MIHAI BENIUC DESPRE POEZIE STUDII LITERARE EDITURA DE STAT PENTRU LITERATURĂ ŞI ARTĂ Articolele din această culegere au fost publicate între anii 1949—1953, FOLCLORUL, O FANTANA A TINEREŢII Sunt nu numai minunate dar şi nesecate comorile creaţiei populare. Marele nostru poet naţional Mihail Eminescu, spre sfârşitul veacului al XlX-lea, cu un an înainte de moartea sa, condamnând scepticismul literaturii europene din acea vreme — care se lăţise şi în ţara noastră — spunea că găsim, pentru tămăduirea răului, un „izvor pururea reîntineritor“ în „poezia populară, atât cea dela noi cât şi aceea a popoarelor, ce ne înconjoară". ;In adevăr, folclorul este o fântână a tinereţii, cu izvoare nesecate, mereu proaspete, îmbietoare pentru toţi, ca soarele, umbra codrului şi aerul curat. In folclor grăeşte înţelepciunea poporului strânsă dearândul veacurilor şi fără preget înviorată de mladele vieţii noi altoite pe trunchiurile străbune şi nepieritoare. Folclorul începe odată cu poporul, se desvoltă cu el şi durează cât el, întruchipând, multiplu şi variat, în cuvinte meşteşugite — când e vorba de cântece, 5 poveşti, etc. — sentimentele poporului, judecăţile lui, eroii lui cei mai dragi, duşmanii lui. „Poporul, spunea Gorchi, este nu numai puterea ce creează toate valorile materiale, ci este unicul şi nesecatul izvor al valorilor spirituale... este primul „filosof şi poet care creează toate marile poeme, toate tragediile de pe pământ şi pe cea mai mare dintre ele — istoria culturii lumii". Spre deosebire de creaţia individuală, care poartă pecetea artistului ca un semn distinctiv faţă de cea a altui artist, creaţiile folclorice se supun unor legi de zămislire colectivă, la aceeaşi realizare contribuind în cursul veacurilor nenumăraţi artişti anonimi din mijlocul maselor populare. Tovarăşul Stalin, într’o conversaţie cu artistul Gad-jibecov, spune : „Poporul îşi şlefueşte cântecele sale dealungul veacurilor şi le ridică până la cea mai înaltă treaptă a artei". Această continuă şlefuire ne lămureşte dece cântecul popular atinge un aşa de mare grad de frumuseţe concentrată în câteva versuri ce le ştiu toţi de-aceeaşi limbă ; dece eroii populari sunt atât de tipic realizaţi prin câteva trăsături caracteristice. In atmosfera acestor realizări, cântece, basme, jocuri, cimilituri, zicători, omul se desvoltă din copilărie şi prin ea i se altoeşte în suflet dragostea de luptă pentru ceeace e bun şi frumos. Dimensiunile naţionale ale personalităţii sale le primeşte copilul pe această cale a realizărilor folclorice de veacuri ale poporului. Bogăţia folclorului unui popor dovedeşte vitalitatea lui. Folclorul românesc se prezintă deosebit de bogat şi de variat. Dealtfel, sute de ani dearândul folclorul a fost pentru poporul nostru cea mai însemnată formă de viaţă culturală în care el şi-a întruchipat năzuinţele, deoarece clasele asupritoare, adesea aservite ele însele diferitelor stăpâniri străine, erau tot atât de străine de viaţa culturală a poporului pe cât erau de active în a-1 jefui de bunuri materiale, de rezultatele trudei sale. Aşa se explică nu numai abundenţa folclorului la poporul nostru, ca aproape unică formă de viaţă culturală, dar şi caracterul operelor folclorice, îndreptate în mare măsură împotriva asupritorilor şi cotropitorilor, cum sunt baladele haiduceşti sau nenumăratele cântece, strigături, poveşti şi anecdote la adresa ciocoilor şi altor tagme de jăcmănitori trăind pe spinarea celor ce munceau la sate şi oraşe. Astfel folclorul a ţinut vie şi a hrănit mereu dragostea pentru popor, pentru nestinsa lui dorinţă de-a fi fericit şi a trăi în belşug şi totodată a susţinut şi a crescut ura împotriva a tot eeeace este duşmănos poporului. In secolul al XlX-lea, sub influenţa mai cu seamă a ideilor revoluţionare dela 1848, au început să se intereseze de folclor cărturarii poporului nostru, au început să-l adune, să-l prelucreze şi să dea astfel adevărată viaţă operelor literare. Dacă putem numi pe parcursul acestui veac nume ca Anton Pann, Ion Barac sau Petre Ispirescu, care abia dacă s’au desprins din rândul poeţilor şi povestitorilor populari, putem numi în acelaş timp mari cărturari ca Mihail Kogălnieeanu, C. Negruzzi şi Alecu Russo, care prin scrierile lor au stimulat cercetările în domeniul folclorului şi în general apropierea de popor, — cercetări cristalizate apoi în lucrări mari cum sunt cele ale lui G. Dem. Teodorescu şi ale lui Gr. G. Toeilescu cu privire la poezia populară. Cel mai de seamă promotor însă al duhului popular în literatură a fost Vasile Alecsandri, care ne-a dat 7 prima colecţie de mare amploare a poeziei noastre populare şi în acelaş timp a valorificat şi limba şi tradiţiile folclorice ale poporului nostru prin propria sa creaţie. A venit Mihail Eminescu şi, mergând pe urmele lui Vasile Aleesandri, a dus mai departe opera acestuia, adâncind cunoaşterea artei populare a ©uvân-tului şi dându-ne el însuşi o poezie răsărită pe stratul creaţiei populare, în aşa fel încât Eminescu fără poezia populară românească nu poate fi nici conceput, nici deplin înţeles. Pe acelaş drum au mers Creangă, Coşbuc şi toţi scriitorii noştri care au durat opere literare trainice. Se poate afirma cu certitudine că nu există la noi operă literară de valoare, care prin rădăcinile ei, într’un fel sau altul, să nu-şi tragă puterea din marea creaţie anonimă a poporului, să nu fie pătrunsă de spiritul de luptă, de ura împotriva răului şi de setea de fericire a poporului. Dar multe din realizările marilor scriitori, cântece sau basme, s’au revărsat în matca lor firească din nou, poporul luându-le drept ale sale din ale sale, şi e mare cinste pentru un poet să i se înrădăcineze cântecele în cadrul veşnic al poeziei populare. ■ Astăzi, când scriitorii mai mult ca oricând pot să se apropie de inima acelora ce creează toate bunurile vieţii, de oamenii muncii, folclorul, prin tot ceeace aduce el ca moştenire vie, şi prin continua lui împrospătare cu noi înfăptuiri artistice, sub influenţa luptei pentru socialism şi pentru pace, constitue acelaş izvor veşnic viu al întineririi. Dar nu numai pentru scriitor, ci pentru oricare cetăţean folclorul este o şcoală, la care înveţi să-ţi adânceşti dragostea de ţară, de aceia în mijlocul cărora lupţi, muncind pentru o viaţă frumoasă. 8 Ca într’o oglindă vrăjită, în operele folclorice stră-vezi ipână în fundul de demult al vremii şi întrevezi luminile viitorului spre care poporul tinde, ajutat de natură, de înţelepciune, de eroii ieşiţi din sânul său şi având mereu de partea lor dreptatea. In folclor se oglindeşte felul de viaţă şi munca omului, câteodată din cele mai vechi începuturi, în forme cărora azi abia le desluşim tâlcul. Dar totdeauna, -mergând până la miezul lor, vom da de aceeaşi \ luptă a omului pentru fericire, de aceeaşi încredere în puterile sale însoţite cu forţele naturii, stăpânite de înţelepciune, în numele ideii de bine şi de dreptate. iNici chiar în faţa morţii omul nu se resemnează şi dă glas dorinţei sale de-a o supune, cum este în acest bocet din Maramureş : „Tu moarte hamişă eşti. Numai acolo sileşti, Oamenii să-i despărţeşti, Pruncii să mi-i sărăceşti. De-aş pune mâna pe tine, * N’ai mai despărţi pe nime. Te-aş întinde'ntr'un ocol, Ţi-aş pune lanţ intr’un picior, Pe lanţ o lăcată mare. Să nu mai faci supărare..." Cele mai vechi forme de folclor sunt desigur acelea prin care omul eu puterea cuvântului conjură puterile naturii să şi le facă favorabile. In această categorie intră Caloianul, Paparudele şi altele. înrudite cu acestea sunt încercările de explicare a forţelor naturii prin personificarea lor. Unele din cele mai vechi realizări sunt acelea care oglindesc tipuri de activitate ce nu sunt astăzi cele rflai caracteristice pentru poporul nostru, cum este 9 Mioriţa, fără îndoială o capodoperă în genul ei, realizată probabil în timpuri străvechi, când păstoritul era ocupaţia de căpetenie a Românilor. Dragostea neţărmurită a ciobanului pentru munţi, codru, stele, pentru stână şi pentru cântece, dragoste ce se prelungeşte peste hotarele morţii, constitue caracterul profund popular al acestui cântec bătrânesc; deci dragostea de viaţă a poporului este însuşi sâmburele 'nepieritor al cântecului. Chipul mamei din acest cântec este prototipul de totdeauna al aceleia de care omul se simte legat şi-şi aduce aminte în cele mai grele clipe ale sale. Iar oaia năzdrăvană înfăţişează forţele primare ale naturii care se pun în slujba omului împotriva uneltirii, a urzelii şi a nedreptăţii, prevestin-du-1 să-şi ia măsurile. Tot din epoci depăşite istoric fac parte legende ca aceea a Meşterului Manole, care e silit să-şi sacrifice dragostea, pentru a clădi domnului mănăstirea minunată, iar apoi el însuşi să-şi dea viaţa, pentru a nu mai putea zidi alte mănăstiri la fel de frumoase în lume. E o legendă a relaţiilor feudale dintre popor şi domn, creată de popor, cu întreaga dragoste şi compătimire a ascultătorului îndreptată spre cel năpăstuit, spre Meşterul Manole. De altfel aceeaşi este, şi nu întâmplător, situaţia cu figurile mai vechi de haiduci ce se ridică împotriva domnitorului şi a boierilor, cum este Corbea sau Tom a Alimoş. Ascultătorul se simte atras cu simpatiile sale spre aceşti eroi populari. Cu atât mai adevărat este aceasta în acele cântece bătrâneşti în care eroul se bate cu asupritorii turci, cum este Gruia lui Novac. Sunt adevărate cântece patriotice aceste realizări în care se proslăvesc aceia ce tind să doboare lanţurile robie*, luptând fie împotriva boierului sau domnului, fie împotriva cotropitorilor. Luând drumul codrului, iobagul, moşneanul sau răzeşul năpăstuit, îşi pune jalea şi ura în cuvinte, dar îşi pune şi degetul pe trăgaci atunci când ciocoiul sau boierul, pândit pe la trecători şi vaduri, îi vine la îndemână. In codrul său, voinicul trăieşte liber, şi cântecul proslăveşte dârzenia sa neînduplecată : „Crăngule, crângule des. Eu din tine nu mai ies ; Foaie verde ori ce-aş fi, Cât oi fi, cât oi trăi, Im nimeni n'oi căciuli, Că omul necăciuiy. Să trăiască că-i voinic, N’are teamă de nimic." Negreşit, viaţa nu este numai luptă cu asupritorii, ea este dragoste, sete de a trăi, de a trăi fericit într’o lume frumoasă şi de aceea nu e de mirare că folclorul este populat cu nenumărate cântece de iubire, de dor, de jale, de-ale codrului, de-ale câmpului cu pluguri arând, — toate aceste doine exprimând una şi aceeaşi tendinţă vie de ridicare a omului spre lumină şi desfăşurare a sufletului său în lumină. Dăm aici un singur exemplu din lirica de dragoste a poporului, un cântec pe cât de plin de o simţire aleasă şi de o pasiune reţinută, pe atât de meşter alcătuită în cuvinte : „Mândră-i floarea de cireş, Dar mai măndru-i Gheorghieş ; Verde-i frunza macului, Măndru-i chipul dragului; Frunză verde peliniţă, Măi bădi(ă, măi bădiţă. 11 ’ Nu-ţi găsesc seamăn pe lume, Nici la suflet, nici la nume, Nici la ochi, nici la sprincene. Două ape, două pene ; Nici la limbă, viers de frunză, Când vrei mândra să te-auză $i din gură să-fi răspunză : — Măi bădifă Gheorghieş, Mândră floare de cireş /" Necruţător este poporul în pedepsirea a tot ceeace este potrivnic vieţii, fals, rămas în urmă pe drumul -ce îşi leagănă mersul mai liniştit sau mai furtuna-tic. De aici acele strigături usturătoare la adresa a tot ceeace nu este potrivit cu liniile de desvoltare ale vieţii colective. Poporul are deci şi e&i care sunt creaţi anume să pedepsească, -prin umor, glumă, batjocură, tot ceeace este potrivnic vieţii poporului. Astfel este vestitul Păcală, lecuitor prin glume şi prin şotii a prostiei, a lăcomiei, a huzurului din truda altuia. Dar visul de fericire al omului pe pământ nimic nu-1 redă mai bine decât basmul, în care Făt-Frumos, elementul binelui, învingând smeul sau balaurul, element al răului, ajunge să desrobească pe Ileana, idealul frumuseţii, cu care trăeşte apoi fericit. In lupta lui, până ajunge la fericire, pe Făt-Fru-mos îl ajută tot ceeace dorinţa omenească doreşte să vadă şi vede realizat, în drumul ei multi-mile-nar : covorul sburător, care te duce prin văzduh, apa vie care te vindecă de moarte şi alte visuri întruchipate fantastic în basm, dar cărora ştiinţa le găseşte, pe îndelete, cheie. Forţele de acest fel ale naturii pe care omul visează să le stăpânească sunt minunat redate de Ochilă, Setilă, etc., tovarăşii eroului din basm. 12 Deşi fără dată şi fără autor nominal, folclorul poartă urmele timpului în care a luat naştere, schim-bându-se însă mereu, ştergându-se unele trăsături pe care societatea omenească le-a depăşit şi adăugân-du-se altele pe care cursul istoriei le desvoltă. Foarte des cântece vechi, ca melodie şi ca formă poetică, trecând dela o epocă la alta, se menţin în general aceleaşi, dar îşi schimbă, iei-colo, conţinutul, după ideile noi ale timpului. Schimbările de conţinut nu sunt fără efect asupra structurii generale a operelor folclorice şi aceasta cu atât mai mult cu cât aceste schimbări sunt mai însemnate. Astăzi, de exemplu, când folclorul la noi înfloreşte abundent, conţinuturile de viaţă nouă, eliberarea, socialismul, tehnicizarea mijloacelor de producţie, schimbarea relaţiilor de producţie, fac să se nască opere folclorice bogate nu numai cu conţinut nou, ci şi cu formă nouă. Astfel tonalitatea adesea minoră a doinelor străbătute de jale şi de dor, devine majoră atunci când ea se schimbă în cântece de slavă adresate noilor aşezări din ţara noastră ea şi Uniunii Sovietice, elibe-ratoarea poporului nostru. Nu putem să nu redăm aici măcar o pildă din aceste noi realizări ale poporului. Este un cântec al muncii la colectivă : „Frunzucă verde din vie, Drag mi-e la gospodărie Că vin seara dela câmp Văd lanu de grâu frumos Suflă-t vântu’n sus şi’n jos; Mai il suflă cătră soare, Drag mi-e că nu văd răzoare.1' Acestea sunt fenomene folclorice noi, la a căror naştere asistăm zi de zi şi este datoria noastră de a le 13 surprinde, căci astfel de epoci bogate în fapte, cum • este a noastră, nu se produc des în istoria omenirii. Dacă închisorile Corbii sau zidurile Doftanei au făcut să ţâşnească din inimile luptătorilor un anumit fel de cântec, altfel de cântec ţâşneşte din piepturile constructorilor socialismului în uzinele şi pe ogoarele slobode ale plaiurilor româneşti. IZVOARELE POPULARE IN CREAŢIA LUI EMINESCU Poporul, din toate straturile sociale, de mai mult de jumătate de veac caută cu dragoste opera poetului şi s’a apropiat de ea atât cât i-au îngăduit „savantele11 îngrădiri ale criticii burghezo-moşiereşti, care făceau din Eminescu un produs al romantismului şi metafizicii germane, un fenomen abrupt, căzut ca un meteor pe pământul românesc. Dar cine cercetează rădăcinile poeziei eminesciene constată că ele sunt adânc înfipte în însăşi viaţa poporului nostru şi că de acolo-şi trage poezia sa virtuţile. Nu poate fi înţeleasă .poezia lui Eminescu, nici lămurită dragostea oamenilor dela noi pentru ea, fără o' cunoaştere temeinică a legăturii vii ce o are poetul cu ţara şi cu poporul nostru, cu literatura şi arta acestuia, cu trecutul său istoric şi cu cele mai bune realizări literare şi culturale dela noi, anterioare activităţii poetice a lui Eminescu. Fără îndoială, contactul cu străinătatea, studiile lui aprofundate în literatură, în fllosofie, economie politică, istorie, drept şi chiar ştiinţe pozitive, au avut o 15 importantă influenţă asupra desvoltării sale; dar acestea nu l-au îndepărtat, ci l-au apropiat şi mai mult, cu o mai înaltă viziune despre lume, de solul natal. Eminescu a fost totdeauna împotriva importului de forme culturale cosmopolite. El nu vedea posibilităţile desvoltării unei culturi sănătoase decât dacă ea îşi scoate hrana din ceeace eonstitue însăşi viaţa poporului, năzuinţele, frământările, realizările sale. Acolo, în sânul vieţii poporului, şi-a căutat Eminescu izvoarele din care s’a alimentat creaţia sa literară. Cea mai sănătoasă şi mai viabilă parte a operei sale vine direct de acolo şi nu face decât să ducă mai departe şi să dea cea mai înaltă expresie artistică valorilor inspirate din arta anonimă populară. Insă, asupra acestui izvor viu al creaţiei eminesciene s’a stăruit în general puţin, accentul fiind pus în mod artificial pe pesimismul pretins metafizic, pe izolaţionismul romantic, pe abstracţionismul filosofic, căutat şi subliniat gros în versurile poetului. Pe această cale se încerca explicarea operei şi vieţii lui ca un fenomen desprins de realităţile istorico-sociale dela noi, pentru a nu ieşi cumva la iveală, pe de o parte legătura sa sufletească cu poporul „de rând“, pe de alta, revolta sa împotriva nedreptăţilor sociale. Şi' totuşi opera poetului la fiecare pas grăieşte despre izvoarele principale din care porneşte fluviul uriaş al poeziei sale, acela care-i asigură popularitatea. In poemul Un roman, cu vădite caractere autobiografice, autorul, înafară de o puternică şi colorată evocare a pădurilor şi locurilor pe unde a copilăti, aminteşte de: „O babă ce-atătea poveşti ştia, câte fuse Torsese in viaţă-i..." 16 şi care „...pe el l-a învăţat Să tălmăcească graiul şi a păsărilor spuse Şi murmura cuminte a răului curat." Ipoteştii, cu pădurile dimprejur şi oamenii de acolo au fost primii dascăli ai poetului. Acolo a deprins poveştile, datinele, acolo a îndrăgit natura şi oamenii simpli. Dar tot acolo ia învăţat să se apropie cu drag şi de cărţile şi manuscrisele în „limbă veche şi ’nţe-leaptă", ce se găseau în biblioteca tătâne-sâu, Gh. Eminovici. Teodor V. Ştefanelli, un fost coleg de şcoală al lui Eminescu, scrie despre poet, aşa cum îl ştia pe când poetul avea vreo doisprezece-treisprezece ani, următoarele : „Ei, citea cu înlesnire slova veche ciri-lică şi mai cu seamă cărţi vechi vedeam, în mâna lui, iar letopiseţele lui Kogălniceanu le lua acasă. Când a văzut că şi eu citesc slova veche, m’a întrebat unde am deprins această slovă, că doar în şcoală nu se învaţă, Spunându-i că tatăl meu m’a învăţat să citesc slovele după psaltire şi după o carte ce cuprindea vieţile sfinţilor, îmi zise că şi el tot acasă a deprins această slovă". Aceste două pasiuni, dragostea pentru literatura populară pe de o parte, iar pe de alta pentru trecutul pe care-1 răscolea din „colb de cronici“, n’au părăsit pe Eminescu toată viaţa sa. In peregrinările sale, ca sufleur la trupe ambulante, ca student rătăcitor, ca rândaş la cai, ori ca hamal în port, Eminescu nu numai că a cunoscut toate greutăţile vieţii şi toate suferinţele poporului din toate provinciile româneşti, ci peste tot, cu sârguinţă de albină, el a prins tot ceeace poporul, pentru a se îndemna în muncă, pentru a-şi cânta revolta sau dragostea, 2 — Despre Poezie 17 exprima în formă literară. Nu se cunosc până în prezent toate drumurile de pe teritoriul Republicii noastre, pe care, în timpul său, le-a bătătorit Eminescu. Dar pretutindeni, la Sibiu, Blaj, Timişoara, Arad, Giurgiu, Bucureşti, Iaşi sau în alte părţi ale ţării, el a însemnat în caietele sale versuri populare, poveşti, ghicitori, proverbe. Moştenirea lăsată de el în această privinţă este nespus de bogată. Nenumărate din manuscrisele poetului aflate la Academie conţin material folcloristic, adunat în diferite epoci ale vieţii *sale. Pe liniă lui Anton Pann, Alecsandri, Odobescu, Ispirescu, Creangă* fără îndoială, Eminescu are cel mai însemnat aport prin faptul că nimeni n’a valorificat într’un mai mare grad artistic decât el comorile literaturii populare. Unele texte le-a cules singur, altele le-a transcris din caietele altora, sau din reviste, dar toate erau menite să fie prelucrate în vastul său laborator poetic şi să contribuie la întărirea temeliei operei sale. Citind versurile populare adunate de Eminescu, te surprinde plăcut faptul că ele îţi evocă poezii devenite nestemate ale creaţiei eminesciene. Că eu am fost la părinţi Ca şi luna printre sfinţi Şi le-am fost de mângâiere Ca şi luna printre stele." sunt versurile ce amintesc nemijlocit strofa din Luceafărul : „Şi era una la părinţi Şi măndră’n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele" sau acestea : „Că-s o floare de pe mare Cine-mi cată ’n faţă moare." pe care le găsim deadreptul transpuse în minunatul basm Călin Nebunul: „Dar pe cea mijlocie tiiciun gând. să n’o măsoare E o floare de pe mare, cine-i cată’n faţă moare." ca să nu mai vorbim de acestea : „Trimete-mi mândră irimete Ce-a fi în sat la voi mai verde Cosiţa şi pletele. Ochii şi sprâncenele, Că şi eu că ţi-oi trimete Ce va fi ia noi mai verde. Ciobica şi penele Ochii şi sprâncenele Şi mulţămind lui Hristos Te sărut, mândră, frumos” care devin o parte din „cartea" pe care o scrie, după luptă, iubitei sale, unul din feciorii lui Mircea, în Scrisoarea III: „De din vale de Rovine Grăim, Doamnă, cătră Tine" etc. Cred că nici nu mai e nevoie să amintim unde reîntâlnim, puţin schimbate, aceste versuri: „Bate vântul frunza ’n dungă Jalea-i mare, calea-i lungă, Bate vântul dintr’o parte Departe-i draga, departe.“ îmbinate cu acestea : ..Ce te legeni, plopule. Fără ploaie, fără vânt Cu crengile la pământ ?“ în aceeaşi capodoperă în vers popular, bine cunoscută. 2* 19 Dar Eminescu nu s’a mulţumit să ia de unde a găsit aceste stihuri populare şi să şi le însuşească, ci le-a creat un nou cadru poetic, valorificându-le la maximum. Să ne gândim numai la ultimele două citate, cum sunt ele încadrate în Ce te legeni codrule, ce amploare de mare poezie are întregul cântec, pe când în cântecul popular versurile amintite se pierd, cum nu odată se întâmplă, ca aurul în nisip. Pornind dela modul de a crea al poporului, Eminescu el însuşi scrie doine şi cântece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului, întocmai > cum se întâmplă la Puşchin sau la Petofi, alţi doi pătimaşi adunători de versuri populare. Cine poate alege de pildă aceste versuri de cele populare, dacă nu este prevenit ? „Doină, doină, greu îmi cazi Din pădurea cea de brazi Şi cu jale îmi răsuni Din huceagul dq aluni. Şi m’adormi, m’adormi cu drag Prin frunzişul cel de fag Cine sună ’n cetine ? Doinifa, prietene. Tragănă-se, tragănă, Frunza ’n codru leagănă." sau acestea cântate de una din fetele robite de smei în Călin Nebunul: „Greeruş ce cânţi in lună, Când pădurea sună. Cum nu ştii ce am în mine Greere străine ? Că te-ai duce de-ai ajunge Noaptea de te-ai plânge, Ca o pasăre măiastră La noi în fereastră. 20 Vai de picioarele mele Pe-unde îmblă ele ! Vai de ochişorii mei Pe unde imblă ei! Inima ’n mine-i bolnavă Floare de dumbravă Şi vai lacrimile mele Cum le vărs cu jele! Du-te greer, du-te greer, Păn’ la munte ’n creer. Şi priveşte ’nduioşată Zarea depărtată. Lumea ’ntreagă o colindă, Mergi la noi in grindă Spune-i mamii: ce-am făcut De m’a mai născut ? Căci ar fi făcut mai bine Să mă ia de mâne, Prefăcută că mă scapă Să m’arunce ’n apă, Căci de cer ar fi iertată Şi de lumea toată." Fără îndoială că avem de-a-face cu una din cele mai strălucite realizări în stil şi vers popular, atât de strălucită încât, poate, unii vor spune că e limpede, că a fost făcută de un poet „cult". Totuşi cele mai multe elemente şi însăşi variaţia versului ca număr de picioare dela primul la al doilea sunt direct împrumutate din poezia populară. Numai ansamblul, com-binaţiunea nouă a elementelor, aparţine lui Eminescu. In această poezie, însă, se simte şi influenţa versului popular ucrainian, care lui Eminescu nu-i era străin. La fel e cazul cu această doină, mai vizibil ieşită chiar din mâna poetului: „Ce stă vântul, să tot bată Prin frunza de tei uscată, 21 Şi frângându-i ramurile Să lovească geamurile ? Iară tu dece suspini Când priveşti peste grădini ? Nu mai sta de tot ofta Şi în gând nu mă mustra Că atunci te voi uita Când nu s’o mai arăta Lângă mare râurile, Lângă drum pustiurile, Luna şi cu soarele Şi’n codru izvoarele. Vei avea de suspinat Când vei şti că te-arn uitat, Când vei sta să mă îngropi Pe cărarea dintre plopi Ş’atunci vântul o să bată Prin frunza de tei uscată Scuturând-o, risipind-o De fi s’o uri privind-o.“ Aici nu numai elemente ca teiul şi geamurile lovite de ramuri, tipic eminesciene, ci şi tonalitatea melancolică aparţin poetului. Dar şi în poezii de mare seninătate, de bucurie de a trăi — la fel de caracteristică poetului — se simte uneori că poezia populară a dat doar modelul stilistic, înfăptuirea însăşi, dela un capăt la altul, fiind a lui Eminescu : I „La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniş La voiosul luminiş, Luminiş de lângă baltă, Care ’n trestia înaltă Legănându-se din unde, In adăncu-i se pătrunde Şi de lună şi de soare 22 Şi de păsări călătoare, Şi de lună şi de stele Şi de sbor de răndunele Şi de chipul dragei mele.“ Poetul însă nu rămâne la această fază a imitării modelului popular, ci însuşindu-şi limba, felul simplu de exprimare, adâncimea de simţire şi de gând a poporului, trece la creaţii cum e Călin Nebunul, sau Călin (file din poveste), în care se păstrează numai scheletul basmului popular şi metrica versului ponular, bogăţia de imagini aparţinând poetului; la Miron şi frumoasa fără corp, plină de umor şi de descrieri minunate, Povestea Dochiei, Ursitoarele, Muşatin şi Codru şi altele, realizate numai fragmentar, cum e Basmul lui Arghir şi Frumoasa lumii. In proză, Eminescu face acelaş lucru, trecând dela simpla muncă de culegător de folclor cum e în cazul poveştii cu titlul Borta vântului, Finul lui Dumnezeu, Frumoasa lumii (variantă în proză), la Făt-Frumos din lacrimă, unde apare din plin contribuţia poetului, acţiunea lui transformatoare. Dar dacă Eminescu ar fi rămas la atât, atunci nu se putea spune despre el decât că a continuat în mod genial, ridicând la grad de mare artă, ceeace alţii începuseră înaintea lui, cum au fost Ion Barac, Anton Pann, Vasile Alecsandri. El nu numai împrumută subiecte şi modul de exprimare din popor, ci la propriile sale teme aplică ceeace a învăţat din viaţă şi a transformat singur din arta poporului şi le redă astfel încât ele pătrund de sus în jos, în popor. De data aceasta Eminescu nu dă numai ceeace a primit şi a transformat, provenit de jos în sus, ci şi ceeace se dovedeşte apt de a fi primit de sus 22 în jos, cu mijloace de expresie pe care poporul le acceptă pentrucă se recunoaşte în ele. „Literatura populară — spune chiar Eminescu — nici nu se poate numi altceva decât sau cugetarea şi productele fanteziei poporului însuşi, care devine literatură în momentul în care se produce prin scriere, sau produceri a clasei culte, care se potrivesc însă aşa de bine cu gândirea poporului, încât dacă acesta nu le-au făcut, le-au putut însă face". Acest adevăr se aplică la o mare parte din creaţia literară a lui Eminescu, la cea mai bună. O parte din versurile sale au trecut în rândurile cântecelor populare şi, cum e firesc în astfel de cazuri, nu se mai ştie în popor cine este autorul. Cântate pretutindeni, cine mai poate să spună, în vr’un colţ îndepărtat de ţară. cine a scris, Vezi rândunelele se duc sau Pe lângă plopii fără soţ ? La Viena, Eminescu îşi avea cântecele sale iubite, pe care le cânta prietenilor. La Bucureşti, scrie D. Teleor, când era cu prietenii la hanul Kiriazi, „Eminescu după oarecare timp, punea capul în mâini şi începea să cânte doine din Ardeal, aşa cum le cântă mocanii şi cânta câte o oră întreagă. Ardelenii aflaţi la masă plângeau cu lacrămi". Acum, cântecele sale au ajuns să fîe şi ele cântate în colţurile cele mai îndepărtate ale ţării. Suntem siguri că pe măsură ce opera lui va fi mai mult răspândită, poporul, pe care el atâta l-a iubit, îşi va însuşi tot mai multe stihuri din Eminescu, făcân-du-le bun popular, sau le va învăţa, legându-le de numele aceluia ce le-a scris pentru popor. Dar Eminescu mai dă poporului nu numai ceeace el a cules sau a învăţat în cei vreo optsprezece ani de activitate literară a sa, umblând pe meleagurile româneşti, ci şi ceeace poporul a'pierdut sau a uitat în drumul său istoric şi a fost însemnat de cronicarii sau scriitori de cărţi populare : ,,Limba veche şi’nţe-leaptă" — cum spune poetul. Am spus că Eminescu era un mare căutător şi cercetător de manuscrise vechi. îşi punea paltonul la amanet ca să-şi procure câte un astfel de manuscris, sau vreo carte românească veche şi rară. M. Gaster în Literatura populară română citează adesea pe Eminescu ca posesor al diferitelor texte utilizate în cartea amintită şi pe care desigur poetul i le-a pus la dispoziţie. Dăm aici câteva titluri din manuscrisele ce se găseau în posesia lui Eminescu, de a căror soartă, azi, însă, nu se ştie nimic: 1. Varlaam şi Ioasaf, o copie mai nouă după traducerea din 1648 ; 2. Povestea pentru împărăteasa ţârei frânceşti ce i-a tăiat mastehă-sa mâinile (1692) ; 3. Iliodor, din secolul al XVIII-lea ; 4. Istoria Aretusii şi a împăratului Iraclie, tatăl său, a lui Ierotoclit şi a lui Pezistrat tatălui său vizirului; 5. Minunile Maicii Domnului (1693), etc. In toată această muncă a sa de răscolire a literaturii populare, fie a celei orale, fie a celei scrise, Eminescu nu purcede nicio clipă ca un simpllu adunător de curiozităţi mai noi sau mai vechi, ci caută să prindă ideea, să scoată ceeace este viu. „E păcat — scrie dânsul într’o notă — cum că Românii au apucat de a vedea. în basm numai basmele, în obiceiu numai obiceiurile, în formă numai forma, în formulă numai formula. Formula nu este decât manifestaţiunea palpabilă, simţită, a unei idei oarecare. Ce face de exemplu istoricul cu mitul ? îl lasă cum e, ori îl citează mecanic, în compendiul său 25 de istorie, pentru a face din el jucării mnemotehnice pentru copii. Nimic mai puţin decât asta. El caută spiritul, ideea acelor forme, care ca atari sunt minciune, şi arată cum că nu e decât un simbol, o hieroglifă, care nu e deajuns că ai văzut-o, că ţii minte forma şi că poţi s’o simţi în zugrăveală pe hârtie, ci aceasta trebue citată şi înţeleasă. Trecând la obiceiuri e iarăşi sigur că ele numai în degenerare devin numai simple formalităţi. Primitive, ele sunt expresiunea exterioară a unui profund învăţământ sau a unei profunde idei interne". Important aici este faptul că poetul, în toată activitatea sa de a se apropia de popor, fie că se afunda în trecut, fie că îmbrăţişa prezentul, nu rămânea un colecţionar de forme lingvistice frumoase, de ghicitori, basme, eresuri pur şi simplu, ci căuta să se apropie de acele conţinuturi care definesc viaţa, fiinţa unui popor. Şi această viaţă se răsfrânge în opera poetului. Dea-ceea poporul se recunoaşte în ea şi o caută. Fără a desprinde pe cele mai frumoase, redăm din Călin Nebunul, aceste versuri: ,,Dar a doua zi voinicul mânios intră’n ogradă Frafii lui cum îl văzură la genunchi veneau să-i cadă. — Iartă, frate, căci greşeala zău demult ne-apasă pieptul. Ba nu, fraţilor — le zise — să vedem ce e cu dreptul. Să facem o boambâ mare. s’aruncăm pe cer în sus. Să vedem ce-o să gândească Dumnezeu şi ce-o să zică. Astfel cum (i-ai face cruce, ei se pun alătur... pică Boamba grea, svârlită’n ceruri, din cei doi făcând fărâme. Şi Călin rămâne singur, rău ii pare ca la nime. Dară nici c’avea ce face " E o trăsătură aceasta a poporului, adânc socială, de a căuta dreptatea până la capăt, de a nu se mulţumi cu jumătăţi de măsuri — şi această trăsătură o găsim în opera lui Eminescu. 26 Prin faptul că Eminescu se sprijină în poezia sa, pe literatura populară românească de pretutindeni, pe folclor în primul rând, apoi şi pe literatura târgoveţilor, ca de pildă pe cântecele de lume, ea a câştigat spaţia-litate, îmbrăţişând în cea mai mare parte limba şi cultura din ţinuturile locuite de români, limbă căreia poetul îi dă un nou caracter unitar, sintetic, o mai mare bogăţie de nuanţe, o mai adâncă şi cuprinzătoare putere de exprimare. Prin faptul că Eminescu aprofundează trecutul istoric, social şi cultural, mai ales în ceeace priveşte realizările literare ale poporului — cărţi populare, cronici, pravile — poezia sa câştigă o dimensiune temporală, îmbrăţişând drumul parcurs de popor în ceeace gândirea şi simţirea poporului, exprimate în limbă, dovedeşte a fi viabil şi propulsiv. Insă, nici dimensiunea spaţială, pe care o dă folclorul poeziei eminesciene, nici cea temporală, pe care i-o dă trecutului istoric, nu ar fi îndestulătoare pentru deplina ei viabilitate, dacă această poezie n’ar fi expresia epocii lui Eminescu în ceeace are ea ca factor de revoltă împotriva nedreptăţilor, împotriva celor ce oprimă năzuinţele de viaţă ale poporului. Eminescu ia atitudine împotriva exploatatorilor şi a tuturor nedreptăţilor sociale. In această luare de atitudine el îşi aminteşte cu părere de rău de firile vizionare ale strălucitei generaţii din 1848, care credeau în scrisul lor, spre deosebire de scriitorii timpului său, de epigonii care nu cred în nimic. „Când mă aflu faţă cu cei bătrâni — scrie poetul — cu literatura din deceniile trecute, parcă sunt într’o cameră încălzită... simţi că aceşti oameni erau într’un contact nemijlocit cu un public oarecare, mic ori mare, 27 dar în sfârşit era un public. Faţă de cei moderni parcă mă simt într’o cameră rece şi va fi observat oricine asta, parcă lipseşte ceva, nu căldura însăşi, ci ceva pipăit, parcă pe peretele curat fusese ceva şi nu mai este, sau simţământul familiei când a murit cineva în casă ...Faţă cu cea mai mare parte din scriitorii noştri moderni ţi se impune simţământul că ei nu sunt pentru public, nici publicul pentru ei, în fine că ei nu sunt inele în lanţul continuităţii istorice a culturii noastre, ei sunt cum s’ar zice „extra mur os". Şi asta-i soarta oricărei culturi importante atât de nefireşte ca a noastră." Citind aceste rânduri, înţelegi parcă mai bine atitudinea de revoltă a poetului faţă de contemporani, de cosmopolitism, pe de o parte, şi dragostea lui pentru popor, pentru trecutul ţării şi înaintaşi, pe de altă parte. ■* . Dacă poetul întoarce privirea spre trecut, nu e pen-trucă vrea să trăiască pe vremea lui Mircea cel Bătrân, ci pentru a scoate învăţăminte din istorie şi pentru a conjura oarecum prezentul să se ruşineze de ceeace a ajuns. Sunt lecţii de profund patriotism în această atitudine a sa. Să ne gândim numai la versurile din Scrisoarea' III: „La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă : Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi Spahii Vin de ’ntunecă pământul la Rovine in câmpii ; Răspăndindu-se în roiuri întind corturile mari... „Numa’n zarea depărtată sună codrul de stejari1' Acest vers fără egal, aşezat cu atâta măiestrie: „Numa’n zarea depărtată sună codrul de stejari1' preţueşte mai mult decât zeci de „poeme patriotice11 şi vădeşte, înafară de măestrie, uriaşa dragoste a poe- tului pentru popor, pentru acest codru ce sună ameninţător în zare când vin năvălitorii otomani — dragoste pentru ţară, o dragoste cu rădăcini ce nu le poate smulge nimeni şi nu le poate usca nimic. Acesta e „abstractul" Eminescu, cel „indiferent" faţă de lumea externă, cum voia să-l îngheţe pentru posteritate Maiorescu. Şi patriotismul său nu e al unui om din unul sau altul dintre cele două partide, ci al omului legat de marile mase populare, muncitori şi ţărani, urînd asuprirea ori de unde ar veni ea, urînd clasele exploatatoare. Sinceritatea patriotismului eminescian, exprimat cu economie în stihurile sale, dar cu multă şi susţinută căldură, îl face să nu degenereze în atitudine patriotardă. In mod firesc, sentimentele umanitare ale poetului, ura faţă de exploatatori, dragostea pentru patrie, şubrezesc până la totală surpare concepţia acelora care ţineau să prezinte pe Eminescu drept -un pesimist fără leac, bântuit de sumbre gânduri, ca o casă pustie, de strigoi. Adevărurile usturătoare pe care le asvârlea poetul în faţa duşmanilor poporului, au făcut ca aceştia să devină şi duşmanii săi. Dacă poetul scria numai Somnoroase păsărele, Dorinţa şi alte cântece de dragoste — fără îndoială capodopere în genul lor — şi dacă nu ar exista .în opera sa împărat şi proletar, Epigonii, Criticilor mei, Scrisorile, Luceafărul şi altele, desigur nu răscolea atâtea pasiuni urîte ale oamenilor cu conştiinţa încărcată de urma viciilor şi faptelor ignobile, apologeţi ai privilegiilor burgheziei şi moşierimii. Tocmai pentrucă n’a fost nepăsător „pentru întâmplările vieţii externe", tocmai pentrucă a participat cu toată fiinţa sa la frământările timpului său, ţinând partea poporului, a ţărănimii şi muncitorimii, a putut 29 ajunge Eminescu să exprime în versurile sale acel ceva care-1 face nemuritor şi-l leagă de viaţă, şi care nu este altceva decât năzuinţele profunde, dragostea de viaţă a omului, a poporului, revolta acestuia împotriva nedreptăţilor sociale. Că în această frământare el nu şi-a concentrat atenţia asupra propriei persoane, ci asupra poporului din care făcea parte şi a epocii în care trăia, este tocmai marele său merit. Numai aşa a ajuns el să nu înşire cuvinte goale, care să sune din coadă. B. P. Hasdeu — care nu se număra, cel puţin la început, între prietenii poetului — scrie la moartea acestuia : „Eminescu a lăsat multe versuri admirabile ; însă meritul lui cel covârşitor, un merit de principiu, este acela de a fi voit să introducă şi de a fi introdus în poezia românească adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă, în locul acelei uşoare ciri-piri de mai înainte, care era foarte igienică pentru poet şi pentru cititori, scutindu-i deopotrivă, şi pe unul şi pe celălalt, de orice bătaie de cap şi de orice bătaie de inimă". Această adevărată cugetare şi adevărată artă, izvo-rîte din ambianţa istorică şi din adâncirea vieţii poporului, au legat pe Eminescu de popor. De acest lucru contemporanii îşi dădeau mai direct sau mai indirect seama. Unii căutau să-l abată din drum, îndreptându-1 spre „arta pură“. Aceştia erau conservatorii dela Junimea, în frunte cu Maiorescu. Alţii simţeau poziţia lui Eminescu, dealtfel făţişă, din atacurile la adresa lor. Şi unii şi alţii erau potrivnici poetului, pentrucă erau loviţi de el, prin opera sa, în interesele lor de exploatatori ai oamenilor muncii. De aici incuria criminală faţă de poet în timpul vieţii lui şi chiar după ce se îmbolnăveşte, în urma unei munci 30 de ani de zile, în care el a fost exploatat până la totala istovire. Cât se precupeţea orice ban, când era vorba să fie ajutat poetul, chiar în cele mai grele momente ale vieţii sale, se poate vedea, între altele, dintr’un fapt mărunt. Anume, în 1888 Eminescu cere un ajutor dela consiliul general al judeţului Botoşani. In consiliu se produce pe această temă o foarte vie desbatere, în care se argumentează contra acordării ajutorului, pe motiv că banii trebuesc pentru cazărmi, că „d-l Eminescu este prea mare pentru judeţ", şi, în sfârşit, pentru ca să nu se creeze un precedent. Dar să reproducem o parte din document: „Domnilor — spune un domn Leca — e destul să se pronunţe numele lui Eminescu, ca fiecare român să simtă durerea lui şi să dorească mai repede însănătoşirea lui. Insă cererea sa a greşit calea, căci bugeiul judeţului este menit numai pentru trebuinţele serviciului public judeţean, căci vor veni momente, când se vor prezenta asemenea cereri dela persoane care au servii direct judeţului şi nu o să se poată refuza. Domnul Eminescu este prea mare pentru judeţ, căci el a servit ţara. Şi, deci din acest punct de vedere, cred că Consiliul dacă ar arăta dorinţa sa ca Ministerul, din mijloacele Statului, să-i dea pe viaţă un ajutor, nu ar face rău; căci altfel vom crea un precedent.“ Se găsesc însă printre consilieri şi voci care să afirme că „omul trebue preferat cazărmilor şi caselor", iiar un domn Şmelţ ia o atitudine hotărîtă contra preşedintelui şi a d-lui Leca : „Sunt de opiniune din contra cu d-l Leca. însuşi d-l Leca a zis că Eminescu a fost un eminent bărbat şi că nu avem mijloace; apoi eu cred că noi să-i dăm măcar zilnicele mijloace de trai, până-i va da ţara, să-i dăm noi, să-i înlesnim viaţa până i-o va înlesni ţara". 31 T In sfârşit „bunii botoşeneni" au creat precedentul şi „la cheltueli facultative11 au înscris 1.200 lei daţi poetului Eminescu „care se află grav bolnav“. Situaţia grea a poetului ne-o arată şi scrisoarea ce-o adresează el în aceeaşi epocă lui V. G. Morţun, care pe atunci era socialist. Scrisoarea e datată „Botoşani, 10 Noeravrie 1887“ şi spune : Mult stimate domn, Boala îndelungată de care am suferit, m’a împiedicat dela ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum, fiind întrucâtva restabilit, vin a Vă ruga să Vă aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută de mijloace 4e subsistenţă în care mă aflu. Dacă Vă este cu putinţă de a-mi veni în ajutor, Vă rog a o face cât de curând, că cea mai neagră mizerie mă ameninţă. In aşteptarea unui răspuns rămân al D-voastrâ devotat amic M. EMINESCU > Tot în acea epocă, cu un an înainte, l-a văzut prin Botoşani Păun-Pincio : „Intr’o zi ploioasă de toamnă, poetul, îmbrăcat într’un palton terfelit şi cu aceeaşi pălărie în cap, cu care venise dela Mănăstirea Neamţului (unde poetul fusese internat, n.n.), se învârtea de jurîmprejurul casei de economie. Era foarte neliniştit. Trebuia să intre înăuntru pentru a primi, pare-mi-se. oarecare sumă de bani... A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat să intre... De câteva ori s’a întors dela uşă... Nu mult după aceea auzii că poetul a plecat la Bucureşti, de unde nu s’a mai întors..." Păun-Pincio mai povesteşte cum : „câteva luni dela moartea poetului, într’o dimineaţă, pe strada Teatrului din Botoşani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o 32 canapea, vreo două sofale şi niscaiva cărţi. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui soră murise şi ea (e vorba de Henriettâ, care-1 îngrijea la Botoşani, n. n.), şi acuma, aceste câteva lucruri, toate vechi, toate hâr-buite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria, în care au trăit cei care le-au avut..." Nici după moarte, posteritatea n’a fost mai dreaptă cu el. Ici-colo, prin oraşe, câte-o uliţă dosnică îi aminteşte numele. Câte-o statue sau bust, însemnând o tentativă de înfăţişare şi foarte des o răstălmăcire a ceeace a fost Eminescu. Ediţii din opera poetului, numeroase, dar dacă ai sta să le preţueşti ca tiraj total, nu depăşesc o ediţie de mare tiraj din zilele noastre în R.P.R. Cât despre interpretări şi critice să nu mai vorbim. Ele au slujit să facă din minunata operă a poetului un steag, când pentru apologeţii artei „pure“, cu scopul de a face din Eminescu un exemplu demn de urmat, de scriitor rupt de popor, când pentru instigatorii huliganici la acţiuni şovine sau rasiste, pentru abaterea atenţiei poporului muncitor dela adevărata cauză a relelor din România : burghezo-moşierimea stăpâ-nitoare. Aceasta a fost soarta poetului celui mai legat de poporul nostru prin limba şi simţămintele sale, a poetului care spre sfârşitul zilelor sale, luând atitudine împotriva artei contemporane lui, care te face să pierzi adeseori bucuria de a trăi şi dorinţa de a lupta", spune că un izvor pururea reîntineritor, un remediu în contra regresului intelectual din timpul său există în „poezia populară, atât cea dela noi cât (şi) aceea a popoarelor ce ne înconjoară." Merită o subliniere aceste cuvinte, pentru aceia care căutau un şovin nelecuit în Eminescu. 3 — Despre Poezie 33 Acum abia, când clasa muncitoare, în frunte cu partidul ei, conduce întreg poporul pe un drum nou, luminat de măreţul exemplu al Uniunii Sovietice, spre socialism, construind o nouă viaţă, o nouă cultură, acum când tot ce este de preţ în trecutul cultural al poporului nostru se pune în deplină valoare, prin cercetarea ştiinţifică marxist-leninistă, putem spera că vom ajunge — şi vom ajunge — la cunoaşterea adevărată a întregii opere a lui Eminescu, la înfăţişarea şi răspândirea ei largă, precum şi la cinstirea numelui poetului după măreţia creaţiei sale literare. GEORGE COŞBUC In anul morţii lui Eminescu ■— 1889 — vine de peste munţi în capitala ţării George Coşbuc. El îşi cucerise, încă la ziarul Tribuna din Sibiu, un nume în literatură. Curând apoi, prin publicarea volumelor de versuri Balade şi Idile (1893) şi Fire de tort (1896), George Coşbuc ajunge poet de întâia mărime în epoca posteminesciană, evoluând pe linia majoră a poeziei realiste, cu duh de revoltă, cu rădăcinile în viaţa poporului şi în creaţiile artistice ale acestuia. Se născuse în anul când Eminescu îşi făurea primele versuri rămase în patrimoniul literar al ţării, în anul 1866, în Ardeal, aproape de oraşul grăniceresc Năsăud, printre oameni mândri şi dârji în lupta pentru dreptate şi pentru libertate. Iar dacă Eminescu a cunoscut în toată întinderea ei viaţa poporului român, Coşbuc, trăind la sat viaţa săteanului cu toate dimensiunile şi nuanţele ei, a pătruns în adâncime formele cele mai tipice, cristalizate în cursul mileniilor, ale vieţii poporului nostru. Literatura clasică veche şi mai nouă pe care poetul şi-a însuşit-o apoi prin învăţătură, i-a dat putinţa 3* 35 valorificării, la un nivel de maximă realizare artistică, a bogatelor comori din viaţa poporului, de ale cărui năzuinţe niciodată nimic nu l-a despărţit până la sfârşitul zilelor sale. Ca şi Eminescu, Coşbuc se străduia să exprime în cea mai curată şi mai bogată limbă românească, nu propriile sale amăgiri şi desamăgiri, ci năzuinţele adânci ale poporului său, pe care-1 vedea suferind sub crunta exploatare a claselor dominante. El se simţea „inimă’n inima neamului“ — cum singur spune — se simţea ca făcând parte integrantă cu poporul asuprit. Foarte curând a trebuit să-şi dea seama că nu e pe placul stăpânilor desvoltarea pe acest drum a poetului, nu numai din tragicul sfârşit al marelui Eminescu sau din odioasele şicane şi persecuţii pe care trebuia să le rabde Caragiale, bunăoară, ci din propria sa experienţă. Când publică în anul 1894, în revista Vatra, vestita sa poezie Noi vrem pământ.!, Titu Maiorescu, fruntaşul exponent al ideologiei reacţiunii, restitue revista scriind pe ea : „Se refuză primirea1'. Pentru Coşbuc a început drumul spinos, împănat cu furci caudine, de care des trebuia să-şi isbească- fruntea mândră, al artistului legat de soarta poporului, în România monstruoasei coaliţii, a burgheziei şi moşie-rimii încârdăşite sub steagul cosmopolit al capitalului străin pentru jăcmănirea avutului ţării. N’a capitulat, dar avea sufletul plin de amărăciune şi simţea cum stăpânirea caută să ucidă în el poezia. „De când am venit în România, — mărturiseşte el — am fost silit să mă ocup cu alte lucruri, nu cu poezie şi de multe ori am fost silit să scriu de mizerie ode în loc de poeme". Dar cu dârzenie de iobag răzvrătit a luptat înainte pentru o poezie combativă, în cea mai frumoasă româ- 36 nească ce se scria după Eminescu şi în cea mai măiastră întruchipare artistică. înţelegere nu putea aştepta dela „politicieni", — dimpotrivă ! In schimb îl înţelegeau marii săi prieteni, Garagiale, Vlahuţă, Slavici, cu care se găsea pe acelaş front de luptă îndreptat spre cei ce, în frunte cu regele, se sileau să îndoaie mai jos, sub jug, grumazul poporului. II înţelegea cel mai mare prieten al său, poporul care-1 citea sau îl auzea citit. Dela început, Coşbuc a fost din poeţii care au pătruns adânc prin opera lor în straturile populare. Vorbea doar oamenilor simpli, cinstiţi, muncitori, în graiul lor, despre ei, pentru ei. Era cu putinţă oare ca versul său armonios, plin de lumină şi de veselie, nevedit prin iţele datinilor din bătrâni, a dorurilor şi lacrimilor celor ce iubesc, trudesc şi duc înainte viaţa, era oare cu putinţă ca acest vers să nu devină cântec cântat de fete şi feciori, iar cărţile lui Coşbuc, aşa cum erau ele tipărite în puţine exemplare, să nu le întâlneşti, câteodată, pe o poliţă, în tinda unui ţăran din Ardeal sau Banat ? Oricât proslăveau revistele literare poezia decadentă, ţpbibată de cosmopolitism, a poeţilor ce boscorodeau „păsăreşte" — cum spunea ^oşbuc — în ţarcul asupritorilor, poezia lui Coşbuc, limpede şi proaspătă ca isvo-rul din munte, îşi făcea vad în inimile oamenilor muncii, în sufletele tinere, neîntinate încă de putreziciunea culturii burgheze în descompunere. In vorba cu duh, când sglobie ca o veveriţă ce saltă prin aluniş, când grea ca un nour din care scapără fulgere, poetul dând o nouă viaţă eroilor din basme, din trecutul poporului ori din viaţa de fiecare zi, făcea să vibreze inimile şi să strălucească ochii cititorilor, ca ai unui copil ce-şi recunoaşte plin de uimire, chipul în oglindă. Poetul râde şi glumeşte, se întristează şi se 37 revoltă ; glasul său aduce mierea înţelepciunii străvechi, iar câteodată ameninţă şi simţi cum răzbeşte din el ura multiseculară a poporului, gata să deslănţue mânia nimicitoare împotriva tiraniei. In aceste momente, poetul nu se adresează numai poporului, ci şi acelora care îl asupresc. Ii provoacă să-şi înceteze jaful crunt, să pună capăt nemerniciei lor, căci altfel vine prăpădul. „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt, Să vrem noi sânge, nu pământ! Când nu vom mai putea răbda, Când foamea ne va răscula, Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa Nici in mormânt /" In ţară avuseseră loc, prin 88—89, primele răscoale ţărăneşti. Focul mocnea în masele populare, pe măsură ce regele, de conivenţă când cu liberalii când cu conservatorii, aducea în ţară capitalul străin, înstrăinând averea ţării şi înrobind oamenii muncii la sat şi la oraş. Dar începuse a bate vântul mişcării muncitoreşti şi la noi în ţară. Pe tărâm ideologic încă dinainte se vânturau ideile socialismului în revista Contemporanul. Poetul nu putea rămâne străin de ceeace se petrece, nu putea să nu fie pătruns de forţele de răzvrătire care se stârneau, sub biciul tot mai tăios al mizeriei, în masele populare. In zadar încearcă Ion Slavici, în calitate de prieten