Mihai Beniuc Scrieri 1 MIHAI BENIUC SCRIERI București — 1972 MIHAI BENIUC SCRIERI 1 DRUMUL POEZIEI EDITURA MINERVA Coperta : Constantin Galuțâ NOTA AUTORULUI Acest volum, destinat să apară prinutl în seria Scrierilor mele, este, cred, deosebit în oarecare măsură de altele, prin faptul că materialele ce-l compun sint în cea mai mare parte inedite, ori publicate în presa literară, cu foarte rare excepții ale unora, incluse și în cărți. Ele au fost selectate după specifi- cul lor, de a fi cît mai nemijlocit legate de însăși munca lite- rară propriu-zisă a autorului, anume versurile. Rezultat al unor meditații de peste patruzeci de ani, traduse în însemnări, uneori zilnice, și în articole, ele înfățișează luări de contact și explorări personale în vastul continent al poeziei. Au fost lă- sate pentru un alt volum coiițerințele, studiile, prefețele, artico- lele, cronicile privind opera altor scriitori. Emmei, tovarășa vieții și poeziei mele MIHAI BENIUG DRUMUL POEZIEI Pare un adevăr etern că pătratul ipotenuzei este egal ou suma pătratelor catetelor. Dar dacă ne-am imagina un spa- țiu în care, prin definiție, toate liniile drepte ar fi supuse unei curburi, atunci teorema lui Pitagora n-ar mai sta în picioare, pentru că i-ar lipsi absolutul pe care se fundamentează : un- ghiul de 90°. în poezie, echivalentul acestui unghi drept, inexpri- mabil numeric, este omul, în speță omenescul cuprins în coordo- natele estetico-vetbale a ceea ce noi numim operă poetică. Adunat în mari creații galactice sau solare de tip homeric, dan- tesc, shakespearean, goethean, sau risipit în inumerabilele ex- plozii ale stelelor lirice, omenescul din ipoezie are ceva etern, de o aparentă imobilitate ca a stelelor fixe, a căror mișcare nu se percepe cu ochiul liber, dar se constată cu aparate astronomice sau prin observație la intervale de timp mari. Poetic vorbind, ce e mai omenesc decît un Ulise, o Elenă, un Hamlet, un Faust, o Beatrice, o Francesca, un Don Quijote sau un Eminescu pe lîngă plopii fără soț ? în felul său, omenescul unui poet luat în parte și exprimat în opera sa are ceva din adevărul absolut al teoremei lui Pitagora, dar numai pentru universul poetului în cauză. Deci totul e relativ. în afară de aceasta, poezia mai este și un document, o sec- țiune transversală sau longitudinală în viața poetului sau a epocii și, astfel, o mostră, o Stichprobe istorico-socială. Ea presupune 11 însă, oricum luată, pe cineva care spune cuiva, văzut sau nevăzut, ceva ; ca atare, poezia este un dialog în spațiu ori în timp, sau spațio-temporal, chiar atunci cînd poetul ar vorbi cu sine despre sine sau despre orice și oricine. „A fi ori a nu fi...“ (Shakespeare), „Am învățat, ah, filozofie... “ (Goethe), „Și dacă ramuri bat în geam...“ (Eminescu), „Un gînd mă bate...“ (Petofi) sînt toate an- gajări de dialog, se vede chiar din aceste așchii de vers, despre ceea ce este mai omenesc : dragoste, viață, moarte, destin — însă totdeauna la vibrantul mod al poeziei, cînd în cuvînt pătrunde un flux, un fior de simțire care-1 face incandescent. Un vierme a devenit un licurici, parcă a căzut în iarbă o stea ! Aceasta e spusa poetului. Dar fosforescența unui licurici implică fosfores- cența altuia, cuvîntul poetului cere o ascultare undeva, și astfel dialogul este și rămîne, pe totdeauna, angajat. Ca atare, poetul este cu totul opusul a ceea ce s-ar putea numi un izolat sau un individualist, căci actul său presupune o dăruire și rămîne un dar. El ca individ moare, poate pieri poporul din care face parte, ori dispărea limba ce a vorbit-o, darul, în măsura în care a străbătut mai multe inimi omenești, rămîne, peste timp și loc, peste frontiere, și chiar fără numele poetului, cum ni s-au trans- mis și viază atîtea comori numite folclorice, sacre, profane, ale poeziei popoarelor, poezie la origine cu uri autor, aproape tot- deauna uitat. Caracterul de dialog se menține și fără autor, iar atunci, cînd s-a produs, dialogul a fost și contemporan. Oare perenitatea însăși a poeziei nu face imposibilă împe- recherea cuvintelor dialog contemporan ? Nicidecum. Poezia are acest caracter migratoriu din veac în veac, dintr-o cultură în alta, de la un popor la altul, ca atîtea din lucrurile omenești, în general mai -schimbătoare, avînd totodată și o anume stabi- litate, în identitatea sa, și în mare măsură în valoarea sa, dar cu toate acestea cuvîntul poetului e rostit într-un timp dat și adresat oamenilor din acest timp — contemporanilor. Shakes- peare nu este contemporan cu legendarul prinț al Danemarcei, dar Hamlet înmănunchează probleme acute ale timpului în care trăia autorul. Dante ia în schimb contemporani ai săi și-i pla- 12 sează în cealaltă lume, la locul .cuvenit, tot naportîndu-i la timpul în care trăia poetul. Iar Rimbaud concentrează ca într-un focar nemulțumirea, sila față de timpul său precum și aspirațiile sale spre viitor într-un fel de vas-fantomă, fără ca acest vas să fie mai puțin omenesc decît un prinț care demască, ori decît Faust care visează pentru fiecare om o vatră liberă. Poezia este deci contemporană și ea comunică. Dacă dimensiunea contemporană din componența ei o face adeseori valabilă în primul rînd do- cumentar, comunicabilitatea propulsează omenescul din ea, in- tenționalitatea sa majoră, 'întruchipată estetic, să depășească li- mitele timpullui. Această rămînere în trecut și trecere spre vi- itor, multora din poeți le este dat s-o vadă cu ochii în propria operă, mai ales în timpuri ca ale noastre, înțesate de fapte și evenimente, comportînd radicale modificări structurale. Personal, trecînd peste vreo zece ani de preucenicie, care mi-au fost ne- cesari înainte de a cuteza să duc o susținută muncă a scrisului pe plan public, disting limpede zonele, cel puțin trei, din desfă- șurarea unui efort stăruitor pentru a spune, în versuri, ceva : între anii 1934—44, 1944—54, apoi 1954—65 și pînă în prezent, a patra decadă fiind în curs de desfășurare. E un fir care stră- bate toate aceste trei perioade și se înnoadă cu contemporanei- tatea în momentul cînd atitudinea mea politică se cristalizează definitiv, devenind comunistă și implicit antifascistă, iar con- cepția despre lume categoric materialistă. Ar fi să spun mai mult decît permite chiar această lungă introducere, dacă aș încerca să analizez antecedentele toate, deci mă mulțumesc să amintesc că începutul ireversibilei decizii a fost pe de o parte ura ce mi-a inspirat-o hitlerismul ajuns la putere, pe de alta simpatia pentru mișcarea muncitorească internațională. Hotărî- toare pentru formarea mea au fost și apărarea lui Dimitrov la Leipzig în procesul Reichstagului — în fapt, condamnarea hitle- rismului, dar și, mai ales, greva ceferiștilor de la Grivița din anul 1933. Pe atunci eram încă student în Germania. întors în țară, am știut ce am de făcut. 13 în poezie terminasem cu preucenicia, prin opera-școală a diferiților maeștri din diferite epoci, în diferite limbi. începeam ucenicia. Dar dascălul meu nu mai era un maestru, oi mișcarea revoluționară, poporul și cei mai hotărîți fii ai săi, comuniștii. Știam că durerea românească e mult mai mare decît ar putea-o cuprinde însuși cîntecul eminescian, știam că se cere urechea plecată pe inima țării și mai știam că singurii care au cheia timpurilor noi sînt comuniștii. Așa am devenit internaționalist. Plecăciune adîncă în fața înaintașilor — Alecsandri, Eminescu, Coșbuc, Macedonski, Goga ! Stimă și înaltă prețuire pentru contemporanii mei celebri — Arghezi, Blaga, Barbu ! Tot res- pectul pentru generația mea, minus pentru cei ce cotiseră la dreapta cu toporul la brîu ! Dar îmi dădeam perfect seama că drumul meu e altul. Vedeam omul călare pe destin, vedeam lăvuitoarea masă, vedeam pe casă păunul purpuriu, și o spu- neam cînd răspicat, cînd în semne și chipuri, totdeauna cu tîlc și fără echivoc. în această primă decadă se înscrie războiul. Ce altceva mai important ? Pentru mine, ea se încheia cu 23 August 1944. A doua, mult mai tumultuoasă, mai plină de căutări, șovăielnică în expresie cîteodată, din cauza conținuturilor de viață revoluționare noi, continuă nemijlocit cu Toboșarul Timpurilor Noi (eu voiam să fiu acela !), poate culminează în Chivără Roșie, parțial în In frunte comuniștii, și se închide cînd răsare Mărul de lingă drum (1954), pom de hotar către a treia decadă. Poate și către a patra. Acest volum nu l-aș publica dacă nu s-ar justifica prin dia- logul cu mine însumi, despre viață și poezie, cînd singur pe locuri neumblate îmi căutam drumul. Reconstituindu-1 acum, anu- mite aspecte mi se par mie însumi inedite. Prin aceste aspecte, dialogul devine mai contemporan și reprezintă, cred, în mai mare măsură, o trambulină pentru viitor. Cine privește viitorul ca pe un amic sau ca pe un dușman, greșește. Numai cine-1 pri- vește ca pe un material plastic, care se modelează printr-o în- țelegere cit mai vast-umană, poate că are dreptate. în sensul acesta, poetul este un modelator, iscă și iscodește modele. 14 Dialogul poetic e un model, care ajută și folosește dialogului general uman. Drumul găsit duce la arenă, căci poezia este o luptă, desigur nu cu măciuca, — este una din formele de luptă ale spiritului uman. Poezia constituie o arenă unde-și pot încerca forțele esteți, filozofi, critici, psihologi, sociologi, matematicieni și, probabil, alți iscoditori ai creațiilor spirituale umane. înseși considerațiile lor pot deveni dbiect al investigației. Există însă două categorii de oameni direct implicați în problematica poeziei, aș zice dinăuntru, pe cînd ceilalți o pri- vesc din afară, iar aceștia sînt poeții și cititorii lor. Iată pro- blema : ce înseamnă poezia pentru poet, care de fapt este și cititor de poezie, și ce înseamnă pentru cititor, care, foarte pro- babil, este un poet latent, cu talent parțial sau total recesiv ? Mi-am pus adeseori această problemă, am întors-o și am studiat-o pe toate fețele ; m-am plasat cînd pe poziția poetu- lui, cînd a cititorului, trecînd în revistă și tot ceea ce mi-a fost accesibil din poezia tuturor timpurilor și locurilor, și ceea ce am putut afla prin scris ori oral de la cititori. Dar, totodată mi-am proiectat atenția asupra propriei mele activități, a mo- destelor mele realizări literare și a „ muncii “ de a citi de plăcere, ori de a studia. Am pus intenționat cuvîntul „ muncii“ (în semne de citație), căci nu sînt sigur dacă a scrie sau a citi versuri este cu adevărat o muncă, din punct de vedere, să zicem, sociologic. în primul rînd, însă, este necesar a ști ce înseamnă pentru poet poezia, căci numai apoi se pune chestiunea ascultării sau citirii ei. Las la o parte deocamdată faptul că poezia este un caz par- ticular al limbii și, ca atare, face parte din sfera mai largă a comunicării, aceasta însăși la rîndul ei fiind un caz particular al și mai largii sfere a cooperării umane. Las, de asemenea, la o parte, deocamdată, faptul că poezia este o reflectare — prin această afirmație implicit presupunînd în subsidiar că poezia nu poate fi o reflectare a reflectării, cu alte cuvinte că poe- zia nu există în sine și pentru sine. 15 Dar mă întreb : Este poezia o evadare a poetului ? Iar dacă da, atunci din ce, din al cui „prizonierat" ? Căci, conform apar- tenenței sale — limbajului comunicării și cooperării, ceea ce rămîne pînă la urmă să fie dovedit, oferind doar faptul ca o ipoteză — poezia nu se poate sustrage sferei umanului. Iată, deci, substratul poeziei : umanul — cu toate implica- țiile lui. Dar — ar putea obiecta cineva — o poezie antiumană nu este posibilă ? Ba da, din partea unui antiuman, a unui neom, ceea ce-i greu de închipuit că un poet ar vrea să fie sau să devină, cunoscând setea lui, exprimată sau nu, de a intra în nemurire, așadar în conștiința omenirii, ca o valoare pozitivă, nu ca una negativă (lucru adevărat și pentru un poet-tîlhar ca Fran^ois Villon). Aici ne găsim, prin urmare, în sfera umanului, cu toate contradicțiile sau înțelegerile dintre individ și individ, dintre individ și colectivitate, dintre timpul trăit și timpul visat. Cu aceasta nu se rezolvă însă problema evadării. Căci poe- tul, chiar dacă opera lui nu este decît o verigă, ultima, apoi penultima și așa mai departe, dintr-un lanț istoric evolutiv, sau un ochi din plasa ce o țese de milenii omenirea, el se află într-un necontenit proces de „smulgere" dintr-o „structură" veche, în căutarea uneia noi. Or, nu este aceasta tocmai evadarea, și anume din cunoscut și para-cunoscut, în necunoscut și doar bă- nuit ? Evidența acestui adevăr este axiomatică. Fiecare poet se vrea un inovator, atacînd de pe pozițiile ultimului promontoriu cucerit noianul cognoscibilului și „incognoscibilului", dacă și așa ceva există. Dar, cînd ataci, nu evadezi, propriu-zis, ci in- vadezi. De aceea, poate, ar fi mai propriu să se spună că poezia este o invadare, scutind acest cuvînt, în cazul poetului, de orice caracter militarist și de orice apucături războinice, fără însă a-1 scuti (pe poet) de spirit combativ. Invadarea necunoscutului, în speță a zonei accesibile poeziei, nu-i totuna cu invadarea unei țări străine și încălcarea drepturilor la viață ale unui popor. Necunoscutul nici nu are drepturi speciale scrise la a fi cunos- cut ; abia prin scoaterea lui la lumină poate cîștiga aceste drepturi. 16 în acest sens, poetul face dreptate pe de o parte necunoscu- tului, îmbrăcîndu-1 în hainele de sărbătoare ale vorbirii — poe- zia —, pe de alta, acelora cărora le stabilește contactul, prin poezie, cu necunoscutul din zona de explorare accesibilă fora- jelor poetice. Poate că mai ușor de înțeles ar fi acest adevăr, recurgînd ]a două bine cunoscute dictoane : AnKio sono pittore ! al lui Cor- reggio, și Et in Arcadia ego ! al antichității clasice. Citind pe înaintașii săi, poetul in spe zice : „și eu pot scrie așa“, iar cel încăpățînat și cu talent încearcă și pînă la sfîrșit poate, pe cînd unii încearcă pînă nu mai pot, dar tot în deșert. Al doilea dicton ne vorbește de „paradisul pierdut“, de „Arca- dia ferice“, pe care însă poetul o caută, nu în trecut, nici în prezent, ci în viitor, Sînt două etape inevitabile în evoluția fiecărui poet. O pole- mică, de altfel nedestructivă, prin imposibilitatea de a ucide poezia odată realizată, cu ceea ce există, dar nu mai pare a corespunde, și apriga căutare a ceea ce noi știm că n-a fost niciodată, dar de ce să nu fie odată ? — anume fericirea omenească și a omenirii. Trebuie să recunoaștem în ambele etape nonconformismul funciar al poetului. El nu-și reneagă înaintașii, dimpotrivă, îi și admiră, dar nu-i imită ; chiar cînd unora le recunoaște o dumnezeiască superioritate, ține să ră- mînă el însuși, pentru că undeva poetul e convins că trebuie să meargă mai departe deoît ei. în privința lumii date, parțial sau total, el de asemenea se pronunță a fi în dezacord, neacceptînd să zică la toate „ura !“ și „bravo !“. Deci poetul își ia liberta- tea (cîteodată foarte costisitoare !) de a ieși din rînd și de a raporta Viitorului atitudinea sa, aprobările și dezaprobările sale, nedumeririle și convingerile sale, — știind, sau cel puțin spe- rînd, că semenii săi din rînd sau îl aprobă sau îl vor aproba miine, iar de nu — cu atît mai rău de ei ! Poetul e un om ce vrea să-și impună vederile prezentului și mai ales viitorului, dar nu prin miliție, justiție și armată, ci prin batalioanele sale de versuri. Autenticitatea sa se poate vădi prin felul cum înțelege 2 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 17 să prefere demnitatea în locul demnităților, să fie demn și nu obligatoriu demnitar, și prin felul cum rezistă la banc-no^, pre- ferind notele sublime auzite numai de el, ce i le suflă „sferele cerești“, propriu-zis conștiința sa incandescentă de vizionar. Poate că aceasta e imaginea poetului ideal, dar demonstra- bilă prin cazuri reale, cum ar fi bunăoară, la noi, Eminescu. Cit despre mine, adresîndu-mă, prin 1937, „poeților tineri4', după ce înfățișez pe Eminescu drept ideal de neatins în poezie, declar dintr-o dată sus și tare : Dar Eminescu nu cuprinse tot în cîntecele lui dumnezeiești. Durerea românească-i mult mai mare Și n-o cuprinde toată nici un cîntec. Iar la sfîrșitul acestui poem-manifest, după ce îmi exprim părerea despre ceea ce ar trebui să facem : Ca vracii să vîrîm in viață Febra mișcării, Să plesnească odată gogoașa prezentului, Ca să vedem ieșind din ea Fluturele vieții noi. Din zările de sînge și de scrum, Ca o minune nouă să răsară, Călare pe Destin, Omul! reiau tema și închei : Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge, Dar poate noi avem destinul falnic De a suna din trîmbițele Morții Sfîrșitul Veacului Și de-a vesti mulțimilor flămînde O viață nouă ! 18 Eram la etatea de treizeci de ani și știam ce vreau. Intra- sem de-acum adine în etapa a doua a dezvoltării mele și nu mi-am mai schimbat convingerile care au determinat-o. Cu zece ani în urmă, trecusem printre megaliticele Cuvinte potrivite ale lui Arghezi și Jocul secund al lui Barbu, căutând să descifrez nebuloasa de lumină, cu aștri stranii și parcă totuși cunoscuți ata- vic ai lui Lucian Blaga, multilateralul demiurg. Cu zece ani mai târziu, mă măsurăm cu dumnezeirea, pof- tind-o să se dea la o parte, pentru că : Pe unde n-a fost pînă-acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic ! Eu, scris cu literă mare. Cred că dacă aș mai începe o dată de la Cîntece de pierzanie, la fel aș spune. De unde pornisem, însă, ca să ajung la atâta încredere în sine și pe ce temei o aveam, cu ce drept, nescrisă nici într-un codex ? Căci scrise, astfel de drepturi nu există. Pornisem de la coada vacii din sat. Satul de atuncea nu mai există decît ca imagine știrb reconstituită în amintirea mea : case cu ferestre mici, împrejmuite de o „jură“ vînătă și răspun- zînd în cîte o grădiniță cu bujori, nalbă, lămîiță, busuioc și alte flori rustice ; acoperișurile de paie ori de șindrilă, poarta de la curte din lemn încrustat ; alături de casă, grajdul, din bîrne de stejar ca și casa, dar mai mic și cu ușa spre uliță, unde era și groapa pătrată pentru gunoiul vitelor și cailor ; porcii-și aveau cocina prin fundul curții undeva, iar găinile, gîștele, rațele și rareori curcanii hălăduiau prin curte, dormeau în dud sau în vreun măr pădureț, iarna în șopron pe grinzi ori în podul fără podele, dar și el cu grinzi, al cocinii. în uliță, pe marginea șanțului creșteau nuci, pruni, duzi, meri ori „pănari“, cum le spune la noi salcîmilor, iar în fața fiecărei case era o laviță, unde se adunau la ,,divan“ vecinii. 19 Vara, ulițele satului erau năpădite de scaieți mai înalți ca omul, de urzici, de laptele cîinelui și alte buruieni nefolositoare. Ici-colo înflorea, însă, cicoarea, iar de peste gard se apleca „ior- govanul“ (denumirea pentru liliac), se furișa printre pari spre uliță rugul cu roze roșii ori răsura sălbatică, patronate parcă de prunii vineți de rod. Pe mijlocul drumului, pulberea era de o palmă, se înălța nori cînd era uscat și se schimba, cînd ploua, într-o mămăligă neagră, în care căruța își înfunda roțile pînă-n butuc, de n-o mai mișcau opintindu-se caii, cu pielea încrețită și însîngerată de bice. Pînă la urmă săreau vecinii cu umerii în ajutorul cailor. Apoi iar se făcea frumos și iar începea să mi- roase a șobolan mort, a arici ucis cu furca de fier, a cîine strivit sau a pisică prinsă furînd pui și spînzurată. Prin mijlocul satului trecea drumul de țară coborînd preț de vreo două sute de kilometri de la Brad la Arad, iar noi, Șebișul, tocmai la mijloc, la revărsarea Deznei în Crișul Alb, amîndouă bogate în pește. Către miazănoapte, din vîrful Pleș- cuții se vedeau întunecoși Munții Codru, Cetatea Deznei, Moma, spre Moneasa ; spre răsărit, vederea era tăiată de pădurosul Deal Mare, spre miazăzi se zăreau Munții Zărandului, iar spre apus, cînd era frumos, puteai osebi Cetatea Șiriei, iar cînd răsărea soarele, în zilele foarte senine, se înălța fumul din coșu- rile de fabrică de la Arad, tocmai pînă către pusta maghiară. Acolo, la liceul din Arad urma să fiu eu trimis. Dar ne aflam încă înaintea primului război mondial și cine bănuia că eu am să ajung vreodată acolo, eu, Mihai alu’ Tănas’a Oanii Bălintului ? încă nici liceul românesc nu exista, iar că va fi în părțile noastre România nu se gîndea nimeni pe la noi. în sat, ne împărțeam în două categorii, după așezare : din- jos-de-drum și din-sus-de-drum. Din-jos-de-drum erau bogății. Noi eram din-sus-de-drum, mai pe coastă, iar mai sus de noi erau într-o parte țiganii, chiar pe deal, în cealaltă parte „mor- minții“, adică cimitirul greco-oriental și cel calvin ; în afara gardului, era cel evreiesc și al pocăiților. Al papistașilor se afla lîngă stația de cale ferată. Cei mai mulți morți și cele mai neîn- 20 grijite morminte le aveam noi, ortodocșii, deși biserica noastră era cea mai mare, ca și școala noastră confesională greco-orto- doxă română. Eu încă nu ajunsesem la școală. Dar n-am lăsat pe mama și pe unchiul Novac, fratele tatii, pînă nu mi-au cum- părat caiet și plaivas „ca să scriu“. Casa noastră era cea mai veche din sat, o fostă olărie. Era construită din bîrne de „gorun“, cu meșter-grindă gros, ce trecea pe sub grinzelele și podelele negre din cămară, tindă și odaia din față. în loc de fundament, talpa casei, tot diin stejar, zăcea pe niște bolovani de piatră mari și grei. în jurul casei se mai găseau hîrburi de la vechea olărie și nu arareori bani vechi de aramă, care nu mai „umblau", căci erau cam de pe timpul Mă- riei Terezia, iar pe atunci domnea Francisc-Iosif I. în tinda casei era vatră largă cu „băbură" (coș în piramidă cu vîrful retezat), bine zmălțuită de timp, de căldură ș,i de ploaie, cu funingine. în fundul vetrei, gura cuptorului de pîine, care răspundea în odaia din față, un cuptor mare, cu altă vatră de șezut jur împrejur, și cu un „copirleț" unde dormeam eu la cald cu pisicile. Era o firidă construită parcă anume pen- tru mine. Cît a trăit bunica, baba Salița, grecoița, adecă negustoreasa de mărunțișuri, care umbla pe la toate tîrgurile, dormeam cu ea, ca să nu mă scape din pat mama, moartă de obosită. Frate- meu Ștefan dormea cu unchiul Novac, soră-mea Sida încă nu se născuse. Și a venit într-un an o grindină grozavă, și a dobo- rî! acoperișul de șindrilă al casei, și mamei i-a intrat un piron ruginos în talpa piciorului, de a zăcut nu știu cît timp, și tata a trebuit să se bage dator la bancă, și nenorocirile se țineau lanț. Dar eu nu le simțeam. Mai făceam cîte-o boroboață, mai mîn- cam o mamă de bătaie, plîngeam și cu atîta mă alegeam. într-o seară, mi-aduc aminte, m-am sculat după ce se cul- caseră toți și, dezbrăcat, numai cu cămașa pe mine, am plecat la vecini să-mi dea fasole fiartă. Știam eu că gătiseră fasole. Și pe aceia i-am sculat din somn. Dar nana Carolina nu s-a supărat, mi-a umplut o farfurie și m-a așezat pe jos. Tocmai 21 cînd mîncam, însă, vine și tata. „Ce-i cu tine aici ?u „Lasă-1, Tănase, că-i prunc. Ce știe el ?“ Prunc-neprunc, tata și-a scos cureaua de la pantaloni și — „marș cu tine !“. Pe drum îl auzeam în spatele meu : „Păși !“ și-mi ardea o curea. Așa pînă acasă. Norocul meu că drumul nu era lung. Nu știam ce în- seamnă „păși“ — mai tîrziu m-am dumirit —, dar tare mi s-a întipărit în minte acest cuvînt, ca și lecția tatii : că nu e în- găduit să ceri, nici să te ploconești înaintea cuiva. Bunica, însă, m-a luat la ea în pat, certîndu-1 pe tata. Eu am mai sughițat un timp și am adormit. Apoi, după ce a zăcut multă vreme, purtată pe brațe de mama de la umbră la soare, de la soare la umbră, în curtea din dos, unde era părul cel mare, a murit bunica. Mi-aduc aminte de prapuri, de icoane, de marea strînsură de oameni și de la- crimile mele, — nu ! nu după bunica, ci de necaz că nu mi-au dat și mie un colac, cu un ban de aramă înfipt în el, și o batistă, ca la copiii mari care duceau crucea, ripidele, făcliile și icoanele. N-am înțeles de ce s-a mutat bunica de la noi și nu știam la cine să fug, să mă apere de tata. Dar a venit apoi o zi ciudată, de mare forfotă, la noi în casă. Tata pleca în America. Nu mai pridideau cu camăta la bancă și cu toate datoriile ce le mai făcuseră. Eu îi auzeam vor- bind. Alt cuvînt urît ce-1 adăugam la vocabularul meu : „dato- rie“, alături de „păși !“, apoi „vecslă“ și „termin“ la bancă. îmi amintesc de un cufăr negru de carton, pe care tata l-a trimis înapoi, ?nu știu de ce, de la Brema, cînd a ajuns la apă, la apa cea mare. Au cumpărat pentru tata un costum „domnesc*1 din tîrg, dar pantalonii erau prea lungi și a trebuit să mai taie din ei nana Jușca, cusătoreasa. Mi-aduc aminte, era un costum verzui. Verde era și pălăria, numai pantofii erau negri. Parcă nu-1 mai recunoșteam pe tata, așa-1 schimbase îmbrăcămintea. Eu îl știam, vara, în izmene largi și în cămașă cu multe crețuri pe piept și cu guler înflorat cu ață albă, cum se poartă pe la 22 noi, iar iarna, cu cioareci, cojoc și cușmă de oaie. Opincile erau și de iarnă și de vară, cizmele de duminică. Mama plîngea și-l sfătuia pe tata să aibă grijă de peaptăn — un peaptăn negru de os —, „că pe vapor e fum și-ți trebuie să te pepteni !“, zicea ea. De unde o fi știut ea de vapor ? Căci la noi în sat așa ceva nu se pomenise. Unchiul Novac i-a spus tatii glumind : „Vezi, mă, să nu-ți razi acolo mustața și să te faci ca un anglez“. Glumea, dar și lui îi curgeau lacrimile. Tata avea mustață neagră, nu roșietică-gălbuie ca unchiul Novac. Noi nu plîngeam, eu și fratele meu. Dar isoră-mea, care n-avea încă șase luni, plîngea de mama focului, că mama n-avea timp s-o alăpteze. Și s-a dus tata. Era în anul 1912, și a rămas mama cu trei copii, eu de patru ani și jumătate, fratele meu de doi ani și jumătate, iar sora mea, cum am spus, de jumătate de an. în casă mai era glumețul și înțeleptul unchiu Novac, care după prima căsătorie neizbutită nu s-a mai însurat, apoi s-a mutat la noi și mătușa Zina din Donceni, sora mamei. Ne-au mai rămas și toate datoriile la banca Albina din Arad și la unul și altul din sat. Opt ani a stat în America tata, muncitor de noapte la uzinele Ford din Detroit, Michigan. De cîteva ori a trimis ceva dolari, apoi în 1914 a izbucnit războiul, „bătaia" îi spunea pe la noi, și a început o viață mai amară. Spre norocul său, tata nu era acasă. Bărbații plecau rînd pe rînd în război. Totuși, aportul pentru front îl aducea și casa noastră. întîi a plecat Cinoș, un cal de toată frumusețea, apoi al doilea cal, lănci, pe urmă unchiul Novac, în 1916, căci nu atinsese încă vîrsta cînd omul e lăsat în pace — mai avea doi ani pînă să împlinească cincizeci. Eu eram de-acum școlar și am asistat cu toată școala și cu învățătorul Covaci la coborîrea clopotelor din turnul bisericii, ca să facă din ele tunuri și să plece pe front. înainte de a le slobozi jos, cătanele ne-au lăsat să le mai tragem o dată. Ne agățam ciorchine de funii cu deznădejde, și clopotele boceau peste sat. Iar clopotul mare, cînd a căzut, a scos un geamăt în- fiorător și a tăcut deodată : crăpase. 23 De-acum numai toaca mai chema la biserică ori plîngea după mort, ou ascuțitul ei glas. Dascălul Covaci a plecat și el pe front ; cu noi se necăjea popa Mihulin, cu barba lui mare și albă, dar el nu ne bătea, cum avea obiceiul dascălul. Pe mine mama m-a dat la școala ungu- rească particulară a „jidoavcei“ Grunfeld, numită „domni- șoara“, cînd se uita că-i evreică, deși românii cu evreii trăiau ca frații și nu erau supărați pe ei decît cînd își aduceau aminte că evreii au ucis pe Cristos cu Iuda lor în frunte. Dar această aducere-aminte nu avea nici o urmare. Iar la domnișoara învă- țau copii de toate neamurile, unguri, nemți, slovaci și români, — bineînțeles ungurește. în afară de programă, domnișoara ne mai învăța pian și limba germană. Eu, deși mare ștrengar eram socotit printre elevii buni. Cum ne deosebeam ca religie, lecțiile cu privire la credință le făceam, noi, greco-orientalii, cu învățătorii români ce se tot perindau prin sat pînă plecau pe front ; catolicii — cu popa lor ; calvinii — cu al lor ; iar mozaicii mergeau la Heder — fiecare confesiune o zi pe săptămînă, căci, după ce odată plecam de la domnișoara, plecați eram în ziua aceea, măcar că lecția dura numai o oră. Și, într-o zi, în anul 1916 ieșind de la școală, ne-am pome- nit că-i steag negru la primărie. Am întrebat pe plăieșul Tănas’a Bocului cine a murit și ne-a spus că „tata țării“. Ne-a lămurit buștean. Mama știa mai bine : murise împăratul. Și tare m-am mirat că moare și împăratul, nu numai oamenii, acasă și în război. Știam cum îl cheamă, căci popa Mihulin în fiecare dumi- nică se ruga să-1 țină Dumnezeu pe împăratul nostru Francisc- losif-întîiul — „întiiur își tărăgăna popa glasul cîntînd. Apoi a continuat să se roage pentru împăratul Carol IV de Habsburg și pentru împărăteasa Zitta ; mai tîrziu, după Unire, pentru regele Ferdinand I și regina Maria, pe urmă pentru regele Carol II. El se ruga, împărații mureau ori erau goniți de pe tron, mureau și regii, dar Carol II de Hohenzollern i-a supra- 24 viețuit și popii Mihulin, pînă ce, mai aproape de zilele noastre, l-a gonit Ion Antonescu de pe tron și l-a așezat pe Mihai I, care și el a fost pus pe fugă, de data aceasta de comuniști. Dar nouă copiilor ce ne pasă de împărați și regi ? Pîine nu mai era, căci bucatele le adunau ofițerii și soldații, cu notarul după ei, din casă in casă, din pod în pod. Iar cînd era pîine, rar, se mînca numai cu bucățica și, fiind ținută prea mult, se mucegăia, cînd o rupeai se făcea ațe de painjen și avea un gust dulceg și grețos, de-ți rămînea în gît. Era mai bun mălaiul, dar nu prea era. Totuși noi creșteam și ne jucam de-a războiul, ne spărgeam capetele cu pietre, mai spărgeam geamurile la case și, dacă ne prindea femeia, căci bărbații plecaseră pe front, ne lungea urechile ca la măgar. Acasă, pe mine mama pentru ast- fel de isprăvi, după ce se plîngea vreo vecină, mă mai trata cu o porție de mătură de mesteacăn peste picioare. Nu murise veselia în sat, cu tot războiul ce continua, sără- cind țara și rărind oamenii în floarea vîrstei, cu toate femeile sinucise de disperare ori moarte prea timpuriu de boală și de mizerie. Șezătorile erau vesele, cîntecele fetelor săltau grinda, boabele de porumb fiert și „ cocoșii “, cum le spunea la noi flo- ricelelor, se mai găseau, și, de asemenea, feciorași teferi, care încă nu împliniseră optsprezece ani, ca să se prezinte la „asîn- tare“, să plece pe front și să moară „ca muștele“, cum zicea unchiul Uanu, fratele mamei, pe care războiul îl prinsese sub arme, într-un regiment din Dalmația, tocmai cînd se afla în al patrulea an de cătănie. Cînd venea el în „urlap“, cine era ca mine ? Căci umblam tot timpul cu căița lui militară în cap. în 1918, a venit de tot, căci se prăbușise frontul, soldații nu mai vroiau să lupte, se răsculaseră marinarii din Adriatică, era „ră- văluție“, cum spuneau cei ce se întorceau — aceasta după ce în 1917 prizonierii ruși plecaseră acasă, căci și la ei era revo- luție, și încă ce revoluție ! S-a întors și unchiul Novac, s-au în- tors acasă toți cîți nu muriseră, și s-au organizat în tot felul de gărzi, de diferite culori. Nu 'le ieșea milităria din oase, ca reuma. La încrucișarea de uliți unde era casa noastră, suna din goarnă Adămoc adunarea, mărșăluiau, discutau, pînă în sfîrșit a rămas numai Garda Roșie și a venit armată serioasă, cu mi- traliere, tunuri și de toate cele. La douăzeci-treizeci de kilometri pe Criș în sus era frontul. Căci trebuia să gustăm și noi puțin din război. Am gustat, în 1919, cînd a trecut peste satul nostru o parte din armata generalului Moșoiu. Și au rămas cîmpurile pline de morți. Pe lîngă amărăciunea pe care războiul a adus-o după sine pentru multă vreme, ni se părea mai puțin rea, une- ori chiar dulce pîinea mucegăită și ludaia fiartă furată din por- ția porcilor. Dar ce să mai vorbim ? Amintiri din copilărie așa frumoase ca ale lui Ion Creangă n-am să scriu eu. Dar chiar dacă aș avea talentul lui, aminti- rile mă tem că ar fi triste și s-ar vedea din ele ce chinuită era viața de copil, deși poate nu a mea a fost cea mai chinuită. Dar au vreo legătură aceste amintiri cu versurile mele ? Poate că da, din moment ce-mi vin exact acum în minte, cînd vreau să fac mărturisiri cu privire la intrarea mea în regimen- tul mereu împrospătat al poeziei. Alte amintiri, din straturi mai adînci, mai primitive ale sufletului, pe care, voit sau reconsti- tuindu-le greu, le las în pacea lor, poate au o și mai puternică legătură. Poate e un vulcan stins, în al cărui crater a crescut, din cenușa rodnică, floarea poeziei. Casă de cărturari țin să spun că n-am fost, deși toți știau citi și scrie, inclusiv bunicul, pe care nu l-am apucat. Știu însă din povestirile unchiului Novac și a surorii sale, mătușa Nuța din Buteni, că bunicul, Oanea Bălintului, avea o evanghelie de la loan, un sul de pergament, pe care o citea, cu ochelarii pe nas, în prima zi de Paști, după înviere, dimineața, acasă, în- tregului său trib. Cine o fi potrocit sulul acela ce-și avea locul sus pe meșter-grindă în odaia din față, nu știu, că nu l-am mai găsit. Ah, și ce l-am căutat ca elev de liceu, și ce ne tot întreba că „oare cine l-o prăpădit ?“ și ne mustra mătușa Nuța, care, după ce se măritase cu unchiul Dodu („mătușoiul“, cum i se spunea unchiului care nu-i de același sînge cu tine ; și 26 „uncioaie“ — mătușei aflate în aceeași stare de rubedenie prin alianță), s-a făcut pocăită, adică baptistă. Zadarnic, evanghe- lia de la loan n-a mai apărut. O fi tăiat-o careva, să acopere cu ea oalele cu lapte acru sau s-o pună în opinci, subt obiele, că de ! era piele de oaie, probabil. O bucățică de „paradis pierdut“. Mai era în casă o istorie a lui Alexandru Machedon, o cu- legere de versuri populare tipărite la Ed. Ciurcu din Brașov, adusă de mine de la bunicul după mamă, Traian Ciuntă din Donceni, pădurarul, care mi-a făgăduit o vițea și nu mi-a mai dat-o, căci era vînător, și „mincinos“, deci. Mama nu-1 prea respecta, căci părăsise pe bunica și trăia cu una Mărie .Mo- țoaica“ și mi-a lăsat de la ea și mie niște mătuși mai tinere ca mine. Apoi s-a despărțit și de Moțoaica și și-a luat una din Neagra, mai tînără ca mama. Pînă la urmă, a orbit bunicul, așa că nu mai putea trage nici cu pușca, după ce se întorsese din război, unde fusese cu unchiul Novac, nici nu putea vedea o femeie mai tînără decît aceea pe care o avea, — o frumusețe de altfel. Se mutase din Donceni, satul de naștere al mamei, la Dezna, încît pe valea Deznei el era, geografic, ruda noastră cea mai îndepărtată. Pe Criș în sus, trăia un fecior al unchiului Novac, la Almaș ; peste Criș, la Buteni, rude și rude, după bunica, după Mătușa Nuța ; iar în Șebiș, numai mătuși, unchi și veri de toate gradele, între care și o mică Anișoară cu părul galben și cu ochii albaștri, dragostea mea nemărturisită, la doisprezece ani ai mei și zece ai ei. Dar fiind și prea bogată, nu era de na- sul meu, căci în neamul chiaburesc al vastului nostru trib noi sărăcisem și continuam să sărăcim, scăpătam. E adevărat că, după moșul loan al Iui Bălintul, pe ai cărui frați, unchii Mihai și Petru, i-am mai apucat, eram neam de iobagi. Dar, după baba Salița, soția lui, ne trăgeam dintr-o Ană de Brașov, ceva nobili scăpătati, ce au mai avut o spiță cu nu- mele de Brassai și cu castel la Văsoaia, dincolo de Buteni. Totuși, noi rămîneam de „din-sus-de-drum‘;, nu chiar să- răntoci, dar săraci, mai ales după ce tata se întorsese din Ame- rica mai necăjit decît plecase — el știa de ce ! —, și eram si- guri că nimeni din cei bogați nu ne ia ca gineri, nici pe soră- mea, ca noră, nici nu-și dă fata sau feciorul în casă după noi. Dragostea pentru Anișoara sau Anica Voian rămînea un vis fără putință de împlinire. Dar să ne întoarcem la literatură. Mai era în casă un Vis al Maicii Domnului, de pe care, cu ajutorul unchiului Novac, ce-și mai amintea ceva din slovele „bisericești” ale lui Meto- die și Chirii, am învățat și eu să citesc cu „litere bisericești”. Știam, deci, bine ungurește, slab de tot nemțește, și, socotesc, binișor românește. Citisem versurile lui Coșbuc, Petofi, Emi- nescu, Goga, cîte am putut prinde. Cam ăsta era bagajul meu intelectual, în afară de viețile sfinților, istoria bisericească, isto- ria românilor, gramatica limbii maghiare, aritmetica, ceva poezii și cîntece populare, povești și superstiții. Căci din gramatica engleză adusă de tata n-am învățat mare lucru, nici dintr-o groasă carte adventistă. Știam pe de rost istoriile biblice, de la unghiul Novac, care mi le povestea convins că așa a fost, deși nu credea nici în Dumnezeu, nici în dracu. Nici tata nu era credincios și mă învăța că nu-i rai, că iadul e pe pămînt și că raiul tot aici va fi, dar făcut de om prin truda lui. Poftim și te descurcă ! Mama mergea la biserică numai în prima zi de Paști. Iar seara, cînd se culca, era frîntă de oboseală și uita să zică Tatăl Nostru. Eu însă aflasem despre mine, de la vrăjitoarele la care fu- sese mama, niște lucruri înfiorătoare. Nu creșteam, eram palid ca uleiul de știucă ce-1 înghițeam pe baza rețetelor bătrînului doctor Lowi, și mama era neliniștită, că eram așa de „zipiticit”. Vrăjitoarele au lămurit-o, mai cu seamă cea cu albeață pe un ochi, de la Cermei, nu departe de Ineu. Asta lucra direct cu „necuratul”, închis într-o cutie sub masă. „Cum vrei să ți-'l arăt, nană Veselină : ca zmău, o’ ca verme ?“ Mama s-a gîndit și a spus că-i mai bine să nu se sperie și să i-1 arate ca verme. A și apărut dumnealui în chip de omidă, mai ales că vrăji- 28 toarea pretindea că de ,.zmăuG nu răspunde. — cine știe ce-i poate veni în cap ? Apoi, după ce în ajun, așteptînd peste drum la o vecină să-i vie rînduil la vrăjitoare (erau căruțe din zeci de sate !), mama a povestit, trasă de limbă, ce o doare, s-a înfățișat la roaba ne- curatului. Și ce a aflat ? Să ți se ridice părul pe cap măciucă, nu alta. Murise bunica de la Donceni, la mai puțin de o săptă- mînă după nașterea mea. O vrăjise Moțoaica. încă primăvara, înainte de Paști, bunica a văzut, ziua în amiaza mare, o mînă- tură venind pe drum de către Dezna. Erau două lumînări aprinse, care se mișcau grăbite și singure, una de o parte, a doua de cealaltă parte a drumului. S-au apropiat de casa lui moșu Traian, is-au oprit în fața bunicii, s-au plecat pînă la pă- mînt, iar s-au ridicat și s-au stins. Apoi au pierit. De atunci, bunica n-a mai fost om. La Paști, în biserică, i-a venit rău tocmai cînd popa ieșea cu sfintele daruri, și a apucat-o greața, și ce să vezi ? I-a sărit din gură un șarpe mare și negru ; lumea s-a dat îngrozită în lături, iar șarpele s-a tîrît repede prin bi- serică drept către popa, care de spaimă a scăpat sfintele daruri. Dar șarpele nu s-a legat de popă, ci țuști ! sub masa din altar. L-au căutat oamenii, dar ba să mai deie de șarpe, — parcă l-ar fi înghițit pămîn'tul. Bunica a mai dus-o bolnavă pînă în toamnă și s-a pră- pădit. Mama, cum a primit vestea, a pornit pe lapoviță, cu mine înfășat în scutece și încotoșmănat într-o pernă. Tata mîna caii de zor pe drumul cleios. Am ajuns, fără să bage nimic de seamă. Ce se întîmplase însă ? Sub pod la Minezel, un părău ce vara seca, dar acum era umflat și tulbure, tocmai se scălda, pe o vreme ca aceea, Zmăoaica, mama lui Ducă-se-pe-pustii. La urma urmei, treaba ei, dacă așa poftea. Dar altu-i baiul : eu nu eram încă botezat. Și harșt! a pus gheara pe sufletul! meu ne- împărtășit cu sfînta taină a botezului. De-atunci al ei eram, și de aceea nu creșteam și tot slab și gălbejit rămîneam. 29 „Pruncul are s-o mai ducă așa pînă la douăzeci de ani, zicea vrăjitoarea, cînd Zmăoaica are să-1 iee la ea,“ Mama asculta și plîngea. Apoi a întrebat : „Și nu-i nimica de făcut ?“ „Ba este, draga mea cea bună. Iată ce : Să ții un an de zile post negru vinerile și să te legi că de-acuma înainte nu-1 mai sudui niciodată nici barem în gînd, și nici nu-1 bați.“ Mama a venit amărîtă acasă și mi-a spus tot. „Post negru, a zis ea, n-ar fi greu să țin o zi pe săptămînă. Dar să nu te mai sudui și să nu te mai bat nu pot, că tu ești bles- temat, și cine poate birui cu tine ? Poate dacă tu m-ai ajuta, ca să te porți așa să nu mă mînii de-acuma înainte și să nu ieși din vorbele mele. Dar tare nu-mi vine să cred că asta-i cu putință. Cînd ieși tu și cu frate-tău pe uliță, femeile-și strigă copiii în casă și-ncuie poarta : «Veniți iute în ocol că-s pe uliță bătăușii aceia a’ lui Veselina !» Apoi vin la mine să se plîngă ba că i-ați spart capul lui Pavel, ba că l-ați lovit cu balegă de cal în ochi pe Ghiță — le știți voi toate. Nu, n-am să mă pot răbda să nu te sudui și să nu te mai clopăiesc. Fă-te tu cuminte, și poate dă Dumnezeu să scapi din ghearele Zmăoaicei.“ Eu am simțit .cum mi se strecoară deodată spaima în oase, am făgăduit să mă fac de treabă și mă gîndeam că mama avea dreptate cu privire la purtările mele. Nu dădusem eu, ce-i drept fără voie, foc la cîlții de sub patul nanei Carolina, de puțin a lipsit să nu ardă toată casa ? Apoi, n-am furat eu mere și pepeni din grădina grofului, de m-a prins Zahariaș, armeanul, și m-a încuiat în magazia de bucate ? Dar sculele, ciocan, clește și ce mai era, de la unchiul Ghiță, fratele mai mare al tatii, nu eu le-am furat, trecînd gardul, ca să-mi instalez „covacie“ acasă ? Și cîte altele. Mama avea dreptate. Dar peste două zile am uitat și iar am păcătuit. De data asta o înjurasem pe mama, că iar mă îmblătea cu mătura pen- tru nu știu ce prostie. Apoi să fi văzut mătură ! De Zmăoaică nu mă preocupam, deși oarecare respect îi purtam, fiind convins că ea nu mă lasă să cresc. Chiar sigur nu 30 eram însă. Pentru control, am bătut o scîndurică cu cuie într-un stîlp la înălțimea creștetului capului. Repede, însă, m-am spe- riat, oa nu cumva să opresc tocmai prin acest fapt creșterea mea, și, cum scîndura era prinsă în prea multe cuișoare, ca s-o mai pot scoate, am făcut niște crestături deasupra ei ca niște raze țîșnind în sus, anulîndu-i astfel efectul dăunător. Mî-aduceam aminte de Zmăoaică ori de rîte ori eram trimis cu vreo treabă la Donceni. Lasă că și drumul pînă acolo era si- nistru. Cum ieșeai din Șebișul propriu-zis, înainte de a intra în crîngul Strîmtura, treceai prin cheile Deznei ; la stînga, Pleș- cuța cu bolovani negri și cu o „baie“, cariera de piatră a sa- tului, abruptă și plină de ecouri, dacă strigai ; jos, lîngă drum, curgea zgomotoasă printre bolovani uriași de granit negru va- lea ; peste vale se ridica întunecos Dealul Mare cu o altă baie ; apoi, înainte de a intra în Prăjești, altă baie. Și e lucru cunoscut că băile au vîlvă și că în ele hălăduiesc dracii. Mai ales că băile astea erau părăsite. Nu departe după Prăjești, trebuia să treci peste Minezel. Acolo era locul blestemat. Mă apropiam cu inima cît purecele, numai ochi, spuneam bîlbîit o rugăciune, fă- ceam de trei ori semnul crucii, apoi, suflecîndu-mi izmenele, zburam ca vîntul peste pod și mu mă opream decît cînd nu mai puteam răsufla. Mă uitam îndărăt, vedeam că nu-i pe urmele mele mama Necuratului, mă odihneam, mă linișteam și-mi ve- deam de drum. La întoarcere, aceeași poveste. Ca un făcut, drumul era întotdeauna pustiu. Nu tu om, nu tu căruță. Cîine sau alt dobitoc nu-mi doream ochilor, căci aș fi jurat că-i cel din fundul bălților. Și nu mai eram chiar așa copil mic. Aveam aproape doi- sprezece ani. Mergeam cu unchiul Novac la plug, la plivit, la strîns fî(n, iar în nopțile de vară dormeam la cai, în cîmp des- chis. Dar de povestea cu drăcoaica nu vorbeam nimănui, nici de teama ce-o simțeam gonind peste podul Minezelului, sub care eram aproape sigur că mă așteaptă nașa mea. Mă uitam cu invidie la ceilalți copii de vîrsta mea, toți mai înalți, mai rumeni ca mine, că de ! ei fuseseră botezați înainte de a fi putut pune 31 stăpînire pe ei duhul cel rău. E adevărat că eu eram mai pu- ternic, ori mai bătăuș, mă cățăram ca o pisică în cei mai îinalți arbori, săream din pod, înotam ca o vidră și, mai ales, eram pri- mul la învățătură, încît dascălul Covaci, întors din război, și popa Mihulin nu-i mai slăbeau pe ai mei și o țineau una și bună : să mă dea la liceu ori barem la „preparandie44 la Arad. Venise, cum am spus, și tata din America, și toți pe capul meu : trebuie să te faci domn ! Eu aș fi preferat să rămîn plu- gar, și, dacă nu și nu ! apoi să mă fac lăcătuș ori mecanic. Dar numai unchiul Novac era de partea mea, susținut ocazional de străunchiul Ilie Ștamiț din Buteni, fratele babei Salița. Tata, însă, „scrietor44 să se facă, iar mama de colo „popă44 ! îmi venea să mă spînzur. Pînă la urmă, am aflat adevărata pricină pentru care trebuia să plec de acasă, dintr-o discuție a tatei cu mama la un cules de cucuruz. Vîntul sîsîia prin foile porumbului, și ei nu m-au simțit că m-am apropiat și-i ascult. „Pruncul ăsta-i prea slab pentru lucrul pămîntului44, zicea tata. „Ce să facem, oftă mama, dacă așa a vrut Dumnezeu?44 Tata nu știa de poves- tea cu Zmăoaica, batăr că el mînase atuncea caii. Dar cine în- drăznea să-i spună așa drăcovenii ? „Eu cred că pruncul ăsta-i bun numai de domn44, zice tata. Mama-i răspunde : „Are cap. Ajunge poate popă aici în sat.44 „Păc ! și tu cu popă. Da scrietor la primărie n-o fi bun ?“ „Mai bun ar fi popă44, stăruie mama. Tata dă dezaprobator din mînă. Apoi adaugă : „Nu putem ținea trei prunci la trei holde de pămînt, că nu se aleg cu nimic. Dacă pleacă el, și cresc ăștialalți, însurăm pe Ștefan în casă cu o holdă și jumătate, și mai aduce nevasta tot pe-atîta. Dăm pe Sida noră cu o holdă și jumătate, că doară se găsește unul de seama ei tot cu atîta.“ Eu m-am retras tiptil, și din acel ceas m-am lăsat în voia sorții. N-aveam noroc. Nu era destul că mă născusem în zodia Scorpiei, la 20 Brumar, iar după stilul vechi în ajun de Arhangheli, care nici gîndsămă ia în sfînta lor pază, ci m-au lăsat pradă mamei Necuratului, — acum mai trebuia și să plec din sat, tot la mama dracului, la liceul din Arad ! 32 Și așa s-a făcut că în vacanța Paștilor din anul 1922 mă găseam singur în podul grajdului vechi al vacilor acoperit cu paie, unde mama ținea ceapa, usturoiul și poamele uscate, iar liliecii iernau acolo prinși cu ghearele de grinzi ; singur, culcat pe o cergă și cu un creion în mînă, aplecat peste un caiet, îmi scriam primele versuri : în această lume plină de amar, 'Trăia intr-o parte un sărman zidar ; El cu-a sa soție și cu al său fiu Avea o căsuță zidită-n pustiu. Urma apoi moartea tatălui în război, a mamei de inimă rea acasă, și copilul se pomenește orfan Ssi singur pe lume. Deși aveam părinți, deși mama aducea la trei luni gazdei mele din strada Eminescu, nu mai știu ce număr, făină, cartofi, grăsime, bani și, pentru mine, turtă dulce făcută acasă, ori după ano- timp, slănină afumată, cîrnați, sîngerete și alte bunătăți, eu mă simțeam singur pe lume, printre străini. Desigur, aceste „versuri" n-au decît o valoare biografică, dar poate prin intenționalitatea lor denotă o mentalitate : com- pasiune pentru alții și un sentiment al însingurării. Ce le determina ? Dascălul meu încercase odată, la școala primară, să ne facă să exprimăm în cuvintele noastre, scriin- du-le, ce spunea Alecsandri într-o poezie : Cornul și stejarul. Mărturisesc că nimeni n-a reușit dintre noi, nici eu, care tre- ceam drept un băiat „deștept". N-am înțeles nimic din explicația învățătorului. Mi se pare că nici nu e nimica de înțeles, — poezia e poezie și critica e critică. Mie, azi, îmi place și una și alta, dar fiecare pentru sine. Cum nu e reductibilă algebra la discursivitate, nu e reductibilă poezia la critică, chit că critica se ocupă de literatură în general. Poezia își are ogorul ei pe care-1 ară poetul, „realitatea" ei. în definitiv, algebra nu se ocupă de realitatea proprie ei ? Dar chimia ? Eu pot să-mi închipui perfect un poem cu titlul 3 — Scrieri, vo’. I. — c. 2039 H ediție în două volumașe nu mai mari decît un pachet de țigăni. Eram stăpînit de sentimentul că așa cum scrie Eminescu. de pildă : Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad și eu pot scrie. Eram bucuros cînd colegii de cameră plecau la plimbare și, rămas singur, cădeam pe gînduri. Totuși, așa sim- plu, așa inimitabil artistic pînă azi, cred că n-am izbutit să scriu. Poate de aceea am spus mai tîrziu : Pe Eminescu noi poeții tineri, Zadarnic încercăm. nu-l vom ajunge și căutam să aflu tainele poeziei lui. Citeam și pe Stamatiad, pe Cotruș, pe Minulescu, pe Ar- ghezi unde-1 găseam (Cuvintele potrivite mai aveau pînă la apa- riție !), citeam clasicii poeziei maghiare, începusem a buchisi pe Heine în nemțește, știam cîte ceva și despre Blaga, dar Goga mă copleșea, cînd îmi aduceam aminte aceste versuri auzite încă la școala primară prin 1919—1920 : La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă, La noi atîția fluturi sînt Și-atîta jalecasă... 36 Ce să mai spun de Casa noastră sau de Oltul! Firește, cum versurile din orice limbă ce o cunoșteam — și totdeauna am suferit de pasiunea de a învăța limbi — îmi rămîneau fără nici un efort în memorie, chiar de la prima lec- tură, n-am considerat ca făcînd parte din învățătură orele mele incomparabil mai numeroase cheltuite cu poezia, decît puținele consacrate lecțiilor din programa școlară, interesante, dar însu- șite fără efort, fie de gramatică, de matematică, de geografie, istorie, sau fizică. Nu-mi displăceau, dar poezia era altceva : o beție ce mă transporta din cotidian în niște paradisuri poate „ arti- ficiale. “ Tot de aceea, pe lîngă poezie, preferam, în locul ma- nualelor, chiar din prima clasă de liceu, cărțile de călătorii propriu-zise sau cele imaginare ale lui Jules Verne în lună, în fundul oceanelor, prin, gura vreunui vulcan, în lumi subterane. Citeam oricum curent în trei limbi : româna, franceza și ma- ghiara. La vestonul meu de ștofă militară, cumpărată din America de tatăl meu, probabil la preț foarte scăzut după primul război mondial, era liber numai buzunarul din stînga, — cel din dreapta fiind ocupat de versurile lui Eminescu. Dintr-o pură întîmplare am dat la librăria Kerpel, bogată în cărți de anti- cariat, de Les Fleurs du Mal, într-o ediție de buzunar. Eram în clasa a IlI-a Ia liceul ..Moise Nicoară“ din Arad, în anul 1922. Sărisem clasa a Il-a prin examene date particular. Sincer vorbind, nu am cumpărat cartea. A furat-o un coleg al meu din a Hl-a, un repetent, și mi-a dat-o gratis pentru că l-am lăsat să copieze după mine la lucrarea scrisă de latină, limbă în care, pentru modestele cerințe ale liceelor noastre, ajunsesem repede asul clasei. Aș putea spune că drumul meu spre poezie a trecut de-a- tunci înainte între Eminescu și Baudelaire, poate între Scilla și Caribda, prin copleșitoarea lor măreție, sublimă și periculoasă ! Cît oi fi învățat de la ei nu mi-am dat niciodată seama, căci la urma urmei nimeni nu rămîne la dascălii săi : ori îi continuă, ori o ia pe alte drumuri abrupte. Dar, trecînd prin această „strîm- 37 toare“ din care trebuia «să ies, m-am întîlnit tot mai des cu „maeștri“ — în sensul de genii ori de giganți — ai poeziei. încă atunci, cumpărîndu-mi o gramatică rusă și una italiană, am fă- cut cunoștință cu Lermontov și cu Leopardi, care mi-au incitat setea de-a cunoaște cele două limbi, unde știam că voi da peste Pușkin și Dante. înainte însă de-a stăpîni suficient rusa, mi-a căzut în mînă Evghenie One ghin în ungurește și, citindu-1, mi-am zis : trebuie să înveți limba acestui poet ! Cu Dante m-am întîlnit mai tîrziu, într-o ediție veche, găsită la un anticar, iar cu Ma- iakovski, într-o ediție adusă în timpul celui de-al doilea război mondial din U.R.S.S. de un cunoscut, la cererea mea. Tot un furt, ca și în cazul -cu Baudelaire. Dar mult înaintea contactului cu poezia lui Maiakovski, rea- lizat mai temeinic abia în timpul războiului, am început esca- ladarea altor literaturi. Anul 1924—25 a fost decisiv în acest sens. Stamatiad, care cît eram în cursul inferior ne mai urechea, și din „idiotule“ nu ne mai scotea, acum ne trata cu toată seriozitatea și, în loc să se țină strict de programul școlar, a început cu noi o foarte laborioasă analiză, cînt de cînt, a lliadei lui Homer în tradu- cerea lui G. Murnu. Cam obositoare muncă intelectuală pentru creierele noastre neexercitate, dar pînă la urmă ne-am ales cu gustul literaturii clasice, mai bine consolidat decît prin greu des- cifrabilele texte originale. Același lucru l-a făcut Stamatiad cu Luceafărul lui Eminescu și cu Noaptea de decembrie a lui Ma- cedonski, maestrul și poetul său favorit. Astfel intram în dome- niul poeziei moderne pe un portal susținut de cei doi stîlpi ai săi : Eminescu și Macedonski. Limba engleză la liceul „Moise Nicoară“ din Arad era obli- gatorie începînd din clasa a V-a pentru toată lumea, fie secție modernă sau reală. în manualul de liceu am găsit poezia The Evening Bells sau Those Evening Bells, nu mai mi-aduc bine aminte, pe care am tălmăcit-o numaidecît. Aș fi făcut la fel cu The last summer rose, dacă nu-mi aminteam că oamenii mai 38 bătrîni cîntau o romanță care începea cu cuvintele : „Trandafi- rule din urmă...“ Aceeași romanță am găsit-o tot pe atunci în opera poetică a lui Heine pe care o frecventam. Am tradus însă Căprioara, traducere, cred, definitiv pierdută. Intrasem în zodia traducerilor. Musset, Verlaine, Petofi, F. K. Mayer, cîte ceva din Goetz von Berlichingen al lui Goethe, — toate lucrări pierdute ori arse cu caietele mele de versuri proprii mai vechi, cu însem- nări și cu citate. Traducerile m-au convins de pe atunci că aceasta e una din cele mai utile munci pentru poet, ca și copia- tul de tablouri pentru pictor. Nu numai că descifrezi arta poetică a celui tradus, dar îți îmbunătățești propriul meșteșug. Acesta e și motivul pentru care mai tîrziu am tradus Cîntecul Oastei lui Igor din vechea rusă, apoi poezii din Pușkin, Evghenie One ghin (am părți întregi într-un caiet părăsit), din Gorki, Maiakovski, Jozsef Attila, Ady, Apollinaire, Poe, Baudelaire, Jonckheere, și mulți, mulți alții, traduceri tipărite unele în cărți sau reviste, altele aflate în manuscris, fără intenția de a le da publicității, pentru că ele și-au făcut datoria : m-au învățat să cunosc pe autorii lor în toate articulațiile și să-mi studiez propriile mij- loace de exprimare, pe lîngă faptul că reluam cu regularitate acest studiu, citind sistematic culegeri de poezie populară româ- nească, ungurească, sîrbească, ucraineană etc. Tălmăcirea Clopotelor de seară a lui Thomas Moore (zic tăl- măcire, pentru infidelitatea ei față de metrul original), făcută în decembrie 1925, a fost cea mai norocoasă dintre traducerile mele. S-ar putea să mai existe în românește, tradusă de altci- neva — nu știu. Am găsit-o excelent tradusă în ungurește și în rusește, cu respectarea metrului original și pusă pe note deve- nită aproape un cîntec popular, mai ales în Rusia veche, Vecer- nii zvon. Puțini dintre cei care cîntau această romanță cu pro- funde note de violoncel auziseră de Thomas Moore, tocmai ca și cei care cîntau tărăgănat : „Trandafirule din urmă“, cu me- lancolia specifică romanticilor. Tălmăcirea mea a apărut în pri- mul număr al revistei Laboremus a elevilor liceului nostru, în care eu mai avem și o recenzie despre cartea de versuri In Ro- 39 bia lor de A. Cotruș, pe atunci locuitor al Aradului, și un arti- col despre fotografia în culori sem/nat de altcineva. în sfîrșit faptul în sine nu are o importanță deosebită. Stamatiad care, pe banii săi și trudind de unul singur, scotea revista Saloizul lite- rar, cu ilustre colaborări bucureștene, consemnează în nr. 12/1926 : „Din revista bilunară : Laboremus, anul I, nr. 1, a elevilor de la Liceul Moise Nicoară din Arad, reproducem ur- mătoarele versuri, semnate M. Beniuc, care denotă «un frumos talent» “ și urmează cele trei strofe din Thomas Moore. Eu eram de-acum în clasa a Vl-a. Nu am sărit în sus de entuziasm, mai cu seamă că era vorba de o tălmăcire, totuși mă simțeam în sinea mea măgulit. Dar încă nu eram decis : ține-mă-voi de poezie, ori face-voi știință ? Căci îmi plăceau și matematiciie. iar vara, în vacanțe, studiam cu pasiune viața păianjenilor. Di- rigintele clasei, I. Dimitriu, profesor de matematici, vedea în mine un viitor critic literar și, la sfîrșitul anului, a făcut ca în premiul ce mi se acorda să fie inclusă și opera de critică a lui C. Dobrogeanu-Gherea. Printre cărțile mele aveam tot ce publi- case E. Lovinescu. Eu mă visam inginer sau medic, iar dacă nu va fi posibil, atunci translator undeva prin lumea largă, ori că- lător pe mări și continente. Cu colegii mei discutam, cam fan- tezist, despre structura materiei. Invidiam pe prietenul I. Căda- riu, care avea laborator de chimie propriu, acasă, și îmi părea rău că nu mersesem la secția reală, ca prietenul meu Munteanu, cu care vara corespondam în limba germană și care-mi împrumu- tase Faust al lui Goethe, cunoscut de mine pînă atunci numai în traduceri românești. încotro s-o apuc ? mă întrebam. Nu m-am putut decide, cum nu m-am decis nici pînă astăzi, și am făcut cam de toate. Dar parcă poezia mă ispitea mai mult ca orice și, dacă știam că în oricare direcție mi se cere bogăție de cunoștințe, parcă poe- zia pretindea ceva în plus : chemare. 0 simțeam în mine ? Nu știu, dar nimic nu mă atrăgea așa ca poezia. Mai cu seamă că pe atunci am făcut cunoștință, în original, și cu tulburătoarea poezie a lui E. A. Poe, cu povestirile și eseurile sale. 40 Poe ! Mi se părea că el e AUahul poeziei, iar Baudelaire profetul său, Mohamed. Am și scris, pare-mi-se, aceasta, mai tîrziu. Simțeam că orice infidelități aș comite față de poezie, prin peregrinări și explorări în alte domenii ale literaturii, în știință ori în politică, pînă la urmă tot la întîiul amor mă voi întoarce. Ceea ce s-a și întîmplat. E adevărat că nu m-am dezbărat nicio- dată total de această ciudată „poligamie" spirituală a mea, dar. ca să zic așa, chiar dacă aș fi mai legitim legat cu psihologia com- parată și evolutivă, tot poezia rămîne aceea la care vin și-i spun ca Verlaine : Voici des fruits, des fleurs, des feuilles et des branches, Et puis voici mon coeur, qui ne bat que pour vozts. Aceasta după ce sătul de „vandră", cum se zice la Sebiș, pe diferite tărîmuri ale cunoașterii, stau cîte o dată de vorbă cu mine însumi și îmi repet versurile lui Goethe puse în gura lui Faust : Habe nun, ach ! Philosophie, Juristerei und Medizin Und leider auch Theologie Durchaus studiert, mit heissem Bemiihn. Da steh ich mun, ich armer Tor Und bin so klug als wie zuvor ! Totuși, de la vechea mea pățanie cu mama Necuratului, de pe cînd eram încă nebotezat, m-am ferit, cum se zice, ca dra- cul de tămîie, să mă ocup de tot ce face parte din lumea întune- coasă și buclucașă a superstițiilor, deși nu-mi dau seama dacă am scăpat sau nu de stăpînirea ce-o luase asupra mea Talpa Iadului. Fapt e că n-am murit la douzeci de ani, nici la patruzeci, nici la cincizeci, iar singura magie care m-ia atras irezistibil, ca un mag- net, a fost și este poezia. Că de cincizeci de ani scriu aproape zilnic versuri, ori măcar mi le făuresc și le combin în minte, chit că apoi le uit, e treabă de violonist care-și exercită arcușul pe coarde, ca să nu amor- 41 țească vioara. Sînt momente cînd ore de-a rîndul, zile întregi cîteodată, aștern pe hîrtie poeme, de parcă mi le-ar dicta cineva, uneori ele se încheagă și noaptea în somn. Aceste păsări stranii, sosite pe m’eleagurile conștiinței mele, de peste țări și mări, din cine știe ce continente necunoscute ale propriului suflet încercat de furtuni, caut eu apoi să le înveșmîntez, să le dichisesc, mai tăindu-le penele prea țipătoare și răscolite de vînturi sălbatice, mai retezîndu-le ghearele prea lungi ori clonțul prea ascuțit, apoi Ie dau drumul în lumea astălaltă, unde știu că greu scapă să nu fie jumulite de critici. De ce nu pot rezista poeții tentației de-a scrie, este o între- bare la care aș putea răspunde nu ca poet, nici ca critic, ci ca psiholog. N-am s-o fac, deoarece ar fi o lucrare de altă natură decît cea prezentă. Există aici, în scrierea de poezii, o fatalitate care-1 depășește pe poet ca individ, cum l-a depășit destinul pe Doja, ori pe Horea, care a refuzat să se împace cu împăratul, deși bine știa că acest refuz, pînă la urmă, îi va aduce tragerea pe roată și, pînă mai la urmă, glorificarea întru eternitate, căci n-a fost zdrobit cu roata pentru tîlhării, ci pentru că în frun- tea alor săi a luptat pentru dreptatea poporului. Dar Horea a fost un erou și un martir, — poeții sînt poeți, și nimeni nu le cere să fie altceva, iar dacă le-ar cere-o, ar fi în zadar : ei tot poeți rămîn, cît timp arde în ei flacăra și cred într-un ideal, dacă nu-1 zdrobește în fața lor cu pietre o realitate mai tare decît ei, o realitate, însă, ce nu-i poate schimba, ci cel mult sili să se retragă și mai ad'înc în codrul poeziei. Un chiot strîmb îmi urlă la fereastră. Norocul lui mă mustră și mă doare, Nu-i visul meu în fericirea voastră... Eu am vestit o altă sărbătoare. Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară, Ca să nu-mi sfarm o sfîntă profeție. Cu ce mai am din vechea mea comoară, Lăsați-mă să plec iar în pustie... 42 spunea Goga în poezia sa postumă Profetul. Destinul său de poet a fost o tragedie. Cînd Eminescu spune : Și în gîndzi-mi trece vîntul, capul arde pustiit, Aspru, rece sună cîntul cel etern neisprăvit... Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun ? Ah ! organele-s sfărmate și maestrul e nebun ! nu face decît să-și prevestească destinul prin „organele sfăr- mate “ adică prin această orgă cosmică pe care o numim poe- zia și al cărei glas profund continuă să răsune în inimile ome- nești. Aparent mai calm, dar mai tragic, este exprimat același final în una din cele mai frumoase poezii care s-au scris vreo- dată în limba omenească : Melancolia. în lumina celor afirmate, e mai ușor de înțeles că imaginea cu care se deschide poemul : cerul devine mausoleu albastru, iar luna — regina nopții moartă, dormind în el, înfățișează pe Eminescu post mortem, privindu-și cu răceală viața : Și cînd gîndesc la viața-mi, înti pare că ea cură încet repovestită de o străină gură, Ca și cînd n-ar fi viața-mi, ca și cînd n-aș fi fost. Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost, De-mi țin la el urechea și rîd de cîte-ascult Ca de dureri străine ?... Parc-am murit de mult. Poeții, în felul lor, au fost cu toții profeți cu privire la pro- pria soartă. Mă gîndesc la faimoasa rapsodie Un gînd mă bîn- tuie... a lui Petofi, ori la sfîrșitul lui Faust, cînd cu sufletul vîndut Satanei pierde propria viață în urma rămășagului ce-1 în- cheiase Dumnezeu cu dracul, exact în clipa în care vede, nu în prezent, ci în viitor, realizîndu-i-se, nu pentru 'sine, oi pentru ceilalți, suprema dorință : * Dicționarul limbii române moderne a consemnat cuvîntul organ și cu sensul de harfă, care, la plural, organe, înseamnă orgă. 43 So ein Gewimmel mocht ich sehn, Auf freiem Grund mit freiem Volke stehn ! Zum Augenblicke durft ich sagen : ... Verweile doch, du bist so schon ! Es kann die Spur von meinen Erdetagen Nicht in Aonen untergehn". Im Vorgefiihl von solchem hohen Gluck Genniess ich jetzt den hochsten Augenblick Prea devreme ! Dorința nu se realizase, lui Faust i se mîn- tuiește sufletul, dar cu prețul vieții. Destin de poet ! Exemplele sînt atîtea cîți poeți adevărați, tragedia puțind fi declanșată din afară sau dinăuntru, manifestă sau ascunsă, dar ea totdeauna există. Căci dorințele noastre-s mai mari decît posibilitățile de realizare, — una-i visul, alta înfăptuirea lui. Iar în cazul poetului, înclinat spre iluzii, poate chiar iluzionist din fire, dar nu din egoism, ci din exces de altruism, acest ade- văr este mai flagrant. Aș încheia aceste considerații cu cele cinci strofe din poezia Bonte a lui Rimbaud, care-și cîntase destinul și în cunoscutul poem Bateau ivre : Lanț que la lame naura Pas coupe cette cervelle, Ce paquet blanc, vert et gras A vapeur jamais nouvelle... (Ah ! Lui, devrait couper son Nez, sa levre, ses oreilles, Son ventre ! et faire abandon De ses jambes ! 6 merveille 1) Mais, non ; vrai, je crois que tant Que pour sa tete la lame, Que les cailloux pour son flanc, Que pour ses boyaux la flamme 44 N’auront pas agi, l'enfant Genewr, la si sotte bete, Ne doit cesser un ins taxi De ruser et d’etre traître Comme un chat des Monts-Rocheux, D’empziantir toutes spheres ! Qu’â sa mort pourtant, o mon Dieu / S’eleve quelque priere ! Gine cunoaște tragica existență cu înfiorătoru-i sfîrșit a acestui poet, care la nouăsprezece ani iese din poezie ca din cămașa lui Nessus și pleacă în lume cu visul final de-a fi un om în toată puterea cuvîntului, cu familie, cu un fiu care să devină mare inginer, pentru ca la treizeci și șapte de ani să se prăbușe ca un vultur cu aripile tăiate, nu poate să nu fie zguduit de versurile citate. Ca Francois Villon în Balada spin- zuraților, el se condamnă singur, cerînd oarecum îndurare, ca și poetul Testamentelor în amintita baladă-epitaf : Prince Jesus, qui sur toiis a maîtrie, Garde quEnfer nait de nous seigneune : A lui nayons que faire ne que soudre. Hommes, ici na point de moquerie; Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre ! Dar e o îndurare cerută după acceptarea destinului, nu o iertare. Oricît ar părea de forțată apropierea, dar Eminescu nu spune altceva în aceste mult cunoscute versuri : Cu fața spre părete, mă lasă prin străini, Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini, Și cînd se va întoarce pămîntul în pămînt, Au cine o să știe de unde-s, cine sînt ? Cîntări tânguitoare prin zidurile reci Cerși-vor pentru mine repaosul de veci, 45 Ci eu aș vrea ca unul, venind de mine-aproape, Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape. Apoi — de vor — m-arunce in margine de drum... Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum. Din zarea depărtată răsar-un stol de corbi, Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi. Răsar-o vijelie din margini de pămînt, Dind pulberea-mi țarinii și inima-mi la vînt... Iar aceste versuri ne împing spre altele cu un conținut ase- mănător din Rugăciunea unui dac: Străin și făr de lege de voi muri — atunce Nevrednicu-mi cadavru în uliță l-arunce, Ș-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, Ce-o să asmuțe cînii, ca inima-mi s-o rumpă, Iar celui ce cu pietre mă va izbi în față, Îndur ă-te, stăpîne, și dă-i pe veci viață ! Astfel numai, Părinte, eu pot să-ți mulțumesc Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. Să cer a tale daruri, genunchi și frunte nu plec, Spre ură și blesternuri aș vrea să te înduplec, Să simt că de suflarea-ți suflarea mea se curmă Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă ! Poetul, prin urmare, ca și eroul, ca și martirul, acceptă, cu un sentiment — ai zice — de autodistrugere, sacrificiul. Mă gîndesc la Esenin și la Maiakovski. întrucît mă privește, cum am spus, poezia e vatra căreia slujesc mai cu credință și mai cu patimă. E adevărat că, dacă Muza s-ar putea întrupa s-o văd aievea, m-ar mustra că nu o dată am cărat-o pe cărări de pierzanie, prin locuri nedemne de ea, și am făcut-o să-și tocească sandalele de aur prin bolovani zgrunțuroși, cu muchii ascuțite, iar îmbrăcămintea țesută din 46 fire de lumină să și-o sfîrtece prin hățișuri spinoase ori s-o tîrască prin tină. N-am făcut-o pentru mine, ci pentru cauză, adecă pentru dreptate. Ce să fac eu, dacă dreptatea cere jertfe, pînă la urmă poate jertfa supremă ? Rimbaud știa aceasta și poate-1 cutremura gîndul. De aceea, ca s-o-ncheie cu destinul de poet, cere spada care să-i despice creierul, ori se lasă furat de gîndul că el însuși trebuie să se mutileze, să-și lepede picioarele : „faire abandon / De ses jambes ! O merveille“ — lucru ce i s-a și întîmplat pînă la urmă, lui, care străbătuse munți, deșerturi, păduri cu fiare sălbatice, pe întinderile Africei, fugind parcă de destinul său de poet ! Și la urma urmei de om. într-o altă poezie, însă, Le Loup. se împăcase cu destinul, ca și în ultima sa creație literară Une Saison en Enier : Que je dorine ! que je bouille Aux autels de Solomon. Le bouillon court sur la rouille. Et se mele au Cedron. Jertfă, așadar, desigur simbolică, pe altarele regelui Solo- mon, pentru a se scurge ca rugina în rîul, mai bine zis to- rentul Cedronului, care desparte Ierusalimul de Muntele Măs- linilor (pe unde s-ar zice că e și Valea losafatului, locul jude- țului din urmă), ca să se verse în Marea Moairtă — simbol pentru sfîrșitul tuturor. Evadarea din Valea Plîngerii, Europa occi- dentală așa cum o apucase el, nu i-a servit lui Rimbaud : boala l-a adus îndărăt la Marsilia ca pe un dezertor în lanțuri, i s-a amputat un picior, i-a paralizat celălalt, «apoi, treptat, toit corpul, și în dureri cumplite s-a stins, după ce acceptase să se mărturisească și să se cuminece, el, necredinciosul. Cit mai spera, spunea : Allah Kerim, Allah Kerim ! E voia lui Allah, fie voia lui Allah ! Adică sîntem la cheremul ( = kerim) Destinului. Ultima scrisoare, dictată în aiurare surorii sale, este de pro- fundă nemulțumire față de „serviciul“ ce-1 are pe patul de moarte și cere directorului, vreun șef al său din Africa, să-i dea 47 altul : „Je deșire changer aujourd’hui ce service-ci, dont je ne connais meme pas le nom, mais en tout cas que ce soit le service d’Aphinar. Tous ces Services sont lâ partout, et moi, impotent, malheureux, je ne peux rien trouver, le premier chien dans la rue vous dira cela. Envoyez-moi donc le prix des Services d’Aphinar â Suez. Je suis completement paralyse : donc je deșire me trouver de bonne heure â bord. Dites-moi â quelle heure je dois etre trans- porte â bord...“ Erau ultimele cuvinte. Data e 9 noiembrie 1891, în Hospital de la Conception, Marseille, chiar în ajunul morții. Nu scapă nava, e gata la timp, căpitanul așteaptă — e Caron. Cred că acest lucru l-a înțeles și Maiakovski, cînd lui Esenin, care-și tăiase vinele lăsînd aceste ultime versuri : Ca să mori nu-i nou în viață, Dar nici ca să trăiești nu e mai nou — i-a răspuns într-un poem adresat poetului pe ceea lume : Să mori în astă, viață nu e greu. Să făurești o viață-i mult mai greu. într-adevăr. Aceasta o spune Maiakovski în 1926, iar în 1930 își trage un glonte în piept, cu fața la părete. Esenin se sinucisese la 29 decembrie 1925. Dar Goethe, Hugo au murit bătnîni, nu fără a fi simțit to- tuși greul destinului uman și a fi luptat crezînd într-o mai bună soartă a oamenilor. Căci, probabil, acesta-i rostul poetu- lui — să se ocupe de destinul uman, să ne facă să-i simțim mă- reția chiar și cînd e cumplit. Și de loc nu mi se pare c-ar fi mai frumos, dacă s-ar împlini ca în faimosul sonet Fericirea din această lume a lui Plantin, poate scris cu o ironie amară : Avoir une maison commode, propre et belle, Un jar din tapisse d’espaliers odorans, De fruits, d’ excellent vin, peu de train, peu d’enfans, Posseder sezd, sans bruit, une femme fidele, 48 N-avoir dettes, amour, ni proces, ni querelle, Ni de partage ă faire avecque des parens, Se contenter de peu, nesperer rien des Grands, Regler tous ses desseins sur un juste modele, Vivre avecque franchise et sans ambition, S'adonner sans scrupule ă la devotion, Domter ses passions, Ies rendre obeissantes. Conserver Vesprit libre, et le jugement fort, Dire son chapelet en cultiv ant ses entes, C'est attendre bien doucement la mort. Celebrul tipograf Cristophe Plantin nu cred că a trăit chiar așa, la el în Anvers, în secolul al 16-lea. E prea „frumos*, mai ales pentru un poet, deși nu pare a fi de disprețuit un astfel de trai. Totuși, îmi aduce aminte de un orășel-azil-de-bătrîni din nordul Belgiei, Lierre, care, pe lîngă instrumente muzicale și broderii, mai are un turn cu cel mai complet orologiu din lume. Bătrînii, care stau în așteptare în fața caselor, tăcuți și singu- ratici, pot afla, urcînd în turn, care este ora exactă, cu minut și secundă, pe orice punct al planetei noastre și poate și în lună. Orologiul din douăzecișipatru în douăzecișipatru de ore le scade o zi din viață. Și ei așteaptă pe prag, în fața casei. Dar cum poeții, de obicei, ca și mine, nu au casă proprie, și-și amintesc cu o mîndră melancolie de versurile lui Rilke, în anii dinspre iarnă : Wer jetzt kein Haus bat, băut sich keines mehr, Wer jetzt allein ist, wird es lange bleiben, Wird wachen, und ~wird lange Briefe schreiben Und wird in den Alleen hin und her Unruhig wandern, wenn die Blutter treiben nu le poți pretinde o viață liniștită în așteptarea morții. 4 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 49 Neliniștea lor e, însă, fecundă. Ei țin omul treaz tocmai prin darul pe care-1 au de-a face, ca Orfeu, să se-mblînzească fiarele prin cîntec ori, ca Amfion, care prin farmecul versului chema pietrele și pietrele îl ascultau supuse, așezîndu-se la locul ei fiecare, ca să ridice zidurile Tebei. Enescu, marele vrăjitor, cum îl numeau prin 1947 moscoviții, îmi spunea : „Dacă muzica mea-i face pe oameni mai blînzi, atunci eu sînt mul- țumit/4 Enescu era desigur un nepot de-al lui Orfeu ori de-al lui Amfion. Dar ceea ce spun eu aici nu este mit. Există în limba en- gleză, tradusă și în franceză, o carte, Lobagola, acesta fiind și titlul operei și numele autorului : un negru din bușa afri- cană, care alta nici n-a mai scris, pe cît știu. N-am să intru în amănunte, dar am reținut din ea un lucru extraordinar. Seara, negrii făceau focuri și se apucau să cînte din gură, din instru- mente și să danseze ca să nu se apropie fearele sălbatice de primitivele lor așezări. O țineau așa pînă se crăpa de ziuă. Dar ce-i mai interesant e că la o anumită distanță de focuri se așe- zau fiarele, lei, tigri, veneau și girafe, antilope și toate neamu- rile junglei, și, în semicerc, ca la un spectacol, priveau și pro- babil ascultau fascinate. Nimeni nu mai era dușmanul nimănui, tigrul nu-și arăta colții leului, leul nu sărea la antilopă, iar elefantul probabil torcea în felul lui cîntecul bucuriei de-a sta la foc și a se bucura cu oamenii de vraja nopții. In zori, se împrăștia toată această lume împăcată, ca dintr-un Walpurgis- nacht al visului fericirii pe pămînt. Nu vreau să exagerez, dar arta poetică are în ea ceva ma- gic, ceva ce farmecă și schimbă sufletul omului. Iar această artă pe lîngă „har“, caracter dominant la poet, recesiv la oamenii obișnuiți, mai cere și mult meșteșug învățat. Iată de ce nici poeții geniali nu pot face versuri fără nici o învățătură, desigur de cele mai multe ori dobîndită pe cont propriu, dar învățătură, orice s-ar zice. Prin această învățătură specială și niciodată terminată, sub al cărei cazan nu se stinge flacăra pasiunilor pînă la moartea poetului, el, poetul, devine un alchimist, nu 50 pentru a face aur din plumb, ci poezie din proza banală, hur- ducată sau ștearsă, a vieții. Mona Lisa a lui Leonardo Da Vinci e numai o cantitate oarecare de pînză și vopsele, dar transfor- mate calitativ de pictor într-o minune a secolelor. Te uiți la acest tablou ce reprezintă soția nu știu cărui nobil florentin sau din altă parte a Italiei și toate femeile capătă o aură : te miri că nu ai văzut-o pînă acum. Un portret al Elenei, al so- ției lui Menelaos furată de Paris, nu ne-a rămas, dar cînd Ho- mer ne spune cum tresar bătrînii Troiei cînd ea apare, îți zici : Da, merita să fie furată, poate și să facă grecii pentru ea război ! Asta-i poezia. Și totul numai din cuvinte, fără încrucișări de săbii, fără jaf, fără vărsare de sînge. Simți că ești altul, de exemplu, după ce ai citit Divina Comedie a lui Dante, deși nu-1 crezi că a umblat prin Infern cu Virgiliu la braț, cum nu-1 crezi nici pe Homer că zeii de pe Olimp își băgau chiar așa nasul în toate treburile oamenilor. Dar îți place că Achille e viteaz și se luptă cu teribilul Hector, din prietenie pentru Pa- trocle ucis de eroul troian ; îți place că Nestor e înțelept și Ulise puternic și deștept; suferi cu una sau cu alta din tabere, ești supărat pe un zeu, bucuros că Venus salvează la greu pe fiul ei Eneia și așa mai departe. La Dante te cutremuri ce cumplite pedepse îi așteaptă pe păcătoși și nu te miri că pe trădători i-a așezat tocmai în fundul fundului Iadului, în Dite, cum se cheamă cetatea Diavolului. Geometric, poezia ar putea fi concepută ca un triunghi în al cărui vîrf poetul proiectează ca imagine simbolică relațiile dintre el și lume — celelalte două unghiuri ale triunghiului. Aparatul de proiecție este cuvîntul, înnăscut, însă, cu o vege- tație de simboluri, străluminate de ideea poetică și radiind afectivitate. Firește că în astfel de condiții cuvintele în articula- ția versului se încopciază după niște reguli care prin strînsoarea lor strivesc ciorchinii limbajului curent, pentru a stoarce din ei un vin chintesențial, fără a lovi în legile fundamentale, origi- nare, ale gramaticii. E oxigen lichefiat. Poetul însuflețește cu- vintele, după ce le-a furat chipul lor real și l-a transformat 51 în măști cu noi valori semantice. Cuvintele sînt niște actori cu măști și costume împrumutate ori dăruite de poet. în această costumație joacă rol nu numai semnificația originară a cuvin- telor, pusă în paranteze transparente, ci și, adesea cu precădere, structura lor sonoră, care cheamă sonoritățile surori ca o explo- zie în lanț pe treptele rulante ale ritmului, urcînd spre creastă ori coborînd spre rădăcinile ideii poetice, dezvăluită succesiv. Rima nu e decît un caz particular al acestui proces. Dacă poetul ar ști toate aceste lucruri bine de la început, ar scrie mai puține versuri și ar face mai multă poezie. în școală se învață, însă, mai mult versificație și prea puțină poetică, — un mod de gîn- dire ca și cel logic, aritmetic, geometric sau algebric, dar spe- cific domeniului propriu de explorare, pe care fiecare poet îl duce cu sine, ca melcul casa în spinare. Pe lîngă toate acestea, poetul mai mizează, conștient sau nu, pe două fenomene frec- vente în limbă : redundanță și ambiguitate, ambele, însă, bine finalizate în context. între nouăsprezece și douăzeci și unu de ani, perioada tre- cerii mele de la liceu la universitate, studiind intensiv pe Tudor Arghezi și pe Ion Barbu, ajunsesem nu numai să operez cu in- strumentarul poetic corespunzător, dar îmi deslușisem în mare problemele științei poeziei. Firește, studiul e analiză, activitatea poetică însăși e sinteză, iar aceasta cere motivație. Analiză poate face și un critic literar, dar, cînd e vorba de sinteză, poezia scrisă de critici, chiar cînd mu e rea, seamănă aproape totdeauna cu perlele de cultură ori cu diamantele artificiale, — de cele mai multe ori cu strasul sau cu bijuteriile ieftine, dar sclipitoare. De mare folos mi-a fost, în studiul poeziei, răgazul prile- juit de internarea în spitalul din Lugoj din cauza unei pleu- rezii ce nu mai lua sfîrșit, apoi rămînerea acasă în continuare, ca elev particular în clasa a VIII-a. M-am despărțit cu greu de colegii de clasă, unde am lăsat cîțiva prieteni, și un spirit de revoltă, pe care se vede treaba îl moștenisem, căci nu m-a părăsit niciodată. 52 La spital luasem cu mine numai Opera omnia a lui Horațiu, intr-un unic volum. Singur în cameră, scandam : Vi des ut alta stet nive candidum Soracte... ori în momente depresive : Eheu ! fugaces, Posthume, Posthume, Labuntur anni.„ ori furat de mirajul unei eventuale slave : Exegi monumentum aere perennius... Dar și mai mult îmi plăcea să-mi amintesc de Virgiliu : Tityre, tu patulae recubans sub tegmine fagi Silvestrem tenui mus am meditaris avena ; Nos patriae fines et dulcia linquimus arva; Nos patriam fugimus ; tu, Tityre, lentus in umbra Formosam resonare doces Amaryllida silvas. Iar cîteodată, recitam tot pe de rost, din Ovidiu, în gînd cu destinul de poet : Hic ego qui jaceo tenerorum lusor amorum Ingenio perii, Naso poeta, meo. Erau de fapt exerciții muzicale, fără nici o intenție și fără putința de-a scrie vreodată versuri latinești, ca Baudelaire sau ca Rimbaud. Dar e aproape sigur că aceste exerciții lasă urme care-ți revin, pe neașteptate, ca și unele melodii sau fraze mu- zicale, la cîteva zile după ascultare, și contribuie la formarea subconștientă de noi structuri prin inducție. Adeseori, de altfel, poezia începe cu astfel de preludii muzicale fără cuvinte, pe a căror canava prind să înflorească apoi cuvintele, contami- nîndu-se parcă unele de la altele. Acesta e efectul numeroaselor lecturi de poezie, care de- termină consolidarea unei memorii specifice, de reținere fără efort a versurilor, atît de frecventă la poeți. Aceste structuri verbalizate slujesc Ia stabilirea corespondenței -cvasifizice în- 53 tre imaginea poetică, detașată parcă din realitate, și intențio- naliitatea afectivă, conștientă sau nu, a poetului. Cînd Bacovia spune : Și țîrîie-o ploaie măruntă Pe rîpi pe pădztrea rărită deși nu există o perfectă acoperire fonică între cuvinte și zgo- motul ploii, poate nu există din capul locului, dacă se face o analiză acustică a celor două feluri de sunete, totuși grupurile sonice fir, ri, pl, măr, ru, pe, ri, pi, pă, ur, rea, ră, ri, pe care poetul nu mult s-a trudit să le caute (vin de la sine !) com- bină imaginea vizuală a pădurii toamna și a ploii, altoită pe starea sufletească momentană sau de durată a poetului. Există un ritm specific iambic de strofe în Luceafărul și în destul de numeroase alte poezii ale lui Eminescu : A fost odată ca-n povești, / A fost ca niciodată. Izbește naturaleța și melodiozitatea lui. Foarte probabil că nu e originar românesc, deoarece metrica populară la noi -e în general troheică. Un fenomen ciudat, însă : poeții noștri din secolul trecut, cei mari, desigur, au luat din 7 estamentul Văcărescului sarcinile de a „ crește“ limba românească și de a cinsti patria (amîndouă duse la îndeplinire cu sfințenie și cu nemaiîntîlnită glorie de Emi- nescu !) ; au luat însă și ritmul, inclusiv distribuția strofică a versului. într-adevăr, strofa : Urmașilor mei Văcărești Las vouă moștenire Creșterea limbii românești Și-a patriei cinstire este, din punct de vedere al ritmului și al lungimii versurilor, absolut aceeași ca în Luceafărul, ca în Peneș Curcanul al Îmi Alecsandri, ca în La pravila țării a lui lancu Văcărescu : Ah ! de-ar putea-a ne dobîndi Și cîte ni-s pierdute ! Atunci ce Duhuri n-ar gîndi ? Ce guri ar mai f i mzite ? 54 Ce are a face că în multe strofe accentul cuvintelor e forțat ? De altfel chiar și în T estament. Așa era la începutul poeziei noastre. Bolintineanu l-a criticat necruțător pe Grigore Alexandrescu pentru acest păcat, pe care în zilele noastre Arghezi l-a convertit nu o dată în virtute. Fapt este că se preiau structuri ce se țes sub cuvinte și sub valoarea lor semantică și ele devin purtătoare ale unor noi mesaje cu noi semnificații. Poate că în ce privește melodiile, — textul se schimbă, piere, un altul îi ia locul, dar ele persistă. La fel trebuie să fi fost cu poezia lui Anacreon, din care s-au păstrat, precare, chiar dacă strălucite, fragmente ; dar urmașii au creat anacreonticele în spiritul său. Parcă din Orfeu ne-a rămas vreun vers ! Dar -duhul său persistă și însufle- țește, — duhul acestui cîntăreț trac, care a îmblînzit nu numai fearele pădurii, ci și Infernul, fără totuși a putea smulge din ghearele lui pe Euridice, și e sfîșiat pînă la urmă de femei : Destin, și acesta, de poet. Dacă ne-ar întreba cineva, moștenitorii căror străvechi incantații magice sîntem acum, cînd nu mai știm cuvintele de-atunci, nici limba de care țineau, ar fi cu neputință să răs- pundem. Dar poeții sînt niște căutători de comori îngropate, cu care vor să fericească viitorul. Străbunii ! Gîndiți-vă la Eminescu : Mircea cel Bătrîn, Țepeș, Ștefan, evocați pentru a pedepsi prezentul. Dar Arghezi ? Țepeș ! Bacovia privea scîrbit crimele burgheze și vedea voevozi cu plete în amurguri violete... Asta sînt poeții : niște Apolodori din Damasc ce încearcă să construiască pod peste azi, peste abis, din trecut spre viitor. Nu li se poate lua în nume de rău aceasta, chiar dacă de o mie de ori nu izbutesc, — ei sînt doar mesagerii destinului uman, primele rîndunele ale unei primăveri care va să vie ! Așa crede și omenirea. Dar, spre amărăciunea noastră, aceasta nu ise poate dovedi prin ecuații algebrice : x + y = a, x—y = b, deci a —b . a—b x=-------, iar y = —— • 7--------2 55 Trebuie isă ne mulțumim cu previziunile filozofilor, economiștilor, profeților, calculatoarelor electronice sau să ne încîntăm de ha- lucinantele intuiții ale poeților : „Est-ce en ces nuits sans fond, que tu dors et t’exiles Million d’oiseaux d'or, o future Vigueur (Rimbaud) și să nu desperăm cînd pe ei îi apucă desperarea, căci omenirea a supraviețuit pe toți poeții, mari sau mici, uitîndu-i cînd n-are nevoie de ei, și admirîndu-i cînd s-au dovedit demni de admi- rație. Acesta-i destinul poetului. *• Ceea ce am urmărit pînă aici era, în fond, să dovedesc că pe poet îl interesează în primul rînd publicul căruia i se adre- sează, prezent sau viitor, știind că el continuă, la alt nivel, un dialog stîrnit în mintea sa de precursori în esență, însă, în ace- lași limbaj. Despre ce ? Despre toate. Dar mai cu seamă despre ceea ce este important : De ce trăim ? Cum trăim ? De ce mu- rim ? Și de ce nu sîntem mai fericiți și, printre rare duioșii, mai mult nemărturisite, ne năpăstuim unii pe alții ? Căci ia urma urmei fără iubire tot nu putem trăi ! Grea sarcină își ia pe umăr poetul ! Și nu-și cunoaște nici forțele, nici drumul înainte. Căci el trebuie să meargă mai de- parte de locul unde drumul încetează, altfel rămîne un epigon sau un impostor. Și care poet ar dori să intre în vreuna din aceste categorii ? Fiecare se vrea, dacă nu primus inter pares, măcar unul ce vine cu o pană din aripa unei păsări măiestre încă necunoscute. Trebuie să-i facem credit, chiar dacă va veni barem cu un fulg, că barem a văzut pasărea, ori barem că i s-a părut. Poetul ! Ce ne-am face în viață fără cîntecele lui ? Am aș- tepta să ne spună adevărul mașinile electronice ? Dar ele știu doar să răspundă mai repede la întrebările pe care le punem noi, cu răspunsuri ipotetice pe care le presupunem tot noi și, înfă- 56 țișîndu-le, zic: Alege! Noi trebuie să alegem. Nu știu de ce-mi vine-n minte o mică aserțiune hindusă : Bărbatul, cînd se în- soară, e ca un om care vîră mîna într-un coș cu vipere, în nă- dejdea că o scoate pe cea mai blîndă. Așa sîntem și noi cu pri- vire la destinul uman. Prevedem, sperăm, dar nu știm. Iar dacă am ști, ce rost ar mai avea să prevedem ? Orice prevedere este o presupunere. Să pornim de la cazul cel mai simplu : Am pășit cu stîngui. Acum, ca să mai fac un pas, trebuie să ridic picio- rul drept ! Dar unde va ajunge omul prin noul pas și prin ur- mătorii nu știe dinainte. Iată rostul prevederii noastre. Poetul însă, prin entuziasmul ori prin tragismul său, ne cheamă să înfruntăm destinul. Căci el și cînd vorbește tragic, zice : Acesta e destinul. Mai bine să mori frumos, decît să tră- iești urît! Sau : Trăiește urît, numai dacă crezi că vei trăi mai frumos cîndva ! Iar dacă un poet i-ar spune omului : Du-te în fundul Iadului, că-i tot aia !, oimul i-ar răspunde : Du-te tu ! mai cu seamă cînd ar vedea pe poet stînd la masă, delectîndu-se cu whisky sau coniac, dîndu-și aere de supraom printre pigmei. Poet în sine nu poți fi, ci numai poet al unei clase, al unei mulțimi și, mai bine, al omenirii. Dar pentru aceasta trebuie să cunoști la perfecție limba poeziei și s-o mînuiești așa ca omenirea s-o înțeleagă. Limba ! De exemplu un poet român, în afară de limba ma- ternă, gramatică, ortografie, ce 'trebuie să mai cunoască ? Un lucru esențial, și anume că limba poetului este alta decît limba maternă, decît a gramaticilor și dicționarelor, decît a profeso- rilor și a lingviștilor, decît a savanților și a oamenilor po- litici, — e cu totul altceva : e limba sa ! Dacă un matematician sau un fizician ar face o afirmație ca aceasta ar fi ridicul și absurd. Poetul numai priutr-o astfel de afirmație, implicită sau explicită, se impune ca poet. Altfel rămîne un impostor, falsificator, un imitator sau un simplu ver- sificator. Limba poetului ! Indiscutabil că e un caz particular al limbii în general, ca mijloc de comunicare între oameni. Co- 57 municare a ce ? Aceasta e problema pe care nu o dată mi-am pus-o. Datorită mediului din care proveneam, care numai cărtură- resc nu se poarte numi, abia pe la nousprezece-douăzeci de ani am ajuns să am sentimentul că posed tehnica poeziei și m-am gîndit că e timpul să-mi încerc norocul la vreo revistă. Citeam cu regularitate încă de prin clasa a treia de liceu Adevărul li- terar, Universul Literar, Viața Românească, Gindirea, Flamura și altele. întors în sat din motive de boală, știam că nu voi mai putea urmări publicațiile literare. Dar se anunțaseră Biletele de Papagal ale lui Arghezi și m-am abonat de la început. Eram în convalescență și, de obicei, stăteam, bine încotoșmănat, pe paie, în grădină, ziua, la aer, la soare. Scăpasem de-o febră ce durase cîteva luni. Dar cînd am primit întîiul număr din Bi- lete de Papagal am simțit numaidecît că mi se face cald : aveam 39° ! Firește că nu era votba de o recidivă a bolii : emoția pur și simplu. Era între 3—5 februarie 1928. Pe Arghezi, Cuvintele Potrivite, îl știam pe de rost și-1 consideram primul între cei trei mari în clasificarea care mi-o făcusem cu privire la poeții noștri moderni : Arghezi, Bacovia și Adrian Maniu. Bilete de Papagal veneau zilnic de la București tocmai la Șebiș unde se varsă Dezna în Crișul Alb. Erau în paginile lor nume consacrate ca Topîrceanu, Otilia Cazi mir, Aderca, Ionel Teo- doreanu, Gala Galaction, Al. O. Teodoreanu, N. Davidescu, De- mostene Botez, A. Maniu, sărmanul Klopștock, Sanda Movilă, Tudor Măinescu, Bilciurescu, Mihail Sadoveanu, cel mai frec- vent Arghezi, cu tablete, versuri, notițe usturătoare, evocări revelatoare, ca aceea a figurii lui Urmuz, — pe scurt, un ade- vărat caleidoscop al literaturii moderne în plină efervescență. Erau și nume mai puțin cunoscute sau apariții efemere, dar și tineri din generația mea, pe care însă nu-i cunoșteam perso- nal : Cicerone Theodorescu, G. Lesnea, G. Bogza, N. Crevedia, V. Gheorghiu, E. Jebeleanu, Maria Banuș, Eugen lonescu, G. Ivașcu, C. Nisipeanu, Ion Biberi și alții. De fapt, prin Bile- tele de Papagal Arghezi, cu ajutorul lui Aderca și Peltz, deschi- 58 sese o școală pentru tinerii dornici să scrie pagini demne de a fi numite literatură în sensul cel mai bun al cuvîntului. Maeș- trii arătau zilnic ce se cere pentru aceasta prin scrisul lor. Pe băncile acestei școli mă visam și eu. într-o bună zi, mi-am luat inima în dinți și am trimis două poezii destul de lungi, una — o scrisoare către iubită, alta — o descriere a destinului strugurilor, însoțite de cîteva rînduri către redacție. Și ce să vezi ? în nr. 195 din 22 septembrie 1928 apar, cu titlul Toamnă, aceste trei strofe : Zările se-nchid ca-n plasă. O scrisoare netrimisă Aruncată e pe masă într-un plic albastru-nchisă. Tomuri groase de scripturi, Vrafuri de știință naltă, Cărți cu negre legături Zac grămadă laolaltă Și cuprind jur împrejur, în mijloc, plicul scrisorii. Ca un petec de azur Gata să-l înghită norii. Iar dedesubt : M. Beniuc Nu-mi aparțineau titlul, nici primul vers, de altfel la locui său. Originalul avea vreo douăsprezece istrofe și era mai expli- cit. „Mai explicit ! — dar pentru cine ?” m-am întrebat eu singur și am început să cuget ce a putut determina scurtarea textului și publicarea lui în această formă. De ce nu era bun titlul Scrisoare netrimisă ? Nu, nu m-am supărat. M-am întrebat 59 numai. Și cred că a fost o bună lecție de debut. Cam cu un an înainte, Stamatiad, la o ședință a „Societății de lectură loan Rusu-Șirianu“ a elevilor liceului, ascultînd niște versuri ale mele, destul de bacoviene în felul lor, pe care colegul meu I. Cădariu, într-un referat, le ridica în slava cerului, a strîmbat din nas și-a zis : C’est peu de chose ! Nu-mi venea la îndemînă, dar de ! Mă jignea mai cu seamă că se legasă de cuvîntul ,,gri:c în rimă, pe care l-aș fi luat direct de la Bacovia. „Așa ceva nu se poate spune de două ori“ — a zis. Nu luasem nici rima, nici cuvîntul de la Bacovia și credeam că sînt foarte original. Coincidență. Am găsit în Bacovia, pe care-1 cunoșteam frag- mentar, din citate, cuvîntul cu pricina. Stamatiad avea dreptate. Totuși nu mă bucura că nu găsea aproape nimic în versurile mele, vreo cinci scurte poeme în lanț, cînd eu pusesem acolo atîta sensibilitate. Eram doar sincer ! Mai tîrziu, nu mi-am mai pus astfel de probleme. Acum, în cazul cu Arghezi, nu știam : să mă bucur că am apărut, sau să mă întristez și să protestez că am fost schilodit ? Nici una, nici alta. Am căutat să-mi dau seama ce a fost arun- cat de maestru peste bord, de el sau de cel ce se ocupa de tineri, înlăturînd zgura din manuscrisele lor. Miezul a fost păstrat : plicul albastru și netrimis între tomurile negre — petecul de azur ..gata să-l înghită norii “. Firește că acest proces conflictual se potrivește mai curînd într-un cadru de toamnă decît într-unul de primăvară sau în orice alt anotimp. De aceea versul prim, poate al lui Aderca, poate al lui Peltz (?), mai puțin probabil al lui Arghezi, este ceea ce îi dă ideii poetice de la început di- recția de mișcare și o duce la finalul inevitabil : întunericul care înghite lumina. Restul în poezie erau, ca să zic așa, chestiuni personale nerezolvate dintre un elev și o elevă de liceu, pe scurt, o iubire unilaterală. Așadar, un fapt divers, ceea ce nu e poezia. E adevărat că ea relevă momente unice, dar din acele care se potrivesc în general cu destinul uman. Deci poetul tre- buie să comunice, dacă vrea să fie ascultat nu de iubită, ci de oameni, ceea ce 5 fixate biologic vizualității noastre, care nu e creată, ci consta- tată de omul de știință. Poetul steaua sa nu și-o constată, ci și-o creează, — aceasta-i deosebirea dintre știință și poezie. Iar în ambele cazuri se cere „geniu“ — forță de creație — probabil^ de aceeași natură, dar cu alte metode, în alte domenii de ex- plorare. Calculul fizico-matematic, cu atît mai puțin cel pur matematic, nu va spori cu nici un singur astru, fie cît un bob de mac, galaxia noastră, nici numărul sonetelor bune din lite- ratura universală. Dar poeții, dacă sînt absolut incompetenți prin limbajul lor să adauge măcar o moleculă cantității de ma- terie existentă în cosmos, cîte un sonet bun tot mai pot crea. Iar orice sonet, elegie, odă, epodă, epigramă, epopee, dramă sau ce-o fi, nu e o informație constativă, că anume în „Tabelul Mendeleev“ al creației poetice s-a mai identificat de fado un element presupus necesar, ci, aș zice, unul emergent, rezultat al dialogului unui eu cu lumea, posibil numai într-un fel spe- cific al aranjamentelor verbale, neîntîmplat aidoma încă nici- odată, în orice caz imposibil de dovedit prin orice calcul, rațio- nament ori experiment în condițiile actuale de cunoaștere că s-ar fi întîmplat undeva, cindva, dacă nu ca un vulgar plagiat, pastișă sau contrafacere, tot produs al spiritului uman. Prin aceasta nu vreau nicidecum să susțin că Hesiod e mai mare ca Arhimede, nici Goethe ca Newton, indiferent de gradul de popu- laritate al unuia sau altuia dintre ei. E fiecare, însă, altceva decît celălalt. Iar cîteodată în una și aceeași personalitate în- tîlnim zeitatea cu două fețe, de tipul lui lanus, în aparență contradictorii, în realitate complementare. Goethe e cazul feri- cit, dar nici pe departe singular, iar de cele mai multe ori cînd nu ne aflăm în fața mediocrității sau a cazului minor, dar bine definit, e vorba numai de gradul de dominanță sau de recesi- vitate a caracterului științific sau artistic. Dar să revenim la „puterea cuvintelorE. A. Poe a scris un dialog între Agathos și Oinos, exact cu acest titlu : Powei of words. 99 Trec peste discuția filozofică dintre cele două personagii- spirite, foste «cîndva oameni — tot așa cum e irelevantă din punct de vedere al poeziei afirmația din evanghelia de la loan : „La început era cuvîntul, și cuvîntul era Dumnezeu și Dumnezeu era cuvîntul“. Concepție platoniciană a primordialității ideii : Logos ! Căci mintea omenească nu vrea să conceapă nimic, fără să denumească prin cuvînt ceea ce a conceput. Or, cuvîntul e clar că în acest caz nu poate fi decît un efect, și încă unul epi- fenomenal, fără legătură necesară cu lucrul. Goethe, intuind această realitate, pune pe Faust să tălmăcească : Stă scris : „La început era Cuvîntul ! “ Și iată că mă-mpiedec! Cine să mă ajute mai departe ? Cuvîntul eu nu-l pot prețui așa de sus, alt- fel va trebui să-l tălmăcesc, de-s luminat într-adevăr de spirit. Stă scris : La început era înțelesul. Cugetă bine de la primul rînd, să nu ți se pripească pana ! E înțelesul cel ce toate le iscă și le zămislește ? Ar trebui să scrie: La început a fost Puterea ! Dar chiar în clipa cînd am scris aceasta, ceva îmi spune să nu mă opresc aici. Mi-ajută spiritul! de-o dată prind un rost și scriu împăcat: La început era Fapta ! Desigur că problema rămîne la fel de încîlcită. A cui faptă ? I-a premers un cuget, așadar o idee ? De ce și cu ce scop ? Probabil că însăși punerea problemei este greșită. Poe încearcă alt drum : tot ceea ce este rezultă dintr-un impuls, o mișcare, o vibrație, în ultimă instanță o vibrație eterică. Aceasta, după ce inițial Divinitatea a făcut primul act, iar în continuare nu s-a mai ocupat de creație, lăsînd-o definitiv în seama materiei. în cazul acesta, cuvîntul, fiind o vibrație a aerului, pe pămînt, deci și a eterului, nu-i nici un motiv să nu creeze, dimpotrivă ! Iată în ce constă puterea cuvintelor. Și dintr-o dată Oinos, unul dintre cele două spirite, se uită la Agathos și-1 întreabă : Dar Agathos, de ce plîngi — și de ce, oh de ce, aripile ți se lasă fîlfîind deasupra acestei frumoase stele — care este cea mai verde și totziși cea mai teribilă dintre cele pe care 100 le-am întîlnit în zborul nostru ? Florile ei strălucitoare par un vis feeric — dar vulcanii ei fioroși par patimile unei inimi tur- burate. Și Agathos răspunde : Ele sînt ! — ele sînt!... Această sălbatică stea — acum trei sute de ani, cu mîinile împreunate a rugăciune, cu șuvoaie de lacrimi în ochi, la picioarele iubitei — eu am zămislit-o, prin cîteva cuvinte rostite cu foc și ea s-a aprins. Florile ei strălucitoare sînt cele mai scumpe din toate visurile neîmplinite, iar vulcanii ei mînioși sînt patimile celei mai turburate și mai păgîne inimi. Lăsînd la o parte fantasticul ce învăluie povestirea lui Poe, să reținem în primul rînd, dacă nu omologia, cel puțin marea asemănare între strofa lui Eminescu (în calea timpilor ce vin o stea s-ar fi aprins) și ale lui Agathos, care-ți arată însăși steaua ce s-a aprins. Poe moare în anul 1849, Eminescu se naște în 1850. A presupune o înrîurire a poetului american asupra poetului român este improbabil și inutil. Cele două poeme (poem e și al lui Poe !) sînt ca întruchipare artistică radical deosebite, deosebite sînt și în intenționalitatea lor : Poe vrea să demons- treze puterea magică a cuvântului, Eminescu spune ce ar fi pu- tut crea, dacă ar fi primit din ochii iubitei „o rază dinadins", în primul caz s-ar zice că steaua s-a născut aievea, un astru adevărat ; în al doilea, e vorba mai mult de o stea-simbol. Dar matricea psihică, în ambele cazuri, e aceeași : credința poetului că prin cuvîntul său poate crea ceva nou și nu orice, ci nici mai mult nici mai puțin decît un astru. Diferența între cei doi poeți constă în gradul de romantism și în modul de exprimare propriu fiecăruia, dar să fim siguri că nici Poe, nici Eminescu nu mergeau pînă acolo încît să creadă că e destul să spună „fiat lux !“ ca să se producă laltfel de lumină decît aceea pe care o revarsă în sufletul omului poezia. Și nu e neînsemnată această lumină, — dovadă Luceafărul zămislit de Eminescu. Să mai reținem următoarele cuvinte din răspunsul lui Aga- thos, vorbind desprea steaua „aprinsă" de el : Florile ei străluci- toare sînt cele mai scumpe din toate visurile neîmplinite... Re- 101 pet : „visurile neîmplinite Pe acestea le cîntă și Eminescu în Pe lingă plopii fără soț. Nici Arghezi nu spune altceva în lîrziu de toamnă : Spital de întristare, de căință, In care-ți plingi iubirea 7ientîmplată Și-ți amintești cu dor, cu-o suferință, Făptura iieiitîlnită niciodată. Iar dacă aș avea o cît de vagă îndoială cu privire la forța talentului lui Macedonski, în momentele culminante ale creației sale, atunci l-aș crede căzut sub fluxul magnetic al detestatului, de el, Eminescu, atunci cînd se vede „emir“ sau „tronând ca un astru“. Aceasta e soarta de poet și de artist în general : omul neîmpăcat cu limitele date, ca și eroii tragediei antice, gata să înfrunte destinul, cu năzuințele lor întruchipate în viziuni. Ei nu suferă comparație cu mari căpitani de oști sau conducători de state, deoarece pe cînd aceia — Caesar, Solon, Pericle, Octa- vian Gromwiell, Robespierre, Bismarck, Napoleon, sau horibile dictu ! Hitler, Alexandru Macedon, sau Hanibal — pentru a schimba soarta lumii folosesc imense mase de oameni, fără să țină seama de viața individuală, pe cînd artiștii, pentru lu- mina și bucuria sau neliniștea cu resorturi etice pe care o aduc, circumscriind totul în domeniul etic și estetic, se folosesc, în afară de propria suferință, de hîrtie, cuvinte, note muzicale, vopsele, marmoră, și nu cer nici un sacrificiu cu vărsare de sînge de la nimeni, decît atît cît cere mitul lui Manole : jert- firea bucuriei propriei iubiri. Om al dorințelor nesatisfăcute, ale lui personale, ale co- lectivului sau colectivității umane al cărei tribun devine, poetul nu se pierde în reverii și vai de el dacă se mulțumește pînă la urmă să-și înece durerea în vin sau în altă otravă dulce : e o muscă osîndită la pieire, fie și în miere de albină. Intr-un fel sau altul, el se simte un nedreptățit și cere dreptate, să i se redea drepturile pierdute sau cele ce i se cuvin, își dacă nu-s ale lui strict personale, cu atît mai bine : se vor găsi mai mul ți ade- â02 renți să-l urmeze, ei neavînd posibilitatea de a zugrăvi paradisul pierdut, vîrsta de aur, fie văzute în trecut, fie apropiindu-se în viitor. Un visător ! ar zice un realist cras. Totuși, dacă opi- nia ar fi emisă de un om cu cap, atunci orice „visător" de acesta s-ar dovedi, nu din punct de vedere al ambițiilor personale, in- comparabil mai realist decît oamenii cu pungă bine garnisită, cu planuri meticulos calculate și unși cu toate unsorile, cum se spune. E un astfel de realism, care nu vede, ci prevede (chiar cînd o „recheamă" din revolute epoci de aur) o lume cu relativ puțini zei sau zeițe, mai scutiți de vicii ca Jupiter Tonans : Eros, Minerva, Libertas, Justiția și poate aceea pe care Teocrit o con- sideră mama tuturor meșteșugurilor și artelor, Penia, însoțitoare fidelă ca umbra a poeților — Mizeria, lingă care e atît de la locul ei Mizericordia. Și era să uit zeița pe al cărei altar focul, în ce-i privește pe poeți, nu-i îngăduit să se stingă : nu Vesta, ci Veritas, adică adevărul. Poetul cîteodată sacrifică mai mult uneia sau alteia din aceste divinități, în ultimă instanță expresiei deziderative ale des- tinului uman atît de puțin supus capacității noastre divinatorii, și faptul de-a o prefera pe una și nu pe alta poate să-l defi- nească drept preot al unui sau altui altar. în general, însă, poeții sînt politeiști, invocînd intervenția mai multor zei în favoarea omului, și rari sînt monoteiștii ca Arvers, al cărui nume se leagă de un singur sonet, ce-i drept demn de Eros, dar după cît spun gurile rele și acest sonet ar fi o tălmăcire din italiană. (Parcă Veneția lui Eminescu nu e o tălmăcire, dar ce tălmăcire ! Aplicarea supremă a alchimiei poetice prin care din plumb se face aur sau din lignit diamant, deși nu e de disprețuit textul german al sonetului lui Cerri.) Mai mulți sînt, însă, poeții, mono- sau politeiști, avortoni pesemne ai Muzelor, cărora jertfa, ca lui Cain, nu li se ia în seamă, ci se tîrăște ca o pîclă posomo- rită pe o miriște pustie sub un cer de toamnă ploios și prăbușit. Disgrațiatul poet nu știe că pe altarul zeilor săi tutelari nu se sacrifică boi teferi ori miei grași, ci poetul însuși, în cea mai albă haină a sufletului său, își sacrifică propria inimă, palpi- 103 tind de pasiune, devotată ideii pe care o reprezintă divinitatea căreia i se închină. Nici suprarealiștii n-au scăpat de această specifică devo- țiune, imolînd ce socoteau ei mai de preț din gîndirea lor artis- tică, în nădejdea ca să fie demolată o spiritualitate expirată, o civilizație desuetă și strivitoare prin platoșa ei ruginită și plină cu pete de sînge. Iar Marinetti, părintele futuriștilor, în accesele lui de furie, mergea mai departe. Extrag din mani- fest, dar nu cele mai violente fraze : „Noi vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de orice fel și să luptăm împo- triva moralismului, feminismului și împotriva oricărei josnicii oportuniste ori ubilitariste“. Chiar poeți fiind, ar fi trebuit să pună lumea pe gînduri. In orice caz, analogii lor de tip istorico- militarist, Mussolini și Hitler, le-au tradus dorințele în fapte, „cu asupra de măsură“, cum spune Eminescu, pentru ca să nu mai amintesc atrocitățile fascismului, — repugnante și abomi- nabile chiar și numai ca edulcorate evocări ale zeiței Mnemo- sina, maica celor nouă Muze. în schimb nimeni nu era îndrep- tățit să-i condamne pe poeți, cînd bunăoară voiau, ca la timpul său Maiakovski, să-și pună în ochi soarele drept monoclu și să-l plimbe pe Napoleon ca pe un mops cu lesa prin lume sau cînd, beat încă numai de pathos vaticinar, tot Marinetti vocifera cît îl ținea gura : „Noi vom cînta marile mulțimi agitate ale muncii, însuflețite de plăcere sau de răscoală ; vom cînta ma- reele multicolore și polifonice ale revoluțiilor în capitalele mo- derne, vom cînta vibranta fierbinte nocturnă a arsenalelor și șan- tierelor incendiate de violente luni electrice ; gările flămînde, devoratoare de șerpi fumegînd ; uzinele atîrnate de nori prin întortocheatele lor fire de fum ; podurile asemănătoare cu niște acrobați gigantici care sar peste rîuri, străfulgerînd în soare cu sclipiri de cuțite ; vapoarele avîntate ce adulmecă zarea ; loco- motivele cu pieptul puternic, ce galopează pe roți, ca niște uriași cai de oțel cu frîie de tuburi, și zborul plutitor al aeroplanelor a căror elice freamătă ca o flamură-n vînt și pare că aplaudă ca o mulțime entuziastă44. Frumos ! După regulile veșnice ale 104 artei : metafore și antropomorfism, axate pe o idee susținută de un elan volitiv, un vis nerealizat, o dorință. Verhaeren, fără a promite atît de solemn ce va cînta, pe cînd compatriotul său Maeterlink se scufunda iîn bulboana misticismului, nu numai în tainele vieții albinelor, termitelor și furnicilor sau în limbajul florilor și se întîlnea, (la un moment dat, la confluența ideilor gemene cu Marinetti — Verhaeren, așadar, preluda și el multe din dezideratele futuriștilor, nu numai în Orașele Tentaculare, ci-n toată opera sa poetică, dar fără agresivitate și elan des- tructiv, ci cu noblețe și încredere în destinul spiritual al omului în acest univers. Dacă futurismul n-ar fi fost compromis prin cufundarea lui în apele murdare ale unui politicianism criminal de către unii din apostolii isăi, atunci oricărui poet i s-ar putea spune că este, prin chemarea sa, un „futurist“ ; chiar și aceluia care proptit în harfă pe niște glorioase ruine oftează după trecut, mustrînd prezentul, ca să se rușineze cînd e nedemn de ceea ce au fost înaintașii. Nimeni nu cere întoarcerea la slava din sepultura istoriei, ci îndeamnă la ceva analog și, dacă se poate, mai înalt, excelsior! — deviza la care omenirea nu poate renunța, fără să abdice de la rangul ei de primat între primate. In timp ce stau și scriu, o voce, parcă de foarte departe, și totuși parcă în șoaptă, îmi suflă: Holderlin... Holderlin... Holderlin ! repet eu însumi. Nu cumva tot ce-am scris pînă acum, ca să-mi lămuresc drumul poeziei, sprijinidu-mă cînd pe versurile unuia, cînd pe ale altuia, mai rar pe ale mele — de ce oare ? — e contrazis de poezia acestui mare poet din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, poet care s-a scufun- dat definitiv într-o eclipsă mintală aproape întreaga jumătate a secolului următor ? Sînt pare-mi-se treizeci de ani de cînd nu l-am recitit, de cînd la Cluj discutam despre el cu un poet tînăr german, tineri de fapt și el și eu. De atunci, de multe ori s-a agitat în viitoarea discuțiilor, chiar și la noi, numele său. Cînd te gîndești la Holderlin, parcă și alte glorii reînvie în toată splendoarea lor : poeți mai tineri ori imai bătrîni : Goethe, Schil- 105 Ier, Novalis, E. Th. A. Hoffmann, Kleist, Lessing, Chamisso, Juikovski (marele clasic rus), Klopstock, Kbrner, filozofi ca He- gel, Rousseau, Kant, Voltaire, Fichte, Diderot, literați ca Herder, Voss, frații Grimm, compozitori ca Mozart, Beethoven, Revolu- ția Franceză, Napoleon — parcă te-ai găsi în epoca giganților. Nu, n-am de gînd să-mi zugrăvesc în minte fresca epocii. Să vedem de ce mi se arată Hblderlin, acest destin tragic, dar care a băut din pumni apă vie din izvorul poeziei chiar acolo unde iese din stînca opacă și se despletește în lumină : grecii antici ! Dante își începe Divina Comedie cu versurile cunoscute : Nel mezzo del cămin di nostra vita Mi ritrovai per una selva oscura Che la diritta via era smarrita — și poetul florentin avînd aproximativ treizeci și cinci de ani intră în Infern, unde se întîlnește cu un alt mare călător pe tă- rîmul celălat, cu Virgiliu, care la timpul său umblase pe acolo probabil tot între treizeci și patruzeci de ani, mijlocul drumu- lui vieții noastre („mezzo del camin“). Ar fi greu să mai spună cineva cîți ani avea Orfeu cînd a -pornit pe același drum ; Dante s-a întors de acolo cu experiența ce se găsește în capo- dopera inițiatoare a literaturilor europene, în limbi naționale, la nivel major, la gradul universalității ; Pușkin, care pusese doar piciorul pe pragul Infernului, a murit de un glonte ; Petofi s-a precipitat în el mai tînăr, la douăzeci și șase de ani, și a dispărut. La treizeci și șapte de ani, Maiakovski a băut din apele Styxului, trăgîndu-și un glonte în piept. Eminescu a in- trat în „întunericul de jos“ la treizeci și trei, treizeci și patru de ani și nu și-a mai revenit deplin. Rimbaud a stat numai un anotimp în Infern, dovadă chiar opera cu acest titlu și Ilumi- națiile, apoi, sătul, a fugit tocmai la Harar în Africa, unde nu știu dacă a nimerit mai bine. Apollinaire, întors din Infernul primului război mondial „cu o stea în frunte" (schija din creier) și n-a mai trăit decît puțin, pînă în ziua armistițiului. Poate că fiecărui poet i se aplică ceea ce spune Baudelaire despre Pas- 106 cal : Pascal avait son gouffre avec lui se mouvant.,. Holderlin, născut în 1770, a pătruns în selva oscura, în 1807, la trei- zeci și șapte de ani, și a rămas acolo pînă la moarte, în 1843, deci jumătate din existența sa. Citea, recitea, dar ce se mai întîmpla nu știa și n-a mai reacționat, cînd i s-a adus la cu- noștință că doi poeți, Uhland și Schwab, în 1826, i-au publicat în volum poeziile. Lumea aceasta din jurul său, realitatea, cum se zice, se acoperise de ceață. Pe masa lui din turnul de pe Neckar în Tiibingen era propriul său roman Hyperion cu tra- gedia „Diotimei“, iubita sa, și, ades, odele lui Klopstock, și recita, recita. Eminescu, spune Vlahuță, făcea la fel, dintr-un poem scris în plină eclipsă Gloriosul Voievod, în care revenea mereu această stroifă : Atîta foc, atîta aur Și-atîtea lucruri sfinte P este-ntuner icul vieții Ai revărsat, Părinte. în turburarea minții sale scria și Holderlin mereu. E ca un fulger printre nori sub un cer veșnic întunecat această strofă : Das Angenehme dieser Welt hab’ich genossen. Der Jugend Freuden sind wie lang ! wie lang verfloussen. April und Mai und Junius sind ferne, Ich bin nicht mehr; ich lebe nicht mehr geme, Diotima murise, tragedia se consumase, numai eroul principal, ca Ixion în Tartar, era răstignit pe o roată cu șerpi ce se în- vîrtea în eternitate. îl auzim, ca un ecou, pe Eminescu, încheindu-și Melancolia : Parc-am murit de mult. Trebuie să accentuez că Holderlin și Eminescu, deși Emi- nescu nu știu să fi cunoscut opera lui Holderlin, se axează pe 107 două teme esențiale comune : patriotismul și dragostea, ambele în cel mai înalt sens al acestor cuvinte. Să mai adăugăm a treia dimensiune la monumentul de slavă al lui Holderlin : proslăvirea libertății, și iată, îl avem în toată măreția sa, cu de la sine înțeleasă forță artistică a ver- sului, ca poet ajuns la rangul de universalitate. La unul din poemele sale, Imn umanității, găsim acest moto din J.-J. Rous- seau : Les bornes du possible dans les choses mor ales sont moins etroites, que nous ne pensons. Ce sont nos faiblaisses, nos vi- ces, nos prejuges, qui les retrecissent, Les âmes bas se s ne croient point aux grands hommes: de vils esclaves sourient d’un air moqueur â ce mot de liberte. Nici Petofi, erou al libertății, nici Eluard în frenezia de a-i scrie pretutindeni numele, n-a cîntat cu mai multă ardoare și adorație pe această zeiță vrăjmașă tira- niei și despotismului, înfocată în lupta ei pentru o lume mai bună. Ha ! und dort in wolkenloser Ferne, Winkt auch mir der Freiheit heilig Ziel ! Dort, mit euch, ihr koniglichen Steme, Klinget festlicher mein Saitenspiel! scrie Holderlin în Imnul libertății. Dar, la urma urmei, toate aceste teme majore : libertate, adevăr, democrație, iubire, moarte, la care poeți autentici nu se găsesc ? Chiar și la aceeia pe care-i numim poetae minores, Oare pentru ce m-o fi chemat poetul Diotimei ? Poate pen- tru a-mi repeta : Ich liebe das Geschlecht der kommenden Jahr- hunderte — Mi-s dragi oamenii veacurilor care vin. E gîndul pe care-1 exprima și Bielinski : „A-ți iubi patria înseamnă : să fii însuflețit de dorința fierbinte de a vedea în ea înfăptuite idealurile și să ajuți la aceasta pe măsura puterilor tale“. Pînă la urmă, ceva mai puțin restrictiv, dar nu mai puțin veri- dic, în perspectiva unui viitor dezbrăcat de inutile localizări, spune și Rimbaud în Le Bateau Ivre : 108 J’ai vu des archipels sideraux ! et des îles Dont les cieux delirants sont ouverts au voyageur : — Est-ce en ces nuits sans fond que tu dors et t’exiles, Million d’oiseaux d’or, o future Vigueur ? Mai frumos și mai condensat, ca o dimineață adunată într-o picătură de rouă, nu știu să se fi exprimat cineva. în nu- mele libertății, între 1750 și 1850, puteai mobiliza batalioane de poeți entuziasmați de visurile de viitor ale omenirii. Iarăși mi-am adus aminte de Eminescu, sau spiritul lui a venit la mine ca Mentor la Telemac : Oda în metru antic. Și am început să scandez (nu să recit !) : Nu credeam să-nvăț a muri vrodată : Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi, Ochii mei nălțăm visători la steaua Singurătății. Am tresărit ! Eminescu reînnoda firul rupt al unor stră- vechi tradiții, de pe cînd noi ca realitate etnică nu ne înfiri- pasem, dar limba, mai veche decît noi în structura ei esențială, Ie păstrase și se cereau doar resuscitate : cîntecul în metru antic, poate greco-roman, poate iliro-tracic, poate de pe cînd oamenii cîntau fără să-și numere veacurile. Știu, l-a folosit, după Aristia și alții, Murnu, împămîntenitorul poemelor homerice la noi, în hexametri, apoi, simțindu-1 poate apăsător și sacadat pentru valoarea semantică a cuvintelor (din vina sa ! cred eu), a recurs la endecasilab, mai aproape de spiritul limbii, cu muzicalitatea împinsă în umbră. Eminescu a dovedit că această muzicalitate străveche, gravă, rituală, plină de sens liturgic păgîn, există — se cere numai, ca un templu antic, dezgropată. Iar prin Eminescu am făcut nemijlocit legătura cu Holder- lin. în poemele din seria Einmal lebt’ich, wie Gdtter..., în Das Fest verhallt... și în Sprachlos und Kalt, im Winde klirren die Fahnen, — dintr-o dată te pomenești la curatele unde ale Cas- 109 taliei, de la poalele Parnasului lîngă Delfi, unde de altfel nu din pură întîmplare se răcorea și Pythia. Această întoarcere la izvoare, în care simți la Holderlin o ascendență de la hexametru, ca la Homer sau Virgiliu, și de la distihul, în care se combină hexametrul cu pentametrul, tre- cînd spre forme ritmice primordiale, inerente sufletului uman, pe cînd disjuncția dintre verb, muzică și gest încă nu se întîm- plase, simți dintr-o dată ceea ce prin analogie trebuie să fi simțit Faust cînd, la vrăjitoare, a băut din licoarea fierbinte reîntineritore. N-aș vrea să fiu vulgar, dar dintr-o dată un templu căzut în ruină, schimbat în grajd de o oaste barbară, recapătă ca prin minune apusa lui măreție cu zei de marmoră, înveșmântați în aur și pietre scumpe, cu jertfe și cîntece sacre. Aici începe adevărata incantație holderliniană, — poezia lui și, mutatis mutandis, orice poezie. Să fim înțeleși : nu metrul ca atare, dar indiscutabil ritmul, poate încă ne mai întrebuințat de vreun poet, iscă din interior ca un preludiu din care crește organic poezia, nu articulînd cuvintele cum face un tîmplar cu părțile unei mobile (de altfel și tîmplarul are un plan în cap cînd face aceasta), ci subordo- riîndu-le cerințelor întregului, menținîndu-i arhitectonica strofică și totodată eliminînd elementele străine ce se înghesuie să intre în strofă sau în cîntec. La Holderlin nu simți ritmul clasic, de obicei obositor pentru urechea noastră dezvățată de marea poe- zie, și de loc nu te supără dacă la sfîrșitul unui vers e un „der“ sau un „die“ (articolul german) — simți însă poezia și tu însuți te subordonezi ei ca o pilitură de fier într-un cîmp magnetic. Rima ? Poate că e undeva. Dar n-o cauți, ar fi ca și cum la izbucnirea Etnei ai scăpa pe jos un ac cu gămălie și ai fi foarte preocupat să-1 găsești, în timp ce stihiile își desfă- șoară dialogul lor cosmic. In astfel de momente ale creației poetice chiar că poți înțelege o exclamație ca a lui Hyperion din romanul cu același nume al lui Holderlin : „Ce este tot ceea ce în mii de ani au înfăptuit și au gîndit oamenii, față de 110 o clipă de iubire !“ Parcă auzim Luceafărul lui Eminescu în fața tronului Eternității : Reia-mi al nemuririi nimb Și focul din privire, Și pentru toate dă-mi în schimb O oră de iubire... E o strofă, nu patru versuri. Parcă vezi pe scena teatrului antic corul rotindu-se de la dreapta la stînga, spunîndu-și replica. Faptul se petrece de data aceasta înaintea Celui-din- veci, dat fiindu-i să audă ceea ce pare de necrezut : un nemu- ritor ridicîndu-§i nimbul de pe frunte și abdicînd. Eminescu fo- losește regulat în arta sa asemenea întorsături neașteptate care constituie însăși cheia unei poezii, declanșînd și deznodămîn- tul, — de multe ori un singur vers fiind destul, pentru momen- tul poetic în cauză sau pentru ansamblul unui poem. Drept exemplificare, lăsînd grija verificării afirmației pe seama citi- torilor, dau abrupt, cîteva cazuri de acestea : Este Ea. Deșarta casă Dintr-o dată-mi pare plină, în pervazul negru-al vieții-mi E-o icoană de lumină. sau : Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium ! Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium... sau : Credința zugrăvește icoanele-n biserici — sau : Suntem tot mai departe deolaltă amîndoi... sau : Cînd deodată tu răsăriși în cale-mi... 111 și așa mai depatre. Exemplele se pot înmulți, căutînd versul- cheie, plasat nu totdeauna în același loc (de pildă la mijloc), dar deschizînd dintr-o dată o perspectivă neașteptată, ca o călătorie printr-un labirint de văi și munți, cînd deodată de pe culme ți se desfășoară în față o priveliște nevisată. Un astfel de vers e menit cîteodată să delimiteze acțiunea poetică așa cum un cadru înconjoară un tablou, definindu-1 în mo- notonia nețărmurită a unui părete, fără să influențeze poemul în totalitatea lui. Reproduc aceste cunoscute versuri din Călin (file din poveste): Acolo, lingă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet; Pare că și trunchii veciniei poartă sufletul sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic Cînd coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace In cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Am subliniat anume al doilea emistih din ultimul vers, care explică singur tot : mișcarea se închide în sine și devine un mic univers. Pe lîngă valoarea estetică a „fragmentului“, în sine un întreg, pe lîngă rostul său în compoziția poemului sau a necesității sale simfonice ș.a., el constituie un splendid „material" de studiu și pentru cei ce azi abordează fenomenul poetic de pe poziții structuraliste, cercetînd legile lui forma- tive și de organizare iîn sistem pe un plan situat sub nivelul ideatic și semantic, într-o zonă fenomenală, dar deasupra ..genunii" afectivo-instinctive. Dar nu intră, acum, în intențiile mele o luare de atitudine față de o astfel de abordare a feno- menului. Destul e ca cele spuse să sugereze marea complexitate, mult mai mare decît cea bănuită, a poemului, a oricărui poem realizat. Numai poeziile proaste nu pun probleme. 112 Cu strofa ne-a obișnuit, însă, nu numai Eminescu, ci, poate chiar mai mult ca el, un alt poet, încă nu destul de apreciat, mai ales de poeții noștri, nici ca mare artist al versului, niei ca talent de dimensiuni surprinzătoare: George Coșbuc. Am încercat să lămuresc o dată această problemă la Academie în- tr-un referat care cred că s-a pierdut. Coșbuc gîndește strofic, nu numai în sensul că e meșter în astfel de construcții, ireductibile la versuri înșirate ca mărgelele pe ață după, de altfel, juste criterii estetice sau poetice, ci și ca placă turnantă în arhitectonica de ansamblu a poemului. Pen- tru primul aspect al problemei să ne gîndim doar la strofa în- tîi din Moartea lui Fulger : In goana roibului, un sol. Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări venind, $i zările de-abia-l cuprind, Și-n urmă-i corbii croncănind Aleargă stol. Strofa atinge perfecțiunea, nu pur și simplu ca vers și ca verb, ca imagine ori ca melodie cu cadența de marș sever și sum- bru prin rimele masculine, ci și prin caracterul ei de „turnură^, care significă nu un început, ci o consecință : corul din trage- dia antică, urmînd după o 'întâmplare de mare tensiune drama- tică și consemnînd-o ca fenomenalitate neobișnuită, debordînd îngrădirile impuse de zare. Pentru cine e cît de cît versat în ati- tudinea românilor, ca ethnos, față de moarte ca fapt împlinit, știe că atunci dînd vede venind, să zicem de la cîmp, pe lîngă carul cu boi, un om cu capul descoperit, este vorba de moarte : în car duce pe unul de-ai săi care, poate năprasnic, poate alt- fel, a murit. Iar cei care-i încrucișează drumul își descoperă și ei capul. în fața morții se stă ca-n fața lui Dumnezeu : e taina cea mare ! Solul călare din Moartea lui Fulger gonește : „Cu frîu-n dinți și-n capul gol“. Nici stolul de corbi croncănind în — Scrieri, vo]. I. — c. 2019 113 urmă, desigur, nu vestește nimic bun. în aceste elemente esen- țiale pentru mesajul adus stă valoarea strofică a versurilor. Nu mai puțin pătrunse de același caracter strofic, dar cu alt sens, atît prin conținut, cît și prin apariția glasului ce le rostește grav, sînt următoarele versuri, ca un profund acord de orgă : Nu cerceta aceste legi, Că ești nebun cînd le-nțelegi I Din codru rupi o rămurea, Ce-i pasă codrului de ea ! Ce-i pasă unei lumi întregi De moartea mea! Mai sus n-ai cum te înălța, cupola s-a desfăcut, ca o co- rolă albastră, ‘în infinit. Cine dorește să urmărească fenomenul, existent și în forma clasică antică de multe ori, se poate adînci în postumele emi- nesciene, cu mare folos științific. Dintre poeții noștri moderni, Al. Philippide ridică versul pe înălțimea Acropolei spiritului, dîndu-i reflexe marmoreene sub un nepătat azur clasic. Revenind la Holderlin, te simți dintr-o dată transpus în acea lume, căreia Eminescu i se adresează în Venere și Madonă ca unui paradis pierdut : Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gîndea în basme și vorbea în poezii, O ! te văd, te-aud, te cuget, tînără și dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei. Versul clasic al lui Holderlin contribuie, tocmai prin învă- luirea în armonie a scheletului său ritmic și prin prelungirea gîndului peste granițele metrice, ca să nu mai pun în discuție resuscitarea dreptului, dimensiunii .(lungimea sau scurtimea) sila- belor, la fel de ușor de realizat în germană ca și în română, care dă un caracter sacral cîntecului, cum o fi fost el la origini. Carmen (rămas ca charme în franceză) a păstrat pînă tîrziu 114 sensul și valoarea de formulă magică, de farmec, de vrajă, și poetul însuși era învestit cu acea forță demiurgică ce asigura co- muniunea dintre el și forțele naturii. Să nu uităm că, în lumea clasică, însăși formulele capilor armatei, ale preoților, care con- sfințeau declarațiile de război, ale pretorilor, care împărțeau dreptatea se numeau carmina, întocmai ca și descîntecele, pre- zicerile, prevestirile, concepute adeseori în formă de vers, — de unde orice text în versuri și orice poezie în general a devenit carmen, în latinește. în sanscrită cuvîntul carman, de la care latinescul carmen derivă, înseamnă pur și simplu „text sacru, invocație^. De aci putem să ajungem la o imagine corespunzătoare a naturii de la care a pornit poezia și poetul ; în acest caz, în- tr-adevăr cuvintele evanghelistului par a se aplica : La început era cuvîntul, iar cuvîntul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvîntul. în asemenea condiții, poetul (Dumnezeu în ceea ce privește lumea poetică ce-o creează), un făuritor, unul care face [poiein = a face, iar în românește a face = a naște ; cartea Facerii înseamnă geneza) este nu acela care constată, apoi pro- clamă, ci creează într-o lume care lui i se prezintă cu nume și ca nume date parcă dintotdeauna locurilor, zămislește, ceea ce nu-i totuna cu a constata, iar ceea ce a zămislit este el însuși, întruchipat în propria sa zămislire, o întocmire de cuvinte. Așa era concepută orice creație pe timpul lui Orfeu, a lui Linus, a lui Amfion, și probabil încă în zilele lui Homer, Hesiod, Sapho, poate chiar și a lui Anacreon sau Pindar, cînd omul nu se de- finise socratic în raport cu lumea -înconjurătoare și mai comu- nica, ori credea că poate să comunice, cu zeii. Fără a deveni livresc și erudit, ceea ce i-ar fi fost foarte ușor, dar și pericu- los creației, Holderlin ne repune în acea lume, prezentă pentru sufletul său în contemporaneitate, și ne face să ne adăpăm la izvoarele primare ale poeziei, chinuiți ca și el de o sete tan- talică, dar satisfăcuți goethean numai prin visul că ea poten- țial există sau ar putea să existe. Căci de blestemul visului ne- împlinit nici poetul Diotimei nu scapă, chiar dacă spune, și-i 115 adevărat : „Einmal lebt ich wie Gotter,.“ Einmal! Dar Corbul lui Edgar Poe i-ar răspunde lugubru : Nevermore. Un para- dis pierdut, o eră de aur înaintea celei de aramă și de fier, în- tr-un univers ireversibil ! Milton, după moartea revoluționaru- lui Cromwell, al cărui fidel partizan era, vede paradisul, după prăbușirea marelui om ; dar el, poetul, e orb, iar paradisul pier- dut. Holderlin, care știe să provoace stări de extaz din setea lui de iubire (o iubire ca a lui Orfeu pentru Euridice), din senti- mentul patriotic, din speranța în tinerețe și tineret, din pros- ternarea în fața naturii însuflețite la o tensiune mult dincolo de antropomorfismul altor poeți, zice totuși, adresîndu-se părinte- lui nostru Eterul: „Toricht treiben wir ims umher ; wie die irrende Rebe, / Wenn ihr der Ștab gebricht, woran zum Him- mel sie aufwăchst / Breiten wir iiber den Boden uns aus und suchen und wandern / Durch die Zonen der Erd, o Vater Ăther! vergebens, / Denn es treibt uns die Lust, in deinen Gărten zu wohnenA Dar tocmai peste aceste momente, care sînt ale dezvoltării, se boltește din setea de viață imaginea luminoasă a existenței, bucuriile patriei neuitate, cu dorul întoarcerii, un imn al eternei legături dintre om și natură, — cum la noi, la alte moduri poe- tice, întru nimic inferioare, le simțim în versurile corespun- zătoare din Eminescu, din Coșbuc, nu o dată din Macedonski și foarte des din paginile de poezie (neversificată) ale lui MihaiL Sadoveanu. Comparațiile le fac mai mult pentru a da o idee prin analogie de ce nu se poate să nu vorbești despre Holderlin în Drumul poeziei. Dar parcă numai «despre el și în aceeași ordine de idei, cu toate deosebirile mari dintre poeți ! Wak Whitman (chiar dacă nu-1 apreciază un poet mare ca Ezra Pound), Sandburg, Thomas Dylan, Pavese, Montale, Quasimodo, și, de ce nu, Petrarca s-au Catul ? Gusturile mele și apetiturile poetice sînt în general foarte variate și dacă azi citesc Fioretti de Sfîntul Francisc, mîine, poate, într-un răgaz, iau sonetele lui Shakespeare, ori versurile lui Ion Barbu, ori pe Fran- cisc Jammes sau un volum de hai-kai japoneze, dacă nu cumva 116 mi se năzare că de mult n-am mai citit poezie populară româ- nească, ori n-am răsfoit vreunul din dicționarele limbii ro- mâne, 'terminate sau neterminate, Tiktin, Cihac, Pușcaniu, Haș- deu, Candrea... Deși o poezie nu-mi dă mai mare satisfacție decît o pagină din Kant, din Hegel, din Freud, din H. Poincare sau vreun tratat despre viața cetaceelor. Adeseori cînd am cea mai „serioasă“ și „urgentă“ treabă de făcut, ca să nu plec la plimbare și „să fur timpul* pe lîngă lacul Herăstrău, iau pe Lucrețiu : De rerum natura, sau mă apuc să scriu versuri, ca o evadare din „realitatea* imediată, adică din rutina de fiecare zi, cu treburile ei mai mult sau mai puțin stringente. Dar m-am îndepărtat mult de tot de intențiile mele inițiale : de a scrie despre drumul meu în poezie ; de fapt, am ocolit cît mai mult problema. Drumul meu în poezie ! Parcă are cineva dreptul să zică așa ceva ! Acel meu nu are ce căuta în drumul poeziei, care este unul, al omenirii, iar acest drum, oricît ar fi el de întortocheat, cu suișuri și coborîșuri, de pietros ori de prăfos, de bun ori de rău, de larg ori de îngust, de asfaltat ori de noroios, de bătut zi și noapte, ori neumblat, mereu evoluînd între noi priveliști ca orice drum — el este unul singur. Fie- care ajunge la el pe o potecă laterală și personală, dar, odată ajuns, nu mai e drumul său, ci al omului de mii și mii de ani, prin munți și văi, pe furtună ori vreme bună, prin timpuri de răstriște ori prin zile mai senine, dar, pentru cel ce a avut cu- rajul de a păși pe el, un drum greu. Greu, iar pentru cei „che- mați* — fără întoarcere. Cine a scris pînă la șaizeci de ani are să scrie pînă la moarte, chiar dacă nimic nu i-a adus în viață mai multe su- părări decît poezia, aceea pe care a scris-o el. Continuă pentru că s-a deprins cu răul, ca țiganul cu scînteia ? Poate. Brecht spunea că are „viciul* scrisului, Brecht care n-a murit tocmai bătrîn și a lăsat o operă masivă, saturată, deși simplă, în apa- rență, ca un răsărit de soare sau ca un curs de apă. Adevărul este că poezia își are nu numai cauzele și modu- rile ei de a se manifesta, ci și dă satisfacții mai mari decît și 117 le închipuie cititorul sau criticul. Doar că aceste satisfacții, cu adevărat adevăratele, sînt de o natură cu totul intimă, ca iu- birea neafișiată, ca „Evrika !“ lui Arhimede, ca „Thalassa, Tha- lassa !“ a lui Xenofon, ori poate ca acea portiță verde într-un zid, dintr-o poveste a lui Wells, pe care întîmplător intră un copil într-o grădină minunată, dar, după ce a ieșit, nu mai re- găsește intrarea oricît umblă încoace și încolo de-a lungul zi- dului. Cîteodată poezia mi se pare într-adevăr un viciu, care te re- ține „cu ispita-i de la trebi“, cum ar spune Eminescu. Atunci îmi închipui demonul poeziei ca pe acel farmacist din Thomas de Quincey care, undeva într-o stradă dosnică a Londrei, i-a dat laudanum, ca să-1 scape de o teribilă durere de cap, și l-a scă- pat, dar a rămas de-atunci pînă la sfîrșit dominat de greaua patimă de a se intoxica regulat cu opium. Fapt este că poezia se prezintă ca o necesitate permanentă, ca un fel de a fi, iar în unele momente ca un imperativ : acum ! însă chiar dacă acest imperativ ar veni din afară, caracterul exploziv al actului poetic nu poate rezulta decît dintr-o încăr- cătură ideo-afectivă interioară, probabil pînă atunci neluată în seamă, care, ca un obuz, nu așteaptă decît focosul și percutorul. Bunăoară la 3 septembrie 1944, în plin vălmășag al eveni- mentelor de după 23 August, n-am avut nevoie de nici cel mai vag efort ca să scriu pe nerăsuflate Toboșarul timpurilor noi. Cred că nici măcar o virgulă n-am schimbat în text. Mai tîrziu, în 1952, cînd era să-mi apară o culegere de versuri în „Biblio- teca pentru toți", culegerea, dacă nu stăruiam, ar fi fost oprită din cauza acestor versuri : „Fie cum ne-o fi de-acum norocul / N-am purtat trifoi cu patru foi...“. Căci se considera că noro- cul ar fi o noțiune incompatibilă cu gîndirea marxistă. Nici cu Mărul de lîngă drum nu mi-a mers mai bine. Ce fel de măr e acela, mi s-a reproșat, care oferă oricui mere, indiferent de poziția sa de clasă ? Mărul meu suferea de „liberalism". într-o revistă a reacționarilor români din S.U.A., după ce eram făcut 118 cu ou și cu oțet într-un articol și se decreta totala mea lipsă de talent, alături, pe aceeași pagină, se publicau versurile : E slobod să mai cînt? Avînd în locul semnăturii cuvintele: Un poet necunoscut. Aicea printre ardeleni... cînd era vorba să fie reprodusă din Cîntece de pierzanie, după 1938, o dată era lăsată să apară, altă dată nu. E adevărat că, fie eu, fie redactorul publicației, nu nimeream momentul politic potrivit, sau prea loveam la țintă ; deci cenzura ne venea de hac. Un om așteaptă răsăritul, scrisă la 5 martie 194^, și publicată tot atunci, era condamnată fiindcă se încheie cu aceste versuri : Cu fața lumi- nată / Un om / Așteaptă răsăritul. Cîteodată vreo poezie, după eliberare, era învinuită, ea, nu eu, că este antisocialistă. într-o piesă de teatru mi s-au descoperit niște replici „reacționare“ și în zadar am încercat să mă apăr arătînd că ele sînt în gura unui „personagiu negativ“ (că de ! cum să fie cineva negativ și erou în același timp ?), mi s-a obiectat că autorul i-a pus repli- cile în gură, deci erau gîndurile lui. Și oîte mici „incidente" de acestea ! ca să le mărturisesc doar pe cele mici. Dar pot să afirm că nu m-am învățat minte, nici măcar la insistența jigni- toare a unor critici care vor să mă convingă despre totalul meu eșec în poezia, ca să zicem așa, cu caracter obștesc și revolu- ționar. M-am obișnuit: cînd am predat un volum de versuri spre publicare, am sentimentul că am trimis un batalion la atac, să cucerească niște poziții grele, vreo înălțime, vreo trecătoare. Știu că voi avea de adunat morți de pe cîmpul de luptă. Nu mă refer la versurile slabe cum oricărui autor i se întîmplă să scrie, iar cu un inteligent redactor de carte totdeauna mă înțeleg — consider utilă orice observație judicioasă ce mi se face în le- gătură cu valoarea artistică a ceea ce scriu. Dar nu de aceasta e vorba, ci de cazurile cînd mi se explică, desigur politicos, că unele versuri ar putea da loc la răstălmăciri ori ar putea să su- pere pe cine știe cine. Eu îmi iau frumos „morții" mei și-i în- grop în dosare. Vorba românului, Doamne ferește de mai rău ! 119 Știu că nu mi s-ar respinge versuri ca acestea : Gustat-am bucuria lumii, toată, Iar tinerețea e de mult ! de mult ! plecată ; April și Mai sînt parcă-n alte ere... Eu nu-s nimic, trăiesc fără plăcere... ce nici nu sînt ale mele după cum s-a văzut, ci o tălmăcire din- tre ultimele versuri ale lui Holderlin, care, ca și Eminescu a știut să-și acordeze inegalabil lira în „dulcele stil clasic'4, atunci cînd a vrut, dar și să înalțe frumuseților și bucuriilor vieții — iubirii, în primul rînd, imnuri de slavă, arcuite peste tragedia existen- ței și a pesimismului, ca niște gigantice punți de stele într-un „mîntuit azur44, cum ar spune Ion Barbu. Nici așa încîntat de bucuriile vieții, dar nici așa de pesimist ca ei n-am fost. Am stat fără preget la altarul lui Eros, știind că undeva ne pîndește An- teros, iar dacă ani-a furat privirile și inima Venus născîndu-se din unda mării, niciodată n-am disprețuit pe Minerva, și Larii și Penații i-am avut mereu în suflet. Și poate că dacă mi-aș alege printre zei unul în întregime pe gustul meu, primus inter pares, acela ar fi Prometeu, — nu reflexivul și meditativul său frate Epimeteu, atît de înzestrat cu „mintea omului cea de pe urmă44. De aceea, nici nu am bocit pe lespedea copilăriei și tine- reții, după paradisuri, ce-i drept pierdute, dar nu prea regretate : Nu caut tristeților leacul Pe unde trecum laolaltă. Acesta pe vremuri fu lacul, Din lac a rămas doar o baltă. Iar dacă în întoarcere mă declar sătul de stridența sire- nelor și lătratul motoarelor, e pentru că nu mă pot împăca în general cu ideea ruperii omului de natură, și mai ales cu atîtea acțiuni ale omului, dornic de profit și confort excesiv (nu e 120 vorba de cei ce nu au nici una, nici alta !), dăunătoare și na- turii, călcată fără nici o socoteală și fără nici un rost în pi- cioare, dar în ultimă instanță dăunătoare omului însuși. De aceea, încă în tinerețe, am scris versuri ca acestea : în umbră jilavă de pădure Unde-și tăinuie ființa brînduși plăpînde Ca un vis de cer răsărit din țărînă Aici mi-am întors sufletul sătul de viață. 7ovarășii arbori, prinși adine în lutul străbun, Sînt iarăși plini de muguri, ca-n vremea copilăriei mele. Ziua înalță crengi vînjoase în slavă și soare, Noaptea greu le-atîrnă crengile de stele. Pe atunci tare-mi plăcea să scriu în vers liber — deși mi se pare a fi mult mai greu ca versul încorsetat în metru precis și în rimă. Mulți nici nu-și dădeau seama că de exemplu Aicea printre ardeleni, sau Tovarășii copilăriei sînt în vers liber, atît li se părea de firesc. Și mie mi se părea firesc, fiindcă răspun- dea mai din plin setei mele de libertate, pe care, tot pe atunci, o afișam ca deziderat prea în gura mare, cînd preferam „stele fără noroc“, numai să nu fiu un cîine cu stăpîn, ci să cutreier viața în lung și-n lat, mîndru că : ...nu port pe grumaz urmele lanțului Și, dacă ar fi cazul : Aș rupe cu dinții cătușele de pe mîini Ori mi-aș mușca mîinile Lăsîndu-le în cătușe dușmanilor : Libertate, libertate Pentru tine... Nu știu de ce, în culegerea mai completă Poezii (1938—1968) din anul 1969, exclamația finală cu libertatea am lăsat-o să cadă sau a căzut singură. Poate că, devenind mai filozof cu anii, mi-am repetat în minte cuvintele cu care marele Descartes își 121 deschidea Discursul despre metodă: „Bunul-simț este în lume lucrul cel mai bine împărțit, căci fiecare cugetă că are destul, chiar acei ce sînt cei mai dificili în a-i putea mulțumi în orice alte lucruri n-au de loc obiceiul să-1 dorească în mai mare mă- sură decît îl au“. Iar peste cîteva cuvinte, în fraza următoare, părintele raționalismului științific declară că bunul-simț este tot- una cu rațiunea, cum ar fi deci cu chibzuință. Prin analogie, mi-am zis și eu că, deși aici nu toată lumea, ba poate destul de puțină s-ar declara de acord cu mine, toți oamenii au atîta liber- tate cît să poată măcar să se socotească, așa cum zicea un alt fi- lozof, pe ale cărui urme de altfel nu merg, anume Nietzsche, că omul știe să danseze în lanțuri. Iar cum lanțuri au cu toții, unii de fier, alții de aur, iar alții lanțurile rațiunii, unii mai strînse, alții mai slobode, dar lanțuri, — fiecare-și are libertatea sa li- mitată de necesitate, înțeleasă ori ba, de natură, de regulile con- viețuirii sociale, de propriile inhibiții, deci... în lanțuri. Iar dacă aceste lanțuri de toate felurile ar cădea odată, atunci libertatea fiecăruia ar respira în voie, căpătînd volumul pe care-1 merită și nu văd de ce a unuia ar fi mai mare ori mai mică decît a altuia, dacă pe a nimănui n-ar mai comprima-o lanțurile. Iar din moment ce toată lumea o simte în sine, însă stînjenită de cătușe care nu-s totuși necesare, ci impuse firii sale, atunci în- seamnă nu numai că această libertate, cîntată cu atîta foc de poeți, există, ci, pentru a fi ceea ce trebuie să fie, se cere descă- tușată, indiferent că nu toată lumea e de aceeași părere. în orice caz, eu cred că Marx la libertate s-a gîndit cînd a vorbit despre înlăturarea cu orice preț a exploatării omului de către om. De aceea mie mi s-a părut că e destul, ca metaforă poetică, să vor- besc despre zdrobirea cătușelor, ca să se înțeleagă că-i vorba de libertate. Cred însă că într-o nouă ediție, dacă o mai apuc, voi pune iarăși libertatea la locul ei. în orice caz, eu mă simt eliberat și liber și, reducînd un mit la modestele mele proporții umane, ca să mă fac înțeles, consider că port pe deget un inel de fier, avînd în loc de neste- mată, o bucățică de stîncă, așa cum purta Prometeu dezlegat 122 de stînca din Caucaz de Hercule, — la cererea lui Zeus, ca cel ce dăruise focul oamenilor să se simtă măcar simbolic privat de libertatea sa. Simbolul meu imaginar nu dă o astfel de sa- tisfacție nici unui zeu, ci numai mie — fiind pentru alții un memento — că există o forță — un Hercule — care zdrobește cătușele înrobitoare ale omului exploatat de om, și anume clasa muncitoare. Dar nu e vorba de .filozofia libertății, ci de drumul către poezie. Nu i-ar fi greu nici unui poet neinițiat în tainele psiho- logiei să 'sape în minereul propriului «suflet și să ajungă la acel strat de adîncime unde se află, bunăoară, vîrfurile rădăcinilor ultimului său sonet, sau, cu oarecare trudă să-și aducă aminte de ale oricăreia din poeziile sale mai de seamă. Ar obține niște mi- nunate minereuri, care să hrănească pe psihanaliști sau pe psi- hologii artei, ar satisface curiozitatea unor cititori care se bucură să scotocească prin lucruri străine și probabil sieși poetul și-ar lămuri multe probleme cu privire da propria structură psihică, ce nu o dată se manifestă ca un teren mobil sub picioare, ori ca niște nisipuri vagabonde. Dar aceasta nu explică de ce exact aceleași minereuri psihice stratificate din copilărie pînă în ziua cînd un poem a țîșnit ori s-a organizat într-o formă, în unele cazuri nu produc decît un suspin (și acesta-i caz fericit !), în altele niște manifestări nervoase excesive, putînd ajunge pînă la gradul patologic, ori poate la cine știe ce inepții sau la vreo încercare artistică irelevantă ; vorba ceea, >se opinti muntele și fătă un șoarece. Nu numai Eminescu a suferit cît a suferit, — ba poate alții au suferit, și în același sens, mult mai mult ca el, și totuși nu a răsărit un alt Luceafăr pe cerul poeziei românești. Indiscuta- bil că numai folositor poate fi cunoașterii noastre că .sistemul nos- tru solar, cum credeau Kant și Laplace, a luat naștere dintr-o nebuloasă, că toate sistemele astrale își au originea în infini- tatea numerică a nebuloaselor, că universul întreg ar putea fi o gigantică nebuloasă, care nu are încă un supra-soare unic și central, ca minusculul nostru sistem solar. Dar înseși legile sis- 123 ternului sînt ale sistemului, care nu-și mai „amintește” de stră- buna nebuloasă, guvernată de propriile ei legi. Orice psihic, vorbind metaforic, este o nebuloasă, care în timpul ontogenezei se organizează într-un „sistem”, cu parametri proprii, prin con- tactul cu lumea obiectivă, contact în principiu asemănător și totuși atît de variat de la individ la individ. Pentru aceste considerente am socotit că, dacă mi-aș fi în- cordat memoria, făcînd drumul invers pînă la doi-trei ani, de cînd am date, fapte sau evenimente fixate prin cuvinte, și dacă mi-iaș fi pus în funcțiune tot aparatajul psihologic de care dis- pun ca specialist, aș fi putut reconstitui o biografie, cîteodată încîntătoare ca a lui Creangă, ori ca a lui Anatole France — fără pretenția de a-i egala literar —, altă dată penibilă ca o mărturisire psihanalitică (totuși, dacă ar fi cazul, curativă), iar altă dată, probabil, de o banalitate agasantă. Iată de ce nu m-am angajat pe acest drum, nici măcar pentru perioadele tîrzii ale vieții mele, cînd m-am desprins tot mai mult din ma- tricea propriilor interese și năzuinți, tinzînd să mă angajez, prin ceea ce consideram că pot realiza valabil dincolo de am- bițiile individualiste, în matca obștească umană. De aceea și vor- besc de drumul istorico-social al poeziei, cu contribuția fiecărui poet în parte la construcția lui multimilenară, și nu de poteci, cărări, cărărui și pîrtii dispersate ale unuia sau altuia. Doar la începutul acestei introduceri am schițat cîteva elemente, dintr-o fază preliterară sau protoliterară, mai mult pentru a se vedea cum se pornește la drum. Azi mă simt ca într-o familie la care apartenența sau calitatea de membru ți-o poate pune în discuție oricine, ți-o poate recunoaște sau nega, dar în nici un caz nu ți-o poate acorda, dacă n-o ai, sau retrage, dacă ți-ai asigurat-o singur prin propria ta operă. Iar opera presupune o integrare, conformistă, căci totuși trebuie să accepți o limbă, o tradiție, un număr de norme specifice poeziei, și nonconformistă, în sen- sul că nu poți repeta pe înaintași pur și simplu, ci trebuie să vii cu temperamentul, cu stilul, cu invențiile tale, cîteodată cu o crucială schimbare pe drumul poeziei din care tu de altfel 124 deții o foarte îngustă și limitată porțiune, ca interval în timp și spațiu. Orice pas înainte presupune, însă, pentru a putea fi făcut, antene în trecut, în prezent și în viitor, deci în realitate, o realitate convertită în valoare artistică și transpusă într-un cod al limbajului poetic, de obicei creat ad hoc, dar foarte pre- cis și sugerat cititorului sau ascultătorului prin forța evo- cativă a cuvintelor într-un context ritmic și muzical, cuvintele devenind un fel de actori ce nu mai sînt decît prin masca lor fonematică și .semantică proprie ceea ce sînt de obicei, dar încolo vehiculează simbolic ideile și sentimentele autorului, desprinse însă de el, pe care-1 simți ca pe-un regizor în culise, dar care, de fapt, cînd piesa a fost pusă în scenă, și-a terminat misiunea, în poezie mai mult ca în teatru, căci, publicată, poezia „merge* singură, iar tu asiști la desfășurarea ei ca oricare spectator sau auditor. Cîteodată, ți se poate contesta chiar calitatea de autor, lucru care va deveni tot mai greu, pe măsură ce structuralismul și analiza matematică vor pătrunde mai mult în domeniul poeziei. într-o zi vine spre mine cineva destul de cunoscut, și așa, numai ca întrebare, insinuează că niște versuri de-ale mele în stil popular n-ar fi altceva decît o reproducere directă din fol- clor, tale quale. Mă întreabă dacă asta am urmărit. Ce urmărea el nu știu, dar presupun că totuși n-avea intenții dintre cele mai curate. Iată versurile : Fă-mă, Doamne, drum de peatră. Lumea toată să mă bată. Ochii toți să mă măsoare, Rupă-mă mii de picioare ! Inima-mi va fi-mpăcată Cînd pe peatra mea umblată Ar trece mindra o dată. Versurile poartă titlul Dor și, în loc să fie în număr pă- reche, două, patru, șase etc. sînt șapte. în sfîrșit, chestiunea în sine nu ar avea nici o importanță, în măsura în care ar fi pură 125 întîmplare. într-o ediție primă (1943), ultimul vers începea cu „Va“ de la viitor, în loc de „Ar“ de la condițional. Aveam eu atunci motive de o ușoară camuflare. Căci, altfel, e vorba de un acrostih, literele citite în jos pe verticală de la primul la ultimul vers dînd numele de Florica. Ce era să mă mai apuc să dau lămuriri celui ce mă suspecta că pur și simplu reprodu- ceam un text dintr-o culegere folclorică ? Este limpede, însă, că hazardul cu greu, la milioane, dacă nu la miliarde de cazuri, poate produce așa ceva, ținînd seama că-i vorba nu numai de cele șapte litere (de data aceasta nu întîmplător șapte !), ci și de toate cuvintele, de ritm, de rime, de imaginea de ansamblu, plus afectivitatea inerentă, care intră în joc. Poftim de calcu- lează ! Cu capul în nici un caz nu e posibil, ci cu mașini de calcul ultramoderne. Deoarece mașina, ar trebui să conțină nu numai lelementele, clasate pe categorii, ce >se găsesc în aceste versuri, ci toate acelea din imensitatea cărora — îl privește cum ! — autorul le-a ales tocmai pe acestea. O astfel de pro- blemă, care să ajungă exact la acrostihul amintit, în aceeași structură poetică, este dezarmantă, deși eu sînt pentru folosirea matematicii în toate domeniile anorganice, organice, materiale sau spirituale, inclusiv în poezie. Dar, în definitiv, de ce să obții cu atîta trudă un lucru pe care autorul îl obține jucîndu-se ? Și iată cum : așază pe verticală, la începutul paginii, literele F, L, O, R, I, C, A, apoi în dreptul fiecăreia scrie restul de li- tere, ținînd ca ele să constituie cuvinte, să aibă un sens legate unele de altele, să respecte, dacă autorul a hotărît așa, versul trohaic de opt silabe, cu rimă feminină, și totuși să aibă cap și coadă. Atît ! E mult mai ușor decît își poate cineva închipui. Nu întîia dată practicam acest joc și nu sînt singurele mele ver- suri cu acrostih. în loc de Florica puteam alege alt nume, de pildă Cunigunda, Nefertiti sau Gomer. Putea să aibă fie și un nume inventat ca unul din acela al iubitelor celebre : Lycoris, Corina, Lesbia, Diotima, Leda... Mie mi-a plăcut acesta pe care l-am ales. De ce ? Aceasta e cu totul altă poveste și nu contri- 126 buie la înțelegerea sau la valoarea artistică a poeziei, decît cu atît : că ceva trebuie să se fi întîmplat sau să se fi „neîntîmplat", ca versurile să devină posibile. Trebuie să existe, în realitate, un adevăr, detectabil sau nu, dar necesar, un teren solid, stîncă sau lut, pe care se clădește poezia. Holderlin, într-o scrisoare către mama sa, care îl cam sîcîia pentru poezie, numai cu mus- trări, iar nu ca tatăl său pe Ovidiu cu bîta pe spinare, zice : „Poetul cînd vrea să înfățișeze mica sa lume, să imite Creația (= natura, n.b.) în care nu fiecare este perfect, și în care Dum- nezeu lasă ploaia să cadă pe bun și pe rău și pe drept și ne- drept ; el trebuie să spună de multe ori ceva neadevărat și con- tradictoriu, ceea ce însă, în mare, întrucît a spus ceva trecător, trebuie să se topească în adevăr și armonie, și, întocmai cum după furtună curcubeul este numai frumos, așa și în poezie ceea ce-i adevărat și armonios din ceea ce e fals și din ceea ce-i greșit și-i suferință iese cu atît mai frumos și mai îmbucurător la vedere“. Rostul și modul de a se manifesta al artei, pe înțele- sul tuturor : frumos și îmbucurător — mai simplu nu ai cum spune ! Poetul nu are de ce să exagereze în a-și etala ca pe o marfă la tarabă suferințele, nici bucuriile, dacă întîmplător Ie are. De exemplu, ce rost are să se cunoască în amănunt substra- tul unei astfel de poezii, concepute într-o singură propoziție și purtînd titlul : Pe o scîndură cu actinii: Cind anemonele de mare Pe luntrea noastră, o epavă, Adine, sub undele amare, Vor țese lumea lor suavă, Neștiutoare de povestea Acestui naufragiu mare Și de furtunile acestea La urma urmei trecătoare, 127 Cînd, din adîncuri, greu năvodul, Odată-n preajma înserării, Va scoate la lumină rodul Minunii coapte-n fundul mării, Și va privi uimit pescarul De-atîtea frumuseți bizare. De viața ce-a-mbrăcat cu harul Ei scîndura din fund de mare, Cînd în acvariu spectatorii Se vor lăsa tîrîți de vrajă Visînd pățanii iluzorii, Departe, pe-o-ncercată plajă, Iubito, noi vom fi temeiul Acestor noi minuni de jocuri, Cu sufletul zidit în steiid Din vatra veșnicelor focuri, Iar candizii polipi în spațiu. Simbolizînd mișcări ciudate, Vor cere pururi cu nesațiu îmbrățișările izedate- Povestea e simplă de tot, s-a întîmplat un naufragiu : doi inși care se iubeau s-au despărțit. Fapt divers și mai mult decît frecvent. Poeții, în mii de „despărțiri" de cînd lumea, l-au ex- primat în versurile lor, în mii de chipuri, înmormîntînd fap- tul divers sub vegetațiile stranii și încîntătoare ale florei artis- tice. Cred că o inventariere a formelor pe care le-a îmbrăcat des- 128 părțirea dintre doi inși la toți poeții și, adeseori, la același de mai multe ori, totdeauna altfel, ar cere nu un singur Linne cu o singură viață, ci mai mulți, fiecare cu mai multe vieți în șir, ca să ajungă la o clasificare sistematică, la o taxinomie. Ceea ce presupusul cercetător ar constata însă, fără excepție, afară de cazurile cînd ar avea de-a face cu niște imitatori sau plagiatori ordinari, ar fi că ciudata floare are totdeauna rădăcini în reali- tate, într-un fapt, în dosul căruia e un roman sau o dramă sau — mai știi ? — o comedie. Deși solul faptic e foarte asemănător, to- tuși floarea nu se repetă nicicînd la fel, nici măcar la unul și același poet. Să ne limităm la cazul Scîndurii cu actinii, care are avan- tajul și dezavantajul de-a fi destul de exotică. Dezavantajul e că nu găsește destule aderențe la un cititor sărac în experiența senzorială maritimă, obișnuit mai mult cu mușețel, cu trandafiri sau crini, nefamiliarizat cu anemonele de mare, care nu sînt nici măcar flori, ci niște animale fără vreo legătură cu elemen- tul chimic Actinium (Ac), nici cu anemonele propriu-zise, atît de frumos pictate de Luchian. Anemonele de mare sînt pur și sim- plu un nevertebrat din neamul polipilor, tubiform, cu niște ten- tacule în jurul gurii și care, odată stabilit undeva, nu se mai deplasează. Dar o colonie din aceste animale, numite și roze de mare, albe, roșii, violete, galbene, cu luciu metalic, poate fi mai frumos colorată ca o vatră de flori din grădină. în versurile citate, scîndura cu actinii este al doilea „fapt divers", care nu are nici o legătură cu primul (despărțirea), căci, cum zice poporul, unu-i de la răsărit, altul de la scăpătat. Nici în spațiu, nici în timp nu există măcar o contingență între ele, dar-mi-te vreun raport cauzal. Faptul s-a întîmplat înaintea „despărțirii" cu vreo zece ani, iar ca loc se plasează departe de tot de malul Dîmboviței, tocmai în Marea Nordului, pe insula Helgoland, prin 1932—33. Lucram acolo într-o stațiune bio- logică, cu laboratoare bune, cu animale de mare proaspete ; era și un minunat prilej de a studia migrația păsărilor, care po- 9 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 129 poseau acolo .primăvara și toamna, iar noaptea le vedeai cum trec prin puternicele fascicole luminoase ale farului rotit subt bolta neagră a cerului. Pentru cine avea bani, insula, o înaltă stîncă roșie-ruginie în marea cu valurile de un verde întunecat, era și un loc de petrecere, dar nu pentru niște tineri cercetători, bur- sieri ca noi, cîțiva băieți și o fată blondă ca un lan de grîu copt. Stațiunea avea un cuter cu cîțiva pescari bătrîni, care știau de unde și ce animale marine să aducă, după trebuințele cercetăto- rilor. într-o zi, au adus o epavă de luntre, scufundată cine știe de cînd și în ce împrejurări. Dar asta n-ar fi nimic. Epava pă- rea un adevărat strat de flori, din grădinile paradisiace de la fundul mării : anemone de mare de toate culorile, mișcîndu-și leneșe tentaculele în apa transparentă. Așa ceva nu mai văzusem. Pescarii înșiși erau încîntați. Am trimis într-un tanc de apă de mare epava la acvariul din Hamburg, ca aceste animale-flori să delecteze pe vizitatorii de-acolo. A fost o mare senzație multă vreme, pînă ce, rînd pe rînd, anemonele s-au stins, ca florile pe un strat pălit de toamnă. Faptul, însă, nu l-am consemnat nici măcar în jurnalul meu, deși pe-atunci notam zilnic tot ceea ce mi se părea deosebit. L-am și uitat. Căci, revenit în țară, însăși viața mea luase o nouă întorsătură. îmi îndreptasem privirile din afară înăuntru. Deschisesem colivia unor visuri de pribegie și aventuri științi- fice, renunțasem la setea de a cerceta legile vieții în laborator și mă apropiasem iar de meleagul literaturii românești, înfun- dîndu-mă, pe lîngă activitatea politică, și în aventuri senti- mentale. Vîrsta ! Mai întrețineam corespondența cu colegii de de la Hamburg din institutul nostru „fur Umweltforschung4', risipiți din cauza hitlerismului ca făina orbului prin lume sau rămași acolo ca să-mbrace cămășile brune, apoi uniforma „feld- grau“. Războiul a întrerupt și aceste fire de comunicare. Peste acea parte a vieții mele se lăsase o negură groasă, ca în zilele de toamnă peste Marea Nordului și peste Helgoland, cînd nu mai vezi nimic la un pas de tine. 130 Acum duceam o viață mult mai zbuciumată ca oricînd. Ei ! și atunci, ca un „fapt divers" (nu pentru mine divers, dimpo- trivă !) — despărțirea amintită. Ce și cum, nu interesează. Despre aceasta vorbesc în parte și versurile din poemul Dru- muri, apărut în volum în 1943, care începea solemn : Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. Ca luna august Voi plînge cu jerbe de stele. Dă grai de~acum, durerea mea superbă, Fîntînilor de cîntece Închise ca-ntr-un miez de munte In sufletu-mi adînc. Ptăsune iar cornul de moarte Străbătător al ritmurilor mele. Vă desțoiați, vă desfoiați In măreția toamnei, Ultime visuri! Și mă întrebam : O, veacuri voi, mormane de ruine, Să mai aștept eu timpul care vine, Un purpuriu păun suit pe casă, Cînd totul va fierbe, va arde Și fluturînd din steaguri și placarde Va lăvui biruitoarea masă ? Nu era de fapt o întrebare, ci o speranță, mai mult : o convingere. Dar trebuia învăluită într-o ceață străvezie, prin care să fie recunoscută doar de aceia -care credeau la fel. Căci, deși Pandora își deschisese cutia, pe fundul ei mai rămăsese spe- ranța. Sub cupola de tragice măreții a timpului de-atunci, cînd moartea se încleștase în luptă cu viața, o „idilă" de dragoste, 131 chiar dramatică, rămînea totuși o idilă. Nu însă și pentru cei în cauză. Atunci, printr-un proces caracteristic numai vieții psihice, a fost readusă ca din lumea Mumelor epava cu anemone în conștiință, dar nu ca fapt, ci ca simbol al unui altfel de nau- fragiu, unul sufletesc, și faptul divers de pe vremuri, transfi- gurat, s-a apropiat de cel în desfășurare, parcă ar fi fost legate demult, l-a acoperit cu pînza lui vrăjită, să-i șteargă contu- rurile de dură realitate, și l-a transpus „ dincolo", în lumea artei, petrecîndu-se un fenomen ca acel din fizică atunci cînd polii unei baterii sînt destul de aproape : se ivește brusc arcul de lumină. Era arcul voltaic al dragostei în plină ardere. Nu eu am să fac aprecierea Scîndurii cu actinii, în care probabil și cel mai refractar cititor la poezie simte semnificația ultimei strofe : Iar candizii polipi în spațiu, Simbolizînd mișcări ciudate, Vor cere pururi cu nesațiu îmbrățișările nedate. — dorința neîmplinită ca izvor al poeziei, neîmplinită pentru că, probabil, cere mai mult de la viață decît este ea în stare să dea. Mi-aș permite, însă, două observații : 1. memoria reține mult mai mult decît ne închipuim din experiența aparent trecătoare, iar inteligența elaborează datele memoriei în felul ei, după na- tura comunicației ce se cere folosită la un moment dat ; și 2. lim- bajul poetic presupune totuși o „conversație", pe bază de ele- mente informaționale și de structuri psihice similare, între emi- țător și receptor. Adevărul este că noi știm mult mai mult decît bănuim a ști, desigur pe baza unor informații acoperite de alte straturi de informații mai recente, avînd linii de orientare cu totul deose- bite și care împiedică să iasă la iveală cele ce probabil sînt irelevante sau poate chiar nedorite. Cu alte cuvinte, a uita nu 132 înseamnă a șterge cu buretele, ci mai curînd a dosi din cine știe ce motive, tot așa cum pentru a-ți aduce .aminte nu e destul că „comanzi", ci cîteodată trebuie să „dinamitezi" niște roci, ca să dai în miezul lor de minereul căutat. Dar determina nu poți, cum vrei iși cînd vrei, apariția, din lumea fantomatică a memoriei, a unor întîmplări, uneori mascate total altfel decît Ie știai. Pentru aceasta — cea mai convingătoare dovadă ales posomorit. Fusese cineva, iar acum îl debarcaseră și se găsea într-o situație delicată. Ne cunoșteam de mult, din timpul războiului. Ne-am salutat și l-am întrebat ce mai face, a bîiguit ceva, dar mai mult a dat clin umeri și, la rîndul său, m-a întrebat ce fac eu. — Mă ocup de Esenin, i-am răspuns și ne-am despărțit. Atît. — Cum, cum ? s-a uitat la mine cu niște ochi mirați anche- tatorul. Mai zi o dată ! — Am zis că mă ocup de Esenin. — Adică ? Nu înțeleg. De ce-i vorba. — De Esenin, Serghei Esenin, un mare poet rus. — Și ce legătură are acest poet cu esențele și cu dum- neata ? Asta-i chestiunea. — Nici una. — Cum nici una ? Am ajuns pînă aci, mergi pînă la capăt. Ascult ! — Pe atunci eram consilier cultural la Moscova... — Știu ! Dete din mînă persoana, enervată. La obiect ! adăugă. 135 — Cumpărasem, tocmai, de la anticariat, pe bani grei, opera Iui Esenin, în patru volume, pe care de mult o jinduiam. — Bine ! îl cunoști ? Și ce legătură are cu esențele ? — Nu-1 cunosc, pentru că a murit demult. Iar cu esențele opera lui nu are nici o legătură. — Atunci ? Am stat puțin și m-am gîndit înainte de a continua. — Mai trăiește X ? l-am întrebat. — Asta nu te privește ! — Ba da. Căci dacă a murit, problema cu esențele nu se va lămuri. — Crezi ? Eu te asigur că vom lămuri-o cu dumneata. Vei merge acasă și te vei gîndi și, cum ești pe drumul cel bun, nu-ți fixăm termen cînd să vii, dar nu ne lăsa să așteptăm. — De acord. Am, însă, o rugăminte. Să .trimiteți pe cineva cu o ureche mai fină la X, dacă trăiește, și să-1 întrebe încă o dată ce i-am spus atunci, fără să i se amintească nimic des- pre Esenin, Iar dacă aveți răspunsul înainte de a mă prezenta eu, atunci să mă chemați. — Astea-s treburi care ne privesc pe noi. Dumneata du-te acasă și gîndește-te, dar gîndește-te bine, pentru că noi oricum știm tot. Cred că m-ai înțeles. Am plecat zicîndu-mi : Fie ce-o fi ! Eram convins că am dreptate. Peste vreo săptămînă, în care timp nici prin gînd nu mi-a trecut să mă prezint cu răspunsul la esențe, am fost chemat. Eram așteptat cu un zîmbet larg și cu o cafea, adusă toc- mai atunci. — Ai avut dreptate ! mi s-a spus. S-a protocolat greșit esențe în loc de Esenin. Și te mai ocupi de Esenin ? Traduci ? — Mă ocup, îl citesc, dar nu traduc. L-au tradus mai de mult alții. La cordiala despărțire i-aș fi recitat două strofe, singurele pe care le-am tălmăcit cum m-am priceput din Esenin, ultimele 136 Pe care le-a scris cu sînge, la propriu, nu l-a -figurat, pe cît știu : Dragul meu amic, la revedere, Scumpul meu, la mine ești în piept. Despărțirea ce destinu-o cere, E-o-ntilnire înainte drept. Dragul, meu... Mai mult nici un cuvînt, Nu te mohorî tu de poveste — Nu e nou să mori pe-acest pămint, Dar nici să trăiești mai nou nu este. Dar mi-am văzut de treabă. Cine știe ce i-ar mai fi trecut prin cap ? De-atunci, însă, nu o dată mi-am adus aminte de această întîmplare. Am încercat să înțeleg cum își clasează creierul infor- mațiile, nu numai după înțeles (care ușor se lasă răstălmăcit), ci și după criterii fonice. De exemplu, pentru cel care a protocolat primul, numele lui Esenin nu avea nici un înțeles, dar ca structură fonică ime- diat s-a apropiat și s-a grupat în zona cu fonemul esen, unde era cuvîntul esență care a iradiat semantic asupra numelui poe- tului și Da absorbit, practic vorbind, fiind chiar auzit, printr-o ușoară iluzie acustică, drept esențe. Datorită acestui grupaj fo- nic, fluturînd cuvîntul esențe pe la nasul amintirilor, pornind din prezent spre trecut, l-am descoperit pe Esenin în secvențele mele mnemonice. Și acum mă gîndesc ce ușor îi vine unui poet să găsească o rimă la un cuvînt, căci, fonic, rimele sînt înmagazinate dinspre coadă spre cap, cu sutele sau zecile, după caz, problema fiind numai de-a alege ceea ce e potrivit. în această situație, rima ajută pe poet, nu-i creează dificultăți, cum s-ar crede, și adese- ori îi oferă șanse de a găsi o ieșire fericită și neprevăzută din- tr-o situație altfel dificilă. Căci rimele se „cheamă“ unele pe 137 altele, dar ele nu vin ca rime (inutilizabile ca tare), ci ca niște cuvinte cu încărcătura lor semantică multiplă și cad în baia de idei și afecte a poetului pe punctul de-a organiza în sistem un tot poetic, el avînd rolul, odată stăpînit de inspirație, de a îm- piedica cuvinte de prisos să intre acolo unde nu-și au locul sau să intre doar cît permite el. Spuneam, tot în legătură cu Scîndura cu actinii, că limba- jul poetic presupune o convenție între emițător și receptor, că cele două părți sînt de conivență în a acorda cuvintelor o va- loare deosebită de cea din limba obișnuită, vorbită, sau de cea scrisă, dacă e altceva decît poezie. Există între părți o „compli- citate“ fără nici un caracter nociv ; ele acceptă un cod, care, fără a fi secret, necesită o capacitate de decodare, cunoscînd natura poeziei. Că prin natura ei poezia este comunicativă rezultă și din faptul că materialul din care ea se construiește este cuvîntul, adică limba. în românește noțiunea de cuvînt (lat. conventum) din familia lui convenio—ire, a se aduna etc., în- seamnă la origine : înțelegere, învoială, pact. Oamenii nu se adună pentru ca să nu se înțeleagă, chit că nu totdeauna se în- țeleg. Dar ca să se înțeleagă trebuie să aibă un limbaj comun, care să fie îndeobște recunoscut fonic și semantic. Aceasta ră- mîne perfect valabil și pentru poezie, afară probabil de mișca- rea letristă și altele asemănătoare, de care nu sînt chiar așa de sigur că urmăresc cu adevărat să scrie poezie. în orice caz limbajul poetic presupune comunicare umană la un foarte înalt și rafinat nivel spiritual. De aici și refuzul poeziei de-a lăsa pe oricine să-i calce pragul și să intre ca la cafenea. Din faptul că limbajul poetic nu numai că nu este așa de circumscris și, practic vorbind, imuabil în semnificațiile sale, dar nici măcar nu simte nevoia, ba chiar se opune unei astfel de tendințe în evoluția sa, rezultă caracterul său mai greu accesibil, dar și mai subtil decît al oricărui limbaj. Nu-i vorba de versuri, care pot atinge perfecția expresiilor matematice, ci de poezie. Versuri poate oricine învăța să scrie, poezie nu. 138 Cum însă limbajul poetic nu este niciodată reductibil la rigoarea formulelor matematice, poetului, de obicei foarte riguros față de sine însuși, nu i se poate cere, totuși, să scrie așa încît să Ce nemijlocit înțeles de oricine. Horațiu se temea ca de moarte și ar fi făcut orice, numai să nu scrie versuri pentru eie- vii de școală, — nu pentru că-i disprețuia, ci pentru că dispre- țuia versurile de acest fel, adică versurile formale, fără poezie. Și tocmai pentru că a pus atîta poezie în versurile sale, Horațiu a fost în cursul veacurilor și este și acum unul din cei mai studiați poeți în școală. Poetul, prin versul său, îți deschide doar o ușă : rămîne ca tu singur să pătrunzi, să asculți, să meditezi, să te lămurești, și multe poate vei pricepe, dar unele-ți vor rămîne neînțelese, măcar temporar. Acesta nu-i un motiv de a da înapoi în fața poeziei. în definitiv, orice poliglot știe că într-o limbă poezia este ultima citadelă care rezistă și numai cu greu se lasă cuce- rită. Dar, după ce ai cucerit-o, îți dai seama că merita efortul. De ce toate acestea legate direct de Scîndura cu actinii ? Pentru că în românește cititorului neavizat aceste versuri îi pre- zintă dificultăți din cauza unor elemente exotice, cum le-am numit. Mai ales că e vorba de vizualizare. Or, cine n-a văzut în viața lui, nici măcar în fotografii în culori, anemone de mare, iar despre polipi știe doar că sînt niște excrescențe supărătoare în nas, care stînjenesc respirația, și n-a văzut acvarii mai acă- tării, nici nu a rătăcit pe un țărm de mare, mai greu are să cu- prindă cu imaginația incinta toată a unei poezii sau încăperile și planurile ei pe orizontală și pe verticală. Departe de mine, însă, ideea de a socoti că cititorul trebuie să treacă exact prin ceea ce a trecut poetul — poate fi mai mică, sau poate fi mai mare raza experienței sale, cum însăși raza de acțiune a poe- mului poate atinge circumferințe, într-o arie concentrică, pe care nici poetul, în mod conștient, nu le prevede, ele totuși fiind implicite și detectabile în operă. Nimeni nu-și închipuie că So- iocle, bunăoară, a trecut prin patimile lui Edip sau că Edip tre- buie să fie existat într-adevăr ca fiul lui Laios și al locastei. 139 Nici Sofocle nu putea prevedea, la rîndul său, ce interpretări psihanalitice se vor da tragediilor sale în secolul XX, și totuși aceste interpretări sînt valabile. Dialogul poetului cu contemporanii săi și cu posteritatea, dacă-1 va mai asculta, nu poate fi asemănat cu al institutorului de școală elementară cu elevii săi, cînd predă după programă gramatica sau aritmetica, — nici una creată de el. Poetul se predă pe sine, fie el liric, epic, dramatic sau cum o fi, continu- înd pe alții, desigur, care și ei la timpul lor s-au predat pe ei înșiși. Singurul mijloc de predare, cuvîntul, dacă-i preluat de la poporul său, posesor al unei limbi multiseculare sau multimile- nare, este trecut ca instrument prin propriile ateliere, ca să de- vină unealtă adecvată de lucru pe cîmpul propriei vieți, în pro- priile mine ale sufletului, luate nu ca fapte pur și simplu, ci ca experiențe ce iradiază dincolo de ceea ce își închipuie fiecare despre sine, sau dincoace, dacă se vede pe sine drept buricul pă- mîntului. Căci el se poate considera un centru numai în măsura în care admite metafora lui Pascal despre lume, ca avînd cen- trul în tot locul, și perimetrul nicăieri. Poetul nu are un curs repetabil din an în an, nici lecții care revin, — cursul putîndu-se verifica la sfîrșitul existenței sale dacă a fost și cum a fost, iar lecțiile, unicate prin definiție, putînd fi cel mult variante tehnice sau variații pe aceeași temă. De altfel, poetul, în măsura în care admitem că este un dascăl sui generis, are și niște elevi sui generis, niște egali ai săi ca oameni, care față de el nu au nici o obligație, nu-i vede, în general nici nu-i cunoaște, mulți nici nu s-au născut încă ; el însă are față de ei mari obligații, dacă se respectă pe sine însuși. Iar dacă se respectă, nu înseamnă că se iubește pe sine însuși ca Narcis, privindu-se „în oglinda sa izvorul", fiind sin- gur îndrăgitul, „singur el îndrăgitorul", cum spune Eminescu. îi șade mult mai bine un credo ca acela atît de cunoscut al lui Văcărescu, despărțit, ca naștere, prin trei decade de Holderlin, poetul nostru fiind născut foarte probabil prin 1740. Cu riscul de a aminti prea des numele poetului german, de la a cărui naș- 140 tere s-au împlinit la 20 martie 1970 două isecole, voi aminti și crezul său înfocat, exprimat într-o scrisoare către fratele său : „Iubirea mea este genul uman, se înțelege, nu cel stricat, slugar- nic, inert, cum prea des îl întrlnim în limitele experienței. Dar eu iubesc darurile firești, mari, frumoase chiar și la oamenii stricați. Iubesc generațiile secolelor viitoare. Deoarece aceasta este cea mai adîncă nădejde a inimii mele, credința ce mă ține tare și activ, anume că nepoții noștri vor fi mai buni, iar libertatea trebuie să vină odată și-i va prii mai bine virtuții în sfînta lumină caldă a libertății, decît în zona rece ca gheața a despotismului/ Unora le-o fi părînd cam de modă veche acest fierbinte crez, acum, la aproape o sută optzeci de ani de cînd a fost rostit. O fi ! Dar, cum totdeauna vor fi două feluri de poeți, unii mai mult cu fața spre trecut, alții spre viitor, dar chiar și cei dintîi cu gîndul ca, rușinîndu-se de trecut, prezentul să se arate demn și să lupte pentru un viitor mai bun — poeții viito- rului niciodată nu vor îmbătrîni, căci au băut din fîntîna vie a sufletului uman și au dobîndit tinerețe fără bătrînețe și viață fără moarte în conștiința urmașilor. S-ar putea chiar ca în esență poeții să fie cu două fețe, nu ca ipocriții, care nici nu se mai știe cîte au, ci ca zeul lanus, care din prezent privea spre trecut și spre viitor, ca să poată mai bine rostui lumea. Ori ca acel împărat din poveste care cu un ochi plînge, cu altul rîde, — poetul deplîngîtad ceea ce nu e cum trebuie și bucurîndu-se de ceea ce totuși are să vină : de victoria binelui asupra răului. Altfel, numai ca să cobească sau numai să .alerge după onorarii, cui i-ar mai trebui poeți ? Poe- zia-i menită nu să înjosească, ci să înalțe omul. Dacă n-ar fi așa, ar merita ca spinii să înăbușe drumul poeziei. Și totuși, ca să fiu sincer, n-aș putea afirma că studiul limbajului poetic, cunoștințele multiple din domeniul literaturii, artei, filozofiei, științei, istoriei, lingvisticii, biologiei, experimen- tele de laborator mi-au netezit poteca personală ce trebuia să mă scoată la drumul mare al poeziei. Toate acestea le-am practicat fie ca profesie, fie ca divertisment, fără îndoială însă cu pasiune, 141 ridicînd stavilele și lăsînd pasiunea să se reverse de „dincolo" încoace. La urma urmei, nici n-am scris vreodată măcar o strofă așa cum își pregătește un profesor o lecție de deschidere a unui curs ori cum își aranjează un meșter sculele înainte de a începe lucrul. Ulterior am constatat că știu ceva în materie, dacă în- tr-adevăr știu, și mi-arn descoperit mai ales lipsurile, lăsîndu-le, fără să le mai discut, pe seama criticilor și istoricilor literari. Nici un poet nu scrie pregătindu-și dinainte „iambii suitori, tro- heii, săltărețele daatile“, rimele masculine sau feminine, alitera- țiile, accentul silabic ori tonic, rimele interioare, metaforele și toate celelalte șurubării ce se constată într-o poezie. Asta — pentru că poetul nu este nici potcovar, nici chirurg, nici om de laborator, nici conferențiar universitar, deși în subsidiar poate practica oricare din aceste respectabile ocupațiuni, dacă le-a învățat și are cuvenitul certificat sau diplomă. Poate fi ca Hans Sachs, cizmar și pe deasupra poet! De aceea am rămas ca trăsnit cînd un tînăr poet, nu lipsit de talent și mai ales de inteligență, a scos din buzunar o hirtie, semnată de un scriitor adevărat și considerat maestru al litere- lor române de azi, hîrtie prin care se certifica talentul și cali- tatea de poet a tânărului în cauză. Probabil că azi tânărul, care între timp s-a căpătuit, are hîrtia înrămată la el acasă pe perete, ca bunăoară brevetul într-o tutungerie sau în vreun atelier de croitorie. Timp de vreo cîțiva ani a funcționat la noi, pe lingă Uniunea Scriitorilor, o școală de scriitori, despre care Mihail Sadoveanu spusese, parafrazînd pe Caragiale, că va scoate atîtea ■talente cîte vor fi intrat în ea. N-aș fi avut nimic împotriva acestei școlii, devenită apoi institut, dacă era o instituție de în- vățămînt superior, în toată legea, asigurînd o profesiune .* dar institutul scotea poeți, prozatori, dramaturgi, critici cu „di- plomă“, anual vreo douăzeci-treizeci, dascălii lor, însă, nepose- dînd o astfiel de diplomă. Dar nu de asta e vorba. Cine poate să rîvnească o astfel de „diplomă" ori o poate acorda fără să se rușineze față de sine ? N-am semnat o astfel de fițuică, 142 deși, dragă-Doamne, eram și eu profesor pe acolo, dar nici n-aș fi avut așa mare curaj, deși nici fricos nu sînt din fire. Aș fi considerat o inepție un astfel de act. Am contribuit, însă, la desființarea acelui „institut“ care fabrica scriitori, și, cu ajutorul ministrului de pe atunci al învățămîntului, l-am trecut ca secție a facultății de filologie, unde-i era locul și în care s-a și topit. De atunci au apărut mai mulți și mai buni poeți, dar fără „di- plomă" oficială. A-l hirotoni poet pe careva dintre tineri, poate s-o facă vreun maestru bătrîn, dîndu-i „cvintație" sau „țidulă” la mină, — dar asta mai mult pentru hazul posterității. A-i spune părerea cinstită unui tînăr despre opera sa, a-l ajuta la greu, fie administrativ prin propria autoritate la redacții sau edituri, fie a-l sprijini moral și material, e cu totul altceva : e o datorie sacră. în definitiv, după experiența de o viață îți dai seama de la primele versuri sau după citirea primei pagini, dacă ai de-a face cu un metal nobil sau cu o monetă de cositor sau bronz aurit. Și încă ! de cîte ori nu se lînșală omul, cînd se apucă să facă și pe prorocul. Hotărît, însă, poetul fie cît de „maestru", nu este nici me- seriaș, nici dascăl, oricît „meșteșug", oricîtă meserie ar cunoaște în arta poetică. Dovadă faptul că nu poate produce în serie versuri bune (proaste și corecte, da !), atunci cînd i se năzare sau decide : acum scriu o capodoperă! Zadarnic se așază la masă cu fruntea în pumni și cu pustietatea de coală de hîrtie în față. Nu e ca un leu în Sahara, ci ca o furnică pe un părete, poate nici atît, — cu toată știința lui despre vers de la Homer și pînă dincolo de cel mai „avansat", „spațialist" sau „letrist". Baudelaire scrie undeva că în nu știu cîte lecții, destul de pu- ține, poate învăța pe oricine să scrie poeme ca Iliada sau Odi- seea. Nu e nici o lăudăroșenie în spusa lui. Bravură nu e cîtuși de puțin să faci ca..., ci să faci altfel! Baudelaire însuși nu s-a apucat să scrie nici o epopee după modelele clasice, după clișeu, ci a preferat, cum spunea Victor Hugo despre autorul Florilor Răidui, să adauge o nouă coardă lirei universale, care în cursul veacurilor, la nu știu ce intervale de timp (nu știe ni- 143 meni !), trece de Ia poeți mari tot la poeți mari. Forța poetului, o spun cu riscul de a fi suspectat pe nedrept de misticism, este de natură demiurgică, luînd acest cuvînt în îndoitul său sens : demiurg, om care lucrează pentru popor, și demiurg, om care nu produce pur și simplu, ci creează. Dar acest lucru nu-1 poate oricine, chiar dacă se dă de trei ori peste cap ca-n basme, ca să devină altceva decît e. E ceva și mai greu decît i-ar fi broaștei să devină bou. Iar demiurg poți fi în foarte multe do- menii ale omenescului. La mine în sat, pe cînd încă nu erau ve- terinari, cu alți ochi era privit omul care știa să „trudească“ cu animalele bolnave sau o „babă“ care lecuia băbește oame- nii, decît erau priviți sătenii de rînd. Erau considerați ca avînd ceva deosebit, chiar dacă nu ceva sacru, în orice caz nu în sen- sul bisericesc al cuvîntului. Firește, calitatea „demiurgică" își avea valabilitatea în timpul executării gesturilor specifice unei îndreptări a răului, de altfel întemeiate pe o străveche empirie ; după aceea însă omul era considerat om ca toți oamenii. Hai să zicem că, în momentele excepționale, ieșite din comun, oa- menii cu „har" sînt „posedați". Orice om excepțional este însă posedat. îndreptarea legiei (1652) la Glava CGCLXVIII spune : „Judecătorul se mai îndeamnă să mai micșoreze certarea celui vinovat, pentru iscusirea și destoinicia lui, cum s-ar zice : de vreme ce neștine va ști un meșteșug ca acela frumos și scump, și atît să-1 știe de bine și să nu se afle altul asemenea lui : atunce acela de va face vreo greșeală mai puțin se va certa..." Chiar și în caz de omor Pravila arată înțelegere pentru acești oameni și poate de aceea or fi închis un ochi și judecătorii lui Fran$ois Viilon, de nu l-au mai spînzurat, ci s-au mulțumit să-1 surghiunească dincolo de zidurile Parisului, batăr că era fur și tîlhar. Numai în cele douăsprezece Table de aramă ale vechii Rome se prevedea moartea pentru poeți, în caz că ar fi defăi- mat pe cei mari și puternici ; iar un împărat al Chinei a cerut extirparea dor pe tot cuprinsul împărăției Ceriului, Platon mul- țumindu-se a nu-i răbda ca cetățeni în „Republica" sa. 144 Totuși, în general, la toate popoarele vechi, gintea poeți- lor s-a bucurat de stimă, ca niște oameni ce nu se întîlnesc pe toate drumurile ; chiar la romani un vates era un fel de pro- fet care cîntă, un prezicător, deci, al viitorului. Pentru această calitate însă nu cred că e nevoie de alt „demon" decît acela care cîrmuiește, guvernează (kybernaon = a pilota, de aici kyberne- tica) treburile atît de complicate ale materiei și ale universului, după legi de loc arbitrare, ci în ultimă instanță fizice. Dar acest ..demon" nu face în fiecare zi salturi calitative, căci atunci unde am ajunge ? Poetul totuși realizează un astfel de salt calitativ, în orice caz în momentele sale inspirate. Iată de ce cred că poetul se aseamănă unei păsări migra- toare sau unui comandant de oști. Dm punct de vedere logic, această împerechere de imagini poate părea tot așa de ciudată ca orice combinații și metafore poetice, supuse altor legi decît lucrurile din realitatea obiec- tivă. Dar numai așa pare. Asemănarea e uimitoare. Un coman- dant știe foarte multă strategie și tactică militară, pe lîngă geo- grafie, topografie și alte materii necesare unui conducător de oști. Poate fi și un excelent profesor la o academie militară. Dar geniul său militar nu se manifestă decît pe cîmpul de luptă, unde cotidianul vieții este abolit și ți se prezintă la fiecare pas neprevăzutul, cerîndu-ți-se să-1 dobori ca obstacol și să ieși din bătălie victorios. Cîmpul de luptă nu-i laborator de chimie, unde faci lucrări cu studenții sau cercetări proprii. De felul cum știi combina rapid elementele, intuind situația globală, înțelegînd-o deci instantaneu, chiar dacă te-ai pregătit cu mult înainte, și de felul cum ai luat decizia și reușești să-i dai suplețea necesară în desfășurare, dejucind planurile dușmanului, depinde totul. Așa au apărut Hanibali, Alexandri, Cesari, Napoleoni sau chiar mai puțin lăudatul Cortez, care a distrus imperiul Aztecilor și Mexicul, rămînînd ca valoare militară mult sub un Attila sau un Gingis-Han. Nu e cazul, dar ar fi ușor de dovedit în ce con- sta, pe cîmpul de luptă, talentul și genialitatea acestor generali. IC — Scrieri, voî. I. — c. 2019 145 care nu în mod obligatoriu au avut fiecare cunoștințe militare, corespunzătoare epocii, peste nivelul contemporanilor. Dacă ar fi vorba numai de niște eroi scoși de întîmplare la suprafață și eternizați de istorie, atunci cuvîntul de genialitate n-ar avea cum să li se aplice. Erou poți deveni și fără să fii un consumat cunoscător în treburile războiului, și fără nici un pic de geniu militar. Cîștigarea unui război este în primul rînd opera gene- ralilor care știu să-și conducă armatele, pot decide soarta popoa- relor pe secole înainte, întocmai cum determină invențiile și des- coperirile mari progresul științific, — acestea însă nu atît de ful- gurant și de spectaculos. Generalul trebuie să decidă hic et nune. Și acum pasărea migratoare, să zicem rînduneaua, cu ple- cările ei toamna din țările noastre către sud. Fac abstracție de cît instinct și de cîte cunoștințe sînt necesare pentru a străbate drumul de la noi pînă în Africa. în orice caz, intră în func- țiune și unul și celelalte : capacitate de zbor, aeronavigație după soare și după stele, orientare după semne geografice teres- tre, maritime etc. — un bagaj de informații păstrat ca în ladă pînă în ziua cea mare. Desigur se fac manevre de zbor, mai ales pentru tînără generație. Dar vine o zi, cînd totul e gata, sem- nele climatice, împuținarea hranei o spun clar — și păsările, ca la comandă, își iau zborul pe lungul drum al văzduhului. Presiunea hormonală dinăuntru, datele meteorologice din afară pun totul în stare de funcțiune și animalul face ceea ce tre- buie ca să ajungă la obiectiv. E desigur numai analogică asemănarea dintre un coman- dant de oști și o migrație de păsări. Victoriile nu-s două la fel, fiecare cere noi soluții, pe cînd migrațiile păsărilor se repetă cu foarte mici deosebiri, de milioane de ani. Ceea ce le apropie este presiunea momentului, în primul caz din interior ca mobi- luri conștiente, în al doilea, ca impulsuri instinctive. Poetul ocupă o poziție intermediară, dar tot analogic. Poe- tul, cînd simte nevoia să scrie, cînd o simte într-adevăr și n-are 146 astîmpăr, e singur ca Dumnezeu înainte de facerea lumii, fără oști cerești sau pămîntești, fără tovarășii de stol și de ducă. Are numai arsenalul său poetic, pe care-1 întrebuințează cînd și cum poate, dar nu știința sa în această materie îl pune în miș- care, ci pasiunea, frămîntările sale interne, cauzele externe care nu-1 lasă în pace, necesitatea simțită de a se angaja pe un drum, într-o bătălie, într-o aventură a spiritului, setea de parti- cipare activă aici și acum, acestea toate și multe alte imbolduri mai adînci constituie resorturile și motorul creației sale. Căci creația poetică nu presupune numai iscusință și pricepere, ci și combustiune la temperaturi înalte, la care cuvîntului îi cresc din- tr-o dată aripi și el se ridică deasupra geografiei cotidianului, planînd ca un albatros peste genuni. O combustiune, cît de in- tensă, cînd n-are aparatul prin care de la năzuință să treacă la întruchipare, poate da naștere la o realizare artistică mediocră. Cel mai înzestrat arsenal poetic, cu cele mai moderne mijloace de expresie, studiate pe toate fețele, fără combustiune nu dă nimic, decît o grămadă de piese strălucitoare adunate ca trofee dintr-o înfrîngere de către duhul antipoeziei victorios. Am spus că opera literară ca valoare artistică poate fi jude- cată și înțeleasă și fără a-i cunoaște antecedentele faptice, justi- ficînd astfel de ce nu fac confesiuni personale, — criticul și estetul descurcîndu-se fără ele, iai' pe cititor putîndu-1 interesa cel mult din curiozitate. Aceasta e adevărat. Dar geneza unui poem nu poate fi înțeleasă ca apariție fără suportul său real, care în cazul unui nepoet ar fi dat cu totul altceva. De aceea studiul unei opere fără baza ei social-psihologică reală e o rupere din context, o analiză fenomenologică simplificatoare, prin pu- nere în paranteze a părții din tot, — ca și cum un botanist ar rupe o floare de la o plantă și restul nu l-ar interesa. Eu nu zic că e inaplicabil un astfel de punct de vedere și nu poate da re- zultate interesante, dar nu e științific și adumbrește o zonă sem- nificativă a operei, lăsînd-o să pară un fenomen abrupt, nedia- lectic, ca un meteorit căzut de nu se știe unde. 147 Am rostit mai sus cuvîntul pasiune. Nu vreau să revin asu- pra intenției mele de a nu face mărturisiri, învîrtind bisturiul în propria carne (au făcut-o alții destul !), dar întrucît mă pri- vește, după ce odată, cam de la nouăsprezece ani, am pus picio- rul pe drumul poeziei, nu-mi închipui că aș mai fi scris, după Cîntecul despre ciocîrlie, dacă n-aș fi avut o tinerețe zbuciumată, plină de patimi, poate chiar turbulentă, frămîntată de idei, ne- supusă, strigînd după libertate, în timp ce Eros mă lega cu lan- țuri de mfiini și de picioare ; dar mai presus de orice, anga- jîndu-mă într-o luptă, unde eram doar un val într-un ocean : comunismul. Zile de izolare în cameră, în care-ți vine să muști de desperare pereții, nopți de alcool, discuții filozofice in- terminabile, prietenii cum numai în tinerețe se fac, bucuria se- cretă de a-ți risca viața, nopțile nedormite în așteptarea de-a fi arestat — toate acestea nu-s adieri de vînt pe un lac limpede cu nuferi și trestii. Iar mai tîrziu lucrurile au rămas cam tot așa : poate resemnarea-i mai mare, ori înțelepciunea, crescute din con- vingerea că, indiferent de-o mai apuci sau nu, victoria finală e, orice s-ar zice, cîștigată, indiferent că vechile prietenii s-au spulberat, că dușmăniile au sporit. Aproape tot ceea ce am scris este o autobiografie mascată, un cîmp de luptă năpădit de vegetație, de flori, deasupra căruia cîntă ciocîrlii. Am să mai dau un exemplu. Am amintit că în ajunul răz- boiului mi s-a interzis orice apariție în presă. Era la Sibiu, în 1940, după Dictatul de la Viena. Cînd mi s-a adus la cunoștință acest lucru, atribuindu-i-se această hotărîre lui Nichifor Crainic personal (ceea ce n-am crezut nici atunci, nici mai tîrziu), care era ministrul Informațiilor, am răspuns prompt prin versurile £ slobod să mai cînt ? : Am coborit din munți și bolovani, Legendele lui Horia-mi curg în sînge, în doina mea Ardealul plînge Și cer dreptate două mii de ani 148 Eu sînt trimisul timpurilor noi, Ieșit din rînd cu cei ce scurmă glia, Și totuși vin întrebător la voi: E slobod să mai cint in România ? Ar trebui să-mi bag un sămădău Ca numărul dușmanilor să-mi țină. Ai! Ce-am să-i calc odată crunt în tină, Necruțător, fără păreri de rău. Puțin îmi pasă că mă blăstămați Și m-alungați cu pietre ca pe cine ; Destinul meu a fost și va rămîne Să-mi port revolta mîndră sub Carpați. Striviți-mă cu roata-n Bălgărad, Fluierul lancului mi-l puneți în gură, Prin țărmul vostru-nțelenit de ură 7ot am să-mi tai cu cîntecele vad! Erau la putere Ion Antonescu și Horia Sima, țara era îm- pinsă să se prăvălească în fascism și în război. Dar noi, comu- niștii, nu pierdeam nădejdea, deși de la Cluj soarta ne azvîrlise pe unii la Sibiu, pe alții la Timișoara, la Brașov, la București, iar mulți din Transilvania de nord au rămas în zona cedată. Versurile mele n-au putut apărea la Sibiu. Peste cîtva timp au apărut pe-o ultimă pagină de revistă la București. Apoi, altele antirăzboinice. N-a fost chiar așa de simplu : Drumuri, Melița, Secere, Sub Casiopeia, La mine-n sînge, Destin... Dar poate voi face special „biografia“ unora din poeme, în altă ordine de idei, altundeva. 149 Vreau numai să spun că poezia este un răspuns prompt, are sursa ei reală, stratul pasional din care răsare și momentul stringent, — chiar dacă apoi se poate lucra asupra ei (și nu e rău să se facă !) ani de zile. Căci totdeauna se poate găsi un cuvînt mai potrivit, o soluție mai bună. Munca de exercițiu zilnic e altceva : aceasta se face pen- tru a nu pierde obiceiul de a gîndi în limbaj poetic, așa cum își exersează violonistul mîna, cum își instruiește comandantul ostașii. Dar pasiunea, putem să-i spunem și dorință, ideal, vis, e solul pe care crește poezia. Oare e bine să biciuiești pasiunea ca pe un cal, ca să fie mai sprintenă, mai aprigă ? Iată una din problemele delicate ale poeziei. Viața ne ține ea însăși sub gîrbaciul ei, împletit adeseori din șerpi. Realitatea nu o dată te ia în primire cu ochi de Meduză. Apoi poetul însuși nu este un ghem de pa- siuni ce se zbat să se descîlcească și s-o ia razna ? Dar nu de asta e vorba, sînt alte biciuri : alcoolul, stupefiantele... E greu să te pronunți. Cel mult, în ceea ce mă privește, aș putea spune că alcoolul dizolvă poezia, lăsînd cuvîntul să se lăbărțeze și dîndu-ți iluzia inspirației. Dar sînt poeți pentru care sticla cu alcool e ca ugerul vacii pentru vițel. Scriitorul american Fitz- gerald se prezenta : „Fitzgerald, alcoolic". Ady, Thomas Dylan erau băutori, ca și Faulkner. E. A. Poe la timpul său a fost și opioman, Georg Trakl de asemenea, Esenin bea, cum se zice, pînă vedea luna-n baltă. Li Tai-pe, după legendă, ori poate mai curînd după o anecdotă, așa a și murit : s-a aplecat din luntre după lună în rîu, a căzut și s-a înecat. Generația lui Verlaine își fierbea versurile în absint. Petofi slăvea vinul și chefurile (modă !), dar era un mediocru băutor și a lăsat o operă uriașă, pentru un poet ce moare în luptă la douăzeci și șase de ani. în sfîrșit, lista poate fi lungită cu nume de toate naționalitățile, inclusiv cîțiva români total alcoolizați, dar în paralelă se poate face o altă listă, cu poeți și scriitori moderați, să zicem Virgiliu, Goethe, S-chiller, Hugo, Arghezi, — listă cel 150 puțin Ia fel de lungă și cu tot atîtea capete glorioase, din anti- chitate pînă în zilele noastre. Marele poet român Bacovia afirma că există două feluri de poeți : poeți de vin și poeți de apă chioară, poezia acestora din urmă fiind apă chioară. în lumea aceasta sînt așa de mulți oameni care beau alcool ori se droghează și, în afară de a-și dăuna sănătății, nu produc nimic de seamă, și încă mai mulți din categoria celor care nu sînt nici băutori, nici toxicomani de altă natură, și iarăși nu produc nimic de soi, dar măcar nu-și ruinează sănătatea, — încît problema consumului de alcool și stupefiante peste limită de către poeți, sau nonconsumul în avantajul creației, rămîne fără răspuns, deocamdată. în orice caz, nu poți osîndi pe nimeni fără a ști cu mai multă precizie care-i adevărul în cazul său. Și fiecare om este un caz, iar poetul îndeosebi, ca și toți descoperitorii, inventa- torii, artiștii și marii maeștrii, din toate domeniile producției și creației. De altfel e dreptul fiecărui om de a nu fi osîndit, la propriu sau la figurat, fără un temeinic studiu al situației sale, al conștiinței sale. Un ideal demn de urmărit și de reali- zat în orice societate umană. Am spus-o de mai multe ori, vorbind despre poezie, și am reafirmat-o și de astă dată, că suprema recompensă adevă- rată, departe de orice recunoaștere și de orice apreciere bună sau rea, și-o capătă poetul prin însuși actul de creație. Nu cred că am scos de ajuns în evidență caracterul real al acestei „recompense" intime, nici că i-am accentuat importanța, sem- nificația și urmările, atît pentru cel ce scrie, cît și pentru scris. Problema e : poezia ca mijloc și ca scop. E cunoscut jocul dia- lectic dintre mijloc și scop, în sensul de tendință a mijlocului de a deveni scop, fenomenul fiind reversibil, după condițiile structurale ale integrării sale. Orice act poetic este un fenomen de cotitură, de ocolire sau înlăturare a unui obstacol, a unui nu de care se izbește eul în setea sa de libertate. Deci este înfrîingerea unei frustrații. Cuvîntul înfrîngere conține în sine ideea de violentare a unei situații, de aici caracterul oarecum 151 „agresiv44 al afectivității ce declanșează actul poetic, „agresivi- tate44 (gradior, de la gradus = pas, înseamnă a merge, a îna- inta, iar agredior, agressus suni — a ataca, a întreprinde) pre- zentă ca în orice problemă de învățare sau de inteligență. Cu cît sînt mai sigure frînele care funcționează în astfel de cazuri, cu atît este mai garantată canalizarea energiei psihice declanșate pentru a se evita sau înlătura piedica ivită, în vederea atin- gerii obiectivului. între doi termeni cunoscuți există o necu- noscută care nu îngăduie legătura — se cere punerea-n ecuație și determinarea necunoscutei. între două țărmuri cu apă adîncă, de netrecut, se cere o punte ori un vad. Chestiunea e, pînă la urmă, de a te elibera dintr-o strînsoare, indiferent de ce na- tură, deci de cîștigarea libertății. Pentru poet, aceasta înseamnă o primă etapă, cînd poezia este mijloc de eliberare. în loc de refulare, se produce o ieșire foarte onorabilă din impas, prin sublimare artistică. Să zicem că nu ne interesează cum a ajuns el la mijloacele necesare întruchipării operei sale, indubitabil, însă, trebuie să le aibă, trebuie să dispună de limbajul poetic, caz particular al limbii pe care poetul este stăpîn, lui revenin- du-i de fapt sarcina de a turna „în formă nouă limba veche și-nțeleaptă44, cum zice Eminescu. Rezolvarea oricărei pro- bleme aduce satisfacția restabilirii unui echilibru în locul de- zechilibrului ce l-a precedat. „Forma nouă44 în care a fost tur- nată „limba veche și-nțeleaptă44 este tocmai echilibrul resta- bilit, harmonia recondita. într-o fază incipientă, poezia poate rămînea o chestiune personală, la modul minor de dialog între doi sau cu sine însuși (monologul e tot un dialog !), un dialog fără consecințe, decît de ordin familiar, poate nici atît, sau de grup, la masa lui Eros Domesticus ori la un festin undeva pe la poala unui Olimp improvizat. Dar poetul „posedat44 nu se astîmpără, mai ales că instrumental devine tot mai expert în plasarea cuvîntului la locul potrivit, iar conflictele, pînă tîrziu în viață, sporesc în progresie geometrică față de mijloacele de ex- presie, care se mențin în progresie aritmetică. Urmează a doua etapă, cînd poezia capătă o finalitate cultural-socială : 152 poetul se aruncă în valurile faimei, la voia norocului. Aicea chiar că se pune problema : „Dintre sute de catarge../4. Cine a trecut o dată sau de mai multe ori cu flota prin Scylla și Ca- ribda redacțiilor și editurilor și a dat cu fruntea de furcile cau- dine ale criticii, acela nu se mai teme de furtunii. Iar după aceasta se întîmplă o trifurcație : unii poeți pur- ced la practicarea alchimiei de-a face cu orice preț din aurul poeziei bancnote de hîrtie ; alții-și fac un suprem scop, o fina- litate a destinului lor din poezie ; iar alții, nu totdeauna cei fără talent, ridică un altar lui Apollo, cu firidă pentru bani și încuie- toare în soclul de marmoră. Totul se iartă, dacă actul însuși de creație în momentul său sacramental a devenit un scop : poezia pentru poezie. Iar dacă cel care a zămislit-o este un adevărat demiurg, ea va ajunge la aceia pentru care lucrează demiurgul : poporul. Deci, suprema țintă a poeziei nu poate fi decît însăși poezia, poetul putînd fi sigur că, dacă-i autentică, ea va ajunge acolo unde-i este locul și-și are din strătimpuri vatra și rădăci- nile : în inima oamenilor, cărora le este implicit menită. Cînd un poet, admițînd că are destul talent ori geniu, și-a atins maturitatea în cunoașterea limbajului poetic, s-a ridicat la acea treaptă de pe care vede poezia ca suprem scop al exis- tenței, iar actul creator ca gest închinat celor mai înalte valori spre care tinde, atunci putem spune nu că se găsește pe drumul poe- ziei, ci pe culmea ei, culme ce și-a ridicat-o singur, nu din pă- mînt și piatră, ci din versuri, iar în miezul ei bate inima lui. Și. din fericire, fiecare poet poate să stea numai pe propria sa culme. Poetul nu-i cioară care poate sta cocoțată pe capul ori- cărei statui. Că poezia pentru ceilalți semeni ai săi va fi un mijloc de instruire și delectare, cum cere Horațiu în arta sa poetică, deci un mijloc, cum e și firesc, este o altă problemă. Bucuria poetu- lui rămîne aceea de a face poezii, nu de a le vedea tipărite. Tipărirea e o satisfacție derivată din extazul creației. De aceea le și scrie fără să-i pese dacă vor ieși sau nu la lumină — pînă la urmă tot vor ieși ! El e ca un matematician : nu rezolvă relații 153 între numere, linii, suprafețe și volume doar cu gîndul de-a sluji anumitor țeluri imediate de natură practică, ci pentru a trece mult dincolo de nevoile zilei și a cunoaște adevăruri matematice care poate mult mai tîrziu, după moartea sa, vor fi căutate ca mijloc de calcul pentru necesități virtuale, materiale sau spiri- tuale ale omului. Există, însă, o primejdie, cînd a fost atinsă această poziție culminantă în poezie : desprinderea totală de realitatea obiec- tivă, izvor al versurilor devenind atunci nu poezia ce vibrează în om înainte de a se fi întruchipat în cuvinte și strigă după cu- vinte, ci înseși cuvintele. Pare riscată această afirmație astăzi, cînd mulți poeți încearcă să obțină flacăra poeziei izbind cuvin- tele unele de altele. Nu contest anumite efecte pozitive obținute pe această cale. Că vrem sau că nu vrem, poezia se exprimă prin cuvinte, iar cuvintele în sine n-au de-a face cu realitățile, lu- crurile, ideile, sentimentele pe care le reprezintă, nici măcar (nici pe departe nu !) atît cît are cercul culorilor cu lungimile de undă, să zicem între 400 și 800 de milimicroni, cum e cazul pentru ochiul omului, cu culorile roșu, galben, verde, albastru, violet și fantomatica culoare purpurie, fără echivalent în lun- gimi de undă. Cuvintele își au universul lor, altul în fiecare limbă, autonom față de om și „capabil“ să-și continue exis- tența chiar și cînd limba respectivă e de mult declarată „moartă“, din lipsă de supraviețuitori pe care să-i mai țină uniți ca în- tr-o plasă. Dacă luăm de exemplu cuvîntul soc, care derivă de la latinescul sabucus ori sambucus și dă în italiană sambuco, în spaniolă sauco, îl găsim în franceză sureau, în engleză elder, în germană holunder, în rusă buzinâ și în ungară bodza (ca să-1 cităm numai în cîteva limbi), ce constatăm ? Că nici măcar atunci cînd au etimologic același cuvînt drept strămoș, existînd doar asemănare în structura fonetică, muzical deosebirile sînt substanțiale (chit că semantic se menține identitatea). Acest fapt singur poate fi decisiv pentru acceptarea sau neacceptarea în poezie. Arbustul în cauză, cunoscut de toată lumea, are o floare 154 cu un parfum pregnant, analog cu al orhideelor, copiii-și fac din ramurile lui pușcoci și fluiere, — totuși în poezia română cuvîntul n-a făcut cine știe ce carieră, afară de versurile popu- lare : Fluier aș ele soc Mult zice cu foc. Holunder sau Hollunder în poezia germană, îndeosebi prin Trakl, a fost mai norocos, și datorită nu numai poetului, care cînd pune „gheara sa de leu“ pe un cuvînt (vezi Bacovia — plumb — violet — gri — galben ; sau Eminescu — dulce !) și l-a însușit, ci datorită însăși muzicalității verbale, uneori trans- ponibilă dintr-o limbă în alta aproape identic. Și, totuși, așa de rar ! Oricare din corespondențele perfect echivalente pentru soc, menționate, trezesc aproximativ în mintea celor ce le aud aceeași reprezentare, cu condiția ca să-i fie cunoscute cuvîntul sau limba, ceea ce nu e cazul la lungimile de undă din registrul razelor vizibile : văzut spectroscopie, galbenul, care în cercul culorilor la om vine după roșu, va fi văzut galben de englez, francez, ungur, italian, spaniol, german sau rus, indiferent de faptul că întrebat ce-a văzut fiecare din aceștia va rosti cîte un cuvînt cu totul deosebit, respectiv : yellow, jaune, șarga, giallo, amarillo, gelb sau joltîi. Ce să mai zicem de celelalte aspecte ale limbilor, morfologice sau sintactice, și imposibilitatea unei depline echivalări noționale și semantice la unele și aceleași cuvinte, atît de încărcate cu nuanțe, cu elemente istorico-so- ciale ! Dată fiind autonomia limbii (relativă, desigur) în raport cu realitatea obiectivă pe care o poate reprezenta, fără să fie ea însăși această realitate, precum și faptul că în structura și legitatea ei limba ca fenomen dat poate fi obiect de studiu, chiar dacă, fără a o uita, punem în paranteze realitatea obiec- tivă a lumii fizice sau biofizice, — se ridică problema în ce măsură poetul își poate îngădui o disjuncție, în actul său de creație artistică, între obiect și expresia sa verbală, iar întreaga sa muncă să se concentreze exclusiv asupra cuvîntului. 155 Să procedăm prin reducerea la absurd. Să presupunem, deci, că un poet român, printr-un proces de totală amnezie, într-o noapte a uitat limba sa maternă, în schimb se pomenește cu desăvîrșire stăpîn pe graiul total diferit al unei seminții agatirse ori cimeriene, care s-o fi perindat cîndva pe meleagu- rile noastre și că nu și-a pierdut darul de a face versuri, care ar consta, să zicem, tot din rime, ritmuri, versuri libere sau nu, metafore etc. și în limba resuscitată. Lăsăm, însă, la o parte relațiile de comunicare dificil de stabilit între poetul „neoaga- tirs* și semenii săi. Pînă la urmă, pentru strictul necesar, dacă nu și-a schimbat întregul fel de comportare, comunicarea se poate rezolva prin gesturi și prin expresia feței, cam aceleași la toate popoarele. Dar să presupunem că scrie poezii, și aceasta tot într-o perfectă agatirsă, dar cu litere latine. Nu mă îndoiesc prea tare că, dacă nu s-ar ști categoric că e vorba de altă limbă decît româna, versurile s-ar publica de către vreun redac- tor în revista sa ca un experiment sau ca o inovație cu totul originală. Dar dacă ar fi vorba de limba turcă sau tadjică, și i s-ar spune acest lucru, redactorul ar ezita și ar cere cel puțin o juxtă în românește. Ar fi, totuși, poezie ceea ce ar prezenta spre publicare poe- tul nostru neoagatirs ? De ce nu, dacă ar fi cu talent scrisă ! Cine poate verifica acest lucru, asta-i o nouă problemă. Dar de ce să nu se publice o poezie în limba agatirsă, mai ales dacă nu se știe că e vorba de o limbă moartă și inexistentă, iar ver- surile sună foarte „frumos* sau foarte curios ! Am putea trăi sub fascinația cuvîntului, redevenit „sălbatic*, deci nesimțindu-i articularea în frază (această stare civilizatorie a cuvîntului !\ Căci un cuvînt într-o limbă moartă pentru care nu ai cheia și la care nu ai nici un acces decît acela pe care-1 are cîinele sau capra la cuvîntul omenesc — un complex perceptiv fonic — este un cuvînt lăsat la vatră din matricea culturii, întors deci (problematic !) la starea lui naturală. Cuvîntul TRANSATLANTIC, de exemplu — spune un poet occidental — evocă stînci și mări, vîrfuri și prăpăstii, nici 156 luna nu e mai bogată în cratere, în văi seci, în ritmuri, în fru- museți. Cuvintele „fascinează*. Mai departe, spune poetul, „fie- care cuvînt e o pictură albastră*, „timpul cărților pare a fi tre- cut* și „pînă și cuvîotul «boală» strălucește ca soarele*. Există, după aceeași teorie, „poeme de rostit*, cum e acest final din Zoo : rămîne gaura rămîne rotundul rămîne dunga nu rămîne nimic sau „poeme de văzut*, ca, de exemplu, pe o foaie albă. Simfonia albă : STRIGĂT ARBORE ALB Trebuie să fac o mărturisire : nu sînt mai inițiat în această poezie decît în limba agatirsă și totuși cele două mostre le-am tradus, fără să întîmpin dificultăți, din franțuzește. Jur că sînt la fel de frumoase în ambele limbi și cred că la fel ar fi și în agatirsă. Cred, însă, că necesită mult talent, dacă nu chiar geniu, nu ca să le traduci, ci ca să le scrii și, poate, ca să le înțelegi, dacă simți nevoia. Ar fi și un avantaj o astfel de poezie, căci te scutește de bibliotecă, — îți ajunge un dicționar oarecare. De exemplu, deschizi dicționarul etimologic latin al lui Breal și dai peste cuvîntul scabies, Dacă ești în dispoziție poetică, se luminează cuvîntul, dispar toate dimprejur și rămîi în extaz, citind sau privind înmărmurit : SCABIES Ce mai delectare, ce lumini paradiziace ! O poezie non plus idtra ! Apoi dintr-o dată simți, ca într-o explozie în lanț, cum dintr-un poem naște altul, lumină din lumină ; în timp ce in- stinctiv te scarpini : „rîie“, „imîncărime*, iar cine-i mai subțire e brusc hipnotizat, ca astronomul de apariția unei supernove, de cuvîntul 157 ALERGIE Nu, atîta poezie nu oricui i-e dat să guste ! Nu-i oricine pre- gătit pentru ea. Mai cu seamă dacă n-a fost dezintoxicat de poezia clasică. Iar dacă el însuși e un inovator în poezie poate, de-al dracului sau împins de geniu, să scrie toate aceste cuvinte, nu cu litere latine, ci cu cirilice, ca să dea de lucru criticilor și istoricilor literari, că de ce așa și nu altfel, iar colegii invi- dioși să se îmbolnăvească de gălbenare acută. Dar astfel de poezie maximală nu se poate obține decît prin smulgerea totală a cuvintelor din realitate, care se ține de ele ca scaiul de oaie, cu toate semnificațiile ei multiple cu care a poluat apa neîncepută și vie a cuvîntului primordial, neîntinat de sens. Poezia aceasta este considerată chiar de către inițiatorii ei ca un fel de „ detergent“ (cuvîntu-mi aparține, însă) prin care cititorii, declamînd-o sau imprimîndu-și-o pe magnetofon, ..se spală de sine“. încet-încet apare, în fiecare din ei, Eul, prin- cipiul activ al creației. Așa o fi ! Omul are, însă, o boală, probabil veche și fără leac : de a căuta un sens chiar și acolo unde nu există. Pînă și copiii sufăr de acest rău. Cuvîntul trebuie să spună ceva, fie și o absurditate, iar cînd se rostesc cuvinte neînțelese în jocuri, venite din cine știe ce limbă sau fund de istorie, ele au cel puțin sensul și rostul de a declanșa o acțiune și exact pe aceea una, nicidecum alta. Iar unde nu dai nicicum de sens, forțezi limba și împingi cuvîntul pe un făgaș cunoscut. La școala pri- mară, puțin înainte sau chiar la începutul primului război mon- dial, cînd știam de-a rostul toate rugăciunile și tabla înmulțirii spuse de toți în cor, din toate clasele de-o dată, înainte de lecții, totuși nu ne lămurisem în multe probleme de limbă, iar pe învățător ne sfiam să-1 întrebăm, propriu-zis ne temeam să nu iasă cu urecheală sau bătaie cu linia peste palma întinsă ; înțelegeam foarte bine că, la semnul crucii, tatăl își are locul, de drept, pe frunte, fiul pe umărul drept, — dar de-aici lucru- rile se încurcau, căci venea „sfîntul duc“ (= duc, de la a duce) 158 care se termina pe buric cu „amin". Ni se părea că trebuie dus sfîntul pînă la buric, unde era locul lui amin, dar nu prea eram dumiriți. Las’ că la „credeu" nu înțelegeam cum și de ce Dumnezeu e și tată și fiu și „duhul sfînt" (aici se punea sub- stantivul înainte și articulat, deci era clar ce vrea să zică), îm- preună, adică în trei fețe, ca pila, așa cum o știam noi. Mare bucluc era la vecernie, sîmbăta, la biserică, unde trebuia să cîntăm iarăși toți : „Domnul s-au împărățit...“ Domnul s-au îm- părțit, credeam, căci împărățit n-avea sens pentru noi. Dar ce să-i faci ? la biserică, unde multe cuvinte se tărăgănau, mergea și „s-au împărțit". Ce urma era mai greu : „...și-ntru frumusețe s-au îmbrăcat". Aici „frumusețe", după mintea noastră proastă, trebuia să fie frunze, și așa rosteam. Dar dacă ne-am fi mul- țumit cu atît ? Aș ! Noi urlam cît ne ținea gura, de la mic Ia mare (cei mari erau vinovați de-această „înfrumusețare" !) : „...Și-ntru frunze de nuc s-au îm-bră-cat !". Zadarnică stră- dania învățătorului să ne dezvețe, zadarnică mustrarea popii, — noi o țineam una și bună ! Parcă-1 vedeam pe „Domnul" (nu prea știam cine-i acest domn) „întru frunze de nuc", despre care noi știam că bătrînii le pun în cadă, ca să facă „baie de reumă". După războiul prim, cînd am început să învățăm și noi românește ca „Ia răgat", făceam alte pocinoage, la care parti- cipam de-acum regulat ca elev, nu ca grec-ortodox, venit de la „Jidovoaica" numai la orele de religie și la (biserică. Cînte- cele-mi plăceau grozav, ca la toți de altfel. Le învățam paralel cu bruma de geometrie ce se preda atunci. Dar de bine de rău știam ce-i raza cercului, triunghiul, pătratul, rombul, trapezul... „Trapezul" suna grozav și ne plăcea ! Cînd am învățat apoi La arme de St. O. losif și cînd ajungeam la faimosul vers : „Cînd patria ne cheamă sub drapel", toți, „uniți în cuget și-n simțiri", izbucneam: „Cînd patria ne cheamă sub trapez!". Căci cuvîntul drapel încă nu ni-1 explicase „domnu învățător". Și parcă după ce ni l-a explicat am spus altfel ? Ne plăcea 159 nouă „sub trapez". Vedeam imaginea lui desenată pe tablă cu creta, în gînd, și, măcar eu unul, nu-mi puteam da seama cum stăm noi sub trapez, dar mi-1 închipuiam oarecum planînd ori- zontal deasupra noastră ca un aeroplan. Mare dandana era și cu Imnul Regal, cînd ajungeam la so- lemnul „O, Doamne sfinte..." după care urmează ca o apoteoză : Susține cu-a ta mină Coroana, coroana romââână ! Limba noastră e foarte bogată în diftongi, ba și în triftongi, dacă nu și cvadriftongi. O limbă vocalică. Dar nu oricum și ori- cînd ! „Cu-a ta mînă“, de exemplu, refuza în dialectul nostru să se diftongheze normal și făcea „co-a...“ încît ieșea „coata”, ceea ce nu însemna nimic pentru mintea noastră. Era mai firesc să spunem „coada", măcar știam ce înseamnă. Iar aceasta cerea înainte de „mînă“ un simplu ,,-n", abia audibil. Astfel totul ieșea perfect : Sus ține coada-n mină Coroana, coroana română ! Că de ce o ținea așa de sus coada aceea, nu era treaba noastră, — fapt e că, așa, o vedeam, ca pe un fel de himeră ținîndu-și coada în mînă, sau ca pe o cucoană ridicîndu-și la spate rochia prea lungă. Cu greu ne-am dezvățat de aceste viziuni ireverențioase la adresa stemei regale, dar zău ! nu erau cu răutate. Vreau numai să spun că e greu din capul locului să folosești cuvinte omenești fără să le cauți un tîlc, atunci cînd el nu e vădit, iar atunci cînd nu-1 au, ori nu vor să și-1 arate, le împrumuți tu unul, înlăturîndu-le „falsa" îmbrăcăminte și dîndu-le una „pe-nțeles“. E greu să sterilizezi limba, să o privezi de valorile ei se- mantice, născute din raporturile omului cu lumea, și să ..de- parazitezi" cuvintele de sensurile lor, fixate fortuit pe o struc- tură fonică, nu pur și simplu percepută, ci rezultată dintr-o 160 acțiune a organismului, sub comanda sau supravegherea eului, în funcționalitatea sa adaptativă. Din această cauză e posibilă poezia „absurdă“ de toate felurile, din strătimpuri și pînă astăzi, practicată de acrobați ai verbului, de saltimbanci, 'de măscărici, care de multe ori nu fac decît să amuze publicul, caricaturizînd pe marii artiști ce i-au precedat în arenă. Fenomenul e cunoscut de la circ. Ceea ce spun nu are contingență cu teatrul „ absurdului unde cuvîntul absurd are «o altă accepție, cu oarecari implicații, nu fără temei, filozofice. Și cu aceasta revin la problemă : Poate să scape poezia de realitatea stringentă și să se refugieze o dată pentru totdeauna în lumea cuvîntului scutit de servitutea de a fi provenit și tre- cut prin realitatea pe care, drept sau strîmb, o reflectă ? Matematicianul poate să-și îngăduie un limbaj pur, pentru că operează cu abstracțiuni pure, care dacă ar avea o realitate fizică, în sensul material al cuvîntului, ar trece în domeniul fizicii. Expresia matematică este prin excelență ideală ; nici o însușire fizică, fie cantitativă, fie calitativă, nu o alterează. Punctul este un punct — n-are dimensiuni, deci nu poate ocupa un loc în spațiu. Linia este intersecția a două suprafețe, dar nu se înscrie în nici una din ele și nu poate fi concepută în afara“ celor două suprafețe. Uinu e ceva ce nu e altceva, dar cu acel non-altceva ‘împreună iface doi: 1 + 1=2. Cînd spun a + b sau x + y eu n-am nevoie să-mi reprezint absolut nimic în afară de aceste simboluri fără proprietăți cantitative sau ca- litative și, chiar să vreau, nu pot să le prind decît ca niște re- lații. Infinitul mare mi-e ușor să-l concep ca abstracțiune, căci nimic din ceea ce există nu poate fi infinit, ci numai finit, extins pînă la un punct, de unde începe altceva. Infinitul mic presupune același lucru : se aplică la realități finite, care se schimbă structural, iar între structuri e o „zonă“, egală cu zero, — altă abstracțiune. Cu astfel de concepte pot să-ți permiți un limbaj pur și, propriu-zis, universal, scutit la maximum de 1? — Scrieri, voi. I. — c. 2019 161 servituțile ce ni le impun diferitele limbi. Cred că doi matema- ticieni pot „conversa" între ei despre chestiuni matematice fără să știe nici unul din ei limba maternă a celuilalt, sau fără să cunoască amîndoi aceeași limbă străină. Alta-i situația cuvîntului vorbit sau scris. El nu este obiec- tul pe care-1 reprezintă, la aceeași combinație fonică corespun- zînd, după limbă, altceva, cu excepția, în mare, a cuvîntului „mama", cam același pretutindeni. Dar dacă zic „soc" și în fața mea e un român, cuvîntul va trezi în mintea lui imaginea arbus- tului Sambucus nigra; unui rus soc îi evocă suc, să zicem de tomate ș.a. Sau cuvîntul foc, pentru român știm ce este, pen- tru un francez sună aproape la fel ca foque = /oca, pentru un ungur e vîrf și cine știe ce înseamnă pentru alte neamuri. Deci simbolul verbal nu se poate compara cu cel matematic, pentru ca să nu mai vorbim de semnalele naturale cum sînt sunetele, culorile, senzațiile tactile, de căldură, de foame, .aceleași nu nu- mai pentru oameni doar, ci în mare parte și pentru multe ani- male. Cuvîntul în una și aceeași limbă, menținîndu-și însușirile fonice sau grafice, poate avea valori deosebite după context și după intențiile celui ce are ceva de comunicat. în franceză, nu se poate face fonic distincție între son (=al său), son (=su- net), son ( = tărîță). Numai contextul ne spune de ce este vorba. Această independență a cuvîntului față de obiectul semnificat prin el, indeperidență totuși relativă, permite un joc larg, dar pînă la urmă organizat după anumite principii, ca să constitui bunăoară un poem. Nu poți ilua, de pildă, cuvinte din cinci- sprezece în cincisprezece dintr-un dicționar, în număr să zicem de cincizeci, și să declari : acesta e un poem ! Sau să combini niște sunete și, supunîndu-le unor norme poetice la nivelul ritm și rimă, să fabrici poezii, deși aceasta se mai practică. Cu toate acestea, dacă 'de exemplu activitatea poetică a lui Ion Barbu, indiscutabil un mare poet, s-ar reduce la jocuri de : Cir-li-lai, cir-li-lai, Precum stropi de apă rece 162 în copaie cînd te lai; Vir-o-con-go-eo-lig, Oase-nchise-afară-n frig; Lir-liu-gean, lir-liu-gean, Ca trei pietre date dura Pe dulci lespezi de mărgean din care 37,50% sînt invenție verbală „pură“, ca a oricărui copil normal, ce abia învață să vorbească, sau, mai tîrziu, cînd se joacă, nu s-ar mai bucura de atîta faimă autorul Jocului secund. Căci dacă aceasta ar fi poezia, atunci fiecare-și poate fabrica pentru uz casnic cantități industriale. Secretul strofei e în versurile din contextul silabelor fără sens : Precum strop de apă rece In copaie cînd te lai și : Oase-nchise-afară-n frig apoi : Ca trei pietre date dura Pe dulci lespezi de mărgean. Aici poetul folosește o metodă a poeților de cînd lumea și întîlnită (în silabe fără sens) adeseori la copii. Cine nu-și amintește din Creangă : ‘Tunsul, felegunsul Cîinii după dînsul sau : Dascăle-trascăle Be-he-he, Dracu să te ie ! sau : 163 ...beșteleu, feșteleu Că nu pot striga valeu Și cuvîntul s-a dus Ca fumul în sus.., Cu de astea, culese din gura copiilor, ori improvizate, se pot umple tomuri. Devin apoi banale, prin repetarea lor în școli, aliterații ca : Codrul clocoti de zgoinot și de arme și de bucium (Eminescu) Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetid de ploaie... Urlă cîmpid și de tropot și de strigăt de bătaie. (Eminescu) Un ropot de copite potop rotopitor (C o ș b u c) Și țîrîie-o ploaie măruntă Pe rîpi, pe pădurea rărită (B a c o v i a) Dormeau adînc sicriele de plumb Și flori de plumb și funerar veșmînt — Stăm singur în cavou... și era vînt... Și scîrțîiau coroanele de plumb. (B a c o v i a) Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare (I. Barbu) Le loup criait sous les feuilles En crachant les belles plumes (Rimbaud) 164 Zug a szelben, kormeik dobognak (P e 16 f i) Sumit bum șurum-burum (Maiakovski) și așa mai departe, practic vorbind : la infinit. Aliterațiile, în ciuda aparenței lor adeseori onomatopeice, fapt care ar sprijini teza legăturii nezdruncinate a poeziei cu realitatea, sînt tocmai un bun argument că poezia poate să în- florească direct pe solul cuvintelor. Am amintit că, în ceea ce privește cuvintele, creierul nu le clasifică numai după semnificație și oarecare semne percep- tive pentru a 'le distinge, ci le înmagazinează și pe criterii strict structurale, independent de valoarea lor semantică, aș îndrăzni să afirm : direct după aliterații și asonanțe. Iar cînd este atins un cuvînt, tresar toate celelalte, așezate fie cap la cap sau invers, fie coadă la coadă sau invers, după consonante și vocale, creînd ceva nou acolo unde lipsește ceva, ceva de (natura sila- belor fără sens. Pentru astfel de „evocări“ nu se cere nici un supraefort, mai ales la poeți, cum nu se cere nici în cazul rime- lor. Procesul se petrece la nivelul structural fonic, inteligența intervenind ca de obicei inhibitiv (asta nu, asta nu !), ca să rămînă ceea ce nu șochează prea flagrant. Cert este că poetul nu trebuie să-și pună picioarele în apă rece nici pentru alite- rații, nici pentru rime de orice fel, nici pentru asonanțe, decît dacă nu-și cunoaște încă meseria. Oricine, fără să fie măcar poet, poate porni de la un cuvînt, nu ales arbitrar, ci venit primul în minte, să zicem : „Pîrîie pereții și perdeaua pe patul unde neaua n-a ajuns și unde-și poartă prora noastră steaua de pronii prăvălită-n nepătruns../4 Și ce obține ? O prostie ! Ce-i drept, spontană, dar prostia-i mai curînd spontană decît actul inteligent. Nu mai curînd, ci sigur că e așa. Actul inteligent presupune efort, ca să aducă noul. Iar o poezie care aduce nu- mai „pîrîituri-mîrîituri-sfîrîituri-scîrțîituri și pîrțîituri“ e în fond 16^ orice, numai poezie nu. Poate exista o știință despre poezie, ba- zată pe lingvistică structuralistă și matematică, demnă de toată stima ca orice știință, dar trebuie să existe și o 'știință de a scrie poezie, care e cu totul altceva decît prima. Cineva mi-a trimis următoarele versuri : Piperul pune casa peste cap în clipa caldei păruieli purcese De greu lugubre daruri nențelese Pe lunga cale-a ultimului trap, Surparea ta-i închisd-n visul lor Ca runele de stîncă dureroasă La care iarba strigă din ogor Și tristă și uitată lîngă coasă Cheremul ei zadarnic o să-l cauți în sumbra furnicare din Coran — Tfrecură-n spațiu stranii cosmonauți Către sfîrșitul ultimului an, E ori nu e poezie ? Tare mi-ar plăcea ca matematica să ajungă și în acest sector, anume al detectării precise prin calcul, unde e și unde nu e poezie, și sînt sigur că nu e departe timpul acela. Cu privire la versurile citate nu vreau, însă, nu pot adică să mă abțin și să nu-mi spun părerea. Totul a pornit de la pri- mul cuvînt: „PiperulIar restul s-a desfășurat fără nici o întrerupere, așa cum ai scrie un bilet pentru femeia din casă, ce anume are de făcut în lipsa ta, și fără nici un efort de gîn- dire, de căutare a rimelor, a ritmului etc. E o făcătură, în care operația s-a exercitat exclusiv asupra cuvintelor și ele singure s-au lăsat trase unul după altul ca o panglică pe nas. Poate că are și ceva sens în ansamblu ; în orice caz, pe parcurs, poate „sugera" cînd una, cînd alta. Are involuntare aliterații, metafore stranii, cîteva vulgarități (care ar putea da de gîndit !), are... ce n-are ? N-are poezie ! Și o panglicărie de aceasta e posibilă la nesfîrșit, întemeiată numai și numai pe jonglerii de cuvinte ale unui poet care-și cunoaște meseria. Un poet se lăuda, unul 166 tînăr, că a scris într-o singură noapte o sută patruzeci de poezii. Eu mă angajez să le livrez la lung metraj, cîte mi s-ar cere, cu ziua sau cu noaptea, cît o fi nevoie. Nevoie ! Cine are ne- voie de așa ceva ? Sincer să spun, versurile citate nu mi-ar fi luat nici o secundă în plus decît e necesar pentru a scrie cu- vintele ce le conțin. Am făcut zeci de probe de acestea, ca să văd dacă hurducînd cuvintele ca pietrișul într-o căruță pe drum rău de țară iese ceva. Culmea e că iese ! Nu mare lucru. Ceva ce amețește, ca o băutură proastă cu o marcă sforăitoare. De ce iese ? Pentru că și cuvintele, asemenea copacilor, au co- roană, frunze, fructe, trunchi, rădăcini și cuiburi prin rămuriș. Tăiați sau răsturnați de furtună, ei păstrează totuși ceva din măreția lor originară. Așa și cuvintele : oricum le trîntești unele lîngă altele, pentru că sînt omenești, pentru că sînt vii, iar dacă le mai și pui ceva reazim de ritm și de rimă, pentru a le duce la pierzanie, ele cîntă ! Iată cum se pot scrie versuri fără inten- ția de a spune ceva deosebit și totuși călărind acest cal docil, care este cuvîntul. Face nazuri numai cel năzdrăvan cînd tre- buie să-1 scoți din herghelie. Acela nu vine decît la stăpîn — își cunoaște stăpînul — și nu se mulțumește cu doi pumni de ovăz ori unul de cucuruz sunat în traistă, ci pretinde să vii cu troaca de jar, pe care l-ai scos cu mînecile suflecate tocmai din fundul inimii. E altceva cînd iei tîlhărește herghelia cu totul își o gonești trăsnind din bice și hăulind. Probabil că nu e pe acolo calul năzdrăvan, care nu ascultă pe oricine. Mi-aduc aminte, în copilărie, aveam acasă, pe la începutul primului război mondial, un cal nărăvaș, pe nume Cezar, un roib de toată frumusețea. Mergea liniștit pe drum sau gonea, dar te miri ce i se năzărea și se oprea brusc : puteai să-1 omori în bătăi și nu mai pornea decît atunci cînd socotea el. Dacă-i dădeai drumul la stavă, era o dandana să-1 mai prinzi și să-1 aduci la ham. îl îmbiai cu de toate — nimic ! Te lăsa să te apropii, atît cît să crezi că l-ai convins. Apoi îți întorcea coada și o lua liniștit mai departe. Dacă fugeai după el, iuțea pasul. Ce n-au încercat cu el ! Cîte doi-trei bărbați — din cei care 167 nu plecaseră încă pe front — îl împrejmuiau ; el trecea frumos pe lîngă ei, tocmai cînd să-1 apuce de coamă, sau izbea cu copitele și se smucea, cînd îl înhăța careva de coadă. îl încon- jurau cu otgoane, apropiindu-se de el, așa cum sînt prinși mînzocii sălbatici din pustă. El păștea, dar trăgea cu ochiul și sărea peste ele la timp. Eu pe atunci împlinisem abia șapte ani, dai' să te duci după cai la cîmp și să-i aduci din stavă acasă nu era mare lu- cru pentru băieți de vîrsta mea. Cu Cezar nu-mi venea să în- cerc. Soțul său — cum se spune la noi — pe nume Picolo, mai tînăr, un cal porumb, era blînd ca oaia și se lăsa ademenit de oricine. îl aduceai pe el acasă, în nădejdea că celălalt are să-1 urmeze. Da’ de unde ! Trebuia dus și Picolo înapoi, căci la noi, pe timpurile acelea, nimeni nu lucra cu un singur cal, — ar fi fost de rușine și prea de sărăcie, cînd și țiganii aveau doi cai la căruțele lor cu coviltire murdare. Numai orbul satului avea unul singur la tileaga lui, pe care o oprea la răscruci, își cînta versurile și după ce primea una-alta de-ale gurii pleca mai departe, atingînd cu biciul spinarea iepei, oarbă și ea, tot îndemnînd-o : Nea lulcea ! O dată mi-am încercat norocul, așa năpîrstoc cum eram, de nici nu mă puteam decît cu mare greumînt sui pe cal, dacă nu mă ajuta cineva. Am lăsat în pace pe Picolo și cu cîteva boabe de porumb în traistă, pe care le tot zîrăiam în mers, m-am apropiat de Cezar care păștea liniștit. S-a uitat cu un ochi la mine, dar nu s-a oprit din păscut. Am ajuns lîngă el și i-am pus mîna pe grumaz, vorbindud rugător. A ridicat capul. I-am băgat traista subt bot și i-am tras-o în sus pînă aproape de ochi. A început să ronțăie cucuruzul. Apoi i-am pus căpăstrul. A ridicat capul, dar nu așa ca să nu-1 ajung. „Al meu ești !“ — mi-am zis, deși, dacă-1 apuca, putea să plece cu căpăstru cu tot și să mă lase acolo cu apă la ochi. Dar nu ! Nu s-a opus nici să mă cațăr pe el, împlîntîndu-mi mîinile în coama lui bogată și proptindu-mi degetele de la piciorul stîng la el pe genunche. în sfîrșit, eram cineva ! Am trecut pe ulița 168 mare prin mijlocul satului, semeț ca Făt-Frumos din poveste, după ce a ucis balaurul cu șapte capete. Picolo ne urma de aproape, ori mai zăbovind la o margine de șanț, să rupă o gură de iarbă. De aici încolo n-a mai fost o problemă prinderea lui Cezar și aducerea lui din stavă acasă. Dar numai pentru mine ! în- colo, se ferea de oricine ca dracul de tămîie. Cam așa-i și cu cuvintele, cu acele care se lasă duse în manejul poeziei. Cele mai potrivite sînt cele mai nărăvașe, nu tolerează pe oricine să le pună căpăstrul pe cap. De aici ne vine atîta poezie de proastă calitate datorită cuvintelor blînde, care lasă pe oricine să le pună căpăstru. Nu-i vorba de acele cuvinte care se trag unul pe altul ca feciorii și fetele în horă sau se prind singure de pe margini. E totul în ordine, dacă treaba aceasta o face un poet, care măcar aduce niște vagonete de minereu poetic, claie peste grămadă, trădîndu-și oricum natura, pentru că vine dintr-un abataj de calitate. în îiidreptarea legiei, tipărită „despre Eli- nește pe limba Românească" în Tîrgoviște, pe timpul „prea luminatului" „Domn Io Mathei Voevod Basarab", „Martie în 20, vleat 7160, al lui Christos 1652", beția, nebunia și dra- gostea sînt puse pe aceeași treaptă, de altfel și iscusințele deo- sebite, cum am și amintit, iar cînd ar da naștere la vreo crimă sau vătămare, atunci judecătorul poate îndulci canonul și acorda circumstanțe atenuante. Cred că între patimile înșirate, deși nu e numită de-a dreptul, se înțelege și poezia — mă refer inclusiv la aceea care s-ar părea că a izvorît nemijlocit din- tr-o neorînduială a sufletului, fără vreun amestec al iscusinții minții. Căci tot e ceva de preț acolo. Baudelaire spune că dacă ia hașiș un măcelar, ca să-și stîrnească visurile și să fie trans- portat în paradisurile artificiale create de stupefiante, el tot numai boi înjunghiați va visa ori cîrnățării de tot felul. Poate nu-s chiar acestea cuvintele lui Baudelaire, dar aceasta e ideea, și e justă. Eu am cunoscut un mare poet care, alcoolic fiind, se îmbăta din nimica toată. Dar în aceste cazuri trecea parcă pra- 169 gul realității și de dincolo, în stare de transă, spunea niște frînturi de poezie așa de frumoase încît parcă dezgropai cio- burile pictate și smălțuite ale unei minunate vaze de mare preț, și cioburile, cînd se ciocneau unele de altele, cîntau. Un bețivan, în stare de intoxicație, mai ales dacă e și bogat, ar sparge toți pereții de oglinzi de cristal și ar zdrobi zob paharele și vesela dintr-un local, ca un fel de Achile turbat, — cum am văzut eu un caz într-un select -și luxos local de noapte pe insula Hel- goland. Rimbaud, care a avut un sfîrșit tragic, în faza agoni- zantă, de luptă a vieții împotriva morții, în care omul sfîrșește prin a fi culcat la pămînt, începuse în aiurare, după spusele surorii sale, să zică niște lucruri atît de frumoase încît să-ți stea mintea în loc, dar destrămate, fără legătură între ele. Poezia ațipise în sufletul poetului la nouăsprezece ani (nu se ..operase" de ea, cum spunea Mallarme, de parc-ar fi fost vorba de un cancer sau de calcule biliare !) și acum, cînd poetul își încheia, la treizeci și șapte de ani, destinul, dintr-o dată poezia s-a trezit din somnul ei ca la belle au bois dorinant, dar prin- țul din poveste tocmai murea. Și totuși, oricît de transportat ar fi poetul ori s-ar lăsa transportat (negreșit se lasă : vociferează singur, declamă, bate cu pumnul în masă, smuls din contingență parcă de demon !), atunci cînd compune versuri ; totuși, zic, poezia adevărată nu e aiurare, cu atît mai puțin aiureală, și are un substrat real, ne- rezultînd numai din ciocnirea de cuvinte, rostogolite ca niște cutii de conserve goale pe un povîrniș de piatră. Cuvintele, de altfel, nici nu sînt „în afara" poetului, ci fac parte integrantă din personalitatea sa, conferindu-i competență în mînuirea lor și o capacitate de performanțe superioare, ca să parafrazez pe Chomsky, unul din marii structuraliști în lingvistică. Compe- tanța și capacitatea performanțelor prin limbă nu și le pierde poetul nici chiar atunci cînd voit „vomitează" cuvintele ca ro- manii la banchetele lor luculice, disprețuind orice principiu de ordine artistică. 170 în nici un caz nu intră în categoria „cuvintelor vomitate^ procedeul lui Apollinaire din poeziile tip II y a : II y a un vaisseau qui a emporte ma bien-aimee II y a dans le ciel six saucisses et la nuit venant on dirait des asticots dont naîntraient les etoiles II y a un sous-marin ennemi que en voulait â mon amour 11 y a miile petits sapins brises par les eclats d’obus autour de moi, II y a un fantassin qui pas se aveugle par les gaz asphyxiants ș.a.m.d. Aici e vorba de cu totul altceva. De pe marginea tranșeei sau din fundul ei, poetul-soldat Guillaume Kostrowitzky-Apolli- naire își plimbă obiectivul aparatului fotografic al sufletului, ca un mare artist fotograf, de pe o imagine pe alta din realitatea sa, internă sau externă, pentru ca din aceste secvențe, adu- nate de unde cu gîndul nu gîndești, să reconstituie o dramă, — de astă dată drama războiului. în torentul acestei drame plutesc la vale imagini ca niște nuferi smulși, ca niște arbori doborîți, ca o luntre sfărîmată ori poate ca o palidă Ofelie înecată, cu- vintele. Nu, nici pe departe nu e vorba de o salată de cuvinte, ci de mare poezie. Și chiar cu acest prilej merită să fie readus în discuție încă o dată rolul cuvîntului în poezie. Cuvîntul este prin ex- celență un element de ordine în realitatea haotică a faptelor. Iar dacă pentru facerea lumii n-ar fi ajuns cuvîntul (mai ales că nici n-ar fi avut cine să-1 rostească !), în ceea ce privește poezia ca creație a omului, nu încape îndoială că la început a fost și rămîne cuvîntul, și atunci putem parafraza pasajul res- pectiv al evangheliei de la loan : „La începutul poeziei era cu- vîntul, și cuvîntul era de la poet și însuși poetul era cuvîntuL. în acest sens putem plasa poezia, așa cum o înțelegem astăzi, în păgînătatea elină, și s-o ducem mai departe, înmlădiind-o după epocă și realitate, și realizînd prin ea o armonie care nu este inerentă naturii, ci adăugată ei de către om. Or, ce-i această 171 armonie altceva decît ordine ? Acest lucru îl știa așa de bine Baudelaire, cînd în Linvitation au voyage exclamă : Lâ, tout nest quordre et beaute, Luxe, calme et volupte. Țara, în care poetul ne invită și care se bucură de atribu- tele ce e?l cu generozitatea sa i le acordă, nu poate fi una de pe meridianele planetei, chiar dacă i s-ar da un nume precis și i s-ar determina coordonatele geografice, — ea trebuie să fie mult mai aproape de sufletul omului și mult mai departe de senzorialitatea sa : țara visului întruchipată în artă, arta fiind nesupusă instabilității și duratei de o clipă a viselor din somn, ci aparținînd unei „veșnicii“ în afară de timpul și spațiul fizic. Numai o astfel de țară poate fi ordine, frumusețe, lux, calm și voluptate. Așa ceva se „înfăptuiește" numai prin arta poetului (iar prin extensiune și a celorlalți artiști). Prin cuvîntul poe- tului se realizează acel deziderat al lui Lamartine : „O, timp, oprește-ți zborul", sau al lui Faust, care se extaziază în fața vi- sului de libertate pentru toți pe propria lor vatră și, cuprins de fericire, strigă acelei clipe să steie, fiindcă-i atît de fru- moasă ! Și se produce minunea, dar exact acolo unde, odată actul împlinit, încetează mișcarea pe care Baudelaire o urăște, pentru că strîmbă liniile aranjate frumos și puse de el în ordine, în felul ei, și matematica, cea mai „imaterială", dintre științe, este aceea care pune ordine unde poate în materie, dar stabilind numai o schemă de relații, complexă și precisă, admirabilă prin construcția și aplicabilitatea ei, renunțînd însă la culoare, la sunet și la orice e supus senzorialității. La polul opus, nici poezia nu face altceva decît construcție precisă, tot cu „aplica- bilitate", dar la suflet, renunțînd la vopsea și lungimi de undă pentru culoare, sau folosindu-le în acest scop, renunțînd la vi- brații sonice — infra, ultra și supersonice — pentru muzică și armonie, și, ca să redea toate acestea, renunțînd și la po- tențialitățile originare ale cuvîntului pentru a-1 folosi nu ca simbol abstract, ci ca pe un transformator al senzorialității în 172 „ realități“ evocate și oricînd evocabile, în structura ce li s^a fi- xat ca și liniile, suprafețele și unghiurile unui cristal, repro- ductibîle în proporții diferite și sub unghiuri de lumină variate, dar egal cu sine însuși. în definitiv, din această perspectivă organizată numai prin aranjarea cuvintelor, infernul lui Orfeu, Ulise, Virgiliu sau Dante sînt „realități" pe care oricine și le poate imagina cu aceeași precizie ca pe o eclipsă de soare, după cum tot o realitate este tragedia Antigonei, cel puțin cît o tra- gedie ce se petrece sub ochii noștri, numai că, în loc să fie un accident, este „eternizată" și trăim numai măreția ei, nu și amă- nuntele accidentale. Brâncuși e mare tocmai pentru că, expri- mîndu-se în piatră și metal, a știut să sacrifice accidentalul și să mențină esențialul. Acesta e și rostul artistului. Cina cea de taină a lui Leonardo da Vinci de la Santa Maria delle Grazie din Milano nu miroase a vin și a pîine proaspătă, nici a miel fript, și nu e tulburată de clinchet de blide și pahare, nici de plescăitul sărutului lui Iuda, — dar te cutremură și te umple de sentimentul sublimului tocmai pentru că retrăiești clipa su- premei jertfe umane așa cum o cunoaștem din cîteva cuvinte : „Cineva dintre voi mă va vinde !“ Cum se întîmplă de obicei, cuvîntul aici a premers celorlalte arte învecinate, care lucrează cu alte metode și mijloace. Așa o fi fost și în grotele primitive : poveștile vînătorilor trezind poate un zîmbet în colțul gurii și totuși atîta sublimă poezie în suflet. Un pic de ordine am urmărit și eu să obțin prin cuvinte, în această lume așa de ușor furată de anarhie și haos, propriu- zis nu o ordine, ci un sistem verbal de ordine care să reconfor- teze prin stimulentul estetic ce-1 oferă și prin ideile umane pro- movate în cei peste cincizeci de ani de trudă literară. Spuneam cînd am început : Sint copilul unui neam sărac. Bieți români ce scormonesc pămîntzd : Vor să-și facă mai comod mormintzd — 7are-mi este neamid ăsta drag. 173 între mormînt și vatră e o legătură mai trainică decît toate contractele și pactele omenești, decît toate legămintele și jură- mintele. Există nu numai respect pentru mormînt, pentru stră- bun, fiindcă așa se cuvine, ci pentru că se știe că străbunul prin tot ce a înfăptuit s-a gîndit la tine, tocmai la tine, care nici în leagăn încă nu erai, ceea ce te obligă să-1 stimezi la rîndul tău și tu, care nu ești decît o verigă dintre ieri și mîine, să te îngrijești de cei ce vin, iar ei vor turna sub masă la ospețele lor un strop de vin pentru tine și-ți vor aminti cu evlavie nu- mele, nu rostindu-1 aidoma cum a fost, ci numai : „Tatăl, mo- șul, ori strămoșul../ Fă-te demn de pomenirea lor ! Larii și- Penații trăiesc în nepoți și strănepoți. Cam asta era tot. Am adăugat ceea ce ei nu aveau de unde să știe : crezul într-o dreptate socială, aceeași și dincolo de gar- dul propriei vetre străbune, și de hotarul satului, și de frunta- riile țării... Ah ! poezia. în fond, cine știe, puteam să nu scriu. Dar nu să tac. Dimpotrivă. Aș fi înjurat mai răspicat, mai tare,, m-ar fi bătut, m-ar fi purtat ca pe un tîlhar în lanțuri. Pu- team să scriu în proză, — am și făcut-o. A fost bună, a fost rea ? Nu, nu asta-i important. De mine depinde cît este de „bună“ -și pentru cine. Dar, așa cum a fost, spunea niște ade- văruri... Mascate ele, dar prost. Tare s-au mai supărat pe mine unii și nici nu le-a mai trecut. în zadar m-am dezvinovățit (că mă pricep doar la auto- critică !) nu sînteți voi, ăștia-s răi, — voi sînteți altfel... — Da, dar cel bun ești tu ! Te lauzi. — Eu ? Nu-i adevărat. Și eu sînt altfel, dar în alt fel. Aș fi făcut dramaturgie. Mi-ar fi plăcut. Dar se petreceau niște lucruri ! Nu în lumea actorilor. Pe aceștia îi iubeam și cu ei în colaborare mi-aș fi scris piesele. Dar... nu se putea. Să nu mai vorbim. Lasă ! Mi-a rămas poezia. Aici eram eu, cel adevărat. Unul care a iubit pe una sau pe alta, cam fără succes, cum singur mărturisesc. Ei 1 Și ce-i ? Treaba lui. Unul care a admirat pe 174 Chivără Roșie, pe Horea, așa cum îi vedea el în halucinațiile sale. Ei ! Și ce-i ? Treaba lui. Unul care scrie poezie „patrio- ti.că“, cam roșu, așa cum îl știm de cînd e. Treaba lui ! Unul care s-a compromis scriind versuri „de ocazie“, și încă din convingere, fiindcă 1 Mai, 23 August, 7 Noiembrie, 30 Decem- brie erau sărbătorile lui personale, singurele. Și cînd, în loc să-și vadă de ale lui, s-a ocupat de treburile altora, prea de soi pen- tru așa ceva, și, cum nu făcea parte din nici o căprărie, s-au unit cu toții și l-au învățat minte ! Bine i-au făcut, de altfel singurul bine. Păcat numai că n-au reușit cu zece-cincisprezece ani mai devreme ! Iată de ce iubesc poezia! M-a apărat, nu de suferință, m-a apărat să nu devin altceva decît ceea ce am fost totdeauna : Toată vremea am rămas eu însumi, Pe la porpi domnești n-am fost milog, N-am știut și nu pot să mă rog, Nici nu vreau s-audă alții plînsu-mi. Nici măcar nu-i schizofrenie, ci un mod de a-ți păstra liber- tatea, totuși cel mai sfînt lucru pe lume, individual și colectiv. Lîngă mine e cineva care mă înțelege, și asta ajunge. Versurilor mele le-am dat drumul să plece în lume, să-și afle care pe unde-o putea un colțișor cald în vreo inimă. Lu- mea-i mare și oamenii sînt buni în marea lor majoritate. Și cu toate acestea, lucrurile nu sînt atît de simple cît s-ar părea. Libertatea pe care ți-o asigură poezia nu este libertate, ci numai o încîntare sau o invitație la cucerirea libertății, iar adevărul pe care-1 descoperă poetul nu-i adevăr, ci numai îm- boldire spre adevăr. Poetul e ca Moise prorocul, care se urcă pe munte și arată poporului său Canaanul, el însuși nu mai ajunge pînă acolo, lui nu-i dat acest destin. Goethe știa perfect ce zicea, cînd își intitula amintirile autobiografice Dichtung und Wahrheit. Adevărul este o formulă aproximativ corespunză- toare pentru orientarea în realitate pînă ce te izbești de necunos- cut. Poezia este ceea ce spune atît de limpede Ezra Pound : o con- 175 densare {dichten = a condensa, a învîrtoșa, a îngroșa și a scrie versuri), poetul oferindu-ți în locul unui cîmp înflorit o picătură de parfum. Fiecare poet și savant este un „structuralist“ avant la lettre, cum așa de clar spune acest lucru, privitor la știință, H. Poincare : „...ceea ce poate obține ea sînt, nu lucrurile în sine, cum socotesc dogmaticii naivi, ci numai relațiile dintre lucruri : în afara acestor relații nu există nici o realitate cog- noscibilă“. Nu gîndesc altfel, în esență, psihologii gestaliști7 Gestalt fiind prin definiție un -sistem de relații între așa-zisele părți. Nici fenomenologii nu sînt departe de această idee. Iar biologul J. von Uexkiill, cu ideea lui de plan structural (Bau- plan) și plan funcțional (Functionsplan) este socotit părintele structuralismului de către Chomsky, el însuși unul din cei mai inteligenți structuraliști în lingvistică. Savanții de azi, care umblă subsuoară cu biblia structuralismului, dacă și-ar face ordine prin creier, ar da în straturi sedimentate ale intelectului peste Kant (cum a dat la timpul său și Uexkiill) și, mergînd mai adînc, peste Platon chiar, care nu sînt chiar așa de absurzi cît ar putea să pară unor materialiști naivi (nu celor adevărați : Marx, Engels, Lenin, cu părintele lor spiritual Hegel), decît cel mult cînd își iau drept realitate „reflectarea" prin cunoaștere a realității, ceea ce la un aprofundat examen nu rezistă. în definitiv, știm prea bine că ideea de reflectare, împrumutată din fizică și anume din optică, nu-i decît o metaforă cînd o- transpunem în domeniul -cunoașterii ca proces psihic. Din acest punct de vedere, matematica rămîne știința ideală, structurală în esența ei. Numai că ideal nu înseamnă și real. Ceea ce măsori nu-i totuna cu unitatea de măsură, între ele existînd undeva o totală disjuncție sau, mai precis, dichotomie. Oricît părea de simplistă, la raportul dintre realitate și adevărul nostru despre ea se aplică formula lui Uexkiill : Adevărurile de azi sînt erorile de mîine. Din aceasta și rezultă progresul științelor, care nu este decît o continuă corectare a imaginii noastre despre realitate, existînd o congruență indiscutabilă în- tre acestea două, deși nu sînt de aceeași natură, despărțirea lor 176 începînd o dată cu viața, care se realizează în indivizi, nu în molecule și atomi, iar că totul se reduce numai la materie con- stituie o ipoteză de lucru incomparabil mai fructuoasă pentru cercetare decît orice concepții dualiste, idealiste sau deiste. Ni- meni nu-i dispus, însă, a spune că lungimile de undă între 400 și 800 milimicroni suportă un semn de egalitate între ele și cercul culorilor pentru ochiul uman mai mult decît, imagistic vorbind, harta Elveției cu însăși țara Elveția. Iar dacă Elveția ca țară poate există foarte bine fără harta ei, harta Elveției fără țara respectivă n-are cum, — deși noi putem imagina o infinitate de hărți dintre care una să se „potrivească" și cu o „Elveție" ireală. Sîntem, întrucît nu vrem să pierdem terenul de sub picioare, sclavii „esteticei" kantiene (aesthesia = sensa- ție-percepție) și în sensul acesta toți, fără excepție, la diferite grade, sîntem „esteți" (adică ființe care simt-percep), de la amoebă la om ; tot așa cum noi oamenii sîntem sclavii rațiunii suficiente, -adică în stare de a prinde relații necesare, care nu sînt însă das Ding an sich. De altfel, nimic mai paradoxal decît să vrei să „cunoști" ceva în -sine, cunoașterea fiind din capul locului altceva decît ceea ce ai luat la cunoștință, și anume ima- gine subiectivă a obiectului, mai concretă sau mai abstractă, dar singura, căci alta nu se dă. A cunoaște chiar la modul cel mai elementar înseamnă a rezuma realitatea, în sine incomprehen- sibilă, la cîteva date subiective de echivalare : diferența de 400 variate lungimi de unde, accesibile ochiului uman, între 400 și 800 milimicroni, este egală cu cele șapte culori ale curcu- beului (sau cu porțiunea din spectru accesibilă nouă), reduc- tibile și acestea la trei : roșu, verde și albastru, — o adevărată oligochromie, din care se combină imaginea multicoloră a lu- minii. Dincolo de senzații, încep inducțiile și deducțiile, juste atît cît o dovedește progresul dialectic al științei și practica vieții. Am spus că există o disjuncție între subiect și obiect, dar însăși cunoașterea este o conjuncție, în care subiectul știe atît cît poate la un moment dat, pe cînd obiectul „nu bănuiește ni- 12 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 177 mic“, dacă el însuși nu e un subiect capabil să transforme su- biectul de vis-â-vis în obiect, concret sau abstract. Paradoxal ar fi însă a crede că poți cunoaște intrînd în „pielea“ obiectu- lui, fără ca tu însuți să dispari, dizolvîndu-te în obiect, sau invers, „înghițind" obiectul și prinzîndu-1 „în sine", uitînd că însăși cunoașterea nu-i decît stabilirea unei relații de către un subiect investit cu această capacitate. Aici e vorba de două ex- treme, dintre care una, obiectul, se dispensează ușor de cealaltă, de subiect, dar cînd obiectul apare nu se poate arăta decît într-un fel sau în altul, după natura subiectului. Zeii elini nu se arătau direct oamenilor, ci sub înfățișarea cuiva, — de exemplu, Athena, ca să-1 călăuzească pe Telemac, fiul lui Odiseu, devine Mentor. .Nici Moise n-a văzut pe lehova la față, ci un tufiș în flăcări, pe cîte se spune. Eul însuși, ca subiect, dacă vrea să se cunoască pe sine, constată că „în fața lui“ se obiectivează „șinele", stabi- lindu-se o relație între eu și altceva, chiar dacă recunoști că tu ești și acel altceva. Cunoașterea nu e identică deci cu ceea ce cunoști, dar atîta poți cunoaște. E și puțin ridicul să dorești a cunoaște ceva „în sine“. Rațiunea pură? Kant atrăgea atenția asupra primejdiei desprinderii de realitatea cognoscibilă, ca fenomen, prin geniala comparație cu porumbița, care, ca să zboare tot mai ușor, vrea să se ridice în straturi de aer tot mai rarefiate, în zona fără aer, uitînd că prin aceasta își retează zborul : aripa, ca pasărea să se înalțe, are nevoie de aer ; subiec- tul, ca să cunoască, are nevoie de fenomene, singurele date lui, numenul rămînîndu-ne interzis și inutil. Poetul merge ceva mai departe. Acceptă indiscutabil feno- menul, dar numai ca pretext pentru a construi o nouă „realitate", un sistem organizat în trei dimensiuni : unul fanopeic, altul me- lopeic și al treilea logopeic, ca să întrebuințez terminologia lui Ezra Pound. E un fel de vitrină cu sticlă din cuvinte topite după anumite legi, care prin placa lor te lasă să vezi imagini, s-auzi cîntec și simultan să cugeți. Nici un poet serios, însă, n-are să pretindă că ceea ce a făurit el, construcția lui verbală, este realitatea : războiul Troiei, drama propriu-zisă a Iui Mac- 178 beth, infernul adevărat, însuși copacul care-și leapădă frun- zele ori vreun element din tabelul lui Mendeleev, tot așa cum Rembrandt sau Renoir nu ar susține -că pe o pînză de-a lor e o femeie aievea sau cum Beethoven n-ar afirma că în Simfo- nia a V-a însuși Destinul e acela care se aude la un mo- ment dat. Arta e ceva mai puțin, dar și ceva mai mult ca realitatea brută, întrucît e mai puțin, e clar pentru oricine : Monna Lisa a lui Leonardo da Vinci nu poate fi sărutată. E ceva mai mult prin sustragerea de la mișcare („le mouvement qui deplace les lignes“) a ceea ce ni se pare esențial uman și eternizarea într-un „timp" ce nu curge și într-un „spațiu“ ce nu se confundă nici cu spațiul percepției noastre naive (spathion = stadion = spațiu, arena goală cu dimensiuni finite sau „infinite"), nici cu spațiul con- ceput de Euclid, Newton, Lobacevski sau Riemann, ci un spațiu la urma urmei fictiv și nesupus legilor fizice. Ceea ce se poate realiza pe pînză ori în marmură se poate și prin cuvinte și, în principiu, „odată pentru totdeauna în veac pururea". Războiul Troiei a fost, dar Iliada este și rămîne, iadul n-a fost niciodată, dar Dante l-a creat pe de-a pururi. Și chiar dacă ar „muri“ o limbă, ceea ce s-a cîntat în ea rămîne viabil. în Faust al lui Goethe există o parte care ne arată cum Mefisto îi dă eroului o cheie, ca să ajungă la „Mume", de unde este adusă pe scenă Helena, idealul frumuseții pentru care grecii și-au sacrificat zece ani din viață sub zidurile Troiei. în fond, e o fantomă, o arătare, dar desigur frumoasă, cum numai în vis poate se arată. Și Goethe realizează imposibilul : căsă- toria dintre Faust și Helena, căsătorie din care se naște Eufo- rion. Helena este opera de artă întruchipată în supremă frumu- sețe ; Faust este omul care se îndrăgostește de opera de artă și din această dragoste se naște Euforion, o senzație de bucurie deplină, de satisfacție, adică ceea ce înțelege Platon prin aga- thos : binele și frumosul. Euforie în fața ideii de libertate, de patrie, de frumusețe corporală, de înălțime morală, de viață, de moarte, de destin. Toate acestea poetul le arată prin cîteva 179 cuvinte care se constituie în cîntec, în imagine și în gînd, trini- tate ce formează un tot ca Dumnezeu în religia creștină. Poetul nu satisface setea de libertate, însă o ține vie ; el nu oferă soluții, ci miraje perpetue deasupra unui deșert, ținînd treaz călătorul și arătîndu-i că ar putea exista undeva o oază, ori o pădure, ori un oraș, ori barem un izvor. Eminescu spune : Un crez adine pătrunde-va De-a pururi omenirea Că undeva, undeva E fericirea — Toți aleargă după ea, N-o află nicăirea. Admițînd că poetul ar avea dreptate, oamenii tot vor alerga după fericire, și, admițînd că nimeni n-ar fi găsit-o pînă acum, decît Făt-Frumos cînd se căsătorește, după ce a ucis balaurul, cu Ileana Cosînzeana, în basm, totuși căutarea nu va fi fost dusă pînă la capăt, cît timp va mai fi un om pe pămînt. Poetul nu poate oferi fericirea nici celorlalți, nici sieși barem, căci n-o are la îndemînă ; dar poate crea clipa euforică în care omul, furat de vis, să dorească oprirea timpului — a fericirii încă neîmplinite. Poetul e un om darnic : din sărăcia lui împarte tuturor florile rare și ciudate din grădina suferințelor sale reale și a bucuriilor visate, flori prin care nu trece secera lui Saturn. Pe- semne poetul poate oferi : Numai dorul inimii Scris pe fața perinii Cu cerneala ochilor Și cu pana genelor cum zice cîntecul popular românesc. 180 Toate cele spuse pînă aci le putem ilustra cu propriile mele versuri, dar vorba lui Arghezi : Pentru ce, Părinte,-aș da, și pentru cine Sunetul de-ospețe-al bronzului lovit ? Plinea nu mi-o caut să te cînt pe tine Și nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit. într-adevăr, pentru ce ! Căci dacă-i vorba de-a fi fost „toboșar“, n-am fost la ospețe și la stăpîn, — deși recunosc de-a fi avut unul : poporul meu, căruia propriu-zis nu un ospăț i-am visat și-i visez, ci realizarea și ducerea la capăt a revoluției so- cialiste. De sub steagul ei am încercat și eu, lovind coardele inimii, să scot un acord pentru Cintarea României și a omeniei. APOFTEGME (1 9 4 6—1 9 7 0) Poezia acționează ca semnele încrestate-n arbori, pe dru- mul către acel absolut indispensabil sufletului omenesc despre care vorbește Lenin, prevestind perioada comunismului. Aceste semne sînt ca flăcările pe comori : ele ise văd, comoara trebuie căutată. Dacă mă întrebi : „Poate fi un poet patriot ?“, îți răspund : „Un poet nu poaite să nu fie patriot". Ar fi, altfel, un arbor cu rădăcinile în vînt. în locul comun să faci să joace Ielele — aceasta-i poezia. ★ Calitatea poeziei mari este că nu se tocește, chiar dacă s-ar toci (și se tocește !) cititorul sau ascultătorul. Poetul e ca Ulise, care apără în infern cu spada sîngele jertfei, să nu-1 soarbă umbrele ce-i dau tîrcoale. El trebuie să știe pe care să le lase să se apropie, ca să devină forme vii din 185 fantomatice umbre. Ulise nu îngăduie nici umbrei mamei sale să bea, înainte de a fi băut umbra profetului Calchas. * Cînd nu izbutești să închei o poezie, înseamnă că ai scos puiul din cuib înainte de a-i fi crescut penele. Nici un poet nu cuprinde atîta loc în artă încît să nu mai rămînă destul altora. Fără să fie țara nimănui, poezia e țară fără hotar. * Versul cu caracter proverbial este cel mai viabil. ★ Dacă unui obraz omenesc îi scoți un ochi, îl desfigurezi. Așa și poezia : deplasezi un singur element — și suferă în- tregul. Cîteodată poetul se cațără pe cuvinte ca vînătorul, urmă- rind ciute, pe stînci : atunci respiră din poezie aerul tare al înăl- țimilor ; altă dată, ca un faur de metale prețioase, supune vrerii sale verbul : simți atunci atmosfera de atelier și tăria de stăpîn a meșterului. In amîndouă cazurile, însă, uimirea înflorește în ochii celui ce ascultă, fiindcă întrezărește prin cuvinte minuni necunoscute, ca printr-un ochean fermecat. ★ Cîteodată — aș putea spune chiar foarte des — poeții se încăpățînează să înșire cuvintele ca mărgelele pe ață, uitînd pur și simplu că poezia nu e colier de expus în vitrină, ci un colier la gîtul unei zîne. Fără această zînă prealabilă, colierul rămîne un obiect mort. 186 Sub nici un climat să nu uiți, poete, pe cei flămînzi și înse- tați de pîine și dreptate ; — în sufletul lor dospește dorul de mai bine, acest vechi tovarăș de drum al tău. Ține sus făclia poeziei pe acest drum ! Cuvîntul e ca un zmeu de hîrtie : are nevoie de vînt să-1 ridice și de sfoară să-1 ție. Vîntul = avînt; sfoară = inhibiție. Deci avîntul reținut al poetului dă cuvîntului valoare. Poezia trebuie să fie izbăvitoare, ca o faptă bună, ca o aventură măreață. Niciodată, însă, ca o vărsare de sînge. ★ A stabili dinainte forma versului în care vrei să torni o poezie este echivalent cu grija albinelor de a construi faguri înainte de a aduna mierea. Albina are instinct, poetul un sub- conștient structural. Simbolul (—consens formal) este un element antipoetic, prin faptul că indică drumuri bătute ; devine poetic doar în măsura în care revelează ; dar atunci înseamnă descoperire, deci contrazice esența simbolică ; în acest sens, numai printr-o revo- luționare a sa simbolul se transformă în poezie. ★ Cuvîntului îi stă bine mai ales pe baricadă — luptător cu inima drept grenadă, gata să moară sau să cucerească noi poziții. Cuvintele care în poezie lucrează la partea sedentară nu vor primi decorații. Le ajunge să scape, pur și simplu, cu viață. Și totuși, nu se poate fără ele, cum nu poate zbura pasărea în vid. 187 Din principiu, nu scrie poezii pentru sertar. Ai în vedere mereu publicul, vorbește cu el, azi și peste veacuri. Pentru că, în ultimă instanță, poezia este dialog. Cucerește-.! pe interlocu- torul tău, așa încît să te asculte. * Mai ales, nu uita că vorbești, cînd ești poet, iar vorba ta trebuie să convingă, să uimească și să-și facă, în inima celui ce te ascultă, cuib. Toate cuvintele abstracte au origine concretă ; în poezie, chiar pe cele mai abstracte fă-Je să nu-și uite originea. Sînt mai tari astfel, cu spatele acoperit. Numai în lume, cu alții, la lumina zilei, poți învăța ce tre- buie să cînți. Dar cînd simți că a sosit plinirea vremii, retrage-te ca Zamolxe în peșteră ori ca loan Botezătorul în pustiuri ; în- chide-te în singurătatea ta. Singurătatea poate fi și un colț de masă, undeva, în hărmălaie, ori o bancă, în parc. Proza te cheamă să odihnești în fața casei pe laviță ; poezia te îndeamnă să pornești după floarea albastră în lume. Aș putea învăța pe orice poet sau viitor poet cum se face o poezie bună, dar nu aș putea face una în locul lui. Prin faptul că versurile druizilor s-au pierdut, ele nu sînt mai puțin bune ; dar totdeauna sînt mai bune versurile rămase decît cele pierdute. 188 Sfîrșitul poeziei este începutul luptei pentru ceva mai nou. Cea mai bună poezie pe care ai vrea s-o scrii o va realiza cîndva un urmaș. ★ Ție nu-ți place cînd natura face inși cu un braț mai scurt, fără ochi sau cu piciorul isprăvit în ciot ; — nici tu nu înfăptui poezii schiloade. Poetul merge la braț cu moartea de o parte, cu dragostea de alta, și spune vrăji, ca să conjure destinul, în numele vieții. ★ Ia de pildă adjectivul „buimac“. în momentul poetic tre- buie să intuiești nu numai substantivele cu care încă nu s-a împerecheat și pe care ar putea fi altoit cu succes, ci și toate rimele și asonanțele din complexul verbal în care intră ; astfel se va simți consubstanțialitatea lui cu limba ca oglindă a vieții și se va valorifica puterea lui ca a unui cristal căzut într-o so- luție destul de saturată pentru a intra în procesul de cristalizare. Poezia este totdeauna dictată, dar niciodată de altul, ci de adîncurile propriului suflet. în acest sens, poezia trădează, dar trădează frumos. Totodată sublimează și, de aceea, împacă. Cel trădat e numai sufletul poetului, cu încărcătura lui de uraniu. Firește că există un timp al tău în poezie, numai că aceasta nu e important, afară dacă mu cumva vrei să tragi vreun folos personal ; căci altfel, după moarte, vor mai veni și vor mai pieri de multe ori timpuri de-^ale tale. 189 Nu-i răpi cititorului sau ascultătorului tău fericirea de a putea exclama : „Aha !“ Aceasta e saitisfacția lui în poezie ! De ce să i-o răpești ? ★ Meritul mare al poetului consistă nu atît în a concepe și realiza poeme, cît în a alege din ele pe cele bune. Pentru că, într-adevăr, creația dnsăși este de aceeași natură cu visul, deci în foarte mare măsură, chiar dacă nu în întregime, de natură sub- sau inconștientă. Alegerea, însă, nu poate fi decît conștientă. Oamenii vorbesc în poezie, toți, dar fragmentar și fără s-o știe : crîmpeie de viziune, imagini tulburi «și piezișe, începuturi de cîntec și ritmuri latente, viziuni, întrezăriri de idei revela- toare. Vine poetul >și din amestecul graiului cerne aurul curat al poeziei, ca din nisip. Substanța densă a poeziei este impenetrabilă minților ex- cesiv de discursive. Poezia cere escaladarea stîncilor sau cel puțin saltul, în urcuș, peste cîte trei-cinci trepte. Inșii cu respi- rație scurtă nu lasă nici o treaptă necălcată de călcîiul lor flă- mînd, la fiecare pas, de odihnă. Poetul își are locul de repaos pe platourile înalte de unde vede toate culmile de sus, deasupra sa e numai cerul, și împrejur vîntul proaspăt și tare. Poezia, cînd este, nu admite repetiția. Unicitatea este o dimensiune a ei definitoare. Fiecare poezie este un unicat. „Re- petițiile“ din poezie sînt altceva decît poezia repetată, care-i supă de alaltăieri, încălzită din nou. 190 Versul lui Ion Barbu : „Pînea oacheșă ca blidul“ implică toată taina meșteșugului poetic, cu intuirea consubstanțialității lucrurilor realizată prin cuvînt — consubstanțialitate emergentă, nu prestabilită. Numai așa în I fioretti sfîntul Francisc poate spune : messer lo frate Sole, sora Luna și frate vento. * în momentele de extaz poetic rămîi singur, ca Isus pe Mun- tele Măslinilor. ★ Orice poem este inima poetului răstignită, care învie — a treia zi, ori mai tîrziu — în sufletele oamenilor. Una e tema artei : viața care vrea, se teme, dar făptuiește, măcar în vis. Poezia exprimă cu maximă economie de cuvinte, sintetic, tendințele contradictorii ale vieții. ★ Proza se desparte de poezie, mai bine zis se desprinde din ea foarte tîrziu în evoluția omenirii. Copiii și primitivii nu cu- nosc această separație. ★ Tîlcul adînc al poeziei l-.a prins, dintre toți, mai ales Edgar Poe, care a lucrat cu viziuni perene. La el tema muzicală ser- vește de propulsor dinlăuntru pentru viziunea de afară, care creează o stare de elevație interioară. Ciclul este deplin și are efectul unei străfulgerări în întuneric și furtună. ★ Dacă un revoltat inovator în antă nu se visează, convins, printre ,,desueții“ clasici, pe care-i combate cu patimă, nu me- rită să se revolte. E un impostor. 191 Arta e distilare. Un adevărat artist și dintr-o cloacă extrage parfumuri. Unul nechemat preface în cloacă și o parfumerie. ★ Talentul nu se măsoară după suprafața unei țări, nici după numărul locuitorilor ei. Aceasta are importanță numai cînd e vorba de răspîndirea unei opere, care are altă „valoare“ de cir- culație cînd este scrisă în engleză decît în turcă, sau cînd se adresează la două sute de milioane de oameni și nu la două milioane. Creația lirică e prin excelență autobiografică, dar prin ea faptul divers capătă drept de cetățenie în împărăția artei. Intermitența activității poetice -dovedește inutilitatea orică- rei stîrniri forțate din afară, și mai ales imposibilitatea transfor- mării ei în meserie. Ea seamănă cu instinctul, care are nevoie de încărcătură interioară. ★ Liber este poetul, întrucît adevăratele lui înfăptuiri nu pot fi rezultatul unei porunci din afară, dată de către alții. ★ Marea poezie înseamnă o sustragere de la rigorile timpu- lui, deci inalterabilitate. A poetiza 'înseamnă a smulge cîte un moment din deveni- re și a-1 țintui pe durată (vom Werden ins Sein). 192 Viziunile poetice vin de obicei în zbor, de departe ori din adînc, și poposesc pe cîmpul conștiinței ca un stol de păsări pe o insulă. Poetul încearcă să le prindă și să le închidă în poeme, ca în colivii. Apoi Ie dă drumul în lume, punîndu-le un inel pe picior, cu data trecerii pe meleagurile sale. ★ Caracterul prometeic al poeziei reiese din faptul că are în esența ei ritmul, care nu poate fi conceput fără atributul timp. Deci poezia își fură focul nestins — .ritmul — din timp, afară doar dacă nu cumva timpul e numai o idee rezultată din experiența ritmului. Iar în acest caz timpul subiectiv într-adevăr nu ar fi decît un atribut al ritmului, comparabil cu noțiunea de speță ca atribut al individului, speța neexistînd ca atare, ci numai în sine, deci nefiind reală, ci abstractă. Așa stînd lucrurile, cărui timp se sustrage poezia și cărui timp îi răpește din eternitate ? Nici unuia, fiindcă nu există nici unul. Ea se înfăptuiește, lînsă, ca unicat inalterabil, din care pot fi apoi deduse cele două aspecte ale timpului-idee : vremelnicia și veșnicia. Prometeic este totuși gestul poetului, cînd se măsoară cu timpul prin capacitatea sa de a cristaliza forme, pe cît cu putință nepieritoare. O dificultate inerentă a limbii române în versificație o constituie cuvintele prea lungi din cauza multelor vocale, care împiedică comprimarea mai multor noțiuni în versuri scurte. Aceasta o simți mai ales la traduceri din limbi străine în ro- mânește. De aici obligația de-a ajunge la chintesență. Se vorbește de poet mai mult decît de poezie, ca și de Dumnezeu mai mult decît de lume, pentru că se caută totdea- una unitatea în multiplicitate, deși dată e multiplicitatea, nu unitatea. Dar există unitate (și unicitate) în multiplicitate. 13 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 193 Poetul poate fi tată, cetățean, matematician, diplomat, gră- dinar... în orele libere ; poezia, în orele ei libere, precum și în exercițiul funcțiunii, nu e decît poezie. Noțiunile de mijloc și scop se aplică și poeziei, dar pentru poet, în momentul creației, ea nu poate fi decît scop. Aceasta e condiția de a fi și a poetului și a poeziei. Perioada de gestație pentru poezie variază indefinit : unele, abia concepute, se și nasc ; altele au nevoie de zile, luni, ani sau chiar o viață de om, poate chiar de mai multe. Dar odată reali- zată, poezia depășește nu durata efemeridelor, ci și a arborilor multimilenari, apropiindu-se de a astrelor. Modul halucinant al poeziei lui Poe trădează o stare de beatitudine, ale cărei rădăcini se întind pînă în paradisurile arti- ficiale. Și totuși, poezia nu devine prin aceasta artificială ! Pen- tru că stupefiantul nu poate fi motiv, ci cel mult o condiție pen- tru el. Motivația însăși, cauzalitatea poeziei trebuie căutată mai adînc, în cele mai vechi straturi sedimentate ale cunoașterii și afectivității. Poezia, cînd este autentică, nu poate fi supraviețuită de poet. Poezia poate fi lăsată la o parte de timp, ca o stîncă oco- lită de apă. Apa trece, stîncă rămîne. ★ Atîtea versuri bune ai scris cîte tine minte posteritatea. 194 Poezia realizează, ca și visul, o dorință. De aceea poezia nu este viața cum a fost, ci cum s-ar fi vrut. De aici imposibilitatea reconstituirilor biografice după poezie. Ritmul, rima, imaginea sînt mai curînd vehicule ale poe- ziei, decît însăși poezia — posibilă de altfel și fără ele. Dar nu fără cuvînt și un crîmpei de cîntec. Cuvîntul în ipostază revelatoare devine poetic. Dar puterea revelatoare a cuvîntului nu se găsește în el, ci într-o experiență nouă a poetului în acord sau în conflict cu lumea. Poezia la analiză nu dă reziduuri. Ea e ca lumina albă : presupune spectrul întreg. E o băutură care nu lasă drojdie pe fundul paharului. * Poezia, profeția și visul sînt exteriorizări de aceeași esență ale minții și toate se sprijină pe magie — pe încrederea în pu- terea omului — pînă la urmă. ★ Critica se ține la un interval de cel puțin douăzeci de ani în urma poeziei. Contemporanii propriu-ziși, din generația ta, te admiră cel mult, sau te urăsc ; abia generația următoare poate să te privească critic, deci obiectiv. ★ Din poezia mea (sau din versurile mele, cum ar spune, modest, Arghezi) cititorii au dedus că sînt o persoană cu un fizic impunător, atletic și puternic. Aceasta mi-au spus-o foarte 195 multi din aceia care nu mă cunoscuseră personal, decît după ce mă citiseră. Se confirmă deci încă o dată esența de vis a poeziei, și poate dorința cititorului, implicită, de a lega actul revoluțio- nar al poetului de un erou corespunzător iconografiei folclorice. ★ Poezia trebuie să fie un prilej de desfătare („Des-Fătare“) pentru poet și pentru cititor sau ascultător. încearcă o analiză completă („cumplită44) a cuvîntului și vei prinde originile adînci ale poeziei. ★ Are voie poetul să întoarcă arborii cuvintelor cu rădăci- nile în sus, sau să le dezgroape, în fața lumii, rădăcinile ? Gestul ar fi o pîngărire. între altele, funcțiunea poeziei este de a scutura colbul de pe cuvinte și de a le scoate la soare, apoi de a le lăsa să-și amintească de trecutul lor. în poezie cuvintele se reculeg, se împrospătează și pornesc pe drumuri noi, descoperite de poet. Spre noi luminișuri ! ★ Poetul acționează asupra cuvîntului ca Făt-Frumos, care tre- zește din somn pe Ileana Cosînzeana. ★ Cotidianul este vrăjitoarea care adoarme cuvintele, uzîn- du-le și rozîndu-le. De aici necesitatea poeziei ca forță resus- citantă. Leul nu poate avea o voce pițigăiată, nici țînțarul una de bas. 196 Noi, poeții, coborîm în Maelstrom, ca în povestirea lui Poe, apoi încercăm să împărtășim și altora prin ce am trecut. Fie- care poet își are propriul Maelstrom, cum Pascal își avea abisul ce-1 însoțea permanent. Dorul, ca esență poetică, cere o revenire, o întoarcere la stări fericite anterioare. Foarte des aceste stări sînt prenatale, de aceea vag exprimabile în cuvinte. ★ Cuvintele se degradează prin aluzii ce vizează „tabu"-urile, prin indecențe violatoare. Prin revelări de „tabu"-uri, cuvintele recîștigă valori primare de semnificație vitală. ★ Prin degradare, cuvintele devin obscene, de exemplu „brînză", „a băga" etc. folosite abuziv. Obscenul isprăvește prin a îngropa sensurile inițiale, vital afirmative, ale cuvintelor, pe care poetul trebuie să vie apoi să le dezgroape, dîndu-le o nouă viață, cu propriul său sînge. In scris trebuie să te știi opri la timp, pentru a evita dilu- area. ★ Poezia nu începe cu „și" nu se termină cu „etc.“. Rima este pasărea care-și cheamă perechea prin codru. ★ Am visat două poezii astă ^noapte (23.VL’47) — dintre care una, cum se întîmplă de obicei, am uitat-o de tot, iar din a doua am reținut atît, mai limpede : 197 Copilul a întrebat pe mamă-sa : — La ce bun, mamă, să trăiești, dacă nu e o iubire, numai pentru tine ? — Copilul meu, ce ți-a venit ? Și copilul a plecat în aventură. Din cînd în cînd revine trist la inima sfîșiată a mamei sale. Ciudat e că textul poeziei era în limba franceză. O remi- niscență din Apollinaire ? Ca orice artă, poezia n-o posezi decît atunci cînd o ai în vîrful degetelor. Corect : în vîrful limbii. Ori al condeiului. Vai de poetul care-și caută temele în afară — se aseamănă cu omul ce se îneacă și se agață de un pai. De cele mai multe ori, poate totdeauna, problema cuvîntu- lui în poezie este problema oului lui Columb : curajul de-a turti oul. Dar numai fiert. Cu cuvintele trebuie să te porți, poet fiind, ca îmblînzi- torul de șerpi cu animalele sale : să le faci să dănțuiască, în- tărîtîndu-le, dar nu pînă a le provoca să muște sau să-și verse pe privitor balele veninoase. Vorbește, în poezie, ca oamenii timpului tău, dar spune ceea ce ei nu reușesc și le-ar plăcea să audă. Să nu uiți, însă, că te ascultă și contemporanii și urmașii ; spune-le și lor o vorbă bună. 198 Azi am văzut următoarea scenă sfîșietoare : într-un maga- zin de alimente, un copil, aplecat printre picioarele cumpărăto- rilor, rupt și murdar, culegea cu mare grabă sfărămiturile ce cădeau dintr-o prăjitură pe care o mînca o femeie — și ea să- racă. Se urzea, acolo, cîntecul de milenii al mar ei suferințe umane. Se poate concepe o poezie din cuvinte trase la sorți dintr-o pălărie. Dar în acest caz cuvintele trebuie să fie în prealabil așa fel alese, încît orice combinație a lor să producă o incan- descență amețitoare. Și e posibil. Altfel exprimat, cuvintele fo- losite trebuie să constituie un colectiv poetic, care, amestecat oricum, să iradieze însușirile de bază ale emoției subsistente. în cazul acesta, poezia este ca un cer înstelat, în care ochiul dis- tinge constelații și se deprinde cu ele, — deși sînt produsul imaginației noastre. ★ Poetul își pune urechea pe ghiocul cuvîntului și aude în el poveștile din fundul mării. „Și dacă ramuri bat în geam", „Și dacă stele bat în lac", „Și dacă norii deși se duc" — sînt toate și toate numai pre- texte pentru ca poetul să sitea de vorbă cu năluca de lumină a iubirii. Aici e toată rațiunea și iraționalitatea aparentă a poe- ziei. „Iraționalitate" pentru aceia care cred că poetul, pictorul sau muzicantul caută în natură altceva decît corespondențe ale propriului suflet. Poezia lucrează cu particularul, ridicîndu-1 la rang uni- versal. Altfel, poezia ar rămîne fapt divers. 199 Orice poezie bună are un happy end, sau cel puțin nega- tivul lui fotografic, rămînînd cititorului sau ascultătorului sar- cina deductivă. Cîteodată cuvîntului îi stă bine amețit, în poezie, cu pălă- ria pe ureche, ca unui bețiv. ★ în poezie, chiar dacă n-o vezi de la început, trebuie să isprăvești prin a distinge imaginea ei de ansamblu ca într-o clădire cu precis definită arhitettonică și să auzi o muzică de orgă ca într-o catedrală, pentru a putea apoi cugeta ca un filozof. Una din premisele indispensabile pentru logica poeziei este bătaia inimii. Ea, auzită de cititor, trebuie să trădeze ceea ce nu vrea să spună poetul. Inspirația poetului este ca aerul tare pe stîncile unui munte, unde omul stă cu pletele în vînt, avînd lumea la picioare. ★ Niciodată n-am putut suferi oamenii ce-și uită hainele descheiate sau lasă ușa deschisă cînd intră ori cînd ies ; — dintre aceștia nu se pot recruta poeții. Vestitul „turn de fildeș“ să-1 accepți numai dacă ești con- vins că vei putea din el ținti în dușmanii vieții, prin verbul tău fără frică și fără prihană, ca Apollon omorînd Ciclopii cu săgeți. 200 Ascultă pasul unui om pe drum de piatră, glasul frunze- lor în vînt, foșnetul șarpelui furișat prin iarbă, ropotul ploii reci în zile de toamnă ; ascultă cum cîntă vadul în soarele de mai și învață să strunești cuvîntul după ele. Dar numai după ce ți s-au filtrat îndelung prin suflet. Cîntă, cînd ești singur, ca pentru alții. Trebuie să achiziționezi reflexul condiționat al cuvîntului căutat, pentru a fi poet. în orice clipă să poți găsi cuvîntul po- trivit, întocmai ca soldatul care execută o comandă, fără să mai aibe nevoie de a delibera. Poezia prin definiție nu e monolog, ci dialog — de cele mai multe ori, replică. ★ Andersen Nexo se considera poet. Dar avea un profund dis- preț pentru cei ce pun poezia pe versuri. El însuși prefera s-o împacheteze în hîrtia de carton gros a prozei. Totuși, poezia e în stare să se arate goală ca Venus Anadiomene. * Poezia ce la tine în mod obișnuit nu observi. Greșelile altora sînt mai bătătoare la ochi. Cuvîntul poetic nu strică să fie ca săgețile lui Apollo arun- cate în achei, în urma jignirii sufletului pașnic al preotului Chryses, ce vrea să-și răscumpere fiica și viața. 14 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 209 Războiul troian, ca atare, a fost o mare înfrîngere pentru greci : au fost izgoniți din Asia Mică. Dar aceasta a constituit material pentru cîntec, care înfăptuiește — dorință realizată oniric prin versuri — ceea ce n-au izbutit soldații lui Agamem- non, Achile și Ulise. Victoria înfățișată de Homer, deși infir- mată de istorie, rămîne o victorie artistică, mai răsunătoare decît toate războaiele cîștigate de eleni. Marii mei dascăli în viață au fost unchiul Novac, Jakob von Uexkiill și Leonardo da Vinci. Nici unul n-a fost propriu- zis poet ; însă de la ei am învățat înțelepciunea vieții, mai indis- pensabilă poeziei decît sarea în mîncare. Dicționarul e pentru poet peretele în care Leonardo da Vinci vedea un izvor de inspirație, acolo imaginația sa poate descoperi minuni. Dar un dicționar la fel de ispititor îl consti- tuie norii în apus, soarele cînd asfințește, sau zgomotul pădurii în preajma furtunii. Atunci poetul stabilește un dialog nemij- locit cu stihiile. ★ Am adunat tot ce a lăsat moștenire limba presupusă tracă. Compun, descompun, clasific și număr cuvintele. Dar, pînă la urmă, mă învîrt în jurul lor ca vulpea după ariciul ghemuit ; nu vor să scoată botul viu, ca să le dau de rost. Și totuși ascund în sonoritatea lor o poezie unitară și aceeași sub acoperișul se- mantic. Auluporis, Aulutralis, Auluzenis, Auluzalis — sună frumos ca un metal nobil aceste nume de bărbați, și simți în ele ființa mitică, poate însuși duhul prețiosului metal (aulu-, aur), care le 210 înfiază, legînd pe purtătorii lor de măruntaiele pămîntului și dîndu-le poezia dimensiunii în creșterea minerală a humii ; și ar mai putea fi vorba de urmași ai lui Aeolus, fii ai vîntului și ai furtunii, întocmai cum Diuzenis e cel născut din zeu (Dio- gene). Numele au poezia lor, chiar cînd sensul li s-a aburit, sau l-a acoperit cocleala timpului, sau a făcut un salt în altă sferă semantică. în poezie trebuie armonic echilibrată precizia numerelor cu vagul visului, pentru a întruchipa forma nouă și dinamică, aptă să ofere cititorului un ajutor sufletesc, cum un bun alpinist îți întinde o mînă ca să te ridici pe o stîncă abruptă. în acest sens, poetul îmbină însușirile matematicianului cu ale exploratorului îndrăzneț. Privește o mușcată roșie în mijlocul belșugului de foi verzi ale acestei plante și vei intui secretul formelor poetice. O poezie nu poate fi un perete, o porțiune de rîu, un trunchi de copac (fără coroană, fără rădăcină și fără peisaj) ; o poezie nu poate fi parte, ci numai întreg, cu antiteza sa dialectică implicită. în toate elementele unei poezii, de la început pînă la sfîr- șit, trebuie să domine, ca un curent electric, același sens, care coordonează ritmul și imaginile, oricît ar fi ele de variate. Singurul mare defect al lui Da Vinci a fost că s-a temut ca poezia sau muzica să nu fie mai importante decît pictura : astăzi e clar că poezia, fiind un specific al verbului, este poate dimensiunea definitoare a oricărei arte. Căci dacă există desene admirabile, picturi splendide, arhitectură uimitoare, discursuri 211 politice de mare ținută, piese de teatru, romane și versuri gus- tate de veacuri, de milenii chiar, asta se datorește aurei greu sesizabile a poeziei, adăugate lucrurilor naturii. Deci acolo unde încetează orice meșteșug, începe poezia, care sfîrșește prin a fi omenească, deschizînd drumul spre sufletul omului, prin fapt expresiv, gest cu semnificație socială, străduindu-se să umani- zeze omul și omenirea. De la Kant n-am învățat nimic în legătură cu poezia, dar am învățat cum să mă delimitez față de proză. El știe așa de bine să fie complicat, spre deosebire de poezie, care moare, dacă nu este simplă. Aceasta nu este o chestiune de precizie. Și poe- zia ocolește, ca și proza. Dar prima țintește, a doua vizează. Una poposește lîngă lac, a doua în împrejurimi. Amîndouă însă urmăresc și ating același efect : menținerea omului în stare de euforie umanitară. Aceasta, pînă în momentul ce vom fi reușit să-l ridicăm definitiv și integral de la gradul de bestie la ran- gul de om (noțiune bănuită sau dorită, dar vag conturată încă). Kant însuși, însă, prin „lucrul în sine“ este poet, ca Descartes în minunatele sale metafore. Dacă arta nu ar avea un rol în formarea conștiinței, și mai ales poezia, atunci toți artiștii, și mai ales poeții, ar merita să fie răstigniți ; dar cu condiția să nu învie a treia zi după scrip- turi. ★ Dacă un poet e uitat, de vină nu e limba în care a scris, ci incapacitatea sa de a rupe barierele de la o limbă la alta prin ceea ce a vrut și n-a izbutit să comunice. Căci toate limbile se întîlnesc la rădăcinile lor împlîntate în solul gîndirii și senti- mentelor umane esențiale, sedimentate în decursul mileniilor. 212 Poți lăuda în versuri, dar nu cu gîndul de a obține ceva, ci de a determina pe cei dăudați să se depășească. Dacă sînt morți, dă-i ca exemplu, să-i depășească alții. Altfel poezia ta nu va fi steag, ci cîrpă de lustruit ghetele. Poezia-i steag sau plug, niciodată tun sau coșciug. Cine vrea liniște, să nu scrie versuri. Liniștea e pentru morți și pentru rentieri ; versul stîrnește sete de viață. Sau, dacă nu, e vorbă comandată pe măsură. Să stăpînești cuvîntul ca Leonardo da Vinci desenul și cu- loarea, altfel riști să cazi în bîlbîială. Ori ca Picasso. Ori ca Brâncuși, dalta. Cuvintele să le folosești proprii, încît să pară tăioase și limpezi ca diamantul, ori folosește-le improprii, încît să pară ca un cimp toamna ușor învelit în ceața te supăra pe popor în poezia ta, ca văcarul pe sau Adîncește arta poetică a propriului tău neam, pentru că„ întîi, vei găsi în ea nebănuite bogății, al doilea, ai mai multe șanse de a învăța ceva. Mai ales concentrează-ți atenția asupra poeziei populare. Dar nu te mulțumi cu arta poetică a poporu- lui tău, și, dacă-ți stă în putință, nu începe cu ea. Floarea din pălăria altuia o vezi — din a ta mai greu — mai cu seamă, că în tinerețe nu ești dispus să-ți ridici pălăria în fața crea- țiilor populare ale neamului tău. în poezie există știință, învăț, datină, obișnuință, obicei,, nărav, deprindere, apucătură. Toate acestea sînt numai mo- duri de înfășare a poeziei, scutece — ea însăși fiind copilul viu, născut, iar nu făcut. Trebuie să dispui ca poet de atîtea reflexe condiționate poetice, încît în momentul creației să-ți concentrezi cu ușu- 229 rință toată atenția asupra fenomenului de concepție, iar exe- cuția tehnică să decurgă automat, sau aproape. Izvoarele sînt mai adinei ; vin din nadra sufletului. Lămurește-te de ce versul lui Racine : La fille de Minos et de Pasiphae, deși fără conținut, conține toată taina poeziei, secretul versului. Pentru că oricît snobism ar părea că exhibează această aserțiune, adevărul acesta e. Iată o problemă pentru tînărul poet ! Sau în acest vers din Poe : For the moon never beams with- out bringing me dreams ; sau, de același : Shall bloom the thunder-blasted tree... Poezia este formularea algebrică a sufletului omenesc : să n-o citească cine nu știe ce-i matematica (vorba maestrului Leonardo). Poezia este un condensator în elemente verbale a conflic- telor umane. Niciodată nu vei putea spune înfar-o poezie atîtea cîte într-o dramă sau într-un roman. Dar trebuie să spui cel puțin tot atît. Drama sau romanul sînt binomul lui Newton desfășurat, poezia este (a+b)n. ★ Efectul prozei, din treaptă-n treaptă, asupra cititorului, tre- buie să crească în progresie aritmetică, — al poeziei, în pro- gresie geometrică. 230 Poezia, ca tot ce constituie o creație, este o abstracție, dar niciodată o substracție sau o extracție. în creația poetică se disting două faze : prima, de abstrac- ție ; a doua, de condensație. Din Eminescu, dacă ești poet român, trebuie să ai atîtea ediții, ori exemplare, încît oricînd, întinzînd mîna, să-1 găsești pe masă ori în raft. ★ La talent egal, cel ce a scris o mie de versuri scrie mai ușor decît cel ce a scris o sută. Cînd valorifici în metru antic poezia, rima nu numai că este inutilă și inobservabilă, dar poate fi chiar nocivă. Ce ar căuta rima în versuri ca acestea : Nu credeam să-nvăț a muri vreodată Pururi tînăr, înfășurat în manta-mi. Ochii mei nălțăm visător la steaua Singurătății unde fiecare cuvînt, prin metru, e ridicat la pătrat ? înseamnă sub stihuri, poete, cînd le-ai făcut, cum ornitolo- gul pune păsărilor la picioare verigi, cu data trecerii lor pe la centrul de observație. Vei vedea singur, la recitire, cît și cîte mai trăiesc din cele plecate. Și vei constata cum te-ai schimbat tu însuți. 231 Știu că există cazuri cînd poeții, ca să-și potențeze activi- tatea, au folosit stimulenți toxici ; dar nici un stimulent pe lume nu te poate activa mai mult decît a privi cuvintele în față, atunci cînd ele au devenit incandescente, după ce le-ai muiat în inima ta și le-ai trecut prin rețelele creierului tău, aceste demonice ițe, făcîndu-le să miște ca dansatorii pe funie. ★ Există poezie sintetică și poezie naturală. A lui Mallarme sau Ștefan George este sintetică ; a lui Baudelaire sau Blok este naturală. Foarte mulți versificatori făptuiesc, însă, de obi- cei, surogate. Poetul trebuie să depășească zilnic, evolutiv, stadiul atins în epoca sa de limba în care scrie. Numai atunci își îndeplinește îndatorirea față de limbă. Dar să n-o schimonosească ! Versul tău să nu fie scris așa de parcă te-ai bate cu pum- nul în piept : Uite cine mi-s io ! Dacă nu ești convins că poezia ta supraviețuiește Odiseia, lasă-te păgubaș. Vei fi mai de folos crăpînd lemne sau cărind gunoi cu roaba. Dacă vrei să ite cred că ești poet, adu versurile tale, să depună mărturie pentru tine. Pe cuvînt nu te cred, nici măcar de ai jura pe lira lui Apollo. 232 Nu e demn de singurătate, de „turnul de fildeși, poetul care nu înțelege că rostul său e să scrie pentru omenire. ★ Poezia în versurile tale începe acolo unde încetezi a mai fi interesat direct și personal, unde fapta ta devine bun obștesc, valoare umană. Cititor în stele, cîntăreț și 'Stegar — iată cele trei dimen- siuni ale poetului de totdeauna. N-am să uit niciodată că prima impresie ce mi-a făcut-o Singurătatea lui Eminescu, cînd eram de treisprezece ani, a fost că și eu aș putea să tscriu la fel. Acum îmi dau seama că acesta e atributul poeziei mari : de a fi simplă ca legea gravitației des- coperită de Newton. Poezia simplă e cea mai bună, dar și cea mai grea de realizat. O greșeală de limbă, de ritm, de armonie, în versurile tale e un punct negru într-un diamant : oricît ar fi de mare neste- mata, îi scade valoarea prin elementul străin. .,Ce nest que le premier pas qui coute“, în poezie : minu- nea lui St. Denis, care și-a purtat în mîini capul retezat, cum ar aduce o gospodină pepenele de la tîrg, devine un fapt banal, dacă izbutești să explici primul pas. 233 Nu te prăpădi să spui în stihurile tale lucruri absolut noi, încearcă sa le spui pe cele vechi mai bine. Căci nimic pînă în prezent n-a fost spus perfect. Iar ceea ce le-a scăpat altora e nou. Numai dacă poezia ta are aplicabilitate la viață, ca a unei formule matematice la numere, este o faptă — altfel este fapt divers. Criptică, poezia este prin definiție, din moment ce exprimă prin cuvînt ceva, ce nu e cuvînt. Problema e numai ca în și prin formularea poetică, cititorul să descopere acel ceva, care nu este un simplu fapt divers, ci o întreagă categorie de fapte, ale mele, ale tale, ale multora, — omenești. ★ Poezia e ca Piramidele Egiptului : evocă împărății și fa- raoni, a căror viață o retrăiești, dezgropîndu-i. Grija poetului e să nu clădească piramide din nisip, căci le suflă vîntul de- șertului. Schimbă porecla în renume, hula în fală, luptînd cu drep- tatea împotriva silei —iată morala poetică. Poezia ta, în sufletul cititorului, să nu se termine cu ulti- mul vers. Să mai răsune, să mai revie. A fi poet azi e cu atît mai greu, cu cît omenirea se gă- sește la o mare răscruce istorică, unde se petrec evenimente noi. 234 nemaipomenite, pentru care «trebuie să găsești cuvinte revela- toare ; iar a găsi nu înseamnă a confecționa din hîrtie figuri înflorite, ci a făuri din .aur vechi podoabe noi. Cînd scrii un poem, nu pierde vremea oprindu-te la amă- nunte, ci treci cu toată puterea înainte, pînă la capăt. Cînd revii, însă, nu lăsa nici un amănunt neprelucrat. Revenirea e bine să se facă tîrziu, dar totuși în seara luptei cîștigate. Căci altfel riști, mai tîrziu sau prea tîrziu, să introduci elemente străine de poem. Morții nu trebuie lăsați pe cîmpul de luptă : se descompun și răspîndesc duhoarea morții. Nu te lăsa în poezie niciodată ispitit de cam, de aproxi- mație, nu pentru că ai nevoie de preciziune, ci pentru că .nu ai nevoie de impreciziune. Ultimul lucru ce dispare și poate nici nu dispare din me- moria cititorului este muzica, baza melodică a poeziei. Prin ea învie restul, ca pasărea Phoenix din cenușă. Fără ea, poezia e o ușă pe veci și fără nădejde închisă. Baza melodică pentru poezie este lira lui Orfeu, la al cărei sunet se îmblînzesc fiarele, sau a lui Arion, salvat din valuri de către delfinii, pe care îi vrăjise înainte prin cîntecul său. Pentru frămîntările vieții poezia este o liră eoliană, dar și glas al Sibilei ori chemare a Sirenei. 235 Semnătura sub poezie este marca fabricii garantînd cali- tatea și facilitînd lectorului alegerea. Dar încearcă și mărci mai puțin cunoscute. Poate ai să le preferi. Nu te lăsa, însă, amăgit de reclamă. Pentru controlarea și verificarea gustului e bine ca citito- rul, avizat sau nu, să citească poezii fără semnătură și să le clasifice după rang. Dacă dintre multiplele mele înclinații am dezvoltat-o mai mult pe cea către poezie, e pentru că uneltele poetului mi-au fost mai la îndemînă, fiind prin origine și naștere un om sărac^ nevoit să lupte greu pentru pîine, iar arta cuvîntului practi- cînd-o în răgazurile rare. Harul în cuvînt mi s-a revărsat din dragostea pentru popor, din lupta lui pentru o viață mai bună și din cîntecele de leagăn ale mamei. Tabu în alegerea temei poetice nu există ; dar bunul-simț. te învață ce să dai la lumină. Lasă totuși în caietele tale urma- șilor și ceea ce socoți că refuză timpul tău : timpul se schimbă. Cuvîntul e un cal nărăvaș ; strînge-1 în pinteni bine și ține-i frîul scurt ; dezvață-1 să izbească cu copitele : dar în- vață-1 să nu se sperie în șarje primejdioase, să nu sforăie la greu. Fă-1 să calce ca un cal de rasă. Cinciremă de Ninive din Ofirul depărtat... iată un vers pe care l-am transpus din englezește ; totuși îmi aparține și aduce ceva nou în românește. Dar undeva sună din el Alexan- drescu : Ale turnurilor umbre peste ape stau culcate... 236 Noua critică românească trebuie să vină ca un vînt rece de toamnă, care scutură frunzele veștede din arbori, sau ca un pîrjol, care trece peste savanele uscate ; iar poezia nouă, ca un vînt de primăvară ce topește zăpezile și zbicește pămîntul, ca soarele cald ce face să încolțească iarba și să irumpă din muguri și boboci frunză și floare. Poezia este vrăjitoarea din povestea lui Gogul, care te în- calecă și te mînă prin văzduh ; iar tu nu o stăpînești decît dacă știi formule vrăjitorești mai tari decît puterile iadului. Atunci vrăjitoarea ți se supune. Formă, formulă, uniformă, expresie, cuvînt — toate au o inerție depășită, zilnic, de viață. Românul spune casa orașului, (primăria), casa culturii, casa domnului, neuitînd vechea casa — bordeiul roman, cocioaba în care a trăit el în cursul veacurilor. Cuvîntul părăsit de viață rămîne scoică goală. Dar tot viața poate veni într-o zi să-și caute adăpost în el, ca Pagurus arrosor în cochilia de melc și, mai plantîndu-și cîteva actinii peste noul acoperămînt, va isca o minune nouă. Versurile bune isprăvesc prin a fi atribuite celor mai mari poeți, conform unei legi a atracțiunii universale. Așa s-a în- tîmplat cu Homer și se va întîmpla cu alții ; pentru că poetul rezistă mai puțin decît versul ; iar versul rămas orfan trebuie să-1 atribui cuiva, să-i cauți un tutore. Apoi însuși versul la versuri trage. La cele bune. Totuși Linos, Orfeu, Amfion trăiesc în memoria noastră deși cîntecele lor nu s-au păstrat. Există un destin al poeților, care și-au ridicat un monument și mai indestructibil deoît opera în inimile recunoscătoare ale oame- nilor, înfruntînd veacurile. 237 Un vers bun poate fi scris și de un poet rău, dar o rîn- dunică nu aduce primăvară. Un vers bun, singur, nu face un poet mare. Sapho e o excepție fericită. Și încă ! A rămas de la ea un poem. Cine știe cîte o fi avut la timpul său, ca să fi rămas atît de celebră ? Heine și-a asigurat în poezie partea leului, folosind ca poporul expresia simplă, directă și spirituală. Dar și-a asumat și riscul poporului : anonimatul. De altfel, poezia populară este un copil al cărui tată nu se cunoaște, copil din flori, care trebuie totuși să fi avut și un tată. ★ Mai bine să-ți uite lumea numele, decît versurile. Versul e bun cînd mai încearcă și alții să-și pună nu- mele sub el. Dacă nu ajungi în cursul vieții să fii înjurat, mîngîie-te că nu scapi după moarte. Vezi Istoria literaturii de Călinescu. Versurile noastre la „poarta veșniciei“ sînt ca zgîr ioturile și schelălăielile cîinelui la ușa odăii. Ele pătrund în odaie, dar cîinele rămîne în frig : stăpînul nu deschide ușa. Nor îmi place să fiu în poezie, întunecat și încărcat cu fulgere ; să mă revărs potop peste cîmpuri ; iar după mine soa- rele să rîdă bucuros pe cer către florile înlăcrimate din șesuri. ★ Homer, care n-a văzut-o, iubea mai mult pe Helena decît Acheii cei vestiți, căutători de slavă în jurul cetății lui Priam, și mai cu seamă căutători de bogății — faimoșii distrugători de cetăți, cum le plăcea să se laude. 238 Cărămidarul face cărămizi, pietrarul cioplește piatra, sa- vantul descoperă sau inventează : poeții cîte cuvinte noi au fa- bricat ? Dar parcă arhitecții piramidelor au cioplit pietre sau au descoperit tencuiala ? Desigur că din cuvintele sau chiar numai din sunetele I Hâ- dei, transcrise pe fișe sau înregistrate pe bandă de magnetofon, hazardul sau mașina cibernetică ar putea reface, în douăzeci și șase de miliarde ani-’lumină, poemul originar. Dar cel mai me- diocru poet contemporan, pe baza acelorași fișe sau benzi, și fără a ști elina veche, ar reface infinit mai repede poemul. Pentru a înțelege noțiunea de tipar în poezie, de formă în care se toarnă poemul compară Povestea codrului a lui Eminescu cu Der Hirten Knabe a lui Heine, sau Gog es Magog a lui Ady cu poemul meu E slobod să mai cint. Tiparul este fagurele unde matca depune ouă și albinele strîng miere. Și totuși, nu e pur și simplu o formă mecanică. Nici măcar sonetul, cu toată rigu- rozitatea lui. în sensul adînc al unei poezii bune pătrunzi numai o dată, și atunci așa cum descinde eroul lui Edgar Poe în Maelstrom. După aceea îți rămîne pe veci amintirea. Timpul nostru, ca toate epocile mari, duce poetul acolo unde se bat munții în capete și numai în crucea amiezii se ho- dinesc o clipă, în care răstimp poetul trebuie să treacă printre ei pînă la izvorul cu apă vie și să vină îndărăt ca să adape omenirea însetată de viață. 239 Gîndește-te că poemul tău Melița l-ai început într-o seară trecînd printr-o vale adîncă din Munții Apuseni și ascultînd bătaia sacadată și stranie a unei melițe : o femeie melița în întuneric. Dar poemul nu l-ai putut încheia ani de zile, pînă a venit Marele Prăpăd peste oameni. Trebuia atmosfera din ajunul războiului, pentru ca melița să fie luată drept mitra- lieră, trebuia să vină războiul, ca să fie luată drept simbolul morții în masă. Poete, nu da cu lira în coarnele taurului turbat, c-o spargi. Ia-o mai bine la fugă : taurul trece, lira rămîne. Cîntecul, dacă nu încîntă, măcar să descînte. După citirea unei poezii bune rămîi în minte cu un tipar muzical, pe care se profilează o viziune, ațîțătoare a unei idei. Amintirea noastră e de obicei o îngrămădire de ruine din poe- ziile citite sau ascultate. Pornind de la acest tipar, putem ori- cînd reconstitui, cîteodată cu trudă, clădirea poetică. Nu există poezie potrivită pentru orice împrejurare a vieții, cum nu orice împrejurare a vieții este potrivită pentru poezie. Nu cunosc o poezie a epocilor de fanatism, dogmă și tira- nie. Constrîngerea e moartea elanului poetic. Poezia trebuie să fie mai tăioasă ca diamantul, pentru că are de zgîriat inima omului, care de multe ori e mai dură ca sticla, granitul ori cvarțul. 240 Inima poetului e un caleidoscop : o scutură și apar versuri noi, neprevăzute. Dar cîteodată încremenește totul în negru și scuturi în zadar : beznă, pustiu. Nu dispera, însă, căci punga su- ferințelor se umple iar și apar noi minuni în caleidoscop. A considera progresist un poet pe motivul că face paradă cu anumite idei progresiste înseamnă a confunda pe vînzătorul de aparate de radio cu savantul Hertz sau inventatorul Popov. Creierul poetului e cîteodată paing împotmolit în propriul păiănjeniș. Atunci poezia rătăcește undeva departe, și se-n- treabă poetul : cu cine ? și unde ? Cu alt creier, care nu s-a prins sau a scăpat din propria-i plasă ! ★ Și cuvintele au aceeași tendință cumulativă ca persoanele : fură atributele altor cuvinte și iau un aspect mitic, de atotpu- ternicie. Poetul să deteste aceste cuvinte îngîmfate și să ridice altele, modeste și cu atribute neafișate. Poezia este pulberea de aur care naște în jurul obiectelor o aură. Fără această atmosferă cuvintele stau ca niște lucruri prăfuite în pod. Complet real nu poți fi în versurile tale, dar, dacă ești silit la artificiu, atunci măcar nu pastișa realitatea. ★ în poezie ori pui jar sub coada cuvîntului, ori îi pui frîu în cap — amîndouă deodată nu sînt cu putință. 16 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 241 Criticii pentru poezie sînt ca „racul, broasca și știuca” pentru sacul de pe mal : nu reușesc să-l urnească din loc. Asta-i norocul poeziei ! Altfel ar ajunge în mlaștină. Dacă oamenii ar vorbi în versuri, s-ar gîndi mai mult înainte de a deschide gura. Că este sau nu importantă poezia pentru viață, se întreabă numai agramații. Dar ei nici nu s-ar mai întreba, dacă s-ar gîndi că din Troia o fi rămas, n-o fi rămas ceva, dar poemele homerice există ! O temă poetică se istovește nu printr-un vers sau o mie, ci prin faptul că nu mai poți scrie despre ea sau începi să te repeți stereotip. Acest lucru e adevărat și cu privire la talentul poetului, care la un moment dat poate seca temporar sau pentru totdeauna. ★ Cînd un poet și-a smuls rădăcinile din viața socială, el încetează de a mai seri sau cel mult se copiază pe sine însuși. Un poet autentic este ca un viticultor : cînd îți servește un pahar din recolta anno domini... îl recunoști dintr-o mie și nu-1 confunzi cu altul. Cînd un vers îl poți atribui oricărui poet și nici unuia precis, uită-1 căci nu pierzi nimic. Despre o poezie, cînd e într-adevăr bună, trebuie să poți declara : „Aceasta și Eminescu ar semna-o“. 242 Mai curînd va trece cămila prin urechea acului decît min- ciuna în poezia adevărată. Dar a te înșela nu înseamnă a minți.. Poeziile bune sînt butelii de vin, pe care Ie bei, și singure se umplu iarăși. Ori poate baterii solare, cu inima omului drept soare. ★ Păretele pe care Da Vinci deslușea imagini și figuri — asta e lumea pentru poet. în jurul poetului totul învie, pînă și stîncile munților. Poetul Mioriței desigur a descoperit în Bu- cegi Omul și Babele. Pentru a seri versuri nu trebuie să fii poet, dar pentru a fi poet trebuie să scrii versuri. Incapacitatea cuvintelor de a exprima altfel decît limita- tiv și aproximativ realitatea te obligă Ia limbajul poetic, sin- gurul capabil de a viola frontierele verbale discursive și de a trasa altele. Cuvîntul poetic îndeplinește și funcția de inginer hotarnic. ★ Una din operațiile de bază în procesul de „producție" al poetului este întrebuințarea atributului ; aici se petrece fenomenul de descoperire, fără care nu există realizarea poetică. în sensul acesta verbul și adjectivul joacă un rol egal : și unul și altul trebuie să investească subiectul (în speță un substantiv) cu o nouă însușire. 243 A cugeta înseamnă a deschide o paranteză în haosul vieții noastre psihice. Unii, însă, nu știu cînd să închidă paranteza : ca și cum un tăietor de lemne s-ar apuca să doboare un copac, apoi, după prima lovitură de secure, ;se ia după un fluture sau ascultă cum se ciorovăiesc țărcile și nu-și mai aduce aminte de secure. Poetul poate uita securea, dar trebuie să prindă fluturele. Se poate operă de artă în sine și pentru sine ? Se poate. Numai că în acest caz orice frunză, orice floare, orice țesut organic, orice stîncă sau orice furtună e de o mie de ori mai „artistică" decît opera de artă fără mesaj. Furtuna sau stînca nu au mesaj pentru că lipsește un „creator" al lor. Deosebirea între Mona Lisa din tabloul lui Da Vinci și cea mai frumoasă femeie din lume e că femeia are momente cînd e dizgrațioasă și că îmbătrînește. Cine nu știe să se osîndească singur pentru păcatele sale, nu merită iertare. Aceasta â propos de versurile neizbutite. Cine seamănă cadavre recoltează cruci de lemn și pietre funerare, ori decorații și arcuri de triumf. Poetul nu seamănă cadavre. Dar să nu se mire, dacă e mai întîi defăimat. Faima vine apoi, dacă mai vine. ★ Criticul îmi poate spune ceea ce crede el despre versurile mele, și asta uneori e interesant ; nu-mi poate spune însă ceea ce știu eu ca autor, dar nu sînt dispus să spun, căci arta e tocmai de a nu spune tot. Lasă pisica să se învîrtă în jurul blidului cu lapte fierbinte. 244 Reflectarea nu este independentă de cel ce reflectă, deci de subiect. în știință, accentul reflectării cade pe cunoașterea obiectului ca atare, egal cu sine însuși. în practica vieții, accen- tul reflectării cade pe raporturile dintre subiect și obiect, în vederea unor scopuri utilitare. ★ în artă, accentul reflectării cade, cu toate implicațiile afec- tive, pe atitudinea sau poziția subiectului față de obiect și pe înfățișarea realității în imagini intuitive sau în simboluri ima- gistice corespunzătoare. Decisivă e însă etica artistului. Ea îi impune și atitudinea, coordonată esențială, chiar dacă nu și suficientă a operei. Din însuși caracterul reflectării în artă a realității rezultă partinitatea. Negarea ei duce la negarea specificului artei. „Păr- tinitor“ nu se confundă însă cu marxist-leninist. ★ Actul reflectării în artă se supune conștiinței artistului, în primul rînd ca om pe o anumită poziție socială și ideologică ; în al doilea rînd, ca un talent de o anumită structură. Spontaneitatea în artă nu poate (eo ipso) duce la opere care să se integreze în ierarhia valorilor sociale. Numai artistul conștient de misiunea ce-i incumbă devine un exponent al timpului său. „Instinctul“ scriitorului, ca forță de creație opusă dirijării conștiente a conflictului și imaginii, este o invenție neîntemeiată a celor ce niciodată n-au pătruns în dinamica foarte compli- 245 cată, dar controlată a scrisului. Emergența artei, altceva decît spontaneitate necontrolată, presupune prezența controlului din partea artistului. Poetul nu se naște, ci se formează în conflictul dintre for- țele sociale, și devine expresie a lor, luînd atitudine pro sau contra. Talentul e ca banul : poți să-1 cheltuiești pe fleacuri sau pe lucruri folositoare. Nu în zadar îi zice talent, la origine monedă. La început, însă, talent a fost balanță. Deci cîntărește ce faci cu el ! Poetul nu există în locuința ilui, cît e viu, sau în cărți după moarte, ci în conștiința maselor populare sau cel puțin în conștiința acelor părți din omenire care duc înainte cultura. ★ Forma poeziei se poate schimba, esența ei nu, iar esența ei este înfățișarea intuitivă, prin cuvinte, a adevărului vieții, el însuși schimbător. Poezia adevărată poate fi ignorată, dar nu desființată. Cel care o ignorează este un ignorant, cel care per absurdum caută s-o desființeze încearcă să tragă cu arcul de pe pămînt în lună ori să spargă Himalaia cu toporul. Ideia în poezie este ca un «lichid : ia forma vasului în care se toarnă, fără să-și schimbe gustul, nici componența. 246 O poezie care-și arată ostentativ cuvintele este ca o femeie cochetă, care-și poartă rochiile cu ostentație, urmărind în rea- litate să ispitească prin ceea ce se ascunde sub rochii, dacă ceea ce se află acolo nu mai e destul de ispititor. Poezia este unul din modurile de exprimare a simțirilor, gîndurilor și voinței unui popor ; el încredințează acest man- dat poetului. Există însă și poeți care trădează cauza poeziei, folosind mijloacele ei artistice pentru țeluri fie egoiste, fie stră- ine sau chiar dușmănoase poporului. ★ Numai în contactul cu adevărurile vieții poate poetul dez- lănțui energia atomică ce zace în cuvinte, puterea lor de a în- flăcăra inimile omenești „pe ani o mie“ — cum spunea Maia- kovski. ★ Poezia este vorbă cu tîlc. Dar tîlcul nu e valabil decît atunci cînd poporul, citind-o, îți face cu ochiul. Dacă doi inși, cu privire la poezia ta, spun că ești beat și tu știi bine că nu ești, trimite-i să se culce. ★ Față de proză, poezia este în același raport ca un coniac față de vin, — deosebirea e de concentrare și de gust, firește. Dar și de calitate. înalta specializare în realizarea operei și marea forță de-a o 'face comunicativă — iată secretul creației literare. Cine te citește să zică : „Și eu pot la fel“, dar să nu poată. 247 Poezia se aseamănă cu starea de vis prin caracterul ei ico- nografic și impregnat de afectivitate, dar se deosebește prin prezența controlului conștiinței, care lipsește în vis. Și în vis, la început cuvintele sînt paralele sau nemijlocit premergătoare imaginilor, dar apoi cuvintele dispar pentru cel ce doarme, lo- cul lor luîndu-1 filmul necontrolat al imaginilor onirice. în poezie, acest lucru e cu putință numai la suprarealiști. La cei- lalți poeți, cuvîntul (logos) nu dispare din conștiință în timpul elaborării ; dimpotrivă, cu el se operează tot timpul, iar imaginea i se subordonează. Cuvîntul 305 lăuda că a luat parte la expediția argonauților în căutarea lînei de aur. 8 CE ESTE ORFISMUL Ce este în definitiv orfismul în poezie ? Răspunsul cel mai simplu ar fi : însăși poezia este orfism. Căci dacă poezia, călcînd învingătoare peste cadavrele cuvintelor și aducîndu-le la o viață nouă, nu reușește din substanța lor sonoră și semni- ficativă să întruchipeze o viziune ce țîșnește din realitatea pal- pabilă sau impalpabilă, vizibilă sau invizibilă, în sine indife- rentă față de eul poetului, atunci nu e poezie, ci vorbărie. Există această situație paradoxală : cuvintele ucid poezia, dacă ea nu le ucide pe ele, dar nici fără cuvinte, orioît își storc ce- nușa din creier truditorii silabelor fără sens și letriștii, poezia nu e cu putință. Cînd Eminescu începe : De cîte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, se aude fiecare cuvînt în parte, precum și versul iambic, dublat, fără să ne -afecteze într-un fel .sau altul, punîndu-ne doar în gardă că poetul vrea să cînte ceva, ca și cum ar zice : atenție, urmează un prag sau o treaptă. Dar de la al doilea vers și în continuare : Oceanul cel de ghiață mi-apare înainte: Pe bolta alburie o stea nu se arată, Departe doară luna cea galbenă — o pată; Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte s-a tot dus C-un pîlc întreg de păsări pierzîndu-se-n apus simți de-odată cum decolezi și, plutind deasupra cuvintelor, te pomenești transportat pe un alt tărîm, tărîmul visului poe- tic. Am spus, desigur la figurat, că poezia ucide cuvintele, dar am adăugat imediat : pentru a le da o nouă viață sau, dacă 306 e mai convenabil așa, pentru a crea un colț de univers spi- ritual, extratemporal și extraspațial, deci sustras legilor spa- țio-temporale, colț de univers axat pe incantație și dimensio- nat pe muzicalitatea și plasticitatea pe care virtual le poate vehicula verbul, univers în care se joacă o dramă. Accen- tuez : se joacă, dar nu se întîmplă, iar drama poate fi reluată de ori cîte ori, cu același efect cathartic al artei. Firește că prin și din poezie cuvîntul nu dispare, ci ca- pătă o nouă viață contextuală și se învăluie într-un halo ce-1 scoate din cotidian, dobîndind o reverberație care, atunci cînd îl repui la locul său, în limbajul obișnuit, încetează ca vibra- țiile unui diapazon atins cu mîna. Dacă deasupra cuvintelor din poezie nu se boltește viziunea poetului, nici nu se încheagă armonia din umbra gîndurilor, atunci pur și simplu avem de-a face cu anti-poezia : cuvintele se uită unele la altele, după cum spunea odată Mihail Sadoveanu, ca și cum s-ar întreba : Ce căutăm noi aici ? Cuvintele în poezie se ospătează din inima poetului, apoi, — ceea ce nu face cuvîntul cuminte din conversația zilnică — încing un joc al ielelor, de care se molipsește poetul însuși, iar cititorii săi la fel. Cînd privim o horă, nu vedem indivizii care o execută, ci însăși hora. Noi îi știm individual ce reprezintă fiecare, dar hora le adaugă ceva ce rezultă din însăși struc- tura dinamică a dansului. Noi știm că Regele Lear nu e jucat de rege și de fiicele sale, ci de niște actori, care la sfîrșitul spectacolului, degrimîndu-se, pleacă la restaurant, iar mîne seară joacă eventual în Apus de Soare sau în O scrisoare pier- dută ; dar dacă ai vedea pe acești actori gîfîind și îndoindu-se sub greutatea piesei lui Shakespeare, fără să izbutească să proiecteze de pe scenă dramatismul ei în sală, ți-ai spune : uite niște bieți actori, păcat că nu-și văd de treabă și nu-și caută altă meserie pe măsură. Așa și cuvintele, — ele sînt chemate să transfigureze și să transfere mesajul poetului în inima cititorului său. Numai că, în cazul cînd nu reușesc, nu-ți spui : Uite niște biete cuvinte, care nu-s în stare să poarte pe 307 umeri mesajul poetului, ci : Uite un biet poet, care mai bine și-ar vedea de treabă în loc să strice cerneala și hîrtia în zadar. Cuvintele sînt cariatide și coloane pe care se sprijină con- strucția poetică, iar orfismul poeziei constă tocmai în această învestitură specială a verbului ce te face să vezi ceea ce nu se vede, .să auzi ceea ce nu se aude ■— de exemplu să auzi cîn- tecul sirenelor pe o mare ademenindu-1 pe Ulise legat de ca- targ, sau să vezi, ca Boticelli, cum din aceeași mare se înalță albă, luminoasă, Venus. Iată o superbă metaforă, care se închide în arc voltaic : Ți-e inima la vîrste viitoare Ca șarpele pe muzici înnodat... care unește ca o flacără vie cei doi poli : viitorul și trecutul — poetul privindu-1 fascinat. Poetul e Ion Barbu. 4 SÎNT OARE CUVINTELE ÎNSEȘI POEZIE? Dacă-i acordăm mitului ceea ce i se cuvine : forța mag- netică de a însuma harfele resfirate ce-n zbor invers le pierzi, cum spune Ion Barbu, atunci mitul Iui Orfeu își păstrează in- tactă virtutea lui pentru poezie : de-a face să răsară minuni tocmai acolo unde se părea că nu se întîmplă nimic. Poetul populează vidul cu fantasme și-l sonorizează cu cîntece. Dar o face oare cu cuvinte ? Nu, ci prin cuvinte. Cuvintele, luate ca atare, nu sînt nimic. Vorba latinească : Ex nihilo ni- hil — din nimic, nimic nu răsare. Cine-și închipuie că poți să clădești din cuvinte poezii, ca din carton castele, se înșală. Chiar și castelele de carton presupun o intenționalitate și un plan structural, alimentate nu din însăși materia cartonului sau din formele în care este tăiat, ci din avuția spirituală a constructorului. Dar nici nemijlocit din afară nu sare realitatea în om și se îmbracă în cuvinte de sărbătoare. Nu poți ieși, de exemplu, 308 cînd asfințește soarele, ca să te inspiri. Dar trebuie să fi văzut multe asfințituri pentru ca o dată să simți unul în tine însuți, la orizontul interior. Poate îl precede un ritm, niște măsuri fără cuvinte venite de nu se știe unde, pe care eul le constată că stăruie și nu le poate opri. Poate o vagă simțire învăluie sufletul în aburul ei și te desprinde din imediat. Poate jumă- tate de vers, ori un cuvînt îți răsare în minte ca o cunoștință la o cotitură de drum, la un colț de uliță. Căci în fiecare din noi, în afară de realitatea externă, palpabilă, vizibilă, audibilă, olfactivă, rece, caldă, plăcută, dureroasă sau numai transmisă printr-o distanță parcursă cu automobilul, ca timpul pe un ca- dran de ceas, ca presiunea atmosferică prin barometru, acum și aci, mai există în noi nenumărate „ realități “, conștiente, subconștiente sau inconștiente, ori poate chiar iicrealizate încă, fie reflexe ale trecutului, fie combinații ale prezentului și viito- rului, pe terenul frămîntat al dorințelor, năzuințelor și imbol- durilor, declarate sau obscure, ale personalității umane. Chiar și poeziile comandate ocazional sau traducerile au nevoie de aeroportul acesta interior, pentru ca să poată decola. Ce să mai vorbim de atelierul interior, care dispune cel puțin de o limbă ad libitum, cu tipare, clișee, ritmuri, măsuri, rime, locuțiuni și alte mecanisme verbale cunoscute de fiecare meș- ter în parte. De fapt, fiecare poet este un șef de atelier, care dispune la discreție de un bogat instrumentar, făurit în mare măsură personal. Dar aici e și riscul : folosirea fără motiva- ție a instrumentarului și a materialelor potrivite construcției poetice poate duce la clișee, la piese pentru muzeul de figuri de ceară, pentru panopticum. Orice poezie adevărată își are profunda ei justificare și constituie satisfacerea unei nevoi interioare. Sonetele, de pildă, pe care orice poet le poate face pe rime date, sînt echivalente cu jucăriile pentru copii : locomo- tivă de tinichea, păpușă de plastic, avion de hîrtie etc. Ade- vărata construcție sau, mai bine zis, zămislire poetică se ali- mentează, la figurat, din sîngele poetului și răspunde unei reale 309 necesități psihice. Mai mult decît atîta, poezia, odată realizată, satisface și nevoia sufletească a acelora cu care poetul comu- nică și intenționează să comunice. O poezie nu e un giumbuș- luc verbal, ci o comunicare a ceva, o invitație la ceva, un avertisment și în orice caz nu un strigăt numai, un suspin, un vaiet, o exclamație de satisfacție sau de bucurie, ci un act spi- ritual finit, așa cum tot un act spiritual este un tablou, un turn, o simfonie. Prin acest act vorbește omului omenescul. De altfel, nu e de mirare că multă vreme pictura și sculp- tura s-au inspirat din texte literare. într-o poezie pătrunzi ca într-o casă, intri ca sub niște propilee ori te pomenești într-un cîmp bîntuit de neliniște sub lună, iar noaptea se transformă într-un ciclop care se uită fix la tine. Și această vedenie nu e un coșmar din care, plin de sudoare și mspăimîntat, te tre- zești, bucuros că a fost doar un vis. Poezia este o viziune care stăruie și pe care poetul o stăpînește, așa ca Perseu, în sta- tura lui Benvenuto Cellini, cu spada într-o mînă, iar în cea- laltă cu capul meduzei. Orice poezie este o victorie a poetului. Cuvîntul său s-a înfăptuit. 5 POETUL STĂPÎNEȘTE CUVÎNTUL Poetul nu se poate lăsa călărit de cuvinte. în schimb cu- vintele îngăduie să se pună șaua pe ele, căci semnificația lor, deși definită, lasă o margine pentru imprecizie, unde mai poate încăpea o nouă sarcină semantică, măcar ca nuanță. Acesta-i norocul poeților, care astfel pot îmbogăți mereu cu noi subti- lități conținutul cuvintelor, obligîndu-le să suporte un plus de realitate, pe care nu-1 implică prin definiție. Dar dacă poeții în locul limbajului poetic, parte integrantă a limbei, ar fi con- strînși să utilizeze rigurosul limbaj matematic, soarta lor ar fi definitiv pecetluită, trebuind să raporteze obiect la obiect, deci 310 să facă știință, nu obiect la subiect, condiția sine qua non a oricărei poezii. în spațiul euclidian, teorema lui Pitagora (suma pătrate- lor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei) rămîne la fel de adevărată, indiferent dacă există sau nu există oameni pe pă- mînt. Sau simplul sistem de ecuații din algebra elementară : xry=a și x—y = b va da, orice s-ar întîmpla în lume, același rezultat : x și y = — —b fără posibilitatea nici unei nuan- țări, decît variația cantitativă, proporțional mereu aceeași, a lui x și y. E ceva universal valabil în aceste expresii mate- matice și totodată imuabil. Dar să luăm oricare poem celebru, să zicem : povestea Didonei din Eneida lui Virgil, a minunatei Nausicaa din Odi- seea lui Homer, Corbul lui Edgar Poe, El Desdichado al lui Gerard de Nerval, Melancolia lui Eminescu, Norul in panta- loni al lui Maiakovski, Cei doisprezece de Blok și atîtea altele, dintre care n-aș vrea să uit In suflet simt o teamă cum s-aș- terne de Petofi sau Miorița noastră — și ce vom constata ? Că toate sînt unicate, ele nu se mai repetă. Dar sonetele lui Pe- trarca, Evgheni One ghin al lui Pușkin, cîntecele lui Li Tai Pe sau ale lui Heine, Holderlin, Rilke, Bacovia se mai repetă ? Poezia toată constă numai în unicate. în sensul acesta, poezia este și mitul nefericitului rege Edip, cîntat de poeți și exploatat ca nici un altul de psihanaliști. S-a întîmplat oare într-adevăr așa ? mă întrebam odată, în drum ispre Delfi, ajungînd la răscrucea unde Edip a ucis, fără să bănuiască, pe tatăl său Laios și apoi s-a căsătorit, iarăși fără s-o știe, cu mama sa locasta. Chiar așa nu s-o fi întîmplat sau în orice caz numai o dată, iar mitul însuși este un avertisment pentru oameni : feriți-vă de cumplitul păcat al lui Edip ! Poate că nici nu s-a întîmplat deloc și nu-i decît imaginea concentrată la modul poetic, anume satisfacerea unei dorințe : conjurarea destinului pentru ca un lucru să nu se întîmple. 311 Poezia este plină de astfel de neîntîmplări și aș putea s-o dovedesc prin propria experiență. Dar să începem cu Ho- mer. Să fie oare chiar adevărat că grecii au distrus Troia ? E puțin probabil ca, după zece ani de război crîncen, grecii, dacă ar fi fost învingători, să fi plecat pe la casele lor, cînd de obicei se așezau pe coastele cucerite ale mării. Căci, desigur, ca toate războaiele, și acesta a fost unul cu scopuri economice, de cucerire și jaf, și nu de dragul unei femei, oricît de fer- mecătoare, mai avînd și o purtare cam dubioasă. în al doilea rînd, nici troienii nu puteau fi chiar așa de legați la ochi să nu controleze blestemata jucărie de lemn, ba să și dărîme zi- durile ca s-o poată introduce în cetate. Mai curînd e probabil că grecii n-au avut parte de victorie și au plecat, împrăștiin- du-se ca făina orbului. Dar cine putea împiedeca pe Homer să convertească o înfrîngere în victorie spre bucuria urmași- lor ? Apoi nouă ne rămîn pe veci necunoscute cîntecele rapso- zilor troieni, căci și aceia or fi redat faimosul război în felul lor. Poate că, de fapt, grecii s-au retras învinși chiar din lea- gănul natal, Asia Mică. Da, poezia este satisfacerea unei dorințe personale sau co- lective la modul cvasi-oniric. Zic cvasi-oniric pentru că în somn domină cuvîntul ce trece direct în imagine la modul sensorial și perceptiv, însoțit de impulsuri motorice inhibate, pe cînd în poezie imaginea sau întruchiparea se străvede prin vălul de cuvinte țesut de zeița iluziei, o iluzie mai persistentă însă decît realitatea pe care o tălmăcește sau, mai curînd, o răstălmăcește. Și de aci reiese tot valoarea orfică a cuvintelor sau, mai bine zis, a limbajului poetic. Cuvîntul dă formă sentimentului și cugetului. E ineîntîmplarea care devine gest pe plan poetic. Cum spune Arghezi : Spital de întristare, de căință, In care-ți plingi iubirea nentîmplată, Și-ți amintește cu dor, cu-o suferință, Făptura nentîlnită niciodată. Și ce alta face Eminescu trecînd Pe lîngă plopii fără soț ? 312 6 POETUL ȘI VISUL SĂU Poezia este un refugiu dintr-un conflict real într-un vis, un vis care se întoarce la realitate și se traduce în osîndirea a ceva și aprobarea a altceva. Deci poezia, și aceasta totdeauna, implică o luare de poziție. Ea exprimă atitudinea poetului față de o situație dată. Dialectic, din situația conflictului poetul se ridică la un nivel etic și estetic ce trezește stima și încîntarea cititorilor, și astfel el a cîștigat partida. în sensul acesta, poezia nu poate fi redusă la meșteșug, la tehnicitate, în care talentul și experiența achiziționată rezolvă problema. Dacă ar fi așa, s-ar putea descoperi rețete sau inventa mașini cibernetice care să producă poezia în serii infinite. Totuși, poezia niciodată nu va fi reductibilă și echiva- lată cu bunurile de consum : confecții de îmbrăcăminte și în- călțăminte în serie, case tip, conserve sau orice alt produs pur- tînd marca fabricii cu eticheta cunoscută made in... Dar iată că unul din cei mai mari poeți, Edgar Poe, în- tr-un faimos eseu al său The philosophy of composition, de- monstrează cum el a realizat Corbul cu o perfectă luciditate de constructor ce-și cunoaște meseria. „îmi propun, zice poetul, să arăt limpede că nici un amănunt din acest poem nu se ra- portează fie la vreun accident, fie la intuiție — că această compoziție s-a dezvoltat pas cu pas spre finalul ei, cu preci- ziunea și rigidele consecințe ale unei probleme de matematică“. Cu alte cuvinte, totul se rezolvă ca într-un sistem de ecuații algebrice. Un poem e o problemă mai complexă, dar de același tip în esență : cauți necunoscutele din domeniul frumosului, care să exercite cel mai puternic efect estetic asupra citito- rului. Deci toată problema ar fi de știință și tehnică. într-ade- văr, poetul explică geneza celui mai celebru poem al său, de parcă ar fi construit, să zicem, un mauzoleu somptuos și tra- gic. Notez că poetul afirmă că a exclus din această construc- 313 ție orice accident, deci orice chestiune personală, și orice in- tuiție, deci orice cunoaștere, care nu s-ar subordona rațiunii. Așadar munca poetului ar fi de strictă inginerie artistică, cu un țel bine determinat, cu un proiect clar și cu folosirea cea mai justă a celor mai adecvate „materiale“ afective și idea- ționale, exprimate verbal — totul după criterii estetice. Să fie oare adevărat ? Ori Edgar Poe vrea să epateze cri- ticii și pe acei poeți care nu sînt în stare să reconstituiască eta- pele genetice ale poemelor lor ? Căci el mai spune : „poetul este în stare să evoce precis toate treptele sau fazele construc- ției unui poem ca tot unitar/ Nimeni nu-i poate contesta acest fapt, adică evocarea, iar poeții care n-o pot face au uitat geneza operei lor, ori pur și simplu nu-i interesează, odată lu- crarea terminată. Dar, cu efort, oricare și-ar putea rememora peripețiile, nu în sensul rău al acestui cuvînt, creației sale, de la întîmplarea concretă, existentă undeva, adică accidentul, pînă la decolarea din imediat în atmosfera feerică a visului artistic. Dar problema nu e de simplă inginerie poetică, executabilă la orice comandă venită din afară și oricînd. Nu-i vorbă, și așa se poate, după un model dat și după dorința clientului, dar atunci așa și iese treaba : făcătură, dar nu în sensul de farmec sau de vrajă (ceea ce are orice poezie în fond), ci de răvaș de plăcintă, cu prilejul unei sărbători sau de ziua unui sărbătorit, — cu gologanii respectivi drept recompensă. Dar nici poetul însuși nu-și poate comanda sieși un poem genial — sau chiar numai scris cu talent, oricînd i se năzare și aplicînd tehnica de care vorbește poetul Corbului. însuși Poe, dacă deținea atît de bine secretul poemelor geniale sau măcar l-a descoperit cu prilejul creației poemului în cauză, nu avea nici o rațiune să mai scrie poeme sub nivelul Corbului — or, și în epoca sa acest poem era unic din toate punctele de vedere ale artei poetice. Iar cum în poezie „replica* nu e po- sibilă ca în artele plastice, Corbul rămîne un unicat al limbii eng'eze, traducerile existente pînă în prezent în alte limbi fiind 314 copii aproximative, niciodată echivalări corespunzătoare sub toate aspectele. Eu am curajul să afirm că Edgar Poe, cu sau fără bună știință, ascunde resorturile esențiale ale poemului său : 1) în- săși tragedia dragostei unui om care s-a vrut iubit și visul nu i s-a realizat, fie din cauza morții, fie datorită inaccesibilității femeii iubite sau visate ; 2) forța unei gîndiri prin excelență intuitive, în viziuni și simboluri, .atît de specifice poetului și atît de neconforme cu discursul rațional, în termeni proprii, lipsiți de afectivitate și de trăsături onirice, conceput în stare de trezie (și încă mai neconforme cu gîndirea matematică, prin excelență abstractă și operînd cu simboluri universale, perfect și imuabil cristalizate conceptual). Poetul nu ne minte, ci se minte pe sine, dintr-o discreție și o pudicitate specifice sublimării artistice. Poate că dacă în perioada genezei poemului poetul, în timp ce urcă din infernul condiției sale umane spre sublimul nemuririi artistice, ar în- toarce ca Orfeu capul să vadă pe Euridice înainte de a o fi adus pe deplin în rîndul creațiilor sustrase dintelui vremii, atunci, ca Euridice, opera, încă nerealizată, s-ar scufunda în neant. Numai după încheierea procesului de creație, mai tîr- ziu, poetul care vrea sau se simte în stare, coboară încă o dată treptele spre întunericul din care și-a smuls statuia de lumină. Poate că Poe ar fi putut, dar a preferat să acopere tragicul cu o pînză din perfect construite raționamente, valabile pentru tehnica poemului, dar nu pentru motivele adînci care l-au generat. Căci, indiscutabil, Corbul are un suport dramatic, pe care se înalță viziunea artistică și în care bustul de marmoră al zei- ței Pallas-Athena nu e altceva decît rațiunea poetului, peste care corbul ce coboară nu e o pasăre, ci vălul de durere fără leac ce-1 acoperă. 315 Edgar Poe a primit cinci dolari pentru acest poem, pe care probabil i-a băut. Dar plata lui adevărată a fost satisfacția de a-și vedea iubirea neîntîmplată întruchipîndu-se intr-unui din cele mai mărețe monumente ale poeziei universale. 7 ESTE POEZIA O DORINȚĂ NESATISFĂCUȚĂ SAU SATISFACEREA DORINȚEI PRIN POEZIE? Dar să fie, oare, poezia numai o dorință nesatisfăcută care-și găsește dezlegarea pe plan artistic ? Tot Eminescu spune : Dar cînd inima-ți fărămîntă Doruri vii și patimi multe Și-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca și flori în poarta vieții Bat la porțile gîndirii, Toate cer intrare-n Iunie, Cer veșmintele vorbirii. Deci „doruri vii și patimi multe44 pe de o parte, iar pe de alta „veșmintele vorbiri?4 cerute chiar de aceste doruri și patimi, — de fapt ale poetului. Un nepoet caută să-și satisfacă patimile și dorințele la un mod mai direct, cu mijloace adecvate, poetul însă recurge Ia niște mijloace mai „sublime44, adică își subli- mează pasiunea, ca să vorbim în termeni psihologici. Căci „veș- mintele vorbirii44, așa cum le înțelege poetul, nu sînt o cerere în căsătorie, nici oferirea unui briliant de nu știu cîte carate, ci o stea în calea timpilor ce vin. Mai precis, poetul oferă un text într-un limbaj special, lim- bajul poetic, pentru ceva ce nu s-a întîmplat, sau s-a întîmplat, dar invers. 316 Dacă dorința ar fi fost împlinită, sublimarea n-ar mai avea obiect. Versurile lui Alecsandri, bunăoară : Cu Ninița-n gondoletă Cînd mă primblu-ncetișor, Trecătorul din Piațetă Ne privește-oftînd cu dor... nu spun absolut nimic din punct de vedere poetic, decît că s-a consumat un fapt care, după părerea poetului, trebuie să inspire admirație tuturor, sau măcar invidie celor ce n-au nici Niniță, nici bani să se plimbe pe Canal Grande la Veneția. Fără o dorință ceva mai frămîntată, nici chiar cu talentul bardului de la Mircești nu scoți nimic, — cel mult niște banalități. In acest sens, poeziile au ceva afinități cu visele (stările onirice din somn), cu deosebirea că ele, ca să fie artă, nece- sită un pilotaj conștient printre Scylla șii Caribda nonpoeziel, ce adeseori inundă viața. Am să mă restrîng la un singur exemplu, anume la bucata Paralel din volumul Cîntece noi (1940). Iată versuri : La orizont un vas ce vine fumegă. Ne facem mina streașină, iar tu Mă-ntrebi de-mi bate inima mai tare Cînd se arată cît e-im vas în zare. — Nu. Și marea spumegă, spumegă. Apusul își revarsă despletită Pe valuri chica de-aur. — Ori e-a ta ? Tu, drept răspuns., îmi pui iar o-ntrebare : — Vii astăzi mai devreme la culcare ? Da. Și marea s-agită, s-agită. 317 Coboară noaptea storurile ude. Noi în odaie singuri, eu și tu. — Vai, ce-ntuneric, ce-ntuneric mare ! Nu vrei s-aprind, s-aprind o luminare ? — Nu. Și marea s-aude, s-aude. E vint și ploaie-afară. Ah ! ce vreme ! Și pieptul tău incepe-a palpita. 7e-apropii rugătoare tot mai tare ; — Jmi dai, îmi dai, de cer, o sărutare ? — Da... Și marea geme, geme. Eu dormi. Urechea ta o simt în palmă. Afară-i lună. Viforul stătu. Acum de-ai pune orice întrebare Eu ti-aș răspunde trist, cu nepăsare : — Nu. Și marea-i calmă, calmă. E vizibil că aici cuvîntul-cheie este marea, care pe rînd spu- megă, s-agită, s-aude, geme, iar la urmă e calmă. Ca în orice poezie, metafora în desfășurarea ei este fără echivoc, iar rea- litatea „exterioară" un bun pretext, valoarea lui însă constând în veridicul și congruența volutei în care e prins. „Anecdota" e foarte simplă. S-a întîmplat pe insula Helgoland. Un prieten al meu era foarte îndrăgostit de o frumoasă blondă. Eram stu- denți. Ea l-a înșelat cu un coleg din Renania. Nu m-am în- durat să-i spun prietenului meu adevărul, deși îl cam bănuia. Nici ei nu i-am făcut vrun reproș în lungile noastre plimbări în doi pe muchea unei afectivități abia stăpînite, privind va- lurile agitate ale Mării Nordului. Dar nici n-aș fi putut să-mi trădez și eu prietenul, oricît era ea de ispititoare și îmbietoare. Era doar idealul amicului meu ! însă dorințele nu pot fi oprite 318 să se nască, — cel mult pot fi refulate în fundul iadului unde le e locul dacă nu-s „ourate“, ci itrimise de necuratul. Mai tîrziu, am scris acel Paralel, a cărui analiză am su- gerat-o abia. La fel aș fi putut proceda, pe alte coordonate de- cît cele trasate de Îndureratul Eros, cu Sania nebună, Calea moțului, Coloana de atac, Cu fruntea răzimată-n cer sau Ră- sărit, ca să citez numai cîteva poezii din același volum. Ar me- rita atenție, cu scoaterea în evidență a antecedentelor o și mai minuțioasă analiză a tehnicii poetice, Tovarășii copilăriei sau Cele trei corăbii din volumul Cintece de pierzanie, Drumuri, Cîmp românesc și Ileana din volumul Poezii (1943), poate în- treg volumul Un om așteaptă răsăritul (1946), Chivără roșie din culegerea de Versuri (1949) și, bineînțeles, Mărul de lingă drum, deși e vorba numai de mostre sau „Stichproben“, cum se zice în limba germană. 8 ORICE POEM ÎȘI ARE BIOGRAFIA SA Pentru a înțelege că poezia este vis, dorință satisfăcută la modul artistic, prin mijlocirea cuvîntului, ar trebui să ținem seama că orice poem își are biografia, istoria, geneza sa, — oarecum ca un organism viu, cu deosebirea însă că toate orga- nismele vii mor, iar poeziile, dacă nu s-au născut moarte și sînt adevărată artă, nu mor niciodată. Istoria celor mai multe poeme s-a pierdut, poetul însuși a uitat-o, iar urmașii nu s-au mai ocupat de ea. Cîteodată, în fața marilor opere, stai ca în fața unor menhire din strătimpuri, fără cronică și cu trecutul surpat în beznă. Se cere o adevărată arheologie pentru a mai reconstitui matricea în care a luat naș- tere opera. Și chiar dacă autorul, în unele cazuri, ne dă antece- dentele operei sale, nu e tocmai sigur că el nu se înșeală sau nu ne ascunde ceva. 319 E foarte ușor de descifrat bunăoară că, după faimoasa In- ternațională a lui Eugene Pottier (1816—1887) — poet al cărui nume nu figurează în dicționarul Larousse da litera P — se ascunde un fragment de biografie esențial, răsturnarea Comu- nei din Paris în 28 mai 1871 — deci o arzătoare aspirație, gata să se împlinească, dar apoi înecată în sînge, întruchipată ulterior în celebrul cîntec de luptă cu o rezonanță universală, scris în 1887. Era cea mai frumoasă dorință umanitară ce a existat vreodată și care, în fond, atunci și temporar, a fost strivită de cizma prusacă, cum a doua oară Germania lui Hitier a încercat să distrugă, în 1941, U.R.S.S., primul stat care a îm- plinit aievea această dorință. Dar poetul Eugene Pottier, despre care putini știu că a fost comemorat la douăzeci și cinci de ani de la moarte în 1912, într-un articol, de însuși marele Lenin, — poetul și-a întruchipat visul în cîntec, >într-unul din acele cîntece care nu mai au nevoie de numele autorului ca să le propulseze — omenirea le recunoaște ca fiind ale ei pentru totdeauna. Aici biografia poemului poate fi privită sub două aspecte : 1) cum s-a născut poemul, și 2) cum și-a dobîndit și păstrat forța de circulație în mase din ce în ce mai largi. Cred că cine s-ar încumeta să studieze din aceste două puncte de vedere In- ternaționala ar realiza o carte fundamentală a evoluției omeni- rii contemporane, într-o crucială fază a conștiinței sale, în care desigur numele lui Pottier s-ar integra în mod firesc și organic, întocmai ca imaginea pe care Apollinaire și-a recunoscut-o în arabescurile naturale ale marmorei din biserica Sfîntul Vit de la Praga — și în orice caz cu deplină îndreptățire. Analoagă este și 'soarta lui Rouget de Lide (1760—1836), autorul Marsiliezei. Sînt astfel de genii, care printr-o explozie de-o clipă se înscriu în placa de bronz a destinului uman, fiindcă viața lor se contopește cu a mulțimilor și se distinge doar prin năzuința „materializată“ ca steag deasupra capetelor tuturor. Sînt cazuri, însă, în care autorii nu-și pierd individualita- tea în magma istoriei, și nu numai opera, ci și efigia personali- 320 tații lor se reliefează „pe pînza vremii^, cum ar zice Eminescu- Divina Comedie este un cod al vieții lui Dante, continuînd la Vita Nuova și celelalte opere anterioare ale sale și. ca atare, reflectînd și aspirațiile, decurgînd din concepțiile sale : cum ar fi trebuit să fie timpul său și n-a fost, de aceea el, poetul, l-a judecat pedepsindu-i sau răsplătindu-1 în consecință prin In- fernul, Purgatoriul și Paradisul său. De la Homer n-avem prolegomene despre lliada și Odi- seea iar deosebiri structurale și de limbă pun la îndoială uni- citatea autorului lor, putînd fi vorba nu de cel pe care și-l re- clamau în antichitate ca fiu al lor șapte cetăți, ci de homerizi, de o ginte, nu de sînge, ci de substanță poetică ce a evoluat istoric prin întruchiparea ei în mai multe talente, fie simul- tane, fie consecutive. Aceasta e și soarta mareului epos popular al fiecărui popor, care în ansamblu prezintă o deplină unitate spațială și tempo- rală, dar exclude, datorită variantelor și amprentelor de epocă, autorul unic, ca individ, și acceptă colectivul în desfășurarea geniului popular în matricea etnică și umană de durată seculară a poporului respectiv. în ultimă instanță, toate operele de mare valoare tind să se integreze, ca rîurile în mări sau în oceane, în obșteasca spiritu- alitate populară sau universală, dar toate și-au avut istoria lor și, dacă nu le știm pe toate, merită să fie studiate și relevate, ca, odată cunoscute, să înțelegem mai profund rădăcinile vii ale creației artistice. Altfel, ne-am putea închipui că opera artistică este un re- zultat al tehnicității specifice, întocmai ca, de pildă, un pantof de lux, o șosea de bună calitate, o brichetă excelentă sau un autoturism de mare clasă. Opera artistică, într-un fel sau altul, are în temelia ei, ca și biserica Meșterului Manole, o Ană zidită de vie, fie aceasta și numai o năzuință a artistului, o ramură ce nu și-a găsit dru- mul spre soare și a trebuit să înflorească în vis. 21 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 321 Unii artiști au încercat singuri să-și dea seama de geneza operei lor, de exemplu Goethe, în cazul lui Faust. Probabil din cauza formației sau a unei „deformații“ pro- fesionale de psiholog, m-am preocupat și eu mult de această problemă și am urmărit — avînd, ca să zic așa, tot materialul necesar la îndemînă — geneza multora din poemele mele, ana- lizei cărora nu vreau să-i atribui altă valoare decît aceea de a putea să servească pentru studiul creației altor poeți, așa cum scînteia electrică din laborator a dus la cunoașterea naturii ful- gerului. Dar, în continuare, ca preambul aii acestei probleme, aș vrea să vorbesc despre vestitul Corb al lui Edgar Poe. 9 POEZIA — CUGETARE ȘI SIMȚIRE Poezia mare nu este aceea despre care ți se afirmă, cu sau fără argumente, că e mare, ci aceea care te urmărește. Și nu numai atît: e aceea care-ți apare ca lui Hamlet fantoma părin- telui său. Poezia care nu revine (sau, cum ar spune francezii, nu este un revenant; ori, cum ar spune germanii, ein Heimkehrer, — unul care se întoarce acasă, adică un strigoi, nu în sensul înspăimîntător al cuvîntului), nu este poezie. Poezia nu se uită. Iar dacă se uită, nu este poezie. Personal n-am reușit să învăț niciodată poezii de-a rostul, iar dacă am reușit, a fost pentru o clipă. în schimb, fără să le fi învățat vreodată, știu aproape tot ce e mai important din Eminescu, din Bacovia, din Arghezi, din Baudelaire, din Musset, din Heine, din Nerval, din Edgar Poe, din Goethe, și, parțial, din Horațiu și din Virgil, deși limba latină îmi cere un efort mai mare decît oricare din cele moderne. In schimb, din copilărie îmi circulă în minte strofe și poeme din Petofi, Arany, Tompa, de mai tîrziu din Ady, Jozsef Attila și alți poeți maghiari, fără să spun decît în treacăt că de multă vreme mi-au devenit familiare în original și în me- 322 morie strofe și versuri din Pușkin, Blok, Esenin sau MaiakovskL ori din Quasimodo, Montale, ca să nu mai vorbesc de poeții pe care-i citesc traduși. Cît despre poezia populară românească, e codrul vagabondărilor mele de fiecare zi. Poate să pară neverosimil : dar, dintr-o dată, îmi vine în minte ceva din Villon, din Eluard, din Chanson de Roland, din Der Nibelunge Not, din Bolintineanu sau din Rilke, și pe masa mea mai răvășită decît terenul cel mai frămîntat de seisme, apar noi și noi autori, oameni de știință, filosofi, între care nu arar mă întîlnesc cu / Fioretti ale Sfîntului Francisc, fără să mă jenez de continuele mele oscilații între experimen- tul științific — alături cu tratatul lui Darwin stau ultimele descoperiri fizico-nucleare neturburate de proza lui Kafka, Broch ori Faulkner — și propriile căutări înăuntru și în afară, pe plan psihologic, estetic sau poetic în această lume fără margini, cu omul veșnic însetat de nou. Vorba lui Baudelaire : Au fond de Vinconnu pour trouver du nouveau — dacă mi-aduc aminte precis. Dar oare poeții mai pot aduce azi ceva nou, cînd oamenii au aselenizat, fiind pe cale de a pune stăpînire și pe lună ? Sigur că da ! Se uită în permanență că noi, oamenii, înainte de a ajunge în lună, am străbătut oceanele și văzduhu- rile, am cutreierat în lung și în larg planeta după navigațiile lui Ulise, ale vikingilor și ale lui Cristofor Columb. Rar am fost, însă, argonauții propriului suflet, cu puține excepții, mai ales a psihanaliștilor. Dar Freud nu a căutat atît lîna de aur, cît nă- molurile din care ea crește. Rămînea-vom la nămoluri ? E timpul să explorăm în adîncime vegetațiile de aur ale sufletului ome- nesc, această Mare-a-Sargasselor, fără de care viața noastră ar fi un noian al tristeților și al întrebărilor fără răspuns. Din laguna fericită a năzuințelor interioare, din obiectiva indiferență a realităților exterioare, din setea milenară a unui echilibru mai puțin precar dintre organismul viu și lumea în- 325 conjurătoare, a luat naștere un supra-univers al eului-în-lume, izvor al cugetării și al poeziei. în el și prin el existăm. în afara lui sîntem doar „lucru în sine“, inaccesibil, cum însuși marele Kant recunoaște, rațiunii celei pure. Dar de ce ne-am privi în abstract ca niște făpturi lipsite de orice contact cu lumea, renunțînd deci la însăși ființa noas- tră, ceea ce e de neconceput, ca și viața în vid ? Să rămînem deci integrați în lumea așa cum se dovedește a fi prin felul cum ea se reflectă în noi, care congenital, facem parte din ea. De ce ne-am îndoi că sîntem altceva decît materia, din care noi înșine provenim ? Și, ca atare, înzestrați cu simțire și rațiune. Poezia are calitatea de a le sintetiza pe amîndouă, dîn- du-Ie formă sensibilă, trecînd dincolo de faza primară a sen- zațiilor. Metafora nu e priveliște nemijlocită, culoarea nu e vopsea, statuia nu e piatră ori bronz, melodia nu e zgomot ori sunet, nici dansul pur și simplu impuls motric, deși din toate acestea pornește arta, fără să le substanțializeze. Și nesubstan- țializîndu-le devine comunicare omenească de ordin etico-este- tic pe plan istorico-social, supraordonîndu-se componentelor biofizice. 10 CUM SE NAȘTE UN POEM într-un fel, Edgar Poe are dreptate : nu se pleacă în aven- tura poetică — această călătorie în necunoscut, cum o nu- mește Maiakovski — nu se pleacă, zic, de da incident, ci de la 7ion-incident, mi-aș permite eu să adaug. Sau de la inciden- tul transpus așa cum nu era dorit să se producă. Eneea pornește din Troia în flăcări, Cîntecul lui Roland de la înfrîngerea aces- tuia în Roncevals, Cîntecul oastei lui Igor de la victoria polo- veților asupra cneazului cu același nume ; Beatrice și Laura au fost femei iubite, dar numai de departe, ciobanul se tînguie după turma de oi pierdută, sublimul cîntec din Miorița țîșnește 324 din perspectiva înfrîngerii în luptă, Der Nibelunge Noi e un poem al înfrîngerii, Luceafărul lui Eminescu la fel : o înfrîn- gere în dragoste, — pe scurt, oriunde te întorci, poezia subli- mează un ce nesatisfăcut și condamnă, mustră, conjură în nu- mele unei mai profunde omenii, a unei mai înalte idei, în ultimă instanță, al ideii de mai bine și mai frumos, prin aver- tismentul : așa cum s-a întîmplat să nu se mai întîmple. Nu totdeauna poemul însuși trădează biografia sau geneza lui ; acestea ori s-au pierdut pe drum ori sînt prea incifrate în textul poetic și codul lor rămîne obscur sau de-a dreptul in- inteligibil. Ceea ce nu în mod obligatoriu îi scade frumusețea. Dar cunoașterea unor astfel de „ biografii “ poate arunca o mai justă lumină asupra omenescului și realului ce se ascunde și în poezia cea mai puțin vizibil angajată în vreo direcție. Abordînd astfel textul poetic, reconstituindu-i deci originile și geneza, ajungi inevitabil la concluzia că poezia pură, scutită de contingențe cu lumea reală, nu există. Numai procesul de sublimare artistică împiedică să se vadă substratul real al fie- cărei opere. Iar revelarea, reconstituirea lui deplină este discu- tabilă, mai ales cînd o face chiar artistul. Deși cine ar putea cunoaște mai bine geneza unei opere decît însuși autorul ei, pînă în înseși străfundurile din care ea a pornit, pînă în matricea vitală care a zămislit-o ? Această operație ar implica o pro- fundă analiză psihanalitică extrem de grea, deoarece poetul ar trebui să-și asume simultan rolul de „medic psihanalist“ și pe acela de „pacient“, dedublîndu-se oarecum. Iau ca exemplu poemul La mine-n singe, scris în timpul războiului și apărut tot atunci. După ce l-am publicat, nu mai m-am gîndit la el. Dar răsfoind o dată un dosar, am găsit cîteva fotografii cu oameni spînzurați pe frontul de răsărit de către fasciști. Mi le adusese un prieten ofițer. M-au revoltat la culme crimele războiului. Mi-aduc aminte că am scris atunci : Nimica nu mai am de spus. 325 Era o mînie surdă, care mă frămînta, dar nu știam cum voi continua. Mi se părea că am încheiat. Dar, peste cîteva zile, recitind cuvintele, am adăugat fără nici un efort : Să vină de vor alții ca să-nceapă A pescui-n această tulbure apă — Eu m-am întors cu spatele către apus. Ca un bujor cu capiii rupt. Mă uit năuc la uriașul pom : De fiecare creangă spînzură un om. Nu, nu ! Aicea n-aș fi vrut să lupt. Voi, nesătuilor de lupte, Poftim, gustați aceste frupte ! Peste cîteva zile, după ce am tot mestecat în gînd anii mei petrecuți sub fascism în Germania și de lupta antifascistă, în care mă angajasem din 1934 în România, și de toate sacrifi- ciile comuniștilor de la noi și de pretutindeni, mi-a apărut în față spectrul hitlerismului ce bîntuia lumea : S-apleacă peste hartă Duhul Răului, îi roade rînza un turbat nesațiu De sînge tînăr și de spațiu. Eram, însă, convins că însuși „Duhul Răului“ nu face de- cît să-și ducă la prăpăd proprii-i oameni : „Veniți!“ urlă-ntunecată gura hăului. Și încheiam, ou durerea, cu ura înăbușită și cu nădejdea nemărturisită a comunistului ce eram și care se simțea obligat să trezească și-n alții revoltă și ură justificată antirăzboinică și antihitleristă, oe clocotea de altfel în sufletul întregului nostru popor : Eu nu mai am nimica de spus, Colcăie de putrede băltoace, La fiecare pas cineva zace 326 Din răsărit ori din apus. Hei! fraților, la mine-n singe Istoria contimporană plînge. Motivul declanșator au fost fotografiile cu ororile războiu- lui, dar substanța pentru poem o constituia întreaga ambianță istorico-socială și mai ales convingerile politice ale autorului. 11 ESTETIC ȘI POETIC Cine a văzut copii mici de tot, fetițe ori băieți, cum încep să danseze după ritmul muzicii, sau îi ascultă cum își ritmici* zează verbal jocurile, unele poate tradiționale din strătimpuri, își dă seama că în viața lor există o primordială matrice este- tică. în acest sens, estetica nu se învață, ci doar se cultivă. Căci ritmicitatea este o lege a vieții și un mod firesc de a fi al vietăților. Iar estetica, adică lumea trăită prin simțuri și gîndire în chip artistic, este tot așa de specifică vieții ca și a vedea, a auzi, a mirosi ori a mișca. Munca însăși caută să se organizeze estetic : pe unități de ritm, care sînt menite să coor- doneze și, astfel, să ușureze efortul. Viața nu este decît o com- plexitate de ritmuri, iar noi, în cursul existenței, nu faîcem decît să le sistematizăm. în copilărie, într-un joc special, care necesita anumite abi- lități manuale combinate apoi cu cuvinte, nicodată n-am știut ce înseamnă Dolobica — dodila Dolobica — dodila. Cuvinte care trebuia să fie spuse dintr-o singură răsuflare cît fugeai dintr-un punct de unde au aruncat alții o bilă pînă te întorceai cu ea îndărăt. Tu însuți trebuia să recunoști dacă ai respirat și nu cred că cineva îndrăznea să mintă. Era ritm și vrajă, în care cuvîntul avea valoare de lege. 327 Sau nu cred că putea cineva într-o povestire să facă să apară zmeul mai de vreme decît era știut : nerespectarea ritua- lului distrugea .tort: farmecul basmului. Său, într-alt joc, cine nu se conforma .regulei, n-avea decît să plece : regula jocului era sacră. Unele lucruri nu ile-nțelegeam de loc, dar le dădeam sen- sul care ni se părea nouă just. De exemplu, la biserică, sîmbăta, se cîntă la vecernie „Domnul s-au împărățit și-ntru frumusețe s-au îmbrăcat" — forme străine pentru noi, neînțelegînd cine poate fi domnul, ce-i aia că s-au „împărățit" în loc de s-a îm- părțit și ce-i aia „întru frumusețe s-au îmbrăcat" ? Spre stu- poarea învățătorului, noi am simplificat lucrurile și cîntam : „Domnul, domnul s-a-mpărțit, și în frunze de nuc s-a îmbrăcat". Iar cînd după 1 decembrie 1918 am început în Ardeal să în- vățăm : Cînd patria ne cheamă sub drapel, noi, care învățasem la geometrie ce înseamnă trapez, cîntam cu entuziasm : „cînd patria ne cheamă sub trapez !" și tare ne plăcea, — căci nimeni nu ne explicase că drapel înseamnă steag. Deci, pe de-o parte copilul respectă legile estetice, pe de alta introduce „logica" sa. Cine dintre acei copii care de mici trebuiau să învețe Biblia puteau să-și închipuie că „Ana" și „Caiafa" pe la care era purtat nefericitul de Cristos puteau fi altceva decît niște femei răutăcioase ? Atunci ? Se pune o problemă fundamentală în ceea ce pri- vește literatura pentru copii. Indiscutabil, există la copii un simț estetic nativ. Dacă primatul estetic există nativ ca principiu al ordinei, indiferent de structura logică a lucrurilor, nu e oare da- toria celui care scrie să folosească acest primari, pentru ca să introducă în el ordinea logică și informațională necesară sau ne- cesitată de condițiile vieții inoastre moderne ? E vorba aici de niște tipare filogenetice care, ca niște faguri, se cer, ca să zicem așa, umplute cu miere : balaurul, care a răpit pe Ileana Gasinzeana,.. trebuie înfrînt de Făt-Frumos, cei doi, Ileana și Făt-Frumos, să trăiască fericiți, — binele să învingă răul. Altfel nu se poate. E o ritmicitate aici de imagini ce tră- 328 dează concepte umane existențiale, de cele mai multe ori perfect sudate, aproape stereotipic, cu cuvintele realizate melodic, ima- gistic și ca gînd. De ce să nu folosim aceste tipare străvechi și imuabile, pentru a turna în ele conținuturile noi ale vieții, — in- clusiv cucerirea spațiului cosmic sau îmblînzirea energiei nu- cleare ? Eu am convingerea fermă că ce'e mai multe melodii popu- lare, transmise nouă din insondabile străfunduri ale istoriei, au fost cîndva purtătoarele unor conținuturi verbale din cine știe ce limbi de mult pierdute, odată cu semințiile ce le-au vorbit. Așa și dansurile, al căror tîlc abia îl mai tălmăcim cîteodată. Dar frumusețea lor este intactă și s-a dovedit rezistentă la proba timpului. De ce n-am folosi formele lor durabile pentru a turna în ele conținuturile vieții noi ? Mai ales pentru copii, care sînt atît de sensibili la frumos, adică la ceea ce face să vi- breze simțurile, ritmul, setea de mișcare, desfășurarea vieții în timp și în spațiu, trăită, cîntată, auzită, văzută, dansată ? Părerea mea este că literatura pentru copii, estetic vorbind, trebuie să atingă un foarte înalt, cel mai înalt nivel. Aici scrii- torul nu are ce umbla prea mult după „truvaiuri“, ci să folo- sească la maximum experiența stilistică, mai ales cea cristalizată în capodoperele folclorice și să toarne în ea conținuturile vie- ții noi. 12 AFECT Șl POEZIE Rostul cuvîntului poetic este, așadar, să te „miște'4. Dar, pentru aceasta, el însuși trebuie să fi fost „mișcat44. De cine, de ce ? Căci cuvîntul, totuși, nu este primum movens. EI a venit, oricum, ulterior. întîi a fost omul, apoi cuvîntul și apoi poezia. La urma urmei, viața nu e prin excelență poezie. Dar fără poezie parcă nu e nici viață. Mașinile cibernetice au exact 329 atîta poezie cită reușim noi să punem în ele. La fel arhitec- tura, îmbrăcămintea, tajblourile, statuile, versurile, deci și cu- vintele. Luate în sine, cuvintele nu conțin nici un fel de poezie. Dacă rostești : „soc“, „nemurire", „luceafăr" sau alt cuvînt fru- mos, urît, sonor sau nu, îți dai seama că el nu are poezie nici în litere, nici în silabe, nici în sens. Trebuie să vină poetul, om, care să le dea farmecul poetic. Dacă zice „Bună ziua, dom- nule Popescu" — asta nu e poezie. Dar dacă zice, ca bunăoară Sfîntul Francisc, „Bună ziua, frate Soare", lucrurile încep să se schimbe. Dintr-o dată simți că între „domnul Popescu" și „fratele Soare" se interpune o placă filtrantă, care primul ter- men îl înscrie într-un registru al seriilor, iar pe al doilea, „fratele Soare", îl plasează într-o categorie, să nu-i zicem „sa- cră", ca să nu se sperie cei ce se tem de cuvinte, dar cel puțin „demiurgică", adică avînd harul de a-și pune energfa în slujba poporului, — chit că e ‘înzestrat cu el un om -sau un astru, cum e soarele, căruia noi ne datorăm existența. Pentru mine nu e absolut de loc mai sacru Sfîntul Sebastian cu săgețile primite cu resemnare în trup, sau Sfîntul Ștefan, zdrobit cu pietre, decît Horea, Cloșca, Crișan sau lancu, pentru a numi numai cîțiva din cei ce au înțeles să-și pună harul, la urma urmei primit de la popor, în slujba poporului. în felul său, și poetul este un demiurg care își slujește po- porul, în ultimă instanță omenirea, prin cuvînt. Am spus că acest cuvînt trebuie să meargă la inimă. Căci dacă vorba poe- tului ne-ar convinge numai că 2 + 2 = 4, n-aș avea nevoie de poezie. Dar cînd poetul spune : „Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mîna pe ei, / Să-i împărți în două cete : în smintiți și în mișei, / Și în două temniți large cu de-a sila să-*i aduni, / Să dai foc la pușcărie -și la casa de nebuni !" — este o incifrare, pe care el te pune s-o descifrezi și să te gîndești la vremurile cum- plitului domn, care, fără milă, punea capăt oricăror nedrep- tăți, fie și cu prețul cruzimii — dar dreptate să fie ! Eminescu era un om drept, al atitudinii consecvente și neconcesive. De aceea a și fost un adevărat vates al acestui pămînt ! 330 „Incifrarea^ poetului nu este, revenind la ideea de teh- nicitate, o șaradă, ci un recurs, în acest caz la memoria istorico- socială, păstrată prin tradiții și limbă, care poate chema, cum spune în 18 Brumar Marx, în ajutor pe înaintași pentru a| în- vinge greutățile prezentului. Mai simplu : Incifrarea nu este mistificare, ci intensificare prin sensuri metaforice și simbolice a potențialităților sufletului omenesc, mereu gata de acțiune. Poezie adevărată care să nu fie „incifrare“ nu există. Deci nu e vorba de un mod de a vedea naiv realitatea, ci, trecînd prin abstracțiune și conceptualizare, să întruchipezi prin cuvinte o imagine a ei, în care textul depășește valoarea semantică strictă a cuvîntului, prin substratul afectiv ce zace dedesubt, ca o apă freatică. Acest substrat afectiv nu e specific însă numai textului poetic propriu-zis. Retorica, limbaj deosebit, poate și trebuie de ase- mene^ să fie străbătută de la un capăt ia altul de afectivitate transmisibilă prin cuvînt, — ceea ce nu se cere, de exemplu, cîtuși de puțin unui text de lege sau unei comunicări științifice. Doar că poezia însăși este adeseori retorică, pe lîngă incifrare metaforică, chiar dacă unii poeți ar vrea să fugă de retorism ca Satana de tămîie. Unde ar mai fi forța convingătoare a Scriso- rilor lui Eminescu dacă pe lîngă incifrările pe două planuri ca de exemplu, Mircea cel Bătrîn și lupta de la Rovine pe de o parte, patriotarzii și escrocii înfierați de poet, pe de altă parte, n-ar mai exista cînd grandiosul, cînd vehementul ton retoric, aș zice arta retorică a versului său ? Incifrarea metaforică, în care se cîntăresc două fețe ale aceleiași idei, scoate în evidență însăși ideea, adică înfocatul patriotism al poetului, tonul retoric poten- țează ideea din punct de vedere afectiv pînă la tensiuni paro- xistice. La fel procedează poetul în celelalte satire ale sale, doar că manevrează cu alte idei. Un poet care nu s-a temut de retorică este tonitruantul Maiakovski, poetul prin excelență al Marii Revoluții din Octom- brie 1917, el însuși, însă, unul din cei mari meșteri ai inci- frării metaforice. 331 Dar dacă poezie fără incifrare metaforică nu există (fără corespondențe, ar zice baudelaireienii), fără retorică se poate. De exemplu, Bacovia. La el, însă, „cifrul“ sau „codul“ este așa de pregnant încît ține loc de orice : Dormeau adine sicriele de plumb Sub flori de plumb și funerar veșmînt — Stăm singur in cavou și era vînt Și scîrțîiau coroanele de plumb. Cu cît cifrul e mai neașteptat, cu atîta dă o mai mare satisfacție cititorului. 13 GENERALITATEA LIMBAJULUI POETIC Dacă fiecare poet și-ar avea propriul său limbaj, pe care să-1 înțeleagă numai el și eventual încă vreo doi-trei inițiați, este ușor de înțeles că s-ar ajunge la amestecul limbilor ca la turnul Babei, unde toți vorbesc și nimeni nu ascultă. Iarăși, e indiscutabil că limbajul poetic nu este atît de curent ca, de pildă, limbajul din tramvai sau o conversație după masă La ora cinci între cucoane la o ceașcă de ceai și o pră- jitură. însă cea mai eronată părere este de a crede că, fiind alt- ceva decît conversația obișnuită, limbajul poetic ar fi așa de res- trictiv ca, de exemplu, al dhimiștilor, medicilor sau matemati- cienilor cînd vorbesc între ei despre stricta lor specialitate. Limbajul poetic este tot așa de general uman ca și îmbră- cămintea, bunăoară, supus desigur legilor locului și timpului din punct de vedere istorico-social, dar mult mai persistent decît s-ar bănui, întocmai ca și sora lui, muzica, sau ca dansul. Aceasta-i asigură și caracterul peren și penetrabilitatea, mai mult, îi condiționează oarecum legile de dezvoltare. Eu nu susțin că în poezie nu se strecoară și dansatori pe funie, înghițitori de săbii sau fachiri care varsă flăcări pe gură. 332 Și aceștia își au locul lor pe la bîlciuri. Insă nu aceasta e ade- vărata poezie. Să ne gîndim la marile epopei naționale care cir- culă de veacuri la diferite popoare, la inepuizabilele comori fol- clorice, mereu reîmprospătate în cursul generațiilor, și vom în- țelege numaidecît că poezia este tot o parte integrantă a vieții oamenilor ca și locuința, plugăritul, pomicultura, portul, mește- șugurile, industria și celelalte moduri de comportare ce caracte- rizează conviețuirea umană. în acest sens, o radicală deosebire nu există între creația poetului anonim — care poate să fie nu unul, ci mai mulți, și nu în același (timp, ci chiar despărțiți printr-un interval de secole—și operele marilor poeți de renume mondial. Așa se și explică de ce existența unora e pusă sub semn de întrebare — cîteodată probabil pe drept — și nu a celor mititei, ci a coloși- lor ca Homer sau ca Shakespeare, — în orice caz, se ridică pro- blema dacă ei înșiși și-ar fi scris întreaga operă și nu cumva li se atribuie și meritele altora. Dar chiar dacă nu ne referim la astfel de cazuri cu semn interogativ, ci la poeți a căror existență și identitate, cu opera ca act justificativ, este indubitabilă, ca tragicii greci Eschil, Sofocle, Euripide, ca poeții latini Lucrețiu, Virgil, Horațiu, Ovi- diu, apoi ca Dante, Petrarca, Cervantes și, sărind peste veacuri, Goethe, Schiller, Heine, Hugo, Pușkin sau, mai apropiații de noi, Baudelaire, Petofi, Eminescu, Verlaine, Rimbaud, Esenin, Blok, Maiakovski, Eluard ș.a., oricît ar fi fiecare unic în felul său, prin originalitate, integrare socială, spirit al timpului, nici unul nu poate fi desprins din contextul istorico-social și nici unul nu apare „abrupt“, ca un meteor căzut pe pămînt din spa- țiile interstelare. Și fiecare se recunoaște un continuator. Celebrul Faust al lui Goethe crește dintr-o legendă, fecundată totuși de geniul celui mai mare poet al secolului său ; piesele lui Shakespeare înfloresc pe un sol semănat cu aceleași teme de antecedenți, anticii greci își clădesc opera pe mituri din strătimpuri ; Eminescu face o feri- cită sinteză între geniul poetic al poporului român, a experienței 333 înaintașilor săi de același grai și ideile majore ale culturii epocii sale pe plan universal. Ce înseamnă această calitate de continuator ? însuși cuvîntul spune : nu simplă transmitere sau comunicare a ceva ce a fost sau este, ci ducerea mai departe a ceea ce a fost, este și trebuie să fie. în acest sens, poetul, anonim sau cu renume, reprezintă o expresie a devenirii istorico-sociale, lente sau violente, dar în orice caz dialectice, indiferent cît de bine înțelege sau nu însuși autorul aceasta, sau cît e de ferm pe poziția sa ca om. Din acest punct de vedere, al fermității atitudinii, al con- secvenței în concepția sa despre lume și viață, Lucrețiu a fost unul din cei mai luminați și mai înaintați poeți pentru timpurile sale, și de neuitat pentru posteritate, dovadă opera sa De rerum natura. Mulți îl socotesc mai ales un filozof. Dar care mare poet nu e căptușit cu filozofie ? L-am ales pe el tocmai pentru că, încercînd să explice natura lucrurilor, face atîta poezie încît nu se poate să nu aibă drept de cetățenie în Parnas. Poemul său, adresat poporului roman, se deschide cu un fel de imn sau odă la adresa zeiței amorului, Venus. De ce spun aceasta ? Pentru că prin excelență poezia este comunicare afectivă. Poezia niciodată nu e reductibilă la o informație strict științifică, chiar dacă ea e inclusă în conținutul operei. De exemplu, La steaua a! lui Emi- nescu, bazată pe ideea că luminii îi trebuie mii de ani-lumină ca să ajungă la ochiul nostru, cînd steaua însăși Poate de mult s-a stins in drum în depărtări albastre. Dar raza ei abia acum Luci vederii noastre. Știința pentru poet e însă numai un pretext : Lot astfel cînd al nostru dor Pieri în noaptea-adîncă, Lumina stmsului amor Ne urmărește încă. 334 Aceasta vrea să ne comunice poetul, dangătul de clopot ce răsună după ce limba lui a staft, tristețea paradisului pierdut, amărăciunea de-a nu te mai putea întoarce, și totuși necesitatea de a merge înainte, ca să te realizezi ori să te pierzi, cum zice tot Eminescu, „în zarea eternei dimineți". Frumuseți echivalente, mai puțin savante, dar întru nimic mai puțin radioactiv-afective se găsesc ou sutele în poezia popu- lară românească și toate într-un desăvîrșit limbaj poetic. Iar limbajul poetic, spre deosebire de cel discursiv, cum vom vedea, nu descifrează, ci incifrează stări sufletești. 14 CIFRU ȘI POEZIE Tot Eminescu a spus că poezia nu descifrează, ci incifrează. Deci cine vrea să înțeleagă o poezie trebuie să-i cunoască cifrul, cheia, ca să poată intra în miezul ei incandescent. Poezia, ca orice alt mod de cunoaștere, este prin natura ei asimptotică — o căutare a absolutului, cu care se întîlnește în infinit, deci nici- odată. Ca atare, orice cunoaștere rămîne o ipoteză aproximativă și, pentru a putea comunica ceea ce socotește un nou adevăr are nevoie de un cifru sau un cod. A descifra nu-i altceva decît a lua, și pe baza codului stabilit, cunoștință de adevărul presupus. Deci a decoda înseamnă a lua cunoștință de o comunicare. Aceasta e la fel de adevărat pentru știință ca și pentru artă, dar nu mai puțin pentru comunicarea filogenetică din lumea animală și vegetală, intro-specifică și inter-specifică. în sensul acesta, fiecare poezie, de exemplu, își are lim- bajul, „jargonul" ei, în care poetul se adresează cititorului sau mai multor feluri de cititori, după natura și gradele de com- plexitate ale „jargonului". Cînd limbajul este total neînțeles, inclusiv de poet cîteo- dată, poezia este egală cu zero ca valoare. Valoarea ei crește 335 direct proporțional cu numărul celor ce o gustă la diferite grade de incifrare. De aceea, susțin eu, adevăratele capodopere ale lui Francois Villon sînt 'baladele inteligibile ; deși uimesc și cele șase balade în cea mai mare parte rămase ininteligibile prin codificarea lor ia niveluri diferite pînă cînd au fost descifrate cu multă iscusință de Pierre Guiraud în Le Jargon de Villon ou le gai Savoir de la coquille (Galimard, 1968). Guiraud demonstrează concret și convingător cum Villon, stăpînind la perfecție limba vremii sale, atît dialectele locale din nord-estul Franței, precum și pe cele ale diferitelor „bresle“ de infractori față de lege și de morală — hoți, spărgători și falsificatori de bani, măsluitori de cărți și homosexuali — se adresează dintr-o dată fiecăreia dintre aceste trei categorii de „confrați” în argoul ei specific, folosind fie omo- nime, fie diversele nuanțe ale aceluiași cuvînt, fie expresii ideo- matice, ce pot da loc la diferite interpretări etc. Mai mult, fiecare din cele șase ibalâde, pînă acum obscure, conține un vers cheie, care permitea uneia din cele trei categorii de delincvenți să știe că ei i se adresează poetul în mod special, fără să le excludă, însă, nici pe celelalte două, baladele semnalînd primejdiile și ară- tînd cum pot fi evitate de către toți acești hors la-loi. Unii esteți și critici își închipuie că poetul, ca să creeze, trebuie să-și spele creierul de concepte și abstracțiuni, pentru ca să privească lumea cu ochii naivi ai copilului. în cazul acesta, „incifrarea” n-ar fi decît o coborîre pe o treaptă inferioară a gîndirii, unde abstracțiunea, conceptualizarea și generalizarea încă nu au loc și totul se petrece la nivelul de percepere și sim- țire intuitivă a lumii, privită cu un „suflet virgin”, scutit de acel cogito specific numai omului matur, datorită căruia a devenit o ființă rațională. Psihologia copilului, în speță tratatele, conțin nenumărate asemenea exemple de „poezie primară”, „neviciată” de concepte. O fetiță, rusoaică, ce nu împlinise încă doi ani, îmi anăta un pahar cu apă, spunîndu-mi : pit’ (în limba rusă — infinitivul de la verbul a bea), deși nu-i era sete și a dat la o parte pa- 336 harul cînd i l-am dus la gură. Am plecat apoi la plimbare cu ea în jurul unui lac. A privit uimită apa și mi-a spus arătîn- du-mi-o : mit (infinitivul de la verbul a spălă), vorba ei cînd socotea că trebuie să fie spălată pe mîini sau scăldată. Pentru ea, apă însemna de fiecare dată altceva : nu apă în general, ci apă de băut din pahar, iar în cantitate mare, în lac sau în cadă, apă de spălat. Deci, nici vorbă încă de noțiunea de apă ca substanță, darmite să conceapă că apa din rîu, ploaia, norii sînt unul și același lucru — ca să nu mai vorbim de H2O (hi- drogen oxidat), care de-acum e abstracția abstracției. Firește că poezia nu se face spunînd, de exemplu, în loc de „viață, munte de izvoare“, — „viață, o complexitate a materiei organice din care organismele apar cum dintr-un conglomerat de roci în relief peste sol ar țîșni curenți de H2O“. Formula a doua e mai științifică, dar nu mai spune nimic „inimii“, — ba devine de-a dreptul ridiculă. Dar dacă iei aceste simple versuri populare : Cine-n lume s-a găsi Pe noi a ne despărți ? Iacă dealul s-a găsit Pe noi de ne-a despărțit, primele două versuri sînt expresia unei veșnice dorințe a în- drăgostiților : să rămînem pururi împreună ! Cele două care urmează sînt o metaforă, căci nu dealul desparte o iubită de iu- bitul ei, ci relațiile sociale, criteriile matrimoniale, bazate pe interese materiale, potrivnice dorințelor celor ce se iubesc. Este însă exclus ca un copil să vadă în deal o metaforă, deci un limbaj cifrat (care practic înseamnă că fata s-a dus după altul fără voia ei, peste deal în satul vecin), ci pur și simplu dealul ca atare. „ Naivitatea “ copilului nu este metaforică, ci un rezul- tat al intuiției incapabile să se detașeze de concret, să abstrac- tizeze și să stabilească, încă, raporturi cognitive, între cauză și efect. Oare poate poetul reveni, sau revine la această „feri- cită“ stare primară ? Nu, el nu e chiar atît de „naiv“. 22 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 337 Poebul, prin definiție, gîndește metaforic, e un mare meș- ter, aproape un savant în domeniul „corespondențelor46, în sen- sul baudelaireian al acestui cuvînt, indiferent dacă el crede sau nu într-o consubstanțialitate a lucrurilor, din care să deducă filozofic, în ciuda diferențelor (dar și a asemănărilor !) dintre ele, originea lor comună. Problema este aici mai mult urna teh- nică. Ca să deviezi total sau parțial cursul unei ape, trebuie să construiești un baraj, să faci o „iezătură“. Ca să abați fluxul afecțiunii tale spre inima unei fete nu-i destul să-i declari : „tu ești de sex opus, și-mi placi, putem deci să ne căsătorim și să întemeiem o familie46. Trebuie s-o iei mai pe departe, bună- oară să-i spui că-i „mîndră-n toate cele, cum e fecioara între sfinți și luna între stele46 sau să-ți exprimi dragostea și admi- rația prin alte „cuvinte potrivite46 la care nu numai poeții se pricep, ci și mai toți oamenii, într-o asemenea situație, doar că poeții se pricep mai bine. Dar nu numai în ale dragostei, ci în tot ceea ce privește viața omenească, atunci cînd prin afecti- vitate, sau mai bine zis prin idei dinamizate afectiv, ea se cere încîntată, revoltată, pusă în mișcare... Spuneți-mi ce-i dreptatea ? — Cei tari se îngrădiră Cu-averea și mărirea în cercul lor de legi, Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră Contra celor ce dînșii la lucru-i osîndiră Și le subjugă munca vieții lor întregi. Așa spune proletarul lui Eminescu, și dacă astfel de ver- suri n-au delectat pe cei din palate, nu se poate spune că-n cei osîndiți la lucru n-au stîrnit o legitimă mînie. Așadar, și din acest punct de vedere, Eminescu este un înaintaș. Căci el nici- odată nu s-a împăcat cu cei ce doar „cîștigul fără muncă îl vînează46. Contrar celor ce s-ar putea crede, Eminescu nici aici nu e pur și simplu discursiv ori iretoric : „cei tari se îngrădiră cu-averea și mărirea în cercul lor de legi66, și mai ales abun- dența metaforelor din marele poem Împărat și proletar arată forța poetului de a converti în limbaj poetic, adică de a „inci- 338 fra", ca să zicem așa, cele mai vitale imperative de ordin eco- nomic și politic. Urmărește „incifrarea" o mascare a ideilor sau coborîrea lor la treapta înțelegerii copiilor ? Dimpotrivă. Poe- tul, metaforizînd, nu caută să se ascundă sau să-și recapete in- capacitatea „pură", scutită de abstracție și conceptualizare a co- pilului „nevinovat", ci să dea celor mai înalte idei și sentimente un maximum de încărcătură afectivă, care-1 transpune în situa- ția de a „vedea" pe cel ce ascultă sau citește și de a „simți" mai puternic decît atunci cînd privește cu ochii proprii, și mai ales de a-l ridica mai sus de cochilia individuală spre „omenesc" — spre zonele idealului. Dacă o poezie te lasă indiferent, chiar corectă din orice alt punct de vedere, este moartă, evocînd acele temperaturi care se apropie de zero absolut, adică de nemișcare. 15 ADEVĂR Șl POEZIE Cine vorbește o limbă — și să presupunem că o vorbește foarte bine — nu prin definiție trebuie să-i cunoască și legile gramaticale, fonetica, morfologia, sintaxa. Tot așa, cititorul de poezie nu trebuie numaidecît să cunoască toate implicațiile lim- bajului poetic, ci numai să înțeleagă acest limbaj. Lui poezia trebuie să-i placă, să-1 emoționeze sau să-i spună ceva nou. Criticul sau esteticianul de meserie are nevoie de un bagaj mai vast. Cîteodată, nici poetul sau nu toți poeții știu ce artă com- plicată practică ei. Iar cînd o află, e poate prea tîrziu : ori sînt de-acuma celebri, ori s-au lăsat de acest dificil meșteșug. Dar poeții mari sînt în această privință niște adevărați eru- diți și erau mai ales în antichitate sau în epocile cele mai bo- gate în creație clasică. Se zice că Homer ar fi fost profesor de poetică și nu m-aș mira să fie adevărat. 339 Cîte nu trebuie să știe un poet adevărat ? De la literele sau fonemele din care se compun cuvintele ce se deplasează în timp (timpul necesar ascultării sau citirii unui poem) pe niște foarte complicate ritmuri și ritmicități de ordin muzical, cres- cute pe o foarte complexă împletitură de simțăminte și gînduri, pînă la metaforele ce se constituie într-un sistem unitar, în vîrful căruia, ca pe o piramidă, domnește adevărul. Adevărul ! — iată un cuvînt care poate deveni pînă la urmă enervant și pentru poeți și pentru cititorii săi. Parcă poeții ar fi niște oameni de știință, iar cititorii ar căuta în poe- zie adevăruri fizice sau metafizice. Nici una, nici alta. Poetul, prin versurile sale, nu vrea să dezvăluie nici se- cretele fizicii nucleare, nici ale psihobiologiei moleculare, nici apriorismul kantian al cunoașterii. Poetul, de fapt, se dezvăluie pe sine, cu decența limbajului metaforic și a incantației muzi- cale verbale, de pe soclul unei idei, într-o anumită postură, transmițînd propria sa sensibilitate umană, mai tonică sau mai puțin tonică, mai gravă sau mai puțin gravă, dar totdeauna, ele- vantă. Cînd Grigore Alexandrescu spune : Ale turnurilor umbre peste unde stau plecate, tonul e grav, de la profunda vocală u, repetată și combinată cu vibrantele, estompantele și detonantele consoane ce o urmează, pînă la imaginea sumbră a turnurilor peste valuri și la sentimentul, ce îl bănuim solemn, al poetului, și care se va dezvălui ca atare : adînca plecăciune în fața trecu- tului istoric. Iar cînd Luceafărul lui Eminescu se adresează Supremei Forțe aspațiale și atemporale : Reia-mi ^al nemuririi nimb Și focul din privire, Și pentru toate dă-mi in schimb O oră de iubire simți parcă un fior, întreaga-ți ființă cutremurată, în această clipă a confruntării dintre veșnicie și vremelnicie, dintre etern și efemer. 340 Cam de această natură sînt adevărurile omenești ale poe- ților. Sîint, indiscutabil, adevăruri, și încă esențiale, chiar dacă nu se pot exprima atît de precis și concis în formule matematice, ca teoria relativității lui Einstein. Cît despre adevărurile faptice, contabilicește verificabile, cu poeții trebuie să fim mai concesivi. Wahrheit und Dichtung — Adevăr și poezie — își intitu- lează confesiunile unul din geniile poeziei, Goethe. Acel și dintre cele două concepte nu se poate înlocui cu un sau, decît dacă la capătul titlului ar fi un semn de .întrebare : „Adevăr sau Poe- zie4' ? Ori una, ori alta. Căci poezia este un altfel de adevăr decît acela ce se învață dintr-un tratat de chimie, de calcul infinite- simal, de biologie, de logică sau de istorie. Mă refer la istorie ; last but not least, fiindcă e un domeniu din care se inspiră foarte des poeții. Lui Victor Hugo cineva i-a atras atenția că atunci cînd în Legenda Secolelor vorbește de VLad Țepeș, îl isocotește numai boier, în loc de domnitor sau voievod. Bojard fai dit, bojard il restera ! — boier am zis, bo- ier va rămînea, a răspuns cu hotărîre de lege poetul. Eminescu însuși, după cît știu, în Scrisoarea III, pune bătălia de la Nico- pole înaintea celei de la Rovine, deși lucrurile s-au petrecut toc- mai invers. Dar valoarea poeziei nu e cîtuși de puțin știrbită din această cauză, după cum nu se resimte drama lui Shakespeare de pe urma faptului că stările de lucruri din Anglia sînt transfe- rate în Danemarca și puse pe socoteala unchiului lui Hamlet, și nu a regilor Albionului. Am citit odată un poem scris de un contemporan al lui Horea, în care eroul și căpetenia iobagilor transilvăneni era batjocorit, iar poetul scria satisfăcut că, probabil, carnea și oa- sele celui zdrobit la Alba lulia cu roata se mai află încă în pîn- tecul vulturilor ce zboară peste stînci. Poate o fi avut dreptate. Dar pe mine m-a jignit în sentimentele mele revoluționare și chiar atunci am scris poemul Vulturul Răzbunării, întorcînd pe dos ca pe-o mănușă versurile indecente și meschine ale susținăto- rului nobilimii și transformîndu-le într-o elegie solemnă și tra- 341 gică, pe care compozitorul Eisikovits din Cluj le-a învăluit în- tr-o somptuoasă muzică corală. Intr-un fel asemănător am procedat ou Chivără Roșie — un personaj istoric tot din răscoala lui Horea, care nici cum n-a putut fi identificat și în jurul căruia au plutit fel și chip de legende. Poate că personagiul nici n-a existat. Am folosit această „lacună" a istoriei și am întruchipat în el spiritul nemuritor al revoluției, care-i face să îngălbenească și să se cutremure de spaimă pe judecătorii eroilor răscoalei, cînd își dau seama că pe Chivără Roșie nu-1 pot prinde și nu vor izbuti să-1 condamne la moarte niciodată, iar, cît trăiește, ei înșiși vor fi tot timpul amenințați să piară în flăcările revoluției. 16 ÎN LOC DE CONCLUZII Conform unui obicei, de o viață de om, de a relua din cînd în cînd pe unul sau pe altul dintre clasicii mei iubiți, de la prima la ultima lor pagină scrisă, am recitit cu sîrg pe Fran^ois Villon, ca și cum l-aș fi citit întîia oară, fără să țin seama de ultimele „descifrări", la diferite niveluri de stratificare, ale co- durilor marelui maestru al poeziei și tîlhar în toată puterea cuvîntului. Las la o parte tîlhăriile, nefiind eu nici polițai, nici jurist de meserie. Am urmărit timp de cîteva zile numai efectul poetic al versului său, asemuindu-1, paralel, cu admirabilele traduceri în românește ale lui Romulus Vulpescu. Magistrul Villon, cum îi spune Vulpescu, a murit acum vreo cinci sute de ani, poate ceva mai puțin, dar Franțois Villon e un poet cu desăvîrșire modern, în orice caz, necontestat de nici un cap serios, ca ini- țiator al modernismului în poezie. Desigur, ca și alți înaintași ai săi, își iulbește patria, îi pare rău că i-a cășunat mamei sale numai supărări, își blestemă tinerețea nebunatică, osîndește vi- ciul, tare regretă că n-are pat moale și adăpost, și roagă de iertare pe cei tari și mari, să nu-i lege juvățul de gît. Nu știu 342 dacă s-a pocăit cu adevărat, dar mă înduioșează pînă la lacrimi și destinul și omenia sa. Acesta a fost Franțois Villon : și-a cîn- tat destinul. Parcă numai al lui ! Al nostru, al oamenilor, al celor de rînd. Și care, la urma urmei, și cîți nu sînt oameni de rînd ? Căci numai prin omenia sa poetul — însuși cuvîntul poet implică necesitatea talentului — comunică și se întreține cu se- menii săi și peste veacuri. Comunică și se comunică pe sine. Dincolo de cercul magic, destul de larg, al omeniei, unde intră și dragostea și patriotismul și amărăciunile destinului și prie- tenia, cu părțile ei pozitive, negative, poezia începe să mestece vînt și să vînture colb. Poeților ce calcă legea omeniei, Villon sînt sigur că le-ar spune : Beaux enfans, vous perdez la plus I Belle rose de vos chapeau (Flăcăi frumoși, voi pierdeți cea / Mai frumoasă roză din pălăria voastră), și eu m-aș încumeta să le amintesc mult preaounoscutele versuri scrise acum vreo două sute de ani de Văcărescu : „Urmașilor mei Văcărești, / Las vouă moștenire / Creșterea limbii românești / Și-a patriei cinstire*. Desigur, aceste versuri au fost citate pînă la( saturație și se citează mereu. Și totuși nu-și pierd prospețimea și n-au nimic din ceea ce s-ar putea numi clișeu. Departe de așa ceva. De ce ? Pentru că sînt versuri care desenează cercul magic al poeziei. Sînt în aceste versuri, simple ca „bună ziua*, două sarcini și un atribut, indispensabile oricărei poezii pentru ca, semănată în inima oamenilor, să încolțească. Prima sarcină este cultiva- rea cuvîntului artistic la modul estetic eel mai înalt, a doua este cinstirea, dăruirea cu trup și suflet patriei, loc hărăzit ție sub soare pe pămîntul oamenilor, care dacă n-ar crede în ome- nia universalizată (nu „să-mi fie mie bine“, ci „să ne fie nouă bine* !) s-ar scufunda în bezna din care luptă de un milion de ani să se desprindă și să se ridice definitiv. Iar atributul este unicitatea, acea unicitate care face de neuitat opera artistică, purtînd amprentele autorului și epocii, durabile și una și alta 345 peste veacuri, ca un bun spiritual. Cu alte cuvinte, opera de artă, subliniind în expresia artistică cea mai sensibilizată ome- nescul individualizat în artist, devine și un semn de egalitate al general-umanului din care trebuie să >se nască respectul reci- proc. Poetul care nu întrunește cele trei virtuți bate zadarnic la porțile inimii omenești. A despărți esteticul de poezie e ca și cum ai sluți fața unui om cu vitriol. Dar a priva poezia de con- ținutul ei social-uman și de atitudinea1 ideologică și afectivă a poetului, sau a osîndi poezia pentru aceste calități ale ei, e ca și cum i-ai oferi cuiva flori de hîrtie drept flori naturale. Clișeele vechi sau noi sînt tot flori de hîrtie, ilustrate ce reproduc în serie tablouri celebre, supă încălzită după ospăț, „poezie“ din poezie, fenomen parazitar, un epifenomen al poe- ziei adevărate, inimitabile și nesupusă parturiției. Fiecare poet și fiecare poezie este un unicat fără replică, decît cel mult în traducere într-o altă limbă (în caz că traducerea nu copleșește originalul, eventual, prin marea ei valoare artistică). Variantele sau variațiile pe aceeași temă nu sînt ‘decît trepte, faze ale de- săvârșirii unui poem, dovadă că ultima, cu rare excepții, e supe- rioară celor precedente. Poezia se poate și simula, și atunci nu e decît simulacru, o mască a poeziei. O astfel de poezie este fan- tomatică — aprinzi lampa și dispare. Adevărul este că, în creația poetică, clișeul ucide întocmai ca și haosul verbal. Cuvîntul sau logosul este menit să facă or- dine, ordine în gîndurile și sentimentele proprii, iar ordinea în- săși conține în germene esteticul. Dar de la sine nu se face nimic. Nici dicteul de tip oniric sau de tip suprarealist, nici pastișa sim- briașă a vechilor modele nu sînt drumuri, ci înfundături pentru poezie, deoarece ambele duc la jugularea arterei ce leagă poetul cu realitatea. Poezia este un drum care se cere continuat de acolo unde l-au lăsat marii înaintași. (Eseu citit în cadrul emisiunilor „Medalioane" la postul de Radio București, în cursul anului 1970.) ÎNTRE CUVÎNTUL POETIC ȘI CEL ȘTIINȚIFIC Din vechea lui magie de forță creatoare, cuvîntul, acel logos în care mai credea evanghelistul loan, a păstrat prea puțin, cîte ceva în practica farmecelor, în rugăciunea credincioșilor, în jocul copiilor și, poate, în poezie. însă tendința cuvîntului, în sensul de parte articulată a unui context verbal folosit co- gitativ, este aceea de a deveni un cît mai fidel reflex, de tipul imaginii din oglindă, însă mai complex, al situației obiective, sustrasă prin natura ei voinței subiectului (nu și acțiunii lui). Acesta e cuvîntul științific, fotocopie tinzînd spre maximum de fidelitate în exprimarea unor date reale dintr-un domeniu al existenței, oricare ar fi el, fie însuși cuvîntul transformat în obiect al studiului, sunetele sau literele diin el sau cine știe ce vibrații imperceptibile, la care numai aparatele sînt sensibile, în sensul acesta, cuvîintul face operă de înregistrare a unei in- formații și de comunicare a ei, fără a fi întru nimic alterată în veracitate de factori exteriori ei. Cele două pătrate obținute din catetele unui triunghi dreptunghi, sumate, sînt egale în su- prafață cu pătratul a cărui latură este ipotenuza respectivului triunghi. Indiferent dacă îl afirmă Pitagora sau Nietzsche, care și el pretindea a fi descoperitorul teoremei în cauză, acest ade- văr ca rezultat al cognițiunii rămîne imuabil în raport cu starea de spirit a omului normal și este independent de ea, în orice caz neinfl'uențabii. Prin aceasta, cuvîntul științific, ca expresie a 345 proceselor cognitive integrate în structuri logice, tinde să echi- valeze în precizie termenii matematici, rezultat al abstracțiunii mintale, deși în cuvînt se mai păstrează ceva vag, ceva umbros, ce greu se lasă definit, în întregime, datorită fluctuațiilor se- mantice, nuanțelor de sens de la o limbă la alta, experienței personale și, în general, dificilei operații de separare a cuvîn- tului din structurile fenomenale, fapt ce-i conferă o continuă forță evocativă și asociativă. In sistemul de ecuații x+y = a, și x — y = b, nu e posibilă nici o evocare fenomenală deosebită de . A . a + b . a—b ordm structural perceptiv, decît ca, prin x = —-— și y = —— > spre deosebire de teorema lui Pitagora, unde măcar pătratele ca atare pot fi evocate mental ca reprezentări sau cvasi imagini ; x și y ce alte imagini ar putea stîrni decît simbolurile algebrice corespunzătoare ? înseși cuvintele folosite în timpul demonstra- ției nu fac decît să vehiculeze simbolurile în cauză. Deci ne găsim într-o „lume“ totalmente de sensibilizată, o lume a „struc- turilor* pure și, în acest caz, perfect transponibile în planul realităților cantitative. Cu cuvintele, astfel de operații sînt posibile numai în cazul structurilor „pure*, la urma urmei copiate după modele din realitatea limbilor abstractizate, deci private de „contaminare* semantică. Dar nici atunci pe deplin. Priin însăși natura sa per- ceptivă, rostit, scris ori numai reprezentat mental, să zicem gîndit, cuvîntul, născut în dialogul omului ou lumea și cu se- menii, tinde să-și găsească matca sau matricea sa semantică, prin asemănări sau prin evocări psihice de un fel sau altul. Căci în cuvînt totdeauna se găsesc substanțe reziduale sau, dacă nu se găsesc, le caută subiectul, chiar atunci cînd se izbește de ceea ce psihologii numesc silabe fără sens. Forțele reziduale implicit legate de istoria sa în diferite contexte verbale, de elemente perceptive specifice de ritm, so- noritate, rimă și altele, la care se adaugă propria experiență multilaterală și activitatea subiectului vorbitor, lasă cuvîntului 346 în permanență „rezerve interne*4 convertibile în valori poetice, dacă nu de natura Logosului creator, măcar de matura inăntării, sau, mai primar, a descîntecului. Dacă în știință cuvîntul este totdeauna declarativ, explicativ și discursiv, cuvîntul poetic este, cînd se realizează, totdeauna exhortativ, conjurativ și intuitiv, recăpătînd ceva din magia sa primară, acceptată, într-o lume tot mai obiectivă și mai rațională, ca joc, aceasta mai mult în lumea farmecelor (pentru cine crede în ele), mai puțin în ver- surile din jocurile copiilor, și încă mai puțin în poezia propriu- zisă. Ion Barbu i-ar fi spus un „joc secund44, și nu fără drep- tate, poezia sa oscilînd ca tehnică uneori între versurile din jocul copiilor și arta poetică propriu-zisă. în astfel de cazuri însă, cum spunea și Eminescu, poeții nu descifrează, ci incifrează. Totuși incifrarea presupune îmbrăcarea rituală, fie și ca joc, în hainele magului, vraciului sau proorocului. Și chiar dacă nu i-am lua integral în serios, trebuie să recunoaștem că poeții au această învestitură în momentele lor mari, și e rar ca să nu cadă cineva victima cuvintelor lor de farmec. Se vede treaba că necesitatea poeziei zalce în sufletul tuturor, trebuie numai zgîndărită cu vorbe alese, așa cum face copilul cu melcul ținîn- du-1 în palmă. Dar să luăm chiar acest exemplu, într-o variantă a lui des- tul de răspîndită : Melc-melc, Codobelc, Scoate coarne boierești Și te du la baltă Și bea apă caldă, Și te du la Dunăre Și bea apă tulbure. Și, într-adevăr, moluscă se supune descîntecului (măcar co- pilul crede aceasta și nu încearcă să-și dovedească contrariul) și scoate „cornițele44 sau „coarnele boierești44. Nu stărui asupra 347 vorbei cîntate, specifică tuturor acestor versuri, nici asupra fap- tului că nu ți-ar ști spune copilul ce înseamnă codobelc ( = co- dobere, coadă bearcă, ca și codalb, coadă albă sau bucălae, bot- negru). Cred că ar fi foarte încurcat copilul și cu privire la „coarnele boierești “ ale melcului și probabil n-ar ști spune mai mult decît, în cel mai bun caz, că e vorba de niște coarne gro- zave, cum numai un boier ar trebui să aibă, deși boierii n-au, pe cît se știe, coarne. Noi știm însă că e vorba de alt cuvînt aici, anume „bourești“, de la bour, al cărui sens s-a pierdut pe drum, odată cu dispariția speciei, iar locul lui l-a luat, prin asemănare, un cuvînt ce sună cam la fel, dînd naștere la o absurditate, coar- nele boierului, care nu șochează de loc, ba dimpotrivă dă far- mec descîntecului. La mine în sat același descîntec sună astfel : Melci-melci, Codobelci, Scoate coarne băurești Și te du la baltă Și bea apă caldă. Și te du la dundure Și bea apă tulbure. Cum zic : „băurești “, deci mai aproape de origine, dar nici un copil nu știe ce e bourul, iarăși dispărut cine știe de cînd de prin părțile locului, iar „băuresc“ i-ar aduce mai cu- rînd aminte de bălăuresc, deci tot ceva grozav, deși, pe cît se știe, nici acest animal din basme nu poartă coarne. Dar nici Dunărea nu curge prin apropierea Munților Apuseni, și copilul, în general, cînd descîntă melcii să-și scoată coarnele, nu învață geografie. De aceea el, sau cineva^ aproape de el, inventează de dragul rimei cuvîntul „ dundure care, în închipuire, din cauza versului ce urmează, trebuie să fie așa ceva ca un șuvoi cu apele umflate. De altfel, în regiune cuvîntul fiind preluat de oamenii mari, cînd se spune despre cineva că e tare mînios, gata să iz- bucnească, se afirmă că e ,,ca dundurele“. Amîndouă cuvintele, 348 „băurești“ și „dundure“, deși nu spun ceva clar, în nici un caz din realitatea imediată, au forță de extrapolare, de violare a granițelor cunoscutului spre necunoscut (deci o funcție de cu- noaștere de ordin intuitiv) și o „forță“ de activare a realității prin simplă exhortare, ca în vrăjitorie. Faptul că sensul cuvin- telor nu e tocmai clar sau nu e deloc clar abia le crește poten- țialul magic și prin analogie devine ca o ipoteză de lucru pen- tru un savant, ipoteză care ar trebui să ducă undeva. Dar în cuvîntul magic se știe unde : melcul nu se poate să reziste la așa cuvinte grozave ca „băurești“ și „dundure“ și să nu se arate în plinătatea sa, tatonînd universul cu ochii din vîrful protube- ranțelor contractile, spre încîntarea celui ce-1 descîntă. Avem, cum s-ar zice, poezia în starea ei nascentă, cu efec- tul prin analogie pe care trebuie să-1 aibă prezicerile sau bles- temele profeților, bunăoară, sau blestemele gravate pe mormin- tele faraonilor, pînă la, păstrînd proporțiile, versurile trimise de un îndrăgostit adoratei sale. Căci poezia revelă un adevăr, prin care simultan avertizează și conjură la modul fatidic. E o cognițiune sui generis, cu valoare „cauzală“, în sensul deter- minării unei acțiuni, într-o lume însă care nu e dominată nici de determinism, nici de cauzalitate, — ci de o străveche forță directă și primară, din timpi revoluți —, a omului asupra lu- crurilor prin cuvînt. Firește că pe parcursul istoric, poetul, cu implicitele lui virtualități de vates, a făcut concesii progresului gîndirii și cunoașterii, de la Orfeu care muta stîncile cîntînd și îmblînzea fiarele pădurii, pînă la Homer care cîntă și ne încîntă cu faptele eroilor din Iliada și Odiseea, pînă apoi la Lucrețiu care de-acum ne inițiază în „natura lucrurilor “, căutînd să ne convingă că nu avem a ne teme de supranatural, nici de moarte, căci materia e totul. Dar chiar și Lucrețiu, pentru ca să ne convingă de toate acestea, nu folosește un limbaj demonstrativ și geometric, ci recurge la limbajul poeziei în tot marele său poem De rerum natura, de la evocarea zeiței Venus, mama lui Enea, deci a 349 Eneazîlor, străbunii romanilor, pînă la zguduitor înfățișată ciu- mă din Atena de la sfîrși-tul cărții. Iar urmașii săi imediați, fără să intre în polemică cu el, au continuat nu numai limbajul poetic, ducîndu-1 la culminații amețitoare, ci au lărgit sfera în care să și4 exercite : Virgiliu, cîntînd la modul homeric pe strămoșii romanilor, proslăvind viața de la țară și binefacerile muncii cîmpenești, ca și Hesiod Ia timpul său ; Horațiu, mai liric, cîntînd bucuriile vieții și amărăciunile ei ; Ovidiu, evocînd la modul poetic nașterea di- vinităților sau deplîngîndu-și propria soartă în exil. Aceasta are loc cam la o mie de ani după Homer, sau mai puțin ; iar la o altă mie, sau, poate, mai mult, Dante, călăuzit de Virgiliu, a ridicat făclia poeziei pe noi culmi. Apoi Fran^ois Villon, apoi Shakespeare, Lope de Vega, apoi Goethe, Hugo, Pușkin, Heine, Petofi, Baudelaire, Mallarme, Eminescu și atîția care au mai urmat. Ca să nu mai vorbim de marele poet anonim — întru- chipat la diferite popoare, în opere ca Gudrun, Kalevala, Chan- sons de gestes, Romanceros, ca minunatele cîntece bătrînești și doine ale românilor. între timp, foarfecă dintre cuvîntul poetic și cuvîntul știin- țific s-a deschis tot mai mult, știința luînd proporții gigantice dar nici poezia neto'lerînd să-și tîrască propriile aripi pe jos. E adevărat că poetul din zilele noastre nu se va lăsa ispitit să cînte structura și compoziția chimică a rocilor terestre, nici importanța biologică a aminoacizilor. Și e mai bine să nu în- cerce, din respect pentru știință. Dar nici omul de știință nu va izbuti să pună în ecuație Luceafărul lui Eminescu sau să-1 înlocuiască pe Fafust al lui Goethe cu vreo teoremă geometrică veche sau nouă. Sînt realități ireductibile una la alta — reali- tatea de la care pornește poezia și cea de la care pornește ști- ința ; și fiecare impune o tratare deosebită, atunci cînd „cer veșmintele vorbirii “, cum ar zice Eminescu. Despre domeniul științei, atît de nelimitat, nu vreau să vor- besc. Al poeziei, însă, nu e greu de definit. Să ne închipuim că : 350 Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc, stele le scapără-n cale, Apele plîng, clar izvorînd din fîntîne, Sub un salcîm, dragă, m-aștepți tu pe mine, laită și domeniul prototipic al poeziei și cel mai fericit mod de exprimare al lui prin cuvinte. E adevărat că poate buciu- mașul nu simte jale cînd sună din instrumentul său, că turme- lor li-s indiferente stelele ce răsar, apele de fapt nu plîng, iar poate pe poet nu-1 așteaptă nimeni sub un salcîm, ci numai visează el așa. Și totuși, ^fară de un deficient mintal, oricare om cu un pic de inimă, fie și cît o alună, simte că între el și realitatea imediată s-a interpus un fel de pînză fermecată, că el a fost furat din lumea s E ca durerea mea s-o-mpac înseninîndu-mi gîndul — n-ar fi nici o mirare să spună că nu există în ele nici un pic de logică. Și, într-adevăr, așa este, pentru cine nu cunoaște teoria corespondențelor a lui Baudelaire, lege de bază a oricărei poezii. Acela nu va înțelege că poetul nu are nevoie nici de lac, nici de stele, ci că e destul să privească în adîncul sufle- tului său și să-și amintească de ochii iubitei, pentru ca să „vadă“ cum bat stelele-n lac și-i luminează adîncul, întocmai cum gîndul la ochii iubitei îi înseninează sufletul mîhnit. Dar a spune : „sînt mîhnit, dar dacă mă gîndesc la ochii tăi, îmi trece“ nu e poezie, ci o banalitate care poate interesa cel mult pe doi inși, pe el și pe ea. E altceva cînd la această suferință de dragoste participă natura întreagă, universul însuflețit. Pen- tru aceasta însă trebuie să crezi cu Baudelaire într-un prin- cipiu al identității și asemănării, mult mai vast decît cel pe care ni-1 impun rigorile logicii sau știința : La Nature est un temple ou de vivants piliers Laissent parfois s or tir de confuses parole s ; Lhomme y passe â travers des forets de symboles Qui Fobservent avec des regards familiers. Comme de longs echos qui de loin se confondent Dans une tenebreuse et profonde unite, Vaste comme la nuit et comme la clarte, Les parfums, les cozdezirs et les sons se repondent. 361 Iată, deci, și domeniul propriu al poeziei, și sarcina poetu- lui : să ne înfățișeze, animîndu-le, aceste păduri de simboluri. Numai că poetul uită sau nu vrea să ne spună că dacă, bună- oară, pămîntul se rotește după soare în 365 zile, independent de voința noastră, a soarelui sau a pămîntului, pe simpla bază a legii gravității, și ea independentă de Newton, acele păduri de simboluri, care emit uneori cuvinte confuze, rămîn cu de- săvîrșire mute, cînd el lipsește și nu apucă să le transpună în versuri. Noi putem astăzi să ne închipuim perfect o mașină care pleacă, de exemplu, în lună, dirijată de pe pămînt, ca să aducă de acolo foarte precise informații selenofizice, mostre de roci sau tot ceea ce a primit ca sarcină programată în structura ei. Dar desfid pe oricine să imagineze și să construiască o mașină care în „templul naturii" să înregistreze „corespondențele" de care vorbește poetul Florilor Răului. O astfel de mașină nu poate fi decît un poet, și deocamdată poetul se naște. Iar ceea ce ne dă poetul rezultă din contactul dintre două infinituri : infinitul acestei lumi și infinitul din sufletul omenesc al poetu- lui. Eminescu spune : S-a dus amorul, un amic Supus amândurora. Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. Atîta murmur de izvor, Atît senin de stele, Și un atît de trist amor .. Am îngropat în ele ! Din ce noian îndepărtat Au răsărit în mine ! Cu cîte lacrimi le-am udat, Iubito, pentru tine ! 362 E, de fapt, același proces metaforic și animistic pe care Baudelaire, more poetico, îl teoretizează în „coresponden- țele“ sale. Eminescu vorbește expres de acel „noian îndepărtat^ din care vin cîntecele și care-i în ființa intimă a poetului, și este vădit că el, în afară de murmur de izvor și de senin de stele, a îngropat în cîntece și un trist amor. LAmor che move ii sole e Talire stelle, cum zice Dante în ultimul vers al Divinei Comedii. De altfel, ce alta e Iliada, cu dragostea pentru Elena, și Odiseea, cu întoarcerea eroului la Penelope ? Or, satelit artificial sau computer îndrăgostit n-a văzut — Doamne, ție-ți mulțumim ! — nimeni pînă acum, și sperăm că nu vor fi stăpîniți de acest sentiment nici roboții ce se vor fabrica în viitor. Iar fără sentimentul dragostei, nu numai cea dintre bărbat și femeie, este imposibilă poezia, cu toate halu- cinantele ei frumuseți. Ce să mai spunem ? Și Lucrețiu începe De rerum natura, acest tratat al materialismului văzut de un poet, cu invocarea zeiței Venus : Aeneadum genetrix, hominum divomque voluptas, Alma Venus, coeli subter labentia signa Quae mare navigerum, quae terras frugiferentes Concelebras; per te quoniam genus omne animantum Concipitur visitque exortum lumina solis... Ciocnirea dintre Eros și lume dă altceva decît eventual ciocnirea dintre două planete, iar acest altceva, cîntat de poeți, nu se mai supune, decît în măsura în care mai rămîne comu- nicare între oameni, logicii, și nici chiar gramaticii, integral. Să căutăm, de exemplu, ce logică este în faimoasele versuri din Lacul lui Lamartine, cînd poetul cere timpului să-și sus- pende zborul, ca poetul să savureze deliciile rapide ale celor mai frumoase zile din viața sa : nici o logică ! Cel mult, poate, un tablou vivant, încremenit în momentul unui sărut. Căci 363 oprirea timpului, dacă ar fi pasibilă, așa cum oprești o pen- dulă, aduce în mod logie după sine încetarea oricărei mișcări, deci și a proceselor vitale, inclusiv psihice, deci și a clipelor fericite. Logic era ca poetul să ceară o dilatare a timpului, ca să încapă cît mai multe clipe de fericire într-un interval dat, ceea ce știm că nu se poate decît în relativitatea einstei- niană și tot după legi fizice rigide, nu după dorința oamenilor. Dar dacă poetul ar căuta să satisfacă pe logicieni și pe fizicieni, atunci ar dispărea poezia. Ceea ce iarăși nu înseamnă că poezia este prin definiție ilogică, ci pur și simplu altfel logică. Să mă explic. Un negru vede în Africa doi ofițeri englezi care purtau cizme la fel, și (întreabă dacă sînt frați. E logic : sem- nul de identitate sau de asemănare este vizibil același. Parcă noi nu vedem frați îmbrăcați de părinți în costume perfect ase- mănătoare ? Judecata s-a oprit la cizme și a tras o concluzie logică. Alt exemplu : unei fetițe îi spune la grădiniță educa- toarea ca dacă nu se astîmpără îi rupe capul. Fetița îi răspunde prompt și imperturbabil : „Nu se poate, că n-o să am pe ce pune pălărioara !“ Nu e logic? Cine ar putea zice că nu! Numai că e altfel logic. Totuși, n-aș vrea să se creadă că logica) poetului este re- ductibilă la cea a unui primitiv sau a unui copil. A poetului e o logică mai grea și mai complicată decît a iui Aristotel sau a lui Hegel. înainte de Riemann, Lobacevsky sau Bolyai, era greu să-ți închipui sau să crezi că se poate concepe un spațiu neeuclidian, deci cu 3 + n dimensiuni. Acum aceasta e la mintea elevilor de liceu. Iar logica și matematica funcționează perfect în spațiul n-dimensional. Dar poezia este și mai compli- cată decît geometriile neeuclidiene. Și există acolo o logică a poetului. Cînd Eminescu spune : Dindu-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, în calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins.., numai un prost ar îndrăzni să întrebe : Cum vine asta ? 364 De altfel, aceeași idee poetică o găsim la Edgar Poe în Puterea cuvintelor, ceva mai mistic exprimată, cînd Aghatos îi spune lui Oinos : „Ele sînt! — ele sînt! Această sălbatică stea — acum trei sute de ani, cu mîinile împreunate a rugă- ciune, cu torente de lacrimi în ochi, la picioarele iubitei — eu am rostit, prin cîteva pasionate cuvinte, să ia naștere. Străluci- toarele ei flori sînt cele mai scumpe din toate visurile neîmpli- nite, iar vulcanii ei mînioși sînt patimile celei mai tulburate și mai păgîne dintre inimi.“ Am adus acest citat nu pentru că Eminescu ar fi fost influențat de Poe (probabil nici nu cunoștea acest text), ci pentru a arăta cum nu prin analogie, ci prin ho- mologie, la doi poeți atît de diferiți și distanțați în timp (Poe moare în 1849, cînd Eminescu abia se naște) pot lua naștere metafore sau viziuni similare, și de aceeași esență. Căci, să fim siguri, nici Edgar Poe nu era convins că, prin cîteva pro- poziții, oare de obicei ori fac o constatare ori exprimă o dorință, poți determina nașterea unui corp ceresc. Eminescu spune lim- pede că e vorba de o stea ridicată la acest rang dintre femei prin puterea versului său, nu ca să figureze în cataloagele astro- nomice, ci pentru ca iubita să rămînă nemuritoare în memoria oamenilor. Eminescu se înșală atunci cînd crede că fenomenul de nemurire s-ar fi produs dacă iubita i-ar fi satisfăcut dorința, dîndu-i din ochiul ei senin o rază dinadins. Poe este mai aproape de adevăr, cînd spune : „Cele mai scumpe din visurile neîmplinite ale celei mai turburate și mai păgîne dintre inimi \ De altfel, și Eminescu mai spune : Căci te iubeam cu ochi pagini Și plini de suferinți, Ce mi-i lăsară din bătrini Părinții din părinți, — pagini lînsemnînd aici plini de patimă, ca și unhallowed la Poe. Mai tîrziu, Eminescu, în Steaua, recunoaște că amorul 365 stins și neîmplinit după dorințele sălbatice ale inimii îl ur- mărește încă : Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie — Era pe cînd nu s-a zărit Azi o vedem și nu e. Tot astfel cînd al nostru dor Pieri în noapte-adîncă. Lumina stinsului amor Ne urmărește încă. Destinul trist al poetului ! Dar și compensația lui e mare : magia cuvîntului resuscită din dorințe și visuri neîmplinite ima- gini nemuritoare. în legătură cu aceasta, îmi vin în minte versurile lui Ana- creon în care, referindu-se la o sculptură a lui Myron, înfăți- șînd o vacă în bronz, halucinant de asemănătoare cu una vie, zice : „Paște-ți, păstorule, mai departe de aici cireada, ca nu cumva să mîni și vaca lui Myron în grămada celor vii“. Iar în continuare : „Nu în tipar a fost turnată vaca de-aici, ci de bătrînețe s-a făcut bronz, se laudă Myron ; nu mai e opera sa“ — încheie Anacreon. Intr-adevăr, opera artistică, fie sculp- tură, pictură, monument arhitectonic, balet, muzică sau poezie, nu mai aparține, odată terminată, artistului, autorului ei, ci de- vine un bun comun al nostru, al consumatorilor de artă. Dar pentru a „gusta“ o operă artistică trebuie să cunoști modul ei de a comunica, cu alte cuvinte să-i înveți limbajul specific, să-i prinzi sensul și rostul, valoarea și finalitatea. Or, pentru aceasta e nevoie de educație, .chiar dacă nu de una atît de riguroasă și de aspră ca pentru matematicile superioare sau pentru fizica nucleară, fiindcă însuși domeniul pe care-1 explo- rează artele este mai aproape de inima omului decît, să zicem, structura materiei sau logica matematică. Ar fi naiv să cre- 366 dem că cineva se naște cu ,. instinctul “ de a înțelege și gusta pe Beethoven ori pe Bach, deși simțul ritmului este înnăscut ; sau cu instinctul de a se lăsa încîntat de pictura lui Leonardo Da Vinci ori Paul Klee, deși există o tendință nativă spre desen și spre culoare. Abia prin educație se va ajunge la priceperea valorilor artistice. Altfel, putem ajunge la situații comice, ca aceea în care s-a găsit Brâncuși cînd niște vameși, la intrarea în S.U.A., l-au taxat ca pe unul ce încearcă să introducă frau- dulos metale neferoase în țara lor. Cît despre poezie, este ea un har al celui care o scrie, dar și el trebuie să-nvețe foarte mult, ca s-o facă bună, darmite cel care vrea numai să se bucure de ea ! Am să dau un exem- plu, care aparent mă contrazice, — Arthur Rimbaud, unul din părinții poeziei moderne, care însă și-a încheiat definitiv ca- riera literară înainte de douăzeci de ani, pentru ca apoi să devină negustor — mai puțin norocos decît poet — în Africa. Un geniu care și-a dat măsura între cincisprezece și nouăsprezece ani ! Ce probă mai eclatantă că totul țîșnea dinăuntru ca dintr-un vulcan, zguduind în jurul lui toate fortărețele vechi ale poeziei ? Totuși, trebuie să se știe că autorul Corăbiei bete, al Ilumina- țiilor și al Anotimpului in Infern cunoștea așa de bine limba și versificația latină, încît era neîntrecut în vers latinesc, mai mult chiar decît strălucitul său înaintaș în aceeași direcție, Charles Baudelaire. Desigur că nici cu limba, nici cu prozodia clasică nu se născuse, ci le-a învățat. Dar ce limbi n-a învățat ! Pe de altă parte cunoștea uimitor în adîncime și în extinderea ei poezia franceză, iarăși rezultat al studiului, — dacă din școală sau in- dividual, nu contează, de obicei se învață pe amîndouă căile. O scrisoare a sa rămasă celebră, datată 15 mai 1871 (Eminescu publică Epigonii la 15 august 1870), punînd față în față viziona- rismul înaintașilor și scepticismul contemporanilor săi, Rim- baud dovedește tocmai o temeinică cunoaștere a poeziei, un ascuțit spirit critic și totodată cere ca poetul să devină un „vo- yant“, un vizionar, ceea ce susține el că au fost și romanticii, în sensul de a depăși în poezie, printr-o experiență proprie, cît 367 mai variată, toate formulele învechite. Ce rol joacă și la Emi- nescu acest caracter de viziune al poeziei, darul de a vedea ce nu se vede, de a auzi ce nu se aude, o dovedește bunăoară1 Mortua est, publicată în 1871, dar scrisă în prima formă în 1866, cînd poetul avea cam vîrsta la care Rimbaud (1871) scria prea cunoscutul și nu mai puțin genialul său Le bateau ivre (Cora- bia beată), deși el pînă la acea dată încă nu văzuse marea, cum nici lui Eminescu nu știu să-i fi murit, la șaisprezece ani, ca lui Petofi, o iubită. Amîndoi poeții, de altfel, au avut un destin, dacă nu asemănător, cel puțin în egală măsură tragic. Născuți, Eminescu în 1850, Rimbaud în 1854, primul moare la mai pu- țin de treizeci și nouă de ani, al doilea doar cu vreo doi ani mai în vîrstă, primul salahorind pentru o bucată de pîine, aser- vit unor idei în care nu mai credea, al doilea, naufragiat în niște afaceri nerentabile, după ce la vîrsta de nici douăzeci de ani „se operase de poezie“, cum spune Mallarme — și amîndoi înfiorător de bolnavi. Dar și unul și altul au realizat o revoluție în poezia țării lor și, cred eu, în poezia universală. Poezia, desigur, nu se naște din nimic, ca lumea biblică, Biblia însăși admite existența unui tohu-bohu, a haosului de dinainte de creația divină, iar haosul știm bine că nu-i egal cu nimicul. Dar poezia nu se naște din (nimic, ci, dialectic, din poezie, ca un fel de dialog între generații, cînd mai academic, cînd mai bizar, dar dialog, în care nu e obligatoriu ca toți par- tenerii să fie în viață și, fizic, prezenți : operele lor, dacă sînt valabile, fiind adevărații interlocutori. Nu orice poezie merită să fie studiată de la geneza ei, dar cele mari astfel ar trebui să fie cunoscute, tocmai pentru ca să le iasă în evidență caracterul istoric, în sensul că toate neagă ceva și afirmă altceva, ceva nou, de calitate superioară, ascendent. Este adevărat că Eminescu în Epigonii se dovedește foarte ge- neros cu înaintașii săi, pe care noi abia dacă mai reușim să-i citim, iar cînd reușim ne înduioșăm de naivitatea lor, firește cu respectul cuvenit în fața celor ce au crezut și au luptat. Slavă 368 lor ! însă de la Eminescu, care mai tîrziu scrie faimosul vers, poate unul din cele mai mari care s-au scris vreodată : Cre- dința zugrăvește icoanele-n biserici, este greu să te aștepți, ca de la un criticastru sau o mediocritate literară oarecare, să facă artă fără convingerea că aceasta-i cere sacrificiul propriei vieți. Poate că Rimbaud s-a înspăimîntat de acest destin și de aceea a fugit din Havre în Abisinia, dar abia după ce în vreo cinci- șase ani a reușit să lase în urmă o operă demnă de glorie eternă, deși el o detesta : „Eu acum urăsc elanurile mistice și biza- reriile de stil. Acum eu pot zice că arta e o prostie44 — scrie el, în niște ciorne pentru Anotimpul în Infern. Eminescu, des- perat, a rămas pe poziție ca un căpitan care simte că vasul său se scufundă. Căpitanul a pierit, dar vasul plutește pe oceanul gloriei în plină lumină. Și cine din această țară nu e mîndru că avem o operă ca a lui Eminescu și un poet ca el ? Să revenim acum la problema educării tinerelor generații în vederea îmbogățirii minții și sufletului ei cu capacitatea de a înțelege și iubi arta în general și poezia în special. în primul rînd trebuie să dezvățăm elevii și studenții de falsa opinie că poezia este tot una cu versul, cu rima și cu ritmul. Căci poeții care pun lozinci în versuri pot face la fel de bine reclamă pentru pastă de dinți sau cremă de ghete, și să ia pentru cu- vintele lor drepturi bănești sau premii. Apoi, e necesar să-i învățăm că poetul urmărește să lăr- gească, pe baza informației sale psihologice și din toate do- meniile realității, frontierele circumscrise ale cuvintelor și să Ie determine incursiunea în domenii învecinate, asemănătoare sau înrudite. Deci isă stimuleze direcția de cercetare definită de Baudelaire : Au fond de Vinconnu, pour trouver du nouveau. Se mai cere să obișnuim elevii și studenții cu ideea că tre- buie să caute în cuvintele poetului ceea ce a vrut el să spună, și că aceasta nu e totuna cu ceea ce scrie în dicționar. Să caute deci, să priceapă că, dacă Iliada sau Odiseea nu le-ar fi /scris Homer, ci un Herodot sau un Tucidide, ar fi fost istorie în loc 24 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 369 de poezie — fără frumoasa Elenă furată ca motiv principal și fără Penelope, neclintită în fidelitatea ei. Să-i facem să înțeleagă prin poezie nobleță sentimentelor dintre oameni, dintre bărbat și femeie, dintre prieten și prie- ten, dintre frate și frate, dintre om și om, — și la ce tragedii duce lipsa acestor sentimente sau opusul lor, ca și destinul nu odată potrivnic năzuințelor noastre umane. Să-i convingem că este destul loc în același creier uman și pentru limbajul științific și pentru cel poetic ; felul libertății pe care ți le creează fiecare : cel «științific — o libertate sobră în relațiile dintre lucruri ; cel poetic — una efuzivă în con- tactul cu oamenii și ființele vii, cu toate nuanțările gradate și colorate ale afectivității raportate la cunoaștere. Să le inculcăm ideea că omul nu e o mașină, ci o ființă care fabrică mașini — auxiliare ale sale în viață — și că, spre deosebire de mașini, știe să guste muzica, dansul, artele plastice, poezia, iar altfel poate să se bucure și mai mult, în durata sa, de acest Cosmos în care trăiește și pe care învață să-1 stă- pînească. Dacă în poezie cuvîntul adeseori este investit cu mai multă libertate decît în exprimarea științifică, totuși poezia înseamnă prin excelență condensare și economie verbală. Studiul poeziei incită tocmai spre economie în expresie și spre o minuțioasă și multilaterală examinare a cuvîntului. Studiind geneza unei poezii se vede cît de adînc ancorat în realitate este poetul și cum niciodată arta poetică nu poate fi reductibilă la un joc de cuvinte, ea presupunînd o experiență intensă, angațată, din partea autorului. Din variante și din munca de continuă îmbunătățire a textului, se vede grija poetului pentru o cît mai adecvată ex- primare a gîndurilor sale. în această privință, Eminescu ne-a lăsat unul din cele mai bogate ateliere, ușor de studiat și la îndemîna oricui, datorită ediției Perpessicius. 370 Caracterul de unicat al fiecărei poezii bune împinge spre ideea importanței creației în acțiunile omenești, superioare sim- plei reproduceri a ceea ce se știa pînă atunci. Distincția tranșantă, pe bază de analiză, dintre limbajul relațional al științei și limbajul fenomenologic al poeziei, pri- mul abstract, al doilea intuitiv, este foarte utilă pentru a se ajunge la o cît mai precisă și mai concisă exprimare și într-o direcție și în cealaltă. Studiul adinei t al poeziei ar face ca limba română să fie mult mai populată cu expresii colorate, proverbiale, dintr-o substanțială pastă ideaționâlă și afectivă, așa cum e de exem- plu limba germană, datorită în mare măsură operei lui Goethe. Pornind de la distincția pe care o face Pascal între esprit geometrique și esprit de finesse, elevul va învăța prin stu- diul poeziei să distingă și să observe ce fapte din realitate se pretează a fi cercetate cu metodele științelor exacte de tipul fizicii sau funcțiunilor algebrice, și cele ce pretind o mai ra- finată intuire a unor fenomene care nu se lasă încătușate în rigidele formule ale matematicei și ale logicei ; căci pentru ori- cine trebuie să fie clafr că sonetul Vocalelor lui Rimbaud sau al Veneției lui Eminescu pot fi studiate din punct de vedere al numărului de vocale, consoane și silabe, al structurii ritmice, al sonorității rimelor ș.a.m.d., lucruri într-un fel sau altul „cuantificabile", dar, dacă se rămîne la atîta, poezia alunecă printre degete și, în loc să ne alegem cu aurul ei, ne pome- nim numai cu nisipul ce ascundea nobilul metal. De altfel, dacă poetul, înainte de a se apuca de scris, și-ar aranja pe hîrtie de-o parte vocalele, de alta consoanele, apoi undeva rimele masculine și altundeva pe cele feminine, după aceea imaginile, culorile și toate celelalte elemente necesare unei poezii, n-ar mai exista poezie pe această lume. Cine ar fi nebun să se supună la așa tortură, din care nici n-ar rezulta nimic ? Poezia nu se naște în chinuri ; dimpotrivă, ea dă auto- rului mari satisfalcții, prin neprevăzutul ce o caracterizează în forma ei finală. Munca de migăleală începe numai pe o lu- 371 crare mai mult sau mai puțin terminată în structura ei de ansam- blu. Poeziile bat singure la „porțile gîndirii“, iar una și aceeași, cîteodată la intervale deosebite, apare în alte haine sau în ace- leași, dar modificate, uneori îmbrăcate mai bine, alteori maii rău. Poetul însă cunoaște regulile artei și știe că discursul nu-i la locul său în poezie, deși nu o dată-1 simte cum se strecoară ca un intrus printre rînduri. Chiar și poeți care par a fi retorici în formă, în esență, folosesc limbajul poetic. Un strălucit exemplu, poate unul din cele mai strălucite — și nu numai de la noi — ni-1 dă Octavian Goga, în genialul său poem Oltul, a cărui exegeză se face de obicei din punct de vedere politic, nu și artistic. Or, patriotis- mul lui Goga se înalță pe aripile cu pene de aur ale poeziei, ca și al lui Eminescu, ca și al lui Pușkin, Petofi, Maiakovski sau Eluard. S-au scris tratate despre Vocalele Iui Rimbaud, ca să facă lumea să priceapă de ce A e negru, E alb, I roșu, U verde, O albastru. Se pot scrie volume pentru a explica de ce Veneția lui Eminescu e genială, deși în realitate e o tălmăcire a sonetului Venedig de Cerri. Nici o lucrare de acest fel nu emoționează atît cît înseși sonetele respective ale lui Rimbaud și Eminescu. Bacovia are o poezie, Decor : Copacii albi, copacii negri Stau goi în parcul solitar : Decor de doliu, funerar,.. Copacii albi, copacii negri. în parc regretele plîng iar.,, Cu pene albe, pene negre O pasăre cu glas amar Străbate parcul secular.., Cu pene albe, pene negre. 572 în parc fantomele apar,.. Și frunze albe, frunze negre, Copacii albi, copacii negri. Și pene albe, pene negre Decor de doliu, funerar,,. în parc ninsoarea cade rar.,. E una din cele mai frumoase elegii românești, cu o muzică interioară demnă de Chopin, iar imaginea vizuală împinge spre meditație filozofică abstractă într-o priveliște în alb și negru. Un subtil profesor l-a întrebat pe poet : — Nu-i -așa că acești copaci albi și negri înseamnă... ? etc. — Nu, a răspuns poetul. A nins peste noapte și, cum vîntul bătuse puternic dintr-o parte, copacii erau albi, unde-i ajunsese zăpada, și au rămas negri, unde scoarța n-a fost aco- perită. — Dar acea pasăre cu pene albe, cu pene negre și cu gla- sul amar ?.... — Aceea era o țarcă. Firește că un astfel de dialog pe care eu, așa știrb cum mi-o fi rămas în minte, îl dețin de la Bacovia, te dezarmează, mai cu seamă dacă ești un estet subtil. Adevăru-i însă că poetul nu s-a simțit obligat să mai ex- plice ce a pus el din paleta sufletului său în tabloul copaci- lor ninși dintr-o parte și în glasul amar al păsării ce străbă- tea secularul parc ; toate acestea se găseau în poezie. Criticul era suficient să se întrebe : „Ale cui regrete plîng iar ? Și ce fantome apar în parc ?“ pentru ca să-și dea seama că nu pei- sajul în sine, redus la culorile esențiale, este poetic, ci că poe- zia a venit dinăuntru în afară, poetul utilizînd elementele ex- terne doar ca pretexte. Un inginer silvic ar fi prins poate mai 373 multe amănunte exterioare, dar n-ar fi avut ce adăuga de la sine, și parcul ar fi rămas un parc oarecare, nins, dar fără re- grete care să plîngă printre copacii albi și negri, și fără o pa- săre cu penet alb și negru, cu glas amar, care cheamă parcă fantomele- amintirilor. Acest ceva, inexistent în realitatea strict obiectivă, dar pe care-1 aduce poetul din sine, aruncîndu-1 peste lucruri ca pe un văl fermecat, trebuie să-i învățăm pe tineri să-1 intuiască, să-1 simtă și să se lase vrăjiți de el. Altfel nin- soarea va fi cristale de H2O sub formă de fulgi, copacii — esență de ulm, de stejar sau de brad, iar pasărea — o coțofană obraz- nică. Nu, n-ar fi bine. Viața ar fi prea săracă fără poezie, și banală ca o cameră de hotel într-o provincie uitată. Numai poezia este în stare să redea în toată incandescența ei legătura intimă dintre om și lume, dintre om și om, cu văi și culmi, cu nădejdi, cu decepții, cu luminoase idealuri și crunte înfrîngeri, infirmate însă prin demnitate omenească. Această demnitate se învață, iar poezia contribuie la consolidarea ei. Iată de ce limbajul poetic trebuie să fie o disciplină temei- nic însușită în procesul educației, prin studiul celor mai bune poezii, române și străine. Această disciplină nu impietează întru nimic asupra spiritului științific sau filozofic, — dovadă tocmai acei poeți care, pe lîngă geniul literar, erau posedați de demonul cercetării și al teoriilor abstracte a relațiilor cauzale dintre lu- cruri, cum a fost Lucrețiu în antichitate, iar mai aproape de zilele noastre Goethe, Buchner, Eminescu, Charles Cros, Paul Valery și alții, din ai căror creieri știința n-a pus pe fugă poezia — dimpotrivă, i-a dat o mai mare strălucire. (Eseu publicat în Analele Universității București, Psihologie, 1970) POEZIE ȘI ABIS Poetul, cu hipersensibilitatea sa, se apleacă ades peste mar- ginea puțului fără fund al sufletului său, din care se reflectă și ce-a fost și ce este și ce mai poate fi, în imagini mobile, fărî- mițate de neliniști. Făptura umană, pînă la limita inferioară a crustei sale încă psihogene, seamănă cu oceanele : unde țărmul se prelungește sub apă, pînă la adîncimea de două sute de metri e încă un podiș cu floră și faună submarină bogată. Pînă aici acționează suficient lumina solară. Apoi începe brusc abisul, ca și în locurile unde țărmul e munte înalt, fără podiș subacvatic. Străfundurile oceanului sînt imense deșerturi fără soare, unde trăiesc numai animale marine ciudate, cu corpuri cînd luminis- cente, cînd întunecoase, rămînînd în veșnicul Ereb ori urcînd cîteodată la suprafață, după neam și spiță. în sus, situația ca imagine e analogă. De la o anumită limită, după ce reușești să pătrunzi dincolo de atmosfera lumi- nată de soare, începe întunericul cosmic în care mișună, la dis- tanțe inimaginabile unele de altele, cu viteze inconceptibile și cu dimensiuni și structuri materiale exprimabile doar în cifre, stelele. Omul e o scînteie de scurtă durată între aceste două mari întunericuri, două abisuri, spre care ochiul se închide și se des- chide, cîteodată încîntat, cîteodată înspăimîntat. 375 Poetul care le frecventează cu imaginația aprinsă, scufundîn- du-se în sine, ca eroul din povestirea lui Edgar Poe, în Mael- strom, sau înălțîndu-se pînă unde cugetul începe să devină mis- ter, aduce mereu probe de neașteptată noutate a insondabilului, pînă la capăt, suflet omenesc, — umbra de pe păretele unei peșteri platoniciene a însuși universului cunoscut-necunoscut. Freud și discipolii săi au meritul de a fi descoperit metoda — psihanaliza — pentru a despica membrana opacă ce desparte eul de ceea ce stă în adîncime sub el și pe cea transparentă ce-1 desparte de supra-eul său. Gestul n-a fost de loc poetic, ci crud chirurgical. Căci totuși poetul rămîne un demiurg, adică un creator pentru popor, față de chirurg, chiar cînd acesta lucrează nu cu mîinile, ci cu min- tea pentru tratarea unui bolnav, cum e cazul psihanaliștilor. Și mai e o deosebire : poetul se scufundă în propriul abis (au fond de VInconnu pour trouver du nouveau, cum spune Baudelaire), pe cînd psihanalistul dezgroapă corăbiile scufundate din sufletul pacienților. Totuși e și o asemănare între ei : nici unul nu ră- mîne la epiderma lucrurilor. Ai visat, de exemplu, șarpe : psi- hanalistul, printr-un dialog special cu tine, în care el rămîne un ecran provocîndu-te doar să te autoproiectezi, poate să-ți de- monstreze că în nici un caz nu-i vorba de evocarea unei percep- ții, ci de un simbol cu substraturi afective și instinctuale, care pot fi urmărite în ontogeneză de la vreo întîmplare din ziua precedentă pînă la îndepărtata copilărie. Cînd Ion Barbu în faimoasa poemă Uvedenrode vorbește de gasteropode, ar fi naiv să ne închipuim că poetul și-a propus să cînte „melcii4’, o speță din încrengătura moluștelor. Chiar și un cititor mai puțin avizat bănuiește unde țintește și că „melcii44, ca și „rîpa Uve- denrode44, nu sînt decît simboluri. Dar există o deosebire între visător (la propriu) și între poet. Visătorul mai atent, pe cînd adoarme, simte cum cuvintele se transformă treptat în „percep- ții44 și afecte, pe măsură ce se scufundă în somn, apoi cuvintele „dispar44 și înlănțuirea cu o aparentă lipsă de logică a fenome- 376 nelor psihice din vis continuă de la sine, independent de eu, de controlul eului. Totuși, cel care visează vorbește prin somn, audibil sau poate oarecum sublingval, inteligibil sau neinteligi- bil. Poetul își încarcă „visele“ în cuvinte, dîndu-le cu totul alt colorit și conținut decît cel convențional, totuși respectînd gra- matica, și dirijîndu-și conștient vocabularul, indiferent cît ar fi de subminat de inconștient și cît ar fi de sublimată gîndirea sa. Actul oniric al poetului este „voluntar", rezultă dintr-o mare experiență, spontaneitatea lui fiind posibilă numai la acela care știe ce-i poezia. Ecranul lui sîntem noi cititorii. Fapt de care el este conștient și ține seama, fiind de conivență cu noi sau „pro- vocîndu-ne", în orice caz punîndu-ne în fața a ceva ce el a des- coperit sau a făurit. Cu alte cuvinte, poetul, prin limbajul trans- figurat, ne stabilește contactul cu ceva ce nu știm, cu un adevăr, cu o realitate nouă. Poemul are o finalitate conștientă, chiar cînd autorul îl vrea „absurd", ceea ce visul propriu-zis nu are decît la modul inconștient, ca „satisfacere", cum spune Freud, a do- rințelor, deși este știut din "Talmud că plăcinta din vis rămîne vis. Că poetul nu cunoaște toate substraturile abisale ale propriei creații este adevărat, ca și în cazul visătorului. El însuși rămîne nu o dată surprins de propria «sa operă cînd o termină, chiar dacă Edgar Poe pretinde că și-a construit Corbul cam așa cum un inginer ar construi o locomotivă. Dacă acest lucru ar fi fost cu putință, Poe însuși ar fi scris mai multe poeme echivalente cu Corbul. Un inginer poate, însă, ba chiar se cere să repete pe baza planului său strict rațional același tip de locomotivă. Hotărît, pentru opera de artă nu există brevet, nici rețetă, chit că însuși limbajul poetic este propriu-zis rezultatul expe- rienței, în continuitate istorică, pentru cei capabili de astfel de experiență. Opera vine din străfunduri, chiar cînd e „prile- juită" de un eveniment extern și obiectiv. Cuvintele în opera poetică sînt ca în Faust figura lui Paris și a Elenei, — niște măști ale unor existențe revolute, întru nimic identificabile cu un lu- cru sau ființă reală, dacă nu cumva însăși „dorința" ce se în- 377 truchipează în ele este o realitate. De obicei, cuvintele sînt niște buletine de identitate. în poezie, însă, ele își pierd această cali- tate ..oficială* și se „încarnează*, se „întrupează*, se „schimbă la față*, iar poetul le folosește doar pentru că cititorul la prima vedere le recunoaște identitatea și numai după aceea con- stată că ele au o încărcătură psihică nouă, cu o capacitate spe- cifică de a forma, de a deforma, de a informa, de a dilua sau concentra, de a dilata sau comprima realitatea — fenomene ac- ceptate ca atare, atît timp cît cuvîntul mai constituie un cap de pod în sufletul cititorului (bineînțeles al celui sensibil, al celui care ..intră în horă*) și cît timp acesta simte că îndărătul cu- vintelor este cineva care caută și — iată ! — a găsit o ordine, una nouă. Dascălul dascălilor, Aristotel, ne-a obișnuit să acceptăm anumite principii pentru literatură : Mimesis și Catharsis. E desigur mult adevăr în aceste două concepte : simulare și ușurare. Dacă ne gîndim la Mimesis, literatura nu poate reda decît „copiind* ceea ce este muritor. Dacă ne gîndim la Ca- iharsis, ea nu-1 poate descărca decît de ceea ce ar dori să moară. Dar arta, deși nu are în ea germenele vieții, este exact negația morții, negația negației. Și, oare, ne descarcă ? Nu ! Dimpotrivă, ne încarcă și ne pune o nouă povară pe umeri, ac- ceptată ou entuziasm, prin perspectiva cuceririi unei noi rea- lități, — a perpetuității privite prin ocheanul timpului în care trăim, — a epocii. Omul nu e blînd, nici cu alții, nici cu sine. Aceasta, toc- mai datorită faptului că nu este superficial, ci abisal. Iar poe- tul este așa prin excelență : scafandru sau cosmonaut în pro- priile-i străfunduri sau înălțimi. Nefiind un animal de suprafață, nici bătăile inimii nu le are normale : lucrează sub presiuni prea diferite și mereu schimbătoare. Iar cînd acolo, în propriile-i adîncimi sau la altitudinile fără margini, i se „vorbește* într-o limbă neomenească, închipuiți-vă 378 cc greu îi vine lui, după baia de emoții prin care trece, să tălmă- cească totul omenește. De aceea trebuie să fim înțelegători față de limba lui și să-ncercăm noi înșine s-o-nțelegem, căci nu e aceea a doi oameni care conversează la o încrucișare de străzi. Poetul e de obicei un Virgiliu, un Dante, un Goethe, un Rim- baud, un Maiakovski, oameni cu experiența Infernului. Dar care poet nu are această experiență ? (România literară, nr. 31 și 32. 1970) CARACTERUL EMERGENT AL POEZIEI Conceptul de emergență aplicat la poezie evidențiază carac- terul necesar și imprevizibil al versului, originea lui interioară și dificultățile de care se izbește poetul cînd își propune arbi- trar sau i se propune să realizeze un poem cu temă dată. Poezia nu e o binecuvîntare venită de sus ca, de pildă, o bună ploaie primăvara, ci mai curînd se ridică din adîncuri ca seva pămîntului prin rădăcini în trunchiul arborelui amorțit, făcîndu-1 să înmugurească și să îmbobocească. De altfel, însuși latinescul emergo-emergere înseamnă a ieși din adînc, din valuri, ca Venus a lui Sandro Bobticelli din mare, a se ivi, a se isca, iar mai exact, referitor la poet : a isca. E neașteptatul care cere măsuri corespunzătoare și imediate, fără să fi fost pregătite anume, bunăoară ca o inundație, un in- cendiu. Ideea de emergență nu lasă însă loc hazardului, nu per- mite abolirea comenzii și controlului, — dimpotrivă, după cum vom vedea. Cu alte cuvinte, actul poetic, cît o fi de imprevizibil în des- fășurarea sa și de neașteptat în întruchiparea sa finală, nu este un produs al purei întîmplări și, mai ales, nu se petrece la în- tîmplare, în lipsa și fără participarea unui autor. întîmplător poate părea numai începutul — oricărui început îi premerge ceva! —, dar urmarea și finalul sînt dirijate sau, am putea 380 zice, pilotate prin talazuri sub furtună, adeseori printre Scylla și Caribda, și nu rareori încheindu-se cu naufragii. V intui nu se stârnește din senin se cheamă o carte a scrii- torului maghiar Asztalos Istvân. E o propoziție al cărei adevăr se potrivește oricărui act de creație poetică. Calmul, mă refer la cel de profunzime, nu este propice poeziei, — de aceea poate mulți poeți sînt însetați de liniște exterioară, de confort, de otium, repausul, liniștea dimprejur, tocmai pentru a-și putea do- mina inconfortul interior, neliniștile prilejuite de furtuni dină- untru (confortul putînd consta într-o simplă plimbare pe mar- ginea unui dac, ori într-o întîlnire cu vechi prieteni și un schimb de amintiri, nu neapărat în palate somptuoase ori în călătorii peste țări și mări). Aceasta, chiar cînd poetul ar simți rodul tru- ditului său vis drept grație divină, ca Sfîntul Francisc, care, lău- dînd pe Domnul, după primul verset, Laudato sie mi Signore cum tucte le tue creature, simți cum totul se organizează întru această laudă, începînd cu messer lo frate Sole și continuînd cu sora Luna e le stelle, frate vento, aere, nubilo, sor aqua, la quale e multo utile et humile, apoi frate focu, matre terra pînă la sora nostru morte corporale da quale nullo homo viviente po skappare. E o înfrățire unanimă de la fratele Soare pînă la sora noastră moarte, adică de la izvorul existenței noastre terestre pînă la non-existența însăși, cu scopul, în ultimă instanță, de a obține, prin grația divină, iertarea păcatelor și fericirea de veci. Să observăm cum poezia, în construcția ei geometrică, dacă pot spune așa, seamănă surprinzător cu celebra Melancolie a lui Eminescu : un con spiralat cu vîrful în jos și cu baza luminoasă. Cu diferența că la Sfîntul din Assisi baza e soarele, la Eminescu luna, cu punctul comun amîndurora — vîrful negru al conului : moartea. E desigur vorba de o pură coincidență. Dar odată con- strucția pornită de la o bază luminoasă supremă, fie soarele ori luna plină, în mod necesar imaginea evoluează concentric spre punctul cel mai obscur, moartea. însăși construcția geometrică, în aparență un element formal, poate să se desfășoare în orice spațiu de la cel 3-drmQnsional la 381 cel «-dimensional, de la cel euclidian la cele non-euclideene, și în orice timp pînă la atemporalitate, de la fugitiv la etern. Dar, odată un punct de plecare admis, el obligă la consecvență, da- torită unor legi implicite, structurale. Eu aș putea la fel de bine intui o imagine de tip entropie, într-un univers în expansiune, care însă ar trebui în mod necesar să se supună altor legi de construcție. Necesară e respectarea, în fiecare caz, a principiului, iar imprevizibil e al doilea pas după primul, pînă la ultimul. Dar vorba ceea, ce nest que le premier pas qui coute, pe care, pare-mi-se, Anatole France a imortalizat-o îndeosebi, cînd, între- bat fiind cum a putut Saint Denis, apostolul galilor, după ce a fost decapitat, să plece cu capul în mîini pînă la locul unde trebuia să i se ridice biserica, a răspuns : Ce nest que le premier pas qui coute. într-adevăr. Al doilea nu poate dedît să-1 urmeze. Și poetul are ceva din Saint Denis : umblă cu capul în mîini. Nu știu dacă poetul are în minte o imagine spațio-tempo- rală a unei poezii pe care o începe, — aș crede mai curînd că nu. Dar ea se întruchipează pe parcurs. în scurta poezie Și dacă ramuri bat în geam..,, bazată strict pe o logică afectivă, Emi- nescu pornește de la restrînsa imagine audio-vizuală a ramurilor bătînd în geam, un mugure, aș zice, ori un boboc care se des- face, în trei ipostaze, a doua fiind stelele oglindite în lac, ca un cerc concentric în adîncime, înscris în altul (a treia ipostază) su- perior și mai larg, cu lumină atotcuprinzătoare : Și dacă norii deși se duc / Și iese-n luciu luna I E ca aminte să-mi aduc / De tine totdeauna. Mișcarea se face de jos în sus, în spirală desfă- șurată tocmai invers decît în Melancolie, iar luna are semnifi- cație opusă celei de „regină a nopții moartă“. Desigur, geo- metria poeziilor este mult mai complicată, datorită tocmai carac- terului lor emergent, faptului că se realizează în mișcare, într-o baie afectivă filtrată continuu prin niște structuri dinamice spe- cifice ale limbajului poetic, el însuși atît de diferit de la un autor la altul. Dar chiar această geometrie implicită arhitecturii unui poem, străbătut de lumini și umbre, are rostul de a contribui la efectul general al operei. Cine străbate Le Bateau ivre al lui 382 Rimbaud cu gîndul de a-i intui și înțelege arhitectura, de la starea de totală libertate declarată în primul vers : Comme je descendais des Fleuves impassibles, Je ne me sentis plus guide par les haleurs... prin acel tumult de talazuri și lumini și culori amețitoare, ca-n- tr-o uriașă catedrală cu vitralii fantastice, pînă la penultima strofă : Si je deșire une eau d'Europe, cest la flache Noire et froide oii vers le crepuscule embaume Un enfant acer ou pi plein de triste s se s, lâche Un bateau frele comme un papillon de mai, nu poate să nu simtă analogia arhitecturală și geometrică cu Melancolia, coborîrea însă fiind nu în Ereb, ci întoarcerea, tot o coborîre, la copilăria pe veci pierdută, cu un copil trist, șezînd pe vine, lăsînd să plutească, fragilă ca un fluture de mai, mi- nuscula fantomă de hîrtie a unui vas pe balta „neagră și rece". Și aici spirala, mai agitată în general, descinde, e un drum în jos, ce se îngustează, și ca orice drum în poezie (însuși poe- mul e un drum străbătut !) are sens unic, e ireversibil. Cu alte cuvinte, poate fi citit sau ascultat de la primul la ultimul vers, nu și invers, fără să devină un drum desfundat, care se surpă și în care te scufunzi la fiecare pas. Ceea ce ar suferi într-o ast- fel de încercare ar fi în primul rînd însăși construcția, arhitec- tonica poeziei, chiar dacă, parțial, versurile dezarticulate — cărămizi, coloane frînte, volute, capiteluri, ornamente, frize etc. dintr-un templu — și-ar păstra o anumită autonomie estetică. Acest experiment este însă realizabil numai cu un poem ce e structurat ca sistem, cu cap și coadă, cum s-ar zice, nu și cu un simplu conglomerat de versuri. Ca să nu mai vorbesc de un vers citit dinspre ultimul spre primul cuvînt, unde absurditatea sare în ochi ! In orice caz, dacă un astfel de vers ar mai rezista ca cimilitură, descifrabilă datorită naturii gramaticale și seman- tice a cuvintelor, poezia s-ar evapora fără rest. Cititorul avizat 383 în : „Vreodată muri a să-nvăț credeam nu“ recunoaște și-și reconstituie pe loc în minte versul lui Eminescu din Odă (în metru antic) : Nu credeam să-nvăț a muri vreodată în care toate elementele contribuie la crearea efectului poetic. Pentru cel ce nu știe despre ce-i vorba, absurdul stăruie și numai cu surpriză dezvăluie ce frumusețe zace sub dezordinea verbală. Dar tocmai astfel de experimente, care seacă măduva vie dintr-un poem, reducînd-o la un morman de oase, duc la studiul caracterului emergent al poeziei, în speță al procesului de creație. Din curiozitate personală, am luat odată următoarele două versuri ale lui Coșbuc : Din codru rupi o rămurea / Ce-i pasă codrului de ea ? — cu gîndul de a vedea cum s-ar mai putea aranja aceleași cuvinte pentru a obține un efect poetic. E vorba de unsprezece unități verbale. După formula n2 — n se poate ști cîte combinații sînt posibile între ele : ll2— 11 = 110. Ana- lizate caz de caz, se dovedește că viabile dintre acestea sînt foarte puține ; cîteva sînt logice, propriu-zis au un înțeles ; dar poetică e numai formula lui Coșbuc, pentru care poetul a avut desigur nevoie de incomparabil mai puțin timp ca să o reali- zeze, decît analistul ca să constate că singura combinație vala- bilă e a poetului. Cum procedează în munca sa poetul, făuritor de unicate, spre deosebire, bunăoară, de o mașină care repetă, produce în serie și fără greș unul și același obiect, locul mașinii luîndu-1 adeseori omul ? Verbalizării propriu-zise — poezia este o verbalizare — îi premerge un tipar muzical de obicei de aceeași consistență și stabilitate ca tiparul geometrico-arhitectonic, care se vede inte- gral în spațialitatea sa numai la sfîrșit. Tiparul muzical în des- fășurarea sa temporală, de natură strofică sau pur și simplu ar- monică, cu sau fără laitmotive, se menține repetîndu-se în rit- muri și rime sau în așa-zisul vers liber. Structura spațio-temporală, analizabilă fără a ține seamă de cuvintele care o realizează, deci transpanibilă și pe cuvinte 384 din aceeași sau din altă limbă, e un întreg indisociabil. Pentru o cît mai bună ilustrare, să luăm prima strofă din Corbul lui E. A. Poe : Once upon a midnight dreary, while I pondered, weak and weary,. Over many a quaint and curious volume of forgotten lore, While I nodded, nearly napping, suddenly there came a tapping, As of some one gently rapping, rapping at my chamber door. „Fis somnie visitor, 7 muttered, 9tapping at my chamber door — Only this, and nothing moreA E greu de dedus din această primă strofă construcția geo- metrico-arhitectonică a poemului, dar e de presupus că va fi una sumbră, de natura criptelor, a mauzoleelor, judecind după mu- zica cu care începe și care prevestește ceva tragic : e aproape un marș funebru, pe un drum lung, desfășurat între lumina scă- zută în spațiul claustrat al odăii și intensitatea întunericului de afară al nopții. Monotonia e aparentă, și muzica, deși pe tipar constant, se constituie crescendo în simfonie, pînă ce se închide ca porțile de plumb ale unui cavou, în care rămîne aprinsă pe veci candela de veghe a tristeții. Cît de nedespărțită e muzica de structura spațio-tempo- rală (desigur și de contextul verbal, vehiculator al poeziei) pen- tru poemul luat nu numai ca întreg unitar, ci chiar și ca sub- unități necesare, se poate vedea din plin în acest fragment al lui Eminescu din Călin (File din poveste). De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet; Pare că și trunchii veciniei poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă, Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; 25 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 385 Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic, Cînd coboară-n ropot dulce din tăpșanul prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. In cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Priveliștea de basm din acest fragment bine conturat este opusul atmosferei din strofa citată a lui E. A. Poe. Muzica versu- lui e sărbătorească, iar structura geometrico-arhitectonică e un con luminos cu vîrful în sus, a cărui dinamică în volute dea- supra cuibarului de ape ce se rotesc la bază, se concentrează fo- cal, fixînd peisajul, „peste care luna zace“, ca punct de culmi- nantă luminozitate. Această schelărie geometrică, întocmai ca și tiparul muzical, sînt importante numai pentru analist, nu și pentru cititorul obișnuit, care-și găsește delectarea în structura însăși a limbajului poetic, acesta fiind doar un mijloc revela- tor al priveliștii sublunare. Nu e obligatoriu nici pentru poet să opereze cu acest instrumentar estetic, în afară de limbajul poetic pe care i-1 presupunem în stare de funcțiune, cînd a început sau oricînd începe să lucreze. Dar simțul său artistic îi impune o anumită muzicalitate, preferențial față de alta, iar construc- ția arhitectonică trebuie să se închege ca un îritreg, cu o cheie de boltă sau o piatră unghiulară, — în cazul citat de Eminescu, cheia de boltă fiind luna care „zace<;, deci stă (noi nu vedem mișcarea lunii, aparentă doar atunci cînd trec norii) deasupra vîrtejului și întregii forfote de dedesubt, găsindu-i astfel un punct de reazim viziunii amețitoare. în poemul din care am luat fragmentul, un poem al beatitudinii erotice, același rol fixator, de reazim, îl joacă în final greierul : Și pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten ; El tușește, își încheie haina plină de șireturi: — Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături. Poetul știe cînd și unde să pună punctul pe i, dar și punctul final. 386 Ceea ce nu poate ști precis poetul este : ce anume are să se întîmple după primul vers și mai departe, unde vor apărea plă- cile turnante ale poemului, nici cînd și în ce fel va veni finaluL O idee despre ansamblu el are desigur, cu atît mai mult cu cît această idee poate veni și din afară, ca în cazul poemului în cauză al lui Eminescu, ca în cazul lui Faust al lui Goethe, — modele care se cer, însă, depășite și altfel structurate, poate chiar în finalitatea lor artistică. Dar una este să cugeti asu- pra unui plan de construcție și alta isă treci la execuția lui, pas de pas, cu dese reveniri, cu întorsături neașteptate, cu „găsel- nițe” mai fericite, — constatînd de cele mai multe ori că „soco- teala de-acasă nu se potrivește cu cea din tîrg“, cerîndu-se la fața locului să fie revizuită. în aceasta consistă caracterul emer- gent al poeziei : adaptarea pe parcurs la noile condiții oferite de fiecare vers, dreptul de alegere a soluției rămînîndu-i exclu- siv autorului. Pentru o mai bună înțelegere a acestui proces, aș reveni la Corbul lui E. A. Poe, care a tulburat generații de poeți, de la Baudelaire pînă astăzi, și nu mai puține de cititori. Se știe că autorul Corbului, în eseul The Philosophy of Composition, susține că și-a construit poemul printr-o reflexiune more geo- metrico, studiindu-i necesitatea tuturor articulațiilor, în general și în amănunt, calculînd toate efectele estetice și, mai cu seamă, accentuînd că „începutul”, contrar uzanțelor, l-a constituit o stanță mai spre sfîrșit, pe care o consideră un climax : “Prophet 1” said I, “thing of evil — prophet still, if bird or devii! By that Heaveii that bends above us — by that God we both adore — Teii this soul with sorrow laden if, within the distant Aidenn, It shall clasp a sainted maiden whom the angels name Lennore — Clasp a rare and radiant maiden whom the angels name Lonnore". Quoth the Raven, „Nevermore". 387 în continuare, poetul spune că orice strofă sau stanță i-ar mai fi venit, care să depășească în înălțime pe cea citată, el a atenuat-o și slăbit-o anume. Cînd citești eseul ai impresia că faimosul Corb e rezultatul genial al unei inginerii artistice, o operă executată la comandă, chiar dacă cel care a comandat-o ar fi însuși autorul. Ne aducem aminte de legendarul caz al lui Mozart, la care se prezintă cineva, un necunoscut, dar vizibil din lumea bună, și-și comandă un Requiem, după care are să vină la o anumită dată. Neunoscutul n-a mai venit, iar Mozart a rămas cu senti- mentul tragic că și-a compus propriul Requiem. Poe spune exact contrariul și scoate din cauză propria sa persoană, susținînd că a urmărit doar efectul artistic prin realizarea cu mijloace adec- vate, bine studiate, din domeniul Frumosului. Putem adăuga aici cu același drept Capela Medici din Florența a lui Michel-Angelo, operă și ea de comandă. Cîte opere mari, sculpturale, picturale, muzicale și chiar literare nu sînt de comandă ? La crearea lor s-ar zice că artistul n-a contribuit decît cu talentul ori geniul său, în ultimă instanță cu măiestria sa. Dar aceasta nu schimbă datele problemei, nici afirmația despre caracterul emergent al poeziei și al artei în general. O operă de artă nu poate fi redusă la fabricarea unui coșciug sau la împletirea unei plase de prins pește. Apariția operei de artă e condiționată de existența a două niveluri psihice diferite, suprapuse, cel inferior presupunînd sen- sibilitate, zbucium, frămîntare care tinde să se exprime ; al doi- lea, superior, o complexitate de structuri sui generis, capabile, pe baza unei înzestrări native și a unei lungi ucenicii, să dea expresie indirectă, metaforică, unor profunde conflicte, expre- sie artistică, încărcată potențial ideatic și afectiv cu toate ele- mentele necesare comunicării la diferite niveluri cu semenii. în sensul acesta se poate spune că orice artist este un om, dar nu și orice om este un artist, majoritatea oamenilor dispunînd doar de sensibilitate artistică, variind după gradul de dotați e indivi- duală și gradul de pregătire prealabilă, pentru înțelegerea lim- bajului artistic special și general, sau numai special, într-un do- 388 meniu al artei și al frumosului. Desigur că un artist este nu pur și simplu emotiv, ci, dacă aș putea folosi acest cuvînt, aș zice : comotiv, într-o mai mare măsură decît foarte mulți din semenii săi. Propriu-zis e capabil de o participare intensivă și conștientă la situații reale imediate sau mediate pe o cale oare- care. Aceasta înseamnă o mare receptivitate la experiența umană. Dar trăsătura sa fundamentală rămîne capacitatea de expri- mare întruchipată, care poate afecta semenii prezenți sau viitori, compatrioți sau nu, printr-o mai rafinată simțire și o mai adîncă înțelegere, mai mult chiar decît realitatea însăși. Iar dacă-i vorba de o realitate interioară, ea poate fi una nouă în dinamica per- petuă a psihicului uman sau, în orice caz, altfel exprimată pînă atunci. Poe, pentru a-și apăra teza, anume că poemul e rezultatul unei construcții raționale, ține în mod deosebit să accentueze că a început nu cu primul vers, ci cu strofa a șaisprezecea din cele optsprezece, fiindcă o consideră culminantă și oarecum cheia de boltă. Deci începe, cum singur spune, cu sfîrșitul. Iată un fapt totalmente irelevant ! Poți începe cu ceva ce nu va intra în economia poemului. Esențial e să existe o bază psihică, ceva similar cu un epicentru la cutremure, apoi să funcționeze în creier structuri melopeice, fonopeice și logopeice (cum s-ar ex- prima Ezra Pound) într-un abundent limbaj poetic și, în al trei- lea rînd, poetul să apuce momentul sau să fie apucat de el. Poate exista și un plan prealabil, minuțios elaborat ca idee poetică. Nici aceasta nu e decisiv pentru soarta operei și, mai ales, nu impietează asupra caracterului emergent al pro- cesului de creație. E vorba de un primam movens apărut, cum-necum, pe un teren prielnic. Cine cunoaște drama vieții lui Poe, zbuciumatul său spirit, pe lîngă colosala sa înzestrare poetică dublată de o profundă cunoaștere a limbii engleze, a poeților înaintași, îm- binate într-un vast orizont cultural, tinde mai curînd să creadă c-ă ceea ce suspine ca fiind a priori cu privire la construirea Corbului este mai curînd a posteriori. 389 Scrierea unui poem sau a unei opere literare în general nu poate fi întru nimic echivalată cu redactarea unei lucrări științifice pe baza unor cercetări determinate. Punerea pro- blemei, istoricul ei, metoda de cercetare, înfățișarea datelor obținute, discutarea lor și concluziile — toate acestea dau lu- crărilor științifice un caracter aproape stereotipic și în orice caz riguros, în care faptele sînt fapte și nu pot suferi nici o distor- siune sub influența imaginației sau a vreunui factor alogen. Contrariul e valabil pentru poezie. Ea aduce surprize ori- cînd în însuși procesul de creație, și nici nu se poate altfel. Să-i aducă și cititorului sau ascultătorului e minimum ce i se poate pretinde poetului, care în colocviul său cu sine însuși ori cu alții, de obicei absenți fizic în momentul sau procesul creației — este obligat în plus să stîrnească, fie o stare de „elevație6', fie o „revelație66. Dar, odată procesul pornit, durata lui măsurîn- du-se în minute sau în ani de zile, el își menține în desfășu- rarea sa caracterul de spontaneitate și simultan de necesitate, tocmai în aceasta constînd emergența. Nimic mai puțin presta- bilit ca poezia, nimic mai imprevizibil și totuși nimic mai riguros organizat, după normele specifice acestui fel de activitate ome- nească. Iar dintre toate, cel mai imprevizibil este începutul, acel pri- mum movens, indiferent dacă va rămînea ori nu ca prim ori ca ultim vers, ori de loc, și independent de faptul că poetul și-a pro- pus sau nu ceva anume, sau i s-a propus de către altcineva. De exemplu, Eminescu în Povestea codrului (împărat slăvit e co- drul etc.), pornește de la tiparul versului lui Heine : Konig ist der Hirtenkriabe..., chiar dacă nu și-o fi adus aminte exact acest vers, cînd s-a apucat să-i scrie codrului povestea. Și aproape si- gur că în Dioptrie Ion Barbu, cu prima strofă : înalt în orga prismei cîntăresc Un saturat de semn, poros infoliu. Ca fruntea vinuhii cotoarele roșesc. Dar soarele pe muchii curs, — de doliu 390 este tributar, deși după o totală transfigurare, cu cine știe ce vagi rezonanțe muzicale din memoria sa și cu o imagine trecută prin apa tare a barbismului, — îi este, zic, tributar primei stanțe din Corbul: Orice upon a midnight dreary while 1 pondered, weak and weary, Over many a quaint and curious volume of forgotten lore.., etc. în definitiv, poeții sînt cărturari și, ca atare, saturați de poe- zie. o manifestare umană permanentă caracteristică tuturor epo- cilor istorice, adeseori discontinuă în aparență, dar continuă în realitate, supusă unor legi dialectice. Un poet care și-ar ținea sub sticlă talentul, de frică să nu i-1 contamineze poezia altora, din trecut sau din prezent, riscă să și-1 asfixieze. Firește că primum movens al unei poezii poate fi orice : mur- murul fîntînilor, Comuna din Paris, dorința de a da o ripostă, Revoluția Franceză din 1789, figura lui Horea, Marea Revoluție din Octombrie, un laitmotiv dintr-o operă muzicală melița to- cînd cînepă, o amintire și cîte și mai cîte. Odată acest primum movens apărut, cu rădăcini adînci în realitate ce uneori nu sînt la vedere, el cristalizează în jurul lui poemul. Acest primum mo- vens constituie cristalul ajuns într-o soluție saturată sau ramura scoasă din mină chiciură de cristale, de care vorbește Stendhal, metaforizînd însă în acest chip procesul dragostei, nu al creației poetice. Cineva a uitat odată într-un stup o farfurie de porțelan. Nu mică i-a fost surpriza cînd, după un timp, a găsit-o învăscută cu o turtă mare de faguri plini cu miere ! Un fenomen asemănă- tor e și procesul creației poetice. Să revenim la Melancolia lui Eminescu și să presupunem că primul vers e rezultatul unei priviri aruncate seara pe un cer cu norii în fugă, care dau iluzia mișcării lunii: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,.. Poate să fi fost ori să nu fi fost așa. Putea fi o amintire ori o închipuire, pornită dintr-un gînd ori un sentiment. Un gînd poate mai vechi, o durere care a cunoscut diferite ipostaze de întruchipare și diferite variante. Perpessicius, în exhaustiva sa 391 ediție (voi. I), dă variantele care îndreptățesc teza că poezia are nu numai straturi adînci de minereu psihic, care pot proveni din diferite perioade ale vieții, dar că ele au și încercat ,să irumpă, luînd diferite întruchipări, mai asemănătoare sau mai îndepărtate unele de altele, pînă s-a ajuns la forma ce poate fi considerată finală — o capodoperă. Acesta e de fapt cazul cu cele mai multe poeme de mare valoare. Variantele de „atelier", adeseori cu alte finalități decît cea din ultima întruchipare, premerg, chiar și atunci cînd ele n-au fost așternute pe hîrtie și au rămas îngro- pate în memoria poetului. Dar nu e cazul să urmărim geneza poemului, cu toate meandrele sale, din 1868 pînă la apariție în 1876, deci timp de opt ani aproximativ. în orice caz, imaginea porții deschise între nouri nu există de la început. Cimitirul cu crucile care veghează, biserica în ruină, atmosfera lugubră, ico- nostasul, care doar „conture și umbre a rămas", sînt mult mai vechi, înscriindu-se oarecum în recuzita poetică. Să luăm însă în cercetare forma finală, aceea consacrată și de ediția maiores- ciană, — prima ce aduce sub formă de carte opera poetului. Aci poetul nu constată un ifapt : trecerea lunii printre nouri, ci vede numai o asemănare : „părea că printre nouri..." Poarta care s-a deschis e dominantă față de însăși imaginea trecerii lunii, luată doar ca pretext de fixație. E clar că suprapunerea porții din min- tea poetului peste imaginea reală din natură, luna printre nouri, nu poate rămînea fără consecințe, — ea obligă : e o poartă, deci se trece prin ea. Prin aceasta poetul s-a și rupt din imediat și se transpune în mediat (în mediatul poeziei, unde domnesc alte legi), unde ne transpune și pe noi. Conform stării sale sufletești, luna (în acest caz) devine o regină moartă, care s-ar putea să fie o iubită moarta (Mortua est!), cu adevărat sau nu, dar poate deveni și altceva. în orice caz, stelele se prefac în făclii, cerul în mormînt albastru, razele selenare în giulgiu mortuar (pînze ar- gintii), pentru ca întregul arc al cerului (bolta) să se transforme într-un mauzoleu pentru monarcul „adorat și dulce" al nopților. Trecerea nu e logică, după normele logicii formale, ci necesară 392 și spontană, deci emergentă, conformă situației, deși ar mai exista și alte răspunsuri. Nu e ca situația algebrică absurdă într-un sis- tem de ecuații x2 = a și y — x = b, unde nu există nici posi- bilitatea de a afla cu ce-i egal x și cu ce-i egal y, deci fără să se poată ajunge la un rezultat clar. în poezie, acolo unde clari- tatea nu face față, poate ajuta și neclaritatea. Căci, dacă am vor- bit la început de o anumită geometrie a poeziei, aceasta nu-i decît prin analogie geometria spațiilor matematice, ci e mai de- grabă o geometrie a sufletului, unde calitatea ține locul cantită- ții, unitatea de măsură fiind sensibilitatea. Cum poate ajuta ne- claritatea ? Nu cumva să clarifice ? Exact. Fiindcă, în ultimă instanță, momentul poetic nu este o eclipsă, ci o iluminație. Din- tr-o dată elemente disparate, ca cei doi poli ai arcului voltaic, s-au apropiat îndeajuns ca să dea o lumină puternică, pentru moment orbitoare prin incandescența ei, dar care, pînă la urmă, proiectîndu-se asupra lucrurilor, le definește totuși contururile. Există, orice s-ar crede, un moment al inspirației, fie și al extazului, în care ceea ce părea parte devine întreg prin bruscă articulare într-o unitate superioară. Poate că acestui moment îi premerg ani de pregătire, pregătire eventual nefinalizată și, în orice caz, greu planificabilă. în unele cazuri, acest moment nici nu vine. Alteori vine pe neașteptate, ca o surpriză. Dar atunci cînd apare, el echivalează un fulger din senin, care aruncă asu- pra lucrurilor o lumină nouă. Fragmentul din Călin, cu luna ce fixează vălmășagul de ape în rotire dedesubt, considerat într-o strictă geometrie poetică, este analog cu „regina nopții moartă“, adoratul și dulcele monarc, în mausoleul său mîndru domnind etern peste lumea învăluită în promoroacă — de fapt, o nemărginită priveliște a dezolării și a morții. Numai semnul este opus, în loc de plus un minus, un minus însă somptuos ca o înmormântare, cum ar zice pare-se Ma- cedonski, deși în cu totul altă conjunctură. Toate elementele structurale elaborate înainte, în alte îm- prejurări, sînt instantaneu puse în mișcare și, ivite ca din pă- mînt, emergent, se supun voinței poetului, el însuși supus mo- 393 mentului inspirației. E ca își în mitul lui Orfeu, cînd fiarele stau încremenite la sunetul lirei ; sau în mitul lui Amfion, cînd stîn- cile se mișcă și se așază la locul potrivit, pentru a ridica zidu- rile Tebei. De aici și caracterul de eveniment fără repetiție atît al poetului, cît și al faptelor sale poetice, ses gestes, dacă-i dăm, figurat, acestui cuvînt vechiul său înțeles din limba franceză. în Melancolie este vorba de o apoteoză a adoratului și dulce monarc al nopților, în care s-a transfigurat poetul, exact ca în altă ipostază ori poate iperstază — în Luceafărul. Baza acestei apoteoze o constituie lumea „bogaită în întinderi“, dar cu ..bise- rica în ruină“, cu tot ce urmează pînă la „parc-am murit de- mult/4 Această sentință dă tocmai caracterul de nemurire ima- ginii cu sens de apoteoză, prin care se deschide poemul. Partea care urmează are, din punctul de vedere al logicii formale, mai curînd caracterul unor premise a posteriori la concluzia inițială. Căci poemul începe cu concluzia : nemurirea mîntuitoare. Eminescu își prevede viitorul. De altfel, nu e o minune, cu geniul și siguranța sa în judecăți axiologice. în ce măsură la momentul extatic au contribuit moartea mamei și alte evenimente din zbuciumata viață a poetului — aceasta e altă problemă. Dar cînd acest moment s-a produs, tot arsenalul său poetic a foist pus în mișcare și s-a subordonat comandei unice a creației poetice majore. Aceasta și înseamnă emergența. Iar cazul Corbului lui E. A. Poe este pro- babil foarte asemănător. în momentul declanșării ofensivei crea- toare, au fost •mobilizate toate rezervele acumulate, experiența de viață și cea poetică. Dar Poe a avut o altă intuiție, pe care o pune la sfîrșit drept concluzie, deasupra argumentației interioare (ca Eminescu în Luceafărul), anume doliul pe veci deasupra bus- tului palid al zeiței Minerva de la intrarea camerei sale cu lu- mină vagă (un cavou). Ce simbol mai potrivit putea găsi pentru aceasta decît Corbul ? Adevărul este că poezia convertește cuvin- tele în altceva decît exprimă ele în condiții obișnuite și, mai mult ca oriunde, aici trebuie căuîtat caracterul emergent, pentru tot- deauna inepuizabil, al poeziei. 394 Nu știu dacă pe parcursul vastei creații eminesciene, inclu- zînd în ea de drept și toate postumele, luna, de exemplu, are de multe ori aceeași -semnificație. Problema merită un studiu adîn- cit. în orice caz, între „luna regină" din Mortua est!, luna din Egipetul, din Cugetările sărmanului Dionis, din Floare albastră, din Împărat și proletar, din Făt-Frumos din tei, din Melancolie, din Crăiasa din povești, din Lacul, din Călin (File din poveste), din Strigoii, din Povestea codrului, din Povestea teiidui, din O, rămîi..., Pe aceeași ulicioară..., De cîte ori, iubito..., Scrisoarea I, Scrisoarea III, Scrisoarea IV, S-a dus amorul..., Cînd amintirile..., Adio, Ce e amorul ?, Și dacă..., Veneția, Peste vîrfuri. Somno- roase păsărele..., Lasă-ți lumea..., La mijloc de codru..., din va- riantele elegiei Mai am un singur dor, Diana, Sara pe deal și multe altele pe care nu le miai icitez, — orice cititor poate con- stata că e greu să pui un semn de egalitate semantică sau sim- bolică. Luna e cînd un simbol emblematic, cînd un semn, cînd luna-lună într-o conjunctură subiectivă, cînd metaforă, cînd o simplă comparație, dar niciodată ipur și simplu satelitul natural al pămîntului. Aceasta e poezia, — nesupunerea la logica con- ceptuală sau la simbolica matemiatizantă. Și totuși se impune o riguroasă precizie pînă la urmă a aceluiași termen împrumutat limbajului curent. Luceafărul nu mai e Venus, o planetă din sis- temul nostru solar, dar bine circumscrisul simbol mitologizat al geniului. Caracterul emergent al poeziei îi conferă calitatea de a hibridiza cele mai variate concepte sau expresii verbale și a le face să producă niște roade cu totul neașteptate. Nu încape îndoială că în caracterul emergent a!l poeziei poe- tul însuși joacă un rol decisiv, chiar dacă nu totdeauna el cu- noaște toate implicatele zisei sale și, mai ales ori și mai puțin, consecințele ei. Implicatele sînt parțial înscrise în mijloacele de expresie, cu încrengătura lor semantică istorico-socială deistul de instabilă, iar epoca însăși și urmașii vin singuri cu inevitabi- lul lor aport de semnificații interpretative, nu totdeauna coinci- zînd cu intențiile autorului. Procesul, însă, nu este prea tragic. Poezia născută emergent proliferează emergență, prin contami- 395 nare și inducție, într-un grad mai mare decît așa-zisele științe exacte. Nu mai îmi aduc aminte precis în care poezie Arghezi vor- bește de o pisică a sa, descriind-o în toată nonșalanța ei speci- fică, cu puii, cîți or fi fost, sugînd, iar ea mișcîndu-și satisfăcută coada ca pe o vîslă. De fapt, de la această comparație mi-a ve- nit ideea caracterului emergent al poeziei. O astfel de scăpărare poetică, coada-vîslă, e isuficientă să dea un nou curs procesului de creație : pisica vîslește pe o barcă în lacul din Cișmigiu, cu puii lîngă ea ! Cum să vă spun ? Creația poetică este un fenomen care scapă mereu realității și rigorilor fizice, fără să-și calce regulile pro- priului joc, adică tocmai acest spirit de aventură dincolo de ceea ce e dat așa cum este. Iar cosmonava acestei aventuri a spiritu- lui este cuvîntul, absolvit de rigorile întîmplări'lor, a faptului di- vers ori istoric, a legilor fizice neiertătoare și indiferente, — nu și a legilor umane cu caracterul censoric și justițiara lor posibi- litate de a trage autorii la răspundere. Grea sarcină ! Există și o emergență anarhică. Dar nici în cazurile cînd ea se manifesta, deci cînd cuvîntul se derobează de la contingență cu nepăsare, lăsîndu-i-se frîu li- ber, necesitatea nu se exclude, ci își exercită drepturile ei inexo- rabile. Iau un exemplu la întîmplare : Oricînd mai mare-i moartea ca destinul, în fond o propoziție ritmată endecasilabică, al cărei sens e confuz și, dacă are vreunul, l-a impus nu auto- rul, ci simpla îmbinare gramaticală a cuvintelor. E un experi- ment verbal cum orice poet poate face cu miile, fără nici un efort. Capul lui e plin de ritmuri, rime interne și finale, alite- rații, armonii, organizate pe sisteme verbale dinamice, ușor per- mutabile. E destul ca, fără un gînd precis, să rostească un cuvînt și să lase libertate primelor care vin după el, — va constata numaidecît că, din punctul de vedere al structurii audio-vizuale, ele se organizează singure după anumite reguli consonantice și vocalice, ritmice și, desigur, gramaticale, însă fără vreo grijă pentru valoarea semantică a fiecăruia în context. 396 Libertatea pare deci în acest caz totală. Dar numai pare, căoi limitarea se face automat prin simplul fapt că atunci cînd ai pus piciorul pe tărîmul poeziei, ca mî-na pe claviatura unui pian, care emite sunete, nu zgomote, cuvintele poetice răspund ca la un apel și se organizează într-o structură verbală ce nu-i poate aparține decît versului, fie el „încorsetat" sau „liber". Prin simplul fapt că un cuvînt este element al unei limbi arti- culate, el cere alt cuvînt, cu care să se îmbuce, fie și la nive- lul strict audio-vizual, fără nici o obligație față de adevărul pe care vrea sau nu vrea să-4 exprime, dar -cu respect pentru gra- matică. Subiectul cere predicat. Predicatul își caută subiectul, cuvintele numai în dicționar pot sta alături ca niște lucruri dis- parate în ladă. în momentul cînd încep să funcționeze, puse în mișcare de un subiect, ele se declanșează unele pe altele, ca în- tr-o explozie în lanț, iar cînd au fost împinse în domeniul unde realitatea este abordată prin vers, ele se constituie în șenile adec- vate, pentru a putea progresa (pro-gredior), fie și în absurd, ori învîrtindu-se în gol. Pentru început orice cuvînt e bun. De exem- plu, la întîmplare : „X zice-odată către Y..." (ies zice-odată către igrec..., pronunțarea fiind aici obligatorie). Ce zice ? Bunăoară : Mălaiu-i scump, ci-i ieftină făina. La toamnă totuși timpul va fi bun. Căci nu zadarnic Sandro Botticelli Ne-a dus de nas prin vechea poartă Schee. De cînd Ulise, care dacă-l cauți... și așa mai departe, ad infinitum. Se realizează un text fără cap și coadă, dar de altă natură decît niște cuvinte scoase din pălărie la sorți și așezate unul după «altul. Capul poetului nu poate fi comparat cu niște zaruri, Chiar și atunci cînd el în mod voit re- fuză să supună textul său legilor logopeice, iar pe cele fono- peice și melopeice le „bruiază" din punct de vedere semantic, al semnificației lor. Indiscutabil că astfel de texte poetice pot fi realizate și de o mașină cibernetică, dacă în ea sînt programate 397 elementele verbale infrastructurale ale poeziei. Iar la cine știe ce număr astronomic de încercări, de răspunsuri ale mașinii, ar pu- tea apărea și un sonet bun, adică judecat ca atare de un specia- list în poezie. Dar producerea .poeziei pe această cale ar fi mai costisitoare decît crearea copiilor în eprubetă. Ce ar fi totuși de reținut din astfel de experimente, făcute de om ori de mașină ? Tocmai caracterul emergent al poeziei, pe de o parte imprevizibilitatea, iar pe de alta, necesitatea con- jugării după anumite norme a elementelor în desfășurare, odată procesul început. Revenind la cuvintele Oricînd mai mare-i moar- tea ca destinul, (u Luuuiuuulu), a continua nu se poate oricum, dacă vrem să obținem un text după regulile versificației, chiar absurd în ansamblu. însuși acest vers (căci vers este!) anga- jează. De exemplu : Ieri a fost bună ziua, doamnă-alaltăieri, căci aceste cuvinte fac parte vizibil dintr-un alt context absurd, încă nerealizat. Admițînd că poetul vrea să continue, e clar că va tre- bui să se supună unor reguli ale jocului, în primul rînd să res- pecte ritmicitatea (chiar dacă o schimbă pe parcurs) ; al doilea, caracterul aproape inevitabil aliterativ al limbajului poetic ; al treilea, o decolare din imediat și o transpunere în domeniul lu- dic al artei ; și, în al patrulea rînd, evitarea elementelor alogene, antipoetice. Totuși, oricîte reguli, de altfel involuntar obligatorii, va respecta, dacă nu introduce comanda și controlul eului conști- ent, indiferent de temperatura la care lucrează, rezultatul muncii sale relativ ușoare va fi cel mult ca o grădină de flori călcată de copite, cu culori împrăștiate și forme strivite și cu miresme amestecate risipindu-se în aer. E și aceasta o poezie, dar... Dar nu-i o creație artistică, pentru că nu are propriu-zis un creator. Or, însăși ideea existenței lui Dumnezeu, totalmente indemonstra- bilă, s-a născut din anumite principii de ordine în natură, con- statabile la diferite niveluri, de la structura atomului la structura universului. Omul, înainte poate de a ajunge la ideea de Dum- nezeu și trăind încă în spaimele și beatitudinile animalului, a con- statat, muncind, experimentînd, că poate face ordine în lucruri, 398 Ia început empiric, -apoi cogitațional, — iar de aici pînă la crea- ția științifică și artistică nu e decît un pas. „A vrea“, deci a face să crească ceva ! Și omul s-a văzut pe sine în ipostaza de cres- cător, într-un foarte larg sens al acestui cuvînt. Iar după chipul și asemănarea sa, și-a închipuit unul tmai grozav decît el îns își, anume pe „făptuitorul tuturor văzutelor și nevăzutelor". Idee^ de Dumnezeu-creatorul se datorește structurii mintale a omului, așa cum a evoluat el în cursul unui milion de ani și este analogă oarecum cu cea de speță : există inldivizi asemănători (niciodată perfect identici) care împreună constituie speța, ea însăși exis- tînd numai în ei și prin ei. Așa și creația și supremul creator, ca o abstracție ia minții. Poetul, în acest sens, este un caz parti- cular al creatorilor, iar poezia este doar una din formele creației din gemul artă, unul din modurile de abordare de către om a realității, în cel mai larg înțeles al acestui concept, ca obiect al artei, ceea ce la un moment dat poate deveni însăși arta. Dar în toate aceste cazuri nu trebuie uitat artistul, fără de care sînt posibile o mie și una de forme ale «frumosului în natură, dar nu opere de artă. Materia singură este în felul ei creatoare de „fru- mos ", adică de sistem, de structură, de ordine (vezi structura atomului, cristalele, organismele vii, sistemele astrale etc.), dar pentru aceasta nu e nevoie nici de dubito, nici de cogito ergo sum al lui Rene Descartes, ci pur și simplu de existența materiei ca atare, cu legile ei inerente, dar foarte probabil, dacă nu chiar cert, schimbabile și nu imuabile, sub specie aeterni. însăși eter- nitatea, privită de pe piedestalul uman, nu este decît o veșnică schimbare și trecere, o veșnică înnoire și succesiune, cu un cu- vînt, o veșnică devenire. Poetul nu poate face altceva decît să se înscrie în această traiectorie, în care versurile lui Lamartine : O, temps suspends ton voi! et vous, heures propices, / Suspendez votre cours! se înscriu între cele mai duioase dorinți umane, destinate o dată pentru totdeauna să rămînă pia desideria, — ..deziderate deșarte", cum s-ar putea spune în veche românească. Poate e mai fericit Goethe cînd salvează sufletul lui Faust, nu 399 oferindu-i la propriu clipa căreia să-i spună, de frumoasă ce-i, „oprește-te !“, ci numai perspectiva ei : Solch ein Gewimmel mocht ich sehn, Auf freiem Grund mit freiem Volke stehn! Zum Augenblicke diirft ich sagen : „Verweile doch, du bist so schon ! Es kann die Spur von memen Erdetagen Nicht in Aonen untergehnA— Im Vorgefuhl von solchem hohen Gliick Geniess ich jetzt den hochsten Augenblick. Aceste cuvinte le aștepta Mefisto : in presimțirea unei astfel de fericiri, acuma gust eu suprema clipă, Mefisto uita însă că nu pentru cuvinte și presimțiri ai dreptul să osîndești oamenii, ci numai pentru fapte ; iar dacă totuși o faci, e pe nedrept. De fapt, nu fericirea personală a lui Faust era în cauză, ci a ome- nirii : libertatea omului pe un pămînt liber !, — idee care, îm- brăoînd altă haină și apropiindu-Se neîncetat de țintă, trece din epocă în epocă, întocmai ca și aceea a păcii popoarelor lumii, al cărei drapel nu numai pe lună trebuie înfipt, ci mai ales pe această frămîntată planetă a noastră, bătrîna Terra, deocamdată singura constatată ca habitat al ființelor vii. Se pare că prin acest excurs ne-am depărtat de finalitatea considerațiilor ce mi le-am propus asupra caracterului emergent al poeziei. în parte numai, și poate că era necesar. Indiferent cum și din ce cauză ar începe un poem, pe poet îl asaltează, chiar în momentul supremei încordări, cuvintele, exact ca umbrele pe Ulise în Infern, cînd simt sîngele jertfei pe care el o adusese pentru a sta de vorbă cu proorocul Calchas. Cred că rar s-a făcut un gest mai semnificativ ca acela al lui Ulise, cînd cu spada în mînă oprește chiar umbra propriei sale mame să se apro- pie de sîngele care învie. Cuvintele sînt umbre fără sînge, cum am mai spus-o și altă dată. Poetul le hrănește cu propriul său sînge. Or, poetul nu este un cadavru pe care-1 rod cu mandibu- lele lor viermii, nici un ins decăzut căruia nu-i pasă de nimic, 400 inclusiv de paraziții ce-i sug sîngele. Totuși Eminescu, acest har- nic și neobosit faur al versului, are perfectă dreptate, cînd în Criticilor mei spune, mărturisindu-se și arătînd de unde-și ex- trage poezia substanța vie : Dar cînd inima-ți frămîntă Doruri vii și patimi multe, Ș-a lor glasuri a ta minte Stă pe toate să le-asculte, Ca și flori în poarta vieții Bat la porțile gîndirii, Toate cer intrare-n lume, Cer veștmintele vorbirii. Pentru-a tale proprii patimi, Pentru propria-ți viață, Unde ai judecătorii, Nendurații ochi de ghiață ? Ah ! atuncea ți se pare Că pe cap îți cade cerul: Unde vei găsi cuvîntul Ce exprimă adevărul ? Cred că nu prea se meditează îndeajuns asupra acestor ver- suri și nu S-au tras din ele toate consecințele cuvenite, poate tocmai fiindcă smt așa de simple și clare, definind și de unde vine poezia și lupta pe care trebuie s-o ducă poetul pentru a găsi cuvîntul „ce exprimă adevărul". E ușor a scrie versuri / Cînd nimic nu ai a spune — sînt tot cuvintele lui Eminescu în aceeași poezie. 26 — Scrieri, vo!. I. — c. 2019 | într-adevăr, dacă pornind de la cuvinte prinse din aer sau ve- nite la prima intenție de-a scrie ceva, le dăm drumul de pe rampa structurilor poetice existente în capul oricărui poet 'cît de cît for- mat și sprinten la vorbă, dăm cep butoiului, vinul curge și inundă, dacă ne convine așa, pivnița cu ceea ce este în el, — poșircă sau esență cu buchet. Dar nu de aceasta e vorba, anume ca poetul să-și dovedească abilitatea în mînuirea limbajului poe- tic. Poetul vrea totuși să comunice ceva, să zicem o solie, un me- saj, la urma urmei al său, chiar dacă nu e vorba decît de du- cerea mai departe a făcliei preluate de la înaintași. Dar drumul pe care-1 are de străbătut e nou și necunoscut, iar cum îl va stră- bate, necunoscut fiindu-i, aceasta va fi meritul său, dacă va ajunge la capătul lui cu făclia aprinsă, ca să dea din ea foc ur- mașilor. Aici începe emergența : neprevăzutul și necesarul. „Mai mare-i orice moarte ca destinul" — e probabil o absurditate. Cum poate fi ceva mai presus de destin ? Dar cum poate fi ceva mai presus de moarte ? în nici un caz versurile următoare nu pot fi niște absurdități în avalanșă, care să acopere înțelegerea citito- rului sau ascultătorului, după ce au acoperit-o pe a autorului. Nu contest că se poate și așa, dar mă întreb : la ce bun ? în defini- tiv, nu umblăm pe stradă cu ochii închiși, nici nu ne așezăm la masă și începem să roadem farfuria sau paharul. Maiakovski spunea că poezia, toată, e călătorie în necunos- cut. Prin aceasta se și deosebește de umblatul pe stradă, unde circulația este reglementată, sau de statul la masă, unde meniul și normele de comportare sînt destul de bine stabilite dinainte. Stereotipul dinamic pavlovian n-are decît să intre în funcțiune. Dar pentru poezie nu există stereotip dinamic, cu atît mai puțin vreun automatism preformat, ca drumul, să zicem, al mecanicului de locomotivă de la București la Brașov și înapoi, conform mer- sului trenurilor pentru călători. Chiar dacă podul își folosește propria recuzită de mult elaborată, ca un ostaș armele pe care le cunoaște și de care dispune, el nu poate prevedea, oricît i s-ar părea că ar cunoaște terenul pe care înaintează, el nu prevede nici greutățile ce vor surveni, nici rezultatul final, chit că a por- 402 nit la atac cu speranța și poate chiar cu certitudinea că va în- vinge. Cîmpul de luptă al poeziei este plin de morminte cu „eroi necunoscuți", iar istoria lui e înțesată de atacuri respinse. Noroc că poezia nu se face cu vărsare de sînge. Totuși, un poet „în luptă" nu poate fi comparat mai exact decît cu un general, minus răspunderea față de viețile oameni- lor pe care-i trimite la atac, și minus adversarul mai puțin agre- siv, dar nu mai puțin încăpățînat : „generalul al cărui nume este Necunoscutul", și împotriva căruia trebuie să-ți desfășori toate forțele creatoare, angajate în luptă sau păstrate în rezervă, ca să-1 învingi. Să revenim la instantaneu improvizatul vers : „Oricînd mai mare-i moartea ca destinul". înainte de a porni la atac, cuvin- tele, care, vrînd-nevrînd, se găsesc în prima linie, pot să în- cerce să se „cuibărească" mai bine. De exemplu : Mai mare-i oricînd moartea ca destinul sau : Ca destinul e mai mare moartea sau : Moartea e mai mare ca destinul sau : Destinul nu-i mai mare decît moartea și așa mai departe. E la discreția poetului să găsească formula fericită. Dar în continuare începe emergența : neprevăzutul și necesarul. Să zi- cem că am acceptat formula inițială, iambică și endecasilabică : Mai mare-i orice moarte ca destinul. Ce vei spune după ea valabil, evitînd eventual să devii un absurd caraghios ? Să zicem : în neagra ei de veci eternitate 403 e o continuare intr-adevăr posibilă. Iar dacă vrei să urmezi o structură poematică mai mult sau mai puțin convențională poți să zici : Ce-și picură-n paharul nostru vinul, și mai departe : Otravă dulce-n imortalitate. Iată deci, eventual, primul catren pentru un viitor sonet. Dar cum vom continua ? Să încercăm, totuși, nu la hazard. Așa ne-am zămislit. Visarea, chinul în lumea de avinturi și păcate — Ce-i dacă mierea stoarsă și veninul Brusc : în vine scurs din zări îndepărtate Și mai departe : Ori din obscure adîncimi adverse Ne-a pus în drumul de-nălțări zăgaz ? Iar mai departe ce-o da Dumnezeu, căci drumul e oarecum trasat : Ne-am rupt văpăi spre mîne dinspre azi, Din vechi de inundații cîmpuri șterse, Trădînd comori pe fugă puse totuși Sub viitoare iezere cu lotuși. Iată deci rezultatele efortului : Mai mare-i orice moarte ca destinul în neagra ei de veci eternitate Ce-și picură-n paharul nostru vinul — Otravă dulce-n imortalitate. 404 Așa ne-am zămislit: Visarea, chinul în lumea de avînturi și păcate >— Ce-i dacă mierea stoarsă și veninul în vine scurs din zări îndepărtate Ori din obscure adincimi adverse Ne-a pus în drumul de-nălțări zăgaz ? Ne-am rupt văpăi spre mîne dinspre azi Din vechi, de inundații, cîmpuri șterse, Trădînd comori — pe fugă puse totuși Sub viitoare iezere cu lotuși. Au ori nu au vreo valoare artistică aceste versuri ? Nu știu, în fond, ele sînt, de bine, de rău, închegate, iar ca-n multe poeme ultimul vers 'contrazice dialectic pe primul afirmînd supremația vieții asupra morții. Dar astfel de jocuri, relativ facile, eu în general refuz să dau publicității. E un exercițiu numai, pentru a demonstra ca- racterul emergent al poeziei, — căci, la urma urmei, o poezie tot este, chiar dacă nu excepțională. Era un fond de meditație psi- hică permanentă asupra ideii morții și vieții, afectiv, cu o spe- ranță rațională sau irațională în imortalitate. Deci există o ma- trice proprie în care se încheagă. Presupune structuri tipice de abordare artistică a acestui țărm al sensibilității umame și o des- tul de bine verificată abilitate în zborurile poetice. E vădită teh- nicitatea, care să arate că nu orice e posibil în acest -cîmp struc- tural. Dar preformat, de data aceasta stricto sensu, cu privire la limbajul poetic utilizat. Autorul, scriind primul vers, nu știa care va fi al doilea, nici că, formal, el va face parte dinitr-un sonet, și cu atît mai puțin putea bănui cu ce vers are să se încheie această mică aventură a sa în necunoscut, totuși dirijată pe par- 405 curs, cu gîndul de a ateriza după decolare undeva, dar nu pe un aeroport dinainte stabilit. De fapt, e un exercițiu, o demonstrație, ne fut-ce pour vous en donner Videe, cum spune în motto la Joc Secund Ion Barbu, împrumutîndu-se de la Mallarme. Astfel de demonstrații turistice sînt posibile absolut da infinit, fără nici un risc și cu un redus preț de cost în moneda efortului de atenție al excursionistului. E vorba de un zbor de duminică după-masă, ad usum delphini sau spre distracția publicului amator. Dar marea poezie este aceea din care poetul nu știe dacă se mai întoarce ori ba. E expediția argonauților în căutarea Lînei de 'aur, drumul lui Ulise către Itaca, al lui Enea la întoarcere spre străbunul Lațiu, al lui Dante în Infern, al fenicienilor sau vikingilor, al lui Cristofor Columb mînat de mirajul „Indiilorc\ al lui Antoine de Saint-Exupery pornit să descopere noi drumuri aviatice, — și nu știi cum vei călători, nici dacă vei ajunge ori te vei întoarce, iar dacă te vei întoarce nu știi ce te așteaptă : laurii cosmonauțîlor reveniți de pe lună ori cătușele, ca pe Cris- tofor Columb. Aceasta-i marea poezie despre care Maiakovski spunea că, toată, e călătorie în necunoscut. Cum ar și putea fi altfel ? Ghidul său poate fi ca Virgiliu pentru Dante, o fantomă, în cazul cel mai bun, într-o lume inexistentă și totuși cu rădăci- nile înfipte în inima realității date. în cazul acesta, ce altceva poate fi poezia decît emergență ? Ceva veșnic nou, imprevizibil și totodată impus de complexitatea realității ! Și cum ar fi posibilă dispariția ei înainte de dispari- ția omului sau a altor ființe similare sau superioare în acest univers ireversibil ? De fapt, pe lîngă toți ordinatorii și compu- terii moderni, pe lîngă toate subtilele noastre cunoștințe matema- tice despre materie, pe lîngă „futuro)logia<< ce pretinde să ne spună ce vom fi, și istoria ce ne explică ce nici nu bănuim că am fost, va exista — tocmai datorită complicării cunoștințelor noastre despre ceea ce este și ceea ce nu este, totdeauna, ca să mă exprim în limba lui Eminescu — o lume ce gîndește în basme și vorbește în poezie, lume imprevizibilă, dar cu legile ei 406 necesare, emergentă, deci neprestabilită dintru începutul începu- turilor, atît de inverificabil retrospectiv, o lume a noastră, plină de farmec, omenească, mai a noastră decît oricare alta. Terra, spre deosebire de orice corp ceresc lipsit de viață (și încă nu s-a descoperit altul cu viață), are poezie. Fără poezie, am fi ca rocile și pulberea selenară adusă de cosmonave. Să apă- răm poezia, cea mai omenească trăsătură a noastră, prima care a scos nasul la lumină din pîntecul mamei sale — materia. (Steaua, nr. 4 și 5, 1971 ) ESENȚA ETICĂ A ARTEI POETICE Poezia nu este o chestiune particulară. Din moment ce a fost publicată, ea trebuie să suporte judecata opiniei publice, a contemporanilor, ba și a viitorului, cînd este cazul, rareori, și numai cu o minoritate de poeți. Că această judecată este dreaptă sau nedreaptă sub specie aeternitatis (punct de vedere de altfel cu totul fals !), nu e locul să discutăm aici. Dar îndrăznesc să afirm că, fie oricît de talentat un poet, oricît de meșter în mî- nuirea cuvîntului, el nu poate spera de la contemporanii săi sau de la viitor nimic bun, dacă versurilor sale, pe lîngă calitățile caracteristice domeniului acesta de creație, nu ie conferă și o tră- sătură etică, nu un minim, oi un maxim de etică — dimensiune vitală pentru funcțiunea istorico-socială a poeziei. Această dimen- siune este însăși atitudinea poetului, înscrisă în substanța operei sale ca o vînă de aur într-un minereu. Condiția etic-umană sau uman-etică a creației este obligato- rie. în acest sens, etica supremă este etica militantă a clasei mun- citoare, etica abolirii exploatării omului de către om. Ea, față de etica lumii burgheze și a fățărniciei acesteia, este nonconfor- mistă. Dar, în același timp, e umanitară și conformă cu intere- sele întregii omeniri, nu cu ale unei categorii sociale restrînse și privilegiate. Singura clasă care, pe plan istoric (pe alte planuri, de exem- plu cel biologic, fenomenul „metafizic“ neavînd loc), nu are o 408 metafizică, este clasa muncitoare cu ideologia ei marxist-leninistă. Marxism-deninismul este ideologia singurei clase care luptă pentru o societate fără de clase (deci fără exploatarea omului de către om) și pentru o omenire care să-și realizeze destinul în această lume, nu dincolo ! Care „dincolo", în definitiv ? Cînd bine se știe că acel „dincolo“ nu e decît o substanțializare fictivă a unei non-entități ce prinde rădăcini din îndreptățite năzuințe umane, ce nu pot fi însă satisfăcute în lumea dominației și jafului exer- citat prin opresiune asupra celor ce produc bunurile. Și acum isă revenim la poezie și la dimensiunea ei etică. Ho- mer, Dante, Cervantes, Shakespeare, Goethe, Petofi, Eminescu sînt indiscutabil mari poeți. Și nici unul din ei, prin opera sa, nu este nici antiuman, nici amoral sau imoral — dimpotrivă. Să luăm, de exemplu, pe Cervantes (ce importanță are că cineva scrie în „proză“ sau în „versuri" ? — poezia nu stă în asta). Ge- nerosul Don Quijote, ridicol în credulitatea sa fără margini, în- truchipată în halucinanta luptă, dusă pînă la absurd, între bine și rău, între frumos și urît, pentru ideal, este expresia poetică a criticii pe care poetul Migue*l Cervantes o exercită contra forme- lor osificate și descărnate ale unei epoci, dar și o pledoarie cu lacrimi în ochi, și de rî-s, și de plîns, pentru o permanență umană ce se cere cu tărie apărată și susținută, chiar de-ar fi împotriva morilor de vînt. Soldatul! Cervantes și-a pierdut un braț în bătălia navală de la Lepante (1571) — puterile europene împotriva tur- cilor, „creștinii" împotriva ,,păgînilor“, după cum era imperati- vul timpului. Travestit, Cervantes ne apare ca Don Quijote în neiertătoare luptă cu forțele răului, cu puterile întunericului, as- cultînd, de la înălțimea Rosinantei, pe omul cu simț practic, dar ignorant cu privire la ideal, Sancho. Se întreabă cineva de ce oare simpatiile sale de cititor, ale tuturor cititorilor cred, se în- dreaptă spre Cavalerul Tristei Figuri cu capul în nori și spre bu- nul său scutier cu picioarele pe pămînt ? Și de ce memoria sa nu reține aproape nimic din viermuiala celorlalte numeroase per- sonaje ale marelui poem, decît ici-colo, vag, cîte una ? Pentru că lupta binelui împotriva răului, fie și ridicată la puterea ab- 409 surdului, este simbolizată de nemuritorul cuplu. Nimeni nu se simte ofensat dacă i se spune că luptă împotriva morilor de vînt, dar ar trebui să fie cineva prea obtuz ca să nu-1 doară cînd i s-ar spune că este Gicicov din Suflete moarte de Gogoil, Tartuffe din piesa lui Moliere sau lago din a lui Shakespeare. Societatea își educă oamenii săi /să lupte împotriva răului în mumele bine- lui, aceasta dintotdeauna, căci altfel ar pieri și ea și indivizii. Aceasta e în fond moralitatea, iar în poezie ea se întruchipează variat, după timp, loc și talent. Numai procedînd la o analiză temeinică a conținutului uman al operei marilor creatori și, mai ales, a substratului sau intenționalității ei etice, inevitabile, vei descoperi atitudinea fundamentală a autorului integrat în coor- donatele dinamice ale timpului său și ale societății în care a trăit sau trăiește. Heine spune că contemporanii lui Dante se temeau mai mult de terținele poetului decît de flăcările iadului — aceasta indiferent dacă marele florentin credea sau nu în lumea de din- colo. Dar să ne apropiem de timpurile și meleagurile noastre. De pe piedestalul înaltei moralități, dragostea pentru poporul jecmă- nit, Caragiale arde cu fierul roșu al rîsului sarcastic, arde pînă la os în Scrisoarea pierdută, și în atîtea alte geniale pagini ale scrisului său, pe politicienii „liberali“, fără să închine literar vreun rînd de aprobare „conservat or ilor“. De pe același piedestal atacă acea lume incultă, lacomă, parvenită, imorală a mahalalei. De pe același piedestal condamnă pe cei care l-au băgat la ocnă și l-au chinuit pe Ion din Năpasta sau se amuzau pe seama lui Mita Boerul din Păcat. Niciodată Caragiale nu și-a bătut joc de popor. Ibrăileanu a înțeles mai bine decît oricare alt critic al nostru poziția etică a lui Caragiale, care nu^și găsește nici un erou demn de acest nume printre cei sus-puși sau prin scursorile mahalalei. Se știe cu cîtă dezaprobare a fost primită Scrisoarea a IH-a a lui Emineiscu și oricine înțelege, citindu-i, că între Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, cei patru stîlpi ai litera- turii române moderne, există un semn de egalitate din punctul de vedere al eticii implicite operei lor. Maiorescu criticase in- 410 vazia politicianismului în poezie — în poezia proastă, bineînțeles. Dar între politicianism și patriotism e o diferență mai mult de- cît considerabilă. De aceea, nu-i de mirare că poezia lui Octa- vian Goga a fost susținută de Maiorescu pentru premiere La timpul său. Și vom descoperi o comună bază etică la Sadoveanu. Arghezi (nu numai în Testament, în Flori de mucigai, ci și în cele mai bune pagini ale sale de proză), N. D. Cocea, Gala Ga'laction, G. Coșbuc, Liviu Rebreanu, Emil Isac, Blaga și alții, indiferent că filozofic îi vom afla, uneori, pe platforme diferite. încă din a doua jumătate a secolului trecut ne întîlnim cu prelungirea acestei dimensiuni etice a creației poetice în dra- gostea pentru ceea ce 'abia mijea — zorii ideilor socialiste și simpatia față de clasa exploatată a muncitorimii. Era desigur vorba de clarificarea dimensiunii etice a creației literare, în sen- sul unei noi integrări istorico^sociale la nivelul unor timpuri ce se presimțeau. Critica, istoria literară românească n-au făcut pînă azi toate diligențele pentru a dezvălui acest aspect al fe- nomenului literar de da sfîrșitul secolului trecut pînă în 1944, deci pe o perioadă de vreo cincizeci de ani ori peste, care atestă că mulți dintre poeții și scriitorii români au fost recep- tivi la fenomenul revoluționar ce se săvîrșea pe etape, în Eu- ropa. Ar fi destul să amintesc doar trei nume ca Bacovia, Ga- laction și Cocea, în afară de un precursor ca poetul Tradem (Traian Demetrescu) <și, apoi, de pleiada a cărei eflorescentă se plasează între 1930—1944, pentru a confirma existența unei tradiții, a unei tradiții nu numai revoluționare, ci și definit so- cialiste în a&pectu’l etic al beletristicii românești. Să adăugăm la aceasta își pe scriitorii aparținînd naționalităților conlocui- toare și vom vedea că e vorba de o mișcare literară, în acest sens, care a premers Eliberării. Analiza scrierilor acestei peri- oade demonstrează că, pe lîngă patriotismul de paradă și festiv afișat de burghezie, fără rezultate în literatură, mai există și un adevărat patriotism, cu miez revoluționar, al scriitorilor și poe- ților care au iubit cu adevărat această țară. 411 în numele nepieritor lăsat de înaintași în lupta pentru va- tra strămoșească, pentru păstrarea ei spre binele urmașilor, tre- buie căutată originea dimensiunii etice a poeziei de după Eli- berare ; cele mai vechi rădăcini ale ei pot fi aflate dincolo de poeții Văcărești, undeva în acea magmă străveche în care s-au plămădit Miorița, doinele și cîntecele bătrînești. în realitate, o poezie este în felul ei — pe lîngă frumuse- țea ce o caracterizează ca operă artistică verbală, adresîndu-se indirect simțurilor și cugetului — o judecată morală, implicită sau explicită. Poetul aprobă sau condamnă. In felul său, face dreptate, de pe scaunul înalt al omeniei. Iar noi sîntem de acord cu el tocmai pentru că nu judecă de pe o poziție mes- chin individualistă, ci de pe una ce-l depășește, pe care n-ai cum să n-o accepți. în toate marile creații, vom desluși o înaltă moralitate, în care aprobarea sau dezaprobarea sînt ca o justi- ție imanentă înscrisă în structura sufletească a umanității. Și evoluînd cu ea pe drumul istoriei, ca nucleul de foc din capul unei comete. Dar poezia amorală nu există ? Ba da, există și o ast- fel de poezie, dar nu de ea mă ocup aici, unde schițez doar un preludiu pentru dimensiunea etică a poeziei, cu privire specială la morala comunistă. Căci, îin poezia noastră de astăzi, există această dimensiune a noii morale, socialiste, ridicîndu-se ca lu- ceafărul de ziuă înaintea aurorii. Ea poate fi găsită la acei poeți care știu să facă să i se răsfrîngă razele »și de pe foile unui trandafir și din paharul de vin de pe masa cu pîine a munci- torului, și din ochii iubitei sale, dar și din steagurile ce frea- mătă deasupra mulțimilor conștiente de sensul devenirii lor, ferm încredințate că drumul viitorului este drumul comunismului. (Scmteia, 4 XII 1969) SOLIDARITATE CU POEZIA POPULARĂ Cuvîntul foldlor avînd o sferă mult prea largă, prefer ter- menul de poezie populară, înțelegînd prin aceasta tot ceea ce în zestrea culturală a poporului se prezintă sub formă de vers, în simbioză ori nu cu muzica, dansul ssau jocurile, și indiferent dacă la origine textul verbal structurat în ritmuri și rime a slujit scopuri artistice sau altele, de exemplu magice, sau reli- gioase. în acest sens, poezia populară, deci aceea la elaborarea căreia presupunem pe parcursul timpurilor mai mult decît un autor și care a devenit bun comun al unei culturi populare, cu- prinde în egală măsură cîntece și descîntece, doine de dor și de jale, bocete și strigături, balade și versuri ludice, cimili- turi etc. Desigur, a încînta nu-i totuna cu a descînta, deși în amîn- două există ceva amăgitor. Dar una-i motivația unei fete ce cîntă o doină de dor, și alta a unei babe meștere care-ți des- cîntă de deochi ; o finalitate are bocetul, alta strigătura de la horă, deși toate folosesc mijloace de exprimare verbală înru- dite (de aici susceptibile de a fi presupuse ca evoluînd din aceeași matrice a comunicării individuale), iar de noi sînt re- ceptate oricum ca vers. De altfel, oricare va fi pe viitor soarta poeziei, la un anu- mit nivel de pregătire spirituală între vers și poezie se pune 413 semn de egalitate, dovadă că versificația premerge oricărei poezii. în sfera poeziei populare, mai bine zis în atmosfera ei, în- tr-o țară și la un popor ca al nostru, cu o vastă cultură folclo- rică multilaterală, copilul intră din leagăn, mă refer îndeosebi la copilul de la țară, unde înainte nu exista noțiunea de „creșă“. Este exclus ca să nu aibă influență asupra copilului cîn- tecul de leagăn, înainte ca el să apuce să vorbească isau să în- țeleagă cuvîntul. Aproape că aș îndrăzni să afirm că înainte de a fi „prozator44, copilul e „poet44, iar la aceasta nu puțin contribuie mama, apoi versurile învățate de la cei mari, des- cîntecul pentru melc, pentru oprirea ploii, cîntecul ritmic din jocuri, ghicitorile și toată această mare varietate de forme poetice în circulație la țară, de care însă nu-i străin nici orașul. Zestrea aceasta de ipoezie se îmbogățea ‘apoi repede pe la șezători, nunți, hore, înmormîntări, unde copiii sînt totdeauna prezenți și, numai ochi și urechi, se învîrt în jurul celor mari. In fiecare sat există poeți ; la noi, la Șebiș, erau fierarul și văcarul, gata oricînd să-ți ticluiască niște versuri ; există (sau existau) bocitoare, buni nuntași, vrăjitoare, vraci, — aceștia din urmă îmbinîrid magia cuvîntului cu arta medicului primitiv („omul-medicină“), măcar în unele cazuri. Firește că accesul la formele menite altor scopuri decît pe- trecerii și descărcării jalei și dorului nu era universal, ca la tabla înmulțirii sau la tatăl nostru. Dar, pe furate, mai prin- deai cîte ceva și din descîntecele prin care se cereau combătute forțele „Necuratului44. Eu, de îndată ce am ajuns stăpîn pe alfabet, mi-am pro- curat din piață două cărți de versuri populare, pe lîngă cînte- cele ce mi le însemnam cu sfințenie într-un carnet. La noi în sat, joia și duminica era tîrg, și acolo puteai să-ți cumperi de la un brașovean tot felul de cărți literare, întinse jos pe o pătură. în afară de niște broșuri cu „piei-roșii44 și cu negri, mi-am luat din biblioteca Semănătorul de la Arad o culegere de cîntece de cătănie (era în timpul primului război mondial) și 414 colecția de poezii populare scoase de Editura Ciurcu din Brașov. Mai tîrziu, după ce am ajuns ia liceu (1921), apoi la uni- versitate (1928), mi-am 'completat biblioteca cu toate culegerile mai importante cunoscute, inclusiv Povestea vorbii a lui Anton Pann, basmele lui Ispirescu, ale iui loan Pop-Reteganul sau ver- sificările lui loan Barac și ale lui Petre Dulfu. Mărturisesc, am rămas pînă la bătrânețe un cititor de poe- zie populară, și revin ila ea ori de cîte ori am o «clipă de ră- gaz. Nici n-am s-o părăsesc niciodată. Sadoveanu, care cu pri- lejul împlinirii a șaptezeci de ani, pare-mi-se, rostea cu tristețe și cu lacrimi în ochi : Arde-mi-te-ai, codru des, Văd bine că s-a ales Din tine să nu mai ies. Am intrat fără mustețe, Și-acuma-s la căruntețe; Am intrat copil blajin, Și-acuma-s un om bătrîn. Erau acestea versurile, ori o variantă a lor. Admir autenticitatea sentimentului, concizia expresiei și in- geniozitatea metaforică din poezia populară și — de ce n-aș recunoaște ? — o invidiez. N-aș putea spune că tărâmul creației poetice populare m-a atras, ci am crescut și m-am complăcut în el, iar dacă aș fi silit săd părăsesc definitiv m-aș simți ca izgonit din paradis. Deși n-aș putea afirma că mi-am clădit casa acolo. Dim- potrivă, — o am undeva mai la margine, între paradis și infern. La fel au pățit și alții, cred, înaintea mea : poate Alec- sandri, acest Cristofor Columb all continentului poeziei populare românești ; așa au pățit, desigur, Eminescu, Coșbuc, chiar și Goga, Arghezi, Blaga sau Ion Barbu. 415 Acel paradis, care se străvede „de treci codri de aramă*, Eminescu l-a cunoscut poate cel mai bine și i-a valorificat la maximum frumusețile potențiale. El, care este cel mai bogat și cel mai învățat dintre toți românii în știința versului, de la metrul antic la forme de modernism, a scos în relief atît în poe- ziile sale integral proprii, cît și în splendidele realizări „în stil popularfără să pastișeze, tot ce a creat geniul poetic al po- porului român. Troheid românesc în vers de șapte sau opt si- labe, dublat ca lungime, cînd e nevoie, în poemele de mare ex- tindere, a fost ridicat pe o culme neatinsă, în basmele sale în versuri. Firește că Iui Eminescu nu-i era străin nici Roman- cero spaniol, măcar prin filieră germană, să zicem heineană. Nu l-a lăsat indiferent nici geniul poetic al altor popoare, de exem- plu al celui ucrainean, în tipare ca acesta, în care capătă glas deplin metalul nobil al cuvîntului, din Călin Nebunul: Greieruș ce cînți în lună Cînd pădurea sună, Cum nu știi ce am în mine, Greiere străine ? Că te-ai duce de-ai ajunge Noaptea de te-ai plînge Ca o pasăre măiastră La noi în fereastră. De altfel, nici Goga n-a rămas insensibil fată de geniul poetic al poporului maghiar, care răzbate în poezia sa prin ver- suri ca acestea : Dorurile mele N-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare... Spulberate și strivite frunze pe cărare. 416 încolo, Goga a mers mult pe drumul eminescian în înfă- țișarea poeziei satului din Transilvania, anume prin folosirea troheului în versuri de șapte și opt «silabe, dar rimînd în strofe de patru stihuri numai pe al doilea cu al patrulea în general. Ceea ce însă la Eminescu mă încîntă e cînd „eminesciani- zează“ versul popular, turnînd în el specifica substanță a sufle- tului său, în versuri ca acestea : Ce stă vîntul să tot bată Prin frunza de tei uscată Și frîngîndu-i ramurile Să lovească geamurile ? Iară tu de ce suspini Cînd privești peste grădini ? Nu mai sta și tot ofta Și în gînd nu mă mustra: Că atuncea te-oi uita, Cînd nu s-or mai arăta Lîngă mare rîurile, Lîngă drum pustiurile, Luna și cu soarele Și-n codru izvoarele. Vei avea de suspinat, Cînd vei sta ca să mă-ngropi Pe cărarea dintre plopi, Și-atunci vîntul o să bată Prin frunza de tei uscată, Scuturînd-o, risipind-o De ți s-o urî privind-o. Hotărît, Eminescu a pătruns nu numai în tiparele și for- mele poeziei populare, ci și în substanța afectivă a poporului său, care era și a sa proprie, — într-atît și-o însușise. Totuși, Luceafărul, izvorît din basmul popular, e scris în vers iambic, rar întîlnit în poezia noastră folclorică. Aici ur- mează drumul schițat în Testamentul Văcăresoului — iambul, 27 — Scrieri, vnl, I, — c. 2019 417 această reminiscență tracică, pe care l-a folosit și Alecsandri în Peneș Curcanul. Dar cine vrea să ia cunoștință de marea pricepere a lui Eminescu în mînuirea endecasilabului (ireductibil la iambul pro- priu-zis), trebuie să treacă prin maeștri ai 'sonetului, ca Pe- trarca sau Shakespeare, ba și prin Divina Comedie a bătrînului Dante Alighieri. Coșbuc, dacă-mi este îngăduit să mă exprim cam dur și mai puțin poetic, dar mai veridic, a supt măduva din poezia populară, fără să facă decît destul de rar caz de oasele ei. El era prea saturat de vers clasic pentru ca să rămînă, ca și Emi- nescu de altfel, legat de cantabilii trohei populari. Iambul la el e foarte frecvent și des te întîlnești în poezia isa cu amfi- brah, anapest, peon de diferite tipuri. însă-i acolo geniul po- porului, în Nunta Zamfirei, în Moartea lui Fulger, în Noapte de vara, în Decebal către popor, în Un cîntec barbar, sau în Noi vrem pămînt! In cazul său e vorba mai mult de .structuri psihice, trans- ponibile și în alte modalități de exprimare poetică, și de me- saj, mesaj luat din sufletul țărănimii muncitoare asuprite, și exteriorizat. Nici Goga nu era departe de această poziție, doar că la el semnificația și sensul mesajului se clarifică politic în ideea de unitate națională, care în mase era latentă, activ con- știentă fiind situația de asuprire și sentimentul de revoltă surdă, care din cînd în cînd, în mersul secolelor, irupe ca răscoală. Eminescu, ca și Caragiale, vedea toate acestea de la o tri- bună istorică mai înaltă, dar la nivelul timpului său, a condiții- lor social-politice ale epocii și ale propriei sale apartenențe poli- tice, care ca (ideal depășea cu mult pe ăl partidelor, fie cel conservator, fie cel liberal. Arghezi, care a sfărîmat multe tipare ale poeticei românești și le-a retopit, turnîndu-le în forme mai suple, este și el in- discutabil tributar geniului poetic al poporului și nu se mulțu- mește să bea din fîntînă cu apă-vie a poeziei populare, ci reia direct, încă de la Testament, mesajul istoric al celor oprimați, 418 ridicîndu-1 în ultimele sale opere majore (1907, Cîntare omului) la înălțimea ce i-a hărăzit-o în zilele noastre poporului destinul istoric. Arghezi însă, ca și Goga, a învățat mult, și nu fără cîștig pentru poezie, din cărțile bisericești. Subtilul și conștient, .cu multă artă, incifrâtul Ion Barbu a. scormonit straturi ale geniului poetic popular pe care le cercetase pe vremuri Anton Pann, „finul Pepelei cel isteț ca un proverb % la confluențe spirituale în care se simte și duhul lui Nastratin Hogea și al cîntărețului Mioriței. Lucian Blaga, răscolind uimitoare frumuseți, a căutat stra- turi mai adînci, dincolo de granița dintre păgînism și creștinism, dincolo de colind și formiilă magică, poate prin străfunzimile unde s-au refugiat rădăcinile orfice ale poeziei. Nu discut misticismul, nici idealismiil spiritualist ca viziuni despre lume, dar afirm totuși cu tărie că mesajul unui popor nu poate fi involutiv, ci numai evolutiv, dacă e vorba de integrare istorico-socială, ceea ce nu găsim, însă, nici la Barbu, nici la Blaga, atît de diferiți de altfel și ca structură poetică. Mai cu- rînd, pînă la deplină modernitate revoluționară, ne întîlnim cu acest aspect al poeziei la Bacovia. Totuși sună profetic o astfel de strofă a lui Blaga : Legi răstiirnind și vădite tipare minunea țîșnește ca macu-n secară. Cocoși dunăreni își vestesc de pe garduri duminica lungă și fără de seară (Din Satul minunilor, în volumul La Curțile Dorului) Dar aparențele înșală, — în concepția lui Blaga satul ră- mîne static, ceea ce nu s-a dovedit a fi cazul ! încă o dată, me- sajul unui popor nu poate fi decît evolutiv, și aceasta germi- nează undeva și în geniul său poetic. Blaga are dreptate cu privire la fenomenul întoarcerii spre baștini isau spre strămoși, fenomen pe care îl subliniază de alt- fel și Marx, însă atunci cînd întoarcerea nu este pur și simplu 419 recul, ci o retragere îndărăt pentru a porni cu mai mult avînt înainte. Atunci sînt luați ca aliați înaintașii. în poezie, în orice caz, poezia populară este un aliat și sigur și puternic. Cine ar vrea să ‘studieze fenomenul în toată amploarea lui istorică ar trebui să-1 urmărească de la tălmăci- rea psalmilor făcută de Dosoftei, de la a -cărei apariție se îm- plinesc aproape trei sute de ani. în cazul lui .se poate vedea și interpătrunderea dintre folclor și poezia cultă, ca și la alți poeți de altfel, ca Alecsandri, Goga, Coșbuc, Eminescu, cînd o poezie sau alta s-a contopit cu cîntecul popular, fără să se mai știe totdeauna cine-i autorul. (De ex. : Vezi, rindunelele se duc... Pocnind din bici pe lîngă boi..., De ce m-ați dat de lingă voi... etc.) Conștiința necesității întoarcerii la izvoare o găsim clar ex- primată la Alecu Russo, activă în spiritul herderian la Alec- sandri și la Eminescu, acesta din urmă teoretizînd-o chiar în unicul număr apărut al revistei Fîntîna Blanduziei, pe care in- tenționa s-o conducă. Sursa de apă-vie, luată ca metaforă pen- tru valoarea regeneratoare a poeziei populare, a determinat chiar titlul revistei. în ce mă privește personal, am simțit nevoia reîntoarcerii, ca păsările migratoare care revin la locurile natale, la cuibul temporar părăsit. Dar într-un fel oarecum deosebit de al îna- intașilor mei. Cred că nu am scris multe versuri „în stil popu- lar“, în orice caz puține, raportate la celelalte. Am căutat mai mult un ethos popular, pe care să-1 duc mai departe prin in- tegrare dincolo de fruntariile strict naționale. Nu era tocmai greu de găsit, căci noi, crișenii, avem oarecum istoria în sînge. Bunicul îl văzuse pe Avram lancu pe la tîrgul din Hălmagi, cu fluierul, cînd mintea luminoasă a eroului de la 1848 se înne- gurase. De Horea știam. Cîntecele revoluționare, inclusiv cele interzise de „împăratul" (Francisc-Iosif I, de Habsburg) și cîn- tate cu frica de jandarmii cu pene de cocoș. Afectiv, pentru noi, dușmanii erau „domnii". Sentimentul național era de conjunc- tură istorică, iar eliberarea noi o vedeam ca scuturare a jugu- 420 lui asupririi și a stăpînirii ce apăsa „prostimea", adică țără- nimea. în idioma noastră de pe Crișul Alb, cuvîntuil „prost", pe lingă sensurile lui cunoscute, mai are încă și pe acela de țăran, fără -nici o nuanță peiorativă, oarecum ca și în rusește prostoi narod, care e egal cu „popor de rînd", spre deosebire de „domni" și de „nemeși", care puteau fi unguri, dar și ro- mâni, cum și ungurii puteau fi „proști" (în ungurește paraszt înseamnă țăran sau plugar, de orice neam ar fi el). Desigur că exista o oarecare Verwirrung der Gefilhle (confuzie sentimen- tală), cum ar spune Ștefan Zweig, de sentimente naționale și revoluționare, cel puțin așa cred astăzi. înainte, însă, de a-mi căuta orice fel de mesaj poetic și de a visa să devin vreodată poet (mesajul vine după aceasta, în ordine 'cronologică), eu, afectiv, mă simțeam „roșu" pe la vîrsta de unsprezece-doisprezece ani. în orice caz, purtam co- cardă roșie și nu aderam la nici un tricolor. Concepție revolu- ționară proletară despre lume ? La această vîrstă e riscantă o astfel de suspiciune cu privire la un copil. Atitudinea nu pre- supune prin definiție ideologie. Iar pe vremea aceea, 1917—1919, cred că nu exista în satul meu vreun om să știe ce-i aia ideo- logie, nici chiar dintre aceia care propagau social-democrația, anarhismul, șovinismul, naționalismul sau bolșevismul. Eveni- mentele se succedau repede, iar gărzile militare de diferite cu- lori se cam amestecau, pînă ce la urmă, pentru o perioadă de cîteva luni, de la sfîrșitul lui 1918 pînă în aprilie 1919, s-a stabilizat Garda Roșie. Pe atuncea s-au sedimentat și afectele mele, avînd un pivot puțin clar ca idee, dar care totuși se numea „dreptate socială" prin „lupta săracilor împotriva bogătașilor". în definitiv, ce aveam de pierdut ? Săraci erau ai mei toți, chiar dacă nu dintre săracii fără o brazdă de pămînt. Șovinismul, de oriunde ar fi venit, de la învățători, de la popi, de la români sau de la un- guri, zadarnic îmi făcea cu ochiul, — mi-era lehamite. în Garda Roșie erau unguri, români, slovaci, nemți, evrei, țigani și, se în- țelege, toți săraci — „ai noștri". Boala era de altfel în fami- 421 lie. Un văr de-al meu din comuna vecină Buteni, fost prizo- nier în Rusia, s-a îritors și a rămas comunist, după ce luptase într-un batalion ca soldat ăl Revoluției din Octombrie 1917. Eu cum era să lupt, cînd n-aveam destulă putere să apăs cu un singur deget pe trăgaciul puștii ? Dar atitudinea nu mi-am schimbat-o nici după înfrîngerea Gărzii Roșii. Doar că știam să tac și să nu mă manifest nicicum cînd a urmat represiunea. Cu această „viziune despre lume“ și cu această „înțelep- ciune“ m-am dus în anul 1921 la liceul din Arad. întrebat de croitorul ce-mi făcuse niște haine dintr-o stofă militară, despre planurile mele, am răspuns că mă fac inginer ori doctor. „Ia te uită din ce vierme se face cărăbușul !i; — a exclamat soția lui, repetînd un cunoscut proverb maghiar. ★ La Arad, toamna-i frumoasă, cu Murășul adine și lin, iar pe lîngă țărm plute cu mere, din dreptul Tribunalului pe lîngă parcul ca o pădure pînă departe în dreptul arenei sportive. Pe malul celălalt, Cetatea, propriu-zis cazematele de pe vremea Mariei-Teresa, împădurite și ele. Și, uitîndu-mi gîndul cu care plecasem din sat, m-am apucat să scriu versuri, cărora rugasem pe un consătean din a cincea de liceu (un „cvintan“, eu fiind aibia „priman“ !) să le pună virgule. Virgulele cred că erau bine puse, versurile trebuie să fi fost, însă, destul de leșinate, căci colegul meu, fără să le califice drept rele sau bune, spunea că-s „prea triste“. Nu le-am păstrat, mi-a rămas numai tristețea. Dar nici de scris versuri de-atunci nu m-am lăsat, din 1921 pînă în prezent : de jumătate de veac. ★ Atunci m-am iintîlnit cu poezia lui Eminescu, mi-am adus aminte de Coșbuc și de Goga, ale căror poezii le cunoscusem încă din sat, mi-am luat cu mine în vacanța Crăciunului culegerile de versuri populare ce le aveam acasă și am decis că voi fi poet ! 422 îmi notam tot ce-mi aduceam aminte din poezia folclorică din copilărie, cîntece, colinde, versuri din jocurile copiilor etc., iar în vacanțe îmi treceam în carnete tot ce mai puteam prinde din zbor, cu prilejul desfășurării diferitelor datini și sărbători. Dar, după aceea, mi-am procurat, treptat, cărțile speciale, în- cepînd cu Anton Pann și Vasile Alecsandri. Toate acestea pe lîngă scrierea aproape zilnică de versuri originale. Mi se părea extrem de ușor să spui : La noi sînt codri verzi de brad Și cîmpuri de mătasă, La noi atîția fluturi sînt Și-atîta jale-n casă. Mult mai tîrziu mi-am dat seama ce greu e de îndeplinit testamentul lui Văcărescu, pe care il-am auzit întîia dată și l-am reținut de la Patrichie Covaci, învățătorul meu de la școala confesională gr eco-ortodoxă din Șebiș. Ar merita ca fiecare poet, mai tînăr sau mai bătrîn, să-și reamintească din vreme în vreme de testamentul lui Văcărescu și să se întrebe -cam cum stă cu „creșterea limbii românești" și cu „a patriei cinstire". în ceea ce mă privește, problema creșterii limbii româ- nești, sau mai precis, artei poetice, deși mi-am pus-o și mi-o pun ades și-acuma, socotesc că ar fi o lipsă de modestie să cred că am rezolvat-o fără rest. Pot spune numai că mi-aș dori un vers la fel de cristalin și de sonor ca și cel din cîntecele bătrî- nești, la fel de duios ori de tăios ca-n doine ori strigături, și la fel de înțelept ca-n proverbe. Cît despre problema mesajului poetic, am pus accent pe ceea ce mi s-a părut caracteristic epocii noastre : lupta împo- triva exploatării omului, împotriva fascismului, împotriva răz- boiului, viisîndu-mi țara liberă și poporul aliniat pe pozițiile cele mai înaintate, alături de popoarele socialiste, în asigurarea vii- torului omenirii prin muncă, progres și dreptate socială. De aceea m-am făcut comunist. Cheagul format în copilărie, între anii 423 1917—1919, era un prielnic teren pentru a se însămînța mai tîrziu pe el ideea luptei antifasciste, antirăzboinice și a revolu- ției comuniste. M-am întors la ethosul popular, care în folclor se găsește concentrat în figurile legendare sau mitologice din cîritecele bă- trînești și în versul protestator al cîntecelor de 'cătănie ale os- tașilor ce trebuiau să moară pentru cauze străine poporului, dar m-am întors mai ales la figurile istorice ale marilor răsculați : Horea, Cloșca și Crișan, Tudor Vladimirescu, Avram lancu sau luminatul Bălcescu. N-aveam decît să le studiez faptele și să prind din ele firul roșu al destinului nostru, pentru a înțelege încotro tinde, de data aceasta, prin lupta comuniștilor. Citisem desigur și poeți străini : Blok, Esenin, Maiakovski, Aragon, Jozsef Attila... Cunoșteam ce se scria în România, de la revoltatul Cotruș pînă la poeții de la Cuvîntul liber. Dar trecusem de faza primului debut (la Bilete de papagal ale lui Arghezi, în 1928) și de faza de ucenicie în „atelierele” (imaginare) ale diferiților maeștri. Aveam nevoie de propriul meu atelier, în condițiile nu tocmai ușoare ale vigilenții cen- zurei burgheze și ale Siguranței Generale a Statului, care mă reperase și încerca să mă țină în ochi, ca pe un avion în crucea reflectoarelor. Cu toate acestea am reușit să mă strecor prin sîrma ghim- pată a autorităților profasciste și fasciste, inclusiv în perioada războiului, cu versuri vădit antirăzboinice, aluziv antifasciste și procomuniste, adeseori folosind simbolul și metafora, care de altfel de multe ori s*înt mai grăitoare decît cele mai ascuțite expresii directe. încă de la Aicea printre ardeleni..., dacă stilul nu era popular, substanța era vădit istorico-socială, iar cînd nu,l atunci își căuta modelul de întruchipare în imagini tipic populare ca în Melița sau în Secere. Iar chipul lui Horea apărea ades ca o amenințare. Versuri ca acestea erau însă și ca mod de ex- primare direct răsărite din matricea geniului poetic popular : 424 Colo-n miezul muntelui Zace Ochiul dracului — Aurul, aurul, Peste el balaurul; Dar balaurul mi-i om, Dacă-i om și cine-i domn. La cenzura militară, după cît am aflat, versurile au stîr- nit nedumerire, pînă ce un ofițer a exclamat : „Am înțeles ! Sînt comuniste." Evrika ! Avea dreptate. Numai că era prea tîrziu : apăruseră în presă. In plin război. Socotesc o realizare ce trădează rădăcinile activității mele literare adînc înfipte în tradiția folclorică poemul Chivără ro- șie, în același timp purtător al crezului meu politico-social. Dostoievski spunea, pare-minse, cu privire la scriitorii ruși : Noi toți am ieșit de sub Mantaua lui Gogol — sau cam așa ceva. Cred că nu ar greși cine ar afirma că poeții români, în cea mai mare parte, »și nu din întîmplare cei mai de seamă, au ieșit din șuba țărănească. Și procesul e departe de a se fi încheiat. în mare măsură de acolo se recrutează intelectualita- tea și muncitorimea din fabrici și uzine — poporul. Și tot acest sînge proaspăt vine îmbibat cu cîntece strămoșești sau mai noi, cu dansuri și cu un rafinat gust al artei. Interpenetrația fenomenului natural de la sat cu cel de la oraș le modifică prin încrucișare pe amîndouă, dinamrzîndu-le, conferindu-le dimensiuni sporite pe măsura epocii socialismu- lui. Doine și călușari pătrund în emisiunile de radio, apar pe ecranele televiziunii, iar aparatele de radio și televizoarele pleacă la sat, îmbogățind acoperișul străbun, pe lîngă coș și cuib de barză, cu antenele timpului nou. în orice caz, eu nu cred într-o cultură ruptă de tradiție, nici într-un geniu hrănit numai din propria substanță. E vorba totdeauna de o continuitate istorică legată de fumul natal și de înaintași. LENIN ȘI SCRIITORUL ZILELOR NOASTRE Actul de creație artistică și literară poate fi considerat fără discuție ca un act de libertate. Căci realizarea lui ca întruchipare artistică presupune din partea autorului cunoașterea realității din care, să zicem, s-a inspirat, adică de la care a pornit, în toată complexitatea și cu toate implicațiile ei umane. Rezultatul muncii sale de explorare și de cunoaștere nu este propriu-zis o concluzie în sensul obișnuit al cuvîntului, ci elaborarea unui „model", în care se vede și imaginea realității considerate, și poziția celui care a realizat-o. Să ne gîndim nu la o operă literară, ci, bună- oară, la un tablou de Goya : 3 mai 1808. Am putea spune că e doar o „mostră“ din războiul lui Napoleon Bonaparte, dar e cu desăvîrșire suficientă, ca să vezi cum știe pictorul să zugrăvească, și de pe ce poziție, ceea ce el numește Fatales consecuencias dela sangrienta guerra de Espana, con Buonaparte... Nu e nevoie să mai spun că, din punctul de vedere al începerii unei noi ere în pictură, acest celebru tablou, redînd inumana execuție a poporu- lui răsculat, a acelui bărbat cu cămașa albă și cu brațele des- făcute în fața puștilor întinse, cu lumina de pe fața lui ce cată crîncen spre soldații cărora le vezi doar spinările — totul sub un cer sumbru ca noaptea, deasupra unui pămînt înroșit de sînge — osîndește pentru totdeauna neomenia pe care o stîrnește războiul. 426 Aceasta este reflectarea artistică și la acest fel de reflectare, sînt sigur, se gîndea Lenin, cînd cerea literatură de partid, pen- tru cauza proletariatului, încă în anul 1905, afirmînd în același timp : „Departe de noi gîndul de a propovădui vreun sistem uni- form sau vreo rezolvare a problemei prin cîteva hotărîri. Nu, în acest domeniu mai puțin decît oriunde poate fi vorba de sche- matism/4 1 Căci, fără îndoi află, scriitorul mai puțin, de exemplu, decît artistul plastic, poate reflecta ca o oglindă plană realitățile cu care el vine în contact și cărora vrea să le prindă prin cuvinte, într-o întruchipare, rostul și tîlcul, așa cum le vede el. Putem oare cere scriitorului să înfățișeze lucrurile sine ir a et studio, adică rămînînd perfect obiectiv, să nu „deformeze44 adevărul prin sentimentele sale de ură, de iubire, părtinitoare și tenden- țioase prin natura lor ? Dacă vrem să rămînem în spiritul le- ninist al reflectării, trebuie să-i pretindem aceasta. Adevărul, din punct de vedere artistic, se poate exprima în multe feluri, numai la modul „platitudine44 nu — fiindcă atunci devine ine- ficient. Iar expresia trebuie totdeauna să poarte o amprentă personală, prin care s-o recunoști dintr-o mie, stabilind imediat că-i aparține cutărui autor și nu altuia. Această amprentă trebuie să fie atît de pregnantă, încît s-o distingi și atunci cînd, prin imitație involuntară sau plagiat, un altul și-a însușit-o, ori ți se prezintă ca parodie sau caricatură. Aceasta ar fi poate ceea ce merită în primul rînd denumirea de originalitate, un coefi- cient de o anumită mărime, individual variabilă, pe care dacă scriitorul nu l-ar avea s-ar asemăna cu un rac fără foarfeci sau cu o rîndunică fără aripi. Dar se înșală acel scriitor care crede că atîta ar ajunge pentru cetățenia în „republica literelor44. Căci cititorul e îndreptățit să se întrebe : Cutare scrie bine, adică în cunoștință de cauză, despre ceea ce și-a ales ca obiect al ope- rei sale literare ? Lenin spune că nu poți scrie cu talent decît 1 V. I. Lenin, Opere complete, ediția a Il-a, Editura politică, București, voi. XII, 1962, p. 99—100. în continuare, toate trimiterile la această carte se vor face în paranteză în text, marcîndu-se cu cifră romană volumul și cu cifra arabă pagina. 427 despre ceea ce cunoști bine. Deci e clar că oglindirea nu poate fi decît imaginea unei realități. Că aceeași realitate într-un fel este reflectată de ochii din vîrful cornițelor unui melc, în altfel de ochiul cu omatide al unei albine și în cu totul altfel de ochii unui Tolstoi, se înțelege de la sine. Imaginile redate plas- tic n-or să aibă aproape nimic comun între ele și, totuși va fi aceeași realitate, independentă de melc, albină sau Tolstoi ; nu- mai capacitatea de a o percepe și de a o pricepe variază, de data aceasta datorită radicalelor diferențe filogenetice de la mo- luscă la om. Dar și văzută de oameni, să zicem de doi scriitori, aceeași realitate va fi înfățișată deosebit, după puterea de pă- trundere și cunoștințele fiecăruia. Deci, talentul căptușit cu in- formații va decide plinătatea imaginii — în consecință, și veri- dicitatea ei, chit că este întruchipată la modul „realist naiv\ adică așa cum ar vedea-o un om primitiv, ori la modul ale- goric, fantastic etc. Cititorul, dacă e ceva de înțeles, va înțe- lege. Lucrurile nu rămîn, însă, la atîta. Cititorul se mai în- treabă : ce urmărește scriitorul prin ceea ce spune ? Căci e clar că atunci cînd Tolstoi povestește fabula cu corbul (care se hotărăște să ducă în cioc puii, cîte unul, de pe un ostrov, peste apă, pe țărm, întrebîndu-i dacă-4 vor îngriji la bătrînețe și pe cei care-i răspund afirmativ îi lasă pe rînd să cadă în apă și să se înece, afară de ultimul, care-i răspunde nu !, căci va avea propriii săi pui de crescut), vrea să spună ceva în ceea ce pri- vește raporturile dintre părinți și copii și anume despre adevă- rul pe care de multe ori nu vor să-1 recunoască nici unii, nici alții, decît rareori. Nu interesează cît e de justă poziția scriitorului în această problemă, ci faptul că dl are o poziție. Iar Lenin tocmai aceasta cere. Firește, nu o poziție de ipocrit entuziasm față de sacul cu bani al claselor dominante, ci una de devotament real față de cauza clasei muncitoare, care reprezintă perspectiva de viitor a omenirii unite sub acdlași steag al înfrățirii și progresului uman. Aceasta o cerea, la timpul său, Lenin numai de la scriitorii care vor să slujească prin scris comunismul. 428 Determinantă deci, după Lenin, e atitudinea etică a scrii- torului, adică a poziției -sale față de ideal : dacă e pe cele mai avansate posturi ale marșului istoric al omenirii către o lume a libertății ce rezultă din deplina înțelegere și însușire a carac- terului de imperativ al legilor naturii ca atare, și a naturii umane în evoluția ei istorică. Ceea ce este extrem de important de reținut e faptul că — atunci cînd scriitorul este într-adevăr mare, cînd sesizează fenomenele vii în dialectica lor înlănțuire, chiar dacă nu are o prea limpede optică dintr-o perspectivă filozofică — Lenin scoate în evidență tocmai această forță scriitoricească de a zu- grăvi adevărul uman ca atare și de a te face să te cutremuri, aprobîndu-1 sau dezaprobîndu-'l pe scriitor, în fața realității, pe care acesta o vede în amploarea și adîncimea ei, chiar dacă n-o înțelege deplin ; dar are curajul s-o privească și s-o înfrunte, așa cum Perseu înfruntă Meduza și îi înalță în aer capul tăiat. Din acest punct de vedere, Lenin ne oferă un strălucit mo- del de analiză critică în articolele despre Tolstoi — pe de o parte „moșierul scrîntit întru Hristos“, pe de alta „genialul ar- tist, care a dat nu numai tablouri neîntrecute ale vieții rusești, dar și opere de prim rang ale literaturii universale../4 (XVII, 214). Ceea ce este de-a dreptul impresionant sînt cuvintele lui Lenin la moartea marelui scriitor : „A murit Lev Tolstoi. în- semnătatea Iui mondială ca artist și celebritatea lui mondială ca gînditor și propovăduitor reflectă, fiecare în felul ei, im- portanța mondială a revoluției ruse“ (XX, 20). Cuvintele aces- tea, scrise în 1910, s-au dovedit profetice, fiindcă referindu-se la revoluția din 1905, prevesteau totodată ceea ce avea să ur- meze abia peste doisprezece ani : Marea Revoluție din Octombrie 1917. Dar Lenin sublinia, cu ani înainte, ce mare semnificație poate avea pentru istoria omenirii opera unui scriitor, atunci cînd în ea sînt încrestate semnele destinului, nu pur și simplu deter- minate de implacabilul Cronos al anticilor, pe drumul ascendent al evoluției umane, ci înscrise de voința omului, constituit în mase revoluționare închegate prin conștiința de clasă. 429 De aceea e binevenită și astăzi o temeinică analiză critică fără rezerve a literaturii. Nu a scriitorilor de serie, ci a acelora care se știe că în mod hotărît au o înrîurire asupra conștiinței oamenilor. Și nu asupra acelei categorii de oameni, numeric re- dusă prin însăși proveniența lor, care oftează după avantajele ce le-au avut în trecut ca moșieri, vechili, industriași sau slugi credincioase ale clasdlor exploatatoare, ci a acelora care constru- iesc, pregătind un viitor mai bun pentru toți. Iată de ce sar- cina principală a criticii este de a convinge mai ales pe scriitorii valoroși că trebuie să fie mai categorici, mai deciși de a duce pînă la capăt ceea ce ei de fapt întreprind : a fi exponenții luminați ai unei concepții despre lume și viață care vrea să în- lăture definitiv și fără rest nedreptatea socială. Ce este nedreptatea 'socială ? Eu cunosc un biolog care, fără a fi comunist, combate teoria lui Spengler despre moartea oare- cum „firească" a culturilor și civilizațiilor, ca un ce inevitabil, un fenomen, ca să zicem așa, natural. Are desigur dreptate acest celebru biolog, pe nume K. Lorenz, destul de cunoscut în lumea contemporană și pentru umanismul concepției sale, cînd susține că moartea societăților sau a colectivelor umane rezultă din în- mulțirea numărului paraziților în rîndul respectivelor societăți, deci a indivizilor care consumă fără să producă și duc de rîpă, exact ca un cancer, atît organismul care-i găzduiește, cît și pe ei înșiși, imăcinîndu-și „baza" existenței. Individul, într-adevăr, e supus, deocamdată, unor vicisitudini care nu-1 cruță de dispariție, vicisitudini de ordin biologic, pe care încă noi, științific, nu le stăpînim. Dar speța, îndeosebi cea umană, nici pe departe nu ar trebui să fie supusă acestor rele, dacă nu s-ar lăsa roasă pe dinăuntru de niște forțe parazitare ce se extind uneori ca un cancer. Care pot fi aceste forțe parazitare ? Indiscutabil, indi- vizi, categorii sau clase neproductive, exploatatoare, consuma- toare și simultan inconștiente că sporirea lor numerică înăuntrul masei producătorilor și creatorilor, nesațul lor oligarhic pentru toate bogățiile duc la propria lor pieire, ca și a societății în care s-au instalat. 430 Norocul e numai că, în societăți, ia naștere conștiința de clasă a celor ce produc. Și aici începe revoluția de tip leninist, adică lupta pe viață și pe moarte a producătorilor tuturor bunu- rilor materiale și spirituale împotriva celor ce numai se desfată consumînd aceste bunuri. Problema, din punct de vedere marxist-leninist, se pune ast- fel : unde se va plasa scriitorul, ca factor al conștiinței sociale — de partea paraziților sau de partea producătorilor și creato- rilor de bunuri ? Orice s-ar spune, aceasta nu depinde în primul rînd de apartenența sa de clasă, de originea sa, de interesele sale perso- nale, ci de capacitatea sa de a se depăși ca simplu individ și de a deveni expresie a năzuințelor colective, care tind să realizeze prin muncă bunăstarea materială și spirituală a tuturor celor ce se integrează în obștea clădită pe temeiul dreptății și al uma- nismului. Istoria contemporană ne învață că toate încercările de a stân- jeni, de a opri mersul oamenilor pe acest drum — propagandă anticomunistă, războaie pentru împiedicarea popoarelor de a de- veni stăpîne pe soarta lor etc. — sînt zadarnice. Imperialismul, orieit ar fi de activ în menținerea pozițiilor sale de îndârjită do- minație a părților lumii pe care le ocupă, asistă la propria sa prăbușire. Că un scriitor din lumea lor, nu mai știu care, vede în mitraliorul care trage iîn vietnamezi pe un Casals ce mînuiește arcușul pe violoncel, iar „notele* sînt gloanțe ce doboară oameni, aceasta nu-i spre rușinea poporului vietnamez mitraliat, ci a scri- itorului și a imperialiștilor americani. Nu, cel puțin de la Lenin încoace, un scriitor nu mai are dreptul să fie apologetul neomeniei și al nedreptății sociale. Căci nu mai are is-cuza de a fi în necunoștință de cauză. Prin Lenin și prin Marea Revoluție din Octombrie 1917, care a creat primul stat socialist din lume, scriitorul, reprezentant și exponent al epo- cii sale, nu mai poate spune că nu știe în ce lume trăiește. Căci al doilea război mondial ne-a arătat ce s-ar fi ales din această lume dacă fascismul, expresia cea mai exacerbată a capitalismu- 431 lui și a imperialismului, ar fi învins. Iar dacă n-a învins, aceasta este mai presus de orice meritul concepției marxist-leniniste des- pre lume și al existenței U.R.S.S., fără a deprecia întru nimic meritele celorlalți aliați în realizarea victoriei din 9 mai 1945. Și cîți scriitori n-au contribuit la această victorie, prin cu- vîntul lor ce exprima adevărul — în Uniunea Sovietică, în Franța, în Italia, Grecia, Spania, în cele două Americi — pre- tutindeni unde a fost o conștiință scriitoricească sensibilă la lun- gimea de undă a viitorului ! Lenin a statornicit nu numai comandamentele ce trebuie să stea la temelia unei literaturi, prin modul necesar de comunicare între scriitor și masele ce-1 ascultă și-1 citesc, ci și puntea pro- gresului uman, pe care se trece dinspre trecut înspre viitor, spre comunism. Pe timpul „Proletcultului“, care, ca și alte mișcări «avangar- diste, socotea necesară ruperea de orice tradiție, Lenin a accen- tuat doar cu atîta tărie referindu-se la moștenirea 'Culturală că „marxismul și-a cucerit însemnătatea sa istorică mondială ca ideologie a proletariatului revoluționar datorită faptului că nu a făcut cîtuși de puțin abstracție de cuceririle extrem de preți- oase ale epocii burgheze, ci, dimpotrivă, și-a însușit și a preluat tot ce a fost mai de preț în dezvoltarea de peste două milenii a gîndirii și culturii omenești" (XLI, 337). în această privință, ți- nîndu-se seama de tot ceea ce a spus despre Herzen, Bielinski, Cernîșevski, Saltîkov-Scedrin, Veresaev, Tolsitoi, Barbusse, Gorki, Maiakovski, §i chiar despre dușmani ai revoluției, ca Avercenko, ideile lui Lenin au fost determinante pentru dezvoltarea ulteri- oară a literaturii sovietice. De spiritul său sînt pătrunse operele literare cele imai bune ale unor scriitori ca A. Tolstoi, Furmanov, Vsevolod Ivanov, Gladkov, Șolohov, Pogodin, Treniov, Fadeev, Fedin, de poeți ca Maiakovsfci, Blok, Esenin, Briusov și alții — fără să mai vorbim de marele Gorki, legat printr-o adîncă prie- tenie de Lenin, Goriki, acel deschizător al erei literaturii revolu- ționare socialiste, încă înainte de Revoluția din Octombrie 1917. *32 în spiritul lui Lenin s-a valorificat ipe -deplin tot ceea ce era măreț în uriașa literatură clasică rusă. Spiritul lui Lenin a prezidat și la noi în țară, după actul eli- berării de la 23 August 1944, nu numai avîntul sporit al litera- turii revoluțiomare socialiste, începută încă -dinainte, ai cărei pro- tagoniști siînt bine -cunoscuți publicului nostru. Și în același spirit, din inițiativa și sub îndrumarea partidului clasei muncitoare, s-au sărbătorit, la un nivdl necunoscut înainte de România, centena- rele Eminescu în 1950 și Caragiale în 1952, care au deschis o nouă epocă a valorificării moștenirii literare românești clasice și a celei culturale în general. E adevărat că de la acele glorioase evenimente de proporții naționale s-au împlinit douăzeci de ani și unii critici și Istorici literari mai tineri au început să le cam uite. Nu va strica să și le 'reamintească uneori, căci nu le poate decît follosi în munca lor. Adevărat e și că, din excese dogmatice și hotărî-t în spirit antileninist, s-'au adus nemeritate injurii unor scriitori, cum a 'fost cazul marelui poet Tudor Arghezi. Dar tot cu multă ușurință se dă uitării faptul că, încă din 1950 începând, Arghezi a reapărut cu tălmăcirile din Krîlov, cu volumul de ver- suri Prisaca, iar la Congresul scriitorilor din anul 1956 se știe că, în aclamațiile obștei scriitoricești, i s-ia făcut poetului deplină dreptate. Oare nu erau toate acestea manifestări ale spiritului leninist al partidului nostru, aplicat în domeniul literaturii și al culturii în general ? în -același sens au ifost puși în valoare și alți mari scriitori, în afară de clasicii cuno'scuți și răspîndiți astăzi ca niciodată în trecut ; astfel e cazUl cu poezia lui Goga, cu opera literară a lui Liviu Rebreanu și ale altora. Desigur, în gigantica operă scrisă a lui Lenin, literatura ocupă doar o parte ; chiar și așa, problemele pe care le ridică, ideile călăuzitoare ce se degajă din ele sînt atît de numeroase, atît de importante și pentru noi, scriitorii din România, încît li s-ar putea consacra studii ample. Eu încerc doar să le reamintesc, mie, colegilor și cititorilor. Nu e nevoie să repetăm că, în spirit leninist, scriitorul tre- buie să fie necruțător în înfățișarea adevărului obiectiv, fără 28 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 433 ca să-i «cerem să ajungă la „obiectivismul* de care e capabil un computer, scutit, prin strudtura lui mecanică, de conștiință so- cială. Pentru un scriitor, conștiința socială este definitorie. Acest adevăr ise aplică de altfel oricărui om. Iar ca atare, cum spunea Lenin, încă în 1897 : „...nici un om viu nu poate să nu se si- tueze de partea unei clase sau a alteia (dacă a înțeles relațiile dintre ele), nu poate să nu se bucure de succesele clasei respec- tive, să nu se întristeze văzînd eșecurile ei, să nu fie cuprins de revoltă împotriva celor care se manifestă ca dușmani ai acestei dlase, împotriva celor care pentru a împiedica dezvoltarea ei re- curg la propagarea unor concepții înapoiate etc., etc.“ (II, 541). Cui mai bine dedît unui scriitor i se potrivesc aceste cuvinte, el însuși fiind nu numai un om de atitudine, ci unul care dă glas artistic, în scris, atitudinii sale ! Și, iîn legătură cu aceasta, se pune tocmai problema forței cuvîntului de a acționa asupra con- științei oamenilor. Maiakovski, în revista LEF (Levîi Front Iskusstva — Fron- tul de stingă al artei), în nr. 1 (5) din 1924, a ifăcut să apară, pe lîngă alte contribuții literare despre Lenin, șase eseuri cu pri- vire la limba lui Lenin. Autorii acestor eseuri sînt Viktor Șklov- sfci, Boris Eihenlbaum, Lev lakubinski, luri Tinianov, Boris Ka- zanski și Boris Tomașevsîki, care-iși întreprins eseră studiul lor la îndemnul lui Maiakovski. Marele poet s-a preocupat din primii ani ai Revoluției de valoarea cuvîntului pentru noua literatură, pornind de la limba lui Lenin. Fără îndoială, Lenin nu face „poezie* în scrierile și discursurile sale. Dar cuvîntul său răspi- cat, menit să descîlcească lucrurile și să organizeze lumea, nu poate să nu-i dea prilej de meditație unui scriitor sau unui poet, care prin opere literare, de ipe pozițiile ideologice ale marxism- leninismului, vrea să «comunice cu masele oamenilor muncii. Teama poeților de cuvintele noi ivite în timpul și după Re- voluția din Octombrie !îl preocupa pe Maiakovski. încă în 1923 el scrie : „în loc să călăuzească limba, poeții zboară deasupra tu- turor norilor, încît nici de coadă nu-«i mai tragi jos*. Nota în care-s conținute aceste cuvinte se numește : Din cer pe pămînt 434 — adică de la vorbăria goală la realitate. Nu-i, desigur, vorba de a inventa o limbă nouă, ci, cum spunea Eminescu, de-a turna „în formă nouă limfba veche și-nțeleaptă“ și de-a o completa acolo unde ea, ca vocabular, nu mai poate cuprinde problemele unei epoci istorice noi. „Intr-adevăr, spune într-o poezie Maia- kovski, cuvîntul capitalism nu e unul frumos, cu cît mai frumos sună privighetoare ! Dar eu iară și iară pe acela-1 folosesc — pentru ca versul meu, ca un manifest, să filuture-n aer !“ Cine citește studiile din LEF ale autorilor amintiți, cu pri- vire la limba și stilul lui Lenin, vede dintr-o dată nu numai încărcătura puternică de ideație, ci și toată tăria lor pasională și polemică, de pe nezdruncinatele poziții ale revoluției prole- tare. Astfel de cuvinte se aprind în creierele omenești ca becu- rile electrice într-o încăpere întunecată : se face deodată lu- mină și te poți orienta. Indiferent cu ce mijloace poetice ar lucra, se vede cînd poetul a prins rădăcini în marxism-leniniism, de-ar fi Maia- kovski, Blok, Esenin, Pasternak, Brecht, Becher, Eluard, Pablo Neruda, Machado și allții, atît de deosebiți între ei ca stil și ca metode de a oglindi realitatea vie. Cuvîntul lor comunică, con- vinge, înflăcărează, vădit țîșnind dintr-o concepție fermă despre lume, dintr-o atitudine de luptă, de pe pozițiile cele mai avan- sate ale omenirii, idealurile comunismului. Și nu încape nici o îndoială că, oricînd, reluarea lecturilor din opera lui Lenin, cu privire la orice domeniu s-ar referi, este tonică în cel mai înalt grad stimulînd la cuvîntul artistic, pentru ca el să comunice cu pregnanță idealurile umanitare, să sporească combativitatea prin răspîndirea adevărului despre libertatea omului productiv și creator, prin adînca înțelegere a necesității de a stăpîni legile naturii și societății, cunoscîndu-le și folosindu-le pentru a crea climatul cel mai prielnic dezvoltării personalității umane și in- tegrării ei în viața colectivă. Ceea ce se degajă la fiecare pas din cuvîntul leninist este caracterul moral al concepției sale, încununare, prin trecerea la fapte istorico-sociale, a ideilor celor mai înaintați filozofi, și, mai 435 ales, a celor doi primi mari protagoniști ai socialismului științi- fic, Marx și Engels. De fapt, morala, bazată pe o adevărată cu- noaștere științifică a realității, poate fi perfect definită prin tit- lul ce-1 poartă o lucrare, dintre primele, ale lui Lenin : Ce e de făcut ? Lenin a arătat, luptînd fără cruțare, cu numeroșii săi adversari ideologici, ce nu e de făcut, dar și ceea ce e de făcut și, mai presus de toate, a făurit partidul de tip nou, comunist, a pregătit revoluția și a realizat în noaptea de 7 spre 8 noiem- brie (25 spre 26 octombrie st. v.) 1917, cel mai de seamă act al istoriei : Marea Revoluție din Octombrie, întemeind primul stat al celor ce muncesc. La noi 'în țară, cuvîntul lui Lenin și-a făcut drum imediat după Marea Revoluție și, cu toate că a trebuit să răzbească prin sîrma ghimpată a cenzurii .guvernelor burgheze și pe sub ochii de Argus ai Siguranței Generale a Statului, a căzut de la început pe un sol prielnic în inima oamenilor muncii și a cărturarilor luminați. Acest cuvînt a dat roade și, în țarina fertilizată de faptele eroice ale luptătorilor revoluționari de dinainte, a stimulat la lupte noi împotriva exploatării și jafului claselor dominante și a capitalului străin, încă de la înființarea P.C.R., acum cincizeci de ani. Lupta din ilegalitate a P.G.R. (declarat ilegal în 1924) a culminat prin -insurecția armată din 23 August 1944, act prin care România, alăturîndu-și oștile celor sovietice și necruțînd nici un efort, a contribuit din plin la victoria asupra armatelor hitleriste. Prin aceasta, poporul și-a deschis glorios porțile în istorie, spre era socialismului și comunismului. Scriitorii și mulți intelectuali au fost, după muncitori, primii care să asculte glasul partidului. Era firesc ca, după marele eveniment și după război, și li- teratura, pornind pe un drum nou, al patriotismului socialist și al internaționalismului, să sufere puternice schimbări. Lupta de tip leninist s-a dat, îndeosebi din 1945, pentru forțele literare majore, spre a le angaja din plin pe drumul unei literaturi în 436 slujba oamenilor muncii. Nu vorbesc de generația mea zbuciu- mată, care, în afară de cei ce fuseseră prinși în năvoadele fas- cismului, oricum era gata să-și mobilizeze toate energiile pentru a le rîndui sub steagul partidului. Vorbesc de cei ce erau de acum valori consacrate : Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, N. D. Co- cea, M. Ralea, Hortensia Papadat-Bengescu, Tudor Arghezi, Tu- dor Vianu, Bacovia, Dem. Botez, V. Eftimiu, G. Călinescu, Per- pessicius și atîția alții dintru început au înțeles care e drumul în istorie deschis de comuniști pentru popor, în țara noastră. Nu intră în obiectivul rîndurilor acestea de a vorbi despre realizările și schimbările produse în literatura noastră în ultimii douăzeci și cinci de ani. însă cred că una din sarcinile princi- pale ale istoricilor și criticilor literari, decurgînd nemijlocit din principiile leniniste aplicate la condițiile din țara noastră, este cercetarea temeinică în vederea unei juste valorificări a tot ceea ce s-a realizat pozitiv, sub îndrumarea partidului, în spirit de partid și în contact cu noile realități ale vieții, de către scriitorii și poeții noștri, ca opere de nou conținut, nouă întruchipare ar- tistică și nou stil, într-o limbă care a trebuit adeseori să rupă barierele vechilor tradiții. Pentru mai multă veracitate istorică, cercetarea ar trebui începută nu din 1944, ci din 1933—34, de cînd însuși spiritul de partid a acționat mai viu în rîndurile unei noi generații de scriitori. O comparație cu diferitele curente ad- verse spiritului de partid și amplu susținute sau măcar lăsate să se desfășoare liber de către autoritățile burgheze ar fi mai mult decît binevenită. Și toate acestea gîndite în spirit leninist, de pe poziții categoric comuniste, cu o inexorabilă obiectivitate și cu pasiunea ce o pune în genere cercetătorul în munca sa. în această privință mai este încă mult de învățat de la Lenin. Căci dacă Maiakovski intuia importanța pentru poezie a felului de a gîndi și de a se exprima al lui Lenin, în vasta sa operă scrisă, abia criticii vor înțelege cît este de important pentru ei limbajul le- ninist, mai ales acum, după peste un sfert de veac de la al doilea război mondial, cînd reacțiunea de pretutindeni vine să pună lemne și sarcini de surcele uscate pe focul ce arde sub 437 cazanul în clocot al ideologiilor burgheze atît de potrivnice lu- mii comuniste și dornice să provoace o explozie mondială. Și abia atunci se va vedea în ce măsură și cît s-a făcut în Româ- nia — și s-a făcut mult — în spiritul acestor două idei funda- mentale, pe care le-a consemnat Clara Țetkin într-o conversație cu Lenin, după actul istoric al Marii Revoluții din Octombrie : 1. „Frumosul trebuie păstrat, luat ca model, de la el tre- buie să pornești, chiar dacă-i «vechi». De ce oare să întoarcem spatele la ceea ce este cu adevărat frumos, să renunțăm la fo- losirea lui ca punct de plecare pentru dezvoltarea ulterioară, numai pentru că e «vechi» ? De ce să te prosterni în fața a ceea ce este nou ca în fața unei divinități, de ce trebuie isă i te su- pui numai pentru că «este nou» ? O asemenea atitudine este un nonsens, un adevărat nonsens ! Există în ea o mare doză de ipocrizie și, desigur, o admirație inconștientă față de moda do- minantă în domeniul artei în Apus.“ 2. „Arta aparține poporului. Prin rădăcinile ei cele mai adînci ea trebuie să pătrundă în adîncurile maselor largi ale oamenilor muncii. Ea trebuie să fie pe înțelesul acestor mase și apreciată de ele, să unească sentimentele, gîndirea și voința acestor mase, să le ridice. “ 1 Aceste adevăruri, care conțin principii vitale, călăuzitoare pentru cultura ce se realizează în și prin socialism, sînt apli- cabile și este necesar să se aplice în toate domeniile artei și literaturii. Respectul tradiției, valorificarea moștenirii literare în spi- rit leninist ’și promovarea noului, în măsura în care slujește po- porului, pentru a-i cultiva conștiința socialistă, merită să li se consacre munca de-o viață, ba și de mai multe vieți în șir. Viața unui om se cântărește prin faptele sale. Iar din acest punct de vedere, Lenin a trăit milenii înainte, pentru 'întreaga omenire. Și oricît ar fi de vastă sfera necunoscutului din fața 1 Lenin despre cultură și artă, Editura politică, București, 1957, p. 616—617. 438 noastră, oricît de instabil orice adevăr „ absolut “ pe acest drum, care cere convertirea incertitudinilor în certitudini, sigur se poate înainta sub steaua polară a marxism-leninismului, numai sub ea, și în strînsă legătură cu partidul tău comunist. Cei care refuză să meargă pe acest drum larg, preferind poteca îngustă a sin- gularității sau a dezertării, riscă să se rătăcească și să fie mîn- cați de lupii reacțiunii, dacă ei înșiși nu sînt astfel de lupi. Leninismul e singura pavăză împotriva lor, ca și împotriva multor rele pe care încearcă să le semene pe drumul istoriei ră- mășițele forțelor oarbe ale trecutului sau virulentelle sforțări și acțiuni ale imperialismului, ce caută cu orice preț să stăvilească inevitabila dezvoltare a omenirii spre comunism. REFLECȚII DESPRE PARTINITATE Indiscutabil, există o autonomie a esteticului, a matemati- cilor, a sportului, a chimiei, a poeziei lirice și așa mai departe. Căci fiecare din aceste activități umane își are metode proprii de abordare, activități 'specifice, legi își reguli care nu se con- fundă cu alte activități umane. Niciodată un fotbalist nu se vi- sează omologat cu un violoncelist, iar laureatul Premiului Nobel pentru biochimie nu invidiază pe cel pentru literatură. Deși toate aceste activități, „autonome" care mai de care, nu sînt de- cît niște aspecte și niște derivații ale socialului, propriu-zis ale general-umanului, și, oricît se supără unul sau altul, ale politi- cului, adică ale organizării și conducerii cetății —, în ciuda ori- căror contradicții existente în sînul ei. Pe mine ceea ce mă nedumirește nu o dată este faptul că esteticul n-ar vrea să se „întineze", călcînd din greșeală în „băl- toaca" politicului. De cele mai multe ori, aici e vorba nu de „estetic", un domeniu excesiv de vast, mult dincolo de toate gra- nițele tuturor artelor, ci de „literar". Dintre arte, literatura ră- mîne totuși cea mai explicită, tocmai fiindcă folosește limbajul articulat. Poezia, romanul, drama sînt prin excelență un dialog între autor și public, la modul vorbit. Iar a vorbi înseamnă a co- munica ceva. Ce ? o să întrebe cineva. Literatură!, s-ar putea răspunde la modul cdl mai naiv imaginabil. 440 Nici măcar cei mai convinși metafizicieni adepți ai lui Platon sau Leibniz nu pot afirma că vreun domeniu de ac- tivitate umană, vreo idee 'demnă de acest nume există în sine, din sine și pentru sine, ajungîndu-și sieși, ca finalitate întru fi- nalitate ! Dacă ar fi așa, ne-am putea așeza pe un scaun într-o stare de supremă beatitudine și perfectă nemișcare, zicînd sau cugetînd, odată pentru totdeauna, ca doctorul sau profesorul Pan- gloss al lui Voltaire : „Totul e spre mai bine în cea mai bună dintre toate lumile posibile“. Nu știu dacă din fericire sau din nefericire pentru om, dar lucrurile nu stau nici pe departe așa. Nu sîntem monade impenetrabile și fără comunicație între ele. Existăm social și politic — indiscutabil fiecare — și biopsihic, fiecare cu individualitatea și personalitatea sa, în mediu, și total rupți de el — și încă ! — numai în caz de desăvîrșită schizofre- nie. Existența monadică ieibniziană este tot așa de adevărată, de exemplu, la a spune că, substanțial, deci material, „există“ tene- bre, cînd în realitate nu e vorba decît de absența, nonexistența luminii, în cazul întunericului. în sine o fi existînd numai uni- versul, dacă e unul singur și nu mai e altceva în afară de el. încolo, există numai foarte complicate sisteme de inter-relații. Repet, dintre arte, literatura, scrisă ori vorbită, dispune de cea mai mare forță de penetrabilitate în sufletele oamenilor, da- torită tocmai caracterului ei de inteligibilitate imediată prin cel mai general sistem uman de comunicare : limba sau limbile, relativ ușor transponibiile una în alta. „Spune-mi o poveste !“, zice copilul, de cînd începe să priceapă graiul părinților, iar imaginația lui „vede“, „aude“ și „simte“ ceea ce e incifrat în cuvinte și ceea ce nu-i este dat în realitatea imediată. Aici e tot secretul literaturii și al scriitorului : să facă să vezi ceea ce nu-ți sare de la sine în ochi, să te miri, să înțelegi, să aprobi ori să dezaprobi — și asta numai privind prin pînza magică a cuvintelor potrivite anume cu meșteșug, dar nu de dragul lor, ci de dragul a ceea ce ar vrea să zică autorul. Iar autorul e unul de-ai tăi, de-ai altora sau de-ai nu știu cui, dar, în orice 441 caz, vine cu ceva ce nu te lasă indiferent, dacă e un adevă- rat scriitor. Deci, oricum autorul e angajat în slujba omului, și încă de bunăvoie ! Și mai mult decît oricine, scriitorul, ca și artistul în general, este liber de a-și accepta sau de a nu-și accepta soarta. Căci nimeni în lumea aceasta, în afară de propria conștiință, nu te poate obliga să scrii. Dar dacă odată te-ai angajat pe acest drum, nu te poți lepăda 'de răspunderile ce ți le impune, dacă vrei să te menții <în demnitatea ce ți-o conferă. Pentru că nu încape nici o îndoială că a fi scriitor este o demnitate, indife- rent dacă unii dintre contemporani îi contestă această calitate sau alții i-o exagerează. Dar pentru ca demnitatea să existe, opera autorului trebuie să pătrundă în opinia publică, în inima oamenilor, cu stringența unei legi obiective. Poporul italian a existat, cum e și logic, înaintea lui Dante (1265—1321). Dar alta e fața culturală a țării, luminată de timpul care trebuia să vină, după Dante. Poetul Divinei Co- medii este dintre primii fii ai poporului său care visa și lupta pentru o Italie unificată și pacificată. Iar pe plan universal, Dante e primul mare poet cu care Europa intră în era poeziei în limbile naționale, poet a cărui universalitate nimeni nu o contestă. El nu e numai un geniu al poeziei, ci, prin opera sa fundamentală, și un aspru judecător al timpului său, un om al atitudinii și demnității, pe care nu l-au 'îngenuncheat suferința și persecuțiile. Alta este fizionomia poporului român după glorioasa gene- rație a marilor și luminaților patrioți de la ’48, generație ilus- trată de nume de literați și simultan bărbați politici ca Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Mihail Kogălni- ceanu, Ion Ghica, Simion Bărnuțiu ș.a., care au limpezit orizon- tul dinspre viitor al poporului român, pe atunci subjugat sub diferite împărății străine. Eu unul nu-mi închipui educația pa- triotică a tinerelor generații fără acești înaintași, cărora le-au urmat generațiile de ținută majoră prin creațiile lor : Eminescu, Caragiale, Slavici, Creangă, apoi Coșbuc și, aproape de marea 442 Unire, Goga. Toți erau angajați cu trup și suflet, și dacă nu putem să zicem că erau, în sensul de azi al cuvîntului, „partinici", în or-ice caz erau „părtinitori", în sensul de a fi fost și politicește angajați, iar esența politicii lor era patriotismul, indi- ferent de partida căreia aparțineau, cu riscul de-a ajunge în conflict cu propriii „șefi", cum era cazul lui Eminescu. Cele spuse în -legătură cu clasicii literaturii noastre se aplică universal clasicilor oricărei literaturi, cu notele specifice epocii în care au trăit, cu funcțiunea socială fundamentală a scrisului într-un sens istoric determinat. Artă nu există în afară de timp și spațiu istorico-social, în afara contradicțiilor carac- teristice epocii respective. De aceea, nu se poate scrie azi ca în vremea lui Homer, sau a feudalismului, sau a clasicismului fran- cez, sau a romantismului. Problema nu-i atît de stil și de limbă, cît de conștiință socială. Iar aceasta face ca opera literară să nu fie reductibilă la estetic și să nu fie pur și simplu o emanație a unor sentimente estetice. Esteticul, întruchipat în artă, este și rămîne o categorie a socialului și a politicului, fie că ne con- vine, fie că nu ne convine. Poate cineva să-și imagineze pe Victor Hugo, pe Tolstoi, pe Dostoievski, pe N. Filimon, pe Pe- tofi, Ady sau Goga rupți din coordonatele istorico-sociale în care nu numai au trăit, ci au și jucat un rol activ ? E liber orice scriitor să se dezică de timpul său, cu alte cuvinte să nu-1 aprobe. Dar prin aceasta nu face decît să ia atitudine. Pro- blema e dacă atitudinea sa reprezintă mai mult decît un punct de vedere strict personal sau o curiozitate individuală. în cazul acesta, nu e mai mult decît un neg pe vîrful nasului cuiva. Ati- tudinea scriitorului este semnificativă numai dacă devine expre- sia unor forțe sociale zugrăvite în desfășurarea lor conflictuală, față de oare nu poți rămîne nepăsător, și nu declarațiile explicite, ci expresia artistică intuitivă, încărcată de implicații îi face pe cititori să simtă ca tine, chit că unii ți se vor împotrivi tacit sau deschis. Bacovia, de exemplu, un poet atît de singuratic, are un profund sentiment social, în dezacord cu lumea burgheză, fiind indiscutabil un precursor al poeziei noastre de stînga, ceea ce 443 înseamnă că el vedea mult mai departe decît foarte mulți con- temporani ai săi, mai departe și mai just. între 1930 și 1944 a fost o întreagă generație de tineri scriitori cu mentalitate revoluționară, care aveau direct sau in- direct contact cu P.C.R. Aceasta se vede din creația lor de atunci, se vede din drumul pe care porniseră, un drum mai mult cu spini și bolovani, fără perspectiva unei rapide răsturnări a stării de lucruri din România, ci numai cu speranța că, prin luptă, revoluția se va face. Pentru aceasta trebuia combătut fas- cismul și intensificată lupta pentru pacea tot mai amenințată. Erau îndrumați acești tineri autori ? Dacă prin îndrumare s-ar înțelege ucaz, normativ sau cine știe ce alte dispoziții, atunei de așa ceva nu poate fi vorba. Alt îndrumător decît con- știința omului nu există în artă, căci arta nu poate fi nici costum, nici încălțăminte pe măsură și la comandă, ci o luare de atitudine prin specificul artei. Blok în Cei doisprezece ia atitudine, Maiakovski, cel mai mare poet al Revoluției din Oc- tombrie 1917, ia atitudine, Picasso în Guernica ia atitudine, Eluard în poemele sale din timpul rezistenței ia atitudine, iar exemplele se pot înmulți la infinit, să zicem de la Hesiod și pînă cînd vor mai fi poeți și oameni pe pămînt. Se putea oare ca o conștiință superioară artistică să rămînă indiferentă față de evenimentele din 1929 de la Lupeni, de greva din fe- bruarie 1933 la București, de ferocitățile fascismului și mai ales de istoricul eveniment din 23 august 1944 din România? P.C.R. nu avea nevoie să-și caute scriitorii — ei existau și au venit singuri la partid, iar cu ei, mai devreme sau mai tîrziu, și aceia care nu știau ce reprezentau comuniștii. Partidul ieșise din ile- galitate și era firesc să lămurească punctul de vedere asupra sarcinilor infinit mai numeroase și mai grele în plin război care trebuia susținut și într-o țară care se cerea nu numai recon- struită și clădită pe noi baze politico-sociale, dar cu oameni în general vechi, tributari, ca mentalitate și ca idei, lumii bur- ghezo-capitaliste. 444 Pentru cine voia să înțeleagă, prin contactul multilateral cu toate categoriile sociale, de la tineri la bătrîni, bărbați și fe- mei, de la cei care sîngerau eroic în diviziile ce luptau pe front, pînă la cei ce asigurau prin supraeforturi producția în fabrici și pe ogoarele încă scormonite de obuze și adînc brăzdate de tran- șee, în orașele și satele adeseori cu ruine fumegînde, partidul, co- muniștii, mulți abia ieșiți din închisori și lagăre, erau singurul îndreptar și nădejde într-o lume încă tulbure, dar dornică de pace și dreptate socială. îndrumarea de partid devenise o necesi- tate inexorabilă în toate domeniile vieții, inclusiv în cel al vieții cultural-artistice pentru niște vaste mase populare, ținute înainte vreme în ignoranță și supuse unei propagande nefaste, funciar antidemocratice. Radicale reforme sociale, o întreagă revoluție în domeniul forțelor și relațiilor de producție care se cerea realizată cu pași gigantici și rapizi an de an, erau un imperativ istoric. în astfel de grele condiții s-a desfășurat îndrumarea de partid, atît de ușuratic confundată de unii, mai ales în ceea ce privește anii 1948—1958, cu un miop și îngust dogmatism. Or, nu ochelarii de cal, ci ochii de Argus funcționau atunci, pe un teren mobil și adesea minat, cu iminente devieri în toate direc- țiile. Se cerea deciziune, dar și nespus de mult tact, într-o țară care în general poate fi numită a nonviolenței. Ce s-.a realizat prin îndrumarea de partid în domeniul cultural, acela care prin anumite zone e mai apropiat de literatură și sufletul scriitorilor ? Celor care nu vor să-și aducă aminte, ar merita să li se vor- bească ceva mai amănunțit de grandioasele aniversări centenare Eminescu și Caragiale și tot ceea ce a mai urmat în domeniul valorificării moștenirii culturale din trecut. în toate aceste ac- țiuni au fost antrenați cu trup și suflet Mihail Sadoveanu, încă înainte de 1948, împreună cu N. D. Cocea, V. Eftimiu, Gala Galaction, G. Călinescu, Perpessicius, Al. Cazalban, M. Sorbul, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ion Agîrbiceanu, Emil Isac, Peltz, Aderca, Otilia Cazimir și mulți alții, care nu se compro- miseseră în epoca fascismului. Iar greul îl ducea o generație pe 445 atunci încă tînără, cu nume prea de circulație azi, pentru ca să fie necesară amintirea lor. Opere de pe atunci ? Ele circulă și azi din plin. Un om între oameni de Cărnii Petrescu, Desculț de Zaharia Stancu, Moromeții de Marin Preda, care sînt cel mult cap de listă, din- tr-o serie destul de lungă și înnoitoare a spiritului literaturii noastre, ce, accentuînd necesitatea vitală a legăturii cu trecutul, conform unei esențiale trăsături specifice a ideologiei marxist- leniniste, aduce suflul unor timpuri noi, sub orizonturile socialismului ce se închegau. Cît despre poeți, în ciuda multor versuri proaste care inundă orice epocă literară, să nu mai vorbim. Poezia lor bună, oricît ar vrea-o unii uitată, e ca The Tell-tale Heart („Inima care vorbește") a lui E. A. Poe — ea pulsează în inima tinerilor și mai bătrînilor cititori. Că, pe etape, îndrumarea de partid devine mai suplă, mai larg înțelegătoare, fără a face concesii pe tărîm ideologic, se înțelege de la sine. în această privință, s-a produs un salt ca- litativ în ultimii cinci ani, iar meritul este al conducerii par- tidului. Dar cine crede că e vorba de „concesii" sau de o dare înapoi, se înșeală singur. La ultima întîlnire din luna februarie 1971 cu oamenii de artă și cultură, iată ce spune tovarășul Ceaușescu, dezvoltînd un gînd întotdeauna drag Partidului Co- munist Român : „Noi credem că datoria -scriitorilor, a artiștilor este aceea de a contribui activ la făurirea omului nou, la for- marea conștiinței sociale, la dezvoltarea umanismului socialist, a acelor virtuți morale pe care dorim să le cultivăm la fiecare cetățean și pe care poporul român le are în însăși structura sa psihică. Arta va contribui astfel la modelarea unui tip înaintat de om, gata să lupte pentru fericirea, libertatea și independența patriei sale, pentru pace și prietenie între popoare." Ce rele și contradicții, ce obstacole trebuie învinse pe acest drum, care nu-i al defilării triumfale, e datoria scriitorului s-o arate, ca și să scoată în evidență virtuțile, nu prin declarații patetice, ci prin demonstrații implicit grăitoare. Sînt oamenii care și-au sacrificat viața pentru această țară, pentru realizarea patriei socialiste, și 446 nu mă refer numai la moartea survenită în luptă, ci la anii grei de devotament și 'de sacrificiu, recunoscut sau nu. Ce altceva putea fi aceasta decît un izvor viu țîșnit din muntele unui pa- triotism ce domină viața acestui popor, azi fervent promotor al socialismului în țara sa independentă, liberată de exploatare ? Ne cunoaștem defectele -și virtuțile. Dar nu cu fața în țărînă, ci cu fruntea spre luminile viitorului înțelegem să ne definim destinul istoric, întru patriotism socialist și internaționalism so- lidar cu oamenii muncii. Și tot tovarășul Nicolae Ceaușescu, în cuvîntarea rostită cu același prilej, spune : „în același timp, trebuie să spun răspicat că sîntem adversarii neîmpăcați ai concepțiilor reacționare, re- trograde, în orice domeniu de activitate s-ar manifesta, deci și în literatură și artă. Noi cerem creatorilor ca fiecare, prin mij- loacele sale specifice, să militeze activ împotriva teoriilor și ideilor retrograde, mistice, a oricăror încercări de a promova concepții perimate, reacționare/4 Printre aceste două adevăruri citate trebuie să-și facă lite- ratura română nouă, ea printre coloanele lui Hercule, drum spre oceanul universalității. Eu cred că în ultimii ani, și ultimii nu sînt un singur cincinal, a început să-și taie acest drum. Nefiind nici istoric literar, nici critic, ci un cititor cu restrînse posibilități de lectură beletristică din cauza multiplelor sale sarcini științifico-didactice, totuși îmi permit să fac afirmații, justificate prin vechea și activa mea ilegătură cu realitatea, că niște cărți (dintre care nu men- ționez nici una, pentru a nu fi nevoit să înșir o listă destul de lungă și mai ales pentru a nu omite involuntar vreuna) sînt semne ale unor zboruri migraționale intercontinentale. Oare fără îndru- marea directă sau indirectă a P.C.R. se pot concepe aceste feno- mene în țara noastră ? Nu de mult am sărbătorit cu toții cea de a cincizecea ani- versare a înființării P.C.R. întîmplător, fac parte dintre aceia care sînt mai bătrîni ca partidul — acest veșnic tînăr. Eram alături de comuniști încă din 1919, așa, din entuziasm copilă- resc. Altceva decît comunist, nici n-am fost, doar un ostaș de rînd 447 al Revoluției. Dar toaită viața de cînd am aflat și m-am du- mirit cît de cît ce-i comunismul, n-.am mai avut alte convingeri și aspirații. Dreptatea pentru toți ! Acesta e cartesianismul meu. Niciodată nu m-am întrebat dacă la mine personal parti- dul ține sau nu, dar eu fără să știu exact ce e PARTIDUL — în ilegalitate — l-am iubit. Erau ai mei, de la Horea pînă la bietul tata, care sufereau opresiunea celor de sus. E și altceva partinitatea ? Desigur ! Tot ceea ce se face — atît de greu ! — pentru tot ceea ce am visat, nu doar eu — neînsemnatul —, ci ai mei de cel puțin două mii de ani. E trist să fii așa de mic într-o uriașă columnă istorică ? Nu știu. E singura demnitate ce ni se dă și ce nu ni se poate răpi. Mie unuia îmi ajunge, ad maiorem gloriam nostrae patriae păci devotae Romaniae ! (Din volumul Creație și ideație. Editura Minerva,' 1971.) ACTUALITATEA POEZIEI Fără îndoială, Picasso e unul din cei mai mari artiști ai epocii noastre și, cum epoca noastră e mare, măreția lui se uni- versalizează în timp și spațiu. Poate unii se întreabă : dar de ce pictează sau desenează cîteodată așa sau așa ? E vorba de ne- dumerirea stîrnită de bogata sa varietate creatoare la cei care l-ar dori totdeauna „explicit". Explicit sau implicit, un lucru trebuie însă recunoscut : Picasso este îndrăgostit de viață și angajat pentru cauza ei așa ca porumbița sa, cunoscuta porum- biță a păcii, cu penele zburlite de furtună. Și asta-i important și pentru poet : avînd talent, să fii angajat pentru cauza vieții, zugrăvind-o în toată multiplicitatea ei prin cuvinte, cum ar zice Gorki, și conjurînd moartea pe toate gamele, deși bine știi că existența ta individuală e limitată. în nici un caz, să nu pleci de aici fără a fi lăsat ceva, măcar un rînd, pentru care cei. mulți să te binecuvînteze. Oamenii trebuie să simtă că ești de-al lor, dacă ești în- tr-adevăr ! Dar aceasta nu se poate face fără -ca tu însuți să fii om, poate un om și jumătate. Jumătatea în plus trebuie să fie dăruire fără prihană, fără tîrguială, nepăsător față de even- tuala batjocură și hulă, fără invidie. De mult nu mai sînt tînăr, și am scris, dacă nu prea mult,, apoi nici prea puțin. 29 — Scrieri, voi. I. — c. 2019 44? Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii, N-ani cosit din holda lor un pai, Asudînd subt holdele luminii Numai anii mei mi-i secerai, Așa spuneam în întîia mea carte de versuri, acum aproape treizeci de ani, referindu-mă la colegii mei de breaslă, pe care i-am prețuit fără să mă aștept să-mi răspundă la fel. O singură preocupare am avut mereu, aceea de-a fi actual. Modă, modernism, tradiționalism, „politicianism", dogmatism — sînt etichete ce mi le-or fi lipit alții pe spate, fără ca eu să mă sinchisesc. Cuvîntul actualism nu există, bunăoară ca suprarea- lism, simbolism sau letrism, dar dacă ar exista, pe acesta l-aș accepta, în sensul că iubesc viața în desfășurarea ei ascendentă și caut să ating toate clapele cuvîntului, în toate combinațiile posibile, ca să sune poezia din el și s-o audă ceilalți. Iar dacă m-am făcut comunist este pentru că nu văd un drum mai bun către idealul omenirii, fericirea sa, libertatea sa, dreptul și pu- tința de a se bucura. La noi în sat, pe Dezna, la poalele munților Codru, casa noastră era sub deal. Pe coasta dealului, în afara vetrei satu- lui, tolerați, își aveau casele mai urgisite ca ale noastre țiganii. Erau lăutari. De dimineața pînă seara îi auzeam încercîndu-și viorile și cîntînd de la mic la mare. Toată săptămîna făceau exerciții, pentru ca duminica să meargă la hore, ca să se bucure, după șase zile de lucru și trudă, fetele și feciorii. Ce să mai vorbim de nunți, cînd se bucura toată lumea ! Se mai găsea cîte-un nătărău beat, care spărgea vioara de capul bietului lău- tar. Dar aceasta se întîmplă rar. Eu totdeauna m-am simțit sufletește înrudit cu acei lăutari, care-și aveau casele mai sus ca satul și scîrțîiau pe viori șase zile din săptămînă, pentru ca în a șaptea să bucure pe alții. Pentru ei aceasta era ziua cea mai grea. Și eu, de buni patru- zeci de ani, scîrțîi pe hîrtie, pentru ca, din cînd în cînd, dintre hîrtiile manuscrise care n-au ajuns la coș să foleg o părticică, 450 preț de ceea ce mi se pare mie că ar putea alcătui o carte. Nu mă pot plînge că n-am avut „succes“, deși nu il-am căutat. Nici nu pot spune că poezia, fără să mă îmbogățească, — nici acei lăutari nu s-au îmbogățit, nici unul ! — nu mi-a adus, nu nu- mai preț de un deți de vinars ca lăutarilor din satul meu, ci de cîte un pahar de bun vin românesc. Norocul meu e însă al- tul, anume că nu din poezie trăiesc, ci din meseria mea de pro- fesor, la care țin mult. Din poezie nu trăiesc, ci pentru poezie trăiesc. Acesta mi se pare limbajul cu care mă înțeleg cel mai bine cu oamenii. Căci eu vreau să mă înțeleg cu oamenii și prin materialul! cel mai la îndemîna tuturor, cel mai ieftin, — cuvintele — să-i bucur, să le insuflu încredere în frumu- sețea vieții și să-i fac să deteste ceea ce e potrivnic omului, frumuseților și înfrumusețării acestei lumi. Lumea, adică țara și poporul acesta, cu trecutul și prezentul său și cu nădejdile îndreptate spre viitor ; lumea, adică rotocolul pămîntului cu această omenire, veche și nouă, amărîtă și veselă, dar mai mult amărîtă și foarte dornică de fericire, nu în abstract, nu pe alt tărîm, ci acum și aici, nu pentru unii, ci pentru toți și fiecare în parte ; această lume de la Sebiș, de pe malul Deznei și din vîrful Pleșcuței, pînă la poli și la cele mai îndepărtate insule oceanice, din inima mea, potrivnică războaielor, nedreptății, sărăciei și prostiei, pînă în inima tînărului soldat vietnamez, care cu arma în mînă își apără vatra și-i gata să moară pentru ea. Această mare actualitate multimilenară, iar ca viață în general numărînd sute și sute de milioane de ani, această actualitate, care de la spațiul vetrei focului a ajuns la spațiul cosmic, încerc eu s-o cînt, atît cît mă pricep. încerc într-un fel, încerc în altul, iar în ,.du- minicile“ mele ies între oameni cu „vioara" — cu o carte nouă —, cu gîndul să-i bucur, să-i fac, dacă se poate, să oînte și să joace sau măcar să viseze și să fie mai buni, mai încrezători și mai ho- tărîți a trăi demn și a înfăptui ceva. Așa au făcut și maeștrii mei, dintre care amintesc pe mește- rii doinei și ai Mioriței, pe Eminescu și Bacovia, pe Alecsandri și Arghezi, pe Villon și Hugo, pe Baudelaire și Apollinaire, pe 451 Shakespeare și Edgar Poe, pe Goethe și pe Heine, pe Leopardi și Montale, pe Lorca și Alberti, pe Pușkin și Blok, pe Esenin și Maiakovski, pe Petofi și Ady, Jozsef Attila și Ilyes Gyula, ca să nu mai vorbim de Homer, Virgil, Horațiu, Dante și mulți, mulți alții. De la toți am învățat cîte ceva și mai învăț, recitind cînd pe unul, cînd pe altul, cum și lăutarii mei învățau, fiul de la tată, fratele mai mic de la fratele mai mare, căci pe lîngă talent (nu m-am întrebat vreodată dacă-1 am sau nu) se mai cere și învățătură, multă învățătură. Dar oare de la Herodot, Tacit, Cer- vantes, Balzac, Anatole France, Tolstoi, Gogol, Proust, Joyce, Kafka, Brooh, Mușii sau Șolohov puțin am învățat ? Norocul meu e că am învățat și limbi multe și că-mi place filozofia, filologia, istoria, științele naturii și psihologia, pe care cred că o și cunosc oleacă mai bine și o predau studenților. Dar mai e cineva de la care am învățat : Omul, omul de pe stradă, din piață, din maga- zine, din restaurante, din fabrici, din sate și orașe, de la întîlni- rile publice cu el, cînd îmi pune întrebări ori cînd, pe drept sau pe nedrept, mă judecă. Cînd aud vorbă omenească sînt numai ochi și urechi. La fel cînd văd picturi, sculpturi, dlădiri, sau as- cult muzică, într-o mahala, într-o sală de concert sau la radio. Ascult și privesc izvoarele, rîurile, munții, cîmpiile, marea mai ales ! — pînă și stm-cile le privesc și ascult, doar-doar vor rupe-o odată cu muțenia lor. Ce să mai spun de mașini, de flori, de păsări, de nori, de soare, lună și stele ? Ascult și privesc, să prind un semn, un sunet, o culoare, un miros, o mișcare, un cuvînt magic, pe care să-1 comunic semenilor mai lipsiți de timpul ne- cesar ori de pasiunea de a se ocupa cu astfel de lucruri. Așa am înțeles să fiu actual și angajat, angajat în slujba vieții, dată mie mai puțin, poporului meu mai mult, de asemenea omenirii în- tregi, iar celor care vin, dată, poate, veșnic. Mai știi ? Eu sînt mulțumit să las nu un nume numai ca Orfeu, ci cîteva versuri, chiar dacă nu așa de celebre ca ale vestitei Sapho, oîteva versuri, fie și fără numele meu, desprinse ca niște semințe înaripate de pe creangă, în ele cu miezul omeniei. Acesta e singurul non om- nis moriar ce mă interesează — și nu e modest. 452 îmi pare rău că am vorbit așa de mult despre mine, deși am pornit de la cu totul altă intenție, și anume să vorbesc des- pre poezia actuală sau despre actualitatea poeziei. Dar eu așa înțeleg actualul în poezie, să te angajezi pentru bine și frumos, cunoscînd adevărul, inclusiv acel adevăr pe care nu-1 poate prinde în formule matematica, nici măsura fizică. Abia diin acest adevăr, prin excelență omenesc, se poate decanta și distila poezia. Firește că pentru aceasta trebuie să plimbi arcușul pe toate stru- nele și să ciupești, cum ar spune Arghezi, toate coardele lăutei. Asta și face poezia noastră de cîțiva ani, și eu iubesc generația nouă de poeți care „caută“, chiar dacă se pierde cîteodată în cău- tări și nu nimerește drumul spre izvorul neînceput al poeziei. In- tenția rămiîne curată și este așa de plăcut pentru public (căci lui ne adresăm), cînd vii cu cîte o „zicală“ nouă, cum i se spune la mine în sat cîntecului transmis prin tremurul coardei, prin vibra- ția goarnei ori prin răsuflul fluierului, cimpoiului și acordeonului. Dar lăutarii mei nu-și improvizau „cîntările“ la horă, ci acolo la ei pe deal, nenumărate cîntări, iar la horă veneau cu „găsiri“ melodioase, armonioase, sigure — pe scurt, cu roadele muncii. Scîrțîiturile la viori și zdrăngăniturile la țambal rămîneau acolo, în cocioabele de pe coasta Pleșcuței. Eu sînt pentru toate formele și modalitățile posibile, mai libere, mai încorsetate, mai cu și mai fără rime, numai să vibreze poezia în ele, numai limbajul să fie poetic, din inimă convingător, și mai ales din viața noastră. Iar acest limbaj nu poate fi desprins de realitățile țării și ale po- porului din care facem parte, partea care făurește cîntece. (Contemporanul, din 24 II 1967) SENSUL LITERATURII ANGAJATE : ACTIVA CONFRUNTARE CU REALITATEA Aragon, dacă nu mă Înșel, a folosit întîiul, în mod ironic, termenul de „literatură degajată" în opoziție cu acela de „lite- ratură angajată^. Pe vremuri se spunea mai simplu : artă fără tendință, înțelegîndu-se prin tendință o finalitate socială de or- din etic sau politic. Caragiale s-a amuzat pe seama gratuității unor asemenea discuții. în schița O cronica de Crăciun, Ion Luca Caragiale trece în revistă portofoliul gazetei Revolta Naționale și începe așa : „Artă fără tendință și tendință cu artă sau Artă cu tendință și tendință fără artă — 65 de file cu va urma? — zice marele umorist și adaugă : studiu estetic de palpitantă ac- tualitate ! Iar problema angajării, neangajării sau a artei cu sau fără tendință e 'încă și mai veche : de cînd omul se exprimă în versuri sau în proză, cîntînd, „țipurind“ (cum zic maramureșenii) sau povestind. La acești termeni treierați de literații tuturor epocilor nu se poate să nu fie alăturată și arta pentru artă, ca să se completeze panoplia. Deoarece și cuvintele se ponosesc, ca și veșmintele, nu strică din cînd în cînd să fie înnoite sau măcar înlocuite și aranjate mai „pe măsură". Nu încape îndoială că literatura, plastica, muzica, coregrafia etc., din punct de vedere artistic și estetic, pot fi izbutite, mai puțin izbutite sau neizbutite. Cînd sînt neizbutite înseamnă că artistul a lipsit total ori a suferit o 454 eclipsă, măcar una de moment. I se întîmplă și celui mai mare meșter. De obicei în acest caz insuficiențele grave sînt de na- tură structurală, căci orice operă artistică are o structură supusă unor legi specifice de exprimare. Dar oare funcționalitatea operei de artă este aceea de a se exprima pe sine și în sine pentru sine ca voce a ideii de frumos, într-un sens, să zicem platonician ? între diferitele colecții din casa mea — mobilă și vase vechi, manuscrise, covoare, tablouri —, colecții modeste ca la orice amator, există și una de cristale naturale. Indiscutabil că sînt de o rară frumusețe și incită imaginația la zboruri estetice îndrăznețe. Pe Goethe l-au stînnit cele din strălucita lui colec- ție la cercetare și meditație științifică, întocmai ca și culorile de altfel. Eu mă mulțumesc cu bucuria de a privi îndelung aceste minuni ale materiei. Dar am certitudinea că în lumea mi- neralelor cristalizarea nu se face pentru delectarea esteților puri, ci îndeplinește o altă funcționalitate. Așa și arta în domeniul comunicării artistice și ludice dintre oameni, prin multiplele mijloace pe care le întrebuințează, toate de natură estetică, deci aparținînd bogatului sensorium al vieții, cu prelungirile lui implicate afective și ideaționale. Estetul pur se poate declara satisfăcut cu structura operei de artă, abstracție făcînd de alte sensuri ale ei decît acela că e frumoasă. Dar nici neinițiatul în mod prea deosebit al pic- turii, bunăoară, nu poate rămînea la atîta, cînd contemplă tra- gicul 3 mai 1808 al lui Goya, acest deschizător al epocii mo- derne în pictură. De altfel Goya nu este de loc ceea ce cu oarecare dispreț se numește un „calofil", în orice caz nu po- leiește realitatea, cum n-o face nici Daumier, de exemplu, nici arta pnecolumbiană din Mexic. Tocmai de aceea de sub epi- derma „estetică" din pictura lui Goya sare în ochi funcționa- litatea eii profund umanitară. N-avem decît să ne gîndim la scenele lui despre războiul lui Napoleon în Spania. 455 Acest gen de funcționalitate este prezent în orice artă sau literatură majoră. Despre aceasta vorbește pictura lui Guttuso sau Diego Rivera și în literatură un Bertolt Brecht sau, să zi- cem, Pablo Neruda. Exemplele majore ar putea constitui cea mai mare enciclopedie literară din antichitate pînă-n zilele noastre. Pentru omul de creație, arta și literatura au o dublă finali- tate : respectînd dimensiunile epocii, cunoscîndu-i perspectivele, el trebuie să-și cinstească meșteșugul și să stabilească un con- tact vibrant și dialectic cu contemporaneitatea în traiectoria evo- lutivă a conștiinței sale, sintetizînd o viziune. în sensul acesta, creația artistică-literară nu e decît o expresie, una din expresiile vieții istori-co-isociale a omenirii — cum bine se știe — și se integrează în legile timpului. Iar timpul presupune luarea de poziție. Că nu sîntem toți pe aceleași poziții o dovedesc contradic- țiile antagonice și neantagonice, lumea împărțită în capitalism și comunism, ca concepție și realități politico-sociale, lupta de clasă și atîtea alte diferențe, unele care ne apropie, altele care ne îndepărtează unii de alții. Și în sensul acesta nu există au- tor sau artist care să nu fie angajat, dacă nu de cele mai no- bile idealuri umanitare, a căror realizare nu e de conceput fără luptă ideologică sau de alt fel, atunci măcar de meschinele in- terese ale unui grup sau de poftele egoismului propriu. Desigur că nu din această a doua categorie se recrutează marile genii ale omenirii, chiar dacă nu ar fi văduvite de talent. Platon susține că Dumnezeul său a creat lumea pentru că este lipsit de invidie, aphtonos, după expresia lui. Scriitorul sau artistul, ca autori ai operei lor, trebuie să fie generoși. Cine se gîndește la Tizian, Diirer, Rodin, la Balzac, Hugo, Goethe, Tolstoi sau Mozart, Beethoven, Ceaikovs'ki își dă seama că acești creatori și-au pus în mișcare tot geniul, pentru a se dărui omenirii. De- sigur că putem cu aceeași (îndreptățire cita pe M. Eminescu, M. Sadoveanu, T. Arghezi ori pe un polihistor de talia lui N. lorga, care nu și-au cruțat energia pentru a îmbogăți te- zaurul cultural al propriului popor și simultan al omenirii. Oare 456 fără o angajare sufletească, conform cu timpul și propriile con- vingeri, fără mai cu seamă o generoasă și umanitară luare de poziție pentru idealuri ce se înscriu în spirala ascendentă a ome- nescului, aceasta ar fi fost cu putință ? E cert că nu. Lată de ce a fi angajat înseamnă a îndrepta urechile și a aținti ochii pe ceea ce definește timpul tău, țara și poporul tău, în curs de creștere și dezvăluire, ca un rezultat al premiselor istorice și ca operă a eforturilor atâtor generații, pentru un destin mai drept și o viață mai bună. în România de azi, propășind cu fermitate pe drumul socia- lismului, hotărîrile Partidului Comunist Român privind îmbu- nătățirea activității politico-ideologice și dezbaterile actuale re- feritoare la ridicarea nivelului ideologic, la educația comunistă a întregului popor sînt dovada peremptorie a angajării masive a unei țări în totalitatea ei nu numai pe linia producției eco- nomice muLtilateralie, ci și a ridicării conștiinței socialiste ge- nerale la nivelul cerințelor concepției marxist-'leniniste despre lume. în această desfășurare de activitate intensă, pornită de pe toate treptele vieții și avînd în centrul ei grija pentru perfecțio- narea conștiinței omului, în orice domeniu de producție și creație, artele și literatura sînt chemate să joace un rol important, con- tinuînd tradiții consacrate și duse mai departe în ultimii aproape 30 de ani, dar mai ales scoțîrîd la iveală trăsăturile noi ce încep să se definească pe obrazul țării, reflectând noile lumini de pe fruntea ei. Cu raza lor amplă de acțiune, cu marea varietate a talentelor, cu unicitatea caracteristică fiecărei opere, dar și pe o largă și solidă bază de gîndire și de experiență constituită în con- cepția oamenilor muncii despre lume și viață, socialismul științi- fic sau comunismul, arta și scrisul, prin reprezentanții din toate generațiile, pot să întruchipeze imagini de ansamblu ale epocii noastre cum numai un Michel-Angelo le-ar fi putut visa în cele mai îndrăznețe visuri ale sale, cînd cugeta să sculpteze stâncile de marmoră din înălțimile Carrarei. Cu ani în urmă am încercat să denumesc drept o nouă Re- naștere ceea ce se petrece în România de după 23 August 1944. 457 Atunci mi se părea termenul oarecum pretențios, dar azi nu, dacă mă gîndesc la dlimatul și condițiile de creație artistică, pre- cum și la finalitățile ce le proiectează în fața oamenilor partidul, pe baza unor uriașe succese de un bun sfert de veac în toate do- meniile vieții. Fără lîndoială că există diferențe specifice ale aces- tei renașteri : nu avem nici ruguri, nici vînătoare de vrăjitoare ca rezultat al unei intoleranțe mergînd pînă la crimă, nu avem nici modelul antichității (adoptat, desigur, la cerințele dogmelor ecleziastice) care au luminat în secolul al XV-lea și al XVI-lea Italia, apoi Franța, apoi Germania și Anglia. Pentru trecut avem respectul cu care vorbește Lenin despre civilizația și cul- tura ultimelor trei milenii ale omenirii. Modelele noastre le oferă însăși viața nouă din țară, cu victoriile și sacrificiile ei implicite, cu dramatismul și eroismul ei înălțător, în această schimbare zilnică a omului la față sub efectul vastelor mijloace culturale și civilizatorii la îndemîna tuturor, cu exemplul de luptă fără preget al comuniștilor pentru realizarea unor idea- luri ce se înfăptuiesc sub ochii noștri. Sursa noastră de inspi- rație este realitatea, care, indiferent de formula artistică pentru care optăm, ne impune în mod nemijlocit o viziune realistă, animată de idealuri socialiste, într-o țară constructoare în ritm accelerat a socialismului. Variația creației artistice o impun nu numai talentul, înclinațiile personale, temperamentul și nivelul de pregătire ideologică, ci însăși marea diversitate a realității, a faptelor și mai ales a conștiinței umane ce se dezvoltă în luptă, în plin elan constructiv, cu greutăți inevitabile, dar și cu certe biruințe. Socialismul necesită oțel și pîine, pricepere și entuziasm, curaj și încredere în înțelepciunea partidului, în ex- periența sa de peste jumătate de secol, în forța marxism-leni- nismului și mai cu seamă în virtuțile acestui popor încercat, bogat în tradiții, inventiv și destoinic. Acesta este drumul pe care ne-am angajat. Aceia care se nășteau la 23 August 1944, cînd cu arma în mină a început lupta de eliberare de sub jugul fascist, au împlinit 27 de ani în acest an. Crescuți în școala revoluției socialiste, ei au devenit meșteri 458 constructori ai socialismului și noii făuritori ai destinului țării, cu toate generațiile ce mai trăiesc și cele care vin. A fi cu ei și ca ei, mai mult, a deveni o expresie artistică de mare tensiune și frumusețe a vieții lor în plin elan, acesta este angajamentul ce i se cere scriitorului și artistului, sub steagul partidului. Cine poate să stea nepăsător sau neconvins deoparte ? Am atîrnat pe perete o mică gravură de Durer, cu anul 1512 scris pe ea, și totul încadrat într-o minunată ramă de epocă. Or- ganizatorii recentei expoziții a marelui nuremberghez mi-au spus că este vorba de o scenă dintr-o serie biblică : Pilat spălîndu-se pe mîini... Nu-mi pot imagina, în fervoarea socialistă a întregului nos- tru popor, că ar exista vreun sceptic care în fața a tot ceea ce vede ridicîndu-se zi și noapte în toată țara spre binele obștesc să dea din umeri ori să se simtă străin de ceea ce se face și să re- pete gestul lui Pilat din Pont. Dar dacă ar exista, s-ar găsi, sînt convins, și un Durer care să-1 „imortalizeze^. Cu atît mai mult cu cît aici e vorba de steagul dreptății celor ce muncesc și al omeniei dus spre culmile comunismului. Iată ce fel de angajare se promovează în România ! A vorbi într-o țară socialistă despre activitatea literară nu- mai din circumferința platformei îngustelor interese scriitoricești, fără o integrare în coordonatele de ansamblu ale realității isto- rico-sociale date, este egal cu a-ți pune singur ochelari de cal. însăși natura locului, spre folosul și finalitatea creației lite- rare, te obligă să te întrebi cui te adresezi, cu ce scop și cum. Căci a te plasa în punctul de vedere al lui Sirius, cum ar zice Baudelaire, sau sub specie aeterni ad majorem gloriam dei (în care deus este propriul eu supralicitat) e cel puțin desuet și în orice caz toital nedialectic. A trăi ca Simeon Stîlpnicul în monada propriilor exhalații, cu gîndul escaladării unor hipostaze spre ne- bănuite culmi ale nemuririi, devine insalubru și exagerat vanitos, mai cu seamă cînd pentru aceasta pretinzi și indispensabilele sub- sidii necesare existenței (oameni sîntem !) de la o truditoare obște contemporană. 459 Un scriitor cu nume de circulație îmi spunea deunăzi : „Ce-a rămas din vechii eleni, din eroii homerici ? lliada, zicea, și Odi- seea. Deci, asta e important !“ Eu aș adăuga : „Ce-a rămas din Homer ? lliada și Odiseea". Și aș întreba : „Fără eroii homerici (așa cum ar fi existat) și fără vechii eleni care au rotit placa is- toriei cu 180°, îndreptînd-o spre timpurile moderne, dominînd la un moment dat bazinul Mediteranei din Asia Mică pînă la Gi- braltar, am mai fi avut pe Homer, Hesiod, Anacreon, Teocrit, Euripide, Sofocle, Aristofan, Herodot, Tucidide, Pitagora, Demo- crit, Platon, Aristotel, Arhimede, Euclid, Fidias și atîția alții ? Deci să nu ne supraevaluăm în raport cu aceia în mijlocul cărora trăim, care de obicei sînt și producătorii direcți ai tuturor bunu- rilor indispensabile existenței, — fie biofizice, fie spirituale. Noi, cu un cuvînt mai adecvat viziunii noastre despre lume și viață, am numi această din ce în ce mai puțin anonimă realitate : munca, firește cu tot mai evidenta ștergere a frontierei dintre cea fizică și cea intelectuală printr-o tot mai intensivă calificare. Muncitor, poporul nostru e de cînd există. Totdeauna a lu- crat, cînd n-a trebuit să lupte în războaie, niciodată însă de el provocate. Munca pentru el n-a ifost și nu este un fetiș, ci o ne- cesitate : laborare ut vivere. De aceea probabil în românește la- borare a fost înlocuit de lucrare — a cîștiga. Cîștigul se obține muncind, iar cîștigul fără muncă e rușinos. De altfel, însuși cas- tigum (cîștig) înseamnă trudă grea, ca și muncă, chin, adică treabă făcută cu sudoarea frunții. Ceea ce timpul nostru, și mai ales revoluția socialistă, după 23 August 1944, a adăugat ca atribut nou muncii, în lumina con- cepției marxist-leniniste despre lume, a materialismului dialectic și istoric, esite că a pilasat-o pe acel piedestal care aduce în prim- plan istoric clasa muncitoare sub flamurile victorioase ale P.C.R., inițiatorul cu 50 de ani în urmă al acestui drum pentru poporul român. Iată ceea ce nu se poate trece sub tăcere atunci cînd vor- bim despre condițiile actuale ale creației literare. De acest lucru trebuie să fim conștienți în constelația istorică în care am intrat în această epocă și în care ne găsim pe plan internațional și să 460 nu uităm nici o clipă trecutul nostru, cu tendințele lui ascendente fundamentale, fie și ab urbe condita. Dar dacă vrem să discutăm despre literatură în lumina ulti- melor documente puse în dezvoltarea 'întregului popor de către conduceirea partidului, privind educarea și ridicarea nivelului conștiinței socialiste a oamenilor muncii — atunci e clar că ele nu pot fi privite decît sub unghiul integralității socialiste multi- lateral dezvoltate, în continuarea grea și glorioasă — bătălii fără sacrificii nu sînt de conceput ! — a cincinalelor. Documentele în cauză au drept temă 'fundamentală ca, pe baza succeselor obținute în construcția socialistă după aproape trei decenii de luptă și efort, și mai ales de la 'Congresele aii IX-lea și al X-lea ale P.C.R., să ridice pe o nouă treaptă conștiința so- cialistă, să contribuie decisiv la făurirea personalității omului nou, pentru cucerirea zonelor comunismului. Nu există categorie de cetățeni productivă sau creatoare — și numai cei străini acestei concepții se pot sustrage acestei încadrări —, nu există, așadar, cetățeni pe care să nu-i privească nemijlocit documentele amin- tite, dar pe fiecare legat de specificul muncii sale. Nici o catego- rie nu este exclusă, deci nici scriitorii. Toți sîntem angajați ! Știm, cuvîntul angajat unora le stîrnește nevroze, mai ales cînd el se leagă de conceptul de comunism, de literatură pusă în slujba poporului, împotriva imperialismului, împotriva războaie- lor de jaf și extindere a influenței capitalului, isau de lupta pen- tru dreptul tuturor popoarelor la o existență liberă, independentă, conform convingerilor lor, și fără exploatarea omului de către om. A ! e altceva cînd denigrezi marxism-leninismul, cînd alegi „libertatea" de a minți — atunci nu mai ești angajat, atunci ești degajat. Să trecem peste aceste sporovăieli lexicale, evident de- terminate de poziții opuse nouă. Problema nu e de a intra în discuții deșarte. Ne găsim la noi în țară și într-o fază de mare și nou avînt ideologic. Nu e cazul ca eu să relev ceea ce se știe din punct de vedere al succeselor în domeniile productive ale vieții. Ele sînt discutate zilnic și progresul sare în ochi. în acest sens, reportajul 461 literar face față. Sincer vorbind, sînt înoîntat de realizările des- pre care iau cunoștință, eu om bătrîn, căruia nici vîrsta, nici pro- fesiunea de profesor universitar nu-i permit decît plimbări scurte prin țara nouă. Dar... dar omul ? Mai am rude, soră, frate, cu- noscuți și prieteni în toată țara ! Am impresia că sufletul lor e puțin explorat. Dintru începuturile începuturilor și pînă astăzi, asemenea transformări nu s-au mai produs în conștiința socială a oamenilor din țara noastră. P.C.R. face eforturi eficiente și cu deplin succes de dirijare a liniilor directoare ale energiilor națio- nale dezlănțuite și nu stihinice, ca furtunile sau inundațiile, ci angajate pe drumul unei existențe drepte și bune la nivelul epocii. E ușor ? Nu ! Drumul îl vede și-l stabilește, cu imense eforturi, partidul, iar oamenii de știință studiază și transformă pas de pas accidentatul teren. Dar destinele, cu idealuri, cu com- plexele structuri personale, cu rămășițe ale unor vechi sau cu in- fluențe ale unora mai recente «structuri sociale, pozitive sau negative, cine le va întruchipa omenește, pregnant, dramatic, zguduitor, convingător ? Nu sociologii sau psihologii, care vor face o utilă știință, ci, impresionant și convingător, scriitorii, — prozatori, dramaturgi sau poeți — precum și ceilalți artiști. Se petrece la noi o profundă transformare istorică-socială, analogă cu marile transformări geologice — trecerea definitivă de la orice forme ale rămășițelor capitaliste, impregnate de ră- mășițe ale ideologiei reacționare, la socialismul științific, cu di- namice și accelerate orientări spre comunism. Documentele aflate în dezbaterea întregii țări tocmai despre aceasta vorbesc, avînd în centrul preocupărilor omul nou, constructor al unei ere noi în istoria omenirii. în România socialistă, omul nou trăiește într-un climat pro- pice și desăvîrșirea personalității lui a devenit o lege a dezvol- tării noastre sociale, o necesitate stringentă. Ar fi fals să susțină cineva că scriitorii de seamă ai țării nu ar încerca să dea expresie artistică de înaltă valoare, prin scrisul lor, realităților de astăzi în plină eflorescență. Dar cu atît mai straniu sună operele minore, în care se deslușește incapacitatea 462 de a se dărui cu trup și suflet patriei socialiste, indiferent dacă scriitorul este sau nu purtătorul unui carnet de membru de partid. „Dacă e vorba de poporul meu și de mine — spunea recent tovarășul Ceaușescu —, eu pun totdeauna mai presus de mine interesele poporului meu.“ Cum poți să nu subscrii la această idee, iar ca artist .să nu-ți subordonezi ei creația și esențialul operei tale ? Caracterul socialist al patriotismului nostru, ideo- logia materialismului dialectic și istoric, care-i stă la bază, sînt cuceriri spirituale fără de care literatura ultimului sfert de veac nu poate fi înțeleasă. Există însă și scriitori — desigur, nu cei mai reprezentativi — care se sfiesc să rostească cuvintele „literatură socialistă^ ori „umanism socialistconcepte funda- mentale în făurirea literaturii noastre noi. Nimeni nu se poate rupe de noua realitate socialistă, care este la noi în țară opera unui popor de 20 milioane de oameni. Iar s-o răstălmăcești altfel decît o năzuință spre binele comun și interesul general uman într-o lume a păcii și a bunei înțelegeri, cu exploatarea omului de către om definitiv abolită, nu ai cum, decît situîndu-te în afara istoriei. Poți în aceste condiții, admițînd că nu pozezi în outsider, să nu accepți necesitatea unei arte contemporane, a unui nou umanism pătruns de sensul activ al idealurilor so- cialiste ? Acesta este spiritul în care se dezvoltă în continuare literatura în țara noastră. Sursa ei va fi mereu viața oamenilor care construiesc socialismul într-o largă și bine chibzuită pers- pectivă, sub îndrumarea partidului. în aceste condiții, a vobi despre literatură ca despre o afa- cere strict personală sau rezervată unei categorii de „inițiat’?', străină de orice finalitate etică ori educativă și limitată la un purism estetizant în sine și pentru sine, dovedește cel puțin în- străinare față de realitatea în care trăiești, față de oamenii în mijlocul cărora te afli, folosindu-te direct sau indirect de pro- dusul muncii lor. în mod firesc, pentru scriitorul conștient că ocupă o pozi- ție și joacă un rol în societate, în societatea care-1 stimează și așteaptă de la el ceva, se pune întrebarea : pentru cine scrie, ce 463 scrie și cum scrie ? Răspunsul trebuie să și-1 formuleze singur dacă s-a decis pentru drumul artei, pe care singur urmează să și-l pietruiască și să-1 cimenteze, lăsîndu-1 deschis să-1 urce alții prin poarta cărții ce nu se încuie niciodată. Dar cînd într-o carte, aceia cărora trebuie să se adreseze — și aceștia cine ar putea fi dacă nu oamenii producători de bunuri, muncitorii, ță- ranii, intelectualii și, mai cu seamă, tineretul ! — nu găsesc ceea ce să le dea o satisfacție, atunci cartea nu va mai fi deschisă și va zăcea ca o criptă într-un cimitir uitat. Or, ceea ce aș- teaptă cititorul român, care-și construiește realitatea socialistă cu mîinile proprii, nu este un cimitir al cărților, cărora li s-ar potrivi faimosul epitaf scris de Gincinat Pavelescu unui poet de pe vremuri : Poemele singurătății îmi pare titlul nimerit, Căci pîn-acum doar autorul Și tipograful le-au citit. Cititorul de astăzi vrea cărți palpitante, întruchipări ale reali- tății, cu eroii zilelor noastre, deci o literatură realistă. E adevărat că în general realismul 'în artă este mai greu de dus Ia capăt. Realismul cere studiu adîncit, forță de sinteză și generalizare, poziție ideologică și etică bine definită, claritate pentru a fi veridic, chiar dacă în procesele sale folosește nu nu- mai imaginea inspirată de fapte, ci și fabula cu tîlc. Inventivi- tatea formală nu rezolvă problema. Căutîndu-ne modelele eroi- lor în realitatea dinamică socială, trebuie să trecem însă de epi- derma lucrurilor, ajungînd la acele foruri intraindividuale și in- terindividuale unde se confruntă conștiința cu destinul, iar la eroii de mare ținută interesul individual se subordonează inte- reselor colective și sacrificiul conștient poate oricînd deveni o lege a vieții. Desigur că imaginea realității nu poate fi înfățișată ca un Arlechin cu îmbrăcămintea din petice multicolore, decupate din 464 vălmășagul faptelor. Trebuie să răzbatem pînă la acele straturi psihosociale, la acea magmă fierbinte, vulcanică, pentru sesiza- rea căreia nu-i sensibilă o peliculă fotografică spre a prezenta realitatea în corni ictualitatea ci dramatică, vădită. Realismul pretinde nu numai pricepere artistică și expe- riență a vieții bazată pe o solidă formație ideologică, ci și cu- raj civic. Căci literatura majoră nu este o înregistrare pasivă de scene interesante, fie ele oricît de adevărate faptic, ci o activă confruntare cu adevărul și o înfruntare a adversităților ce-1 stîn- jenesc în afirmarea sa. Aceasta e adevărat mai ales pentru o țară și o epocă a 'marilor transformări revoluționare, cum este România constructoare a socialismului. Abordînd realitățile ce se încheagă sub ochii tăi, îți dai scama în ce constau locul si rolul pe care le poți avea în for- marea conștiinței oamenilor. Dispare sentimentul nejustificat al superiorității ce și-o atribuie uneori artistul și apare sentimentul responsabilității față de propria operă și față de aceia cărora este menită. Tocmai acest sentiment al propriei răspunderi ți-1 insuflă, studiate cu toată atenția cuvendă. mumele documente cu privire La ridicarea nivelului conștiinței socialiste a oamenilor muncii de la noi din țară. Prin aceste documente, abia se deschide un drum mai larg, ce-i drept mai greu de urcat, pentru creația ar- tistică și literară. Greu nu înseamnă. însă mai puțin liber, ci, dimpotrivă, un drum al libertății, construit pe cunoașterea și în- țelegerea necesității, fiecare muncind, desigur, după forța și ha- rul său. Iar supremul comandament etic pe acest drum al artei, ca, de altfel, în întreaga noastră viață socială, se poate rezuma în cuvintele amintite ale tovarășului Nicolae Ceaușescu la o în- tîlnire cu scriitorii : ,,Să pui mai presus de orice interese per- sonale, interesele poporului tău*. (Lupta de clasă, nr. 11, din XI. 1971) CUPRINS Nota autor aloi 5 D r u m u l p o o zici. 9 Apoftegme . . . , 183 Meșteșugul poetului 279 Meșterul Manole . . . 281 Despre meșteșugul poetului . . 286 Mic tratat radiofonic despre poezie 301 1 Limbajul particular al poeziei 301 2 Mitul lui Orfeu ... . 303 3 Ce este orfismul....................................... 306 4 Sînt oare cuvintele înseși poezie ? 308 5 Poetul stăpîncștc cuvîntul . . 310 6 Poetul și visul său............................313 7 Este poezia o dorință nesaț isfăcută sau satisfa- cerea dorinței prin poezie ? . . 316 8 Orice poem își arc biografia sa . 319 9 Poezia — cugetare și simțire . . 322 10 Cum se naște un poem . 324 11 Estetic și poetic . . 327 12 Afect și poezie .... 329 13 Generalitatea limbajului poetic 332 11 Cifru și poezie . . 335 15 Adevăr și poezie 339 16 în loc de concluzii. 342 469 între cuvîntul poetic și cel științific . . 345 Educație și limbaj poetic .... . 355 Poezie și abis................................................ . 375 Caracterul emergent al poeziei . . 380 Esența etică a artei poetice . . . 408 Solidaritate cu poezia populară . . . 413 Lenin și scriitorul zilelor noastre . . 426 Reflecții despre partinitate . .... 440 Actualitatea poeziei...............................................449 Sensul literaturii angajate : acUva confruntare cu reali- tatea . . . . . .............454 Lector : HARALAMB1E GRĂMESCU Tehnoredactor : TKAIAN ARGETOIANU Apărut 19,2. Hîrtie oljW .A de w/ gim'. Format 600X900/16. Coli ed. 22,89. Coli tipar 29,5. A nr. 20276/1971. C.Z. pentru bibliotecile mari si mici 859—0. Tiparul executat sub comanda nr. 2019 la întreprinderea Poligrafică ,,13 Decembrie 1918“. str. Grigore Alcxanduescu nr. 89-97 București Republica Socialistă România