V
CÎNTECE DE PIERZANIE
1938
✓
DRUM ÎN SUS
c
v— înd voi. izbi o dată eu cu barda, . Această stîncă are să se crape Şi va ţîşni din ea şuvoi de ape! Băieţi, aceasta este arta!
Nu mai umblaţi mereu după exemple; Exemplele-s făcute pentru proşti.
Din serie de vrei să te cunoşti.
Fugi de cărări şi nu intra în temple.
0
Eu am luat-o fără drum în sus,
Puteţi veni pe urmele-mi de sînge,
Mai urc, şi-mi vine cîteodată-a plînge Şi mă-ndoiesc sub cruce ca Isus.
Văd, totuşi, cum în jurul meu tresaltă Izvoarele-nceputurilor sfinte Şi sufletul meu, ameţit, se simte Vecin egal cu umbra ceealaltă.
Aici cu dumnezeu la cot, în Fire, Minuni plăpînde plămădim din tină, Cioplim din beznă forme de lumină Şi nu dorim nici jertfă, nici iubire.
Iluzii trecătoare nu cunoaştem.
Ştim noi Nimicul dătător de friguri: Odată ne va trece peste diguri,
Şi-n van o să-ncercăm să ne mai naştein.
10
Dar Noaptea asta ce-o ţinem în braţă_________
Şi de călduri am vrut să se pătrundă,
Pe veci de veci a devenit fecundă:
Va înflori viaţă din viaţă.
1937
INTRARE
(ji ţăranul printre snopi de grîu Voi intca^masiv şi greu în vreme, CtTun car cît deaTuT^e~pofetne," Munnurînd o doină trist, molîu.
Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii, N-am cosit din holda lor un pai. Asudînd sub ploile luminii Numai anii mei mi-i secerai.
12
O strujea de vis mi-a fost merinde, Un crîmpei de crez prin îndoieli... N-am pus preţ vreodată pe spoieli, Am căutat un razim doar în minte.
Că am fost şi beat din cînd în cînd Ori de vin ori de femei — se poate. Sînt aicea-n carte scrise toate.
Una ştiu: Nu m-am supus la vînt!
YJjfilU, aaJtesst-
Cuin trec vara norii peste boltă; Ploaia lor de mi-a căzut pe holdă, Eu am rîs domol, nu m-am temut.
fTToată vremea am rămas eu însumi,
4 Pe la porţi domneşti n-am fost milog, , N-am ştiut şi nu pot să mă rog,....
|\ Nici u-aş vrea s-auză alţii plînsu-mi.
13
Că servind pe candida Minervă Ori pe Venus ori pe nu ştiu cine,
Cu virtute, harnic, plin de vervă — Este drept, eu m-am servit pe mine.
Nimenea să nu mă-nvinuiască:' M*am iubit mai mult decît pe altul Ori pe alta, martur Preaînaltul. Nici ei n-au ştiut să mă iubească.
Dar în schimb duşmanii ca scaeţii Mi-au crescut pe ţarină tot timpul. Prieteni am făcut din ei cu schimbul, Sau gunoi, să-ngraşe huma vieţii,
Nici cu cerul n-am trăit în pace.
M-am liiptat ades cu dumnezeu.
Azi e pace însă: curcubeu.
Domnul vede jgrfşiţt — şii place. *
14
Dacă eu sînt mulţumit sau nu, Nu e treabă s-o discut în rime. Ce sînt eu? Sămînţă din mulţime Ce crescu atîta cît putu.
Să mă bucur azi de rodul muncii Ca nebunul-Bibliei nu pot.
Altfel chibzuind eu jdrept sjbcot: Bucure-se de tristeţea-mi pruncii.
Sînt copilul unui neam sărăc,
Bieţi romîni ce scormonesc pămîntul, Vor să-şi facă mai comod mormîntul, Tare-mi este neamul ăsta drag.
Ei mi-au fost credinţa-n toi de luptă. Fiul lor, azi poate le sînt tatăl.
Aurul tristeţii mele iată-1:
Carne sînt din carnea voastră ruptă!
15
Pită, sare, nu-mi puneţi pe tavă, De-ale vieţii-s plin cu prisosinţă. Mi-a rămas o singură dorinţă, Una numai: cupa cu otravă.
Nu vă fie supărare deci
Că nu stau să vă cinstesc banchettjl,
Tare-i obosit şi trist poetul,
Bîjbîie prin negurile reci.
Dar aicea-i cartea năzdrăvană, Cîntece şi, minţii, vin cu pîne, Pentru azi şi pentru cei de mîne. Fie cea mai veselă pomană-î
1937
$
ÎNDEMN LA PĂHAR
5^ te-mbeti în fiecare zi Şi să nu ştii bine cine eşti, Crede-n fericite şi-n poveşti Şi nu te gîndi: „voi putrezi../*
Moartea vine tuturor, la rînd,
N-a fost dată nimănui în seamă,
Bea mai greu, de-ţi pare cînd şi cînd C-o auzi în beznă cum te cheamă.
Iyasă filozofii să dezlege A vieţii grea cimilitură „Minastire-ntr-un picior" — trecură Mii de ani şi n-o pot înţelege.
Cînd odată vei fi ars şi cînd . Vei fi doar netrebnice ruine,
Să trînteşti păharul de pămînt Şi închide uşa după tine!
1936
VUI/TURUI, DE FOC
Ţe uită, vreu să vreu din nou Cum n-am mai vrut de cînd şm vrut Pe vremuri, cîtid eram copil,
S-ajung odată cunoscut.
Pe umeri simt crescînd aripi De vultur, nu aripi de înger,
Şi, suflete, te-aud cum ţipi Că-n zbor mă leagăn, nu că sînger.
2*
19
Azurul se deschide larg, Fug norii speriaţi în lături Şi iată, suflete, începi Cu-aripa stelele să mături.
Tot colbul cerului se-ncurcă Prin uriaşul meu j>eneL.
Şi luna strigă ca o curcă, Ascunsă roşie-n făget.
Cu ciocul spintec pînza-albastră Şi cerurile le deschid.
De-acolo urlu-n glas de tunet: „Vedeţi că cerul este vid?“
Iar cînd voi vrea să nil mai vreu, M-oi repezi nebun în soare Şi am s-aprind penetul meu în flacăra-i strălucitoare.
20
Apoi m-oi prăvăli prin aer,
De fop şi pară o cascadă!
Dar peste ţărnă doar cenuşa-mi Răcită, sură va să cadă.
I9S7 august Î7
CU SANIE FĂRĂ CLOPOŢEI
C/ u sanie fără clopoţei Trec peste zăpada şi noroiul veacului,
Cînd am pormTla drum fugarii mei,
Eu nu m-am închinat nici Domnului, nici Dracului.
Di! caii mei, Nu~vă lăsaţi, Zburaţi ca zmei înaripaţi,
22
Spre creste de viş, Spre vis de creste, Vis neăescris Nici în poveste!
Nu plătesc la nici o punte vamă,
Nu spun unde merg, nu spun cum mă cheamă, Şi de părerea lumii n-am habar,
Mă laudă, mă-njură în zadar.
Hi! cailor j Zburaţi mereu. Vedeţi pe-un nor Pe Dumnezeu,
Cum ne priveşte întrebător? „Unde sfîrşeşte Smintitul zbor?“
23
în.urmă-aud cum oamenii mă suduie. -Că ţara, greu, pe unde trec se zguduie, In faţă văd pe Domnul cum se-ncruntă, îşi pune mîna-n barba lui căruntă...
Cai năzdrăvani!
t- — — ■— — '"—f
Acum vi-i rîndul,	/
Zburaţi ca vîntul.
Zburaţi ca gindul.
Să tremure Subt voi pămîntul!
De lutul ăsta Vă desprindeţi,
In foc şi pară Vă aprindeţi!
Şi sus mereu Spre Dumnezeu!
în jurul meu, un ocean de fulgere.
Porni tăria toată pe distrugere!
Şi zboară-n ţăndări stele şî comeţe!
Ce trăsnete şi tunete — cereştile. trompete
24
Hil caii mei!
O vînS-mi crap, Cu sînge am Să vă adap.
Şi de vi-i foame, Inima
Poftim! luaţi-o Şi pe ea!
Moşnege! lasă dramul slobod,
Să treacă zmeii mei în tropot. De-mpărăţia ta -zbor mâi departe, Dincolo de viaţă şi dincolo de moarte! Pe unde n-a fost pîn-acum nimic O lume nouă Eu am să ridic!
Di! caii mei, Nu vă lăsaţi, Zburaţi ca zmei înaripaţi.
25
Spre creste de vis, Spre vis de creste, Vis nedescris Nici în poveste.
1937
X
LA ŞEBIŞ ORI ÎN ALTĂ PARTE.
La Şebiş ori în altă parte Mereu acelaşi dor de ducă Spre Nu-ştiu-unde mă usucă, Mă chinuie mereu, mă arde.
Nu sînt acasă nicăieri,
La Cluj,' vreau satul şi pădurea, Mă siînt la mine doar Aiurea Şi azi îmi pare rău de Ieri.
27
Visez necontenit un Mîine Ce n-aş vrea să se facă Azi. O ţară fără de popas,
Un drum care fugind rămîne-
1936
*fc;
TRECERE
A
şa trec peste voi ca Sînt-Ilie Pe boltă în rădvanul lui de foc; E poate numai cruntă*vijelie,
E poate numai şagă, numai joc.
Mi-i timpul scurt şi ori şi ce zăbavă E-o pierdere ce nu se mai repară.
Dă zor’nainte, inimă bolnavă,
Şi arde, gînd, în vâlvătăi şi pară!
29
Dacă gonesc din urmă nori de smoală, Cu tunete şi biciuri de lumină,
E că le vreau, pe mîne cînd se scoală. Copiilor, o zare mai senină.
Visez ca vijeliile cumplite Ce-au bîntuit grozav în aste părţi Ei să le-auză numai povestite,
Să le citească tipărite-n cărţi.
1937 august 23
ÎNDOIALA BATE ICURI
îndoiala bate icuri _
Grele-n mine: „Sînt nimicuri Toate visurile tale,
Toate versurile tale.
Niciodată n-o să iasă Luna— palidă crăiasă — Să te-nvăluie cu raze, Să te-nvăluie cu raze,
31
Vei pieri-n a vieţii ceaţă Ca-n borcanul cu dulceaţă Vespea galbenă sau musca, Vespea galbenă sau musca"
Eu tot mîndru: „Nu mă tem, Nu mă tem eu de blestem. Vreau să fiu şi am să fiu,
Am să fiu ce vreau să fiu!“
1937 august 21
MlKER
A şa mă mişc în viaţă ca-ntr-o mină Tot una-mi este. cobor îş, urcuş.
La fiecare pas găsesc un bruş Ce-1 zvîrl să ardă aur în lumină.
Puţin îmi pasă cine-o să-l culeagă. Bogaţi cu burtă, sărăntoci flămînzi; Că-1 dau la tirfe sau plătesc un prînz, Că-1 poartă-n deget ori în ţărnă-1 bagă.
M. Beniuc, versuri, voi. [
Dar va veni o zi cînd tîrnăcopul împotmolit se va opri în jjtei.—,
Lin am să şed, punînd alături clopul,
Şi voi tuşi cu sîrige, ochii mei
Vor deveni sticloşi, secîndu-şi stropul...
—	Atunci, veţi pune oare-un ban pe ei?
CÎNTEC DESPRE PATĂ
F
loarea presată-n carte şi uscată în amintire de-o mai poţi cunoaşte, Dar focul în culori, de altădată, Parfum, petale se făcură moaşte.___
Goi rătăceam ca nişte zei eleni. _________
Era atunci o vară foarte caldă.
O floare înflorea prin buruieni...
—	Iubito, hai să mergem iar la scaldă!
3*
35
Ei! ce se duc la vale timp şi apă!
Eu, uite, am rămas un ţărm spălat.
Pe care valul ne-ncetat îl sapă,
Fărîmă cu fărîmă ne-ncetât.
Nu, trupul dulce nu mai e al meu Ce l-am cuprins în apele complice.
Nici părul tău, bălan mănunchi de spice, Nu-1 mai resfir cu degetele eu.
Şi unde-s ochii, iazuri de smarald Sub umbre moi de gene rourate. Ameţitor surîsul cald,
Şi-al sînilor fruct copt pe jumătate?
Dar unde eşti tu? Singur stau la sfat,
E totul astăzi, formă pură în gînd, nu-n soare şi căldură.
Iar visul sună ca un clopot depărtat.
1935
AZUR
\
7
dările se-nchid ca-n plasă. O scrisoare netrimisă Aruncată e pe masă, într-un plic albastru-nchisă.
Tomuri groase de scripturi. Vrafuri de ştiinţă-naltă, Cărţi cu negre legături Stau grămadă laolaltă
37
Şi cuprind jur împrejur, La "mijloc, plicul scrisorii Ca un petec de azur Gata să-l înghită norii.
1927
DACAPO
M i-a răsărit ca floarea unui vis Făptura ta de viţă pămîntească Şi-a prins iubirea iarăşi să scîncească Şi-n inimă răni vechi s-au redeschis.
Se vor desprinde cîntece gingaşe Ca stele căzătoare de pe cer — Ci sufletul va rămînea stingher Şi dorurile vor tînji în faşe...
39
—	Biet suflete, acelaşi. încă eşti, rmW âp vise şi de suferinţă.
Cin’ te-a făcut cu sine de-o fiinţă, _ Să crezi mereu în fleacuri şi poveşti?
1929
INSULA VRĂJITĂ
L. M.
S
P
A ăsările dorurilor mele Peste mare-n drumul lor pribeag S-au lăsat cu aripile grele Pe-nflorita-ţi insulă cu drag.
Ia-le-n cuibul mînilor pe rînd Şi le strînge lîngă sîn aproape, Ca să poată ciripi cîntînd Lunga lor poveste peste ape.
41
Molcom, plin de farmec or să-ngîne De-o frumoasă insulă de vis Şi se tem de azi că poate mine Să pornească iar în larg li-i scris.
O, aici, pe-o ramură în floare, în al vieţii tale pom vrăjit Ar cînta cîntări nepieritoare Pentru-o hfme nouă şi de mit.
Ci de-i dat ca mîne iar să plece, Le sărută una cîte una, —
Cînd va fi în valuri să se nece Vor umplea de cîntece furtuna.
1937	august 24
JURNAL
(3- ofetăria mică, modestă ne primea.
Era o zi tăcută sub cerul alb ca sarea.
Ploua domol.... mai tare... şi iar nu mai pkma... Uşor plutea pe lucruri tristeţea, nepăsare». ,
—	Să rămînem prieteni! ai zis dojenitoare Şi te mirai că numai acuma înţeleg...
O, aş fi vrut atuncea ca dorul meu întreg Să ţi-1 topesc în valuri de lacrimi la picioare!
43
Dar tu mi-ai spus: Să nu strici cu lacrimi prietenia. Eu am zîmbit — o floare deschisă pe ruini.
Şi mă gîndeam: tot una-i de rîzi ori de suspini. Se-nvălmăşea zbătută o mare cu tăria.
Greu frămîntata luntre mă depărta de ţărm.
Din pînzele visării mai spînzurau crîmpeie.
Nu mai avea nici cerul, nici marea ce să-mi deie. Doar stînca nevăzută de care să mă sfărm.
Poate-am vorbit alene, privind afară vag: _ Voi colinda prin lume rătăcitor Peer Gynt, Şi-am să revin, odată, cu plete de argint —
Ci Solveig n-o s-aştepte pe cel întors, cu drag.
Şi de-oi închide ochii să văd, priii vremi pierdute S-or perinda-nainte-mi trecutele găluci,
Era o zi tăcută... Prin ceaţă, fin,'te duci,
Cînd sun§ ţeasul galben afundei revolute.
44
Am înţeles din vreme că nu am drept să plîng. Cad norii grei ca bulgări pe soarele apus.
O seară de cenuşă. Văd barda lunii sus, , Aştept pe ţărm, iar valul se zbuciumă-n adînc.
Apoi ţi-am spus, îmi pare, că vreau să scriu o c Altar de suferinţă şi viselor .sicriu.
Un om va sta de veghe , zidit în ea de viu. Stins măsurînd viaţa şi nesupus la moarte.
Blînd începuşi atuncea, cu ochii mustrători:
—	Tristeţea ta mă doare, dar poate e mai bine Să mergi-nainte singur şi să mă uiţi pe mine. Nu trebuie din piscuri în vale să cobori!
Tu eşti menit ca singur să-ţi faci în lume legi, Te-nalţi în zbor pe unde noi dibuim cu trepte. De ce la ieslea clipei viaţa să ţi-o legi? —
Ulei curgeau pe rană cuvintele-nţelepte.
45
Dar ploaia prinse iarăşi un scîncet monoton. Eu urmăream pe masă, în marmoră, şuviţă, — Joc alb în fondul negru stînd gata să-l înghiţă Iar fumul de ţigară se risipea aton.
într-un tîrziu, grăbită, ai scos un tub de rui Şi-n timp ce în oglindă te potriveai discretă, Eu însemnam cadenţe pe margini de gazetă: Era o zi tăcută, în luna mai, la Cluj...
1936 med
DUPĂ UN AN
J“*ra o zi tăcută în luna mai la Cluj Acum un an. Alături, aci-n cofetărie,
Stăteam cu ea la masă. Ah ce melancolie M-a fost cuprins! Dar fata-şi punea pe buze ruj.
Aceasta la plecare. Am rătăcit pe urmă îndurerat şi singur, poet nebun, pe cîmp. încetinise ploaia. Eu începusem ţîmp Să plîng în min^. Norii, învălmăşită turmă.
47
Fugeau spre miază-noapte. Apoi a fost senin.
Vei seri trei-patru versuri, mi-am zis, călcînd o
floare.
Sălbatică, din cale. Eh! poate nici nu doare, E-nchipuire poate. Fă miere din venin.
O vară-ntreagă, însă, am tot visat la ea.
Ţăranilor, de ciudă, le injectam revolte:
La ce să vă mai stoarceţi virtutea voastră-n holde, Cînd roada secerată vin alţii să vi-o ia?
Maci roşii, ca de sînge, pe unduite, lanuri Ardeau. Mai grele gresii muşcau oţelul coasei CîmTse gîndeau ţăranii ce grea şi dureroasă-i Viaţa lor. Hei! Domnii... Aş fi putut elanuri.
pin lanţuri să desferec. Dar nu! Mai este vreme. Simbolic macii roşii erau pe lanuri steaguri.
Nori grei lăsau povară, în seri de crunte cheaguri, Pe firea-nfierbîntată de ură şi blesteme!
Si toate pentru-o fată? veţi zice. — Da şi hu. Femeia izbutise cu mîna-i vrăjitoare, pe-o clipă, vechi răscoale în mine să omoare, Dar ce veni ca valul, ca valul şi trecu!...
Mi-era necaz că luna se legăna pe ramuri Şi-mi aducea aminte de ochii dulci şi dragi... Poete, vezi, e timpul, supremul timp, să trag Perdele peste suflet, perdele peste geamuri!
Cînd arămise toamna pădurile şi vîntul Bocea pe cîmpul veşted trecutul anotimp,
Ca pasărea pribeagă simţeam în coaste-un ghi Ce mă-ndemna la jlucă şi-n faptă şi cu gîndul
Oraşul plin de zgomot, oraşul îmi e cuib ^Firesc, mă simt agasă pe străzile cu zarvă. M-aş prăpădi la ţară stînd iarna ca o larvă, in crîşme ordinare îmi place să mă-mbuib.
49
Şi am ajuns. O lună am tiom.4EiL.pe stradă. Mîncam pe apucate, zyîntam rachiul, berea. Femeile stdcateTsînt dulci, mai dulci ca mierea, îmi răsuna viaţa turbat ca o cascadă.
Dar într-o seară (ziua umblam puţin), te uită, în banca dinainte-mi la cinematograf O fată. Este dînsa. Rămîn deodată paf.
Eu care giă-ncîntasem că dragostea se uită!
S-a isprăvit viaţa, a re 'nceput calvarul.
Tensiune, insomnie şi zbucium inutil!
~fat-am rămas la treizeci de ani tot iin copil.
Mai plîng de dor, mă tîagui în versuri ca şcolarul
Pe vremuri, ce-ndrăgise, la cincisprezece ani, O dulce şi plăpîndă, ca nufărul pe apă, Elevă, şi nici unul nu cuteza să-nceapă. — Pe-atunci iubirea poate mergea şi fără bani.
50
Azi. fata care-mi place, pe cel din urmă Ford N-ar şovăi să schimbe tot ce-a produs Beethoven şj Newton, laolaltă. Ea socoteşte mort pe cel ce caută rime. Admite poate slpvă-n
Cămaşa de mătasă-a iubitului. Dar omul Ce nu produce sume de bani şi nu se-nvîrte £ pom nerodnic, bun sâ-1 dobori. Şi eîTsîS* pomul Acesta, eu sînt omul ce-n viaţă fără pîrte
Orbecăiesc, mă-mpiedic la fiecjare pas,
Mă prăbuş greii şi sînger, mă-nalţ şi iar recad.
Chiar de-oi ajunge cîndva să-mi tai prin beznă vad, Va fi tîrziu desigur. Voi spune bun-rămas
ha toate şi cu zîmbet voi părăsi banchetul In care mi-a fost rolul de simplu privitor Setos, flămînd, netrebnic şi veşnic visător,.. Cum, de cînd lumea, este, a fost, va fi poetul.
4*
51
Aşa gindeşte dînsa, iubita mea, şi-i drept Aşa. Micuţa crede că-ml face mari servicii Necontenit cauzîndu-şi dumnezeieşti suplicii,
Şi-i drept aşa. Ea crede. Eu cred. Şi simt în piept
Cum înteţeşte bora grăbit bacilul Koch.
Văd părul, în oglindă, albindu-mi-se zilnic.
Pe străzile umblate mă duc mai rar si silnic. Şi-i drept aşa. Degeaba mă vaiet şi spun: Oh!
Degeaba vin şi singur la masă mă aşez Aci-n cofetărie şi cer o prăjitură, •
Rar depănînd în minte toţi anii ce trecură, Şi mă cuprinde jalea că visul meu burghez
N-am reuşit în treizeci de ani să-l înfirip.
Că tinereţea toată ca grîul mi se scurse””'
Din^sacuHspart. Pe-aproape-i njirosul unei curse E moartea. Iar trecutul, doar urme pe nisip, j
52
pegeaba, ah degeaba de-un milion de ori!
Afară-i primăvară cu liliac şi fete
par mic nu mi-e foame, dar mie nu mi-e sete
şi simt cum peste minte-mi coboară negre ciori,
ge_mprăştie, s-adună cu foşnet, stoluri sumbre,
Şi vin tot m^ aproape în valuri de-ntunerec.
Sa ţip! Din morţi şi beznă mai vreau să mă desferec Dar cine să m-audâ aicea printre umbre?
Departe-i primăvara, pe celălalt tărîm.
Doi tineri merg alături. O ştiu pe Ea. Cu mersul Regal Ea stăpîneşte — ai zice Universul, în calea lor miroase alb floarea de salcîm.
1987
ULTIMA SCRISOARE
v 1 fîrşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste Nădejdea inutilă. Fă la fel.
Nici un cuvînt. Nu-mi spune că-i o fon Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.
Nu te mai cînt în versuri niciodată, în drumul tău mai mult nu am să ies, Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.
54
A fost de sigur numai o greşeală, Putea să fie mult, nimic n-a fost. în veşnicia mea de plictiseală Tot nu-mî Închipui că puneai un rost. Şi totuşi, totuşi cîteva atingeri Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli, Vedeam văzduhul fluturînd de îngeri, Lumină-n seara mea de îndoieli.
Cînd degete de Midas am pus magic Pe fragedă fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic Al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă Statuia ta de aur greu, masiv.
Cum serioase veacuri se descalţă Şi-ngenunchiate rînduri submisiv La soclul tău dumnezeiesc aşteaptă Să le întinzi cu zîmbet liniştit Spre sărutare adorata dreaptă,
’Nainte de-a se şterge-n infinit.
G, de-am fi stat alături doar o oră, Ai fi rămas în auriul vis Ca o eternă, roză auroră De ne ’nţeles, de nedescris.
55
Ireversibil s-a-ncheiat povestea Şi nici^nu ştiu de ai să mai citeşti Din întîmplare rîndurile-acestea în care-aş vrea să fii ce nu mai eşti. N-am să strivesc eu visul sub picioare, N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag. Aş fi putut să spun: „eşti ca oricare..." Dar nu vreau în noroaie să mă bag. De-ar fi mocirla-n jurul tău cît Mul, Tu vei■ ramfae "nufărul de nea Ce-1 oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-1 ţine candid amintirea mea.
Vei fi acolo veşnic ne ’ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvînt.
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cînt.
Acolo, sub lumină de' mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer O stea de seară blîndă şi senină.
Şi cînd viaţa va fi rea cu tine,
Cînd au să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amîndoi.
56
Cu lacrimi voi spăla eu orice pata,
Cu versuri nemaiscrise te mîngîi. în dulcea lor cadenţă legănată.
Te vei simţi ca-n visul tău dintîi.
Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme) Să plec de-aicea de la voi curînd,
Cînd glasul tău vreodat-o să mă cheme, Voi reveni la tine din mormînt.
Şi dac-ar fi să nu se poată trece Pe veci pecetluitele hotare M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece, Plîngînd în noaptea mare, tot mai mare.
1937
ÎNTINDE VREMEA GIULGI
—< ijie zi întinde vremea giulgi De uitare peste cele scurse^.
Tot mai rar visez la ochii dulci. Tot mai rar la fragedele-ţi buze.
Cînd te văd pe stradă braţ la braţ Cu acel logodnic ce te are,
Parcă mi-ar fi ochii lăcrimaţi Şi tresar, dar nu aşa de tare.
58
Te urmez cu ochii, stînd pe loc,
Cum te pierzi cu dînsul printre oameni, Tu erai cometa mea de foc,
Azi începi cu oamenii să sameni.
în curînd, la anul poate-n parc Vei împinge şi tu căruciorul Cu un pui de om micuţ şi drag Ce se joacă-n perne cu piciorul.
Şi vei fi atîta de ferice Cînd îţi va zîmbi trandafiriu, Cînd întîia vorbă o va zice Către tine propriul tău fiu.
Vei fugi-ngrijată pe la medici Cînd va fi stomacu-i îi
Ah viaţa asta-i numai Te izbeşti de ele pas de pas!
59
Dar în rezumat va fi frumos Şi vor trece fără zgomot anii. Chipuri gălbenite nebulos Au să-ţi amintească slava Anei.
Dacă veţi avea bibliotecă,
Iar în ea de mine un volum (Vreau să sper că nu rămîn adecă Leneşul vestit, de pîn-acum!),
Vei putea citi pe cîte-o filă Cîte patimi mi-ai scornft în piept, Şi-o să-ţi fie-o leacă poate milă C-ai fost rea şi crudă cu-un poet.
Dar Pegasul meu va fi departe Tropotind sălbatic fără drumuri,
Pe tărîmul dincolo de moarte ,
Plin de foc şi veşnic pliu de fumuri.
60
Tot semeţ m& voi ţinea ia şea, Tot nepăsător ca totdeauna.
Stele vor sări în urma mea,
Iar pe cer, pătrar din urmă, luna
Va fi doar potcoava de pe cal Ce-am pierdut-o-n fugă năzdrăvană Peste ţâri de-azur şi de opal După cine ştie care Ană!
1937
NU MĂ VEI UITA
Ţ ........................
•I e măriţi, şi ştiu, vei naşte prunci, Veţi avea cămin şi alte cele,
Dar aşa frumoasă ca atunci Cînd erai stăpîna vieţii mele Nu vei fi tu niciodată,
Niciodată.
Anii vor veni mereu şiraguri Ca soldaţii la cazan flămînzi.
62
Din viaţa ta de miez şi faguri N-o să aibă Moartea nici de prînz. Poate doar o simplă, tristă cină, Tristă cină.
Ce bătrînă, palidă şi goală Vei rămîne peste trei decenii! Sîngele tău, astăzi în răscoală,
Va fi rece, rece. Doar vedenii Despre tot ce-a fost vei mai avea, Mai avea.
Ca strigoii vor veni la tine Din iubirea noastră ne 'ntîmplată G înduri le, visele haine. ~
N.u mă vei uita tu niciodată; Sufletul cu altul ţi-i zădarnic Darnic.
1937 septembrie 19
PĂRERI DE RĂU
O	, poate-am fost întîia dată Întîiul vierme de mătasă Ce-ar fi ţesut vrăjit o haină Pe trupul tău cea mai aleasă.
Profund albastră, numai visuri Ca cerul nopţilor de stele, Scăldată-n ploi diamantine Din toate lacrimile mele.
Pe fruntea ta senin regală Puneam o candidă cunună Ce-am făurit-o pentru tine Din cel dintîi pătrar de lună.
în ochi ţi-aş fi topit lumina Din mările verzui—fiorul Ce-nvăluie nostalgic unda, Născînd în oameni pururi dorul.
Furam zăpezii frăgezimea, Căldura primăverii-ntîie, Să năvădesc poema blîndă A mînii tale ce mîngîie.
Petale roşii de muşcată Ţi-ar fi-nflorit pe gura caldă, Un nufăr era orice zîmbet Pe-o apă vie ce tresaltă.
5 — M. Beniuc, versuri voi. I
Şi tremura de poftă lutul Pe unde ţi-ai fi pus piciorul. Meneam ca orice urmă dornic Să ţi-o sărute muritorul.
Dar, vai, piciorul t&u distruge In cale florile-ntîinite Şi nu ridici cu mina fluturi Cu aripile obosite.
1937
încrestare pe o peatră moale
n e i-aş fi spus în versuri clte ţie Unui copac la margine de drum, S-ar fi aprins în zare o făclie Cu braţele de flăcări şi de fum.
Tu, însă, n-ai răspuns nici cit o rîmă La care-i cînţi a Noua Simfonie,
Ori cit un melc cînd lumea se dărîmft Şi el rămîne calm în căsulie.
6?
Au fost cumva străbunii tăi moluşte, De te-ai născut aşa ca gelatina?
Era mai bine Domnul să se-mpuşte Decît să-şi cheltuie cu tine tina!
Şi totuşi cînd pe stradă trece-un ţip, Din care sînt cu sutele, nu unul, ’ Te legeni ca o dună de nisip Ce-o răscoleşte prin deşert Simunul.
Nu-mi pare rău. îmi pare rău că firea Sub fără seamăn mincinoasa-ţi mască Şi-a concentrat întreagă nesimţirea, Neruşinat să-nşele, să momească.
J937 august 20
VINO IARĂŞI TU
Vîjîie trecutul ca o scoică, II ascult şi te revăd în vis, Te aduce-o năzdrăvană troică, Te aduce iar la mine,
Iar la mine,
Nu te uit, aşa mi-i scris.
Albă vijelie de zăpadă Pe cîmpia sufletului meu,
69
La picioare are iar să-ţi cadă Ca un rob ce te adoră,
Te adoră
Umilit poetul tău.
O, te-aştept, te-aştept de-atîta vreme, N-are viaţa fără tine rost,
Mi-i urît să deapăn vise gheme Şi-n iluzii să mă leagăn,
Să mă leagăn,
Să visez cum ar fi fost...
1937
îndureratul eros
1	ndureratul Eros încă, încă Mai hohoteşte-a plînset pe aleea Trecutului, în sîlha lui adîncă în care s-a pierdut fugind femeia.
îi bănuieşte-n fiece tulpină Statura-nchisă veşnic sub blestem. Aude printre frunze cum suspină Şi frunzele-ar trăda-o şi se tem.
71
Izvorul tăinuit păstrează chipul Ce undele rîzînd îl răsfăţară,
Iar urmele le-a netezit nisipul,
De nu se mai cunoaşte semn în ţară.
Cînd luna iataganul şi-l aruncă In fundul apei cu pietriş de stele, Ascultă Eros visător în luncă Duiosul basm în grai de filomele.
Simţind că-i vine iar şi iar să plîngă, Se fâce bun la inimă ca pita, Şi-mbrăţişează plin de dor o st încă în care poate-a-nmărmuriţ iubita.
1937
FĂT-FRUMOS
Străbat., singur, pădurea.
O vijelie grea
A prăbuşit un uriaş stejar în calea mea. Iar podul peste care era să trec Iv-a dus şuvoiul, cu înec.
Şi tot şuvoiul a mînat Balaurul,
Cu care chibzuisem să mă bat.
Voiam să scap frumoasa fată de-mpărat. Dar nici fata nu ştiu unde e.
73
i
A pierit pesemne cu poveştile.
S-a dus şi împăratul, împărăţia-i moartă, N-am s-o mai găsesc pe nici o hartă.
Şi mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum.
Poate, poate totuşi undeva	;
Se ascunde Cosînzeana mea.	■
îmi azvîrlu buzduganu-n zări,	J
Nouă ţări colind şi nouă mări.
Am ajuns? Nu am ajuns? Nu ştiu,	■
în jurul meu nu văd decît pustiu ^
Să mă-ntorc e poate mult mai bine.
Alţii vor avea folos de mine.
Oamenii, în drumurile mele,	j
Se zbăteau jucînd în lanţuri grele... Măiculiţă, spada mea săracă,
Oare de te-oi scoate eu din teacă?
Uite-n ■zare, oamenii aşteaptă.
Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă!
Iar de n-o să-mi aflu nici acolo rostul, i N-am s-o iau mai mult la drum, ca prost La ce bun să rătăceşti stingher?
74
Ca s-o-nchei cu traiul ăsta veşted,
Am să dau cu buzduganu-n cer Şi din cer să-mi cadă drept în creştet
1934
TOVARĂŞII COPILĂRIEI
j/\.m venit iarăşi la voi.
Mi se făcuse dor de Şebiş,
De apa sonoră şi limpede a Desnei,
De culmile cu păduri ale Dealului Mare,
—	De-âcojo voiam să ating în copilărie cerul cu mîna — Şi mai cu seamă de voi tovarăşi ai copilăriei mele.
—	Nu m-am schimbat de loc?
Da, peste mine Timpul trece ca peste Piramide.
Dar voi n-aţi învăţat istorie şi nu ştiţi ce spun.
A fost o glumă doar, voiam să spun că nu mor niciodată. Voi însă ştiţi că numai Pleşcuţa Stă lîngă sat de cînd veacul Ca un dulău cu capul pe labe
Şi n-o macină nici ploile, nici vîntul, nici Timpul. Iar omul se schimbă ca anotimpurile Şi trece ca undele Desnei.
Chiar voi v-aţi schimbat mult, de cînd nu v-am văzut. Vă mai cunosc doar în copiii voştri.
Ochii lor mă privesc ca murele coapte din tufiş. Ori ca albăstriţele din lanul de grîu Şi nu mă cunoaşte nici unul.
Voi ce priviţi aşa ciudat la mine?
N ici voi nu mă cunoaşteţi?
Ori nu mă mai socotiţi de al vostru.
Ci spuneţi o vorbă!
De ce v-au rămas gurile ca nişte clopote fără' limbă? Nu mai răsună în voi ca-ntr-un ghioc Povestea minunată a prunciei?
•v-,
77
Cum alergam ca furtuna, în fugă nebună, pe beţe!
Hi! cal năzdrăvan, pînă unde se bat munţii în capete! Pe-atunci credeam aievea în basmul Cosînzenii.
—	Cîte cuiburi de pasarî n-am lăsat pustiitei Numai rînduneaua era sfînj^L.
Şi putea să-şi crească liniştită Puii cu gura largă,"de aur, în cuibul de lut.
Azi, abia dacă mai este ceva sfînt pe,lume! De-aceea tăceţi şi voi.
Nu vă mai încălzesc cele trecute, în locul verilor de-odinioară,
Cînd înotam ca nişte peşti de bronz în undele gîlcevitoare,
Ori stăteam tolăniţi ca zeităţi mărunte Pe nisipul arzător
împestriţat cu tufe de arini şi răchite, — în sufletul vostru a pătruns Vara cu muncă din zori pînă-n noapte.
Vă place mai mult hîrşîitul coasei Prin hojda de orz, grîu sau secară,
Decît ciocîrlia eîntînd nevăzută-n văzduh.
Asudînd printre snopii trîntiţi la pămînt Şi îngrijoraţi de norii ce întunecă apusul,
78
Nu vă mai gîndiţi la zilele frumoase Cînd rătăceam cu undiţa pe vale Smulgînd din apă peştii ca argintul.
Iarna, puneam cîinele în săniuţă—
Ca să ştie şi el ce bine-i să te poarte alţii.
Ne era frig numai la nas
Şi nu ne păsa de loc de ameninţările mamei.
Acum staţi adunaţi lîngă vatră,
Beţi, dintr-o singură sticlă, ţuica nu prea tare, înjuraţi domnii
Şi nu ştiţi cum să vă plătiţi dările.
Nici toamnele, nici primăverile_de altădată Nu au lăsat urme în voi,
Cum nu lasă valul ce trece pe-un mal de nisip. Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă înscrisă în inimă Ca an(ii cercuiţi în trunchiul stejarului.
Nu afară, în mine sînt urmele copilăriei.
Dar ce folos? Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoaşa de mătase.
Viaţa urlă-n mine ca un lup flămînd, Rătăcind prin pustiul codrilor.
De-aceea poate colindai pămîntul.
Şi n-am găsit nimic.
Numai graniţe, graniţe peste tot Şi porţi zăvorite cu lanţuri şi chingi, de oţel Voi, stînd aici pe loc, vă găsirăţi rostul.
Dar poate nu e dat oricui Să-nalţe un altar căminului.
Pe unii-i poartă stele fără noroc Pe toate drumurile vieţii.
Şi evj sînt uuul de-acela.
Rătăcesc ca un cîine fără stăpîn Viaţa-n lung şi lat.
Dar nu port pe grumaz urmele lanţului.
Aş rupe cu dinţii cătuşele de pe mîini Ori mi-aş muşca mîinile Iyăsîndu-le-n cătuşe duşmanilor:
Libertate, libertate,
Pentru tine...
80
—	Ci trebuie să plec!
Sînt multe de făcut în ţara noastră.
Va fi mare clocot şi chiot în crama vieţii. Şi voi veţi călca poate-n picioare Strugurii putrezi de copţi,
Din care-avem să stoarcem Vinul de viaţă lungă Al Neamului nostru!
Şi-acum, la plecare, o vorbă.
Aveţi voi sus, pe deal, un cimitir.
Nu-i îngrijit prea mult.
Prin gardul de spini _
Trec vitele şi pasc netulburate Printre crucile căzute.
Natura, fără s-o stingheriţi,
Resoarbe în sînul ei morţii,
Ştergîndu-le amintirea.
îmi place însă că l-aţi pus mai sus ca satul. Doar moartea-i mai presus decît viaţa.
—	De-o fi să mai revin vreodată, obosit,
Cu toiagul credinţei frînt în două,
Cu visurile numai zdrenţe
6
81
Şi însetat de somnul pămîntului,
Aş vrea ca-n cimitirul vostru neîngrijit Să îmi săpaţi şi mie o groapă-adîrică. Acolo să-mi putrezească oasele bătrîne Şi să mă topesc fără urmă în sînul nepăsător al naturii.
1935
AICEA PRINTRE ARDELENI...
A icea printre ardeleni mă simt acasă, în fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui
Iancu.
Ai! ce s-or mişca-ntr-o bună zi Munţii Apuseni,
Ce ş-or urni din loc, ca urieşii!
Mi-am ridicat privirile spre cer,
Dar'nu-mi spune nimic mătreaţa lui de stele, Nici luna lustruită ca tingirea. ..........	“
6*
83
îmi pun în schimb urechea pe inima ţării Şi-aud bătăi neregulate prin gemete surde... Freamătă pădurea romînească,
Ca-n preajma vijeliei!
Mi-am culcat capul pe lutul străbun Alăturea cu alţii
Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens. Şi-am vrut să dorm.
Eu însă-aud, în noaptea ce se lasă, Şuier de piatră pe tăiş de coasă...
1935
f POEŢILOR TINERI
Pe Eminescu noi, poeţii tineri, Zadarnic încercăm, nu-1 vom ajunge. Cîntecele lui fără seamăn Sînt pentru noi miraj de neatins. Caravana noastră trecătoare Aleargă,după oaza visurilor lui Şi oaza aleargă mereu la fel de departe în zare.
Dar Eminescu nu cuprinse tot în stihurile lui dumnezeieşti.
85
Durerea romînească-i mult mai mare Şi n-o cuprinde toată nici un cîntec.
Poeţi, poeţi!
Vă puneţi urechea pe inima ţării Şi-i ascultaţi bătăile neregulate. Spuneţi-mi ce e aceasta?
De ce-i bolnavă oare ţara noastră? A putrezit stejarul romînesc? îl rod la rădăcină viermii tainic De-şi clatină coroana a cădere?
De ce atîtea crengi uscate-n vîrf, Atîta vîsie
Şi-atîtea frunze veştede? Ce-useamnă tînjirea aceasta?
Pe Eminescu noi, poeţii tineri, Zădarnic încercăm, nu-1 vom ajunge. Dar Eminescu nu cuprinse tot în stihurile lui dumnezeieşti.
Durerea romînească-i mult prea mare Şi n-o cuprinde toată nici un cîntec.
86
Cît despre mine, ce să vă spui?
Eu nu am darul versului decît în mică măsură Prefer să ..spun în proză ce gîndesc.
Şi mai presus de toate îmi place să tac.
Dar cîteodată mă copleşeşte tristeţea Şi-atuncea trebuie să scriu.
Ca fluxul mării
Cresc m mine durerile — valuri,
Sfărmînd în drumul lor cotropitor Zăgazurile puse cu învăţ.
Suferinţele gloatei neşOuîoare Clocotesc în mine ca viforul.
Mă simt din nou ţăranul de pe Crişuri Şi-mi reînvie-n minte vremea Iancului.
Ah! domnii, domnii...
Nu cu peniţa,
Cu ascuţişul coasei
îmi scriu poemele sălbatice.
Cuvintele-mi zboară, de foc şi de plumb,
Ca gloanţele din flinte!
Să lase rană vie orice vers al meu în cititor,
Să-i sîngere de durerea neamului Inima-mpietrită!
Ce-ştiu?
Poate nu asta e arta.
Poate-am greşit.
Cînd luna trece grăbită pe cer Ascunzîndu-şi faţa după norii străvezii, Mă gîndesc cu o mică părere de rău: De ce să fii mereu atît de jsingtjr?
E undeva, departe, o femeie,
Care te-aşteaptă...
Mîngîierile căminului Sînt poate mai plăcute Decît veşnica luptă Şi rătăcirile fără capăt.
N-ar trebui să-ţi lunece printre degete Ca un peşte de argint,
Tinereţea.
în clipele astea de grea solitudine
O	iau razna prin noapte Şi colind fără ţintă Toate străzile oraşului.
Ori mă înfund abătut în vreo cîrciumă proastă,
Din cartierele sărace,
Şi-mi torn peste rănile vieţii Vinul acru.
88
Şi totuşi cred într-o lumină nouă.
Dar pentru ăsta, noi, poeţii.
Trebuie să ştim pe care coardă E de sunat.
Nu-Î timp acum de cîntece duioase,
De lună şi dragoste.
Ca murmurul izvoarelor Şi şopotul frunzei,
S-aud mai tare gemetele surde Din pieptul mulţimilor.
Descîntece şl blesteme ne trebuie t Ca vracii să vîrîm în viaţă Febra mişcării.
l^Tpîesnească o dată gogoaşa prezentului, Ca să vedem ieşind din ea Fluturele vieţii noi.
Din zările de sînge şi de scrum,
Ca o minune nouă să răsară, v Călare pe Destin,_
I	Omul!
Ne-or îngropa probabil fără urmă Dărîmăturile Istoriei.
89
Se vor aşterne peste noi în straturi nepătrunse Zăpezile uitării.
Viaţa noastră consumată în pară şi flăcări Nu va lăsa fosile şi vestigii Pentru muzeele de-apoî7~
Bolizi fulgerători,
Prevestitoare comete .
Vom trece pe zările Timpului, Stingîndu-ne lumina de o clipă în veşnicul Nimic.
Ci din cenuşa noastră risipită Pe cîmpul de luptă al Veacului Va înflori aievea pentru alţii Frumosul nostru vis de fericire. Iar bucuria de a crede-n vis B pentru noi răsplata cuvenită.
Pe Eminescu noi, poeţii tineri, Zădarnic încercăm, nu-1 vom ajunge
90
Dar poate noi avem destinul falnic De a suna din trîmbiţile Morţii Sfîrşitul Veacului Şi de-a vesti mulţimilor flămînde O Viaţă nouă!
1934
URSUI, ROMÎNESC
Oraşul rîde şf petrece,
Huieşte-n chihot, urlă strada. Boierul dă un feu, cînd trece Prin faţa lui jucînd parada! Dansează ursul romînesc!
Prin nas i-au petrecut verigă,
Şi tot mai mormăie untul,
Mai mormăie, dar nu prea strigă, Că-i trage cu veriga rîtul! Dansează ursul romînesc.
92
E mare ridicată-n labe Şi blîndă fiara fioroasă.
Prin blană-i numeri coaste slabe. Dar nu se lasă, nu se lasă:
Dansează ursul romînesc!
De două mii de ani dansează,
L-au prins de pui în miez de codru, Hei! codru ăla-1 tot visează Dar să mai scape nu e modru: Dansează ursul romînesc.
Oraşul,rîde şi petrece,
Huieşte-n chihot, urlă strada, Boierul dă un leu, cînd trece Prin faţa lui jucînd parada: Dansează ursul romînesc I
1937 august 16
NU TE-AUDE NIME
O are port eu şapca n&zdrăvană Care face omul nevăzut,
De-am rămas aşa necunoscut în naţiunea mea daco-romană?
Poţi urla ca leul în pustiu,
Nu te-aude, nu te-ascultă nime. Glasul care vine din mulţime E bătaie surdă, diu sicriu.
94
Heil au fost aicea cîndva codri. Tremura de doine frunza vara, Tremurau şi domni, la chip ca ceara, Cît de cît, măcar de mîndrii lotri.
Ce deşert din toate se alege! Au”~r1finas” doar tufe din pădure, Unde-a fost năprasnica săcure Oamenii-s ca iesmele betege.
Sure sînteţi creste dezvelite!
Iar prin văi şi cîmp sporeşte bozul. De-asta oare cîştigarăm lozul, După-nfrîngeri şi dureri cumplite?
Crişule cu ocolitul umblet, Tare-ţi este apa tulburată,
Dar mai tulburat îs eu la suflet, Că o zi ca lumea nu s-arată.
95
Poţi urla ca leul în pustiu,
Nu te-aude, nu te-ascultă nime. Glasul care vine din mulţime E bătaie surdă, din sicriu.
1937 august 16
POVESTE DE CRĂCIUN
La noi, copii de ţărani,
Moş Crăciun nu-ndătina să vină.
Avea însă notarul doi băieţi Şi popa o fetiţă.
Ei! ce lucruri minunate, minunate lye aducea lor Moş Crăciun de sfîntul praznic! Ceasuri întregi ne minunam din drum De bradul ce se străvedea prin geamuri.
Nu ne păsa că degeram de frig.
Cînd aprindeau în brad luminile de ceară
M. Beniuc, versuri, voi. I
Şi strălucea de aur şi argint tot pomul încărcat cu bunătăţi necunoscute nouă,
Ochii noştri se holbau ca cepele.
Iar cînd ne-ngrămădeam prea mulţi în drum, Venea argatul Ion, să ne păfuge,.
Şi ce făloşi erau copiii doitinilor!
Dar şi aveau de ce!
I^a cel mai mare al notarului I-aduse într-un rînd un cal bălan.
Ai! ce mai cal!
Al meu, tăiat din lemn de corn,
Pe care-1 foloseam să mîn şi vitele,
Nici pe departe n-aducea cu-acela.
Te legănai pe el ca în poveşti !
O dată m-att lăsat chiar să-l lncalec>
Am dat în schimb o praştie	ţ
La care meşterisem multă vreme.
Puteai să tragi cu dînsa drept la ţintă Şi vrabia o doborai ca untul.
Dar numai eu!
Băiatul domnului notar A spart un geam cu şa Şi-atunci i-a dat-o tatăl său de cap. ;
fii*a un Crăciun, mi-aduc aminte; liAm întrebat şi eu pe mama:
,,Mamă, la’ noi de ce tott vine-o dată Moş Crăciun?*/ Iar mama s-a făcut că-i supărată ; ~,
Şi nu a zis nimic.	;
Mie-mi pare Insă Că-i-venea să plîngă:.	,
De-aceea tăcea. -
Învîrtea cu-o lingură de lemn
Prin cratiţa în care sfîrîia rîntaşul,	;
Şi mormăia că-o ustură, de ceapă, ochii...
Pe urmă am aflat povestea Cu Moş Crăciun.
Am auzit-o de la servitoarea popii,
Care fusese la-mbfâcâtttl pomului.
Copiilor de domn nu le venea să creadă. .
Dar eu m-am bucurat în sinea mea Că nu e nici un Moş Crăciun Ca să cinstească numai pe bogaţi...
S-au scurs de-atunceâ douăzeci de ani.
N-am mai prăznuît de fel Crăciunul. .
Ca o cometă pe bolta stelelor fixe Am rătăcit printe semeni,
Şi nu mi-am găsit locul nici ieri.
Azi, port mai mult de-un sfert de veac pe u Sosit din nou în punctul de plecare, îmi plimb privirea trîitS împrejur.
Florile dalbe, florile dalbe ca altădată Acopăr cu un strat de nea pămîntul.
Dar şi în părul meu sălbatic A prins ninsoarea firelor de-argint. încolo, nu-i nimic schimbat.
Ca-n horă viaţa dănţuie pe loc,
Rotitijiu-se în jurul unui gol.
Feciorul domnului notar,
Azi advocat la ţară,
A tîrguit un cal frumos de lemn Pe seama urmaşului său fericit.
Eu n-am urmaşi.
Dar alţi copii de ţărani Aşteaptă cu jind să-ncălece calul Ce-şi legănă mersul pe loc.
Cîţiva copii mai săraci
Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie.
Cu ea vor vesti la uşa bogaţilor Că a sosit mîntuirea.
De două mii de ani.
100
îmi vine iar să plec şi nu ştiu unde. înzăpezite-s drumurile toate.
Şi cerul, avalanşă de omăt,
Se surpă peste lumea-ntunecată.
Auzi prin beznă lupii cum se văietă? Ca lame aspre de oţel şi gheaţă îţi taie trupul urletele lor.
Ci fie-aşa!
Pegasul meu, aşterne-te la drum. Loveşte vajnic cu copita-n noapte,
Să scapere scîntei din ea ca stelele! Las’să lumineze tot prăpădul!
1935	decembrie
DORINŢĂ SIMPLĂ
3 f°ară nevăzută care trage Mărul de pe creangă la pămînt Astăzi — mîne are să mă bage Şi pe mine, hm! hm! în mormînt.
Nu că-mi pare rău; de ce să-mi pară? Totuşi parcă nu ştiu cum aş vrea Să mai văd odat-o primăvară Ori o vară, dar să fie-a mea.
102
Să mă uit cum scoate nasul firul Ierbii la lumină, în livadă,
Cutn înfloare singur trandafirul Şi cum sar viţeii prin ogradă.
Simplu prin pădure să mă plimb, Fără meditaţie profundă,
Dar să sune depărtat în schimb Valea Desnei, undă după undă.
Seara cînd se face ora şapte Şi revin acasă visător,
Să-mi dea mama un pahar de lapte Cu-un dărab de pită din cuptor.
Iar la-ai mei’nainte de culcare, Sa le spun în graiul de la sat Cît de mare-i lumea asta mare Si ce bine-i să n-o fi umblat.
103
Să m-apuc apoi de scris domol, Cînd începe visul să mă poarte, Sub lumina lă,mpii cu petrol,
Un poem ce nu spune de iiloarte.
1937 august 19
NECUNOSCUTA FEMEIE
D	amante.
Mi-a rămas în qiinte numai una încărcaţi greu cu diamante Şi purtînd pe frunte — nouă — luna.
Mă-nvelea cu şalul de-ntuneric Şi stăteam alăturea tăcuţi,
Trupul fin i-1 cuprindeam eteric: „Spune, tu, de ce nu mă săruţi?"
105
Ea tăcea şi mă-nvelea mai tare, Tăinuit o lacrimă zvînta, Nu-ndrăzneam să-i pun vreo întrebare, Ce durere grea o frămînta.
Dar o dată către zori de ziuă, Cînd pleca de obicei grăbit, Inima, ca un ciocan în piuă,
Ii batea, ş-atuncea mi-a vorbit.
„Trebuie să rupem legătura,
Te iubesc aşa de mult acum,
Că mi-e arsă de-nsetare gura, t/n sărut: şi te vei face scrtim!
N-am iubit pe nimeni niciodată, Toţi i-am sărutat pe cîţi i-am vrut Şi-au pierit ca floarea scuturată.
Te iubesc, nu pot să te sărut11.
106
N-a mai fost de-atuncea la-ntîlnire Dar eu ştiu că nu mă va uita. Cînd s-o stinge marea ei iubire,
O, atuncea mă va săruta!
1937 august 21
TEAMĂ DE TOAMNĂ
L
ima şi gîndul meu se teme Cînd apar în toamnă crizanteme Şi le duc cei vii la' ţintirim. Inimă şi gîndule murim.
Scuipă galben pomii pe cărare, Trece cu fanfar-o mormmtare, lari zările funebre Flutură pe cer drapele negre,
108
Unde si ne-ascundem? Crîşmă sură, Crîşmăriţo, adu băutură.
Dar ţiganii tacă azi chitic,
Nu mai vreau s-aud nimic, nimic!
Nu-i destul că-şi înstruneşte coarda Inima-mi şi bate pe ea joarda,
Bate p4n’la sînge joarda Morţii? Cine hohoteşte-n pragul porţii?
Lasă, lasă, vîntule, nu plînge. Nucule^, tu mîinile nu-ţi frînge, Spus-am eu că viaţa, aşa cum e, Nu e tocma-aşa cum trebue!
1937 august 22
PLECARE
V„, intra în apa fără fund, Apar» cercuri s*o izbi de maluri, Lin apoi s-o-ntinde peste valuri Pace-naltă: semn că nu mai sînt.
Sălciile despletite vor Plînge peste recile oglinzi,
Luna învelită într-un nor Trist va cerne colb de aur stins.
110
O	să. verse cerul ploi de 'Stele Ce s-or stinge rînd pe rînd în apă, Iar prin vîntul serii o să-nceapă Să bocească versurile mele.
Şi va fi atîta jale-n fire Şi va fi atîta plîns şi geamăt, Frunzele s-or zbate în neştire Pomenindu-mi numele cu freamăt.
Numai peste fire în zenit Va luci superb uepăşătoare, Solitară, steaua ce-am iubit, Pururi mîndră, neîndurătoare.
1937
CELE TREI CORĂBII
i
K huli pe Domnul, în nevoie, Suflete, te poartă înţelept!. Părăsit ca Robinson Crusoe Stau aici pe insulă şi-aştept.
Huruie sălbatic împrejur Oceanul vieţii în furtună,
Ceru-i veşnic frămîntat şi sur,
N-o să văd eu nici o zi mai bună.
112
Vase încărcate cu mister,
Nn cunosc sub ce pavilioane, Trec înscrise depărtat pe cer, Poate cu averi de milioane.
S.O.S. — luaţi-mă cu voi!
Ifi mai văd la orizont doar fumul. Vase trec în zare noi şi noi,
N-au p-aicea niciodată drumul.
Rar mi-aduce valul zbuciumat Cîte-o tristă, jalnică epavă,
Ori cîte-un cadavru de-necat.
Asta eşti viaţă? Ţie slavă!
2
Dar te uită! Cositorul zării Sfîrtecat în cîrpe fumurii!
Viorie rîde faţa mării,
Iahturi vin — ura! — cu bucurii.
8
113
Vin pe valuri molcom şi dansează Splendide, albastre, strălucind,
Nu ştiu cum dansează şi visează, Marea-i toată aur şi argint!
Şi eu beat pe insulă mă leagăn, Stol de păsări, primăvară, cald, Iahturile chihotind se bagă-n Golfurile mele de smarald.
Nopţi cu stele — ploaie de confetti Mări de fosfor, cer Ultramar in. .. Valuri bat ori poate pieptul fetii? Rubinii ard cupele cu vin. ■
3
Tinereţe, albă tinereţe,
Ce uşor te risipim în vlnt! Cine-ar şti să spună, şă ne-nveţe Iahturile tale unde sînt?
Ce aniară-i drojdia vieţii i După chef şi nopţi dormite prost! Tinere, nu-i ora dimineţii,
Ar fi timpul să găseşti un rost!
Dar dorinţa nu-i decît dorinţă, Mai presus de toate-i un destin. Ai scăpat abia de-o suferinţă, Alte suferinţe iată vin!
4
Mări amare, cum foşniţi de spume, Tu sirenă^ iar vrăjit şopteşti! Vine-un vas de dincolo de lume Cu minuni şi-averi nepâmînteşti.
Lebădă ca visul de zăpadă,
Nu e vers în el să te cuprind,
O, aştept să vii la mine-n radă, Dragoste, nebun să te alint.
8*
115
Tu eşti vasul visurilor mele, Singurul visatul cel dintîi.
Nu pe mări vii, tu cobori din stele Şi pe veci la mine-o să rămîi.
Aurorfe-mprăştie mistere,
Cozi, pe cer şi mare, de păun, Vîntul poart-o blîndă mîngîiere De miresme, stelele apun.
Dimineţi de aur grele, roşii, Nestemate ploi diamantine, Soarele-1 anunţă albatroşii Ori e vasul dragostei ce vine?
Valuri verzi cu unduiri de stepe Poartă lin meduze străvezii. Amintind în joc nebutoe iepe,1 Sar în sus rechinii argintii.
116
I
Zilele-s ca jarul arzătoare,
Eu aştept vaporul meu iubit, Vii domol, minune plutitoare, într-o zi de soare şi de mit.
Dup-amiezi cu nori de îndoială,
Ploi fierbinţi pe ape de aramă.
Nu m-auzi? Plîng norii de cerneală, Păsări mari ţivlind în zări se cheamă.
Uite cerul darnic ne întinde Curcubeul punte de culori, Vino vis tulburător de minte. Adiere caldă de fiori!
Ce apusuri înecate-n sînge!
Seri ca fierul roşu, seri de tuci, Vîntul ori un om pe valuri plînge? Vas nălucă, nu vii, nu te duci.
117
Poate-n nopţi de insomnii şi lună Cînd luceferi mişunau pe ape ; Şi-ascultam cum valu-n ţărmuri sună A putut năluca ta să-mi scape.
Nu te caut, unde să te caut în aceste neguri fără fund?
Trist răsufcă-n mine ca-ntr->un ;flăut Visurile care nu mai sunt.
5
Vasul alb al dragostei curate .
A pierit, înşelător miraj. * Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji.
Nu-mi aduce valul care geme Decît zvon de moarte şi furtuni, Uragane, ură ,şi blesteme:	’
Fierb învălmăşitele genuni.
m
Tot mai des se-nalţă-n zare trombe Şi cicloane pîn’la ceruri sus7^
CacTapoi ca tunete de bombe Pe talazuri roşii în apus.
Oceanul geme, urlă groaznic, Insula se zguduierti temei:
Pot să stau netulburatill'paznic Lîng-un far ce nu mai dă scîntei?
Zi de zi vin vase sfărîmate Ori’un hoit pe plajă stă livid,
E un prieten, un duşman, un frate, — Vînturi grele uşa mi-o deschid.
Dar mi-i rece inima câ steiul,
Anii, ce-a fost bun, de mult au stors... Unde, pentru far,:să cat uleiul,
Ca: să ardâ-n beznă luminos? t
119
—	Nu am ars de tot! mai am fărîme Sub cenuşă, care nu s-or stinge.
Prin stihii ce prind să se dărîme Farul meu va lumina cu sîngje!
Azi de mine poate au nevoie,
' Suflete acum fii înţelept!
Ochii-n patru, Robinson Crusoe, Vasul mare astăzi îl aştept.
A sărit în aşchii răsăritul, Zările şi-au spart catapeteasma, îngrozită a scăpat cuţitul S înger os şi a tulit-o iasma
Lumii vechi, turbată de mînie. Roasă pînă-n măduvă se surpă Putredă o-ntreagă-mpăriţie. Masele-au mişcat spinarea curbă!
120
Iar in zări superbă, încruntată, Peste timp vedenie pe ape Noi, de vis, nădejdilor s-arată. Mare-i marea, dar abia o-ncape!
,N-a fost vis mai larg de fericire Să cuprindă fiecare rob,
De cînd biata noastră omenire Tot visează rătăcind pe glob.
An de an vaporu-naintează Pe talazuri clocotind poţfjvnic. Ochii mei nu au putut să-l vază Cît visam închis în mine schivnic.
Dar acuma văd pe marea largă Vis de flăcări vasul cum s-avîntă Peste valuri negre să le spargă, Pentru mult visata pace sfîntă.
121
S.O.S. — luaţi-mă cu voi,
Şi eu sînt să'mînţ| din mulţime, Vis ce se avîntă din noroi,
Aur să sclipească pe-nălţime!
Dar deodată se deschid vîltori,
Mii de demoni urlă-n bezna ruptă, Iasma veche-apare îii culori Sîngeroase, gata iar de luptă.
Zguduit se clatină vaporul, închid ochii, nu mai vreau să văd Cum destinul mînuie toporul Drumul dînd la cel mai crunt prăpăd.
Şi cum stau cu-nchisele pleoape, Simt o mînă că m-atinge rece, Simt umblînd pe cineva p-aproape, Spune ceva ne-nţeles şi trece.
122
Marea-i calmă, nu mai geme tinda, Vîntul a căzut cu aripi frînte, Veşnicie s-a lăţit secunda,
Doar trecutul prinde-ncet să cînte.
Film fără cuvinte trec imagini, Depărtat pe-o dună de nisip, Caravană-n tristele paragini Dintr-o lume galbenă, de chip.
Lunecă fantome legănate Prin pustie fumurii cămile, Amăgiri dezâmăgite-n spate — Asta sînteţi amărîte zile!
Ori e marea iarăşi cu vapoare, Steagul la jumate de catarg, Vin pe apă neagră, stătătoare, Se re ’ntorc nălucile din latg.
123
Iar se lasă peste văz cortină, Lilieci m-ating în zbor cu-aripa, Parc-aud o undă cum suspină, Cînd îi stinge oboseala clipa.
Sună, sună depărtat un zvon De sirenă-n ceaţa fără zare. Ce vapor, sub ce pavilion Trece iar, iluzie pe mare?
Portul meu de mult nu mai aşteaptă Nici un vas din Indii, s-au-necat Unul după altul. înţeleaptă Mintea mea pe toate le-a uitat.
Doar această inimă bolnavă Bate încă surd şi fără sens Cînd mai vine cîte-un vis epavă Din noianul rece şi imens.
124
Să deschid iar ochii să te văd Şi pe tine, noua mea nălucă? Nu vei merge poate îndărăt Cum a fost ca toate să se ducă,
Fără să s-apropie de ţărmuri,
Cîte-n depărtare mi-apărură,
Ori sosite să se facă sfârmuri,
Să le plîng pe insula măsura.
Dar tu vii, te văd cu ochii-nchişi Vas real de dincolo de lume,
Marea se cutremură: trimişi,
Valuri vin să-mi geamă sumbrul nume.
N-ai mai fost prin tristele-mi ţinuturi, Vii acum întunecat ca soartea^
De departe flamuri negre fluturi,
Iar la cîrmă,-naltă, dreaptă, Moartea.
1937 august 15—29
CÎNTECE NOI
1940
■ i >;
RĂSĂRIT
3 e tescuieşte ziua — poamă stoarsă — Dă glas octombre-n viile naturii.
Ca mustul tînăr soarele se varsă Pe buza tremurată a pădurii.
Azi-mîine chiotind şi eu, şi eu încep culesul mare-al vieţii; în pieptul meu atîrnă tot mai greu, S-au copt, bag seama, strugurii tristeţii.
9 — M. Bejiiuc. versuri, voi. I 129
Prieteni! facem chef cum n-a fost altul. Din inimă vă torn ca din ulcior.
Cu hore noi vom desfunda înaltul Tăriilor aprins ca un bujor.
în pas bălăbănit suim pe deal,
Ţîşnesc de sînge boabele prea coapte. Şi beţi de vinul vechiului Ardeal Noi dezbumbăm de stele Fata Noapte.
în mînă strîngem luna ca un sîn Şi-i rupem vălul de mireasă nouă — Tovarăşii vreau cu Noaptea să rămîn, Ca să-i sărut privirile de rouă.
Dar cînd porumbii zorilor vor prinde Pe coperişul cerului să joace,
Eu liniştit pe jos mă voi întinde învăluit cu-a-morţii reci cojoace.
130
Voi să vegheaţi! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaşte. Bătrînele păduri vor chiui:
Un tînăr soare munţii grei vor naşte!
1938
9*
SANIA NEBUNĂ
T
*	mereţea mea Ah tu sanie Pe cărări de nea Şi pierzanie!
Caii tăi nebuni. Viaţa, dragostea, Spulberă furtuni Urmărind o stea.
132
„Şi de n-o s-ajung? “ — Şovăind suspini, Drumul este lung,
Anii sînt puţini.
Dar un cal ivit Negru din pămîut (Ochii-i ard cumplit, Coama lui e vînt)
Iute s-a-nhămat Şi pornesc tustrei, Drumu-i neumblat, Scapără scîntei.
Tinereţea mea Ah tu sanie Pe cărări de nea Şi pierzanie!
1938
LA DRUM
C îte lupte am pierdut în viaţă, Cîte vieţi am doborit în luptă Mărturie inima-mi de gheaţă Şi această veche lance ruptă.
Dar cu toate cele petrecute Sînt în stare iarăşi să încep. Vîrf de lance, cine mi te-ascute Şi-mi aprinde vîlvătăi în piept?
134
Văd cum din împrăştiata stavă Se desprinde năzdrăvanul mînz,
E sătul de iarbă şi otavă, îi voi da un troc de' jar la prînz.
Iată-ntind pe masă ca-n poveste i/ac-oglindă, perie-pădure.
Iarăşi văd aievea ce nu este, )incolo de negurile sure.
Zînă, zînă, cît mai sînt pe lume Nu te uit şi nu mă las învins. Îngînîndu-l, tainicul tău nume Mă împinge-n largul necuprins.
Să vă' văd balauri de subt poduri! Iată-mă de crezuri fnzăuat. Vie-ntunecatele noroduri.
Qata sînt cu toate să mă bat.
1938
/
PE COLINELE CU LANURI
r e colinele cu lanuri Lin lumina plouă-n ore, Vîntul iscă vechi aleanuri Prin ovesele sonore.
Din pămînt, din vis, din vremuri A ţîşnit o ciocîrlie,
Frunză — inimă, iar tremuri între dor şi bucurie.
136
Vaci mugind colindă runcul, Mişcă ierbile cu şuier, Tolănit pe-o şubă pruncul îşi ciopleşte-ncet un fluier.
Soarele dorind să vază Pruncul meşter ce direge. Pe furiş, cu mîni de rază, Frunza-n lături mi-o alege
Şi sub ulmii plini de şoaptă Vede, gata de mister,
Pruncul năzdrăvan ce-ndreaptă Fluierul vrăjit spre cer.
1938
RUGĂ DE DIMINEAŢĂ
c
V—ocoşul zilei scoate creasna De după spatele colinei Şi sună cîntecul luminei Pe lanurile-ntinse razna.
Grăbit se spală iarba-n rouă, în aur s-a-mbrăcat ovăzul Şi grînele, să-ţi ieie văzul, Sînt toate numa-n haine nouă.
138
în vîrful unui g6ron vîntul A spus ceva, şi toate tac — Un pui de iepure buimac, De fricâ-i una cu pămîntul.
Tăceri adînci. Şi din tărie începe limpede şi-nalţ_
Ca din tărîmul celălalt Sfînt cîntecul de ciocirlie.
1938
/
CE SÎNT ACESTE NELINIŞTI
c e sînt aceste nelinişti Cu vîrfurile-n cer?
Plopii stau gata să fugă Pe urma norilor în derută. Rîul scutură lanţuri Huruind îngrozit.
Cine de unde s-aude?
De ce-aţi îngălbenit? Sfinţitul e turmă sfîşiată Şi sîngele curge pe noi.
140
Din pămînt călăreţi de-ntuneric Cu huiet s-aruncă pe lume.
Păsări de spaimă s-ascund în piepturile oamenilor.
Prin ochii îngheţaţi
Gîndul a zburat
Şi nimeni nu ştie pe nimeni.
Vai vouă!
Prin văzduh zăngăne aripi de metal. Cineva trece, cu coasă, pe cal. Mamele spintecă cerul cu glasul Cine a trezit copiii din somn?
Toc! toc! sună pasul Celui ce bate-n uşile vieţii. Deschide!
Prin geam luna vede chipuri livide. Toţi au tăcut, toţi au murit, în giulgiu negru noaptea i-a-nvelit. Numai streşinile plîng Suspinînd, suspinînd,
Iar vîntul rătăcit Cheamă tînguios pe cineva Ca să-i arate drumul.
1939
/
COLOANA DE ATAC
Din rîndurile noastre încă unul S-a prăbuşit.
Mai sîntem? ’Nainte! ’Nainte! Altul să ia comanda Acelor .mase de ţărani Ce vi;i furtună după noi.
Ioane, Tudose sau tu Mihai,
Hai!
Scobiţi o groapă şi puneţi o cruce. Apoi la drum.
’Nainte! ’Nainte!
142
Pînă-n seară trebuie să dăm atacul Chiar de ne ia dracul!
Muntele acesta-ntreg să cadă,
Să fîlfîie pe creasta-i de zăpadă Steagul nostru > Ca o flacără!
Cine plînge?
Aşa-i războiul: cu moarte, cu sînge. Strigaţi pe cei ce au rămas.
Pînă la unul, nu cedăm un pas! ’Nainte! ’Nainte!
1937 august 22
/
CALEA MOŢULUI
Trece moţul pe cărare, Ţipă-n beznă o ciuvică, Dintr-un codru iese luna Mare cît o mămăligă.
Ghiorţ&ie pe matca văii Gîrla sughiţînd a foame, Cineva din pomul nopţii Scutură să cadă poame.
144
Ca un prunc trezit scînceşte Vîntul, frunza mi-1 ogoaie. Caii dau să tragă-n lături L,a jirezile de paie'.
Cată moţul în desagă, Nu găseşte. Iar ortacii 1-3 departe. Vede luna Cum o mîncă vîrcolacii
193S
10
MUNŢII MEI
:i
i'l
■ I
;'y}i
l
Miunţii mei, ca voi sînt şi eu mare; Ce folos că aurul din noi Este doar a omului pierzare Bălăcit în tină şi gunoi?
Au n-ar fi mai bine dac-ar fi Să vărsăm pe creste foc şi lavă,
Dacă lumea toată s-ar topi,
Lumea asta mică şi bolnavă?
1938
146
0
CU FRUN.TEA RĂZIMATĂ-N CER
C u fruntea răzimată-n cer Şi frămîntînd cu paşii lutul Tîrăsc în urma mea trecutul Spre-un viitor greu de mister
; De neguri, nu disting precis J îndepărtatul roşu ţel,
Cred cîteodată că mă-nşel, Că toate nu-s decît un vis.
147
Dar să mă-ntorc nu mai e chip, Vin dindărăt urmaşii mulţi, Setoşi, flămînzi, bolnavi, desculţi Prin aşteptarea de nisip.
Ei văd'nainte sfînta oază
*	Şi-ntreabă	dac-o	văd	şi	eu,
Eu dau din cap şi merg mereu, în urma-mi gloata-naintează.
Cu fruntea răzimată-n cer Şi frămîntînd cu paşii lutul Tîrăsc în urma mea trecutul Spre-un viitor greu de mister.
1938
i
ÎN TRUPUL LIVEZII
1	n trupul livezii macii visează. Mi-e sufletul în soarele de-amiază Pe holde risipit ca vîntul cald. Ne-a îmbătat minunea de smarald.
Văzduhul vibrează albastre coarde, Sub talpă glia înfierbîntată arde,
Şi spicele tremură arzînd sub soare, Armate cu lănci, necălătoare.
149
Cu pasul liniştit mergînd mă leagăn, îmi vine să mă culc pe lutul reavăn Şi să ascult cum lanurile cresc Bogate din ogorul romînesc.
Vîntul îmi flutură părul şi visele, în suflet îmi zumzăie poeme — nescrisele, Şi beat de viaţă pieptul mi-1 umflu,
De chiote văzduhu-ntreg să-l umplu I
PERSPECTIVĂ
A m devenit în fiqe. cu trudă, omul tip Şi paşii mei prin vreme sînt urme pe pisipT Nu mai azvîrl cu şapca în zările-nstelate,
Mînc regulat cu oameni ce au mereu dreptate,
Şi zilnic după masă despătur lin gazeta.
Să văd ce mai învîrte în lung şi-n lat planeta, îmi mai lipseşte-o fată cu zestre, să mă-nsor, S-aştept să treacă timpul, să-mbătrînesc, să mor... Parcă mă văd pe masă întins printre făclii! în juru-mi plini de jale şi ţepeni cîţiva vii Vorbesc încet, probabil să nu mă mai deştepte.
151
Sînt vorbele ştiute, banale şi-nţelepte,	a
Dar fiecare-şi spune precis în gîndul său’,	I
Ce bine-i că nu-i dînsul culcat în locul meu.	:!?
Iubita mea soţie oftează înfundat,	Ş
Un mic Beniuc priveşte la cei din jur mirat, f Iar altul mai în vîrstă găseşte că e bine Cu maică-sa-mpreună să plîngă şi suspine.	':l
Cununa mi-a adus-o un şef cu fracul nou;	1
Stă scris.pe ea în aur: ..Colegii de birou“.	j
Apare-n uşă popa şi toţi. se dau în lături,	1
Bătrînul are-o barbă de poţi cu ea să mături.	f
Şi-ncepe comedia, tămîie, plîns şi cînt.	1
„Pămînt sîntenTşi iarăşi ne-ntoarcem în pămînt.'H Eu stau înjiemişcare, de parc-aş asculta ,	*
Cu mare-atenţiune prohodul altuia,
Şi de-aş fi viu o leacă, aş fierbe de necaz
Că nu pot prinde musca ce-mi umblă pe obraz.	j,
■ '
1939	1
I
NU, TIMPULE.
N„ , timpule, să ştii ca nu plec. Am hotărît să mi te-nduplec. Sădesc în azi un tainic mîne,
Alt azi va fi din el poimîne.
Şi dacă multor par omidă,
Ei bine! fi-voi crisalidă.
Iar cîndva, cîndva, de mă scutur, Albastru va-nflori un flutur.
1938
SÎNT COPACUL STRAJĂ.
P eisaj melancolic . în apele lunii Mai eşti pentru unii, Aievea, simbolic,
Al ţării de vis Dorit paradis.
«Aferă.din timp,
Afară din loc, -Din nenoroc şi noroc,
154
îndepărtat, lunar Olimp, ' în pală rază Ei te visează.
Dar eu jos în lut Atu prins rădăcină Şi ploi de lumină Mi-i dat să sărut Cu mii de buze,
Cu mii de frunze!
Sînt copacul strajă Cu frunzişul treaz Pentru cei de azi, Şi şoptesc o vrajă, Ppate-o rugăciune Pentru cei de mîne
Nu ştiu dacă e Să răsară flori Din sămînţa ce O resfir în zori,
155
Totuşi suferinţă Samăn şi credinţă.
Iar de voi apune, Una doar mă rog: Fulger să-ncunune Creştetu-mi cu foc, Ca să ardă pară Peste-ntreaga ţară!
1938
PROOROCIRE
r
V— u rădăcimle-n morminte Şi cu tulpina printre voi, Mi-s gîndurile frunze sfinte Ce spun de zilele de-apoi.
Vai vouă! Noapte grea de spaimă Stihiile vestesc în şoaptă,
Că vine cel care defaimă Orînduiala vieţii dreaptă.
157
Un corb va stinge cu aripa Pe rînd luminile nădejdii; Veac dureros va creşte clipa învineţită de primejdii.
Vor stoarce sînge negru dinţii Din mincinos vopsite poame, Copiii-şi vor mînca părinţii Şi-o să le fie şi mai foame.	v
Din flori vor scoate capul şerpii, Tăciune se va face griul,
Un cîmp de ace preşul ierbii, Către izvor s-o scurge rîul.
he-or creşte colţi de fier la vite Ca tot ce-i viu, murind, să pască, Şi toate visele ivite Vor fi doar pentru moarte mască.
158
«
Vai vouă! Noapte grea de spaimă Stihiile vestesc în şoaptă,
Că vine cel care defaimă Orînduiala lumii dreaptă.
1939
t
1
PE ACESTE ULIŢI
Pe aceste uliţi rău pavate Sună pasul meu nepăsător. După storuri capete ciudate Vor să vadă noul trecător.
Nu cutează nimenea să-ntrebe, Cîinii latră dincolo de gard. Un copil salută. El pricepe. Ochii tineri de mirare-i ard.
%
160
Ii arunc un zîmbet şi copilul Ca un zarzăr a-nflorit sub cer.
—	Fiul meu, curînd-curînd aprilul Va topi ce-a mai rămas din ger.
1939
M. Benluc, versuri, vel. t
PALATUL FERMECAT
Himera mea, din nou te caut Pe unde vînturi fără pace în al pădurii „aspru flaut Gem cîntecele lor stîngace.
Fug stele, nori şi foi de-a valma, Scrîşnesc uscat stejari şi ceriL Un uriaş ridică palma:
Ţî-am spus o dată să n-o cerii
Mă uijt în tulburile ape,
Se clătină pe-un vîrf de stîncă Palatul fermecat — i-aproape. Şi totuşi ce departe-i încă!
1937
SĂRUT
1^1 u cuvinte sufletele noastre Vor atunci cînd le-nfloreşte dorul. Oare viorelele albastre Spun ceva cînd le-a cuprins fiorul?
Vîntul serii niciodată nu Spune vorbe cînd sărută plopii Cu frunzişul tremurat — nici tu Să nu spui nimic cînd te apropii.
Vino lin! şi braţul, visătoare, Pune-mi-1 pe umăr ca un ram înc&rcat cu flori aromitoare, Primăvara, răzbătînd pe geam
Caută-agoi în ochii mei, cum cerul în adîncul tăului mîhnit —
Nu cerca să lămureşti misterul Ce-n mîhnire-1 ţine cotropit,
Ci pe tinda sumbră-n rotogol Te apleacă-ncet să o cuprinzi, Iar de vrei, sărută-mi-o domol Precum luna recile oglinzi.
193?
PLÎNGE BUSUIOCUL
C
are va să zică nu mă mai iubeşti. Clipa asta-i parcă fundul unei ceşti, I Mă trudesc zadarnic, s-o-nţeleg nu pot. Poate totuşi, totuşi n-ai să pleci de tot
h
ij
Ce-o să facă fără tine grădiniţa? Piînge busuiocul, plînge lămîiţa, Va muri o floare-n ficare zi, Laviţa de ploaie trist va putrezi.
166
Pasul meu de-acuma pe cărări nu calcă,
Voi privi ca-n valuri plîngătoarea salcă Cum străbat — cuţite — peştii reci prin apă, Jos la rădăcir|i apa sapă, sapă...
1937
ANA KELEMEN
Ţ ii minte, Ana Kelemen,
Vara aceea albă, caldă
Cînd ne duceam noi doi la scaldă,
Ţii minte, Ana Kelemen?
Ţii minte. Ana Kelemen,
Cum rătăceam noi prin pădure Să strîngem, pare-ţni-se, mure, Ţii minte, Ana Kelemen?
168
Ţii minte, Ana Kelemen,
Cînd carii vechi şopteau în barbă Veneai ca şarpele prin iarbă,
^Ţii minte, Ana Kelemen?
Ţii minte, Ana Kelemen,
Şi ce urma era minune!
O,	ce cuvinte-ar şti-o spune? Ţii minte, Ana Kelemen?
1937 august 23
APIvEACĂ-TE LIN
A pleacă-te lin Pe sufletul meu Cum cerul senin Pe-un vast eleşteu Şi plînge cu stele în apele mele.
Nebunii mei nuferi Din nou vor răspunde,
170
Văzînd că tu suferi Privindurte-n unde, Şi apele iar S-or zbate amar.
Din nou te voi ţese Cuprinsă-ntre maluri, De-or fi mai alese în tristele-mi valuri Frumuseţile tale Ca-n zările pale.
Curată pe veci,
Desprinsă din vremuri, în apele-mi reci Mai mult n-ai să tremuri De frica plecării în ţara uitării.
1938
ÎNTÎLNIRE ÎN TOAMNĂ
A
In toamna cu miros de primăvară Brînduşile sfios au răsărit Şi soarele ardea întinerit Salcîmii înfloriţi a doua oară.
Au întîmplarea să fi fost aceea Ce-n drumul meu rătăcitor a scos, Nălucă albă-n parcul răcoros,
De-am tresărit ca dintr-un vis, femeia?
172
Sînt încă ameţit ca de-o beţie.
S-a dus şi totuşi e aici pe-aprcţ^pe, îmi sună ca un ropot calm de ape în asfinţirea caldă, purpurie.
Am s-o revăd? N-am s-o revăd? O, gînduri, I,ăsaţi-mă şl nu-ntrebaţi nimic. Brînduşile-nfloresc şi rîd un pic Prin frunze scuturate rînduri — rînduri.
1938
PESTE VEACURI
E u n-am dansat în jurul viţelului de aur Şi prea puţin îmi pasă că-n lume trec boem, Pun mai presus de toate o ramură de laur Şi mai presus de lauri un viitor poem.
Da, şmecherii vor spune eă-i imbecil să lupţi Adulmecîn3 în vreme cu Idealu-n frunte,
Cu visuri zvăpăiate şi cu nădragii rupţi,
Cînd s-ar putea să nască un şoarece din munte.
\
174
Ci eu cu pălăria trîntită pe-o ureche Trec fluierînd un cînte< pe drumul îndrăzneţ, Privi'^d cum după mine, bolnavă, lumea veche Se surpă din temeiuri într-un apus măreţ.
Tai brazdă prin desişuri de îndoieli şi-arunc Cu buzduganul vrerii hotar departe-n vreme,
Va merge neamul ăsta spre el din tată-n prunc Şi veşnic mai departe hotarul o să-i pheme. '
— Iar eu, de mult sub tărnâ. în fiecare an în primăvara blîndă voi răsări în zori Şi bucuros de jocul vieţii năzdrăvan I# voi zîmbi la toate în chipul unei flori.
1937—1938
PE ŢÂRM
In dălbini, suveici de-argint. Peştii ţes tăceri profunde; Razele, comori ce mint,
Par metal topit pe unde.
Ochiul-boului în scorburi De-ntuneric zboară tainic, lângă apa fără volburi.
S-a oprit gîndul meu lainic.
176
Nici o undiţă de vis Nu arunc în asti pace, Och^ lin mi i-am închis, Molcom vine somnu-ncoace.
în pămîntul ud se-nfundâ Din picioare-mi rădăcini Şi te-aud în creştet, frunză, Cum te legeni şi suspini.
1938
12
VERSURI DE TOAMNĂ TÎRZIE
jVîîhnirile se lasă pe sufletul meu iar Ca negura de toamnă pe cîmpul solitar. Grăbit s-adună stoluri şi pleacă undeva.
Mă doare vara stinsă şi amintirea ta.
Fără folos tăria înnourată plînge, încheagă asfinţitul băltoaca lui de sînge Şi ca o”zdreanţă udă pe lume cade seara — Prin ceaţă munţii gîrbovi abia-şima
I*a ce bordei cu geamuri aprinse-n bi Voi bate cînd a ploaie se vor porni
j^i-i dor să stau la mast sub lampa cu petrol. g-ascult cum plînge ploaia cu glasul ei domol, gă răsfoiesc ale^e o carte şi să-mi pară ndaia ţărănească prin fumul de ţigară Visatul cuib de calde şi blînde fericiri — porneşte lin vioara trisţeţii-n amintiri, şcolarule, ţii minte? Caietul de latină gra-nsemnat pe margini cu versuri ce suspină gi înflorea departe un dulce pui de om. par alţii scuturară copt rodul scump din pom.
Pe urmă alte unde s-au scurs pe matca vremii. Am poposit odată la marginea poemii Şi am intrat în casă şi n-am vrut să mai plec. Din vinul poeziei beam pînă la înec.
Dar nu ştiu cum azi vinul a devenit sălciu. Sătul de mine însumi, un altul vreau să fiu. De-aceea poate astăzi cînd negura se lasă Mă podideşte dorul să am şi eu o casă,
Un pic de bucurie cu alţii în comun,
Cui lucruri ne’nsemn&te şi gingăşii să spun —
Ci fără margini ceaţa pe cîmpul ud se-ntinde Şi nici un geam în beznă lumina nu-şi aprinde.
STEAUA MEA
te le, gămălii de ac.
Prind în noapte catifeaua Cerului. De-asupra-mi steaua Mea cît un bobsk.de mac.
Creşte, creşte, roşu mugur, Fără grabă, fără .teamă, Fără ca s-o bage-n seamă Auriul nopţii strugur.
180
Şi din cîte-s. orice stea, Tremurată blînd în ape, E de alta mai aproape Decît e de steaua mea.
Dar nu-i pasă, ea va fi Pîn’ce razele ei roşii Vor trezi din somn cocoşii, Ca să cînte-o altă zi.
Iar atuncea steaua mea, Roşu fir de sînge-n aer. Tors din al veciei caer, în adîncuri va cădea.
1939
*
POEZII
T
I
i
/.
DRUMURI
l
oi îmbrăca în negrtt
MIJIImflKo
De sus pînă jos Singurătatea-mi.
Ca luna august
Voi plînge cu Jerbe de stele.
Dă grai de-acum, durerea mea superbă, Fînţînilor de cîntece închise ca-ntr-un miez de munte în sufletu-mi adînc.
Răsune iar cornul de moarte Străbătător al ritmurilor mele.
185
Vă desfoiaţi, vă desfoiaţi, în iSăreţia toamnei, Ultime visuri 1
II
Cu pasul meu lacom, de drumuri Eu deapăn distantele ghem. Cuvmtul departe mi-i scump Ca o femeie!
îmi flutură zarea năframe de nori Şi crestele munţilor îmi rîd Cu dinţi de zăpadă.
Obrajii mi-i mîngîie codrii Cu degetele crengilor,
Iar unda spumată a rîului,
Ca prietenul cîne Gudurîndu-mi-se la picioare,
Latră voios.
Inima-mi,
Clopot de nuntă,
Slăveşte sărbătoarea Veacului Cînd zorii desfăşoară flamuri De sînge şi flăcări.
186
Bogată urcă seva în tulpini Vestind o primăvară fără seamăn! în rodnicul cernoziom Al sufletului meu Am răsădit Nepămîntesc
Pomul iubirii de oameni,
Şi-ntr-o imensă-mbrăţişare Strigînd îmi dau duhul:
Viaţă, viaţă!
III
Ei, nu!
Cu o răceală de vivisector Odată, odată,	'
Prin aurora sîngelui meu Am să v-arăt adevărul.
E drept, am suferit destul.
Dureri fulgerînd ca luceferi în zbor Mi-au spintecat întunerecul cărnii. Pe nesfîrşite mări de tristeţi, Rătăcită epavă,
Mult am plutit.
187
Răsărituri, apusuri,, amiezi,
Roiul de albine al stelelor M-au înţepat cu veninul luminii. Obosit de lumină M-am bălăcit ca un ţipar în toate noroaiele nopţii.
Zori ameţite de vin Mi-au pătruns tituhante-n odaie. Luceafărul dizolvat ca o lacrimă Privea mustrător.
Mareea păcatului însă Cu foşnet sărat Năvalea peste nuferii visului. Eu,
Sfîşiind minciunile hainei,
Am dezgolit Ca pe o zi albă Femeia!
IV
Gazda bătrînă de lotri,
Noaptea, ascunde Dragostea noastră oprită.
186
în labirintul străzilor obscure Urma ne-o pierdem.
Am ridicat părete către lume Şi singuri, '
Rupînd grumazul timpului,
Trăim doar pentru noi.
Dintr-un metal himeric Inimile noastre Mari visuri făuresc.
Ca luminări sub icoane Aprindem	^
în domul tăcerii Săruturi.
Apar perechi fericite în haine de nuntă.
Sub văl de mireasă prea alb Ţi-i tăinuită faţa,
Iar mie de febră-mi ard ochii Ca farurile rătăcite-n beznă.
Şi totuşi vreau să te sărut!
Dar m-a lovit prin fumul de tămîie Un miros de cadavru,
Şî prin lumina vălului străvăd Scheletul Unei feţe.
189
Ferelile fug speriate.
Iar eu i«ă trezesc Poet rătăcit, rătăcind Pe tristele uliţi.
V
Tu care m-ai pîrjolit în iadul gurii ta N-a fost oare totul decît vis?
Parcă s-a deschis şi s-a închis Stînca avuţiilor orientale.
Singur, ca-ntr-un bloc de gheaţă,
Stau şi-aştept fără temei.
Viaţă, viaţă,
Unde sună paşii ei?
VI
Copiii noştri nu se vor mai naşte.
Şi gîndul âsta-n creier doare Ca-ntr-o livadă-n care paşte”"
Cireada, floare după floare.
Pe cripta vieţii n-am aprins făclie, Ca-n alţii chipul palid să ne-nvie. Elanul rătăcit în mine geme Că n-a prins rădăcină-n vreme,
Născînd să moară pentru floi avînturi, Iluzie de-ntîi, în multe rînduri, îmbrăţişările de jar îşi risipiră flacăra-n zadar.
Zădarnic sucul scump se scurse — în mine moare viaţa ca-ntr-o cursă ! ,
VII
Cine să-mi asculte îndurerarea Unei zile de beţie mare?
Sînt topit de amintiri amare Şi-mi foşneşte sufletul ca marea.
Iadul urlă oriunde mă-ntorc!
Un monstru cu rîtul de porc,
Cu burta de aur umflată,
Colţii mi-i arată.
„Vezi, vezi,
Nu-i destul să visezi!
191
Cine adună Doar aur din lună.
Şi mărgăritare Din scoicile stelare,
Multe nu poate.
Priveştel popoarele toate Se zbat, se frămîntă.
Iar cauza lor sfîntă E galbena otravă sclipitoare. Pentru ea se trăieşte, se moare! Vezi, vezi,
Nu-i destul să visezi!“
Şi monstrul cu rîtul de porc Rîmă, dărîm^ şi scurmă. Oriunde mă-ntorc E, parcă, ziua din urmă.
Din flăcări, din sînge Monstrul adună şi strînge Metalul diavolesc.
De odată,
Din apele mării s-arată Frumoasele cărnuri de zînă,
Şi forme se-mbie Bătrînului monstru.
L,ipind pe rîtul Iui murdar Coralul ne ’ncepUtelor buze.
VIII
O	veacuri voi, mormane de ruine, Să mai aştept eu timpul, care vine, în purpuriu păun suit pe casă,
Cînd totul va fierbe, va arde Şi fluturînd din steaguri şi placarde Va lăvui biruitoarea masă?
IX
Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos S ingurătatea-m i.
Ca luna august
Voi plînge cu jerbe de stele.
Dă grai, durerea mea superbă, Fîntînilor de cîntece închise ca într-un miez de munte în sufletu-mi adînc.
M. Benluc, versuri, voi. I 193
Răsune iar cornul de moarte Străbătător al ritmurilor mele. Zburaţi, zburaţi în măreţia toamnei,-Voi visuri aurii A primăverilor ce viu!
1942
FLAUTUL VRĂJIT
I n văzul tuturor, cu mină calmă,
Eu joc mereu durerea mea în palmă Ca pe o stea de jar cules din vatră — Hei! cînii Morţii, cînii Morţii latră!
Sînt urmărit ca un vînat superb,
Se ţine haita vajnic după cerb,
Cînd e departe, cînd aproape parcă, Se face că mă pierde, mă încearcă...
Bar sprinten, încă tînăr şi sălbatic,
Calc noi şi noi meleaguri singuratic,	J
Din vîrfuri alegînd pe cel mai ’nalt	j
Şi înscriindu-mi numele-n bazalt.
Mai stau din cînd în cînd şi cînt. Mai c ’Napoi zîmbind. Ca şarpele pe flaut Dansează Moartea-n faţa mea, nebună!
Şi flautul vrăjit răsună, sună...
1942
PAHARUL MORŢII
Să vezi inima mea, Acest pahar Din care Moartea bea Un vin amar!
Bea Moartea şi-i voioasă: Hei! cîrciumar,
Mai adă tu pe masă Un viii amar.
197
Stăpîne, nu mai pot, Colo-n cheiaj S-a isprăvit de tot Cel vin amar.
Ei! lasă, frate, hai Nu fi avar,
Că-n pivniţă tu ai Doar vin amar.
Mai palid mă scufund în mine iar — Paharul fierbe crunt De vin amar.
Şi Moartea bea voioasă: Hei! cîrciumar,
Mai adă tu pe masă Un vin amar.
1942
VEGHE
i	arpele nopţii albastru, cu inel de aur în gură, S-a-ncolăcit friguros în sufletul meu de zgură. Stropi argintii se scurg în infinit în semnul aşteptării ne’mplinit.
Neliniştit, plopul singurătăţii Aude paşi pe caldarîmul cetăţii. Vîntul de urît a-nceput să spună O poveste veche sub clar de lună.
199
De insomnie apele se zbat Ca un convoi de tîlhari în lanţuri Iar peşterile urlă din afund, Chemînd făpturi ce nu răspund.
Numai tu, luceafăr pil tristeţii, Vesteşti izbăvitorul7ceas al dimineţii, Cînd peste munţii mei de îndoială Se-ntinde alba zi ca o spoială.
1943
legat
STEAUA CU COADĂ
M uite buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur şi argint!
Domnul trece mulţumit prin holdă, MîngîindU'Şi barba şi zîmbind.
Toate sînt precum le-a semănat, Toate strălucesc fără greşală! îngerii mărunţi foiesc, se zbat,
I,ămurindu-i lui cereasca fală.
însă dintr-un haos lăturalnic Iese-aşa ca dumnezeu s-o vadă, Cu-un sur îs pe buze cam şăgalnic, Şi mişcînd încet, o stea cu coadă.
—Dar tu, blestemat-o, cine eşti? Se răsteşte crunt la ea Preabunul. Ea se-ntoarce scurt de la cereşti, Desfăcîndu-şi coada ca păunul.
Jos, pe lut, cu spaimă şi mirare, Lumea speriată se adună.
Două babe-şi spun în aiurare:
—Nu-i a bună, soro, nu-i a bună!
1942
URSOAICA
J\. m dat în lături aripile porţii, Iar după mine am tras Ursoaica de azur a nopţii Cu verigă de aur în nas.
Ciocanul inimii în toba pieptului Bate sălbaticul joc,
Ursoaica joacă în faţa înţeleptului Şi-n faţa acelora ce au doar noroc.
203
Hai joacă, ursoaică, sai sus,
Să rîdă copiii, bătrînii de-a valma Din’naltele singurătăţi te-am adus Printre straturile cît palma.
Hai joacă şi-mbată-te singură De propriul sînge, ca mine.
Vom fi plătiţi: eu cu o lingură, Iar tu cu faguri plini, fără albine.
Hai joacă, hai joacă mereu,
Căci pînă la urmă, Ştiu bine,
Doar tu mai rămîi şi cîntecul meu Pierzîndu-se-n tine.
/£41
MI-I MARE PĂCĂTUI/
M i-i mare păcatul: Am strîns nori în braţă
Vrînd să-mi fte.natul______
O nouă viaţă.
E iadul în mine!
Lăsaţi-mă singur,
Vreau să mă pierd ca tine, Avesaloane,-n crînguri.
205
Moartea-Satrapul Pe calul furtunii Să-mi reteze capul Cu secera lunii.
1942
GIUVAERE
Iubirea noastră cum a fost Nu ştie nimeni pe de rost, Doar rare regăsiri în minte Ca giuvaere în morminte.
Aceste perle sînt probabil Surîsul tău mereu amabil;
Iar ochii, Verzi pe cît se pare, Smaragde două de valoare.
207
O broşă uite-n chip de fluturi! înseamnă, poate că, săruturi. Pe sîni? pe gură? pe pantof? Şăgalnic vîntul spune: of!
întunecat acest inel Bvocă, dacă nu mă-nşel...
Dar nu mai ştiu nimic. Afară începe altă primăvară.
1942
AIvBĂ CA ZÂPADA
Jn aur vişiniu de toamnă calmă Duium de galbeni joacă vîntu-n palmă, înscriu cocori pe cer o urmă ştearsă, Foşneşte frunza veştedă şi arsă.
Brînduşele se-mbie de sub foi,
Şi ochii le sărută cu tristeţi — Cărări şi bănci, de-acuma rămîneţi Să putreziţi în ploaie şi noroi.
14
209
Eu unul am să plec de-aici departe,
O mîndră de demult mi-a scris o carta«.1 Mă cheamă să mă duc în ţara ei, în ţara ei de stei şi de scîntei.
Stă surghiunită vesela viaţă Acolo-n mănăstirea cea de gheaţă. De flori de stele scapără livada. Pe iarbă-albastră, Albă-ca-zăpada.
Aşteaptă, tot aşteaptă fără preget,
Inel de aur greu să-i pun pe deget Şi să privim cum cea mai mîndră stea Din ceruri va cădea la nunta mea.
1942
DOR
F ă-mă, Doamne, dram de piatră, Lumea toată să mă bată,
Ochii toţi să mă măsoare,
Rupă-mă mii de picioare!
Inima-mi va fi-mpăcată Cînd pe piatra mea umblată Va trece mîndra o dată.
1942
211
PE O SCÎNDURĂ CU ACTINII
C înd anemonelq de mare Pe luntrea noastră, o epavă, Adînc sub undele amare,
Vor ţese lumea lor suavă.
Neştiutoare de povestea Acestui naufragiu mare Şi de furtunile acestea La urma urmei trecătoare,
212
Cînd, din adîncuri, greu năvodul, Odată-n preajma înserării,
Va scoate la lumină rodul Minunii coapte-n sînul mării.
Şi va privi uimit pescarul De-atîtea frumuseţi bizare,
De viaţa ce-a îmbrăcat cu barul Ei scîndura din fund de mare,
Cînd în acvariu spectatorii Se vor lăsa tîrîţi de vrajă Visînd păţanii iluzorii, Departe, pe-o-ncercată plajă,
Iubito, noi vom fi temeiul Acestei noi minuni de jocuri, Cu sufletul zidit în steiul Din vatra veşnicelor focuri.
213
Iar candizii ^polipi, în spaţiu Simbolizînd mişcări ciudate, Vor cere pururi cu nesaţiu îmbrăţişările nedate.
1942
LATRE CÎNII
L atre cînii cît le place,
Eu voi fi poetul totuşi Care din noroi va face Să răsară mîndri lotuşi.
Stînca, rece la minune,
Tacă, tacă, grijă n-am.
Va crăpa ea, cînd voi spune: Eh! deschide-te, Sesam!
1939
215
DRUMUL MEU
P
* egasul meu e murgul romînesc. El ştie doar poteca şi urcuşul Spre vîrful cătră care năzuiesc,
Pe care pajuri mari îşi au culcuşul.
Acolo e palatul din poveste Şi Cosînzeana veşnic ne’ntîlnită —
N-o văd prin ceaţă, dar eu ştiu că este, Şi murgul bate vajnic din copită.
216
La poduri au să iasă dedesubt Balaurii cu capetele şapte.
Va~ trebui cu dînşii să mă lupt Din zori de zi pînă tîrziu în noapte.
Dar am să fac în sîngele lor baie, Şi limbile lor pune-le-oi în sîn, Ca să le vadă, zîna mea bălaie Cînd ziua va veni la ea să mîn.
Iar de va fi ca steaua mea să cadă 'Nainte de soroc pe drumul greu, Un alt fecior cu frunte de zăpadă Va duce mai departe drumul meu!
1940	'
ŞI-AŞA-I BINE
D e hime nu te recunoaşte,
De toţi te scuipă şi te-njură, Şi-aşa-i bine!
De ce-ai cîntat în tău de broaşte Ce horcăie bolnav de ură?
Şi dac-azvîrl în tine pietri Şi-ţi pun cununi de spini pe frunte Şi-aşa-i bine!
De ce-ai aprins cenuşa vetrii, De ce le-ai predicat pe munte?
Iar de te-or pironi pe cruce Şi lancea ţi-or înfige-o-n coastă, Şi-aşa-i bine!
De ce-ai vrut spre mai bine-a-i duce, De ce-ai iubit mulţimea proastă?
MEI/IŢA
Ţoată vara, toată toamna latră, Meliţa, mei iţa.
Cad puzderii cînepile verii, Cînepile toamnei cad puzderii Cum le muşcă îndîrjit şi latră Meliţa, meliţa.
Vrafuri albe — oase — împresoară Meliţa, meliţa;
Iară ea, flămîndă, mîncă, mîncă... 220
Meliţo, mai vrei? — Mai adă încă Vrafuri albe — oase — împresoară Meliţa, meliţa.
Iarna doar mai tace cît mai tace Meliţa, meliţa.
Dar acuma iat-o iar la soare Meliţa de cînepi tocătoare, încă tace. Oare cît mai tace? Meliţa, meliţa.
Un fior prin cîmpuri se strecoară: Meliţa, meliţa.
Tinerele fire de verdeaţă Cresc superbe, pline de viaţă.
Dar prin cîmp fiorul se strecoară: Meliţa, meliţa...
1942
SECERE
M aci roşii aducători de somn Năpădiră grîneîeTăSiel Sclipirea secer ii, un şuier prin holde, un Prin văzduhul chinuit de văpaie.
E multă veselie în această beţie a morţii. Dar şi mai multă tristeţe —
Stăpînă pe-ntinderi momîia priveşte Cu capul în cîrpe, cu labe de beţe.
222
Cine s-alăpteze scîncetul pruncului Uitat în”răzor?
Aduceţi ulciorul cu apă-ncropită. Mai faceţi pentru snopi legă tor i.
Fata Morgana pe cerul încins Minte-n colori ţipătoare;
Domnul întunecat pîndeşte recolta bogată, Ferit de arşiţă, de soare.
Vîntule, tu încotro te vei duce s-alini Durerea rănilor şi jarul frunţilor creţe? Stăpînă pe-ntinderi momîia priveşte Cu capul în cîrpe, cu labe de beţe.
1942
SUB CASIOPEIA
C adenţa bocancilor, zornetul fierului Pe drumul de pulbere, sub Casiopeia, Pleacă departe compania treia,
Pleacă şi gruiele sub'naltUl cerului.
Vara-nfloriră maci roşii stepele. i	Zac	pretutindenea	grămadă	snopii	—
Ce-o fi cu sufletul e grija popii — Nechează zările turbate, ea iepele.
De-acum e toamnă. Din nori alburii Iarna rînjeşte cu dinţi de zăpadă. Mîne, măi frate, cine-o să cadă?
— Scrie-ne, tată, cînd ai să vii?
Un măr atîrnă putred pe creangă. Gura obuzelor ţărînă muşcă.
Cmevâ doarme cu capul pe puşcă Şi poate visează zvon de talangă.-
1941	,	■	i
15 - M. Beniuc, versuri, voi. I
I/A MINE-N SÎNGE
^Mimica nu mai am de spus.
Să vină de vor alţii ca să-nceapă A pescui-n această tulbure apă —
Eu m-am întors cu spatele cătră apus.
Ca un bujor cu capul rupt,
Mă uit năuc la uriaşul pom:
De fiecare creangă spînzură un omT JNu, nu! aicea n-aş fi vrut să lupt.
226
Voi, nesătuilor de lupte, Poftim gustaţi aceste frupte!
S-apleacă peste hartă Duhul Răului, îi rcade rînza un turbat iiesaţiu_
De sînge tînăr şi de spaţiu.
„Veniţi!" urlă-ntunecată gura Hăului.
Eu nu mai am nimica de spus. Colcăie de putrede băltoace,
La fiecare pas cineva zace Din răsărit ori din apus.
Hei! fraţilor, la mine-n sînge Istoria ..contemporană plînge.
DESTIN •
vă tot învolburaţi răzmeriţi, Gînduri voi, în tigva mea beţivă? Ori tu crezi că soarta nu ţi-o meriţi, Inimă de atîtea ori naivă?
Vezi şi tu, nu-i tuturora dat Să se-mbuibe-n aurul vieţii — Tata-i om sărac la noi în sat, Mai sărac sînt eu ca toţi poeţii.
228
Dar de-aceea straşnica mea liră, Nu te teme, nu te pun în cui — Cîntul meu ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului.
Dacă astăzi Blaga sau Arghezi Sînt mai mult decît Mihai Beniuc, S-or topi răcelile zăpezii Cînd va fi de-aicea să mă duc.
Şi va fi nu peste mult aceasta, Pomul morţii iată c-a-nflorit; Umbra lui mi-a întunecat fereastra Ce-am deschis-o cătră răsărit.
Văd mereu cum crucile-de lemn Ca trifoiul umplu zilnic huma — Prieteni, prieteni! asta e un semn C-a sosit şi timpul meu de-acuma.
229
Muntele durerilor umane Mi se-nalţă maiestos în faţă, Sus pe culme tu, Nazaretane, Stai învingător peste viaţă.
Ştiu că nu mi-i dat să fiu la fel, Ca tîlharul am trecut prin lume; Mulţumit voi fi să pier ca el Stins în umba unui mare nume.
Să rostesc de-acum numele tău în aceste crunte vremi buimace Nu mă simt chemat şi vrednic eu, O, tu Timp aducător de pace!
Dar în zori cînd va cînta cocoşul Şi vor curge noi lumini, pe frunţi, Stihul meu va fi păunul roşu Beat de slavă dănţuind pe munţi.
230
Vie-apoi prăpădul peste mine! Vălmăşit în marea tulburare Doar atît mai am să strig la tine Ai şi pentru neamul meu iertare!
1942
AŞTEPTARE
M urmurînd adînc şi tainic Cîntă frunzele Sybile:
Nou luceafăr vine crainic Pentru zorii altor zile.
Am văzut prin cîte-o vale Tăinuit ascunşi în peşteri Cum, lovind în nicovale, Lănci ascut piticii meşteri
232
în păduri cu veacuri grele, în inele de stejari Mormăie citind în stele înţelepţi solomonari.
Stăpînind, cu trudă încă, Somnul negrului bălaur Adormit în vrajă-adîncă Pe grămadă lui de aur
Ei aşteaptă, tot aşteaptă Ziua marelui noroc, Făt-frumos în mina dreaptă Cu o sabie de foc.
1942
M. Benluc, versuri alese, voi. I
VAS IN FURTUNĂ
acest Mare şi funest Eu i-am fost profet Şi regret, regret...
Dar puteam să tac? Sîngele din veac _ Prin inima mea Şi-a săpat cişmea.
Valurile-i curg Roşii în amurg Şi se varsă mare Peste-ntreaga zare.
Se străvede-n larg Vas fără catarg, Omeneasca soarte De ţărmuri departe.
Şi singur pe ţănn Eu mînile-mi sfărm. Strigînd în furtună Cu voce nebună 1
1942
16*
DESPĂRŢIRE DE O GAROAFĂ ROŞIE
Sărut cu buze arse huma Din care tu sorbita-i sînge. In pribegie plec de-acuma — Garoafă roşie, nu plînge.
Mi-oi aduna-n desagi amarul.
Toiag din gardul vechi mi-oi frînge Şi-n urmă voi lăsa hotarul — Garoafă roşie, nu plînge.
236
Străinul va veni-n grădină Şi toate florile le-o strînge Buchet pe masa lui străină — Garoafă roşie, nu plînge.
De te va rupe şi pe tine,
Tu varsă doar un strop de sînge Pe masa-i cu mîncări străine — Garoafă roşie, nu plînge.
1940	august
MUNŢII APUSENI
C olo-n miezul muntelui Zace ochiul dracului, Aurul, aurul, î’esîe'el bălaurul!
Da’ bălaurul mi-i om, Dacă-i om şi cine-i domn i
1941
238
\
CÎNTEC DE PRIMĂVARA
I n zidar vă zbateţi si asudă Fruntea voastră galbenă ea ceara, Nu puteţi, degeaba-i orice trudă, Să legaţi cu lanţuri primăvara.
Muguri noi ţîşnesc din putregai, înfrunzeşte şi-nfloreşte ţară.
Şi vel vreţi, cînd noi intrăm în mai, Să legaţi cu lanţuri primăvara?
239
Alte vînturi, proaspete, frămîntă Codrii tineri, zilele-s ca para. Vouă nu ştiu ce sticleţi yă cîntă Să legaţi cu lanţuri primăvara.
Nu simţiţi apropiatul freamăt De furtună ce-mpînzeşţe ţara? în zadar vă opintiţi cu geamăt Să legaţi cu lanţuri primăvara.
în zădar vă zbateţi şi asudă Fruntea voastră galbenă ca ceara, Nu puteţi, degeaba-i orice trudă, Să legaţi cu lanţuri primăvara.
CÎMP ROMÎNESC
C împ romînesc,
Iată-mă singur cu tine. Macii roşii încă nu-nfloresc, Şi-aceasta poate este bine. în faţa lor n-aş îndrăzni Acum Aci
Să vorbesc*
O veche poveste,
O superstiţie poate,
Poate-un blestem Ne face mereu, pe-nnoptate, Să mă chemi, să te chem* Taina ta o simt înspicată . Prin bălăriile-nalte.
O	floare minunată,
Cum poate nu sînt alte, Răsare viguroasă din ogor. Buruienile prinse de spaimă Se-adună, se chircesc şi mor.
Tu numai, plină de faimă, înalţi poţirul tău:
Un crin, culoarea sîngelui superb, Luminat de, flacără albastră A celor prăvăliţi în hăuJ Pe-acest pămînt,
Pentru dreptate !
Coboară din cocoaşa munţilor.
Trepte cu trepte,
în haine albe, cu coase drepte,
242
Cu cuşmele pe zarea frunţilor, Feciorii, feciorii Urmaşii, strănepoţii Horii.
Călăuzind măreaţa trecere, Cineva-n cer poartă o secere.
Cîmp romînesc, în tine se varsă, foiesc Odraslele tale semeţe Cu arsele, stoarsele feţe,
Dar aspre şi crunte ca Moartea ! E ceasul pentru cei mişei, Hehei I
Să li se deie partea!
Iar ca să-nceapă marea izbăvire Ori neagra pierzanie,
Au venit la tine a primire Străbuna-mpărtăşanie. ,
243
Potirul roşu mîndru se ridică în mijlocul mulţimii adunate în juru-i cu sfinţenie, cu frică, în murmur stins, cu capete plecate.
Nu vine însă preotul, nu vine. Răbdarea şe destramă în mulţime. Şi cetele se-mprăştie ca turma Pierzîndu-şi iar în munte urma.
Cîmp romînesc,	.
Am venit la tine să vorbesc. Macii roşii încă nu-nfloresc. Aceasta poate este bine. în faţa lor n-aş îndrăzni Acum,
Aqi,
Să grăiesc aşa deschis cu tine. Anii rod argintilor zimţii,
Copiii cărunţesc şi mor părinţii,
244
Iar pruncii pruncilor ce vin Privesc peste ulucă la vecin, he face cu ochiul hambarul Şi porcul şi vita şi carul.
Şi nici că simt, privind în depărtări, Cum un străin le caută-n buzunări. Poveştile străvechi De feţi luptînd du zmei Nu-şi mai găsesc urechi, _____
Şi zboară, funigei,
Pierind în zări departe,
Giulgi al miresei moarte.
Cîmp romînesc,
Cresc buruienile, cresc.' Floarea minunată Nu se mai arată.
Poate-a fost în mine numa? Poate minte huma?
M-aplec înfrigurat peste ţărînă Şi caut rădăcinile ascunse.
245
Un şopot ca de rece vînt prin frunze Cuprinde ţarina bătrînă.
Deodată,
Flacăra roşie Cu aripi de vifor,
Un vultur ţîşneşte-n tărie Şi rumeneşte zarea-nfiorată Din răsărit pînă-n apus.
ILEANA
I	n codrul acesta vrăjit
Stejarii-s de două milenii---------
Sub muşchiul de taină aşteaptă Făptura de vis a Ilenii.
Vestiti cavaleri din apus Umblat-au mereu s-o găsească — Un blestem ce-apasă pe codru Schimbatu-i-a-n piatră şi iască.
247
Mari lotri cu nume temut Cercat-au pe zînă s-o fure — Cadavrele lor putrezesc în reavăn pămînt de pădure.
Şi zîna visează de veacuri Un tînăr născut în dumbravă Să vină să-i dea un sărut, Trezind-o din vraja bolnavă.
1941
ORAŞUL PIERDUT
ORAŞUL PIERDUT
î
Îmi tot revine-n minte Oraşul pierdut.
Zadarnic am suflat orice lumină, Zadarnic am tăiat din rădăcină Plecatele sălcii de-aducere aminte, Zăvoiul de tristeţe a crescut Mai negru ca-nainte Şi peste apa sufletului meu Îşi cente frunza galbenă mereu.
251
Singur pe deal,
Privesc la valea copleşită-n seară.
Ca macul în holdă 1/ttminile prind să răsară, în pieptul meu cu vechea lui revoltă E însă mult mai mare focul!
Mai mare decît nenorocul Ce macină şi roade vatra Acestui urgisit Ardeal.
Mi-s pumnii strînşi, mai duri ca piatra. O voce stranie din umbră La mine se răsteşte: Hei!
Ce stai aţa ca o icoană?
Visezi vre-o iapă năzdrăvană Şi paloşul ce singur taie Duşmani pe cîmpul de bătaie?
Ori vrei
Un nou Cristos să ţi s-arate Zicînd: „Ia-ţi patul tău şi umblă Iar tu să intri în cetate Vestind că s-a făcut dreptate?
252
Sudori de moarte-mi scaldă trupul rece. Un crunt străbun m-a apucat de umăr Şi crud m-a răsucit către trecut: Priveşte!
E umbra Iancului venind din neguri Şi mai departe Horia din Albac,
Crişan şi Cloşca
Şi toţi aceia despre care voi
Aşterneţi pe hîrtie vorbe mari,
Vin să vă-ntrebe-acum:
„Ce aţi făcut? “
îmi tot revine-n minte Oraşul pierdut.
Zadarnic aţi înfipt drapel străin Pe turnuri puse-nmatcă romînească; Zarea se-ntunecă,
■Scapără ochii cerului Şi graiul âdînc al pădurii Vesteşte furtuna cea mare.
1940
E SI/DBOD SĂ MAI CÎNT?
y
A
m coborît din munţi şi bolovani legendele lui Hor ia-mi curg în sînge, în doina tnea Ardealul plînge Şi cer dreptate două mii de ani.
Eu sînt trimisul timpurilor noi, Ieşit din rînd cu cei ce scurmă glia Şi totuşi vin întrebător la voi :
E slobod să mai cînt în Romînia?
254
Ar trebui să-mi bag un s&m&d&u Ca numărul duşmanilor să-mi ţină;
Ai! ce-am să-i calc odată crunt In tină, Necruţător, fără păreri de rău.
Puţin îmi pasă că mă blăstămaţi Şi m-alungaţi cu pietre ca pe cîne, Destinul meu a fost şi va rămîne Să-mi port revoltai mîndră sub Carpaţi.
Striviţi-mă eu roata-n Bălgărad, Fluierul Iancului mi4 puneţi în gură, Pf in ţărmul vostrtt-nţşlenit de ură Tot am să-mi tai cu cîntecele vad i
1941
TOT UNA-MI ESTE
T
lot una-mi este de va fi să pier. De n-o să steie cîntecele mele Nici cît o dungă palidă pe cer Ce-o lasă-n urmă căzătoare stele.
Nu ţiu să-mi fie bronzul în piaţă, Să-ntrebe ffură-cască cine-am fost, Aici şi-acuma cît mai sînt în viaţă Aş vrea să aibă verbul meu un rost.
256
Vreau ţarina prezentului s-o samăn Cum tatăl meu ţăranul "holda;
Cum creşte griul mîndru fără seamăn, Să cteaseă-n urma mea revolta.
Ca spicele de grîu în vînt să mişte Ţăranii cete-cete şi să ceară,
Cu freamăte ce pot furtuni săişte, Să fie ei stăpîni pe-ntreaga ţară.
Vor clocoti străfunduri de mînie Sub crîncenul, năpraznicul lor pas; O sabie de foc pe cer va scrie Că a sosit şi pentru noi un azi!
Şi sprijinind în furci şi coase zarea Alăturea cu codrii noşti, străbunii, Ne-om legăna în valuri largi ca marea Şi vom striga cu vocile furtunii!
257
Iar de va fi s& nu ni se răsptmdă Şi să ne rîdă-n faţă cei mişei, Dăm ţării foc din dungă-n dungă Şi răsturnâm Carpaţii peste ei 1
/
CUPRINSUL
CÎNTECB DE PIERZANIE (1938)
V*g
Dram tn sus .................................	9
Intrare .......................................	»*
îndemn la păkti ....................... .....	17
Vulturul de foc..............................	19
Cu sanie fără clopoţei.	t.... ............... aa
La Şebij ori In alţi parte..;	.......	27
Trecere .....................................	29
Îndoiala bate Icuri.......... ...............	51
Miner .......................................	33
Cttftec deapre fată .........................	35
Asta	..............................	37
Xteeapo .....................................	39
XM*1» TTijltS ., ............................	4*
Jurnal ......................................	43
Dttpi na m ..................	......	4?
Pag.
Ultima scrisoare ..............................	54
întinde vremea giulgi..........................*	58
Ntt m& vei uita................................	6*
P4reri de rău .................................	64
încrestare pe o peatră moale ..................	67
Vino iarăşi tu.................................
îndureratul Bros ..............................	7*
Făt-Frumos.....................................	73
Tovarăşii copilăriei .. . .....................
' Aicea printre ardeleni..........................	83
Poeţilor tineri ...............................	®5
Ursul romînesc .........................	92
*	Nu te-aude nime ................................	94
Poveste de Crăciun .....................	97
*	Dorinţă simplă .................................
Necunoscuta femeie .....................	io'5
Teamă de toamnă ........................	10&
*	Plecare ........................................	110
Cele trei corăbii .............................	118
C1NTECE NOI (1940)
t
Răsărit .......................................	«9
Sania nebună ..................................	13*
I,a drum ...................................	J34
Pe colinele cu lanuri ......................... . .	136
^ Rugă de dimineaţă ...........................	*3*
OeSînt aceste nelinişti ............................. .	•	140
Pag.
■ Coloana de atac............................. • ■ •	*42
Calea moţului .................................	*44
Munţii mei ....................................	*4®
Cu fruntea răzimată-n cer .....................	*47
în trupul livezii .............................	*49
Perspectivă....................................	*5*
Nu, timpule....................................	*53
Sînt copacul strajă.........................	*54
» Proorocire.....................................	157
» Pe aceste uliţi ...............................	160
, Palatul fermecat ..............................	162
Sărut .........................................	164
Pltnge busuiocul ..............................	*66
Ana Kelemen....................................	168
Apleacă-te lin .................	170
^ îatilnire in toamnă ...........................'	172
•	Peste veacuri ................................	174
Pe ţărm .........................................	176
Versuri de toamnă tlrzie.......................	178
Steaua mea .....................................	180
POEZII (1943)
Dramuri .......................................	*85
Bt«utul vrăjit .................................. i^S,
Paharul morţii .......................’........	*97
*	Veghe	............................. . _.	199
Steaua cu coadă ...............................	201
Ursoaica ......................................	203
p»«.
Mi-i mure picatul ...................	205
Giuvaere .....................................	207
Albi ca z&pada ...............................	309
Dor .......................................	211
P« o actndură cu actinii......................	212
Latre etnii ..................................	215
Drumul meu ...................................	216
Şi-aşa-i bine ................................	218
Meliţa .......................................	220
Secere .......................................	222
Sui Casiopela ................................	224
ha. mine-n stnge ....... .....................	226
Dcttin .......................................	228
- Aşteptare ..................................	23a
Va* In furtună ..................... .........	23*
Deapirţire de o garoafi. roşie................	236
Munţii Apuseni ...............................	238
/Clotec de primărari.......................	239
Cîmp romînesc ................................	241
JjBŞKSr.......................................	247
V ,	f
? 1 ~' r	ORAŞUL	PIERDUT	(m3)
Oraşul pierdut ...............................	251
E alobod •& mal ctntî.........................	254
Tot un a-mi este .............................	256
Responsabil de carte : E. Busneatt Tehnoredactor: A, Vtntu Corector: M. Stefănescu
Dat la cules 23.03.955. Bun de tipar 07.06.9Sfi. Tlral 10.100 ex. Htrtie velină mată de 80 ivr. lm.p. Formbt 700X1080/32. Coli ed. 4,71. Coli de tipar 8,25. Ediţia 1. Comanda 1688. Planfe tlpo 1. A. ' nr. 0487. Pentru bibliotecile mici Indicele de clasificare 8 R—l.
Tiparul executat sub com. nr. 1461 la Combinatul Poligrafic Casa Sctnteil „I. V. STALIN”. Bucureşti — R.P.R.
■ 111 wm.! j.11 i'^p
■ -' ... -■■?■•..• -.^ -•./•r«’.'--.* .. • • ■. .. v/, /*■•.. •-	.	-.V	S