— Ieni iic 1 MIHAI BENIUC CÂNTECE DE PIERZANIE POEME * ACADEMIEI* COLECŢIA ABECEDAR DESTIN CU DUMNEZEU LA COT Când voi isbi odată eu cu barda, Această stâncă are să se crape Şi va ţâşni din ea şuvoi de ape! Băieţi, aceasta este arta! Nu mai umblaţi mereu după exemple, Exemplele-s făcute pentru proşti. Din serie de vrei să te cunoşti, Fugi de cărări şi nu intra în temple. Eu am luat-o fără drum în sus, Puteţi veni pe urmele-mi de sânge, Mai urc, şi-mi vine câteodată-a plânge Şi mă ’ndoesc sub cruce ca Isus. Văd, totuşi, cum în jurul meu tresaltă Isvoarele ’nceputurilor sfinte Şi sufletul meu, ameţit, se simte Vecin egal cu umbra ceealaltă. Aici cu Dumnezeu la cot, în Fire, Minuni plăpânde plămădim din tină, Cioplim din beznă forme de lumină Şi nu dorim nici jertfă nici iubire. Iluzii trecătoare nu cunoaştem. Ştim noi Nimicul dătător de friguri: Odată ne va trece peste diguri, Şi ’n van o să încercăm să ne mai naştem. Dar Noaptea asta ce-o ţinem în braţă Şi de călduri am vrut să se pătrundă, Pe veci de veci a devenit fecundă: Va înflori vieaţă din vieaţă. I N T I! A (< K Ca ţăranul printre snopi de grâu Voi intra massiv şi greu în vreme, Cu un car cât dealul de poeme, Murmurând o doină trist, molâu. Nu-mi bat capul ce-or gândi vecinii, N’am cosit din holda lor un pai. Asudând sub ploile luminii Numai anii mei mi-i secerai. O strujea de vis mi-a fost merinde, Un crâmpei de crez prin îndoieli. N’am pus preţ vreodată pe spoieli, Am căutat un razim doar în minte. Că am fost şi beat din când în când Ori de vin ori de femei, — se poate. Sunt aicea ’n carte scrise toate. Una ştiu: Nu m’am supus la vânt! Vijelii, ispite au trecut Cum trec vara norii peste boltă; Ploaia lor de mi-a căzut pe holdă, Eu am rîs domol, nu m’am temut. Toată vremea am rămas eu însumi. Pe la porţi domneşti n’am fost milog, N’am ştiut şi nu pot să mă rog, Nici n’aş vrea s’auză alţii plânsu-mi. Că servind pe candida Minervă Ori pe Venus ori pe nu ştiu cine, Cu vârtute, harnic, plin de vervă — Este drept, eu m’am servit pe mine. 8 Nimenea să nu mă ’nvinuiască: M’am iubit mai mult decât pe altul Ori pe alta, martur Preaînaltul. Nici ei n’au ştiut să mă iubească. Dar în schimb duşmanii ca scăieţii Mi-au crescut pe ţarină tot timpul. Prieteni am făcut din ei cu schimbul, Sau gunoi, să ’ngraşe huma vieţii. Nici cu cerul n’am trăit în pace. M’am luptat ades cu Dumnezu. Azi e pace însă: curcubeu. Domnul vede ce-am făcut şi-i place. Dacă eu sunt mulţumit sau nu, Nu e treabă s’o discut în rime. Ce sunt eu ? Sămânţă din mulţime Ce crescu atâta cât putu. Să mă bucur azi de rodul muncii Ca nebunul Bibliei nu pot. Altfel chibzuind eu drept socot: Bucure-se de tristeţea-mi pruncii. Sunt copilul unui neam sărac, Bieţi români ce scormonesc pământul, Vor să-şi facă mai comod mormântul, Tare-mi este neamul ăsta drag. Ei mi-au fost credinţa ’n toi de luptă. Fiul lor, azi poate le sunt tatăl. Aurul tristeţii mele iată-1: Carne sunt din carnea voastră ruptă! Mită, muc nu-mi puneţi pe tavă, !)e-nlc vieţii-s plin cu prisosinţă. IVI i-« rămas o singură dorinţă, Una numai: cupa cu otravă. Nu vă fie supărare deci Că nu stau să vă cinstesc banchetul, Tare-i obosit şi trist poetul, Bâjbăe prin negurile reci. Dar aicea-i cartea năzdrăvană, Cântece şi, minţii, vin cu pane, Pentru azi şi pentru cei de mâne. Fie cea mai veselă pomană! îndemn la păhar Să te’mbeţi în fiecare zi Şi să nu ştii bine cine eşti, Crede’n fericire şi’n poveşti Şi nu te gândi: „voi putrezi.. Moartea vine tuturor, la rând, N’a fost dată nimănui în seamă, Bea mai greu, de-ţi pare când şi când C’o auzi în beznă cum te cheamă. Lasă filosofii să deslege A vieţii grea cimilitură, „Mănăstire ’ntrun picior“ — trecură Mii de ani şi n’o pot înţelege. Când odată vei fi ars şi când Vei fi doar netrebnice ruine, Să trânteşti paharul de pământ Şi închide uşa după tine! VULTURUL DE FOC l’c uită, vreu să vreu din nou Cum n’ain mai vrut de când am vrut Pe vremuri, când eram copil, S’ajung odată cunoscut. Pe umeri simt crescând aripi De vultur, nu aripi de înger, Şi, suflete, te-aud cum ţipi Că’n sbor mă leagăn, nu că sânger. Azurul se deschide larg, Fug norii speriaţi în lături Şi iată, suflete, începi Cu-aripa stelele să mături. Tot colbul cerului se’ncurcă Prin uriaşul meu penet Şi luna strigă ca o curcă, Ascunsă roşie ’n făget. Cu ciocul spintec pânza-albastră Şi cerurile le deschid. De-acolo urlu ’n glas de tunet: „Vedeţi că cerul este vid?“. Iar când voi vrea să nu mai vreu, M’oi repezi nebun în soare Şi am s’aprind penetul meu In flacăra-i strălucitoare. Apoi m’oi prăvăli prin aer, De foc şi pară o cascadă! Dar peste ţărnă doar cenuşa-mi Răcită, sură va să cadă. 12 T U N E L Când alţii dorm şi nu ştiu ce se’ntâmplă, Eu, singur, neclintit, rămân de veghe Şi stând la masă cu un pumn la tâmplă Străbat cu gândul leghe după leghe. Străbat aşa de ani treizeci aproape, Şi nu găsesc o margine, un termen, Nu-i capăt nicăieri, oricât să sape, Să roadă fără preget ca un vierme’n Al Veşniciei măr (ah! acrul măr!) Fărâmă cu fărâmă mestecându-1, Sub lăudatul titlu „Adevăr14, Sătul, flămând, scârbit şi lacom, gândul. îmi pare că trec anii tot mai repezi Şi-ades visez căldura unui cuib, Dar muşc mereu cu dinţii slabi şi strepezi, Deşi îmi vine ce-am muşcat să scuip. Mă uit napoi: ce lung mi-o fi tunelul! Răspunde oare undeva ? şi unde ? Unde-am pornit? uitai îmi pare ţelul. Iar stânca ce-o scobesc, nimic n’aseunde. E la ’nceputuri undeva greşală, Busola minţii arăta pe dos. Nu va eşi vreodată la iveală Metal, din întunerec, preţios? Străbat aşa de ani treizeci aproape, Rod fără crez cu gândul ca un vierme’n Al veşniciei măr, cum rozi în ape, Şi nicăieri nu-i margine, nu-i termen. 13 CU SANIE FĂRĂ CLOPOŢEI Cu sanie fără clopoţei Trec peste zăpada şi noroiul veacului. Când am pornit la drum fugarii mei, Eu nu m’am închinat nici Domnului nici Dracului. Di ! caii mei, Nu vă lăsaţi, Sburaţi ca smei înaripaţi, Spre creste de vis, Spre vis de creste, Vis nedescris Nici în poveste! Nu plătesc la nici o punte vamă, Nu spun unde merg, nu spun cum mă chiamă, Şi de părerea lumii n’am habar, Mă laudă, mă’njură în zădar. Hi! cailor, Sburaţi mereu. Vedeţi pe-un nor Pe Dumnezeu, Cum ne priveşte întrebător ? „Unde sfârşeşte Smintitul sbor?“. In urmă-aud cum oamenii mă sudue, Că ţara, greu, pe unde trec se sgudue, In faţă văd pe Domnul cum se’ncruntă, îşi pune mâna’n barba lui căruntă... 14 Cai năzdrăvani! Acum vi-i rândul, Sburaţi ca vântul, Sburaţi ca gândul, Să tremure Subt voi pământul ! De lutul ăsta Yă desprindeţi, In foc şi pară Vă aprindeţi! Şi sus mereu Spre Dumnezeu! In jurul meu, un ocean de fulgere. Porni tăria toată pe distrugere ! Şi sboară’n ţăndări stele şi comete ! Ce tx-ăznete şi tunete — cereştile trompete! Hi ! caii mei! O vână-mi crap, Cu sânge am Să vă adap. Şi de vi-i foame, Inima Poftim! luaţi-o Şi pe ea! Moşnege! lasă drumul slobod, Să treacă smeii mei în tropot. De ’mpărăţia ta sbor mai departe, Dincolo de viaţă şi dincolo de moarte! Pe unde n’a fost pân’acum nimic O lume nouă Eu am să ridic! 15 Di! caii mei, Nu vă lăsaţi, Sburaţi ca smei înaripaţi, Spre creste de vis, Spre vis de creste, Vis nedescris Nici în poveste. 16 LA ŞEBIŞ ORI I.M ALTĂ PARTE... La Şebiş ori în altă parte Mereu acelaş dor de ducă Spre Nu-ştiu-unde mă usucă, Mă chinue mereu, mă arde. Nu sunt acasă nicăieri, La Cluj, vreau satul §i pădurea, Mă simt la mine doar Aiurea Şi azi îmi pare rău de Ieri. Visez necontenit un Mâine Ce n’aş vrea să se facă Azi, O ţară fără de popas, Un drum care fugind rămâne. a. 17 T |{ E C E l< E Aşa trec peste voi ca Sânt-Ilie Pe boltă în rădvanul lui de foc; E poate cea mai cruntă vijelie, E poate numai şagă, numai joc. Mi-i timpul scurt şi ori şi ce zăbavă E-o pierdere ce nu se mai repară. Dă zor nainte, inimă bolnavă, Şi arde, gând, în vâlvătăi şi pară! Dacă gonesc din urmă nori de smoală, Cu tunete şi biciuri de lumină, E că le vreau, pe mâne când se scoală, Copiilor, o zare mai senină. Visez ca vijeliile cumplite Ce-au bântuit grozav în aste părţi Ei să le-auză numai povestite, Să le citească tipărite ’n cărţi. 18 îndoiala bate icuri îndoiala bate icuri Grele ’n mine: „Sunt nimicuri Toate visurile tale, Toate versurile tale. Niciodată n’o să iasă Luna — palida crăiasă — Să te ’nvălue cu raze, Să te ’nvălue cu raze, Vei pieri ’n a vieţii ceaţă Ca ’n borcanul cu dulceaţă Vespea galbenă sau musca, Vespea galbenă sau musca“. Eu tot mândru: „Nu mă tem, Nu mă tem eu de blestem. Vreau să fiu şi am să fiu, Am să fiu ce vreau să fiu!“. ANECDOTĂ DE SEARĂ Pe cer au aruncat cu discul Atleţi din parcul înserării Şi nu vin după el, e riscul De-a fi văzuţi pe stepa zării. Ascuns poetul stă la pândă In tufe groase de ’ntuneric. Ce ştii? Se poate să se vândă Secretul serii cel himeric. Dar nu mai vin~şi apa mână Mult preţiosul disc la vale. O stea ce se ţinea ’ntro mână Păzea! din boltă se prăvale. Poetul ţine pălăria Să prindă steaua căzătoare. Ce mare va fi bucuria Iubitei lui încântătoare! 20 NOPŢI Din când în când, visul burghez — Bani, carieră, casă, masă, Copii drăguţi, soţie frumoasă — II mai alint, îl mai visez. Mai visez apoi prima iubire Pe vremea când eram şcolar Şi adoram o fată în zădar Şi fata nu avea de mine ştire. Şi câte nu visez şi nu desmierd In fără leac pustia mea singurătate, Până târziu în noapte, când se pierd Visele de veghe în vise-adevărate. 21 CÂNTEC DESPRE MELC Arând cu talpa trudnic coasta vremii, Sub zarea lui mioapă ’n coarne moi, El taie drum încet decis prin foi, Precum poetu ’n aurul poemii. — Ce s’a ’ntâmplat în lume-i de*§i ascunse Făptura de moluscă ’n var spirală ? Mult cumpănit es coarne la iveală Iscoditor în spaţiu iar împunse. Un veac, şi a trecut cu greu hotarul Crestat în ghimpi al unei late frunze. In faţă şes, cu ierbi, de om netunse. Dar cale nu-i. O ’ncepe el, drumarul. Şi urma de argint e după el. Acestui melc aş vrea să fiu la fel. v 4 22 AŞTEPTARE Mi-i sufletul o sâlliă sură Cu neguri preajmă, nu grilaj uri, Şi ’n loc de păsări cântăreţe, Acele vechi, vestite pajuri. In coaja trunchiurilor mele S’a rupt oţelul de secure Şi stană s’a făcut de piatră Femeea ce culese mure. în ochiuri fără fund adastă Bălauri pradă albă, caldă: Dar fata de ’mpărat e dusă De mult pe lumea ceealaltă. Un 1‘ăt-frumos gătit cu zale De ani se plimbă poate-o mie, Săracul, nu ştie că morţii In veci de veci nu mai învie. M I JN E K Aşa mă mişc în viaţă ca ’ntr’o mină. Tot una-mi este coborîş, urcuş. La fiecare pas găsesc un bruş Ce-1 svârl să ardă aur în lumină. Puţin îmi pasă cine-o să-l culeagă, Bogaţi cu burtă, sărăntoci flămânzi; Că-1 dau la târfe sau plătesc un prânz, Că-1 poartă ’n deget ori în ţărnă-1 bagă. Dar va veni o zi când târnăcopul împotmolit se va opri în stei, Lin am să şed, punând alături dopul, Şi voiu tuşi cu sânge, ochii mei Vor deveni sticloşi, secându-şi stropul... — Atunci, veţi pune oare-un ban pe ei? OBOSIM Atacuri dau mai mici, mai rare, Vieţii. Hei, s’au dus pe semne Acele vremuri temerare! Obosim, obosim. Ades m’opresc în toi de luptă Şi ’ncep să mă gândesc la pace. De-ar fi odată lancea ruptă! Obosim, obosim. Se mişcă mai greoi genunchii Şi pieptul piscue, tuşeşte, Simt junghiuri, ustură rărunchii. Obosim, obosim. Dar lupta trebue luptată In coate, în genunchi, în sânge. Mai trebue şi câştigată? Obosim, obosim. De-aş pierde, cine să regrete? Eu nu regret o clipă barem. Mai dăm azi un atac, băiete? Obosim, obosim. PREMII DE TOAMNĂ Copacilor le ’mparte toamna premii Cununi de aur arzător pe frunte, Şcolari cuminţi cu roadele mărunte Ce-au înţeles la vreme preţul vremii. Dar plin de pismă vântul rupe foi, Ştirbind nepreţuitele coroane, Şi ’mprăştie ş’adună iar mormane De aur ce se schimbă în noroi. Se tângue cu glas de jale pomii Şi mâinile nemângăiat îşi frâng, Eu plâng cu ei şi strâns la piept îi strâng Că-s drepţi şi pier ca gloria Sodomii. Intr’adevăr nedreaptă, crudă soarte! De ce te porţi aşa de rău cu ei? Eu am primit în viaţă nota trei Şi totuşi trec examenul de Moarte! Zădamic suflă vântul din plămâni Să stingă steaua mea pe bolta ’naltă, Ea cată liniştit, de sus, în baltă: E vis acolo pentru Azi şi Mâni. 26 îndureratul eros - — TENTATIVĂ Prin aceste păduri toropite de vis Ecouri străvechi, aievea sau în minte, Nou re’nviau pierdutul paradis Trecut uşor prin timp invers ’nainte. Rugă de lumină fără glas Una câte una brand uşile plăpânde. Apele limpezi nu conteneau să cânte — Numai stâncile ursuze tot surde au rămas.. Acolo totuşi murmurul mărunt Rar drum în ţara visului trădează! — O, zâna mea, deschide, să pătrund! Şi am strigat de trei ori semn de vrajă. Ci stâncile domol cioplite sferic Adânc tăceau sub muşchiul de ’ntuneric. CÂNTEC DESPRE FATĂ Floarea presată ’n carte şi uscată In amintire de-o mai poţi cunoaşte, Dar focul în culori, de altădată, Parfum, petale se făcură moaşte. — Goi rătăceam ca nişte zei eleni. Era atunci o vară foarte caldă. O floare înflorea prin buruieni... — Iubito, hai să mergem iar la scaldă! Ei! ce se duc la vale timp şi apă! Eu, uite, am rămas un ţărm spălat, Pe care valul ne ’ncetat îl sapă, Fărâmă cu fărâmă ne ’ncetat. Nu, trupul dulce nu mai e al meu Ce l-am cuprins în apele complice, Nici părul tău, bălan mănunchiu de spice, Nu-1 mai resfir cu degetele eu. Şi unde-s ochii, iazuri de smarald Sub umbre moi de gene rourate, Ameţitor surâsul cald, Şi-al sânilor fruct copt pe jumătate? Dar unde eşti tu ? Singur stau la sfat. E totul astăzi formă pură In gând, nu ’n soare şi căldură. Iar visul sună ca un clopot depărtat. 30 VERSURI DE SEARĂ Nu caut tristeţilor leacul Pe unde trecum laolaltă. Acesta pe vremuri fu lacul, Din lac a rămas doar o baltă. Nori galbeni în turmă răsleaţă Pe mieria pustă colindă — Ci ’n apa de somn şi verdeaţă Azi nu se mai văd ca ’n oglindă. Cu zările mute se ’mbină Câmpia în duh monoton. Doar plopii şoptind în surdină Păstrează din vremuri, un svon. Un gând şovăelnie mă ’nvită Pe drumul în ierburi învins. Stă banca de ploi putrezită. Apusul ca fierul e stins. Nu caut tristeţilor leacul Pe unde trecurăm visând. Acesta pe vremuri fu lacul... Pe câmp trece vântul plângând. A Z U R Zările se ’nchid ca ’n plasă. O scrisoare netrimisă Aruncată e pe masă, Intr’un plic albastru ’nchisă. Tomuri groase de scripturi, Vrafuri de ştiinţă ’naltă, Cărţi cu negre legături Stau grămadă laolaltă, Şi cuprind jur împrejur, La mijloc, plicul scrisorii Ca un petec de azur Gata să-l îugliită norii. 32 DIN CRONICA IUBI IUI I Ah zi de mâne, zi de Vineri! De rendez-vous suntem ea siguri. Vom fi robuşti, feroci şi tineri, Prinşi de călduri, cuprinşi de friguri. închide ochii tăi ca mura Din poezia populară. Te strâng prea tare? Adă gura De sânge, de venin, de pară! Ce-mi pasă că pe alţii încă I-ai sugrumat la fel în braţă ! Eşti ca mormântul de adâncă, Fântâna mea, Tu, de vieaţă! Va fi aşa o veşnicie Trecută ’n ritmuri şi poeme. Vieaţa prinsă ’n nebunie Se sbate, urlă, ţipă, geme! II Iubirea se sfârşeşte ca un scâncet. Rămâi pe urmă toropit şi lânced. Din freamătul de vis, de foc şi pară Ne-alegem doar cu drojdia amară. Filosofie tristă şi beteagă, Atâta e vieaţa asta ’ntreagă. 3 33 Ce ’nşelător instinct ne-arată ţelul Ducându-ne viclean cu zăhărelul! Mai just ar fi direct de ne-ar închide In ale veşniciei cocini vide. III Carne pătimaşă Prinsă ’n friguri dulci Tremuri în cămaşă, Haide să te culci! 34 FINAL — La 20 de ani — îmi scrii să te aştept la scăpătat In parcul de atâtea căi cu frunze moarte ’ntretăiat, Că vrei să-mi spui Ceva ce n'ai spus încă nimănui, Un lucru de însemnătate capitală Pentru iubirea noastră prea reală, Şi din a cărui cauză e firesc Ca şi mai mult să te iubesc. Sunt liber dela şase. Vină In parcul copleşit de galbenă lumină. Eu am să te aştept lângă fântâna Cu murmurul obişnuit, Şi aşteptând, voi încerca, în vis, cu mâna S’adun tot aurul ce noi l-am risipit. Şi stând aşa să-l cântăresc Avea-voi poate să zâmbesc: Viaţa noastră e un şir de nebunii... Tu, de aceea, negreşit să vii. „ Căci vrei să-mi spui Ceva ce n’ai spus încă nimănui. Şi poate îţi voi spune şi eu oareceva încet, să nu ne-audă nimenea, Iar frunzele vor plânge pe alei Sub paşii tăi, sub paşii mei. Te voi primi, fireşte, cu un gest plăcut. Iţi voi da de pildă un sărut Pe gură şi altul pe părul Adunat în caier de mătasă. 35 Apoi, îţi voi spune adevărul. Micuţa mea, durerea greu m’apasă. Rău mă mustră murmurul fântânii de argint, Dar nu pot, o! nu pot să te mint. Iţi voi spune adevărul, zic, (Şi poate pentru tine-i un lucru de nimic) Iţi voi spune că trebue să plec. Şi despărţirea noastră o să fie Lungă, cu zile, luni şi ani ce trec. Pân’atunci îţi las drept chezăşie Amintirea mea. La revedere, dacă ne-om mai revedea. 4 36 DUH DE PRIMĂVARA Soseşte dulce iarăşi primăvara Cu flori, cu fluturi, cu instincte, Bat inimile mai fierbinte Şi se topesc de drag, de dor, ca ceara. Ah! Sevă nouă dulce în copaci In crengile ’nsetate se revarsă Sub coaja neagră, sub coaja arsă Ca un păcat ce nu poţi să nu-1 faci. Şi uite iarăşi rândunele, vrăbii Pun temelii de cuib, viu ciripesc, Se prind, se dau şi carnea-şi biciuesc Cu ale patimei de foc, de ghiaţă săbii. Şi mie mi-a zâmbit o dulce fată, Mi-i capul beat, mi-i inima fierbinte. Odată... numai odată... şi încă odată ... Ah! primăvară, fluturi, fete, flori, instincte! DA CAPO Mi-a răsărit ca floarea unui vis Făptura ta de viţă pământească Şi-a prins iubirea iarăşi să scâncească Şi ’n inimă răni vechi s’au redeschis. Se vor desprinde cântece gingaşe Ca stele căzătoare de pe cer — Ci sufletul va rămânea stingher Şi dorurile vor tânji în faşe... — Biet suflete, acelaşi încă eşti, Cuibar de vise şi de suferinţă. Cin’ te-a făcut cu sine de-o fiinţă, Să crezi mereu în fleacuri şi poveşti? INSULA VRĂJITA L. M. Păsările dorurilor mele Peste mare’n drumul lor pribeag S’au lăsat cu aripile grele Pe ’nflorita-ţi insulă cu drag. Ia-le ’n cuibul mânilor pe rând Şi le strânge lângă sân aproape, Ca să poată ciripi cântând Lunga lor poveste peste ape. Molcom, plin de farmec or să’ngâne De-o frumoasă insulă de vis Şi să tem de azi că poate mâne Să pornească iar în larg li-i scris. O, aici pe-o ramură în floare In al vieţii tale pom vrăjit Ar cânta cântări neperitoare Pentru-o lume nouă şi de mit. Ci de-i dat ca mâne iar să plece, Le sărută una câte una, — Când va fi în valuri să se nece Vor umplea de cântece furtuna. J U H M A I, Cofetăria mică modestă ne primea. Era o zi tăcută sub cerul alb ca sarea. Ploua domol... mai tare... şi iar nu mai ploua... Uşor plutea pe lucruri tristeţea, nepăsarea. — Să rămânem prieteni! ai zis dojenitoare Şi te mirai că numai acuma înţeleg... O, aş fi vrut atuncea ca dorul meu întreg Să ţi-1 topesc în valuri de lacrimi la picioare! Dar tu mi-ai spus: Să nu strici cu lacrimi [ prietenia. Eu am zâmbit — o floare deschisă pe ruini. Şi mă gândeam: tot una-i de râzi ori de suspini. — Se ’nvălmăşea sbătută o mare cu tăria. Greu frământată luntre mă depărta de ţărm. Din pânzele visării mai spânzurau crâmpee. Nu mai avea nici cerul nici marea ce să-mi dee. Doar stânca nevăzută de care să mă sfărm. Poate-am vorbit alene, privind afară vag: Voi colinda prin lume rătăcitor Peer Gynt, Şi-am să revin, odată, cu plete de argint — Ci Solveig n’o s’aştepte pe cel întors, cu drag. Şi de-oi închide ochii să văd, prin vremi pierdute S’or perinda nainte-mi trecutele năluci. Era o zi tăcută... Prin ceaţă, lin, te duci, Când sună ceasul galben al undei revolute. Am înţeles clin vreme că nu am drept să plâng. — Cad norii grei ca bulgări pe soarele apus. O seară de cenuşă. Văd barda lunii sus, Aştept pe ţărm, iar valul se sbuciumă ’n adânc. — Apoi ţi-am spus, îmi pare, că vreau să scriu [ o carte. Altar de suferinţă şi viselor sicriu. Un om va sta de veghe zidit în ea de viu, Stins măsurând vieaţa şi nesupus la moarte. Blând începuşi atuncea, cu ochii mustrători: Tristeţea ta mă doare, dar poate e mai bine Să mergi nainte singur şi să mă uiţi pe mine. Nu trebue din piscuri în vale să cobori! Tu eşti menit ca singur să-ţi faci în lume legi, Te ’nalţi în sbor pe unde noi dibuim cu trepte. De ce la ieslea clipei vieaţa să ţi o legi? — Ulei curgeau pe rană cuvintele ’nţelepte. Dar ploaia prinse iarăşi un scâncet monoton. Eu urmăream pe masă, în marmoră, şuviţă, — Joc alb în fondul negru stând gata să-l înghiţă — Iar fumul de ţigară se risipea aton. Intr’un târziu, grăbită, ai scos un tub de ruj Şi ’n timp ce în oglindă te potriveai discretă, Eu însemnam cadenţe pe margini de gazetă: Era o zinăcută, în luna Mai, la Cluj... 41 APUS DE POVESTE O, cle-ai fi vrut te-a§ fi făcut stăpână Pe ţara mea de visuri şi poveşti. Ai fi putut cu-un simplu gest de mână Minuni necunoscute să ’nfloreşti. Prindeam al vremii nestatornic mânz La sania ce sboară peste veacuri. Iveai, zâmbind, moi nuferi peste lacuri, Un cer cu stele noui când ai fi plâns. Dar timpul ni se scurse printre degete Ca pulberea de aur în adânc. Din pomul zării constelaţii veştede Se scutură (sau ochii noştri plâng?). Luceafărul se clatină ’n apus Iar seara ne învălue mioapă. Pe cer atârnă barda lunii sus, Noi stăm (şi mai visăm?) pe-un ţărm de apă. Regina mea fără coroană, spune De ce-ţi ard ochii ’ntunecaţi şi tremuri? — O, nu va fi mai mult nicio minune! Napoi, nainte beznă e prin vremuri... 42 E CEASUL TÂRZIU... E ceasul târziu şi sufletul gol. Pisica urîtului îşi toarce firul. In ţarina celor trecute dau un ocol, A năpădit-o morcovul sălbatic şi pirul. Lăcustele anilor lacomi Belşugul de vis l-au păscut. In şesul pustiului azi, doar vântul cu şuier durut, Şi timpul fulgeră argint pe capu-mi... Pruncia mea, poveste, unde eşti? întors în vreme gândul meu flămând Te va scobi de-acolo din mormânt, Am să te fac din nou să înfloreşti! — Te uită, piersicii din dealul viilor! Şi, mărule bătrân, tu iarăşi scuturi Petalele pe creştetul copiilor. Hai să pornim pe câmpuri după fluturi! — Fetiţă bălaie, bălaie, Cu cer amintit sub pleoape, Apari din cenuşe, văpaie, O, vino aproape, aproape... — Ce am greşit de s’a topit Ca fumul visul făurit? Nu pot cu mintea să desferec Poveştile din întunerec? 43 Ah limpide, timpulc, undele tale Curg mereu la vale, la vale, Şi tu păstrezi descântecul secret, Ce ţi-ar întoarce apele ’ndărăt. De pe vârtelniţa trecutului, uituc, îmi deapăn tristeţile gheme Şi-ascult, în noaptea calmă, cum se duc Cocori sau amintiri sunând prin vreme. 44 DUPĂ UN AN Era o zi tăcută în luna Mai la Cluj Acum un an. Alături, aci ’n cofetărie, Stăteam cu ea la masă. Ah ce melancolie M’a fost cuprins. Dar fata-şi punea pe buze ruj. Aceasta la plecare. Am rătăcit pe urmă îndurerat şi singur, poet nebun, pe câmp. încetinise ploaia. Eu începusem tâmp Să plâng în mine. Norii, învălmăşită turmă, Fugeau spre Miază-noapte. Apoi a fost senin. Vei seri trei patru versuri, mi-am zis, călcând o floare Sălbatică, din cale. Eh! poate nici nu doare, E ’nchipuire poate. Fă miere din venin. O Bră ’ntreagă însă, am tot visat la ea. Ţăpnilor, de ciudă, le injectam revolte: La ce să vă mai stoarceţi vârtutea voastră ’n holde, Când roada secerată vin alţii să vi-o ia ? Maci roşii, ca de sânge, pe unduite lanuri Ardeau. Mai grele gresii muşcau oţelul coasei Când se gândeau ţăranii ce grea şi dureroasă-i Yieaţa lor. Hei! Domnii... Aş fi putut elanuri Din lanţuri să desferec. Dar nu ! Mai este vreme. Simbolic macii roşii erau pe lanuri steaguri. Nori grei lăsau povară, în seri de crunte cheaguri, Pe firea ’nfierbântată de ură şi blesteme ! Şi toate pentru-o fată ? veţi zice! — Da şi nu. Femeia isbutise cu mâna-i vrăjitoare, Pe-o clipă, vechi răscoale în mine să omoare, Dar ce veni ca valul, ca valul şi trecu !... 45 Mi-era necaz că luna se legena pe ramuri Şi-mi aducea aminte de ochii dulci şi dragi ... Poete, vezi e timpul, supremul timp, să tragi Perdele peste suflet, perdele peste geamuri! Când arămise toamna pădurile şi vântul Bocea pe câmpul veşted trecutul anotimp, Ca pasărea pribeagă simţeam în coaste-un ghimp Ce mă ’ndemna la ducă şi ’n faptă şi cu gândul. Oraşul plin de sgomot, oraşul îmi e cuib Firesc, mă simt acasă pe străzile cu zarvă. M’aş prăpădi Ia ţară stând iarna ca o larvă. In crâşme ordinare îmi place să mă ’mbuib. Şi am ajuns. O lună am hoinărit pe stradă. Mâneam pe apucate, svântam rachiul, berea. Femeile stricate sunt dulci, mai dulci ca mierea, îmi răsuna vieaţa turbat ca o cascadă. Dar într’o seară (ziua umblam puţin), te uită, In banca dinainte-mi la cinematograf, O fată. Este dânsa. Rămân de-odată paf, Eu care mă ’ncântasem că dragostea se uită ! S’a isprăvit vieaţa, a re’nceput calvarul. Tensiune, insomnie şi sbucium inutil. lat’ am rămas la treizeci de ani tot un copil. Mai plâng de dor, mă tângui în versuri ca şcolarul, Pe vremuri, ce ’ndrăgise, la cinsprezece ani, O dulce şi plăpândă, ca nufărul pe apă, Elevă, şi niciunul nu cuteza să ’nceapă.— Pe-atunci iubirea poate mergea şi fără bani. 46 Azi, fata care-mi place, pe cel din urmă Ford N’ar şovăi să schimbe tot ce-a produs Beethoven Şi Newton, laolaltă. Ea socoteşte mort Pe cel ce caută rime. Admite poate slovă ’n Cămaşa de mătasă-a iubitului. Dar omul Ce nu produce sume de bani şi nu se ’nvârte E pom nerodnic, bun să-l dobori. Şi eu sunt pomul Acesta, eu sunt omul ce ’n viaţă fără pârte Orbecăesc, mă ’mpiedec la fiecare pas, Mă prăbuş’ greu şi sânger, mă ’nalţ şi iar recad. Chiar de-oi ajunge cândva să-mi tai prin beznă vad, Ya fi târziu desigur. Yoi spune bun rămas La toate şi cu zâmbet voi părăsi banchetul In care mi-a fost rolul de simplu privitor Setos, flămând, netrebnic şi veşnic visător, Cum, de când lumea, este, a fost, va fi poetul. Aşa gândeşte dânsa, iubita mea, şi-i drept Aşa. Micuţa crede că-mi face mari servicii Necontenit cauzându-mi dumnezeeşti suplicii, Şi-i drept aşa. Ea crede. Eu cred. Şi simt în piept Cum înteţeşte hora grăbit bacilul Koch. Văd părul, în oglindă, albindu-mi-se zilnic. Pe străzile umblate mă duc mai rar şi silnic. Şi-i drept aşa. Degeaba mă vaiet şi spun: Oh! De geaba vin şi singur la masă mă aşez Aci ’n cofetărie şi cer o prăjitură, Rar depănând în minte toţi anii ce trecură, Şi mă cuprinde jalea că visul meu burghez 47 IM'iiiii reuşit în treizeci de ani să-l înfirip, Că tinereţea toată ca grâul mi se scurse Din sacul spart. Pe-aproape-i mirosul unei curse, E moartea. Iar trecutul, doar urme pe nisip. De geaba, ah de geaba de-un milion de ori! Afară-i primăvară cu liliac şi fete, Dar mie nu mi-e foame, dar mie nu mi-e sete Şi simt cum peste minte-mi coboară negre ciori, Se ’mprăştie, s’adună cu foşnet, stoluri sumbre, Şi vin tot mai aproape în valuri de ’ntunerec. Să ţip! Din morţi şi beznă mai vreau să mă [ desferec Dar cine să în’audă aicea printre umbre? Departe-i primăvara, pe celălalt tărâm. Doi tineri merg alături. O ştiu pe Ea. Cu mersul Regal Ea stăpâneşte — ai zice — Universul. In calea lor miroase alb floarea de salcâm. ULTIMA SCRISOARE Sfârşitul a venit fără de veste. Eşti fericită? Văd că porţi inel. Am înţeles. Voi trage dungă peste Nădejdea inutilă. Fă la fel. Niciun cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă, Cunosc însemnătatea ei deplin. Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă, Eu însă ’n faţa normei nu mă ’nchin. Nu te mai cânt în versuri niciodată, In drumul tău mai mult nu am să ies, Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată Şi n’am să spun că nu m’ai înţeles. A fost desigur numai o greşală, Putea să fie mult, nimic n’a fost. In veşnicia mea de plictiseală Tot nu-mi închipui eă puneai un rost. Şi totuşi, totuşi câteva atingeri Au fost de-ajuns să-mi dee ameţeli, Vedeam văzduhul fluturând de îngeri, Lumină ’n seara mea de îndoieli. Când degete de Midas am pus magic Pe fragedă fiinţa ta de lut, Suna în mine murmurul pelagic Al sfintelor creaţii de ’nceput. Vedeam cum peste vremuri se înalţă Statuia ta de ajuţr greu masiv, Cum serioase veacuri se descalţă Şi ’ngenunchiate rânduri submisiv La soclul tău dumnezeesc aşteaptă Să le întinzi cu zâmbet liniştit Spre sărutare adorata dreaptă, Nainte de-a se şterge’n infinit. •5 4 49 O, dc-um fi stat alături doar o oră, Ai fi rămas în auriul vis Ca o eternă, roză auroră De ne’nţeles, de nedescris. Ireversibil s’a ’ncheiat povestea Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti Din întâmplare rândurile-acestea In care-aş vrea să fii ce nu mai eşti. N’am să strivesc eu visul sub picioare, N’am să pătez cu vorbe ce mi-i drag. Aş fi putut să spun : „eşti ca oricare ...“ Dar nu vreau în noroaie să mă bag. De-ar fi mocirla ’n jurul tău cât hăul, Tu vei rămâne nufărul de nea Ce-1 oglindeşte beat de pofte tăul, Ci-1 ţine candid amintirea mea. Vei fi acolo veşnic ne’ntinată, Te voiu iubi mereu fără cuvânt. Şi lumea n’o să ştie niciodată Dece nu pot mai mult femei să cânt. Acolo, sub lumină de mister, Scăldată ’n apa visurilor lină, Vei sta iubită ca ’ntr’un colţ de cer O stea de seară blândă şi senină. Şi când vieaţa va fi rea cu tine, Când au să te împroaşte cu noroi, Tu fugi în lumea visului la mine, Vom fi atuncea singuri amândoi. Cu lacrimi voi spăla eu orice pată, Cu versuri ne mai scrise te mângâi. In dulcea lor cadenţă legănată, Te vei simţi ca ’n visul tău dintâi. 50 Iar ele va li (cum simt mereu de-o vreme) Să plec de-aicea dela voi curând, Când glasul tău vreodat’ o să mă cheme, Voi reveni la tine din mormânt. Şi dac’ar fi să nu se poată trece Pe veci pecetluitele hotare M’aş sbate ’ngrozitor în ţărna rece, Plângând în noaptea mare, tot mai mare. 51 ÎNTINDE VREMEA GIULGIU Zi de zi întinde vremea giulgiu De uitare peste cele scurse. Tot mai rar visez la ochii dulci, Tot mai rar la fragedele-ţi buze. Când te văd pe stradă braţ la braţ Cu acel logodnic ce te are, Parcă mi-ar fi ochii lăcrimaţi Şi tresar, dar nu aşa de tare. Te urmez cu ochii, stând pe loc, Cum te pierzi cu dânsul printre oameni, Tu erai cometa mea de foc, Azi începi cu oamenii să sameni. In curând, la anul poate ’n parc Vei împinge şi tu căruciorul Cu un pui de om micuţ şi drag Ce se joacă ’n perne cu piciorul. Şi vei fi atâta de ferice Când îţi va zâmbi trandafiriu, Când întâia vorbă o va zice Către tine propriul tău fiu. Vei fugi ’ngrijată pe la medici Când va fi stomacu-i în deranj. Ah vieaţa asta-i numa piedici, Te isbeşti de ele pas de pas ! Dar în rezumat va fi frumos Şi vor trece fără sgomot anii. Chipuri gălbenite nebulos Au să-ţi amintească slava Anei. 52 Dacă veţi avea bibliotecă, Jar în ea de mine un volum (Vreau să sper că nu rămân adecă Leneşul vestit, de pân’ acum!), Vei putea citi pe câte-o filă Câte patimi mi-ai scornit în piept, Şi-o să-ţi fie-o leacă poate milă C’ai fost rea şi crudă cu-un poet. Dar Pegasul meu va fi departe Tropotind sălbatic fără drumuri, Pe tărâmul dincolo de moarte, Plin de foc şi veşnic plin de fumuri. Tot semeţ mă voi ţinea în şea, Tot nepăsător ca totdeauna. Stele vor sări în urma mea, Iar pe cer, pătrar din urmă, luna Va fi doar potcoava de pe cal Ce-am pierdut-o ’n fugă năzdrăvană Peste ţări de-azur şi de opal După cine ştie care Ană! NU MĂ VEI UITA Te măriţi şi ştiu vei naşte prunci, Veţi avea cămin şi alte cele Dar aşa frumoasă ca atunci Când erai stăpâna vieţii mele Nu vei fi tu niciodată, Niciodată. Anii vor veni mereu şireaguri Ca soldaţii la cazan flămânzi. Din vieaţa ta de miez şi faguri N’o să aibă Moartea nici de prânz. Poate doar o simplă, tristă cină, Tristă cină. Ce bătrână, palidă şi goală Vei rămâne peste trei decenii! Sângele tău astăzi în răscoală, Va fi rece, rece. Doar vedenii Despre tot ce-a fost vei mai avea, Mai avea. Ca strigoii vor veni la tine Din iubirea noastră ne’ntâmplată Gândurile, visele haine. Nu mă vei uita tu niciodată; Sufletul cu altul ţi-i zădarnic Darnic. PĂRERI DE RĂU O, poate-am fost întâia dată întâiul vierme de mătasă Ce-ar fi ţesut vrăjit o haină Pe trupul tău cea mai aleasă. Profund albastră, numai visuri Ca cerul nopţilor de stele, Scăldată ’n ploi diamantine Din toate lacrimile mele. Pe fruntea ta senin regală Puneam o candidă cunună Ce-am făurit-o pentru tine Din cel dintâi pătrar de lună. In ochi ţi-aş fi topit lumina Din mările verzui — fiorul Ce ’nvălue nostalgic unda, Născând în oameni pururi dorul. Furam zăpezii frăgezimea, Căldura primăverii ’ntâie, Să năvădesc poema blândă A mânii tale ce mângâie. Petale roşii de muşcată Ţi-ar fi ’nflorit pe gura caldă, Un nufăr era orice zâmbet Pe-o apă vie ce tresaltă. Şi tremura de poftă lutul Pe unde ţi-ai fi pus piciorul. Meneam ca orice urmă dornic Să ţi-o sărute muritorul. Dar vai piciorul tău distruge In cale florile ’ntâlnite Şi nu ridici cu mâna fluturi Cu aripile obosite. 56 DOR Alunecă pe ape al lunei ultim sfert. Nu pot, iubită mică, nu pot să nu te iert. Adâncurile apei se ’ntunecă şi gem. Răsbat în mine glasuri de mult şi iar te chem. O, vântul plânge jalnic prin frunze hohotind. Ştiu sigur: niciodată... zădarnic mă tot mint. Clocotitoare valuri duc lotca lunii goală. Aşteaptă-mă şi du-mă ’ntro ţară ireală! 57 INCRESTARE PE O PEATRĂ MOALE De i-aţj fi spus în versuri câte ţie Unui copac la margine de druin, S’ar fi aprins în zare o făclie Cu braţele de flăcări şi de fum. Tu, însă, n’ai răspuns nici cât o râmă La care-i cânţi a Noua Simfonie, Ori cât un melc când lumea se dărâmă Şi el rămâne calm în căsulie. Au fost cumva străbunii tăi moluşte, De te-ai născut aşa ca gelatina? Era mai bine Domnul să se’mpuşte Decât să-şi cheltue cu tine tina! Şi totuşi când pe stradă trece-un tip, Din care sunt cu sutele, nu unul, Te legeni ca o dună de nisip Ce-o răscoleşte prin deşert Simunul. Nu-mi pare rău. îmi pare rău că firea Sub fără seamăn mincinoasa-ţi mască Şi-a concentrat întreagă nesimţirea, Neruşinat să ’nşele, să momească. 58 VINO IARĂŞI TU Vâjâe trecutul ca o scoică, II ascult şi te revăd în vis, Te aduce-o năzdrăvană troică, Te aduce iar la mine Iar la mine, Nu te uit, aşa mi-i scris. Albă vijelie de zăpadă Pe câmpia sufletului meu, La picioare are iar să-ţi cadă Ca un rob ce te adoră Te adoră Umilit poetul tău. O, te-aştept, te-aştept de-atâta vreme, N’are viaţa fără tine rost, Mi-i urît să deapăn vise gheme Şi ’n iluzii să mă leagăn Să mă leagăn, Să visez cum ar fi fost... 59 APUSELE VISĂRI Tu, care poate astăzi pe un altul Cu braţele-reptile-1 strângi la sân, In sufletul meu tare ca bazaltul Găsii săpând iar numele-ţi păgân. A izvorît izvor sărat din stâncă Cu unde suspinate molcom foarte, Când am trezit din pacea lor adâncă Visări încinse cu grilaj de moarte. Întreagă valea s’a făcut mai sumbră, Frunzişul cade lin, abia-1 auzi, Brânduşile de toamnă plâng în umbră Şi are iarba toată ochii uzi. E seară poate, poate-i dimineaţă Atât de pal e soarele pieziş, In toate e şi moarte şi vieaţă Cuprinse ntrun comun paianjeniş. Fantoma ta regală se desprinde, Alăturea de mine te aşezi; Ca un profund bazin sonor sunt plin de Melancolia vechiului erez. Să te sărut acum când nu mai eşti? S’aprinde ceru ’n asfinţit de seară, Fiinţe-s norii negri, din poveşti, Şi fâlfăe pădurea ca de pară! ULTIMELE GAROAFE Am adus în cameră garoafe Din căzute ale toamnei straturi, Uite-aici pe masa mea un vraf e, Să priveşti mereu, să nu te saturi. Ia pe cea mai roşie, ini-o pune Inimei deasupra ca o rană, Rîsul tău sonor apoi să sune Cum ai rîs şi altă dată, Ană. N’aştepta să rîd şi‘eu la fel, Eu surîd ca soarele tomnatic Care-şi varsă vechiul Ottonel Peste parcul trist şi singuratic. A.dă mâna să plecăm în parc Pe alei cu amintiri căzute. Cine ştie? Cupidon din arc Va svârli săgeţile-i ştiute. Va porni fântâna ţîşnitoare Poate iar în joc de curcubee, Iar vor ciripi ameţitoare Dorurile tale de femee. Şi cum luna va pluti pe lac Vom porni cu luntrea ei pe valuri Către ţara dincolo de veac, Către alte, alte idealuri! C URCUBEU L DRAGOSTEI Curcubeul dragostei s’a stins Pe ’nserate ’n cerul amintirii, Norii grei uitarea şi i-a ’ntins Şi-a plouat răceală ’n sânul firii. Cine ştie ce rădvan trecu De-au pierdut potcoava lunii caii, Stelele sunt umede şi cu Amintiri albastre şi bălaie. Eu străbat pădurea mea de gând, Umbre se strecoară să se-ascunză, Şi-i tăcere, doar din când în când Pică stropi de ploaie de pe frunză, 62 îndureratul eros îndureratul Eros încă, încă Mai hohoteşte ’n plânset pe aleea Trecutului, în sâlha lui adâncă In care s’a pierdut fugind femeea. Ii bănueşte ’n fiece tulpină Statura ’nchisă veşnic sub blestem. Aude printre frunze cum suspină Şi frunzele-ar trăda-o şi se tem. Isvorul tăinuit păstrează chipul Ce undele rîzând îl răsfăţară, Iar urmele le-a netezit nisipul, De nu se mai cunoaşte semn în ţară. Când luna iataganul şi-l aruncă In fundul apei cu pietriş de stele, Ascultă Eros visător în luncă Duiosul basm în grai de filomele. Simţind că-i vine iar şi iar să plângă, Se face bun la inimă ca pita, Şi ’mbrăţişează plin de dor o stâncă In care poate-a ’nmărmurit iubita. 63 ÎNTOARCERE FĂT-FRUMOS Străbat, singur, pădurea. O vijelie grea A prăbuşit un uriaş stejar în calea mea. Iar podul peste care era să trec L-a dus şuvoiul, cu înnec. Şi tot şuvoiul a mânat Bălaurul, Cu care chibzuisem să mă bat. Voiam să scap frumoasa fată de ’mpărat. Dar nici fata nu ştiu unde e. A pierit desigur cu poveştile. S’a dus şi împăratul, împărăţia-i moartă, N’am s’o mai găsesc pe nici o hartă. Şi mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde ’n depărtări de fum. Poate, poate totuşi undeva Se ascunde Cosânzeana mea. îmi asvârlu buzduganu ’n zări, Nouă ţări colind şi nouă mări. Am ajuns? Nu am ajuns? Nu ştiu, In jurul meu nu văd decât pustiu. Să mă ’ntorc e‘poate mult mai bine. Alţii vor avea folos de mine. Oamenii, în drumurile mele, Se sbăteau jucând în lanţuri grele ... Măieuliţă, spada mea săracă, Oare de te-oiu scoate eu din teacă ? Uite ’n zare, oamenii aşteaptă. Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă! 67 Iar de n’o să-mi aflu nici acolo rostul, N’am s’o iau mai mult la drum, ca prostul. La ce bun să rătăceşti stingher? Ca s’o ’nchei cu traiul ăsta veşted, Am să dau cu buzduganu ’n cer Şi din cer să-mi cadă drept în creştet! 68 TOVARĂŞII COPILĂRIEI Am venit iarăşi la voi. Mi se făcuse dor de Şebiş, De apa sonoră şi limpede a Desnei, De culmile cu păduri ale Dealului Mare, — Deacolo voiam să ating în copilărie cerul [cu mâna — Şi mai cu seamă de voi, tovarăşi ai copilăriei mele. — Nu m’am schimbat deloc? Da, peste mine Timpul trece ca peste Piramide. Dar voi n’aţi învăţat istorie şi nu ştiţi ce spun. A fost o glumă doar, voiam să spun că nu mor [niciodată. Voi însă ştiţi că numai Pleşcuţa Stă lângă sat de când veacul Ca un dulău cu capul pe labe Şi n’o macină nici ploile, nici vântul, nici Timpul. Iar omul se schimbă ca anotimpurile Şi trece ca undele Desnei. Chiar voi v’aţi schimbat mult, de când nu v’am [ văzut. Vă mai cunosc doar în copiii voştri. Ochii lor mă privesc ca murile coapte din tufiş Ori ca albăstriţele din lanul de grâu Şi nu mă cunoaşte niciunul. Voi ce priviţi aşa ciudat la mine? Nici voi nu mă cunoaşteţi? Ori nu mai mă socotiţi de al vostru. Ci spuneţi o vorbă! De ce v’au rămas gurile ca nişte clopote fără [limbă? Nu mai răsună în voi ca ’ntr’un ghioc 69 Povestea minunată a prunciei? Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe beţe ! Hi! cal năzdrăvan, până unde se bat munţii [în capete Pe-atunci credeam aievea în basmul Cosânzenii. — Câte cuiburi de pasări n’ara lăsat pustiite. Numai rânduneaua era sfântă Şi putea să-gi crească liniştită Puii cu gură largă, de aur, în cuibul de lut. Azi, abia dacă mai este ceva sfânt pe lume! De-aceea tăceţi şi voi. Nu vă mai încălzesc cele trecute. In locul verilor de-odinioară, Când înnotam ca nişte peşti de bronz In undele gâlcevitoare Ori stăteam tolăniţi ca zeităţi mărunte Pe nisipul arzător împestriţat cu tufe de arini şi răchite, — In sufletul vostru a pătruns Vara cu muncă din zori până ’n noapte. Vă place mai mult hârşăitul coasei Prin holda de grâu, orz sau secară, Decât ciocârlia cântând nevăzută ’n văzduh. Asudând printre snopii trântiţi la pământ, Şi îngrijoraţi de norii ce întunecă apusul, Nu vă mai gândiţi la zilele frumoase Când rătăceam cu undiţa pe vale Smulgând din apă peştii ca argintul. Iarna, puneam câinele în săniuţă, Ca să ştie şi el ce bine-i să te poarte alţii. Ne era frig numai la nas Şi nu ne păsa deloc de ameninţările mamei. 70 Acum staţi adunaţi lângă vatră, Beţi, dintr’o singură sticlă, ţuica nu prea tare, înjuraţi domnii Şi nu ştiţi cum să vă plătiţi dările. Nici toamnele, nici primăverile de altădată Nu au lăsat urme în voi, Cum nu lasă valul ce trece pe-un mal de nisip. Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă înscrisă în inimă Ca anii cercuiţi In trunchiul stejarului. Nu afară, în mine sunt urmele copilăriei. Dar ce folos. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoaşa de mătasă. Vieaţa urlă ’n mine ca un lup flămând, Rătăcind prin pustiul codrilor. De-aceea poate colindai pământul. Şi n’am găsit nimic. Numai graniţe, graniţe peste tot Şi porţi zăvorite cu lanţuri şi chingi de oţel. Voi, stând aici pe loc, vă găsirăţi rostul. Dar poate nu e dat oricui Să ’nalţe un altar căminului. Pe unii-i poartă stele fără noroc Pe toate drumurile vieţii. Şi eu sunt unul de-acela. Rătăcesc ca un câine fără stăpân Vieaţa ’n lung şi lat. Dar nu port pe grumaz urmele lanţului. Aş rupe cu dinţii cătuşele de pe mâini Ori mi-aş muşca mâinile 71 Lăsându-le ’n cătuşe duşmanilor: Libertate, libertate, Pentru tine... — Ci trebue să plec! Sunt multe de făcut în ţara noastră. Ya fi mare clocot şi chiot în crama vieţii. Şi voi veţi călca poate ’n picioare Strugurii putrezi de copţi, Din care-avem să stoarcem Vinul de vieaţă lungă Al Neamului nostru! Şi-acum, la plecare, o vorbă. Aveţi voi sus pe deal un cimitir. Nu-i îngrijit prea mult. Prin gardul de spini Trec vitele şi pasc neturburate Printre crucile căzute. Natura, fără s’o stingheriţi, Resoarbe în sânul ei morţii, Ştergându-le amintirea. îmi place însă că l-aţi pus mai sus ca satul. Doar moartea-i mai presus decât viaţa. — De-o fi să mai revin vreodată, obosit, Cu toiagul credinţei frânt în două, Cu visurile numai sdrenţe, Şi însetat de somnul pământului, Aş vrea ca ’n cimitirul vostru ne ’ngrijit Să îmi săpaţi şi mie-o groapă-adâncă. Acolo să-mi putrezească oasele bătrâne Şi să mă topesc fără urmă In sânul nepăsător al naturii. 72 AICEA PRINTRE ARDELENI... Aicea printre Ardeleni mă simt acasă. In fiecare văd un nepot de-al Iui Horia, [ de-al lui Iancu. Ai! ce s’or mişca ’ntr’o bună zi Munţii Apuseni, Ce s’or urni din loc, ca urieşii! Mi-am ridicat privirile spre cer, Dar nu-mi spune nimic mătreaţa lui de stele Nici luna lustruită ca tingirea, îmi pun în schimb urechea pe inima ţării Şi-aud bătăi neregulate prin gemete surde... Freamătă pădurea românească, Ca ’n preajma vijeliei! Mi-am culcat capul pe lutul străbun Alăturea cu alţii Ce mestecă prin somn cuvinte fără sens. Şi-am vrut să dorm. Eu însă-aud, în noaptea ce se lasă, Şuer de piatră pe tăiş de coasă... 73 POEŢILOR TINERI Pe Eminescu noi poeţii tineri, Zădarnic încercăm, nu-I vom ajunge. Cântecele lui fără seamăn Sunt pentru noi miraj de neatins. Caravana noastră trecătoare Aleargă după oaza visurilor lui Şi oaza aleargă mereu la fel de departe In zare. Dar Eminescu nu cuprinse tot In stihurile lui dumnezeieşti. Durerea românească-i mult mai mare Şi n’o cuprinde toată niciun cântec. Poeţi, poeţi! Vă puneţi urechea pe inima ţării Şi-i ascultaţi bătăile neregulate. Spuneţi-mi ce e aceasta? De ce-i bolnavă oare ţara noastră? A putrezit stejarul românesc? II rod la rădăcină viermii tainic De-şi clatină coroana a cădere ? De ce atâtea crengi uscate ’n vârf, Atâta vâsc Şi-atâtea frunze veştede? Ce ’nseamnă tânjirea aceasta? Pe Eminescu noi poeţii tineri, Zădarnic încercăm, nu-1 vom ajunge. Dar Eminescu nu cuprinse tot In stihurile lui dumnezeieşti. Durerea românească-i mult mai mare Şi n’o cuprinde toată niciun cântec. 74 Cât despre mine, ce să vă spui? Eu nu am darul versului decât în mică măsură. Prefer să spun în proză ce gândesc. Şi mai presus de toate îmi place să tac. Dar câteodată mă copleşeşte tristeţea Şi-atuncea trebue să scriu. Ca fluxul mării Cresc în mine durerile — valuri, Sfărmând în drumul lor cotropitor Zăgazurile puse cu învăţ. Suferinţele gloatei neştiutoare Clocotesc în mine ca viforul. Mă simt din nou ţăranul de pe Crişuri Şi-mi reînvie ’n minte vremea Iancului. Ah! domnii, domnii... Nu cu peniţa, Cu ascuţişul coasei îmi scriu poemele sălbatice. Cuvintele-mi sboară de foc şi de plumb Ca gloanţele din flinte! Să lase rană vie orice vers al meu In cititor, Să-i sângere de durerea neamului Inima ’mpietrită! Ce ştiu? Poate nu asta e arta. Poate-am greşit. Când luna trece grăbită pe cer Ascuzându-şi faţa după norii străvezii, Mă gândesc cu o mică părere de rău: De ce să fii mereu atât de singur? E undeva departe o femeie, Care te-aşteaptă... 75 Mângâierile căminului Sunt poate mai plăcute Decât veşnica luptă Şi rătăcirile fără capăt. N’ar trebui să-ţi lunece printre degete, Ca un peşte de argint, Tinereţea. In clipele astea de grea solitudine O iau razna prin noapte Şi colind fără ţintă Toate străzile oraşului. Ori mă înfund abătut In vreo cârciumă proastă, Din cartierele sărace, Şi-mi torn peste rănile vieţii Vinul acru. Şi totuşi cred într’o lumină nouă. Dar pentru asta, noi poeţii Trebue să ştim pe care coardă E de sunat. Nu-i timp acum de cântece duioase, De lună şi dragoste. Ca murmurul izvoarelor Şi şopotul frunzei, S’aud mai tare gemetele surde Din pieptul mulţimilor. Descântece şi blesteme ne trebue! Ca vracii să vârîm în viaţă Febra mişcării. Să plesnească odată gogoaşa prezentului, Ca să vedem eşind din ea Fluturele vieţii noui. Din zările de sânge şi de scrum, 76 Ca o minune nouă să răsară, Călare pe Destin, Omul! Ne-or îngropa probabil fără urmă Dărâmăturile Istoriei. Se vor aşterne peste noi In straturi nepătrunse Zăpezile uitării. Viaţa noastră consumată In pară şi flăcări Nu va lăsa fosile şi vestigii Pentru muzeele de-apoi. Bolizi fulgerători, Prevestitoare comete Vom trece pe zările Timpului, Stingându-ne lumina de o clipă In veşnicul Nimic. Ci din cenuşa noastră risipită Pe câmpul de luptă al Veacului Va înflori aevea pentru alţii Frumosul nostru vis de fericire. Iar bucuria de a crede ’n vis E pentru noi răsplata cuvenită. Pe Eminescu noi poeţii tineri, Zădarnic încercăm, nu-1 vom ajunge, Dar poate noi avem destinul falnic De a suna din trâmbiţile Morţii Sfârşitul Veacului, Şi de-a vesti mulţimilor flămânde O Viaţă nouă! URSUL ROMÂNESC Oraşul rîde şi petrece, Hueşte ’n chihot, urlă strada, Boerul dă un leu, când trece Prin faţa lui jucând parada! Dansează ursul românesc! Prin nas i-au petrecut verigă, Şi tot mai mormăe urîtul, Mai mormăe, dar nu prea strigă, Că-i trage cu veriga ritul! Dansează ursul românesc. E mare ridicată ’n labe Şi blândă fiara fioroasă. Prin blană-i numeri coaste slabe. Dar nu se lasă, nu se lasă: Dansează ursul românesc! De două mii de ani dansează, L-au prins de pui în miez de codru, Hei! codru ăla-1 tot visează Dar să mai scape nu e modru: Dansează ursul românesc. Oraşul rîde şi petrece, Hueşte ’n chihot, urlă strada, Boerul dă un leu, când trece Prin faţa lui jucând parada: Dansează ursul românesc! 78 NU TE-AUDE NIME Oare port eu şapca năzdrăvană Care face omul nevăzut, De-am rămas aşa necunoscut In naţiunea mea daco-romană? Poţi urla ca leul_în pustiu, Nu te-aude, nu te-ascultă nime. Glasul care vine din mulţime E bătaie surdă, din sicriu. Hei! au fost aicea cândva codri. Tremura de doine frunza vara, Tremurau şi domni, la chip ca ceara, Cât de cât, măcar de mândrii lotri. Ce deşert din toate se alege! Au rămas doar tufe din pădure, Unde-a fost năprasnica săcure Oamenii-s ca iesmele betege. Sure sunteţi creste desvelite! Iar prin văi şi câmp sporeşte bozul. De-asta oare câştigarăm lozul, După ’nfrângeri şi dureri cumplite? Crişule cu ocolitul umblet, Tare-ţi este apa turburată Dar mai turburat îs eu la suflet, Că o zi ca lumea nu s’arată. Poţi urla ca leul în pustiu, Nu te-aude, nu te-ascultă nime. Glasul care vine din mulţime E bătaie surdă, din sicriu. POVESTE DE CRĂCIUN Lui Zevedeiu Barbu La noi, copiii de ţărani, Moş-Crăciun nu ’ndatina să vină. Avea însă notarul doi băieţi Şi popa o fetiţă. Ei! ce lucruri minunate, minunate Le aducea lor Moş-Crăciun de sfântul praznic! Ceasuri întregi ne minunam din drum De bradul ce se străvedea prin geamuri. Nu ne păsa că degerăm de frig. Când aprindeau în brad luminile de ceară Şi strălucea de aur şi argint tot pomul încărcat cu bunătăţi necunoscute nouă, Ochii noştri se holbau ca cepele. Iar când ne ’ngrămădeam prea mulţi în drum, Venia argatul Ion, să ne păfuge. Şi ce făloşi erau copiii domnilor! Dar şi aveau de ce! La cel mai mare al notarului I-aduse într’un rând un cal bălan. Ai! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn, Pe care-1 foloseam să mân şi vitele, Nici pe departe n’aducea cu-acela. Te legănai pe el ca în poveşti! Odată m’au lăsat chiar să-l încalec. Am dat în schimb o praştie La care meşterisem multă vreme. Puteai să tragi cu dânsa drept la ţintă Şi vrabia o doborai ca untul. 80 Dar numai eu! Băiatul domnului notar A spart un geam cu ea Şi-atunci i-a dat-o tatăl său de cap. La un Crăciun, mi-aduc aminte, Am întrebat şi eu pe mama: „Mamă, la noi de ce nu vine-odată Moş-Crăciun ?“ Iar mama s’a făcut că-i supărată Şi nu a zis nimic. Mie-mi pare însă că-i venia să plângă. De-aceea tăcea. învârtea cu-o lingură de lemn Prin cratiţa în care sfârâia rântaşul, Şi mormăia că-o ustură, de ceapă, ochii... Pe urmă am aflat povestea Cu Moş-Crăciun. Am auzit-o dela servitoarea popii, Care fusese la ’mbrăcatul pomului. Copiilor de domn nu le venia să creadă. Dar eu m’am bucurat în sinea mea Că nu e nici un Moş-Crăciun, Ca să cinstească numai pe bogaţi... S’au scurs de-atuncea douăzeci de ani. N’am mai prăznuit de fel Crăciunul. Ca o cometă pe bolta stelelor fixe Am rătăcit printre semeni, Şi nu mi-arn găsit locul nicăieri. Azi, port mai mult de-un sfert de veac pe umeri. Sosit din nou în punctul de plecare, îmi plimb privirea tristă împrejur. 6 81 Florile dalbe, florile dalbe ca altădată Acopăr cu un strat de nea pământul Dar şi în părul meu sălbatic A prins ninsoarea firelor de-argint. încolo, nu-i nimic schimbat. Ca ’n horă viaţa dănţue pe loc, Rotindu-se în jurul unui gol. Feciorul domnului notar, Azi advocat la ţară, A târguit un cal frumos de lemn Pe seama urmaşului său fericit. Eu n’am urmaşi. Dar alţi copii de ţărani Aşteaptă cu jind să ’ncalece calul Ce-şi leagănă mersul pe loc. Câţiva copii mai săraci Au isbutit să ’nfiripe o stea de hârtie. Cu ea vor vesti la uşa bogaţilor Că a sosit mântuirea. De două mii de ani. îmi vine iar să plec şi nu ştiu unde. Inzăpezite-s drumurile toate. Şi cerul, avalanşă de omăt, Se surpă peste lumea ’ntunecată. Auzi prin beznă lupii cum se văietă? Ca lame aspre de oţel şi ghiaţă Iţi taie trupul urletele lor. Ci fie-aşa! Pegasul meu, aşterne-te la drum. Loveşte vajnic cu copita ’n noapte, Să scapere scântei din ea ca stelele! Lasă lumineze tot prăpădul! 82 S’ADUNĂ NORII PĂCURĂ Lui Grigore Pop Din gândul meu o pasăre s’avântă Ca bulgărul în sbor şi taie zarea Spre munţii ce-i înghite depărtarea, Spre satul meu ; acolo stă şi cântă. Pe vârful casei noastre sună, sună, De stă măicuţa ’n prag şi se gândeşte: „Vai Doamne, Doamne, oare ce vesteşte ? Că nu-i a bună, mamă, nu-i a bună!“ Se ’ntunecă la suflet surioara: „Mihai, măicuţo, nu ne-a scris de mult, Şi am visat azi noapte că ne-au smult Bujorul ce ’nflorise toată vara“. S’adună norii păcură pe sat, Stropeşte ploaia, vântul suflă tare, Salcâmii scuipă galben pe cărare Şi-i miez de zi şi parcă s’a ’noptat! DORINŢĂ SIMPLĂ Lui V. Copilu-Cheatră Sfoara nevăzută care trage Mărul de pe creangă la pământ Astăzi - mâne are să mă bage Şi pe mine hm ! hm! în mormânt. Nu că-mi pare rău; de ce să-mi pară ? Totuşi parcă nu ştiu cum aş vrea Să mai văd odat’ o primăvară Ori o vară, dar să fie-a mea. Să mă uit cum scoate nasul firul Ierbii la lumină, în livadă, Cum înfloare singur trandafirul Şi cum sar viţeii prin ogradă. Simplu prin pădure să mă plimb, Fără meditaţie profundă, Dar să sune depărtat în schimb Valea Desnei, undă după undă. Seara când se face ora şapte Şi revin acasă visător, Să-mi dea mama un păhar de lapte Cu-un dărab de pită din cuptor. Iar la-ai mei, nainte de culcare, Să le spun în graiul dela sat Cât de mare-i lumea asta mare Şi ce bine-i să n’o fi umblat. Să m’apuc apoi de scris domol, Când începe visul să mă poarte, Sub lumina lămpii cu petrol, Un poem ce nu spune de moarte. 84 ÎNTOARCERE In umbră jilavă de pădure Unde-şi tăinue fiinţa brânduşi plăpânde Ca un vis de cer şi stele răsărit din ţărână, Aici mi-am întors sufletul, sătul de altă vieaţă. Tovarăşii arbori, prinşi adânc în lutul străbun, Sunt iarăşi plini de muguri, ca ’n vremea [copilăriei mele. Ziua înalţă crengi vânjoase în slavă şi soare Noaptea greu le-atârnă crengile de stele. Isvoarele reci şi păsările măiestre îşi cântă aici cântecele neînvăţate. Aici e fântâna cu apă moartă şi apă vie De care orăşenii citesc doar în cărţi. Poate şi veşnic căutata Cosânzeană Doarme undeva pe muşchiul moale. — Sufletului meu pribeag, rătăcirilor mele, Pădure fără drumuri, un capăt fă-le! Departe de stridenţa sirenelor şi lătratul motoarelor Aici cu voi alături copaci bătrâni şi fiare pădureţe Vreau să-mi prindă rădăcină visurile De vieaţă fără moarte, de tinereţe fără bătrâneţe. 85 FLAMURILE MORŢII CÂNTEC DESPRE CIOCÂRLIE Bulgăr de ţărână ars de soare In care-a-ascuns un cântec Dumnezeu Unde-ai sburat de pe ogorul meu, Tu, scumpă mie între cântătoare? Când te ’nălţai în slavă şi azur Şi te topeai cu totul în tărie Şi ne venia doar cântecul tău pur Ca amintirea din copilărie, Sufletul nostru ne’ntinat şi teafăr Se ridica cu tine sus departe Şi ochiul cu sclipire de luceafăr Nu se ’ntrista şi nu visa la moarte. Acum, stă câmpul veşted şi deşert Sub cerul toamnei larg şi arămiu — Nu-i mai setos de zări gândul inert, Iar inima e cuib rămas pustiu. NECUNOSCUTA FEMEE Dintre ’nşelătoarele amante, Mi-a rămas în minte numai una încărcată greu cu diamante Şi purtând pe frunte — nouă — luna. Mă’nvelea cu şalul de’ntuneric Şi stăteam alăturea tăcuţi, Trupul fin i-1 cuprindeam eteric: „Spune, tu, de ce nu mă săruţi“? Ea tăcea şi mă’nvelea mai tare, Tăinuit o lacrimă svânta, Nu ’ndrăzneam să-i pun vreo întrebare, Ce durere grea o frământa. Dar odată către zori de ziuă, Când pleca de obieeiu grăbit, Inima, ca un ciocan în piuă, Ii bătea, ş’atuncea mi-a vorbit. „Trebue să rupem legătura, Te iubesc aşa de mult acum, Că mi-i arsă de’nsetare gura, Un sărut: şi te vei face scrum!“ „N’am iubit pe nimeni niciodată, Toţi i-am sărutat pe câţi i-am vrut Şi-au pierit ca floarea scuturată. Te iubesc, nu pot să te sărut“. N’a mai fost de-atuncea la ’ntâlnire, Dar eu ştiu că nu mă va uita. Când s’o stinge marea ei iubire, 0, atuncea mă va săruta! 90 POMUL STERP Mi-a scris rugină toamna pe frunziş, Curând, curând, mult prea curând mă scutur. In auriul soarelui pieziş Nu rodul copt, ci visuri moarte flutur. Ce sunt de vină că sunt pomul sterp Sortit doar să se sbuciume ’n furtună? Credeam, de mult, că ’n fiecare verbx Am pus sămânţă pentru-o vreme bună. Acuma nu mai cred de loc, de loc Şi nu ştiu de ce stau, de ce mai stărui. — Aştept să vină fulgerul cu foc, Cenuşă să mă facă, să mă nărui!... ÎNTÂLNIRE Vieaţa asta aşa cum e Desigur nu-i cum trebue. O ploaie rece, apoi un vânt A ’ntins iar frunza la pământ. Şi eu trec galben pe-o alee Tuşesc cu mâna strâns la piept Aştept mereu, aştept, aştept Nălucă poate ori femee. — E amintirea unei seri Ori poate e un vis epavă — Venia spre mine lină, gravă O damă ’n văluri de tăceri. — In una din aceste zile Ea vine iar la rendez-vous, Vom sta lipiţi ca două file, Nici unul nu va spune nu. Iar seara va cădea mioapă Pe ochii grei, pe ochii mei, Urechea n’o să mai perceapă Alt vals de frunze prin alei. 92 MELANCOLIE Lui Emil Giurgiu ca Cine cunoaşte tristeţea Lămpii cu petrol în miez de noapte Cine ascultă romanţele ploii Pe clapele acoperişului Şi plânge şi nu mai aşteaptă Cine măsoară lungimea odăii Fără să-şi numere paşii Apoi priveşte ’n tavan Cu gândul suspendat ca o haină ’n cuier Cine ascultă cum cişmele ceasului Tropăe pe caldarâmul vremii Şi se gândeşte că el a rămas în urmă Cine se crede bătrân La treizeci de ani Şi sufere de insomnii Cu fata la părete ... O, cuvintele cuvintele Sunt nave prea fragile Să-i poarte povestea Pe apele Vieţii Luntrea lui scufundată ’n tenebre Va face să răsară un nufăr pe lac Galben la culoare ca lămâia Undele vor străluci mai limpezi Şi mai trist vor lovi în ţărmuri Luna va scutura petale arginţii pe apă Cântecul priveghetorii va suna, va suna Iar în noaptea naltă ca o catedrală Eternele stele în deplină tăcere Vor privi cu ochii serioşi Până ’n adâncul lacului. CÂNTKC DE TOAMNĂ Oh cum s’a dus vara de iute! Frunza păleşte, trec rândunele, Cerul adună şi ’nchide perdele Şi florile-s toate căzute. Apoi vântul mai rece pe câmpul deşert Şi seara cu apusuri mai sângerate — De-acum vom putrezi ’n singurătate, Numai frunza va pomi pe-un drum incert. Numai frunza pribeagă, departe, Pe drumul în ceaţă învins... Suflet învins, cin’ te-a deprins Cu gândul la moarte? 94 TEAMĂ DE TOAMNĂ Inima şi gândul meu se teme Când apar în toamnă crizanteme Şi le duc cei vii la ţintirim. Inimă şi gândule murim. Scuipă galben pomii pe cărare, Trece cu fanfar’o mormântare, Iară zările funebre Flutură pe cer drapele negre. Unde să ne-aseundem? Crâşmă sură, Crâşmăriţo, adu băutură. Dar ţiganii tacă azi chitic, Nu mai vreau s’aud nimic, nimic ! Nu-i destul că-şi înstruneşte coarda Inima-mi, şi bate pe ea j oarda, Bate pân ’la sânge j oarda Morţii ? Cine hohoteşte ’n pragul porţii? Lasă, lasă, vântule, nu plânge, Nucule, tu mânile nu-ţi frânge, Spus-am eu că viaţa, aşa cum e, Nu e tocma-aşa cum trebue! 95 TOAMNA bacovianĂ Ce târzie-i vremea, locul ce pustiu! Putrede carate risipite zac Peste trupul anotimpului posac Şi s’aud departe bulgări pe sicriu. Greeru-mi din suflet, ce-a cântat o vară, Degerat pe vatra inimei stă mort. Pe cărări ce nu duc nicăieri îl port. Eu îmi sunt dricarul, eu îmi sunt povară. Biciue copacii cerul, cerul plânge. De pe pălărie-mi pică stropi în gând Şi mă ’ndrept spre crâşmă abătut, plângând, Drumu-i plin de frunze, de copturi, de sânge. Trece o femee, poate iar visez, Harmonica geme o romanţă veche, Voi rămâne ’n lume singur nepereche, Şi mai cred în mine fără nici un crez. 96 SFÂRŞIT DE TOAMNĂ Iară scormoneşte ca sobolul Gândul morţii prin grădina mea îşi ia sborul şi străbate golul înapoi, ţipând, inima grea. Sudul meu, trecutul meu trecut, Unde-i drumul îndărăt să ducă? Negurile ţes necunoscut, Soarele-i prin neguri o nălucă. Tot mai mult în ţărmul meu îşi sapă Valul morţii, repetat, fiordul, Anotimpul e târziu, mă ’ngroapă Amintirile, mă ’nghiaţă nordul. Zilele trec pitulate, reci, Ocolit sub zarea sinilie. Mâna mea în liniştea de veci Cade frunză moartă pe hârtie. 7. 97 CEASUL MEU ŞI INIMA Ceasul meu şi inima la fel Divizează ’n clipe timpul veşnic Viaţa-i însă lumânare ’n sfeşnic Care arde’n lume fără ţel. N’are rost s’o drămui în pilule. Ce-o ţii în zăgazuri? Lasă-i drumul, Să se ’nalţe risipit ca fumul, Ori în joc nebun de libelule. Orice curbă, formulă sau număr, Chiar de nu mint vreau să cred că mint. Ele m’au făcut mereu să simt Că mă bate Moartea peste umăr. Lupilor şi urşilor, m’aş duce In a voastră linişte sâlhue, Dar m’au prins aicea greu în cue, Nu mă pot desface de pe cruce. 98 y IE AŢA CA UE EllCE Lui Teodor Murăşanu Intre două veşnicii răgaz, Viaţă, viaţă, cum te sbuciumi totuşi, Cum frămânţi pe ne ’nsemnatul Azi Şi-l hrăneşti cu ai uitării lotuşi. Nu-mi aduc aminte nici de cum Patria din care vin aicea, Iar de dibuiu dincolo de - Acum, Minţii nu-i mai scapără silicea. Dincoace şi dincolo de prag Nu păşeşte nici odată gândul, ' Cum aş îndrăzni eu să mă bag Unde tace totul ca pământul ? Numai tu porţiune minusculă De fiinţă ’n hăul Nefiinţii Poftă-mi picuri veşnic nesătulă, Chiar aşa cu riscul suferinţii. Ca de-o luntre gata să se ’nece Acăţat de tine stau în mâni, Mă ’ngrozesc intrând în apa rece. — Nu ai ani ? Primesc şi săptămâni! 99 PLECAUE Voi intra în apa fără fund, Apa ’n cercuri s’o isbi de maluri, Lin apoi s’o ’ntinde peste valuri Pace ’naltă: semn că nu mai sunt. Sălciile despletite vor Plânge peste recile oglinzi, Luna învelită întrun nor Trist va cerne colb de aur stins. O să verse cerul ploi de stele Ce s’or stinge rând pe rând în apă, Iar prin vântul serii o să ’nceapă Să bocească'versurile mele. Şi va fi atâta jale ’n fire Şi va fi atâta plâns şi geamăt, Frunzele s’or sbate în neştire Pomenindu-mi numele cu freamăt. Numai peste fire în zenit Va luci superb nepăsătoare Solitară steaua ce-am iubit, Pururi mândră, neîndurătoare. i 100 ÎNTOARCEREA MEA Pe drumuri pietroaHe ini rupte Scârţâe căruţa meu. Mă ’ntorc din pierdutele lupte Şi mă duc iar undeva. Mârţoaga ce trage trăsura Este însuşi eul meu, Uscată de sete i-e gura Şi se ’mpiedecă mereu. In loitră isbeşte o vadră: Inima sunând a gol. Sar javre la mine şi latră, Eu mă duc domol, domol. In vârful trăsurii lampaşul Afumat şi stins de mult. Cum greu le hurducă făgaşul Jalea roţilor ascult. Ce boarfe şi sdrenţe ’n căruţă! Asta e trecutul meu? Nici cea mai sărmană chivuţă N’ar plăti pe ele-un leu. Pe-aceastea gunoiul le-aşteaptă Şi pe mine tot la fel. Dar pruncul cu inima dreaptă, Oare ce va fi cu el? 101 Acolo pe câmpul de luptă Au să-l lese pentru corbi. O! văd încă faţa lui suptă. — Tu mă vezi cu ochii orbi? Greu scârţâe ’n scrâşnet căruţa Pe făgaşurile rupte; Se ’ntoarce să-şi vadă căsuţa Unul ce-a murit în lupte. 102 CĂLĂTORIE CU IUBITA PE LAC Sufletelor noastre, al meu şi al tău, Cucuvaia serii le-a sunat plecarea: Uite, barca lunii stă la mal de tău! Mâna rece dă-mi-o, pasul ireal Pune-1, nu te teme, pe această luntre: E-un întins de ape blânde fără mal. Indolente valuri veşnic au să ducă, Murmurând nostalgic, rămânând pe loc, Etereea noastră gemină nălucă. Luciole pale de luceferi stinşi, Exilate stele, nenufari şi lotuşi Asfinţiţi vor merge stinşi, învinşi, convinşi. Nebuloasă zarea n’o să ne mai pună Arzătoare ţeluri, pasagere visuri: Rar în noaptea lungă doar neantul sună. Ochii tăi — frumoşii — n’au să mai privească Iar garoafa gurii, cu surâs fatal, Caldul şi-l va stinge. Sânul va fi iască. Adă mâna rece, calcă ireal. 103 O S K IVI I IN T ,K Nu mă vuiet, nu mă tâ*ngui Că vieaţa rău mă doare. Uite groapa cu adâncu-i Mi se cască Ia picioare. Voi putea curând în tihnă Putrezi sub lutul reavăn, Trupu-mi frânt de neodihnă Va dormi în fine sdravăn. Gândurile n’o să-mi dee Nopţi de insomnie grele, Colo jos nu e femee Să te mintă, să te ’nşele. N’o să-mi pese că pe munte N’am putut ajunge ’n vârf, Că poetul n’o să ’nfrunte Ce făcu din mine stârv. Recăzut în anorganic Hăul o să mă resoarbă — Rânjetului meu satanic Şi privirii stinsă, oarbă, In zădar o să-i atribui, Prietene gropar, vrun sens, In zădar vei sta să dibui Cine-am fost, de-a fost imens Oceanul meu de gânduri Ori de-a fost o simplă baltă Ce-a secat uşor de vânturi Trecătoare. Laolaltă 104 Cu ciolanele' găHile Dela alţii vechiul craniu Pune-mi*l. Ingrfiiuftdilc Vor luci în soare straniii. Iară vântul prin frunzişul Toamnei va boci amar, Ya pluti paianjenişul In Septembre funerar, Şi va fi tristeţea toată In incendiul înserării Şi va fi ca altădată Gravă ora mormântării. Un poet o să rezume In cadenţe ’ntreg Nimicul, Că anume viaţa fum e, Moartea-i marea, omu-i picul. — Dar pământul o s’ascunză Negreşit sămânţa rară Ce ’n gunoi de morţi şi frunză Va eşi în primăvară... Numai eu n’o să mai caut Drum napoi din Imposibil, Să te blestem, să te laud, Univers ireversibil. 105 S T R I (; O 1 I Câini ziua ’n mocirla de beznă se suge Şi iadul începe să rîdă cu hohot, Ies morţii din groapă călări pe coşciuge, Frământă pământul cu tropot şi clocot. Hi, trupă rea, In fruute-i Moartea, Toţi după Ea, Orbi, surzi ca Soartea. Cu bubuit de tunete Imprăştie-te, adună-te, Şi treci ca viforul când turbă; Dărâmă, prăbuşeşte, surpă! Pe unde omul se ascunde Şi plin de teamă rugi îngaimă, Cu şoapte tainice pătrunde Şi umple-i sufletul de spaimă! Eu singur în vreme rămân fără teamă, Sunt viu şi mi-i patul un pat-năsălie. Că-i ziuă ori noapte, de mult nu ţin seamă Şi hoardele Morţii ’ntârzie să vie. Hai Moartea mea Şi-mi pune capăt. Mi-i viaţa grea, Aş vrea s’o leapăd. In banda ta satanică Mă fă soldatul - panică, De pe coşciugul meu călare Să flutur steagul tău în zare, 106 A * In zarea nopţilor de sânge, Cu trăznete, cu foc, cu muget, Când omul tremură şi plânge De var la chip, mustrat în cuget. Şi zurue oase, se văietă javre, Un vânt isbe ’n uşă de ghiaţă şi urlă, Sar ţăndări şi aşchii, duhneşte-a cadavre, Iar clopotul băngăne singur în turlă. Ho! cal cernit, Opreşte, prismă. Te-a poleit Satan cu pismă. Aşteaptă să te ’mpintene Călcâe două sprintene Şi mi te-aşterne mânătură, Să laşi în urmă drumul sgură! Pe unde treci să ’nvineţească, Să se prefacă sloi de ghiaţă Urîta formă omenească, Să piară germenul de viaţă! Dar cântă cocoşul şi spintecă bezna, Pământul înghite coşciuge, schelete. Isbită de scânduri îmi sângeră glezna, Din luptă mi-i trupul cu vinete pete. Te ’ntoarce lin Către părete, In zori nu vin Strigoi, băiete. - Zeu-Soare ’şi ţese pânzele Şi ’mbracă lumea ’ntrânsele. Cu poale umede de rouă Porneşte iar o viaţă nouă. Eu peste geamuri trag perdele, Mă culc pe pat, închid pleoapa Şi-ascult: cu târnăcoape grele Aud cum mi se sapă groapa. i't CELE TREI CORĂBII 1 Nu huli pe Domnul, în nevoe, Suflete, te poartă înţelept! Părăsit ca Robinson Crusoe Stau aci pe insulă şi-aştept. Hurue sălbatic împrejur Oceanul vieţii în furtună, Ceru-i veşnic frământat şi sur, N’o să văd eu nicio zi mai bună. Vase încărcate cu mister, Nu cunosc sub ce pavilioane, Trec înscrise depărtat pe cer, Poate cu averi de milioane. S. O. S. — luaţi-ină cu voi! Le mai văd la orizont doar fumul. Vase trec în zare noui şi noui, N’au p’aicea niciodată drumul. Rar mi-aduce valul sbuciumat Câte-o tristă jalnică epavă Ori câte-un cadavru de ’necat. Asta eşti vieaţă? Ţie Slavă! 2 Dar te uită! Cositorul zării Sfârtecat în cârpe fumurii! Viorie rîde faţa mării, Iachturi vin — ura! — cu bucurii. 108 109 Vin pe valuri molcom şi dansează Splendide, albastre, strălucind, Nu ştiu cum dansează şi visează, Marea-i toată aur şi argint! Şi eu beat pe insulă mă leagăn, Stol de păsări, primăvară, cald, Iachturile chihotind se bagă’n Golfurile mele de smarald. Nopţi cu stele — ploaie de confetti Mări de fosfor, cer ultramarin, Valuri bat ori poate pieptul fetii? Rubinii ard cupele cu vin. 3 Tinereţe, albă tinereţe, Ce uşor te risipim în vânt! Cine-ar şti să spună, să ne’nveţe Iachturile tale unde sânt? Ce amară-i drojdia vieţii După chef şi nopţi dormite prost! Tinere, nu-i ora dimineţii, Ar fi timpul să găseşti un rost! Dar dorinţa nu-i decât dorinţă, Mai presus de toate-i un destin. Ai scăpat abia de-o suferinţă, Alte suferinţe iată vin! 110 4 Mări amare, cum foşniţi do Hpumc, Tu sirenă iur vrăjit şopteşti! Yine-un vas