtos în rădăcini pămîntul Să nu mă smulgă din temeiuri vîntul.
Şi an de an mi-i rodul mai bogat,
Şi an de an mai gata sînt de dat.
Mi-s dragi copiii legănaţi în ramuri,
Da gît cu mici bucăţi din sfinte flamuri. Şi dragi îmi sînt şi fetele fecioare Umblînd prin crengi cu dalbele picioare, Cu poala şi cu sinul plin de mere, Rîzînd îmbujorate de plăcere.
Atunci mai uit pe-aceia care-au dat Cu pietre-n rămurişul meu rotat,
255
Şi-mi amintesc cum astă-primăvară Iyîngă tulpina-mi doi se sărutară, Iar la plecare, el cu bucurie Şi-a pus cîntînd o floare-n pălărie.
Sînt măr de lingă drum şi fără gard. Ea mine-n ramuri poame roşii ard. Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai să dai la nimeni socoteală. Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam, Adu-1 ţărînei ce sub mine-o am.
E ţara ce pe sinul ei ne ţine, Hrănindu-ne, pe tine şi pe mine.
ÎN
FRUNTE
COMUNIŞTII
Poem—1954
17 — Beniuc, versuri II


ÎNCHINARE
13 in luminosul prag de praznic Al luptelor de trei decenii, Ascult răzbind prin anii crînceni Adine răsunetul sirenii.
Sirena Griviţei răsună,
Vuind ea vine de departe —
E glas al ne’ntreruptei lupte, Al luptei noastre fără moarte,
17*
259
— Eroi ce rumenirăţi zorii Victoriilor proletare în ţara ce gemea robită, Azi vouă vă închin cîntare!
Nu caut vorbe iscusite,
Nevoie nu e să vă laud: Cuvinte pe măsura luptei Ce-aţi dus-o voi zadarnic caut.
Din ea crîmpeie doar voi prinde Şi le-oi cuprinde în cuvînt — în faţa jertfei voastre, însă,
Eu mă aplec pînă-n pămînt.
Şi totuşi jinduiesc_cuvîntul, Cuvîntul-vrajă, să recheme Făptura celor din cenuşă Şi să-i aducă iar în vreme.
260
— O! de-aţi vedea o clipă barem Cum visul vostru se încheagă, Cum ce visa pe-atunci partidul Se-ntruchipează-n ţara-ntreagă!
Şi să vedeţi în fruntea luptei Pe-aceia ce în treize’ş’trei Au fost stegarii luptei voastre, Cînd înfruntarăţi pe mişei.
Aud cuvintele-n cadenţă, în grele ritmuri, rînd pe rînd, Sosind ca stoluri primăvara, Foşnind din aripi şi cîntînd.
E-n zvonul lor răstriştea veche Şi setea nouă de-a zidi,
De-a pune nou temei vieţii, De-a-nainta, de-a birui!
261
’Nălţimile de voi visate Şi comunismul, culmea vieţii, Lumini răsfrîng pe faţa noastră, Ne cheamă-n faptul dimineţii.
GRIVIŢA
C utremură văzduhul, cheamă Sirena Griviţei la luptă, Prelung răsună-ntr-una, sună Chemarea ei neîntreruptă.
Maşinile-au tăcut, nu mişcă; Funinginea domol se lasă, — Un om cu-un deget scrie Grevă în praful aşezat pe masă.
263
Maşini şi roţi cu dinţi, şuruburi, Curent electric, aburi, forţă, Căzut-a, parcă, peste ele,
Cu focu-n jos, a morţii torţă.
Cu mîinile încrucişate Se uită muncitorii crunt —
Ce sînt maşinile acestea,
Atunci cînd muncitori nu sunt?
Să vină domnii, dacă vor,
Cu laba leneşă şi grasă,
Şi vom vedea dacă cîştigul Din strung şi menghini o să iasă.
Cînd greul vremii pe săraci,
Pe muncitori mai greu s-abate. Ca să-i apleci şi mai spre ţărnâ, Tu le mai pui poveri îu spate.
264
Şi încă una, încă una!
Ce-ţi pasă ţie că nu-i pîine, Că omului îi crapă capul De grija groaznicului mîine?
Tu punga ta ţi-o îngrijeşti,
Ca nu cumva să facă creţuri;
Şi mai ciunteşti din pîinea noastră, Să-ţi creşti cămara cu dulceţuri.
Vedem, — s-a-mpotmolit căruţa Capitalismului în tină.
Nu merg afacerile voastre.
Dar oare noi sîntem de vină?
Fiica lumii voastre — criza —
Vă pune gheare le-n gîtlej,
Sînt crahuri la New York, la Londra, Iar voi îl arestaţi pe Dej!
265
A! nu vă place că partidul Da luptă cu temei ne-nvaţă, Ca duşmanilor, fără milă,
De smulge masca de pe faţă.
Vă temeţi că puterea noastră, Aici la poale de Carpaţi, Viaţă liberă aduce —
De ce vă temeţi, nu scăpaţi!
în măreţia lui Octombre Din nouă sute şaptespre’ce Izvor e de viaţă nouă Ce viu din ţară-n ţară trece.
Şi-aici la noi e vatră bună,
E veche vatră de răscoale.
De mult străbat chemări la luptă Prin ani de trudă şi de jale.
266
S-aud cliemările lui Doja,
Dui Horea, Cloşca şi Crişan — De mult aşteaptă-această vatră Să-i vie-odată-un mare an.
Poporu-ntreg de mult aşteaptă O zi de mare sărbătoare,
Şi ziua va veni, ea vine Prin lupta clasei muncitoare!
*
Ştim crîncenele voastre visuri, Stăpînii voştri vor războaie, — Iar gîdea Hitler sîngerosul Cu barda muncitorii-i taie.
Vor colţii să-şi încerce, gheara, Vor iarăşi, care mai de care, Să-ntindă mrejele robiei Pe ţări şi mări, peste popoare,
26?
A Sovietelor Uniune Vă stă ca ghimpele în coaste. — E farul care nu se stinge Al păcii şi nădejdii noastre.
Nu vrem război. Vrem libertate. Vrem pîine pentru omul muncii, Vrem casa să ne fie casă,
Să crească-n veselie pruncii.
Ci gîndul vostru-i altul, iată-1: în baionete l-aţi adus,
Şi vă uitaţi la noi cu rînjet,
Şi ne-ntrebaţi ce-avem de spus.
Şi noi vă întrebăm pe voi: Visaţi cumva din nou Uupenii? — Fiţi, însă, cu luare-aminte Ce spune vuietul sirenii...
268
Şi dacă vreţi răspunsul nostru, Acesta-este, plin şi viu:
Noi vrem: Jos starea de asediu! Şi daţi-i drumul lui Gheorghiu!
păsaţi pe fraţii noştri slobozi! Ori credeţi că de nu-s aici, Puteţi izbi în noi cu cizma Ca-n muşinoiul de furnici ?
Amarnic vă-nşelaţi! Aici-s în inimă la noi cu toţii Aici sînt ceialalţi tovarăşi, Şi luptă să strivească hoţii.
Povind în ei, loviţi în noi, hoviţi în drepturile noastre, Ivoviţi în pruncul care suge, în viaţa nouă ce se naşte!
269
Şi cînd loviţi în ei s-aude Ta Iaşi, la Cluj, la Timişoara, Pe Valea Prahovei s-aude, S-aude peste-ntreagă ţara.
Căci în uzini şi pe ogoare Acelaşi gînd aripi desface:
Vrem drepturi pe măsura muncii, Nu vrem război. Vrem pace, pace!
*
„Tovarăşe, e mare foc Ta noi la Griviţa. E grevă!“ Cuvinte pline de viaţă,
Ca din pămînt în pom o sevă!
Rodeşte falnicul Octombre, Aduce vîntul dezrobirii Şi-aici, şi-aici unde de veacuri Tiranii viermuiesc şi zbirii!
270
I
îşi fac cu ochiul între ei Dulăii adunaţi cohortă.
Au ordine de sus: Să-i facă Pe-nchişi „scăpaţi de sub c' cDrta1.
Dar nu-i acuma timp de moarte, Acum cînd lupta a pornit;
Căci trebuie să meargă lupta, Duşmanul trebui’ biruit.
Aflară cei de la-nchisoare Ce vrea cu dînşii stăpînirea — Un gînd aveau: s-ajungă iute Afară, cît mai iute, ştirea.
Atuncea celor de afară De-au scris pe-o foaie de ţigară Ce pun la cale ticăloşii —
Şi freamăt s-a stîrnit în ţară!
271
Şoptiră frunzele-ntr-olaltă, Şoptiră undele pe ape,
Şopti pădurea, iarba, vîntul: „De sub escortă vor să-i scape!“
Vor să-i omoare, să-i omoare! Grăiră holdele cu freamăt. Vor să-i ucidă, să-i ucidă! Zvoni-n uzine ca un geamăt.
Şi s-a pornit din gură-n gură, Din om în om, cu glas mai tare, Cu glas mai tare, tot mai tare: Vor să-i omoare, să-i omoare!
îngălbeniră-atunci ca ceara Obraze Înde de călăi,
Văzînd cu spaimă cum partidul îşi apără pe fiii săi.
272
Pe fiii săi, pe fiii ţării,
Pe cei ce luptă pentru ea,
Pe cel ce viaţa ei a pus-o Mult mai presus de viaţa sa.
*
Către tribună muncitorii Cu fruntea sus vin rînduri-rînduri, Sînt şapte mii şi n-a fost unul, Nici unul să fi stat pe gînduri.
Sînt şapte mii şi toţi o vrere,
Sînt şapte mii şi mult mai mulţi, Acasă au soţii flâmînde,
Părinţi bolnavi, copii desculţi.
Sînt şapte mii şi mult mai mulţi, în mult mai mulţi arde speranţa, Şi hotărîrea de-a lupta —
- La Iaşi, la Cluj şi la Constanţa...
18
273
r
Sînt mult mai mulţi, grevişti sînt astăzi Pe Valea Prahovei. Oriunde Ei au tovarăşi. Cîţi sînt, însă,
Nu ştie nimenea răspunde.
în Franţa lui Thorez, în China,
Ea Hamburg, Boston ori Transvaal, Au pretutindenea tovarăşi,
Şi au tovarăşi în Ural.
Ea Moscova, pe Don, pe Volga — Cîţi sînt, e greu deodat-a spune, Căci sînt tovarăşi milioane Şi milioane în Uniune.
Tovarăşi sînt pe tot pămîntul Partidul este-n fruntea lor, Partidul e nădejdea vieţii,
E luptă, pîine, viitor.
274
J
18*
— De ce-i tot mai puţină pîine? De ce salariile scad?
De ce tot arestaţi tovarăşi Da Timişoara, la Arad?
Ca fluxul mării creşte, creşte învinuirea şi mînia.
— Va fi odată-nscăunată Dreptatea şi în Romînia!
E foc în inimi. Care geruri Ar mai putea să le îngheţe? Şi inimile ard văpaie, L,umina pîlpîie pe feţe.
Ascultă ţara şi poporul Şi palma aspră pumn s-adună — Doar ofiţerii-şi muşcă buza,
Că nu-i a bună, nu-i a bună.
275
Ascultă regele, miniştrii,
Şi-şi freacă fundul pe fotolii,
Şi-s măcinaţi sub ţeste chele De gînduri negre ca sobolii.
+
Soldatul nu vrea să ucidă Pe fraţii săi, să fie fiară!...
— Hei, domnilor boieri, nu-i glumă, Pe cit vedeţi, e rău în ţară.
Şi aţi văzut cum saci de pîine Şi mari pachete de tutun Greviştilor le-aduc tovarăşi? Nici ăsta nu e semn prea bun.
Dac-aţi ajunge la ananghe, Pe voi cine v-ar ajuta? Satana poate, ca s-ajungeţi Mai iute în puterea sa.
276
★
Cu paşi de plumb coboară seara, E rece aerul ceţos;
Nelinişte-n văzduh, în inimi, — Noroi, zăpadă e pe jos.
Prin cartier e forfoteală,
Pe uliţi tot mai mult popor, Soldaţii-n beznă-nGarcă arma...
Ce vor?... să tragă vor?... ce vor?...
Femei cu pruncii după ele Răzbesc ţipînd pîn’la uluci.
—	Bărbatului să-i spun o vorbă!...
—	Căţea! opreşte! un’te duci?!
Şi joacă biciul pe obraze,
Şi patul puştii crunt izbeşte în mame, rude şi neveste,
Bătrîni, surori... iar noaptea creşte,
277
■*
Un foc aprins-au muncitorii Şi stau acum în jurul lui. Să-ndoaie vrerea lor de luptă Nu-i forţă-n lumea asta, nu-i!
Şi mai aprind un foc, şi altul, Şi alte focuri după ele, Se-mpodobeşte noaptea neagră Cu stele roşii, stele, stele.
Un muncitor cu torţa-n mînă Se-ndreaptă spre ostaşi: — Măi fraţi Şi cade, prăbuşit de-un glonte Neaşteptat... Hei! cîini turbaţi!
Făclia arde şi arată Un ofiţer cu faţa cruntă;
El dă-ndărăt, cu arma-n mînă, Printre soldaţi să se ascundă.
278
Făclia arde. Gîlgîind Se scurge sînge cald în glod,
Doi ochi privesc sticloşi în noapte, Şi murmură văzduhul tot.
Sirena vuietă cu vaier, Sirena spune şi acuză,
Sirena cheamă, dă de veste, Ca muncitorii toţi s-auză.
Şi muncitorii stau mai dîrji,
Stau noaptea-ntreagă pînă-n zori, Ne’nduplecaţi de-ameninţare,
Stau şapte mii de muncitori.
Pătrunde frigul ca o gheară Şi intră-n carne, intră-n sînge, S-adună gîrbov omu-n haină Şi inima în piept se strînge.
279
Ci sus pe camioane stau Mitralierele de-aseară;
Călăii-s buhăiţi de ţuică;
Doar să-i asmuţi, şi au să sară...
*
...Au spart o poartă; dau năvală Cu baionetele la armă,
Lovesc, izbesc, omoară, taie, Zdrobesc înnebuniţi şi darmă.
Plîng pietrele, scrîşneşte fierul, Asudă zidurile sînge,
Uzina urlă de durere,
Dar muncitorul nu se plînge!
Cu spaima-n piept soldaţii umblă Şi ofiţerii plini de spaimă Ordonă moarte, moarte, moarte! Şi spumegă-ngroziţi şi-ngaimă...
280
Şi sună, sună lung sirena;
O sună-ntr-una-ntr-una Roaită — De unde sună? se întreabă De sînge-nnebunita haită.
Cu sînge e-mbibat pămîntul, E sînge-n tină, pe zăpadă, Maşinile înoată-n sînge,
Şi morţi continuă să cadă.
Sirena chiotă-n durere —
Deşi-i străpuns de baionetă Vasfc Roaită, ea mai sună, ~ El stă cu pumnul pe manetă.
Pe ochi îi cade o şuviţă,
Sub el genuchii-i se apleacă, — Sirena sună înainte Şi niciodată n-o să tacă!
281
— Pămînt cu slove sîngerate,
Cu buze arse te sărut,
Pui Horea-i sînt urmaşi, lui Tudor, Acei ce-aicea au căzut.
Sînt picături din steagul roşu Aceste slove-legămînt Că birui-va proletarul Şi comunismul pe pămînt!
JUDECATA
S-aude lanţ tîrît pe jos, Vin luptătorii în cătuşe, S-agită lumea, se frămîntă... Tăcere... se deschide-o uşă;
Şi intră unul cîte unul, încătuşaţi, cu fruntea sus, — Nu! cu sentinţe mincinoase Mîndria lor nu-i de răpus,.
283
Sînt mîndri, hotărîţi şi mulţi, Nebiruiţi şi mulţi la număr,
Şi strînşi în boxă lîng-olaltă Par zid, cum stau umăr la umăr.
Un zid în boxă, în zăbrele?
Un val gigant de ocean?
Giganţi ce-au fost legaţi în fiare De-un cîrd meschin, liliputan.
N-au izbutit piticii-n sînge S-omoare Griviţa cea mîndră — Acum cu legea lor încearcă Să o strivească sub osîndă.
Jandarmi în preajmă, baionete, Trufaş un comisar regal,
Dar pe sub pudra parfumată Obrazul i-1 ghiceşti: e pal.
284
Ascunsă-i frica-n uniformă,
Sub fir de aur şi butoni.
— Jandarm! să ţii tu acuzaţii: Să bată vor vitejii domni!
Privesc pe sub sprîncene domnii, Şi cit pot dînşii mai urît; îşi potrivesc la gît cravata, îi strînge nu ştiu ce de gît.
Scrîşnesc din dinţi. Au prins o seamă Din cei ce lumea vor s-o darme!
Sînt capii lor legaţi în lanţuri!
Da stînga şi la dreapta arme!
Sînt muncitori, pe cît se ştie,
Dar cînd încep ei să vorbească, Te-ntrebi la ce-nvăţaşi tu-n şcoală Atîta carte franţuzească?
285
Dar nu mai scapă ei acuma! îi ţine curtea marţială în gheara ei. Şi fundul ocnei îi va-nghiţi fără-ndoială!
în timp ce domnii şed şi schimbă Opinii care mai de care,
Stau muncitorii în tăcere Ş-aşteaptă toţi cu nerăbdare.
Aşteaptă să audă glasul, S-audă glasul vrerii lor,
Al vrerii crîncene de luptă, S-audă glas de muncitor.
Zvoneşte clopoţelu-n sală. Dosarele pe masă, stivă. Aceasta este ordonanţa, Precum s-a spus, definitivă.
286
Trei sute pagini de acuze!
Un veac de ani de închisoare! Şi cîtă ură şi prigoană în contra clasei muncitoare!
O zi citeşte grefierul, Citeşte patru zile-n şir, Asudă şi citeşte într-una Acuzele din păr în fir.
Citeşte, tot citeşte-ntr-una Din păr în fir, din fir în păr, Doar-doar o nimeri prin file Şi vr’un crîmpei de adevăr.
Dar nu stă-n pagini adevărul în mincinoasele dosare, — Din pieptul celor ce muncesc în viaţă adevărul sare.
287
— Noi ţurnătorii — spune unul — Muncim, trudim fără cîştig, Topind metal la grade-o mie, în timp ce-ai noştri mor de frig.
în timp ce-ai noştri nu au pline Şi degeră omul sărac,
Din banii ce ni-i fură, domnii S-au plictisit de cozonac.
— Prea spun aceştia multe cele — Constată domnul preşedinte — Răspundeţi numai la-ntrebare,
La ce vă-ntreb, de-acum’nainte!
E greu a înşfăca furtuna De coamă şi-a o pune-n hăţ — Voi ce-aţi'necat în sînge oameni Acuma vreţi şi judecăţi?
288
Cu ură stăpînită-n glas Pronunţă domnul preşedinte Un nume iar. S-aude lanţul, Apoi tăcere se întinde.
Tăcere e ca-ntr-o pădure Cînd stau deasupra nori de smoală Şi-ntîiul fulger se aşteaptă — Tăcere-i, de mormînt, în sală.
Cu grabă se privesc iar domnii, Uungindu-şi gîtul înainte; încet cu degetele joacă Pe masă palul preşedinte.
în sală muncitorii-aşteaptă, Bat inimile mai grăbite,
Căci focul Griviţei, nestinsul, începe-n inimi să palpite...
19
Benluc, versuri II
289
Tovarăşii din boxă tac,
Nici ochiul parcă nu clipeşte, Ca zidul stau umăr la umăr, Şi zidul, în tăcere, creşte.
Un om s-a ridicat. E aspră Figura lui. Privirea-i arde — S-a luminat deodată parcă,
Şi vezi departe, mai departe...
— Cînd înşiraţi atîtea texte De legi să-mi dovedească vina, Cînd vreţi cu vorbe iscusite Să-mpodobiţi noroiul, tina,
Eu să mă scutur de răspunderi Şi să m-ascund nu înţeleg.
Voi spune-n faţa tuturora Aicea gîndul meu întreg.
290
Voi spune-aşa, muncitoreşte, Şi cine-am fost şi cine sînt; Căci muncitorilor din sală Dator mă simt să le răspund.
N-am zece nume, cum se spune în ordonanţă. Cum să am?
Sînt simplu muncitor, se ştie, Un muncitor electrician.
De ce-aş avea eu zece nume,
Da ce-ar putea să-mi folosească? Se ştie doar că nume multe E-o calitate boierească.
Eu unul am, un singur nume,
Eu mă numesc numai Gheorghiu: Aşa-mi spun fraţii mei de muncă, Mă cheamă-aşa, aşa mă scriu.
19*
291
Sînt un fecior de om sărac,
De mic îndătinat cu munca;
Dar de la domni eu n-am primit Decît cu scrîşnete porunca.
Da. Mă durea văzînd ce greu e Acasă şi-n ateliere,
Creştea mizeria şi foamea — Salariul doar era-n scădere!
Mai-marii ne sacrificau, Viaţa ne-o sugeau din oase, Să nu atingă cumva criza Şi abdomenele lor grase.
Să aibă bani pentru-narmare — Procesul Skoda-i o dovadă! — Şi, pentru cei bogaţi, războiul Pe capul nostru iar să cadă.
292
Căci zăngăneşte Mussolini Şi Hitler sabia cu sînge!
A prins pecinginea fascistă Şi-aici la noi puroi a strînge.
Iar cei din Wall-Street fac cu ochiul Şi cu-mprumuturi îi îndoapă —
Ei dau c-o tainică nădejde,
Dar... mai vedea-vom unde crapă!
Noi ştim ce-i doare: e o ţară în care nu-i exploatare, în care-a biruit şi creşte Măreaţa clasă muncitoare.
Puteam să stăm noi, muncitorii, Cu braţele încrucişate,
Cînd ştim că apa morţii crunte în ţărmul nostru iar va bate?
293
Noi am cerut atît: unire!
Şi muncitorii-au înţeles.
E oare cumva de mirare Că ei spre luptă ne-au ales?
De unde tot avîntul tainic Şi-nvăţăturile-aceste?
Veţi fi aflat şi dumneavoastră, Sînt scrise doar în manifeste.
Ei! Da! Partidul e şi fi-va!
Căci el arată drum spre viaţă.
Da el, pe-ascuns, cu drag, cu sete Vin muncitorii şi învaţă.
Tot ce-am făcut e just, e drept. E dreaptă marea noastră luptă. De ani de temniţă, de lanţuri Ea n-o să fie întreruptă.
294
Aţi întrebat, dac-au strigat, în plină stare de asediu,
Ce voi striga din plin şi eu, Aici: „Jos starea de asediu!"
înnebuneşte clopoţelul Zvîcnit de domnul preşedinte, Dar dup-o clipă şi mai crîncen Atacul merge înainte:
— A fost legal, n-a fost legal, Dar ştim c-a fost pentru viaţă. Ce legi s-accepte omul muncii Viaţa însăşi ne învaţă.
Şi pentru că iubim pe-aceia Ce vor o viaţă-ndestulată Pe urma muncii lor, noi, iată, Am fost trimişi la judecată.
295
Dar strîmbă-i judecata voastră, Căci nu-s pe bancă acuzaţii:
Ei sînt miniştri la putere, Directori în administraţii.
Noi aşteptăm cu fruntea sus Să auzim crunta sentinţă — Ştim c-o s-aducă noi prigoane Şi ani cumpliţi de suferinţă.
Dar, domnilor, aşa să ştiţi: Din calea dreaptă apucată Pe muncitori nu-i mai întoarce Nici o sentinţă, niciodată!
DOFTANA
D oftana, vis urît, Doftană, Din Romînia boierească!
Şi totuşi de pe neagra culme Fu dat lumină să pornească.
E primavară-acum duioasă în cimitirul cu trei pruni. Sub flori şi iarbă ce-nverzeşte Dorm fiii ţării noastre buni.
O, de-ar vedea că nu-i ce-a fost Pe deal cumplita cetăţuie,
Că muncitori legaţi în lanţuri Acuma drumul nu-1 mai suie!
Ce-nseninaţi ar sta de vorbă Cu paznicul de la intrare,
Văzînd că-i om de-al lor, de-al nostru, Că-i om al clasei muncitoare.
Nu-i spintecat văzduhul nopţii De glas tovărăşesc: „Nu bate!“ Pustiu e-n „Haş“ şi pretutindeni Domneşte calm, singurătate.
Vin oameni slobozi să privească Da locul unde-n suferinţă S-a pus plămadă pentru fapte Spre drumul către biruinţă.
298
1.362
Vezi hainele vărgate, lanţuri, Şi parc-auzi cum bate toaca, — Aici vieţi se-nmormîntară,
Aici s-a scurs în valuri vlaga.
Dar de-ar veni de la Trei Pruni Vreunul astăzi, cum ar bate în pieptu-i inima, văzîndu-şi Visările întruchipate!
Visările de altădată,
Cînd se uita la ziduri sure, Prin gratii, ori tîra cătuşe Lovite-n drum de pietre dure.
Şi bucuria val i-ar creşte Văzînd cum cei ce la mormînt S-au prins să-ntruchipeze visul Celor apuşi, cu legămînt,
299
Se ţin de legămînt ducîndu-1 Cu fapta-n viaţă mai departe, Frumosul vis de-o lume nouă, Un vis ce nu cunoaşte moarte.
+
Pe drumul ăsta care urcă întortoehindu-şi greu spinarea, Adusu-i-au legaţi în fiară Ca zidul să le-nchidă zarea.
în muncă silnică i-au pus Pe cînd îşi petreceau rîzînd Judecătorii lor, duşmanii Ce iscă jalea pe pămînt.
Bătuseră pămîntul ţării Din închisoare-n închisoare,
Sub paza grea, loviţi, flămînzi. Cu lanţurile la picioare.
300
Craiova, Văcăreşti, Jilava, Aiudul şi voi, Ocne Mari — în zidurile voastre sumbre Au îost ne’nîrînţii proletari.
Cînd scăpărau cîte-o scînteie Verigi de lanţ izbite-n piatră Şi ochii lor cu miez de fulger Priveau la paznici cîteodată,
Aceştia-şi pipăiau cu frică Pistolul prins în cingătoare Şi pînă sus pe la directori Treceau fiorii pe spinare.
Bătutu-i-au furtuni şi vînturi, Zăpezi şi ploi pe drumuri grele Un veac şi totuşi n-ar ajunge De-ai sta să spui de toate cele.

301
Ades, încătuşaţi pe drumuri Ori pe la temniţi în popas, în suflete, cu duioşie, Trecute amintiri dau glas.
De cîte ori nu s-au gîndit, Cînd stau pe paturi fără ţol, La-ntîia foaie de hîrtie, Găsită noaptea, mototol.
„Citeşte-o, dă-o mai departe!“ — Prindeau aceste vorbe vii, Muşcînd minciuna unei epoci,
Ca flăcările-n bălării.
Căutată rază fără preget, Lumină vie adăstată,
Ce călătorului în beznă Cărarea dreaptă i-o arată!
302
Partidul Comunist! Partidul! Partidul! Focuri sus pe creste, Ca-n vremi străbune de răscoală, Erau aceste manifeste.
Răzbea lumina din Octombre Ea Dunăre şi sub Carpaţi: Sculaţi, voi oropsiţi ai soartei, Ea luptă aprigă sculaţi!
Se luminase-a vremi de slavă. Se rumenise răsăritul — Partidul îşi găsise oameni Şi oamenii-şi găseau partidul.
— Cătuşe, voi, şi lanţuri grele, De ce-i ţineţi voi de picioare? Căci să-i opriţi n-aveţi putere, Cu gîndurile lor să zboare!
303
*
Un om se plimbă prin celula; _ închis jur împrejur i-i spaţiul, E frig, e umed, e-ntuneric,
Dar gîndu-i zboară fără saţiu.
Au fost azi ceferişti trei sute Aici la porţile-nchisorii.
Cu glasuri clocotind de ură Strigau la poartă muncitorii:
— Vrem să-i vedem cu ochii noştri, Vrem să-i vedem, cine e viu! Răspundeţi-ne cum trăieşte,
Unde-i tovarăşul Gheorghiu?
Li s-a răspuns cu patul puştii — Dar nu-i nimica, nu-i nimica... Nu-n muncitori, nu-n fiii ţării, Ci-n domni se plămădeşte frica.
304
Le creşte-n inimi zilnic frica, Căci spaimă e cruzimea lor,
E frica de închişi, de slobozi — Le creşte frica de popor.
Căci creşte lupta, mii de fire Pe luptători uniţi îi leagă; Din inima-nchisorii tainic Lumini plecară-n ţara-ntreagă.
De unde vin lumini? se-ntreaba Stăpînii cu priviri de groază.
Şi mai aruncă-n temniţi oameni, Aşază pază peste pază.
Dar comunişti apar într-una,
Chemări la luptă, rpanifeste___
Răsar ca florile din brazdă, S-aprind ca focuri vii pe creste.
20
305
— Doftana, temniţă cumplită, în tine vrut-au să sugrume Pe comunişti! — dar nu-i putere Pe ei să-i potopească-n lume!
Ce gînduri n-au rodit aicea Crescîndu-şi floarea printre gratii! Scrîşneau de ură .păzitorii . Doftanei sure, blestematei!
Nu, n-a putut să-nece toaca Acele glasuri de revoltă Ce-au spart în nopţile grozave A temniţei cernită boltă.
Ades călăii fierţi de fiere Simţeau căÂ rod arici în pîntec, Văzînd obraze sîngerate Cum izbucneau mai dîrz în cîntec.
306
Se-nvîlvora prigoana vifor, Creştea teroarea, dar sub geamăt Se-ncăiera cu răii beznei Un codru tînăr plin de freamăt.
Dar pare că pămîntul însuşi N-avea puteri ca să mai poarte Doftana, vis urît, Doftana, înveninatul cuib de moarte.
Se pare cum că firea însăşi Voia c-o oră mai devreme Da lupta-ntregului popor Pe fiii cei mai buni să-i cheme!
— Cumplită noapte de noiembre! Şi azi cu gîndul te cutremuri... S-a prăbuşit zidul robiei, Ruşinea grea a celor vremuri.
20*
307
Prin dărmăturile Doftanei Umbla tovarăşul Gheorghiu Cu comuniştii strînşi echipe, Să mai salveze ce e viu.
— Aicea nu-i de stat pe gînduri ; Ea treabă deci! Şi-ncep de zor Echipele cu trudă munca — Gheorghiu-Dej e-n fruntea lor.
Ridică pietre, ia cu grija Pe cei găsiţi şi-i cară-n braţă, Ascultă unde se aude Sub ziduri geamăt de viaţă.
De toţi întreabă, care unde-i, Şi cine nu-i. — Pe toţi îi ştie. E-anunţă un tovarăş tînăr:
— E mort Ilie Pintilie!
308
— E mort Ilie Pintilie? Priveşte. S-a oprit deodată. Pleoapele-i se strîng şi-n gene Se sparge-o lacrimă curată.
Tovarăşii privesc la dînsul, Dar el se uită înainte, Departe, înainte-n zare,
Şi parcă şi-ar aduce-aminte:
„De-i comunist acel ce luptă — Grăi cu zîmbet chipu-i trist Pentru popor, pîine şi ţară, Atuncea, da, sînt comunist".
LUMINA DIN AUGUST
Vor trece multe veacuri încă Pînă ce poate-ncet s-o strînge-n Măiestre slove, — tot amarul Ce-a fost în veacul nostru crîncen.
Şi-a lăbărţat pe continente Cadavrul putred capitalul, Era furuncul tot pămîntul, Puroiul clocotea ca valul.
310
Ce veac îşi mai aduce-aminte în lungul anilor înec Să fi avut aşa năpaste: Treblinca, Auschwitz, Maidanec!
Şi-n toată jalea fără margini,
Cu toată crunta-ncrîncenare,
Un far a stat nestins prin neguri, O insulă-n furtuni pe mare.
O insulă, o ţară-ntreagă,
Un continent, a şasea parte Din lume stete împotrivă Făuritorilor de moarte.
Rod luminat al lui Octombre, Crescut din lupte seculare,
De raze-ncununată proră A dimineţii proletare I
311
Pe cînd fierbea, clocind furtună, Apusul, obrintit buboi,
Bătea în turnul Spaski ceasul Ca inima vieţii noi.
Ba el cu gîndul, muncitorii în ţara noastră s-au unit Şi înfruntînd talazul morţii Şi-au ridicat voinţa zid.
Chema partidu-ntreg poporul, Să pună stavilă urgiei,
Zăgaz fascismului să pună, Cît vremea încă nu-i tîrzie!
Se-ngrămădeau cu zgomot norii Şi grohotind venea furtuna,
Nu scăpărase primul fulger, Dar clocotea văzduhu-ntr-una.
312
Duminică din tristul iunie, în dimineaţa zilei tale Nu se-nveştiră-n port de praznic Romînii, ci în port de jale!...
Căci de horiră domnii-n pieţe Strîmbîndu-şi în urale gura, Scrîşni poporul şi în piepturi Se-ncinse, grea şi surdă, ura.
Plecau ostaşii fără voie,
Plîngeau femeile, copiii.
— Ei! Hitlere, tu neam de şarpe Ce ne-au făcut fiii Rusiei?
Cîte-un moşneag vorbea cu tîlc, Ţinîndu-şi sub bărbie bîta:
— Rusia-i mare, n-au s-o bată, Să fie nemţii mai p-atîta!...
313
Dar un soldat german cu rînjet, Frecîndu-se voios pe mîini, îi spune cuiva pe nemţeşte: —'Aşa... vreo patru săptămîni...
Aşa... vreo patru săptămîni... O lună, două, apoi trei,
Şi lunile în ani s-adună Şi anii se-nmulţesc şi ei.
Vin veşti în ţară tot mai rele, Mai proaste-n fiecare zi. în haina ruptă a minciunii Cu greu le poţi învălui.
Pe cei plecaţi îi soarbe stepa — Sînt partizani la orice pas,
Vin oşti furtună, vifor groaznic, Nu-i chip, acolo, de rămas.
314
Nu vrea, nu vrea bătrîna Volga Grumazul să şi-l pună-n jug Şi buzele-i îmbujorate Pe duşmani în genuni îi sug.
Uralul şi-a trimis flăcăii Şi tancurile toate-ncoace.
Siberia-şi întinde braţul:
Poftim război, căci n-ai vrut pace!
Din Moscova, de la Kremlin,
De-a spus o vorbă înţeleaptă Popoarelor slăvitul Stalin:
E dreaptă cauza noastră, dreaptă!
Şi vrerea de-a zdrobi duşmanul boveşte greu ca o secure,
Nu-i forţă-n lume să-i oprească Pe oamenii-n mantale sure.
315
August e luna. Vara-nclină Spre toamnă cumpăna încet. Va fi o toamnă grea de roadă, Va curge mustul berechet.
Va fi cu zbucium însă toamna, Sînt nori în zare, de furtună; Dar de-o fi vîntul mai puternic, Avem pe urmă vreme bună.
E totul gata. încă-o dată Se-mbrăţişă la despărţire Cu bunii, scumpii vechi tovarăşi, Drag cuprinzîndu-i în privire.
— Cu bine deci, iubiţi tovarăşi,
Grăi cu ei Gheorghiu blînd,
Aici noi nu ne mai întoarcem,
Voi veţi veni la noi curînd.	*
316
1
★
încet trec sîrmele ghimpate Ca nevâstuicile prin gard.
E linişte. Şi seara-i deasă, Doar stelele pe boltă ard.
S-opresc şi-ascultă. Parc-aud Cum vine lin un pas uşor. — E bine! zice-nsoţitorul. Venise însuşi omul lor.
— V-am arestat! şopteşte el Cu voce caldă, prietenească, S-au înţeles ca „arestaţi11 Prin santinele să răzbească.
Şi trec ’nainte „arestaţii", Nici un soldat nu spune cîrc. Se strecurară comuniştii Aşa ca vidrele prin smîrc.
317
i
*
O mierlă fluieră-n tufiş, Pesemne vrînd să dea de veste Că-i oaspe nepoftit pe drum — Trecu, şi nimeni nu mai este.
îşi îndeseşte şi mai tare Zăvoiul umbra, deasa, groasa, Să ţină-n taină că-ntre sălcii Un bun prieten şi-are casa.
Prietenul, om mai în vîrstă,
Vechi cunoscut din Bucureşti,
Se zbate: — Pui să tai, bătrîno! — Dar un pahar de vin doreşti?
Ua oaspeţi cată cu iubire,	i
Nu ştie unde să-i mai pună:
— Gheorghiţă!... Măi, Gheorghiţă dragă...
Dar a uitat ce vrea să spună.
318
Şi pe tovarăşii de luptă îi strînge-n braţe ca un urs.
Apoi o clipă stă pe gînduri...
— Măi! anii ăştia greu s-au scurs
Dar ce tot stau eu să vorbesc? Hai, bătrînico, mai degrabă! Că oaspeţilor le-o fi foame! Apoi vorbeşte iar şi-ntreabă.
Spre seară cerul s-a-norat Şi-ncepe ploaia cu găleata.
Dar nu-i nimic. Cu-atît mai bine. Pentru plecare totu-i gata.
— Of! ce prăpăd! grăieşte baba. Să nu scoţi cinele din casă! Bărbate! Nu-i lăsa să plece.
Pe vremea asta cum să iasă?
319
— Plecăm, plecăm! zice Ioniţă Acuma să plecăm, acum.
E tocma’ bine-aşa, că nu e Ţipenie de om pe drum.
Ea noapte se îndreaptă vremea, Acum se strîmbă ea o leacă,
Să hîşăie jandarmii-n casă,
Ca teafăr omul bun să treacă.
Ioniţă-i un ţăran spătos.
El ştie muntele de-a rostul,
Şi ştie ceva, bănuieşte:
„O-ncepe doar şi veacul nostru!
Porniră călătorii noştri. Pădurea parcă era plînsă. Era-n pîraiele umflate Amar şi jale multă strînsă.
— Nu plîngeţi apelor, nu plîngeţi, Nu plîngeţi, rîuri şi pîraie,
Că vine vremea, vine vremea,
Din voi lumină să răsaie!
Din valuri tulburi, zbuciumate, Din ape, da, scîntei şi pară, Din undă rece o să iasă Căldură şi lumină-n ţară!
E noapte încă. Vîntul rupe Marama norilor, iar luna Ca un lămpaş în fundul minei Arată calea, văgăuna.
Să ştie cum s-o ia drumeţul, Să iasă mai curînd la drum, Da drumul mare ce-1 aşteaptă Să-l umble slobod de acum,
Beniuc, versuri II
321
Să umble slobozi cei ce slobod îşi vor poporu-ntreg şi ţara — De dorul celor ce-i adastă De arde inima ca para.
Zadarnic s-au trudit mişeii Cu faţa galbenă ca ceara,
Să ţină şoimii-n colivie,
Să lege-n lanţuri primăvara.
Acum aşteaptă cuşca goală în ea să-şi ieie locul fiara, vSă-şi ieie locul cei ce vrură Să ţină-n lanţuri primăvara
Şi zboară şoimii, larg văzduhul în faţa lor se desfăşoară, Despică raze răsăritul Şi se revarsă peste ţară.
322
Fiori străbat spinarea fiarei Ce-a supt al ţării sînge cald — Aripi de şoim aude-n aer,
E şoimul în văzduhul 'nalt?
Fiori străbat spinarea fiarei, Căci freamătă-mprejur pădurea -Hei! lotri ce-aţi lovit stejarul, Vă tremură în mîini securea!
în răsărit., despică raze £ Văzduhul, — soare uriaş Răsare şi s-aude clocot, Cum tunul bubuie la Iaşi.
Iar holdele s-au prins în horă Şi calcă haturi şi răzoare,
Să crape de necaz boierii, — Si vîntul chiuie în zare.
f	*
21*
323
Căci a venit de-acuma omul Ce ştie cum să ducă hora Şi să trezească dor de cîntec în inimile tuturora.
Pe ramurile grele-n soare August îşi rumeneşte rodul,
Dar n-au să-l mai culeagă furii, Culegător va fi norodul.
Prelung răsună o sirenă Da o uzină de departe. Tovarăşii în drum ascultă, Da inimă sirena-i arde.
îşi lasă capu-ncet în jos Şi parcă şi-ar aduce-aminte... Mai stau o clipă şi ascultă, Apoi pornesc iar înainte.
324
EPILOG
£
Eu ştiu, — de unde conteneşte Să spună mai departe cîntul De suitorul drum al vremii, De-acolo viaţa-şi ia avîntul.
E pragul unei mîndre ere Acolo unde noi stătum,
Se naşte-un secol de mărire,
Se pierde-o lume veche-n fum.
325
Cătuşe grele, jug, robie De două mii de ani purtate, Cu răzvrătire şi cu ură,
Au fost de-a pururi sfărîmate.
E zi cu roşu însemnată August al nostru două’ş'trei Din anul patruzeci şi patru. E zi de slavă şi temei.
Nu-n calendar a fost ea scrisă Cu roşu, ci pe glie-n ţară, Ostaşii roşii cu ai noştri Ogoarele le-mpurpurară.
Iar pe cîmpiile de luptă Noi am'nălţat măreţ drapel, PI scris pe el cu foc şi sînge Al vieţii noastre falnic ţel.
326
K steagul marilor victorii Ce bate-n vînt desfăşurat,
E steagul ce Partidul nostru Biruitor l-a ridicat.
Azi rîurile altfel cîntă Cînd intră-n clocot în turbină, Cînd urcă-n fire de aramă,
Să dea căldură şi lumină.
Şi altfel cîntă spieu-n holde De cînd aripile nădejdii Nu~s retezate ole aceleaşi Vrăjmaşe mezuini şi mejdii.
Sirena din uzine astăzi,
Cînd în văzduh prelung răsună, Nu silă de-a trăi trezeşte,
Ci dragoste şi voie bună.
327
E alta viaţa, alta ţara, Iyumina-n faţă şi înaltul; Iar omul care urcă drumul E-n fiecare zi mai altul.
Dar nu încap în cîntec toate Şi nu-ncap într-un singur cînt,
Eu din trecut am prins un murmur •Cînd rîul era sub pămînt.
Azi rîul curge larg în soare, Şi rîul e întreg poporul,
E viaţa rodnică-n victorii, Şi soarele e viitorul.
Iar ca să spun cum ne îndreaptă Spre zări cu soare ce n-apune Acei ce-au fost şi ieri în frunte, Alt cîntec voi clădi pe strune.
328
Alt cîntec, nou, mai plin, mai tare Cu ritmuri şi măsură gravă, —
De e măsură s| cuprindă In cînt a vremii noastre slavă.
1951
PARTIDUL M-A-NVĂŢAT
1954
T
)

/

MESAJ
P
A—< u la "Congres trimit atîta doar: Această - inimă a mea în dar.
Bătăile i-s cam neregulate,
Căci bate cam de mult, destul de mult. Dar de cînd însumi eu stau şi o ascult, Partidule, ea pentru tine bate.
E-o inimă ca altele, de rînd,
O inimă ce n-a trădat nicicînd.
333
Şi dacă n-a bătut destul de tare Ori poate că prea tare a bătut,
E că spre sinul tău, necunoscut Pe vremi, cu trudă şi-a croit cărare.
Cel care-o poartă nu e proletar, Nici nu-i trufaş că este cărturar, Mîndria lui e c-a ştiut să creadă Atunci cînd încă nu era uşor. Atunci cînd era beznă grea şi nor S-a străduit, cît a putut, să vadă,
Sînt unii care-au fost loviţi de plumb, Mărturisindu-şi crezul’nalt şi scump. Mi-au fost prieteni dintre dînşii unii, Şi faţa lor de mult pierită-n lut Cu zîmbet mă priveşte din trecut Cînd lumea o călcau paşii furtunii.
De ce s-o tăinui? Cîteodată-mi spun: De ce n-am fost şi eu la fel de bun, Să-mi vărs aprinsul sînge ca o lavă,
334
Partidule, măreţ îndrumător Al forţelor ne’nvinse din popor,
In cinstea ta, spre veşnica ta slavă!
Priveam în taină cătră răsărit Şi mă-ntrebam: Au ceasul n-a venit? Ştiam că vine, altfel nu se poate,
Cu mii de cai putere va veni,
Cu steagurile roşii într-o zi,
S-aducă libertate şi dreptate.
Vedeam cum prin prăpăd îşi taie drum, Cum vine steagul zilelor de-acum,
Iar tu, Partid, căleai în ţară braţă,
Să rupă lanţuri, să strivească şerpi,
Să pună capăt traiului de şerbi, S-aprindă mari bujori în dimineaţă.
Partidule, m-ai învăţat să văd,
Să cat fără regrete îndărăt.
Să uit amarul cîntului de jale,
Să-mi pară bine că avem fruntaşi în muncă şi la sat şi la oraş,
C-avem motoare, cărţi, hidrocentrale.
335
Ilumina de la răsărit a dat în vatra romînească rod bogat,
Şi tu, Partid, în rîvna ta statornic, Ne’nduplecat în luptă, neînfrînt, Ne-nveţi că fericirea-i pe pămînt Cu cît e rodul muncii tot mai spornic.
S-a dărîmat bordeiul strămoşesc,
Cresc trandafiri în loc de lemn cîinesc, Fotoliu stă în locul unei laiţi,
Cei ce-au ştiut mălaiul doar din veac Mai au în sărbători şi cozonac,
Şi bec electric au în loc de-opaiţ.
Nu-i încă mult, dar este pentru mulţi, Căci vezi copiii iarna uu-s desculţi,
Pe faţa lor nu-i teamă, nici sfială Şi au cuvîntul clar şi răspicat, Partidule, precum ne-ai învăţat,
Cu dragoste de viaţă şi de şcoală.
Vechil, boier, patron, stăpîni şi slugi Sînteţi ale trecutului năluci.
Piei şi tu plug cu vite costelive!
336
Tractoare vin, combinele apar
Şi bucuria-i fără de hotar
Cînd vezi mai mari, mai multe colective.
Şi-aş da un chiot să vuiască-n zări,
Mă simt pe-un cal ce varsă foc pe nări, Şi dacă stau o clipă dus pe gînduri,
E că spre-aceia gîndul mi-1 îndrept
Ce-ndrumă hotărît şi înţelept
Oştenii muncii slobozi, rînduri, rînduri!
Ştiu, între mii de glasuri sîut un glas, Cu milioane merg cîntînd la pas,
Şi cîntul meu în cîntul lor se pierde, Ca-n rîul mare unda de izvor,
Ca-n primăvară glasul de cocor,
Ca zvonul unei frunze-n codrul verde.
Şi-n zorii ce revarsă peste frunţi Eumini de purpur munţilor cărunţi,
Cu pieptul plin de-a vieţii prospeţime Eu te slăvesc prin tot ce pot şi am, Partidule, şi-ţi spun mulţam, mulţam, Că sînt şi merg ’nainte în mulţime.
22
337
Eu la Congres trimit atîta doar: Această inimă a mea în dar.
Ea bate, nu se lasă cît mai poate,
Şi cînd o-ntreb şi stau şi-o mai ascult, Ea cere timp să bată cît mai mult, Partidule, căci pentru tine bate.
PARTIDUL M-A-NVĂŢAT
C înd şchiopătînd în gropi am dat Partidul nu m-a lăudat.
M-a tras mai zdravăn de urechi Pentru păcatele mai vechi.
Dar mi-a ţinut mereu în faţă Lumina lui: Poftim şi-nvaţă!
La greu mi-a fost ca un părinte. Mi-a cercetat cu luare-aminte Şi pasul strîmb şi pasul drept Şi m-a-nvăţat să rabd, s-aştept,
339
Să nu m-aprind în vîlvătaie Şi-apoi să pier ca foc de paie.
Şi m-a-nvăţat cînd dau peste vrăjmaş, Să nu mă uit ca juncul în imaş.
Şi m-a-nvăţat că fără de popor Ajungi curînd o coadă de topor,
Că fără muncă omul nu e om,
Cum nu e pomul fără ramuri pom.
Şi pentru tot ce-mi dete larg şi darnic îmi cere doar să fiu în toate harnic.
EROII
(Za boabe de aur pe lespezi de piatră, Ca focul veşnic pîlpîind pe vatră, Numele voastre sună-n veşnicie Vasile Roaită, Ilie Pintilie.
Ca vîntul primăverii prin cireşii-n floare, Ca o fîntînă tresăltînd în soare,
Numele voastre sună-n veac de veac Filimon Sîrbu, Donca Simo, Ianoş Herbac.
341
Numărul vostru e neştiut de mare,
Ca plugurile primăvara pe ogoare,
Ca pădurea coşurilor de fabrici în oraş, Ca rîurile ţării, ca munţii ei uriaşi.
La Griviţa liniată, cu şine de fier,
Printre cazane şi strunguri, în orice atelier, Numele voastre sînt însemnate cu sînge, Nepieritoare, adînce.
în cimitirul Doftanei vîntul de toamnă Trece prin prunii uscaţi şi îngaimă Doine de jale cu lacrimi de bucurie Peste mormintele voastre cu floare tîrzie.
Linotipistul bate cu drag numele vostru,
Elevul în şcoală-i învaţă tîlcul şi rostul,
Artistul vă-ntruchipează-n materie^ în vers,
Oşteanul la voi se gîndeşte în mers.
ti
342'
MSI'
Căzuţi cu arma în mînă ori cu picioarele-n
lanţuri,
tn celule umede ori în băltoace de sînge în şanţuri, Plaiurile ţării cu strămoşeşti oseminte V-au înscris în brazdele lor sfinte.
Hrisoavele inimii vă străjuiesc nemurirea, Vă leagănă legendele şi firea.
Inima voastră a îmbujorat zarea,
Braţul vostru a despicat întunecarea.
De unde-aţi căzut şi v-aţi stins Gloria cu aripi de flăcări s-a desprins,
Ţara s-a făcut mai luminoasă, mai harnică, Viaţa mai bogată, mai darnică.
De sub steagurile ridicate în slavă,
Din sufletul mulţimii revărsată ca o lavă Numele voastre se încheagă-n cîntare,
Se înalţă, se-amestecă cu avioanele în zare.
343
Treaptă de granit spălată cu sînge şi cu lacrimi, Pas pe drum slobod, izvor de sfinte datini, Sînteţi lumini aprinse în inimă la noi,
Fală a Partidului,
nemuritori eroi.
INSCRIPŢIE
5 ă fii Partidului oştean Gata mereu în gînd şi-n faptă, Să dai o judecată dreaptă Şi să nu tremuri de duşman.
Adaugă-i zilei zi de zi Spor luminos de ore-munca, în prima linie te-aru'ncă, Nu pregeta, nu lîncezi.
345
Te-nscrie primul voluntar Cînd lipsă e de bărbăţie Şi biruinţa ta să fie Steag pus pe zidul adversar.
Eşti comunist, fii deci erou! Răspunzi de fericirea lumii Aici, pe suprafaţa humii, în evul luminos şi nou.
CUPRINSUL
UN OM AŞTEAPTĂ RĂSĂRITUL (1946)
Pag.
Cu mii de cai putere......................... 7
Ultima iubire ............................... 9
Durerea romînească.............................. 11
Acesta e destinul.............................. 13
A fost odată unul Horea........................ 15
Umbra lui Gelu...............................   17
Prin pădurea blestemată........................ 19
Cu muntele pieptiş .........................	21
Linişte de amiază ............................. 23
Bătrînul meu ................................... 26
Toboşarul timpurilor noi....................... 28
Mesaj garoafei roşii de la Cluj................. 31
Ajun de sărbătoareŢilja^Cluj ................... 33
Un om aşteaptă' rlsăifitul..................... 36
_ .
Dropia roşie ................................... 39
347
Pag.
Ziua mea ........................:......... 41
Vulturul răzbunării.......................... 43
Noi, cei deprinşi a chiui-n căciulă.......... 46
Vesteşte eroul............................... 48
Cucuvaie şi ciocîrlie........................ 50
1 Mai 1945 .................................. 52
VERSURI ALESE (1949)
Cu pluguri .trase de tractoare................ 59
Luminiş....................................... 61
Ah, poezia.................................... 63
Bujori ....................................... 65
Boierul ...................................... 67
Seara cade................................... 69
Meşteşug...................................... 71
Alte cîntece................................. 74
Pahar de vin ................................ 77
Visuri ameţite de lumină...................   79
Pieptiş ...................................... 81
Ţara ........................................ 83
Chivără roşie................................ 86
STEAGURI (1951)
Poetul şi minerul............................ 103
Letopiseţ .................................. 107
întoarcere de 1 Mai .........................  n6
Pag.
1920	  121
N-am putut să cînt îa cîntec................ 125
Orezărie ................................... 126
Venisem flăcău de pe Crişuri................ 128
Să vină poeţii!............................. *33
0 SAMĂ DE POEME (1953)
Balada anului 1933.......................... 137
MĂRUL DE LINGĂ DRUM (1954)
Arta poetică................................ 163
Furtuni de primăvară........................ 168
Măslinul.................................... 173
Povestea cu balaurul ucis de lorgu Iorgovan 176
Fericirea n-o cunosc prea bine.............. 179
Leningrad .................................. 183
Un nou îndemn..............................  188
Fu n-am nevoie de onoruri..................  190
Va rămîneaun rînd........................... 192
Oşteanul ................................... 195
Bucuria de-a trăi........................... 198
Cîntarea din urmă........................... 200
Stema ţării................................. 204
Slavă ...................................... 207
Să nu dai libertatea pe nimic............... 211
Iubito, su mai sîntem tineri................ 214
Pag.
Fără răgaz................................. 216
Eu ştiu că părul ţi-i cărunt............... 218
în mine cine dă, loveşte-n tine............ 220
Aduce anotimpul............................ 221
Din cenuşia vîrstă......................... 223
De-oitrăi.................................... 225
Fraga ..................................... 229
Străbunul ..................................  231
Nu mă ţin în şea fălos..................... 234
Insecte ..................................... 236
Din cimitir ............................... 237
S-o mohorî odată........................... 240
Fulgere şi stele............................. 244
Oaspeţi...................................... 245
Prometeu .................................. 2 5°
în mine, tată, tu mergi mai departe........ 252
.Mărul de Ungă drum ....................... 254
IN FRUNTE COMUNIŞTII — POEM (1954)
închinare.................................... 259
Gri viţa..................................... 263
Judecata .................................... 283
Doftana...................................... 297
Lumina din Agust............................. 310
Epilog ...................................... 325
PARTIDUL M-A-NVĂŢAT (1954)
Mesaj ....................................... 333
Partidul, m-a-nvăţat ........................ 339
Eroii ....................................... 341
Inscripţie .................................. 345
Responsabil de carte : E. Buşneag Tehnoredactor : A. Vîntu Corector *. M. Steîănescu
Dat la cules 29.03.955. Bun de tipar 13.06.955. Tiraj 10.100 ex. Hîrtie velină maia de 80 gr./m.p. Formai 700x1080/32. Coli ed. 7. Coli de tipar 11. Ediţia 1. Comanda 1688. Planşe tipo 1. A. nr. 0487. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare 8 R—l.
Tiparul executat sub com. nr. 1962 la Combinatul Poligrafic Casa Scînteii ,,I. V. STALIN". Bucureşti — R.P R.